CATEGORIA TEMATICĂ

CALCULATOARE, ECHIPAMENTE
PERIFERICE ŞI INTERFAŢARE. REŢELE DE
CALCULATOARE
3











Cuprins



1. CALCULATOARE................................................................................. 11
1.1. Consolidarea noțiunilor de teoria informației ......................................... 11
1.1.1. Noțiuni introductive................................................................................. 11
1.1.2. Definirea cantităţii de informaţie............................................................. 17
1.1.3. Entropia informaţională........................................................................... 19
1.2. Sisteme numerice de calcul ..................................................................... 20
1.2.1. Schema bloc a unui sistem numeric de calcul ......................................... 20
1.2.2. Definirea părţilor componente ale unui sistem numeric de calcul .......... 20
1.2.3. Clasificarea sistemelor numerice de calcul ............................................. 24
1.3. Sisteme informaţionale............................................................................ 25
1.3.1. Sisteme de numeraţie............................................................................... 25
1.3.2. Codificare şi coduri ................................................................................. 26
1.3.2.1. Coduri ponderate .............................................................................. 27
1.3.2.2. Coduri neponderate........................................................................... 27
1.3.2.3. Sistemul de numeraţie binar ............................................................. 28
1.4. Elemente de logică matematică............................................................... 31
1.4.1. Funcţii booleene ...................................................................................... 31
1.4.2. Tabelul de adevăr al unei funcţii logice................................................... 31
1.4.3. Operatori logici........................................................................................ 32
1.4.3.1. Operatorul de complementare .......................................................... 32
1.4.3.1. Operatorul sumă logică..................................................................... 32
1.4.3.2. Operatorul produs logic.................................................................... 33
1.4.3.3. Echivalenţa logică............................................................................. 33
1.4.3.4. Suma modulo 2................................................................................. 33
1.4.3.5. Implicaţia logică ............................................................................... 33
1.5. Sisteme de operare .................................................................................. 34
1.5.1. Definirea unui sistem de operare............................................................. 35
1.5.2. Clasificarea sistemelor de operare........................................................... 37
1.5.3. Exemple de sisteme de operare ............................................................... 40
1.5.3.1. Sistemul de operare Windows .......................................................... 40
1.5.3.2. Sistemul de operare UNIX/Linux..................................................... 48
2. Echipamente periferice şi interfaţare ...................................................... 62
2.1. Tipuri de echipamente periferice ............................................................ 62
2.1.1. Caracteristicile echipamentelor periferice............................................... 62
2.1.2. Clasificarea echipamentelor periferice .................................................... 65
4

2.1.3. Fundamentare noţiuni referitoare la dispozitive de introducere a datelor în
computer.................................................................................................. 67
2.1.3.1. Tastatura ........................................................................................... 67
2.1.3.2. Mouse-ul ........................................................................................... 70
2.1.3.3. Camera video.................................................................................... 72
2.1.3.4. Scanner-ul ......................................................................................... 72
2.1.4. Consolidare noţiuni privind dispozitive de ieşire pentru afişarea
rezultatelor prelucrărilor realizate de computer ...................................... 77
2.1.4.1. Imprimante........................................................................................ 77
2.1.4.2. Videoproiectorul ............................................................................... 87
2.1.5. Copiatoare................................................................................................ 88
2.1.6. Fax-ul....................................................................................................... 89
Întrebări de control ................................................................................................... 91
Aplicaţii .................................................................................................................... 91
3. Reţele de calculatoare ............................................................................. 92
3.1. Legături pentru comunicaţii de date........................................................ 92
3.1.1. Evoluţia sistemelor de comunicaţie......................................................... 92
3.1.2. Modelul de comunicaţie în reţelele de date............................................. 94
3.1.3. Evaluarea capacităţii de transport a unui canal de comunicaţie .............. 98
3.1.4. Medii fizice de comunicaţie .................................................................. 102
3.1.4.1. Cabluri coaxiale.............................................................................. 102
3.1.4.2. Cabluri torsadate............................................................................. 104
3.1.4.3. Fibre optice..................................................................................... 107
3.1.4.4. Fibra multimod ............................................................................... 109
3.1.4.5. Fibra monomod............................................................................... 110
3.1.4.6. Medii neghidate de transmitere a informaţiei................................. 111
3.1.4.7. Transmisiuni radio.......................................................................... 111
3.1.4.8. Transmisiuni prin microunde.......................................................... 114
3.2. Reţele de calculatoare şi interconectarea lor ......................................... 115
3.2.1. Clasificarea reţelelor.............................................................................. 115
3.2.1.1. Clasificarea reţelelor după mărime................................................. 115
3.2.1.2. Clasificări ale reţelelor după metoda de transmisie........................ 119
3.2.2. Topologii de reţea.................................................................................. 120
3.2.3. Tehnici de interconectare a calculatoarelor ........................................... 124
3.2.3.1. Repetoare........................................................................................ 124
3.2.3.2. Hub-uri............................................................................................ 124
3.2.3.3. Bridge-uri........................................................................................ 125
3.2.3.4. Switch-uri ....................................................................................... 126
3.2.3.5. Rutere.............................................................................................. 126
3.2.3.6. Gateway.......................................................................................... 128
3.2.3.7. Elemente de conectare de nivel superior ........................................ 129
3.3. Protocoale de comunicaţii şi servicii de reţea....................................... 131
3.3.1. Suita de protocoale TCP/IP ................................................................... 131
3.3.2. Adresarea IP .......................................................................................... 137
3.3.3. Accesul cu adresă IP privată via NAT................................................... 140
3.3.4. Accesul cu adresă IP privată via Proxy ................................................. 141
3.3.5. Adresarea prin nume de domenii........................................................... 141
3.4. Navigarea web. Căutarea informaţiilor web ......................................... 144
3.4.1. Programe de navigare ............................................................................ 144
3.4.2. Setarea programelor de navigare ........................................................... 145
5

3.4.3. Accesare informaţii................................................................................ 146
3.4.4. Tehnici de căutare a informaţiilor ......................................................... 148
3.4.4.1. Motoare de căutare ......................................................................... 148
3.4.4.2. Tehnici de căutare........................................................................... 148
3.4.4.3. Facilităţi de căutare incluse în browser .......................................... 149
3.4.4.4. Motorul de căutare Google............................................................. 150
3.4.4.5. Căutarea cu ajutorul comenzilor..................................................... 150
3.5. Mesageria electronică. Webmail. Clienţi de poştă electronică ............. 151
3.5.1. Servicii legate de e-mail ........................................................................ 151
3.5.2. Accesarea contului de e-mail................................................................. 152
3.5.2.1. Programul Pine ............................................................................... 152
3.5.2.2. Interfaţa Webmail ........................................................................... 153
3.5.2.3. Clienţii de poştă electronică ........................................................... 153
3.5.2.4. Clientul de poştă electronică Outlook Express............................... 154
3.5.2.5. Iniţierea conexiunii aplicaţiei Outlook Express cu serverul de e-mail
........................................................................................................ 157
3.5.2.6. Compunerea mesajelor ................................................................... 157
3.5.2.7. Recomandări în utilizarea aplicaţiei Outlook Express ................... 159
3.6. Partajarea resurselor şi transferul fişierelor în reţelele de calculatoare. 161
3.6.1. Partajarea resurselor .............................................................................. 161
3.6.2. Transferul de fişiere folosind serviciul ftp ............................................ 162
3.7. Intrebări de control ................................................................................ 163
3.8. Aplicaţii................................................................................................. 163
3.9. Bibliografie ........................................................................................... 163

6












Lista figurilor


figura 1-1. Blaise Pascal (19 iunie 1623 - 19 august 1662) ..................................................... 12
figura 1-2. Maşina mecanică de calcul a lui Pascal.................................................................. 13
figura 1-3. Charles Babbage (1791 - 1871).............................................................................. 13
figura 1-4. Maşina mecanică de calcul a lui Babbage.............................................................. 14
figura 1-5. Ada Lovelace (1815-1852)..................................................................................... 15
figura 1-6. Claude Elwood Shannon (30 aprilie 1916 – 24 februarie 2001)............................ 16
figura 1-7. Shannon şi celebrul său şoricel mecanic ................................................................ 16
figura 1-8. Alan Mathison Turing (23 iunie 1912 – 7 iunie 1954)........................................... 17
figura 1-9. Schema bloc a unui sistem de calcul ...................................................................... 20
figura 1-10. Un cuvânt binar reprezentat în logică pozitivă (a) şi negativă (b) ....................... 21
figura 1-11. Aparat indicator.................................................................................................... 28
figura 2-1. Structura unui calculator compatibil IBM PC........................................................ 63
figura 2-2. Matricea de taste cu contacte cauciucate................................................................ 68
figura 2-3. Tasta pe bază de membrană metalică..................................................................... 68
figura 2-4. Tastatura cu 101 taste............................................................................................. 69
figura 2-5. Tastatura extinsă şi tastele numerice...................................................................... 70
figura 2-6. Principiul de funcţionare al unui mouse optic........................................................ 71
figura 2-7. Principiul de scanare .............................................................................................. 73
figura 2-8. Interfaţă de scanare................................................................................................. 75
figura 2-9. Aplicaţia ABBYY FineReader............................................................................... 76
figura 2-10. Etapa de recunoaştere........................................................................................... 77
figura 2-11. Schema bloc a unei imprimante ........................................................................... 78
figura 2-12. Caracter tipărit ...................................................................................................... 80
figura 2-13. Schema bloc a unei imprimante laser................................................................... 81
figura 2-14. Facilităţi de imprimare 1 ...................................................................................... 83
figura 2-15. Facilităţi de imprimare 2 ...................................................................................... 84
figura 2-16. Facilităţi de imprimare 3 ...................................................................................... 85
figura 2-17. Facilităţi de imprimare 4 ...................................................................................... 85
figura 2-18. Facilităţi de imprimare 5 ...................................................................................... 86
figura 2-19. Videoproiector...................................................................................................... 88
figura 2-20. Principiul de lucu al unui copiator ....................................................................... 89
figura 3-1. Modelul unui sistem de transmitere a informaţiei.................................................. 94
figura 3-2. Tipuri de canale de comunicaţie............................................................................. 96
figura 3-3. Evoluţia performanţelor liniilor de comunicaţie .................................................... 98
figura 3-4. Transmisiuni cu două şi patru niveluri ................................................................. 101
figura 3-5. Principiul interferenţei intersimbol ...................................................................... 101
7

figura 3-6. Cablul coaxial, conector BNC tip T..................................................................... 103
figura 3-7 Reţea de comunicaţie pe cablu coaxial.................................................................. 104
figura 3-8. Mediu de comunicaţie cu perechi de conductoare torsadate................................ 105
figura 3-9. Cablu UTP Fast Ethernet, conector RJ45............................................................. 107
figura 3-10. Principiul comunicaţiilor pe fibră optică............................................................ 107
figura 3-11. Cabluri cu fibre optice şi conectori uzuali.......................................................... 108
figura 3-12. Moduri de propagare în fibra optică................................................................... 109
figura 3-13. Dispersia lungimii de undă pentru diverse surse luminoase .............................. 111
figura 3-14. Propagarea semnalelor radio .............................................................................. 114
figura 3-15. Reţea Token Ring............................................................................................... 117
figura 3-16. Reţea Token Bus ................................................................................................ 118
figura 3-17. Reţea de arie largă, WAN................................................................................... 118
figura 3-18. Topologie de tip magistrală................................................................................ 121
figura 3-19. Topologie fizică de tip stea ................................................................................ 122
figura 3-20. Topologie de tip inel........................................................................................... 122
figura 3-21. Topologie de tip arborescent .............................................................................. 123
figura 3-22. Topologie completă............................................................................................ 123
figura 3-23. Topologie combinată magistrală-stea................................................................. 123
figura 3-24. Definirea repetorului în raport cu modelul ISO / OSI........................................ 124
figura 3-25. Hub-ul, repetor multiport ................................................................................... 125
figura 3-26. Definirea unui bridge în raport cu modelul ISO / OSI ....................................... 125
figura 3-27. Definirea ruter-ului în raport cu modelul ISO / OSI ......................................... 127
figura 3-28. Rutarea în reţelele de date .................................................................................. 128
figura 3-29. Definirea unui gateway în raport cu modelul ISO / OSI .................................... 128
figura 3-30. Locul unui gateway într-o reţea locală............................................................... 129
figura 3-31. Arhitectură TCP / IP şi echivalenţa cu modelul ISO / OSI ................................ 132
figura 3-32. Structura standard a cadrului de date HDLC...................................................... 133
figura 3-33. Ierarhizarea protocoalelor TCP / IP.................................................................... 136
figura 3-34. Structura unei adrese IP...................................................................................... 139
figura 3-35. Model de acces Internet cu adresă IP privată..................................................... 141
figura 3-36. Ierarhizarea domeniilor de adresare ................................................................... 142
figura 3-37. Browser-ul IE..................................................................................................... 144
figura 3-38. Browser-ul SeaMonkey...................................................................................... 145
figura 3-39. Meniul de configurare proxy pentru Internet Explorer ...................................... 145
figura 3-40. Fereastra principală a meniului de configurare Internet Explorer...................... 146
figura 3-41. Fereastra de setări a browser-ului SeaMonkey................................................... 146
figura 3-42. Adresa de accesare a unei pagini web, URL...................................................... 147
figura 3-43. Corespondenţa cu directorul utilizatorului ......................................................... 147
figura 3-44. Căutarea cu Google ............................................................................................ 149
figura 3-45. Căutarea avansată folosind Google .................................................................... 151
figura 3-46. Programul Pine................................................................................................... 153
figura 3-47. Interfaţă Webmail............................................................................................... 153
figura 3-48. Crearea unui cont de e-mail................................................................................ 155
figura 3-49. Introducerea numelui.......................................................................................... 155
figura 3-50. Setarea serverului ce găzduieşte contul.............................................................. 156
figura 3-51. Introducerea utilizatorului şi a parolei................................................................ 156
figura 3-52. Setările contului.................................................................................................. 157
figura 3-53. Bara de instrumente a aplicaţiei Outlook Express.............................................. 157
figura 3-54. Selectarea conturilor de e-mail către care se trimite un mesaj ........................... 158
figura 3-55. Compunerea unui mesaj ..................................................................................... 158
8

figura 3-56. Bara de formatare a textului din cadrul mesajului ............................................. 159
figura 3-57. Bara de instrumente din fereastra de compunere a mesajului ............................ 159
figura 3-58. Crearea unei cărţi de vizită electronică .............................................................. 160
figura 3-59. Adăugarea unei imagini în corpul mesajului...................................................... 161
figura 3-60. Accesarea resurselor partajate............................................................................ 161
figura 3-61. Partajarea unui folder in reţea ............................................................................ 162
figura 3-62. Accesarea serviciului ftp .................................................................................... 162


9












Lista tabelelor



tabelul 1-1. Reprezentarea primelor 17 numere naturale în diverse sisteme de numeraţie...... 25
tabelul 3-1. Benzile de frecvenţă utilizate în transmisiunile din domeniul radio şi al
microundelor .................................................................................................................. 112
tabelul 3-2. Clasificarea generică a reţelelor.......................................................................... 115
tabelul 3-3. Clasele de adrese IP ............................................................................................ 140
tabelul 3-4. Site-uri web de găzduire a conturilor de e-mail .................................................. 151


11














1. CALCULATOARE
1.1. Consolidarea noțiunilor de teoria informației
1.1.1. Noțiuni introductive

Sistemele numerice de calcul (SNC), denumite uzual şi Calculatoare, Ordinatoare,
Maşini cifrice etc., fac parte din categoria sistemelor informaţionale. Fiind rezultatul unei
intense cercetări desfăşurate pe parcursul secolului XX, SNC-urile continuă să se dezvolte şi
astăzi ca urmare a necesităţii crescânde de putere de procesare, fenomen cu care societatea
umană se confruntă şi, probabil, se va confrunta şi în viitor.
Proiectarea SC-urilor are la bază modele matematice şi tehnice dezvoltate de o serie de
cercetărori precum: Blaise Pascal, Charles Babbage, Claude Shannon, Alan Turing, John von
Neumann etc.
Un prim criteriu de clasificare a SC este baza de numeraţie în care acesta este proiectat
să funcţioneze. Cele mai comune SC-uri, din acest punct de vedere, sunt cele binare. Sistemul
de numeraţie 2 s-a dovedit a fi cel mai avantajos din mai multe cauze, dintre care se amintesc
doar câteva:
- implementarea sistemelor fizice cu două stări stabile constituie cea mai simplă
soluţie din punct de vedere tehnologic;
- fiabilitatea sistemelor fizice binare este net superioară altor tipuri de sisteme;
- toleranţa la zgomote (semnale perturbatoare este) este incomparabil mai bună;
- consumul energetic poate fi redus extrem de mult.

Există însă şi dezavantaje ale sistemelor binare în comparaţie cu alte tipuri de sisteme.
Unul dintre cestea este viteza mai mică de procesare, datorită expresiilor digitale mai lungi
(pe mai mulţi digiţi) utilizate în codificarea informaţiei.
Un alt criteriu de clasificare a SC-urilor îl constituie natura fizică a acestora. Astfel,
cel puţin din punct de vedere teoretic, ar fi posibil de construit şi utilizat sisteme de calcul
mecanice, hidraulice, pneumatice etc. Faptul că s-a optat pentru sistemele electronice se
datorează inerţiilor mici pe care le deţin elementele mobile din cadrul acestor sisteme
(electronii), deci vitezelor mari pe care acestea le capătă în mişcarea lor, timpul consumat în
astfel de procese fiind minimizat. Aceasta este principala cauză pentru care astăzi se folosesc
prin excelenţă calculatoare electronice.

12

Dacă ar fi să încercăm o serie de speculaţii logice, am putea spune că există şi alte
elemente mobile pe care le-am putea pune în mişcare pentru a implementa traficul de
informaţie într-un SC. Într-adevăr, fotonul este o astfel de entitate, aşa încât înlocuind
electronii prin fotoni, ne aşteptăm să putem obţine SNC-uri încă şi mai rapide în funcţionare.
Este cazul aşa numitelor calculatoare optice sau fotonice. Această tehnologie se află
actualmente în plină dezvoltare, costurile fiind însă mult mai ridicate decât în cazul sistemelor
electronice.
Un alt criteriu de clasificare îl constituie tipul de reprezentare a datelor în interiorul
maşinii de procesare. Pot exista, în acest sens, maşini analogice în cazul cărora datele sunt
implementate prin mărimi fizice continuu variabile în timp, respectiv maşini digitale a căror
caracteristică o constituie existenţa mărimilor fizice discontinuu variabile în timp (cu variaţie
în salt). De-a lungul timpului, maşinile digitale s-au impus, luând locul maşinilor analogice
care erau în vogă la început.
Pot exista încă şi alte criterii de clasificare a SC-urilor, acestea fiind de interes însă
doar pentru specialişti.


Calculatorul lui Pascal

1645 – Blaise Pascal inventează prima maşină de calcul automat – Pascaline – în
scopul uşurării muncii tatălui său, colector de taxe la Rouen.

figura 1-1. Blaise Pascal (19 iunie 1623 - 19 august 1662)

La 18 ani a construit primul calculator mecanic, pentru a-şi ajuta tatăl la calculul
taxelor. Dispozitivul numit Pascaline, semăna cu un calculator mecanic al anilor 1840, iar
această invenţie îl face pe Pascal a doua persoană care inventează calculatorul mecanic
deoarece Schickard mai făcuse unul în 1624. Pascal se confruntă cu probleme de design ale
calculatorului, datorate sistemului francez din acea vreme. Erau 20 de soli într-o livră şi 12
dinari într-un sol, astfel încât Pascal trebuia să rezolve probleme tehnice mult mai grele cu
această împărţire a livrei în 240 decât dacă ar fi lucrat cu împărţirea la 100. Oricum producţia
aparatelor a început în 1642, dar până în 1652 fuseseră produse 50 de prototipuri, însă puţine
au fost vândute, şi producerea calculatorului aritmetic al lui Pascal a încetat în acel an. Unul
din aceste prototipuri este la muzeul Zwinger, în Dresda Germania.
Blaise Pascal a fost un matematician, fizician şi filosof francez având contribuţii în
numeroase domenii ale ştiintei, precum construcţia unor calculatoare mecanice, consideraţii
asupra teoriei probabilităţilor, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune şi vid.
În urma unei revelaţii religioase în 1654, Pascal abandonează matematica şi ştiinţele exacte şi
îşi dedică viaţa filozofiei şi teologiei.

13


figura 1-2. Maşina mecanică de calcul a lui Pascal

În onoarea contribuţiilor sale în ştiinţă numele pascal a fost dat unităţii de măsură a
presiunii, precum şi unui limbaj de progamare.

Charles Babbage

Născut în 1791 în oraşul Teighmouth Devonshire din Marea Britanie. Ca şi John von
Neumann, Babbage a fost fiul unui bancher, Benjamin Babbage. În 1810 a intrat la Trinity
College, Cambridge, unde a devenit mai târziu profesor de matematică. Babbage este
fondatorul Asociaţiei Britanice de Statistică şi a Societăţii Astronomice Regale.

figura 1-3. Charles Babbage (1791 - 1871)

În iulie 1822 Babbage îi trimite o scrisoare preşedintelui de la Royal Society, în care îi
descrie planul lui de a calcula şi tipări tabele matematice cu ajutorul unei maşini. În iunie
1823 se întâlneşte cu ministrul de finanţe care îi acordă bani şi are convingerea că Babbage va
face progrese cu această maşină. Din păcate, nimic serios nu s-a realizat după această
întâlnire.
Totuşi, peste 5 ani, în 1827 Babbage publică tabelele cu logaritmi de la 1 la 108.000 şi
ajutat de câţiva prieteni, primeşte din nou bani de la guvern. Asistentul lui Babbage - Clement
- este însărcinat să construiască maşina proiectată pentru guvern. La sfârşitul anului 1831,
Babbage hotărăşte să-şi mute atelierul de construcţie a maşinii din hala (grajdul) unde era, în
casa sa de pe Dorset Street, dar apar divergenţe între el şi asistent. Clement se opune şi îi cere
lui Babbage sume mari de bani. Acesta refuză şi Clement demisionează, iar construirea
maşinii se întrerupe din nou.
Proiectul său iniţial pentru maşina de calcul era de a prelucra numere având şase
zecimale şi de a calcula diferenţiale de ordin doi; acum el avea un nou proiect de a construi o
maşină care urma să prelucreze numere având douăzeci de zecimale şi să calculeze
diferenţiale de ordinul şase.

14

Babbage vrea să se întâlnească în 1834 cu primul ministru, lordul Melbourne, pentru
a-i expune acestuia planurile pentru această maşină nouă. Dar guvernul nu vrea să finanţeze
construcţia unei maşini noi atât timp cât cea veche nu era terminată. Pe parcursul a opt ani de
zile, Babbage s-a adresat în mod repetat guvernului, solicitând suspendarea deciziei de a
termina mai întâi vechea maşină. Şi totuşi, Babbage cheltuie 17.000 de lire, fără să poată
prezenta o maşină de calcul, motiv pentru care încep neplăcerile.
Pe parcursul anului 1842 se duc tratative îndelungate cu ministrul de finanţe şi cu
primul ministru Robert Pell. Chiar dacă aceştia nu doreau să se abandoneze proiectul, în 11
noiembrie 1842, când Babbage are întâlnirea finală cu Pell i se comunică hotărârea de
suspendare a finanţării proiectelor.
În 1851 Babbage şi-a epuizat toate speranţele de a termina maşina de calcul. Evident,
motivul principal părea să fie de ordin financiar, dar unii istorici consideră că eşecul se
datorează chiar lui Babbage, care era prea nerăbdător şi neliniştit în condiţiile în care munca
pe care dorea să o întreprindă necesita multă răbdare şi pasiune. Când vorbea în public,
Babbage, era de o incoerenţă aproape notorie. Nici în faţa guvernului nu şi-a putut susţine
cauza, chiar dacă ideile lui erau strălucite. Pell l-a lăudat în Parlament, dar când a vrut să-i
ofere o recompensă pentru munca sa, Babbage a refuzat, cerând în schimb titlul de pair.
A murit în 1871 la Londra. Chiar dacă mintea sa a avut idei sclipitoare, mult prea
avansate pentru epoca în care trăia, Babbage a fost puţin cunoscut. Doar Ducesa de Somerset
a participat la înmormântarea sa. Societatea Regală nu a tipărit nici un necrolog; ziarul Times
l-a ridiculizat.
De fapt, unul din modelele lui Babbage a fost realizat şi folosit în 1860 pentru
întocmirea unor tabele de decese de către o firmă de asigurări. Ceea ce este mult mai
important în ceea ce priveşte realizările lui Babbage, se referă la proiectele privind maşina de
calcul analitică. În urma lui Babbage au rămas mii de desene, schiţe, pe baza cărora fiul lui a
reuşit să construiască efectiv o parte a unităţii aritmetice. Această maşină ar fi trebuit să aibă o
memorie în care ar fi încăput 1000 de numere, fiecare având 50 de cifre zecimale. Pentru
introducerea datelor era prevăzută o unitate pentru citirea cartelelor perforate de tipul celor
folosite de Jackard la controlul războaielor de ţesut.
Doar prin prisma istoriei se poate aprecia ce s-a întâmplat de fapt. Maşini de calcul
pretenţioase, de tipul celei imaginate de Babbage nu puteau fi realizate fără electricitate, doar
din componente şi pe principii mecanice. Trebuia să treacă mult timp - aproximativ 100 de ani
- pentru ca tehnica să permită realizarea lor.

figura 1-4. Maşina mecanică de calcul a lui Babbage

Părţi din maşina lui de calcul (Difference Analytical Engine) au fost acoperite de praf
la muzeul King's College. Fiul lui degeaba a insistat în scopul continuării cercetărilor, în 1878
Cayley a solicitat guvernului să nu se mai ocupe de construirea maşinii lui Babbage, urmând

15

ani în care Babbage şi maşina lui au fost uitate. Abia după anul 1900 Babbage a fost repus în
drepturi (lângă Polul Nord al Lunii există un crater care poartă numele lui).
Multe idei ale lui Babbage au fost realizate în secolul XX, de aceea el este socotit ca
fiind unul din marii pionieri ai prelucrării datelor.

Ada Byron

Augusta Ada Lovelace (născută Byron) s-a născut la 10 decembrie 1815, în timpul
scurtei căsătorii a poetului romantic Lord Byron cu Anne Isabelle Milbanke. Părinţii ei s-au
despărţit la doar câteva luni după ce Ada s-a născut.

figura 1-5. Ada Lovelace (1815-1852)

Ada a rămas în grija mamei sale, Lady Byron. Aceasta dorea ca fiica ei să nu semene
cu poeticul ei tată şi a ambiţionat educaţia Adei în direcţii practice, ştiinţifice. Ada a avut
meditatori la matematică şi muzică, discipline opuse "periculoaselor" tendinţe poetice.
Complexa inteligenţă a Adei s-a manifestat încă din 1828, când la vârsta de numai 13
ani, şi-a surprins prietenii şi colaboratorii cu proiectul unei maşini de zbor. Ca studentă a avut
înclinaţii deosebite spre matematică, lucru ieşit din comun în acele vremuri.
Ada l-a întâlnit pe Charles Babbage în 1833 tot datorită preocupărilor ei şi interesul
faţă de matematică. Au rămas prieteni pentru mult timp şi au corespondat îndelungat despre
matematică, logică şi alte subiecte.
Ada Byron, împreună cu Charles Babbage a lucrat la o maşină de calcule matematice
(Difference Engine) care memora numere şi efectua calcule aritmetice simple. Ada Byron a
explicat proprietăţile acestei maşini în articolul Observation on Mr. Babbage Analytical
Engine în 1843. Datorită Adei avem cea mai completă descriere a maşinii de calcul a lui
Babbage.
Proiectele unei maşini mult mai performante constituie primele încercări de a realiza
un calculator care să memoreze, prelucreze şi şă transmită date. Ada, dându-şi seama că unei
asemenea maşini trebuie să i se "spună" ce anume trebuie să facă, a imaginat o serie de
programe şi astfel ea a intrat în istorie ca inventatoarea programării. În cinstea ei a fost
denumit ulterior unul dintre primele limbaje de programare, limbajul ADA. Augusta Ada
Byron, contesă de Lovelace a murit foarte tânără, în 1852, la vârsta de 37 de ani.

Claude Shannon

Inginer american în domeniul electric şi matematician remarcabil, a fost denumit
“părintele teoriei informaţiei” şi a fost considerat fondatorul teoriei proiectării circuitelor.


16


figura 1-6. Claude Elwood Shannon (30 aprilie 1916 – 24 februarie 2001)

Shannon s-a născut în Petoskey, Michigan. În anul 1932 devine absolvent al Public
School din Gaylord - Michigan şi este admis la University of Michigan unde se ia contact
pentru prima dată cu lucrările lui George Boole - creatorul algebrei logice. Obţine în 1936
două diplome de absolvire, una în inginerie electrică şi cealaltă în matematică. Studiile
postuniversitare şi le continuă în cadrul Massachusetts Institute of Technology, unde lucrează
pe un calculator analogic numit Vannevar Bush’s differential analyzer. Teza sa de masterat,
intitulată A Symbolic Analysis of Relay and Switching Circuits, este publicată în 1938 în
Transactions of the American Institute of Electrical Engineers. În paginile sale, Shannon
indică posibilităţile de utilizare a algebrei logice binare în structurile de comutare a liniilor
telefonice cu relee electromecanice. Consecinţe ale studiilor sale devin conceptele de
proiectare a unei maşini electronice de calcul numeric.
Shannon şi celebrul său şoricel mecanic, numit Theseus după eroul mitologic grec al
cărui nume este legat de Minotaur şi celebrul labirint. Aceasta este considerată prima
experienţă de inteligenţă artificială.



figura 1-7. Shannon şi celebrul său şoricel mecanic

În 1948 Shannon publică articolul A Mathematical Theory of Communication în Bell
System Technical Journal. Acesta este axat pe studiul problemelor de codare a informaţiei
destinată a fi trimisă pe un canal de transmisie cu restricţii teoretice şi practice. În acest scop,
Shannon utilizează instrumentele teoriei probabilităţii dezvoltate de Norbert Wiener. Cu
această ocazie, Shannon introduce noţiunea de entropie informaţională ca măsură a
incertitudinilor implicate în transmiterea unui mesaj. Astfel ia naştere, în primele sale
concepte, teoria informaţiei.

17


În 1950 a publicat un articol intitulat Programming a Computer for Playing Chess,
care a constituit începutul erei inteligenţei artificiale. Multe dintre lucrările elaborate ulterior
pe această temă au preluat ideile de bază implicate în acest articol.

Alan Turing

Alan Turing a fost un matematician, logician şi criptograf englez, considerat părintele
ştiinţei moderne a calculatoarelor. Este cel care a creat conceptul de “maşină Turing” ca
model de descriere a rezultatelor derivate din conjectura Church (cunoscută şi sub numele de
teza Church-Turing). Aceasta declară că orice proces de calcul poate fi realizat prin
intermediul rulării unui algoritm implementat pe un computer.


figura 1-8. Alan Mathison Turing (23 iunie 1912 – 7 iunie 1954)


Alan Turing este cel care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a reuşit să
spargă secretul funcţionării maşinii germane de codare ENIGMA.
1.1.2. Definirea cantităţii de informaţie

Atunci când se face referire la capacitatea unui sistem de a transmite informaţii apare
necesitatea de a exprima cantitatea respectivă de informaţii.
O informaţie este conţinută într-un mesaj. Un mesaj reprezintă o succesiune de
simboluri convenţionale. Acestea pot fi: cuvinte, cifre, sunete, gesturi etc.
Fie S={s
1
,s
2
,…..,s
n
} o mulţime de simboluri numite simboluri primare. Un bun exemplu
de mulţime de simboluri primare o constitue alfabetul limbii române. Fiecare literă constitue
în acest caz un simbol primar.
Fie T={t
1
,t
2
,…..,t
m
} o mulţime de simboluri numite simboluri secundare. Un simbol
secundar reprezintă o combinaţie de simboluri primare. Un bun exemplu de mulţime de
simboluri secundare este cel al mulţimii tuturor cuvintelor aprţinând limbii române.
S-ar părea că numărul cuvintelor unei limbi ar putea constitui o măsură cantitativă a
informaţiei. Însă cuvintele nu au aceeaşi valoare în ceea ce priveşte precizia ce este adăugată
ideii ce trebuie transmisă. În consecinţă, cuvântul nu poate servi ca unitate de măsură a
informaţiei. Printr-un raţionament analog se concluzionează că nici litera nu poate constitui
unitatea de măsură a informaţiei. Însă putem considera că informaţia conţinută într-un cuvânt
trebuie să fie proporţională cu numărul de litere conţinute de respectivul cuvânt. Mai general,

18

cantitatea de informaţie conţinută de un simbol secundar este proporţională cu numărul
simbolurilor primare conţinute. Aceasta constituie o ipoteză de primă aproximaţie, acceptată
în primă fază. Ea nu se va dovedi validă în mod general, trebuind înlocuită ulterior cu o alta
care să nuanţeze suplimentar ideile teoretice de bază.

Să considerăm totalitatea simbolurilor secundare ce corespund combinaţiilor posibile
de u simboluri primare. Numărul acestor simboluri secundare este n
u
. Să considerăm de
asemenea două sisteme pentru care n are valorile n
1
şi n
2
. O aceeaşi cantitate de informaţie I
reprezentată în cadrul fiecăruia dintre cele două sisteme, se va scrie:

2 2 1 1
u k u k I = = (3-1)
În acest cadru se impune următoarea egalitate:
2 1
u
2
u
1
n n = (3-2)
Din (3-1) şi (3-2) rezultă relaţia:

0
2
2
1
1
k
n log
k
n log
k
= =
(3-3)
Relaţia (3-3) va fi satisfăcută pentru toate valorile lui n numai dacă între k şi n există
relaţia:

n log k k
0
= (3-4)
Cum baza logaritmului este arbitrară, o vom alege astfel încât să rezulte:
n log k = (3-5)
Cantitatea de informaţie se poate acum exprima prin:

u
n log n log u I = = (3-6)
Rezultă astfel o primă măsură practică a informaţiei: logaritmul numărului de
combinaţii posibile a celor n simboluri primare pe lungimi de u simboluri.
Probabilitatea de apariţie a unui simbol primar pe o poziţie oarecare în cuvântul de
reprezentare a informaţiei, este:
n
1
p = .
Relaţia (3-6) devine:

p log u
p
1
log u I ÷ = =
(3-7)
Relaţia (3-7) constitue o expresie pentru cantitatea de informaţie. Este necesară în
continuare stabilirea unei unităţi de măsură. Drept unitate de măsură a cantităţii de informaţie
s-a luat măsura alegerii celei mai simple posibile, alegerea unei posibilităţi din două egal
probabile. Deci, unitatea de măsură se defineşte pentru u=1, n=2 şi p=1/2. Totodată logaritmul
este considerat în baza 2. În concluzie, relaţia (3-7) conduce la:

1 2 log 1 I
2
= · = (3-8)
Această unitate informaţională a căpătat denumirea de bit (de la binary unit) şi a fost
propusă în 1928 de către Hartley.
Rezultă că dacă p=1 evenimentul este sigur şi 0 1 log p log = = , deci informaţia
conţinută este nulă. Ne aşteptăm astfel ca apariţia unui simbol primar ce prezintă o
probabilitate mică să aducă mai multă informaţie. La o analiză mai atentă, însă, se poate
constata că frecvenţa semantică a simbolurilor primare în cadrul simbolurilor secundare nu

19

este aceeaşi, deşi frecvenţa sintactică poate fi aceeaşi. Prin frecvenţă semantică înţelegem
frecvenţa de apariţie a simbolului primar, pentru care simbolul secundar capătă sens. Este însă
posibil ca anumite simboluri primare apărute pe diverse poziţii în cadrul simbolurilor
secundare, să nu conducă la semnificaţii pentru acestea din urmă. Rezultă că definirea brută a
probabilităţii de apariţie a simbolurilor primare în cadrul simbolurilor secundare
(probabilitatea sintactică) va trebui rafinată prin înlocuirea probabilităţii sintactice cu cea
semantică. Acest proces, însă, nu este simplu, fiind necesară o analiză serioasă a aspectelor de
definire noţională care intervin.
1.1.3. Entropia informaţională
Orice sursă de informaţie emite o multitudine de mesaje diferite, fiecare de lungime m
(simbolul primar blank poate fi de asemenea utilizat). De aceea se convine să se exprime nu
cantitatea de informaţie din fiecare mesaj ci cantitatea medie de informaţie pe un mesaj din
setul respectiv de mesaje. Cum contribuţia informaţională a unui simbol s
i
, i=1÷m, din mesaj,
este
i
p log ÷ , contribuţia medie a simbolurilor s
i
din mesaj este
i i
p log p m ÷ deoarece, pentru
m suficient de mare, numărul simbolurilor s
i
în mesaj se apropie de numărul lor mediu pe
mesaj, iar contribuţia informaţională totală este numărul lor mediu înmulţit cu contribuţia
fiecăruia. Altfel spus, simbolul s
i
poate să apară pe prima poziţie a cuvântului sau pe cea de-a
doua poziţie sau pe cea de-a treia poziţie sau … sau pe ultima poziţie. Deci:
i
ori m
p m
n
m
n
1
...
n
1
n
1
= = + + +
      
de

Aici s-a considerat cazul cel mai simplu, cel al probabilităţilor
n
1
p
i
= egale. Dar nu
toate mesajele pot accepta, în mod virtual, pe oricare din poziţiile conţinute, simbolul s
i
,
deoarece vor exista şi poziţii rezervate (pentru blank-uri spre exemplu). De aceea, produsul
mp
i
, în medie, va trebui reconsiderat ca vp
i
, vsm.
Informaţia medie totală conţinută în mesajul format din m simboluri este suma
contribuţiilor medii a tuturor celor n simboluri:

¯
=
÷ =
= ÷ ÷ ÷ ÷ ÷ ÷ =
n
i
i i
n n k k m
p p v
p vp p vp p vp p vp I
1
2 2 1 1
log
log ... log .... log log

((3-9)
Informaţia medie pe simbol se va scrie:

¯
=
÷ = =
n
1 i
i i
m
p log p
v
I
H (3-10)

Mărimea H a căpătat numele de entropie a sursei de informatie, deoarece formal, ca
expresie matematică, ea este analogă entropiei termodinamice a unui sistem, stabilită de
Boltzmann.

Observaţie: Semnificaţia fizică a măsurii cantităţii de informaţie astfel obţinută este
aceea că ea dă numărul minim de operaţii (de alegeri) necesare pentru a ridica
nedeterminarea.


20

1.2. Sisteme numerice de calcul
1.2.1. Schema bloc a unui sistem numeric de calcul

Un sistem electronic de calcul (figura 1-9), bazat în funcţionarea sa pe principii numerice
de codificare şi procesare a informaţiei, poate fi reprezentat prin intermediul schemei bloc din
figura următoare.

figura 1-9. Schema bloc a unui sistem de calcul

1.2.2. Definirea părţilor componente ale unui sistem numeric de calcul

Blocul notat CPU (Control Process Unit) constituie unitatea de control a procesării
informaţiei. Din punct de vedere fizic, acest bloc este construit în jurul unui microprocesor. El
este racordat la magistralele sistemului (trasee fizice de circuit imprimat, fire electrice, fibre
optice, benzi radio etc.), notate AD (Address Bus), DB (Data Bus) şi respectiv CB (Control
Bus), prin intermediul cărora comunică (prin semnale electrice sau electromagnetice) cu alte
subsisteme.
Magistrala de date transferă informaţia utilă între subsistemele componente. Această
informaţie, denumită adesea şi dată, este formalizată la nivelul biţilor (unităţile
informaţionale). Astfel, o dată este definită printr-un ansamblu de biţi, fiecare bit fiind
modelat, cel mai adesea, prin intermediul unei tensiuni electrice. În acest scop se utilizează
doar două nivele de tensiune: nivelul zero (0) şi respectiv nivelul unu (1). Deoarece se
lucrează doar cu două nivele, logica de implementare este logica binară. Nivelele 0 şi 1 mai
sunt numite şi nivele logice. Uzual, tensiunea electrică ataşată nivelului 1 logic este mai înaltă
(de exemplu +5V) comparativ cu tensiunea ataşată nivelului 0 logic (de exemplu 0V sau chiar
-5V). Din acest motiv, nivelul 0 logic se numeşte şi nivel low (jos) în timp ce nivelul 1 logic
se numeşte şi nivel high (sus). O astfel de logică se numeşte logică pozitivă. Există, însă, şi
posibilitatea lucrului sub logică negativă, caz în care semnificaţia fizică a nivelelor logice se
inversează.
În figura 1-10 este reprezentată o dată descrisă printr-un cuvânt binar pe 8 biţi.
Reprezentarea este făcută în logică pozitivă (a) şi respectiv negativă (b), iar cuvântul binar se
consideră serializat în timp.


21


figura 1-10. Un cuvânt binar reprezentat în logică pozitivă (a) şi negativă (b)

Cum o dată este reprezentată pe un cuvânt binar de n biţi (neN), reprezentarea fizică a
acesteia în interiorul sistemului electronic va fi realizată prin intermediul a n tensiuni distincte
spaţial şi/sau temporar, fiecare fiind transferată între subsistemele componenete prin
intermediul unei linii fizice. Rezultă că magistrala de date este constituită din n linii fizice
distincte. Cel mai adesea, n=8k, keN, drept pentru care se spune că numărul de linii este
multiplu de 8.
O magistrală se caracterizează prin lăţime (numărul traseelor electrice sau
electromagnetice pe care se poate transmite la un moment dat ansamblul de biţi sub forma
unor nivele ridicate sau coborâte de tensiune). Magistrala de date este cea care caracterizează
cel mai adesea un microprocesor. Astfel, vorbind de un microprocesor pe 8 biţi ne referim în
fapt la lăţimea magistralei lui de date.
Magistrala de adrese asigură transferul informaţiei de adresare a datelor. Informaţia
binară de adresare este, din acest punct de vedere, o informaţie auxiliară.
Lăţimea magistralei de adrese este de asemenea multiplă de 8, cel mai adesea ea fiind
dublă faţă de cea a magistralei de date.
Magistrala de control asigură transferul semnalelor de comandă dinspre blocul master
(microprocesorul) către blocurile slave (subsistemele) şi respectiv de reacţie dinspre blocurile
slave către master. Pentru lăţimea magistralei de control nu se poate preciza o regulă, aşa cum
s-a văzut la magistralele de date şi adrese, de la caz la caz sistemele numerice putând deţine
un număr diferit de linii de control.
Memoria unui sistem de calcul constituie un element esenţial, atât din punct de vedere
formal cât şi practic. Distingem în figură două subsisteme de memorie. Primul dintre ele,
blocul de memorie internă (IM – Internal Memory), constituie memoria de lucru a sistemului
numeric de calcul. Cel de-al doilea, blocul de memorie externă (EM – External Memory),
reprezintă ansamblul de suporturi de memorare (benzi magnetice, discuri magnetice, discuri
optice etc.).
Blocul de memorie internă constă, la rândul lui, din două subblocuri funcţionale notate
RAM (Random Access Memory) şi respectiv ROM (Read Only Memory). Memoria RAM
este denumită memorie în acces aleator deoarece cererile de citire sau înscriere în locaţii sunt
făcute în mod imprevizibil, după necesităţile procedurilor software aflate în execuţie. Din
punct de vedere fizic, memoriile RAM sunt chip-uri (circuite integrate) plantate pe placa
electrică pe care se găseşte şi microprocesorul, numită placă de bază (mother board).
Memoriile RAM au în componenţa lor tranzistori bipolari sau cu efect de câmp configuraţi în
structuri electronice bistabile. Din această cauză aceste memorii sunt considerate volatile,
adică starea circuitelor bistabile se pierde dacă tensiunea de alimentare dispare. La revenirea

22

tensiunii de alimentare, vechea stare nu se mai reface. Memoriile RAM prezintă însă un
avantaj demn de remarcat şi anume faptul că ele pot fi citite ori de câte ori se doreşte (citirea
este nedistructivă) şi de asemenea pot fi înscrise cu uşurinţă de un număr nelimitat de ori.
Alături de memoriile RAM construite cu circuite bistabile (denumite şi SRAM – Static
RAM), se mai utilizează şi memoriile RAM ale căror locaţii sunt realizate sub forma unui
tranzistor (în general de tip cu efect de câmp, caracterizat printr-o impedanţă mare de intrare)
cuplat în circuitul lui de intrare un condensator (ce poate fi încărcat sau nu cu sarcină
electrică). Astfel de memorii se numesc de tip DRAM (Dynamic RAM) deoarece pentru
asigurarea funcţionării corespunzătoare a lor este necesară reîmprospătarea periodică (la
intervale de ordinul milisecundelor) a sarcinii electrice pe condensator. Acest proces este
cunoscut sub numele de refresh de memorie.
Memoriile DRAM sunt mai lente în acces decât cele SRAM, însă înalt integrabile în
comparaţie cu cele din urmă.
Un sistem de calcul necesită incorporarea unui set de rutine software care să asigure
pornirea. Aceste programe nu se pot memora în memorii de tip RAM deoarece acestea
îndeplinesc funcţia de memorare numai după alimentarea lor, deci numai după pornirea
sistemului. În mod logic, sistemul va trebui să deţină şi un alt tip de memorie, nevolatilă. O
astfel de memorie poartă denumirea de ROM. Memoria ROM este realizată fizic tot sub
forma chip-urilor semiconductoare. Din punct de vedere constructiv, o locaţie de memorie
ROM poate fi realizată prin intermediul unui rezistor fuzibil. Dacă acesta este distrus în mod
voit în procesul de programare a chip-ului (trecând prin el un curent de intensitate mare,
numit curent de programare), calea electrică pe care o asigura nu mai este disponibilă şi ca
atare această stare poate fi citită din exterior. Dacă rezistorul nu a fost distrus, el continuă să
asigure calea electrică corespunzătoare, starea respectivă putând fi de asemenea citită din
exterior. Specific este însă faptul că o dată distrus, un rezistor fuzibil nu mai poate fi refăcut.
Deci înscrierea memoriilor ROM poate fi făcută o singură dată, de regulă de către firma
producătoare a sistemului de calcul. În concluzie memoriile ROM nu pot fi decât citite, nu şi
înscrise. Evident, acest lucru constituie un mare dezavantaj, astfel încât s-a încercat
construirea altor tipuri de dispozitive nevolatile. Aşa au apărut memoriile de tip REPROM
(REProgrammable ROM). Acestea se aseamănă ca structură funcţională cu memoriile
DRAM. Diferenţele constau în faptul că în cazul memoriilor REPROM condensatorul aflat în
circuitul de intrare al tranzistorului cu efect de câmp pierde sarcina stocată într-un timp mult
mai lung (ani), putând memora astfel informaţii chiar şi pe durata nealimentării sistemului. De
remarcat că ştergerea vechii informaţii din REPROM şi înscrierea alteia noi nu se mai
realizează cu uşurinţă şi în orice caz nu sub sistem. Pentru acest lucru este necesară extragerea
circuitului din sistem, ştergera informaţiei existente prin iradierea chip-ului cu radiaţie UV,
plantarea lui în regim de laborator într-un dispozitiv special de programare (programatorul de
EPROM – Erasable ROM) şi înscrierea cu noua informaţie. În final, circuitul este reimplantat
în sistem şi din acel moment el va putea fi doar citit. Această operaţie de ştergere şi rescriere a
unui chip poate fi realizată doar de câteva ori, după care circuitul este compromis. Amintim
aici şi faptul că s-au pus la punct şi circuite de memorie cu posibilităţi de ştergere electrică a
vechii informaţii şi înlocuirea acesteia cu alta nouă, fapt care permite reinscripţionarea chip-
ului chiar sub sistem. Chiar şi în acest caz, însă, circuitul este considerat de tip ROM deoarece
operaţiile de înlocuire a informaţiei nu sunt de regim curent. Memoriile de acest tip se numesc
EEROM (Electrically Erasable ROM).
Revenind la schema bloc observăm că accesele la magistrale ale memoriilor RAM şi
ROM sunt diferite. Astfel, memoriile RAM se află în acces bidirecţional cu magistrala de date
în timp ce memoriile ROM se găsesc în acces unidirecţional. Aceste caracteristici sunt în
acord cu principiile de funcţionare ale celor două tipuri de memorie descrise mai sus.

23

În cazul blocului EM, aşa cum s-a mai specificat, este vorba în fapt de suporturi
externe de memorare şi nu de chip-uri semiconductoare integrate. În această categorie intră
discurile magnetice (floppy discurile şi hard discurile) şi discurile optice. Benzile magnetice
se folosesc mult mai rar.
Memoria externă are ca principal rol stocarea informaţiilor pentru durate mari de timp,
chiar şi pe durata cât sistemul numeric de calcul este inactiv (nealimentat). Suporturile externe
de memorare se caracterizează prin capacităţi foarte mari de stocare (mega-octeţi, giga-octeţi
şi chiar tera-octeţi), dar viteze reduse de acces la informaţii. Lucrul acesta este de înţeles dacă
se specifică faptul că structurile fizice de memorare au în componenţa lor sisteme mecanice
(motoare electrice, braţe de susţinere a capurilor magnetice sau optice etc.), implicând
fenomene inerţiale semnificative.
Este necesar a se face distincţia între suportul efectiv de memorare (discul magnetic,
banda magnetică, discul optic) şi dispozitivul de citire/înscriere al acestuia (aşa numitele
unităţi: unitatea de hard-disk (HDD – Hard Disk Device), unitatea de floppy disk (FDD –
Floppy Disk Device), unitatea de CD (CDD – Compact Disk Device), unitatea de bandă
magnetică (MTD – Magnetic Type Device) etc.).
Dacă în perioada anilor 1970 banda magnetică deţinea supremaţia în domeniul
suporturilor de memorare a datelor, începând cu anii ’80 orientarea s-a modificat în favoarea
discurilor magnetice. Acest fapt ar putea să pară paradoxal la o primă privire, deoarece
capacitatea de stocare a benzilor este mult superioară celei specifice discurilor magnetice,
lucru cu atât mai evident la nivelul acelor ani. Criteriul care a prevalat, însă, în alegerea făcută
a fost cel al vitezei de acces. Prin însăşi mecanismul fizic de acces la domeniile de
citire/scriere de pe cele două suprafeţe de suport aflate în discuţie, discul răspunde mult mai
repede decât banda, aceasta din urmă necesitând a fi derulată.
Printre suporturile externe de memorare mai des întâlnite se remarcă: discurile
magnetice fixe (denumite şi hard-discuri sau discuri rigide), discurile magnetice amovibile
(denumite şi floppy-discuri sau discuri flexibile), discurile compacte clasice (CD – Compact
Disk), discurile DVD (Digital Versatile Disk) etc.
Blocurile IS şi OS notează sistemul intrărilor (Input System) respectiv sistemul
ieşirilor (Output System). În cadrul sistemului intrărilor pot fi menţionate următoarele
exemple de echipamente: tastatură, mouse, light-pen, screen-touch, scanner etc. În cadrul
sistemului ieşirilor amintim: monitorul, imprimanta, plotterul etc. Se pot remarca şi
echipamente periferice cu dublu rol (intrare/ieşire): placa de reţea, placa modem, unităţile de
disc etc.
Calculatoarele electronice (computere, ordinatoare) fac parte din categoria maşinilor
informaţionale. Altfel spus, ele prelucrează informaţie.
Din punct de vedere principial, se poate realiza un calculator cu o structură mecanică,
pneumatică, hidraulică etc. De fapt, una dintre primele maşini de calcul a fost realizată de
Blaise Pascal, folosindu-se pentru aceasta roţi dinţate şi clicheţi. Cauza pentru care nu se
proiectează astăzi astfel de maşini este cea a vitezelor reduse de operare ce ar putea fi obţinute
de acestea. Într-adevăr, datorită componentelor mecanice aflate în mişcare pe durata
funcţionării lor, astfel de structuri prezintă inerţii extrem de mari, deci timpi de răspuns
inacceptabil de mari. De aceea s-a încercat să se identifice fenomene dinamice cât mai rapide
care să poată fi folosite în traficul informaţional. Pentru aceasta era nevoie de un purtător de
informaţie, având structură materială, deci masă. Cu cât masa acestuia este mai mică, cu atât
transferul este mai rapid. Pe lângă această caracteristică, se impune ca respectivul purtător să
poată fi cât mai uşor controlat. Astfel de capabilităţi sunt oferite de electron. Nu este deci de
mirare că, aproape în mod exclusiv, astăzi se proiectează şi se construiesc doar calculatoare
electronice.

24

Menţionăm totuşi că există o altă microparticulă care tinde să atingă (şi chiar să
depăşească în viitorul apropiat) capabilităţile prezentate de electron. Este vorba de foton. În
această idee s-au proiecta sisteme numerice de calcul bazate pe trafic informaţional având ca
suport fizic fasciculul luminos. Astfel de proiecte s-au abordat după punerea la punct a
tehnologiilor bazate pe laserii cu semiconductori şi lansarea pe piaţa tehnologică a fibrelor
optice ca înlocuitoare a cablurilor electrice şi a traseelor de circuit imprimat. În momentul de
faţă se găsesc în fază de cercetare tehnici de implementare a unor structuri logice
computaţionale (porţi logice, regiştri, bistabili etc.), suficient de ieftine, care să utilizeze
fenomenele optice şi/sau optoelectronice.
1.2.3. Clasificarea sistemelor numerice de calcul

Sistemele numerice de calcul pot fi clasificate din diverse puncte de vedere. Un prim
criteriu se referă la modul în care informaţia soseşte în punctele în care ea este prelucrată. În
general se lucrează cu semnale electrice puse în corespondenţă cu numere. Pentru aceasta sunt
utilizate impulsurile standardizate. Prezenţa unui impuls poate fi reprezentată prin cifra 1 iar
absenţa sa prin cifra 0 (evident că o convenţie inversă va fi la fel de valabilă). Rezultă că
informaţia din calculator poate fi reprezentată printr-un număr binar, format cu cifrele 1 şi 0.
Calculatoarele la care toate instrucţiunile sunt transferate în paralel, pe canale separate,
se numesc calculatoare de tip paralel. Calculatoarele la care semnalele electrice,
corespunzând diferitelor instrucţiuni, se transferă succesiv printr-un singur canal, se numesc
calculatoare de tip serie. Evident, calculatoarele de tip paralel vor avea o viteză de lucru
mare, în schimb vor fi deosebit de complexe, spre deosebire de calculatoarele de tip serie,
care se vor caracteriza printr-o compexitate relativ scăzută dar timp de lucru mare.
Calculatoarele digitale pot fi clasificate şi în funcţie de natura parametrilor semnalelor
electrice utilizate. Astfel, la unele calculatoare, în loc de a se utiliza impulsuri electrice, este
folosită faza unei oscilaţii ca purtător al informaţiei. În figura următoare sunt prezentate trei
stări distincte care pot să apară într-un sistem de înaltă frecvenţă, în care există o inductanţă
neliniară.
Aceste stări pot fi puse în corespondenţă cu cifrele 0, 1, 2 (sau –1, 0, 1). Un astfel de
mod de lucru este întâlnit în cazul calculatoarelor de tip parametron, numite astfel datorită
faptului că utilizează oscilaţiile subarmonice care apar în sistemele parametrice, adică în
sistemele în care parametrii sunt variabili în timp. La început erau utilizate ca elemente
variabile inductanţele. S-au preferat apoi capacităţile variabile deoarece în felul acesta poate fi
crescută viteza de lucru a sistemului. Se poate ajunge astfel la viteze de milioane de operaţii
pe secundă. În figura 4.1 sunt prezentate patru semnale ce pot fi implicate în funcţionarea unui
parametron. Primul dintre acestea este semnalul cu frecvenţa de bază (fundamentală), iar
celelalte trei reprezintă subarmonice de faze diferite. Acestea din urmă pot constitui tocmai
semnalele de reprezentare dintr-un parametron.
Calculatoarele electronice digitale se mai pot clasifica după modul în care pot fi
programate. Astfel, se remarcă calculatoarele cu programare rigidă şi calculatoarele cu
programare elastică. În ultima categorie intră sistemele adaptive sau instruibile, care pe baza
experienţei acumulate îşi pot modifica programul în funcţionare. Această ultimă clasificare
ţine însă mai mult de structura software a sistemului decât de cea hardware.


25

1.3. Sisteme informaţionale
1.3.1. Sisteme de numeraţie
O primă clasificare a sistemelor de numeraţie cunoscute în momentul de faţă poate fi
următoarea:
- sisteme de numeraţie poziţionale;
- alte tipuri de sisteme de numeraţie.

Din prima categorie face parte sistemul de numeraţie în baza 10 sau cel în baza 2. Din
cea de-a doua categorie poate face parte, de exemplu, sistemul de numeraţie roman.
Sistemul de numeraţie în baza 10 este cel utilizat în mod curent de operatorul uman în
activitatea zilnică. În acest sistem fiecare cifră deţine o pondere mai mare sau mai mică în
reprezentarea valorii numerice la care prticipă, funcţie de poziţia pe care o ocupă în număr.
Astfel, numărul 1997 scris în baza 10 trebuie înţeles ca rezultat din formula:

1997 = 1 · 10
3
+ 9 · 10
2
+ 9 · 10
1
+ 7 · 10
0


Aceeaşi cifră 9 are semnificaţii diferite, după poziţia pe care o ocupă în număr.
Prin bază a unui sistem de numeraţie poziţional vom înţelege numărul de cifre al
setului de simboluri utilizate de sistem. Sistemul de numeraţie zecimal are baza 10 deoarece
utilizează 10 cifre (simboluri): 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9.
Se poate observa că orice număr natural mai mare decât 1 poate fi utilizat ca bază
pentru un anumit sistem de numeraţie. Astfel, utilizând doar două simboluri (cifre), fie ele 0 şi
1, vorbim despre sistemul de numeraţie binar ce utilizează baza 2, în timp ce cu trei simboluri
(0, 1, 2) se poate constitui sistemul de numeraţie ternar cu baza 3, ş.a.m.d.
În tabelul 1-1 sunt date, spre comparaţie, reprezentările primelor 17 numere naturale în
mai multe baze de numeraţie.

tabelul 1-1. Reprezentarea primelor 17 numere naturale în diverse sisteme de numeraţie
ZECIMAL BINAR TERNAR OCTAL DUODECIMAL HEXAZECIMAL
0 0000 000 00 00 00
1 0001 001 01 01 01
2 0010 002 02 02 02
3 0011 010 03 03 03
4 0100 011 04 04 04
5 0101 012 05 05 05
6 0110 020 06 06 06
7 0111 021 07 07 07
8 1000 022 10 08 08
9 1001 100 11 09 09
10 1010 101 12 0m 0A
11 1011 102 13 0n 0B
12 1100 110 14 10 0C
13 1101 111 15 11 0D
14 1110 112 16 12 0E
15 1111 120 17 13 0F
16 10000 121 20 14 10

26

1.3.2. Codificare şi coduri

Prin codificare se înţelege schimbarea formei de reprezentare a informaţiei, ceea ce
poate fi numită o translatare de limbaj.
Fie X = {x
0
, x
1
,….., x
p-1
} mulţimea simbolurilor primare emise de o sursă de informaţie,
care urmează să fie codificate prin intermediul unor simboluri elementare aparţinând unei
mulţimi Y = {y
0
, y
1
,….., y
n-1
} . Prin operaţia de codificare se asociază fiecărui element x
i
e X,
1 , 0 ÷ = p i , al sursei primare de informaţie, o secvenţă de simboluri y
j
e Y, 1 , 0 ÷ = n j .
Corespondenţa astfel realizată va fi una biunivocă.
Notăm prin Z = {z
0
, z
1
,….., z
p-1
} mulţimea cuvintelor de cod alocate setului de
simboluri primare X. Astfel, cuvântul de cod z
3
poate fi exprimat, spre exemplu, ca:

z
3
= y
0
y
1
y
3
y
5


Putem defini în acest mod operaţia de codificare ca fiind o corespondenţă biunivocă
între cele două mulţimi, X şi Z, deci o aplicaţie bijectivă f: X ÷ Z. Codul se va numi uniform
dacă toate cuvintele z
0
, z
1
, ….. , z
p-1
au aceeaşi lungime. În tehnica digitală mulţimea Y este
mulţimea binară {0, 1}, deci cuvintele mulţimii Z sunt cuvinte binare de o anumită lungime
(în general 8 biţi (octet sau byte), 16 biţi, 24 biţi, 32 biţi, 64 biţi etc.).
Simbolurile mulţimii X pot fi şi altele decât cifre, deci pot rezulta mai multe tipuri de
coduri. De remarcat sunt codurile numerice şi cele alfanumerice.
Exemple de coduri numerice sunt codurile: binar, octal, hexazecimal, zecimal codat
binar (BCD- Binary Coded Decimal) etc.
Exemple de coduri alfanumerice sunt: ASCII (American Standard Code for
Information Interchange) şi EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code).
Codul ASCII codifică 128 de caractere (cele 52 de litere, majuscule şi minuscule, ale
alfabetului englez, cele 10 cifre zecimale, caractere speciale şi caractere de comandă). Codul
EBCDIC codifică 136 de caractere. Există caractere ASCII care nu au corespondent EBCDIC
şi invers.
Codul ASCII, datorită succesiunii liniare a caracterelor majuscule şi minuscule, poate
fi utilizat pentru ordonări alfabetice.

Exemplu: Caracterul ? în ASCII are codul 3F iar în EBCDIC 6F. De asemenea,
caracterele 0, A, a au codurile ASCII 30, 41, 61 iar cele EBCDIC F0, C1, 81.

Aplicaţie: Să se găsească codurile ASCII pentru caracterele: k, E, q, o, 7 ştiind că
aceste coduri se succed liniar.

Rezolvare:
Caracter Cod ASCII

K 6B
E 45
Q 71
O 6F
7 37

Codurile BCD presupun că mulţimea X este {0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9} (mulţimea
sursei primare de informaţie), iar mulţimea Z a cuvintelor de cod trebuie să conţină cel puţin

27

10 cuvinte distincte. Cuvintele de cod trebuie să reprezinte cel puţin 4 biţi deoarece 2
3
< 10 <
2
4
. Se obţin în total
10
16
A psibilităţi de codificare, Z fiind inclusă în mulţimea {0000, 0001,
……,1111}.
Din acest mare număr de coduri posibile, există anumite variante mai uzuale care pot
fi divizate în două clase speciale de coduri: coduri ponderate şi coduri neponderate.

1.3.2.1. Coduri ponderate
Fie X = {0, 1, …. , 9}, xeX şi z
(x)
= (y
3
y
2
y
1
y
0
)
(2)
. Fiecărei cifre binare (bit) y
j
, 3 , 0 = j ,
i se ataşează o pondere p
j
astfel încât
k
3
0 k
k
p y x
¯
=
= . Aici s-a considerat p
j
= 2
j
.
Codurile ponderate cele mai utilizate sunt: 8421, 2421, 4221, 7421.

ZECIMAL 8421 2421 4221 7421
0 0000 0000 0000 0000
1 0001 0001 0001 0001
2 0010 0010 0010 0010
3 0011 0011 0011 0011
4 0100 0100 0110 0100
5 0101 1011 1001 0101
6 0110 1100 1100 0110
7 0111 1101 1101 0111
8 1000 1110 1110 1001
9 1001 1111 1111 1010

Pentru codul ponderat 8421, în cuvântul de cod bitul de rang 0 are ponderea 1, bitul de
rang 1 are ponderea 2, bitul de rang 2 are ponderea 4 iar bitul de rang 3 are ponderea 8.
Deoarece fiecare bit are ponderea numărului în binar şi cuvintele de cod sunt chiar numerele
succesive în sistemul binar natural, acest cod se mai numeşte codul zecimal binar natural
(NBCD), în terminologie obişnuită fiind denumit (impropriu) cod BCD. Spre exemplu: 9=1·
8 + 0 · 4 + 0 · 2 + 1· 1.
Aceeaşi regulă de fixare a ponderii din cuvântul de cod, egală cu cea din notaţia
codului, se respectă la toate celelalte coduri ponderate. Apar însă unele ambiguităţi în
reprezentarea unor numere, ca de exemplu în cazul codului 2421. Aici, numărul 6 poate fi
reprezentat atât prin codul 1100 cât şi prin 0110. Într-adevăr, avem:

1· 2 + 1· 4 + 0 · 2 + 0· 1 = 6 şi 0 · 2 + 1· 4 + 1· 2 + 0 · 1 = 6

S-a ales codul 1100 în virtutea respectării condiţiei de complementaritate faţă de 9:

C(6)=3

1.3.2.2. Coduri neponderate
Exemple de coduri neponderate:

codul “exces 3”
codul “binar reflectat”


28

Codul “exces 3” se obţine din cuvântul de cod 8421 al cifrei zecimale respective, la
care se adaugă 0011. Acest cod este util în situaţia sesizării inexistenţei informaţiei pe linia de
transmisie sau pe suportul fizic de memorare (locaţie de memorie, registru etc.). Se obţine
astfel un “zero viu”, codificat prin 0011.
Semnificaţia noţiunii de zero viu poate fi uşor înţeleasă pe exemplul următor. Să
presupunem că presiunea dintr-o incintă ce face parte dintr-un proces industrial, este măsurată
continuu prin intermediul unui manometru. Informaţia de presiune este convertită (de către un
traductor) în una de tensiune electrică, transferată prin intermediul unui conductor electric
până în camera de control, unde este afişată de un aparat cu ac indicator montat pe un panou
sinoptic. Aparatul indicator, de tipul voltmetrului analogic, arată ca în figura următoare.


figura 1-11. Aparat indicator

Evident, în cazul în care presiunea relativă în incinta supravegheată este nulă, acul
indicator va indica valoarea 0. Aceeaşi valoare, însă, va fi indicată şi în cazul în care
presiunea relativă din incintă nu mai este nulă, ea crescând progresiv în timp, dar conductorul
electric dintre manometru şi aparatul indicator este întrerupt. Într-o astfel de situaţie,
operatorul uman ce urmăreşte acul indicator va considera că nu există nici un pericol în
instalaţia tehnologică, până la explozie.
O soluţie pentru problema descrisă este cea a introducerii în sistemul de
măsură a unui zero viu. Acest lucru se realizează prin trimiterea către aparatul cu ac indicator
a unei tensiuni nenule chiar şi în cazul în care presiunea relativă din incintă este nulă.

Codul “binar reflectat” se obţine prin “reflectări repetate” a codurilor pe n-1 ranguri,
adăugând biţi 0 într-unul din domenii şi biţi 1 în celălalt domeniu (cele două domenii sunt
separate prin planul de oglindire).
Exemple de coduri binar reflectate: codul Gray şi codul Gray închis.
Alte tipuri de coduri sunt codurile detectoare de erori şi cele corectoare de erori.

1.3.2.3. Sistemul de numeraţie binar

În acest sistem sunt utilizate numai două cifre: 0 şi 1. Aceste cifre pot fi puse în
corespodenţă cu absenţa respectiv prezenţa unui impuls electric.
Marele avantaj al sistemului de numeraţie binar constă în numărul minim de cifre
utilizate, ceea ce necesită un număr minim (2) de stări pentru elementele fizice care vor
implementa structurile componente ale calculatorului. Un alt avantaj îl constitue simplitatea
algoritmilor de efectuare a operaţiilor matematice.
Dezavantajul ce poate fi amintit în acest caz constă în necesitatea lucrului cu şiruri
lungi de simboluri în reprezentarea numerelor.

29

Conversia unui număr din reprezentarea în baza 10 în reprezentarea în baza 2 se
realizează în următorii paşi:


Se separă numărul zecimal în partea sa întreagă şi partea fracţionară.
Se converteşte partea întreagă la o reprezentare în baza 2.
Se converteşte partea zecimală la o reprezentare în baza 2.
Se combină cele două reprezentări (prin sumare), obţinându-se reprezentarea binară a
numărului zecimal dat.

Se remarcă în cadrul acestei descrieri existenţa a doi paşi importanţi (este vorba de
paşii 2 şi 3). Vom discuta pe larg aceşti paşi.

Conversia unui întreg
Pentru a converti un număr scris în zecimal într-o reprezentare de tip binar, se împarte
succesiv acest număr la 2 până când câtul devine 0. Resturile obţinute în urma acestor
împărţiri succesive reprezintă cifrele numărului scris în noua bază. Aceste cifre (pe care le
vom numi şi biţi) sunt calculate în ordine crescătoare, bitul cu rangul cel mai puţin
semnificativ fiind obţinut primul.

Exemplul 1: Să se convertească numărul 254
(10)
în binar.

254 : 2
127 | 0
63 | 1
31 | 1
15 | 1
7 | 1
3 | 1
1 | 1
0 | 1

Rezultă: 254
(10)
= 11111110
(2)
.

Exemplul 2: Să se convertească numărul 179
(10)
în binar.

179| 2
089| 1
044| 1
022| 0
011| 0
005| 1
002| 1
001| 0
000| 1

Rezultă: 179
(10)
= 10110011
(2)
.

Conversia unui număr fracţionar

30

Pentru a realiza conversia unui număr zecimal fracţionar în codul corespunzător binar,
se va înmulţi acesta cu 2 şi se va separa apoi partea întreagă. Partea întreagă a produsului
reprezintă un bit al numărului binar căutat. Procedura continuă până când partea fracţionară
devine nulă sau se obţine precizia de reprezentare dorită.
Biţii corespunzători reprezentării binare sunt determinaţi, prin acest procedeu, în
ordine crescătoare, cel mai semnificativ fiind primul.

Exemplul 3: Să se convertească numărul 0.7109375
(10)
în binar.

0.7109375 · 2 ÷ 1
0.4218750 · 2 ÷ 0
0.8437500 · 2 ÷ 1
0.6875000 · 2 ÷ 1
0.3750000 · 2 ÷ 0
0.7500000 · 2 ÷ 1
0.5000000 · 2 ÷ 1

Rezultă: 0.7109375
(10)
= 0.1011011
(2)
.

Evident că, acum, dacă vom dori conversia în binar a numărului zecimal
179.7109375
(10)
acesta se va scrie:

179.7109375
(10)
= 10110011.1011011
(2)
.

Ne punem în continuare problema conversiei inverse, din reprezentarea binară în cea
zecimală. O posibilitate de a realiza acest lucru constă în scrierea sub formă de puteri a
numărului reprezentat în binar.

Exemplul 4: Să se convertească numărul 10110011.1011011
(2)
în zecimal.

10110011.1011011
(2)
= 1· 2
7
+ 1· 2
5
+ 1· 2
4
+ 1· 2
1
+ 1· 2
0
+ 1· 2
-1
+ 1· 2
-3
+ 1· 2
-4
+ 1·
2
-6
+ 1· 2
-7
= 128+32+16+2+1+1/2+1/8+1/16+1/64+1/128 =179,7109375

O problemă de reprezentare binară este cea a numerelor zecimale negative.
Există trei procedee de reprezentare: codul direct, codul complementar şi codul invers. Un
număr negativ din domeniul de lucru al calculatorului cu virgulă fixă este de forma:

a= -0.a
1
a
2
…a
n
, unde a
i
are valoarea 0 sau 1.

În codul direct, convenim să exprimăm acest număr sub forma:

a
d
= 1.a
1
a
2
…a
n
=1+ 'a' = 1- a

Rezultă că cifra zero se poate exprima în două moduri diferite:

+0
d
= 0.00…0
-0
d
= 1 - 0 =1.00…0


31

În primul caz se vorbeşte despre nulul pozitiv, iar în al doilea caz despre nulul negativ.
De remarcat că utilizând codul direct, pot fi exprimate toate numerele cuprinse în intervalul [-
1(1-2
-n
), 1-2
-n
] , evident cu n precizat.

1.4. Elemente de logică matematică

Calculatoarele electronice digitale (numerice) efectuează operaţii logice. De aceea,
pentru a putea înţelege principiile de operare ale subsistemelor de procesare logică, este
necesar să facem o analiză a noţiunilor de logică matematică. Se disting mai multe direcţii de
preocupare în logica matematică, printre care logica claselor şi logica propoziţiilor.
În logica claselor se studiază relaţiile dintre clasele (mulţimile) de obiecte, prin clasă
înţelegându-se totalitatea obiectelor care au o anumită proprietate.
În logica propoziţiilor se studiază propoziţiile din punctul de vedere implicat de
valorile de adevăr ale acestora, adică relativ adevărului sau falsităţii lor (este vorba de
propoziţii matematice).
De menţionat că în afară de logica bivalentă, în care propoziţiile pot fi fie numai
adevărate, fie numai false, s-au dezvoltat şi alte logici matematice în care se admit şi alte
valori pentru propoziţii. Aceste logici au căpătat atributul de polivalente.
Majoritatea calculatoarelor electronice digitale lucrează în logică bivalentă, utilizând
codificarea binară a informaţiei. Există şi sisteme care lucrează pe baza unor logici
polivalente.
Fie A o propoziţie. Dacă ea este adevărată vom scrie: A = 1. Dacă este falsă, vom
scrie: A = 0. Astfel, 1 şi/sau 0 reprezintă valori de adevăr (sau valori logice binare) pentru
propoziţia A. Expresiile în care intervin mai multe propoziţii vor fi numite funcţii logice.
Algebra logică binară a fost fundamentată pe lucrările matematicianului englez
George Boole şi din această cauză ea mai poartă şi denumirea de algebră Boole sau algebră
booleană. Ea are la bază o serie de postulate şi teoreme.
1.4.1. Funcţii booleene

Fie o variabilă booleană ale cărei valori depind de valorile altor variabile booleene.
Vom spune că am stabilit o relaţie funcţională între variabilele respective.
Exemplu: Considerăm un grup de trei becuri, notate L
1
, L
2
, L
3
. Asociem fiecărui bec o
variabilă booleenă x
i
care va căpăta valoarea 1 dacă becul L
i
este aprins şi 0 dacă becul este
stins. Vom defini în continuare o mărime E numită iluminare. Vom spune că iluminarea este
realizată (E = 1) dacă cel puţin două becuri sunt aprinse. Rezultă că E este o funcţie de
variabilele x
i
, i=1,3 , adică : E = E(x
1
,x
2
,x
3
).
Funcţia E se va scrie:

E(x
1
,x
2
,x
3
) = x
1
·

x
2
+ x
2
·

x
3
+ x
3
·

x
1
+ x
1
·

x
2
·

x
3
1.4.2. Tabelul de adevăr al unei funcţii logice

Valorile unei funcţii logice de n variabile pot fi prezentate într-un tabel (numit tabel de
adevăr) cu maximum 2
n
linii şi n+1 coloane. În primele n coloane se trec combinaţiile de
valori ale celor n variabile de intrare iar în ultima coloană se trec valorile corespunzătoare ale
funcţiei. Vom conveni ca variabilele să fie considerate în tabel după indice descrescător, de la
stânga la dreapta (x
n
, x
n-1
,……, x
1
).

32

În cazul exemplului prezentat, tabelul de adevăr al funcţiei E(x
1
, x
2
, x
3
) este:

Nr.crt. x3 x2 x1 E
0 0 0 0 0
1 0 0 1 0
2 0 1 0 0
3 0 1 1 1
4 1 0 0 0
5 1 0 1 1
6 1 1 0 1
7 1 1 1 1

Vom nota valorile funcţiei prin: E
k
= F(x
1
, x
2
, x
3
) unde k
(10)
= (x
1
, x
2
, x
3
)
(2)
.
De exemplu: E
5
= F(1, 0, 1) , 5
(10)
= 101
(2)
.
1.4.3. Operatori logici

Operatorii logici pot fi priviţi ca funcţii logice elementare definite pe domeniul X al
variabilelor logice x
i
.
Operatorii simpli sunt:
- negarea (complementarea) – operator unar;
- suma logică (disjuncţia) – operator binar;
- produsul logic (conjuncţia) – oprator binar;
- echivalenţa – operator binar;
- suma modulo 2 – operator binar.

1.4.3.1. Operatorul de complementare

Fie x o variabilă logică . Dacă asupra acesteia acţionează operatorul de negare sau
complementare, rezultatul va fi constituit de variabila x ,citită ,,non x’’ sau ,,x negat’’.
Simbolic putem scrie: y = ÷x , unde cu ÷ s-a notat operatorul de complementare iar cu y
rezultatul aplicării acestui operator asupra variabilei logice x.
O altă notaţie este următoarea: y = x .
Tabelul de adevăr corespunzător acestui operator este:
- x

x

0 1
1 0
Operatorul de complementare va mai fi numit şi NU (NOT).

1.4.3.1. Operatorul sumă logică

Tabelul de adevăr este:
+ x
2
x1 x2+x1
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 1


33

Un simbol acceptat este v - simbolul disjuncţiei logice. De aceea, operatorul acesta se
mai numeşte şi disjuncţie logică. El mai este cunoscut şi sub numele de SAU (OR) logic.

1.4.3.2. Operatorul produs logic
Tabelul de adevăr este:

· x2 X1 x2 · x1
0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Se mai utilizează şi simbolul . - numit conjuncţie logică. Un alt nume pentru acest
operator este cel de ŞI (AND) logic.

1.4.3.3. Echivalenţa logică
Tabelul de adevăr este:

~ x2 x1 x2 ~ x1
0 0 1
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Un alt simbol acceptat este ·. Echivalenţa logică mai este numită uneori şi
coincidenţă logică.

1.4.3.4. Suma modulo 2
Tabelul de adevăr este:

© x2 x1 x2 © x1
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 0

Suma modulo 2 este echivalentă cu negarea operatorului de echivalenţă.

1.4.3.5. Implicaţia logică
Tabelul de adevăr este:

c x2 x1 x1c x2 x2 c x1
0 0 1 1
0 1 0 1
1 0 1 0
1 1 1 1

Noţiunea de implicaţie trebuie înţeleasă într-un sens special. Astfel, o propoziţie falsă
implică orice propoziţie, iar o propoziţie adevărată este implicată de orice propoziţie.


34

1.5. Sisteme de operare

Informaţia procesată - la nivel intim – de către un SNC, este exclusiv numerică. Mai
mult, majoritatea SNC-urilor prezintă structură digitală, fapt care conduce la reprezentări
numerice binare. Astfel, spre exemplu, atunci când prin intermediul unui program de editare
de text se introduc în memorie versurile: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă
...”, ceea ce se stochează de fapt la locaţiile corespunzătoare sunt secvenţe de 0 şi 1 (de forma
011010011101001010000101001). Cifrele binare 0 şi 1 sunt reprezentate prin nivele distincte
de tensiune continuă (de exemplu +5V pentru 1 şi 0V pentru 0). Aceste nivele de tensiune
corespund reprezentării fizice a informaţiei, în timp ce cifrele binare 0 şi 1 corespund
reprezentării logice a informaţiei. Din acest motiv se utilizează deseori exprimarea “zero
şi/sau unu logic”.
Informaţia stocată la nivelul memoriei, transferată la nivelul magistralelor sau
procesată la nivelul microprocesorului, în formatul binar în care apare, constituie informaţie
internă SNC. Această informaţie internă se află în corespondenţă cu informaţia externă
sistemului numeric de calcul, informaţie ce trebuie prelucrată de către acesta. Dacă informaţia
internă prezintă, după cum s-a văzut, formate de reprezentare bine definite la nivel fizic şi
logic, informaţia externă nu îndeplineşte astfel de condiţii. Informaţia externă poate fi
reprezentată prin intermediul diverselor mărimi fizice, cum ar fi presiunile, vitezele,
densităţile, temperaturile, intervalele temporale, deplasările spaţiale etc. Conversia formatului
în care apare informaţia externă în formatul de reprezentare internă a SNC este realizată prin
intermediul unor interfeţe hardware şi software.
Odată ajunsă în format intern, informaţia trebuie organizată în vederea lansării ei în
procesare. Entitatea informaţională adusă la starea în care ea poate fi trecută în faza de
procesare poartă numele de dată. Într-un SNC, datele sunt stocate în memorie ca ansambluri
de pachete de opt biţi (octeţi, bytes) sau multipli de opt biţi (cuvinte). Rezultă că datele sunt
practic informaţiile utile, necesar a fi procesate, respectiv informaţiile rezultate în urma
procesării (spre exemplu, rezultatul unei operaţii de calcul poate constitui dată de intrare într-
o nouă operaţie de calcul).
Alături de date, privite ca informaţie utilă, efectivă, putem vorbi despre adrese sau
informaţia de adresare. Informaţia de adresare prezintă un caracter auxiliar în raport cu
datele, servind la localizarea acestora din urmă. Astfel, o locaţie de memorie poate conţine o
informaţie utilă, adică o dată, care poate însă fi accesată doar dacă se cunoaşte o informaţie
auxiliară de adresare – adresa. Ca şi datele, adresele sunt reprezentate la nivel intern în format
binar, ele fiind transferate prin intermediul magistralei de adrese.
Cea de-a treia clasă de entităţi informaţionale o constituie informaţia de control
(semnalele de control). Informaţia de control are rolul asigurării unui cadru optim de
desfăşurare a procesului de prelucrare a datelor de către SNC. Semnalele de control asigură
sincronismele cerute de structura hardware a SNC şi protocoalele de procesare impuse de
structura software. Magistrala de control constituie suportul fizic prin care aceste semnale
sunt transferate între subsistemele SNC.

Observaţie: Atât adresele cât şi semnalele de control pot deveni date la un moment
dat.

Organizarea internă a informaţiilor într-un SNC face referire la organizarea datelor.
Deşi toate datele au o reprezentare binară, semnificaţia acestora poate să difere de la caz la
caz. Astfel, există date ce fac referire la texte sau date ce fac referire la imagini grafice. Există
date cu referire la valori numerice sau date ce se referă la instrucţiuni executabile de către
microprocesor. Există chiar date relative la secvenţe sonore (voce, muzică etc.). Este deci de

35

aşteptat ca datele să fie grupate după tipul referit. În felul acesta, se pot organiza mulţimi de
date de un anumit tip, pe o structură bine definită. Astfel de mulţimi vor fi denumite fişiere.
Putem vorbi în acest fel de fişiere de text, fişiere grafice, fişiere de sunet, fişiere de cod etc.
Un fişier trebuie să prezinte un identificator şi o structură. Identificatorul unui fişier
este chiar numele lui, în timp ce structura unui fişier este impusă de tipul său.
Este posibil ca fişierele să fie grupate, în vederea gestionării lor cu mai multă
eficienţă. Astfel de grupări poartă denumirea de grupuri, dosare, directoare sau foldere.
1.5.1. Definirea unui sistem de operare

Un sistem de operare (SO) este un ansamblu de fişiere ce conlucrează în asigurarea
gestionării eficiente a tuturor resurselor software şi hardware ale SNC.
Fişierele unui SO sunt distincte de fişierele de aplicaţie create de utilizatori. O
clasificare a fişierelor este astfel bine venită.
Fişierele se pot clasifica după tip astfel:

- fişiere de text
- fişiere grafice
- fişiere de sunet
- fişiere executabile
- fişiere speciale

În ultima categorie s-au considerat fişierele ce nu aparţin în mod direct nici uneia din
clasele anterior menţionate.
După funcţionalitate, fişierele se clasifică astfel:

- fişiere de aplicaţie
- fişiere utilitare
- fişiere de sistem

În mod evident, fişierele de aplicaţie sunt cele create de utilizator, constituind
realizarea aspectului suprem de funcţionalitate către care tinde orice SNC. Un exemplu de
fişier aplicaţie poate fi un program de rezolvare a ecuaţiei de gradul 2 cu coeficienţi întregi.
Fişierele de sistem sunt cele care constituie în ultimă instanţă sistemul de operare,
rezolvând probleme cu tangenţă hardware şi software de care utilizatorul trebuie să fie
degrevat. Un exemplu de astfel de fişier poate fi considerat interpretorul de comenzi al
sistemului de operare MS-DOS.
În fine, fişierele utilitare se situează la graniţa dintre celelalte două clase menţionate.
Un exemplu de fişier utilitar este shell-ul Norton Comander, ce lucrează de asemenea sub SO
MS-DOS, sau editorul de regiştri de sub Windows. Fără fişierele utilitare un SO se poate
descurca fără probleme. Utilitatea acestora este orientată către utilizator.

Exemple de sisteme de operare:

- *BSD
- BeOS
- DOS
- Linux
- Mac OS
- UNIX

36

- Windows

Un sistemul de operare asigură în principiu următoarele funcţii:

- gestiunea resurselor fizice ale calculatorului şi a dispozitivelor periferice;
- gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire;
- gestiunea datelor (fişierelor) pe suportul de memorie externă;
- controlul încărcării în memoria internă, lansarea în execuţie, execuţia şi
încheierea execuţiei aplicaţiilor utilizatorului;
- sesizarea evenimentelor deosebite care apar în timpul execuţiei unei aplicaţii şi
tratarea acestor evenimente (mesaje de erori şi recomandări de rezolvare);
- asigurarea interfeţei cu utilizatorul, accesul acestuia în controlul programului,
examinarea stării sistemului.

Orice SO prezintă două componente majore:

- nucleul (kernel)
- interfaţa (shell)

La rândul ei, interfaţa prezintă două subcomponente:

- interfaţa cu utilizatorul
- interfaţa cu hardware-ul maşinii

Observaţie: S-ar putea pune şi problema unei interfeţe cu aplicaţiile. Această
interfaţă se regăseşte în cadrul nucleului SO.

Nucleul sistemului de operare conţine programele care gestionează resursele software
ale SNC şi fişierele auxiliare corespunzătoare. Funcţiile nucleului sunt:

- gestionarea datelor pe suportul de memorie externă;
- transferul datelor la nivelul magistralelor de sistem;
- sesizarea evenimentelor deosebite care apar în timpul execuţiei aplicaţiilor şi
tratarea acestor evenimente;
- gestionarea proceselor de intrare/ieşire în/din execuţie a aplicaţiilor.

Interfaţa sistemului de operare asigură pe de o parte comunicaţia între utilizator şi
SNC, iar pe de altă parte adaptarea nucleului SO la nivelul maşină (hardware-ul maşinii).
Interfaţa cu utilizatorul poate implementa o serie de mecanisme cum ar fi:

- comunicaţia om-maşină prin intermediul textului;
- comunicaţia om-maşină prin intermediul meniurilor;
- comunicaţia om-maşină prin intermediul imaginilor grafice;
- comunicaţia om-maşină prin intermediul sunetelor;
- comunicaţia om-maşină prin intermediul vocii;
- comunicaţia om-maşină prin intermediul gesticii;
- comunicaţia om-maşină prin intermediul gândului.

În cadrul acestor mecanisme sunt implicate diverse tehnologii de interfaţare.


37

Obiectivele generale ale unui sistem de operare sunt:

- automatizarea operaţiilor standard în toate etapele de exploatare a sistemului de
calcul;
- minimizarea efortului uman în utilizarea sistemului de calcul;
- optimizarea utilizării resurselor sistemului de calcul;
- creşterea eficienţei globale în utilizarea sistemului de calcul prin:
- creşterea vitezei de execuţie a prelucrărilor de date
- reducerea timpului de răspuns al sistemului la solicitările utilizatorilor
- creşterea gradului de utilizare a resurselor

Funcţiile prin intermediul cărora sistemul de operare realizează aceste obiective sunt:

- funcţia de instalare automată a sistemului de operare pe un sistem de calcul;
- funcţia de încărcare în memoria internă a sistemului de operare, la pornirea
sistemului de calcul;
- funcţia de configurare dinamică a sistemului de operare, conform cu modificările
intervenite în structura hardware sau cu necesităţile de exploatare a sistemului;
- efectuarea operaţiilor de intrare/ieşire la nivel fizic, pentru a permite utilizatorului
tratarea echipamentelor periferice la nivel logic, adică independent de
caracteristicile constructive ale lor;
- oferirea unei interfeţe cu utilizatorul, prin intermediul unui mecanism specific de
dialog şi a unei tehnologii corespunzătoare;
- gestionarea alocării resurselor sistemului de calcul;
- asigurarea protecţiei între utilizatori, acolo unde sistemul de operare permite
accesul concomitent al mai multor utilizatori (programe) la resursele sistemului de
calcul, şi asigurarea protecţiei între programe;
- tratarea erorilor;
- funcţii auxiliare, cum ar fi: contabilizarea activităţii sistemului de calcul,
jurnalizarea comenzilor adresate interpretorului de comenzi al sistemului de
operare, jurnalizarea erorilor, etc.
1.5.2. Clasificarea sistemelor de operare
Din punctul de vedere al interacţiunii cu componentele hardware ale SNC şi după
modul de implementare a software-ului, sistemele de operare sunt organizat pe două nivele:

A. Nivelul fizic - Include componenta firmware a sistemului de calcul. Acest nivel oferă
servicii privind lucrul cu componentele hardware ale sistemului de calcul şi cuprinde
acele elemente care depind de structura hardware a sistemului. Tot în cadrul nivelului
fizic sunt incluse programele a căror execuţie este indispensabilă, de exemplu
programul care lansează încărcarea automată a sistemului de operare la pornirea
calculatorului.
La acest nivel, comunicaţia cu SNC se realizează prin intermediul sistemului
de întreruperi, prin care se semnalează anumite evenimente apărute în sistem. La
apariţia unei întreruperi, controlul este cedat unor rutine de pe nivelul următor al
sistemului de operare.

Exemplu: La sistemele de calcul compatibile PC, componenta sistemului de
operare de pe nivelul fizic este componenta ROM-BIOS. Aceasta include programe
grupate după funcţia lor în :

38

- programe care se execută la pornirea sistemului de calcul, cum ar fi programul
POST (Power-On Self-Test) care verifică starea de funcţionare a sistemului de
calcul şi programele de iniţializare a activităţii sistemului (rutina de încărcare a
primului sector al discului sistem);
- rutinele care fac posibilă utilizarea componentelor fizice ale sistemului de calcul,
rutine numite drivere fizice, ele oferind servicii pentru lucrul cu configuraţia
hardware standard a sistemului de calcul: consola, tastatura, imprimanta,
perifericele standard şi ceasul sistemului.

B. Nivelul logic - Include partea de programe a sistemului de operare şi oferă
utilizatorului mijloacele prin care poate exploata sistemul de calcul. Comunicaţia între
utilizator şi sistemul de calcul se realizează prin comenzi adresate sistemului de
operare sau prin intermediul instrucţiunilor programelor executate, cât şi prin
intermediul mesajelor transmise de sistemul de operare către utilizator.
Programele nivelului logic adresează dispozitivele hardware prin intermediul
programelor nivelului fizic al sistemului de operare şi din acest motiv ele sunt
independente de structura hardware a SNC. În felul acesta, nivelul fizic se constituie
ca interfaţă între hardware şi nivelul logic al sistemului de operare.

În scopul utilizării eficiente a resurselor SNC, unele sisteme de operare pot gestiona
execuţia concurentă a mai multor procese, asigurând proceselor din sistem accesul concurent
la resursele sistemului sau partajarea resurselor. Aceasta înseamnă că, la un moment dat, în
sistem se pot afla în execuţie mai multe procese care dispută între ele accesul la resurse.
Sistemul de operare gestionează resursele SNC pentru satisfacerea cât mai multor cereri de
alocarea de resurse.
O caracteristică importantă a unui sistem de operare este măsura în care poate asigura
execuţia concurentă a proceselor. După acest criteriu, sistemele de operare pot fi:

- monotasking – nu asigură execuţia concurentă şi nici partajarea resurselor între mai
multe procese. Sub controlul unui sistem de operare monotasking, la un moment dat,
în sistemul de calcul se poate executa o singură aplicaţie (task), aceasta rămânând
activă din momentul lansării ei în execuţie şi până la terminarea completă. Cât timp
este în execuţie, aplicaţia are acces la toate resursele SNC.

Exemplu: Sistemele de operare MS-DOS şi CP/M sunt sisteme de operare
monotasking. În timpul executării unui program, sistemul de operare pierde
controlul asupra sistemului în favoarea programului aflat în execuţie. Acesta deţine
controlul până în momentul încheierii execuţiei sale.

- multitasking - sunt acele sisteme de operare care asigură execuţia concurentă a mai
multor aplicaţii concomitent.

Exemplu: Sistemele de operare Windows şi Unix sunt sisteme multitasking.
Aplicaţia Windows 3.x rulată sub sistemul de operare monotasking MS-DOS
permite exploatarea în regim multitasking a aplicaţiilor Windows.

În plus faţă de sistemele de operare monotasking, pentru un sistem de operare
multitasking trebuie definite strategiile de alocare a resurselor la procesele concurente,
strategii care vor fi folosite de componentele sistemului de operare pentru gestionarea
resurselor.

39

Din punctul de vedere al accesului utilizatorilor la SNC şi al gradului de interacţiune a
acestora cu sistemul, sistemele de operare pot fi:

- seriale - acele sisteme de operare pentru care gradul de interacţiune cu utilizatorul,
în timpul prelucrărilor, este nul.
- interactive - sistemele de operare care permit comunicarea directă între utilizator şi
sistemul de calcul, prin intermediul unui limbaj dedicat acestui scop (limbajul de
comandă al sistemului de operare sau interfaţa grafică utilizator). În plus,
utilizatorul poate urmări modul în care se execută programul său şi poate influenţa,
în anumite condiţii, execuţia acestuia. Un sistem de operare interactiv presupune o
arhitectură specifică pentru sistemul de calcul, care să cuprindă echipamente
standard de intrare/ieşire dedicate comunicaţiei utilizatorului cu sistemul de
operare (terminale I/O). Sistemele de operare interactive pot fi:
- monouser - când comunicaţia cu sistemul de calcul este posibilă, la un moment
dat, numai pentru un singur utilizator, prin intermediul consolei sistemului de
calcul;
- multiuser - când sistemul de operare poate gestiona comunicarea concomitentă
cu mai mulţi utilizatori, conectaţi la sistemul de calcul prin intermediul
echipamentelor de intrare/ieşire.
Exemplu: MS-DOS este un sistem interactiv monouser, în timp ce Unix
este un sistem interactiv multiuser.

Un SO poate echipa SNC-uri cu diverse specificităţi hardware. Însă, un SO nu poate
lucra pe orice SNC. Un SO constituie suport pentru aplicaţii, cauză pentru care el mai este
denumit şi platformă ataşată unui SNC. Se poate vorbi astfel despre platforme Windows,
Unix, Linux etc.
După configuraţia hardware deservită, sistemele de operare pot fi:

- SO pentru microsisteme
- sunt puternic interactive, cu un limbaj de comandă accesibil sau cu interfaţă
grafică utilizator;
- unele sunt monouser si monotasking (MS-DOS), altele multitasking
(Windows), eventual şi multiuser (Unix);
- sunt uşor configurabile, oferind proceduri automate pentru încărcarea sau
pentru instalarea SO;
- ocupă un spaţiu relativ redus în memoria internă;
- suportă dezvoltări pentru a permite conectarea în reţele de calculatoare sau
ca terminale la sisteme de calcul mari;
- prezintă funcţii de gestionare a informaţiei dezvoltate în direcţia manevrării
unui număr mare de fişiere de dimensiuni mici.

- SO pentru minisisteme
- sunt interactive, multiuser şi multitasking;
- folosesc un limbaj de comandă pentru utilizatori avizaţi;
- procedurile de încărcare la conectarea sistemului şi de instalare a SO sunt
mai laborioase decât în cazul microsistemelor;
- sunt mai rigide în raport cu modificarea configuraţiei hardware;
- asigură un sistem de priorităţi de execuţie dezvoltat;
- sunt orientate pentru lucrul cu mai mulţi utilizatori, oferind un sistem
complex de protecţie a informaţiei;

40

- sunt orientate pentru lucrul cu mai multe terminale, putând îndeplini funcţia
de concentrator de date.

- SO pentru sisteme mainframe
- sunt seriale sau interactive, multitasking;
- prezintă limbaj de comandă pentru utilizatori specializaţi;
- gestionează un număr mare de echipamente periferice;
- sunt orientate pentru prelucrări complexe şi pentru volume mari de date.

În prezent se constată tendinţa de apropiere a performanţelor microsistemelor de cele
ale sistemelor de nivel superior lor, în paralel cu tendinţa de apropiere a caracteristicilor
sistemelor de operare pentru sistemele de calcul mari de cele ale sistemelor de operare pentru
mini sau microsisteme. În acelaşi timp, se realizează o integrare funcţională tot mai accentuată
a diferitelor tipuri de sisteme de calcul în platforme de lucru comune, de obicei prin
conectarea acestora în reţele de calculatoare. Cel mai elocvent exemplu în această direcţie este
reţeaua Internet care realizează legătura între cele mai diferite tipuri de sisteme de calcul
funcţionând sub controlul diverselor SO.
Din punctul de vedere al dezvoltării sistemului de operare, tendinţa actuală este de
dezvoltare a SO portabile, adică acele SO care funcţionează pe arhitecturi hardware diferite.
Un exemplu în acest sens este sistemul de operare UNIX.
O altă direcţie este dezvoltarea de familii de SO - de exemplu familia SO Windows.
Au fost astfel dezvoltate SO interactive, multitasking, asigurând şi funcţiile pentru lucrul în
reţea. Între aceste SO, unele sunt specializate pentru un anumit mod de utilizare, cum ar fi
Windows NT Server pentru serverele de reţea sau Windows NT Workstation pentru staţiile de
lucru din reţea.
1.5.3. Exemple de sisteme de operare
1.5.3.1. Sistemul de operare Windows

Sistemul de operare Windows, este un sistem de operare multitasking, ceea ce înseamnă
că permite execuţia mai multor programe în acelaşi timp.
Sistemul de operare Windows a devenit cel mai folosit sistem de operare. Acest sistem
pune la dispoziţia utilizatorului o interfaţă grafică prietenoasă (GUI – Graphical User
Interface) bazată pe ferestre. Utilizând sistemul Windows se pot constata cu uşurinţă
caracteristicile de interfaţă comune tuturor programelor Windows:
tot ceea ce afişează un program Windows pe ecran este cuprins în spaţiul
ferestrei sale (o zonă dreptunghiulară de pe ecran şi este identificată printr-o bară de titlu) pe
care o poate deplasa şi redimensiona;
interacţiunea utilizatorului cu un program Windows se efectuează prin
intermediul unor obiecte grafice afişate pe suprafaţa ferestrei aplicaţiei: meniuri, cursoare,
butoane de comandă şi de opţiune, căsuţe de opţiune, bare de defilare, etc.;
majoritatea aplicaţiilor au o interfaţă atât cu tastatura, cât şi cu mouse-ul;
pot fi în lucru simultan mai multe programe;
se pot schimba date între programe.

Dosarul (folder) permite definirea unui container în care se pot păstra fişiere, aplicaţii
sau alte dosare. Dosarul este un mecanism de organizare logică, la nivelul interfeţei a
diferitelor entităţi cu care lucrează sistemul de operare, inclusiv a fişierelor.
La pornirea calculatorului, se încarcă sistemul de operare Windows 95 care afişează pe
ecranul calculatorului (desktop), interfaţa Explorer.

41

Interfaţa Explorer este formată din: icoane (Pictograme) care sunt mici desene
reprezentative pentru diferite entităţi cu care lucrează Windows (containere cu posibilităţi ale
sistemului, aplicaţie, fişier, dosar, unitate de disc etc), afişate pe ecran.

Prezentarea unor containere:

My computer conţine toate componentele sistemului oferind accesul către
acestea. Componentele sunt reprezentate sub forma unor pictograme: câte una pentru fiecare
unitate de disc din sistem (discurile conţin dosare iar dosarele conţin fişiere si/sau alte dosare),
o pictogramă pentru imprimantele instalate (Printers), o pictogramă pentru celelalte
componente ale sistemului: monitor, mouse, tastatură, placa de sunet, placa multimedia etc
(Control Panel);
Recycle Bin (coşul de gunoi) conţine fişiere şterse pe care sistemul Windows le
salvează în acest container de unde se pot recupera. Golirea completă a containerului se face
efectuând clic cu butonul din dreapta mouse-ului pe pictograma cores-punzătoare şi selectarea
opţiunii Empty Recycle Bin.

Ştergerea unui anumit fişier se realizează prin selectarea fişierului respectiv, efectuarea unui
clic cu butonul din dreapta mouse-ului şi selectarea opţiunii Delete. Ştergerea conţinutului
containerului sau a unui fişier se poate realiza şi utilizând meniul corespunzător.

Se pot crea rapid pictograme pe ecranul calculatorului pentru: aplicaţie, fişier, dosar etc.
Pentru aceasta, într-o zona liberă de pe ecran, se executa clic cu butonul din dreapta mouse-
ului şi din meniul contextual se aleg opţiunile New apoi Shortcut., în caseta de dialog
Create Shortcut Command line se introduce numele unităţii de discuri sau se executa clic
pe butonul Browse, se parcurg dosarele pentru a alege aplicaţia/fişierul, se execută clic pe
butonul Next, se scrie numele pictogramei şi se execută clic pe butonul Finish. Pentru a
şterge o pictogramă, se trage peste pictogramă Recycle Bin.
Cu ajutorul mouse-ului se pot muta pictograme prin metoda de trage şi plasează (drag
and drop); se selectează o pictogramă prin efectuarea unui clic pe aceasta şi ţinând butonul
mouse-ului apăsat, se deplasează pictograma în locul dorit.

Butoanele mouse-ului au următoarele roluri:

1. un singur clic stânga se foloseşte pentru deschiderea meniurilor derulante (butonul
Start, orice fereastra de pe bara de aplicaţii, butoanele din dreapta sus ale oricărei ferestre
deschise sau butoanele din casetele de dialog: OK, Cancel, etc.)
2. efectuarea unui dublu clic pe pictograma corespunzătoare este folosită pentru
deschiderea unui fişier, program, unitate de disc etc.
3. clic cu butonul din dreapta în două situaţii:
dacă cursorul mouse-ului se află pe suprafaţa de lucru, va apare un meniu
derulant, din care se pot selecta comenzi specifice meniului principal;
dacă cursorul mouse-ului se află pe una din pictograme, va fi afişat un meniu ce
conţine comenzi specifice aplicaţiei corespunzătoare pictogramei.

Bara de aplicaţii (taskbar)

Aceasta se găseşte în partea inferioară a ecranului. Dacă se indică un punct liber pe
bară, aceasta se poate glisa în orice poziţie a ecranului.


42

Bara de aplicaţii conţine:

butoane de aplicaţii (task button), câte un buton pentru fiecare aplicaţie activă.
Pe buton apare pictograma aplicaţiei şi numele acesteia. Dacă aplicaţia lucrează cu fişiere, se
trece şi numele acestora (W Microsoft Word - sistem.doc). Se poate efectua operaţia de
comutare de aplicaţii (task switching) ceea ce înseamnă trecerea de la o aplicaţie la alta, fără
să se închidă aplicaţia precedentă; trecerea se face prin acţionare buton stânga mouse;
zona pentru configurare (Settings) conţine pictograme pentru configurarea unor
elemente ale sistemului. Prin indicarea cu mouse-ul a unei pictograme, se va deschide o
casetă de informare (Tooltip) în care este afişat numele parametrului controlat.

Dacă se execută dublu clic pe pictogramă, se deschide o casetă de dialog care permite
utilizatorului sa modifice parametrii. Caseta de dialog poate fi închisă fără să se modifice
parametrii prin executarea unui clic in exteriorul ei.
Dacă calculatorul are o placă de sunet, pe bara de aplicaţii este afişată o pictogramă
(difuzor), prin indicarea pictogramei, în caseta de informare va fi scris mesajul Volume. Dacă
se execută clic pe aceasta pictogramă se va afişa o casetă cu un potenţiometru, care permite
modificarea valorii volumului; dacă se executa dublu clic se deschide caseta de dialog
Volum Control prin intermediul căreia se pot modifica parametrii ai plăcii de sunet.
Există de asemenea pictograma care afişează ora preluată din sistem sub forma unui
ceas digital (Clock), prin acţionare clic mouse pe pictogramă, se deschide caseta de informare
în care se afişează data; dacă se execută dublu clic pe pictogramă se deschide caseta de dialog
Date/Time Properties prin intermediul căreia se poate actualiza data sistemului;

Meniul Start

Cu Butonul Start se deschide meniul Start. Meniul Start se poate deschide şi prin
acţionarea tastei cu desenul specific Windows-ului (fereastra) de pe ultimul rând al unor
tastaturi.
Se prezintă pe scurt unele submeniuri ale meniului Start:

Shut Down permite oprirea calculatorului. Sistemul salvează automat modificările
efectuate;
Run permite introducerea numelui unui program pentru a-l lansa în execuţie
Help prezintă instrucţiuni de utilizare a sistemului Windows şi oferă explicaţii
pentru comenzile uzuale;
Find este o opţiune pentru căutarea unui fişier după nume, dată sau o secvenţă de
conţinut;
Documents, permite utilizatorului gasirea rapida a unei liste cu ultimele
documente folosite;
Programs conţine mai multe meniuri, printre care:

Accessories,: Paint brush, Fax, Games, Multimedia, Systems Tools,
Calculator, programe de editare texte, programe de editare grafică etc.
Windows Explorer permite organizarea documentelor.

Pentru lansarea aplicaţiei Explorer se efectuează clic pe butonul Start, se selectează
Programs apoi Windows Explorer sau dacă există pictogramă pe Desktop, se efectuează
dublu clic pe aceasta. Ca urmare, în panoul din partea stângă sunt afişate pictogramele
Desktop-ului.

43

Fereastra din dreapta afişează conţinutul discului sau al folderului selectat în fereastra
din stânga.
Semnul „+” afişat în fata unei unităţi de disc sau a unui folder indică faptul că există
niveluri suplimentare, are alte foldere sau conţine fişiere, care nu sunt afişate.
Semnul „-” afişat în fata unei unităţi de disc sau a unui folder indică faptul că nivelul
poate fi restrâns printr-un clic dublu de mouse (nu se mai afişează obiectele din subordine).
Pentru obţinerea informaţiilor suplimentare despre un fişier sau folder, se selectează
elementul dorit şi se execută clic pe butonul din dreapta. Apare o listă de opţiuni. Se
selectează Properties.

Crearea folderelor

1. se selectează unitatea de disc şi poziţia noului folder;
2. se alege File New Folder;
3. se introduce un nume pentru folder şi <Enter> .

Copierea, mutarea şi ştergerea folderelor şi fişierelor:

Există două metode:

„decupează/copiază şi inserează” (cut/copy, paste);
„deplasează şi aşează (drag and drop”)..

Transferul se face prin intermediul unei zone de memorie internă, comună mai multor
aplicaţii, numită Clipboard.

Metoda „decupează/copiază şi inserează”:

1. se selectează fişierul care se doreşte sa fie mutat sau copiat
2. se alege Edit Cut sau se efectuează clic pe butonul din dreapta mouse-ului şi se
selectează Cut din meniul care apare. Pentru copiere se alege: Edit Copy;
3. se deschide folderul destinaţie
4. se alege Edit Paste sau se efectuează clic pe butonul din dreapta mouse-ului şi
se selectează Paste din meniul care apare pentru înserarea fişierului la destinaţie;
5. daca fişierul există deja, va apare o casetă de dialog în care utilizatorul este
întrebat dacă doreşte înlocuirea fişierului existent cu fişierul sursă.

Metoda „ deplasează şi aşează”:

1. se selectează fişierul care se doreşte să fie mutat sau copiat;
2. pentru a muta fişierul se menţine apăsat butonul mouse-ului şi tasta <Shift> şi se
deplasează fişierul în noua poziţie. Pentru a copia fişierul, se menţine apăsat butonul mouse-
ului şi tasta <Ctrl> şi se deplasează fişierul în poziţia dorită;
3. daca fişierul există deja, va apare o casetă de dialog în care utilizatorul este
întrebat dacă doreşte înlocuirea fişierului existent cu fişierul sursă.
Dacă se doreşte mutarea unui folder cu toate folderele şi fişierele pe care le conţine, se
selectează folderul respectiv şi se foloseşte metoda „deplasează şi aşează” pentru a-l plasa în
noua poziţie.

Ştergerea unui folder sau fişier:

44


1. se selectează fişierul sau folderul care se doreşte să fie şters;
2. se acţionează <Del>
3. se confirmă ştergerea prin selectarea butonului OK din caseta de dialog care
apare.

Fereastra (Window)

Fereastra este o zonă dreptunghiulară de dimensiuni diferite de pe ecran. Pot exista mai
multe ferestre, fiecare corespunzând unei aplicaţii.
Dacă la un moment dat sunt deschise mai multe ferestre pe ecran, una singura este
fereastra activă. Aplicaţia activă corespunde aplicaţiei care primeste comenzile care se dau
de la un dispozitiv de intrare.
Fereastra se compune din următoarele elemente:

Bara de titlu (Title bar) pe care se afişează numele aplicaţiei sau al
documentului deschis în fereastră. Bara de titlu la o fereastră activă este afişată într-o culoare
diferită de a celorlalte ferestre de pe ecran.
Titlul ferestrei este afişat în bara de titlu. In funcţie de tipul ferestrei, poate fi
numele unei aplicaţii, al unui dosar, al unui fişier etc.
Bara cu titluri de meniuri (Menu bar) afişează pe orizontală lista cu meniurile
disponibile. Meniurile la rândul lor sunt formate din liste de comenzi care acţionează în
aplicaţia sau documentul deschis în fereastră.
Bara cu instrumente (Toolbar) este afişată sub bara de meniu, este o bară cu
butoane ce conţin pictograme ale unor comenzi care pot fi comandate şi din meniu. Bara
apare numai la anumite ferestre de aplicaţie (Word, Excel etc).
Bara de stare (Status Bar) este afişată în partea inferioară a ferestrelor de
aplicaţii şi afişează diferite informaţii referitoare la acţiunile din aplicaţie de exemplu: o scurtă
descriere a comenzii care este curent selectată.
Butonul meniului de control (Control Menu Box) situat în partea stângă a
barei de titlu a ferestrei; conţine opţiuni pentru manipularea ferestrei. Este util când
manipularea ferestrei se face folosind tastatura.. Pictograma afişată de acest buton este
pictograma aplicaţiei care lucrează în fereastră.

Există patru butoane situate în partea dreaptă a barei de titlu a ferestrei, ele pot fi
acţionate numai cu mouse-ul:

Butonul de minimizare (Minimize button) este folosit pentru micşorarea
ferestrei la nivel de pictograma.
Butonul de maximizare (Maximize button) este folosit pentru redimensionarea
ferestrei până la ocuparea întregului spaţiu disponibil ce delimitează fereastra.
Butonul de restaurare (Restore button) apare în locul butonului de
maximizare după operaţia de maximizare, are ca efect refacerea ferestrei la dimensiunea pe
care a avut-o înainte de operaţia de maximizare.
Butonul de închidere (Close button) este folosit pentru închiderea ferestrei.
până la nivel de pictogramă.

- Bara de derulare pe verticală şi bara de derulare pe orizontală (Scroll bar) sunt
folosite pentru deplasarea ferestrei peste obiectele afişate (text, pictograme etc); conţin
butoane săgeţi (scrool arow) şi cursoare mobile (scroll box) care pot fi acţionate numai cu

45

mouse-ul. Butoanele cu săgeţi permit defilarea conţinutului ferestrei în sensul săgeţii.
Cursorul mobil arată poziţia ferestrei relativ la conţinut.
- Bordura ferestrei (Border) este o bara subţire care delimitează fereastra şi care
poate fi agăţată cu mouse-ul pentru redimensionarea ferestrei pe verticală sau pe orizontală.
- Colţurile ferestrei (Corner) sunt zonele de bordură din cele patru colţuri ale
ferestrei. Sunt folosite la redimensionarea ferestrei cu ajutorul mouse-ului pe orizontală şi
verticală în acelaşi timp.
- Cursorul mouse-ului (Pointer) este un semn grafic care arată poziţia mouse-ului pe
ecran şi care urmăreşte deplasarea mouse-ului pe masa reală (pad). In funcţie de operaţia care
se execută, pointerul are diferite forme (de exemplu dacă are forma de clepsidra înseamnă
că se execută o operaţie şi utilizatorul trebuie să aştepte până se execută aceasta pentru a putea
să folosească din nou mouse-ul).
-Punctul de inserare (Insertion Point) este un semn grafic care indică poziţia în care
poate fi scris un text sau inserat un desen într-un document.
- Suprafaţa de lucru (Working area) este zona în care aplicaţia sau documentul
afişează obiecte sau informaţii.

Clasificarea ferestrelor

Ferestrele pot fi de aplicaţie sau de document:

Ferestrele de aplicaţie conţin aplicaţiile în curs de execuţie. Sub bara de titlu a
ferestrei se află pe orizontală bara cu titluri de meniuri.
Ferestrele de document sunt situate în interiorul ferestrelor de aplicaţie: au o bară
cu numele documentului, dar nu au o bară cu titluri de meniuri (sunt acţionate meniurile
ferestrei de aplicaţie).

Meniurile

Meniurile conţin o lista cu opţiuni pe care calculatorul le poate executa. Opţiunile pot
fi: titlu de submeniu, o comanda de operaţie sau o valoare a unui parametru. Utilizând mouse-
ul sau tastatura se alege opţiunea necesară.

Meniul poate fi dezactivat ceea ce înseamnă că nu permite accesul la opţiuni sau
activat, în care caz permite accesul la opţiuni.
Alegerea unei opţiuni din meniu produce o anumită acţiune, astfel:

Dacă opţiunea este un titlu de submeniu, se va afişa o listă de opţiuni;
Dacă opţiunea este o comandă de operaţie, se va declanşa o anumită acţiune a
calculatorului;
Dacă opţiunea este o valoare a unui parametru, prin alegerea ei i se va atribui
parametrului valoarea precizată prin opţiune. Dacă parametrul poate lua mai multe valori, se
foloseşte un grup de opţiuni de meniu de tip butoane radio (butoane de opţiuni) care la un
moment dat permit activarea unei singure opţiuni din grup.
Dacă parametrul poate lua doar două valori, se foloseşte o opţiune de tip
comutator, la o alegere se activează şi atribuie parametrului valoarea „adevărat”, iar la
următoarea alegere se dezactivează şi atribuie parametrului valoarea „fals”.

46

În titlul meniului sau în opţiunea de meniu, una din litere este subliniată şi se
numeşte litera de identificare, ea poate fi utilizată pentru a deschide un meniu sau pentru a
alege o opţiune din meniu.

Ferestrele de aplicaţie dispun de mai multe meniuri:
Meniul principal (pull-down), afişează titlurile de meniuri pe orizontală în bara
de meniuri. Prin deschiderea unui meniu din lista de meniuri, se afişează sub acesta un alt
meniu, numit meniu derulant (pop-up menu) care conţine o liste opţiuni. Se poate deschide
meniul pull-down executând clic cu mouse-ul sau acţionând tasta Alt sau F10 şi folosind
tehnica barei selectoare sau a literei de identificare.

Convenţii în reprezentarea opţiunilor:

opţiunea scrisă cu culoare gri nu este disponibilă pentru aplicaţie (nu sunt asigurate
condiţiile necesare pentru executarea comenzii);
triunghiul din dreapta numelui opţiunii semnifica faptul că opţiunea este un titlu
de submeniu, ceea ce înseamnă că se va deschide un alt submeniu;
opţiunea urmată de trei puncte … , afişează o casetă de dialog (dialog box) pentru
ca utilizatorul să furnizeze informaţii suplimentare pentru executarea comenzii;
bifa din stânga opţiunii are efect de comutator; prezenţa bifei semnifică faptul că
opţiunea este activată;
combinaţia de taste din dreapta opţiunii, numită scurtătură (shortcut keys) se
foloseşte pentru a executa o comandă directă (de exemplu copy Ctrl+C ).

 Meniul de control

Meniul de control este identificat prin butonul aflat în coltul din stânga sus al ferestrei;
apare la ferestre şi la butoanele ferestrelor minimizate şi conţine comenzi pentru manipularea
ferestrelor şi butoanelor.
Se deschide cu clic pe meniul de control al ferestrei, clic pe butonul ferestrei dacă este
meniul de control al butonului unei ferestre document minimizate sau clic cu butonul din
dreapta pe butonul ferestrei minimizate dacă este meniul de control al butonului unei ferestre
de aplicaţie minimizate.
Dacă se utilizează tastatura, se acţionează combinaţiile de taste Alt+Spaţiu pentru
ferestre de aplicaţie sau butonul ferestrei minimizate şi Alt+- pentru o fereastră.

Opţiuni ale meniului:

Restore reface fereastra la dimensiunea pe care a avut-o înainte de operaţia de
maximizare sau minimizare;
Move permite deplasarea ferestrei cu ajutorul tastaturii;
Size permite redimensionarea ferestrei cu ajutorul tastaturii;
Minimize reduce fereastra la un buton;
Maximize redimensionează fereastra la dimensiunea maximă;
Close (Alt+F4), închide fereastra.

 Meniul de comenzi rapide (shortcut menus)
Acest meniu se deschide executând clic cu butonul din dreapta pe un obiect, ca urmare
se afişează o listă cu comenzi specifice obiectului (fişier, bară de aplicaţie, ecranul), după cum

47

urmează:
obiectul este un fişier, meniul conţine comenzi printre care: copiere, mutare,
ştergere;
obiectul este bara de aplicaţii, meniul conţine opţiuni pentru manipularea ferestrelor
de aplicaţii;
obiectul este ecranul (un punct liber pe acesta), meniul conţine comenzi pentru
manipularea obiectelor de pe ecran (pictograme, dosare) etc.

Caseta de dialog (dialog box)

Caseta de dialog este o zona de afişare care se suprapune peste imaginea curentă. Prin
intermediul casetei, sistemul informează uţilizatorul despre operaţia pe care o execută, despre
un incident avut în timpul executării operaţiei sau cere informaţii suplimentare pentru
executarea unei operaţii.
Dialogul se poate realiza prin intermediul unor obiecte de pe ecran:

textul explicativ;
zona de editare;
butoanele radio;
comutatoare;
declanşatoare;
liste.

Caseta de dialog este formată din:

Bara de titlu a casetei care defineşte acţiunea care a determinat apariţia casetei de
dialog. Caseta se poate deplasa glisând cu mouse-ul bara de titlu;.
Butonul de închidere plasat în extremitatea dreaptă a barei de titlu se foloseşte
pentru închiderea casetei de dialog (se executa clic pe buton);
Butonul de Help plasat în partea dreapta a barei de titlu, lângă butonul de închidere
şi marcat cu simbolul ? se foloseşte pentru a obţine informaţii despre obiectele din
casetă. Se executa clic pe buton şi ca urmare cursorul mouse-ului va lua forma
butonului, apoi se indică obiectul din casetă pentru care utilizatorul doreşte sa aibă
informaţii şi se execută clic cu mouse-ul pe acesta, informaţiile se afişează într-o
casetă;
Zona de obiecte conţine obiecte folosite pentru dialog. Sunt obligatorii textul
explicativ şi declanşatoarele. Obiectele pot fi organizate în secţiuni; fiecare secţiune
are un titlu, secţiunea se deschide efectuând clic pe titlul ei.

Obiectele din zona de obiecte:

Textul explicativ care informează utilizatorul despre dialogul iniţiat;
Zona de editare text (Text box), în care poate fi scris un text (nume de fişier, nume
de director, sir de caractere,…). Dacă trebuie scrisă o valoare numerică, se foloseşte
caseta de editare care este prevăzută cu un buton de incrementare şi unul de
decrementare;
Lista permite stabilirea valorii unui parametru ce poate lua mai multe valori. Numele
listei reprezintă parametrul pentru care se stabileşte valoarea, iar într-un dreptunghi
se afişează o listă de nume ce reprezintă valori pe care le poate lua parametrul (nume
de fişiere, nume de dosare, nume de unităţi de disc, nume de fonturi etc.). Se alege

48

un nume din listă atribuind astfel o valoare parametrului. Dacă lista este prea lungă
se folosesc barele de derulare (verticală / orizontală).

Lista poate fi:

- Simplă, în care se afişează mai multe elemente din listă. In general este însoţită
de o zonă de editare text, în care va fi scris numele ales din listă sau în care se poate scrie
numele de la tastatură.
- Ascunsă, în care se afişează un singur element din listă şi el corespunde valorii
actuale a parametrului.

1.5.3.2. Sistemul de operare UNIX/Linux

UNIX este un sistem de operare portabil, dezvoltat iniţial de un grup de programatori
de la AT&T Bell Labs, printre care Ken Thomson, Dennis Ritchie şi Douglas McIlroy. Din
sistemul de operare UNIX au derivat printre altele sistemele 386BSD, FreeBSD, OpenBSD,
NetBSD, IRIX şi Linux. Firma Apple a ales UNIX ca fundaţie pentru noul ei sistem de
operare Mac OS X.
Linux este unul dintre cele mai cunoscute exemple de software liber bazat pe
dezvoltarea de software Open Source. Termenul Linux se referă la nucleul Linux, dar este
folosit în mod curent pentru a descrie întregul sistem de operare, cunoscut şi sub numele
GNU/Linux, care conţine nucleul Linux, bibliotecile software şi diverse unelte dezvoltate de
către proiectul GNU. O distribuţie Linux adaugă acestor componente de bază o mare cantitate
de software organizată în "pachete" (packages).
Nucleul a fost dezvoltat la început pentru microprocesorul Intel 386 dar acum
suportă o mare gama de microprocesoare şi arhitecturi. Este folosit atât pe calculatoare PC şi
supercomputere cât şi pe sisteme încapsulate ca telefoanele mobile sau video recorderele.
Iniţial dezvoltat şi utilizat de către programatori voluntari, Linux a câştigat
suportul industriei IT şi al marilor companii ca IBM şi Hewlett-Packard şi a depăşit ca
folosire cele mai multe versiuni proprietare de UNIX. Analiştii atribuie succesul sistemului
faptului că este independent de furnizor, implementarea prezintă un cost scăzut, securitatea şi
fiabilitatea sistemului sunt foarte bune.
Dezvoltarea sistemului a fost începută de către Linus Torvalds care dorea să obţină un
sistem similar cu Minix, dar fără limitările acestuia. Linux a fost dezvoltat sub licenţa GNU
General Public License astfel încât codul sursă este disponibil oricui, şi va rămâne disponibil
pe viitor tuturor celor interesaţi.
Sistemul de operare Linux se găseşte în mai multe variante (distribuţii). Cele
mai folosite distribuţii de Linux sunt:

- RedHat Linux
- SuSE Linux
- Mandrake Linux
- Debian GNU/Linux
- Slackware Linux
- Knoppix

Caracteristici Linux

Mediu interactiv care permite comunicarea directă cu calculatorul prin intermediul
comenzilor şi al mesajelor. Este un SO multiuser, care împarte resursele calculatorului prin

49

tehnica "time sharing". Este un SO multitasking, care permite execuţia mai multor programe
în acelaşi timp. Sistemul conţine: un kernel (nucleu) care coordonează funcţionarea internă a
calculatorului (de ex. alocarea resurselor) şi mai multe shell-uri (ex. shell-ul BASH) care
acţionează ca o legătură între utilizator şi kernel prin interpretarea şi execuţia comenzilor
introduse interactiv. Linux în ultimii patru ani a avut o creştere spectaculoasă în lumea
sistemelor de operare, devenind un sistem de operare care este folosit în lumea afacerilor,
educaţiei şi pentru uz personal. Linux este sistemul de operare ce aparţine familei tip-UNIX,
care poate funcţiona pe calculatoarele cu procesor Intel 80386 (şi mai performante din aceasta
clasa). Susţine o gamă largă de pachete de programe, începând cu TeX şi continuând cu
XWindows, compilatoare GNU C/C++ etc., până la protocolul TCP/IP. Această realizare
flexibilă a sitemului de operare UNIX, care este Linux, este distribuită în baza licenţei GNU
(GNU este un proiect lansat in 1984 în scopul creării unui sistem de operare asemănător cu
UNIX dar care trebuia să fie un sistem de operare liber difuzat, necomercial.). Linux poate
transforma un calculator PC într-o staţie de lucru ce prezintă flexbilitatea sistemului UNIX.
Este un sistem perfect pentru conectarea la Internet şi folosirea la maximum a serviciilor
Internet. Este un sistem perfect pentru instituţii bugetare şi de învăţământ ce au o finanţare
modestă, deoarece este distribuit gratis în baza licenţei GNU. Este un sistem perfect pentru
folosirea personală la rezolvarea problemelor de programare, deoarece susţine o multime de
medii de programare. Este un SO dezvoltat de un grup de entuziaşti care au reuşit să-l facă
accesibil maselor şi flexibil la solicitările utilizatorilor. Linux a fost creat de Linus Torvalds,
pe când studia la universitatea Helsinki, Filanda. Prima versiune Linux creată de Linus, avea
la bază sistemul de operare Minix şi a fost testată în 1991 la sfârşitul lunii august. Au urmat şi
alte versiuni, care lucrau însă imperfect. La 5 august 1991, Linus lanseaza versiunea Linux
0.02 şi roagă să fie ajutat de comunitatea programatorilor din toată lumea pentru a fi
dezvoltată în continuare. SO Linux, ulterior a fost dezvoltat de alţi programatori profesionişti,
pe cont propriu, devenit popular în aşa măsură încât marii producatori de soft au fost nevoiţi
să-i acorde atenţie. Astăzi - lucru de remarcat - Linux concurează de la egal la egal cu sisteme
comerciale ca Windows sau Unix.

O caracteristică generală a SO Linux

Linux deţine majoritatea calităţilor UNIX, plus altele specifice doar lui. Este un sistem
multi-utilizator, ca şi UNIX. Aceasta presupune lucrul a mai multor utilizatori la o singură
maşină ce poate executa simultan mai multe aplicaţii. Linux îndeplineşte condiţiile
standardului IEEE POSIX.1, System V BSD.
Linux operază cu diferite tipuri de fişiere. Unele dintre acestea, aşa cum este
ext2fs, au fost create special pentru acest SO.
Linux conţine setul complet de protocoale TCP/IP pentru lucrul în reţea. Sunt
incluse, de asemenea, driverele multor plăci de reţea: Ethernet, SLIP (Serial Line Internet
Protocol), PLIP (Parallel Line Internet Protocol), PPP (Point-to-Point Protocol), NFS
(Network File System), etc. Sunt incluse sistemele de servicii TCP/IP, cum ar fi: FTP, telnet,
NNTP, SMTP.
Nucleul Linux este elaborat în acord cu specificaţiile funcţionale ale regimului
de lucru protejat, caracteristic procesoarelor Intel 80386 şi ulterioare.

Conectarea utilizatorilor în sistem

Pentru a se conecta, un utilizator trebuie să tasteze numele utilizatorului (login: nume
utilizator) şi parola (password: parola).

50

SO nu lucrează cu nume ci doar cu numere, ca de exemplu: numărul de utilizator
(UID), numărul de grup de lucru (GID), numărul directorului de intrare ($HOME). Altfel
spus, SO ştie doar că utilizatorul xxx are alocat numărul 512 (UID), identificând în continuare
utilizatorul prin intermediul acestui cod numeric.

Organizarea logică a discului UNIX

În general se aseamănă cu cea de sub sistemul de operare DOS. Există şi aici fişiere şi
directoare (cataloage).



















Director Conţinut
/ -directorul rădăcină, în care se găsesc toate fişierele sistemului
/bin -fişiere executabile şi utilitare des folosite
/dev
-fişiere speciale asociate dispozitivelor periferice, cum ar fi: consola, imprimanta,
modemul,etc.
/home -rădăcina unui sub arbore format din directoarele utilizatorilor din sistem
/tmp -fişiere temporare folosite în anumite aplicaţii
/mnt -directorul în care se pot monta unele "periferice"

"Calea" de la rădăcină la un fişier se numeşte cale de acces. Aceasta poate fi de doua tipuri:

a) calea absolută: de la rădăcină la fişier
Exemplu: /home/dragos/mail/mbox
b) calea relativă: de la directorul curent la fişier
Exemplu: dacă directorul curent este /home, fişierul mbox se
accesează folosind calea dragos/mail/mbox

În Linux există directoare uzuale ca:

a) directorul rădăcină (/)
b) directorul curent (.)

51


Exemplu: presupunem că suntem în directorul /home/dragos şi vrem să trecem în
directorul /home/dragos/mail. Lucrul aceasta se poate face cu comanda cd mail (utilizând
calea relativă), sau cu comanda cd /home/dragos/mail (utilizând calea absolută).

c) directorul HOME ($HOME) - este rădăcina subarborelui ataşat utilizatorului.

Exemplu: echo $HOME va avea ca efect afişarea conţinutului directorului home.

d) directorul de nivel superior (..)

Observaţie: Sub Linux, caracterul \ (backslash) utilizat în specificarea căii este
înlocuit de caracterul / (slash).

Fişiere

Comanda de afişare a fişierelor este:

ls [optiuni] director

În lipsa specificării directorului, se afişează conţinutul directorului curent.

Opţiunile pot fi:

-l afişează caracteristicile fişierului în format lung
-i afişează numărul i-nodului
-s afişează dimensiunea în număr de blocuri
-a afişează şi fişierele ascunse (cele care încep cu '.' Exemplu: .admin)
-C afişează lista pe mai multe coloane (ordonare pe coloane)
-x afişează lista pe mai multe linii (ordonare pe linii)
-R afişează descendent arborele de fişiere, în mod recursiv
-n afişează numerele UID şi GID în loc de nume
-S afişează după lungime în ordine descrescătoare

Să trecem în directorul /usr/lib/uucp (cd /usr/lib/uucp) şi să efectuăm o serie de teste.

[ls -l], [ls -al], [ls -si], [ls -lS], iar dacă informaţiile afişate defilează prea repede pe
ecran, se poate da comanda:

[ls [optiuni] director | more]

Observaţie: În locul numelor de fişier sau director se pot folosi semnele '*' şi '?', ceea
ce înseamnă înlocuirea unui grup de caractere respectiv a unui singur caracter.
Exemplu: Presupunem că în directorul curent avem fişierele test, test1, teze, carte,
mail, revista. Dând comanda:
ls te*
se realizează afişarea fişierelor test, test1, teze
Cu:
ls te??
afişarea fişierelor test, teze (toate care incep cu te si sunt din 4 litere).

52

ls *e - afişează fişierele teze, carte (toate care se termina cu e).
ls ?a* - afişează fişierele carte, mail (toate care pe poziţia a doua conţin litera 'a').

Protecţia fisierelor sub Linux

Accesul la un fişier se face prin prisma drepturilor user-ului asupra acestuia.
Proprietarul fixează drepturile de acces la fişierele sale.

Exemplu: din directorul /usr/lib/uucp dam se va obtine:
1 2 3 4 5 6 7 8
-r--r--r-- 1 root uucp 7597 May 9 13:08 sluug
Zona Ce se gaseste in ea
1 -drepturi de acces
2 -numarul de legaturi spre acel fisier
3 -proprietarul fisierului
4 -grupul din care face parte
5 -lungimea fisierului
6 -data la care s-a modificat
7 -anul sau ora la care s-a modificat
8 -numele fisierului



In Zona 1 avem drepturi de acces asupra fişierelor şi a directoarelor. Aceste drepturi se împart
la rândul lor în patru zone şi anume:

53


1) Prima poziţie ne dă tipul fişierului care poate fi:
d Director - Fişier obişnuit l Legatură simbolică c Fişier special corespunzător
unui echipament periferic orientat pe caractere (care transferă datele caracter cu caracter), de
exemplu consolă, modem, imprimantă etc. b Fişier special corespunzător unui echipament
periferic orientat pe transfer în bloc de date.




· Zona owner conţine drepturile proprietarului fişierului.
· Zona group conţine drepturile grupului din care face parte proprietarul.
· Zona others conţine drepturile pe care le au alţii asupra fişierului.

Drepturile unui fişier pot fi: r (read) de citire a fişierului, w (write) de scriere în fişier,
x de execuţie. Drepturile la nivel de directoare sunt: r autorizează citirea; w autorizează
crearea sau distrugerea unui element al directorului; x autorizează intrarea în director.

Exemplu 1) : 15652 8 -rw-r-xr-- 1 root uucp 7597 May 9 1994
README

Concluzii:
· README este fişier obişnuit
· Proprietarul (root) lui are drept de citire (r) şi scriere (w) în el (rezultă din
zona ii). Grupul (uucp) din care face parte are drept de citire (r) şi execuţie (x).
· Toţi user-ii au dreptul să citească fişierul.

54


Exemplu 2) : 1651 2 drwxr-xr-- 2 uucp bin 1024 May 9 21:30 Mail/

Concluzii:
· Mail este un director.
· Proprietarul (uucp) lui are drept de citire (r), scriere (w) în el şi dreptul de a
intra în acest director.
· Grupul (bin) din care face parte are drept de citire (r) şi de intrare în director
(x).
· Toţi user-ii au dreptul să citească directorul, adică să-l vadă că există.

Comanda pentru schimbarea acestor drepturi este:

chmod [opţiuni] nume_fisier

Opţiunile au o sintaxă de de genul: clasa_operator_drept (Ex. g+rx), unde:
· clasa: poate fi {u,g,o,a}
· operator: poate fi {+,-,=,}
· drept: poate constitui combinaţii de r, w şi x (r,w,x,rw,rx,wx etc), unde u, g, o
înseamnă schimbarea drepturilor proprietarului, grupului, şi altora.

+ (plus) semnifică activarea drepturilor
- (minus) semnifică inactivarea drepturilor
= (egal) se înlocuiesc vechile drepturi cu cele noi

Exemplu: chmod u+rw test => i se dă dreptul proprietarului de rw asupra fişierul cu
numele test
chmod a-r test => li se ia dreptul de citire proprietarului, grupului şi altora
chmod o-wrx test => li se ia dreptul de wrx altor useri asupra fişierului test
chmod g=w test => grupul va avea numai dreptul de scriere asupra fişierului test

Observaţie: Drepturile de acces pot fi setate şi prin folosirea unei notaţii octale.

proprietar grup alţii
Notaţia simbolică : r w x r w x rw x
Notaţia octală: 4 2 1 4 2 1 4 2 1

Pentru fiecare clasă de utilizatori, notaţia octală se obţine prin însumarea drepturilor
acordate.

Observaţie : Mai există în plus faţă de drepturile (rwx) şi drepturile s sau t, dacă se
întâlneşte la listarea în format lung (ls -l) ceva de genul:

1) -rwsr--r-- 1 root bin 320 Jan 4 20:56 fisier* - înseamnă că oricine execută acest
fişier are pe perioada execuţiei dreptul proprietarului fişierului (în exemplul nostru are drept
de root).

2) -rwxrwsr-- 1 root bin 320 Jan 4 20:56 fisier* - înseamnă că oricine execută acest
fişier devine pe perioada execuţiei membru la grupul din care face parte fişierul (în cazul
nostru devine membru al grupului bin).

55


3) -rwxrwsr-t 1 root bin 320 Jan 4 20:56 fisier* - înseamnă că fişierul executabil
rămâne rezident.

Aceste drepturi se pot schimba numai de catre root astfel:

· în primul caz cu chmod u+s fisier
· în al doilea chmod g+s fisier
· iar în al treilea cu chmod +t fisier

Comanda de schimbare a proprietarului unui fişier este:
chown [optiune] nume_proprietar_nou fiser
· unde ca opţiune poate să apară -R (recursiv) ceea ce înseamnă că dacă se schimbă
proprietarul pentru un director se va schimba pentru toate fişierele pe care acesta le conţine.
· - nume_proprietar_nou este numele noului propritar al fişierului "fisier".

Exemplu 1) : chown -R root mail/ - ceea ce înseamnă că schimbă atât proprietarul
directorului mail cât şi proprietarul tuturor fişierelor din director.

Exemplu 2) : chown root mail/ - schimbă proprietarul doar pentru directorul mail/ şi
nu schimbă proprietarul în interiorul directorului.

Comanda de schimbare a grupului unui fişier este:
chgrp [optiune] nume_grup fisier

· opţiune poate fi -R ceea ce însemnă schimbarea grupului atât pentru director cât şi
pentru tot ce conţine acesta.
· nume_grup este numele noului grup.
· fişier este numele fişierului (directorului) al cărui grup se schimbă.

Exemplu: Aceleaşi ca şi la comanda chown.

Alte comenzi pe scurt

less nume_fisier

Comanda permite vizualizarea conţinutului unui fişier sau a unui grup de fişiere.
Ieşirea din vizualizare se face prin apăsarea tastei 'q' şi nu 'Q'. În general se afişează conţinutul
unui singur fişier.

Exemplu 1) : less mbox are ca efect vizualizarea fişierului mbox (dacă acesta există).


Exemplu 2): Presupunem că în directorul curent avem fişierele test, test1, teze, carte,
mail, revista şi că în acel director dăm comanda: less *e => se afişează conţinutul fişierelor
teze şi carte. În cazul afişării mai multor fişiere, trecerea de la primul la al doilea şi asa mai
departe se face prin ':' urmat de 'n'.
Un fişier se mai poate vizualiza şi cu comanda more. Sintaxa ei este: more [optiuni]
nume_fisier
unde:

56

optiuni pot fi:
-nr_linii = afişează pe ecran atâtea linii câte specifică nr_linii.
c = şterge ecranul după care afişează.
Nume_fisier poate fi atât numele unui fişier cât şi a unui grup de fişiere.

Editor de fişiere

Linuxul pune la dispoziţie şi un editor de fişiere asemănător cu EDIT din DOS. Acesta
poartă numele de joe şi se lansează prin:

joe nume_fisier

ceea ce are ca efect crearea unui fişier cu numele nume_fisier dacă acesta nu exista şi
editarea lui dacă acesta exista. În acest editor sunt active săgeţile de poziţionare, Del,
Backspace, PgUp, PgDn, Home, End. Se dispune şi de combinaţii de taste, printre care:
· pentru inserarea unui bloc: ne poziţionăm pe începutul acestuia şi tastăm ^KB
(Ctrl+k apoi b) după care mergem la sfârşitul blocului şi tastăm ^KK (Ctrl+k apoi k) şi în cele
din urmă trebuie să ne apară blocul inserat (adică scris în video invers).
· pentru ştergerea unui bloc (^KY): Ctrl+k apoi y după ce blocul a fost marcat.
· pentru mutarea unui bloc (^KM): După ce blocul a fost marcat ne poziţionăm cu
cursorul în poziţia în care vrem să-l mutăm şi apăsăm Ctrl+k, apoi m.
· pentru copierea unui bloc (^KC): asemănător cu mutarea, dar textul rămâne şi
acolo unde a fost marcat.
· pentru salvarea fişierului se dă combinaţia ^KD, iar pentru salvare şi ieşire din
editor se dă ^KX.
· pentru ştergerea unei linii se dă ^KY.
· pentru inserarea unui alt fişier se dă ^KR după care se introduce calea şi numele
fişierului dorit.
· pentru scrierea în fişier a rezultatului unei comenzi se foloseşte ^K/ (Ctrl+K
apoi /).
Exemplu: ^K/ după care scriem ls –al ¬ rezultatul va fi scrierea în fişier a tuturor
numelor fişierelor din directorul curent în format lung.
· pentru a abandona editarea fără modificări se tasteaza ^C (Ctrl+c).

Comanda pentru afişarea numărului de linii, cuvinte şi caractere dintr-un fişier este:
wc [optiuni] fisiere
unde optiuni pot fi:

-l afişează doar numărul de linii
-w afişează doar numărul de cuvinte
-c afişează doar numărul de caractere

În cazul în care lipsesc opţiunile, rezultatul este de forma:
nr.linii nr.cuvinte nr.caractere nume_fisier

Exemplu: wc test

rezultatul este '24 50 125 test' ceea ce înseamnă că fişierul test conţine 24 de linii, 50
de cuvinte şi 125 de caractere.


57

wc -l test

rezultatul este '24 test' ceea ce înseamnă că fişierul test conţine 24 de linii.

Urmatoarele comenzi se referă la lucrul cu fişiere (creare, mutare, copiere, ştergere,
căutare):

Comanda mkdir creează unul sau mai multe directoare sau subdirectoare în interiorul
directorului
curent. Sintaxa comenzii este:

mkdir lista_directoare

Exemplu: mkdir dragos => creeaza directorul dragos în directorul curent
mkdir dragos ciprian => creeaza directoarele dragos şi ciprian în
directorul curent mkdir /home/dragos/mail/test => creeaza directorul test în
directorul: /home/dragos/mail

Comanda cp realizează o copie a unui fişier în altul. Această comandă poate copia
unul sau mai multe fişiere dintr-un director în altul, fişierele iniţiale păstrându-şi locul.
Sintaxa comenzi este:

cp [optiune] fis_sursa fis_destinatie
cp [optiune] lista_fis_sursa director_destinatie

Optiune poate fi -r sau -R ceea ce înseamnă că copierea se face recursiv.

Exemplu: Presupunem că avem fişierele test, test1, teza şi directoarele mail/, revista/.
cp test test1 revista/ copiază fişierele test şi test1 în directorul revista/.
cp test ttt copiază fişierul test în ttt (dacă nu există îl creează, iar dacă există scrie
peste cel vechi). cp * mail/ copiază toate fişierele în directorul mail/.
cp -r * /tmp copiază toate fişierele şi directoarele în directorul /tmp (din rădăcină).
Atenţie: dacă directorul în care se doreşte a se face copierea se află tot în directorul curent, se
poate creea o buclă, deoarece se copiază şi directorul în care dorim să scriem, în el însuşi. Un
exemplu în acest sens este: cp -r * mail/ ceea ce înseamnă că se copiază tot ce este în
directorul curent în directorul mail/, dar între timp, pe când trebuie să se copieze şi
directorul mail/ în el însuşi, acesta este deja plin.
Comanda mv mută şi redenumeşte un fişier: redenumeşte fişierul în acelaşi director
sau mută şi redenumeşte fişierul în alt director. Permite şi modificarea numelui unui director,
cu condiţia de a rămâne în subarborele HOME ataşat utilizatorului.

mv [optiune] fis_sursa fis_destinatie
mv [optiune] lista_fis_sursa director_destinatie

Optiune poate fi -r sau -R ceea ce înseamnă că mutarea se face recursiv. Comanda
este asemănătoare cu diferenţa că aceasta mută fişierele (le şterge) din sursă în destinaţie.

Exemplu : mv mail/ /tmp/mail mută directorul mail/ (din directorul curent) în
diectorul /tmp/mail/. mv test testnou mută (redenumeşte) fişierul test în fişierul testnou.


58

Comenzile rmdir şi rm

rmdir şterge un director dacă acesta nu conţine nici un fişier
Sintaxa: rmdir nume_director

rm cu opţiunea -r permite ştergerea recursivă a tuturor fişierelor dintr-un director şi a
directorului însuşi.
Sintaxa rm [optiune] director sau rm nume_fisier

Opţiuni :
-i (interactiv, pune întrebare la ştergerea fiecărui fişier)
-r (parcurgere recursivă)

Exemplu: rm -r * şterge absolut tot fără ca măcar să întrebe ceva, deci ATENŢIE !!!
la aceasta comandă (nu mai există şansa recuperării fişierelor şterse).

rm test şterge fişierul test.
rm -ir * şterge abosolut tot dar întreabă la fiecare fişier sau director.

Comanda find caută în directoare şi în subdirectoare fişierele specificate care
îndeplinesc anumite condiţii descrise în linia ei de comandă.

find cale lista_expresii
unde:
cale -reprezintă directorul de unde începe căutarea; căutarea se face recursiv în toate
directorele în care utilizatorul are dreptul de r şi x.
lista_expresii -reprezintă expresii logice ce sunt evaluate pentru fiecare fişier din
directoarele parcurse.
Expresiile logice pot fi expresii logice primare sau compuse folosind atât operatorii logici
NEGAŢIE (prin semnul !), respectiv SAU (prin semnul -o), cât şi parantezele \( şi \).

Cele mai des folosite expresii logice primare sunt urmatoarele:

name nume_fisier : caută fişierul cu numele nume_fisier. Se pot folosi caracterele *
sau ?.

Exemplu : find /usr -name "ma*" = caută toate fişierele care încep cu numele ma
din directorul /usr.

type tip : unde tip poate fi {b,c,p,f} cauta fişierele orientate pe blocuri (b), fişiere
orientate pe caractere (c), fişiere de tip pipe (p) sau fişiere obişnuite (f).

Exemplu : find /dev -type c = caută toate fişierele orientate pe caractere din
directorul /dev.

links n : caută toate fişierele care au un număr egal cu n de legături spre ele.

Exemplu : find / -links 14 > <=> cauta toate fişierele spre care sunt 14 legături din
directorul rădăcină/.


59

user nume_utilizator : caută fişierele care aparţin userului cu numele nume_utilizator.

Exemplu : find /home -user dragos = caută toate fişierele care aparţin userului
dragos din
directorul /home.

group nume_grup : caută fişierele care aparţin grupului cu numele nume_grup.

Exemplu : find /home -user users = caută toate fişierele care aparţin grupului users
din directorul /home.

size n : caută fişierele care au n blocuri lungime (pentru specificatorul mai mare se
foloseste semnul '+', iar pentru mai mic semnul '-' ).

Exemplu : find /usr -size 20 = caută toate fişierele care aparţin grupului users din
directorul /home.

atime n : caută fişierele care au fost accesate ultima oară acum n zile.

Exemplu : find /dev -atime 3 = caută toate fişierele care s-au modificat acum 3 zile
din directorul /dev.

mtime n : caută fişierele care au fost modificate cel târziu acum n zile.

Exemplu : find /dev -mtime 4 = caută toate fişierele care s-au modificat cel puţin
acum 4 zile din directorul /dev.

exec cmd : execută comanda cmd specificată având ca argument fişierul curent.
ok cmd : face acelaşi lucru ca şi comanda -exec dar cere consimtământul
utilizatorului.

Exemplu : find / -exec ls -l {} \; = caută toate fişierele începând din rădăcină / şi
pentru fiecare ({}) execută ls -l (afişare în format lung).

find / -exec ls -l \; = pentru toate fişierele execută ls -l, ceea ce înseamnă că dacă
am avea 30 fişiere, s-ar afişa tot ce este în directorul curent (ls -l) şi nu s-ar afişa cele 30
fişiere în format lung. find / -atime 7 -exec ls -ld {} \; = caută începând cu rădăcina toate
fişierele care au fost modificate acum 7 zile şi le afişează în format lung.

Încercaţi aceleaşi exemple dar în loc de -exec puneţi -ok.

Comanda de afişare a începutului sau sfârşitului unui fişier este head respectiv tail, iar
sintaxa lor este:

head [optiune] nume_fisier
tail [optiune] nume_fisier

unde optiune poate fi :
-c m : pentru afişarea a m caractere din fişier
-n m : pentru afisarea a m lini din fisier

60


Comanda de căutare a unui şir într-un fişier are sintaxa:

grep [optiuni] sir nume_fisier

unde optiuni pot fi:
-c = se afişează numărul de linii ce conţin şirul dat.
-l = în loc să se afişeze liniile în care apare şirul, se afişează numele fişierului ce
conţine şirul dat.
-n = se afişează şi numărul liniei în care apare şirul.
-v = se afişează liniile care nu conţin şirul dat.
-y = nu se face deosebire de literă mare şi mică.

sir este un şir de caractere scrise între "".
nume_fisier poate fi numele unui singur fişier sau a unui grup de fişiere.

Exemple : grep "care" mail = caută cuvântul “care” în fişierul mail şi afişează toate
liniile care îl conţin.
grep -c "mai" test = afişează numărul de linii care conţin cuvântul “mai” din fişierul
test.
grep -l "si" * = caută cuvântul “si” în toate fişierele din directorul curent şi
afişează numele lor. grep -v "mai" test = afişează toate liniile din fişierul test care nu conţin
cuvântul “mai”.
grep -n "ce" te* = afişează numele fişierului, nr. liniei şi linia care conţine cuvântul
“ce” din fişierele care încep cu “te” aflate în directorul curent.
grep -y "a" test = afişează toate liniile care conţin literea a şi A.

Comanda de ordonare a unui fişier este sort, sintaxa ei este:

sort [optiuni] nume_fisier

unde opţiunile sunt:
-o fis_nou = sortează fişierul dat în fişierul care are numele fis_nou.
-d = sortează fişierul în ordine alfabetica (sunt semnificative doar caracterele, cifrele şi
spaţiile libere).
-n = sortează liniile unui fişier funcţie de valoarea numerică înscrisă la începutul liniei (un şir
care începe cu un număr va fi sortat după valoarea aritmetică).
-r = inversează ordinea de sortare.
-f = ia în consideraţie literele mici şi mari la sortare.
-c = verifică dacă fişierul sortat este deja în secvenţa dorită.
-u = elimină dublurile liniilor.

Exemple : sort -o rez mail = sortează fişierul mail şi rezultatul îl depune în fişierul
rez.
sort -r mail = sortează fişierul mail în ordine inversă iar rezultatul îl
afişează pe monitor.
Comenzi orientate pe comunicare între utilizatori

Comanda talk:
talk nume_user [terminal]

61

Permite dialogul în tip real între doi useri conectaţi la sistem. Apelatului îi va apărea
pe ecran ceva de genul:

Message from Talk_Daemon@lbzbph at 10:39 ... talk: connection requested by
user@lbzbph.iatp.md. talk: respond with: talk user@lbzbph.iatp.md

iar acesta trebuie să scrie talk user, după care ecranul se va împărţi în două zone şi
anume: zona de sus în care se scrie şi zona de jos în care se primeşte răspuns.

Terminal înseamnă terminalul la care se face transmisia (vezi mai jos comanda who ).

Comanda write:

write nume_user [terminal]

Transmite un mesaj user-ului cu numele specificat în nume_user.

Comanda mesg:
mesg [optiuni]
unde opţiunile pot fi {no,yes}.
Această comandă inhibă sau activează recepţia de mesaje.

Exemplu: mesg no = dezactivează primirea de mesaje.
mesg yes = activează primirea de mesaje.
mesg = afişează dacă este sau nu activată primirea de mesaje.

Comenzi pentru afişarea unor informaţii

Comanda who:
who [optiuni]

Ne dă informaţii despre user-i legaţi în sistem.

Opţiuni:
-H = afişează antetul.
-T = afişează toţi user-ii cu starea mesajelor {+,-,?} (dacă poate sau nu primi mesaje)
-i = afişează cât timp nu au stat inactivi user-ii legaţi în sistem.
-q = afişeaza toţi user-ii şi numărul lor.

Mai există o comandă care ne furnizează numele maşini şi user-ului curent (cel care
lansează comanda) şi care ne dă numele userului curent.

Comanda finger:
finger [nume_user]

Ne dă informaţii despre userul specificat prin nume_user. Iar dacă nume lipseşte ne dă
informaţii despre toţi user-ii conectaţi în sistem.

62



2. Echipamente periferice şi interfaţare
2.1. Tipuri de echipamente periferice
2.1.1. Caracteristicile echipamentelor periferice

Componentele de bază ale unui calculator personal sunt unitatea de calcul, monitorul,
tastatura, mouse-ul şi/sau joystick-ul. Unitatea de calcul are drept element central placa de
bază, a cărui element principal este microprocesorul sistemului. Această placă este
interconectată cu o serie de echipamente periferice cum ar fi: unitatea de disc flexibil,
unitatea de hard-disc, unitatea de CD-ROM, plăci specializate pentru conectarea cu alte
periferice (placă de sunet, TV tuner, boxe, microfon). De asemenea, placa de bază oferă
suportul de interconectare prin interfeţe de tip serial sau paralel cu echipamente periferice
cum ar fi: imprimante, scanere, unităţi de hard-disc sau floppy-disc portabile, camere TV, etc.
Structura generală a unui calculator personal compatibil IBM PC este prezentată în
figura 2-1. Microprocesorul este cel ce realizează toate operaţiile logice, aritmetice şi
transferurile de date, în conformitate cu programul stocat în memorie şi apelat la un anumit
moment dat. Toate transferurile de informaţii din sistem sunt gestionate de microprocesor.
Memoria cache este o memorie de mare viteză, de tip RAM şi reprezintă un tampon
între microprocesor şi memoria sistemului. Astăzi cantitatea de memorie cache a crescut
foarte mult şi este organizată pe 2-3 nivele, de cele mai multe ori integrate în acelaşi chip cu
microprocesorul.
Memoria ROM este o memorie a cărui conţinut poate fi doar citit de către
microprocesor. Obişnuit, această memorie conţine programe de test şi de boot-are (încarcarea
sistemului de operare) împreună cu funcţiile de bază cunoscute sub denumirea de BIOS
(Basic Input/Output System). Conţinutul acestei memorii este nevolatil. La punerea sub
tensiune a calculatorului, primele instrucţiuni pe care le executa microprocesorul sunt preluate
din această memorie, executându-se încărcarea sistemului de operare care va gestiona apoi
întreaga funcţionare a calculatorului.
Memoria RAM este principala memorie a sistemului, capacitatea ei fiind o opţiune,
între anumite limite, a utilizatorului. Valoarea superioară a acestei capacităţi creşte an de an,
fiind uzual astăzi de 2-3 GB. Această memorie conţine programe software care sunt încarcate
de pe un sistem extern de memorie (ex.: hard disc, floppy disc) atunci când se doreşte rularea
respectivului program. Microprocesorul nu lucrează direct cu sistemele de memorie externă,
întreaga rulare a unui program făcându-se prin intermediul memoriei cache şi memoriei
RAM.
Memoria externă a sistemului este o memorie de mare capacitate, putând să ajungă
astăzi la peste 100 GB pentru o singură unitate de memorie externă. Acest tip de memorie se
regăseşte sub forma de: hard-disc, floppy-disc, compact disc, disc magneto-optic, unitate ZIP,
bandă magnetică, etc..
Prin intermediul tastaturii se pot introduce comenzi în calculator. Tastatura poate să
conţină 102-105 taste (numărul nefiind fix, variind funcţie de producător şi tipul tastaturii).
Introducerea comenzilor poate fi facută şi prin intermediul unui mouse care asigură defilarea
bidimensională a unui cursor pe ecranul monitorului. Monitorul sau display-ul este mediul
prin care calculatorul afişează informaţia cerută prin comenzile trimise de la tastatură sau
mouse. Această informaţie poate să fie livrată şi pe hârtie dacă sistemul este conectat la o
imprimanta.

63


figura 2-1. Structura unui calculator compatibil IBM PC

Toate aceste echipamente periferice menţionate mai sus comunică cu placa de bază şi
microprocesorul prin intermediul unor controlere specializate, aşa cum este prezentat în figura
1.1. Pe parcusul acestei cărţi, ansamblul format din microprocesor, sistemul de memorie şi
diversele controlere va fi considerat ca formând unitatea centrală.
Magistralele sistemului asigură suportul fizic pentru transferul informaţiilor în
calculator. Magistralele sistemului sunt: magistrala de adrese (a), magistrala de date (d),
magistrala de comenzi şi stare (c).
Un prim set de caracteristici specifice echipamentelor periferice sunt caracteristicile
funcţionale şi constructive. Aceste caracteristici se referă la modul de realizare a funcţiilor
echipamentului periferic şi la modul de implementare a structurii acestuia. Principalele
caracteristici funcţionale şi constructive ale echipamentelor periferice sunt:

a) sensul de transfer a datelor
Practic astăzi toate echipamentele periferice transferă date în ambele sensuri. Totuşi,
din punctul de vedere al datelor utile, care interesează utilizatorul uman, echipamentele
periferice pot fi clasificate în echipamente de ieşire atunci când datele sunt transmise de la
unitatea centrală spre periferic (ex.: imprimanta) şi echipamente de intrare atunci când datele
sunt transmise de la periferic spre unitatea centrală (ex.: mouse, tastaură).

b) capacitatea de stocare şi vehiculare a informaţiei
Această caracteristică a echipamentului periferic depinde de volumul memoriei
implementate în echipament şi de viteza de lucru a echipamentului periferic respectiv.

c) structura datelor
În cadrul sistemelor de calcul se poate vorbi în primul rând de o structură fizică a
datelor, caz în care se face referire la modul de reprezentare a datelor. Cel mai adesea datele
sunt reprezentate sub forma unor nivele de tensiune, atribuind fiecărui bit informaţional un
nivel dinstinct de tensiune.
În al doilea rând se poate vorbi despre o structură logică a datelor, caz în care se face
referire la modul de organizarea a datelor la extremitatea care transmite şi la modul de

64

percepere a datelor la extremitatea care recepţionează. Structura logică a datelor asigură acces
la informaţii cum ar fi modul de codificare a datelor, adresele unde există informaţiile, etc. Un
exemplu ar fi structura datelor transmise pe interfaţa serială RS 232 formată dintr-un bit de
START, 8 biţi de date şi un bit de STOP.

d) viteza de transfer a informaţiei
Vitezele cu care datele sunt transferate între unitatea centrală şi echipamentul periferic
depind de tipul echipamentului periferic şi de interfaţa utilizată. Valoarea acestui parametru
este extrem de diversă în lumea echipamentelor periferice. Astfel putem vorbi despre
echipamente periferice lente, cum ar fi tastatura, mouse-ul, joystick-ul ce transferă datele cu
viteze în jurul a 1,5Mbs. Apoi sunt echipamentele periferice de viteză medie, cum ar fi
unitatea de floppy disc, imprimantele, scanerele, având viteze de transfer de zeci de Mbs. Cele
mai rapide periferice, între care poate fi enumerată şi unitatea de hard-disc, pot transfera
datele cu viteze de sute de Mbs.

Un al doilea set de caracteristici este constituit din caracteristicile externe ale
echipamentelor periferice. Din acest set de caracteristici fac parte caracteristicile de interfaţă
şi caracteristicile de suprafaţă.
Caracteristicile de interfaţă se referă la suportul fizic de realizare a conexiunilor între
echipamentul periferic şi unitatea centrală. Pentru o funcţionare corectă a întregului sistem
trebuie impus un ansamblu de reguli de utilizare a conductoarelor electrice şi a semnalelor de
interfaţă între unitatea centrală şi echipamentul periferic. Aceste caracteristici se referă la
nivelul fizic – primul nivel prin care se realizează schimbul de informaţie între echipamentul
periferic şi PC.
În cadrul acestui schimb de informaţie, prin interfaţa ce asigură suportul fizic se
transmit mai multe tipuri de semnale. Aceste semnale pot fi clasificate în clase, după cum
urmează:

a) semnale de date
Funcţie de liniile fizice prin care circulă semnalele între unitatea centrală şi
echipamentul periferic întâlnim semnale de date unidirecţionale sau bidirecţionale.
Semnalul de date primit de echipamentul periferic poate fi de tip numeric
(echipamentelor periferice de tip numeric), cum sunt majoritatea echipamentelor, sau analogic
(echipamentelor periferice de tip analogic) cum ar fi în cazul perifericelor conectate prin
intermediul unei legături radio sau în infraroşu.
Semnalul de date numeric este caracterizat de numărul de cifre binare transferat la un
moment dat (transferul putând avea loc în mod serial sau paralel), lungimea blocului de
informaţie transferat şi viteza de transfer.
În interiorul echipamentelor periferice semnalele de date suferă prelucrări complexe
cum ar fi: conversii analog-numerice sau numeric-analogice, ansamblarea datelor, calcule
aritmetice sau logice, operaţii de conversie serial/paralel şi invers, etc.

b) semnale de adresă
Prin intermediul semnalelor de adresă unitatea centrală indică ce echipament periferic
este activat la un anumit moment. Există două moduri de adresare a echipamentelor
periferice:
- unitatea centrală transmite un semnal de adresă ce reprezintă un cod binar care va fi
decodat în echipamentul periferic (cazul echipamentelor periferice conectate pe aceleaşi linii
fizice de interfaţă);

65

- unitatea centrală transmite către echipamentul periferic un semnal de selecţie, caz în
care adresa echipamentului periferic este decodată în unitatea centrală iar echipamentul
periferic prezintă doar o intrare de selecţie (cazul echipamentelor periferice ce prezintă doar o
intrare CS – Chip Select).

c) semnale de comandă, semnale de control, referinţe de timp
Aceste semnale determină în interiorul echipamentului periferic tipul funcţiunii şi
momentul de execuţie al fiecărei funcţiuni elementare a acestuia. De asemenea, aceste
semnale definesc semnificaţia informaţiei vehiculate pe liniile de date. Se pot distinge trei
tipuri de semnale de comandă:
- semnale imperative (ordine): cum ar fi autorizarea sau neautorizarea;
- semnale de sincronizare: pentru transferul informaţiei între unitatea centrală şi
echipamentul periferic;
- semnale definitorii: definesc semnificaţia datelor de intrare în echipamentul periferic
în cazurile în care prin interfaţă se vehiculează spre echipamentul periferic mai multe tipuri de
date; semnalele definitorii însoţesc întotdeauna semnalele de date.

d) semnale de răspuns
Semnalele de răspuns pot fi generate atât de unitatea centrală cât şi de echipamentul
periferic şi reprezintă informaţia legată de modul în care s-a executat o comandă (ordin)
transmisă anterior sau modul în care se ia în considerare acel semnal de comandă. Aceste
semnale pot avea aceleaşi linii fizice cu semnalele de date sau linii separate şi dau unităţii
centrale informaţii despre starea echipamentului periferic la un moment dat, precum şi despre
corectitudinea transferului de date şi a funcţionării echipamentului periferic în general.
Semnalele de răspuns pot fi clasificate astfel:
- semnale de stare ale echipamentului periferic (ocupat, operaţional, etc.);
- semnale de eroare: informaţii cu privire la transferul de date eronat, funcţionare
defectuoasă a echipamentului periferic, etc.;
- semnale de timp: semnale de sincronizare, de validare şi de eşantionare a datelor de
ieşire.
Caracteristicile de suprafaţă ale echipamentelor periferice se referă la relaţia dintre
echipamentul periferic şi operatorul uman. În funcţie de mediul prin care se transmite
informaţia de la echipament la operatorul uman întâlnim:
- echipamente periferice care utilizează un mediu de transmitere (de ex.: imprimanta
care utilizează drept mediu hârtia);
- echipament periferic cu intrări/ieşiri directe (de ex.: un echipament care primeşte
datele de la o tastatură oarecare, informaţiile fiind apoi afişate pe un mediu de tip LCD
sau display).
2.1.2. Clasificarea echipamentelor periferice

O clasificare a echipamentelor periferice poate fi realizată în funcţie de orientarea
fluxului de date în raport cu sistemul de calcul:

Perifericele de intrare cuprind:

- tastatura permite introducerea manuală a datelor sau comenzilor;
- mouse-ul facilitează operarea la calculator prin poziţionări, selectări de informaţii,
acţionarea asupra unor obiecte de control si opţiuni de meniu;

66

- scanner pentru introducerea imaginilor în sistemul birotic, unde vor fi reţinute pe
principii digitale;
- microfon si interfaţă pentru sunet pentru captarea directă de dispoziţii si mesaje,
comentarii si rapoarte, interviuri, tratative, conferinţe etc.
- cameră de luat vederi si interfaţă audio-video compatibilă pentru înregistrarea
imaginilor si transformarea lor în formă digitală;
- cititorul de CD (DVD) preia, pe principii optice, informaţiile de pe discuri compacte
(optice);
- lectorul optic de microfilme si interfaţă specifică transferă imaginile documentelor
înregistrate optic pe peliculă sub formă de microfilm (eventual din arhiva electronică),
astfel încât acestea să poată fi proiectate pe monitorul calculatorului.

Perifericele de ieşire cuprind:

- monitorul alb-negru sau color, care asigură afişarea informaţiilor (ca interfaţă fizică se
utilizează placa video);
- imprimanta pentru tipărirea (alb-negru sau color) a datelor, textelor / documentelor
sau imaginilor;
- plotter-ul pentru trasarea de schiţe, planuri, desene de specialitate alb-negru sau color;
- inscriptorul de CD-uri permite scrierea de informaţii pe discurile compacte optice;
- interfaţă audio pentru transmitere de sunete (memorate sau în curs de recepţie) în
reţele locale sau la distantă. Se pot folosi dispozitive electronice de tipul
amplificatoarelor de sunet, difuzoarelor (speaker pentru calculator), incintelor
acustice. Speaker-ul calculatorului emite mesaje si alte informaţii sonore;
- videoproiector - care preia imaginile ce s-ar afişa pe monitor si le proiectează pe un
ecran;
- imprimanta pentru microfilm si interfaţa sa permite transferul documentelor din
memoria internă a calculatorului pe suportul specific, integrat în arhiva electronică.

Perifericele de intrare-ieşire cuprind:

- unităţi de suporturi magnetice (discuri fixe, flexibile, dischete de ZIP pentru
memorarea digitală, sub formă de fişiere, a unor tipuri diverse de date: numerice, texte
/ documente, sunete, imagini. În funcţie de natura informaţiei conţinute si modul de
creare, fişierele vor avea tipuri specifice (documente, imagini, sunete etc.), ceea ce se
va reflecta în numele lor (extensie). Fiecare tip de fişier va si prelucrat de un produs
soft specific.
- unităţi audio-analogice de bandă magnetică si interfaţa lor - sunt echipamente
electronice, de uz larg sau profesionale, destinate înregistrării, stocării si redării
informaţiei sonore sub formă analogică. Este vorba despre casetofoane, magnetofoane,
reportofoane, dictafoane care folosesc casete si benzi magnetice.
- unităţi video-analogice si interfaţa lor cu sistemul informatic sunt echipamente
electronice de tip video cu ajutorul cărora se poate înregistra pe banda magnetică
specifică informaţie audiovizuală; aceasta se poate ulterior prelucra si reda cu
echipamente de tip videoplayer / videorecorder.
- aparat telefonic si interfaţă telefonică pentru:
- receptarea mesajelor sonore comunicate analogic sau digital si înregistrarea lor
digitală
- transmitere de mesaje înregistrate direct sau sub formă de fişiere digitale

67

- aparat telefax si interfaţă telefax pentru:
- recepţionarea mesajelor fax, tipărirea lor directă la imprimanta fax si eventual
înregistrarea lor digitală
- transmiterea la distantă a documentelor de tip fax, în regim imediat (direct din
document) sau memorat (prin lectura documentului din memoria internă sau
externă a calculatorului)
- telecopiator cu:
- interfaţă de intrare pentru recepţionarea, locală sau la distantă, a imaginilor de
tip document
- interfaţă de ieşire pentru transmiterea, către un copiator, situat local sau la
distantă (prin reţele de comunicaţii), a unor imagini (documente) memorate
digital
- interfaţă video pentru:
- recepţionarea imaginilor si secvenţelor sonore transmise prin reţele locale de
televiziune cu circuit închis sau reţele TV la distantă
- transmiterea de imagini si sunete prin aceleaşi tipuri de reţele

Orice echipament periferic are nevoie (pentru a putea lucra cu calculatorul) de un
program specializat numit driver. Aceasta deoarece fiecare producător are propriile modalităţi
de acces la facilităţile echipamentului produs. Ba mai mult, aceste modalităţi diferă foarte
mult chiar şi la acelaşi producător de la un model la altul. Driver-ul este de fapt o interfaţă
software între calculator (sistemul de operare) şi echipamentul periferic. Lipsa lui face în
general imposibilă utilizarea sistemului.
Sistemele de operare accesibile publicului larg conţin chiar de la instalare o bază de
date cu driverele celor mai utilizate echipamente. În cadrul sistemului de operare Windows,
există aşa numitul standard “Plug and Play” (Cuplează şi foloseşte) care implementează exact
o colecţie cu cele mai des întâlnite drivere.
2.1.3. Fundamentare noţiuni referitoare la dispozitive de introducere a datelor în
computer

2.1.3.1. Tastatura

Tastatura este una dintre componentele de bază ale unui sistem PC, fiind considerată
în multe dintre referinţele bibliografice ca fiind un echipament periferic de intrare. Definiţia,
deşi menţinută şi în zilele noastre este puţin depaşită. În principiu, un sistem de intrare
comunică unidirecţional, informaţia plecând numai de la echipamentul periferic spre unitatea
centrală. Acest lucru era valabil pentru tastaturile XT. Tastaturile moderne, conectate prin
interfaţa PS/2 sau USB suportă o comunicaţie bidirecţională, în care şi unitatea centrală
transmite date către tastatură. Aceste date reprezintă comenzi cum ar fi de exemplu
autorizările, setări ale ratei de transmitere a tastei apăsate, retransmisii, etc.. Totuşi, principala
sarcină a unei tastaturi rămâne transmiterea unor comenzi la sistemul de calcul.
În general, tastaturile sunt formate dintr-un număr variabil de taste dispuse într-o
matrice de contacte electrice controlate de către un circuit electronic al cărui element central
este un microcontroler dedicat. Matricea de contacte economiseşte foarte mult numărul de
contacte care ar fi necesare dacă tastele ar fi independente şi creşte astfel fiabilitatea tastaturii.
Tastaturile moderne folosite uzual în sistemele PC utilizează 104 sau 105 taste dar există şi
tastaturi cu 106 – 107 taste. În acelaşi timp există şi tastaturi dedicate pentru care numărul de
taste depinde de aplicaţie. În principiu, orice tastă dispusă într-o matrice realizează în

68

momentul apăsării un contact electric între coloana şi linia matricii în care este dispusă.
Excepţie fac tastele capacitive care în momentul apăsării modifică impendanţa circuitului şi
implicit intensitatea unui curent alternativ ce trece prin respectivul condensator, modificare
care este apoi sesizată de controlerul tastaturii.

Tipuri de taste

Tastaturile sunt realizate în mai multe tehnologii. Preponderenţa uneia sau alteia pe
piaţă depinde de aplicaţie. Este evident că cele mai multe tastaturi se vând în cadrul sistemelor
PC. În cazul acestora, dar nu numai, utilizatorii preferă ca atunci când apasă o tastă să
primească atât un răspuns audio cât şi unul tactil. Acest lucru, alături de necesitatea unui preţ
cât mai scăzut au favorizat tehnologia bazată pe contact mecanic cauciucat.

figura 2-2. Matricea de taste cu contacte cauciucate

Cea mai populară tastatură, a cărei matrice de contacte este prezentată în figura 2-2,
foloseşte un contact metalic (carbon dur) învelit într-un cauciuc flexibil care apare ca o mică
umflătură pe ochiul matricii de contacte. Contactele de carbon sunt conectate la liniile
matricii. Liniile şi coloanele matricii se află dispuse pe folii plastice transparente diferite.
Atunci când tasta este apăsată, partea acţionată de degetul utilizatorului apasă pe cauciucul
flexibil aflat pe folia superioară şi împinge contactul de carbon conectat la liniile matricii spre
folia inferioară, unde există contactul metalic conectat la coloanele matricii. Astfel se
realizează contactul între linia şi coloana respectivă. Pentru evitarea contactelor accidentale,
cele două folii sunt menţinute uşor depărtate prin introducerea între ele a unei folii plastice
transparente fară contacte, găurită în dreptul nodurilor matricii. Apăsarea tastei şi deci
închiderea contactului este detectată de controlerul tastaturii. Când tasta este relaxată,
umflătura de cauciuc flexibil retrage contactul metalic spre poziţia sa de repaus, întrerupând
contactul electric. Aceste tastaturi sunt foarte ieftine, au un răspuns tactil acceptabil, sunt
destul de rezistente la căderi accidentale ale tastaturii şi sunt rezistente la coroziune deoarece
cauciucul flexibil înveleşte şi protejează contactul metalic.
C1 C2
Tastă

figura 2-3. Tasta pe bază de membrană metalică

69


A doua variantă de tastă folosită cu predilecţie în mediile industriale şi foarte rar în
sistemele PC este bazată pe o membrană metalică. Funcţionarea acestui tip de tastă este
foarte asemănătoare cu cea a tastei mecanice cauciucate. În acest caz nu mai dispunem de o
tastă din plastic pe care degetul utilizatorului apasă. Pe panoul frontal al tastaturii există o
serie de umflături din cauciuc care prin apăsare acţionează o membrană metalică ce se află
imediat dedesupt. Principiul de funcţionare este prezentat în figura 2-3. Cele două contacte C1
şi C2 sunt dispuse pe un acelaşi suport. Deşi nu asigură un răspuns tactil rezonabil, această
tastatură este foarte utilă în mediile cu condiţii de lucru extreme datorită fiabilităţii şi
dimensiunilor reduse.
Un alt tip de tastă, întâlnită însă mai rar datorită costului ridicat este tasta capacitivă.
Acest tip de tastă este singura tastă nemetalică folosită la realizarea tastaturilor. Fiecare astfel
de tastă are în partea sa inferioară o armătură metalică solidară cu tasta din plastic acţionată de
degetul utilizatorului. Pentru fiecare astfel de armătură mobilă, conectată la liniile matricii
există câte o armătură fixă conectată la coloanele matricii cu care formează un condensator.
Între cele două există un strat dielectric (folie din plastic) care însă nu ocupă întreg spaţiul în
cazul în care tasta este relaxată. Prin fiecare condensator astfel format trece un curent
alternativ. Când tasta este apăsată, armătura mobilă se apropie de armătura fixă şi capacitatea
echivalentă se modifică. Acest lucru modifică curentul ce trece prin condensatorul echivalent,
fapt sesizat de microcontroler. Deşi scumpe, aceste taste au avantajul ca nu se corodează, nu
prezintă fluctuaţii de regim tranzitoriu la apăsare sau relaxare şi pot fi exploatate un timp
îndelungat.
Alte tipuri de taste, folosite în primele tastaturi sunt cele cu contacte metalice sau cele
provenite din acestea dar îmbunătăţite prin adăugarea unui burete pentru amortizarea
acţionărilor şi diminuarea fluctuaţiilor tranzitorii ale semnalului prin contacte. Aceste taste nu
se mai folosesc astăzi. De asemenea, de-a lungul timpului au fost folosite şi taste cu efect
HALL sau taste cu efect REED, astăzi ele fiind extrem de rare.

Tipuri de tastaturi

O tastatură adesea întâlnită este cea ce utilizează 101/102 taste şi este prezentată în
figura 2-4 şi figura 2-5. În dreptul fiecărei taste se poate observa codul ASCII (în HEXA)
corespunzător celui mai folosit set standardizat de coduri de apăsare/relaxare (make/break).

figura 2-4. Tastatura cu 101 taste


70


figura 2-5. Tastatura extinsă şi tastele numerice

Interfaţarea tastaturii

Pentru conectarea tastaturii cu o unitate PC se foloseşte astăzi fie o interfaţă PS/2 fie
una USB. Datele sunt transmise bidirecţional între microcontrolerul ce controlează matricea
de taste şi un controler de tastatură de pe placa de bază a sistemului. Acesta din urmă
comunică cu procesorul central ca orice controler de periferic. În unităţile moderne, acest
controler face parte din chip-setul plăcii de bază.

2.1.3.2. Mouse-ul

Mouse-ul este un echipament periferic care permite introducerea în unitatea centrală a
informaţiei cu privire la poziţia unui punct de referinţă într-un plan. Există două tehnologii
importante utilizate pentru realizarea unui mouse: tehnologia opto-mecanică şi cea optică.
Indiferent de tehnologie, un mouse se prezintă sub forma unei carcase din plastic cu o formă
ce variază funcţie de producător. Carcasa conţine în partea superioară 2 sau 3 butoane.
Uneori, butonul central, folosit pentru rularea rapidă a paginilor pe ecran (scroll) este sub
forma unei role.
In cele ce urmează, va fi prezentat mouse-ul optic. Prima variantă de mouse optic
folosea o mini-cameră cu care se analiza suprafaţa pe care acesta era deplasat şi se determina
atât cantitatea cu care s-a deplasat cât şi direcţia de deplasare. Această primă variantă de
mouse optic avea dezavantajul că necesita o suprafaţă de mişcare ce avea imprimat un grid
special. La finele anilor `90, Microsoft a introdus o nouă tehnologie în domeniu, bazată pe
navigaţia optică. Acest tip de mouse optic poate fi utilizat pe orice fel de suprafaţă, plană sau
nu. Navigaţia optică implică capturarea foarte rapidă a imaginilor şi procesarea lor cu mare
viteză, inclusiv realizarea corelaţiilor, predicţiilor şi interpolărilor. Toate acestea trebuie
făcute la un cost foarte scăzut pentru ca mouse-ul optic să nu fie cu mult mai costisitor decât
cel clasic.
În cazul mouse-ului optic nu mai există o bilă de cauciuc, chiar mai mult, nu există
elemente în mişcare. De aici apare şi fiabilitatea mai ridicată a sa comparativ cu mouse-ul
clasic. Tehnologia se bazează pe un sensor optic special care este sensibilizat de către lumina
emisă de un LED şi care este reflectată de suprafaţa pe care este deplasat mouse-ul. Semnalul
provenit de la senzor, constituit din imagini microscopice ale suprafeţei explorate este
prelucrat de către un circuit DSP (Digital Signal Processor). Imaginile preluate de senzor

71

reprezintă texturi fine ale suprafeţei explorate. În timpul deplasării, aceste imagini se schimbă
ceea ce ajută circuitul DSP să determine atât direcţia de deplasare cât şi viteza şi valoarea
deplasării mouse-ului. Principiul de funcţionare al unui mouse optic este prezentat în figura
2-6.

Circuit DSP
LED
Clemă de fixare
Senzor optic
Sistem
susţinere lentilă
Carcasă Lentilă
Oglinzi
reflectorizante

figura 2-6. Principiul de funcţionare al unui mouse optic

Sistemul optic este format dintr-o diodă electroluminiscentă LED, oglinzi
reflectorizante, lentile de focalizare, un ansamblu de susţinere şi un senzor optic. Senzorul
optic înglobează un sistem de achiziţie a imaginilor, un circuit DSP şi un circuit de interfaţare
cu sistemul de calcul. Senzorul optic poate fi considerat astăzi ca o micro-cameră TV care
preia aproximativ 1500 de imagini pe secundă ale suprafeţei pe care este deplasat mouse-ul.
Aceste imagini sunt în alb-negru (în scara de gri) deoarece este suficient pentru prelucrarea
lor. Mai importante decât culoarea sau rezoluţia, pentru determinarea cu precizie a mişcărilor
rapide ale mouse-ului sunt caracteristici ca numărul de imagini preluate pe secundă şi viteza
cu care circuitul DSP le analizează. Micro-camera TV este un senzor special, construit dintr-o
multitudine de elemente fotosensibile (fototranzistoare), fiind realizat în tehnologie CMOS
(complimentary metal-oxid semiconductor). Fototranzistorul face conversia lumină – semnal
electric care apoi este amplificat de 2-3 tranzistori suplimentari. Pentru fiecare pixel există
aşadar câte un element fotosensibil şi 2-3 tranzistori pentru amplificare. Rezoluţiile întâlnite
astăzi ajung la 800-1000 dpi (dots per inch) însă imaginii analizată are dimensiuni sub un
inch. Deşi mai puţin sensibile, elementele fotosensibile realizate în tehnologie CMOS sunt
preferate elementelor CCD (charge-coupled device) folosite în camerele TV digitale datorită
puterii consumate şi a preţului de cost mult mai reduse.
Circuitul DSP lucreză la o viteză de zeci de milioane de instrucţiuni pe secundă şi
analizează imaginile provenite de la senzor. Aceste imagini reflectă structura fină şi de detaliu
a suprafeţei vizualizate. Deplasarea detaliilor de la o imagine la alta este analizată şi apoi, pe
baza acestor informaţii se determină cu cât a fost deplasat mouse-ul şi pe ce direcţie.
Coordonatele X şi Y ale noii poziţii sunt transmise sub formă de coduri către unitatea
centrală. Tipurile de interfeţe cel mai utilizate astăzi sunt PS/2 (anterior descrisă) şi USB (va
fi descrisă în capitolul 10).
Mouse-ul optic are o serie de avantaje faţă de cel clasic (realizat în tehnologia opto-
mecanică). Utilizând o tehnologie digitală pentru determinarea deplasării, mouse-ul optic
prezintă o acurateţe mult mai ridicată. Datorită inexistenţei unor părţi în mişcare, acest tip de
mouse prezintă o fiabilitate mult mai ridicată şi rămâne la fel de precis un timp mult mai
îndelungat. În plus este uşor de întreţinut, nemaifiind necesare protecţii speciale împotriva
prafului sau a umezelii. Cel mai mare avantaj rămâne însă faptul că poate fi utilizat pe
aproape orice fel de suprafeţe, plane sau curbe. Excepţie fac acele suprafeţe pe care nu se pot
identifica nici măcar detalii foarte fine de textură sau coloristică (sticlă, oglinzi).
Tot mai întâlnite sunt astăzi şi mouse-urile fără fir. Pentru transmisia datelor se
utilizează una dintre tehnologiile radio (inclusiv Bluetooth), utilizând frecvenţe purtătoare de

72

27MHz, 2,4GHz, etc. sau o comunicaţie în infraroşu (utilizând portul IR prezentat în ultimul
capitol).

2.1.3.3. Camera video

Dorinţa consumatorilor de a înregistra cât mai multe secvenţe video a determinat o
creştere deosebită a pieţei camerelor video.
La ora actuală există 4 variante de camere:
- camerele web – ieftine, simple, pot fi utilizate doar ataşate la calculator, calitatea
este în general slabă;
- camerele video clasice – ieftine, autonome, nu au facilităţi de conectare cu PC-ul,
memorarea este realizată pe support magnetic (casetă) în format analogic;
- camere video digitale cu casetă – informaţia este stocată în format digital (nu este
supusă îmbătrânirii) dar pe suport magnetic (casetă video), suportă o conectivitate
crescută cu PC-ul;
- camere video digitale cu DVD sau HDD – similare cu varianta anterioară dar
memorarea se realizează pe DVD sau HDD.
Noile camere oferă toate facilităţile de înregistrare şi difuzare într-un singur format.
Înalta calitate a imaginii furnizată de DVD sau HDD este maximizată de procesul optic de
scriere a discului, non-abraziv, calitate menţinută şi după înregistrare deoarece nu există o altă
copiere între format şi difuzare. Utilizatorii au acces imediat la materialul înregistrat, evitând
funcţiile de căutare "rewind" şi "fast forward", asociate formatului de casetă. În acest fel este
simplificat considerabil procesul de editare, fiind practic imposibilă înregistrarea din greşeală
peste un material mai vechi, întrucât camera este programată să înregistreze doar zonele libere
de pe disc. Ambele camere sunt echipate cu interfaţă USB 2.0 (compatibilă cu USB1.1)
pentru conectare directă la PC, în vederea copierii de pe un suport pe altul.

2.1.3.4. Scanner-ul

Scanner-ul este un echipament periferic care preia o imagine de pe un suport cum ar fi
hârtia (folie transparentă sau film), o transformă într-un format digital şi o transmite unităţii
PC. Scanerul face parte dintre echipamentele ce prelucrează şi transmit informaţia în mod
grafic. Imaginile preluate pot fi fotografii, documente cu text sau orice alte documente, aflate
pe suport transparent sau opac. Transmiterea cu cât mai mare fidelitate a acestor imagini către
unitatea PC este necesară fie pentru prelucrări ulterioare fie pentru inserarea lor în alte
documente.
Există mai multe tipuri de scanere dar cele mai utilizate sunt cele numite flatbed.
Aceste scanere au atins performanţe mai mult decât satisfăcătoare la un preţ de cost rezonabil.
Acest tip de scaner va fi prezentat pe larg în acest paragraf.
Pe lângă scanerul flatbed, o răspândire redusă a mai cunoscut şi scanerul portabil care
funcţionează pe acelaşi principiu, cu deosebirea că port-capul de citire este deplasat manual
de utilizator peste suprafaţa de scanare. Acestea sunt cele mai ieftine scanere dar şi cele mai
puţin performante. Un scaner deosebit de performant este scanerul cu cilindru (drum scanner)
ce foloseşte tehnologia photomultiplier tube (PMT). În cazul acestui scaner, documentul de
scanat este aşezat cu precizie pe un cilindru de sticlă. Spre document este trimisă lumină albă
de la una din cele două surse existente în scaner, funcţie de tipul documentului: transparent
sau opac. Un senzor special aflat în mijlocul acestui cilindru separă lumina reflectată de
documentul scanat în trei fascicule luminoase ce sunt apoi filtrate şi transmise unor tuburi
fotomultiplicatoare unde semnalul luminos este transformat în semnal electric. Aceste scanere
sunt cele mai performante de pe piaţă dar sunt foarte scumpe şi greu de utilizat. De aceea ele

73

sunt folosite doar în tipografiile sau editurile de prestigiu unde se fac ajustări ale posterelor,
coperţilor sau altor materiale publicitare de înaltă calitate.
Toate scanerele lucrează pe principiul reflexiei luminii sau transmiterii luminii (cazul
documentelor transparente). Documentul de scanat este plasat pe un suport transparent sub
care există un sistem de scanare. Lumina folosită pentru scanere poate să provină de la:
- lămpi CCFL (cold cathode fluorescent lamp), lămpi ce nu au filament şi operează
la o temperatură mult mai mică, fiind cel mai des folosite în scanerele de preţ
scăzut;
- lămpi cu xenon, ce emit lumină în întreg spectrul, cu o intensitate ce rămâne
constantă timp îndelungat, având însă dezavantajul unei puteri consumate mai
mari.

Lumina emisă de una din sursele descrise mai sus este reflectată de documentul scanat
în mod diferit: părţile mai apropiate de negru reflectă mai puţină lumină iar cele mai apropiate
de alb reflectă mai multă lumină/ Lumina reflectată ajunge la capul de scanare care este
format din oglinzi, lentile, filtre de culoare şi senzori.
Senzorul are rolul de a realiza conversia luminii reflectate în semnal electric. Senzorul
CCD (Charge-Coupled Device) este folosit în cele mai multe scanere flatbed ca şi în camerele
TV digitale. Senzorii CCD se prezintă sub forma unei arii cu o mulţime de elemente CCD,
fiecare element fiind format din dispozitive semiconductoare cu rolul de a transforma fluxul
de fotoni în sarcină electrică. Sarcină electrică este stocată pe un condensator echivalent din
elementul CCD şi este cu atât mai mare cu cât fluxul de fotoni este mai mare (atunci când
lumina este reflectată de o suprafaţă de culoare apropiată de alb).
Un cap de scanare pentru un scaner alb negru conţine un rând foarte subţire de senzori
CCD (figura 2-7). Pentru scanerele color pot exista trei astfel de rânduri de senzori, la fiecare
rând ajungând, după reflexie, una din componentele roşu, verde sau albastru în care lumina
este descompusă anterior reflexiei. Acesta este cazul scanerelor color care realizează întreg
procesul de scanare a unei imagini color într-un singur pas. Există şi scanere cu trei rânduri de
senzori ce sunt acoperiţi de filtre care extrag conţinutul de roşu, verde sau albastru fără a mai
fi necesară separarea luminii albe înainte de reflexie. Alte scanere color conţin doar un rând
de astfel de senzori dar au nevoie de trei paşi pentru scanarea unei imagini color, la fiecare
trecere fiind folosită una din cele trei culori fundamentale.


figura 2-7. Principiul de scanare

Lumina emisă de lampă şi reflectată de documentul de scanat este dirijată cu ajutorul a
două sau trei oglinzi către o lentilă ce o focalizează pe rândul de elemente CCD. întreg ansamblul
format din rândul de elemente CCD şi sistemul de focalizare este purtat de-a lungul documentului
de scanat de un port-cap de scanare antrenat de un motor pas cu pas.
Rezoluţia pe orizontală a unui scaner este dată de numărul de elemente CCD de pe un
rând şi de numărul de rânduri pe verticală. Rezoluţia pe verticală este determinată de pasul

74

motorului pas cu pas şi uzual este 600 dpi (dots per inch). Din punctul de vedere al senzorilor
CCD, deja s-a ajuns la o limită tehnologică: 600 elemente pe inch. Deşi mulţi producători vând
scanere cu o rezoluţie mult mai mare (există scanere de rezoluţie 2400x2400) aceasta este însă
obţinută prin tehnici software (tehnici de interpolare) Există programe speciale care calculează
culoarea sau nuanţa de gri dintre doi pixeli de culoare sau nuanţă ştiută făcând o aproximaţie după
un anumit algoritm. Astfel rezoluţia se poate dubla sau poate fi chiar de 4 ori mai mare însă
aceasta nu se datorează unor senzori mai fini.

Exemplu de interfaţă pentru scanare

Fiecare scaner vine însoţit de la producător cu un set de programe necesare unei bune
funcţionări. Pe lângă driver-ul propriu-zis, este nevoie încă de un soft care să asiste
utilizatorul de la introducerea obiectului de scanat in echipament şi până la obţinerea imaginii
într-un fişier.
Acest soft poate opţional să ofere facilităţi privind dimensiunea, rezoluţia şi culorile
imaginilor. Foarte căutate sunt şi facilităţile privind recunoaşterea caracterelor scrise (OCR).
În cazul scanerului HP 3600, interfaţa softului asistent este prezentată în (figura 2-8).
Primul pas al scanării se referă la obţinerea unei imagini provizorii (de rezoluţie
scăzută) a întregii zone active a scanerului. Această imagine va fi utilizată în continuare
pentru indicarea anumitor setări ce vor fi aplicate imaginii finale. Imaginea provizorie este
desenată în partea din dreapta a ferestrei de mai sus.
Din întreaga zonă activă se poate selecta numai o anumită arie (dreptunghiulară).
Această selecţie face obiectul pasului al doilea al scanării. Zona neselectată capătă un aspect
înţeţoşat.
Urmează precizarea tipului destinaţiei imaginii. În general, destinaţia va fi un fişier dar
poate fi şi o aplicaţie (soft de prelucrare imagine, mail, editor de text).
În penultima etapă utilizatorul poate stabili anumiţi parametrii privind dimensiunea şi
culoarea. Se poate opta la mărirea, micşorarea sau deformarea imaginii. De asemenea
imaginea poate să fie preluată alb-negru, în nuanţe de gri sau color (cu diferite calităţi).
În final are loc salvarea efectivă a zonei selectate, cu setările alese, într-un fişier. În
acest moment are loc o nouă scanare, de data aceasta doar a zonei selectate. Această re-
scanare poate dura mai mult sau mai puţin în funcţie de rezoluţia cerută de utilizator.
Dimensiunea imaginii este afişată în permanenţă şi ea depinde de dimensiunea şi profunzimea
în culoare alese.


75


figura 2-8. Interfaţă de scanare

Utilizarea aplicaţiei ABBYY FineReader pentru OCR

O mare parte din informaţiile ce trebuie stocate într-un calculator există deja sub
forma unor documente sursă materiale (pe hârtie), în locul introducerii acestor date prin
intermediul tastaturii - activitate mare consumatoare de timp şi potenţială generatoare de erori,
se pot utiliza dispozitive de intrare care scanează (citesc) documentul direct în calculator.
Scannerele câştigă tot mai multă popularitate din partea companiilor şi a persoanelor
particulare.
Dacă se doreşte scanarea mai multor pagini de informaţii, scannerele permit
introducerea documentelor sursă ca într-un dispozitiv de copiere. Scannerele handheld (de
mână) sunt utile în situaţiile în care informaţiile nu sunt memorate pe hârtie. De exemplu,
poate fi necesară scanarea etichetelor de inventar ataşate tuturor echipamentelor dintr-un
birou. Un scanner de mână, utilizat împreună cu un calculator laptop sau de mână, permite
deplasarea de la un obiect la altul pentru inventariere. Acest tip de scanner este utilizat
frecvent pentru citirea etichetelor din depozite şi fabrici.
Documentele scanate sunt stocate sub forma unor imagini grafice şi pot fi prelucrate
numai cu programe speciale. Recunoaşterea optică a caracterelor (OCR) este un proces
conceput pentru a permite unui scanner să recunoască texte tipărite cu stiluri speciale de
caractere. Utilizând OCR, textul scanat poate fi editat, formatat şi stocat într-un calculator.
Deşi programele de recunoaştere a caracterelor nu recunosc întotdeauna textele în proporţie
de 100%, este convertită cea mai mare parte a materialului şi apoi sunt identificate caracterele
care nu pot fi recunoscute.
Există mai multe softuri care permit conversia imagine-text. Cele mai performante
sunt contra cost. Una dintre cele mai bune aplicaţii în acest sens este aplicaţia ABBYY
FineReader (figura 2-9) care va fi prezentată în continuare.

76


figura 2-9. Aplicaţia ABBYY FineReader

În parte superioară există 4 butoane corespunzătoare etapelor acestui proces:
- Scanarea – este etapa în care este lansată în execuţie aplicaţia de scanare propriu-
zisă. În urma acestei etape se obţine imaginea care va fi recunoscută. Rezoluţia
minimă cerută este de 300 dpi. Dacă imaginea textului a fost scanată anterior
atunci se poate omite această etapa.
- Recunoaşterea – reprezintă pasul principal al întregului proces. Aplicaţia încearcă
să găsească cea mai bună corespondenţă între imagini şi caractere. De asemenea
este necesară tratarea diferenţiat a tabelelor şi imaginilor.
- Verificarea de erori – presupune interogarea utilizatorului în legătură cu
eventualele neclarităţi pe care aplicaţia le are. Aceste neclarităţi se referă atât la
caractere care poate nu au fost recunoscute corespunzător cât şi la posibile erori
gramaticale.
- Salvarea – reprezintă etapa finală a procesului şi presupune transferul textului într-
un editor specific.

Etapa de recunoaştere este cea mai complexă şi de aceea necesită o atenţie specială
(figura 2-10).


77


figura 2-10. Etapa de recunoaştere

Pe măsură ce textul este recunoscut, el este scris în partea dreaptă a ferestrei. În partea
inferioară sunt prezentate imagini mărite ale zonelor din imagine ce urmează să fie
recunoscute. La întâlnirea unui tabel sau a unei imagini ABBYY defineşte blocuri specifice
colorate diferit. Ulterior, utilizatorul poate redefini aceste blocuri, specificând exact ce trebuie
recunoscut ca tabel, ce trebuie recunoscut ca text simplu şi ce trebuie lăsat ca atare (imagine).
2.1.4. Consolidare noţiuni privind dispozitive de ieşire pentru afişarea rezultatelor
prelucrărilor realizate de computer

2.1.4.1. Imprimante

Imprimantele sunt acele echipamente periferice cu ajutorul cărora se realizează
transferul pe hârtie sau alt tip de suport (folie transparentă, film, etc.) a informaţiilor afişate pe
un dispozitiv de afişare sau stocate într-un fişier.
Piaţa imprimantelor a evoluat semnificativ în anii '90. Până de curând, tipărirea de
înaltă calitate avea un preţ ridicat, iar tipărirea color era inaccesibilă majorităţii posesorilor de
PC-uri. în ziua de azi, din ce în ce mai mulţi utilizatori pot cumpăra imprimante color de
calitate excelentă la preţuri accesibile. Pe măsură ce calculatoarele s-au integrat în viaţa de zi
cu zi, calitatea imprimantelor a crescut şi preţurile au scăzut continuu. Imprimantele sunt de
două tipuri:
- Imprimante cu impact - cu ace (cu matrice de puncte), de calitate tipografică şi
plottere.
- Imprimante fără impact - cu laser, cu jet de cerneală, termice şi cu sublimare.

Schema bloc generală a unei imprimante este prezentată în figura 2-11.

78


figura 2-11. Schema bloc a unei imprimante

Blocul de interfaţare cu sistemul de calcul asigură suportul fizic pentru transferul
datelor de la unitatea de calcul (în particular poate fi un PC) la imprimantă. Transferul de date
se face pe baza unui protocol de comunicaţie conţinut în aşa numitul driver al imprimantei.
Fiecărei imprimante îi este specific un anumit driver şi, implicit, un anumit protocol pentru
transferul datelor de imprimat. Totuşi, driver-ele provenite de la un producător şi specifice
unei familii de imprimante, nu diferă mult între ele, fiind compatibile până la un anumit
punct. într-o definiţie mai largă, prin driver se înţelege o colecţie de proceduri (rutine) de
calcul care asigură legătura dintre un echipament periferic şi un sistem de calcul. Acesta
acţionează ca un fel de translator între echipamentul periferic şi aplicaţia software care îl
apelează în vederea executării unei funcţii de imprimare.
Unitatea de comandă şi control este organizată în jurul unui microprocesor care
asigură preluarea, interpretarea şi execuţia comenzilor primite de la sistemul de calcul prin
intermediul blocului de interfaţare. În imprimantele moderne, pe lângă procesorul principal
există şi microcontrolere specializate care controlează gestionarea hârtiei şi acţionarea
(comanda) capului de imprimare (blocului de imprimare).
Blocul de gestionare a hârtiei are drept element principal subansamblul de preluare şi
antrenare al hârtiei (sau alt suport) dintr-o magazie de intrare, trecerea ei prin faţa blocului de
imprimare şi depozitarea într-o magazie de ieşire. Cel mai adesea se utilizează drept suport de
transfer hârtia şi astfel întâlnim imprimante ce utilizează hârtia continuă (pliată sau rulou) sau
imprimante ce utilizează hârtia sub formă de foi. Calitatea imprimării depinde în mare măsură
de calitatea hârtiei. Curent se foloseşte hârtie cu grosimea de 0,04 mm şi 0,06 mm având
greutatea specifică de 40 + 80 g/m
2
.
Blocul de imprimare are rolul de a reproduce formele (imaginile) pe suportul folosit
(hârtie, film, etc). Datele ce trebuie a fi imprimate sunt preluate şi prelucrate în unitatea de
comandă şi control, care va furniza blocului de imprimare toate semnalele necesare executării
comenzii de imprimare cerută. Blocul de imprimare este în permanenţă corelat cu blocul de
gestionare al hârtiei care asigură deplasarea corectă a suportului în vederea unei imprimări
corecte.

Clasificarea imprimantelor şi parametrii de funcţionare

Metodele de imprimare utilizate în prezent sunt:
- imprimarea prin impact;
- imprimarea termică;
- imprimare electrofotografică;
- imprimarea cu cerneală


79

Imprimarea prin impact necesită prezenţa unui cap de imprimare cu ace, a unei benzi
impregnate cu cerneală şi a unui sistemului de antrenare al acesteia. Caracteristic acestor
imprimante este faptul că se pot obţine automat copii ale unui document (de exemplu în cazul
facturilor) şi de aceea sunt încă intens folosite în special în contabilitate. Liderul mondial al
producătorilor de astfel de imprimante este Epson.
Imprimantele termice folosesc o hârtie specială (hârtie termică) şi sunt asemănătoare
imprimantelor cu ace, capul de imprimare fiind format dintr-o multitudine de elemente
încălzitoare. Aceste elemente sunt extrem de subţiri (asemănătoare acelor) dar nu imprimă
prin lovirea hârtiei ci prin încălzirea ei până ce aceasta îşi schimbă culoarea. Sunt folosite la
casele de marcat.
Imprimantele electrofotografice (LASER) se caracterizează prin prezenţa unui suport
intermediar pe care imaginile de imprimat sunt reprezentate sub forma unui relief de potenţial.
Suportul intermediar atrage apoi tonerul (pulbere fină de carbon în amestec cu particule de
teflon) şi îl transferă ulterior pe hârtie.
Imprimantele cu jet de cerneală au evoluat mult în ultimele decenii. Primele astfel de
imprimante foloseau jeturi comandate de picături (similar fasciculului de electroni din
televizor). Astăzi se foloseşte pe scară mondială imprimarea cu picături de cerneală furnizate
de duze minuscule.
Principalele mărimi ce caracterizează echipamentele de imprimare sunt:

a) Viteza de imprimare
Unitatea de măsură a vitezei de imprimare depinde de tipul imprimantei. La
imprimantele ce folosesc metoda prin impact, viteza se măsoară în caractere/sec (100-1000).
Pentru imprimantele cu jet de cerneală şi LASER, viteza de imprimare se măsoară în
pagini/minut. La cele cu jet de cerneală viteza uzuală este cuprinsă astăzi între 8-10
pagini/minut iar la cele LASER între 8-16 pagini/minut.

b) Rezoluţia
Rezoluţia reprezintă raportul dintre numărul de puncte (negre sau colorate) şi unitatea
de suprafaţă. Unitatea de măsură a rezoluţiei este dpi (dots per inch - puncte/inch; l inch =
2,54 cm ). în particular, rezoluţiile imprimantelor cu impact se măsoară în caractere/inch (cpi),
valori uzuale fiind 10-12 cpi. Pentru imprimantele cu jet de cerneală, ca şi pentru cele de tip
LASER, rezoluţia poate ajunge la 3000 dpi.

c) Calitatea imprimării
Această mărime este o caracteristică subiectivă a procesului de imprimare. Factorii
care asigură calitatea imprimării sunt:
- corectitudinea reprezentării formei caracterului;
- continuitatea conturului mediu al caracterului; - rezoluţia imaginii (acest factor se
referă la generarea matricială a imaginii şi indică fineţea punctului elementar din
matricea caracterului imprimat);
- absenţa unor defecte de imprimare (pete, caractere "fantomă", porţiuni lipsă ale
caracterului, etc);
- contrastul imaginii;
- nivelul sonor al zgomotului produs.

Imprimante cu ace, cerneală şi LASER

Imprimantele cu ace (cu matrice de puncte) formează o imagine prin utilizarea unor
coloane de ace de dimensiuni mici, dispuse în configuraţii de 9, 18 sau 24 de unităţi, care lovesc o

80

bandă (panglică) pentru a crea pe foaia de hârtie un şablon de puncte. Întrucât imaginea este
formată din puncte, aceste imprimante pot tipări cu uşurinţă atât caractere, cât şi grafică; totuşi,
calitatea tipăririi este relativ redusă. Imprimantele cu ace sunt utilizate în special pentru tipărirea
de formulare alcătuite din părţi multiple.
Imaginea următoare prezintă posibilitatea de a tipări caracterul E utilizând o matrice
cu 8 linii şi 11 coloane (figura 2-12). Fiecare punct negru al matricei va fi obţinut pe hârtie
prin imprimarea unui punct de cerneală cu ajutorul acelor din capul de imprimare.


figura 2-12. Caracter tipărit

Imprimantele cu jet de cerneală sunt imprimante fără contact şi au început să fie
accesibile ca preţ pentru public începând cu anii '90, deşi principiile au fost propuse cu mai
mult de zece ani înainte. Dacă la început aceste imprimante au lucrat doar alb-negru, astăzi
imprimantele cu 4 culori fundamentale au cel mai mic preţ pe piaţa imprimantelor color. De
fapt, posibilitatea de a imprima ieftin şi în culori reprezintă principalul avantaj al acestora. Un
dezavantaj important constă însă în costul ridicat al materialelor consumabile. Astfel, costul
tipării pe pagină socotit la nivel de consumabil, în cazul imprimantelor cu jet de cerneală
poate ajunge la de 10 ori cel al imprimantelor laser.
Tehnologia de imprimare constă în împroşcarea unei picături de cerneală pe pagina de
hârtie prin intermediul unui cap foarte subţire numit duză. Capul de imprimare conţine o mulţime
de astfel de duze comandate independent. Fiecare duză conţine câte o minusculă cameră plină cu
cerneală. În imprimantele actuale, capurile de imprimare conţin, funcţie de rezoluţia lor, 300-600
de astfel de duze (ca cea din figura 2.17) şi chiar 1200 de duze la cele de rezoluţie ridicată.
Orificiul de ieşire al acestor duze este extrem de subţire, în jurul a 100 de microni în diametru, iar
picăturile de cerneală au astăzi aproximativ 50 de microni în diametru. Vitezele de imprimare
uzuale sunt în jurul a 10-12 ppm pentru tipărirea în alb-negru şi 6-7 ppm în cazul color.
Imprimarea în culori cu jet de cerneală se bazează pe combinarea a trei culori
fundamentale (Cyan – o nuanţă de albastru, Magenta – o nuanţă de roşu, Yellow - galben). Spre
deosebire de monitoare care emit radiaţii luminoase cu lungimea de undă corespunzătoare celor 3
culori fundamentare RGB (roşu, verde şi albastru), în cazul imprimării lumina mediului ambiant
este reflectată de cerneala de pe hârtie şi de aceea apare diferenţa între cele două seturi de culori
principale.
Un punct de culoare pe hârtie este practic format din 3 sub-puncte distincte, fiecare sub-
punct fiind colorat cu o anumită intensitate a uneia din cele 3 culori fundamentale. Pe lângă cele
trei culori fundamentale, uzual controlate de un acelaşi cap de imprimare, imprimantele color mai
conţin un cap de imprimare numai cu cerneală neagră, pentru imprimarea nuanţelor de gri. Din
punctul de vedere al calităţii imprimării, imprimantele în culori sunt caracterizate, pe lângă
rezoluţie, de un parametru suplimentar numit numărul de nivele de culoare. Acest parametru
exprimă numărul de culori distincte care pot fi imprimate de o anumită imprimantă Cu cât acest
număr este mai mare cu atât calitatea imprimării creşte şi se apropie mai mult de imaginea
originală.

81

Imprimantele LASER se mai numesc şi imprimante electrofotografice datorită
principiului lor de funcţionare. În fapt, aceste imprimante lucrează ca şi fotocopiatoarele, singura
diferenţă semnificativă fiind sursa de lumină.
Deşi costul iniţial al achiziţiei unei imprimante LASER este mai mare, aceasta prezintă o
serie de avantaje faţă de imprimantele cu jet de cerneală:
- o calitate superioară a imprimării, în special pentru tipărirea în mod text;
- preţul pe pagină mai mic;
- viteză mai mare de imprimare;
- posibilitatea de a tipări pe suporturi mai puţin uzuale cum ar fi anvelopele, cârdurile
sau alte suporturi neregulate.

Principiul imprimării electrofotografice constă în încărcarea electrostatică diferenţială,
prin expunere la lumină, a unui suport intermediar (de obicei un tambur fotoconductor).
Materialul fotosensibil ce acoperă tamburul este de cele mai multe ori seleniul. Imaginea
caracterelor pe suport este obţinută prin acoperirea tamburului cu toner în punctele unde acesta
este atras electrostatic, puncte ce corespund celor ce vor fi tipărite. Procesul de tipărire se încheie
cu transferarea tonerului pe hârtie şi fixarea lui pe aceasta la temperatură şi presiune.
După ce un material dielectric, cum este seleniul este încărcat electrostatic cu ajutorul
unor perii speciale, sarcina acumulată pe suprafaţa sa scade lent în timp. Dacă o porţiune de
suprafaţă este iluminată (impresionată), de exemplu cu ajutorul unei raze LASER, potenţialul
suprafeţei scade brusc în acel punct. In cazul imprimantelor LASER, impresionarea se face cu
ajutorul unei raze LASER modulată, rază care baleiază rând după rând suportul fotoconductor
(după generatoarea cilindrului) modificând corespunzător potenţialul punctele de pe suprafaţa
tamburului acolo unde se doreşte a se imprima un punct negru. In acest mod se formează practic
pe tambur o "hartă" electrostatică în conformitate cu harta de pixeli ce trebuie tipărită. Imprimanta
trebuie să deţină o capacitate de memorie suficientă pentru a memora toate punctele caracterelor
sau a imaginilor grafice de pe o pagină întreagă.
Uzual, densitatea de imprimare este superioară valorii 600 dpi iar viteza ajunge până la 45
ppm (valori medii 6-12 ppm).
Figura următoare prezintă schema bloc a imprimantei LASER Imprimarea unei pagini
corespunde unui ciclu de rotaţie al tamburului

figura 2-13. Schema bloc a unei imprimante laser

Punctelor cu potenţial înalt (~ -200V) le vor corespunde în final puncte de toner imprimat
pe hârtie. In etapa imediat următoare impresionării se face developarea. Acest proces constă în
acoperirea porţiunilor de pe tambur ce au un potenţial înalt (~ -200V) cu toner. Pentru aceasta se
foloseşte toner solid care este o pulbere de carbon cu o granulaţie de aproximativ 0,14u,m. în

82

staţia de developare (figura 2.20) tonerul se află într-un cartuş, fiind amestecat cu particule de
teflon care ajută la menţinerea separată a particulelor fine de carbon. Câmpul magnetic al staţiei
de developare va reţine particulele de toner cu excepţia momentelor când prin faţa staţiei trec
zonele impresionate ale tamburului, în dreptul zonelor impresionate, tonerul este atras din cartuş
pe tambur. Cantitatea de toner ce ajunge pe tambur depinde de diferenţa de potenţial existentă
între cartuş şi tambur (în acest mod se dozează cantitatea de toner pentru obţinerea nuanţelor
de gri), de fineţea punctului impresionat cu ajutorul razei LASER şi de gradul de fineţe al
tonerului folosit.
In etapa următoare are loc depunerea tonerului pe suportul final Transferul tonerului
de pe tambur pe hârtie se face aplicând o sarcină electrostatică pe rola de transfer din spatele
hârtiei (figura 2.20), sarcină care va genera o forţă de atracţie asupra tonerului mai mare decât
cea care îl reţine pe tambur. Fixarea tonerului pe hârtie se face prin presare, la temperatură
(120-165°), cu ajutorul a două role presoare (figura 2.20).

Imprimarea în culori LASER se realizează utilizând tonere de diferite culori. Ca şi
la imprimantele cu jet de cerneală se folosesc culorile de bază negru, galben, magenta şi cyan
cu ajutorul cărora se tipăreşte imaginea. Culorile care nu se numără printre cele patru
menţionate sunt realizate prin rastering, asemănător cu procedeul descris la imprimantele cu
cerneală. Operaţiunea de rasterizare înseamnă definirea unei imagini ca un set de puncte sau
pixeli în format de tip linie-coloană. Există două procedee de obţinere a imaginilor în culori la
imprimantele LASER.
Un prim procedeu implică imprimarea în patru paşi, la fiecare pas depunându-se pe
hârtie una din cele patru culori CMYB. Tonerul corespunzător celor 4 culori este depozitat în
casete individuale, numite cartuşe de culoare. Aceste cartuşe se rotesc la fel ca gloanţele într-
un revolver care "încarcă" culoarea necesară la fiecare trecere a hârtiei pe sub cap. Din acest
motiv acest procedeu mai este numit şi principiul revolverului.
Un al doilea procedeu de tipărire în culori, asemănător cu procedeu offset utilizat în
tipografii, utilizează 4 tamburi foto conductori (de obicei din seleniu), câte unul corespunzător
fiecăreia dintre cele 4 culori fundamentale. Cei 4 tamburi şi cartuşele cu tonerul corespunzător
sunt dispuse unul după altul, în linie, de unde vine şi denumirea procedeului "in-line". Datele ce
corespund imaginii color de imprimat pot fi transmise simultan la cele patru unităţi de
impresionare.

Facilităţi de imprimare

Orice imprimantă pune la dispoziţia utilizatorilor o aplicaţie care gestionează procesul de
imprimare şi oferă anumite facilităţi de imprimare. În continuare sunt prezentate principalele
ferestre care permit anumite setări specifice procesului de imprimare.

83


figura 2-14. Facilităţi de imprimare 1

Facilitate Comentarii
Nume
imprimantă
Alegerea imprimantei cu care se vrea să se lucreze.
Imprimare în
fişier
Permite obţinerea unui fişier ce va fi imprimat ulterior.
Duplex manual Utilizat pentru imprimarea faţă – verso.
Şir de pagini Se poate indica ce pagini să fie imprimate (toate, doar pagina
curentă sau anumite pagini indicate explicit).
Număr de copii Se specifică în câte exemplare se doreşte imprimarea.
Pagini per foaie Se pot imprima mai multe pagini pe o aceeaşi foaie.
Facilitate Comentarii
Size Dimensiunea la care să se realizeze imprimarea.
Type Tipul imprimării.
Print Quality Se selectează calitatea imprimării. O calitate inferioară
determină o viteză mai mare şi un consum mai mic de cerneală
(toner).

84


figura 2-15. Facilităţi de imprimare 2

Facilitate Comentarii
Print on Both
Sides
Utilizată pentru imprimarea faţă – verso.
Pages Per Sheet Permite tipărirea mai multor pagini pe o coală de hârtie.
Poster Printing Se utilizează dacă ceea ce se doreşte a fi imprimat depăşeşte o
coală de hârtie. În acest caz se poate opta pentru tipărirea pe mai
multe foi care ulterior pot fi lipite pentru reconstituirea imaginii
iniţiale.
Resizing Permite redimensionarea imaginii de imprimat.
Watermarks Se poate alege un anumit text care să parcurgă întreaga pagină.
Textul respectiv poate fi foarte difuz (de exemplu numele unei firme)
sau foarte puternic (de exemplu un mesaj gen “SECRET”).

85


figura 2-16. Facilităţi de imprimare 3


figura 2-17. Facilităţi de imprimare 4











86


Facilitate Comentarii
Orientation Imprimarea poate fi realizată respectând orientarea „Portret”
(în picioare) sau „Vedere” (culcat). De asemenea imaginea poate fi
imprimată în oglindă.
Page Order Ordinea paginilor la imprimare.
Copies Numărul de copii în care se doreşte imprimarea.
Advanced
Features
Prezentată în imaginea următoare
Ink Volume Se poate stabili o tipărire utilizând mai multă cerneală (Heavy)
sau mai puţină (Light).
Dry Time În cazul în care imprimarea se realizează pe un suport lucios,
care absoarbe greu cerneala, poate fi utilă specificarea unui timp mai
mare pentru uscare. Dacă acest timp nu este suficient, pe suportul de
imprimare pot apărea în timpul imprimării dâre de cerneala.


figura 2-18. Facilităţi de imprimare 5


Facilitate Comentarii
Print In
Grayscale
Atunci când se tipăreşte o pagină color există posibilitatea să
fie convertită la alb – negru – gri. Tonurile de gri pot fi obţinute şi
prin amestecul în mod egal a celor trei culori fundamentale (CYM).
Dacă se doreşte economisirea cernelurilor colorate, se poate activa
opţiunea „Black Print Catridge Only”.
Color Attributes O aceeaşi imagine color poate arăta diferit în funcţie de
anumite atribute ale culorilor. Astfel poate fi utilizat un efect de
luminare (Lighter) sau umbrire (Darker) sau un efect ce pune în
evidenţă culorile calde (Warmer) sau reci (Cooler).


87

Alegerea imprimantei potrivite

La ora actuală există pe piaţă o multitudine de oferte în ceea ce priveşte imprimantele.
Alegerea nu este de loc facilă având în vedere numărul de variabile ce trebuie luate în calcul.
Preţul iniţial este de obicei considerat de majoritatea cumpărătorilor ca fiind variabila
principală. Însă, de cele mai multe ori, un preţ iniţial mic ascunde un preţ mare al
consumabilelor. De asemenea foarte importantă este asigurarea garanţiei şi a service-ului
post-garanţie.
Primul pas în alegerea imprimantei este stabilirea nevoilor pe care utilizatorul final le
are. Este vorba de viteza de imprimare, numărul de pagini de imprimat pe zi, lună, an,
calitatea impusă de domeniul de activitate, necesitatea de a tipări color sau nu.
După stabilirea listei cu cerinţe, cel mai indicat este să se sondeze piaţa prin vizitarea
(fie şi numai on-line) a unor magazine de profil. De preferat este să se poarte discuţii cu
specialişti în domeniu pentru că aceştia cunosc cel mai bine piaţa şi pot avea o imagine de
ansamblu.
Există o anumită teamă de a apela la consultanţii firmelor deoarece se consideră că
aceştia doresc în primul rând să-şi vândă marfa. Acest mod de a gândi este însă din ce în ce
mai rar întâlnit pur şi simplu pentru că nu este profitabil. Un client îndrumat greşit va fi un
client nemulţumit care, pe lângă faptul că va face anti-reclamă firmei, va încerca pe toate căile
să schimbe produsul.
În urma consultărilor se va ajunge probabil la o lista cu 2-4 produse. Alegerea unuia
dintre aceste se poate realiza cu ajutorul persoanelor care le-au mai folosit. De cele mai multe
ori se poate apela la Internet, unde se pot găsi aşa numitele reviews ale produselor. Pe forum-
uri specializate de discuţii utilizatori din toată lumea îşi împărtăşesc experienţele plăcute sau
nu în legătură cu imprimantele respective.
Pentru listarea alb-negru, cea mai bună alegere la ora actuală este reprezentată de
imprimantele LASER. Aceasta deoarece cu ajutorul lor se poate lista mai repede, cu o calitate
mai bună şi cu un preţ pe copie mai mic decât la imprimantele cu cerneală. Dacă se doreşte
totuşi imprimare atât alb-negru cât şi color, o variantă este achiziţionarea atât a unei
imprimante cu jet (pentru listările color) cât şi a unei imprimante LASER (pentru listările alb-
negru).
Un alt aspect deosebit de important, atât la imprimantele LASER cât şi la cele cu
cerneală este posibilitatea re-umplerii rezervorului cu tonner respectiv cerneală. În cazul
majorităţii imprimantelor jet, capul ce conţine rezervoarele cu cerneală este prevăzut cu
supape cauciucate care permit introducerea (cu ajutorul unei seringi) a cernelii. Operaţia de
refill-are nu prezintă riscuri deosebite, este simplă şi prelungeşte durata de folosire a unui cap
şi până la de 12 ori. Limitarea este impusă de duzele capului care în timp se uzează şi/sau
înfundă.
Unele imprimante LASER permit reumplerea cu tonner dar altele conţin un chip
special care, la terminarea pulberii se arde, făcând imposibilă reutilizarea. Şi în cazul
imprimantelor LASER refill-area are anumite limite legate în special de durata de viaţă a
cilindrului.

2.1.4.2. Videoproiectorul
Pe perete sau pe pânză, imaginea generată de un proiector poate face ca o prezentare
să fie mult mai atrăgătoare, mai interactivă şi cu un impact mai puternic asupra auditoriului.
Ori cel mai important fapt în cadrul unei prezentări este captarea ascultătorului.


88


figura 2-19. Videoproiector

Videoproiectorul (figura 2-19) se conectează la calculator pe portul video (în locul
monitorului sau în paralel cu acesta) şi transformă semnalele primite în fascicule de lumină
care pot fi proiectate pe perete. Foarte importantă este la un asemenea dispozitiv
luminozitatea şi contrastul aceasta deoarece în general prezentările se realizează în spaţii
luminoase. Şi în aceste condiţii imaginea proiectată trebuie să aibă o claritate
corespunzătoare.
Ca exemplu, videoproiectorul InFocus X1 oferă o rezoluţie de 800x600 şi o
luminozitate de 1100 lumeni. Este prevăzut cu o telecomanda cu 16 butoane, majoritatea fiind
iluminate din spate, pentru o mai bună vizibilitate în spaţiile întunecoase. Tot din telecomandă
pot fi controlate şi funcţiile mouse-ului (cu pointing stick), în acest mod conectarea
realizându-se tip USB.

2.1.5. Copiatoare

Aparatele de copiat (copiatoarele) moderne, care astăzi sunt prezente pretutindeni în
birouri, funcţionează după principiul electrostatic, încărcarea electrostatică a unui material
semiconductor şi descărcarea sa la iluminare jucând un rol important.
În 1938, Chester F. Carlson a reuşit să găsească o cale pentru producerea de imagini
de încărcare electrostatică după originale optice. Carlson a folosit pentru aceasta un material
fotoconductor, deci un material semiconductor care se comportă în întuneric ca un izolator, iar
la lumină, ca un conducător electric, şi a aplicat acest material pe o placă metalică. După ce a
încărcat electrostatic stratul semiconductor în întuneric, el a proiectat pe acest strat o imagine
optică, în zonele expuse, încărcarea s-a „scurs" spre placa de bază, iar în zonele neexpuse s-a
menţinut o încărcare reziduală. Această „imagine de încărcare" a putut fi vizualizată prin
presărare cu o pudră specifică, „imaginea pudrată" astfel obţinută a putut fi transferată si
fixată pe o coală de hârtie. Acest procedeu de lucru a fost denumit xerografie.
În locul straturilor de material semiconductor pe bază de sulf sau antracen utilizate de
Carlson, au început să fie folosite materiale semiconductoare mai potrivite, cum ar fi: oxidul
de zinc, aliaje de seleniu cu arsen şi de seleniu cu telur, sulfura de cadmiu şi folii speciale din
material plastic. Un astfel de strat este introdus în copiatoarele de azi, de obicei pe un tambur
de metal (tambur fotoconductor sau de copiere) si servesc pentru producerea de imagini
electrostatice.
Principiul de lucu al unui copiator este prezentat în figura 2-20. Ca prim pas în
funcţionarea copiatorului, stratul semiconductor este încărcat electrostatic în mod uniform, în
întuneric, printr-o pulverizare electrostatică de la un conductor din sârmă subţire, la o tensiune
electrostatică de 6000 până la 8000 de volţi. Pasul următor este expunerea. Lumina reflectată
sau proiectată pe tamburul de copiere de către zonele albe ale originalului provoacă o
„scurgere" a încărcării, în timp ce în zonele întunecate, neexpuse (care corespund, de
exemplu, literelor din original) încărcarea electrostatică se menţine, în acest mod, pe stratul
semiconductor al tamburului se formează o imagine electrostatică (în oglindă) a originalului
de copiat.

89

Al treilea pas este developarea, prin care imaginea electrostatică invizibilă se
transformă într-o imagine vizibilă prin aplicarea unui aşa-numit toner (o pulbere colorată,
de obicei, un amestec fin de praf de cărbune şi material termoplastic). Pentru aplicarea
tonerului în mod cât mai precis si mai exact, corespunzător cu imaginea electrostatică, există
o multitudine de metode diferite. Cele mai răspândite sunt sistemele de developare cu două
componente, la care pulberea de toner este transferată cu ajutorul unor particule purtătoare
fine. Particulele purtătoare pot fi, de exemplu, particule de fier de circa 0,1 mm sau particule
„micfopurtătoare" din răşină sintetică şi material feromagnetic, la care pulberea de toner
(încărcată electrostatic prin frecarea reciprocă a particulelor purtătoare si a particulelor de
toner) aderă şi le acoperă cu un strat subţire de toner.

figura 2-20. Principiul de lucu al unui copiator

Pe un cilindru magnetic aşezat paralel cu tamburul de copiere, particulele de fier se
aşază în formă de lănţişoare si formează o „perie magnetică" care freacă tamburul de copiere
care se roteşte. Particulele de toner aderă pe imaginea electrostatică de pe tamburul de copiere
datorită forţelor electrostatice. Acesta este procedeul de developare cu „perii magnetice".
Un alt procedeu de developare se realizează cu ajutorul unei cascade de toner. în acest
procedeu, particulele purtătoare de formă sferică cu diametre de la 0,1 până la 0,2 mm, pe
care aderă tonerul, sunt aplicate pe cilindrul de copiere cu ajutorul unui dispozitiv de transport
care funcţionează conform principiului elevatorului cu roată portcupe.
Al patrulea pas este transferul imaginii pe hârtia de copiat. Şi aici, se apelează la
forţele electrostatice, pentru a „absorbi" tonerul de pe cilindrul de copiere pe hârtie, în final,
valţul de copiere este descărcat şi eliberat mecanic de resturile de particule de toner, astfel
încât să fie gata pregătit pentru o nouă încărcare şi o nouă expunere.
Copia care se formează nu mai necesită decât fixarea, în acest scop, copia este
condusă prin faţa unei surse de căldură sau printre cilindri încălziţi, unde materialul
termoplastic din toner se topeşte şi se imprimă pe hârtie.
2.1.6. Fax-ul

Deşi pare incredibil, faxurile sunt mai vechi decât telefoanele! Primele patente privind
faxurile datează din 1843. Bineînţeles, acestea nu puteau utiliza liniile telefonice şi tehnologia
era puţin diferită, dar, în esenţă, scopul era acelaşi, în 1914 a avut loc transmisia prin fax a
unui buletin de ştiri francez însoţit de o fotografie, în jurul anului 1924, faxurile erau deja un
instrument uzual în presă.
Tehnologia facsimilelor sau a faxurilor reprezintă transmisia de informaţii prin liniile
telefonice prin conversia textelor, caracterelor şi a imaginilor într-un şablon de puncte.
Fax/modemurile combină tehnologia modemurilor cu cea a transmisiei facsimilelor pentru a

90

crea un dispozitiv multilateral, capabil să transmită documente către alte calculatoare sau către
maşini de fax aflate la distanţă. Progrese recente ale tehnologiei au permis construirea unor
sisteme complexe ce conţin un fax, un scanner şi un copiator.
Modemurile şi fax/modemurile reprezintă plăci de extensie montate în calculator.
Modemurile externe se conectează la portul serial al sistemului de calcul. Linia telefonică cu
modemuri interne este conectată direct la modem, iar starea acestuia este permanent indicată
prin intermediul unor indicatoare luminoase.
TELEFAX este un serviciu al poştei pentru transmiterea rapidă la distanţă a copiilor,
printr-o reţea telefonică publică. Este posibilă transmiterea de originale ale formularelor,
desenelor, planurilor de conexiuni, textelor ş.a.m.d.
Materialul transmis este transformat de către emiţător pe cale fotoelectrică în „imagine
de curent" si este transmis ca ton prin reţeaua telefonică. Receptorul retransformă „tonul
format" care este primit în impulsuri de curent corespunzătoare. Copiatorul la distanţă care se
foloseşte aici poate să înregistreze alb-negru, dar şi color. Culorile sunt transmise si redate
după gradul de luminozitate ca alb sau negru.
După construcţia şi modul de acţionare a unui copiator la distanţă se diferenţiază
aparate cu cilindru şi plate. Aparatele cu cilindru sunt cele mai vechi copiatoare la distanţă.
Imaginea care trebuie transmisă este transpusă pe un cilindru (tambur), care se roteşte cu
turaţie constantă. Transformarea „elementului alb-negru de imagine" într-un impuls de curent
corespunzător este sarcina dispozitivului de înregistrare, alb-negru care reflectă imaginea
transmisă si o transformă într-o valoare de tensiune electrică. Imaginea care trebuie transmisă
este înregistrată în formă de spirală, care ia naştere din puncte închise şi deschise aşezate
unele lângă altele, în concordanţă cu valorile tensiunii electrice.
Ele sunt transformate într-o secţiune modem a emiţătorului într-un „ton"
corespunzător (modulaţie) şi sunt transmise la receptor. Modemul de la receptor retransformă
tonul format în impuls de curent continuu corespunzător (demodulaţie), care comandă capul
de înregistrare, pentru a înregistra pe o hârtie aflată pe un tambur o „copie de la distanţă".
La aparatele plate, originalul care trebuie transmis este condus plan la sistemul de
înregistrare si citit transversal pe direcţia de avans. La aparatele cu sistem de înregistrare
vertical, imaginea care este transmisă este luminată pe toată lăţimea care se formează. Un
sistem optic proiectează în orice moment o linie numită CCD, care constă din 1728 de
fotodiode grupate într-un şir de 215 mm. într-un proces de citire simultan sunt examinate şi
memorate 1728 de puncte. Valorile memorate intermediar sunt separate în serii şi
transformate cu ajutorul unui modem într-un ton corespunzător. Copiatoarele la distanţă sunt
construite conform normelor CCITT si prin introducerea acestor norme pot comunica unul cu
altul în întreaga lume. După durata transmisiei de care este nevoie la o pagină A4 se
diferenţiază: grupa l (6 minute), grupa 2 (3 minute) si grupa 3 (circa un minut). Pentru
serviciul TELEFAX sunt admise copiatoare din grupa 2 si 3.
Astăzi sunt preferate aparatele grupei 3. Ele nu sunt numai rapide, dar oferă şi un înalt
grad de deservire. Codificarea de lungă durată se poate înlocui la un moment; cele 1728 de
puncte care s-au format în linia existentă sunt înlocuite printr-un număr redus de cuvinte de
cod, care se transmit prin cablul telefonic şi care sunt retransformate la receptor în puncte alb-
negru. Pentru redarea copiilor care sunt receptate la distanţă se folosesc metode termice de
înregistrare.
Hârtia termică constă dintr-un purtător, care este învelit cu un strat subţire rezistent la
căldură. Ea conţine două componente, al căror plan de separaţie este anihilat de influenţa
căldurii. Ambele componente curg împreună şi colorează hârtia prin reacţia lor chimică.
Semnalele care sosesc si care sunt demodulate şi decodificate comandă dispozitivul de
înregistrare numit pieptene termic. El constă - analog pentru linia CGD - din 1728 de diode
care sunt montate într-un şir şi care fac posibilă înregistrarea unei linii într-un proces de lucru.

91


Metoda termică necesită doar cheltuieli reduse, este nevoie de hârtie specială si este
păstrată doar o copie înregistrată la distanţă. Copiile durabile se încarcă electrostatic. Hârtia
este condusă pe o linie cu 1728 de „ace de înregistrare", care produc încărcări electrostatice pe
suprafaţa acesteia. Particulele de toner sunt aduse printr-o perie care se roteşte, rămân şi sunt
fixate datorită influenţei căldurii.
Întrebări de control

1. Care sunt tipurile de echipamente de intrare-ieşire?
2. Care sunt modalităţile de clasificare a acestora?
3. Realizaţi o clasificare a importanţei lor în activitatea dvs.
4. Cum puteţi conecta echipamentele periferice la un calculator?
Aplicaţii

1. Se vor urmări facilităţile oferite de echipamentele periferice instalate la calculatorul la
care lucraţi. Se va verifica dacă există versiuni mai noi ale driver-elor acestora şi se
vor instala.

92
3. Reţele de calculatoare
3.1. Legături pentru comunicaţii de date
3.1.1. Evoluţia sistemelor de comunicaţie

Încă din cele mai vechi timpuri omenirea a căutat soluţii de transmitere a informaţiilor
la distanţă. Ruguri aprinse în locuri înalte, ştafete, clopote, tobe, buciume au reprezentat multă
vreme o soluţie de comunicare. În 1790, francezul Claude Chappe propunea telegraful optic,
realizat dintr-un catarg înalt de 4,55 m pe care erau fixate trei braţe mobile, a căror poziţie
putea fi văzută de la mare distanţă. În anul 1837, Samuel Morse inventează alfabetul care-i
poartă numele şi care reprezintă prima codificare binară, cu puncte şi linii, a literelor.
Alfabetul Morse a permis transformarea simplă şi directă a caracterelor în semnale electrice.
Sistemul de comunicaţie bazat pe acest principiu s-a numit telegraf electric. În 1876 a urmat
telefonul lui Graham Bell (prioritatea este disputată cu Edison dar Bell a fost primul care a
comercializat servicii telefonice).
La începutul secolului XX s-a declanşat o nouă revoluţie în telecomunicaţii.
Inventarea triodei, în 1906, de către Lee de Forest a dus la introducerea pe scară largă a
electronicii în telecomunicaţii. Astfel s-a deschis calea realizării de staţii de comunicaţii radio,
capabile să transmită mesaje fără a avea o conexiune fizică între emiţător şi receptor.
Utilitatea unor asemenea sisteme a fost sesizată mai întâi în sfera aplicaţiilor militare, pentru
ca mai apoi, in anii '20, să apară primele staţii de radiodifuziune comerciale. Începând cu anii
'50, marcaţi de apariţia tranzistorului, a circuitelor integrate, telecomunicaţiile, adică
transmiterea informaţiilor la distanţă, au intrat într-o nouă eră.
Odată cu dezvoltarea tehnologiilor corespunzătoare, s-au extins la scară mondială
facilităţile de transport a unor volume impresionante de date folosind infrastructuri
performante, pe fibră optică sau bazate pe comunicaţii radio (reţele fără fir, sateliţi de
comunicaţie). În acest context a devenit posibil accesul utilizatorilor individuali la serviciile
publice de date, deservite de o infrastructură mondială de comunicaţie cunoscută sub
denumirea de Internet. Acest concept include atât infrastructura cât şi tehnologiile de
comunicaţie aferente precum şi ansamblul serviciilor asociate acestora: accesul la informaţii
text sau grafice (pagini web), transfer de fişiere (servicii ftp), mesagerie electronică dar şi
altele mai recente, cum ar fi telefonia Internet (VoIP), video la cerere (VoD), difuzarea
programelor de radio şi televiziune (IPTV).
Din punct de vedere istoric, începuturile reţelelor de comunicaţie bazate pe transfer de
informaţii în format binar se confundă cu primele schimburi de date realizate între
echipamente de calcul sau de procesare. Din punctul de vedere al evoluţiei istorice trebuie
amintite câteva momente importante, cum ar fi lansarea primului satelit, de către Uniunea
Sovietică, în 1957, sau crearea, în Statele Unite, a Agenţiei de Cercetare pentru Proiecte
Avansate (ARPA - Advanced Research Projects Agency) de către preşedintele Eisenhower, în
1958, în cadrul Pentagonului. În 1961, în cadrul MIT (Massachusetts Institute of
Technology), Leonard Kleinrock defineşte pentru prima dată comunicaţia bazată pe comutaţia
de pachete (packet-switching) ca alternativă la comutaţia de circuite (bazată pe relee) utilizată
în centralele telefonice clasice. La nivelul reţelei de cercetare creată de ARPA, în 1963 J.R.C.
Licklider defineşte o primă viziune detaliată a ceea ce înseamnă o reţea de comunicare
mondială.
Prima interconectare a unor calculatoare aflate la distanţă a avut loc în 1969 între mai
multe universităţi şi institute de cercetare printre care Stanford Research Institute, University
of Utah, University of California Los Angeles si Santa Barbara. Cu toate neajunsurile acelui

93

moment, reţeaua astfel creata, numită ARPANET, este unanim considerată ca fiind strămoşul
Internetului de astăzi.
Doi ani mai târziu, în 1971, Ray Tomlison propune un prim sistem de mesagerie
electronică, e-mail. El introduce si simbolul consacrat, @ , cu semnificaţia "la", "pe" - engl.
at. Trei ani mai târziu a apărut prima versiune comercială a unei reţele de date numită Telnet.
Ea s-a constituit pe structura ARPANET existentă (1974).
În aceiaşi perioadă (1974) au fost definite si alte elemente fundamentale care au stat la
baza dezvoltării ulterioare a Internetului. Printre acestea trebuie amintit şi standardul de
comunicaţie care stă la baza Internetului modern, standard fundamentat pe un protocol de
comunicaţie propus de o echipă din cadrul ARPANET, Robert Kahn şi Vinton Cerf şi
cunoscut sub denumirea de TCP/IP - Transport Control Protocol / Internet Protocol.
Un moment foarte important în evoluţia reţelelor de calculatoare a fost anul 1976,
atunci când în cadrul corporaţiei Xerox, la Palo Alto Research Center se fundamentează
primele reguli de comunicare la nivelul unei reţele locale de calculatoare, reguli reunite sub
denumirea Ethernet şi devenite ulterior un standard fundamental de comunicaţie la nivelul
reţelelor locale. După numai un an existau deja peste 100 de calculatoare în cadrul acestei
prime reţele incipiente de tip Internet. Interesul mediului de cercetare a condus ulterior la
extinderea acestei prime reţele astfel încât în 1984 existau deja peste 1000 de computere
interconectate în această manieră.
Creşterea rapidă a numărului de sisteme interconectate s-a datorat în mare parte şi
interesului crescut al comunităţilor de cercetători din universităţi de a avea acces la sisteme cu
mare putere de calcul, super-computere, cum au fost cele introduse în această reţea de
National Science Foundation (NSFNET), în 1986. Serviciile de bază disponibile iniţial în
reţelele de date constau în mesagerie electronică (email), serviciul de ştiri (news), servicii de
transfer de fişiere (ftp - file tranfer protocol) şi comenzi la distanţă (telnet).
Conceputul de World Wide Web a apărut în 1991 în Europa, fiind propus de Tim
Berners-Lee şi Robert Cailliau în cadrul unor proiecte dezvoltate în colaborare cu reţeaua de
laboratoare de fizică CERN (Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară), ca un sistem
specializat de acces la informaţii de interes pentru o anumită comunitate. World Wide Web -
"pânza de păianjen peste întreaga lume", a devenit un serviciu din ce în ce mai prezent,
identificat prin prescurtarea www, sau simplu web.
Primul program de navigare, numit şi web browser, a apărut în 1993 sub numele
MOSAIC, fiind introdus de Marc Andreesen de la Universitatea din Illinois. La acel moment
Internet-ul cuprindea peste 2 milioane de sisteme interconectate şi erau accesibile circa 600 de
locaţii web.
Sistemele interconectate poartă denumirea de gazde (hosts), host-uri fiind o denumire
încetăţenită deja în jargonul tehnic. Un sistem de tip host care oferă un serviciu de date poartă
denumirea de server. Locaţiile web sunt găzduite de servere web şi se mai numesc şi site-uri.
În condiţiile create ulterior prin dezvoltarea infrastructurii de transport a datelor şi a
puterii de procesare a acestora s-au multiplicat şi diversificat serviciile electronice oferite
utilizatorilor interconectaţi, ceea ce a determinat ca în paralel să apară şi o explozie a
aplicaţiilor software care să faciliteze, într-o manieră cât mai simplă, accesul public. Astfel au
apărut numeroase aplicaţii de tip client pentru servicii de date dedicate: client de poştă
electronică, client ftp, client web etc. În domeniul programelor de navigare şi acces la servicii,
anul 1996 marchează declanşarea unei competiţii acerbe, marcată inclusiv de conflicte
comerciale, ca de exemplu între Netscape şi Microsoft în legătură cu unele practici
neconcurenţiale ale celor din urmă. În perioada respectivă Internetul depăşise 12 milioane de
gazde şi 500.000 de locaţii web.
La sfârşitul anului 2000 existau peste 360 de milioane de utilizatori şi peste 200 de
milioane de gazde (host-uri). Astăzi Internetul a depăşit 1,5 miliarde de utilizatori, existând şi

94

peste 570 de milioane de gazde (host-uri).
Înţelegând prin comunicaţie, la modul cel mai general, un schimb de informaţii utile,
rezultă că vehicularea acestora trebuie să se facă pe baza anumitor reguli de comunicare.
Ansamblul acestor reguli este cunoscut sub denumirea generică de protocol de comunicaţie.
Sistemele interconectate în scopul comunicării formează o reţea de comunicaţie.
Sistemele interconectate dar amplasate grupat formează o reţea (network) internă (sau locală,
aşa cum se va vedea mai târziu) de tip Intranet (intra-network). Un ansamblu de reţele
Intranet care comunică între ele formează reţeaua Internet (inter-network). La acest nivel
putem defini Internetul ca fiind o reţea alcătuită din subreţele. Având în vedere extinderea
actuală la nivel mondial a Internetului şi funcţionalităţile tehnice sau de servicii pe care le
oferă acesta, se poate remarca că definiţia de mai sus reprezintă doar un punct de plecare,
nefiind acoperitoare.
3.1.2. Modelul de comunicaţie în reţelele de date

Analiza noţiunilor legate de reţelele de calculatoare presupune, înainte de toate,
clarificarea unor aspecte legate de suportul de comunicaţie necesar.
Vehicularea informaţiilor transmise de către o sursă către o destinaţie, indiferent dacă
acestea sunt operatori umani sau maşini, presupune o abordare complexă şi o viziune de
ansamblu multidisciplinară.
Tehnicile utilizate în transmiterea informaţiilor se referă la totalitatea mijloacelor şi
metodelor de transmisie eficientă şi de protejare a informaţiei împotriva perturbaţiilor.
Modelul general valabil al unui sistem pentru transmiterea informaţiei este prezentat în
.
Semnificaţiile blocurilor funcţionale din Error! Reference source not found. sunt:
E = emiţător
G = generator de purtătoare
C = canal de transmisiuni
P = perturbaţii
S = sursa de informaţii
R = receptor
D = destinatar

figura 3-1. Modelul unui sistem de transmitere a informaţiei

În general, prin sursă de informaţii (S) se va înţelege mecanismul prin care se alege
într-un mod imprevizibil la nivelul destinatarului, un anumit mesaj ce urmează a fi transmis.

95

Sursa de informaţii poate furniza o mulţime de mesaje (m), dar la un moment dat ea va alege
un anumit mesaj pe care-l va transmite, fără ca destinatarul să cunoască alegerea făcută.
În scopul transmiterii mesajelor la distanţă este necesar un emiţător care, în cazul cel
mai general, realizează trei operaţii:
- traducerea
- codarea
- modularea

Deoarece natura fizică a mesajelor furnizate de o sursă este foarte diversă şi nu
întotdeauna de natură electrică, în general este necesară transformarea acestor mesaje, cu
ajutorul unor traductoare, în semnale electrice. Operaţiunea se numeşte conversie (sau
traducere). În scopul măririi eficienţei transmisiunii şi protejării informaţiei transmise
împotriva perturbaţiilor, semnalele de la ieşirea traductoarelor sunt transformate în semnale
elementare prin operaţiunea de codare. Pentru asigurarea posibilităţii de propagare la distanţă
a semnalului tradus şi codat, se generează un semnal de înaltă frecvenţă numit semnal
purtător sau purtătoare (p), care este modulat de informaţia mesajului prelucrat anterior prin
procedura de modulare.
Prin canal de transmisiuni se înţelege în general, orice mediu fizic prin care se poate
propaga informaţia (cablu telefonic, cablu telegrafic, cablu coaxial, canal radio, canal TV,
cablu optic).
Toate canalele de transmisiuni sunt perturbate de anumite zgomote astfel încât
semnalul de la ieşirea canalului, este o sumă între semnalul transmis de emiţător (s) şi
zgomotul (n) ce apare inevitabil pe orice cale de transmisiune. În transmisiunile binare,
zgomotul are caracter aditiv (se sumează binar modulo 2 cu biţii transmişi). Acest model de
abordare se bazează pe observaţia că eronarea unui bit înseamnă de fapt complementarea lui,
operaţiune modelată de operatorul XOR (sau-exclusiv, sumă modulo 2). Se poate deci
considera că, la nivelul unui canal de comunicaţie, se realizează o inversare comandată a
bitului vehiculat. Bitul care comandă inversarea se numeşte bit eroare.
Receptorul (R) realizează operaţiile inverse celor asociate emiţătorului, în scopul
recuperării informaţiei iniţiale:
- demodularea
- decodarea
- traducerea

Receptorul (R) trebuie astfel sintetizat, ca din semnalul recepţionat şi pe baza
cunoaşterii statisticii zgomotului ce poate apărea pe canal, să estimeze, după un anumit
criteriu de fidelitate, ce mesaj a transmis sursa. La ieşirea receptorului se obţine astfel un
mesaj care este, cu o anumita probabilitate, similar cu mesajul transmis şi care este numit
estimatorul mesajului transmis (m’).
Între m şi m’ există o anumită diferenţă, numită eroare de estimare. Scopul urmărit în
implementarea receptorului este acela de a realiza o eroare de estimare cât mai mică.
Unul din elementele fundamentale într-o reţea de date este linia de comunicaţie. O
linie de comunicaţie poate conţine mai multe canale, circuite sau trunchiuri. Un canal de
comunicaţie poate fi definit ca o cale de vehiculare a informaţiei în interiorul unei linii. La
modul cel mai general, prin linie de comunicaţie se va înţelege atât infrastructura fizică de
transport asociată cât şi echipamentele şi configuraţiile aferente utilizate.
Canalele prezintă limitări în ceea ce priveşte posibilităţile de vehiculare a
informaţiilor, limitări dependente de caracteristicile lor electrice şi fizice.
În funcţie de posibilităţile de vehiculare direcţionată a datelor, sunt cunoscute trei
tipuri fundamentale de canale: simplex, semi-duplex (half-duplex) şi duplex (full-duplex).

96



figura 3-2. Tipuri de canale de comunicaţie

Considerând o legătură de tip "punct la punct" între două puncte A şi B, sunt posibile
situaţiile:
- transmisie într-un singur sens, de la A către B, specifică terminalelor de supervizare.
Un astfel de canal este de tip simplex.
- transmisia de la A către B sau de la B către A, dar alternativ şi nu simultan, defineşte
canalele semi-duplex (half-duplex). În cazul circuitelor care utilizează o pereche de
conductoare, linia trebuie comutată pentru schimbarea sensului de transmisie. În cazul
transferului bazat pe pachete de date, se permite iniţierea transmisiei, succesiv, de către cei
doi sau mai mulţi corespondenţi. Comutarea liniei poate fi evitată dacă se utilizează circuite
pe patru fire sau separarea benzilor de frecvenţă în cazul transmisiunilor modulate.
- transmisia simultană de la A către B şi de la B către A se numeşte transmisie full-
duplex sau mai simplu duplex. De multe ori un canal full-duplex utilizează circuite distincte
din punct de vedere fizic, în situaţiile uzuale folosindu-se câte o pereche de conductoare
pentru fiecare sens. Există şi posibilitatea unei transmisii full-duplex pe un circuit fizic comun,
de exemplu prin divizarea spectrului de frecvenţă, creându-se astfel un canal de transmisie şi
un canal de recepţie sau prin utilizarea de radiaţii optice cu lungimi de undă diferite pentru
cele două sensuri, în cazul comunicaţiilor prin fibră optică.

Un caz particular îl constituie transmisia de tip echoplex pe canale full-duplex, care
constă în retransmisia înapoi a caracterului recepţionat, efect similar cu ecoul. Echoplexarea
este utilă pentru detectarea şi corectarea erorilor. De exemplu, caracterele tastate de la o
tastatură pot fi verificate prin vizualizare pe un monitor, prin redirecţionarea lor de către
echipamentul receptor (ecou).
Transmisia informaţiei între o sursă şi una sau mai multe destinaţii presupune
transferarea datelor, într-un format adecvat, prin intermediul unor semnale de natură electrică,
electromagnetică sau optică adaptate canalului de transport disponibil.
Scopul fundamental al unei transmisiuni este acela de a reproduce, la echipamentul
receptor, mesaje cu acelaşi conţinut cu cele care au fost expediate. Canalul de comunicaţie
poate fi deci privit ca fiind alcătuit din infrastructura de comunicaţie (echipamente) şi mediul
aferent de transmitere a informaţiei (semnale electrice pe perechi de conductoare, radiaţii
luminoase prin fibră optică, unde radio).
Performanţele unui canal de comunicaţie sunt evaluate în principal prin cantitatea de
informaţie care poate fi vehiculată printr-o secţiune a canalului, în unitatea de timp, parametru
numit lăţime de bandă (bandwidth). În cazul transmisiilor analogice, lăţimea de bandă se
referă la intervalul de frecvenţe ocupat în spectrul frecvenţelor. La nivelul transmisiunilor
digitale, evaluarea cantităţii de informaţie transferate se face prin volumul de informaţie
logică vehiculată. Lăţimea de bandă de frecvenţă este direct corelată cu volumul binar
transferat. Din acest motiv, în cazul comunicaţiilor digitale se utilizează uneori termenul de

97

lăţime de bandă a unui canal pentru a exprima de fapt debitul binar. Se face astfel referire la
cantitatea de informaţie binară transferată într-o unitate de timp şi care se măsoară în
biţi/secundă, bps (bits per second).
Transferul unui bit într-o secundă defineşte unitatea fundamentală de măsură a lăţimii
de bandă sau a debitului informaţional de 1 bps (sau 1 b/s) cu multiplii specifici: 1 kbps = 10
3

bps, 1 Mbps = 10
6
bps, 1 Gbps = 10
9
bps. Uneori se utilizează o unitate de măsură derivată,
bytes/secundă, Bps şi multiplii corespunzători (kBps, MBps, GBps). În cazul în care se
foloseşte ca unitate de măsură Bps, conversia în bps va ţine seama de faptul că 1B (byte,
octet) = 8 biţi. Pentru informaţie se foloseşte uneori ca unitate de măsura şi 1 Kibibit = 1024 b
sau 1 KibiByte = 1024 B. În mod similar se definesc şi Mibibit, Mibibyte, Gibibit, Gibibyte
iar prin raportare la secundă se obţin şi alte unităţi de măsură pentru transferul informaţional.
În transmisiunile de date se foloseşte pe larg termenul throughput (debit util) care se
referă la lăţimea de bandă efectivă, la un moment dat, atunci când are loc un transfer de date.
Se poate considera că termenul se referă la debitul informaţional net sau la informaţia efectiv
transportată în unitatea de timp, fără a lua în considerare şi informaţiile ajutătoare care
însoţesc transferul (delimitatori de secvenţă, informaţii necesare pentru
identificarea/corectarea erorilor, retransmisii etc.). Factorii care intervin în transferul de date
şi influenţează lăţimea de bandă efectivă sunt numeroşi, fiind vorba de dispozitivele folosite,
tipul de date transferate, topologia reţelei, echipamentul utilizat, numărul de utilizatori sau de
procese concurente, viteza sursei de date, congestiile de transmisie etc. Prin urmare, debitul
binar net (throughput) este diferit de rata de transfer a canalului de comunicaţie.
Calitatea transportului oferit de un canal se poate aprecia şi prin evaluări legate de
transportul unui anumit volum de date binare. Se poate utiliza parametrul numit „cel mai bun
timp de transfer” (volum binar de date / lăţimea de bandă) sau „timpul tipic de transfer”
calculat prin raportul între volumul de date utile transportat şi debitul net (volum binar de
date, throughput).
Evoluţia calitativă a performanţelor liniilor pentru transmisiuni de date este prezentată
în

figura 3-3.

98



figura 3-3. Evoluţia performanţelor liniilor de comunicaţie

Primele medii de transmisie utilizate pentru transmisiuni de date au fost liniile
telegrafice. Acestea deserveau un singur utilizato şi permiteau viteze de aproximativ 30
cuvinte telegrafice pe minut (datagrame cu lungimea de 5 caractere transmise în cod Morse),
adică echivalentul a aproximativ 17 bps. În prezent, mediile de transmisie utilizate ating
performanţe remarcabile care merg până la rate de transfer ce depăşesc 10 Gbps. Principalele
medii de transmisie care prezintă interes în transmisiunile de date vor fi descrise în capitolele
următoare.


3.1.3. Evaluarea capacităţii de transport a unui canal de comunicaţie

Harry Nyquist a arătat (1924) că, în cazul transmiterii unui semnal pe un canal de
bandă limitată (W), în absenţa zgomotelor, este posibilă reconstruirea completă a acestuia
prin extragerea unui număr de eşantioane pe secundă NS egal numeric cu dublul benzii de
trecere a canalului, W:
NS = 2·W [eşantioane / secundă] (1)
Eşantionarea cu o frecvenţă mai mare este inutilă deoarece eşantioanele suplimentare
care ar putea fi extrase nu contribuie la creşterea preciziei de recuperare a semnalului iniţial
deoarece componentele spectrale de ordin superior au fost deja eliminate prin filtrarea
introdusă de canal sau circuit.
Pornind de la acest raţionament şi considerând un semnal având N nivele
discrete, Nyquist a demonstrat teorema care îi poartă numele şi care determină viteza maximă
de transfer a datelor (debit, D) printr-un mediu de bandă limitată, ca fiind:
] [ log 2
2
bps N W D · · = (1.2)
Pentru o bandă de 3 kHz (aproximativ banda telefonică vocală) şi un semnal cu două
nivele (binar), rezultă o viteză maximă de 6 kbps.
Pentru a calcula capacitatea teoretică de transport a unui canal de comunicaţie
(viteza maximă), în prezenţa zgomotului, se foloseşte teorema lui Shannon.
Extinzând cercetările lui Nyquist, Claude Shannon a arătat (1949) că pentru un canal
ideal, caracterizat de o lăţime de bandă W (în Hz) şi un anumit raport între puterea de semnal
P
S
(în W) şi respectiv puterea de zgomot P
N
(în W), capacitatea maximă de transport a
canalului, în b/s, este:
] [ ) 1 ( log
2
bps
P
P
W C
N
S
+ · = (2)

99

De obicei raportul puterilor de semnal şi de zgomot, S/N, se exprimă în dB, conversia
realizându-se după relaţia 1.4.

] [ log 10 /
10
dB
P
P
N S
N
S
· = (3)
De exemplu, în cazul în care se urmăreşte transmiterea de date pe un canal telefonic
vocal de bandă limitată 300 – 3400 Hz, considerând W = 3100 Hz, P
S
= 0,0001 W (respectiv -
10 dBm) şi P
N
= 0,0000004 W (respectiv -34 dBm), adică un raport conform (1.4) având
valoarea S/N = 24 dB, pe baza formulei lui Schannon (1.3) se obţine:
kbps s b C 7 , 24 / 24700 ) 250 1 ( log 3100
2
= ~ + · = (4)
Pentru acelaşi canal dar având un raport semnal-zgomot îmbunătăţit, S/N = 30 dB
(corespunzător unui raport al puterilor P
S
/P
N
de 1000), rezultă o capacitate crescută de
transport a canalului, de 30,9 kbps, iar pentru o valoare S/N superioară, S/N = 38 dB
(corespunzător unui raport al puterilor P
S
/P
N
de 6309), rezultă o capacitate de transport a
canalului care ajunge la de 39,6 kbps. Modem-urile de linie telefonică uzuale lucrează cu
viteze tipice de 33.6 kbps.
Uneori, deoarece transmiterea datelor binare presupune împachetarea acestora într-un
anumit format, alături de biţii utili se adaugă şi informaţii de control (biţi de start, biţi de stop,
biţi de paritate, sume de control) care reduc viteza reală de transmitere a informaţiei utile. Prin
urmare, aşa cum s-a arătat şi anterior, capacitatea de transport a canalului nu este identică cu
debitul binar util (throughput) al acestuia.
Maniera cea mai simplă de a transmite informaţii în format binar pe un canal de
comunicaţie constă în alocarea a două nivele de semnal distincte biţilor “0” şi “1”. Altfel spus,
celor doi biţi li se alocă două simboluri de transmisie numite şi simboluri de semnalizare:
pulsuri rectangulare cu amplitudini diferite. Dacă durata de transmisie a unui bit este T
b
,
valoare numită interval de bit, atunci numărul de biţi transmişi într-o unitate de timp se va
numi rată de bit sau rată binară sau debit binar. Viteza de succedare a simbolurilor asociate
biţilor este aceeaşi cu cea de succedare a biţilor.
O astfel de transmisie se numeşte transmisie în banda de bază deoarece frecvenţa
modificărilor în unitatea de timp ale formei de undă folosită pentru semnalizare este aceeaşi
ca în secvenţa de succedare a biţilor.
] / [ / 1 s b T D
b
= (5)
În cazul în care sistemul funcţionează cu mai multe nivele de semnal N, nefiind
posibilă întotdeauna o conversie directă într-un număr întreg de biţi, se operează cu noţiunea
de rată de semnalizare (sau rata simbolurilor sau viteza de modulaţie), R, care se defineşte ca
fiind numărul simbolurilor transmise în unitatea de timp şi care se măsoară în [Bauds] sau
[Bd] (după Emile Baudot). Semnificaţia fizică a ratei de semnalizare este numărul de
schimbări (de nivel sau de altă natură) ale semnalului în unitatea de timp. Dacă T este durata
unui simbol (numit şi interval semnificativ), atunci rata de semnalizare va fi:
] [ / 1 Bd T R = (6)
Dacă un simbol transmis este codificat binar şi există N nivele, câte unul pentru
fiecare simbol, atunci numărul n de biţi echivalenţi transmişi pe durata unui simbol va fi:
N
T
T
n
b
2
log = = (7)
Numărul de simboluri transmise în unitatea de timp, R, multiplicat cu numărul de biţi
echivalenţi pentru un simbol, n, va determina deci numărul de biţi echivalenţi transmişi în
unitatea de timp, adică debitul binar:

100

N R
T
T
R n R D
b
2
log · = · = · = (8)
Relaţia (1.9) exprimă legătura între debitul binar şi rata simbolurilor. Astfel este
evident că dacă se foloseşte o transmisie pe 4 niveluri, pentru aceeaşi rată a simbolurilor, se
obţine un debit binar echivalent dublu faţă de cazul transmisiei cu 2 niveluri (
figura 3-4 evidenţiază aceste situaţii).
Exemplul prezentat asociază biţilor sau grupurilor de biţi amplitudini diferite pentru
pulsurile de semnalizare, deci este de fapt o modulaţie în amplitudine. Deoarece în cazul
transmisiilor digitale amplitudinea ia doar valori discrete, ea se numeşte transmisiune cu
comutarea amplitudinii, ASK (Amplitude Shift Keying). În mod similar se pot asocia
frecvenţe, obţinându-se o transmisiune cu comutarea frecvenţei - FSK (Frequency Shift
Keying) sau fazei, în cazul transmisiunilor cu comutarea fazei – PSK (Phase Shift Keying).
Cu cât secvenţele transmise grupează mai mulţi biţi, cu atât este necesar un număr de niveluri
mai mare, respectiv 2
n
, unde n este numărul de biţi grupaţi. Un număr mai mare de niveluri
face însă ca şi separarea acestora la recepţie să devină mai dificilă, fiind mai apropiate.
Deoarece nivelurile absolute sunt afectate de zgomote, o soluţie practică constă în evaluarea
unui nivel prin diferenţa faţă de nivelul recepţionat anterior (modulaţie diferenţială) sau chiar
transmiterea pe canalul de comunicaţie direct a sensului modificării formei de undă ( +/-,
creştere/scădere), cum se întâmplă în cazul modulaţiei sigma-delta sau CVSD (Continuously
Variable Slope Delta Modulation). Toate aceste modulaţii reprezintă o formă de adaptare a
fluxului informaţional transmis la canalul de comunicaţie în scopul obţinerii unei viteze de
transfer cât mai ridicate.
Semnalul care este transmis pe canalul de comunicaţie poate fi considerat ca fiind
alcătuit dintr-o alăturare a pulsurilor asociate biţilor sau grupurilor de biţi şi poartă denumirea
de formă de undă de semnalizare sau uneori, semnal de linie.


101



figura 3-4. Transmisiuni cu două şi patru niveluri

Deşi formula lui Shannon determină capacitatea teoretică a unui canal, în practică
capacitatea scade şi datorită altor factori, cum ar fi interferenţa dintre două simboluri
transmise consecutiv, fenomen numit interferenţă intersimbol (figura 3-5).


figura 3-5. Principiul interferenţei intersimbol

102

3.1.4. Medii fizice de comunicaţie

Mediile de transmisie utilizate în mod curent pot fi grupate în două mari categorii:
medii ghidate şi medii neghidate.
Mediile ghidate sunt cele care oferă o cale de propagare în afara căreia semnalul nu
poate să existe într-o formă utilizabilă, rămânând dependent de mediu. Principalele medii
ghidate de transmisie sunt:
o cablurile coaxiale
o cablurile cu perechi de conductoare torsadate
- neecranate: UTP (Unshielded Twisted Pairs)
- ecranate: STP (Shielded Twisted Pairs), ScUTP (Screened UTP) sau FTP (Foiled
Twisted Pairs)
o fibrele optică:
- multimod
- monomod
o ghiduri de undă pentru microunde

Transmisiunile neghidate sunt cele la care propagarea nu este restricţionată la un spaţiu
fizic, înţelegându-se de obicei prin aceasta propagarea în aer liber, după ce semnalul a fost
iniţial direcţionat corespunzător de către sursa. Principalele semnale purtătoare utilizate
pentru transmisiunile neghidate sunt:
o undele radio
o microunde
o radiaţia laser
o radiaţia infraroşie

3.1.4.1. Cabluri coaxiale

Cablurile coaxiale sunt realizate dintr-un conductor central îmbrăcat într-o manta
conductoare, spaţiul dintre ele fiind izolator (material plastic PVC, teflon sau aer). Mantaua
exterioară poate fi continuă (folie conductoare) sau întreţesută (împletitură). Mai multe linii
coaxiale pot fi înmănuncheate într-un cablu de-a lungul căruia pot exista şi perechi de
conductoare răsucite utilizate pentru vehicularea semnalelor de control sau de alimentare.
Datorită modului de realizare a cablurilor coaxiale, influenţa reciprocă a două canale
adiacente (diafonie) este extrem de redusă chiar la frecvenţe mari ale semnalului. Aceasta se
datorează distribuţiei sarcinilor electrice către interiorul conductorului exterior şi exteriorul
conductorului central. Datorită efectului redus al diafoniei şi zgomotelor, semnalul util poate
fi refăcut chiar dacă are un nivel scăzut, ceea ce nu este posibil în cazul transmisiilor clasice
folosind perechi de conductoare. Circuitele în cablu coaxial permit o viteză de propagare
ridicată, care variază foarte puţin cu frecvenţa, ceea ce implică existenţa unor distorsiuni de
întârziere reduse. În cazul transmisiunilor binare, debitul binar scade cu creşterea distantei
datorită atenuării semnalului electric. Lungimea maximă de propagare este limitată prin
standardele de comunicaţie de timpul de propagare acceptat, cu precădere în cazul
comunicaţiilor bazate pe cerere şi răspuns.

În figura 3-6 este prezentată structura unui cablu coaxial. Deşi cablurile coaxiale sunt
similare din punct de vedere constructiv, ele pot avea impedanţe diferite („rezistenţa”
conductorului în semnal) estimate printr-o scală de grade radio, numite RG – „radio grade”.
De exemplu, varianta 10BASE2 Ethernet (sau Thinnet) utilizează RG-58, ce utilizează o
impedanţă de 50 de ohmi şi care, la nivel fizic, se traduce printr-o viteză a semnalului de 10

103

Mbps pentru o lungime maximă de 180 de metri. În transmisiunile de date pe cablu coaxial, în
banda de bază, se utilizează şi varianta 10BASE5 Ethernet (Thicknet sau „cablu galben”) care
are deasemena o impedanţă de 50 de ohmi dar care, la nivel fizic, permite o viteză a
semnalului de 10 Mbps pentru o lungime maximă de 500 de metri.

figura 3-6. Cablul coaxial, conector BNC tip T

Avantajul cablurilor coaxiale constă în faptul că oferă posibilitatea unor comunicaţii
de bandă largă pe distanţe relativ mari, echipamentele fiind conectate la o magistrală unică
folosind conectoare adaptoare în formă de T. Aceste conectoare fac ca sistemele conectate să
apară ca fiind, unul dupa altul, în cascadă (figura7). Mediul de comunicaţie se comportă ca un
ghid de undă şi din acest motiv trebuie asigurată adaptarea de impedanţă la capetele liniei dar
şi la nivelul punctelor de inserare a echipamentelor de date (folosind conectoarele T care se
bazează pe impedanţa mare către interfaţa de reţea conectată). Ele au fost folosite iniţial ca
medii de transmisie dedicate pentru reţelele de date tip Ethernet dar treptat au fost înlocuite cu
medii de transmisie mai performante. Principalele dezavantaje ale acestui cablu, care au dus la
înlocuirea sa aproape totală, sunt următoarele: este relativ fragil şi fără o rezistenţă mecanică
deosebită, are un cost ridicat, o dimensiune a cablului semnificativă (grosime de 1 cm sau mai
mult, în funcţie de tip) şi nu în ultimul rând, dificultăţi în a asigura adaptarea de impedanţă a
magistralei de comunicaţie prin faptul că orice intrerupere a continuităţii cablului (inclusiv
conector BNC neconectat) înseamnă deteriorarea adaptării. Lipsa adaptării de impedanţă
determină la rândul ei fenomene de reflexie a undelor electromagnetice, ceea ce conduce la
interferenţe între unda incidentă şi cea reflectată, respectiv alterarea semnalului util. Pentru
adaptare la capetele liniei de comunicaţie se folosesc conectoare de capăt (numite şi
conectoare de terminare).
În cazul cablurilor coaxiale utilizate în reţelele locale de calculatoare (Ethernet)
comunicaţia are loc alternativ în cele două sensuri, fiind astfel de tip semiduplex.
Pentru conectarea mediilor de transmisie la echipamentele de date se utilizează
conectori specializaţi (mufe), pentru cablurile coaxiale aceştia fiind de tip BNC (British Naval
Connector dupa unii autori, Bayonet Neill Concelman sau Bayonet Needle Connector după
alţii, existând însă şi alte interpretări).
Reţelele de comunicaţie bazate pe cablu coaxial se pretează unor arhitecturi organizate
în jurul unei magistrale unice, la care sunt ataşaţi clienţii reţelei (gazde) prin intermediul
conectoarelor T. Distanţa maximă de comunicaţie este determinată pe baza timpului necesar
pachetului de date să călătorească între cele mai îndepărtate două gazde, cunoscând viteza de
propagare a undei electromagnetice pentru acel mediu (mărime constantă) şi întârzierea
admisă. Distanţa maximă depinde şi de atenuarea semnalului electric pe calea de comunicaţie,
nivelul trebuind să rămână peste un anumit prag (un anumit raport semnal-zgomot).
Standardele de comunicaţie reglementează parametrii menţionaţi.

104


figura 3-7 Reţea de comunicaţie pe cablu coaxial

Pentru extinderea distanţei de comunicaţie este necesar un echipament care să preia
datele de pe un segment şi să le transmită pe altul (repetor de date, router). Simpla amplificare
a semnalului nu oferă o soluţie deoarece amplificatorul utilizat ar trebui să aibă o bandă de
trecere generoasă, ceea ce înseamnă că va amplifica in egală măsură şi zgomotul.

3.1.4.2. Cabluri torsadate

Cablul UTP (cablu torsadat neecranat, Unshielded Twisted Pairs) este disponibil în
diferite forme, dimensiuni şi grade radio. Pentru transmiterea datelor între echipamentele de
calcul, cablul UTP folosit este alcătuit din patru perechi de conductoare. Cele patru perechi de
fire înseamnă opt conductoare izolate şi rasucite câte două (procedeu numit torsadare).
Torsadarea reduce efectul de degradare a semnalului cauzat de interferenţa cu radiaţiile
electromagnetice (EMI - interferenţe electromagnetice sau RFI - interferenţe ale frecvenţelor
radio) la fel ca şi în telefonie. Pasul de torsadare permite definirea gamei de frecvenţe
perturbatoare care trebuie eliminată. Spirele conductoare alăturate care iau naştere prin
torsadare sunt similare unor spire de bobină care îşi anulează reciproc curenţii (de sensuri
contrare) ce apar prin efect de antenă. Cu cât debitul binar este mai mare, cu atât gama de
frecvenţe ce trebuie rejectată este situată mai sus în spectrul de frecvenţe şi deci pasul de
torsdare va trebui să fie mai mic (figura 8).
În standardul Ethernet 10/100 Mbps folosit în reţelele locale de calculatoare, doar
patru din cele opt conductoare sunt folosite: o pereche de conductoare oferă suport pentru
transmisii într-un sens (TD+, TD-; transmission data), iar cealaltă pentru transmisii în sens
invers, respectiv recepţie (RD+, RD-; received data). Acest tip de cablu are o impedanţă de
100 de ohmi. În standardul Ethernet 10/100 BASE T aceasta înseamnă o viteză de transmitere
a informaţiei cu 10 Mbps (Ethernet) sau 100 Mbps (Fast Ethernet) pe o distanţă de până la
100 de metri. Transmisia este de tip duplex. Conductoarele neutilzate pentru comunicaţia de
date sunt destinate telefoniei digitale care este de fapt echivalentă tot cu un transfer de date.
Aceste perechi pot fi utilizate însă pentru a realiza un alt canal de comunicaţie pe acelaşi
cablu fizic. În standardul Gigabit Ethernet, toate cele opt conductoare sunt utilizate, perechile
fiind bidirecţionale şi identificate ca A+/A-, B+/B-, C+/C-, D+/D-.

105


figura 3-8. Mediu de comunicaţie cu perechi de conductoare torsadate

Unele din avantajele acestui cablu ar fi faptul că este ieftin, uşor de instalat, suportând
curbări şi îndoiri şi este subţire. În prezent este cel mai utilizat mediu de transmisie în reţelele
locale (LAN). Principalele dezavantaje sunt: susceptibilitatea la interferenţe electrice şi în
special elctrostatice în comparaţie cu alte tipuri de cabluri, distanţa de transmisie a informaţiei
relativ scazută. Pentru interconectarea mai multor echipamente este obligatorie utilizarea unor
dispozitive dedicate de interconectare, numite hub-uri.
Conectorii utilizaţi sunt de tip RJ45 (Registered Jack 45) cu 8 contacte (asemănători
cu conectorii pentru aparate telefonice care sunt mai mici şi au 4 contacte, RJ11). Pentru
interconectare există standarde de cablare specifice (TIA / EIA 568 A/B). Ele conţin
specificaţiile pentru interconectarea dispozitivelor de reţea cu mediul de transmisie.

Cablul STP (cablu torsadat ecranat, Shielded Twisted Pairs) prezintă un strat
conductor suplimentar, de tip ecran, în jurul firelor torsadate. Aceste straturi de ecranare
acoperă atât fiecare pereche de conductoare cât şi separat, întregul cablu, cu un ecran aflat
imediat sub învelişul extern. Scopul acestei ecranări este acela de a permite cablurilor
torsadate să funcţioneze în medii predispuse la perturbaţii electromagnetice (EMI) şi/sau
interferenţe radio (RFI). Ecranul împiedică pătrunderea radiaţiei externe perturbatoare dar şi
emisia electromagnetică datorată efectului de antenă al conductoarelor proprii.
Acest tip de cablu are o impedanţă de 150 de ohmi, este mai scump, mai greu de
instalat şi mai gros decât cablul UTP, având aproximativ un centimetru diametru. Ecranul
acestui tip de cablu trebuie conectat la un potenţial de referinţă nul (împamântare) la ambele
capete, pentru a funcţiona corect, în caz contrar induce un nivel ridicat de zgomot.

Cablurile ScUTP/FTP sunt modele hibride de cabluri STP şi UTP. Aceste tipuri de
cabluri sunt asemănătoare cu cablul UTP dar sunt acoperite cu un ecran metalic (Screened
Twisted Pairs) sau cu o folie de metal (Foiled Twisted Pairs) ce realizează ecranajul.
Impedanţa tipică pentru acest tip de cablu este de 100 sau 120 de ohmi.
Cablurile torsadate sunt standardizate prin performanţele pe care trebuie să le asigure
şi nu prin parametrii fizici. În acest sens sunt definite mai multe categorii de performanţă.
Acest fapt este un avantaj important deoarece, indiferent de producător, ne aşteptăm la
performanţe similare pentru cabluri din aceeaşi clasă. Principalele organisme cu atribuţii în
domeniul standardizării (ANSI, FCC, EIA) au definit standarde pentru cablare sau pentru
elemente conexe de infrastructură dar şi categorii de performanţă pentru cabluri. Iniţial au
existat cinci serii de test pentru a stabili categoriile de performanţă pentru cablurile torsadate,
ulterior adăugându-se şi altele. Aceste categorii de performanţă sunt uzual numerotate de la 1

106

la 7, iar cablul care corespunde uneia este identificat ca fiind de Categoria x (sau CATx), unde
x reprezintă numărul seriei de teste care a fost trecut cu succes. CAT 1 şi CAT 2 au fost rapid
abandonate (1995), fiind considerate perimate datorită slabelor performanţe. Cablurile care
încă se utilizează astăzi sunt CAT 3 (16 MHz lăţime de bandă, 10Mbps viteza până la 100m)
şi CAT 5 (100 MHz lăţime de bandă, 100/155/256 Mbps cu distanţe de până la 100m). CAT 4
putea oferi o lăţime de bandă de 20MHz dar această categorie intermediară s-a dovedit a fi
neeconomică. CAT 5e este o extensie a lui CAT 5, care permite conexiuni 100BaseT pe 350m
sau 1000BaseT pe distanţe reduse. CAT 6 poate fi utilizat în reţele de viteză ridicată, tip
Gigabit, în timp ce CAT 7 a fost proiectat pentru viteze de 10Gbps. Cablurile CAT 6 si CAT
7 folosesc perechi de conductoare cu pas de torsadare diferit şi profile speciale pentru
menţinerea constantă a distanţei dintre perechi in interiorul cablului.
Atunci când cablurile UTP se folsesc pentru a conecta două echipamente este necesar
ca cele două perechi pentru transmisie (Tx), respectiv recepţie (Rx), să fie inversate
(transmisia unuia să ajungă la recepţia celuilalt), rezultând cablul cross-over (inversor).
Atunci când se folosesc echipamente dedicate de interconectare, inversiunea respectivă este
realizată în interiorul echipamentului (hub, switch), cablul folosit fiind de tip 1:1 (straight
through, cablu direct). Echipamentele moderne au capacitatea de a determina singure
perechea emiţătoare, respectiv receptoare, funcţie numită Auto-sensing, Auto-MDI/MDI-X,
Universal Cable Recognition sau Auto-uplink. În afara cablurilor menţionate există şi varianta
roll-over (inversare în oglindă).
În cazul reţelelor Gigabit Ethernet sunt utilizate toate cele 4 perechi de conductoare, în
sistem cross-over.












1 T+ Transmit Data +
2 T- Transmit Data -
3 R+ Receive Data +
4 n/c Not connected
5 n/c Not connected
6 R- Receive Data -
7 n/c Not connected
8 n/c Not connected



107



figura 3-9. Cablu UTP Fast Ethernet, conector RJ45


3.1.4.3. Fibre optice

Fibrele optice folosesc ca purtător de informaţie radiaţia electromagnetică din spectrul
10
14
- 10
15
Hz. Ele permit o lăţime de bandă mult mai mare şi o capacitate de transport de
date net superioară altor medii de transmisie. Principiul transmiterii datelor prin fibre optice
este prezentat în figura 10.
Distanţa maximă de transmisie a informaţiei optice depinde de atenuarea fasciculului
luminos. Această atenuare depinde la rândul ei de două elemente:
- calitatea radiaţiei luminoase emise (lungime de unda, putere, coerenţă), fiind utilizate
trei lungimi de undă: 850 nm, 1320 nm, 1500 nm
- calitatea fibrei optice şi a îmbinărilor acesteia.

figura 3-10. Principiul comunicaţiilor pe fibră optică

În ceea ce priveşte nivelul de atenuare al fibrei optice, acesta a evoluat continuu, de la
valori de ordinul 500 ÷ 1000 dB/km în 1966, 20 dB/km la 850 nm în 1970 sau 0,47 dB/km la
1300 nm în 1976. După 1980 au devenit uzuale atenuări de 0,1-0,2 dB/km la 1550 nm.

Comunicaţiile pe fibra optică reprezintă în prezent cea mai convenabilă soluţie din
aproape toate punctele de vedere: capacitate mare de transport, imunitate la zgomot, cost
redus raportat la capacitatea oferită. Din punct de vedere istoric, în dezvoltarea comunicaţiilor
pe fibră optică pot fi evidenţiate câteva repere evolutive, după cum urmează:
o 1965: fundamentarea teoretică a transmiterii datelor folosind fibre optice de către
Charles Kao şi George Hockham.
o 1976: s-au realizat primele legături între instituţii, cu distanţe de 7 km între repetoare
şi viteze de 34 sau 45 Mbps la 850 nm.
o 1983: Biarritz Videocoms realizează unul din primele experimente pentru distribuţia
TV prin cablu optic, conectând peste de 1000 de abonaţi, pe baza tehnologiei de 850
nm, cu diode laser şi fibre multimodale.
o 1986: devine funcţională legătura submarină Marseilles-Corsica care acoperea o
distanţă de 400km, viteza de transfer fiind de 280 Mbps, cu 8 repetoare, tehnologie
1300 nm, linie terestră la 1.6 Gbps.
o 1988: intră în exploatare sistemul transatlantic TAT 8 la viteza de 280 Mbps,
tehnologie 1300 nm, 70 km distanţa dintre repetoare, 8000 circuite telefonice
conectate optic.

108

o 1990: prima legătură trans-mediteraneană Almeria (Spania) - Melila (Africa), 200
km, 140 Mbps, pe 1550 nm.
o 1991: un nou sistem de comunicaţie optică transatlantică, TAT 9, atinge 560 Mbps,
foloseşte tehnologia 1550 nm, 130 km distanţa dintre repetoare, 60.000 circuite
telefonice conectate optic.
o 1995/1996: alte sisteme transatlantice TAT 12 şi TAT 13: 5 Gbps, 370.000 circuite,
amplificare optică.
o 2000: generalizarea comunicaţiilor pe fibră optică până la nivelul reţelelor locale la
viteze uzuale de 1 Gbps şi peste.


figura 3-11. Cabluri cu fibre optice şi conectori uzuali

Aşa cum se observă, comunicaţiile prin fibră optică au ajuns la maturitate tehnologica
cu mult timp înainte de apariţia Internetului. Dupa anii ’90, odată cu dezvoltarea rapidă a
serviciilor de date de tip Internet dar şi a soluţiilor de transport a datelor pe fibre optice, se
poate considera că transportul optic a devenit cea mai eficientă solutie pentru comunicaţiile
terestre.
Fibrele optice pot avea o gamă variată de forme, dimensiuni şi domenii de lungimi de
undă transportate. Tipic, un cablu cu fibre optice are structura din figura 11, el inglobând mai
multe fibre individuale.
Axa centrală a unei fibre optice este ocupată de către un mediu optic pur care are
capacitatea de a transporta în siguranţă radiaţia luminoasă pe distanţe mari. Lipsa semnalelor
electrice şi a conductoarelor de cupru flexibile face ca transmisiunile bazate pe fibre optice să
fie relativ sigure din punctul de vedere al interferenţelor electromagnetice. Spre deosebire de
cablurile de cupru, în cazul fibrelor optice nu este posibilă introducerea zgomotelor prin
metodele clasice. Mediul optic utilizează aproape întotdeauna un material pe bază de siliciu,
asemănător sticlei sau un material plastic (polimer) cu calităţi optice superioare. Un fascicul
luminos emis la un capăt al fibrei va fi recuperat la capătul opus, semnalul purtător de
informaţie fiind unda luminoasă. Deoarece fasciculul luminos se propagă de la o sursă către
receptor, rezultă că o fibră poate transporta informaţia într-un singur sens. Pentru o transmisie
duplex sunt necesare cel putin două fibre. În cazul în care se utilizează lungimi de undă
diferite, două radiaţii luminoase pot călători pe aceeaşi fibră cu condiţia ca elementele opto-
electronice utilizate la emisie şi recepţie să aibă capacitatea de a le separa, ceea ce presupune
costuri suplimentare sub acest aspect. Mai multe fibre alcătuiesc un cablu optic.
Diametrul fibrei optice variază de la 5 microni până la câteva sute de microni. În cazul
fibrelor optice care au diametrul miezului mult mai mare decât lungimea de undă a luminii
transmise, fasciculul luminos circulă prin fibră reflectându-se continuu la suprafaţa de
separare dintre miez şi înveliş. Fasciculele care pătrund în fibră sub diferite unghiuri sunt
reflectate de un număr variabil de ori, pe măsură ce se deplasează de la un capăt la celalalt al
fibrei şi în consecinţă, ajung la capătul îndepărtat defazate diferit. Recompunerea semnalului

109

optic din fascicule defazate face ca ceea ce rezultă să nu fie întocmai semnalul optic transmis.
Unghiurile diferite de intrare definesc aşa numitele moduri de propagare (sau pe scurt,
moduri), iar o fibră care transportă mai multe moduri se numeşte fibră multimod. Propagarea
multimod face ca razele care parcurg fibra să interfere atât într-o manieră constructivă cât şi
într-una distructivă. Acest efect este numit împrăştiere (dispersie) modală a întârzierii.
Fibrele care transportă un singur mod se numesc monomod. Figura 12 prezintă modurile de
propagare în fibra optică.



figura 3-12. Moduri de propagare în fibra optică

3.1.4.4. Fibra multimod

Transmisiunea multimod este datorată propagării unui grup de fascicule luminoase
emise de obicei de către o diodă electrolumiscentă LED. Un LED nu este o sursă de lumină
foarte concentrată, fasciculul emis având o împraştiere mare şi prin urmare necesită o cale de
transmisie optică destul de largă. Această rată de dispersie impune mai departe şi limitele
maxime ale lungimii efective a fibrei optice.
După o anumită distanţă parcursă, dispersia face ca o parte din raza emisă de LED să
se reflecte în peretele interior al mediului optic. Când se întâmplă acest lucru, impactul are loc
sub un unghi foarte mic. În consecinţă, lumina nu trece în stratul de protecţie, ci este reflectată
de perete sub un unghi complementar. Această reflexie plasează razele dispersate pe o direcţie

110

de coliziune cu razele din fasciculul iniţial rămase pe calea de transmisie axială. Aceste raze
transportă în continuare acelaşi semnal informaţional ca şi raza rămasă aliniată cu axa centrală
a fibrei. Deoarece razele sunt astfel supuse unor reflexii multiple, pentru că viteza luminii este
constantă (300.000 km/s), rezultă că transmisiunea axială ajunge la capatul fibrei înaintea
reflexiilor multiple ale aceluiaşi semnal. Această dispersie multimodală determină şi
interacţiuni la nivel fotonic, modurile multiple se vor intersecta inevitabil pe axa centrală şi
vor interfera cu alte transmisiuni de semnale. Datorită dispersiei modale transmisiunile
multimod sunt predispuse unor distorsiuni importante ale semnalului optic deoarece
fasciculele componente sunt recuperate doar parţial, decalate şi atenuate (figura 12.a). Aceste
limitări le fac utilizabile în special pe distanţe scurte, unde oferă un raport preţ/performanţă
rezonabil. Fibra optică tipică utilizată în mod obişnuit în reţelele de calculatoare are diametrul
de 200 microni (380 microni cu învelşul protector) şi oferă suport pentru comunicaţii
multimod comandate de un LED, care este o componenta electronică relativ ieftină. Tipic se
ating viteze de 100 Mbps pe distanţe de 10 km şi 1 Gbps pe 1 km.
Deoarece vehicularea informaţiei presupune transmiterea unor impulsuri luminoase, s-
a descoperit că se poate reduce semnificativ efectul dispersiei modale dacă impulsurile optice
transmise au o formă specială (definită prin reciproca cosinusului hiperbolic), numite soliton-
uri.

3.1.4.5. Fibra monomod

Dacă diametrul miezului fibrei este doar de câteva ori mai mare decât lungimea de
undă a luminii transmise, va fi favorizată propagarea doar a unui singur fascicul (sau mod) şi
nu va apărea nici o interferenţă semnificativă între raze. Aceste fibre, numite fibre monomod,
sunt mediile utilizate în majoritatea sistemelor de transmisie pe distanţe mari. Fibra monomod
utilizează de obicei o diodă laser cu injecţie (ILD – Injection Laser Diode). Laserele sunt
binecunoscute pentru fasciculele lor extrem de focalizate şi coerente. Şi aceste raze suferă
dispersii dar acestea sunt aproape insesizabile pe distanţele din domeniul reţelelor. Într-un
sistem de fibre optice monomod fasciculul laser transportă informaţia în lungul fibrei,
reflexiile fiind nesemnificative (figura 12.c). Prin urmare, fasciculul purtător transmis rămâne
aliniat cu axa centrală a fibrei de-a lungul întregului drum prin mediul respectiv. Pentru a
reduce cât mai mult probabilitatea reflexiilor se utilizează medii optice cu indice de refracţie n
variabil după un anumit profil (figura 12.b), astfel încât, pe măsură ce raza se apropie de
marginea fibrei, părăsind traseul axial, ea să sufere o refracţie progresivă, datorită modificării
corespunzătoare a indicelui de refracţie al mediului. Pentru a determina fasciculele să se
întoarcă către direcţia axială înainte de a atinge suprafaţa de separaţie se realizează fibre
optice a căror indice de refracţie nu este constant, ci variază în secţiune după un profil
progresiv care determină o deviere progresivă de revenire.
Utilizarea diodelor laser presupune costuri mai ridicate şi necesită stabilizarea puterii
emise cu temperatura dar permite obţinerea unor rate de transfer ridicate, limitate în principiu
doar de proprietăţile de comutaţie ale fotodetectorului (uzual la aproximativ 1 sau 10Gbps).
Distanţele acoperite sunt de ordinul zecilor sau sutelor de km. Fibrele optice monomod au în
general un diametru între 5 şi 10 microni şi un strat protector de 125 de microni. La distanţe
de 60 km se pot atinge viteze de 1 Gbps iar la 10 km 6 Gbps.

111


figura 3-13. Dispersia lungimii de undă pentru diverse surse luminoase

Dispersia lungimilor de undă la emisia radiaţiei luminoase pentru sursa laser şi LED
este prezentată în figura 3-13.
O fibră optică instalată dar neutilizată (de obicei componentă a unui cablu optic),
capabilă sa preia fluxuri de date necesare unor dezvoltări ulterioare se numeşte fibră
întunecată, “dark fiber”.

3.1.4.6. Medii neghidate de transmitere a informaţiei

Aşa cum s-a arătat, principalele transmisiuni neghidate ale informaţiei se referă la
undele radio (inclusiv domeniul microundelor), radiaţiile laser şi radiaţiile infraroşii.
Transmisiunile care utilizează semnale purtătoare sub 1 GHz sunt considerate în mod curent
transmisiuni radio, iar cele peste 1 GHz sunt numite uzual transmisiuni prin microunde. Prin
extrapolare, în practică, se consideră de multe ori domeniul microundelor inclus domeniului
transmisiunilor radio, ceea ce permite o abordare globală (comunicaţii wireless, telefonie
mobilă). În acest context comunicaţiile prin microunde sunt asociate doar cu situaţii
particulare (comunicaţii prin satelit, de exemplu).

3.1.4.7. Transmisiuni radio

Transmisiunile ghidate prezentate necesită existenţa unui mediu de propagare
intrinsecă (conductoare, fibre optice, ghiduri de undă). În practică este necesară de multe ori
depăşirea unor obstacole naturale, ceea ce a determinat utilizarea undelor electromagnetice
radio ca purtător de informaţie. Undele radio au avantaje importante. Ele se pot propaga prin
aer sau vid şi pot traversa obstacole, transportând date. Comunicaţiile radio sunt utilizate atât
pentru transmisii terestre cât şi pentru transmisii prin satelit atunci când se urmăreşte
conectarea unor zone greu accesibile.
Existenţa undelor electromagnetice a fost dedusă teoretic de fizicianul britanic
James Clerk Maxwell, în 1865 şi au fost generate şi studiate experimental pentru prima dată
de fizicianul german Heinrich Hertz, în 1887. Ele sunt caracterizate de frecvenţa f şi lungimea
de undă λ (lambda). Viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid este viteza luminii:

f c · = ì (9)

112


Viteza de propagare a undelor electromagnetice (viteza luminii) în vid este cunoscută
şi este de 3 x 10
8
m/s. Aşadar, cunoscând frecvenţa, se poate determina lungimea de undă şi
invers. Un semnal cu frecvenţa de 2,4 GHz, frecvent utilizat în comunicaţiile wireless (WiFi),
va avea, de exemplu, o lungime de undă de 12,5 cm.
Cu cât banda de frecvenţă a semnalului este mai largă, cu atât el poate transporta mai
mulţi biţi în unitatea de timp (debit binar). De aceea evaluarea eficienţei transmisiei într-o
anumită bandă poate fi exprimată prin numărul de biţi transportaţi raportat la lăţimea de bandă
disponibilă,în biţi/Hertz.

Derivând relaţia (1.10) în raport cu lungimea de undă, se obţine:

2
ì ì
c
d
df
÷ = (10)

de unde, trecând la diferenţe finite, rezultă

2
ì
ì A ·
= A
c
f (11)

relaţie care permite evaluarea benzii de frecvenţă a unui canal de comunicaţie radio, bandă
care, la rândul ei, influenţează în mod direct debitul binar care poate fi transportat.
Modul de utilizare a spectrului electromagnetic de către diverse categorii de aplicaţii
este reglementat de o agenţie internaţională, ITU-R - International Telecommunication Union
- Radiocommunication. Există însă şi alocări neconforme acestor recomandări cum sunt, de
exemplu, reglementările FCC (Federal Communication Commission) în SUA, ceea ce face ca
anumite echipamente să nu funcţioneze oriunde în lume.

tabelul 3-1. Benzile de frecvenţă utilizate în transmisiunile din domeniul radio şi al microundelor
Abr. Denumire Banda [Hz] Domeniu de utilizare
ELF Frecvenţă extrem de
joasă
(Extremely Low
Frequency)
3-30 Hz Comunicaţii submarine
SLF Frecvenţă super joasă
(Super Low Frequency)
30-300 Hz Comunicaţii submarine
ULF Frecvenţă ultra joasă
(Ultra Low Frequency)
300-3000
Hz
Comunicaţii
VLF Frecvenţă foarte joasă
(Very Low Frequency)
3-30 kHz Comunicaţii submarine
Aparatură medicală
LF Frecvenţă joasă
(Low Frequency)
30-300 kHz Navigaţie, Sincronizare de timp,
radiodifuziune AM pe unde lungi
MF Frecvenţă medie
(Medium Frequency)
300-3000
kHz
Radiodifuziune AM pe unde
medii
HF Frecvenţă înaltă
(High Frequency)
3-30 MHz Radiodifuziune AM pe unde
scurte şi radiocomunicaţii
radioamatori
VHF Frecvenţă foarte înaltă
(Very High Frequency)
30-300
MHz
Radiodifuziune FM pe unde
ultrascurte FM, televiziune

113

terestră
UHF Frecvenţă ultra înaltă
(Ultra High Frequency)
300-3000
MHz
Televiziune terestră, telefonie
mobilă, reţele wireless
SHF Frecvenţă super înaltă
(Super High Frequency)
3-30 GHz Transmisiuni cu microunde,
reţele wireless, radare
EHF Frecvenţă extrem de
înaltă
(Extremely High
Frequency)
30-300 GHz Radioastronomie, radiorelee
pentru microunde
> 300 GHz Vedere nocturnă

Transmisiile radio uzuale folosesc o bandă îngustă de frecvenţe, Δf/f<<1, pentru a
obţine o eficienţă sporită. În unele cazuri, transmiţătorul „sare” de la o frecvenţă la alta după
anumite reguli, ocupând o bandă mai largă, tehnica numindu-se cu „spectru împrăştiat” -
spread spectrum. Spectre mai largi sunt ocupate prin tehnica numită „spectru împrăştiat cu
secvenţă directă” - direct sequence spread spectrum.
Aproape întregul spectru de frecvenţe radio este utilizat pentru transmisiuni de date,
prezentând diverse particularităţi în funcţie de gama de frecvenţe (lungimi de undă).
Principalele aplicaţii ale comunicaţiilor în radiofrecvenţă sunt sintetizate în tabelul 1.
Frecvenţele de până la 3 MHz (LF - Low Frequency, MF - Medium Frequency) sunt utilizate
în principal pentru transmisiuni vocale sau radiodifuziune MA. Domeniul frecvenţelor înalte
(HF - High Frequency, 3-30MHz) prezintă proprietăţi de propagare variabile, transmisiunile
radio în această gamă de frecvenţe necesitând totuşi puteri de emisie relativ mici pentru arii de
acoperire mari. Aceste semnale sunt reflectate de ionosferă, ceea ce, în anumite condiţii, este
un avantaj, mărind mult aria de acoperire (figura 14). Modificările care pot să apară la nivelul
ionosferei determină însă efecte negative asupra propagării (fading, distorsiuni, întreruperi).
Din acest motiv nu se utilizează pentru transmisiuni de date la mare distanţă, cu excepţia
transmisiunilor scurte, de tip telegrafic (15bps, CW). Deoarece rata erorilor este ridicată, este
necesară detecţia şi corecţia erorilor şi staţii intermediare de retransmisie automată. Se
utilizează în principal pentru telegrafie internaţională şi telefonie navală.
În anumite condiţii, transmisiunile radio exploatează reflexia troposferică. Troposfera
se află la altitudine inferioară ionosferei (10 km faţă de 50 km) şi este mult mai stabilă.
Reflexia troposferică a undelor radio (figura 14) este utilizată în transmisiuni pe distanţe de
până la 1000 km, reflexia propriu-zisă permiţând transmisia dincolo de orizontul vizibil.
Semnalul recepţionat este o sumare a mai multor unde reflectate. Circuitele care utilizează
reflexia troposferică necesită antene de diametre mari (între 18 şi 36m) şi o mare putere de
emisie comparativ cu utilizarea microundelor, de exemplu. Propagarea este însă afectată de
condiţiile atmosferice şi de fenomenul de fading (scăderea nivelului de semnal), costurile de
exploatare fiind superioare celor necesare în cazul utilizării altor medii.

114


figura 3-14. Propagarea semnalelor radio

Domeniul frecvenţelor foarte înalte şi ultra înalte (VHF - Very High Frequency, UHF -
Ultra High Frequency) este rezervat transmisiunilor radio FM şi de televiziune, având
proprietăţi optime de acoperire pentru arii restrânse, în limita orizontului vizibil.
La frecvenţe suficient de mari, peste 1GHz, undele electromagnetice capătă proprietăţi
foarte bune de propagare directivă şi sunt larg utilizate în transmisiunile de date moderne. Din
acest motiv ele sunt tratate distinct, ca microunde.

3.1.4.8. Transmisiuni prin microunde

Legăturile de comunicaţie care folosesc microunde suportă sute de canale de
comunicaţie tip voce, date sau televiziune, capacitatea lor fiind însă inferioară cablurilor
coaxiale. Spectrul de frecvenţe alocat este cuprins între 1 GHz şi 15 GHz.
Datorită directivităţii lor, microundele sunt afectate mai puţin de interferenţe dar
necesită vizibilitate directă între punctul de emisie şi cel de recepţie. Luând în calcul curbura
pământului, pentru antene situate la înălţimea de 100m, distanţa acoperită este de 80 km.
Pentru distanţe mai mari, comunicaţiile prin microundele necesită relee intermediare pentru
retransmisie, situate uzual la distanţe de 30-50km, cu vizibilitate directă între antenele
acestora. Sunt necesare mai puţine amplificatoare intermediare decât în cazul cablurilor
coaxiale (care necesită amplificare la fiecare 2-6 km), motiv pentru care sunt preferate pentru
transmisiunile TV la mare distanţă. Un canal TV este echivalent cu 1200 canale telefonice şi
pot utiliza alternativ aceeaşi bandă de frecvenţă în funcţie de vârfurile de solicitare. Antenele
pentru microunde trebuie riguros orientate către antena corespondentă, fără obstacole
intermediare. Unghiul fasciculului de radiaţie este de aproximativ 1°, iar diametrul tipic al
antenei este de 3 m. Umezeala şi temperatura pot modifica gradul de atenuare al radiaţiei de
microunde, iar spontan pot să apară reflexii datorate interpunerii diverselor obiecte (aparate de
zbor, stoluri de păsări etc.). Variaţiile de atenuare pot fi compensate automat la recepţie.
Utilizarea microundelor pentru transmisiuni de date este foarte răspândită, aşa cum se
va vedea în capitolele următoare: reţele wireless, comunicaţii bluetooth, sisteme de transport a
datelor prin satelit, reţele de comunicaţie celulare, distribuţie de semnal TV şi radiodifuziune
pe arii largi (prin satelit), sisteme GPS, în telefonia civilă şi militară etc.


115

3.2. Reţele de calculatoare şi interconectarea lor
3.2.1. Clasificarea reţelelor

Prin reţea de calculatoare se înţelege un număr de echipamente de procesare a
informaţiei conectate între ele şi capabile să schimbe mesaje. Altfel spus, reţeaua de
calculatoare este un ansamblu de sisteme interconectate prin intermediul unor medii de
comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de către un număr mare de
utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware, periferice), logice (aplicaţii software) şi
informaţionale (baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare conectate. Spunem că
două sau mai multe calculatoare sunt interconectate dacă sunt capabile să schimbe informaţii
între ele. Dacă acestea îşi pun la dispoziţie reciproc resursele, proces numit partajare, atunci
putem spune că acestea lucrează în reţea.
Orice abordare a reţelelor de calculatoare trebuie să pornească de la clasificarea
acestora. Există mai multe criterii pe baza cărora pot fi clasificate reţelele de calculatoare.

3.2.1.1. Clasificarea reţelelor după mărime

O prima clasificare, elementară, are în vedere ca şi criteriu distanţa dintre elementele
de procesare/prelucrare a informaţiei. Astfel, pentru distanţe de ordinul a 0,1m nu putem
vorbi încă de reţele, ci de module electronice sau plăci de circuit. Mai multe module
constituie împreună sisteme, distanţe fiind de ordinul a 1m. Un computer este, conform
acestei definiţii, un sistem. Nici sistemele nu pot fi considerate însă reţele. Totuşi, la acest
nivel se discută despre Personal Area Network sau PAN. Reţelele de arie personală se referă
în general la interacţiunea cu operatorul de sistem şi includ comunicaţii pe distanţe scurte ca
în cazul conectării unei staţii la un telefon mobil sau la un PDA. PAN pot fi cablate
(FireWire, USB) sau fără fir numite (Wireless PAN – WPAN, IrDA, Bluetooth). De multe ori,
PAN sunt identificate doar cu comunicaţiile radio în banda de 2,4GHz standardele definind
tehnologii cum sunt cele cunoscute sub denumirea Bluetooth (iniţial standardizat ca IEEE
802.15.1-2002-2005) sau ZigBee (bazat pe IEEE 802.15.4-2006).
Interconectând mai multe sisteme se obţine o primă categorie de reţele, reţele la nivel
de încăpere (distanţe de 10m între elementele de procesare a informaţiei). Mai multe reţele de
încăpere formează reţele la nivel de clădire, iar mai multe reţele de clădire formează reţele de
campus. Aceste trei categorii de reţele (încăpere, clădire, campus) se pot reuni, într-o primă
abordare, sub denumirea de reţele locale de calculatoare (LAN – Local Area Networks).
Mai multe reţele de campus interconectate constituie reţele la nivel de localitate (10
km), categorie asimilată cu denumirea de reţele metropolitane (MAN – Metropolitan Area
Networks).
Interconectând reţelele de tip localitate se obţin reţele naţionale (100 km), mai multe
reţele naţionale formează reţele continentale (1000 km), iar mai multe reţele continentale
interconectate (1000 km) formează reţeaua planetară sau mondială, cunoscută sub denumirea
de INTERNET. Nivelele naţionale, continentale şi mondial sunt cunoscute generic sub
denumirea de reţele de arie largă (WAN – Wide Area Networks).
Dacă reţeaua planetară este asimilată cu denumirea de Internet, atunci tot ceea ce se
găseşte sub acest nivel va purta denumirea generica de INTRANET.
În tabelul din tabelul 3-2 este descris modul de ierarhizare a reţelelor după criteriul
distanţei dintre elementele de procesare a informaţiei.

tabelul 3-2. Clasificarea generică a reţelelor

116


Distanţa Tip reţea
0,1 m module sau plăci de circuite
1 m sisteme PAN
10 m reţea de încăpere
100 m reţea în clădire
1 km reţea în campus
LAN
10 km reţea în localitate MAN
100 km reţea naţională
1000 km reţea continentală
INTRANET
10.000 km reţea mondială
WAN
INTERNET


Este important de precizat că totuşi criteriul care defineşte tipul unei reţele (LAN,
MAN sau WAN) nu este distanţa sau mărimea, aşa cum intuitiv s-a arătat mai sus. Definirea
tipului propriu-zis de reţea se realizează pe baza modului cum sunt vehiculate datele în reţea,
adică pe baza unor reguli de comunicare. Un astfel de set de reguli de comunicare care
guvernează transferul informaţional între sisteme se numeşte protocol de comunicaţie. Aceste
protocoale, reglementate prin standarde internaţionale, definesc modul fizic de vehiculare a
informaţiei, organizarea datelor, modul de gestiune a traficului, controlul erorilor de
comunicaţie etc.
Reţelele locale (LAN) sunt în general reţele private, localizate într-un anumit areal.
Parametrii liniilor de comunicaţie fac ca timpul de transmisie să fie limitat şi predictibil. Ele
utilizează o singură cale de comunicaţie, semi-duplex sau duplex, functionând la viteze tipice
cuprinse între 10 şi 100 Mbps, dar şi mai mari, reţelele locale de tip GigaBit (1 Gbps) fiind
deja larg răspândite.
O particularitate a reţelelor locale este regăsită în modul de arbitrare a traficului de
date. În LAN-urile Ethernet, cele mai utilizate, topologia logică utilizează tehnica difuzării
(broadcast): datele transmise de o gazdă (host) sunt recepţionate de toate celelalte staţii
conectate la mediul de transmisie. Se ştie că dacă două staţii dintr-o reţea încearcă să
transmită în acelaşi timp, apare o interferenţă numită coliziune şi semnalul rezultant nu mai
permite recuperarea informaţiei transportate. Apariţia coliziunilor face ca informaţia să nu
mai fie utilizabilă, fiind necesare tehnici de reluare a procedurii de transfer, adică
retransmisii. Pe ansamblu, rezultă o diminuare a volumului de date utile transferate. Dacă
volumul de date ce se transmite în unitatea de timp depaşeşte capacitatea de transport a
canalului de comunicaţie apare fenomenul numit congestie. Pentru evitarea coliziunilor, în
reţelele Ethernet (IEEE 802.3) staţiile aşteaptă, înainte de a iniţia o transmisie, un interval de
timp aleator, din momentul când sesizează că mediul de comunicaţie este liber. Scopul este
acela de a reduce probabilitatea ca două staţii să iniţieze simultan o transmisie.
Zona dintr-o reţea de unde provine un pachet şi unde pot apărea coliziuni se numeşte
domeniu de coliziune.
Reţelele metropolitane (MAN) pot fi privite ca o extensie a reţelelor LAN şi care
utilizează în mod normal tehnologii de comunicaţie similare cu acestea. Aceste reţele pot fi
atât private cât şi publice. O reţea MAN conţine un mediu de difuzare prin intermediul căruia
comunică toate sistemele din reţelele LAN interconectate. În aceste reţele nu există elemente
de comutare care să dirijeze pachetele de date, ci puncte de conectare de intrare/ieşire pentru
LAN-uri. Principala particularitate a reţelelor MAN constă în faptul că utilizează standarde de
comunicaţie specifice: Magistrala Duală cu Coada Distribuita (DQDB – Dual Queue Dual

117

Bus), ATM (Asynchronous Transfer Mode), FDDI (Fiber Distributed Data Interface) sau mai
nou Metro Ethernet, standarde care vor fi descrise mai târziu.
O metodă uzuală de arbitrare a traficului MAN se bazează pe regula jetonului (token-
passing), adaptată configuraţiilor cu difuzare circulară (inel sau ring) – token ring sau
adaptată magistralelor cu difuzare liniară (magistrală sau bus) – token bus.
Tehnica jetonului constă în definirea unei secvenţe de date cu lungimea de trei bytes
ca „jeton electronic” stabilindu-se ca regulă faptul că la un moment dat, iniţiativa de a
transmite date o poate avea numai deţinătorul jetonului. Jetonul circulă de la o staţie la alta,
asigurându-ne astfel că la un moment dat un singur sistem poate iniţia o transmisie. Dacă o
staţie nu are de transmis date, va retransmite imediat jetonul următoarei staţii.
În cazul tehnologiei token ring (figura 15), existenţa unei căi de comunicaţie circulară
face ca informaţia să fie vehiculată de la o staţie la alta prin recepţionare şi retransmisie, pe o
structură de tip inel (ring). În mod particular metoda se poate aplica şi arhitecturilor de tip stea
(star) deoarece modul de transfer ciclic a jetonului face ca peste structură fizică de tip stea să
apară un inel virtual de comunicaţie. În general tehnologia token ring se utilizează în reţelele
de comunicaţie, unde mediul de transfer este gestionat de cei doi corespondenţi care comunică
pe un anumit segment, trecerea pe alt segment realizându-se prin recepţionare-retransmisie.
Jetonul lansat se întoarce întotdeauna la emitent.
Tehnologia a fost propusă în anii `60, în prezent fiind standardizate (IEEE 802.5)
viteze de 4 Mbps, 16 Mbps, 100 Mbps şi 1 Gbps. Deşi iniţial această tehnologie era
superioară Ethernet-ului, în prezent ea a fost surclasată de reţelele Ethernet bazate pe
echipamente de comutaţie a datelor (switch-uri), echipamente care operează la nivel MAC
(Media Access Control) datorită unor considerente de ordin comercial şi economic.

figura 3-15. Reţea Token Ring

Tehnologia token bus este similară celei descrise anterior, cu deosebirea că se
utilizează o cale de comunicaţie comună, partajată, liniară, de tip magistrală (de obicei pe
cablu coaxial). Pe o astfel de arhitectură, stabilind o ordine ciclică de comunicaţie se poate
construi un inel virtual ca şi în cazul anterior, dar mediul de comunicatie fiind partajat pot să
apară coliziuni şi deci pierderi de pachete de date, inclusiv piederea jetonului. Jetonul circulă
în acelaşi mod, de la o staţie la alta, punându-se însă probleme particulare de stingere a
acestuia după parcurgerea magistralei sau consumarea timpului de viaţă şi eventual de lansare
a altuia.

118


figura 3-16. Reţea Token Bus

Toate mediile de comunicaţie partajate de mai multe staţii sunt domenii de coliziune
iar tehnica jetonului, alături de alte metode, permite reducerea probabilităţii de apariţie a
acestora.
Reţelele pe arii largi (WAN) acoperă arii geografice întinse, o ţară sau un continent. În
mod specific, la acest nivel calculatoarele se numesc gazde (se mai utilizează şi termenii host
sau sistem final), dar termenul se extinde şi la celelalte tipuri de reţele (MAN, LAN) atâta
timp cât acestea fac parte constitutivă din WAN. Gazdele sunt conectate între ele printr-o
subreţea de comunicaţie (figura 17). Sarcina subreţelei este de a transmite mesajele de la o
gazdă la alta. Prin urmare, subreţeaua se referă la componenta de comunicaţie, în timp ce
beneficiarul transferului este o aplicaţie la nivelul gazdei.
O subreţea este formată din linii de transmisie (alcătuite la rândul lor din circuite,
canale sau trunchiuri), care au rolul de a transporta informaţia binară şi din elemente de
comutare, care sunt dispozitive specializate (inclusiv calculatoare configurate corespunzător),
care asigură interconectarea a două sau mai multe linii de transmisie. Termenul generic pentru
aceste echipamente de comutare este acela de ruter (router), dar întâlnim şi termeni ca noduri
de comutare a pachetelor, sisteme intermediare, comutatoare de date. Fiecare gazdă face
parte dintr-un LAN în care există un ruter, prin intermediul căruia se face legatura cu alte
reţele. Prin urmare, infrastructura de comunicaţie (liniile) şi ruterele formează subreţeaua
fizică (figura 3-17).

figura 3-17. Reţea de arie largă, WAN


119

Noţiunea de subreţea are şi altă semnificaţie, atunci când se vorbeşte de adresarea
sistemelor într-o reţea. În aceste cazuri, care vor fi discutate mai tarziu, se preferă preluarea
termenului din limba engleza, sub-net.
Reţeaua WAN conţine deci mai multe rutere conectate între ele, în spatele
fiecăruia găsindu-se mai multe gazde. Ruterele pot transfera date de la unul la altul direct sau
prin intermediul unor rutere intermediare, în funcţie de poziţia lor în reţea.
Câteva din tehnologiile de comunicaţie utilizate în reţelele WAN includ următoarele
soluţii:
- modem - 56kbps
- ISDN (Integrated Services Digital Network) – 128 kbps
- DSL (Digital Subscriber Line) – 24 Mbps
- WiFi/WiMAX (Wireless) – 108/70 Mbps
- Frame Relay – 1,5 Mbps
- ATM (Asynchronous Transfer Mode) – 155 Mbps
- T1-T5, E1-E5 (T – în SUA, E – în Europa) – până la 400/565 Mbps


3.2.1.2. Clasificări ale reţelelor după metoda de transmisie

După tehnologia de difuzare, există următoarele tipuri de reţele: reţele cu difuzare
(broadcast) şi reţele punct-la-punct;
Reţelele cu difuzare utilizează de multe ori un singur canal de comunicaţie care este
partajat de toate echipamentele din reţea. Orice gazdă poate trimite mesaje scurte, numite
pachete, care sunt primite de toate celelalte gazde, operaţiunea numindu-se difuzare. Dacă
pachetul îi este adresat, echipamentul îl prelucrează iar dacă este pentru un alt dispozitiv,
pachetul este ignorat. În unele sisteme cu difuzare este posibilă trimiterea pachetelor la un
grup de gazde destinaţie, operaţiunea fiind numită trimitere multiplă.
În cazul în care schimbul de pachete informaţionale se bazează pe conexiuni pereche
între maşini de date individuale, vorbim de reţele punct-la-punct. Pentru a parcurge traseul de
la o sursă la destinaţie într-o reţea de acest tip, un pachet va „călători” prin una sau mai multe
staţii intermediare. Pot exista mai multe trasee între o sursă şi o destinaţie, motiv pentru care
în aceste situaţii este necesară implementarea unor algoritmi specializaţi de dirijare.
În reţelele de mici dimensiuni, localizate geografic, se utilizează în general tehnica
difuzării, în timp ce reţelele mai mari sunt de obicei de tip punct-la-punct. Transmisiile punct-
la-punct cu un singur transmiţător şi un singur receptor sunt numite uneori şi reţele de tip
unicasting, adică opusul reţelelor de tip broadcasting.
Transmiterea pachetelor de date în reţelele de calculatoare implică identificarea unor
căi de transport între sursă şi destinaţie. Atunci când stabilirea legăturii se face prin comutarea
fizică (ohmică) a unor circuite, folosind contacte electrice (relee) vorbim de reţele de
comunicaţie bazate pe comutaţia circuitelor. Sistemele clasice de telefonie se bazează pe
acest principiu. Din punctul de vedere al transmisiunilor de date această soluţie are o eficienţă
scăzută deoarece circuitul rămâne ocupat chiar şi atunci când nu se transmite nimic, până la
iniţierea procedurii de închidere a conexiunii.
Atunci când pachetele de date sunt dirijate de către echipamente dedicate (rutere) pe
diverse căi alese dintre mai multe căi disponibile permanent, vorbim despre reţele de
comunicaţie bazate pe comutaţia de pachete. Pachetele pot fi transmise succesiv, la momente
de timp diferite (multiplexare în timp), pe acelaşi circuit, indiferent de provenienţă. Este cazul
reţelei Internet, de exemplu. În reţelele de date bazate pe comutaţia pachetelor, stabilea
conexiunii se poate face însă înainte de iniţierea transmisiei pachetelor de date, caz în care
comunicaţia se va numi comunicaţie orientată pe conexiune, sau se poate face dinamic, lăsând

120

nodurile implicate (ruterele) să aleagă calea optimă de transport, situaţie în care comunicaţia
este numită comunicaţie ne-orientată pe conexiune. Comunicaţiile orientate pe conexiuni
implică predefinirea căii de comunicaţie şi deci rezervarea resurselor necesare de reţea
(conexiuni dial-up, reţele VPN, comunicaţii PPTP). Prestabilirea comunicaţiei înseamnă
întârzieri suplimentare necesare procedurilor de iniţializare respectiv închidere a conexiunii.
Comunicaţiile neorientate pe conexiune nu implică astfel de întârzieri, sunt mai simple şi se
bazează pe lansarea pachetelor, de către fiecare nod intermediar (ruter) pe calea pe care o
consideră optimă la un moment. Asta face însă ca nu toate pachetele să ajungă la destinaţie pe
o aceeaşi cale, deci acestea pot ajunge la destinaţie cu întârzieri diferite şi chiar în altă ordine
decât ordinea în care au fost lansate. Mai mult, unele pachete pot să se piardă pe parcurs. Din
acest motiv comunicaţiile ne-orientate pe conexiune trebuie să gestioneze ordonarea
pachetelor la destinaţie dar şi situaţiile de pierdere izolată de pachete.
3.2.2. Topologii de reţea

O altă clasificare a reţelelor se poate face având în vedere structura acestora numită şi
arhitectură sau topologie. Prin topologie se înţelege dispunerea fizică a sistemelor
interconectate, a conexiunilor şi a celorlalte componente care deservesc reţeaua. Topologia
fizică se referă la configuraţia spaţială a reţelei, la modul de interconectare şi ordinea de
conectare existentă între componentele reţelei. Există şi conceptul de topologie logică care se
referă la schema şi modul de comunicare logică între elementele reţelei.
Criteriul fundamental avut în vedere la definirea unei topologii de reţea este
performanţa de comunicare a reţelei asociată unei anumite arhitecturi. De asemenea, topologia
unei reţele este în strânsă legătură cu modul de realizare a reţelei, cum ar fi tipul mediului de
comunicaţie utilizat.
O arhitectură în care sistemele nu retransmit datele preluate se numeşte topologie
pasivă. Topologiile în care sistemele regenerează semnalul de date prin citire şi retransmitere,
fiecare gazdă funcţionând ca un repetor de date, este numită topologie activă. În acest din
urmă caz doar informaţia care îi este destinată nu este retransmisă.
Topologii diferite implică metode de comunicaţie diferite, iar toate aceste aspecte au o
mare influenţă în caracteristicile reţelei. În domeniul reţelelor locale sunt posibile mai multe
topologii, din care câteva mai importante sunt descrise mai jos.
În funcţie de arhitectura (structura) unei reţele, deosebim următoarele topologii:
- reţele tip magistrală (bus);
- reţele tip stea (star);
- reţele tip inel (ring)
- reţele arborescente (tree)
- reţele complete (tip Mesh)
- reţele neregulate.

Topologia magistrală (bus sau liniară) este cea mai simplă şi mai uzuală metodă de
conectare a calculatoarelor în reţea (figura 3-18). Sistemele sunt conectate la un canal de
comunicaţie comun numit magistrală sau trunchi. Atunci când la această magistrală sunt
conectate şi alte subreţele, ea se mai numeşte şi backbone. Deoarece mai multe gazde
partajează aceeaşi magistrală, rezultă că la un moment dat, un singur sistem poate transmite
fără a fi generate coliziuni. La nivelul LAN această topologie este regăsită în cazul
arhitecturilor Ethernet pe cablu coaxial. În aceste situaţii problema majoră care trebuie avută
în vedere constă în asigurarea adaptării de impedanţă (tipic 50 ohmi). Pentru asigurarea
adaptării de impedanţă în punctele de inserţie a gazdelor, se utilizează conectoare speciale în
formă de T, astfel încât impedanţa „văzuta” către interfaţa de comunicaţie a sistemului să aibă

121

o valoare foarte mare, care să nu modifice impedanţa liniei. Pentru asigurarea adaptării de
impedanţă la capetele magistralei trebuie utilizate conectoare speciale (conectoare de capăt
sau terminatoare), care prezintă o impedanţă egală cu a cablului (uzual un rezistor având
rezistenţa egală cu impedanţa cablului). Existenţa unei neadaptări de impedanţă determină
fenomene de reflexie şi refracţie a undelor electromagnetice ce se propagă, fenomen similar
celui care apare la propagarea oricărui tip de unde, atunci când întâlnesc suprafaţa de separaţie
a unui mediu cu alte caracateristici de propagare.

figura 3-18. Topologie de tip magistrală

Dacă un echipament conectat la magistrală se defectează sau trebuie îndepărtat din
reţea este necesar să se păstreze adaptarea de impedanţă. Extragerea conectorului în T din
interfaţa de reţea a sistemului (NIC), dar păstrarea lui pe linia magistrală asigură această
cerinţă deorece impedanţa nouă care apare, de tip „linie în gol”, are o valoare mare (infinit)
care nu modifică structura mediului de propagare. Orice neadaptare de impedanţă, în orice
punct s-ar afla, scoate din funcţie întregul segment. Din acest motiv, aceste tipuri de reţele au
o fiabilitate scăzută. Topologiile de tip magistrală sunt topologii pasive, nu retransmit
informaţia.
Pentru extinderea unei magistrale se pot utiliza soluţii pasive (conector BNC tubular)
dacă lungimea segmentului este mai mică decât distanţa maximă permisă de standardele de
comunicaţie (180m pentru cablul coaxial subţire) sau soluţii active (repetoare) dacă lungimea
maximă este depaşită. Repetoarele nu sunt simple amplificatoare de semnal electric ca în
cazul sistemelor analogice, ele citesc şi retransmit informaţia binară. În cazul arhitecturilor tip
magistrală, pe cablu coaxial, repetoarele pot fi echipamente dedicate sau computere utilizate
ca repetoare.
Topologia tip magistrală reprezintă o conexiune multipunct. Principalul avantaj al
acesteia este costul redus de implementare în condiţiile în care nivelul coliziunilor este
acceptabil pentru un număr nu foarte mare de gazde interconectate.
Topologia stea (star) are specific faptul că toate gazdele sunt conectate la un nod
central care are un rol particular în funcţionarea reţelei (figura 19). Orice comunicaţie între
două sisteme trece prin acest nod, care se comportă ca un comutator faţă de ansamblul reţelei.
Echipamentul de nod care asigură o interconectare de acest tip se numeşte generic HUB (Host
Unit Broadcast după unii autori), comutator de date (data switch), echipament de
interconectare sau concentrator. Gazdele nu pot comunica direct între ele, ci numai prin
intermediul concentratorului, la nivelul acestuia putându-se regăsi şi anumite funcţii
centralizate de administrare. Fiecare sistem din reţea este conectat la echipamentul de
interconectare printr-o linie proprie de comunicaţie, adică punct la punct sub acest aspect. În
acest scop, echipamentul de interconectare este prevăzut cu mai multe conectoare, câte unul
pentru fiecare gazdă, numite porturi. Conexiunile între gazde pot fi şi de tip multipunct.
Topologiile de tip stea sunt topologii active, ele retransmit informaţia.
In cazul topologiei stea, nodul central este transparent pentru gazde, adică nu este
„vizibil” ca şi echipament de dirijare a traficului (EI, element de interconectare, în figura
3-19). Asta înseamnă că gazdele „se văd” unele cu altele şi deci trebuie respectate anumite
reguli de comunicare pentru reducerea coliziunilor. Dacă informaţia circulă de la o staţie la

122

alta într-o anumită ordine, atunci putem evidenţia posibilitatea existenţei unei topologii logice
diferite de topologia fizică: de exemplu, poate exista o topologie logică de tip inel (circulară)
peste o topologie fizică de tip stea.

figura 3-19. Topologie fizică de tip stea

Topologia inel (ring) este definită printr-o configuraţie în care toate sistemele sunt
conectate succesiv între ele, două câte două, ultimul calculator fiind conectat cu primul,
constituind o structură circulară (figura 3-20). Un mesaj transmis de către sistemul sursă este
retras din buclă de către acelaşi sistem, atunci când pachetul informaţional revine la origine
după parcurgerea buclei. Nefuncţionarea unui nod nu scoate din funcţiune întregul inel
deoarece fiecare nod beneficiază de două căi de accesare a celorlalte noduri. Arbitrarea
transferului de mesaje se face prin tehnologia jetonului (token passing). Cea mai cunoscută
topologie inel este Token-ring, propusă de IBM.

figura 3-20. Topologie de tip inel

Topologiile de tip inel sunt asociate de obicei cu reţelele de nivel naţional şi
continental datorită unei siguranţe superioare în exploatare, siguranţă conferită de faptul că
fiecare nod are la dispoziţie două căi de comunicaţie. În acest mod, dacă un segment devine
nefuncţional, comunicaţia se poate relua pe partea de inel rămasă. Topologiile de tip inel sunt
în general eterogene deoarece înglobează de obicei mai multe tehnologii de comunicaţie.
În afara topologiilor fundamentale prezentate (magistrală, stea, inel) există şi alte
arhitecturi care prezintă interes practic. Acestea sunt considerate topologii derivate şi sunt
descrise în continuare.
Topologia arborescentă (tree) este constituită din mai multe niveluri ierarhice de
noduri (hub-uri, concentratoare), la care sunt conectate gazdele, rezultând o structură de tip
arbore (figura 3-21).

123


figura 3-21. Topologie de tip arborescent

Topologia completă (Mesh) este o arhitectură în care gazdele sunt conectate după
regula „fiecare cu toate celelalte”. Asta înseamnă că dacă o parte a infrastructurii de
comunicaţie sau a nodurilor devine nefuncţională, se găseşte oricând o nouă cale de
comunicare (figura 22). Legăturile multiple existente nu înseamnă neapărat conexiuni cablate
fizic, ele putând fi şi legături radio la care comutarea unei legături înseamnă de fapt
schimbarea frecvenţei purtătoare sau conexiuni mixte. Datorită fiabilităţii ridicate, aceste
topologii sunt exploatate în cazul aplicaţiilor spaţiale, militare sau medicale, unde nu este
acceptabilă întruperea comunicaţiei.

figura 3-22. Topologie completă

In practică se întâlnesc de multe ori topologii compuse, obţinute prin combinaţii ale
unor topologii fundamentale. O astfel de arhitectură este topologia magistrală-stea: mai multe
reţele cu topologie stea sunt conectate prin intermediul unor trunchiuri liniare de tip
magistrală (figura 23). Prin redesenarea aceste structuri de conectare se poate considera ca
fiind de fapt un caz particular al topologiei arborescente.

figura 3-23. Topologie combinată magistrală-stea




Gazde (hosts)

124

3.2.3. Tehnici de interconectare a calculatoarelor

3.2.3.1. Repetoare

Repetorul permite extinderea unei arhitecturi de reţea compensând degradarea
semnalului electric. Astfel pot fi depăşite constrângerile relative la lungimile segmentelor de
comunicaţie (figura 3-24). Repetorul poate fi conectat în orice punct al segmentului şi poate
retransmite semnalele pe mai multe căi, într-o structură arborescentă. Reţelele interconectate
trebuie să fie de acelaşi tip LLC şi să utilizeze aceiaşi metodă de acces la mediul de
comunicaţie deoarece repetorul nu intervine în secvenţa de date. Uneori repetorul se utilizează
pentru a face legătura între medii de transmisiune diferite, cum ar fi: cablu coaxial - fibră
optică, cablu coaxial - pereche răsucită, cablu 10 BASE 5 - cablu 10 BASE 2. În acest caz el
poate fi asociat cu un dispozitiv care realizează adaptarea la nivelul conectării fizice şi care se
numeşte transceiver (transmitter, receiver), dispozitiv care însă nu afectează şirul de date
logice care sunt vehiculate.

figura 3-24. Definirea repetorului în raport cu modelul ISO / OSI

Repetoarele nu analizează cadrele de date vehiculate, ci doar le repetă bit cu bit pe
celelalte segmente, ca şi semnale electrice sau optice, fiind astfel transparente la protocoalele
utilizate la nivelul imediat superior, nivelul legătură de date. În cazul reţelelor în inel
repetoarele nu sunt necesare deoarece în aceste reţele fiecare sistem acţionează el însuşi ca un
repetor.

3.2.3.2. Hub-uri

Un exemplu de repetor într-o reţea LAN este HUB-ul (Host Unit Broadcast, după unii
autori). Scopul unui hub este de a regenera şi a resincroniza semnalele din reţea actionând la
nivel fizic, asupra semnalului şi deservind mai multe segmente de reţea. Hub-ul este cunoscut
şi sub denumirea de repetor multiport. Un cadru de date este trimis către toate staţiile, pe toate
porturile, dar acesta este acceptat numai de numai de staţia destinaţie. Deci hub-ul este un
echipament de interconectare la nivel fizic transparent pentru clienţii reţelei, în sesnsul că el
nu este văzut ca partener de comunicaţie. Hub-ul este un echipament de interconectare care
asigură legături individuale pe fiecare din porturile sale (figura 3-25), funcţionând că un punct
central de conectare sau concentrator de date. Întreruperea conexiunii pe unul din segmente
nu afectează celelalte staţii. Hub-urile nu modifică domeniul de coliziune, ceea ce înseamnă
că în reţelele de mari dimensiuni pot să apară probleme sub acest aspect.

125


figura 3-25. Hub-ul, repetor multiport

3.2.3.3. Bridge-uri

Bridge-urile sau punţile de date sunt echipamente care pot fi considerate ca având un
anumit grad de inteligenţă în sensul că au capacitatea de a procesa informaţia vehiculată,
înţelegând prin aceasta că pot analiza datele vehiculate şi pot lua decizii limitate în funcţie de
conţinutul transferat, fără a modifica secvenţa de date transmisă. Ele interconectează reţele
LAN de acelaşi tip sau de tipuri diferite (eventual folosind transceivere) permiţând
extinderea segmentelor de comunicaţie. Bridge-urile sunt transparente pentru clienţii reţelei şi
operează la nivelul legăturii de date, MAC. Punţile sunt utile pentru extinderea fizică a unei
reţele LAN şi pentru interconectarea reţelelor locale ce utilizează tehnici diferite de control a
accesului la mediu. Un adaptor wireless de exemplu este un bridge pentru că interconectează
la nivel MAC două segmente de reţea care folosesc medii de comunicaţie diferite.
Un bridge poate realiza şi o funcţie de filtrare a cadrelor între două segmente de
reţea asociate porturilor sale. El determină, pe baza adresei destinaţie din cadru, dacă este
cazul sau nu să transmită cadrul de pe o reţea pe alta. Identificarea sursei şi destinaţiei se face
după adresa fizică (MAC) prezentă în header-ul cadrului de date. Bridge-ul se foloseşte de
adresele MAC pentru a construi un tabel care asignează fiecărui port adresele fizice ale
staţiilor conectate pe respectivul segment.

figura 3-26. Definirea unui bridge în raport cu modelul ISO / OSI

Construirea tabelului de asignare se bazează pe „observarea” traficului. În felul
acesta bridge-ul poate izola o parte din traficul de reţea generat pe o reţea locală pentru a nu
pătrunde în alte reţele, atunci când nu este cazul, deci el reduce domeniul de coliziuni. Dacă
într-o reţea apar coliziuni, el nu le propagă în altă reţea. În raport cu modelul OSI, bridge-ul
operează la nivelul legăturii de date (figura 3-26), fiind transparent la protocoalele nivelurilor
superioare.
Dacă trebuie să transmită un cadru într-o reţea el trebuie să aştepte disponibilitatea
reţelei la fel ca un sistem oarecare din acea reţea, deci mesajele recepţionate sunt temporar
memorate într-o memorie tampon.

Bridge-urile pot fi de două tipuri:
- transparente: în acest caz se examinează adresele MAC din pachetele care circulă în
reţelele la care este conectat dispozitivul şi pe baza tabelelor de adresare decide
pentru fiecare pachet dacă trebuie transmis pe o reţea sau pe alta;

126

- cu rutare prin sursă (sau punţi Token Ring): în acest caz se utilizează informaţia de
rutare inclusă de sistemul sursă în câmpul din cadrul MAC. Aceste punţi sunt
specifice pentru interconectarea reţelelor Token Ring.

3.2.3.4. Switch-uri

Un bridge multiport poartă denumirea de switch sau comutator de date.
Switch-urile sunt echipamente de interconectare asemănătoare fizic cu hub-urile
(pentru că au de asemenea mai multe porturi de conectare), dar care diferă esenţial ca mod de
operare. Switch-urile, fiind bridge-uri multiport, operează tot la subnivelul MAC (legătură de
date) şi au capacitatea de a învăţa reguli (principiul inteligenţei artificiale). Ca şi un bridge, un
switch identifică adresa MAC a sursei şi a destinaţiei şi păstrează aceste valori într-un tabel de
memorare a asocierilor dintre adresele MAC şi porturile fizice. În primul moment switch-ul
nu are informaţii memorate şi trimite cadrele de date către toate porturile, la fel ca un hub. În
momentul când soseşte un răspuns, el are posibilitatea “să observe” adresa MAC a interfeţei
de reţea a dispozitivului conectat pe un anumit port, adresă plasată în câmpul corespunzător al
cadrului MAC şi să o memoreze. Pe măsură ce retransmite pachete de date, tabela de
memorare MAC creşte, astfel încât switch-ul va cunoaşte la un moment dat pe ce porturi se
află anumite adrese MAC, deci va şti să trimită cadrele respective numai către portul
destinaţie şi nu către toate celelalte, degrevându-le pe acestea din urmă de un trafic care nu le
este destinat. În acest mod switch-ul, ca orice bridge, reduce domeniul de coliziuni şi permite
comunicaţii individuale între două (sau uneori mai multe) adrese MAC. Pe un port se pot găsi
mai multe adrese MAC deoarece acolo poate fi conectat un alt switch sau un hub. Eficienţa
switch-ului creşte pe măsură ce învaţă mai multe reguli (mai multe adrese MAC).
Performanţele unui switch depind în primul rând de capacitatea de memorare a adreselor
MAC şi de dimensiunea magistralelor interne pentru deservirea simultană a conexiunilor
multiple stabilite. Switch-urile care gestionează traficul doar la nivelul cadrelor MAC se
numesc switch-uri de nivel doi sau layer two.
Unele switch-uri includ şi funcţii complexe de filtrare sau gestiune a traficului şi se
numesc switch-uri cu management. Atunci când funcţiile respective funcţionează şi la nivelul
reţea (nivelul Internet în arhitectură TCP/IP) switch-urile se numesc de nivel trei sau layer trei
(corespunzător nivelului ISO/OSI) având posibilitatea de a opera într-o anumită măsură şi cu
adrese IP, preluând astfel de fapt anumite funcţii specifice nivelului superior:
- agregarea legăturilor (trunking) pentru a asigna două sau mai multe porturi unui
canal, de obicei pentru up-link;
- suport pentru STP - Spanning Tree Protocol, în scopul evitării apariţiei buclelor de
comunicaţie şi menţinerea unei structuri arborescente; se definesc trei tipuri de
porturi (root, designated, blocked), cu identificatori şi niveluri de prioritate,
urmărindu-se menţinerea căilor optime, de cost minim, de pe orice segment, către
portul principal;
- VLAN (Virtual LAN) pentru a separa clasele de utilizatori care partajează aceiaşi
infrastructura fizică în reţele virtuale independente;
- rutări locale între VLAN-uri;
- analize statistice de trafic;
- filtrări (pe bază de adresă MAC, adresă IP, port).

3.2.3.5. Rutere

Ruter-ul este un echipament folosit pentru interconectarea mai multor reţele locale
de tipuri diferite. Pentru aceasta însă sistemele din diferitele reţele conectate trebuie să

127

utilizeze acelaşi protocol. În timp ce un bridge operează cu adresele fizice ale sistemelor (din
cadrele MAC) ruter-ul utilizează adresele logice, de reţea, ale sistemelor (adrese IP). Aceste
adrese sunt administrate de nivelul trei al stivei de protocoale şi sunt independente de tipul
reţelei locale. Toate sistemele dintr-o reţea logică au aceeaşi adresă logică de subreţea. Ruter-
ul interconectează (sub)reţele logice diferite. Ruter-ul asigură posibilitatea rutării (dirijării)
optime a mesajelor de la o sursă către o destinaţie, atunci când există mai multe căi posibile
între cele două puncte. Corespunzător modelului OSI el operează la nivelul reţea (nivel
Internet în modelul TCP/IP) (figura 3-27).

figura 3-27. Definirea ruter-ului în raport cu modelul ISO / OSI

Capacitatea de a opera la nivelul reţea îi permite ruter-ului să determine cel mai bun
traseu, printr-o serie de legături de date, de la o reţea locală în care se află sistemul sursă la
reţeaua locală în care se află sistemul de destinaţie. Ruter-ul identifică reţeaua destinaţie,
respectiv ruter-ul destinaţie şi nu o gazdă anume. Pentru aceasta el trebuie să analizeze adresa
IP deci trebuie să aibă capacitatea de a procesa informaţia. Ruterul este deci un sistem cu
microprocesor, memorie, interfeţe. Un sistem de ruter-e poate asigura mai multe trasee active
între cele două reţele, făcând posibilă transmiterea mesajelor de la sursă la destinaţie pe căi
diferite. Mesajele pot ajunge la destinaţie în altă ordine decât cea de la emisie, dar nivelurile
superioare ale stivei de protocoale din astfel de reţele trebuie să fie capabile să restabilească
ordinea iniţială a mesajelor.
În general ruterele utilizează un singur tip de protocol de nivel reţea şi din acest
motiv ele nu pot interconecta decât reţele în care sistemele folosesc acelaşi tip de protocol.
Aceste rutere se numesc rutere dependente de protocol. Există însă şi rutere care au
implementate mai multe protocoale, făcând astfel posibilă rutarea între două reţele care
utilizează protocoale diferite, caz în care avem de a face cu rutere multiprotocol.
Există şi o categorie de rutere care pot deveni bridge-uri, atunci când nu recunosc
protocolul de reţea asociat unui cadru de date şi, în consecinţă, nu pot face operaţia de rutare,
lucrând cu adresele fizice. Un astfel de echipament care poate fi configurat şi ca bridge şi ca
ruter, este cunoscut sub denumirea de bridge-router (sau B-ruter).

128


figura 3-28. Rutarea în reţelele de date

În funcţie de modul cum ruterul ia decizia de a trimite mesajele pe o cale sau alta,
putem vorbi de rutare statică şi rutare dinamică (sau adaptivă). Rutarea statică foloseşte căi
predefinite în timp ce rutarea dinamică se bazează pe descoperirea traseelor optime, ca timp
de răspuns sau ca număr de noduri intermediare.
Rutele statice sunt definite manual. Rutele dinamice sunt „învăţate” pe baza
protocoalelor de rutare prin intermediul cărora comunică ruterele între ele. Rutarea dinamică
permite găsirea rutei optime însă ea are eficienţă numai dacă există mai multe căi de dirijare.
Rutele optime sunt evaluate continuu pe baza informaţiilor primite de la alte rutere. Reţelele
care au o singura cale de ieşire se numesc reţele stub. În cazul lor nu se justifica rutarea
dinamică. Ruter-ele nu propaga pachetele "broadcast" pentru distribuţie multiplă, dar pot fi
configurate să realizeze distribuţie multiplă pentru tipuri particulare de pachete.
Un exemplu de rutare între o sursă şi o destinaţie cu posibilitatea utilizării a două căi,
este prezentat în figura 3-28.

3.2.3.6. Gateway

Un gateway (poartă de trecere sau pasarelă pentru date) este un sistem fundamental
diferit de cele prezentate anterior. Acesta realizează o conversie de protocol permiţând
interconectarea de reţele care diferă între ele ca arhitectură, mediu de comunicaţie folosit,
protocoale utilizate sau formatul datelor. Gateway permite ca un program aplicaţie, care
rulează pe un sistem în conformitate cu o anumită structură de reţea, să comunice cu un alt
program aplicaţie ce rulează pe un sistem corespunzător unei alte structuri de reţea. O poartă
operează la oricare din nivelurile superioare din modelul ISO/OSI, de la nivelul transport până
la nivelul aplicaţie.

figura 3-29. Definirea unui gateway în raport cu modelul ISO / OSI


129

Principalele funcţiuni ale unui gateway sunt legate de:
- conversia formatului mesajelor (inclusiv dimensiunea mesajelor sau modul de
reprezentare a caracterelor)
- translatarea adreselor (a mecanismului de adresare, structura adreselor)
- conversia de protocol

Gateway-ul este identificat de sistemele din reţea ca punctul de comunicare cu
exteriorul reţelei şi de multe ori se identifică cu un server de rutare iar uneori cu un firewall
sau un proxy. El trebuie să se găsească în subreţeaua respectivă, deci să fie „vizibil”, în
interiorul măştii, pentru fiecare subreţea şi să corespundă interfeţei către ruter. Deci fiecare
(sub)reţea va avea un gateway implicit (default gateway). Un ruter poate găzdui mai multe
gateway-uri, câte unul pentru fiecare reţea interconectată, respectiv pentru fiecare interfaţă
locală deservită. Aşadar un gateway este o entitate de reţea virtuală, care există doar în
conjuncţie cu alte elemente de interconectare, care să-i ofere suportul de comunicare pentru
nivelurile inferioare din modelul de comunicaţie ISO/OSI (figura 3-29): fizic, legătură de date
şi reţea.


figura 3-30. Locul unui gateway într-o reţea locală

Locul unui gateway într-o reţea locală şi modul cum interacţionează cu celelalte
elemente ale reţelei este sugerat în figura 3-30.

3.2.3.7. Elemente de conectare de nivel superior

În afara interconectărilor menţionate la diverse niveluri ale modelului ISO/OSI sau
TCP/IP există şi interconectări care sunt accesibile la nivelul aplicaţie, interacţiunea
realizându-se transparent, prin accesul la serviciile de date. La acest nivel vorbim deja de
servicii, serviciile fiind găzduite de servere. Serviciile de gestiune a traficului da date
realizează de obicei intermedierea schimburilor de mesaje în scopul creşterii eficienţei de
utilizare a reţelei sau în scopul îmbunătăţirii securităţii transferurilor de date. Câteva soluţii de
acest gen care operează la nivelurile superioare ale arhitecturii TCP/IP sunt: proxy, firewall,
VPN.

Proxy

Proxy este o soluţie care permite accesarea serviciilor de date dintr-o reţea aflată în
spatele unui ruter logic, fără a exploata drepturile proprii de acces. Proxy este un sistem de
intermediere a traficului în sensul că primeşte cererile, identifică răspunsurile primite, le
memorează şi le trimite solicitantului iniţial. Un server proxy are drepturi de acces către zona
WAN (deci posedă o adresă IP publică sau una privată, dar cu acces NAT) şi trebuie să fie

In
t t
Gazde (hosts)
LAN
W
W
W Gateway

130

vizibil pentru gazdele care îl utilizează. El se poate găsi în reţeaua locală (LAN) sau în WAN.
Proxy memorează informaţiile transferate putând să le servească imediat unor solicitanţi
ulteriori ai aceleiaşi informaţii. În cazul în care informaţia solicitată de un client este deja
stocată, proxy-ul verifică validitatea acesteia (dată/oră expirare) după care trimite imediat
răspunsul inducând impresia de viteză mare de răspuns din partea reţelei. Eficienţa unui proxy
este cu atât mai mare cu cât spaţiul de memorie de care dispune are o dimensiune mai mare şi
cu cât numărul de utilizatori este mai mare. Proxy permite degrevarea benzii de acces Internet
deoarece evită transferul multiplu al aceleiaşi informaţii, oferă posibilitatea de a introduce
reguli de acces (clienţi deserviţi, intervale orare, protocoale premise, porturi accesibile) şi
permite analiza post-factum a informaţiilor transferate (cine, de unde, cât, când etc.).
Utilizarea unui serviciu proxy se defineşte explicit la nivelul aplicaţiilor care exploatează
servicii de date (programe de navigare, text/voice chat etc.) şi se poate baza pe drepturi
predefinite de accesare a acestuia (inclusiv acces pe baza de identificare). Atunci când ruterul
redirectează parţial sau total cererile către un proxy (prin redirectare de porturi) fără ca la
nivelul clientului să aibă loc o definire explicită a acestui serviciu, avem de a face cu un proxy
transparent. Un proxy poate fi interconectat cu alte servere proxy, operaţiunea numindu-se
parentare.

Firewall

Un alt aspect al gestiunii traficului la nivelul aplicaţiilor se referă la utilizarea locală a
unui sistem de filtrare a pachetelor de date, pe baza unor reguli predefinite. O astfel de
soluţie de protejare a clienţilor constă în utilizarea unui firewall (zid de foc sau paravan pentru
foc). Rolul unui firewall este să prevină pătrunderile neautorizate. Un firewall este o aplicaţie
care rulează pe un computer, un ruter sau orice alt dispozitiv de comunicaţie care controlează
fluxul de date între reţele pe baza unor reguli predefinite. Un firewall poate fi implementat
prin software, dar şi hardware. Dispozitivele firewall pot acţiona la nivelul "reţea" controlând
traficul pe baza adreselor sursă şi destinaţie sau pe baza numerelor de port. La nivelul
aplicaţie regulile se pot baza pe cuvinte cheie sau adrese Internet.
Anumite reguli de tip firewall pot opera pentru o întreagă reţea locală şi se pot
implementa la nivelul ruterelor prin filtrarea selectivă sau redirectarea pachetelor de date.
Antetul unui pachet TCP/IP conţine adresele IP sursă şi destinaţie, porturile sursă şi destinaţie
şi restul informaţiilor necesare transferului. Pe baza acestor date, ruterul poate decide asupra
oportunităţii unui anumit transfer, exercitând astfel funcţii de tip firewall.

VPN

Transferul informaţiei între două reţele se poate baza şi pe implementarea unei legături
de tip tunel de comunicaţie care nu ţine seama de infrastructura de transfer existentă, realizând
o legătură la nivelul aplicaţie. O astfel de soluţie se numeşte VPN (Virtual Private Network) şi
permite că două reţele să apară ca fiind în aceeaşi reţea locală deşi ele aparţin unor reţele
diferite. Tunelarea VPN oferă securitate sporită deoarece permite criptarea globală a
transferurilor şi autentificarea utilizatorilor.
Raportat la modelul de comunicaţie OSI, tunelarea VPN se poate realiza la nivelul
legăturii de date (tunelare PPTP, L2TP), la nivelul reţea (tunelare IPSec) sau la nivelul
aplicaţie (tunelare SSL).

Principalele protocoale folosite pentru tunelare VPN sunt:
- Point-to-Point Tunneling Protocol (PPTP)
- Layer 2 Tunneling Protocol (L2TP)

131

- IP security (IPsec)
3.3. Protocoale de comunicaţii şi servicii de reţea
3.3.1. Suita de protocoale TCP/IP

Arhitectura TCP/IP este un model de referinţă în transmisiunile de date. Arhitectura a
fost definită în 1974 (Cerf şi Kahn) şi preia parţial ierarhia ISO/OSI. Noul concept a fost de la
început orientat pe simplificare, interoperabilitate şi rutare flexibilă. Întreaga structură este
organizată în jurul unui nivel intermediar, numit nivel Internet.
Denumirea TCP/IP provine de la principalele protocoale utilizate, TCP (Transmission
Control Protocol) şi IP (Internet Protocol). Aceste protocoale pot fi folosite pentru
comunicaţii în cadrul oricăror reţele interconectate pe baza acestui model. Protocoalele
TCP/IP stau la baza reţelei mondiale numită Internet. Bazele acestui mod de comunicare au
fost puse odată cu crearea primei reţele care interconecta mai multe infrastructuri eterogene
arondate iniţial unor universităţi sau centre de cercetare, reţea numită ARPANET (Advanced
Research Projects Agency Network), ARPANET fiind considerat strămoşul Internetului de
azi.
Autoritatea supremă care dirijează evoluţia reţelei Internet este o organizaţie
constituită din membri voluntari, numită Internet Society (ISOC). În cadrul acestei organizaţii
există un consiliu, Internet Architecture Board (IAB), care are responsabilitatea tehnică a
evoluţiei reţelei. El aprobă standarde noi, alocă resurse şi ia decizii privind reţeaua.
Un alt organism, IETF (Internet Engineering Task Force), are sarcina de a dezbate,
periodic, probleme pe termen scurt: publică rapoarte şi documentaţie, sugerează acceptarea
unor idei noi, sau propune adoptarea unor noi standarde.
Documentaţia Internet, inclusiv standardele, sunt publicate sub forma unor documente
RFC (Request for Comments). Documentul RFC 1540, intitulat Internet Official Protocol
Standards, detaliază lista tuturor documentelor RFC.
Modelul de referinţă TCP/IP conţine patru niveluri:
- aplicaţie
- transport
- internet
- gazdă-la-reţea (sau interfaţă reţea).

În literatură este uneori considerat că nivelul de interfaţă cu reţeaua conţine două
subnivele: subnivelul legătură de date şi subnivelul fizic, preluate din modelul ISO/OSI.
Arhitectura specifică unei reţele TCP/IP este prezentată comparativ cu modelul OSI, în figura
3-31.




132


figura 3-31. Arhitectură TCP / IP şi echivalenţa cu modelul ISO / OSI

Protocoalele modelului TCP/IP sunt structurate de asemenea ierarhizat, pe patru
niveluri. Fiecare nivel se sprijină pe cel inferior şi oferă suport celui superior.

Nivelul gazdă-la-reţea (host-to-network) este nivelul inferior al stivei şi face ca
funcţionarea nivelului imediat superior (numit Internet, echivalentul nivelului reţea din
modelul OSI), să nu depindă de reţeaua fizică utilizată pentru comunicaţii sau de tipul
legăturii de date. Se identifică în cadrul acestui nivel două subniveluri:
- subnivelul hardware
- subnivelul interfeţei de reţea.

Subnivelul hardware include elementele de conectare fizică (conectică, semnale
electrice) care corespund nivelului fizic din modelul ISO/OSI. Acest nivel se regăseşte în
interfaţa hardware de conectare la reţea, NIC - Network Interface Card.
Subnivelul interfeţei de reţea se referă la elemente software, cum ar fi driver-ele de
reţea (când sistemul este conectat la o reţea locală) sau alte subsisteme specifice de gestiune a
interfeţei. Un astfel de exemplu este protocolul HDLC (High Level Data Link Control) care
operează la nivelul doi în modelul ISO/OSI şi care este responsabil cu introducerea şi
ştergerea de biţi „0”, astfel încât secvenţele binare definite ca delimitatori să nu se poată
regăsi accidental în interiorul câmpului de date, între marker-ii (flag-urile) de început şi de
sfârşit ai cadrului de date. Cadrul de date HDLC este exemplificat în figura 32. Subnivelul
interfaţă reţea intermediază mesajele transmise între nivelul Internet şi mediul fizic de
comunicaţie. Pe baza analizei biţilor de control care însoţesc cadrele de date, se determină
protocolul de comunicaţie cu care se operează către nivelul următor. Către mediul de
comunicaţie putem avea un acces de tip legătură de date de mare distanţă (circuite punct-la-
punct) sau reţea locală bazată pe protocoale de subnivel MAC.
Accesul la mediul de comunicaţie pune problema gestionării traficului în condiţiile în
care, în mod obişnuit, mai mulţi clienţi partajează aceeaşi infrastructură. Dacă două sau mai
multe staţii transmit în acelaşi timp, apare fenomenul de coliziune şi unităţile de date nu mai
sunt recuperabile decât prin retransmisie. Din acest motiv, la acest nivel se definesc metode şi
Nivel aplicaţie
Nivel prezentare
Nivel sesiune
Nivel transport
Nivel reţea
Nivel legatură de
Nivel fizic


Nivel aplicaţie
Nivel transport
Nivel Internet

Nivel gazdă la
reţea

Servicii şi
protocoale la nivel
aplicaţie
TCP U
IP, P
Driver reţea
Hardware
interfaţă reţea (NIC)
ISO / OSI TCP / IP

133

tehnologii de gestiune a accesului la mediul de comunicaţie, cele mai cunoscute fiind
următoarele:
- reţele LAN cu acces multiplu cu detectarea purtătoarei şi a coliziunilor CSMA/CD
(Carrier Sense Multiple Access with Collision Detection); fiecare staţie dintr-o reţea „ascultă”
mediul de comunicaţie şi nu iniţiază nici o comunicaţie până când nu detectează „linişte”;
înainte de a începe o transmisie, se aşteaptă un timp aleator pentru a evita ca două staţii care
au sesizat simultan că mediul este liber, să înceapă să transmită în acelaşi timp; este o
tehnologie specifică reţelelor Ethernet, IEEE 802.3
- reţele LAN cu acces multiplu cu detectarea purtătoarei şi evitarea coliziunilor
CSMA/CA (Carrier Sense Multiple Access with Collision Avoidance) se bazează pe
„anunţarea” tuturor staţiilor conectate asupra intenţiei de a transmite, astfel încât acestea evită
iniţierea unei comunicaţii în condiţiile respective; anunţarea prealabilă înseamnă un trafic
suplimentar de tip broadcasting şi deci o viteză de transfer utilă mai scăzută; se foloseşte în
reţelele wireless, IEEE 802.11.
- reţele LAN cu transfer de jeton pe magistrală (Token Bus, IEEE 802.4), reţele LAN
cu transfer de jeton în inel (Token Ring, IEEE 802.5); gestionează accesul prin „tehnica
jetonului”, accesul la mediul de comunicaţie fiind permis numai staţiei care, la un moment
dat, deţine jetonul (o secvenţă de date specifică).
- reţele LAN bazate pe cerere de prioritate; folosesc echipamente care primesc şi
analizează cererile de acces, avizând sau nu iniţierea unei transmisii; permit definirea de
priorităţi pentru staţii sau pentru un anumit tip de trafic; se utilizează în reţelele de tip 100VG-
AnyLAN (sau 100BaseVG, IEEE 802.12) şi folosesc medii de comunicaţie full-duplex cu
patru perechi de conductoare, UTP categorie 3 (Voice Grade, VG); suportă atât cadre Ethernet
(CSMA-CD) cât si cadre bazate pe transfer de jeton (AnyLAN).


figura 3-32. Structura standard a cadrului de date HDLC

Nivelul Internet gestionează transmiterea pachetelor de la sistemul sursă la sistemul
destinaţie, independent de conexiune. El are rolul de a permite gazdelor să emită pachete în
orice reţea şi de a face ca pachetele să circule independent până la destinaţie. Pachetele pot
chiar să sosească într-o ordine diferită faţă de cea în care au fost trimise, reordonarea lor fiind
sarcina nivelurilor superioare. Nivelul Internet defineşte în mod particular un format de pachet
şi un protocol numit IP, Internet Protocol. Sarcina nivelului Internet este să livreze pachete IP
către destinaţie. Dirijarea pachetelor pe rutele necesare se face prin operaţiunea de rutare.
La acest nivel operează diverse protocoale, toate folosind o metodă de identificare a
gazdelor bazată pe o adresare specifică, numită adresare IP. Principalele protocoale de nivel
Internet sunt:
- protocolul IP (Internet Protocol) este protocolul de bază în arhitecturile Internet,
este reglementat de IETC (Internet Engineering Task Force) RFC 791 şi a fost
publicat prima dată în 1981. Aceste protocol reglementează sistemul de adresare pe
32 de biţi, organizaţi în patru câmpuri de câte 8 biţi. Din acest motiv el se numeşte
şi IPv4. Pentru alocarea automată a adreselor IP s-a propus un alt protocol, DHCP
(Dynamic Host Control Protocol), care alocă adresele IP gazdelor (alături de alte
setări de reţea) pe baza adreselor fizice ale interfeţelor de reţea. IPv4 permite
F
lag de
î
Cadru de date HDLC
C
âmp
C
âmp
t l
D
ate
C
RC
F
lag de
8 1

134

4.294.967.296 de adrese independente, număr insuficient ca urmare a exploziei
Internetului şi a numărului de gazde conectate. În 1994, IETC a adoptat sistemul de
adresare cu 6 câmpuri, numit IPv6.
- protocolul ICMP (Internet Control Message Protocol) foloseşte serviciile
protocolului IP, mesajul ICMP ocupând câmpul de date al datagramei IP. El asigură
un mecanism prin care echipamentele de rutare şi sistemele din reţea comunică
informaţii privind parametrii comunicaţiei sau situaţiile de funcţionare defectuoasă.
Acest protocol se bazează pe transferul de pachete ICMP şi în mod obişnuit nu este
accesat de la nivelul aplicaţie. Fac excepţie comenzile de tip ping sau traceroute
care trimit cereri de ecou ICMP (ICMP echo request) şi primesc mesaje de răspuns
la ecou (echo response messages).
- protocolul ARP (Address Resolution Protocol) permite unui sistem să determine
adresa fizică (MAC) a unui alt sistem din aceeaşi reţea fizică cunoscând adresa IP
(de nivel reţea) a acestuia. ARP face posibil ca adresarea Internet să fie
independentă de adresarea la nivel fizic. Pentru identificarea adresei IP proprii se
foloseşte protocolul RARP (Reverse Address Resolution Protocol).
- Protocolul IGMP (Internet Group Management Protocol) este utilizat pentru
gestiunea apartenenţei gazdelor la grupuri de distribuţie multiplă.


Nivelul transport asigură comunicaţia între programele aplicaţie, ocupându-se de
reglarea fluxului de date şi transferul fără erori a secvenţelor de date. La nivelul transport,
fluxul de date către nivelul inferior este divizat în pachete, comunicarea cu nivelul superior
făcându-se prin mesaje. Prin urmare, la acest nivel se transportă mesajele vehiculate între
aplicaţii sursă şi destinaţie prin organizarea lor în pachete de date sau datagrame.
Sunt folosite două protocoale principale de transport, UDP (User Datagram Protocol)
şi TCP (Transmission Control Protocol), dar alături de acestea există şi altele.
- Protocolul UDP asigură un serviciu fără conexiune folosind adresarea IP pentru
transportul mesajelor. Acest protocol, mai simplu decât TCP, nu garantează livrarea
mesajului la recepţie fără erori, fără pierderi, fără duplicate şi în ordinea în care a fost
emis. UDP operează cu mesaje scurte organizate în datagrame. Din acest motiv, este
un protocol rapid şi eficient, dar care nu garantează transferul integral al informaţiilor,
adică este un protocol nesigur. Aplicaţiile uzuale care folosesc UDP sunt serviciile
DNS (Domain Name System), aplicaţiile multimedia, VoIP (voice over IP), unele
jocuri.
- Protocolul TCP oferă o alternativă de transfer sigur, cu o ordine de livrare şi care
garantează transferul corect, orientat pe conexiune. TCP este asociat cu majoritatea
serviciilor Internet: http, mesagerie electronică, conectare la distanţă. Acest protocol
are capacitatea de a deservi mai multe aplicaţii, operând cu mai multe conexiuni
numite porturi. Porturile sunt identificate prin numere pe 16 biţi, fiecare număr fiind
asociat unei conexiuni. La rândul lor, porturile sunt de 3 categorii:
- porturi consacrate, asociate în general cu aplicaţii care „aşteaptă” în mod pasiv
cereri: FTP - port 21, TELNET – port 23, SMTP – port 25, HTTP – port 80; sunt
definite de IANA – Internet Assigned Authority.
- porturi înregistrate, folosite de aplicaţii end-user ca porturi sursă pentru contactarea
serverelor
- porturi dinamice/private folosite tot de aplicaţii end-user, dar nu în mod sistematic.
Numărul de porturi recunoscute oficial este 65.535.

135

- Protocolul SCTP (Stream Control Transmission Protocol) a fost definit în anul 2000
(IETF, RFC 2960), este asemănător cu TCP, dar operează la nivel de cadre şi nu la
nivel de octet ca TCP. Conţine facilităţi de control a congestiilor.
- Protocolul DCCP (Datagram Congestion Protocol) dezvoltat în anul 2005, este
destinat aplicaţiilor afectate de constrângeri temporale (time senzitive), fiind orientat
pe mesaje. Scopul este acela de a evita ca unele fragmente de informaţie să ajungă la
destinaţie la un moment de timp când ele nu mai sunt necesare. Conţine specificaţii de
control a congestiilor. Aplicaţiile ţintă sunt cele din categoria telefoniei IP şi a stream-
urilor multimedia.

Nivelul aplicaţie asigură utilizatorilor reţelei, prin intermediul programelor
aplicaţie, accesul la servicii de reţea. Protocoalele de la acest nivel se adresează conexiunilor
de transport deci au asociate porturi specifice identificate prin valori numerice (în cazul în
care se bazează pe TCP). Cele mai frecvent folosite protocoale sunt prezentate în continuare.
- Protocolul HTTP (HyperText Transfer Protocol) - port 80, defineşte maniera de
transport pentru informaţiile de tip www, World Wide Web.
- Protocolul HTTPS (HyperText Transfer Protocol Secure) – port implicit 443,
reprezintă versiunea securizată a lui HTTP. A fost propus de Netscape
Communication Corporation pentru autentificarea şi criptarea transferurilor de
informaţii. Şirurile tip text sunt criptate în vederea transferului folosind SSL (Secure
Socket Layer) sau TLS (Transport Layer Security).
- Protocolul SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) – port 25, este folosit pentru
transferul (expedierea) în mod text a mesajelor de poştă electronică către o destinaţie
verificabilă. Sta la baza serviciului e-mail.
- Protocolul FTP (File Transfer Protocol) – port 21, permite utilizatorilor transferul de
fişiere între un sistem local şi unul aflat la distanţă. Transferul se face în mod text
(caractere ASCII sau EBCDIC) sau binar.
- Protocolul Telnet – port 23, este utilizat pentru conectarea la distanţă, pentru
stabilirea de relaţii tip client-server între sistemul local (client) şi aplicaţia Telnet
găzduita de sistemul îndepărtat (server). În acest mod terminalul local funcţionează ca
interfaţă virtuală de tip text sau terminal virtual (simulează local o interfaţă text VT-
100 pentru un sistem aflat la distanţă).
- Protocolul UUCP (Unix to Unix Copy Protocol) – port 540, este destinat execuţiei de
instrucţiuni la distanţă şi transferului de fişiere între maşini UNIX. Este folosit în
principal pentru comunicaţii modem, dar şi pentru transferuri TCP/IP.
- Protocolul NNTP (Network News Transfer Protocol) – port 119, NNTPS (NNTP
Secured) – port 563, defineşte transferul de informaţii text de tip ştiri electronice (e-
news) între servere. Permite postarea şi citirea de articole prin conectare la server şi
crearea de grupuri de ştiri (newsgroup).
- Protocolul SSH (Secure Shell Port) – port 22, defineşte posibilitatea de conectare la
distanţă la un server şi executarea de comenzi în mod similar cu telnet (sau rlogin în
UNIX, rsh în BSD), oferind însă posibilitatea de criptare a transferului (conexiune
securizată). Tunelul securizat astfel creat poate fi utilizat şi de alte servicii sau
transferuri de fişiere (cu funcţiile scp, sftp). O versiune mai nouă, SSH-2 oferă
algoritmi superiori de criptare şi identificare a partenerilor pe bază de adresă MAC,
precum şi posibilităţi de a iniţia mai multe sesiuni shell peste aceeaşi conexiune SSH.
- Protocolul IRC (Internet Relay Chat) este destinat comunicaţiilor de tip text, on-line,
în cadrul unor grupuri de discuţie (forum-uri) sau pentru comunicaţii unul-la-unu.
Fiind un protocol ce utilizează transferul de tip text, rezultă că poate fi grefat pe orice

136

sesiune TCP sau SSL. Necesită server IRC fără sau cu identificarea utilizatorului
(nick-name) şi permite cascadarea cu mai multe servere similare pentru expandarea
reţelei IRC. Un client uzual de IRC sub Windows este mIRC, care foloseşte porturile
cuprinse între 6667 şi 7000.
- SNMP (Simple Network Management Protocol) permite gestiunea centralizată a
echipamentelor dintr-o reţea. Sunt cunoscute trei variante SNMP: SNMP v1 este
prima versiune (1988) şi prezintă deficienţe de securitate prin transmiterea necriptată a
parolelor, SNMP v2 introduce noi funcţii de securitate/confidenţialitate şi
administrare grupată, fără însă să devină larg utilizat datorită unor inconsecvenţe ale
standardului şi SNMP v3 care este versiunea 2004.
- H323 – defineşte generic protocoale de comunicaţie pentru sesiuni audio-video, fiind
utilizat de aplicaţii ca NetMeeting (Windows), GnomeMeeting (Linux). Un protocol
alternativ este SIP (utilizat de Skype), mai nou şi mai performant, dar incompatibil cu
H.323. H.323 este primul protocol VoIP care adoptă RTP (Real Time Protocol) pentru
transportul audio/video în reţelele IP.
- SIP (Session Initiation Protocol) este un protocol dezvoltat separat de H.323, tot
pentru transport VoIP, dar incluzând funcţii care permit procesarea convorbirilor,
precum şi funcţionalităţi similare telefoniei publice. SIP se ocupă în principal de
semnalizări şi lucrează în conjuncţie cu alte protocoale, cum ar fi SDP (Session
Description Protocol), care defineşte conţinutul sesiunii, porturi utilizate, codec-uri.
- RTP (Real-time Transport Protocol) defineşte formatul standard al pachetelor
audio/video ce se transmit în timp real pe structura Internet. A fost elaborat în 1996
(RFC 1889), iniţial ca protocol multicast, dar folosit ulterior şi în sesiuni unicast
(videoconferinţă, telefonie IP). Funcţionează în conjuncţie cu RTCP (RTP Control
Protocol).

figura 3-33. Ierarhizarea protocoalelor TCP / IP

Nivel aplicaţie
Nivel transport
Nivel Internet

Nivel gazdă
la reţea
Arhitectura TCP / IP
Nivelul
Nivelul fizic
HTTP, HTTPS, SMTP, POP3, IMAP, FTP, DNS,
DHCP, NTP, SSH, IRC, SNMP, SIP, RTP, Telnet
TCP, UDP, SCTP, DCCP
IPv4, IPv6, ICMP, ARP, IGMP, IPsec, OSPF,
BGP, RIP
Ethernet, Token Ring, PPP, WiFi, FDDI, GPRS, ISDN
Coax, Twisted Pairs, RS232, X.21, X25, fiber
M
P
C

137

- RTCP (Real Time Control Protocol) este un protocol complementar lui RTP şi asigură
în special transportul feedback-urilor pentru RTP (important în gestiunea QoS,
Quality of Services). Gestionează informaţii referitoare la mediul de conectare, volum
de octeţi transmişi, pachete pierdute, decalaje de fază (jitter), întârzieri, date care
permit aplicaţiei să eficientizeze transmisia (nivelul compresiei, de exemplu). Deşi
este implicat în împachetarea şi furnizarea informaţiilor multimedia, RTCP nu
transportă date propriu-zise.

Alte protocoale de tip aplicaţie vor fi descrise separat, în contextul serviciilor care le
sunt asociate: DHCP, DNS, POP3, IMAP etc. La nivel aplicaţie există o gamă foarte largă de
programe, funcţii şi comenzi. Câteva utilitare de reţea uzuale sunt următoarele:
- Ipconfig, afişează configuraţia TCP/IP curentă;
- Netstat, asigură setările şi conexiunile protocolului TCP/IP;
- Route, afişează sau modifică tabela de rutare locală;
- Tracert/Traceroute, verifică ruta către un sistem aflat la distanţă.

O structură de ansamblu a arhitecturii TCP/IP şi a modului de interacţiune a diverselor
protocoale specifice este prezentată în figura 33.
3.3.2. Adresarea IP

În funcţie de nivelul la care operează în cadrul stivei de protocoale TCP/IP, există mai
multe moduri de adresare pentru identificarea entităţilor sursă şi destinaţie care comunică. Se
poate astfel defini o adresare la nivel fizic (bazată pe adresa fizică a interfeţei de reţea, adresa
MAC), o adresare la nivel Internet (bazată pe adresele IP) şi o adresare la nivel aplicaţie
(literală, bazată pe inregistrarea numelor de domenii). Deoarece se referă la accesarea
aceloraşi entităţi, cele trei moduri de adresare nu sunt independente.

Pentru a putea fi identificate în cadrul reţelei, sistemele interconectate (gazde sau
host–uri) trebuie să poată fi localizate printr-o adresă unică. În scurta istorie a Internetului s-
au folosit mai multe sisteme de adresare şi mai multe modalităţi de specificare a acestora. În
prezent specificarea unei adrese se poate face în două moduri:
- specificare numerică, prin şiruri de numere, numită adresare IP;
- specificare de domenii/subdomenii/nume, prin succesiuni de câmpuri literale
despărţite prin punct, numită şi adresare literală. Aceasta este utilizată pentru
accesarea serviciilor Internet şi este destinată interacţiunii cu operatorul uman.

Cele două metode de adresare sunt echivalente. Serviciul care se ocupa cu translările
necesare între un tip de adresă şi altul se numeşte DNS, Domain Name Service. Aceste
serviciu se bazează pe o lista de înregistrări DNS, listă iniţiată de organismele regionale
abilitate şi multiplicată la nivelul unei reţele mondiale de servere DNS, fiecare având zona sa
de autoritate. La nivelul comunicaţiei sunt utilizate însă exclusiv adresele IP, adresele literale
fiind doar o manieră de prezentare prietenoasă a adreselor locaţiilor.
Identificarea în reţele pe bază de adrese IP este reglementată prin principalul protocol
de comunicaţie la nivel Internet (nivel reţea în modelul ISO/OSI), protocolul Internet,
Internet Protocol - IP. Gestiunea adreselor IP se face pe criterii de localizare fizică, criterii
geografice. La nivel mondial există un organism specializat, IANA - Internet Asigned
Numbers Authority, care se ocupă cu alocarea şi gestiunea adreselor IP. La nivelul fiecărei ţări
există de asemenea instituiţii specializate care gestionează, alocă şi înregistrează aceste
adrese. În România gestiunea adreselor IP este în sarcina Institului pentru Cercetări în

138

Informatică (ICI) sau RNC (Romanian National Computer Network). În acest mod există
garanţia că alocarea adreselor este unică. Adresele se alocă grupat instituţiilor, companiilor
furnizoare de servicii de date (ISP – Internet Services Provider), universităţilor etc.
Companiile care primesc grupe de adrese au obligaţia la rândul lor să înregistreze modul de
alocare a adreselor IP. În acest fel se construiesc tabele de rutare la nivelul fiecărui nod de
rutare (ruter) pe baza căruia se poate identifica dacă în spatele unui anumit ruter poate fi
localizată o anumită adresă. În acest mod ruterul are capacitatea de a gestiona numai
segmentul de adrese care îi este alocat, predefinit, ignorând alte adrese care ar putea să existe
în reţeaua locală. Astfel fiecare dispozitiv gazdă dintr-o reţea are alocată o adresă numerică
unică din spaţiul de adresare gestionat de ruter. Prima adresă a segmentului de adrese utilizat
identifică reţeaua şi se numeşte adresa de reţea. Mărimea spaţiului de adresare „vizibil”
pentru un ruter se defineşte prin intermediul unei măşti de reţea, noţiune care va fi explicată
mai jos.
Sistemul de adresare IP definit iniţial şi folosit încă în prezent se bazează pe adrese cu
lungimea de 32 de biţi, grupate în 4 câmpuri de câte 8 biţi. Acest sistem de adrese se numeşte
IPv4. Fiecare adresă fiind astfel exprimată prin 4 octeţi, sunt posibile 4.294.967.296 de
adrese. Pentru extinderea numărului de gazde adresabile a fost standardizat sistemul de adrese
cu 6 câmpuri, numit IPv6. Noul sistem permite un număr mai mare de adrese, dar
implementarea lui este o problemă de timp deoarece nu toate sistemele de operare „ştiu” să
gestioneze adresarea IPv6. În plus, adoptarea unor soluţii tehnice novatoare a permis
depăşirea limitărilor de adresabilitate ale IPv4, înlocuirea lui nemaifiind imperativă. WinXP şi
Win2003 au opţiune Ipv6. Pentru Win2000 se poate folosi un add-on. Sistemul IPv6
utilizează adrese ce au o lungime de 128 biţi.
Printre avantajele şi noutăţile introduse de sistemul IPv6 se pot evidenţia următoarele:
- Permite un spaţiu de adresare mult mai mare, ceea ce va oferi posibilitatea de
renunţare la soluţiile de compromis folosite în prezent pentru a extinde, virtual, spaţiul
de adresare (cum ar fi soluţia NAT - Networking Addressing Table);
- Introduce un mecanism obligatoriu de alocare a adreselor IP numit „stateless host
autoconfiguration” care va înlocui sistemul opţional DHCP (Dynamic Host Control
Protocol) al IPv4, oferind o soluţie mult mai flexibilă şi mai uşor de gestionat;
- Propune o soluţie de securitate obligatorie, IPSec (IP security) care există şi în IPv4 ca
opţiune, dar care devine obligatorie în IPv6;
- Oferă disponibilitate pentru noi tehnologii de comunicaţie prin rezervarea unui câmp
de 24 de biţi în header-ul pachetului de date disponibil pentru acestea;
- Statuează comunicaţiile multicast obligatorii
- Oferă soluţii la creşterea continuă a tabelelor de rutare care are loc în prezent prin
agregarea rutelor şi restricţionarea numărului de rute backbone (8192 de rute implicite
vor fi vizibile)
- Structura simplificata a header-elor permite aplicarea de noi tehnici de accelerare;
- Permite extensii la nivelul protocoalelor utilzate prin introducerea conceptului de lanţ
al headere-lor protocolului, „protocol header chain”, ruterele intermediare nemaifiind
obligate să adauge propriile secvenţe, partajând doar header-ul deja existent;
- Facilitează transferul relativ simplu de la sistemul IPv4 preluând şi o parte importantă
din regulile care au stat la baza proiectării acestuia.

Adresa IP (IPv4) la rândul sau are două reprezentări:

- reprezentare internă, este un şir de 32 de biţi, care sunt plasaţi în patru octeţi
consecutivi;

139

- reprezentare externă, care se face prin patru numere întregi separate prin puncte. Cele
patru numere indică, în ordine, valorile echivalente în zecimal pentru cei patru octeţi.

De exemplu, reprezentarea internă “01111101 00001101 01001001 00001111”
corespunde reprezentării externe: ”125.13.73.15.”

figura 3-34. Structura unei adrese IP

Pentru a gestiona eficient adresele IP acestea au fost împărţite în clase care diferă prin
numărul de biţi alocaţi pentru identificarea reţelei respectiv numărul de biţi alocaţi pentru
identificarea unui dispozitiv (gazda) în cadrul unei reţele (figura 34). Există cinci clase de
adrese IP: A, B, C, D şi E.
Adresarea IPv4 acoperă adrese (în baza 10) între 0.0.0.0 şi 255.255.255.255. Unele
valori sunt însă rezervate şi nu pot fi alocate unor sisteme individuale, ceea ce înseamnă că nu
este accesibil întregul spaţiu de adresare. De exemplu, într-un spaţiu de adresare pentru o
subreţea, adresele rezervate sunt prima (care identifică subreţeaua) şi ultima (care reprezintă
adresa de trimitere multiplă pentru întreaga subreţea).
Sunt rezervate sau au un statut special adresele IP care prezintă una din proprietăţile
descrise mai jos:
- conţin în câmpul reţea numai biţi 0: adresează o gazdă din reţeaua implicită, locală;
- conţin în câmpul gazdă numai biţi 1: adresa de difuzare într-o reţea la distanţă;
- conţin toţi biţii 0: identifică staţia gazdă;
- conţin toţi biţii 1: difuzare în reţeaua locală;
- au în primul câmp de 8 biţi valoarea 127: definesc bucla locală;
- sunt definite ca adrese IP private, ignorate de echipamentele de rutare.

IANA (Internet Asigned Numbers Authority) defineşte ca spaţiu de adresare privată
intervalele 10.0.0.0 - 10.255.255.255 (clasa A), 172.16.0.0 - 172.31.255.255 (clasa B)
respectiv 192.168.0.0 - 192.168.255.255 (clasa C). Totodată intervalul 169.254.0.0 -
169.254.255.255 este rezervat pentru adresarea IP automată privată (APIPA - Automatic
Private IP Addressing) utilizată pentru alocarea automată a unei adrese IP la instalarea iniţială
a protocolului TCP/IP peste anumite sisteme de operare (Win98, WinMe, Win2000). Adresele
private sunt ignorate de către echipamentele de rutare ele putând fi utilizate pentru conexiuni
nerutate, în reţelele locale. Pentru clasele A, adresa de reţea 127.0.0.0 este de asemenea
rezervată pentru teste în buclă închisă.
Restul adreselor au statutul de adrese IP publice beneficiind de vizibilitate potenţială
Clasa A
0
Reţea
7 b
Host
8 b + 8 b + 8 b
Adresă IP pe 32 biţi
Clasa B
10
Clasa C
110
Clasa D
1110
Clasa E
11110
Reţea
6 b + 8 b
Reţea
5 b + 8 b + 8 b
Adresă trimitere multiplă
4 b + 8 b + 8 b + 8 b
Host
8 b + 8 b
Host
8 b
Rezervat pentru dezvoltare

140

la nivelul reţelei mondiale Internet.
De-a lungul timpului spaţiile de adrese IP au fost folosite nejudicios consumând un
număr considerabil de adrese potenţiale. Dacă, de exemplu, o companie ar avea nevoie de 400
de adrese IP, un singur spaţiu de adresare de clasa C (care permite 254 de adrese) nu este
suficient. O soluţie ar fi utilizarea a două clase C, dar acest lucru generează două domenii
separate în cadrul unei companii (dacă nu sunt agregate, adică concatenate, o clasă în
continuarea celeilalte şi deservite de o mască de reţea unică) şi în plus se măresc dimensiunile
tabelelor de rutare din Internet. Ca soluţie alternativă, se poate trece la adrese din clasa B, care
oferă suficiente adrese IP, dar iroseşte inutil diferenţa de IP-uri până la 65.534 de adrese.
In tabelul 3-3 se sintetizează structura spaţiului de adresare pentru cele cinci clase
IPv4.

tabelul 3-3. Clasele de adrese IP

CLASA
Începe cu Identificator
reţea
Identificator
gazda
Nr. de
reţele
Nr. gazde Intervalul de
adrese
A 0… 7 biţi 24 biţi 127 16.777.214 1.0.0.0 –
126.0.0.0
B 10... 14 biţi 16 biţi 16.382 65.543 128.1.0.0 –
191.254.0.0
C 110... 21 biţi 8 biţi 2.097.150 254 192.0.1.0 –
223.255.254.0
D 1110... 28 biţi 0 biţi 228 0 224.0.0.0 –
239.255.255.254
E 11110... Folosite în cercetare 240.0.0.0 –
255.255.255.255

Alocarea adreselor IP la nivelul reţelelor locale se poate face manual sau automat prin
intermediul serviciului DHCP (Dynamic Host Control Protocol) şi va fi descrisă mai târziu în
acest capitol.
În timp au fost dezvoltate extensii ale protocolului IP care măresc eficienţa exploatării
spaţiului de adresare: translarea de adresă pe bază de tabel de adresare în reţea (NAT –
Network Addressing Table), măşti de subreţea, măştile de subreţea de lungime variabilă
(VLSM – Variable Lenght Subnet Masking), CIDR – Classless Inter-Domain Routing.
3.3.3. Accesul cu adresă IP privată via NAT

Soluţia NAT (figura 3-35) se bazează pe posibilitatea ca ruterul să primească
pachetele de date din reţeaua locală privată, iniţiate (originate) de pe staţii cu adresă IP privată
şi să modifice câmpul sursă înlocuind adresa privată a sursei cu propria adresă IP publică în
cazul pachetelor rutate în afara LAN. Toate aceste substituiri de adresă sunt memorate într-un
tabel (NAT – Network Addressing Table) astfel încât la recepţionarea răspunsului ruterul face
substituirea de adresă în sens invers şi lansează răspunsul în reţeaua privată. Avantajul
imediat este acela că în spatele unui ruter care foloseşte o singură adresa IP publică pot fi
utilizate numeroase gazde cu adrese IP private. Mai mult, aceste gazde „nu există” pentru
celelalte gazde din Internet, singurul vizibil fiind ruterul NAT, ceea ce face ca aceste sisteme
să fie protejate la atacuri directe. Această soluţie de protecţie se mai numeşte şi firewall
natural, „natural firewall”. Dezavantajul principal este acela că gazdele nu pot fi identificate
direct şi deci nu pot găzdui servicii (web, email, ftp) disponibile către Internet, decât limitat,
prin redirectare şi translatare de porturi.


141


figura 3-35. Model de acces Internet cu adresă IP privată

3.3.4. Accesul cu adresă IP privată via Proxy

La nivelurile superioare ale stivei de protocoale există şi alte soluţii care permit
accesul gazdelor care au adrese private la serviciile Internet, una din aceste metode fiind
serviciul proxy. Un server proxy intermediază cererile de la celelalte sisteme (figura 35). El
primeşte cererile de la staţiile cu care se află în reţea şi le relansează către Internet, deci
trebuie să aibă acces către WAN prin IP public rutat sau printr-o soluţie NAT. În plus, proxy
memorează datele transferate într-o memorie cache, ceea ce face posibil că el să le
„servească”, atunci când sunt solicitate din nou, verificând doar valabilitatea lor. Soluţia este
eficientă nu numai pentru că permite accesul la servicii Internet utilizatorilor cu adrese IP
private, ci şi pentru faptul că degrevează canalul de date către WAN de un trafic redundant.
Mai mult, această soluţie permite şi analiza ulterioară a cererilor şi răspunsurilor deoarece
aceste informaţii sunt stocate în memoria proxy.
3.3.5. Adresarea prin nume de domenii

Adresarea prin nume de domenii, numită şi adresare literală se bazează pe utilizarea
de caractere (litere) organizate în câmpuri text, separate prin caracterul „ . ” (punct). Un
exemplu de adresă literală este www.yahoo.com.
Adresa literală conţine succesiuni de nume asociate cu domenii, subdomenii sau tipuri
de servicii. Acest mod de adresare este utilizat exclusiv de nivelul aplicaţie şi este util
deoarece permite operatorului uman să utilizeze o manieră prietenoasă şi comodă de
localizare a informaţiilor. Adresa literală se mai numeşte şi adresă URL, Uniform Resource
Locator sau, în limbaj obişnuit, adresă Internet. Uneori adresa poate specifica şi un
utilizator/cont identificat printr-un nume de utilizator găzduit de un server identificat la rândul
lui printr-un nume de domeniu/subdomeniu. În aceste situaţii se foloseşte caracterul „@”, sub
forma nume@domeniu.
O adresa Internet va fi deci o succesiune de câmpuri text, fiecare câmp indicând un
domeniu (subdomeniu) şi eventual o gazdă sau un serviciu de reţea o entitate din cadrul
acestora. Domeniile sunt ierarhizate, nivelul superior fiind identificat pe poziţia din dreapta a
adresei (sufixul). Domeniile de ordin superior sunt împărţite în subdomenii cu nume diferite,
precizate în câmpul text următor, de la dreapta la stânga. Subdomeniile pot fi la rândul lor
împărţite în sub-subdomenii. Câmpul din partea stângă defineşte numele unei gazde care
aparţine subdomeniului de nivel inferior. De multe ori este ataşat şi un prefix care precizează
Proxy
Ruter NAT
Gazde (hosts)
Adrese IP private
Adresă IP publică

Internet

142

tipul serviciului (www pentru informaţii web, ftp pentru transfer de fişiere, mail pentru
webmail), fără însă ca acesta să aibă relevanţă în localizarea serviciului. Forma generală a
unei astfel de adrese este

[tip_serviciu].[nume_gazda].[subdomeniu2].[subdomeniu1].[domeniu].[tip_domeniu]

Exemple: st54.dep.univ.ro; zeus.dep.univ.ro; www.yahoo.com

Subdomeniile sunt deci incluse unele în altele, pe mai multe subnivele de organizare,
ca în figura 3-36 şi identifică în final o gazdă din reţea, gazdă care eventual poate oferi un
serviciu. S-a considerat domeniul unei universităţi (univ) cu subdomenii pentru departamente
(dep) care oferă servicii.


figura 3-36. Ierarhizarea domeniilor de adresare

Specificarea tipului de serviciu de date oferit de un server prin adăugarea unui
câmp adiţional ca prefix (www, ftp) nu foloseşte în adresare fiind însă utilizat de aplicaţii
pentru a asocia automat un anumit protocol de comunicaţie (http pentru www, ftp pentru ftp).
Acest câmp, ca şi câmpul nume-gazdă, poate să lipsească, caz în care precizarea
subdomeniului permite o adresare implicită predefinită prin înregistrarea DNS. Aşa cum s-a
arătat, uneori este necesară precizarea unui utilizator de pe o maşină gazdă, caz în care adresa
primeşte un prefix de tipul nume@... , de exemplu user5@stud.univ.ro. Serviciul adresabil în
această manieră este mesageria electronică (poştă electronică, email)
Conceptual, Internet-ul este împărţit în câteva sute de domenii de nivel superior,
fiecare domeniu cuprinzând mai multe sisteme gazdă (host-uri). La rândul lui, fiecare
domeniu este subdivizat în subdomenii şi acestea la rândul lor sunt partiţionate în continuare.
De exemplu, în cazul unei universităţi cu domeniul univ.ro se pot crea subdomenii alocate
facultăţilor sau departamentelor: dep1.univ.ro, dep2.univ.ro). Departamentele pot solicita
crearea de noi subdomenii în cadrul subdomeniilor care le sunt alocate
(laborator1.dep1.univ.ro).
Numărul total de domenii/subdomenii depinde numai de sistemul de organizare
adoptat. Domeniile de nivel ierarhic superior pot fi grupate în două mari categorii, diferenţiate
după tipul de sufix:
- domenii generice (numite şi domenii organizaţionale);
- domenii de ţară (numite şi domenii geografice).

Domeniile generice principale sunt:
- com - organizaţii comerciale
- edu – entităţi academice şi educaţionale
- gov - instituţii guvernamentale
- int - oganizaţii internaţionale (NATO, ONU, etc.)
Internet
.ro
.univ
.dep
server/serviciu

143

- mil - instituţii militare SUA
- net – furnizori de servicii de reţea
- org - organizaţii non – profit
- tv - domenii media (la origine alocat Insulelor Tuvalu din Pacific)
- name - nume
- museum - muzee
- aero - companii aeronautice
- info - domenii informaţionale
- biz - domenii de afaceri
- coop - organizaţii cooperatiste

Domeniile exemplificate, ca şi altele din această categorie, sunt gestionate de
organisme din SUA („InterNIC”, serviciu oferit de Departamentul comerţului din SUA).
Aceste domenii se mai numesc şi generic top-level domains, gTLD.
Domeniile geografice permit localizarea şi administrarea pe criterii geografice. Ele
sunt identificate printr-un sufix specfic din două caractere.

Exemple de domenii geografice:
- au - Austria
- it - Italia
- ca - Canada
- pl - Polonia
- ch - Elvetia
- ro - România
- de - Germania
- ru - Federatia Rusa
- fr - Franta
- us – Statele Unite
- uk - Marea Britanie
etc.

Domeniile geografice (naţionale, de ţară) sunt gestionate la nivel naţional de fiecare
ţară, prin instituţii specializate, acreditate de către ICANN (Internet Corporation for Assigned
Names and Numbers) ca înregistratori ai numelor de domenii, ”domain names registrar”. La
nivel comercial aceiaşi problemă este preluată de operatorii DNS. Domeniile naţionale se mai
numesc şi country-code top-level domains, ccTLD.
Numele de domenii nu fac distincţie între literele mari şi literele mici, lungimea unui
domeniu nu poate depăşi 64 de caractere, iar întreaga cale de nume nu trebuie să depăşească
255 de caractere.
Adresele Internet sunt cele folosite de utilizatori, dar echipamentele de dirijare a
traficului interpretează numai adrese numerice (adrese IP). Aşa cum s-a arătat anterior, este
necesar un mecanism care să convertească şirurile ASCII în adrese de reţea. Corespondenţa
dintre adresele Internet şi adresele IP o face serviciul DNS cunoscut şi sub numele de
mecanismul numelor de servere sau sistemul numelor de domenii (Domain Name System).
Protocolul DNS asociat acestui serviciu converteşte adresa Internet în adresa IP
corespunzătoare calculatorului destinaţie pe baza interogării unui sistem de înregistrări. DNS–
ul se bazează pe o identificare ierarhică a numelor de domenii folosind interogări ale unui
sistem de baze de date distribuite dedicat pentru implementarea acestei scheme. Atunci când
serverul DNS recunoaşte o adresă Internet (pentru că ea aparţine domeniului propriu sau

144

pentru că există deja o înregistrare datorată unei cereri anterioare) returnează imediat adresa
IP. Dacă serverul solicitat nu deţine înregistrarea respectivă, atunci el se va adresa unui alt
server DNS.
Este posibil ca unei adrese IP să-i corespundă mai multe adrese Internet. Acestea se
numesc adrese sinonime şi permit definirea mai multor servicii pe aceeaşi maşină gazdă.
Atunci când un sistem nu are o adresă IP fixă (datorită alocării DHCP dinamice), el
poate folosi o înregistrare DNS dinamică (Dynamic DNS, DDNS) prin inregistrare temporară
la un servers DDNS public.
3.4. Navigarea web. Căutarea informaţiilor web
3.4.1. Programe de navigare

Browser-ul este un program care permite vizualizarea, examinarea şi comunicarea cu
documente web, fiind de fapt interfaţa între utilizatorul WWW şi reţea. Browser-ul web
interacţionează cu serverul Web printr-o relaţie client/server. Primele browsere, apărute la
începutul anilor 1990 nu aveau multe funcţii şi erau relativ simple. Odată cu dezvoltarea web-
ului, a crescut şi gradul de utilizare al imaginilor grafice în cadrul documentelor. Datorita
includerii elementelor de grafică, browserele au devenit mai complexe. Astăzi, majoritatea
browserelor pot lucra cu text şi grafică şi există o multitudine de browsere (numite şi
instrumente grafice), care permit explorarea informaţiilor disponibile în Internet.
Prin intermediul unui browser se pot vizualiza diferite documente web. Aceste
documente web sunt realizate cu ajutorul unui limbaj HTML (HyperText Markup Language),
care permite utilizatorilor să producă pagini care includ text, grafică şi indicatori către alte
pagini de web. HTML nu este un limbaj de programare, ci mai degrabă un set de reguli
utilizate pentru formarea unui document web. Atunci când se creează un document hipertext
utilizând HTML-ul, trebuie respectat un set de reguli. În general orice program de navigare
are o opţiune View -> Source, care permite afişarea paginii curente în format HTML.
Cele cele mai cunoscute navigatoare web sunt: Microsoft Internet Explorer,
Opera, SeaMonkey.
Firma Microsoft are propriul browser, şi anume Internet Explorer care acceptă
limbajul Java, extensii HTML, VRML (Virtual Reality Modeling Language) şi scrierea de
programe Java, precum şi ActiveX.



figura 3-37. Browser-ul IE

145


Browser-ul SeaMonkey conţine o gamă completă de aplicaţii, incluzând navigaţia în
web, poşta electronică şi un program de editare a paginilor web.

figura 3-38. Browser-ul SeaMonkey
3.4.2. Setarea programelor de navigare

Toate programele de navigare oferă facilităţi de configurare a unor opţiuni utilizator
cu ajutorul unor meniuri specifice. În afară de setări de personalizare, browserele permit
definirea unui server proxy. Acesta este un sistem care intermediază cererile către Internet şi
memorează toate informaţiile pe care le vehiculează. Din acest motiv el permite regăsirea
rapidă a unor informaţii dacă acestea au fost solicitate anterior şi dacă nu au expirat ca şi
valabilitate. Mai mult, memorând întregul trafic, serverul proxy poate oferi informaţii despre
tipul de trafic realizat de fiecare client în mod particular şi generarea de statitistici
corespunzatoare.


figura 3-39. Meniul de configurare proxy pentru Internet Explorer


146



figura 3-40. Fereastra principală a meniului de configurare Internet Explorer

Setările pentru browser-ul SeaMonkey se pot face din meniul Edit -
>Preferences…


figura 3-41. Fereastra de setări a browser-ului SeaMonkey
3.4.3. Accesare informaţii

Pentru a avea acces la informaţiile din Internet, un calculator accesează un server web.
Protocolul care descrie cererile şi răspunsurile permise (protocol de transfer standard) este
HTTP (HyperText Transfer Prototcol) şi care reprezintă un protocol de transfer pentru
hipertext.
Pentru a putea accesa o pagină, utilizatorul ar trebui să ştie:
1. Cum se numeşte pagina?
2. Cum este localizată pagina?
3. Cum se face accesul la pagină?

Soluţia aleasă pentru rezolvarea acestor probleme este URL (Uniform Resource

147

Locator), care reprezintă o adresă Internet a unui document web. Pentru a găsi o resursă web,
trebuie să-i utilizăm adresa.
Modul de specificare a adreselor web (sintaxa unui URL) are trei componente:
- protocolul;
- numele DNS al calculatorului pe care este memorat fişierul;
- un nume local, care indică în mod unic pagina (numele fişierului care conţine pagina).
Exemplu de adresă URL: http://www.eed.usv.ro/


figura 3-42. Adresa de accesare a unei pagini web, URL

Acest URL are cele două componente:
- protocolul http;
- numele DNS al serverului, www.eed.usv.ro;

În modul de specificare a adreselor web se pot utiliza notaţii care reprezintă prescurtări
standard. De exemplu, ~user poate să fie pus în corespondenţă cu directorul utilizatorului
user, folosind convenţia că o referinţă la directorul respectiv implică un anumit fişier
index.html sau index.htm.



figura 3-43. Corespondenţa cu directorul utilizatorului


148

3.4.4. Tehnici de căutare a informaţiilor

3.4.4.1. Motoare de căutare

Un motor de căutare este un program care accesează Internetul în mod automat şi
frecvent şi care stochează titlul, cuvinte cheie şi parţial chiar conţinutul paginilor web într-o
bază de date. În momentul în care un utilizator apelează la un motor de căutare pentru a găsi o
anumită frază sau cuvânt, motorul de căutare se va uita în această bază de date şi în funcţie de
anumite criterii de prioritate va crea şi afişa o listă de rezultate (engleză: hit list ).
Problema nu este de loc trivială, deoarece:
- există deja peste 100 milioane de situri web, sumând în total miliarde de pagini web;
- conţinutul acestori pagini nu este static ci chiar extrem de dinamic (se schimbă foarte
frecvent);
- răspunsul la o comandă de căutare trebuie să vină înapoi repede, în general în mai
puţin decât o jumătate de secundă, chiar atunci când lista de rezultate conţine să zicem
zeci de mii de pagini web potrivite la criteriile de căutare folosite.

Cele mai utilizate motoare de căutare de la ora actuală (2008) sunt:
- Google
- MSN Search
- Yahoo!

3.4.4.2. Tehnici de căutare

Motoarele de căutare diferă între ele, privind facilităţile oferite. Majoritatea paginilor
de căutare oferă posiblitatea folosirii combinaţilor de cuvinte-cheie. Combinarea cuvintelor în
şirurile de căutare conduce la rezultate mai exacte decât folosirea unui singur cuvânt-cheie.
Introducând cuvintele AND, OR sau NOT (cunoscute ca operatori booleeni) în şirul de
căutare, dobândiţi un control sporit asupra procesului. De exemplu, puteti solicita unui
operator de căutare să găsească toate paginile web care conţin cuvântul "golf", precum şi orice
combinaţie a cuvintelor "echipament", "crose", "genţi" sau "mingi".
Când separaţi două cuvinte-cheie prin cuvântul "AND", motorul de căutare găseşte
toate paginile web care conţin ambele cuvinte.
Când separaţi două cuvinte cuvinte-cheie prin cuvântul "OR", pagina de căutare
găseşte toate paginile web care conţin cel puţin unul din cele două cuvinte.
Dacă precedaţi un cuvânt-cheie cu "NOT", motorul de căutare va găsi paginile web
care nu conţin acel cuvânt.
Câteva sfaturi privind tehnicile de căutare:
- Fiţi cât mai exact. Printr-o interogare precisă, se obţin mai puţine rezultate şi
conţinutul relevant este mai uşor de găsit;
- Nu folosiţi cuvinte uzuale. Utilizaţi cuvinte cât mai adecvate subiectului căutat, atfel
utilitarul de căutare va returna zeci de pagini web cu informaţii nerelevante pentru dvs;
- Învăţaţi să adaptaţi interogarea. Dacă interogarea dvs. returnează prea multe
rezultate, restrângeţi aria de căutare. Dacă rezultatele returnate nu sunt suficiente,
reformulaţi-o într-un mod mai general. Nu întotdeauna primele cuvinte-cheie sunt şi
cele mai bune;
- Folosiţi diferite forme ale cuvintelor. Puteţi utiliza diferite cuvinte, care se referă la
subiectul căutat, pentru a obţine cât mai multe informaţii relevante pentru dvs;

149

- Folositi sinonimele. De exemplu, scrieţi şi "alergare" şi "jogging". Dacă folosiţi un
motor de căutare care acceptă combinaţii de cuvinte-cheie, separaţi sinonimele prin
cuvântul cheie OR;
- Folosiţi citate între ghilimele. În cazul în care căutaţi o anumită frază sau un titlu,
plasaţi-le între ghilimele (ex. "Internet");
- Folosiţi majuscule atunci când este necesar. Dacă textul introdus conţine numai litere
mici, motorul de căutare va identifica numai textul scris fie cu litere mari, fie cu litere
mici. În cazul în care scrieţi şi o literă mare, motorul de căutare presupune că aceasta
are o semnificaţie specială şi va afişa numai rezultatele care corespund exact şirului
respectiv.
- Aflaţi secretele motorului de căutare folosit. Unele motoare de căutare oferă facilităţi
speciale, prin care conţinutul relevant poate fi găsit mai uşor.

3.4.4.3. Facilităţi de căutare incluse în browser

Microsoft Internet Explorer şi SeaMonkey Navigator includ facilităţi de căutare.
Executaţi click pe butonul Search, în oricare din broswere, iar acesta va deschide o pagină
specială de căutare care vă v-a ajuta să găsiţi ce căutaţi. De exemplu, urmaţi paşii descrişi mai
jos, pentru a folosi posibilităţile de căutare din browserul SeaMonkey Navigator:
- Executaţi click de mouse pe butonul Search din bara de instrumente. Browserul îşi va
împărţi fereastra în două secţiuni. Secţiunea din stânga este bara de căutare, iar
secţiunea din dreapta afişează pagina web curentă;
- Alegeţi un motor de căutare, executând click pe unul din butoanele tip "radio" din
partea stângă;

- Scrieţi în spaţiul oferit cuvintele-cheie pe care doriţi să le caute, apoi executaţi click pe
Search. Motorul de căutare ales va căuta în baza sa de date cuvintele-cheie introduse
de dvs. şi va afişa rezultatul;
- De fiecare dată când executaţi click de mouse pe o legătură din bara de cautare, veţi
vedea pagina web respectivă în partea dreaptă a ferestrei broswerului;
- Când aţi terminat lucrul cu bara de căutare, executaţi click pe butonul de închidere din
partea dreapă, pentru a o închide.

figura 3-44. Căutarea cu Google


150

3.4.4.4. Motorul de căutare Google

În afara tradiţionalelor motoare de căutare pe Internet (ca de ex. AltaVista , Excite ,
Google, Yahoo! , Start Net , etc.), în ultimii ani au apărut şi pagini de căutare româneşti (de
ex. Acasă, Adrese Web, Bumerang, Găseşte COM., Home.ro, Index 2000, Prima Pagină,
Start RO, etc.).
Google Inc. este o companie americană care administrează motorul de căutare pe
Internet cu acelaşi nume. A fost fondată în 1998 de către doi doctoranzi la Universitatea
Stanford, Larry Page şi Sergey Brin. Google oferă o metodă simplă şi rapidă de găsire a
informaţiilor pe web, având o bază de date de peste 8 miliarde de situri. La începutul anului
2004, Google răspundea la mai mult de 200 milioane de consultări zilnice.
Numele „Google” este un joc de cuvinte de la googol, neologism pus în circulaţie de
către americanul Milton Sirotta în anul 1938, prin care acesta desemna numărul uriaş format
din 1 urmat de 100 de zerouri (10
100
).
Există şi un motor de căutare pentru imagini, cărţi, bloguri, grupuri de ştiri şi director
web.
La sfârşitul anului 2007, a fost cotat ca cel mai puternic brand global, după criteriul
valorii în milioane de dolari (86,057 ml. dolari), dar şi după modul de percepţie de către
consumatori.

3.4.4.5. Căutarea cu ajutorul comenzilor

Google pune la dispoziţie şi o interfaţă pentru cei avansaţi, având următoarele
facilităţi:
- Căutare după fraza exactă (exemplu: „medicina alternativă”);
- Căutare după unul dintre cuvinte;
- Căutare după tipul fişierului;
- Căutare după locul în care apare textul:
o textul se găseşte în titlul paginii (allintitle:);
o în corpul paginii (allintext:);
o în adresa web (allinurl:);
o în legături (allinanchor:).
- Căutare +: Google elimină unele cuvinte în timpul căutării. Cuvinte precum şi, sau
sunt omise;
- Căutare - : Pentru a restrânge puţin rezultatele uneori se doreşte căutarea anumitor
cuvinte cheie dar care nu conţin alte cuvinte. În cazul acesta se adaugă un ‘-’ în faţa
cuvântului care doriţi să NU existe în paginile returnate;
- Căutarea unor intervale de numere: Google vă permite şi căutarea unor intervale de
numere folosind operatorul ‘..’. Acest operator are sintaxa A..B, unde A este numărul
de pornire, iar B numărul de oprire. Ca rezultat al căutării se vor genera toate paginile
care conţin numere din intervalul [AB].

151


figura 3-45. Căutarea avansată folosind Google
3.5. Mesageria electronică. Webmail. Clienţi de poştă electronică
3.5.1. Servicii legate de e-mail

Serviciul de mesagerie electronică (e-mail, poştă electronică) constă în transmiterea
către căsuţa poştală electronică a destinatarului a unui mesaj.
Mesajele primite sunt stocate în căsuţa poştală electronică, numită şi cont e-mail sau
cont de postă electronică. Accesul la conţinutul contului este permis numai pentru utilizatorul
îndreptăţit, pe bază de parolă.
O adresă de mesagerie electronică (poştă electronică) dă informaţii despre numele
contului (user_name) şi despre serverul care găzduieşte contul respectiv, în cazul cel mai
general de forma nume.subdomeniu.domeniu şi va avea structura user_name@server_name.

Exemple: user@yahoo.com ; postuniv1@stud.usv.ro

Pentru fiecare website care găzduieşte căsuţe poştale gratuite se precizează exact tipul
de adresă, iar după subscriere şi deschiderea noului cont, se aduce la cunoştinţă datele
necesare accesării noii căsuţe poştale.
În tabelul de mai jos este prezentată o listă cu câteva site-uri web unde puteţi să vă
înscrieţi, în scopul deschiderii unui cont gratuit de e-mail.

tabelul 3-4. Site-uri web de găzduire a conturilor de e-mail
Denumirea
site-ului
Adresa site-ului
Capacitatea
căsuţei
(MB)
Dacă
acceptă
protocoale
POP3,
SMTP sau
IMAP
Alte
precizări
Hotmail.com http://www.hotmail.com 5 DA
Ataşament
limitat la 1
Mb
Yahoo.com http://mail.yahoo.com 5 DA
Ataşament
limitat la

152

1 Mb
Mail.ro http://mail.ro Nelimitată DA
Ataşament
limitat la
6 Mb
Email.ro http://www.email.ro
Nu se
specifică
Nu se
specifică
Se alege
domeniul

Protocoale pentru e-mail
- POP3 (Post Office Protocol) - folosit des pentru transferul mesajelor e-mail dinspre
server către client;
- SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) - folosit cel mai des pentru trimiterea
mesajelor e-mail către server şi livrarea acestora mai departe;
- IMAP (Internet Message Access Protocol) - permite accesarea mesajelor direct de pe
server. Avantajul faţă de POP3 este că mesajele pot fi transferate sau mutate în diferite
directoare de pe server. Dezavantajul este că ocupă din spaţiul alocat pe server pentru
contul respective;
3.5.2. Accesarea contului de e-mail

Accesarea căsuţelor poştale electronice şi implicit utilizarea acestui serviciu se poate
realiza în 3 moduri:
1. Conectarea directă de la distanţă la serverul care găzduieşte contul e-mail
- Se utilizează de obicei un program dedicate cum ar fi programul Pine
(Program for Internet News & Email), care include într-o interfaţă de tip text
toate comenzile uzuale necesare gestionării căsuţei poştale (listare, citire,
editare, trimitere, ştergere, anulare ştergere, organizare mesaje pe foldere, etc.);
2. Interfaţă Webmail - accesarea serviciilor asociate mesageriei electronice prin
intermediul unei pagini web;
3. Clienţii de poştă electronică - sunt aplicaţii care rulează pe sistemul local şi
care preiau controlul procedurii de dialog cu serverul de poştă electronică
copiind local mesajele.

3.5.2.1. Programul Pine

Conectarea de la distanţă la serverul care găzduieşte contul e-mail presupune utilzarea
unor aplicaţii sau comenzi care să permită dialogul la distanţă cu serverul. După stabilirea
sesiunii de dialog se pot transmite serverului comenzi de accesare a conţinutului mesageriei
electronice.
Pine permite accesul direct la continutul căsuţei poştale şi operarea cu diverse opţiuni
specifice (send, forward, delete, reply etc.)

153



figura 3-46. Programul Pine

3.5.2.2. Interfaţa Webmail

O metodă de accesare a căsuţei postale, foarte utilizată în prezent, constă în webmail,
adică accesarea serviciilor asociate mesageriei electronice prin intermediul unor pagini web.
Avantajele principale al acestei metode sunt:
- utilizatorii familiarizaţi cu navigarea Internet pot avea acces la funcţii de
gestiune a contului e-mail prin intermediul unor acţiuni specifice navigării
web, cum ar fi link-uri, butoane, câmpuri;
- deoarece conţinutul mesajelor este tranferat utilizatorului prin intermediul unei
pagini web înseamnă că acesta nu are nevoie de drepturi speciale de acces sau
execuţie pe server.



figura 3-47. Interfaţă Webmail

3.5.2.3. Clienţii de poştă electronică


154

O a altă metodă de gestiune a mesagerie electronice şi cea mai completă constă în
utilizarea clienţilor de poştă electronică. Clienţii de poştă electronică sunt aplicaţii care
rulează pe sistemul local şi care preiau controlul procedurii de dialog cu serverul de poştă
electronică copiind local sau descărcând mesajele. Aceste aplicaţii oferă funcţii complexe,
inclusiv filtrare locală a mesajelor, introducere de semnătură etc.
Principalele programe client de poştă electronică sunt:
- Outlook Express - face parte integrantă din pachetul de aplicaţii integrat sistemului
de operare Windows;
- Microsoft Outlook - aparţine pachetului Microsoft Office şi include şi funcţii
complexe de tip agendă electronică;
- Eudora - program dedicat de mesagerie electronică.

Indiferent de programul folosit utilizatorul trebuie să cunoască datele de conectare
pentru cont (utilizator, nume server, parolă) şi trebuie definiţi parametrii conectării.
Un program client de poştă electronică asigură în general următoarele operaţii:
- Compunerea, transmiterea şi recepţia mesajelor;
- Administrarea mesajelor primite: vizualizarea, arhivarea pe disc sau tipărirea
lor, ştergerea;
- Retransmiterea către alţi destinatari a mesajelor primite;
- Confirmarea trimiterii mesajului;
- Confirmarea de către destinatar a recepţionării mesajului;
- Folosirea fişierelor cu semnături;
- Ataşarea unor fişiere ;

Programele client de poştă electronică utilizează câteva protocoale (seturi de reguli)
specifice. Pentru descărcarea locală a mesajelor de pe serverul care găzduieşte căsuţa poştală
se foloseşte protocolul POP3 (Post-Office Protocol) sau IMAP. Pentru expedierea mesajelor
se utilizează protocolul SMTP (Simple Message Transfer Protocol).

3.5.2.4. Clientul de poştă electronică Outlook Express

Folosind programul Outlook Express Mail se pot trimite mesaje prin e-mail oricărei
persoane a cărei adresă de e-mail există pe Internet. În plus, se pot trimite şi fişiere, rapoarte,
scrisori sau foi de calcul tabelar – sub formă de anexe la mesajul transmis.
Un mesaj (e-mail) este format din patru elemente:
- Antet (Header) - conţine informaţii despre destinatar, autor, subiect şi ora
transmisiei;
- Corp (Body) - reprezintă mesajul propriu zis;
- Semnătură (Signature) - este un text care se adaugă la sfârşitul mesajului
poştal, şi cuprinde numele autorului, adresă, telefon, fax, e-mail etc;
- Anexe (Attach) – sunt fişierele ataşate mesajului.

Paşii care trebuie urmaţi pentru configurarea aplicaţiei Outlook Express în vederea
creării unui cont de e-mail sunt următorii:
1. Aplicaţi dublu-click de mouse pe icon-ul Outlook Express care se află pe desktop-ul
dumneavoastră sau Start -> Programs -> Outlook Express.
În fereastra principală a programului Outlook Express selectaţi meniul Tools ->
Accounts/Mail. Se va afişa fereastra Internet Accounts în care apăsaţi butonul Add şi alegeţi
opţiunea Mail...

155




figura 3-48. Crearea unui cont de e-mail

2. În fereastra Internet Connection Wizard, în dreptul textului Display name
introduceţi numele şi prenumele, apoi apăsaţi butonul Next.
Exemple: postuniv1, Vasile Popescu


figura 3-49. Introducerea numelui

3. În câmpul E-mail address introduceţi adresa de e-mail, care este compusă din
numele contului urmat de subdomeniul.domeniul.ro şi apoi apăsaţi Next. Exemple:
postuniv1@stud.usv.ro costel@yahoo.com

4. Din lista My incoming mail server is a selectaţi opţiunea POP3, iar în câmpurile
Incoming mail şi Outgoing Mail introduceţi numele serverului care găzduieşte contul de poştă
electronică şi prin intermediul căruia se trimit mesajele. Exemplu: stud.usv.ro

156



figura 3-50. Setarea serverului ce găzduieşte contul

5. În fereastra următoare introduceţi numele contului în câmpul Account name şi
introduceţi parola de acces în câmpul Password, apoi apăsaţi butonul Next şi în cele din urmă
Finish.

figura 3-51. Introducerea utilizatorului şi a parolei

6. Pentru modificarea setărilor apăsaţi butonul Properties, iar de la opţiunea Advanced
bifaţi opţiunea Leave a copy of message on server (lasă o copie a mesajului pe server).

157


figura 3-52. Setările contului

3.5.2.5. Iniţierea conexiunii aplicaţiei Outlook Express cu serverul de e-mail

Pentru conectarea aplicaţiei Outlook Express la serverul pe care sunt găzduite
conturile de poştă electronică, se procedează astfel:
1. Click de mouse pe butonul Send/Recv - va apărea caseta specială de conectare
Outlook Express şi daţi click pe Details pentru a se desfăşura integral caseta de dialog şi să
puteţi urmări desfăşurarea operaţiunilor curente;
2. Automat trebuie să apară şi caseta de dialog Dial-up Conection: în această casetă
trebuie să fie trecute la:
- Connect to - numele conexiunii;
- User name - numele de cod pe care este deschis contul;
- Password - parola secretă care apare sub forma unor asteriscuri.
Când se termină transmisia şi recepţia mesajelor, dispare automat caseta de dialog şi
se deconectează computerului de la server.

3.5.2.6. Compunerea mesajelor
Din aplicaţia Outlook Express se dă click de mouse pe opţiunea New Mail sau din
meniul File -> New -> News Message.


figura 3-53. Bara de instrumente a aplicaţiei Outlook Express

158





figura 3-54. Selectarea conturilor de e-mail către care se trimite un mesaj

Setări pentru compunerea unui mesaj:
- Câmpul To: se scrie adresa de e-mail a destinatarului sau se face click pe To unde va
apare caseta de dialog Select Recipients:
o se alege din lista desfăşurată numele destinatarului, se face click pe el şi din nou
click pe To-> din bara de mijloc;
o dacă e corect click pe OK şi această casetă de dialog dispare, iar în căsuţa To din
New Message va apare numele destinatarului; computerul va completa automat la
expediere adresa corectă a poştei electronice pentru destinatarul al cărui nume este
afişat în caseta To.

Există posibilitatea trimiterii aceluiaşi mesaj la un număr de n destinatari, prin acelaşi
sistem: în câmpul To se vor scrie numele conturilor respective separate prin punct şi virgulă.
De asemenea există posibilitatea de trimitere a unor copii a mesajului unor destinatari a căror
adresă va fi trecută în câmpul Cc (Carbon Copy).

figura 3-55. Compunerea unui mesaj


159

- Câmpul Subject: se scrie ceva semnificativ pentru mesaj;
- Redactarea textului care va fi formatat în mod automat la 76 caractere pe un rând, ca
să poată fi citit comod şi direct în fereastra aplicaţiei; Textul poate fi modificat
folosind bara de formatare a textului.



figura 3-56. Bara de formatare a textului din cadrul mesajului

- Adăugarea priorităţii şi a anexelor:
o mesajul poate fi trimis simplu sau ca mesaj cu prioritate (Priority);
o se pot ataşa fişiere (Attach).
- Când mesajul este gata pentru trimitere se dă click de mouse pe butonul Send, iar
mesajul astfel redactat şi finisat ajunge în folderul Outbox, fiind pregătit pentru o
expediere la prima conectare la Internet.

figura 3-57. Bara de instrumente din fereastra de compunere a mesajului


3.5.2.7. Recomandări în utilizarea aplicaţiei Outlook Express

A. Parola
Prin definiţie, o parolă este un mecanism de securitate folosit pentru a permite
accesul numai utilizatorilor autorizaţi. Parola poate îndeplini această funcţie doar dacă este
secretă. În general, se fac combinaţii între majuscule, litere mici şi cifre şi este recomandat, ca
la anumite intervale de timp, să schimbaţi parola.
B. Modele diferite de mesaje
Marea majoritate a programelor de poştă electronică (inclusiv Outlook Express) au
posibilitatea de a trimite diferite şabloane de mesaje. Daţi click de mouse pe săgeata din
dreapta butonului Compose Message pentru a derula o listă cu şabloanele pe care le puteţi
folosi pentru mesaje speciale (exemple: felicitări de sărbători, invitaţii la petrecere, felicitare,
etc.).
C. Mesaje urgente
Tuturor mesajelor li se atribuie în mod prestabilit prioritate normală. Dacă vreţi să
desemnaţi un mesaj ca fiind urgent, folosiţi opţiunea Set Priority şi apoi selectaţi High din
meniul Tools din fereastra New Message. Titlul mesajului cu prioritate mare, apare în Inbox
precedat de semnul exclamării.
D. Semnături

160

Pentru a crea o carte de vizită electronică, selectaţi din meniul Tools optiunea
Options…, iar de la opţiunea Signatures selectaţi New şi apoi introduceţi textul pe care doriţi
să-l afişaţi ca semnatură (nu se recomandă a se da adresa exactă, numărul de telefon, etc).
Pentru inserarea semnăturii într-un mesaj se selectează din meniul Insert opţiunea Signatures.

figura 3-58. Crearea unei cărţi de vizită electronică

E. Folosirea grupurilor
Dacă trimiteţi frecvent mesaje unui grup de persoane, puteţi crea un grup în Address
Book. Daţi click de mouse pe butonul New->New Group din bara de instrumente a
directorului Address Book şi atribuiţi grupului un nume (exemplu: Prieteni). Pentru a adăuga
o serie de adrese de e-mail se alege New->New Contact şi se completează datele de contact
ale persoanei după care se apasă Add şi OK. Introduceţi numele grupului în caseta To a
ferestrei New Message şi apăsaţi tasta Tab pentru a introduce adresele de e-mail ale
persoanelor care fac parte din grupul respectiv.
F. Ataşarea unei imagini
Puteţi ataşa cu uşurinţă o imagine la mesaj. Verificaţi dacă este selectată opţiunea
Richt Text (HTML) din meniul Format al ferestrei New Message şi, de asemenea, opţiunea
Send Picture With Message. Dacă aceste opţiuni nu sunt selectate , alegeţi Options din meniul
Tools al programului Outlook Express şi în pagina Send, daţi click de mouse pe HTML; în
secţiunea Mail Sending Format (formatul de transmisie al mesajului), daţi click de mouse pe
opţiunea Send Picture Whit Messages (transmiterea de imagini împreună cu mesajul) şi apoi
OK. În zona mesajului din fereastra New Message, daţi click de mouse în punctul unde vreţi
să apară imaginea şi apoi alegeţi Picture din meniul Insert. Folosind opţiunea Browse căutaţi
fişierul cu imaginea dorită, selectaţi imaginea dorită şi daţi OK pentru a insera fişierul.


161


figura 3-59. Adăugarea unei imagini în corpul mesajului

G. Ataşarea unei pagini Web
Dacă vreţi să transmiteţi o legătură la o pagină Web (link) împreună cu un mesaj, pur
şi simplu introduceţi în conţinutul mesajului adresa completă a site-ului respectiv. Sau din
meniul Insert selectaţi Hyperlink şi introduceţi calea spre site-ul respectiv.
3.6. Partajarea resurselor şi transferul fişierelor în reţelele de calculatoare
3.6.1. Partajarea resurselor

Partajarea resurselor (spaţiu de stocare, interfeţe, periferice) este posibila in retelele
locale de calculatoare daca pe sistemele respective este activata opţiunea Printer and file
sharing.
Vizualizarea sistemelor din reteaua locala se realizeaza prin intermediul icon-ului My
Network Places, respectiv Microsoft Windows Network (dublu-click cu mouse), ceea ce
permite listarea sistemelor vizibile, aşa cum este exemplificat in figura 66. Resursele partajate
la nivelul unei statii pot fi vizualizate si accesate cu dublu-click pe numele statiei
corespunzatoare. Accesul poate fi liber sau conditionat de introducerea unei parole.

figura 3-60. Accesarea resurselor partajate

Pentru a permite accesul altor utilizatori la resursele sistemului propriu, este necesar ca
pentru resursa respectiva sa se activeze optiunea corespunzatoare. Pentru a oferi pentru
partajare un folder, se activeaza optiunea Share this folder on the Network accesand
proprietatile folderului respectiv (click-dreapta mouse), figura 3-60.


162



figura 3-61. Partajarea unui folder in reţea
3.6.2. Transferul de fişiere folosind serviciul ftp

Pentru tranferarea fisierelor in reteaua Interent se poate utiliza un serviciul special
destinat acestui scop, bazat pe protocolul pentru transfer de fisiere, ftp – File Transfer
Protocol. Sistemele care ofera serviciul ftp se numesc servere ftp. Un server ftp poate
fi activat pe orice calculator care beneficiaza de vizibiliate Internet (adresa IP publica).
figura 3-62. Accesarea serviciului ftp

Accesarea unui astfel de serviciu se poate face folosind programe de navigare
(browsere) sau direct din aplicatia Windows, File Exporer. In ambele situatii este necesar sa
se scrie in campul adresa adresa completa a serverului care ofera serviciul ftp respectiv.


163

Adresa trebuie sa inceapa cu ftp://... Pentru a specifica aplicatiei ca este vorba de un serviciu
pentru transfer de fisiere (figura 3-62).
3.7. Intrebări de control

1. Care sunt principalele repere istorice ale aparitiei si evolutiei Internetului?
2. Descrieti modelul unui sistem de comunicatie
3. Cum se poate evalua capacitatea de transport a unui canal de comunicatie?
4. Care sunt mediile de comunicatie uzuale?
5. Clasificati tipurile de retele de calculatoare
6. Care sunt principalele topologii de reta?
7. Ce este o adresa IP?
8. Cum se clasifica adresele IP?
9. Descrieti adresarea prin nume de domenii
10. Ce echipamente se utilizeaza pentru interconectarea calculatorelor intr-o retea?
11. care este roulu unui ruter?
12. Exemplificati principalele protocoale ale arhitecturii TCP/IP
13. Exemplificati si descrieti principalele servicii de retea
14. Ce este un program de navigare?
15. Ce setari sunt disponibile la un program de navigare?
16. Prezentati pe scurt tehnicile de cautare in paginile web
17. In ce consta cautarea parametrica?
18. Ce este serviciul de mesagerie electronica?
19. La ce se refera termenul „partajarea resurselor”?
20. Ce este serviciul ftp?
3.8. Aplicaţii

1. Setarea unui calculator pentru lucru in retea
2. Utilizarea motoarelor de cautare web
3. Setarea unui client de posta electronica pentu accesarea unui serviciu POP3/IMAP
4. Transferul fisierelor intre calculatoare folosind partajarea resurselor


3.9. Bibliografie

Calculatoare, echipamente periferice şi interfaţare
[1]. T. Geber, s.a., Echipamente periferice, vol. I, II si III, Editura Tehnica,
Bucuresti, 1986.
[2]. Scott Mueller, PC-depanare si modernizare, traducere din limba engleza,Editura
Teora, 1995.
[3]. Valentin Popa, Sisteme de intrare-ieşire, Editura Universităţii Suceava, Suceava, 1998
[4]. Vasile Găitan Arhitectura sistemelor de calcul, Editura Universităţii Suceava, 1998,
ISBN: 973-98389-9-5
[5]. David A. Patterson, John L. Hennesez, Organizarea şi proiectarea calculatoarelor –
Interfaţa hardware / software, Editura ALL 2002, ISBN 973-684-444-7.
[6]. Valentin Popa, Vasile Gheorghita Gaitan, Echipamente periferice şi interfaţare,
Editura MATRIX ROM Bucuresti, 2004, ISBN 973-685-678-X

164


Reţele de calculatoare
[1]. Carlson A. Bruce – Communication Systems, Ed. McGraw-Hill International, 1986
[2]. Comer E.Douglas – Internetworking With TCPIIP, Vol I: Principles, Protocols, and
Architecture, Fourth Edition, Ed. Prentice Hall, 1995
[3]. Dostálek Libor, Kabelová Alena – Understanding TCP/IP, A clear and comprehensive
guide to TCP/IP protocols, Ed. Packt Publishing, 2006
[4]. Hardy Peter – Introduction Data Communication Protocols, Ed. NCC Publications,
Manchester, England, 1985
[5]. Held Gilbert – Ethernet Networks: Design, Implementation, Operation, Management,
Ed. John Wiley & Sons, Ltd., 2003
[6]. Held Gilbert – Comunicaţii de date, Ed. Teora, Bucuresti, 1998
[7]. Mir Nader – Computer and Communication Networks, Ed. Prentice Hall, 2006
[8]. Potorac Alin Dan – Transmiterea informatiei in retelele de calculatoare, Ed.
MatrixRom, Bucuresti, 2009
[9]. Proakis G.John – Digital Communication, second edition, Ed. McGraw-Hill
International, 1989
[10]. Rădescu Radu – Echipamente şi protocoale de comunicaţie Internet, Ed. Matrix Rom,
Bucureşti, 2003
[11]. Stallings William – Handbook of Computer Communication Standards, volume 2 –
Local Network Standards, Ed. Howard W. Sams & Co, Macmillan Inc., 1996.
[12]. Tanenbaum S. Andrew – Reţele de calculatoare, ediţia a treia, Ed. Computer Press
Agora, 1998
[13]. Taub Herbert, Schilling L.Donald – Principles of Communication Systems, second
edition, Ed. McGraw-Hill International, 1986
[14]. *** – IEEE Std 802.3 - 2002, Telecommunications and information exchange between
systems - Local and metropolitan area networks, IEEE Computer Society, 2002
[15]. http://www.wikipedia.com

1




















CATEGORIA TEMATICĂ

SOFTWARE UTILITAR
3












Cuprins



1. Procesarea textului ........................................................................................................... 17
1.1. Consolidarea noţiunilor de bază în procesarea textului ........................................... 17
1.1.1. Operaţii cu documente ..................................................................................... 17
1.1.2. Modificarea setărilor de bază ale documentelor .............................................. 27
1.1.3. Comenzi de editare........................................................................................... 37
1.1.3.1. Introducerea textului .................................................................................... 37
1.1.3.2. Scrierea paragrafelor şi crearea de rânduri goale ......................................... 38
1.1.3.3. Introducerea de tabulatori............................................................................. 39
1.1.3.4. Vizualizarea semnelor pentru paragrafe, tabulatori şi spaţii ........................ 40
1.1.3.5. Navigarea prin text ....................................................................................... 40
1.1.3.6. Introducerea unui text nou în cuprinsul unui text existent ........................... 43
1.1.3.7. Scrierea peste un text existent ...................................................................... 43
1.1.3.8. Mutarea punctului de inserţie oriunde pe pagină ......................................... 44
1.1.4. Comenzi de formatare ...................................................................................... 44
1.1.4.1. Introducere ................................................................................................... 44
1.1.4.2. Schimbarea fontului caracterelor ................................................................. 44
1.1.4.3. Modificarea dimensiunii fontului................................................................. 45
1.1.4.4. Evidenţierea unui text................................................................................... 45
1.1.4.5. Schimbarea culorii fontului .......................................................................... 46
1.1.4.6. Aplicarea stilurilor aldin (bold), cursiv (italic) şi subliniat (underline) ....... 46
1.1.4.7. Ajustarea spaţierii dintre caractere............................................................... 47
1.1.4.8. Modificarea tipului literelor ......................................................................... 47
1.2. Elemente avansate de editare a textului ................................................................... 48
1.2.1. Aplicarea unor efecte asupra textului............................................................... 48
1.2.1.1. Adăugarea efectelor superscript, subscript, strikethrough etc...................... 48
1.2.2. Efecte animate aplicate asupra textului ............................................................ 50
1.2.3. Corectarea automată a textului ......................................................................... 52
1.2.4. Formatarea automată a textului ........................................................................ 54
1.2.5. Orientarea textului............................................................................................ 55
1.2.6. Umbrirea paragrafelor ...................................................................................... 55
1.3. Formatarea paragrafelor ........................................................................................... 56
1.3.1. Aplicarea chenarelor asupra paragrafelor ........................................................ 56
1.3.2. Indentarea şi spaţierea paragrafelor.................................................................. 57
1.3.3. Utilizarea opţiunilor de paginare...................................................................... 58
4

1.4. Utilizarea stilurilor ................................................................................................... 59
1.4.1. Aplicarea stilurilor............................................................................................ 59
1.4.2. Modificarea unui set de stiluri.......................................................................... 60
1.4.3. Crearea unui stil nou ........................................................................................ 60
1.4.4. Ştergerea unui stil............................................................................................. 62
1.5. Utilizarea formatelor predefinite.............................................................................. 63
1.5.1. Modificarea opţiunilor unui template............................................................... 63
1.5.1.1. Crearea unui şablon...................................................................................... 63
1.5.1.2. Deschiderea unui şablon............................................................................... 65
1.5.1.3. Modificarea unui şablon............................................................................... 66
1.5.2. Adăugarea/ştergerea comentariilor .................................................................. 67
1.5.3. Adăugarea comentariilor sonore ...................................................................... 68
1.5.4. Ştergerea comentariilor .................................................................................... 69
1.5.5. Textul highlighting........................................................................................... 70
1.6. Lucrul cu secţiuni ..................................................................................................... 71
1.6.1. Crearea/ştergerea unor secţiuni într-un document ........................................... 71
1.6.2. Inserarea şi ştergerea unei întreruperi de pagină hard...................................... 71
1.6.3. Inserarea şi ştergerea unie întreruperi de secţiune ........................................... 72
1.6.4. Afişarea sau ascunderea spaţiului liber ............................................................ 72
1.7. Lucrul cu referinţe.................................................................................................... 73
1.7.1. Crearea notelor de subsol sau a notelor de final............................................... 73
1.7.2. Crearea unei note de subsol sau de final .......................................................... 73
1.7.3. Modificarea notelor de subsol sau a notelor finale .......................................... 74
1.7.4. Formatarea notelor de subsol şi a notelor de final ........................................... 76
1.7.5. Numerotarea automată a elementelor Word..................................................... 77
1.7.6. Utilizarea referinţelor încrucişate..................................................................... 77
1.7.7. Generarea unui cuprins..................................................................................... 79
1.7.8. Actualizarea unui cuprins................................................................................. 82
1.8. Utilizarea macro-urilor (macrocomenzi).................................................................. 84
1.8.1. Înregistrarea unui macro (unei macrocomenzi) ............................................... 84
1.8.2. Copierea unui modul de macrocomenzi în alt document ................................. 86
1.8.3. Rularea sau executarea unui macro (macrocomenzi)....................................... 86
1.8.4. Asocierea macro-ului (macrocomenzi) unui buton al barei de instrumente .... 87
1.9. Elemente de securitate în Word ............................................................................... 87
1.9.1. Setarea parolei unui document ......................................................................... 88
1.9.2. Deschiderea unui document cu protecţie prin parolă....................................... 90
1.9.3. Schimbarea sau modificarea protecţiei prin parolă.......................................... 91
1.9.4. Adăugarea criptării pentru securitatea unui document..................................... 92
1.9.5. Deschiderea unui fişier criptat.......................................................................... 93
1.9.6. Anularea criptării unui fişier ............................................................................ 94
1.10. Întrebări de control ................................................................................................... 94
1.1.1. Aplicaţii ............................................................................................................ 95
1.11. Bibliografie............................................................................................................... 98
2. Calcul tabelar.................................................................................................................... 99
2.1. Consolidarea noţiunilor de bază în calcul tabelar .................................................... 99
2.1.1. Elemente de bază în calculul tabelar ................................................................ 99
2.1.2. Manipularea registrelor/foilor de calcul ......................................................... 100
2.1.3. Tipuri de date utilizate în calculul tabelar...................................................... 100
2.1.4. Operaţii de bază în calcului tabelar ................................................................ 101
2.1.4.1. Introducerea datelor.................................................................................... 102
5

2.1.4.2. Sortarea articolelor ..................................................................................... 103
2.1.4.3. Filtrarea automată....................................................................................... 104
2.1.5. Formatarea foilor de lucru şi a celulelor ........................................................ 106
2.1.6. Formatarea grupurilor de celule ..................................................................... 107
2.1.7. Formatarea documentului............................................................................... 107
2.1.7.1. Modificarea setărilor marginilor documentului ......................................... 107
2.1.7.2. Setarea repetabilităţii etichetelor de rând şi coloană.................................. 108
2.1.7.3. Orientarea documentului ............................................................................ 108
2.1.8. Tipărirea la imprimantă.................................................................................. 109
2.1.8.1. Tipărirea unei foi de calcul......................................................................... 109
2.1.8.2. Definirea unei zone de tipărit ..................................................................... 110
2.1.8.3. Stabilirea titlului pentru tipărire ................................................................. 111
2.1.8.4. Schimbarea ordinii de tipărire.................................................................... 111
2.1.8.5. Tipărirea unei foi de calcul pe un anumit număr de pagini........................ 111
2.1.8.6. Tipărirea diagramelor................................................................................. 112
2.2. Lucrul cu formule şi funcţii.................................................................................... 113
2.2.1. Autocompletarea celulelor. Serii.................................................................... 113
2.2.2. Utilizarea listelor personalizate pentru accelerarea introducerii datelor ........ 114
2.2.3. Formatarea condiţionată a celulelor ............................................................... 115
2.2.3.1. Crearea regulilor de formatare condiţionată............................................... 115
2.2.3.2. Formatarea tuturor celulelor utilizând o scală în două culori..................... 116
2.2.3.3. Formatarea celulelor utilizând o scală de trei culori .................................. 121
2.2.3.4. Formatarea celulelor utilizând barele de date ............................................ 127
2.2.3.5. Formatarea tuturor celulelor utilizând un set de pictograme...................... 133
2.2.3.6. Formatarea celulelor care conţin valori text, număr sau dată şi oră........... 137
2.2.3.7. Eliminarea formatărilor condiţionale ......................................................... 143
2.2.4. Definirea numelui unei celule/zone de celule ................................................ 144
2.2.4.1. Tipuri de nume ........................................................................................... 145
2.2.4.2. Scopul numelor .......................................................................................... 145
2.2.4.3. Definirea şi introducerea numelor.............................................................. 145
2.2.4.4. Reguli pentru definirea numelor ................................................................ 145
2.2.4.5. Definirea numelor pentru o celulă sau zonă de celule ............................... 145
2.2.4.6. Definirea numelor utilizând selecţia celulelor în foaia de lucru ................ 146
2.2.4.7. Definirea unui nume utilizând cutia de dialog New Name ........................ 146
2.2.4.8. Managementul numelor utilizând cutia de dialog Name Manager ............ 147
2.2.4.9. Ştergerea unuia sau mai multor nume........................................................ 148
2.2.5. Fundamentarea noţiunilor de formule şi funcţii ............................................. 148
2.2.5.1. Definirea noţiunilor de formule şi funcţii .................................................. 148
2.2.5.2. Copierea formulelor ................................................................................... 149
2.2.5.3. Calcularea sumelor..................................................................................... 150
2.2.5.4. Modificarea formulelor .............................................................................. 153
2.2.6. Funcţii Excel .................................................................................................. 153
2.2.7. Utilizarea butonului Insert function ............................................................... 154
2.2.8. Lucrul cu numele zonelor de celule ............................................................... 156
2.2.9. Funcţii oferite de Excel .................................................................................. 158
2.2.10. Cele mai utilizate funcţii ................................................................................ 158
2.2.11. Alte exemple de funcţii .................................................................................. 162
2.2.12. Erori în crearea formulelor............................................................................. 164
2.3. Lucrul cu secvenţe de comenzi (macro-uri) ........................................................... 165
2.3.1. Înregistrarea macro-urilor .............................................................................. 165
6

2.3.2. Atribuirea tastelor de accelerare..................................................................... 169
2.3.3. Asocierea unui macro cu un obiect grafic sau control ................................... 170
2.3.4. Editarea unui macro ....................................................................................... 170
2.3.5. Execuţia unui macro....................................................................................... 170
2.3.6. Ştergerea unui macro...................................................................................... 171
2.3.7. Validarea sau invalidarea macrourilor în Excel prin utilizarea Trust Center. 172
2.4. Utilizarea tabelelor pivot ........................................................................................ 172
2.4.1. Definirea unui tabel pivot............................................................................... 172
2.4.2. Inţelegerea avantajelor utilizării tabelelor pivot............................................. 173
2.4.3. Pregătirea creării unui tabel pivot .................................................................. 173
2.4.4. Formatarea unui tabel pivot............................................................................ 180
2.4.4.1. Adăugarea rândurilor goale........................................................................ 180
2.4.4.2. Utilizarea stilurilor ..................................................................................... 180
2.4.4.3. Alte formatări ale unui tabel pivot ............................................................. 183
2.4.4.4. Ştergerea unui tabel pivot........................................................................... 186
2.4.4.5. Utilizarea temelor pentru un tabel pivot..................................................... 187
2.4.5. Sortarea şi filtrarea datelor într-un tabel pivot ............................................... 188
2.4.5.1. Sortarea datelor .......................................................................................... 188
2.4.5.2. Filtrarea datelor .......................................................................................... 190
2.4.6. Actualizarea tabelelor pivot ........................................................................... 195
2.4.7. Efectuarea de calcule în tabelele pivot ........................................................... 195
2.5. Crearea graficelor pivot.......................................................................................... 198
2.5.1. Crearea graficelor pivot implicite .................................................................. 198
2.5.2. Crearea graficelor pivot particularizate.......................................................... 199
2.6. Probleme de securitate a datelor în Excel .............................................................. 200
2.6.1. Utilizarea parolelor pentru protecţia registrului de lucru............................... 200
2.6.2. Protejarea diferitelor elemente din foile sau registrele de lucru..................... 200
2.6.2.1. Protejarea elementelor unei foi de lucru .................................................... 201
2.6.2.2. Protejarea elementelor unui registru de lucru ............................................ 201
2.6.2.3. Protejarea elementelor într-un registru de lucru partajat............................ 202
2.6.3. Înlăturarea protecţiei unei foi de lucru ........................................................... 203
2.7. Întrebări de control ................................................................................................. 203
2.8. Aplicaţii .................................................................................................................. 203
3. Realizarea prezentărilor.................................................................................................. 209
3.1. Elemente de conceptualitate şi design ale prezentărilor......................................... 209
3.1.1. Elemente ce concură la succesul unei prezentări ........................................... 209
3.1.2. Adresabilitatea, planificarea şi organizarea unei prezentări........................... 210
3.2. Manipularea elementelor unei prezentări ............................................................... 211
3.2.1. Gruparea şi separarea elementelor unei prezentări ........................................ 212
3.2.2. Importarea şi poziţionarea unor elemente grafice ale unei prezentări ........... 216
3.2.3. Alinierea şi distribuirea elementelor unei prezentări ..................................... 218
3.2.4. Întrebări de control ......................................................................................... 221
3.2.5. Aplicaţii .......................................................................................................... 221
3.3. Lucrul cu tabele şi grafice ...................................................................................... 221
3.3.1. Inserarea unui tabel ........................................................................................ 221
3.3.2. Inserare de coloane sau de rânduri într-un tabel; Îmbinarea (merge) şi scindarea
(split) celulelor. .............................................................................................................. 222
3.3.3. Formatarea coloanelor sau a rândurilor unui tabel......................................... 223
3.3.4. Adăugarea sau modificarea unui efect la un tabel.......................................... 224
3.3.5. Inserarea unui grafic....................................................................................... 224
7

3.3.6. Personalizarea unui grafic .............................................................................. 225
3.3.7. Modificarea elementelor unui grafic individual............................................. 225
3.3.8. Întrebări de control ......................................................................................... 225
3.3.9. Aplicaţii .......................................................................................................... 225
3.4. Aplicarea de efecte elementelor unei prezentări .................................................... 226
3.4.1. Alegerea unei teme......................................................................................... 226
3.4.2. Alegerea aspectului ........................................................................................ 228
3.4.3. Întrebări de control ......................................................................................... 229
3.4.4. Aplicaţii .......................................................................................................... 229
3.5. Editarea imaginilor................................................................................................. 229
3.5.1. Modificarea adâncimii de culoare a unei imagini .......................................... 229
3.5.2. Redimensionarea unei imagini prin decupare şi rescalare ............................. 230
3.5.3. Modalităţi de afişare a unei imagini într-o prezentare ................................... 230
3.5.4. Aplicarea efectelor asupra unei imagini......................................................... 231
3.5.5. Întrebări de control ......................................................................................... 231
3.5.6. Aplicaţii .......................................................................................................... 231
3.6. Utilizarea diagramelor SmartArt ............................................................................ 231
3.6.1. Utilizarea şi inserarea diagramelor SmartArt................................................. 231
3.6.2. Tipuri de diagrame SmartArt ......................................................................... 232
3.6.3. Inserarea textului într-o diagramă SmartArt .................................................. 234
3.6.4. Animarea diagramelor SmartArt .................................................................... 235
3.6.5. Întrebări de control ......................................................................................... 235
3.6.6. Aplicaţii .......................................................................................................... 235
3.7. Elemente multimedia în prezentări ........................................................................ 235
3.7.1. Introducerea elementelor de sunet în prezentări ............................................ 236
3.7.2. Introducerea de filme în prezentări ................................................................ 237
3.7.3. Temporizarea elementelor multimedia........................................................... 238
3.7.4. Întrebări de control ......................................................................................... 238
3.7.5. Aplicaţii .......................................................................................................... 238
3.8. Consolidarea noţiunii de animaţie în prezentări..................................................... 238
3.8.1. Moduri de declanşare a afişării animaţiilor în prezentări............................... 238
3.8.2. Stabilirea ordinii de afişare a animaţiilor ....................................................... 240
3.8.3. Modificarea unui efect de animaţie................................................................ 240
3.8.4. Întrebări de control ......................................................................................... 242
3.8.5. Aplicaţii .......................................................................................................... 243
3.9. Utilizarea macrourilor în prezentări ....................................................................... 243
3.9.1. Inregistrarea unui macro................................................................................. 243
3.9.2. Rularea unui macro ........................................................................................ 244
3.9.3. Întrebări de control ......................................................................................... 244
3.10. Navigarea ............................................................................................................... 244
3.10.1. Stabilirea legăturilor între elementele prezentării, între acestea şi alte prezentări
244
3.10.2. Link-uri URL.................................................................................................. 245
3.10.3. Întrebări de control ......................................................................................... 246
3.10.4. Aplicaţii .......................................................................................................... 246
9












Lista figurilor


figura 1-1. Operaţii pentru deschiderea casetei de dialog Open .............................................. 18
figura 1-2. Deschiderea unui document existent ...................................................................... 19
figura 1-3. Deschiderea unui document folosit recent şi includerea/eliminarea lui................. 19
figura 1-4. Deschiderea mai multor documente în acelaşi timp............................................... 20
figura 1-5. Crearea unui document nou (gol)........................................................................... 21
figura 1-6. Document Word în modul compatibil.................................................................... 21
figura 1-7. Operaţii în vederea deschiderii casetei de dialog Save as ...................................... 22
figura 1-8. Caseta de dialog Save as şi operaţii pentru salvarea unui document Word 2007 .. 23
figura 1-9. Salvarea unui document în format Word 97-2003 ................................................. 23
figura 1-10. Operaţii pentru deschiderea casetei de dialog Word Options .............................. 24
figura 1-11. Configurarea opţiunilor de salvare ....................................................................... 24
figura 1-12. Salvarea unui document pe un suport de memorare extern.................................. 25
figura 1-13. Operaţii pentru salvarea unui document în diferite formate................................. 27
figura 1-14. Caseta de dialog pentru salvarea unui document în diferite formate ................... 27
figura 1-15. Deschiderea unei casete de dialog Open sau Save as........................................... 28
figura 1-16. Alegerea opţiunilor din meniul contextual (Cut pentru mutare, Copy pentru
copiere)............................................................................................................................. 28
figura 1-17. Alegerea opţiunii de lipire din meniul contextual (Paste).................................... 29
figura 1-18. Alegerea opţiunii de ştergere din bara de instrumente a casetei de dialog Open. 29
figura 1-19. Afişarea mesajului de atenţionare Confirm File Delete ....................................... 30
figura 1-20. Alegerea opţiunii de ştergere din meniul contextual (Delete).............................. 30
figura 1-21. Recuperarea unui fişier (Restore)......................................................................... 31
figura 1-22. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout................................................ 31
figura 1-23. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/Margins/Custom Margins şi
cutia de dialog Page Setup ............................................................................................... 32
figura 1-24. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/Margins/Orientation.............. 32
figura 1-25. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/Page Setup/Size..................... 33
figura 1-26. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/Page Setup/Columns ............. 33
figura 1-27. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/ Page background/Watermark34
figura 1-28. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/ Page Color............................ 34
figura 1-29. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/ Page Borders ........................ 35
figura 1-30. Modul de vizualizare Print Layout ....................................................................... 35
figura 1-31. Modul de vizualizare Full Screen Reading .......................................................... 36
figura 1-32. Modul de vizualizare Web Layout ....................................................................... 36
figura 1-33. Modul de vizualizare Outline............................................................................... 37
10

figura 1-34. Modul de vizualizare Draft................................................................................... 37
figura 1-35. Reguli de scriere a paragrafelor de text................................................................ 38
figura 1-36. Momentele în care trebuie apăsată tasta Enter ..................................................... 39
figura 1-37. Alinierea textului prin apăsarea tastei Tab........................................................... 39
figura 1-38. Alinierea textului prin apăsarea tastei Tab........................................................... 40
figura 1-39. Activarea opţiunii Show/Hide ¶ ........................................................................... 40
figura 1-40. Cursorul şi indicatorul de tip bară ........................................................................ 41
figura 1-41. Bara verticală de derulare..................................................................................... 42
figura 1-42. Butoane de răsfoire............................................................................................... 42
figura 1-43. Butonul Select Browse Object ............................................................................. 42
figura 1-44. Activarea şi dezactivarea modului Overtype........................................................ 44
figura 1-45. Accesarea listei derulante Font............................................................................. 45
figura 1-46. Accesarea butonului Text Highlight Color .......................................................... 45
figura 1-47. Accesarea butonului Font Color........................................................................... 46
figura 1-48. Accesarea butoanelor Bold, Italic, Underline ...................................................... 46
figura 1-49. Acţionarea declanşatorului cutiei de dialog Font ................................................. 47
figura 1-50. Cutia de dialog Font şi meniul Character Spacing............................................... 47
figura 1-51. Modificarea tipului literelor ................................................................................. 48
figura 1-52. Aplicarea efectului superscript ............................................................................. 48
figura 1-53. Aplicarea efectului subscript ................................................................................ 49
figura 1-54. Cutia de dialog Font ............................................................................................. 49
figura 1-55. Modul de inserare WordArt ................................................................................. 50
figura 1-56. Diverse moduri de afişare text.............................................................................. 50
figura 1-57. Fereastră editare text ............................................................................................ 50
figura 1-58. Fereatră formatare texte scrise cu WordArt ......................................................... 51
figura 1-59. Meniu limbi străine în Microsoft Word ............................................................... 52
figura 1-60. Opţiuni selectare traducere cuvinte ...................................................................... 53
figura 1-61. Comenzi de autocorectare .................................................................................... 53
figura 1-62. Opţiuni pentru autocorectare................................................................................ 54
figura 1-63. Selectarea textelor cu formatare identică ............................................................. 54
figura 1-64. Aplicarea unui stil de format utilizând Format Painter ........................................ 55
figura 1-65. Modificarea direcţiei textului ............................................................................... 55
figura 1-66. Fereastra corespunzătoare comenzii Home/ Paragraph/ Shadings....................... 56
figura 1-67. Fereastra corespunzătoare comenzii Home/ Paragraph/ Borders and Shading.... 56
figura 1-68. Cutia de dialog Borders and Shading................................................................... 57
figura 1-69. Deschiderea cutiei de dialog Paragraph ............................................................... 58
figura 1-70. Butonul Increase Indent........................................................................................ 58
figura 1-71. Butonul Decrease Indent ...................................................................................... 58
figura 1-72. Deschiderea cutiei de dialog Paragraph şi a sub-meniului Line and Page Breaks59
figura 1-73. Săgeata corespunzătoare listei More .................................................................... 60
figura 1-74. Colecţia de stiluri Quick Style.............................................................................. 60
figura 1-75. Modificarea unui set de stiluri.............................................................................. 61
figura 1-76. Alegerea opţiunii Save Selection as a New Quick Style...................................... 61
figura 1-77. Fereastra corespunzătoare comenzii creării unui stil nou .................................... 62
figura 1-78. Fereastra corespunzătoare comenzii creării unui stil nou pentru paragraf sau
caracter ............................................................................................................................. 62
figura 1-79. Fereastra corespunzătoare listei Style Type ......................................................... 62
figura 1-80. Deschiderea cutiei de dialog Styles...................................................................... 63
figura 1-81. Ştergerea unui stil................................................................................................. 63
figura 1-82. Crearea unui şablon.............................................................................................. 64
11

figura 1-83. Afişarea casetei de dialog pentru crearea unui nou template .............................. 65
figura 1-84. Deschiderea unui şablon....................................................................................... 66
figura 1-85. Salvarea unui template ......................................................................................... 67
figura 1-86. Evidenţierea unui text selectat.............................................................................. 68
figura 1-87. Inserare Sunet ....................................................................................................... 69
figura 1-88. Meniul de derulare al Delete Comment (Ştergere Comentariu)........................... 71
figura 1-89. Inserarea unei întreruperi de pagină Insert – Page Break..................................... 72
figura 1-90. Inserarea unei întreruperi de secţiune Section Breaks.......................................... 73
figura 1-91. Inserarea unei note de subsol References – Insert Footnote ................................ 74
figura 1-92. Inserarea unei note de final References – Insert Endnote .................................... 75
figura 1-93. Inserarea unei note de final .................................................................................. 76
figura 1-94. Declanşatorul casetei de dialog Footnote & Endnote .......................................... 77
figura 1-95. Caseta de dialog Cross-reference ......................................................................... 78
figura 1-96. Fereastra de inserare a unui cuprins Tabel of Contents........................................ 80
figura 1-97. Fereastra de alegere a subopţiunii Level 1 ........................................................... 80
figura 1-98. Fereastra de alegere a subopţiunii Level 2 ........................................................... 81
figura 1-99. Fereastra de inserare a unui cuprins Tabel of Contents........................................ 82
figura 1-100. Afişarea ferestrei pentru Update Field ............................................................... 83
figura 1-101. Afişarea casetei de dialog Update contents........................................................ 83
figura 1-102. Afişarea comenzii Macro din fila View............................................................. 84
figura 1-103. Afişarea comenzii pentru înregistrarea unui Macro din fila Developer
(Dezvoltator) .................................................................................................................... 85
figura 1-104. Afişarea comenzii pentru înregistrarea unui Macro din fila View..................... 85
figura 1-105. Crearea unei macrocomenzi din fila Developer ................................................. 86
figura 1-106. Alegerea comenzii Save As................................................................................ 88
figura 1-107. Afişarea butonului Tools.................................................................................... 89
figura 1-108. Afişarea casetei de dialog General Options ....................................................... 89
figura 1-109. Alegerea parolei ................................................................................................. 90
figura 1-110. Deschiderea unui document cu protecţie prin parolă ......................................... 90
figura 1-111. Schimbarea protecţiei prin parolă....................................................................... 91
figura 1-112. Afişarea casetei de dialog General Options pentru a realiza modificarea parolei
.......................................................................................................................................... 92
figura 1-113. Afişarea casetei de dialog pentru criptarea unui document................................ 93
figura 1-114. Afişarea casetei de dialog de confirmare a parolei pentru criptarea unui
document .......................................................................................................................... 93
figura 1-115. Deschiderea unui document cu protecţie prin parolă ......................................... 94
figura 1-116. Anularea criptării unui document....................................................................... 94
figura 2-1. Celula – spaţiul de editare în Excel ........................................................................ 99
figura 2-2. Fişa Number din cutia de dialog Format Cells..................................................... 100
figura 2-3. Alinierea datelor în Excel..................................................................................... 102
figura 2-4. Tipuri de valori acceptate de Excel ...................................................................... 103
figura 2-5. Accesarea butoanelor de sortare rapidă................................................................ 103
figura 2-6. Sortarea cu ajutorul butoanelor de sortare rapidă................................................. 103
figura 2-7. Opţiuni de sortare în Excel ................................................................................... 104
figura 2-8. Accesarea opţiunii Filter ...................................................................................... 105
figura 2-9. Modalităţi de filtrare a datelor.............................................................................. 105
figura 2-10. Rezultatele filtrării datelor.................................................................................. 106
figura 2-11. Modalităţi de formatare a foilor de lucru ........................................................... 106
figura 2-12. Grupul Page Setup, tab-ul Page Layout ............................................................. 107
figura 2-13. Setarea marginilor unui document ..................................................................... 108
12

figura 2-14. Setarea repetabilităţii etichetelor de rând şi coloană .......................................... 108
figura 2-15. Setarea orientării paginii .................................................................................... 109
figura 2-16. Cutia de dialog Print .......................................................................................... 110
figura 2-17. Cutia de dialog Page Setup, secţiunea Sheet ...................................................... 111
figura 2-18. Cutia de dialog Page Setup, secţiunea Page ...................................................... 112
figura 2-19. Umplerea automată simplă................................................................................. 113
figura 2-20. Exemplu de serie liniară..................................................................................... 113
figura 2-21. Exemplu de serie de creştere.............................................................................. 114
figura 2-22. Exemplu de serie inteligentă .............................................................................. 114
figura 2-23. Selectarea unei scale din două culori ................................................................. 116
figura 2-24. Caseta de dialog New Formatting Rule.............................................................. 117
figura 2-25. Alegerea tipului de valoare................................................................................. 118
figura 2-26. Caseta de dialog Conditional Formatting Rules Manager................................. 123
figura 2-27. Formatarea celulelor utilizând barele de date..................................................... 128
figura 2-28. Formatarea celulelor utilizând pictograme......................................................... 133
figura 2-29. Formatarea celulelor care conţin valori text, număr, dată sau oră...................... 138
figura 2-30. Ştergerea regulilor de formatare condiţională.................................................... 144
figura 2-31. Definirea numelor pe baza etichetelor de rând şi coloană.................................. 146
figura 2-32. Specificarea locaţiei etichetelor.......................................................................... 146
figura 2-33. Cutia de dialog New Name ................................................................................. 147
figura 2-34. Cutia de dialog Name Manager.......................................................................... 147
figura 2-35. Scrierea unei formule ......................................................................................... 148
figura 2-36. Copierea unei formule........................................................................................ 150
figura 2-37. Copierea unei formule........................................................................................ 150
figura 2-38. Eroare în formulă................................................................................................ 150
figura 2-39. Autosumare 1 ..................................................................................................... 151
figura 2-40. Autosumare 2 ..................................................................................................... 151
figura 2-41. Cutia de dialog Insert Function.......................................................................... 152
figura 2-42. Argumentele funcţiei SUM................................................................................ 152
figura 2-43. Modificarea formulelor ...................................................................................... 153
figura 2-44. Butonul Insert function....................................................................................... 154
figura 2-45. Inserarea unei funcţii .......................................................................................... 155
figura 2-46. Introducerea argumentelor ................................................................................. 156
figura 2-47. Tabel de lookup cu costuri transport .................................................................. 157
figura 2-48. Tabel cu costuri de transport .............................................................................. 157
figura 2-49. Utilizarea numelui unei zone de celule .............................................................. 157
figura 2-50. Comanda Use in Formula .................................................................................. 157
figura 2-51. Bara de formule.................................................................................................. 162
figura 2-52. Editarea formulei ................................................................................................ 162
figura 2-53. Cutia de dialog Excel Options ............................................................................ 166
figura 2-54. Grupul Code din tabul Developer ...................................................................... 166
figura 2-55. Opţiunile Macro Settings.................................................................................... 167
figura 2-56. Fereastra Record Macro ..................................................................................... 167
figura 2-57. Vizualizarea macro-urilor................................................................................... 169
figura 2-58. Atribuirea tastei de accelerare ............................................................................ 170
figura 2-59 Grupul Illustrations din tabul Insert .................................................................... 171
figura 2-60. Date pentru construcţia tabelelor pivot .............................................................. 174
figura 2-61. Insert Pivot Table ............................................................................................... 174
figura 2-62. Cutia de dialog Create Pivot Table .................................................................... 175
figura 2-63. Zona iniţială a tabelului pivot şi lista de câmpuri disponibile............................ 176
13

figura 2-64. Construcţia tabelului pivot pe baza câmpurilor selectate................................... 177
figura 2-65. Rearanjarea tabelului pivot................................................................................. 178
figura 2-66. Afişarea cantităţilor totale cumpărate de la furnizori ......................................... 178
figura 2-67. Setări pentru câmpuri ......................................................................................... 178
figura 2-68. Cutia de dialog Value Field Settings .................................................................. 179
figura 2-69. Modificarea structurii tabelului pivot................................................................. 179
figura 2-70. Rezultatul modificării structurii tabelului pivot ................................................. 179
figura 2-71. Stiluri ale tabelelor pivot .................................................................................... 180
figura 2-72. Duplicarea unui stil ............................................................................................ 181
figura 2-73. Cutia de dialog Modify Table Quick Style.......................................................... 181
figura 2-74. Crearea unui stil nou........................................................................................... 182
figura 2-75. Selecţia unui stil nou .......................................................................................... 182
figura 2-76. Aplicarea unui stil nou ....................................................................................... 183
figura 2-77. Setarea unui stil nou ca implicit ......................................................................... 183
figura 2-78. Deschiderea cutiei de dialog Data Field Settings-1 ........................................... 184
figura 2-79. Deschiderea cutiei de dialog Data Field Settings-2 ........................................... 184
figura 2-80. Deschiderea cutiei de dialog Data Field Settings-3 ........................................... 184
figura 2-81. Afişarea opţiunilor tabelului pivot ..................................................................... 185
figura 2-82. Cutia de dialog Pivot Table Options .................................................................. 185
figura 2-83. Afişarea zerourilor în locul celulelor goale........................................................ 186
figura 2-84. Schimbarea numelui unui câmp ......................................................................... 186
figura 2-85. Selectarea unui tabel pivot ................................................................................. 187
figura 2-86. Ştergerea unui tabel pivot................................................................................... 187
figura 2-87. Schimbarea temei unui document ...................................................................... 188
figura 2-88. Butoane de sortare.............................................................................................. 189
figura 2-89. Opţiuni multiple de sortare................................................................................. 189
figura 2-90. Sortarea din zona PivotTable Field List ............................................................. 190
figura 2-91. Tabel pivot multipagină...................................................................................... 190
figura 2-92. Filtrare după Furnizor ........................................................................................ 191
figura 2-93. Filtrare după câmpul Denumire marfă ............................................................... 191
figura 2-94. Meniul Label Filters........................................................................................... 192
figura 2-95. Meniul Label Filters – filtre pentru câmpuri de tip dată................................... 193
figura 2-96. Meniul Label Filters – filtre pentru câmpuri de tip dată, opţiunea All DAtes in the
Period............................................................................................................................. 194
figura 2-97. Filtrarea datelor după valorile din zona de date ................................................. 194
figura 2-98. Eliminarea filtrelor ............................................................................................. 195
figura 2-99. Cutia de dialog Change PivotTable Data Source .............................................. 195
figura 2-100. Tabelul utilizat pentru crearea formulelor în tabelul pivot............................... 196
figura 2-101. Tabelul pivot utilizat pentru crearea formulelor în tabelul pivot ..................... 196
figura 2-102. Inserarea unui câmp calculat ............................................................................ 197
figura 2-103. Cutia de dialog Insert Calculated Field ........................................................... 197
figura 2-104. Tabel pivot cu câmp calculat............................................................................ 197
figura 2-105. Tabelul pivot corespunzător graficului pivot ................................................... 198
figura 2-106. Inserarea unui grafic pivot................................................................................ 198
figura 2-107. Grafic pivot şi cutia de dialog PivotChart Filter Pane .................................... 199
figura 2-108. Grafic pivot particularizat ................................................................................ 199
figura 2-109. Grupul Changes din tabul Review.................................................................... 201
figura 2-110. Grupul Changes pentru o foaie de lucru protejată ........................................... 203
figura 2-111. Foaia de calcul corespunzătoare unei facultăţi................................................. 204
figura 2-112. Centralizare pe universitate .............................................................................. 205
14

figura 2-113. Inserare dată şi oră curentă............................................................................... 205
figura 2-114. Tabel aplicaţie .................................................................................................. 206
figura 3-1. Panglica (Ribbon) în PowerPoint2007................................................................. 211
figura 3-2. Butonul Microsoft Office ..................................................................................... 212
figura 3-3. Deschiderea unei noi prezentări PowerPoint........................................................ 213
figura 3-4. Salvarea unei prezentări figura 3-5. Tipuri de formate..................................... 214
figura 3-6. Crearea de slide-uri noi ........................................................................................ 214
figura 3-7. Inserarea unui nou slide........................................................................................ 215
figura 3-8. Alegerea temei noului slide.................................................................................. 215
figura 3-9. Inserarea conţinutului într-un slide....................................................................... 217
figura 3-10. Fila Home........................................................................................................... 217
figura 3-11. Minibara de instrumente..................................................................................... 218
figura 3-12. Alegerea unei culori ........................................................................................... 219
figura 3-13. Picture Style ....................................................................................................... 219
figura 3-14. Selecţia modului de vizualizare a slide-urilor .................................................... 220
figura 3-15. Alegerea unei anumite setări de panoramare ..................................................... 221
figura 3-16. Inserare tabel ...................................................................................................... 222
figura 3-17. Stabilirea dimensiunii unui tabel ........................................................................ 222
figura 3-18. Desenare tabel .................................................................................................... 222
figura 3-19. Inserare de coloane sau de rânduri într-un tabel................................................. 222
figura 3-20. Îmbinarea sau scindarea celulelor ...................................................................... 223
figura 3-21. Aliniere text ........................................................................................................ 223
figura 3-22. Formatare colane/rânduri ................................................................................... 223
figura 3-23. Adăugare de efecte ............................................................................................. 224
figura 3-24. Inserarea unu grafic............................................................................................ 224
figura 3-25. Personalizarea unui grafic .................................................................................. 225
figura 3-26. Modificarea elementelor unui grafic .................................................................. 225
figura 3-27. Alegerea unei teme............................................................................................. 226
figura 3-28. Crearea unei noi teme utilizând culori noi ......................................................... 226
figura 3-29. Particularizarea fonturilor unei teme.................................................................. 227
figura 3-30. Alegerea efectelor............................................................................................... 228
figura 3-31. a) Layout implicit PowerPoint standard: Tiltle Slide; b) Exemplu de Layout
PowerPoint ..................................................................................................................... 228
figura 3-32. Inserarea imaginilor într-o prezentare ................................................................ 229
figura 3-33. Utilizarea comenzii Adjust................................................................................. 230
figura 3-34. Redimensionarea imaginilor............................................................................... 230
figura 3-35. Dimensionarea unei imagini figura 3-36. Poziţionarea unei imagini ............ 230
figura 3-37. Utilizarea comenzilor Picture Styles şi Picture Shapes...................................... 231
figura 3-38. Aplicarea efectelor unei imagini ........................................................................ 231
figura 3-39. Exemple de diagrame SmartArt ......................................................................... 233
figura 3-40. Butonul SMARTART ........................................................................................ 233
figura 3-41. Caseta de dialog din care se poate alege tipul de diagramă potrivit................... 233
figura 3-42. SmartArt Canvas ................................................................................................ 234
figura 3-43. Panoul Text......................................................................................................... 234
figura 3-44. Modificarea stilului diagramei ........................................................................... 235
figura 3-45. Inserarea unei animaţii ....................................................................................... 235
figura 3-46. Inserarea unui fişier audio .................................................................................. 236
figura 3-47. Modul de start a fişierului audio......................................................................... 236
figura 3-48. Inserarea unui buton Audio................................................................................ 236
figura 3-49. Selectarea fişerului audio ................................................................................... 237
15

figura 3-50. Selectarea fişierului video .................................................................................. 237
figura 3-51. Caseta security warning...................................................................................... 237
figura 3-52. Inserarea unui fişier video .................................................................................. 238
figura 3-53. Temporizarea elementelor multimedia............................................................... 238
figura 3-54. Inserarea animaţiilor........................................................................................... 239
figura 3-55. Alegerea unei animaţii........................................................................................ 239
figura 3-56. Tipuri de animaţii ............................................................................................... 239
figura 3-57. Opţiuni pentru aplicarea efectelor ...................................................................... 240
figura 3-58. Setarea momentului de pornire a animaţiei ........................................................ 241
figura 3-59. Setarea unei întârzieri ......................................................................................... 241
figura 3-60. Galeria de tranziţii a PowerPoint-ului ................................................................ 242
figura 3-61. Tabul Developer ................................................................................................. 243
figura 3-62. Alegerea modului de activare sau dezactivare a macro-urilor ........................... 244
figura 3-63. Caseta de dialog pentru rularea macrourilor ...................................................... 244
figura 3-64. Inserarea unei hiperlegături ................................................................................ 245
figura 3-65. Stabilirea legăturilor între elementele prezentării ............................................. 245
figura 3-66. Stabilirea legăturilor către alte prezentări sau link-uri URL.............................. 246

16












Lista tabelelor



tabelul 1-1. Formatele de fişiere în care salvează Word 2007 ................................................. 26
tabelul 1-2. Comenzi rapide tastatură pentru navigare text...................................................... 43
tabelul 2-1. Tipuri de date ...................................................................................................... 101
tabelul 2-2. Exemple utilizare nume ...................................................................................... 144
tabelul 2-3. Categorii de funcţii Excel ................................................................................... 154
tabelul 2-4. Categorii de funcţii Excel des utilizate ............................................................... 158
tabelul 2-5. Operatori logici ................................................................................................... 163
tabelul 2-6. Funcţii de validare a datelor................................................................................ 163
tabelul 2-7. Categorii de funcţii de lucru cu data ................................................................... 163
tabelul 2-8. Categorii de funcţii de lucru cu timpul ............................................................... 164
tabelul 2-9. Erori în Excel ...................................................................................................... 164

17












1. Procesarea textului

Introducere

Microsoft Office Word 2007 este un program de prelucrare de text performant, care
permite utilizatorilor să realizeze şi să editeze relativ uşor, documente care pot fi tipărite, pot
fi trimise prin poşta electronică sau pot fi publicate on-line. Faţă de variantele precedente de
Word, Word 2007 conţine mai multe instrumente noi, proiectate special pentru o mai bună
interacţiune cu programul a utilizatorilor.

Obiective

Cursul îşi propune să asigure însuşirea conceptelor şi tehnicilor celor mai importante
privind utilizarea în activitatea practică a programului Microsoft Office Word 2007. Cu
ajutorul prezentului curs se va învăţa într-un mod sistematic, cea mai mare parte a
programului Word, suficientă pentru crearea oricărui tip de document (operaţii de bază
asociate cu crearea, formatatea şi finalizarea unui document, lucrul cu tabele, folosirea
imaginilor într-un document, importarea obiectelor şi folosirea opţiunilor pentru scrisori,
îmbinare corespondenţă etc.)
1.1. Consolidarea noţiunilor de bază în procesarea textului
1.1.1. Operaţii cu documente

Deschiderea documentelor

Se poate deschide un document Word şi în acelaşi timp lansa programul Word sau se
poate deschide un document Word sau un fişier creat în alt program, ulterior lansării
programului Word.
Se poate deschide un document Word existent, prin intermediul butonului Office. Din
meniul Office, se poate alege comanda Open pentru a localiza şi selecta documentul dorit sau
se folosi un document la care s-a lucrat recent, utilizând lista Recent Documents. Asemeni
meniului Start din Windows, lista Recent Documents permite adăugarea documentelor pe care
le doreşte utilizatorul, chiar dacă acestea nu au fost accesate de curând. Pictograma Pin
plasată în dreapta numelui fişierului din meniul Office, permite includerea şi eliminarea
documentelor din listă.

18


Deschiderea unui document existent

Se vor efectua următorii paşi, pentru deschiderea din fereastra programului a unui
document existent (figura 1-1 şi figura 1-2):
a. Se execută click pe butonul Office;
b. Se activează comanda Open (Deschidere), iar programul va afişa caseta de dialog
Open;
c. Dacă se doreşte deschiderea unui anumit tip de fişier, se va executa click pe săgeata
listei Files of type, apoi se selectează tipul de fişier;
d. Dacă fişierul este plasat în alt director, se va executa click pe săgeata listei Look in şi
se va parcurge calea de acces până la fişier;
e. Se execută click pe fişierul Word dorit şi apoi pe butonul Open, apoi pe una din
următoarele opţiuni:
o Open Read-Only, pentru a deschide fişierul selectat cu protecţie la scriere;
o Open as Copy, pentru a deschide o copie a fişierului selectat;
o Open in Browser, pentru a deschide fişierul Web selectat într-un program de
navigare;
o Open with Transform, pentru a deschide fişierul XML selectat în modul
transformare;
o Open and Repair, pentru a deschide un fişier deteriorat;
o Show previous versions, pentru a deschide versiunile precedente ale
documentelor Word.





















figura 1-1. Operaţii pentru deschiderea casetei de dialog Open

Deschiderea unui document folosit recent

Această acţiune presupune următoarele operaţii (figura 1-3):
a
b

19

a. Se execută click pe butonul Office;
b. Se execută click pe documentul dorit pentru deschidere, în lista Recent documents.
o includerea unui document în lista Recent documents se realizează executând
click pe pictograma Pin, situată în dreapta numelui documentului, astfel încât
programul să afişeze o pioneză verde (în acest mod documentul va fi inclus în
lista Recent Documents, chiar dacă nu a fost folosit recent);
o eliminarea unui document din lista Recent documents se realizează executând
click pe pictograma Pin, situată în dreapta numelui documentului, astfel încât
programul să afişeze o pioneză gri.















figura 1-2. Deschiderea unui document existent

figura 1-3. Deschiderea unui document folosit recent şi includerea/eliminarea lui

Deschiderea mai multor documente în acelaşi timp

Pentru deschiderea mai multor documente din acelaşi dosar, în acelaşi timp, se vor
selecta toate fişierele dorite în caseta de dialog Open, înainte de a executa click pe butonul
a
b
includere
eliminare
c
d
e
20
Open (figura 1-4).
În vederea selectării mai multor fişiere sunt diponibile următoarele metode:
- Dacă fişierele sunt adiacente, se execută click pe primul fişier şi apoi Shift + click (se
ţine apăsată tasta Shift în timp ce se dă click) pe ultimul fişier;
- Dacă fişierele sunt adiacente, folosind combinaţia de taste Ctrl + Shift + săgeată
jos/sus;
- Dacă fişierele nu sunt adiacente, se va selecta primul fişier şi apoi Ctrl + click (se ţine
apăsată tasta Ctrl în timp ce se dă click) pe restul fişierelor.

figura 1-4. Deschiderea mai multor documente în acelaşi timp

Crearea unui document nou

În momentul lansării programului Word, fereastra programului se va deschide cu un
document nou, aşa încât se poate începe lucrul direct în program. De asemenea, se pot
deschide unul sau mai multe documente în orice moment, atâta vreme cât programul Word
este deschis.
Fiecare document nou afişează un nume prestabilit, cum ar fi Document 1, Document n,
numerotate direct proporţional cu numărul de documente create în timpul sesiunii de lucru
respective şi până în momentul în care documentele vor fi salvate cu nume reprezentative şi
sugestive. Numele documentului apare în bara de titilu şi pe butoanele din bara de sarcini.
Crearea unui document gol presupune următoarele etape, aşa cum este prezentat în
figura 5:
a. Se execută click pe butonul Office;
b. Se deschide caseta de dialog New (Nou);
c. Se execută click pe comanda Blank and recent, din panoul din stânga;
d. Se execută click pe pictograma Blank Document;
e. După acţionarea butonului Create, va apare un document nou, gol, în fereastra Word.
selectare fişiere
click

21


figura 1-5. Crearea unui document nou (gol)

Salvarea documentelor pe hard-disk

La crearea unui document Word, respectivul se va salva sub forma unui fişier, astfel
încât el să poată fi accesat şi ulterior. La prima salvare a unui document sau la salvarea unei
copii a unui document salvat anterior, se va folosi comanda Save As, disponibilă prin
acţionarea butonului Office. În schimb, la salvarea modificărilor într-un document deschis se
va utiliza butonul Save, disponibil pe bara de instrumente Quick Access şi de asemenea, în
meniul corespunzător butonului Office.
În momentul în care se va salva un document, Word 2007 salvează fişierele de tip Word
97-2003 într-un format mai vechi, folosind modul compatibilitate (care este o noutate a
programului Word 2007), iar noile fişiere Word 2007 le va salva într-un format de fişier bazat
pe XML (Extensible Markup Language). Formatul XML reduce considerabil dimensiunea
fişierelor, asigură capacităţi sporite de recuperare a datelor fişierelor şi permite obţinerea unei
compatibilităţi mari şi respectiv a unei bune partajări, refolosiri şi portabilităţi.
Un document Word 97-2003 rămâne în modul compatibil (lucru indicat în bara de titlu,
conform figura 1-6), până la convertirea în formatul de fişier Word 2007. Modul
compatibilitate dezactivează noile funcţii Word, care nu pot fi afişate sau convertite
corespunzător de versiunile anterioare ale programului Word.
figura 1-6. Document Word în modul compatibil

Salvarea unui document în format Word 2007
a
b c
d
e
22

În acest sens se vor efectua următoarele operaţii (figura 1-7şi figura 1-8):
a. Se execută click pe butonul Office;
b. Se execută click pe comanda Save As;
c. Se alege opţiunea Word Document, iar programul va afişa caseta de dialog Save as;
d. Se execută click pe săgeata listei Save In (Salvare în);
e. Se execută click pe partiţia de hard-disk sau directorul în care să fie salvat fişierul;
f. Se introduce de la tastatură numele dorit pentru fişierul de salvat;
g. Se execută click pe săgeata listei Save as type;
h. Se alege opţiunea Word Document;
i. Se execută click pe butonul Save pentru salvarea documentului sub numele dorit.
Pentru a economisi timpul, se poate ajunge la caseta de dialog Save as, de la tastatură,
prin combinaţia de taste Ctrl + S.






















figura 1-7. Operaţii în vederea deschiderii casetei de dialog Save as





a
b
c

23


figura 1-8. Caseta de dialog Save as şi operaţii pentru salvarea unui document Word 2007

Salvarea unui document în format Word 97-2003

Pentru salvarea unui document într-un format anterior (Word 97-2003), se vor realiza
următoarele operaţii (figura 9):
a. La deschiderea documentului Word 97-2003 va fi activat automat modul
compatibilitate;






















figura 1-9. Salvarea unui document în format Word 97-2003

b. După efectuarea modificărilor necesare, pentru salvare se va executa click pe butonul
Save din bara de instrumente Quick Access sau se va acţiona butonul Office şi se va
alege comanda Save.
d
e
g
f
h
i
a
b"
b
b"
24
De asemenea, în vederea salvării modificărilor efectuate se poate folosi combinaţia de
taste Ctrl + S.

Configurarea opţiunilor de salvare

Configurarea opţiunilor de salvare ale programului Word 2007 se realizează urmând
următorii paşi (figura 1-10 şi figura 1-11):
a. Se execută click pe butonul Office;
b. Se acţionează butonul Word Options şi va apare o casetă de dialog;
c. În panoul din stânga se execută click pe opţiunea Save;
















figura 1-10. Operaţii pentru deschiderea casetei de dialog Word Options

















figura 1-11. Configurarea opţiunilor de salvare

d. Se configurează opţiunile de salvare dorite:
o Default Save Format – se execută click pe săgeata listei Saves files in this
format, apoi pe formatul dorit să devină prestabilit;
a
b
c
d
d
e

25

o Default File Location – se precizează calea completă către folder-ul în care se
doreşte să fie salvate documentele.
e. Se execută click pe butonul OK, pentru realizarea modificărilor.

Salvarea documentelor pe un suport de memorare extern

În afară de hard-disk-ul sistemului de calcul, documentele Word se pot salva pe un
suport de memorare extern, cum ar fi: CD inscripţionabil, card de memorie flash, hard-disk
extern, alt sistem de calcul din reţea etc.
În acest sens se vor efectua următoarele operaţii (figura 1-12):
a. Se execută click pe butonul Office;
b. Se execută click pe comanda Save As;
c. Se alege opţiunea Word Document, iar programul va afişa caseta de dialog Save as;
d. Se execută click pe săgeata listei Save In (Salvare în);
a. Se execută click pe litera corespunzătoare unităţii CD-R (sau CD-RW) pentru a
salva documentul pe un CD inscripţionabil;
b. Se execută click pe litera corespunzătoare cardului de memorie conectat la
sistemul de calcul, pentru a salva documentul pe acesta;
c. În schimb, dacă se doreşte salvarea documentului într-o locaţie din reţea, se va
selecta Network (Reţea), iar apoi cu ajutorul casetei de dialog, vor fi afişate
unităţile şi folder-erele (dosarele) care pot fi accesate;
e. Se introduce de la tastatură numele dorit pentru fişierul de salvat;
f. Se execută click pe săgeata listei Save as type;
g. Se alege opţiunea Word Document;
h. Se execută click pe butonul Save pentru salvarea documentului sub numele dorit.


figura 1-12. Salvarea unui document pe un suport de memorare extern


26
Salvarea într-un fişier cu alt format: .txt, .rtf, template, pagină web

Word 2007 este o suită de programe versatilă, care permite salvarea documentelor într-
o varietate de diverse formate, aşa cum se observă în tabelul 1. De exemplu, se poate salva un
document în format Word 2007, dar şi în format Word 97-2003, aşa cum a fost prezentat într-
un subcapitol anterior. De asemenea, un document poate fi salvat ca pagină Web (care să se
poată vizualiza într-un browser Web), ca document .pdf, ca fişier text etc.
Salvarea unui document în formate diferite presupune efectuarea următoarelor operaţii
(figura 1-13 şi figura 1-14):
a. Se execută click pe butonul Office;
b. Se acţionează comanda Save as;
c. Se execută click pe butonul Other Formats (Alte formate);
d. Se execută click pe săgeata listei Save in;
e. Se execută click pe partiţia de hard-disk, memorie flash, dischetă sau directorul în care
să fie salvat fişierul;
f. Se introduce de la tastatură numele dorit pentru fişierul de salvat;
g. Se execută click pe săgeata listei Save as type şi se caută formatul dorit;
h. Se execută click pe butonul Save pentru salvarea documentului sub numele şi formatul
dorit.

tabelul 1-1. Formatele de fişiere în care salvează Word 2007
Tip de fişiere Save As Extensie Utilizare pentru a salva
Word Document .docx Documente Word 2007
Word Macro-Enabled
Document
.docm Documente Word 2007 care conţin cod Visual Basic
for Appplications
Word 97-2003
Document
.doc Documente în versiunile anterioare Word 97-2003
Word Template .dotx Şabloane Word 2007
Word Macro-Enabled
Template
.dotm Şabloane Word 2007 care includ macrocomenzi
verificate în prealabil
Word 97-2003
Template
.dot Şabloane Word 97-2003
PDF .pdf Format de fişier electronic cu machetă care nu poate fi
modificată, care păstrează formatarea documentului
creat de Adobe
XPS Document Format .xps Format de fişier electronic cu machetă care nu poate fi
modificată, care păstrează formatarea documentului
creat de Microsoft
Rich Text Format .rtf Fişiere de text cu formatare
Plain Text .txt Fişiere de text simplu, fără formatare
Word XML Document .xml Documente XML
Word 2003 XML
Document
.xml Documente XML de tip Word 2003
Word 97-2003 & 6.0/95
- RTF
.doc Documente Rich Text Format de tip Word 97-2003 &
6.0/95
Works 6.0 - 9.0 .wps Fişiere Works 6.0 – 9.0
Single File Web Page .mhtml Pagină Web sub forma unui singur fişier de tip .htm
Web Page Format .html, .htm Pagină Web sub forma unui director şi a unui fişier de
tip .htm

27





















figura 1-13. Operaţii pentru salvarea unui document în diferite formate
















figura 1-14. Caseta de dialog pentru salvarea unui document în diferite formate

1.1.2. Modificarea setărilor de bază ale documentelor

Mutarea şi copierea documentelor

Mutarea şi copierea documentelor este posibilă cu ajutorul casetelor de dialog Save as
sau Open. Atunci când se mută un fişier, el va fi înlăturat din locaţia sa şi va fi plasat într-o
locaţie nouă. Dacă în schimb, se copie un fişier, acesta rămâne în locaţia sa iniţială, iar în
locaţia nouă se va plasa un duplicat.
În vederea mutării sau copierii unui document, se vor urma paşii de mai jos (figura
1-15):
d
e
g
f
h
a
b
c
28
a. După ce utilizatorul verifică dacă fişierul de mutat/copiat nu este deschis, din butonul
Office se va deschide una din casetele de dialog Save as sau Open;
b. Se va naviga până la dosarul care conţine fişierul desemnat pentru mutare/copiere,
astfel încât dosarul să apară în caseta de dialog Save in sau Look in;
c. Se execută click-dreapta din mouse pe fişier şi se selectează din meniul contextual
opţiunea Cut (Decupare) pentru operaţia de mutare, sau opţiunea Copy (Copiere); prin
intermediul tastaturii, se foloseşte Ctrl + X pentru decupare şi Ctrl + C pentru copiere
(figura 1-16);


















figura 1-15. Deschiderea unei casete de dialog Open sau Save as


figura 1-16. Alegerea opţiunilor din meniul contextual (Cut pentru mutare, Copy pentru copiere)

d. Se va naviga până la dosarul unde se doreşte a se lipi fişierul, astfel încât acesta să
apară în caseta Save in sau Look in;
click-dreapta
click (pentru
click (pentru
click
click

29

e. Se execută click-dreapta pe o porţiune goală a casetei de dialog (astfel încât să nu fie
selectat nici un fişier sau dosar) şi se selectează Paste (Lipire) din meniul apărut; din
tastatură se poate folosi combinaţia de taste Ctrl + V (figura 1-17).



figura 1-17. Alegerea opţiunii de lipire din meniul contextual (Paste)

Ştergerea documentelor

În acest scop, se pot utiliza una dintre casetele de dialog Save as sau Open. Pentru a
putea şterge un fişier, acesta nu trebuie să fie deschis.
Ştergerea documentelor urmăreşte următoarele metode:
a. Din butonul Office se va deschide una din casetele de dialog Save as sau Open (aşa
cum s-a prezentat în figura 1);
b. Se selectează fişierele şi se execută click pe butonul Delete din bara de instrumente
situată în partea superioară a casetei de dialog (figura 1-18);


figura 1-18. Alegerea opţiunii de ştergere din bara de instrumente a casetei de dialog Open

c. Programul Word va genera o casetă de mesaj Confirm File Delete, care întreabă
utilizatorul dacă sigur doreşte să trimită fişierul în Recycle Bin (Coşul de gunoi);
d. Se execută click pe butonul Yes (figura 1-19).
click-dreapta
click (pentru lipire)
selectare
fişiere
click buton
Delete
30

figura 1-19. Afişarea mesajului de atenţionare Confirm File Delete

a. Din butonul Office se va deschide una din casetele de dialog Save as sau Open;
b. Se selectează fişierul şi se execută click-dreapta pe fişierul respectiv;
c. Se alege opţiunea Delete din meniul contextual afişat (figura 20) şi programul Word
va genera o casetă de mesaj Confirm File Delete, care întreabă utilizatorul dacă sigur
doreşte să trimită fişierul în Recycle Bin (Coşul de gunoi);
d. Se execută click pe butonul Yes (figura 1-20).

figura 1-20. Alegerea opţiunii de ştergere din meniul contextual (Delete)

a. Din butonul Office se va deschide una din casetele de dialog Save as sau Open (figura
1);
b. Se selectează fişierul şi se apasă tasta Delete a tastaturii, iar programul Word va genera
o casetă de mesaj Confirm File Delete, care întreabă utilizatorul dacă sigur doreşte să
trimită fişierul în Recycle Bin (Coşul de gunoi);
c. Se execută click pe butonul Yes (figura 19).

Recuperarea documentelor

Dacă fişierul a fost şters din greşeală şi se doreşte recuperarea lui, se va executa dublu-
click pe pictograma Recycle Bin de pe suprafaţa de lucru Windows, se va executa click-
click-dreapta
clic
click buton Yes

31

dreapta pe fişier, iar din meniul contextual apărut se va selecta opţiunea Restore
(Recuperare). Imediat, fişierul va reapărea în dosarul în care se afla iniţial (figura 1-21).

figura 1-21. Recuperarea unui fişier (Restore)

De reţinut că, ştergerea unui fişier dintr-o unitate de disc aflată în reţea pe alt computer
sau de pe o unitate de tip memorie flash sau dischetă, va fi definitivă, fără a mai ajunge în
coşul de gunoi (Recycle Bin).

Configurarea paginii

Pentru a schimba modul de afişare al paginii, marginile, dimensiunile paginii, cât şi
pentru a introduce numerotări ale paragrafelor, spaţieri ale paragrafelor sau ale liniilor de text,
se va proceda astfel:
1. În fereastra standard, se execută click pe fila Page Layout, după care se poate alege
una din următoarele opţiuni de meniu (figura 1-22):

















figura 1-22. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout

dublu-click
click-
recupera
re
32
2. Pentru a seta atributele paginii de lucru se execută click pe fila Page Layout, apoi
click pe meniul Page Setup şi se alege comanda corespunzătoare dând click pe una
din următoarele pictograme:
• Margins (pentru setarea marginilor paginii de lucru) şi apoi click pe Custom
Margins; se va deschide cutia de dialog Page Setup (figura 1-23);


figura 1-23. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/Margins/Custom Margins şi cutia de
dialog Page Setup

• Orientation (pentru setarea modului de tipărire a paginii: tip „portret”, în modul
Portrait, sau tip „vedere”, în modul de lucru Landscape) (figura 1-23);
• Size (pentru setarea dimensiunilor paginii, respectiv formatul standardizat al
acesteia: A0, A1, A2, A3, A4, B5 etc., aşa cum se observă în figura 1-24);
• Columns (pentru setarea numărului de coloane în care va fi scris documentul –
figura 1-26).
















figura 1-24. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/Margins/Orientation


33


figura 1-25. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/Page Setup/Size


figura 1-26. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/Page Setup/Columns

3. Pentru a seta alte atribute ale paginii de lucru, cum ar fi culoarea de fundal a paginii,
inscripţionarea unor sigle, simboluri etc. pe fundalul paginii sau personalizarea
marginilor paginii de lucru cu anumite borduri, se execută click pe meniul Page
Layout, apoi click pe meniul Page Background şi se alege comanda corespunzătoare
dând click pe una din următoarele pictograme:
- Watermark pentru setarea inscripţionarea unor sigle în fundalul paginii de lucru
(figura 1-27):

34

figura 1-27. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/ Page background/Watermark

- Page Color pentru setarea culorii paginii (figura 28):



figura 1-28. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/ Page Color

- Page Borders pentru personalizarea bordurii paginii (figura 29):

35


figura 1-29. Fereastra corespunzătoare comenzii Page Layout/ Page Borders

Schimbarea modurilor de vizualizare a paginii

Programul Word afişează conţinutul unui document în mai multe moduri, în vederea
eficientizării lucrului cu documentul respectiv. Modurile de vizualizare sunt următoarele:
Print Layout, Full Screen Reading, Web Layout, Outline şi Draft.
Modul de vizualizare a ferestrei se poate schimba prin intermediul filei View (figura
1-30) sau din butoanele de vizualizare plasate în partea dreaptă jos a ferestrei Word (figura
1-30).
Modul de vizualizare Print Layout (Machetă pentru imprimare) afişează un spaţiu
(gri, bleu etc.) între fiecare două pagini pentru a delimita în mod clar unde începe o pagină
nouă (figura 1-30). Implicit, programul Word afişează fiecare document în modul de
vizualizare Print Layout.



















figura 1-30. Modul de vizualizare Print Layout

Această vizualizare este cea mai bună pentru obţinerea unei vederi de ansamblu asupra
unui document, înainte de a fi trimis la imprimantă pentru tipărire sau de a fi trimis prin poşta
moduri de
vizualizare
zoom
fila View
spaţiu între pagini
butoane de
vizualizare
36
electronică. De asemenea, acest tip de vizualizare este avantajos deoarece se poate utiliza
funcţia Zoom din fila View, pentru a mări sau micşora dimensiunea la care este afişată pagina,
precum şi pentru a afişa simultan mai multe pagini ale aceluiaşi document pe ecran.
Modul de vizualizare Full Screen Reading (Citire pe tot ecranul) afişează documentul
pe întreg ecranul, eliminând celelalte elemente care pot distrage atenţia utilizatorului, pentru a
oferi o vizualizare adecvată lecturii documentului respectiv, aşa cum se observă în figura
1-31.

figura 1-31. Modul de vizualizare Full Screen Reading

Modul de vizualizare Web Layout (Machetă Web) afişează documentul aşa cum va
apărea pe Web (figura 1-32). Se pot salva documente în cod html, pentru a simplifica procesul
de creare a conţinutului Web.
















figura 1-32. Modul de vizualizare Web Layout

Modul de vizualizare Outline (Plan) afişează documentul sub forma unui plan cu
titluri şi subtitluri (figura 1-33).

37


figura 1-33. Modul de vizualizare Outline

La comutarea în modul Outline, fiecare titlu are afişat alături un semn plus sau minus,
pentru a detalia sau restrânge conţinutul de sub acel titlu. Se poate trage de un semn plus sau
minus pentru a muta titlul şi textul aferent.
Modul de vizualizare Draft (Ciornă) afişează documentul sub forma unei singure
„bucăţi de hârtie” (de lungimea documentului vizualizat), delimitată pe pagini prin semne de
perforare (figura 1-34). Această vizualizare este indicată pentru compunerea şi redactarea
documentelor, dar nu este indicată pentru editarea sau revizuirea documentului înainte de fi
imprimat sau trimis prin e-mail.

figura 1-34. Modul de vizualizare Draft

1.1.3. Comenzi de editare
1.1.3.1. Introducerea textului

La lansarea programului Word, acesta furnizează un document gol în care se poate
introduce text, cu ajutorul tastaturii. Programul Word face unele presupuneri referitoare la
cum va arăta documentul, astfel încât utilizatorul Word să nu-şi facă probleme cu privire la
delimitare pagină
38
formatarea acestuia, decât dacă se doresc schimbări faţă de configurările implicite. Mai multe
despre formatarea unei pagini într-un capitol următor.

1.1.3.2. Scrierea paragrafelor şi crearea de rânduri goale

În introducerea unui text, elementul cheie al unei tastări eficiente este să se ştie când
trebuie apăsată tasta Enter. În scopul scrierii paragrafelor de text, este necesar să se respecte
următoarele reguli (figura 1-35):
- pe timpul introducerii textului când se ajunge aproape de marginea din dreapta a
paginii, se va continua să se scrie; atunci când nu va mai fi loc pentru text pe acel
rând, Word va trece automat textul pe rândul următor; prin urmare, nu este nevoie să
se apese tasta Enter când se ajunge la un capăt de rând în cadrul unui paragraf;
- când se ajunge la sfârşit de paragraf, trebuie apăsată tasta Enter; astfel, cursorul va fi
mutat pe rândul următor.


figura 1-35. Reguli de scriere a paragrafelor de text

De fapt, la apăsarea tastei Enter, se introduce un caracter ascuns denumit „semn de
paragraf”, care transmite programului Word comanda de terminare paragraf. Programul
Word, defineşte un paragraf ca fiind porţiunea de text care se termină cu un semn de paragraf.
Deci, din punctul de vedere al programului Word, rândurile goale sau rândurile scurte sunt
considerate paragrafe separate.
Pentru crearea de rânduri goale, se va apăsa tasta Enter de două ori la sfârşitul unui
paragraf: o dată pentru a încheia paragraful tocmai scris şi a doua oară pentru crearea unui
rând nou (figura 1-36). Dacă este nevoie de mai multe rânduri goale, se va apăsa tasta Enter
de mai multe ori. În schimb, dacă s-a apăsat Enter de prea multe ori şi se doreşte ştergerea
rândurilor goale, se va apăsa tasta Backspace (tasta pentru ştergerea caracterului din stânga
cursorului).
nu se apasă Enter
nu se apasă Enter
se apasă Enter
nu se apasă Enter
se apasă Enter

39


figura 1-36. Momentele în care trebuie apăsată tasta Enter

1.1.3.3. Introducerea de tabulatori

Programul introduce tabulatorii la o distanţă automată de ½ inch (un inch este egal cu
2,54 cm), conform cu rigla orizontală. La fiecare apăsare a tastei Tab, cursorul sare la
următoarea oprire a tabulatorului, iar textul aflat în dreapta cursorului se va muta odată cu el
(figura 1-37). La utilizarea tabulatorilor, se poate alinia textul mult mai precis decât la
apăsarea succesivă a barei de spaţiu.



figura 1-37. Alinierea textului prin apăsarea tastei Tab

Se poate apăsa tasta Tab şi la începutul paragrafului pentru a crea un alineat, la
distanţa prestabilită de margine – operaţie denumită indentarea primului rând a unui paragraf
(figura 1-38).

se apasă Enter, pentru a încheia un rând
scurt
se apasă Enter, pentru a crea un rând gol
spaţiu automat pentru tabulatori
alinierea textului după tabulatori
40

figura 1-38. Alinierea textului prin apăsarea tastei Tab

1.1.3.4. Vizualizarea semnelor pentru paragrafe, tabulatori şi spaţii

Pe măsură ce utilizatorul scrie documentul, este indicat să se verifice dacă nu cumva a
fost apăsată din greşeală tasta Enter la sfârşitul unui rând din cuprinsul unui paragraf sau dacă
nu s-a apăsat tasta Enter de prea multe ori între paragrafe. De asemenea, se pot identifica
eventualele spaţii în plus dintre cuvinte. În sprijinul acestor verificări, se foloseşte opţiunea
Word Show/Hide ¶ (Afişează/Ascunde ¶).
Pentru activarea acestei funcţii se va executa click pe butonul Show/Hide ¶, din fila
Home, panoul de activităţi Paragraph, aşa cum este ilustrat în figura 1-39. Acest buton este
de comutare, deci activat este apăsat o dată, iar dezactivat este apăsat încă o dată.
Opţiunea Show/Hide ¶ foloseşte simbolul semnului de paragraf pentru a indica unde s-
a apăsat tasta Enter, săgeată orientată spre dreapta pentru a indica unde s-a apăsat tasta Tab şi
un punct pentru a indica unde s-a apăsat tasta Spacebar.

figura 1-39. Activarea opţiunii Show/Hide ¶

1.1.3.5. Navigarea prin text

În timp ce se scrie un document, utilizatorul va dori să revadă textul scris până la acel
moment, cel mai adesea în vederea identificării erorilor. De asemenea, uneori apare
necesitatea introducerii unui paragraf nou, schimbarea unor cuvinte, ştergerea unor cuvinte
sau propoziţii.
Înainte de a putea edita textul, va trebui mutat cursorul (adică, trebuie navigat) în
poziţia în care se doreşte schimbarea. Programul Word permite navigarea atât cu mouse-ul,
cât şi cu tastatura.

Navigarea cu ajutorul mouse-ului

Pentru a putea naviga cu ajutorul mouse-ului este important de a face diferenţa dintre
cursor (punctul de inserţie) şi indicatorul de bară, aşa cum este ilustrat în figura 40. Cursorul
tabulator
buton Show/Hide ¶

41

este bara verticală care clipeşte şi care indică locul în care va fi introdus sau şters textul.
Indicatorul de tip bară este cursorul mouse-ului care apare atunci când se mişcă mouse-ul pe
deasupra textului. Însă, acesta nu indică locul în care va fi introdus sau şters textul. De fapt,
scopul indicatorului de tip bară este să mute cursorul acolo unde se va face click de mouse.
Navigarea cu ajutoul mouse-ului se realizează prin plasarea mouse-ului deasupra
locului unde se doreşte să fie introdus text nou şi executarea unui click de mouse. Dacă locaţia
respectivă nu este vizibilă, se va derula imaginea cu ajutorul casetei de derulare, dând click pe
săgeţile sus/jos din barele de derulare sau folosind butoanele de răsfoire. În cazul în care,
mouse-ul are o rotiţă derulantă între cele două butoane, se poate folosi aceasta pentru navigare
în sus şi în jos.

















figura 1-40. Cursorul şi indicatorul de tip bară

Utilizarea barelor de derulare

Programul Word posedă o bară de derulare verticală situată în dreapta ferestrei Word
(figura 1-41) şi o bară orizontală situată la baza ferestrei Word. De reţinut că, bara orizontală
va fi folosită doar când documentul vizualizat este mărit peste setările implicite ale
programului.
Se poate da click pe săgeţile sus şi jos la fiecare din cele două extremităţi ale barei
verticale pentru a derula câte aproximativ un rând. Pentru o derulare mai rapidă se va ţine
apăsat butonul mouse-ului pe săgeată mai mult timp. Pentru a derula porţiuni mai mari de
document este comod de tras de caseta derulantă de-a lungul barei de derulare.
Lucrul cu bara orizontală de derulare se face identic cu bara verticală, cu observaţia că
săgeţile sunt pentru derulare stânga şi derulare dreapta.
indicator tip bară
punctul de inserţie al cursorului
42

figura 1-41. Bara verticală de derulare

Utilizarea butoanelor de răsfoire

Răsfoirea este o metodă rapidă de parcurgere secvenţială a unui document. Se pot
utiliza mai multe tipuri de obiecte, drept criterii pentru răsfoire, cum ar fi: pagini, titluri,
grafice etc. Pentru răsfoire se vor utiliza butoanele existente în colţul din dreapta jos a
ferestrei Word, aşa cum sunt ilustrate în figura 1-42.

figura 1-42. Butoane de răsfoire

Implicit, răsfoirea se face după pagină, iar la plasarea mouse-ului deasupra butonului
respectiv se vor afişa mesajele: Next Page (Pagina următoare) şi Previous Page (Pagina
anterioară). Executând click pe unul din butoane se va ajunge în partea superioară a paginii
respective (următoare sau anterioară).
Dacă se doreşte răsfoirea după un criteriu diferit, se va executa click pe butonul Select
Browse Object, iar programul va afişa un tabel cu mai multe criterii de răsfoire (figura 1-43).


figura 1-43. Butonul Select Browse Object
săgeată
sus
săgeată
jos
casetă derulantă
pagină anterioară
pagină următoare
selecţie criteriu de
răsfoire
Select Browse Object

43

Navigarea cu ajutorul tastaturii

Navigarea prin text se poate realiza cu ajutorul tastaturii, în acest sens tastatura
posedând diverse taste care pot fi utilizate. Cel mai simplu se pot utiliza cele patru taste
săgeată (→ ← ↑ ↓ ), însă navigarea va fi destul de lentă. Pentru o navigare mai eficientă se
vor folosi comenzile rapide prezentate în tabelul 1-2.

tabelul 1-2. Comenzi rapide tastatură pentru navigare text
Comandă Mutare punct inserţie
Ctrl + → Un cuvânt la drepta
Ctrl + ← Un cuvânt la stânga
Ctrl + ↑ Un paragraf mai sus
Ctrl + ↓ Un paragraf mai jos
End Sfârşitul rândului
Comandă Mutare punct inserţie
Home La începutul rândului
Page down Un ecran mai jos
Page up Un ecran mai sus
Ctrl + Page down La capătul paginii următoare
Ctrl + Page up La capătul paginii anterioare
Ctrl + Home La începutul documentului
Ctrl + End La sfârşitul documentului

1.1.3.6. Introducerea unui text nou în cuprinsul unui text existent

Dacă se doreşte inserarea unui text nou în mijlocul unei propoziţii sau al unui paragraf
deja existente, programul Word presupune că se doreşte ca textul existent să se deplaseze
pentru a face loc celui nou. Această modalitate se numeşte Insert Mode (mod de inserare).
Pentru inserarea textului este de ajuns să se mute cursorul în locul în care se doreşte să ajungă
textul şi să se înceapă scrierea. Textul din dreapta punctului de inserţie se va deplasa pe
măsura ce se introduce text.

1.1.3.7. Scrierea peste un text existent

În timpul lucrului cu documente, uneori utilizatorul doreşte ca textul inserat să
înlocuiască textul existent. În acest scop, se va apăsa tasta Insert, astfel încât să se activeze
modul Overtype (Suprascriere). Atunci când se utilizează modul Overtype, fiecare caracter
introdus va înlocui caracterul aflat imediat în dreapta punctului de inserţie. Tasta Insert
funcţionează ca un comutator, astfel încât pentru dezactivarea modului Overtype, se va apăsa
din nou aceasta.
În modul Overtype, utilizatorul va urmări cu atenţie fereastra Word, deoarece din
neatenţie se poate înlocui şi text care trebuie păstrat. De asemenea, tasta Insert poate fi
apăsată din greşeală, având în vedere că pe tastatură se află în mod normal, lângă tastele
Home, End şi Delete, taste folosite foarte mult pentru economisirea timpului.
Modul de lucru Overtype este activ doar în modul de vizualizare Print Layout
(Machetă pentru imprimare) şi în modul de vizualizare Web Layout (Machetă Web).
Se mai poate comuta în modul Overtype executând click pe butonul Insert, aflat în
bara de stare. Semnalarea activării modului Overtype se face prin transformarea butonului din
Insert în Overtype. Pentru revenirea în mod Insert se execută click pe buton (figura 1-44.
Activarea şi dezactivarea modului Overtype).
44


figura 1-44. Activarea şi dezactivarea modului Overtype

1.1.3.8. Mutarea punctului de inserţie oriunde pe pagină

Opţiunea click-and-type (execută click şi scrie) a programului Word permite scrierea
textului în locaţia dorită, orinude în documentul gol, executând dublu-click de mouse.

1.1.4. Comenzi de formatare

1.1.4.1. Introducere

După introducerea unui text de la tastatură într-un document, aranjarea acestuia în
pagină este la fel de importantă, ca şi verificarea erorilor de ortografie sau gramaticale. Acest
proces de modificare a atributelor caracterelor este cunoscut sub numele de formatare a
textului. Un document formatat corect va fi uşor de citit, în timp ce un document prost
formatat poate face chiar şi cele mai bune texte, confuze sau greu de citit.
Cea mai comună metodă de a formata un text este de a modifica tipul fontului. Un font
reprezintă o colecţie de caractere alfanumerice care au acelaşi aspect sau design şi au
caracteristici similare. Prin urmare, fontul defineşte stilul şi aspectul literelor, de exemplu
Arial, Courier, Times New Roman sau Stencil.

1.1.4.2. Schimbarea fontului caracterelor

Se vor urma paşii:
1. Se selectează textul dorit pentru modificare;
2. Din fila Home, se execută click pe săgeata corespunzătoare listei derulante Font şi se
va selecta fontul dorit (figura 1-45):
buton Insert - Overtype

45


figura 1-45. Accesarea listei derulante Font

1.1.4.3. Modificarea dimensiunii fontului

Se vor urma paşii:
1. Se selectează textul dorit pentru modificare;
2. Din fila Home, se execută click pe săgeata corespunzătoare listei derulante Font Size şi
se va selecta mărimea dorită ():
1.1.4.4. Evidenţierea unui text

Evidenţierea unui text se sintetizează prin adăugarea unei culori în fundalul unui text.
Se vor urma paşii:
1. Se selectează textul dorit pentru modificare;
2. Din fila Home, se execută click pe săgeata corespunzătoare butonului Text Highlight
Color şi se va selecta culoarea dorită (figura 1-46):

figura 1-46. Accesarea butonului Text Highlight Color

46
1.1.4.5. Schimbarea culorii fontului

Evidenţierea unui text se sintetizează prin adăugarea unei culori în fundalul unui text.
Se vor urma paşii:
1. Se selectează textul dorit pentru modificare;
2. Din fila Home, se execută click pe săgeata corespunzătoare butonului Font Color şi se
va selecta culoarea dorită din paleta de culori (figura 1-47):

figura 1-47. Accesarea butonului Font Color

1.1.4.6. Aplicarea stilurilor aldin (bold), cursiv (italic) şi subliniat (underline)

Cel mai comun tip de formatare a fontului, în afară de tipul şi mărimea fontului, este
stilul fontului. Acest termen se referă la caracteristicile aldin, cursiv sau subliniat. Se pot
aplica stiluri ale fontului separat, dar se pot combina pentru aplicarea aceleiaşi porţiuni de text
Se vor urma paşii:
1. Se selectează textul dorit pentru modificare;
2. Din fila Home, se execută click (figura 1-48):
a. pe butonul Bold pentru stilul aldin (se poate utiliza comanda de la tastatură
Ctrl+B);
b. pe butonul Italic pentru stilul cursiv (se poate utiliza comanda de la tastatură
Ctrl+I);
c. pe butonul Underline pentru stilul subliniat (se poate utiliza comanda de la
tastatură Ctrl+B);

figura 1-48. Accesarea butoanelor Bold, Italic, Underline

47


1.1.4.7. Ajustarea spaţierii dintre caractere

Word oferă câteva variante de reglare a spaţiului dintre caractere. În majoritatea
documentelor nu este nevoie să se modifice spaţiul dintre caractere, însă uneori acest lucru
poate fi necesar. Se vor urma următorii paşi:
1. Se selectează textul dorit pentru modificare;
2. Din fila Home, se execută click pe declanşatorul casetei de dialog Font (figura 1-49);
3. Se dă click pe meniul Character Spacing (figura 1-50);
4. Se alege opţiunea dorită şi se execută click pe butonul OK.


figura 1-49. Acţionarea declanşatorului cutiei de dialog Font

figura 1-50. Cutia de dialog Font şi meniul Character Spacing

1.1.4.8. Modificarea tipului literelor

Pentru modificarea tipului de literă editată (de ex., majuscule, litere mici, titlu etc.) nu
este nevoie de rescris textul, ci de utilizarea opţiunii Change Case, care se găseşte în meniul
Font. Se urmăresc următorii paşi:
1. Se selectează textul dorit pentru modificare;
2. Se execută click pe fila Home;
48
3. Se execută click pe butonul Change Case (Aa) , din meniul Font (figura 1-51);
4. Se acţionează una din opţiunile care apar:
• Sentence case – transformă în majuscule prima literă din propoziţie, şi pe restul
le face mici;
• Lowercase – transformă tot textul selectat în litere mici;
• Uppercase - transformă tot textul selectat în litere mari;
• Capitalize Each Word – transformă prima literă a fiecărui cuvânt în majusculă,
iar pe celelalte litere din cuvânt le face mici;
• Toogle Case – inversează toate literele, pe cele mici le face mari, iar pe cele
mari le face mici.

figura 1-51. Modificarea tipului literelor

1.2. Elemente avansate de editare a textului
1.2.1. Aplicarea unor efecte asupra textului

1.2.1.1. Adăugarea efectelor superscript, subscript, strikethrough etc.

Pentru aplicarea efectelor unui text, se vor urma următorii paşi:
1. Se va selecta textul sau caracterul în vederea aplicării efectului.
2. Se execută click pe:
1. butonul x
2
din meniul Font din fila Home, pentru afişare ca exponent
(„superscript”) (figura 1-52);

figura 1-52. Aplicarea efectului superscript


49

2. butonul x
2

din meniul Font din fila Home, pentru afişare ca indice
(subscript) (figura 1-53);


figura 1-53. Aplicarea efectului subscript

3. se deschide cutia de dialog Font a meniului Font din fila Home şi
bifează opţiunea strikethrough (strikethrough) (figura 1-54);

Word este capabil să aplice textului introdus şi alte efecte, utilizând cutia de dialog
Font, după cum urmează: double strikethrough (double strikethrough), shadow (s sh ha ad do ow w) ),
emboss ( e
eem
mmb
bbo
oos
sss
ss)
)), engrave (
e
een
nng
ggr
rra
aav
vve
ee)
)) şi outline ( (figura 1-54).
De reţinut ar fi faptul că pentru a reveni la forma iniţială, se va acţiona din nou butonul
respectiv.
Pentru a aplica formatul dorit, prin deschiderea cutiei de dialog Font, se va executa
click pe declanşatorul Font, alegându-se opţiunea dorită în acel moment, prin bifarea opţiunii
respective şi terminând cu comanda OK.


figura 1-54. Cutia de dialog Font
50

1.2.2. Efecte animate aplicate asupra textului

WordArt permite introducerea unui text şi tratarea acestuia precum un grafic, astfel
încât textul să prezinte diverse forme de afişare: rotire, curbare, cu efecte speciale. În fila
Insert, se va selecta WordArt (figura 1-55).


figura 1-55. Modul de inserare WordArt

Se va observa o multitudine de moduri de afişare a textului, conform figura 1-56.

figura 1-56. Diverse moduri de afişare text

Utilizatorul va executa click pe design-ul dorit şi va apare caseta de dialog dinfigura
1-57.

figura 1-57. Fereastră editare text

51


Se va introduce un text, apoi se va executa OK. După acest moment, utilizatorul va
selecta unul din stilurile de afişare (cu efect de umbră, 3D sau simplu).
Prin selectarea comenzii Format WordArt, se prezintă mai multe tab-uri, ce cuprind
paletele de culori, dimensiuni sau moduri de afişare ale textelor scrise.
Implicit, un cuvânt care nu încape pe rândul curent va fi automat trecut pe rândul
următor (această facilitate se numeşte Microsoft Word wrap). Pentru a o evita însă, se poate
cere despărţirea în silabe la capătul rândului cu ajutorul opţiunii Tools - Language -
Hyphenation, în a cărei fereastră de dialog se activează opţiunea Automatically Hyphenate
Document.
Dacă nu se doreşte despărţirea cuvintelor scrise cu majuscule, se inactivează
comutatorul Hyphenate Microsoft Words în CAPS. Zona de despărţire în silabe (Hypenation
Zone) specifică distanţa faţă de marginea din dreapta de unde se va încerca despărţirea în
silabe, iar numărul maxim de linii consecutive în care să se realizeze despărţirea se precizează
cu una dintre opţiunile casetei Limit Consecutive Hyphens To. Dacă despărţirea automată nu
este convenabilă, se poate opta pentru cea manuală (cu ajutorul butonului Manual); în acest
caz se va introduce cratima în poziţia dorită.


figura 1-58. Fereatră formatare texte scrise cu WordArt

Secţiunile sunt zone din document cu anumite caracteristici de formatare, care le
evidenţiază conţinutul. Un document poate avea mai multe secţiuni, fiecare cu propriile
margini, antete/subsoluri, stiluri de numerotare. Ele se pot defini folosind comanda Insert -
Break, prin inserarea unui delimitator de secţiune pe pagina urmatoare (Next Page), în poziţia
curentă (Continuous), pe următoarea pagină cu număr par (Even Page) sau pe următoarea
pagină cu număr impar (Odd Page). Odată definită o secţiune, se poate modifica aranjarea în
pagină doar în cadrul ei, alegând opţiunea This section din caseta Apply To a paginii Layout
(File - Page Setup).
Sfârşitul de secţiune este simbolizat printr-o linie întreruptă care conţine textul End of
Section (în modul de afişare Normal); ştergerea acestei linii va conduce la alipirea celor două
secţiuni, păstrându-se caracteristicile celei de a doua.
52
1.2.3. Corectarea automată a textului

Microsoft Word oferă două instrumente în sprijinul eliminării erorilor gramaticale de
scriere: opţiunile AutoCorrect şi Spelling and Grammar. Se poate observa faptul că în timpul
scrierii cuvintelor, Word corectează în mod automat unele cuvinte scrise greşit, chiar din
timpul tastării acestora. Acest lucru se datorează carcateristicii de AutoCorrect (de auto-
corectare). Această opţiune corectează cuvintele scrise greşit, cum ar fi adn corectat în and,
astfel încât să nu fie necesară intervenţia utilizatorului.
Opţiunea AutoCorrect vine cu o listă vastă de cuvinte scrise greşit şi scrierea lor
corectă. În cazul în care utilizatorul a greşit un cuvânt, iar ppţiunea AutoCorrect nu îl
corectează, utilizatorul îl poate adăuga la lista din căsuţa dialog AutoCorrect.
Deşi opţiunea AutoCorrect asigură faptul că documentele nu prezintă greşeli, nu
detectează aleatoriu erorile tipografice şi gramaticale. Pentru aceste tipuri de erori, utilizatorul
poate apela la opţiunea Spelling and Grammar. Se poate observa, că în timpul scrierii, Word
subliniază erorile de scriere cu linii roşii, iar greşelile gramaticale cu linii verzi. Utilizatorul
poate da click dreapta pe un cuvânt subliniat sau frază, în scopul afişării corecţiilor sugerate.
Dacă se doreşte verificarea erorilor de scriere şi a greşelilor gramaticale ale întregului
document, este uşor de dat click pe butonul Spelling and Grammar, din grupul Proofing
(verificare), din tab-ul Review (revizuire), apoi se vor trata cuvintele subliniate sau frazele în
mod individual. Word lucrează asupra întregului document, de la punctul de inserare şi
afişează erorile.
Dacă apare o eroare de scriere, cutia de dialog Spelling and Grammar sugerează
corecţii; dacă eroarea se referă la o greşeală gramaticală, cutia de dialog Spelling and
Grammar va preciza ce regulă gramaticală a fost încălcată, precum şi sugestii de corectare.
Butoanele disponibile din Spelling and Grammar sunt dinamice şi sugerează schimbări cât
mai corespunzătoare, pentru a repara greşelile apărute. De exemplu, pentru o greşeală
gramaticală, se oferă utilizatorului şi posibilitatea de a ignora regula încălcată, pe parcursul
întregului document.
Deşi Word poate oferi un ajutor esenţial la eliminarea erorilor de scriere şi a celor
gramaticale, instrumentele sale nu sunt complet sigure. În acest sens, se recomandă citirea
documentului, înainte de finalizare, în scopul observării de erori posibile, pe care Word nu a
reuşit să le detecteze.
Microsoft Word este prevăzut cu dicţionare incluse ce corespund mai multor limbi
străine, astfel încât să poată fi corectate sau traduse cuvinte şi fraze dintr-o limbă străină în
alta.

figura 1-59. Meniu limbi străine în Microsoft Word

Pentru a traduce un cuvânt într-o altă limbă, se pot urma paşii:
- se selectează cuvântul, apoi în meniul Review, Proofing groop, se va da click pe
butonul Translate.
- la butonul Translate, la Research, se pot face schimbări între From (din) şi To (în), în
cazul în care este necesar (figura 1-60).
Microsoft Word prezintă opţiunea de autocorectare, facilitate ce permite corectarea
erorilor ce se pot produce în timpul scrierii cuvintelor, textelor sau frazelor. Pentru opţiunile

53

de autocorectare, se va da click pe butonul principal al Office. Apoi, se vor selecta comenzile,
aşa cum se prezintă în figura 1-61.

figura 1-60. Opţiuni selectare traducere cuvinte

figura 1-61. Comenzi de autocorectare

Va fi afişată căsuţa de dialog a opţiunii de autocorectare (figura 1-62). În această
fereastră, utilizatorii pot opta şi pentru corectarea în timpul procesului de scriere. Editarea
unui document e bine să înceapă cu alegerea limbii în care se scrie documentul. Acest lucru se
face cu opţiunea Limbă (Language) din meniul Instrumente (Tools). Programul Microsoft
Word activează în acest fel dicţionarul limbii alese pentru a putea identifica cuvintele scrise
greşit.
În caseta de dialog deschisă cu opţiunea Opţiuni (Options) din acelaşi meniu, putem
activa verificarea continuă a textului care duce la sublinierea cuvintelor greşite. Astfel putem
verifica şi corecta uşor documentul.
O altă modalitate de corectare a textului este folosind opţiunea Corectare ortografică
şi gramaticală (Spelling and Grammar) din meniul Instrumente (Tools). Aceasta caută
cuvintele greşite şi permite corectarea lor sau introducerea lor în dicţionar pentru a nu mai fi
semnalate ca greşite. De asemenea, se sugerează şi corectarea cuvântului prin cuvinte
asemănătoare.

54

figura 1-62. Opţiuni pentru autocorectare
1.2.4. Formatarea automată a textului

Un mod rapid de selectare a textelor cu formatare identică este utilizarea comenzii
Select Text with Formatting. După selecţia textului cu formatarea pe care utilizatorul doreşte
să o găsească, se execută click pe butonul Select din meniul Editing a filei Home, iar la final
se va selecta comanda Select Text with Formatting (figura 1-63). Word va selecta şi evidenţia
toate fragmentele de text cu formatare identică din document. De asemenea, se poate modifica
formatarea textelor selectate.

figura 1-63. Selectarea textelor cu formatare identică

Aplicarea unui stil de format utilizând Format Painter

După formatarea unui text dintr-un document, este posibil ca utilizatorul să vrea să
aplice aceleaşi modificări de formatare altor zone din document. Mai exact, refăcând aceeaşi
formatare se poate copia formatarea dintr-o zonă în alta. Butonul Format Painter permite să
se copieze stilul dintr-o secţiune şi să se aplice într-o altă secţiune. În acest sens se vor
parcurge următoarele operaţii:

55

1. Se selectează textul al cărui format se doreşte a fi copiat.
2. Din fila Home se execută click pe butonul Format Painter.
3. Pentru a aplica un stil de format mai multor secţiuni se va executa dublu click
pe butonul Format Painter. Pentru a anula copierea unui format se va utiliza
tasta ESC.

figura 1-64. Aplicarea unui stil de format utilizând Format Painter
1.2.5. Orientarea textului

În cazul editării de tabele, direcţia scrierii textului poate fi modificată din direcţie
orizontală, în direcţie verticală (de jos în sus sau de sus în jos), dacă se execută click pe fila
Layout din Table Toolbars, acţionându-se prin click butonul Text Direction, aşa cum se
observă în figura 1-65. Modificarea direcţiei textului.


figura 1-65. Modificarea direcţiei textului

1.2.6. Umbrirea paragrafelor

Word oferă posibilitatea umbririi paragrafelor, prin adăugarea unei culori de fundal
paragrafelor.
Pentru a colora un paragraf, după selectarea lui, se accesează din fila Home, meniul
Paragraph, se execută click pe butonul Shading şi se alege culoarea dorită din paleta de culori
(figura 1-66).
56

figura 1-66. Fereastra corespunzătoare comenzii Home/ Paragraph/ Shadings

1.3. Formatarea paragrafelor
1.3.1. Aplicarea chenarelor asupra paragrafelor

Pentru a îmbunătăţi aspectul unui text dintr-un paragraf, acesta poate fi formatat prin
aplicarea unui chenar (contur). Conturarea paragrafului se poate face pe una sau mai multe
dintre laturile dreptunghiului ce delimitează paragraful. Linia de contur poate avea o anumită
grosime şi culoare.
Pentru a efectua operaţia de adăugare a unei borduri unui text se vor efectua
următoarele operaţii:
1. Se va selecta textul respectiv.
2. Din fila Home, meniul Paragraph, se va executa click pe butonul Borders and
Shading

figura 1-67. Fereastra corespunzătoare comenzii Home/ Paragraph/ Borders and Shading


57

3. Se alege opţiunea Borders and Shading şi va apare cutia de dialog cu acelaşi
nume (figura 1-68).
4. În cutia de dialog se va alege pentru chenar tipul, stilul, culoarea, grosimea şi
eventual laturile care se doreşte aplicarea conturului.
5. De asemenea, din aceeaşi cutie de dialog, se poate alege culoarea fondului şi
respectiv, chenarul pentru întreaga pagină.


figura 1-68. Cutia de dialog Borders and Shading
1.3.2. Indentarea şi spaţierea paragrafelor

Opţiunea de indentare a programului Word permite patru tipuri de indentare după cum
urmează:
- indentarea primului rând;
- indentarea faţă de stânga;
- indentarea faţă de dreapta;
- indentarea suspendată (sunt indentate toate rândurile paragrafului, cu excepţia
primului).
În vederea indentării paragrafelor sunt necesare următoarele operaţii:
1. Se selectează paragraful.
2. Din fila Home, se execută click pe declanşatorul cutiei de dialog Paragraph,
conform figurii 74.
3. Din sub-meniul Indents and Spacing şi apoi Indentation se aleg opţiunile
dorite, iar la final se execută OK.
În meniul Paragraph din fila Home se găsesc alte două butoane în vederea simplicării
operaţiilor de mărire sau scădere a indentării – Increase Indent (figura 1-70) şi Decrease
Indent (figura 1-71).
Pentru introducerea unor spaţii între paragrafe, diferite de spaţiul obţinut prin crearea
unui rând gol, Word pune la dispoziţie opţiunea spaţierii între paragrafe, care se găseşte în
cutia de dialog Paragraph (figura 1-69). Spaţierea paragrafelor permite reglarea cantităţii de
spaţiu de deasupra sau de dedesubtul unui paragraf, în vederea îmbunătăţirii aspectului
documentului. Astfel, din sub-meniul Spacing al cutiei de dialog Paragraph, se vor executa
modificările dorite şi la final se va executa OK.
58


figura 1-69. Deschiderea cutiei de dialog Paragraph

figura 1-70. Butonul Increase Indent

figura 1-71. Butonul Decrease Indent
1.3.3. Utilizarea opţiunilor de paginare

Programul Word permite controlul asupra despărţirii paragrafelor de pe o pagină pe
alta. De exemplu, se poate preveni despărţirea unui paragraf pe două pagini sau se poate
instrui programul Word să insereze o întrerupere de pagină chiar înaintea unui paragraf, astfel
încât acesta să apară întotdeauna în partea superioară a paginii.
Pentru efectuarea acestor modificări se vor executa următoarele operaţii:
1. Se execută click în paragraful dorit pentru modificare.
2. Din fila Home, se execută click pe declanşatorul cutiei de dialog Paragraph.
3. Se execută click pe sub-meniul Line and Page Breaks (figura 1-72) .
Spacing
Indentation

59

4. Se alege opţiunea dorită, cum ar fi:
• Widow/Orphan Control (Controlul văduvă/orfan) – această opţiune este bifată
implicit previne apariţia rândurilor „singuratice” (izolate) din partea
superioară sau de la baza paginii; când Word trebuie să despartă un paragraf
între pagini, acesta va distribui rîndurile, astfel încât să păstreze un minimum
de două rânduri înainte sau după despărţire;
• Keep with Next (Păstrarea cu următorul) – această opţiune păstrează
paragraful pe aceeaşi pagină cu paragraful care îl urmează;
• Keep Lines Together (Păstrarea unitară a rândurilor) – această opţiune duce
la imposibilitatea împărţirii paragrafului pe două pagini; astfel dacă paragraful
nu încape în întregime la baza paginii, el va fi mutat automat pe pagina
următoare;
• Page Break Before (Întrerupere de pagină înainte) – această opţiune forţează o
întrerupere de pagină imediat deasupra paragrafului selectat; prin urmare, se va
valida opţiunea atunci când un titlu trebuie să apară în partea de sus a paginii.

figura 1-72. Deschiderea cutiei de dialog Paragraph şi a sub-meniului Line and Page Breaks
1.4. Utilizarea stilurilor
1.4.1. Aplicarea stilurilor

Un stil reprezintă o colecţie de setări salvate sub un singur nume într-un document,
care să poată fi aplicată textului, în orice moment. Programul Word oferă diferite seturi de
stiluri, în vederea facilitării formatării textelor. Fiecare set de stiluri este format dintr-o
varietate de combinaţii diferite de stiluri de formatare, care pot fi afişate utilizând colecţia
Quick Style.
Pentru aplicarea unui stil se vor executa următoarele operaţii:
1. Se selectează textul căruia se doreşte aplicarea unui stil.
2. Din fila Home, se execută click pe săgeata listei More din grupul Quick Style (figura
1-73).
3. Se alege prin click setul de colecţie dorit (figura 1-74).
60

figura 1-73. Săgeata corespunzătoare listei More


figura 1-74. Colecţia de stiluri Quick Style
1.4.2. Modificarea unui set de stiluri

Utilizatorul Word poate să formateze rapid un document într-un anumit stil, făcând
apel la stilurile predefinite din Word – cum ar fi Classic, Elegant, Simple, Modern, Format,
Fancy, Distinctive.
Etapele modificării unui set de stiluri:
1. Se execută click pe fila Home.
2. Se execută click pe butonul Change Styles (figura 1-75).
3. Se va plasa cursorul mouse-ului pe opţiunea Style Set.
4. Se execută click pe setul de stiluri dorit.
1.4.3. Crearea unui stil nou

Chiar dacă Word oferă o varietate de seturi de stiluri, uneori este necesară crearea unui
stil nou sau modificarea unui stil existent pentru obţinerea aspectului dorit pentru document.
La crearea unui stil nou trebuie obligatoriu specificat dacă acesta se aplică
paragrafelor sau caracterelor şi de asemenea, va fi denumit sugestiv, astfel încât numele să
descrie scopul stilului. Un stil de paragraf reprezintă un grup de setări de format care poate fi
aplicat numai întregului text din cadrul paragrafului, iar un stil de caracter reprezintă un grup
de setări de format care poate fi aplicat oricărui bloc de text.
Pentru crearea unui stil nou se urmăresc paşii:
1. Se va selecta textul a cărui formatare va fi salvată ca stil.Se execută click dreapta pe
text;
2. Din lista care apare se va alege butonul Styles;

61

3. Apoi din submeniul deschis se va alege Save Selection as a New Quick Style (figura
81).
4. Se va tasta un nume sugestiv în fereastră deschisă ca în figura 1-77.
5. Se execută click pe butonul Modify.
6. Se execută click pe săgeata listei Style Type a ferestrei noi deschise (figura 1-78), apoi
click pe Paragraph (pentru a include spaţierea rândurilor şi marginile textului selectat
în stil) sau click pe Character (pentru a include în stil numei elementele de format,
cum ar fi: font, dimensiune, tip de scriere) (figura 1-79).
figura 1-75. Modificarea unui set de stiluri

7. Se execută click pe săgeata listei Style for Following Paragraph, apoi se execută click
pe numele stilului care se vrea aplicat după un paragraf cu stilul nou.
8. Se vor selecta opţiunile de formatare dorite.
9. Pentru adăugarea stilului în colecţia Quick Style se va bifa opţiunea Add to Quick Style
List.
10. Se execută OK şi iarăşi OK.

figura 1-76. Alegerea opţiunii Save Selection as a New Quick Style

62

figura 1-77. Fereastra corespunzătoare comenzii creării unui stil nou

figura 1-78. Fereastra corespunzătoare comenzii creării unui stil nou pentru paragraf sau caracter


figura 1-79. Fereastra corespunzătoare listei Style Type
1.4.4. Ştergerea unui stil

Fereastra Styles permite lucrul cu principalele stiluri pentru documente, cum ar fi:
corpul textului sau antet. Astfel, se poate modifica sau şterge un stil. Pentru ştergerea unui stil
se au în vedere următorii paşi:
1. Se execută click pe fila Home.

63

2. Se execută click pe declanşatorul casetei de dialog Styles (figura 1-80).
3. Pentru vizualizarea stilurilor se va selecta caseta de validare Show Preview.
4. Se selectează stilul dorit a fi şters, se execută click pe săgeata listei, apoi click pe
opţiunea Delete (figura 1-81), iar la final click pe butonul Yes.

figura 1-80. Deschiderea cutiei de dialog Styles

















figura 1-81. Ştergerea unui stil
1.5. Utilizarea formatelor predefinite
1.5.1. Modificarea opţiunilor unui template

1.5.1.1. Crearea unui şablon

Puteţi crea propriul şablon la fel de uşor cum creaţi un document. Similar cu cele
oferite de Office, şabloanele personalizate vă pot ajuta să economisiţi timp. Probabil, în
fiecare lună creaţi un document de inventar, în care introduceţi aceleaşi tipuri de informaţii.
Prin crearea propriului şablon, veţi avea un formular personalizat, pe care să-l completaţi de
64
fiecare dată când faceţi inventarul. Un fişier şablon păstrează toate personalizările pe care le-
aţi realizat, pentru a fi reutilizate în alte documente. Deşi puteţi salva şablonul dumneavoastră
oriunde în calculator, este recomandabil să îl salvaţi în dosarul Templates, utilizat de
Microsoft Office pentru a stoca şabloanele sale. Dacă salvaţi şabloanele dumneavoastră în
acest dosar, ele vor apărea ca opţiuni disponibile atunci când selectaţi comanda New din
meniul Office şi apoi executaţi click pe My Templates.

Un şablon se poate crea astfel:
1. Introduceţi toate informaţiile necesare într-un document nou, inclusiv elementele de
formatare şi grafice.
2. Executaţi click pe butonul Office, plasaţi indicatorul mouse-ului pe Save As şi apoi
executaţi click pe Word Template.
3. Executaţi click pe săgeata listei Save as type şi apoi selectaţi un format de şablon.
• Word Template. Creează un şablon pentru Office Word 2007.
• Word Macro-Enabled Template. Creează un şablon cu macrocomenzi pentru
Office Word 2007.
• Word 97-2003 Template. Creează un şablon pentru Office Word 97-2003.

Şabloanele Microsoft Office sunt stocate, de obicei, în următoarea locaţie:
- Windows Vista. C:/Users/numele dvs./AppData/Roaming/Microsoft/Templates
- Windows XP. C:/Documents and Settings/numele dvs./Application
Data/Roaming/Microsoft/ Templates.

4. Tastaţi un nume pentru şablonul dumneavoastră.
5. Executaţi click pe Save.


figura 1-82. Crearea unui şablon


65



figura 1-83. Afişarea casetei de dialog pentru crearea unui nou template

1.5.1.2. Deschiderea unui şablon

1. Executaţi click pe butonul Office şi apoi pe Open.
2. Executaţi click pe săgeata listei Files of type, apoi pe Templates.
3. Executaţi click pe săgeata listei Look In, apoi selectaţi unitatea şi dosarul care conţine
şablonul pe care doriţi să îl deschideţi.

Şabloanele Microsoft Office sunt stocate, de obicei, în următoarea locaţie:
- Windows Vista. C:/Users/numele dvs./AppData/Roaming/Microsoft/Templates
- Windows XP. C:/Documents and Settings/numele dvs./Application
Data/Roaming/Microsoft/ Templates.

4. Executaţi click pe numele de fişier al şablonului pe care doriţi să îl deschideţi.
5. Executaţi click pe Open.

66

figura 1-84. Deschiderea unui şablon


1.5.1.3. Modificarea unui şablon
Modificaţi un şablon Word astfel:
1. Executaţi click pe butonul Office şi apoi pe New.
2. Deschideţi şablonul pe care doriţi să îl modificaţi, utilizând următoarele:
• Microsoft Templates. Executaţi click pe Installed Templates, apoi pe
şablonul dorit şi apoi pe Create.
• My Templates. Executaţi click pe My Templates, pe şablonul dorit apoi pe
OK.
3. Modificaţi şablonul aşa cum doriţi.
4. Executaţi click pe butonul Office şi apoi pe Save As.
5. Executaţi click pe săgeata listei Save As type şi apoi pe Word Template.
• Locaţia implicită este în dosarul My Templates.
• Dacă doriţi să salvaţi şablonul dvs. în dosarul Installed Templates, atunci
parcurgeţi calea de acces la următoarea locaţie: C:/Program Files/Microsoft
Office/Templates/1033.
6. Tastaţi un nou nume de fişier sau acelaşi nume, pentru a înlocui şablonul original.
7. Executaţi click pe Save, apoi pe Yes, dacă este necesar, pentru a înlocui fişierul.


67


figura 1-85. Salvarea unui template
1.5.2. Adăugarea/ştergerea comentariilor

1. Selectaţi partea documentului în care doriţi să adăugaţi un comentariu, mişcaţi pentru
a selecta textul.
Puteţi selecta o porţiune mai mică sau mai mare de text, in funcţie de cum doriţi. Dacă
nu selectaţi nimic, Word va alege automat un cuvânt de lângă punctul de inserare.
2. Alegeţi Review – Comments - New Comment (Revizionare-Comentarii-Comentariu
Nou), ori utilizaţi comanda scurtă Alt+R, C pentru a insera comentariul
dumneavoastră.
Word evidenţiază (luminează) textul selectat şi face legătura acestuia cu un
comentariu la Panoul de Revizuire (Reviewing Pane), într-un balon din marginea din
dreapta. (Puteţi alege porţiunea în care doriţi să vedeţi comentariile şi ceea ce editaţi,
după cum arată figura 1-86).
Comentariile din revizuiri diferite apar în culori diferite, fiind mai uşor pentru
dumneavoastră de a acorda rapid atenţie comentariilor.
3. Scrieţi comentariul dumneavoastră.
Este mai bine de a fi specific şi concis, pentru a evita pierderea atenţiei sau dezordinea
provocată de comentariile inutile ori excedentare.
68


figura 1-86. Evidenţierea unui text selectat

Puteţi edita comentarii după ce le-aţi inserat. De exemplu, să presupunem că se doreşte
modificarea unor cuvinte critice, în comentarii mai diplomatice. Se va da click pe text în
balonul comentariului sau în Panoul de Revizuire, apoi editaţi precum orice alt text. Ori,
puteţi selecta sau şterge un text, apoi scrie noi remarci. Puteţi adăuga un comentariu prin
editare, dând click-dreapta pe textul iluminat, apoi puteţi alege Edit Comment (editaţi
comentariu) din meniul pop-up.
1.5.3. Adăugarea comentariilor sonore

Puteţi adăuga comentarii sonore documentelor, în cazul în care computerul este
prevăzut cu microfon. Acordaţi totuşi atenţie: mesajele sonore pot determina ca un document
să deţină dimensiune mărită. De exemplu, chiar şi un foarte scurt mesaj sonor poate înmulţi de
patru ori dimensiunea unui document de cinci pagini. Comentariile sonore funcţionează bine
pentru computerele ce sunt partajate într-o reţea în biroul dumneavoastră, dar ar putea fi prea
mari pentru a le trimite pe e-mail.

Observaţie: Atunci când adăugaţi un comentariu sonor, puteţi insera simplu un clip sonor.
Aşa cum a fost descris, puteţi adăuga un mesaj sonor sau mesaj media oricărui document,
realizând paşii: Insert-Text-Obiect, dar metoda poate deveni greoaie, în momentul în care
documentul e revizuit. Pentru a salva timp, se va adăuga comanda Insert Voice (Inserare
Voce) în bara de instrumente Quick Access (Acces Rapid).

Pentru a insera un comentariu sonor, selectaţi mai întâi textul din documentul dvs.,
locul în care doriţi să ataşaţi comentariul, apoi urmaţi paşii:
1. Daţi click pe comanda Insert Voice (Inserare Sunet) din bara de instrumente Quick
Access (Acces Rapid) pentru a deschide cutia/caseta de Obiecte Sonore.

69

Iconiţa Insert Voice apare precum un folder cu un microfon ataşat. Dacă întâmpinaţi
probleme, deplasaţi uşor mouse-ul de-a lungul altei iconiţe pentru câteva secunde. Va
apare o caseta text, cu numele comenzii.
2. În caseta Sound Object (Obiect Sonor), daţi click pe butonul Înregistrare, apoi
pronunţaţi mesajul.
Caseta Sound Object include butoane de control, ce vă pot reaminti de un player
VCR sau DVD. Daţi click pe butonul rotund din dreapta denumit Record, pentru a
înregistra mesajul. Butonul pătrat de lângă butonul Record va opri înregistrarea.
Utilizaţi butonul triunghiular din mijloc pentru a asculta comentariul dumneavoastră.
3. Revizuiţi şi editaţi comentariul, dacă este necesar.
Un graf sonor al mesajului dvs. va apare în caseta neagră din mijlocul cutiei. Bara
verticală arată locaţia clipului sonor. Puteţi utiliza bara şi butoanele pentru a edita sau
adăuga diverse comenzi clipului sonor, până ce mesajul corespunde cerinţelor dvs.
4. În colţul din dreapta sus al cutiei Sound Object, daţi click pe butonul X pentru a
închide caseta.



figura 1-87. Inserare Sunet

Comentariile sonore apar în baloane şi în Panoul de Revizuire precum iconiţe, sub
forma unui speaker audio. Pentru a asculta un comentariu, daţi dublu click pe iconiţa speaker.
(Fireşte, pentru a asculta comentariile este nevoie de o placă de sunet şi speakere conectate la
computer).
1.5.4. Ştergerea comentariilor

Este uşor a şterge un singur comentariu. Daţi click dreapta pe comentariu, apoi alegeţi
Delete Comment din meniul shortcut. De asemenea, puteţi să daţi click pe textul
comentariului, apoi să utilizaţi aceeaşi comandă a mediului shortcut. Utilizând tastele, se pot
70
urma paşii: Alt+R, DD, precum şi comanda corespunzătoare Review – Comments – Delete
(Fig. 7).
Observaţi că butonul Delete din bara Comments este de fapt un meniu de rulare, ce
oferă mai mult de două opţiuni simple pentru a înlătura sugestiile din manuscriptul dvs. Puteţi
înlătura toate comentariile astfel: Review – Comments – Delete – Delete All Comments sau
combinaţia de taste: Alt+R, DO. Ori, puteţi înlătura doar comentariile ce apar la un anumit
moment: Alt+R, DA.
Ultima opţiune oferă o modalitate simplă de a înlătura simplu comentariile dintr-un
document, neafectând celelalte comentarii. Apoi, se poate alege comanda Delete All
Comments Shown (Ştergeţi Toate Comentariile Afişate).
Pentru a realiza comentarii rapide şi simple, trebuie să adăugaţi comanda Insert Voice
barei de instrumente Quick Access. Această bara de instrumente va apare întotdeauna în
colţul din stânga sus al ferestrei Word, astfel încât comenzile sale sunt disponibile, indiferent
de ce altă bară apare. Se vor urma aceşti paşi pentru a adăuga comanda Inserare Sonor la bara
de unelte Quick Access:
1. Alegeţi Office - Word Options - Customize pentru a afişa panoul unde veţi
personaliza bara de instrumente Quick Access.
Panoul are două casete mari, cu liste din comenzile Word. Caseta din dreapta afişează
comenzile ce apar în bara de instrumente Quick Access. Caseta din stânga afişează
comenzile pe care le puteţi adăuga.
2. În meniul „Choose commands from” („Alegeţi comenzi din”) din partea din stânga
sus, alegeţi All Commands (Toate comenzile). Caseta din stânga arată orice comanda
disponibilă Word într-o listă alfabetizată.
3. Derulaţi în jos lista, apoi daţi dublu click pe comanda Insert Voice.
4. Atunci când daţi dublu click pe comandă, aceasta este adăugată automat pe lista din
dreapta.
5. Daţi click pe OK pentru a închide caseta de dialog.
După ce caseta Word Options va fi închisă, veţi putea vedea iconiţa Insert Voice din
bara de instrumente Quick Access din colţul stânga sus.
1.5.5. Textul highlighting

Atunci când inseraţi un comentariu într-un document, realizaţi următoarele două lucruri:
selectaţi textul, apoi scrieţi comentariul ataşat. Dar, uneori tot ce trebuie să faceţi este să
atrageţi atenţia doar asupra unor cuvinte din text, astfel puteţi utiliza un highlighter (marcator)
pentru un document. Puteţi găsi echivalentul marcatorului în bara Home – Font – Text
Hightlight Color. Puteţi fie selecta textul şi apoi să daţi click pe comandă, fie selectaţi
comanda şi apoi treceţi cursorul peste textul asupra căruia doriţi marcajul. Funcţionează în
ambele moduri. Dacă doriţi ceva mai special, puteţi utiliza diferite culori marcatoare pentru
chestiuni diferite. Word vă oferă o paletă de 12 culori, din care puteţi alege (Alt+H,I).


71


figura 1-88. Meniul de derulare al Delete Comment (Ştergere Comentariu)

1.6. Lucrul cu secţiuni
1.6.1. Crearea/ştergerea unor secţiuni într-un document

Când umpleţi o pagină, Word inserează o întrerupere de pagină şi începe o pagină
nouă. Pe măsură ce adăugaţi sau ştergeţi text, această întrerupere de pagină soft se deplasează.
O întrerupere de pagină soft apare sub forma unei linii gri punctate, în modul de afişare
Normal. O secţiune este un mini-document dintr-un document, ce stochează parametri de
margine, orientarea paginii, numerotarea paginilor, ş.a.m.d. în modul de afişare Page Layout,
puteţi afişa sau ascunde spaţiul gol din susul şi de la baza fiecărei pagini şi spaţiul gri dintre
pagini.

1.6.2. Inserarea şi ştergerea unei întreruperi de pagină hard

1. Executaţi click unde doriţi să inseraţi o întrerupere de pagină hard.
2. Utilizaţi una dintre următoarele:
• Page Break. Executaţi click pe fila Insert, iar apoi executaţi click pe butonul
Page Break.
• Blank Page. Executaţi click pe fila Insert, iar apoi executaţi click pe butonul
Blank Page.
• Page or Section Break. Executaţi click pe butonul Page Layout, executaţi
click pe Page Break, iar apoi executaţi click pe opţiunea de întrerupere de
pagină dorită.

Economie de timp: Apăsaţi Ctrl+Enter ca să inseraţi o întrerupere de pagină.
3. Ca să ştergeţi o întrerupere de pagină, executaţi click pe întreruperea de pagină, în
modul de afişare Print Layout, iar apoi apăsaţi tasta Delete. Ca să mutaţi i întrerupere
de pagină, trageţi-o pe o nouă poziţie.
72


figura 1-89. Inserarea unei întreruperi de pagină Insert – Page Break
1.6.3. Inserarea şi ştergerea unie întreruperi de secţiune

1. Executaţi click acolo unde doriţi să inseraţi o întrerupere de secţiune.
2. Executaţi click pe fila Page Layout.
3. Executaţi click pe butonul Page Break, iar apoi selectaţi tipul de întrerupere de
secţiune dorit.
• Next Page. Începe secţiunea pe o pagină nouă.
• Continuous. Începe secţiunea oriunde se află punctul.
• Even page. Începe secţiunea pe următoarea pagină cu număr par.
• Odd page. Începe secţiunea pe următoarea pagină cu număr impar.
4. Ca să ştergeţi o întrerupere de secţiune, executaţi click pe întreruperea de secţiune în
modul afişare Print Layout, iar apoi apăsaţi tasta Delete.

1.6.4. Afişarea sau ascunderea spaţiului liber

1. Executaţi click pe butonul Print Layout.
2. Derulaţi până în josul paginii, iar apoi indicaţi golul dintre cele două pagini. Apare
cursorul Hide White Space sau Show White Space.
3. Executaţi click pe golul dintre pagini ca să afişaţi sau să ascundeţi spaţiul gol.

73


figura 1-90. Inserarea unei întreruperi de secţiune Section Breaks
1.7. Lucrul cu referinţe
1.7.1. Crearea notelor de subsol sau a notelor de final

Notele de subsol sunt folosite pentru a furniza informaţii suplimentare, care nu sunt
potrivite în interiorul corpului de text, dar şi pentru explicarea referinţelor la informaţii sau
citate prezentare în corpul documentelor. Notele de subsol sunt potrivite pentru scopuri
academice, ştiinţifice şi ocazional. De afaceri. Notele de subsol apar la baza paginii în care
sunt citate informaţii, iar Word inserează automat un marcaj de trimitere la punctul de
inserare, pentru a asocia informaţiile prezentate cu nota de la baza paginii. Crearea şi
manipularea notelor de final este identică cu execuţia aceloraşi operaţii pentru note de subsol.
Notele de final diferă de notele de subsol, întrucât apar la sfârşitul documentului sau secţiunii
(în cazul documentelor mai lungi), nu la baza paginii în care apar marcaje de trimitere.
1.7.2. Crearea unei note de subsol sau de final

1. Plasaţi punctul de inserare în locul unde doriţi să inseraţi o notă de subsol.
2. Executaţi click pe fila References.
3. Ca să creaţi rapid o notă de subsol sau notă de final, executaţi click pe butonul Insert
Footnote sau Insert Endnote, iar apoi inseraţi textul notei de subsol sau de final.
4. Ca să creaţi o notă de subsol sau o notă de final particularizată, executaţi click pe
declanşatorul casetei de dialog Footnotes.
5. Executaţi click pe opţiunea Footnotes sau Endnotes, executaţi click pe săgeata de
listă de lângă opţiune, iar apoi selectaţi locaţia unde doriţi să plasaţi nota de subsol sau
nota de final.
6. Verificaţi să fie selectată opţiunea 1, 2, 3, … pentru Number Format.
74
7. Executaţi click pe Insert, ca să inseraţi un marcaj de referinţă în text. Word mută
punctul de inserare la baza paginii care corespunde numărului marcajului de referinţă.
8. Tastaţi textul notei dumneavoastră de subsol sau de final.
9. Executaţi click pe butonul Show Notes şi pe butonul Next Footnote ca să afişaţi
/ascundeţi notele şi să le localizaţi.
10. Executaţi click în cadrul documentului ca să continuaţi lucrul.


figura 1-91. Inserarea unei note de subsol References – Insert Footnote

1.7.3. Modificarea notelor de subsol sau a notelor finale

Editarea textului efectiv al notelor de subsol sau de final este identică cu editarea
oricărui text, exceptând faptul că mai întâi trebuie să accesaţi nota. Folosiţi butonul
ShowNotes ca să afişaţi toate notele, executaţi click ca să poziţionaţi punctul de inserare la
baza paginii sau în panoul Notes, iar apoi editaţi. Pe măsură ce modificaţi alt text din cadrul
documentului, Word vă reamplasează notele. Când editările dumneavoastră afectează
propoziţiile care conţin note, sau când mutaţi, copiaţi sau ştergeţi note din documentul
dumneavoastră. Word renumerotează celelalte note pentru dumneavoastră. Când mutaţi,
copiaţi sau ştergeţi o notă, folosiţi cu marcajul de referinţă de note din document, nu cu textul
din panoul Notes. Puteţi muta, copia sau şterge o notă la fel cum aţi proceda cu un text dintr-
un document.


75



figura 1-92. Inserarea unei note de final References – Insert Endnote

1. Ca să afişaţi rapid o notă de subsol sau o notă de final, indicaţi marcajul de referinţă ca
să afişaţi un SfatEcran cu conţinutul notei.
2. Ca să faceţi un salt la o notă, executaţi dublu click pe marcajul de referinţă din
document.
• În modul de afişare Draft, se deschide panoul Notes.
3. Executaţi click ca să plasaţi punctul de inserare în panoul Notes sau la baza paginii
unde doriţi să editaţi textul notei, iar apoi editaţi textul notei ca şi când aţi edita text
din cadrul documentului.
4. Dacă este necesar, executaţi click pe butonul Close din panoul Notes.
5. Ca să mutaţi sau să copiaţi o notă, selectaţi marcajul de referinţă, executaţi click pe
butonul Cut sau Copy de pe fila Home, executaţi click ca sa plasaţi punctul de
inserare, iar apoi executaşi click pe butonul Paste.

76


figura 1-93. Inserarea unei note de final
1.7.4. Formatarea notelor de subsol şi a notelor de final

Marcajele de referinţă ale notelor de subsol sau notelor de final apar în mod prestabilit
sub forma 1,2,3…Word vă oferă diverse opţiuni pentru a particulariza marcajele de referinţă
aşa cum doriţi. Dacă aţi dori să schimbaţi notele de subsol sau de final, astfel încât să fie a, b,
c, d sau cifrele romane i, ii, iii, puteţi face acest lucru, prin intermediul meniului Insert. Puteţi
formata locaţia notei de subsol sau notei de final pentru a fi la baza textului sau la baza
paginii. Puteţi de asemenea determina renumerotarea de către Word a notelor de subsol sau a
notelor de final după fiecare secţiune a documentului şi puteţi schimba fontul şi alte elemente
de formatare pentru un marcaj de referinţă. Formataţi un marcaj de referinţă pentru o notă de
subsol sau de final la fel cum formataţi orice alt text din cadrul documentului.

1. Executaţi click ca să plasaţi punctul de inserare în secţiunea în care doriţi să schimbaţi
formatului notei de subsol sau al notei de final.
2. Executaţi click pe fila References.
3. Executaţi click pe declanşatorul casetei de dialog Footnote & Endnote.
4. Executaţi click pe săgeata listei Number Format, iar apoi executaţi click pe formatul
dorit.
5. Ca să schimbaţi numărul de la care să înceapă numerotarea, executaţi click pe săgeţile
Up sau Down.
6. Dacă este necesar, executaţi click pe săgeata de listă Apply changes to, iar apoi
executaţi click pe Whole Document.
7. Executaţi click pe Apply, iar apoi pe Cancel.


77



figura 1-94. Declanşatorul casetei de dialog Footnote & Endnote
1.7.5. Numerotarea automată a elementelor Word

Este posibil să adăugaţi rapid marcatori sau numere liniilor existente de text sau Word
poate crea liste în mod automat pe măsură ce tastaţi.
În mod implicit, dacă începeţi un paragraf cu un asterisc sau cu un număr 1, Word
recunoaşte că încercaţi să porniţi o listă numerotată sau o listă cu marcatori.

1. Selectaţi elementele la care doriţi să adăugaţi marcatori sau numerotare.
2. În fila Home, grupul Paragraph, selectaţi Bullets, Numbering sau Multilevel list. Găsiţi
diferite stiluri de marcatori şi formate de numerotare. Aveţi posibilitatea să mutaţi o listă
întreagă către dreapta sau către stânga. Faceţi click pe un marcator sau pe un număr şi
glisaţi-l în locaţia nouă. Toată lista se mută pe măsură ce glisaţi. Nivelurile de numerotare
nu se modifică.

1.7.6. Utilizarea referinţelor încrucişate

Referinţele încrucişate îl trimit pe cititor la informaţii înrudite, situate în altă parte în
cadrul documentului. Referinţele încrucişate pot face trimitere la figuri sau ilustraţii, secţiuni
de text suplimentar, titluri de secţiune, chiar şi la paragrafe marcate în mod individual. Fără a
distrage cititorului atenţia de la document, referinţele încrucişate pot reprezenta un instrument
78
simplu, care ajută la deplasarea printr-un document mai mare. Puteţi face trimiteri doar la
articole din acelaşi document. Ca să faceţi trimitere la un element dintr-un alt document,
trebuie să combinaţi mai întâi documentele într-un document master.

Referinţele încrucişate se crează astfel:

1. Selectaţi textul care începe referinţa încrucişată din document.
2. Executaţi click pe fila References.
3. Executaţi click pe butonul Cross-Referece.
4. Executaţi click pe săgeata de listă Reference type, iar apoi selectaţi tipul de articol la
care veţi face trimitere (titlu, notă de subsol, semn de carte, etc.).
5. Executaţi click pe săgeata de listă Insert Reference To, iar apoi selectaţi tipul de date
(pagină, număr, la care doriţi să faceţi trimiterea).
6. Executaţi click pe articolul respectiv, după număr, la care doriţi să faceţi trimiterea.
7. Ca să le permiteţi utilizatorilor să treacă la articolul la care se face trimitere, selectaţi
caseta de validare Insert as hyperlink.
8. Ca să includeţi date privind poziţia relativă a articolului la care se face trimitere,
selectaţi caseta de validare Include above/below.
9. Executaţi click pe Insert.
10. Repetaţi paşii pentru fiecare referinţă încrucişată suplimentară, pe care doriţi să o
inseraţi în document, iar apoi executaţi click pe fie pe Close, fie pe Cancel.


figura 1-95. Caseta de dialog Cross-reference

79

1.7.7. Generarea unui cuprins
Un cuprins oferă un plan de idei al principalelor subiecte şi poziţii pe pagini.
Microsoft Office Word 2007 furnizeaza o galerie cu mai multe stiluri de cuprins din
care sa alegeti.
Word creează un cuprins pe baza stilurilor dintr-un document, pe care le alegeţi. În
mod prestabilit, Heading 1 este intrarea de nivelul întâi, Heading 2 cel de-al doilea nivel,
ş.a.m.d. Într-un cuprins tipărit, o linie directoare este o linie a cărei stil îl selectaţi
dumneavoastră şi care face legătura între o intrare şi numărul de pagină ce îi corespunde. În
documentele web, intrările devin hiperlegături. Ascundeţi caracterele care nu se tipăresc
înainte să creaţi un cuprins pentru ca textul să nu treacă pe alte pagini la tipărire.

Inserarea unui cuprins se realizează astfel:

1. Plasaţi punctul de inserarea acolo unde doriţi să apară cuprinsul în document.
2. Executaţi click pe fila References.
3. Executaţi click pe butonul Tabel of Contents.
4. Efectuaţi una dintre următoarele:
• Add. Executaţi click pe un stil de Tabel of Contents din colecţie.
• Remove. Executaţi click pe Remove Table of Contents.
• Customize. Executaţi click pe Insert Table of Contents, executaţi click pe
fila Table of Contents, selectaţi formatul, nivelurile şi opţiunile dorite, iar
apoi executaţi click pe OK.

Un cuprins se mai poate crea alegând stilurile de titlu - de exemplu Titlul 1, Titlul 2 şi
Titlul 3 - pe care doriţi să le includeţi în acesta. Microsoft Office Word caută titluri care se
potrivesc stilului pe care l-aţi ales, formatează şi indentează textul de intrare în funcţie de
stilul titlului, apoi inserează cuprinsul în document.
Marcaţi intrările cuprinsului, apoi faceţi click pe stilul de cuprins pe care îl doriţi din
galeria de opţiuni. Office Word 2007 creează automat cuprinsul din titlurile pe care le-aţi
marcat.
1. Pasul 1
Pentru a putea realiza un cuprins trebuie în primul rând să pregătim documentul, şi
anume să stabilim secţiunile importante ale documentului.

2. Pasul 2
Opţiunea care ne permite realizarea acestui tip de cuprins se regăseşte în Ribbon-ul
References, celula Table of Contents.

3. Pasul 3
Este foarte important să îi spunem Word-ului care sunt secţiunile importante din
document.
Pentru paragrafe vom alege din opţiunea Add Text, subopţiunea Level 1.

80


figura 1-96. Fereastra de inserare a unui cuprins Tabel of Contents


figura 1-97. Fereastra de alegere a subopţiunii Level 1


Pentru subcapitolele ce ţin de un anumit capitol vom alege Level 2.


81


figura 1-98. Fereastra de alegere a subopţiunii Level 2

4. Pasul 4
Mergând pe pagina în care vrem să adăugăm cuprinsul, vom alege din Ribbon-ul
References, optiunea Table of Contents. Aici avem şabloane deja personalizare pe care le
putem folosi.
În această clipă Word a realizat un cuprins, care se va actualiza automat în cazul în
care aducem modificări textelor introduse.
82


figura 1-99. Fereastra de inserare a unui cuprins Tabel of Contents

1.7.8. Actualizarea unui cuprins

Pentru a actualiza un cuprins atunci când au fost facute modificări suplimentare se dă
click dreapta de mouse pe cuprinsul deja creat şi se alege opţiunea Update Field
(Actualizare câmp).
După ce se alege opţiunea Update Field va apare caseta de dialog Update contents în
care ne oferă posibilitate fie să facem actualizarea pentru numărul de pagină fie să facem
actualizarea de conţinut a cuprinsului.

83


figura 1-100. Afişarea ferestrei pentru Update Field

figura 1-101. Afişarea casetei de dialog Update contents
84
1.8. Utilizarea macro-urilor (macrocomenzi)

Introducere

Crearea unei macrocomenzi este uşoară şi nu cere cunoştinţe de programare. Word
înregistrează pur şi simplu paşii pe care doriţi să-i includeţi în macrocomandă în timp ce
tastaţi şi folosiţi mouse-ul. La înregistrarea unei macrocomenzi, Word memorează lista
comenzilor sub un nume pe care îl daţi dumneavoastră. Puteţi înregistra macrocomenzile în
documentul curent sau într-un nou document.
Odată ce aţi creat macrocomanda, o puteţi modifica, îi puteţi ataşa comentarii, astfel
încât şi alţi utilizatori să o înţeleagă, şi puteţi să o testaţi pentru a vă asigura că se execută
corect.
Se poate executa o macrocomandă selectând comanda Macro din fila View sau
Developer, prin utilizarea unei taste de scurtătură sau acţionând cu mouse-ul butonul de pe
bara de instrumente Quick Access pe care l-aţi asociat macrocomenzii. Din caseta de dialog
Macro puteţi executa, edita, tasta sau şterge orice comandă Word din cadrul sistemului sau
puteţi crea una nouă.



figura 1-102. Afişarea comenzii Macro din fila View
1.8.1. Înregistrarea unui macro (unei macrocomenzi)
Dacă vă surprindeţi executând acelaşi grup de paşi de mai multe ori, puteţi să vă
gândiţi să înregistraţi o macrocomandă. Macrocomenzile execută un şir de operaţii, la
acţionarea unui buton. Dacă activaţi caracteristica de înregistrare a macrocomenzilor, Word
va înregistra orice acţionare a mouse-ului şi a tastelor până ce dezactivaţi această
caracteristică. Apoi puteţi executa macrocomanda ori de câte ori doriţi să se repete seria de
acţiuni – numai că Word le va executa mult mai repede decât dumneavoastră. Caracteristica
de înregistrare a macrocomenzii nu face înregistrarea în timp real, astfel că puteţi dispune de
timp pentru a realiza corect fiecare acţiune.
Înregistrarea unei macrocomenzi se realizează astfel:
1. Se execută click pe fila Developer (Dezvoltator) sau View.
2. Se execută click pe butonul Record Macro.
Dacă utilizaţi fila View, executaţi click pe View Macro din cadrul meniului.
3. Se tastează numele macrocomenzii.
4. Asociaţi o scurtătură utilizând combinaţia de taste penttru lansarea macrocomenzii.
5. Executaţi click pe săgeata listei Store macros şi apoi selectaţi un loc:
All Documents. Macrocomanda este disponibilă oriunde în Word.

85

Documents Based On. Macrocomanda este disponibilă în documentele
bazate pe acest document.
This Document. Macrocomanda este disponibilă numai în acest document.
6. Dacă doriţi, tastaţi o descriere.
7. Executaţi click pe butonul OK.
8. Executaţi comenzile sau acţiunile dorite, pentru a realiza acţiunea respectivă.
9. Executaţi click pe butonul Stop Recording.


figura 1-103. Afişarea comenzii pentru înregistrarea unui Macro din fila Developer (Dezvoltator)



figura 1-104. Afişarea comenzii pentru înregistrarea unui Macro din fila View

Pentru crearea unei macrocomenzi se execută următorii paşi:
1. Executaţi click pe fila Developer sau View.
2. Executaţi click pe butonul Macro.
Dacă utilizaţi fila View, executaţi click pe View Macros din cadrul
meniului.
3. Se tastează un nume pentru macrocomandă.
4. Executaţi click pe săgeata listei Macros şi apoi executaţi click pe All active
templates and documents sau pe documentul în care doriţi să fie memorată
macrocomanda.
5. Executaţi click pe Create. Se va deschide fereastra Microsoft Visual Basic.
6. Executaţi click pe fereastra Module (dacă este necesar) şi apoi tastaţi noile comenzi
Visual Basic sau editaţi-le pe cele existente. Pentru a executa macrocomanda,
acţionaţi tasta F5.
7. Când aţi terminat, executaţi click pe butonul Save, executaţi click pe meniul File şi
apoi pe butonul Close and Return to Microsoft Word.
86

figura 1-105. Crearea unei macrocomenzi din fila Developer
1.8.2. Copierea unui modul de macrocomenzi în alt document
Pentru a realiza copierea se respectă următoarele:
Se deschide fişierul cu documentul din/în care doriţi să copiaţi macrocomenzile.
Se execută click pe fila Developer.
Executaţi click pe butonul Visual Basic.
Executaţi click pe meniul View şi apoi pe Project Explorer.
Trageţi modulul pe care doriţi să-l copiaţi din documentul sursă în documentul
destinaţie.
Executaţi click pe butonul Save, executaţi click pe meniul File şi apoi executaţi
click pe Close and Return to Microsoft Word.
1.8.3. Rularea sau executarea unui macro (macrocomenzi)
Lansarea în execuţie a unei macrocomenzi este similară alegerii unei comenzi din
Word. Când înregistraţi sau editaţi o macrocomandă, aveţi de ales, pentru a o face disponibilă,
între comandă din meniu, combinaţie de taste sau chiar un buton de pe o bară de instrumente.
Ca şi în cazul altor opţiuni Word, alegerea dumneavoastră depinde de preferinţele pe care le
aveţi – putând alege mai multe opţiuni pentru a face disponibilă macrocomanda. Locul în care
memoraţi o macrocomandă atunci când o salvaţi determină modul în care este disponibilă
ulterior. Macrocomenzile memorate în documentul Personal Macros sunt întotdeauna
disponibile, iar cele memorate în oricare alt document sunt disponibile numai când acel
document este deschis.
Se execută o macrocomandă astfel:
Executaţi click pe fila Developer sau View.
Executaţi click pe butonul Macro.
Dacă se utilizează fila View, executaţi click pe View Macros din cadrul
meniului.
Executaţi click pe macrocomanda pe care doriţi să e executaţi.

87

Executaţi click pe Run.
1.8.4. Asocierea macro-ului (macrocomenzi) unui buton al barei de instrumente
După ce aţi creat o macrocomandă, o puteţi ataşa barei de instrumente Quick Access
pentru a avea acces rapid la ea. La crearea unei macrocomenzi, numele ei apare pe lista de
comenzi disponibile şi o puteţi vedea atunci când personalizaţi bara de instrumente Quick
Access din Word Options. Atunci când veţi indica macrocomanda pe bara de instrumente
Quick Access, apare un SfatEcran care afişează Macro: numele documentului/numele
macrocomenzii.
Ataşarea unei macrocomenzi barei de instrumente se realizează astfel:
Executaţi click pe săgeata listei Customize Quick Access Toolbar şi apoi pe
More Commands.
Executaţi click pe săgeata listei Choose command from şi apoi pe Macros.
Executaţi click pe săgeata listei Customize Quick Access Toolbar şi apoi pe
For all documents (prestabilită).
Executaţi click pe macrocomanda pe care doriţi să o ataşaţi (coloana din
stânga).
Executaţi click pe Add.
Executaţi click pe butoanele-săgeată Move Up şi Move Down pentru a aranja
comenzile în ordinea dorită.
Executaţi click pe Modify.
Tastaţi un nume pentru buton.
Executaţi click pe o pictogramă din lista de simboluri.
Executaţi click pe OK.
Executaţi click pe OK.
1.9. Elemente de securitate în Word

Introducere

Adăugarea unei parole pentru protejarea documentului dumneavoastră nu este doar o
idee bună în scop de securitate, ci este o caracteristică în plus prin care vă asiguraţi că
modificările aduse documentului dumneavoastră nu sunt efectuate de persoane neautorizate.
Puteţi proteja documentul în totalitate sau parţial. În orice caz, vi se va cere să furnizaţi o
parolă, iar apoi să tastaţi din nou, când doriţi să lucraţi cu fişierul. Nu numai că puteţi proteja
fişierul dumneavoastră de ochi curioşi, ci puteţi stabili şi drepturi pentru cei care pot adăuga
modificări sau comentarii în documentul dumneavoastră. Puteţi de asemenea aplica restricţii
de acces, cunoscute sub denumirea de Information Rights Access (IRM). IRM este un
instrument disponibil în toate aplicaţiile pachetului Microsoft Office, care aplică restricţii unui
fişier trimis prin e-mail altor utilizatori. Dacă trebuie să validaţi autenticitatea unui document,
puteţi adăuga o semnătură digitală invizibilă, o ştampilă electronică de siguranţă pe un
document sau o linie de semnătură vizibilă. O linie de semnătură vă permite să creaţi un
proces de semnare care nu necesită hârtie pentru documente cum ar fi contracte.
Trust Center este un loc unde stabiliţi opţiuni de securitate şi găsiţi cele mai recente
informaţii tehnologice de la Microsoft, legate de confidenţialitatea, siguranţa şi securitatea
documentelor. Trust Center vă permite să stabiliţi parametri de securitate şi de intimitate şi
oferă legături la declaraţii de protejare a le companiei Microsoft, un program de îmbunătăţire
a relaţiilor cu clienţii în acest sens şi practici de încredere privind utilizarea calculatorului.
88
1.9.1. Setarea parolei unui document
Puteţi ataşa o parolă şi alte opţiuni de securitate, astfel încât doar cei care cunosc
parola să poată deschide docuumentul sau să poată proteja integritatea documentului
dumneavoastră în timp ce se trece de la o persoană la alta. A permite parolarea unui document
este util atunci când doriţi ca un document, cum ar fi un act administrativ al firmei, să fie
distribuit şi citit, dar nu să nu poată fi modificat. Puteţi stabili regula ca prin parolă să se facă
doar citirea, respectiv modificarea documentului. Protecţia prin parolă intră în vigoare data
viitoare când se va deschide documentul.
Adăugaţi protejare prin parolă unui document Office astfel:
Deschideţi documentul pe care doriţi să-l protejaţi.
Se dă click pe butonul Office Button şi se alege comanda Save As. Se va afişa
caseta de dialog Save As. În colţul din stânga jos a acestei casete de dialog se
va vedea afişat butonul Tools.
Se va da click pe butonul Tools iar din meniul afişat se va alege comanda
General Options.
Tastaţi o parolă în caseta Password to open sau în caseta Password to
modify.

Important: Este esenţial să reţineţi parola. Dacă o uitaţi, Microsoft nu o poate
recupera.

Selectaţi sau deselectaţi caseta de validare Read-only recommended.
Executaţi click pe OK.
Tastaţi din nou parola.
Executaţi click pe OK.
Dacă aţi introdus parola pentru Open şi Modify, tastaţi din nou parola, iar apoi
executaţi click pe OK.
Executaţi click pe Save, iar apoi executaţi click pe Yes ca să înlocuiţi
documentul existent.


figura 1-106. Alegerea comenzii Save As

89




figura 1-107. Afişarea butonului Tools

figura 1-108. Afişarea casetei de dialog General Options
90

figura 1-109. Alegerea parolei
1.9.2. Deschiderea unui document cu protecţie prin parolă
Executaţi click pe butonul Office, executaţi click pe Open, parcurgeţi calea de
acces la documentul protejat şi apoi executaţi click pe Open.
Dacă vi se cere, tastaţi o parolă pentru a deschide documentul, iar apoi executaţi
click pe OK.
Executaţi click pe Read Only dacă nu doriţi să modificaţi documentul, sau
tastaţi parola în caseta de dialog Password.
Executaţi click pe OK.


figura 1-110. Deschiderea unui document cu protecţie prin parolă


91

1.9.3. Schimbarea sau modificarea protecţiei prin parolă
Schimbaţi sau anulaţi protecţia prin parolă astfel:
Executaţi click pe butonul Office, executaţi click pe Open, parcurgeţi calea de
acces la documentul protejat şi apoi executaţi click pe Open.
Tastaţi parola în caseta de dialog Password.
Executaţi click pe OK. Dacă vi se cere, tastaţi cealaltă parolă, iar apoi
executaţi click pe OK.
Executaţi click pe butonul Office, executaţi Save As, executaţi click pe Tools,
şi apoi executaţi click pe General Options.
Selectaţi conţinutul din caseta de Password to open sau din caseta Password
to modify, iar apoi selectaţi opţiunea dorită:
• Change password. Tastaţi o nouă parolă, executaţi click pe OK, iar
apoi tastaţi din nou parola.
• Delete password. Apăsaţi tasta Delete.
Executaţia click pe OK.
Executaţi click pe Save, iar apoi executaţi click pe Yes ca să înlocuiţi
documentul existent.


figura 1-111. Schimbarea protecţiei prin parolă
92

figura 1-112. Afişarea casetei de dialog General Options pentru a realiza modificarea parolei

1.9.4. Adăugarea criptării pentru securitatea unui document

Criptarea fişierelor este o măsură de securitate suplimentară pe care o puteţi aplica
unui document. Criptarea fişierelor „amestecă” parola dumneavoastră pentru a vă proteja
documentul de accesul persoanelor neautorizate la fişierul dumneavoastră. Nu trebuie să vă
preocupaţi în legătură cu criptarea, pentru că Word se ocupă de toate. Tot ce aveţi de făcut
este să reţineţi parola. Dacă o uitaţi, nu puteţi deschide fişierul. Protecţia prin parolă se aplică
data viitoare când deschideţi documentul. Pentru a seta protecţia prin parolă utilizând
criptarea fişierelor, selectaţi butonul Office, indicaţi Prepare, selectaţi Encrypt Document,
introduceţi o parolă, scrieţi-o pe hârtie şi ţineţi-o ascunsă, iar apoi introduceţi parola. Protecţia
prin parolă se aplică data viitoare când deschideţi documentul.

Aplicaţi criptarea fişierelor astfel:
Executaţi click pe butonul Office, indicaţi Prepare, apoi executaţi click pe
Encrypt Document.
Tastaţi o parolă.
Executaţi click pe OK.
Tastaţi din nou parola.
Executaţi click pe OK.


93


figura 1-113. Afişarea casetei de dialog pentru criptarea unui document


figura 1-114. Afişarea casetei de dialog de confirmare a parolei pentru criptarea unui document
1.9.5. Deschiderea unui fişier criptat
Un fişier criptat se deschide astfel:
Executaţi click pe butonul Office, executaţi click pe Open, parcurgeţi calea de
acces la un document cu criptarea parolei, iar apoi executaţi click pe Open.
Tastaţi parola.
Executaţi click pe OK.
94

figura 1-115. Deschiderea unui document cu protecţie prin parolă
1.9.6. Anularea criptării unui fişier
Anulaţi criptarea unui document astfel:
Executaţi click pe butonul Office, executaţi click pe Open, parcurgeţi calea de
acces la un document cu criptarea parolei, iar apoi executaţi click pe Open.
Tastaţi parola şi apoi executaţi click pe OK.
Executaţi click pe butonul Office, indicaţi Prepare, apoi executaţi click pe
Encrypt Document.
Ştergeţi parola de criptare a fişierului.
Executaţi click pe OK.


figura 1-116. Anularea criptării unui document


1.10. Întrebări de control

1. Cum se pot deschide în acelaşi timp a mai multe documente Word?

95

2. Cum se poate realiza salvarea documentelor pe un suport de memorare extern?
3. Cum se poate efectua formatarea caracterelor?
4. Care sunt comenzile prin care se poate copia un document existent în altă locaţie?
5. Cum se poate efectua formatarea marginilor paginii?
6. Cum se realizează evidenţierea unui text?
7. Cum se poate realiza formatarea textului următor: a
b
c
?
8. Cum se poate scrie un text cu ajutorul WordArt?
9. Cum se poate efectua căutarea unui text având o anumită formatare?
10. Cum se pot umbri paragrafele?
11. Cum se pot selecta textele cu formatare identică?
12. Cum se poate aplica un chenar unui paragraf?
13. Cum se poate alege culoarea unui chenar aplicat unui paragraf? Dar grosimea?
14. Care sunt tipurile de indentări care se pot aplica paragrafelor?
15. Cum se pot introduce spaţii goale între paragrafe?
16. Cum se realizează ajustarea sfârşiturilor de rând şi de paragraf?
17. Cum se realizează aplicarea unui Quick Style?
18. Cum se poate crea un stil nou?
19. Cum se poate modifica un set de stiluri?
20. Cum se realizează operaţia de ştergere a unui stil?

1.1.1. Aplicaţii

1. Să se creeze un document Word cu titlul “NUME_Exersez WORD”.
2. Să se editeze textul următor, folosind diacriticele (ă, î, ş, ţ, â):

ROMÂNIA PSEUDO-MODERNĂ

Studiul este consacrat profilului valoric al societăţii româneşti actuale. Este susţinută
teza „România pseudo-modernă”, nu atât în sens de societate cu modernitate artificială, de tip
artefact, ci, mai ales, ca societate eterogenă, cu segmente tradiţionale, moderne şi post-
moderne. „Pseudo-modernitatea” este identificată în special în ezitarea între participare şi
non-participare la acţiunile de interes public.
Spaţiul valoric românesc este structurat între lipsurile unei modernizării tehnologice
nesusţinute de una culturală, tendinţele post-moderne preluate prin contagiune şi dilema
participării la viaţa socio-politică. Instituţional şi tehnologic, societatea românească a depăşit
faza de tradiţionalism şi oscilează între orientări moderne şi post-moderne.
Tradiţionalismul se menţine în sfera valorilor sociale. Aversiunea la risc şi credinţa în
puterea explanatorie a religiei, chiar temperate cu o atitudine de respingere a fatalismului
constituie astfel de reflexe.

3. Să se creeze în folder-ul personal, un document Word 2007 denumit
perfectionare_NUME. Setările paginii vor fi următoarele:
• toate marginile paginii trebuie să fie de 2,54 cm sau 1” (1 inch);
• textul cu font Times New Roman, dimensiune 12, iar titlul cu dimensiune 16;
• spaţierea între rânduri egală cu 1,5;
• spaţierea după fiecare titlu sau paragraf va fi setată la 10 pt.;
• paragrafele impare ale textului vor indentate la 2 cm faţă de marginea din
stânga, iar paragrafele pare se vor indenta la 2 cm de marginea din dreapta;
• textul va fi aliniat stânga-dreapta (Justify).
96
4. Să se editeze pe o pagină nouă următorul text:
Despre „ISTORIA FRUMUSEŢII” de UMBERTO ECO
Cu toate că este ilustrată cu sute de capodopere ale tuturor timpurilor, aceasta nu
este o istorie a artei. Imaginile, ca şi ampla antologie de texte de la Pitagora până
în zilele noastre, ne ajută să reconstruim diferitele idei despre Frumuseţe care s-au
manifestat şi care au fost discutate începând cu Grecia antică şi ajungând până la
noi.
Cartea ilustrează modul în care a fost felurit concepută Frumuseţea naturii, a
florilor, a animalelor, a trupului omenesc, a astrelor, a raporturilor matematice, a
luminii, a pietrelor preţioase, a veşmintelor, a lui Dumnezeu şi a Diavolului. Chiar
dacă au ajuns până la noi doar textele filozofilor, ale scriitorilor, ale oamenilor de
ştiinţă, ale misticilor sau ale teologilor, precum şi mărturiile artiştilor, cu ajutorul
acestor documente poate fi reconstituit şi felul în care era percepută Frumuseţea
de către cei umili sau marginalizaţi, de către oamenii de rând din toate timpurile.
Se poate vedea cum nu numai de-a lungul a mai multor epoci, ci uneori şi în
cadrul aceleiaşi culturi, diferitele concepte de Frumos au intrat în conflict unele cu
altele.
Frumuseţea lumii este tot ceea ce se manifestă în fiecare dintre elementele sale, în
stelele de pe bolta cerească, în păsările cerului, în peştii din apă, în oamenii de pe
pământ.
2. În documentul Frumusete să se înlocuiască toate literele mici din paragraful al doilea,
cu litere mari. De asemenea, în paragraful al treilea să se scrie toate cuvintele cu literă
mare la început.
3. Să se creeze un document Word cu titlul COEHLO.
4. Să se editeze textul următor:
5. “În fiecare zi Dumnezeu ne dă - o dată cu soarele - o clipă încare ar fi cu putinţă să
schimbăm tot ce ne face nefericiţi. În fiecare zi încercăm să ne prefacem că nu
întrevedem momentul acesta, că el nu există, că ziua de azi este la fel cu cea de ieri şi
va fi la fel cu cea de mâine. Dar cine îşi examinează cu atenţie ziua descoperă şi
momentul magic. Acesta poate fi ascuns la ceasul în care vârâm cheia în uşă,
dimineaţa, în moment de tăcere de după masa de prânz, într-unul din cele o mie şi unul
de lucruri care ni se par aidoma. Acest moment există - un moment în care toată
puterea stelelor trece prin noi şi ne îngăduie să facem minuni.
Fericirea e uneori o binecuvântare - dar de obicei e o cucerire. Momentul magic dintr-
o zi ne ajută să ne schimbăm, ne face să plecăm în căutarea viselor noastre. Avem să
suferim, avem să cunoaştem momente dificile, avem să înfruntăm multe deziluzii –
totul este însă trecator şi nu lasă urme. Iar în viitor vom putea privi înapoi cu mândrie
şi credinţă.“
(“La râul Piedra am şezut şi am plâns” – Paulo Coehlo)
6. Să se inscripţioneze sigla “COEHLO” (Arial, size 144, gri) pe fundalul paginii de
lucru.
7. Să se introducă în chenar textul „Nici un drum înflorit nu duce la glorie”. Interiorul
chenarului trebuie să fie de culoare gri, iar chenarul să fie de culoare neagră.
8. Să se creeze un fişier nou (Fair_Play) şi să se editeze pe trei coloane separate cu linie
între ele textul de mai jos (cu font Times New Roman, size 10) :
„Să te cunoşti, să te stăpâneşti, să te învingi. Iată frumuseţea eternă a sportului, aspiraţiile
adevărului sportive şi condiţiile succesului său. Fairplay-ul nu este numai o literă de

97

regulament, o conduită etică sau o comportare întâmplătoare. El este o întreagă morală, o
psihologie, un cod de legi nescrise, cavalereşti şi tradiţionale, străvechi ca şi sportul. Am
considerat întotdeauna datul mâinii cu partenerul de întrecere mai important decât
medalia. Prietenia e mai presus decât victoria.”

5. Să se editeze următorul text într-un document nou
Reacţiile de substituţie sunt procesele chimice în care atomul unui element înlocuieşte atomii
unui alt element într-o substanţă compusă.
2Na + 2 H
2
O → 2NaOH + H
2

Ecuaţia de gradul al doilea este:
ax
2
+ bx + c = 0, unde a ≠ 0.
6. Să se editeze următorul text într-un document intitulat VIOXX:


VIOXX

This medicine is a nonsteroidal anti-inflammatory drug (NSAID) known as a COX-2 inhibitor
used to relieve the symptoms of osteoarthritis and to treat pain and menstrual discomfort.
Some medicines or medical conditions may interact with Vioxx.
INFORM YOUR DOCTOR OR PHARMACIST of all prescription and over-the-counter
medicine that you are taking.
ADDITIONAL MONITORING OF YOUR DOSE OR CONDITION may be needed if you
are taking an ACE inhibitor, an anticoagulant, furosemide, lithium, methotrexate, rifampin,
thiazide diuretics, or warfarin.

1. Să se corecteze textul utilizând opţiunea Spelling and Grammar.
2. Să se adauge celor trei paragrafe ale textului VIOXX, trei culori de fundal diferite.
3. Să se deseneze un tabel cu cinci linii şi cinci coloane asemănător cu cel de mai jos.
Nr. crt. Nume Prenume Data Naşterii Sportul Practicat
1. Gheorghe Ion 01.11.1982 Fotbal
2. Chivescu Elena 23.12.1985 Volei
3. Dobre Mădălina 27.10.1981 Volei
4. Ionescu Răzvan 16.08.1982 Fotbal

4. Să se modifice direcţia textului după cum urmează:
• textul primei coloane să fie pe verticală de jos în sus;
• textul ultimei coloane să fie pe verticală de sus în jos.
5. Utilizând textul editat cu aplicaţia 1.1.7, să se identifice paragrafele cu formatare
identică.
6. Pornind de la tabelul de mai jos:




7. Să se modifice următoarele:
98
a) să se îmbine celulele de pe primul rând;
b) să se dividă fiecare celulă de pe al doilea rând în trei celule;
c) să se îmbine celulele de pe ultimul rând şi să se dividă apoi în două coloane şi patru
rânduri.
1.11. Bibliografie

[1] Guy Hart-Davis: Word 2007 – The missing manual, O`Reilly Publisher, 2006.
[2] Joyce Cox: Microsoft Office Word 2007 Step by Step, 2007.
[3] Steve Johnson: Microsoft Office Word 2007 On Demand, traducere Cora Radulian si
Florentina Panciu, Bucuresti, 2008.
[4] Steve JOHNSON, Microsoft Office Word 2007, Editura Niculescu, Bucureşti, 2009
[5] Heidi STEELE, Învaţă singur Microsoft Office Word 2003, Editura Niculescu,
Bucureşti, 2007
[6] I.. IONESCU, A. PANĂ, V. MAREŞ ş.a., Office 2003: Aplicaţii şi teste rezolvate
de Word şi Excel, Editura InfoMega, Bucureşti, 2005.




99











2. Calcul tabelar
2.1. Consolidarea noţiunilor de bază în calcul tabelar
2.1.1. Elemente de bază în calculul tabelar

Pentru început, trebuie definite câteva noţiuni fundamentale: registru, foaie de lucru,
linie, coloană, celulă.
Registru (workbook)
Fişierul de lucru pentru Excel este denumit registru (workbook, în limba engleză).
Rolul unui registru este de a permite stocarea şi prelucrarea datelor. Imaginea acestuia pe
suportul de stocare permanenetă (hard disk, dischetă etc) este un fişier cu nume dat de
utilizator şi extensia .xlsx. Deşi nu este documentul primar (elementar) în Excel, un registru
este entitatea cea mai mică care poate fi stocată separat pe un suport permananent. Un registru
este format din una sau mai multe foi de lucru.

Foaie de lucru (în limba engleză - worksheet)
O foaie de lucru (worksheet sau spreadsheet, în limba engleză) este documentul
elementar utilizat în Excel pentru stocare şi prelucrarea datelor. Într-o foaie de lucru se pot
introduce şi modifica date, se pot realiza calcule şi analize asupra acestora, se pot insera
grafice construite pe baza datelor şi imagini.
O foaie de calcul (lucru) nu poate apare în afara unui registru. Un registru poate
conţine mai multe foi. Datele pot fi organizate în foi de lucru separate, care pot fi stocate
împreună în acelaşi registru, dacă sunt relaţionate din punct de vedere al conţinutului.
Linii, coloane, celule


figura 2-1. Celula – spaţiul de editare în Excel

100
Datele aflate într-o foaie de lucru sunt organizate asemănător cu un tabel, în linii
(rows, în limba engleză) şi coloane (columns, în limba engleză). Intersecţia unei linii cu o
coloană determină o zonă dreptunghiulară denumită celulă (cell, în limba engleză). Aşa cum
puteţi observa în figura 2-1 intersecţia coloanei B cu linia 3 determină celula B3. O celulă este
cel mai mic spaţiu de editare (introducere şi modificare date) în Excel. Nu se poate scrie nimic
în afara unei celule. O celulă poate conţine valori alfanumerice (text), numere, date
calendaristice ş.a. în celule pot fi scrise formule de calcul având ca operatori (parametri)
valori din alte celule, valoare afişată fiind rezultatul evaluării formulei. Lucrul cu formule este
unul dintre cele mai puternice facilităţi ale programelor de calcul tabelar, aşa cum este şi
Excel.
2.1.2. Manipularea registrelor/foilor de calcul
Având în vedere că aceste elemente au fost abordate la nivel începător, se vor rezolva
scurte exerciţii relative la:
– deschiderea şi închiderea unui registru de calcul;
– modificarea datelor în foile de calcul;
– salvarea registrelor de calcul;
– deschiderea simultană a mai multor regiştri de calcul.
2.1.3. Tipuri de date utilizate în calculul tabelar
Specificarea tipului de date se face pe baza conţinutului fişei Number din cutia de
dialog Format Cells (figura 2-2).


figura 2-2. Fişa Number din cutia de dialog Format Cells

Se poate observa că în partea stângă a ferestrei există o serie de categorii, la selecţia
fiecăreia dintre acestea fiind afişate opţiuni specifice. Dintre categoriile şi opţiunile cele mai
utilizate pot fi menţionate:


101

tabelul 2-1. Tipuri de date
Categorie Descriere
General - informaţia este afişată potrivit formatului implicit, Excel
stabilind tipul cel mai probabil de dată
Număr - se fixează numărul de zecimale în Număr zecimale, prezenţa
separatorilor grupelor de trei cifre în Utilizare Separator mii şi se
alege forma numerelor negative
Procentaj - acest format înmulţeşte conţinutul celulei cu 100 şi adaugă
simbolul de procent. De exemplu, 0.1 arată cu acest format 10%.
Este de reţinut că numărul iniţial este sub formă zecimală
Fracţie - permite operarea cu numere scrise sub formă de fracţii ordinale
(2/5, 12 3/4 etc.). Formatul dorit se alege dintr-o listă disponibilă.
O constantă se poate introduce direct sub această formă dacă se
tastează partea întreagă, un spaţiu şi partea fracţionară, 2 1/2.
Pentru a nu fi identificată implicit o dată calendaristică, partea
întreagă se trece chiar dacă este nulă, deci 0 3/4.
Stiinţific - permite scrierea numerelor cu utilizarea notaţiei ştiinţifice: 1e+3
este 1000 etc
Simbol monetar - este un format specific datelor financiare. Pe lângă stabilirea
numărului de zecimale şi a formei numerelor negative, se poate
stabili simbolul monetar care este ataşat valorii numerice. În lista
derulantă Simbol se poate selecta practic orice simbol monetar.
Contabil - este un format similar celui precedent, dar se realizează o aliniere
verticală la punctul zecimal a sumelor înscrise
Dată - permite alegerea unui format pentru o dată calendaristică. Lista
Type din dreapta oferă o imagine a opţiunilor disponibile. Se
observă existenţa tipurilor mixte (date + timp).
Timp - permite stabilirea unor formate pentru date orare.
Text - stabileşte formatul de text pentru informaţia din celulă.
Special - permite introducerea informaţiilor în conformitate cu unele
formate, gen cod poştal, număr de telefon, cod numeric personal
etc.
Particularizat - permite particularizarea modului de afişare a informaţiei. A se
vedea secţiunea Creaţi un format de număr particularizat din Help
2.1.4. Operaţii de bază în calcului tabelar
Operaţiile de bază în calculul tabelar sunt:

– Inserarea de date
– Selectarea datelor
– Copiere
– Mutare
– Căutare şi înlocuire
– Manipularea rândurilor şi coloanelor
– Sortarea articolelor
– Filtrarea articolelor

Deoarece aceste operaţii operaţii au fost tratate la nivel începător, se vor evidenţia
doar prima şi ultimele două. Pentru celelalte se vor rezolva scurte exerciţii.
102

2.1.4.1. Introducerea datelor
Pentru a introduce date într-un document trebuie să vă poziţionaţi pe o celulă şi să
tastaţi infomaţia dorită. Veţi observa că valorile de tip text sunt aliniate în mod automat în
stânga celulei (ca în figura 2-3), iar valorile numerice sunt aliniate în mod automat în dreapta
celulei. Acest fapt este foarte important, deoarece vă oferă posibilitatea de a verifica daca s-au
introdus corect valorile numerice. Valoarea numerică nu este tastată corect dacă este aliniată
în stânga celulei. Tastarea greşită a valorilor numerice va duce ulterior la erori în formule.

figura 2-3. Alinierea datelor în Excel

Pentru ca Excel să lucreze cu datele este necesar ca, mai întâi, acestea să fie introduse
în foaia de calcul. Fără numere sau cuvinte, Excel nu este nimic altceva decât o grilă goală. În
foile de lucru datele se introduc uşor şi într-o varietate de moduri. Ele pot fi doar tastate sau
pot fi decupate şi lipite dintr-o celulă în alta, pot fi glisate sau se pot insera tot felul de date şi
obiecte din alte programe. Există mai multe tipuri de date recunoscute de Excel: text, numere,
date calendaristice, ore, valori logice, formule, funcţii.
Excel-ul recunoaşte de fapt în foaia de calcul două tipuri de informaţii: valori şi
formule. Preluarea acestora se va face în felul următor:
indiferent ce tip de informaţie se introduce în celulă, aceasta poate fi vizualizată
instantaneu pe bara de formule
valorile vor fi afişate şi în cadrul celulei, pe când formulele de calcul nu se văd în
celule, ci doar rezultatul acestora.
Înainte de a introduce formule în foaia de calcul se începe, evident, cu introducerea
valorilor de prelucrat. În acest capitol se vor prezenta numai valorile introduse în foaie,
formulele fiind prezentate într-un capitol aparte.
Excel accept următoarele tipuri de valori (prezentate şi în figura 2-4. ):
text – o combinaţie de litere, cifre şi caractere;
numere – sunt alcătuite din cifre şi caractere speciale:
+ sau – pentru semnul numărului;
. este separatorul implicit pentru despărţirea în clase;
, este marca zecimal implicit ;
/ ca simbol pentru fracţie;
lei ca simbol monetar;
% ca simbol procentual.
date calendaristice şi mărci de timp. Datele calendaristice şi orele pot fi introduse
într-o serie de formate (01/01/2009, 17:50, 9:49 AM etc.).
tipul logic are valorile adevărat (TRUE) şi fals (FALSE) şi rezultă din formulele
care conţin funcţii logice sau inecuaţii.
tipul eroare apare în cazul imposibilităţii Excel -ului de a evalua o formulă:
######## - afişare imposibilă ;
#DIV/0 – împărţire la 0;
#N/A – valoare lipsă;
#REF! – valoare invalidă;
#VALUE – valoare incorectă etc.


103


figura 2-4. Tipuri de valori acceptate de Excel

Reguli privind introducerea şi afişarea datelor
Introducerea datelor prin tastare se face direct în celulă, după care se apasă tasta Enter
sau se execută clic pe butonul Enter de pe bara de formule. Dacă în locul numărului apare
##### înseamnă că numărul introdus este prea lung şi deci trebuie lărgită coloana pentru ca el
să poată fi afişat. Cât timp intrarea în celulă nu este finalizată (lucru subliniat de un cursor
intermitent în interiorul celulei sau în bara de formule), multe din comenzile Excel nu pot fi
executate. Dacă vă zgândiţi în privinţa unei intrări înainte de a o finaliza apăsaţi tasta ESC.

2.1.4.2. Sortarea articolelor
Sortarea este operaţia de ordonare fizică a înregistrărilor dintr-o listă după anumite
criterii. Operaţia are loc fără rescrierea datelor, adică lista ordonată ramâne în domeniul de
celule în care a fost lista originală. Criteriul de sortare se numeşte cheie. Cheia de sortare este
întotdeauna un câmp al listei. Ordonarea fizică a înregistrarilor se poate face crescător sau
descrescător, dupa valorile câmpului cheie.
Excel permite sortarea listelor pe unul, două sau trei nivele adică, pe lânga cheia
primară, se pot preciza înca două chei de sortare. Sensul acestora este următorul: la valori
egale ale cheii primare, ordinea înregistrărilor este determinată de valoarea celui de al doilea
câmp cheie; la valori egale ale primelor două câmpuri de sortare, ordinea înregistrărilor este
determinată de valoarea celui de al treilea câmp cheie de sortare.
Modalităţile de lucru pentru sortarea unei liste sunt:
sortarea rapidă:
- se activează oricare celulă din câmpul cheie,
- se acţionează unul din butoanele de sortare rapidă (acestea se pot accesa din
meniul Data, secţiunea Sort&Filter aşa cum este prezentat în figura 2-5):

figura 2-5. Accesarea butoanelor de sortare rapidă


figura 2-6. Sortarea cu ajutorul butoanelor de sortare rapidă
Butoane de
sortare rapidă
104

sortarea după mai multe criterii:
- se selectează lista (clic pe o celulă a listei) sau numai o zonă a acesteia,
- se alege din meniul Data, secţiunea Sort&Filter, opţiunea Sort... pentru
deschiderea dialogului de sortare (prezentat în figura 2-7) :


figura 2-7. Opţiuni de sortare în Excel

- se precizează interactiv cheia primară (SortBy) şi, dacă este cazul, cheile
secundare de sortare (ThenBy),
- se precizează ordinea de sortare (A to Z – alfabetic sau Z to A – invers
alfabetic) pentru fiecare cheie în parte, se precizează daca primul rând selectat
trebuie considerat cap de tabel sau o înregistrare obişnuită (prin bifarea sau nu
a opţiunii My Data has Headers),
- cu ajutorul butonului Options se deschide o nouă caseta de dialog prin care se
va preciza dacă, la câmpurile de tip caracter, trebuie să se faca diferenţierea
între litere mici şi majuscule (CaseSensitive); de asemenea se poate impune
interpretarea listei ca o bază de date scrisă orizontal.

Observaţii:
a. sortarea rapidă se face totdeauna după o cheie primară fără a permite controlul
cheilor secundare de sortare. La valori egale ale cheii primare, ordinea este
determinată de ordinea fizică a înregistrarilor din lista originală.
b. sortarea rapidă se aplică întregii liste.
c. implicit, la câmpurile cheie de tip şir de caractere, nu se face deosebirea între
literele mici şi majusculele corespunzătoare; pentru diferenţiere se activează
controlul corespunzător din dialogul Options...
d. pentru a păstra neschimbate anumite coloane (de ex. numerotarea înregistrarilor),
înainte de activarea opţiunii Data\Sort se va selecta explicit din listă numai
domeniul care conţine datele de sortat. Implicit, se va ordona întreaga înregistrare.

2.1.4.3. Filtrarea automată
Filtrarea implementează o modalitate logică de organizare a înregistrarilor dintr-o
listă, fără să aiba loc modificări fizice ale listei. Filtrarea constă din vizualizarea înregistrarilor
care îndeplinesc anumite condiţii, celelalte înregistrări fiind ascunse utilizatorului. Cheia de
filtrare poate fi o expresie Excel corectă, având ca argumente unul sau mai multe câmpuri.
Filtrarea primară a listelor, numită şi filtrare automată sau Autofilter, se realizează
astfel:
se selectează lista (se activează oricare celulă din listă) ;
se activează opţiunea Filter din meniul Data, secţiunea Sort&Filter (aşa cum este
prezentat în figura 4-4) :

105


figura 2-8. Accesarea opţiunii Filter

Mediul Excel transformă numele fiecarui câmp într-o listă derulantă conţinând valorile
discrete ale datelor din câmpul respectiv (ca în figura 2-9).

figura 2-9. Modalităţi de filtrare a datelor

pentru fiecare câmp în parte, se precizează interactiv condiţiile de filtrare, printr-una din
următoarele metode:
se alege o valoare din lista derulantă şi astfel vor fi afişate doar acele date ce conţin
informaţia aleasă (ca în figura 2-10),

106
figura 2-10. Rezultatele filtrării datelor

opţiunea Custom Filters din meniul Text Filters; în caseta de dialog se
completează interactiv condiţiile complexe impuse pentru câmpul respectiv
(operatorul trebuie ales din lista derulantă, iar operanzii se aleg sau se scriu
explicit). Pentru câmpurile de tip şir de caractere se poate folosi caracterul global "
* ". Se pot impune cel mult două condiţii logice pentru fiecare câmp; acestora li se
aplică operatorul logic AND (ambele condiţii adevărate simultan) sau OR (cel
puţin una dintre condiţii trebuie să fie îndeplinită).
opţiunea Select All, pentru a îndepărta toate condiţiile impuse câmpului respectiv.
revenirea la vizualizarea întregii liste se realizează alegând opţiunea Select All
pentru fiecare câmp al listei.
încheierea operaţiei de filtrare şi vizualizarea necondiţionată a întregii liste se
realizează prin îndepărtarea listelor derulante corespunzătoare tuturor câmpurilor
cu ajutorul opţiunii Data\Filter.

2.1.5. Formatarea foilor de lucru şi a celulelor
Formatarea unei foi de calcul presupune dimensionarea celulelor, stabilirea fontului şi
stilului, formatarea numerelor, alinierea sau utilizarea de chenare şi culori, elemente
prezentate în figura 2-11.


figura 2-11. Modalităţi de formatare a foilor de lucru

dimensionarea celulelor
Coloanele şi rândurile pot fi redimensionate dacă se deplasează linia de demarcaţie
dintre două denumiri de rânduri sau coloane. Pentru ca datele lungi din celule să se
potrivească, coloanele şi rândurile pot fi redimensionate dacă se face dublu click pe marginea
capului de rând sau de coloană.
font, dimensiune, stil
Fontul, dimensiunea, stilul sau culoarea datelor selectate din celule pot fi modificate
utilizând opţiunile din secţiunea Font a panglicii de butoane.
formatarea numerelor

107

Se pot utiliza diferite formate pentru numere prin selectarea butonului din secţiunea
Number a panglicii de butoane ce afişează iniţial opţiunea General. Alte tipuri de numere pot
fi utilizate dacă se selectează butonul de accesare a secţiunii Number din panglica de butoane.
aliniere
Pentru a alinia datele din celule se utilizează butoanele din secţiunea Alignment.
chenare, culori şi modele
Pentru aplicarea de chenare unor celule selectate se accesează secţiunea Alignment şi
se utilizează opţiunile din meniul Borders. Tot din acest meniuse poate selecta meniul Fill
pentru a aplica diferite culori unor celule.
2.1.6. Formatarea grupurilor de celule
Pentru a fi formatate grupuri de celule, este necesară selcţia acestora. Selecţia se poate
face în mai multe moduri :
• Dacă celulele/rândurile/coloanele sunt alăturate, se utilizează mouse-ul;
• Dacă celulele/rândurile/coloanele sunt disparate se utilizează mouse-ul şi tasta Ctrl
apăsată.

După realizarea selecţiei corespunzătoare se startează procedura de formatare.
2.1.7. Formatarea documentului
Formatarea documentului se realizează prin apelarea comenzilor din grupul Page
Setup, tab-ul Page Layout (figura 2-12).


figura 2-12. Grupul Page Setup, tab-ul Page Layout

2.1.7.1. Modificarea setărilor marginilor documentului
Modificarea marginilor documentului se realizează făcând appel la comanda Margins
din tab-ul Page Layout (figura 2-13). Marginile pot fi implicite (stânga) sau pot fi setate de
utilizator prin opţiunea Custom Margins (dreapta).

108

figura 2-13. Setarea marginilor unui document

2.1.7.2. Setarea repetabilităţii etichetelor de rând şi coloană
In situaţia în care tabelul se întinde pe mai multe pagini, este de preferat ca etichetele
de rând sau coloană să se repete pe fiecare pagină, pentru o mai bună înţelegere a datelor.
Rândurile sau coloanele care se repetă se vor specifica în locaţiile (figura 2-14):
• Rows to repeat at top;
• Columns to repeat at left.


figura 2-14. Setarea repetabilităţii etichetelor de rând şi coloană

2.1.7.3. Orientarea documentului
Orientarea documentului se realizează în conformitate cu figura 2-15.

109


figura 2-15. Setarea orientării paginii
2.1.8. Tipărirea la imprimantă
2.1.8.1. Tipărirea unei foi de calcul
Microsoft Excel oferă o mulţime de metode de tipărire a datelor din foaia de calcul, în
funcţie de cerinţe. Pentru a fi siguri înainte de tipărire că raportul va arăta exact aşa cum s-a
dorit, Microsoft Excel oferă trei modalităţi de a vedea şi de a stabili aranjarea optimă în
pagină a raportului care urmează a fi tipărit. Opţiunile disponibile din meniul View, grupul
Workbook View sunt:
• Normal view (Vedere normală) - este vederea implicită şi se utilizează de obicei
pentru afişarea pe ecran a datelor şi pentru lucru.
• Page Layout View (Vedere aspect pagină) - arată fiecare pagină, aşa cum va fi
tipărită. Acest mod de vizualizare se foloseşte pentru a vedea exact conţinutul
fiecărei pagini împreună cu anteturi şi subsoluri.
• Page break preview - ilustrează modul în care va fi împărţită foaia de calcul în
pagini în momentul imprimării documentului.

Să presupunem că avem de tipărit documentul realizat în capitolul 5 (Decont de
plata.xlsx). Iniţializarea imprimării (figura 2-16) se poate realiza prin următoarele metode:
• Se execută clic pe Microsoft Office Button , apoi din meniul Print se alege
opţiunea Print
• Se utilizează combinaţia de taste Ctrl + P
• Se execută clic pe Microsoft Office Button , apoi din meniul Print se alege
opţiunea Print Preview pentru o ultimă vizualizare a documentului înaintea
imprimării. Din grupul Print se execută clic pe opţiunea Print şi apare caseta de
dialog ilustrată în figura 2-16, aceeaşi ca în cazurile anterioare.

110

figura 2-16. Cutia de dialog Print

Aici se vor stabili parametri pentru imprimare după cum urmează (figura 2-16):
• Din secţiunea Printer se va alege imprimanta la care se trimit datele spre
imprimare. Dacă nu sunt imprimante instalate în sistem, se impune instalarea
imprimantei dorite.
• Din secţiunea Print range se poate selecta imprimarea tuturor paginilor generate de
foaia de lucru curentă (butonul de opţiune All) sau a unui set de pagini delimitat de
numerele specificate în casetele From: şi To:.
• Din secţiunea Print what se poate selecta unul din următoarele butoane radio:
o Selection – pentru tipărirea doar a unei zone selectate sau a unei regiuni marcată de
utilizator ca fiind zonă de tipărit.
o Active sheet(s) – pentru tipărirea foii de calcul active sau a foilor de calcul curent
selectate.
o Entire workbook – pentru tipărirea întregului registru de lucru..
• Din secţiunea Copies se va stabili numărul de copii dorite. Dacă se doreşte un
număr mai mare de copii, şi ceea ce urmează a fi tipărit are mai multe pagini, se
poate stabili ordinea de tipărire (se va tipări pagina 1 de câte ori a fost specificat,
apoi pagina 2 ş.a.m.d. sau se va tipări un exemplar complet, apoi următorul etc.)
prin marcarea sau demarcarea casetei de validare Collate.

Selectarea butonului OK va determina trimiterea efectivă a datelor spre imprimare.
Selectarea butonului Preview va determina afişarea documentului pentru o ultimă
vizualizare înaintea imprimării, cu posibilitatea modificării setărilor de imprimare.

2.1.8.2. Definirea unei zone de tipărit
Pentru o zonă de date care se tipăreşte în mod frecvent se poate defini o zonă de
tipărit, care reprezintă o regiune a foii de calcul care va fi tipărită în mod automat la lansarea
în execuţie a opţiunii de imprimare.
Pentru a defini o zonă de tipărit, se selectează grupul de celule dorit, apoi din meniul
Page Layout, grupul Page Setup, se selectează opţiunea Print Area, iar din meniul derulant
afişat se execută clic pe opţiunea Set Print Area. Pentru stabilirea mai multor zone de tipărit

111

într-o foaie de calcul se ţine apăsată tasta Ctrl în timpul selecţiei zonelor, sau se adaugă pe
rând selectând zona dorită apoi din meniul derulant opţiunea Add To Print Area.

2.1.8.3. Stabilirea titlului pentru tipărire
Pentru a stabili titluri pentru tipărire, astfel încât indiferent unde se găsesc salturile la
pagină nouă, etichetele coloanelor să fie tipărite pe fiecare pagină, trebuie urmaţi paşii
specificaţi mai jos:
1. Din meniul Page Layout, grupul Page Setup, se alege opţiunea Print Titles.
2. În caseta de dialog care apare (figura 2-17), în zona Print titles se execută clic în
caseta Rows to repeat at top (linii care se repetă la începutul fiecărei pagini) şi
apoi se execută clic pe o celulă din linia în care se găsesc etichetele coloanelor. Ca
urmare, adresa liniei este introdusă în casetă.
3. Se execută clic pe OK, şi la o previzualizare a paginii , se poate observa că
etichetele coloanelor apar pe fiecare pagină.

2.1.8.4. Schimbarea ordinii de tipărire
În cazul în care foaia de calcul are foarte multe coloane şi multe înregistrări introduse,
se pot alege 2 moduri de tipărire a paginilor: Down, Then Over („În jos, apoi spre dreapta”)
sau Over, Then Down („Spre dreapta, apoi în jos”). Pentru a schimba modul de tipărire, în
cutia de dialog din figura 2-17, la secţiunea Page order, se selectează unul din cele 2 butoane
radio corespunzătoare.

figura 2-17. Cutia de dialog Page Setup, secţiunea Sheet

2.1.8.5. Tipărirea unei foi de calcul pe un anumit număr de pagini
Când este necesară condensarea foii de calcul tipărite, astfel încât să se încadreze în
lăţimea foii şi într-un număr fix de pagini se alege din meniul Page Layout, grupul Page
112
Setup, afişarea cutiei de dialog Page Setup, secţiunea Page (figura 2-18). În zona Scaling, se
execută clic pe butonul de opţiune Fit To şi se specifică în casetele text:
• Numărul de pagini în care trebuie să se încadreze toate liniile cu date ale zonei
selectate.
• Lăţimea în care trebuie să se încadreze toate coloanele cu date ale zonei selectate,
specificată ca şi număr de pagini.


figura 2-18. Cutia de dialog Page Setup, secţiunea Page

2.1.8.6. Tipărirea diagramelor
Previzualizarea şi tipărirea diagramelor se desfăşoară la fel ca pentru foile de calcul.
Graficul şi foaia de calcul pot fi tipărite împreună sau separat.
Pentru tipărirea unei diagrame fără foaia de calcul asociată se execută următorii paşi:
1. Se execută clic pe diagramă (dacă diagrama este situată într-o foaie de lucru
separată se va selecta această foaie).
2. Se execută clic pe butonul Microsoft Office şi apoi pe opţiunea Print. Implicit, în
secţiunea Print what este bifată opţiunea Selected Chart.
3. Se execută clic pe butonul OK.

Se observă în acest caz că proporţiile diagramei s-au modificat, astfel încât diagrama
tipărită nu este scalată (raportul dintre înălţime şi lăţime s-a modificat) la fel ca diagrama
creată în foaia de calcul. Este scalată astfel încât să ocupe întreaga pagină.
În comparaţie cu versiunile anterioare, Excel 2007 nu permite scalarea diagramelor
înainte de imprimare. În schimb zona Chart Area a diagramei poate fi deplasată şi
dimensionată astfel încât graficul să fie reprezentat la dimensiunile dorite.


113

2.2. Lucrul cu formule şi funcţii
2.2.1. Autocompletarea celulelor. Serii.
Excel oferă câteva modalităţi de a economisi timp la introducerea datelor. Se pot
utiliza funcţiile de completare automată - AutoComplete, de umplere automată – Fill sau este
posibilă crearea propriilor completări particularizate.
Completarea automată este de un real ajutor la operaţiile de introducere a datelor
repetitive. Atunci când aveţi date care se repetă într-o foaie de lucru trebuie să le introduceţi o
singură dată. Dupş ce aţi repetat câteva litere din aceeaşi secvenţă de intrare, funcţia
AutoComplete termină secvenţa în locul dumneavoastră. Se va acţiona tasta Enter pentru
completarea automată a introducerii sau se va continua tastarea pentru a o ignora.
Umplerea automată simplă permite completarea automată a unui grup de celule
adiacente unei celule iniţiale. De exemplu, dacă se doreşte crearea unei zone de celule care să
conţină toate acelaşi număr sau cuvânt, se va introduce data în prima celulă, se va muta
cursorul în colţul din dreapta jos al celulei, se va muta cursorul până ce se va transforma într-
un „cursor de umplere” (o cruce neagră) şi apoi se face clic şi se glisează prin zona de celule
în care se doreşte să se fac copierea (figura 2-19)

figura 2-19. Umplerea automată simplă

Programul Excel este capabil să recunoască modele numerice simple. De exemplu
vreţi să introduceţi o serie numerică de tipul 10, 20, 30 ş.a.m.d. În loc de a introduce 10, 20,
30, 40 ş.a.m.d. creaţi un model de două numere ca exemplu şi utilizaţi apoi ghidajul de
umplere pentru completarea listei.
În Excel se pot crea următoarele tipuri de serii:
serii de zile, săptămâni sau luni;
serii de trimester;

Exemple:
serii liniare – valorile sunt incrementate sau decrementate cu o valoare constantă
(figura 2-20);

figura 2-20. Exemplu de serie liniară

114
serii de creştere – seriile se obţin prin înmulţirea valorilor cu un factor constant (figura
2-21);

figura 2-21. Exemplu de serie de creştere

serii de tip AutoFill – se creează serii inteligente de valori (figura 2-22);


figura 2-22. Exemplu de serie inteligentă

Pentru introducerea unei astfel de serii inteligente în foaia de calcul există două
metode de lucru:
a) folosirea reperului de manevrare din chenarul unei selecţii:
Introduceţi primul număr sau prima dată calendaristică în prima celulă din domeniu.
Într-o celulă adiacentă scrieţi următorul număr sau dată.
Selectaţi cele două celule şi poziţionaţi cu atenţie indicatorul mouse-ului pe reperul de
manevrare (pătratul foarte mic din colţul din dreapta jos al chenarului care cuprinde
cele două celule).
Trageţi reperul de manevrare pentru a extinde secvenţa.
Eliberaţi butonul mouse-ului atunci când secvenţa este completă.
b) folosirea subcomenzii Series a comenzii Fill din secţiunea Editing a Ribbon-ului (în
acest caz se introduce prima valoare din serie şi apoi se selectează domeniul în care se
doreşte umplerea cu seria de valori).
Se selectează celula a cărei valoare se va copia.
Se marchează domeniul care va avea aceeaşi valoare.
Se selectează comanda Fill din secţiunea Editing.
Se selectează direcţia de umplere.
2.2.2. Utilizarea listelor personalizate pentru accelerarea introducerii datelor
În cazul introducerii unor date calendaristice, serii liniare sau crescătoare de numere se
procedează în mod similar. În schimb, dacă introduceţi cuvântul Medicină şi trageţi marcajul
de umplere, Medicină se va repeta în tot domeniul. Acest lucru se întâmplă pentru că AutoFill
recunoaşte doar anumite cuvinte. Puteţi adăuga o nouă listă fie prin tastare efectivă sau prin
import după ce au fost selectate celulele din care se doreşte extragerea componentelor listei.
Şi în acest caz vorbim de umplere automat particularizată.

115

Pentru crearea de noi serii se procedează astfel:
Se selectează comanda Excel Options din meniul corespunzător butonului Office.
Apare apoi caseta tipică de dialog;
Se selectează opţiunea Edit Cusomt Lists din meniul Popular;
Se face clic pe butonul Add. Apare cursorul de inserţie în zona List entries din dreapta
ferestrei;
Se tastează valorile noii serii. Nu uitaţi să introduceţi Enter după fiecare valoare;
Se face clic pe butonul OK.
2.2.3. Formatarea condiţionată a celulelor
2.2.3.1. Crearea regulilor de formatare condiţionată
Formatarea condițională oferă răspunsuri la o serie de întrebări uşurând evidențierea
celulelor interesante sau a zonelor de celule, punerea accentului pe valori neobişnuite şi
vizualizarea datelor utilizând bare de date, scale de culori şi seturi de pictograme. Un format
condițional modifică aspectul unei zone de celule pe baza unei condiții (sau criteriu). În cazul
în care condiția este adevărată, zona de celule este formatată pe baza acelei condiții; în cazul
în care condiția este falsă, zona de celule nu este formatată pe baza acelei condiții.

116
2.2.3.2. Formatarea tuturor celulelor utilizând o scală în două culori
Scalele în culori sunt ghizi vizuali care ajută la înțelegerea distribuției şi variației
datelor. O scală de două culori permite compararea unei zone de celule utilizând o gradație de
două culori. Umbra culorii reprezintă valori mai mari sau mai mici. De exemplu, într-o scală
care conține culorile verde şi roşu, aveți posibilitatea să specificați că celulele cu valori mai
mari au o culoare mai verde iar cele cu valori mai mici au o culoare mai roşie.

Formatare rapidă
1. Se selectează o zonă de celule sau se asigură că celula activă este într-un tabel sau într-
un raport PivotTable;
2. În fila Home, în grupul Styles, se face clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
apoi pe Color scales (figura 2-23).
3. Selectați o scală din două culori.

figura 2-23. Selectarea unei scale din două culori

117


Se va ţine cursorul peste pictogramele scalelor de culori pentru a vedea care dintre ele
este o scală de două culori. Culoarea de sus reprezintă valorile mai mari iar culoarea de jos
reprezintă valorile mai mici.

Formatare complexă
1. Se selectează o zonă de celule sau se asigură că celula activă se află într-un tabel sau
într-un raport PivotTable;
2. În fila Home, în grupul Styles, se face clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
apoi pe Manage rules. Se afişează caseta de dialog Conditional formatting Rules
Manager.
3. Variante disponibile:
• Pentru a adăuga o formatare condiţională, se face clic pe New Rule. Se afişează
caseta de dialog New Formatting Rule.

figura 2-24. Caseta de dialog New Formatting Rule

4. Sub Select a Rule Type, se face clic pe Format all cells based on their values.
118
5. Sub Edit the Rule Description, în caseta listă Format Style, selectați 2-Color scale;
6. Selectați un Type pentru Minimum şi Maximum. Efectuați una din următoarele:
• Formatarea celor mai mici şi a celor mai mari valori
• Selectați Lowest value şi Highest value (figura 2-25).

figura 2-25. Alegerea tipului de valoare

În acest caz, nu introduceți o valoare pentru Minimum şi Maximum.
• Formatarea unei valori de număr, dată sau oră: se selectează Number, apoi se introduc
valori pentru Minimum şi Maximum;

119

• Formatarea unui procentaj: selectați Percent, apoi introduceți o valoare pentru
Minimum şi Maximum. Valorile valide sunt între 0 şi 100. Nu introduceți semnul
procent. Utilizați semnul procent atunci când doriți să vizualizați toate valorile
proporțional din cauză că distribuția valorilor este proporțională. Nu este posibilă
utilizarea unei valori procentuale dacă zona de celule conține mai mult de 8.191
puncte de date.
• Formatarea unui procentaj: selectați Percent, apoi introduceți o valoare pentru
Minimum şi Maximum. Valorile procentuale valide sunt între 0 şi 100.
Utilizați un procentaj atunci când doriți să vizualizați un grup de valori mari (cum ar fi
primele douăzeci de procente) într-o culoare şi valorile mici (cum ar fi ultimele
douăzeci de procente) în altă culoare, deoarece ele reprezintă valorile extreme care pot
determina o vizualizare asimetrică a datelor dvs.

120
• Formatarea rezultatului unei formule: selectați Formula, apoi introduceți o valoare
pentru Minimum şi Maximum.

Formula trebuie să returneze o valoare de număr, dată sau oră. Începeți formula cu
semnul egal (=). Nu se aplică niciun format pentru formulele nevalide. Se recomandă să
testați formula în foaia de lucru pentru a vă asigura că nu returnează o valoare de eroare.

Valorile Minimum şi Maximum sunt valorile minime şi maxime pentru zona de celule.
Asigurați-vă că valoarea Minimum este mai mică decât valoarea Maximum.
Aveți posibilitatea să alegeți un alt Type pentru Minimum şi Maximum. De exemplu,
alegeți un număr pentru Minimum şi un procent pentru Maximum.

121

Pentru a alege o scală de culori Minimum şi Maximum, faceți clic pe Color pentru
fiecare, apoi selectați o culoare.
Dacă doriți să alegeți culori suplimentare sau să creați o culoare particularizată, faceți
clic pe More colors.

2.2.3.3. Formatarea celulelor utilizând o scală de trei culori
Scalele în culori sunt ghizi vizuali care ajută la înțelegerea distribuției şi variației
datelor. O scală de trei culori permite compararea unei zone de celule utilizând o gradație de
trei culori. Umbra culorii reprezintă valori mai mari, medii sau mai mici. De exemplu, într-o
scală care conține culorile verde, galben şi roşu, aveți posibilitatea să specificați că celulele
cu valori mai mari au culoarea verde, cele cu valori mijlocii au culoarea galbenă iar cele cu
valori mai mici au culoarea roşie.

Formatare rapidă
1. Selectați o zonă de celule sau asigurați-vă că celula activă se află într-un tabel sau
într-un raport PivotTable.
122
2. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
apoi pe Color scales.
3. Selectați o scală din trei culori. Culoarea de sus reprezintă valorile mai mari, culoarea
din centru reprezintă valorile din mijloc, iar culoarea de jos reprezintă valorile
inferioare.

Țineți cursorul peste pictogramele scalele de culori pentru a vedea care dintre ele este
o scală de trei culori.

Formatare complexă
1. Selectați o zonă de celule sau asigurați-vă că celula activă se află într-un tabel sau
într-un raport PivotTable.
2. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
apoi pe Manage rules.
3. Se afişează caseta de dialog Gestionar reguli Conditional formatting.
3. Variante disponibile:
4. Pentru a adăuga o formatare condiţională, faceți clic pe New rule.
5. Se afişează caseta de dialog New Formatting Rule.

123

• Pentru a modifica o formatare condiţională, procedați astfel:
1. Asigurați-vă că este selectată foaia de lucru sau tabelul potrivit în caseta listă
Show formatting rules for (figura 2-26)


figura 2-26. Caseta de dialog Conditional Formatting Rules Manager

2. Opțional, modificați zona de celule făcând clic pe Restrângere dialog în
caseta Applies topentru a ascunde temporar caseta de dialog, selectând zona
nouă de celule în foaia de lucru, apoi selectând Extindere dialog .
3. Selectați regula, apoi faceți clic pe Edit rule. Se afişează caseta de dialog Edit
formatting rule.
4. Sub Select a Rule Type, faceți clic pe Format all cells based on their values.
124
5. Sub Edit the Rule Description, în caseta listă Format Style, selectați 3-Color
scale.
6. Selectați un Type pentru Minimum, Midpoint şi Maximum. Efectuați
următoarele:

• Formatarea valorilor minime şi maxime: selectați un Midpoint. În acest caz, nu
introduceți o valoare pentru Minimum şi Maximum.
• Formatarea unei valori de număr, dată sau oră: selectați Number, apoi
introduceți o valoare pentru Minimum, Midpoint şi Maximum.
• Formatarea unui procentaj: selectați Percent, apoi introduceți o valoare pentru
Minimum, Midpoint şi Maximum.
Valorile valide sunt între 0 şi 100. Nu introduceți semnul procent.

125

Utilizați semnul procent atunci când doriți să vizualizați toate valorile
proporțional din cauză că distribuția valorilor este proporțională.
• Formatarea unui procentaj: selectați Percent, apoi introduceți o valoare pentru
Minimum, Midpoint şi Maximum.
Valorile procentuale valide sunt între 0 şi 100. Nu este posibilă utilizarea unei
valori procentuale dacă zona de celule conține mai mult de 8.191 puncte de
date.
Utilizați un procentaj atunci când doriți să vizualizați un grup de valori mari
(cum ar fi primele douăzeci de procente) într-o culoare şi valorile mici (cum ar
fi ultimele douăzeci de procente) în altă culoare, deoarece ele reprezintă
valorile extreme care pot determina o vizualizare asimetrică a datelor dvs.
126
• Formatarea rezultat de formulă: selectați Formula, apoi introduceți o valoare
pentru Minimum, Midpoint şi Maximum.
Formula trebuie să returneze o valoare de număr, dată sau oră. Începeți formula
cu semnul egal (=). Nu se aplică niciun format pentru formulele nevalide. Se
recomandă să testați formula în foaia de lucru pentru a vă asigura că nu
returnează o valoare de eroare.


Valorile Minimum, Midpoint şi Maximum sunt valorile minime, Midpoint şi maxime
pentru zona de celule. Asigurați-vă că valoarea Minimum este mai mică decât valoarea
Midpoint şi că aceasta este, la rândul ei, mai mică decât valoarea Maximum.
Aveți posibilitatea să alegeți un alt Type pentru Minimum, Midpoint şi Maximum. De
exemplu, alegeți un Număr Minimum, un Percentile Midpoint şi un Percent Maximum.

127

În multe cazuri, valoarea pentru Midpoint de 50 este cea mai bună, dar aveți
posibilitatea să reglați această valoare pentru a se potrivi cu cerințele dvs.
Pentru a alege o scală de culori Minimum, Midpoint şi Maximum, faceți clic pe
Culoare pentru fiecare, apoi selectați o culoare.
Dacă doriți să alegeți culori suplimentare sau să creați o culoare particularizată, faceți
clic pe More colors.
Scala de culori pe care ați selectat-o se afişează în caseta Preview.

2.2.3.4. Formatarea celulelor utilizând barele de date
O bară de date permite vizualizarea valorii unei celule relativ la alte celule. Lungimea
barei de date reprezintă valoarea din celulă. O bară mai lungă reprezintă o valoare mai mare,
în timp ce o bară mai scurtă reprezintă o valoare mai mică. Barele de date sunt utile pentru a
observa numerele mai mari sau mai mici, mai ales atunci când sunt prezente cantități mari de
date, cum ar fi jucăriile vândute cel mai bine şi cel mai slab într-un raport de vânzări de
sărbători.

Formatare rapidă
128
1. Selectați o zonă de celule sau asigurați-vă că celula activă se află într-un tabel sau
într-un raport PivotTable.
2. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
pe Data bars, apoi selectați o pictogramă de bară de date (figura 2-27).

figura 2-27. Formatarea celulelor utilizând barele de date

Formatare complexă
1. Selectați o zonă de celule sau asigurați-vă că celula activă se află într-un tabel sau
într-un raport PivotTable.
2. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
apoi pe Manage rules. Se afişează caseta de dialog Conditional formatting Rules
Manager.
3. Alegeți una dintre următoarele:

129

• Pentru a adăuga o formatare condiţională, faceți clic pe New rule. Se afişează
caseta de dialog New Formatting Rule.
• Pentru a modifica o formatare condiţională, procedați astfel:
1. Asigurați-vă că este selectată foaia de lucru sau tabelul potrivit în caseta listă
Show formatting rules for.
2. Opțional, modificați zona de celule făcând clic pe Restrângere dialog în
caseta Applies topentru a ascunde temporar caseta de dialog, selectând zona
nouă de celule în foaia de lucru, apoi selectând Extindere dialog .
3. Selectați regula, apoi faceți clic pe Edit rule. Se afişează caseta de dialog Edit
formatting Rule.
4. Sub Select a Rule Type, faceți clic pe Format all cells based on their values.
5. Sub Edit the Rule Description, în caseta listă Format Style, selectați Data Bar.
6. Selectați un Type pentru Shortest Bar şi Longest Bar. Efectuați una din
următoarele:
130
• Formatarea valorilor minime şi maxime: selectați Lowest value şi Highest
value. În acest caz, nu introduceți o valoare pentru Shortest Bar şi Longest
Bar.
• Formatarea unei valori de număr, dată sau oră: selectați Număr, apoi
introduceți o valoare pentru Shortest Bar şi Longest Bar.
• Formatarea unui procent: selectați Percent, apoi introduceți o valoare
pentru Shortest Bar şi Longest Bar.
Valorile valide sunt între 0 şi 100. Nu introduceți semnul procent.
Utilizați semnul procent atunci când doriți să vizualizați toate valorile
proporțional din cauză că distribuția valorilor este proporțională.

131

• Formatarea unui procentaj: selectați Percentile, apoi introduceți o valoare
pentru Shortest Bar şi Longest Bar.
Valorile procentuale valide sunt între 0 şi 100. Nu este posibilă utilizarea
unei valori procentuale dacă zona de celule conține mai mult de 8.191
puncte de date.
Utilizați un procentaj atunci când doriți să vizualizați un grup de valori
mari (cum ar fi primele douăzeci de procente) într-o culoare şi valorile
mici (cum ar fi ultimele douăzeci de procente) în altă culoare, deoarece ele
reprezintă valorile extreme care pot determina o vizualizare asimetrică a
datelor dvs.
• Formatarea unui rezultat de formulă: selectați Formula, apoi introduceți o
valoare pentru Shortest Bar şi Longest Bar.
Formula trebuie să returneze o valoare de număr, dată sau oră. Începeți
formula cu semnul egal (=). Nu se aplică niciun format pentru formulele
132
nevalide. Se recomandă să testați formula în foaia de lucru pentru a vă
asigura că nu returnează o valoare de eroare.

Asigurați-vă că valoarea pentru Shortest Bar este mai mică decât valoarea pentru
Longest Bar.
Aveți posibilitatea să alegeți un alt Type pentru Shortest Bar şi Longest Bar. De
exemplu, alegeți un număr pentru Shortest Bar şi un procent pentru Longest Bar.
Pentru a alege o scală de culori pentru Shortest Bar şi Longest Bar, faceți clic pe Bar
color.
Dacă doriți să alegeți culori suplimentare sau să creați o culoare particularizată, faceți
clic pe More colors.
Culoarea barei pe care ați selectat-o se afişează în caseta Preview.
Pentru a afişa numai bara de date, fără valoarea celulei, selectați Show Bar Only.


133

2.2.3.5. Formatarea tuturor celulelor utilizând un set de pictograme
Utilizați un set de pictograme pentru a adnota şi clasifica datele în trei până la cinci
categorii separate de o valoare prag. Fiecare pictogramă reprezintă o zonă de valori. De
exemplu, în setul de pictograme 3 săgeți, săgeata roşie în sus reprezintă valori mai mari,
săgeata laterală galbenă reprezintă valorii medii iar săgeata verde în jos reprezintă valorile
mai mici.

Formatare rapidă
1. Selectați o zonă de celule sau asigurați-vă că celula activă se află într-un tabel sau
într-un raport PivotTable.
2. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional Formatting,
pe Icon Sets, apoi selectați un set de pictograme (figura 2-28).

figura 2-28. Formatarea celulelor utilizând pictograme

Formatare complexă
1. Selectați o zonă de celule sau asigurați-vă că celula activă se află într-un tabel sau
într-un raport PivotTable.
134
1. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
apoi pe Manage rules. Se afişează caseta de dialog Conditional formatting Rule
Manager.
3. Alegeți una dintre următoarele:
• Pentru a adăuga o formatare condiţională, faceți clic pe New Rule. Se afişează
caseta de dialog New Formatting Rule.
• Pentru a modifica o formatare condiţională, procedați astfel:
1. Asigurați-vă că este selectată foaia de lucru sau tabelul potrivit în caseta listă
Show formatting rules for.
2. Opțional, modificați zona de celule făcând clic pe Restrângere dialog în
caseta Applies topentru a ascunde temporar caseta de dialog, selectând zona
nouă de celule în foaia de lucru, apoi selectând Extindere dialog .
3. Selectați regula, apoi faceți clic pe Edit rule. Se afişează caseta de dialog Edit
Formatting Rule.
4. Sub Select a Rule Type, faceți clic pe Format all cells based on their values.

135

5. Sub Edit the Rule Description, în caseta listă Format Style, selectați Set de
pictograme.
6. Selectați un set de pictograme. Setul implicit este 3 Traphic Lights. Numărul
de pictograme, operatorii impliciți de comparație şi valorile prag pentru fiecare
pictogramă pot varia pentru fiecare set de pictograme.
7. Dacă doriți, aveți posibilitatea să reglați operatorii de comparație şi valorile
prag. Zonele implicite de valori pentru fiecare pictogramă sunt egale în
dimensiuni, ar aveți posibilitatea să le reglați pentru a se potrivi cerințelor dvs.
Asigurați-vă că pragurile se află în secvență logică de la cele mai mari la cele
mai mici, de sus în jos.
8. Alegeți una dintre următoarele:
• Formatarea unei valori număr, dată sau oră: selectați Number.
• Formatarea unui procent: selectați Percent.
136
Valorile valide sunt între 0 şi 100. Nu introduceți semnul procent.
Utilizați semnul procent atunci când doriți să vizualizați toate valorile
proporțional din cauză că distribuția valorilor este proporțională.
• Formatarea unui procent: Selectați Percentile.
Valorile procentuale valide sunt între 0 şi 100. Nu este posibilă utilizarea unei
valori procentuale dacă zona de celule conține mai mult de 8.191 puncte de
date.
Utilizați un procentaj atunci când doriți să vizualizați un grup de valori mari
(cum ar fi primele douăzeci de procente) într-o culoare şi valorile mici (cum ar
fi ultimele douăzeci de procente) în altă culoare, deoarece ele reprezintă
valorile extreme care pot determina o vizualizare asimetrică a datelor dvs.
• Formatarea rezultatului unei formule: selectați Formula, apoi introduceți o
formulă în fiecare casetă Value.

137

Formula trebuie să returneze o valoare de număr, dată sau oră. Începeți formula
cu semnul egal (=). Nu se aplică niciun format pentru formulele nevalide. Se
recomandă să testați formula în foaia de lucru pentru a vă asigura că nu
returnează o valoare de eroare.

Este posibil să fie necesar să reglați lățimea coloanei pentru a se potrivi cu
dimensiunile pictogramei.
Există trei dimensiuni de pictograme. Dimensiunea afişată depinde de dimensiunea
fontului care este utilizat în acea celulă.

2.2.3.6. Formatarea celulelor care conţin valori text, număr sau dată şi oră
Pentru a găsi mai uşor anumite celule într-o zonă de celule, aveți posibilitatea să
formatați acele celule pe baza unui operator de comparație. De exemplu, într-o foaie de lucru
de inventar sortată pe categorii, aveți posibilitatea să evidențiați produsele cu mai puțin de 10
elemente disponibile cu culoarea galbenă. Sau, într-o foaie de lucru de sinteză a unui magazin,
138
aveți posibilitatea să identificați toate magazinele cu profituri mai mari de 10%, cu volume de
vânzări mai mici de 100.000 de lei şi cu regiunea egală cu "SudEst".

Formatare rapidă
1. Selectați o zonă de celule sau asigurați-vă că celula activă se află într-un tabel sau
într-un raport PivotTable.
2. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional Formatting,
apoi pe Conditional Formatting Rule Manager.
3. Selectați comanda dorită, cum ar fi Between, Specific text sau Date occuring.
4. Introduceți valorile pe care doriți să le utilizați, apoi selectați formatul (figura 2-29).


figura 2-29. Formatarea celulelor care conţin valori text, număr, dată sau oră

139


Formatare complexă
1. Se selectează o zonă de celule sau se asigură că celula activă este în tabel sau în
raportul PivotTable.
2. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
apoi pe Manage rules. Se afişează caseta de dialog Conditional formatting Rule
Manager.
3. Alegeți una dintre următoarele:
• Pentru a adăuga o formatare condiţională, faceți clic pe New Rule. Se afişează
caseta de dialog New Formatting Rule.
• Pentru a modifica o formatare condiţională, procedați astfel:
1. Asigurați-vă că este selectată foaia de lucru sau tabelul potrivit în caseta listă
Show formatting rules for.
2. Opțional, modificați zona de celule făcând clic pe Restrângere dialog în
caseta Applies topentru a ascunde temporar caseta de dialog, selectând zona
nouă de celule în foaia de lucru, apoi selectând Extindere dialog .
3. Selectați regula, apoi faceți clic pe Edit rule. Se afişează caseta de dialog Edit
Formatting Rule.
140
4. Sub Select a Rule Type, faceți clic pe Format all cells based on their values.
5. Sub Edit the Rule Description, în caseta listă Format Only Cells with, efectuați
una din următoarele:
• Formatarea după număr, dată sau oră: selectați Cell value, un operator de
comparație, apoi introduceți un număr, o dată sau o oră.
De exemplu, selectați Between, apoi introduceți 100 şi 200 sau selectați Egal
cu şi introduceți 1.1.2006.
De asemenea, aveți posibilitatea să introduceți o formulă care returnează o
valoare de număr, dată sau oră. Dacă introduceți formula, începeți cu semnul
egal (=). Nu se aplică niciun format pentru formulele nevalide. Se recomandă
să testați formula în foaia de lucru pentru a vă asigura că nu returnează o
valoare de eroare.

141

• Formatare după text: selectați Specific text, selectați un operator de
comparație, apoi introduceți text.
De exemplu, selectați Contains, apoi introduceți Silver sau selectați Begins
with, apoi introduceți Tri.
Ghilimelele sunt incluse în şirul de căutare şi se pot utiliza metacaracterele.
Lungimea maximă a unui şir este de 255 de caractere.
De asemenea, aveți posibilitatea să introduceți o formulă care returnează text.
Dacă introduceți formula, începeți cu semnul egal (=). Nu se aplică niciun
format pentru formulele nevalide. Se recomandă să testați formula în foaia de
lucru pentru a vă asigura că nu returnează o valoare de eroare.
142
• Formatare după dată: selectați Date occuring, apoi un operator de comparație a
datei.
De exemplu, selectați Yesterday sau Next week.
• Formatarea celulelor cu spații necompletate sau a celulelor nevide Selectați
Celule libere sau Nevide.
O celulă liberă este o celulă care nu conține date şi este diferită de o celulă care
conține un spațiu sau mai multe spații (care sunt considerate text).
• Formatarea celulelor cu valori de eroare sau fără valori de eroare: Selectați
Errors sau No errors.
Valorile de eroare includ: #####, #VALUE!, #DIV/0!, #NAME?, #N/A,
#REF!, #NUM!, şi #NULL!.
6. Pentru a aplica o formatare, faceți clic pe Format. Se afişează caseta de dialog
Format cells.

143

7. Selectați formatul de număr, font, bordură sau umplere pe care doriți să-l
aplicați atunci când valoarea celulei întâlneşte condiția, apoi faceți clic pe OK.
Aveți posibilitatea să alegeți mai mult de un format. Formatele pe care le
selectați se afişează în caseta Preview.

2.2.3.7. Eliminarea formatărilor condiţionale
• Alegeți una dintre următoarele:

Foaie de lucru
1. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
apoi pe Clear rules.
2. Faceți clic pe Clear Rules from Entire Sheet.

O zonă de celule, un tabel sau un raport PivotTable
144
1. Selectați zona de celule, tabelul sau raportul PivotTable pentru care doriți să eliminaţi
formatările condiționale.
2. În fila Home, în grupul Styles, faceți clic pe săgeata de lângă Conditional formatting,
apoi pe Clear Rules.
3. În funcție de ce ați selectat, faceți clic pe Selected cells, This Table sau pe This
PivotTable.


figura 2-30. Ştergerea regulilor de formatare condiţională
2.2.4. Definirea numelui unei celule/zone de celule
Pe o foaie de lucru se pot utiliza etichetele coloanelor şi rândurilor pentru a face
referire la celulele din acele rânduri şi coloane. Sau se pot crea nume descriptive pentru a
reprezenta celule, zone de celule, formule sau valori. Etichetele pot fi utilizate în formule care
se referă la date pe aceeaşi foaie de lucru; dacă se doreşte reprezentarea unei zone pe altă
foaie de lucru, se utilizează un nume.
De asemenea, există posibilitatea de a crea nume 3-D care reprezintă aceeaşi celulă
sau zonă de celule din mai multe foi de lucru.
Prin utilizarea numelor formulele devin mai uşor de înţeles. Se pot defini nume pentru
o celulă sau zonă de celule, pentru funcţii, constante sau tabele.

tabelul 2-2. Exemple utilizare nume
EXEMPLU EXEMPLU FĂRĂ NUME EXEMPLE CU NUME
Referinţă =SUM(C20:C30) =SUM(Trimestrul1)

145

Constantă =PRODUCT(A5,8.3) =PRODUCT(Pret,TVA)
Formulă =SUM(VLOOKUP(A1,B1:F20,5,FALSE), -G5) =SUM(Inventar,-Comanda)
Tabel C4:G36 =TopVânzări06

2.2.4.1. Tipuri de nume
Există mai multe tipuri de nume care pot fi create şi utilizate:
– Nume definite: nume care reprezintă o celulă, o zonă de celule, o formulă sau o
valoare constantă. Se pot crea propriile nume, iar uneori Excel-ul creează singur
nume definite;
– Nume de tabele: nume pentru tabele Excel; acestea sunt create implicit de Excel,
sub forma Table1, Table2, ele putând fi schimbate.
2.2.4.2. Scopul numelor
Toate numele au un scop, fie pentru un worksheet specific (nivel local), fie pentru
întregul workbook (nivel global). Un nume este unic la nivelul lui.

2.2.4.3. Definirea şi introducerea numelor
Un nume se paote define în mai multe moduri:
– Utilizând Name box în bara de formulă; reprezintă cea mai bună metodă pentru
crearea numelor locale;
– Creare unui nume pornind de la o selecţie; se pot crea nume pornind de la etichetele
de rând şi coloană existente;.
– Utilizând cutia de dialog New Name; această metodă oferă o flexibilitate foarte
mare în crearea numelor.

Implicit, numele utilizează adresarea absolută a celulelor.
Se poate introduce un nume prin:
– Tastare: se tastează numele, de exemplu ca un argument pentru o formulă;
– Utilizarea autocompletării;
– Selectarea din comanda Use in Formula; se selectează un nume dintr-o listă
disponibilă la comanda Use in Formula, în grupul Defined Names, tab-ul Formulas.

2.2.4.4. Reguli pentru definirea numelor
– Caractere valide: primul caracter al unui nume trebuie să fie o literă, underscore
„_”, sau „\”. Celelalte caractere pot fi litere, cifre, puncte sau „_”;
– Referinţele de celule nu pot fi utilizate ca nume;
– Spaţiile nu sunt admise în nume;
– Un nume poate conţine până la 255 caractere;
– Acelaşi nume poate fi scris cu caractere mici sau mari.

2.2.4.5. Definirea numelor pentru o celulă sau zonă de celule
Pentru a defini numele unei celule se procedează în felul următor:
1. Selectaţi celula, zona de celule sau selecţiile neadiacente pe care doriţi să le denumiţi.
2. Faceţi clic pe caseta Nume la capătul din stânga al .

146
Casetă de nume
3. Tastați numele pentru celulă.
4. Apăsați tasta ENTER.
O celulă nu poate fi denumită în timp ce i se modifică conţinutul.

2.2.4.6. Definirea numelor utilizând selecţia celulelor în foaia de lucru

Etichetele rândurilor şi coloanelor pot fi convertite la nume. Pentru aceasta se
procedează în felul următor:
1. Se selectează zona care se doreşte a fi denumită, inclusiv etichetele de rând şi coloană;
2. In tab-ul Formulas, grupul Defined Names, se apasă Create from Selection.

figura 2-31. Definirea numelor pe baza etichetelor de rând şi coloană

3. In cutia de dialog Create Names from Selection, se specifică locaţia care conţine
etichetele: Top row, Left column, Bottom row, sau Right column (figura 2-32.
Specificarea locaţiei etichetelor).


figura 2-32. Specificarea locaţiei etichetelor

Un nume creat prin această metodă face referire numai la conţinutul celulelor şi nu
includ etichetele de rând sau coloană.

2.2.4.7. Definirea unui nume utilizând cutia de dialog New Name
1. In tab-ul Formulas, grupul Defined Names, se apasă Define Name.

147

2. In cutia de dialog New Name, în câmpul Name, se tastează numele care se doreşte
pentru referinţă. Numele nu poate depăşi 255 caractere.
3. Pentru specificarea scopului numelui, se face corespunzător setarea în lista Scope; se
selectează Workbook sau numele unui worksheet din workbook.
4. Opţional, se poate introduce un comentariu, până la 255 de caractere.
5. La Refers to, se poate introduce:
– O referinţă de celulă;
– Pentru a introduce o constantă, se va tasta = şi apoi valoarea constantei;
– Pentru a introduce o formnulă se va tasta = şi apoi formula;
6. Se apasă OK.

figura 2-33. Cutia de dialog New Name

2.2.4.8. Managementul numelor utilizând cutia de dialog Name Manager
Pentru a lucra cu toate numle definite în workbook se va utiliza cutia de dialog Name
Manager (figura 2-34). De exemplu, managerul de nume poate fi utilizat pentru a găsi numele
cu erori, pentru a confirma valorile şi referinţele unui nume, pentru a vedea sau edita
comentariile sau pentru determinarea scopului. De asemnea, se pot sorta şi filtra numele
existente, precum şi adăuga, modifica sau şterge numele dintr-o locaţie.

figura 2-34. Cutia de dialog Name Manager

148
2.2.4.9. Ştergerea unuia sau mai multor nume
Pentru a şterge unul sau mai multe nume, se va utiliza cutia de dialog Name Manager
(figura 2-34).
1. Se selectează numele care se doreşte a fi şters sau şterse;
2. Se apasă Delete.

2.2.5. Fundamentarea noţiunilor de formule şi funcţii
2.2.5.1. Definirea noţiunilor de formule şi funcţii

Formulele şi funcţiile sunt oferite de programul Excel pentru efectuarea de calcule
folosind conţinutul unor celule dintr-o foaie de calcul sau din mai multe foi de calcul, în
conformitate cu proiectarea şi cerinţele aplicaţiei.

Definiţie. Formulele sunt expresii formate din operanzi (constante şi/sau referiri de
celule), operatori matematici (aritmetici şi relaţionali) şi funcţii; formula este precedată de
semnul “=“; funcţia este o formulă complexă predefinită identificată printr-un nume şi
conţine între paranteze o listă de argumente ce reprezintă o expresie.

In Excel există două tipuri de funcţii/formule:

• funcţii obişnuite, la care rezultatul va fi returnat doar într-o celulă:
f : D
1
x D
2
x … x D
n
D;
• funcţii matriceale, la care rezultatul va fi returnat într-o zonă de celule (domeniu):
f : D
1
x D
2
x … x D
n
E
1
x E
2
x … x E
m
;

Cea mai simplă formulă este cea care conţine o valoare (constantă numerică sau text).
Formulele mai complexe sunt construite cu ajutorul expresiilor matematice, dar care sunt
precedate de semnul “=“. În cazul în care formula nu este precedată de semnul “=“, expresia
matematică este interpretata ca o dată (numerică sau de tip text).
Orice formulă trebuie scrisă într-o celulă a foii de calcul (figura 2-35) şi va apărea
scrisă în bara formulei (Formula Bar). Formula se termină prin tasta <CR>, şi ca efect în
celulă nu va fi afişată formula, ci rezultatul calculelor în conformitate cu expresia
corespunzătoare formulei.

figura 2-35. Scrierea unei formule

În exemplul de mai sus, se poate observa că celula F2 conţine o formulă, d2*f2,
rezultatul afişat fiind 1950000. Dacă nu se scrie semnul „=“ înaintea formulei, atunci Excel-ul
va interpreta conţinutul celulei ca fiind un şir de caractere şi-l va afişa ca atare.

În practică, există două moduri diferite de a crea (scrie) o formulă:

149

1. tehnica tradiţională – se selectează celula în care trebuie să fie creată formula şi se
introduce formula scriind adresele de celulă ale tuturor celulelor care urmează a fi
introduse în formulă; nu se recomandă pentru formulele complexe, deoarece pot
apărea erori prin tastare;
2. tehnica de tip indicare – se selectează celula unde trebuie să apară rezultatul şi se
tastează semnul “=“; introducerea formulei se face prin repetarea următoarei acţiuni:
se efectuează click pe celula ce este operand în formulă şi se tastează semnul pentru
operatorul corespunzător, până la terminarea întregii formule; se încheie formula prin
apăsarea tastei <CR>;

În cazul tehnicii de tip indicare, dacă este necesară referirea unor celule la mare
distanţă unele de altele, se recomandă atribuirea de nume pentru aceste celule şi apoi referirea
numelor atribuite.

2.2.5.2. Copierea formulelor
Dacă o foaie de calcul este mai complexă (volum mare de date şi calcule complexe),
este incomod să se repete introducerea unor formule în mai multe celule. Astfel, ar trebui să
se introducă acelaşi tip de formulă de mai multe ori, schimbându-se doar
coordonatele(referinţele) unor coloane sau linii.
Copierea formulelor este operaţia prin care trebuie să se utilizeze facilităţile Excel
pentru copierea conţinutului unei celule ce reprezintă formule de calcul şi în alte celule
vecine, dar calculele se referă la celule corespunzătoare unor rânduri sau coloane. Operaţia de
completare este un fel de operaţie de «copiere». Această operaţie se utilizează şi când celula
conţine numere sau text.
Indicatorul de mouse (cursorul) va lua mai multe forme în timpul deplasării într-o
foaie de calcul, şi anume :
• cruce mare – în această formă se poate utiliza pentru activarea sau selecţia celulelor ;
• săgeată – această formă se va obţine când se deplasează spre marginea unei celule
active; când indicatorul are această formă, se poate utiliza mouse-ul pentru deplasarea
celulei (copierea conţinutului celulei în altă celulă-mutarea celulei) ;
• cruce mică neagră – se va obţine această formă când mouse-ul se deplasează spre
indicatorul de celula (colţul jos-dreapta = pătrat min negru ;instrument de umplere),
forma ce se utilizează pentru a comunica utilizatorului că este permisă operaţia de
completare.
Pentru copierea unei formule, mai întâi se selectează celula care conţine formula ce se
doreşte a fi copiată. Se deplasează indicatorul de mouse în direcţia instrumentului de umplere
până când indicatorul capătă forma indicatorului de umplere (cruce mică neagră). Se apasă
butonul de mouse şi se trage de indicatorul de completare pentru a selecta celulele unde se
doreşte copierea formulei. Se eliberează butonul de mouse şi astfel formula va fi copiată şi în
celulele selectate.


150
figura 2-36. Copierea unei formule

De remarcat faptul că la copierea formulei din celula F2 (=D2*E2), Excel-ul modifică
în mod automat fiecare referinţă la celulele din formulă. Astfel, celula F3 va conţine formula
=D3*E3, obţinută ca urmare a copierii formulei din celula F2. Prin urmare, atunci când s-a
copiat formula către în jos, Excel-ul a modificat automat indicii de rând din formula
anterioară.
Se spune că în acest caz a fost utilizată referenţierea relativă a celulelor din formule.

Exemplu. Să considerăm că în tabelul de mai jos se doreşte calcularea valorii în EUR
pentru fiecare din produse. In acest scop, în celula I2 a fost introdus cursul curent pentru
această deviză.


figura 2-37. Copierea unei formule

Pentru a calcula valoarea în EUR a produsului Ciocolată se va introduce în celula G2
formula =F2/G2, după care se va copia formula şi în celula G3. Efectul acestei copieri este
prezentat în figura de mai jos:

figura 2-38. Eroare în formulă

Este evident faptul că, prin copiere, în celula G3 se va regăsi formula =G3/I3. Numai
că în celula I3 nu este introdusă nici o valoare şi, ca urmare, apare o eroare reprezentând
împărţirea la 0. Formula corectă ar fi fost =G3/I2.
Faptul că în coloana G toţi împărţitorii trebuie să fie I2, conduce la ideea de
referenţiere absolută a celulelor. Prin această metodă, formula copiată accesează, fără nici o
translatare, celulele originale. Pentru a realiza acest lucru, se va utiliza simbolul „$”, care se
spune că blochează indicele de coloană sau de rând.
Prin urmare, există trei tipuri de referenţieri:
• referenţiere relativă;
• referenţiere absolută: de exemplu, formula care se poate utiliza mai sus este =G2/$I$2,
observându-se că au fost blocaţi ambii indici ai celulei, şi cel de coloană şi cel de rând;
• referenţiere mixtă: în acest caz, componenta în faţa căreia este plasat simbolul „$” este
o referinţă absolută, iar componenta care nu este precedată de simbolul „$” este o
referinţă relativă.

Observaţie: în exemplul de mai sus era suficient să se blocheze doar indicele de rând,
formula copiată regăsindu-se numai pe coloana F.

2.2.5.3. Calcularea sumelor
Pentru a introduce sume, fie pe rânduri, fie pe coloane, se pot utiliza mai multe
metode:

151

• utilizarea butonului de autosumare . Acest buton apelează funcţia SUM. Mai întâi
se selectează celula în care se va insera totalul (în cazul de faţă celula F4), după care
se apasă butonul menţionat. Excel-ul va determina în mod automat unde sunt plasate
valori numerice care pot fi însumate, încercuind zona cu un chenar punctat. Totodată,
în celulă va fi afişată formula =SUM(F2:F3). Dacă zona determinată automat este cea
corectă, atunci se apasă tasta Enter. Dacă se doreşte sumarea altor celule, atunci se va
selecta zona dorită, formula modificându-se corespunzător.


figura 2-39. Autosumare 1

• o altă posibilitate este de a selecta zona de celule care se doresc a fi sumate, inclusiv
celula în care se va insera totalul. După apăsarea butonului de sumare automată, în
celulă va fi afişată suma, fără a se mai cere confirmarea zonei de sumat.


figura 2-40. Autosumare 2

• Dacă se doreşte sumarea pe fiecare rând sau coloană din tabel, se selectează toate
celulele ce se doresc a fi sumate (se poate include şi celula vidă care va conţine
totalul) şi se apasă butonul de autosumare. Se poate insera un rând gol între tabel şi
sume, făcând o selecţie extinsă. Totalul va fi plasat în ultima celulă vidă selectată.
• O sumă poate fi calculată şi prin introducerea formulei corespunzătoare. De exemplu,
dacă se doreşte sumarea celulelor din zona E2:K10, atunci, în celula în care se doreşte
a fi afişată suma se va introduce formula =SUM(E2:K10). Evident, această formulă
poate fi extinsă, funcţia SUM acceptând un număr mare de argumente. Dacă, de
exemplu, se doreşte ca în suma de mai sus să fie inclusă şi celula D7, atunci formula
se va modifica astfel: =SUM(E2:K10, D7). Se poate observa că argumentele sunt
despărţite, în funcţie de setările calculatorului, fie de „,”, fie de „;” (dacă apare o
eroare în formulă se va verifica dacă nu cumva pentru punctul zecimal este utilizat
caracterul „,”).
• Funcţia SUM mai poate fi apelată şi prin intermediul butonului Insert function. In
acest caz, din lista de funcţii disponibile se va selecta funcţia SUM.

152

figura 2-41. Cutia de dialog Insert Function

După apăsarea butonului OK va fi afişată o fereastră în care se introduc argumentele funcţiei.


figura 2-42. Argumentele funcţiei SUM


Se poate observa că argumentele obligatorii sunt scrise cu litere îngroşate. In exemplul
de mai sus, dacă se doreşte includerea în sumă a celulei D7, se va plasa cursorul pe Number 2
şi se va tasta D7. Acelaşi efect este obţinut şi dacă se apasă din Number2 (va fi afişată o
bară de selecţie ),
după care se selectează cu mouse-ul celula (sau zona de celule) care va fi transmisă ca
argument funcţie SUM. După selecţie se apasă Enter sau butonul din dreapta barei de
selecţie( ).


153

2.2.5.4. Modificarea formulelor
Modificarea formulelor (revizuire/actualizare) poate interveni în diverse situaţii :
• s-a introdus o formulă incorectă ;
• au fost adăugate date noi şi este necesară modificarea formulei pentru reflectarea
datelor noi introduse.

Utilizatorul se poate deplasa în celula care conţine formula şi să creeze o nouă
formulă, scriind formula corectă, sau poate edita formula existentă. La efectuarea unui dublu
click pe o formulă pentru a o deschide în vederea editării, programul Excel va desena fiecare
adresă de celulă sau adresă de domeniu într-o culoare diferită şi va amplasa o margine de
aceeaşi culoare în jurul celulei sau a domeniului.

figura 2-43. Modificarea formulelor

Marginea are numele de identificator de domeniu (Range Finder). O altă modalitate
este aceea de a selecta celula care conţine formula şi apoi se selectează bara de formule unde
se face click pe ea. Dacă se doreşte modificarea unor referinţe, utilizatorul poate folosi
tastatura, fie identificatorul de domeniu. Pentru a folosi tastatura, se selectează referinţa din
formulă şi apoi fie se efectuează click pe celula cu care se doreşte a se face înlocuirea, fie se
tastează adresa celulei de înlocuire. Pentru a folosi identificatorul de domeniu, se « apucă »
marginea identificatorului de domeniu şi se deplasează în celula corespunzătoare. Dacă este
necesară includerea în domeniu a unui număr mai mare sau mai mic de celule, se trage de
instrumentul de selecţie situat în partea de jos a indentificatorului de domeniu pentru a extinde
sau pentru a reduce selecţia. După încheierea editării formulei, se apasă pe <CR> sau se
execută click pe butonul Enter.
În situaţia în care se doreşte introducerea în formulă a unei zone de celule, atunci se va
ţine cont că referinţa pentru această zonă este construită din celulele reprezentând colţurile
opuse ale zonei, separate prin „:”. De exemplu, B10:D10.
2.2.6. Funcţii Excel
Utilizarea funcţiilor Excel este o facilitate puternică şi performantă a programului
Excel. O funcţie este o formulă predefinită, prin care utilizatorul economiseşte timp pentru
efectuarea unor calcule complexe. De asemenea, pentru a economisi timp, se recomandă
utilizarea referinţelor la alte celule, în loc de a include toate calculele care determină
rezultatele în aceste celule.
Funcţiile sunt formule, deci dacă se apelează o singură funcţie, aceasta trebuie să fie
precedată de semnul « = ». După semnul egal urmează numele funcţiei, urmat de unul sau mai
multe argumente separate prin virgule sau « ; » şi incluse între paranteze :

=Nume_funcţie (<lista-argumente>)

Programul Excel oferă utilizatorului sute de funcţii (tabelul 2-3) care se pot apela
pentru a calcula rezultate folosite în finanţe, contabilitate, statistică, matematică, inginerie
sau în alte domenii ştiinţifice, economice, sociale. Funcţiile sunt proceduri (programe
154
structurate) care calculează un anumit rezultat cu o precizie foarte mare ţinând seama de
performanţele actualelor microprocesoare cu care sunt înzestrate sistemele de calcul.

tabelul 2-3. Categorii de funcţii Excel
Categorie Exemple
Financial (financiare) Calculează rata dobânzii, rata lunară de rambursare a
împrumutului, valoarea uzurii, etc. (17 funcţii)
Date & Time (data şi
ora)
Determină ora curentă, ziua din săptamână sau din an, ora sau
data
Math & Trig
(matematică şi
trigonometrie)
Calculează valoarea absolută, rădăcina pătratică, suma,
funcţia exponenţială, funcţia logaritmică, funcţii trigonometrice,
etc.
Statistical (statistică) Calculează medii, maxime şi minime, abateri medii pătratice,
cuantile, etc.
Look & Reference
(căutare şi referinţă)
Caută şi returnează valori dintr-un domeniu, creează
hiperconexiuni în reţele sau documente din INTERNET
Database (bază de date) Prelucrează valori dintr-o bază de date (tabel) din Excel
Text (text) Converteşte text în majuscule sau minuscule, elimină caractere
din dreapta sau stânga, concatenează şiruri de caractere, etc.
Logical (logic) Evaluează o expresie logică şi returnează o valoare TRUE
(adevărat) sau FALSE (fals), folosită pentru diverse acţiuni sau
pentru formatare (condiţionată)
Information
(informaţie)
Returnează informaţii din programul Excel sau Windows,
referitoare la starea unei celule, a unui obiect sau mediu în
ansamblu
Engineering (inginerie) Calcule inginereşti, funcţii incluse în Office 2000, dar trebuie
instalate separat din Analysis Toolpack

2.2.7. Utilizarea butonului Insert function

In situaţia în care funcţia care se doreşte a fi apelată este mai rar folosită, atunci se va
utiliza butonul Insert function, care se găseşte în fila Formulas ().


figura 2-44. Butonul Insert function

Pentru a realiza acest lucru, mai întâi se va selecta celula în care se doreşte a fi plasat
rezultatul returnat de funcţie, după care se va apăsa butonul Lipire funcţie. Ca urmare a acestei
operaţii, va fi afişată caseta de dialog Lipire funcţie (afişarea casetei poate fi realizată şi prin
comanda Insert - Funcţie). In această casetă se regăsesc toate funcţiile puse la dispoziţie de
Excel, clasificate pe categorii. Lista categoriilor de funcţii include categoria funcţiilor cel mai
recent utilizate (Cele_mai_recent_utilizate) şi categoria tuturor funcţiilor (Toate).

155

Dacă utilizatorul nu cunoaşte rezultatul returnat de funcţie sau argumentele acesteia,
poate face apel la Help, Excel-ul oferind toate informaţiile pentru fiecare funcţie.
Pentru exemplificare se consideră că utilizatorul doreşte să calculeze rata lunară pe
care trebuie să o returneze pentru un împrumut de 20000000 lei, angajat pe o perioadă de 36
de luni, cu o dobândă anuală de 25% la sold.
In urma consultării Help-ului, se poate determina funcţia care returnează rata lunară.
Numele ei este PMT. In continuare este descrisă secvenţa de apelare a acestei funcţii.
• se completează celulele cu datele iniţiale;
• se selectează celula B4;
• se apasă butonul Insert function;
• se selectează categoria Financial, după care funcţia PMT;

figura 2-45. Inserarea unei funcţii

• se completează argumentele funcţiei (fie prin specificarea celulelor în care se găsesc
acestea, fie prin introducerea efectivă a valorilor; de remarcat că celula B1 conţine un
procent, iar argumentul Rate este împărţit la 12 luni; dacă se doreşte plata trimestrială,
atunci se va face împărţirea la 4); se poate observa că atunci când se completează un
argument, în partea de jos a casetei de dialog este prezentată o informaţie referitoare
la semnificaţia argumentului; de asemenea, rezultatul poate fi vizualizat şi în această
casetă;

156

figura 2-46. Introducerea argumentelor
• rezultatul se obţine apăsând butonul OK;

Observaţii.
1. Argumentul Pv a fost considerat cu semnul „-” (este o datorie).
2. Celula în care se găseşte rezultatul întors de funcţie a fost formatată la Number, 0
zecimale. Funcţiile financiare returnează rezultate formatate la Simbol monetar $.
3. In cazul funcţiilor financiare, trebuie verificat dacă toate argumentele unei funcţii sunt
bazate pe aceeaşi perioadă de timp : zi, lună sau an.
2.2.8. Lucrul cu numele zonelor de celule

Odată definite nume pentru celule sau zone de celule, acestea pot fi utilizate în
formule. Pentru exemplificare se consideră că se doreşte aflarea costurilor de transport pentru
nişte comenzi. Pentru aceasta se va construi un tabel cu costuri de transport prezentat în
(figura 2-47). In zona F3:G5 se construieşte un tabel cu valori ale comenzilor şi costurile de
transport aferente. Dacă nu s-ar utiliza numele zonei de transport, atunci formulele pentru
aflarea costurilor de transport ar arăta ca în figura 2-48, în care zona A3:B9 este referită
absolut. Dacă se utilizează numele zonei, atunci formulele ar arăta ca în figura 2-49. Se poate
observa simplificarea obţinută prin utilizarea numelui.


157


figura 2-47. Tabel de lookup cu costuri transport


figura 2-48. Tabel cu costuri de transport



figura 2-49. Utilizarea numelui unei zone de celule

Pentru inserarea numelui zonei în formulă se editează formula şi se apelează la
comanda Use in Formula (figura 2-50):

figura 2-50. Comanda Use in Formula

158
Unul din avantajele obţinute este acela că dacă se schimbă locaţia tabelului cu
costurile de transport, nu mai este necesară modificarea formulei.
2.2.9. Funcţii oferite de Excel
Funcţiile oferite de Excel sunt prezentate în continuare.

• Financiare – DB, DDB, FV, IPM, IRR, ISPMT, MIRR, NPER, NPV, PMT, PPMT, PV,
RATE, SLN, SYD, VDB ;
• Dată şi timp – DATE, DATEVALUE, DAY, DAYS360, HOUR, MINUTE, MONTH,
NOW, SECOND, TIME, TIMEVALUE, TODAY, WEEKDAY, YEAR ;
• Math & Trig – ABS, ACOS, ACOSH, ASIN, ASINH, ATAN, ATAN2, ATANH,
CEILING, COMBIN, COS, COSH, DEGREES, EVEN, EXP, FACT, FLOOR, INT,
LN, LOG, LOG10, MDETERM, MINVERSE, MMULT, MOD, ODD, PI, POWER,
PRODUCT, RADIANS, RAND, ROMAN, ROUND, ROUNDDOWN, ROUNDUP,
SIGN, SIN, SINH, SQRT, SUBTOTAL, SUM, SUMIF, SUMPRODUCT, SUMSQ,
SUMX2MY2, SUMX2PY2, SUMXMY2, TAN, TANH,TRUNC ;
• Statistice – AVEDEV, AVERAGE, AVERAGEA, BETADIST, BETAINV, BINOMDIST,
CHIDIST, CHIINV, CHITEST, CONFIDENCE, CORREL, COUNT, COUNTA,
COUNTBLANK, COUNTIF, COVAR, CRITBINOM, DEVSQ, EPONDIST, FDIST,
FINV, FISHER, FISHERINV, FORECAST, FREQUENCY, FTEST, GAMMADIST,
GAMMAINV, GAMMALN, GEOMEAN, GROWTH, HARMEAN, HYPGEOMDIST,
INTERCEPT, KURT, LARGE, LINEST, LOGEST, LOGINV, LOGNORMDIST,
MAX, MEXA,MEDIAN, MIN, MINA, MODE, NEGBINOMDIST, NORMDIST,
NORMINV, NORMSDIST, NORMSINV, PERSON, PERCENTILE,
PERCENTRANK,PERMUT, POISSON, PROB, QUARTILE, RANK, RSQ, SKEW,
SLOPE, SMALL, STANDARDIZE, STDEV, STDEVA, STDEVP, STDEVPA,
STEYX, TDIST, TINV, TREAD, TRIMMEAN, TTEST, VAR, VARA, VARP,
VARPA, WEIBULL, ZTEST ;
• Căutare & Referinţă – ADDRESS, AREAS, CHOOSE, COLUMN, COLUMNS,
GETPIVOTDATA, HLOOKUP, HYPERLINK, INDEX, INDIRECT, LOOKUP,
MATH, OFFSET, ROW, ROWS, TRANSPOSE, VLOOKUP ;
• Bază de date – DAVERAGE, DCOUNT, DCOUNTA, DGET, DMAX, DMIN,
DPRODUCT, DSTDEV, DSUM, DVAR, DVARP ;
• Text – CHAR, CLEAN, CODE, CONCATENATE, DOLLAR, EXACT, FIND, FIXED,
LEFT, LEN, LOWER, MID, PROPER, REPLACE, REPT, RIGHT, SERCH,
SUBSTITUTE, T, TEXT, TRIM, UPPER, VALUE ;
• Logice – AND, FALSE, IF, NOT, OR, TRUE ;
• Informaţii – CELL, ERROR, TYPE, INFO, ISBLANK, ISERR, ISERROR, ISLOGICAL,
ISNA, ISNOTEXT, ISNUMBER, ISREF, ISTEXT, N, NA, TYPE.
2.2.10. Cele mai utilizate funcţii
Cele mai utilizate funcţii din Excel sunt prezentate în tabelul următor:

tabelul 2-4. Categorii de funcţii Excel des utilizate
FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE
AVERAGE (x
1
, x
2,

,
x
n
) Media aritmetică a numerelor
m = (x
1
+ x
2
+ … +

x
n
) / n
SUM(x
1
, x
2,

,
x
n
) Suma aritmetică a numerelor
s = x
1
+ x
2
+ … +

x
n


159

PRODUCT(x
1
, x
2,

,
x
n
) Produsul arimetic al numerelor p = x
1
x
2
… x
n

MIN (x
1
, x
2,

,
x
n
) Minimul dintre numerele x
1
, x
2,

,
x
n

MAX (x
1
, x
2,

,
x
n
) Maximul dintre numerele x
1
, x
2,

,
x
n

COUNT (val
1
, val
2
, … , val
n
) Numărul elementelor ce conţin valori numerice
COUNTA (val
1
, val
2
, … , val
n
) Numărul elementelor nevide
ABS (x) Valoarea absolută (modulul) numărului x
INT(x) Partea întreagă inferioră a numărului x
FLOOR (x,n) Partea întreagă inferioară sau superioră a numărului x
SQRT(x) Radăcina pătratică a numărului x
ROUND(x,n) Rotunjeşte valoarea numărului x la n zecimale
PI() Valoarea numărului π = 3,14159265358979
RAND() Număr aleator uniform în intervalul (0,1)
VAR(x
1
, x
2,

,
x
n
) Dispersia estimată a valorilor x
1
, x
2,

,
x
n

D= ∑(x
i
– m)
2
/(n-1), unde m este media aritmetică a
valorilor
STDEV(x
1
, x
2,

,
x
n
) Deviaţia standard estimată a valorilor x
1
, x
2,

,
x
n

(radăcina pătrată a dispersiei estimate)
VARP(x
1
, x
2,

,
x
n
) Dispersia calculată a valorilor x
1
, x
2,

,
x
n

D= ∑(x
i
– m)
2
/n, unde m este media aritmetică a
valorilor
STDEVP(x
1
, x
2,

,
x
n
) Deviaţia standard calculată a valorilor x
1
, x
2,

,
x
n

(radăcina pătrată a dispersiei calculate)
POWER(b,e) Puterea b
e

MOD(a,b) Modulo – restul împărţirii numerelor întregi a : b
AND(exp
1
, exp
2
, … , exp
n
)

Conjuncţia expresiiloe logice exp
1
, exp
2
, … , exp
n
.
Valoarea returnată este TRUE dacă fiecare expresie este
TRUE, altfel este FALSE
OR(exp
1
, exp
2
, … , exp
n
) Disjuncţia expresiilor logice exp
1
, exp
2
, … , exp
n
.
Valoarea returnată este TRUE dacă cel puţin o expresie
este TRUE, altfel este FALSE
NOT(exp) Negaţia expresiei exp. Valoarea returnată este TRUE
dacă expresia este FALSE, altfel este FALSE
TRUE() Valoarea returnată este constanta logică TRUE
FALSE() Valoarea returnată este FALSE ; întotdeauna
IF(exp, exp
1
, exp
2
) Se evaluează valoarea expresiei logice exp. Dacă
valoarea expresiei exp este TRUE, atunci funcţia IF
returnează valoarea specificată prin exp
1
, altfel
returnează valoarea specificată prin exp
2

CHOOSE(i, x
1
, x
2,

,
x
n
) Instrucţiune de ramificaţie multiplă. Selectarea unei
valori dintr-o listă de valori, pe baza valorii unui indice i.
TODAY() Data calendaristică curentă
NOW() Data şi ora calendaristică curentă
160
VLOOKUP(val, reg, k) Căutare verticală. Se caută o valoare în prima coloană a
unei regiuni de date. Datele din această coloană sunt
aşezate în ordine crescătoare. Se localizează primul
element al coloanei care este mai mare sau egal cu
elementul căutat. Dacă elementul localizat este în linia i,
valoarea returnată de funcţie este conţinutul celulei din
linia i şi coloana k a regiunii de date. Prima coloană are
numărul de ordine 1.
HLOOKUP(val, reg, k) Căutare orizontală. Se caută o valoare în prima linie a
unei regiuni de date. Datele din această linie sunt aşezate
în ordine crescătoare. Se localizează primul element al
liniei care este mai mare sau egal cu elementul căutat.
Dacă elementul localizat este în coloana i, valoarea
returnată de funcţie este conţinutul celulei din coloana i
şi linia k a regiunii de date. Prima linie are numărul de
ordine 1.
OFSET(baza, lin, col, i, l) Obţinerea unei referinţe la o celulă sau la o regiune de
celule de dimensiune specificată (i=înălţime, l=lăţime).
Argumentul baza reprezintă o referinţă la o celulă faţă de
care se determină noua referinţă. Celula pentru care se
generează noua referinţă este deplasată faţă de celula de
bază cu lin linii şi col coloane
Funcţii pentru date de tip TEXT
CODE(s) Codul ASCII al primului caracter din şirul de caractere s
(şirul de caractere s va fi delimitat de ghilimele)
CHAR(n) Caracterul al cărui cod ASCII este numărul întreg n
VALUE(s) Valoarea numerică a şirului de caractere s
LEN(s) Numărul de caractere din şirul de caractere s
LEFT(s ,n) Primele n caractere din şirul de caractere s
RIGHT(s,n) Ultimele n caractere din şirul de caractere s
MID(s,n
1
,n
2
) Returnează n
2
caractere din şirul de caractere s începând
cu poziţia n
1

REPT (s,n) Un şir de caractere obţinut prin repetarea de n ori a
şirului de caractere s
TRIM(s) Un şir de caractere obţinut prin eliminarea tuturor
spaţiilor, cu excepţia spaţiului care desparte cuvintele
LOWER(s) Transformă toate literele mari din şirul s în litere mici
UPPER(s) Transformă toate literele mici din şirul s în litere mari
PROPER(s) Un şir de caractere în care prima literă a fiecărui cuvânt
este transformată în literă mare
CONCATENATE(s
1
,s
2
, …, s
n
) Un şir de caractere obţinut prin concatenarea şirurilor
s
1
,s
2
, …, s
n

REPLACE(s
1
,n
1
,s
2
,n
2
) Şirul de caractere obţinut prin înlocuirea în şirul s
1
a n
2

caractere începând din poziţia n
1
cu şirul de caractere s
2

Functii financiare în Excel
FV(rate, nper, pmt, pv, type) Valoarea viitoare (Future value) a unui împrumut într-un
moment de timp viitor, după efectuarea tuturor plăţilor,
unde rate = rata dobânzii, nper = numărul de perioade,
pmt = suma plătită ca rată la împrumut, pv = valoarea

161

actuală a împrumutului, type = 1 sau 0 după cum plata se
face la începutul perioadei sau la sfârşitul peroadei
NPER(rate, pmt, pv, fv, type) Number of periods - Numărul de luni, ani, zile sau alte
unităţi de timp necesare pentru un împrumut
PMT(rate, nper, pv, fv, type) Payment-Suma plătită periodic ca rată la împrumut
PV(rate, nper, pmt, fv, type) Present value – Valoarea actuală a unui împrumut
RATE(nper, pmt, pv, fv,type,
quess)
Rate – Rata dobânzii la un împrumut
Funcţii pentru procesarea bazelor de date
DAVERAGE(db,col,crit) Returnează media aritmetică a valorilor din coloana col a
bazei de date db care verifică criteriul crit, unde db =
referinţă la o regiune (domeniu) de celule care conţine
baza de date, col = referinţă la un nume de câmp al bazei
de date ( o celulă din prima linie a bazei de date) prin
care se accesează coloana utilizată de funcţie, crit =
referinţă la o regiune de celule care specifică criteriul
utilizat (tabelul de condiţii)
DCOUNT(db,col,crit) Returnează numărul celulelor cu valori numerice din
coloana col a bazei de date db care verifică criteriul crit.
Argumentul col este opţional. Dacă acest argument este
omis, funcţia va determina numărul tuturor celulelor
bazei de date care verifică criteriul
DCOUNTA(db,col,crit) Returnează numărul celulelor nevide din coloana col a
bazei de date db care verifică criteriul crit
DGET(db,col,crit) Returnează conţinutul unei singure celule din baza de
date db. Celula este situată în coloana col şi verifică
criteriul crit. Dacă nici un articol nu verifică criteriul, se
va returna valoarea de eroare #VALUE !, iar dacă mai
multe articole verifică criteriul, se va returna #NUM !
DMAX(db,col,crit) Returnează valoarea maximă a numerelor din coloana
col a bazei de date db care verifică criteriul crit
DMIN(db,col,crit) Returnează valoarea minimă a numerelor din coloana col
a bazei de date db care verifică criteriul crit
DPRODUCT(db,col,crit) Returnează produsul valorilor din coloana col a bazei de
date db care verifică criteriul crit
DVAR(db,col,crit) Returnează dispersia estimată a valorilor din coloana col
a bazei de date db care verifică criteriul crit. Dacă x
1
,
x
2,

,
x
n
sunt aceste valori, dispersia estimată a valorilor
x
1
, x
2,

,
x
n
este
D= ∑(x
i
– m)
2
/(n-1), unde m este media aritmetică a
valorilor
DVARP(db,col,crit) Returnează dispersia calculată a valorilor din coloana
col a bazei de date db care verifică criteriul crit. Dacă x
1
,
x
2,

,
x
n
sunt aceste valori, dispersia calculata a valorilor
x
1
, x
2,

,
x
n
este
D= ∑(x
i
– m)
2
/n, unde m este media aritmetică a valorilor
DSTDEV(db,col,crit) Returnează deviaţia standard estimată (rădăcina pătrată
a dispersiei estimate) a valorilor din coloana col a bazei
de date db care verifică criteriul crit
162
DSTDEVP(db,col,crit) Returnează deviatia standard calculată (rădăcina pătrată
a dispersiei calculate) a valorilor din coloana col a bazei
de date db care verifica criteriul crit
DSUM(db,col,crit) Returnează suma volorilor din coloana col a bazei de
date db care verifică criteriul crit

Tipul şi numărul argumentelor utilizate în definirea funcţiilor depinde de funcţia
respectivă. Argumentele sunt separate de virgulă sau de „;” (funcţie de setările
calculatorului). Există funcţii care nu au argumente, cum ar fi PI(), NOW() etc. Chiar dacă nu
au argumente, la apelarea acestor funcţii vor fi trecute cele 2 paranteze rotunde.



Argumentele unei funcţii pot fi :
• constante (valori numerice sau text) ;
• referinţe de celule;
• referinţe de regiuni de celule (domenii).
Pentru a introduce o funcţie/formulă, mai întâi se va selecta celula în care se doreşte a
fi plasat rezultatul returnat de aceasta. Sunt două modalităţi de a introduce o funcţie/formulă:
• se execută click în Bara de formule, se introduce semnul „=” şi apoi conţinutul
formulei;

figura 2-51. Bara de formule
• se apasă butonul Editare formulă din bara de formule, având ca efect deschiderea
paletei de formule. Caseta nume se va transforma în caseta Funcţie, afişând numele
ultimei funcţii folosite şi, dacă se execută click în lista derulantă a casetei Funcţie o
listă cu cele mai recente funcţii utilizate. Dacă funcţia dorită se află în listă, se
selectează şi astfel programul Excel va scrie funcţia în bara de formule şi în paleta de
formule. Paleta de formule include o descriere a funcţiei şi una sau mai multe casete
de text pentru fiecare argument al funcţiei. Pentru unele funcţii care folosesc un
singur domeniu de celule apare şi descriere domeniului, deoarece se intuieşte
argumentul. Aşa cum s-a menţionat anterior, nu toate argumentele unei funcţii sunt
obligatorii. Cele obligatorii sunt specificate cu caractere bold, ele trebuind completate
pentru a utiliza funcţia apelată.

figura 2-52. Editarea formulei

2.2.11. Alte exemple de funcţii
Funcţia IF()

Această funcţie este utilizată pentru a se putea lua o decizie pe baza rezultatului unei
evaluări. Sintaxa generală a funcţiei este:

163


IF(TestLogic, ActiuneTestAdevărat, ActiuneTestFals)
unde:
TestLogic - se evaluează o expresie (se verifică dacă este adevărată sau falsă);
ActiuneTestAdevărat - poate fi o valoare sau o operaţie. Rezultatul este introdus în
celula ce conţine funcţia IF(), dacă rezultatul testului este adevărat;
ActiuneTestFals - poate fi, de asemenea, o valoare sau o operaţie. Rezultatul operaţiei sau
valoarea este introdusă în celula ce conţine funcţia IF(), dacă rezultatul testului este fals.
În cadrul testului se pot utiliza următorii operatori logici (tabelul 2-5):

tabelul 2-5. Operatori logici
= Egal cu
> Mai mare decât
< Mai mic decât
>= Mai mare sau egal cu
<= Mai mic sau egal cu

Funcţii de validare a datelor
Excel-ul are un număr de funcţii (ce încep cu IF) care sunt utilizate, în principal,
pentru validarea datelor introduse. Printre acestea se pot aminti următoarele (tabelul 2-6):

tabelul 2-6. Funcţii de validare a datelor
Funcţie Returnează TRUE dacă argumentul este
IFBLANK() - spaţiu
IFERR() - o eroare (exceptând #N/A)
IFERROR() - o eroare
IFLOGICAL() - o valoare logică
IFNA() - o valoare #N/A
IFNUMBER() - un număr
IFREF() - o referinţă
IFTEXT() - un text

De exemplu, dacă într-o foaie de calcul nu este introdus nici un text în celula A1,
atunci utilizatorul va vedea mesajul "Vă rog introduceţi numele firmei în A1!", altfel, dacă s-a
introdus numele firmei, nu va fi afişat nici un mesaj:

IF(ISTEXT(A1); ""; "Vă rog introduceţi numele firmei în A1!")

Funcţii de lucru cu data
Excel oferă o serie de funcţii pentru lucrul cu data şi timpul. Excel-ul memorează
datele ca un număr serial, asociind fiecărei zile din fiecare an, un număr unic. Sistemul de
numeraţie începe cu ziua 1, ce corespunde datei de 1 ianuarie 1900.
Funcţiile de lucru cu data sunt (tabelul 2-7):

tabelul 2-7. Categorii de funcţii de lucru cu data
DATE - returnează numărul serial ce corespunde respectivei date
DATEVALUE - converteşte o dată din format text într-un număr serial
DAY - converteşte un număr într-o zi din lună
DAY360 - calculează numărul de zile dintre două date dintr-un an cu 360
164
zile
EDATE - returnează numărul serial al datei care este numărul indicat al
lunii înainte sau după data de start
MONTH - converteşte un număr serial într-o valoare ce reprezintă luna
NETWORKDAYS - returnează numărul total de zile lucrătoare dintre două date
TODAY - returnează data curentă
WEEKDAY - converteşte o dată în zi din săptămână
WORKDAY - returnează un număr serial al datei înaintea sau după u număr
specificat de zile lucrătoare
YEAR - converteşte un număr într-un an
YEARFRAC - returnează fracţiunea de an ce reprezintă numărul tuturor
zilelor dintre data de start şi cea de sfârşit

Obs. Pentru a obţine într-o celulă data curentă, se va utiliza funcţia TODAY(), care va
returna numărul serial corespunzător datei curente. Dacă celulei i se va aplica format de dată,
se va obţine data curentă în formatul selectat.

Exemple
1. În celula A1 se introduce o dată. Se cere ca în celula A2 să se afişeze data de după
10 săptămâni. Pentru aceasta, în celula A2 se va introduce formula:
=A1 + 10 * 7
2. Pentru a aduna un număr de luni (de exemplu, 3) unei date, se va introduce data
dorită, de exemplu, în celula A1, iar în celula A2 se va introduce următoarea formulă:
=DATE(YEAR(A1), MONTH(A1) + 3, DAY(A1))
3. Pentru a obţine ultima zi a lunii februarie din anul 2001, se va introduce următoarea
formulă:
=DATE(2001; 3; 1) - 1

deci se obţine data de 1 martie 2001 şi se scade o zi.

Funcţii de lucrul cu timpul
Excel-ul oferă o serie de funcţii pentru lucrul cu timpul, cum ar fi (tabelul 2-8):

tabelul 2-8. Categorii de funcţii de lucru cu timpul
HOUR - converteşte un număr serial într-o oră
MINUTE - converteşte un număr serial în minute
NOW - returnează numărul serial al datei şi timpului curent
SECOND - converteşte un număr serial în secunde
TIME - returnează numărul serial corespunzător unui anumit timp
TIMEVALUE - converteşte un timp din format text într-un număr serial

2.2.12. Erori în crearea formulelor
In tabelul 2-9 sunt prezentate erorile ce pot apare în Excel şi cauzele lor cele mai
frecvente. Pentru a elimina erorile dintr-o celulă trebuie descoperită cauza acestora şi apoi
editată formula astfel încât Excel-ul să poată executa corect calculele dorite de utilizator.

tabelul 2-9. Erori în Excel


165

Eroare Descriere Cauze
#DIV/0 Impărţire la 0 Operaţia de împărţire din formulă face referire la o
celulă care conţine valoarea 0 sau este vidă (blank)
#N/A Valoare nedisponibilă Din punt de vedere tehnic, aceasta nu este o eroare
ci o valoare specială care poate fi introdusă
manual într-o celulă pentru a indica faptul că
există încă valoarea necesară pentru efectuarea
calculelor
#NAME? Excel nu recunoaşte un
nume
Această eroare apare atunci când se tipăreşte
incorect un nume de zonă de celulă, se face
referire la un nume şters sau nu s-au pus ghilimele
unui text dintr-o formulă
#NULL! S-a specificat intersecţia a
două zone de celule ale
căror celule nu se
intersectează
Deoarece un spaţiu indică o intersecţie, această
eroare va apare dacă în formulă se introduce un
spaţiu în loc de „:” între zonele utilizate ca
argumente ale funcţiilor
#NUM! Probleme cu un număr în
formulă
Această eroare poate fi cauzată de un argument
invalid al unei funcţii Excel sau o formulă care are
ca rezultat un număr prea mare sau prea mic
pentru a fi reprezentat în worksheet
#REF! Referinţă de celulă invalidă Această formulă apare atunci când se şterge o
celulă referită în formulă sau se lipesc celule peste
alte celule referite în formulă
#VALUE! Tip argument greşit într-o
funcţie sau operator greşit
Această eroare este, cel mai adesea, rezultatul unei
operaţii matematice ce implică celule ce conţin
text

2.3. Lucrul cu secvenţe de comenzi (macro-uri)
O macrocomandă (Macro) reprezintă o succesiune de instrucţiuni ce se vor executa de
către Excel în momentul apelării acesteia. Un macro poate fi scris comandă cu comandă sau
poate fi înregistrat folosind facilităţile Excel. In acest ultim caz se face o conversie a
acţiunilor utilizatorului în secvenţe de cod care pot fi salvate şi executate ulterior. In
concluzie, utilizarea macrourilor este oportună ori de câte ori este necesar ca acţiuni complexe
să se execute repetitiv.
După creare, un macro poate fi asignat unui obiect (ex. unui buton de pe o bară de
instrumente, unui grafic sau unui control) astfel încât rularea macroului poate fi declanşată
printr-un click pe obiectul respectiv.
Atunci când nu mai este util, macroul poate fi şters.
2.3.1. Înregistrarea macro-urilor
La înregistrarea unui macro, înregistratorul va reţine toţi paşii necesari completării
acţiunilor ce trebuie realizate de respectivul macro.
In cazul în care tab-ul Developer nu este disponibil, se parcurg următorii paşi:
1. se acţionează butonul Microsoft Office Button, apoi se acţionează Excel Options.
Se deschide fereastra de dialog din figura 2-53;
166
2. în fereastra Excel Options, in categoria Popular sub Top options for working with
Excel, se selectează caseta de validare Show Developer tab in the Ribbon după care se
apasă OK.

Pentru a seta temporar nivelul de securitate astfel încât sa fie validate toate macrourile
se procedează astfel:
1. în tab-ul Developer, în grupul Code, prezentat în figura 2-54 se acţionează Macro
Security. Se deschide fereastra de dialog Macro Settings (figura 2-55);
2. sub Macro Settings, se alege opţiunea Enable all macros (not recommended,
potentially dangerous code can run);
3. se apasă butonul OK.


figura 2-53. Cutia de dialog Excel Options


figura 2-54. Grupul Code din tabul Developer


167


figura 2-55. Opţiunile Macro Settings

Din acest moment se poate începe înregistrarea unui macro, prin parcurgerea
următorilor paşi:
1. în tabul Developer, în grupul Code, se acţionează Record Macro. Se deschide fereastra
Record Macro, cum se prezintă în figura 2-56.
2. în caseta Macro Name se introduce un nume pentru macro. Trebuie ţinut cont de faptul
că prima literă a unui nume de macro trebuie să fie o literă, celelalte caractere pot fi
litere, numere şi liniuţe de subliniere. De asemenea nu sunt admise spaţii in numele de
macro.
3. pentru a asocia macroului o combinaţie rapidă de taste (Ctrl+ …) care să declanşeze
rularea macroului, în caseta Shortcut key se tipăreşte litera dorită (cu minuscule sau cu
majuscule)
4. în lista Store macro in se selectează registrul de lucru unde se doreşte memorat
macroul. Dacă acesta trebuie să fie disponibil oridecâte ori se utilizează Excel se va
alege opţiunea Personal Macro Workbook, caz în care se crează (dacă nu există deja)
un registru de macrouri (Personal.xlsb, in care se va salva macroul curent.)
5. în caseta Description se tipăreşte o scurtă descriere a macroului
6. după apăsarea butonului Ok se va declanşa operaţia de înregistrare
7. se realizează acţiunile necesare
8. în final în tabul Developer, în grupul Code se va apăsa Stop Recording


figura 2-56. Fereastra Record Macro
168
Exemplu
Se va înregistra o macromandă care, pentru o anumită selecţie a unei zone de celule
dintr-o foaie de calcul, setează culoarea fondului şi chenarele (de exemplu, subţiri la interior
şi gros la exterior).
De remarcat că pentru a funcţiona pentru orice selecţie făcută, trebuie făcută mai întâi
selecţia zonei de celule, după care se va starta înregistrarea macrocomenzii. In acest mod,
instrucţiunea de selecţie nu va fi înregistrată în corpul macrocomenzii.
Macrocomanda înregistrată (succesiunea de instrucţiuni) este următoarea:

Sub Macro1()
'
' Macro1 Macro
' Macro înregistrat la 28.11.2010
'

'
Selection.Borders(xlDiagonalDown).LineStyle = xlNone
Selection.Borders(xlDiagonalUp).LineStyle = xlNone
With Selection.Borders(xlEdgeLeft)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlThin
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Borders(xlEdgeTop)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlThin
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Borders(xlEdgeBottom)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlThin
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Borders(xlEdgeRight)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlThin
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Borders(xlInsideVertical)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlThin
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Borders(xlInsideHorizontal)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlThin
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
Selection.Borders(xlDiagonalDown).LineStyle = xlNone
Selection.Borders(xlDiagonalUp).LineStyle = xlNone
With Selection.Borders(xlEdgeLeft)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlMedium
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Borders(xlEdgeTop)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlMedium
.ColorIndex = xlAutomatic

169

End With
With Selection.Borders(xlEdgeBottom)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlMedium
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Borders(xlEdgeRight)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlMedium
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Borders(xlInsideVertical)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlThin
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Borders(xlInsideHorizontal)
.LineStyle = xlContinuous
.Weight = xlThin
.ColorIndex = xlAutomatic
End With
With Selection.Interior
.ColorIndex = 35
.Pattern = xlSolid
End With
End Sub

2.3.2. Atribuirea tastelor de accelerare
Pentru a atribui o tastă de accelerare unei macrocomenzi, se alege din meniul
Developer comanda Macros (figura 2-57).


figura 2-57. Vizualizarea macro-urilor

Pe ecran va fi afişată cutia de dialog Macro, în care se va da un click de mouse pe
numele macro-ului pentru care se doreşte atribuirea unei taste de accelerare, după care se va
selecta butonul Options pentru a afişa cutia de dialog Macro Options (figura 2-58).

170

figura 2-58. Atribuirea tastei de accelerare

In această cutie de dialog se va tasta în cutia text Ctrl+ litera dorită. Această
combinaţie va fi utilizată pentru apelarea macro-ului. Se selectează butonul OK pentru a
reveni în cutia de dialog Macro, după care se dă un click pe butonul Close din dreapta jos a
cutiei de dialog.
2.3.3. Asocierea unui macro cu un obiect grafic sau control
Macrou-rile pot fi asociate cu obiecte grafice sau controale. Pentru a se realiza acest
lucru se procedează în felul următor:
1. în foaia de lucru, se face un click dreapta pe obiectul, graficul sau controlul căruia i se
va asocia macroul şi se va alege opţiunea Assign Macro;
2. din caseta Macro Name se va selecta macroul care trebuie asociat cu obiectul
respectiv.
2.3.4. Editarea unui macro
Înainte de a edita un macro ar trebui să se cunoască limbajul VBA (Visual Basic for
Application) în al cărui editor se pot scrie sau edita macrourile ataşate unui registru de lucru
Excel.
1. se configurează nivelul de securitate astfel încât să fie validate temporar toate
macrourile;
2. în tabul Developer, în grupul Code se alege butonul Macros;
3. în caseta Macro name se selectează numele macroului ce se doreşte editat;
4. se acţionează Edit.
2.3.5. Execuţia unui macro
Există mai multe moduri de a declanşa execuţia unui macro. In orice situaţie, acest
lucru se poate face din meniu. Funcţie de modul în care macroul a fost configurat să ruleze
este posibil ca declanşarea execuţiei să fie făcută fie prin apăsarea combinaţiei de taste (Ctrl+
…) asignată la înregistrare fie prin acţionarea unui buton din toolbar, a unui obiect, grafic sau
control asociat cu respectivul macro. Mai mult, un macro poate fi rulat automat la deschiderea
unui registru de lucru.
Execuţia uni macro presupune următorii paşi:
1. se deschide registrul de lucru care conţine macroul;
2. în tabul Developer, în grupul Code se apasă butonul Macros;
3. în caseta Macro Name se selectează macroul ce se va executa;
4. daca se rulează un macro într-un registru de lucru Excel, se apasă Run;

171

5. dacă se rulează un macro în modul Microsoft Visual Basic, se acţionează Edit, şi apoi
din meniul Run se alege Run-Sub User Form (sau se apasă F5).

Un alt mod de a executa un macro este acela de a acţiona un buton din bara de
instrumente Quick Access. Aceasta presupune următorii paşi:
1. se acţionează butonul Microsoft Office Button ;
2. se alege opţiunea Excel Options;
3. se apasă Customize, apoi din lista Choose commands from se selectează Macros;
4. din listă se selectează macroul creat si se acţionează butonul Add;
5. pentru a schimba imaginea butonului pentru macro, se selectează macroul în caseta
unde a fost adăugat şi se apasă Modify;
6. sub Symbol, se alege imaginea pentru buton care se doreşte a fi folosită;
7. pentru a schimba numele care este afişat pe buton pentru macro atunci când cursorul
mouse-ului este plasat deasupra sa, în caseta Display Name se va tipări numele dorit;
8. OK pentru a adăuga butonul pentru maro în bara Quick Access. Pentru execuţia
macroului, din această bară se face click pe butonul corespunzător.

O altă modalitate de a declanşa rularea unui macro este execuţia unui click în zona
unui obiect grafic. Pentru aceasta:
1. în registrul de lucru se selectează un obiect grafic;
2. in tabul Insert, în grupul Illustrations (figura 2-59) se acţionează Shapes, se alege
forma dorită şi se desenează această formă peste obiectul selectat anterior;
3. se face un click dreapta pe aceasta formă şi se acţionează Assign Macro în meniul
shortcut;
4. din acest moment se pot executa următoarele operaţii:
pentru a asocia un macro care există cu obiectul grafic se face dublu click pe
macro sau se introduce numele acestuia în caseta Macro name;
pentru a înregistra un macro nou asociat cu obiectul respectiv se apasă Record.
La finalul înregistrării se apasă Stop Recording în tabul Developer în grupul
Code;
pentru a edita un macro existent se selectează numele acestuia in caseta Macro
name si se apasă Edit;
5. OK;
6. în registrul de lucru se selectează obiectul respectiv pentru a executa macroul.


figura 2-59 Grupul Illustrations din tabul Insert
2.3.6. Ştergerea unui macro
Ştergerea unui macro se poate realiza într-unul din următoarele moduri:
1. se deschide registrul de lucru ce conţine macroul ce se doreşte şters;
2. dacă macroul se găseşte memorat în registrul personal de macrouri (Personal.xlsb) şi
acesta este ascuns, pentru a-l afişa se procedează astfel:
în tabul View , în grupul Window se apasă Unhide;
sub Unhide workbooks, se alege PERSONAL şi apoi se apasă OK;
172
3. în tabul Developer, în grupul Code (Error! Reference source not found..) se apasă
butonul Macros;
4. în lista Macros in, se selectează registrul de lucru în care se găseşte macroul vizat. De
exemplu se poate alege This Workbook;
5. în caseta Macro name se selectează numele macroului ce se doreşte şters;
6. se apasă Delete.

2.3.7. Validarea sau invalidarea macrourilor în Excel prin utilizarea Trust Center
Anumite macrouri pot prezenta riscuri de securitate. Spre exemplu, o persoană rău
intenţionată poate introduce in documente un macro distructiv. Setările de securitate pentru
macrouri sunt localizate în Trust Center şi ele pot fi modificate după necesităţi. Pentru aceasta
se parcurg următorii paşi:
1. se acţionează butonul Microsoft Office Button şi se alege opţiunea Excel
Options;
2. se acţionează Trust Center, apoi Trust Center Settings, şi în final Macro Settings;
3. se alege opţiunea dorită:
1. Disable all macros without notification In acest caz toate macrourile şi
alertele de securitate aferente sunt dezactivate. In cazul în care există
documente care conţin macrouri de care este nevoie, acestea pot fi puse într-o
locaţie de încredere, caz în care macrourile vor fi executate fără a fi verificate
de sistemul de securitate din Trust Center;
2. Disable all macros with notification Aceasta este setarea implicită. Se
foloseşte daca se doreşte o alertă de securitate în situaţia în care în document
există macrouri care pot fi dezactivate. Astfel se permite alegerea momentelor
sau cazurilor în care macrourile pot fi dezactivate;
3. Disable all macros except digitally signed macros Opţiunea este similară
celei precedente cu diferenţa că dacă macroul are o semnătură digitală de
încredere el poate rula. Toate macrourile fără semnătură sunt dezactivate fără
notificare;
4. Enable all macros (nerecomandată deoarece poate conţine cod periculos)
este o opţiune care face clculatorul vulnerabil în cazul în care există cod
periculos;
5. Trust access to the VBA project object model Este indicată a fi folosită de
dezvoltatorii de soft pentru a bloca sau pentru a permite acesul la modelul
VBA oricărui client Automation.

2.4. Utilizarea tabelelor pivot
2.4.1. Definirea unui tabel pivot

Pe lângă facilităţile de calcul tabular oferite, de generare de grafice şi de exploatare a
bazelor de date, utilitarul de calcul tabelar dispune de o gamă largă de instrumente de asistare
a deciziei, instrumente ce au rolul de a pune la dispoziţia utilizatorului o imagine sintetică
asupra datelor pe care se fundamentează decizia. Utilitarul de calcul tabular Excel posedă mai
multe tehnici de prelucrare a datelor, tehnici prin care informaţia poate fi agregată,
centralizată, regrupată, simulată sau optimizată.
Una dintre aceste tehnici vizează posibilitatea de sintetizare a datelor prin intermediul
tabelelor pivot. Tabelul pivot, ca instrument de asistare a deciziei, reprezintă o facilitate prin

173

care datele conţinute de o foaie de calcul pot fi permutate, în vederea scoaterii în evidenţă a
unor informaţii necesare procesului decizional. Un tabel pivot utilizează date pe două
dimensiuni pentru a crea un tabel în trei dimensiuni, în esenţă, un tabel rezumat, bazat pe mai
multe condiţii, care au puncte de intersecţie.
2.4.2. Inţelegerea avantajelor utilizării tabelelor pivot
Tabelul pivot permite crearea unui tablou de sinteză în care câmpurile unui tabel sau
ale unei baze de date pot fi orientate pe linie sau pe coloană, asupra datelor operându-se
agregări şi calcule sub formă de totaluri, medii, minim, maxim, etc. Aceste operaţii pot fi
selectate dintr-o listă de funcţii predefinite, tabelul pivot permiţând operarea de calcule
diferite asupra aceloraşi elemente supuse sintetizării.
Din punct de vedere operaţional, tabelul pivot este un instrument care permite o
asociere foarte elastică a unor câmpuri într-o manieră interactivă, fapt ce duce la regruparea
datelor şi prezentarea acestora într-un mod sintetic. Tabelul pivot posedă un asemenea grad de
interactivitate încât, odată ce a fost creat, orice câmp al tabelei poate fi deplasat (prin glisare
cu mouse-ul) în orice locaţie a foii de calcul, obţinându-se astfel o reorientare a structurii
tabelului printr-un singur pas. Facilităţile tabelului pivot sunt acelea ce permit ascunderea
unor nivele de sintetizare. De regulă, nivelul de sintetizare ce urmează a fi inhibat trebuie să
fie în mod obligatoriu ierarhic inferior, ca mod de agregare, faţă de primul nivel. Gruparea
informaţiilor pe mai multe nivele de centralizare determină obţinerea unei viziuni mai
sintetice în ceea ce priveşte analiza şi reprezentarea datelor.
Astfel, există posibilitatea grupării mai multor rubrici din baza de date, pe linie sau pe
coloană, pentru a obţine o agregare în trepte a informaţiilor. De asemenea, este posibilă
facilitatea de restricţionare a tabelului la nivel de pagină, cu opţiunea de extragere într-o altă
foaie de calcul potrivit unui criteriu, ceea ce reprezintă un aspect dinamic în prezentarea
datelor supuse operaţiilor de centralizare şi agregare.
2.4.3. Pregătirea creării unui tabel pivot
Aşa cum s-a specificat anterior, un tabel pivot se constituie într-un mijloc puternic de
analiză şi sinteză a listelor. Cu ajutorul lui se pot prelucra date de diferite categorii, utilizând
funcţii cum ar fi Count, Sum, Product, Max, Min etc.
Microsoft Excel este prevăzut cu posibilitatea construcţiei tabelelor pivot în mod
asistat, utilizând Pivot Table Wizard. Acest mod de lucru este uşor de urmărit, construcţia
tabelului realizându-se în etape cărora le corespund nişte cutii de dialog predefinite.
In vederea prezentării modului de construcţie a tabelelor pivot, se va considera tabelul
din figura 2-60.

174


figura 2-60. Date pentru construcţia tabelelor pivot

Se începe prin a selecta o celulă din tabel. In acest mod, Excel-ul va recunoaşte
automat zona de date utilizată pentru crearea tabelului pivot. Pentru a iniţia crearea tabelului
pivot se va alege comanda Insert Pivot Table din meniul Insert (figura 2-61).


figura 2-61. Insert Pivot Table

Urmare a comenzii anterioare, va apare o cutie de dialog, intitulată Create Pivot
Table, prezentată în figura 2-62.


175


figura 2-62. Cutia de dialog Create Pivot Table

In această cutie de dialog pot fi setate o serie de elemente pentru tabelul pivot, cum ar
fi:
– Tabelul sau zona de celule utilizată pentru crearea tabelului pivot; în acest caz,
selecţia este implicită;
– Există posibilitatea de a utiliza o sursă de date externă, în acest caz fiind necesară
realizarea unei conexiuni cu aceasta;
– Locaţia unde se doreşte crearea tabelului pivot, acesta putând fi plasat într-o foaie
de lucru nouă sau una existentă, în ultimul caz fiind posibilă şi precizarea exactă a
locaţiei tabelului.

După specificarea tuturor acestor elemente, se apasă butonul OK. Ca urmare, se va
insera un nou worksheet, în care se vor regăsi o zonă predefinită, precum şi o listă cu
câmpurile disponibile pentru crearea tabelului pivot (figura 2-63).

176

figura 2-63. Zona iniţială a tabelului pivot şi lista de câmpuri disponibile

Pentru crearea tabelului pivot este necesară specificarea câmpurilor care se doresc a fi
introduse în tabel. Acest lucru se face prin selecţia câmpurilor din lista de câmpuri. După
selecţia acestora, va afişa un tabel asemănător celui din figura 2-64.


177



figura 2-64. Construcţia tabelului pivot pe baza câmpurilor selectate

Structura acestui tabel pivot se poate modifica prin mutarea unor câmpuri selectate
anterior pe coloană. Acest lucru se realizează prin deplasarea numelui câmpului în zona
Column Labels din figura 2-64. De exemplu, dacă se doreşte sumarea cantităţilor pe fiecare
furnizor şi pe fiecare produs, se va muta câmpul Denumire marfă în zona Column Labels.
(figura 2-65), iar rezultatul este afişat (parţial) în figura 2-66.
178

figura 2-65. Rearanjarea tabelului pivot


figura 2-66. Afişarea cantităţilor totale cumpărate de la furnizori

De remarcat că în figura 2-65 la secţiunea Values apare Sum of cantitate. Dacă se
doreşte utilizarea unei alte funcţii, atunci se va apăsa săgeata , din meniul
afişat (figura 2-67) alegându-se comanda Value Field Settings. Execuţia acestei comenzi va
avea ca urmare afişarea cutiei de dialog Value Field Settings, prezentată în figura 2-68.



figura 2-67. Setări pentru câmpuri



179


figura 2-68. Cutia de dialog Value Field Settings

Dacă se doreşte ca pentru fiecare furnizor şi denumire produs să se afişeze atât
cantitatea totală cât şi valoarea totală, atunci se va modifica structura tabelului pivot după cum
se prezintă în figura 2-69, rezultatul fiind afişat în figura 2-70.


figura 2-69. Modificarea structurii tabelului pivot



figura 2-70. Rezultatul modificării structurii tabelului pivot
180

2.4.4. Formatarea unui tabel pivot
2.4.4.1. Adăugarea rândurilor goale
Există situaţii în care, pentru o vizualizare mai uşoară a datelor unui tabel, se introduc
rânduri goale după fiecare rând al tabelului.

2.4.4.2. Utilizarea stilurilor
Microsoft Excel pune la dispoziţia utilizatorilor o galerie de stiluri. Acestea sunt
grupate câte 28 în categorii denumite Light, Medium şi Dark (figura 2-71), în galerie fiind
prezentate variaţii ale culorilor corespunzătoare temei curente.


figura 2-71. Stiluri ale tabelelor pivot

De remarcat faptul că se poate face o filtrare a stilurilor care pot fi aplicate tabelului
pivot prin utilizarea căsuţelor de marcaj prezente în partea stângă din figura 2-71. De
exemplu, se pot alege stiluri care au evidenţiate rândurile sau coloanele. Dacă se doreşte
evidenţierea rânduriloe sau coloanelor, este indicat să se aleagă aceste opţiuni înainte de a
deschide galeria. Unele din cele 84 de stiluri nu suportă coloane sau rânduri evidenţiate.
Excel 2007 are o opţiune de tip Live Preview. In momentul în care cursorul mouse-
ului este deasupra unui stil, tabelul pivot construit copie temporar caracteristicile stilului
respectiv.
Utilizatorul poate îşi poate crea propriile stiluri. Stilurile nou create sunt adăugate în
galerie şi pot fi utillizate pentru toate tabelele pivot create ulterior. De exemplu, dacă se
doreşte crearea unui stil în care se doreşte a fi evidenţiate câte două rânduri, se vor urmări
paşii de mai jos:

181

1. Se caută în galeria de stiluri un stil existent care permite evidenţierea rândurilor.
Se dă click dreapta de mouse pe stilul respectiv şi se alege Duplicate (figura
2-72). Ca urmare a cestor operaţii, se va afişa cutia de dialog Modify Table Quick
Style (figura 2-73).

figura 2-72. Duplicarea unui stil


figura 2-73. Cutia de dialog Modify Table Quick Style

2. Se alege un nume pentru noul stil. Iniţial, Excel va copia numele stilului şi va
adăuga un 2.
3. In lista Table Element se selectează First Row Stripe. In cutia de dialog va apare o
nouă secţiune, denumită Stripe Size.
4. Se alege Stripe Size 2, aşa cum apare în (figura 2-74);
182

figura 2-74. Crearea unui stil nou

5. Dacă se doreşte schimbarea culorii de evidenţiere se va apăsa butonul Format. Va
apare cutia de dialog Format cells. După efectuarea modificărilor dorite se va
apăsa butonul OK şi se va reafişa cutia de dialog Modify Table Quick Style;
6. In lista Table Element se selectează Second Row Stripe şi, de asemenea, se va seta
Stripe Size la valoarea 2.
7. Se apasă OK. Schimbările efectuate nu vor fi vizibile. Când s-a modificat stilul de
la care s-a pornit inişial, s-a creat un nou stil. Tabelul pivot este încă formatat în
conformitate cu stilul original.
8. Se deschide galeria PivotTable Styles. Stilul nou creat este adaugat în partea
superioară a galeriei, în secţiunea Custom (figura 2-75). Se alege stilul nou creat
pentru formatarea tabelului pivot (figura 2-76).

figura 2-75. Selecţia unui stil nou


183


figura 2-76. Aplicarea unui stil nou

Se poate seta stilul implicit pentru toate viitoarele tabele pivot care vor fi create. Stilul
implicit poate fi unul din stilurile puse la dispoziţie de Excel, fie unul creat de utilizator.
In galeria PivotTAble Styles, meniul Design se selectează stilul care se doreşte a fi
implicit şi se apasă click dreapta de mouse. Se alege comanda Set As Default (figura 2-77).

figura 2-77. Setarea unui stil nou ca implicit

2.4.4.3. Alte formatări ale unui tabel pivot
Există situaţii în care unele dintre elementele unui tabel pivot nu satisfac cerinţele
utilizatorului. Unele dintre acestea pot fi modificate foarte uşor. Iată câteva dintre cazuri:
1. Tabelul pivot implicit nu are chenare, lucru care face dificilă urmărirea rândurilor şi
coloanelor;
2. Numerele din zona valorilor sunt sub format numeric, fără a avea, de exemplu,
separatori de mii;
3. Intr-un tabel pivot pot exista foarte multe celule care au valoarea 0; există
posibilitatea de a afişa 0 în loc de o celulă goală;
4. Excel-ul redenumeşte câmpurile din zona de valori, ca de exemplu Sum of …; acest
nume poate fi schimbat.

Afişarea chenarelor
Cea mai indicată modalitate de a afişa chenarele unui tabel pivot este bazată pe
utilizarea stilurilor.

Schimbarea formatului numerelor şi adăugarea separatorilor de mii
Tabelele pivot nu păstrează formatările efectuate în tabelele din care au fost create.
Chiar dacă datele iniţiale au fost formatate cu un anumit format, tabelul pivot rezultat va afişa
acele date cu un format general.
184
Formatele numerice pot fi modificate prin setarea opţiunilor din cutia de dialog Data
Field Settings. Există 4 modalităţi de a afişa această cutie de dialog:
1. Se apasă clic dreapta pe o celulă din zona de valori a tabelului pivot şi se alege
Value Field Settings (figura 2-78);

figura 2-78. Deschiderea cutiei de dialog Data Field Settings-1

2. Se dă un dublu click pe Sum of Cantitate din figura 2-70;
3. Se apasă săgeata drop down corespunzătoare câmpului Sum of Cantitate din zona
listei câmpurilor tabelului pivot (figura 2-79);

figura 2-79. Deschiderea cutiei de dialog Data Field Settings-2

4. Se selectează orice celulă din tabelul pivot. Din meniul Options, se alege Field
Settings pentru grupul Active Field (figura 2-80).

figura 2-80. Deschiderea cutiei de dialog Data Field Settings-3

Aplicarea oricărei din aceste metode va conduce la afişarea cutiei de dialog Format
Cells. Se vor aplica formatările dorite pentru valori numerice din tabelul pivot.

Afişarea zerourilor în locul celulelor goale
Pentru afişarea zerourilor în locul celulelor goale se va proceda astfel:

185


1. Se selectează o celulă în tabelul pivot;
2. In meniul Options se alege Options din grupul Pivot Table Options (figura 2-85); ca
urmare se va afişa cutia de dialog Pivot Table Options (figura 2-82);


figura 2-81. Afişarea opţiunilor tabelului pivot


figura 2-82. Cutia de dialog Pivot Table Options

3. In tab-ul Layout & Format se tastează 0 în câmpul corespunzător lui For empty
cells show;
4. Se apasă OK pentru efectuarea modificărilor (figura 2-83).

186

figura 2-83. Afişarea zerourilor în locul celulelor goale

Redenumirea câmpurilor din zona de valori
Dacă, de exemplu, se doreşte redenumirea câmpului Sum of Cantitate din figura 2-83,
atunci se va proceda în felul următor:
1. Se selectează o celulă corespunzătoare acestui câmp;
2. Se apasă click dreapta şi se alege comanda Value Field Settings; va fi afişată cutia
de dialog Value Field Settings;


figura 2-84. Schimbarea numelui unui câmp

3. In câmpul Custom Name se fac modificările dorite;
4. Se apasă OK.

2.4.4.4. Ştergerea unui tabel pivot
Pentru a şterge un tabel pivot se derulează următoarea secvenţă de acţiuni:

– Se selectează o celulă a tabelului pivot;
– In tabul Options, grupul Actions, se apasă Select, după care Entire PivotTable
(figura 2-85);
– Se apasă DELETE.


187


figura 2-85. Selectarea unui tabel pivot

O altă modalitate de a şterge un tabel pivot constă în utilizarea comenzii Clear All
(figura 2-86).

figura 2-86. Ştergerea unui tabel pivot

2.4.4.5. Utilizarea temelor pentru un tabel pivot
Capacitatea de formatare a tabelelor pivot în Excel 2007 este impresionantă. Cele 84
de stiluri, împreună cu cele 8 combinaţii ale opţiunilor stilurilor, conduc la obţinerea a câteva
sute de combinaţii de formatări. Dacă se doreşte schimbarea temei pentru tabelele pivot, se va
selecta Themes din meniul Page Layout (figura 2-87). Acolo se regăsesc 20 de teme care pot
fi aplicate documentului Excel.
Trebuie menţionat că schimbarea unei teme afectează conţinutul întregului registru de
calcul. Astfel, vor fi afectate culorile, fonturile şi efectele tuturor graficelor, tabelelor şi
tabelelor pivot din toate foile de calcul ale registrului de calcul activ.
188

figura 2-87. Schimbarea temei unui document
2.4.5. Sortarea şi filtrarea datelor într-un tabel pivot
2.4.5.1. Sortarea datelor

In mod implicit, elementele prezente în fiecare câmp al tabelului pivot sunt sortate în
ordine ascendentă, în funcţie de numele elementului. Microsoft a simplificat foarte mult
sortarea în tabelele pivot, în versiunea Excel 2007. Astfel, există posibilitatea de a sorta datele
astfel încât să satisfacă toate cerinţele utilizatorului. Dintre modalităţile de sortare, pot fi
menţionate:
– Utilizarea butoanelor de sortare din ribbon-ul Options;
– Sortarea din zona PivotTable Field List.

Cele două modalităţi sunt prezentate în continuare.

Utilizarea butoanelor de sortare
Aceste butoane de sortare se regăsesc în ribbon-ul Optionsgrupul Sort (figura 2-88).
Butonul AZ permite sortarea ascendentă, iar butonul ZA pe cea descendentă. Pentru mai
multe opţiuni de sortare se va apăsa butonul Sort, din acelaşi grup (figura 2-89).

189


figura 2-88. Butoane de sortare


figura 2-89. Opţiuni multiple de sortare

Sortarea din zona PivotTable Field List
Sortarea mai poate fi apelată şi din zona PivotTable Field List. Astfel, dacă se
selectează câmpul în funcţie de care se doreşte a se face sortarea şi se dă click pe săgeata
drop-down corespunzătoare lui, se va afişa cutia de dialog din figura 2-90. Posibilităţile de
sortare sunt asemănătoare celor de la punctul anterior.

190

figura 2-90. Sortarea din zona PivotTable Field List

2.4.5.2. Filtrarea datelor
Una dintre modalităţile de filtrare utilizate în Excel constă în aranjarea
corespunzătoare a câmpurilor în tabelul pivot. De exemplu, câmpul Report filter din zona
PivotTable Field List permite o altă modalitate de a grupa înregistrările, prin crearea unei serii
de tabele pivot ce pot fi vizualizate pe rând, folosind un câmp. De exemplu, pentru acest câmp
se poate specifica Furnizor, pentru rând Denumirea mărfii, pentru coloane Data NIR, ira
pentru zona de date se va utiliza suma cantităţilor. Astfel, tabelul pivot va avea aspectul din
figura 2-91.


figura 2-91. Tabel pivot multipagină


191

In acest mod, câmpul Furnizor va permite selectarea tabelului pivot corespunzător
fiecărui furnizor, precum şi a tabelului pivot global (ce conţine suma cantităţilor achiziţionate
de la toţi furnizorii).
O altă modalitate de filtrare a datelor dintr.un tabel pivot constă în apăsarea săgeţilor
drop-down ale oricărui element al tabelului pivot şi realizarea selecţiilor dorite. De exemplu,
în cazul tabelului figura 2-91, se pot apăsa săgeţile drop down de la Furnizor, Row LAbels şi
Column Labels.

figura 2-92. Filtrare după Furnizor

In mod implicit, sunt afişaţi toţi furnizorii. Prin marcarea căsuţei Select Multiple Items,
se oferă posibilitatea de a selecta furnizorii pentru care se doreşte a se face afişarea.
In mod identic se poate face filtrarea şi după rândurile sau coloanele prezente în
tabelul pivot (figura 2-93).

figura 2-93. Filtrare după câmpul Denumire marfă

192
Căsuţa de marcaj All prezentă în cutiile de dialog pentru filtrare are o funcţie foarte
puternică. Ea reprezintă o cale rapidă pentru a selecta sau deselecta toate elementele din lista
drop-down.
O altă modalitate de filtrare constă în utilizarea unor reguli de filtrare. Acestea sunt în
număr de 14 şi sunt disponibile prin intermediul unui meniu apelabil prin comanda Label
Filters din figura 2-93.

figura 2-94. Meniul Label Filters

Opţiunile disponibile sunt:
– Equals Egal
– Does Not Equal Nu este egal
– Begins With Incepe cu
– Does Not Begin With Nu incepe cu
– Ends With Se sfârşeşte cu
– Does Not End With Nu se sfârşeşte cu
– Contains Conţine
– Does Not Contain Nu conţine
– Greater Than Mai mare decât
– Greater Than or Equal To Mai mare sau egal cu
– Less Than Mai mic decât
– Less Than or Equal To Mai mic sau egal cu
– Between In intervalul
– Not Between In afara intervalului

Prin alegerea corespunzătoare a filtrului, se afişează datele tabelului pivot în forma
dorită de utilizator.
Dacă se apelează la acest tip de filtrare pentru un câmp de tip dată, atunci meniul se va
modifica în mod corespunzător, acesta arătând ca în figura 2-95. Dacă din acest meniu se
selectează All Dates in the Period, atunci va fi afişat meniul din figura 2-96.

193


figura 2-95. Meniul Label Filters – filtre pentru câmpuri de tip dată

194

figura 2-96. Meniul Label Filters – filtre pentru câmpuri de tip dată, opţiunea All DAtes in the
Period

Filtrarea datelor se poate face şi după valorile din zona de date. De exemplu, în cazul n
care în zona de date sunt prezente suma cantitatilor şi suma valorilor, va fi necesară selecţia
cărui element va fi utilizat pentru filtrare (figura 2-97).


figura 2-97. Filtrarea datelor după valorile din zona de date

Ştergerea filtrelor se face fie prin specificarea afişării tuturor elementelor din tabelul
pivot, fie prin utilizarea comenzii Clear Filters (figura 2-98).

195


figura 2-98. Eliminarea filtrelor

2.4.6. Actualizarea tabelelor pivot
Datele corespunzătoare unui tabel pivot pot suferi o serie de modificări pe parcursul
exploatării registrului de calcul în care acesta se găseşte. Datele tabelului pivot sunt
deconectate de datele sursă, ele fiind localizate la nivelul unui cache. Ca urmare, atunci când
apar modificări în datele sursă, cum ar fi adăugarea de rânduri sau coloane, este necesară o
reactualizare a tabelului pivot.
Atunci când se modifică dimensiunea zonei de date sursă a tabelului pivot, de exemplu
prin adăugarea de rânduri sau coloane, pentru actualizarea tabelului pivot se va proceda în
modul următor:
– Se va selecta o celulă din tabelul pivot;
– Se va selecta Options din tab-ul PivotTable Tools şi se va selecta Change
PivotTable Data Source; ca urmare, se va afişa cutia de dialog din figura 2-99.


figura 2-99. Cutia de dialog Change PivotTable Data Source

– Se va actualiza zona de date ce se doreşte a fi analizată, prin includerea noilor
rânduri şi coloane;
– Se apasă butonul OK.

2.4.7. Efectuarea de calcule în tabelele pivot
Atunci când se analizează datele cu ajutorul tabelelor pivot, există posibilitatea de a
apărea necesitatea de a include o serie de calcule care nu se regăsesc în tabelul cu datele sursă
ale tabelului pivot. Excel-ul pune la dispoziţia utilizatorului o modalitate de a realiza calcule
în tabelul pivot, prin intermediul elementelor calculated fielsd şi calculated items.
Un câmp calculat este un câmp creat prin execuţia unui calcul pe baza unor câmpuri
existente în tabelul pivot. Acest lucru este similar cu adăugarea unei coloane virtuale la setul
196
de date sursă. Această coloană nu ocupă spaţiu în sursa de date şi interacţionează cu tabelul
pivot ca un câmp, la fel ca toate celelalte câmpuri din tabelul pivot.
Un element calculat este un element creat prin execuţia unui calcul pe baza unor
elemente existente într-un câmp. Acest lucru este similar cu adăugarea unui rând virtual la
setul de date sursă.
In exemplu de mai jos se arată modul în care se pot introduce calcule în tabelul pivot.
Pentru aceasta se va considera tabelul cu date sursă din figura 2-100.


figura 2-100. Tabelul utilizat pentru crearea formulelor în tabelul pivot

Pe baza acestui tabel se construieşte tabelul pivot din figura 2-101.


figura 2-101. Tabelul pivot utilizat pentru crearea formulelor în tabelul pivot

Se doreşte introducerea unei formule care să calculeze raportul dintre vânzări şi
numărul de ore lucrate de fiecare angajat.
In acest sens, se va proceda astfel:
– Se va introduce un câmp calculat, prin selectarea comenzii Calculated Field (figura
2-102);
– In cutia de dialog Insert Calculated Field se introduce formula dorită, după care se
apasă OK;


197


figura 2-102. Inserarea unui câmp calculat


figura 2-103. Cutia de dialog Insert Calculated Field

Efectul introducerii unui câmp calculat poate fi vizualizat în figura 2-104.


figura 2-104. Tabel pivot cu câmp calculat

Ştergerea unui câmp calculat se face în modul următor:
– Se selectează o celulă a tabelului pivot;
– În tab-ul Options, grupul Tools, se dă click pe Formula şi apoi pe Calculated Field;
– În cutia Name se selectează câmpul calcula care se doreşte a fi şters;
– Se apasă Delete.

198
2.5. Crearea graficelor pivot
2.5.1. Crearea graficelor pivot implicite
Atunci când datele sunt analizate de mai multe persoane, există posibilitatea ca
înţelegerea acestora pe baza tabelelor pivot să nu fie deplină. Tabelele pivot unt utile, dar, în
multe dintre cazuri nu reprezintă decât o înşiruire de cifre. Graficele permit utilizatorilor să-şi
dea seama de relaţiile dintre date, să observe diferenţele dintre ele şi să observe tendinţele
acestora. In timp ce tabelele pivot oferă nişte informaţii sub formă analitică, graficele pivot
oferă nişte informaţii sub formă grafică.
Un grafic pivot este o reprezentare grafică a datelor dintr-un tabel pivot. Deşi această
definiţie este corectă tehnic, totuşi nu pune în evidenţă ceea ce un grafic pivot reprezintă cu
adevărat.
Atunci când se creează un grafic din date care nu sunt într-un tabel pivot, se asociază
graficului o zonă constituită din celule individuale care conţin piese individuale de date.
Fiecare celulă este un obiect individual care are propria piesă de date, ca urmare graficul
realizat tratează fiecare celulă ca un punct individual, trasându-l pe fiecare individual.
Datele dintr-un tabel pivot sunt parte a unui obiect mult mai mare. Piesele de date din
tabelul pivot nu sunt piese individuale de date care ocupă fiecare celulă individual. Atunci
când se creează un grafic pivot se face referire la elemente ale unui obiect de tip tabel pivot,
obiect care ocupă spaţiu în foaia de calcul.
Pentru a insera un grafic pivot, corespunzător tabelului pivot din figura 2-105 se
procedează în felul următor:
– Se selectează o celulă a tabelului pivot; se doreşte introducerea unui grafic 3-D
Column pentru acest tabel;
– Se apasă icon-ul Column (figura 2-106) şi se alege tipul de grafic corespunzător;

figura 2-105. Tabelul pivot corespunzător graficului pivot


figura 2-106. Inserarea unui grafic pivot


199

– Vor fi afişate graficul şi cutia de dialog PivotChart Filter Pane; graficul va afişa
aceleaşi date ca şi tabelul pivot;


figura 2-107. Grafic pivot şi cutia de dialog PivotChart Filter Pane

– Prin realizarea setărilor corespunzătoare în PivotChart Filter Pane pot fi obţinute
diverse grafice pivot.
2.5.2. Crearea graficelor pivot particularizate
La fel ca şi în cazul tabelelor pivot, pot fi realizate grafice pivot particularizate, prin
utilizarea stilurilor.
De exemplu, în figura 2-108este prezentat un grafic pivot particularizat, cu un filtru
pentru lunile 1 şi 3 din tabelul pivot.


figura 2-108. Grafic pivot particularizat

Datele au devenit o resursă extrem de valoroasă pentru organizaţii, ca urmare este
necesar să se acorde o atenţie sporită securităţii acestora. Problematica legată de securitate
200
este însă complexă şi poate implica aspecte de natură legală, socială sau etică, aspecte legate
de politicile aplicate, de controlul fizic al echipamentelor etc.
2.6. Probleme de securitate a datelor în Excel

Microsoft Office Excel dispune de mai multe niveluri de securitate şi protecţie ceea ce
permite efectuarea unui control referitor la persoanele care pot accesa şi modifica date. Pentru
a proteja datele unui registru de lucru se pot întreprinde mai multe acţiuni.
Pentru securitate optimă ar trebui protejat registrul de lucru prin parolă, ceea ce ar
asigura faptul că numai utilizatorii autorizaţi pot accesa şi modifica datele.
Pentru protecţia suplimentară a diferitelor date se pot proteja anumite foi de lucru sau
elemente ale registrului de lucru, cu ajutorul unei parole sau fără parolă. In acest fel se poate
preveni mutarea, modificarea sau ştergerea, intenţionată sau neintenţionată a unor date
importante.
2.6.1. Utilizarea parolelor pentru protecţia registrului de lucru
Restricţionarea numărului de persoane care pot deschide si utiliza datele dintr-un
registru de lucru este o primă măsură de securitate. In acest scop se folosesc parole care
permit accesarea datelor sau salvarea modificărilor dintr-un registru.
Securizarea prin parolă la nivel de registru de lucru foloseşte criptarea, astfel încât,
informaţia de conectare să fie imposibil de descifrat şi să fie asigurată protecţia faţă de accesul
neautorizat. Parola poate fi setată la salvarea registrului de lucru. Pot fi specificate două
parole separate pe care un utilizator trebuie să le furnizeze şi anume:
- o parolă pentru Open and view the workbook care permite deschiderea şi consultarea
datelor din registrul de calcul. Aceasta parolă este criptată şi are rolul de a proteja datele
împotriva accesului neautorizat
- o parolă pentru Modify the workbook. Parola nu este criptată şi are drept scop pe acela de
a permite utilizatorilor să modifice datele din registrul de lucru şi să salveze aceste
modificări.
Aceste parole se aplică întregului registru de lucru, iar pentru asigurarea optimă a
securităţii ar trebui ca întotdeauna să existe o parolă care să permită deschiderea fişierului.
2.6.2. Protejarea diferitelor elemente din foile sau registrele de lucru
Atunci când un registru de lucru este partajat cu alţi utilizatori poate fi necesar ca o
parte din date sau elemente specifice din registru sau din foile de lucru sa fie protejate cu
scopul de a preveni modificarea acestora.
Protecţia registrului de lucru sau a foilor de lucru nu trebuie confundată cu asigurarea
securităţii, la nivel de registru de lucru, prin parolă. Protecţia elementelor nu poate feri un
registru de lucru de userii rău intenţionaţi.
Când se protejează un registru sau o foaie de lucru pentru a-i bloca elementele,
adăugarea unei parole este opţională. În acest context, ea are doar scopul de a permite accesul
anumitor utilizatori contribuind la prevenirea modificării datelor de către alţi utilizatori. Acest
nivel al protecţiei prin parolă nu garantează că toate datele sensibile sunt asigurate. Pentru un
optim de securitate, ar trebui asigurată foaia de lucru printr-o parolă pentru protejarea acesteia
de accesul neautorizat.
Atunci când elementele unei foi de lucru sunt protejate prin parolă este important ca
aceasta parolă sa fie reţinută, deoarece fără ea nu exista nicio modalitate de a deproteja
elementul respectiv.

201

Este posibilă blocarea structurii unui registru de lucru pentru a împiedica utilizatorii să
adauge sau să şteraga foi de lucru sau să afişeze foi de lucru ascunse.De asemenea utilizatorii
sunt împiedicaţi să modifice dimensiunea sau poziţia ferestrei unei foi de lucru
Ascunderea, blocarea şi protejarea elementelor registrelor şi foilor de lucru nu au ca
scop securizarea sau protejarea informaţiilor confidenţiale, ci permit doar ascunderea
formulelor si imposibilitatea de a schimba datele. In Excel, datele ascunse sau blocate dinr-un
registru de lucru, nu sunt criptate, ca urmare, pentru a păstra confidenţialitatea datelor se
impune limitarea accesului la registrul care le conţine prin stocarea acestuia într+o lucaţie
care este accesibilă numai utilizatorilor autorizaţi.

2.6.2.1. Protejarea elementelor unei foi de lucru
In cazul protecţiei unei foi de lucru, toate celulele acesteia sunt implicit blocate iar
userii nu pot face nici o modificare asupra celulelor blocate. Există însă posibilitatea de a
specifica acele elemente asupra cărora utilizatorii au dreptul de a face schimbări, chiar daca
foaia este protejata.
Inainte da a proteja o foaie de lucru se poate debloca un domeniu in care utilizatorii
vor avea posibilitatea de a modifica sau de a introduce date. Celulele pot fi deblocate pentru
toţi utilizatorii sau doar pentru cei specificaţi.
Pentru a proteja elementele dintr-o foaie de lucru se procedează astfel:
1. se selectează foaia care se doreşte protejată
2. pentru a debloca orice celulă sau domeniu care poate fi modificat de utilizatori se
procedează astfel:
1. se selectează celula sau domeniul care se doreşte deblocat
2. în tabul Home, în grupul Cells se acţionează Format şi apoi FormatCells
3. în tabul Protection se şterge caseta de validare Locked si se apasă OK
3. pentru a ascunde formulele care nu se doresc a fi vizibile:
1. in foaia de lucru se selectează celula care conţine formula
2. in tabul Home, in grupul Cells se acţionează Format apoi Format Cells
3. in tabul Protection se selectează caseta de validare Hidden si apoi OK
4. pentru a debloca orice obiect grafic:
1. se ţine apăsată tasta CTRL si se face click pe fiecare obiect grafic ce se doreşte
deblocat.
2. în tabul Format , în grupul Size se face click pe butonul
3. în tabul Properties se demarchează caseta de validate Locked şi, daca este
necesar se demarchează şi caseta Lock text
5. în tabul Review, în grupul Changes se acţionează Protect Sheet (figura 2-109)
6. în lista Allow all users of this worksheet to se selectează acele elemente care vor fi
disponibile utilizatorilor pentru modificare
7. în caseta Allow all users of this worksheet to se tipăreşte o parolă pentru foaie,apoi se
apasă OK şi se retipăreşte parola pentru confirmare


figura 2-109. Grupul Changes din tabul Review

2.6.2.2. Protejarea elementelor unui registru de lucru
Pentru a proteja diferitele elemente ale unui registru de lucru se procedează astfel:
202
1. în tabul Review, în grupul Changes se acţionează Protect Workbook (figura 2-109)
2. sub Protect workbook for se poate executa:
1. protejarea structurii unui registru de lucru prin selecţia casetei de validare
Structure
2. păstrarea ferestrei registrului în aceeaşi poziţie şi la aceleaşi dimensiuni la
fiecare deschidere prin validarea casetei Windows
3. pentru a împiedica înlăturarea protecţiei pentru un registru de lucru de către alţi
utilizatori se va tipări o parola în caseta Password, apoi se apasă OK şi in final se
retastează parola pentru confirmare.

2.6.2.3. Protejarea elementelor într-un registru de lucru partajat
Dacă un registru de lucru este partajat şi se doreşte asignarea unei parole care să îl
protejeze, este nevoie, mai întâi ca acesta să nu mai fie partajat. In acest scop:
1. toţi utilizatorii trebuie să salveze şi să închidă registrul pentru a evita pierderea a ceea
ce s-a lucrat
2. trebuie păstrată o copie a istoricului schimbărilor, deoarece aceasta este pierdută in
momentul in care registrul nu mai este partajat. In acest scop:
1. în tabul Review, în grupul Changes se selectează Track Changes, apoi se apasă
Highlight Changes
2. în lista When se selectează All
3. se dezactivează casetele When şi Where
4. se validează List changes on a new sheet şi apoi se apasă OK
5. apoi se pot executa următoarele operaţii:
se tipăreşte foaia de lucru History prin acţionarea butonului Print
se selectează celulele de interes din istoric şi se copiază într-un alt registru
de lucru. Pentru acesata se actioneaă butonul Copy din tabul Home,
grupul Clipboard, se comută in registrul de lucru ţintă şi se actionează
butonul Paste din grupul Clipboard al tabului Home
3. în registrul partajat, în tabul Review în grupul Changes se acţionează Share Workbook
4. în tabul Editing trebuie să existe un singur user în lista Who has this workbook open
now
5. se dezactivează caseta de validare Allow changes by more than one user at the same
time. This also allows workbook merging. Dacă aceasta nu este disponibilă, atunci este
necesar ca mai întâi să se deprotejeze registrul de lucru, astfel:
1. se apasă OK pentru a închide caseta de dialog Share Workbook
2. în tabul Review, în grupul Changes se face click pe Unprotect Shared
Workbook
3. dacă este necesar se introduce parola şi apoi se apasă OK.
4. în tabul Review, în grupul Changes se face click pe Share Workbook
5. in tabl Editing se şterge caseta de validare Allow changes by more than one
user at the same time. This also allows workbook merging
6. când apare mesajul referitor la efectele asupra celorlalţi useri se alege Yes

Dacă este necesar se acordă acces utilizatorilor specificaţi la domenii, foi de lucru sau
elemente din registre de lucru protejate şi se asociază parole pentru consultare şi editare.
1. în tabul Review, în grupul Changes se face click pe Share Workbook
2. se selectează caseta de validare Sharing with track changes
3. pentru a solicita celorlalţi utilizatori o parolă dacă doresc să scoată registrul de lucru
din modul de lucru partajat, se tipăreşte o parolă în caseta Password(Optional), se
apasă OK şi se retastează parola pentru confirmare

203

4. se salvează registrul de lucru
2.6.3. Înlăturarea protecţiei unei foi de lucru
Pentru înlăturarea protecţiei dintr-o foaie de lucru se procedează astfel:
1. în tabul Review, în grupul Changes (figura 2-110) se apasă Unprotect Sheet.
Dacă foaia de lucru este protejată, opţiunea Protect Sheet se schimbă în
Unprotect Sheet;
2. la nevoie se tastează parola pentru a deproteja foaia de lucru;

figura 2-110. Grupul Changes pentru o foaie de lucru protejată
2.7. Întrebări de control

1. Care sunt elementele de bază în Excel?
2. Cum se pot multiplica registrele de calcul?
3. Cum se pot muta registrele de calcul?
4. Cum se poate modifica culoarea tab-ului cu numele sheet-ului?
5. Care sunt cele mai utilizate tipuri de date în Excel?
6. Care sunt modalităţile de instroducere a datelor în Excel?
7. Ce diferenţă este între operaţiile de sortare şi de filtrare?
8. Ce elemente ale unui worksheet pot fi formatate?
9. Ce elemente ale unei celule pot fi formatate?
10. Cum se selectează grupurile de celule?
11. Cum se pot defini seriile personalizate?
12. Câte formatări condiţionale pot fi introduse într-un worksheet?
13. Care sunt avantajele utilizării numelor zonelor de celule?
14. Care sunt restricţiile impuse asupra numelor unor celule?
15. Pot fi funcţiile imbricate într-o celulă?
16. Cum se elimină erorile din formule?
17. Cum se editează un macro?
18. Care sunt avantajele utilizării tabelelor pivot?
19. Pot fi utilizate teme şi stiluri pentru un tabel pivot?
20. Cum se sortează datele într-un tabel pivot?
21. Cum se filtrează datele într-un tabel pivot?
22. Se pot efectua calcule într-un tabel pivot?
23. Cum este afişat un grafic pivot în raport cu datele pe care le reprezintă?
24. Care sunt modalităţile de protejare ale unui element Excel?
25. Pot fi registrele de lucru partajate?

2.8. Aplicaţii

1. Folosind programul de calcul tabelar Microsoft Excel, să se realizeze situaţia fictivă a
populaţiei şcolare pentru perioada 2008-2011. In acest sens, se va construi o foaie de
lucru care se va multiplica pentru 3 facultăţi.

204

figura 2-111. Foaia de calcul corespunzătoare unei facultăţi

A. Se vor realiza următoarele:
a. se va formata tabelul exact ca în figura 2-111 (culori la alegere);
b. fiecare foaie de calcul va fi redenumita cu numele facultăţii;
c. se vor introduce date fictive pentru cei 3 ani universitari consideraţi şi se va
calcula numărul total de persoane
1
corespunzător fiecărei categorii de populaţie
considerată, introducând formule unde este cazul (de exemplu, celula B11 va
indica numărul total de studenţi de la licenţă, şcolarizaţi la buget în cei trei ani
universitari consideraţi);
d. se vor realiza setările corespunzătoare astfel încât în orice celulă care va
conţine un număr de persoane, să nu se permită introducerea de către utilizator
a valorilor negative.

B. Pentru una dintre facultăţile considerate, se vor realiza următoarele:
a. se va calcula numărul mediu de persoane pe cei 3 ani universitari (trunchiat la
2 zecimale) pentru fiecare categorie de populaţie considerată;
b. se va trasa graficul corespunzător numărului total de persoane şcolarizate în
fiecare an universitar;
c. pentru unul din anii universitari, se va trasa graficul procentual corespunzător
numărului total de persoane calculat pentru fiecare categorie de populaţie
şcolară (Licenţă zi, Licenţă ID, Masterat, Program de conversie profesională,
Doctorat cu frecvenţă, Doctorat fără frecvenţă), afişat în celulele din rândul 11,
coloanele D, G, J, M, P, T din figura 2-111;
d. celula care conţine numărul total de persoane şcolarizate în anul universitar
2010-2011 trebuie să aibă:
− fundal verde dacă numărul total de persoane şcolarizate este mai mare
sau egal cu 1000;
− fundal roşu, în caz contrar.


1
Prin „persoană” se înţelege „persoană şcolarizată în cadrul universităţii la una din
categoriile considerate (Licenţă zi, Licenţă ID, Masterat, Program de conversie profesională,
Doctorat cu frecvenţă, Doctorat fără frecvenţă), deci, student, masterand sau doctorand”.

205

C. Se va insera o foaie de calcul totalizatoare pentru universitate, în care se va adăuga
un tabel similar celui prezentat în figura 2-112, în care se completează câte un rând
pentru fiecare facultate, numărul de persoane indicate la o categorie reprezentând
totalul numărului de persoane din categoria respectivă pe cei trei ani universitari
consideraţi în foaia de calcul corespunzătoare respectivei facultăţi (rândul 11 din ).
Tabelul din foaia de calcul centralizatoare trebuie să se actualizeze automat în cazul
în care utilizatorul realizează o modificare a oricărui număr de persoane considerat
în zona B8:T10 din cadrul unui tabel dintr-o foaie de calcul corespunzătoare unei
facultăţi (figura 2-112).


figura 2-112. Centralizare pe universitate

In această foaie de calcul se vor realiza următoarele:
a. se va calcula media numărului total de persoane şcolarizate pe universitate
pentru fiecare categorie de populaţie considerată (număr întreg);
b. se va trasa graficul numărului total de persoane pe facultăţi;
c. se va trasa graficul procentual al numărului total de persoane pe facultăţi;
d. în partea dreaptă-sus se vor insera data şi ora curentă (cu actualizare automată,
figura 2-113);


figura 2-113. Inserare dată şi oră curentă

e. sub tabel se va insera textul „Mai multe detalii pe site-ul web al universităţii.”
cu link către www.usv.ro.

2. Să se realizeze situaţia fictivă privind situaţia gradaţiilor de merit ale personalului
angajat în cadrul unei şcoli, considerându-se o serie de informaţii minimale: nume şi
prenume, funcţia, grad didactic, titular, gradaţie merit, punctajul validat al fişei de
autoevaluare în vederea acordării gradaţiei de merit. Să se introducă în tabel cel puţin
8 înregistrări, considerând că cel puţin două cadre didactice au gradaţii de merit şi cel
puţin două cadre didactice nu au gradaţii de merit. Să se realizeze următoarele:
a. Să se calculeze numărul total de persoane care au gradaţii de merit;
b. Să se ordoneze alfabetic înregistrările;
c. Să se calculeze numărul total de cadre didactice pe fiecare grad didactic;
206
d. Să se realizeze graficul corespunzător numărului de cadre didactice pe fiecare
grad didactic;
e. Să se calculeze punctajul mediu pentru cadrele didactice care au gradaţii de
merit şi pentru cele care nu au gradaţii de merit.
Pentru fiecare subpunct să se facă o copie a foii de calcul iniţiale şi să se realizeze
prelucrările necesare în această nouă foaie de calcul.

3. Să se realizeze situaţia fictivă privind situaţia adeverinţelor de salariat acordate în
ultima lună pentru personalul angajat în cadrul USV, considerându-se o serie de
informaţii minimale: nume şi prenume, funcţia, grad didactic, titular, vechime. Să se
introducă în tabel cel puţin 8 înregistrări, considerând că cel puţin două cadre didactice
sunt titulare şi cel puţin două cadre didactice sunt angajate pe perioadă determinată. Să
se realizeze următoarele:
a. Să se calculeze numărul total de persoane titulare care au solicitat adeverinţă
de salariat în perioada considerată;
b. Să se ordoneze alfabetic înregistrările;
c. Să se realizeze graficul procentual corespunzător numărului de cadre didactice
titulare, respectiv angajate pe perioadă determinată care au solicitat adeverinţă
de salariat în perioada considerată;
d. Să se calculeze vechimea medie pentru cadrele didactice din lista considerată.
Pentru fiecare subpunct să se facă o copie a foii de calcul iniţiale şi să se realizeze
prelucrările necesare în această nouă foaie de calcul.

4. Folosind programul de calcul tabelar Microsoft Excel, să se realizeze situaţia fictivă a
cadrelor didactice (minim 5) care au împrumutat reviste tehnico-ştiinţifice în ziua
precedentă, considerându-se următoarele informaţii: numele şi prenumele cadrului
didactic, număr reviste împrumutate. Să se realizeze următoarele:
a. să se realizeze ordonarea alfabetică a cadrelor didactice;
b. să se calculeze numărul total de reviste împrumutate;
c. să se calculeze media numărului de reviste împrumutate pe cadru didactic;
d. să se realizeze graficul corespunzător numărului de reviste împrumutate de
fiecare cadru didactic.
Pentru fiecare subpunct să se realizeze câte o copie a foii de calcul iniţiale şi să se facă
prelucrările necesare în această nouă foaie de calcul.


5. Se va crea un tabel având structura din figura 2-114. Se va completa cu cât mai multe
date.


figura 2-114. Tabel aplicaţie

a. Să se formateze "Data distribuţie" astfel: ziua - o literă sau două dacă este
MARŢI - "Ma" sau dacă este MIERCURI - "Mi"; ziua - în cifre; luna -
primele trei litere; anul - din 4 cifre;
b. Să se afişeze numărul de cărţi şi suma valorică a acestora, pe titluri de carte şi
pe agenţi de distribuţie, restricţionând interactiv tabela pe oraşe de distribuţie;
c. Să se afişeze nr. maxim şi nr. minim de cărţi vândute, pe titluri, pe clienţi şi pe
oraşe de distribuţie, modificând dinamic anul de distribuţie;

207

d. Să se realizeze o extragere tip bază de date care să releve toate informaţiile
privind vânzările realizate de agentul de distribuţie X în oraşul Suceava;
e. Să se calculeze volumul vânzărilor de cărţi pe anii 2010 şi 2008, ca diferenţă
faţă de anul 2009;
f. Să se calculeze media vânzărilor de cărţi pentru oraşele Suceava şi Brăila, pe
ani, iar în cadrul acestora pe luni de distribuţie.


209















3. Realizarea prezentărilor
3.1. Elemente de conceptualitate şi design ale prezentărilor
3.1.1. Elemente ce concură la succesul unei prezentări

Realizarea unei prezentări presupune parcurgerea unor etape.

• stabilirea conţinutului
• construirea structurii prezentării,
• susţinerea acesteia.

Pentru a face o prezentare de succes trebuie avut în vedere următoarele:

• caracterul şi natura auditoriului;
• necesitatea pregătirii prealabile a prezentării;
• folosirea profesionista a mijloacelor audio-vizuale în timpul prezentării;
• folosirea tehnicilor oratorice şi a limbajului într-un mod planificat si
controlat
• exprimare clară şi concisă.

La susţinerea unei prezentări trebuie:

• stabilit scopul care trebuie atins;
• împărţirea scopului general în obiective posibil de realizat;
• cunoaşterea auditoriul care urmează sa asculte prezentarea;
• adaptarea prezentării la tipul asistentei.

Pentru realizarea cadrului prezentării trebuie sa întocmiţi două planuri:

• planul şi organizarea subiectului;
• planul si structura modului în care va fi prezentat.

210
Pentru organizarea subiectului este indicat ca acesta să conţină:

• o singura tema principala;
• obiective clare;
• secţiuni distincte pe care auditoriul le poate înţelege.

3.1.2. Adresabilitatea, planificarea şi organizarea unei prezentări
În funcţie de adresabilitatea unei prezentări, fie că aceasta este destinată educării sau
convingerii unor persoane, într-un mediu de specialişti sau în alte situaţii oficiale, este bine de
urmat următoarele sfaturi:
• Enunţarea problemei, soluţiei, alternativele respinse, cercetarea în sprijinul
soluţiei, costul (buget/resurse) şi acţiunile.
• O prezentare 5-10 minute va conţine 1-2 diapozitive şi va prezenta o singură
idee. Pentru o prezentare de o ora se pot realiza 25-30 de diapozitive şi trata
3-4 subiecte, (în medie 2 minute pentru fiecare diapozitiv).
• Menţinerea fiecărui punct marcat pe lungimea unei singure linii, fără a
împărţi textul pe rânduri, mesajul devenind mai lizibil şi lista cu marcatori
mai concisă şi mai uşor de parcurs. Eliminarea pe cât posibil articolele ca
„un” şi „o”.
• Alegerea unui şablon formă atractiv, cu aspect profesional. Aspectul nu
trebuie să distragă atenţia de la mesaj.
• Menţinerea diapozitivelor cât mai accesibile tuturor, unde este posibil.
Utilizarea unui contrast puternic între culoarea de fundal şi culoarea
textului.
• Menţinerea textului cât mai simplu. Textul dintr-un diapozitiv constituie în
primul rând un punct cheie care trebuie dezvoltat în discurs.
• Cereţi asistenţei să pună întrebările doar la sfârşitul prezentării.
• Încadrarea în timpul stabilit

Structura unei prezentări cuprinde:

1. Introducerea, în care se stabileşte contactul cu auditoriul şi se prezintă subiectul şi tema
principala;
2. Cuprinsul, în care se explică tema în detaliu, dezvoltând-o şi argumentând-o;
3. Încheierea, în care prezentă principala temă în rezumat.

Având în vedere structura tip a unei prezentări se vor include cel puţin următoarele
diapozitive:
• Titlul prezentării şi numele prezentatorului
• Introducere – de la început trebuie enunţată problema al cărei răspuns
încercăm să-l dam cu prezentarea. O prezentare bună trebuie să captiveze
audienţa de la început. Se pot aloca unul sau mai multe slide-uri după caz
pentru a poziţiona în context prezentarea.
• Cuprinsul – care prezintă pe scurt subiectele tratate în prezentare si vine ca
un răspuns la problemele enunţate în introducere. Cuprinsul se poate repeta
pe parcursul prezentării servind astfel ca slide intermediar între subiecte şi
ajută audienţa să urmărească progresul prezentării.

211

• O succesiune de 3-4 subiecte care conţin fiecare: o idee sau o problema şi
modul de rezolvare al acesteia, date suplimentare sau exemple care
ilustrează ideea respectivă, grafice, imagini sau elemente multimedia. Dacă
prezentarea este tehnică, se pot include demonstraţii. Trebuie stabilit locul
acestora în cadrul prezentării prin introducerea unui slide care descrie pe
scurt demonstraţiile efectuate şi calcularea duratei acestora. Este
recomandat ca pentru fiecare subiect prezentat sa nu depăşească mai mult
de 3-5 slide-uri.
• Sumar al celor prezentate – putem repeta cuprinsul şi reaminti audienţei
subiectele principale discutate.
• Concluzii şi reiterarea mesajului principal
• Sesiune de întrebări şi răspunsuri - opţional
3.2. Manipularea elementelor unei prezentări

Microsoft Office PowerPoint 2007 este un program de prezentare grafică cu ajutorul
căruia utilizatorii sunt capabili să creeze rapid prezentări cu aspect profesional şi cu impact
ridicat, dinamice, integrând, în acelaşi timp, fluxul de lucru şi modalităţi simple de partajare a
informaţiilor.
La fel ca şi celelalte programe din suita Office 2007, aplicaţia PowerPoint vă oferă
controlul pentru a crea prezentări cu aspect deosebit, pornind de la interfaţa utilizator
Microsoft Office Fluent şi până la noile capacităţi de formatare şi grafice.
Prezentăm în continuare o parte din avantajele utilizării noii versiuni a programului
PowerPoint 2007.
Panglica, parte din interfaţă utilizator Microsoft Office Fluent, este proiectată cu scopul
de a vă ajuta să găsiţi rapid comenzile de care aveţi nevoie pentru a realiza o activitate.

Componentele de bază ale Panglicii sunt:

1. Filele se află în partea de sus a Panglicii. Fiecare dintre acestea reprezintă
activităţi esenţiale într‑un program dat. (figura 3-1).
2. Grupurile sunt seturi de comenzi corelate, afişate pe file. Acestea adună toate
comenzile de care este posibil să aveţi nevoie pentru un tip de activitate și rămân afişate şi la
dispoziţie, oferind un ajutor vizual bogat.
3. Comenzile sunt aranjate în grupuri. O comandă poate fi un buton, un meniu sau o
casetă unde se pot introduce informaţii.

figura 3-1. Panglica (Ribbon) în PowerPoint2007
212

Comenzile sunt organizate în grupuri logice care sunt grupate în file. Fiecare filă are
legătură cu un anumit tip de activitate, cum ar fi scrierea sau asamblarea unei pagini. Pentru a
reduce aglomerarea de pe ecran, unele file apar doar când sunt necesare.
Nu există nici o metodă de a şterge sau înlocui Panglica cu barele de instrumente şi
meniurile din versiunile mai vechi de Microsoft Office. Există posibilitatea de a minimiza
panglica pentru a face mai mult loc pe ecran. Când se minimizează Panglica, sunt vizibile
numai filele.
Deoarece fiecare filă are legătură cu un anumit tip de activitate, acestea nu pot fi
particularizate cu uşurinţă la fel ca în cazul barelor de instrumente din versiunile anterioare.
Nu există posibilitatea de a adăuga sau rearanja comenzile pe Panglică, modificarea sau
eliminarea unei comenzi sau a unui grup de pe Panglică, adăugarea de file pe Panglică, cu
excepţia celor adăugate utilizând cod XML şi de programare, comutarea la bare de
instrumente şi meniuri din versiunile anterioare de Microsoft Office.
Meniul OFFICE poate fi accesat apăsând butonul, -- Microsoft Office. Acest
buton se află în colţul din stânga sus al ferestrei PowerPoint şi deschide meniul afişat în figura
3-2. Se foloseşte şi denumirea de buton Office.
Comenzile din meniul Office sunt pentru lucrul efectiv cu fişierul: salvare, tipărire, de
deschidere, de închidere, etc… . Aceste comenzi au fost în meniul File în versiunile anterioare
PowerPoint.

figura 3-2. Butonul Microsoft Office

Bara de instrumente Acces rapid se află implicit în partea de sus a ferestrei
PowerPoint şi furnizează acces rapid la instrumentele pe care le utilizaţi frecvent. Bara de
instrumente Acces rapid se poate particulariza prin adăugarea de comenzi.
Adăugarea de comenzi se poate realiza astfel:
1. Clic pe butonul Office;
2. PowerPoint Options;
3. În caseta de dialog apărută, se face clic în lista din stânga pe opţiunea Customize,
după care se aleg comenzile dorite şi se adaugă în bara de instrumente Acces Rapid.
3.2.1. Gruparea şi separarea elementelor unei prezentări

Crearea unei noi prezentări
Pentru a crea o nouă prezentare puteţi începe o prezentare de la zero (from scratch),
sau se pot utiliza şabloane sau alte prezentări.


213


figura 3-3. Deschiderea unei noi prezentări PowerPoint

Pentru a porni o prezentare nouă de la zero se procedează astfel:
• Faceţi clic pe butonul Microsoft Office;
• Faceţi clic pe New din meniul care se deschide.
• Alegeţi o opţiune din fereastra New Presentation (numai un fragment din
aceasta este afişat aici).
De asemenea pentru a porni o prezentare se pot utiliza şabloane (Templates).
Un template este un fişier care conţine setări iniţiale – uneori poate conţine şi text –
pe care le puteţi utiliza în noua prezentare pentru a scurta timpul de lucru.
Şabloane pot avea formate variate, dar pot include slide-uri de probă, un fundal grafic,
fonturi personalizat de culoare şi teme şi de poziţionare personalizate pentru placeholders-uri.
Pentru a selecta un template, puteţi alege din următoarele categorii:
• Installed Templates: template-uri care sunt preinstalate cu PowerPoint
• My Templates: template-uri care au fost create de utilizator sau descărcate
anterior din Microsoft Office Online
• Microsoft Office Online templates: Microsoft propune template-uri care pot
fi descărcate on line.

Salvarea unei prezentări

PowerPoint este un program Windows tipic dacă ne referim la modul în care salvează
şi deschide fişierele. Întreaga prezentare PowerPoint este stocată într-un singur fişier, precum
şi orice grafic, imagine sau alte elemente care sunt încorporate în acest fişier.
Prima dată când se va salva o prezentare, PowerPoint deschide caseta de dialog Save
As (Salvare ca), pentru a îi face un nume şi o locaţie. După aceea, pentru salvarea prezentării,
PowerPoint foloseşte aceleaşi setări.
PowerPoint va salva automat o prezentare nouă în noul format. Vedeţi formatul în care
se va salva un fişier privind la caseta de dialog Save As. Se observă că noul fişier va avea
extensia .pptx. Litera „x” înseamnă că este un fişier PowerPoint 2007.(figura 3-4).

214

figura 3-4. Salvarea unei prezentări figura 3-5. Tipuri de formate

Lucrul cu slide-uri

Diferite template-uri propun pentru începerea unei prezentări un număr oarecare de
slide-uri de diferite tipuri. O prezentare de tipul “blank presentation” conţine a doar un singur
slide şi trebuie să creaţi oricare alte slide-uri doriţi.
Există mai multe modalităţi de a crea noi slide-uri. De exemplu, aveţi posibilitatea de
a introduce orice text în panoul Outline după care puteţi reveni în modul de lucru cu slide-uri
sau puteţi adăuga un slide nou utilizând comanda New Slide din grupul Slides, fila Home.
Există posibilitatea de a copia slide-uri existente, fie în cadrul aceleiaşi prezentare sau
din alte surse.

Crearea de slide-uri noi

• Crearea de slide-uri noi utilizând panoul Outline
• Crearea de slide-uri noi utilizând panoul Slides
• Crearea de slide-uri noi utilizând layout-uri


figura 3-6. Crearea de slide-uri noi

Panoul Outline prezintă textul din slide-urile prezentării organizate ierarhic, având
titlul slide-ului plasat la nivelul cel mai înalt (top level) urmat de diverse niveluri organizate
sub forma unor liste. Textul care este introdus în panoul Outline apare într-un slide şi vice-
versa.
Pentru a insera un nou slide utilizând panoul Outline, se procedează în modul următor:
1. Alegeţi Normal view.
2. Click-dreapta într-o linie existentă din panoul Outline, după care doriţi să
introduceţi noul slide.

215

3. Click New Slide. Se observă că va apărea o nouă linie în panoul Outline, având
simbolul unui slide în stânga.
4. Tastaţi titlul noului slide.

Pentru a insera rapid un nou slide utilizând panoul Slides, se procedează în modul
următor:
1. Alegeţi Normal view, după care selectaţi slide-ul după care doriţi să inseraţi noul slide
2. Apăsaţi apoi tasta Enter şi apare un nou slide.
Dezavantajul acestei metode este că nu vă puteţi specifica layout-ul (aspectul) slide-urilor.

figura 3-7. Inserarea unui nou slide

Pentru a alege un layout diferit de cel implicit se procedează se procedează astfel:

1. Pe fila Slides, faceţi clic sub diapozitivul unic care apare deja acolo.
2. În fila Home, în grupul Slides, faceţi clic pe săgeata de lângă New Slides.
Apare o galerie, afişând imaginile reduse ale mai multor aspecte de diapozitive
disponibile caracterizate de un nume şi de substituenţi (figura 3-8).

figura 3-8. Alegerea temei noului slide

1. Numele desemnează conţinutul pentru care este proiectat fiecare layout.
2. Substituenţii (placeholders) care afişează pictograme colorate pot conţine text, dar, de
asemenea, este posibil să faceţi clic pe pictograme pentru a insera automat obiecte,
inclusiv ilustraţii SmartArt și miniaturi.

216
Faceţi clic pe layout-ul pe care îl doriţi pentru noul slide.
Noul slide apare atât pe fila Slides, unde este evidenţiat ca diapozitiv curent, cât și în panoul
Slides. Acest procedeu se repetă pentru fiecare slide nou pe care îl adăugaţi.
Pentru ca slide-ul nou să aibă acelaşi layout ca cel precedent, faceţi clic doar pe New Slide, nu
pe săgeata din dreptul lui.

Copierea unui slide

Dacă doriţi să creaţi două slide-uri asemănătoare în conţinut și aspect, economisiţi
timp creând un slide care să aibă întreaga formatare și tot conţinutul care va fi partajat între
cele două diapozitive, apoi efectuaţi o copie a slide-ului, înainte de a face ultimele finalizări
individuale la fiecare dintre diapozitive.
Pe fila Slides, faceţi clic dreapta cu mouse-ul pe slide-ul pe care doriţi să îl copiaţi,
apoi faceţi clic pe Copy în meniul de comenzi rapide.
Tot pe fila Slides, faceţi clic cu butonul din dreapta în locaţia unde adăugaţi noua
copie a slide-ului, apoi faceţi clic pe Paste în meniul de comenzi rapide.
De asemenea, este posibil să inseraţi o copie a unui slide dintr-o prezentare în altă
prezentare.

Modificarea ordinii slide-urilor

Pe fila Slides, faceţi clic pe slide-ul pe care îl mutaţi, apoi glisaţi-l în locaţia dorită.
Pentru a selecta mai multe slide-uri, faceţi clic pe diapozitivul pe care îl mutaţi, apoi
apăsaţi și menţineţi apăsată tasta CTRL în timp ce faceţi clic pe fiecare dintre celelalte
diapozitive pe care le mutaţi.

Ştergerea unui slide

Pe fila Slides, faceţi clic cu butonul din dreapta pe diapozitivul pe care îl ştergeţi, apoi
faceţi clic pe Delete (Ștergere diapozitiv) în meniul de comenzi apărut.

3.2.2. Importarea şi poziţionarea unor elemente grafice ale unei prezentări

Utilizarea substituenţilor (placeholders) şi inserarea textului

În continuare se va prezenta modul de lucru şi de inserare de conţinut într-un slide.
Substituenţi: Casete cu bordura punctată sau haşurată din care se constituie
majoritatea slide-urilor Aceste casete conţin textul titlului şi al corpului sau obiecte cum ar fi
diagrame, tabele şi imagini.
1. În panoul Slide se poate lucra direct cu slide-uri individuale.
2. Bordurile punctate identifică substituenţii în care se poate tasta un text sau se pot
insera imagini, diagrame şi alte obiecte Substituentul implicit este un de tip
multifuncţional, după cum se arată în figura 3-9.
3. Fila Slides afişează o versiune redusă a fiecărui diapozitiv afişat în panoul Slide.
După ce se adaugă alte slide-uri, se poate face clic pe o imagine redusă din fila Slides
pentru ca slide-ul să apară în panoul Slide. Altă posibilitate este să glisaţi imaginile reduse
pentru a rearanja diapozitivele din prezentare. De asemenea, în fila Slides se pot adăuga sau
şterge diapozitive.
4. În panoul Notes aveţi posibilitatea să tastaţi note despre slide-ul curent.

217


figura 3-9. Inserarea conţinutului într-un slide

Conţinutul cel mai obişnuit al slide-urilor dintr-o prezentare PowerPoint îl reprezintă
textul - în titluri, anteturi şi liste marcate.
Pentru a adăuga text la orice slide, faceţi clic pe substituentul în care doriţi să adăugaţi
textul, apoi tastaţi-l sau lipiţi-l.

Modificarea aspectului textului

Există mai multe modalităţi de a modifica aspectul textului unui slide (diapozitiv), de
la utilizarea butoanelor de bază de pe fila Home pentru formatare fontului, a stilului, a
dimensiunii, a culorii şi a caracteristicilor paragrafelor, până la opţiuni mai avansate, cum ar fi
sau conversia în ilustraţii SmartArt.


figura 3-10. Fila Home

Anumiţi substituenţi formatează automat textul ca listă marcată, iar alţi substituenţi nu
fac acest lucru. Pe fila Home, în grupul Paragraph, alegeţi oricare dintre următoarele
variante:
• Pentru a comuta între o listă marcată şi un text nemarcat, selectaţi textul,
apoi faceţi clic pe Marcatori .
• Pentru a modifica stilul caracterelor marcatori dintr-o listă marcată, faceţi
clic pe săgeata de lângă Marcatori, apoi faceţi clic pe stilul de marcare
dorit.

De asemenea, este posibil să faceţi aceste modificări asupra unui text cu ajutorul
Minibarei de instrumente, o bară de instrumente semitransparentă, în miniatură, care devine
disponibilă atunci când selectaţi un text.

218

figura 3-11. Minibara de instrumente

Pentru a vedea clar Minibara de instrumente, poziţionaţi indicatorul pe aceasta. Pentru
a utiliza Minibara de instrumente, faceţi clic pe oricare dintre comenzile disponibile.
Minibara de instrumente se mai afişează şi dacă faceţi clic cu butonul din dreapta pe un text
neselectat.

Adăugarea notelor vorbitorului

Textul utilizat în exces determină ca diapozitivul să aibă un aspect aglomerat și să
distragă atenţia publicului. Dar dacă unele dintre informaţiile de care aveţi nevoie nu se află
pe ecranul vizualizat de public, cum se pot urmări acestea?
Soluţia acestei probleme o reprezintă notele vorbitorului, care se pot introduce în
panoul Notes pentru fiecare diapozitiv. Notele vorbitorului vă ajută să eliminaţi conţinutul în
exces al prezentării de pe ecran, fără a pierde informaţiile necesare pentru prezentare.
3.2.3. Alinierea şi distribuirea elementelor unei prezentări

Teme şi stiluri rapide pentru text şi obiecte grafice

Office PowerPoint 2007 este însoţit de teme, aspecte şi stiluri rapide noi, care oferă o
paletă largă de opţiuni atunci când formataţi prezentările.
temă: - Combinaţie dintre un set de culori tematice, de fonturi tematice şi de efecte
tematice. O temă poate fi aplicată unui fişier ca selecţie unică.
aspect: - Aranjarea elementelor, cum ar fi textele de titlu şi subtitlu, listele, imaginile,
tabelele, diagramele, formele şi filmele, într-un diapozitiv (slide).
stiluri rapide: - Colecţii de opţiuni de formatare care facilitează formatarea
documentelor şi obiectelor.
Temele simplifică procesul de creare a prezentărilor profesionale. Doar selectând tema
dorită se pot obţine combinaţiile dorite. Cu un singur clic, fundalul, textul, reprezentările
grafice, diagramele şi tabelele se modifică pentru a reflecta tema selectată, asigurându-se că
toate elementele din prezentare sunt complementare. Se poate aplica aceeaşi temă pe care o
aplicaţi în prezentare la un document Microsoft Office Word 2007 sau la o foaie de lucru
Microsoft Office Excel 2007.
Există trei elemente specifice ale unei teme:
• fonturile temă (fonturi tematice) = Un set de fonturi principale şi secundare
care se aplică unui fişier.
• culorile temă (culori tematice) = Un set de culori utilizate într-un fişier.
• efectele temă (efecte tematice) = Un set de atribute vizuale care se aplică la
elementele dintr-un fişier.
Efectele tematice, împreună cu culorile tematice şi cu fonturile tematice alcătuiesc o
temă.
Culorile sunt aplicate prin intermediul unor liste de culori, cum au fost în PowerPoint
2003, dar acum se pot aplica tente sau nuanţe de o culoare cu mai mare uşurinţă.
Ori de câte ori se va deschide o listă sau un meniu care conţine o paletă de culori, ca
cea din figura 3-12, veţi putea alege culoarea dorită. Primul rând conţine rând conţine culorile
de bază pentru tema actuală şi sub ele sunt diferite nuanţe mai închise sau mai deschise ale

219

culorilor. Aplicarea temelor de culori în loc de culori fixe, va permite ca obiectele să îşi
schimbe automat culoarea când se va trece la o altă temă.


figura 3-12. Alegerea unei culori

După aplicarea temei la prezentare, galeriile Stiluri rapide se modifică pentru a se
adapta la acea temă specifică. Ca rezultat, toate noi reprezentări grafice SmartArt, tabelele,
diagramele, WordArt sau text pe care le inseraţi în prezentare se potrivesc automat cu tema
existentă. Prin culori temă consistente, toate materialele pot avea un aspect relevant şi
profesional.


figura 3-13. Picture Style

Se pot adăuga efecte cum ar fi umbră, reflecţie, strălucire, contururi slabe, încadrare,
teşitură şi rotaţie 3-D la forme, reprezentări grafice SmartArt, tabele, text şi WordArt în
prezentările Office PowerPoint 2007. Nu mai este nevoie să angajaţi un proiectant
profesionist pentru a crea aceste efecte. În schimb, aveţi posibilitatea să utilizaţi efecte
profesioniste, uşor de modificat, direct în PowerPoint.

Vizualizări în PowerPoint 2007; Modificarea vizualizării implicite

Vechiul meniu View (Vizualizare) din versiunile anterioare de PowerPoint este acum
fila View (Vizualizare) din Microsoft Office PowerPoint 2007. Fila View este localizată în
meniul Panglică.
O vedere este o modalitate de a vă afişa prezentarea pe ecran. PowerPoint vine cu mai
multe moduri de vizualizare, pentru că în momente diferite în timpul procesului de creare,
este util a se studia prezentarea în diferite moduri. De exemplu, atunci când adăugaţi un grafic
unui diapozitiv (slide), este necesar a se lucra în strânsă legătură cu acel slide, însă în
momentul în care se doreşte rearanjarea ordinii diapozitivelor, aveţi nevoie de a vedea
prezentarea în ansamblu.
PowerPoint are patru vizualizări principale:
• vizualizare normală (Normal);
• vizualizare sortator diapozitive (Slide Sorter);
• vizualizare Pagini de note (Notes Page)
• vizualizarea Expunere diapozitive (Slide Show);

220

figura 3-14. Selecţia modului de vizualizare a slide-urilor

Există două modalităţi pentru a schimba modul de vizualizare:
• faceţi clic pe unul din butoanele de pe fila View
• faceţi clic pe unul din butoanele de vedere în colţul din dreapta-jos a
ecranului. (figura 3-14).
Toate modurile de vizualizare sunt disponibile în ambele locuri, cu excepţia Notes
Page, pe care îl puteţi accesa numai de la fila View.
Vizualizarea Normal este principala vizualizare pentru editare, în care scrieţi şi
proiectaţi prezentări.
Vizualizarea Slide Sorter este o vizualizare a diapozitivelor sub formă de imagini
reduse.
Aveţi posibilitatea să tastaţi notele în panoul Notes Page, care este localizat imediat
sub slide-ul activ în vizualizarea normală. Cu toate acestea, dacă doriţi să vizualizaţi şi să
lucraţi cu notele în format pagină completă, pe fila View, faceţi clic pe Notes Page.
Vizualizarea Slide Show ocupă întreg ecranul computerului, ca o prezentare reală. În
această vizualizare, vedeţi prezentarea aşa cum o va vedea publicul. Vedeţi graficele,
repetiţiile, filmele, efectele animate şi efectele de tranziţie, aşa cum vor arăta în timpul
prezentării reale.
Atunci când modificaţi vizualizarea implicită la una care se potriveşte cu lucrul,
PowerPoint se deschide întotdeauna în acea vizualizare. Printre vizualizările disponibile
pentru a fi setate ca implicite, se află vizualizarea Slide Sorter, vizualizarea doar schiţă,
vizualizarea Notes Page şi variaţii pentru vizualizare normală.
Vizualizarea normală este implicită. Pentru a se modifica vizualizarea implicită se
procedează astfel:
Faceţi clic pe butonul Microsoft Office , apoi faceţi clic pe PowerPoint Options.
În caseta de dialog PowerPoint Options, faceţi clic pe Advances (Complex).
Sub Display (Afişare), în listă se deschid toate documentele în această vizualizare,
selectaţi vizualizarea pe care doriţi să o setaţi ca implicită, apoi faceţi clic pe OK.

Zooming in şi Zooming out

Dacă aveţi nevoie de o privire mai atentă asupra unei prezentări, aveţi posibilitatea de a
modifica modul de panoramare (Zoom) pentru a se potrivi cu aproape orice situaţie.

221

De exemplu, dacă aveţi probleme la plasarea unui grafic exact la acelaşi nivel ca unele
verticale de tip text într-o cutie de lângă aceasta, puteţi utiliza funcţia zoom pentru mai multe
precizie. Puteţi vizualiza documentul la care lucraţi la diferite dimensiuni pe ecran, fără a
schimba dimensiunea uneltelor înconjurătoare sau de mărimea de imprimare.
Un document se poate mări, pentru a-l vedea mai în detaliu, sau se poate micşora,
pentru a face posibilă vizualizarea unei părţi mai mari din pagină la o dimensiune redusă. De
asemenea, aveţi posibilitatea să salvaţi o anumită setare de panoramare cu un şablon de
document.

Mărirea sau micşorarea rapidă a unui document

Pe bara de stare, faceţi clic pe glisorul Zoom, din colţul din
dreapta jos a ecranului.
Glisaţi la setarea procentuală de panoramare pe care o doriţi.

Alegerea unei anumite setări de panoramare

Aveţi posibilitatea să alegeţi cât de mult din document să apară pe ecran.
În fila View, în grupul Zoom, faceţi clic pe Zoom, apoi introduceţi un procent sau
alegeţi oricare alte setări

figura 3-15. Alegerea unei anumite setări de panoramare
3.2.4. Întrebări de control

1. Cum se pot adăuga comenzo noi în bara de instrumente Acces rapid?
2. Cum se pot insera slide-uri noi într-o prezentare?
3. Ce este un substituent (placeholders)?
4. Care cunt tipurile vizualizări principale în PowerPoint 2007?
5. Cum se poate măriri sau micşora rapid un document?
3.2.5. Aplicaţii

1. Se va începe realizarea unei prezentări în PowerPoint 2007 care să aibă ca temă:
„Prezentarea domeniului în care lucraţi”.
3.3. Lucrul cu tabele şi grafice
3.3.1. Inserarea unui tabel

1. Faceţi clic pe fila Insert.
2. Faceţi clic pe butonul Table, (figura 3-16)
3. Glisaţi pentru a selecta numărul de rânduri şi coloane
222
4. Eliberaţi mouse-ul şi în document va apare un tabel.


figura 3-16. Inserare tabel

sau:
Apăsaţi butonul Insert Table…
Va apare caseta de dialog din figura 3-17 în care vi se cere să selectaţi numărul de
coloane şi de rânduri ale tabelului care va fi construit.


figura 3-17. Stabilirea dimensiunii unui tabel

Pentru a desena un tabel apăsaţi butonul Draw Table, după care trasaţi linii verticale şi
orizontale care vor alcătui liniile şi coloanele tabelului. (figura 3-18).

figura 3-18. Desenare tabel

Pentru a insera un tabel de tip foaie Excel se apasă butonul Excel Spreadsheet.
3.3.2. Inserare de coloane sau de rânduri într-un tabel; Îmbinarea (merge) şi scindarea
(split) celulelor.

1. Click într-o celulă a tabelului.
2. Selectaţi fila Layout.


figura 3-19. Inserare de coloane sau de rânduri într-un tabel

223


Pentru a insera coloane şi rânduri într-un tabel selectaţi butoanele Insert Above,
Insert Below, Insert Left, sau Insert Right. (figura 3-19)
Pentru a şterge o coloană sau un rând se apasă butonul Delete şi apoi Delete Columns
sau Delete Rows.

Îmbinarea (merge) şi scindarea (split) celulelor.


figura 3-20. Îmbinarea sau scindarea celulelor

Selectaţi celulele pe care doriţi să le combinaţi sau celula pe care doriţi să o scindaţi,
apoi faceţi clic pe butonul Merge Cells sau Split Cells din grupul Merge de pe fila Layout.
Nu se pot selecta mai multe celule care nu sunt adiacente.

Alinierea textului în celule, rânduri şi coloane (figura 3-21)

Selectaţi textul din tabel pe care doriţi să îl modificaţi.
Faceţi clic pe fila Layout. în Tab-ul Tools.
Pentru a alinia textul, faceţi clic pe unul din butoanele de aliniere din grupul
Alignment: Align Left, Center, Align Right, Align Top, Center Vertically, sau Align Bottom.

figura 3-21. Aliniere text

Pentru a schimba direcţia textului, faceţi clic pe butonul Text Direction şi apoi
selectaţi una din opţiunile care apar.
3.3.3. Formatarea coloanelor sau a rândurilor unui tabel


figura 3-22. Formatare colane/rânduri

Faceţi clic pe tabel. Faceţi clic pe fila Design
Selectaţi First Column/Header Row pentru a formata prima coloană/rând ale tabelului
în mod special.
224
Selectaţi Last Column/Total Row pentru a formata ultima coloană/rând ale tabelului
în mod special.
Selectaţi Banded Column/Banded Row pentru a formata diferit coloanele sau
rândurile impare faţă de cela pare.
3.3.4. Adăugarea sau modificarea unui efect la un tabel

Selectaţi tabelul căruia doriţi să îi adăugaţi un efect.


figura 3-23. Adăugare de efecte

În fila Design, în grupul Table Styles, faceţi clic pe Efecte (figura 3-23), apoi aveţi
următoarele variante:
• Cell Bevel
Shadow - pentru a adăuga sau a modifica o umbră. Pentru a particulariza umbra,
faceţi clic pe Shadow Options, apoi alegeţi opţiunile dorite.
Reflection - pentru a adăuga sau a modifica o reflexie, indicaţi spre Reflexie, apoi
faceţi clic pe variaţia de reflexie dorită.
3.3.5. Inserarea unui grafic

Cu ajutorul diagramelor şi a graficelor se pot prezenta într-un mod eficient informaţii,
realizându-se mai mult decât o simplă listă de numere. PowerPoint 2007 este complet
integrat cu instrumente de calcul tabelar Excel 2007, ceea ce îl face foarte uşor de utilizat
pentru a crea un grafic de la zero sau de a importa date dintr-o foaie de calcul existente.

figura 3-24. Inserarea unu grafic

1. Selectaţi slide-ul unde doriţi să inseraţi graficul;
2. În fila Insert, grupul Illustrations, face-ţi click pe butonul Chart pentru a deschide
caseta de dialog Insert Chart de unde puteţi selecta tipul de grafic dorit.
3. Selectaţi tipul de grafic din lista din stânga, sau pur şi simplu alegeţi din galeria din
dreapta unde puteţi vizualiza toate opţiunile disponibile. Odată ce aţi efectuat
selecţia, faceţi clic pe OK.
4. Graficul va apărea în slide, şi Excel va deschide un tabel cu datele deja completate.
5. Puteţi adăuga date şi etichete de foaie de lucru Excel şi graficul va fi actualizat automat
în slide.

225

6. Când aţi terminat, faceţi click în colţul de din dreapta sus a tabelului Excel pentru a închide de
foaia de lucru.

Actualizarea unui grafic

După ce aţi creat o diagramă există posibilitatea actualizării acesteia după adăugarea sau
ştergerea informaţiilor.

3.3.6. Personalizarea unui grafic
Când inseraţi un grafic pe un slide, PowerPoint va alege o formatarea care se bazează pe
tema diapozitivului dumneavoastră. Toate elementele de diagramă pot fi personalizate fie
folosind elemente predefinite sau prin modificarea elementelor individual.


figura 3-25. Personalizarea unui grafic

Pentru a modifica aspectul sau stilul unui grafic selectaţi graficul, apoi din fila Design
alegeţi din grupurile Chart Layouts sau Chart Styles opţiunea dorită (figura 3-25).
3.3.7. Modificarea elementelor unui grafic individual

Selectaţi graficul pe care doriţi să îl modificaţi, apoi alegeţi fila Layout. (figura 3-26)

figura 3-26. Modificarea elementelor unui grafic

Format Selection: - apăsând acest buton se deschide o fereastră de dialog în care
puteţi modifica formatarea pentru elementele grafice selectate.
Reset to Match Style: - se va şterge orice formatare personalizată aplicată graficului.
Chart Title: - adăugarea, modificarea sau poziţionarea titlului unui grafic.
Axis Titles: - adăugarea, modificarea sau poziţionarea textului din etichetele axelor.
Legend: - adăugarea, modificarea sau poziţionarea legendei unui grafic.
3.3.8. Întrebări de control

1. Explicaţi modul de inserare a unui tabel într-o prezentare realizată cu PowerPoint
2007.
2. Explicaţi modul de inserare a unui grafic într-o prezentare realizată cu PowerPoint
2007.
3.3.9. Aplicaţii

226
1. Realizaţi un tabel în care să introduceţi toate elemtele prezentate în acest capitol.
2. Realizaţi un grafic care să aibă ca referinţă datele introduse în tabelul de la exerciţiul 1
3.4. Aplicarea de efecte elementelor unei prezentări
3.4.1. Alegerea unei teme

Un document poate fi formatat uşor şi rapid, pentru a avea un aspect modern şi
profesional, prin aplicarea unei teme
Temă: Un set de elemente unificate de proiectare care conferă un anumit aspect
documentului prin utilizarea de culori, fonturi şi reprezentări grafice.
O temă de document este un set de opţiuni de formatare care include un set de culori
tematice, un set de fonturi tematice şi un set de efecte tematice.
Metoda de punere în aplicare a unei teme depinde dacă această temă este disponibilă
deja în prezentare sau nu. Unele teme sunt construite în PowerPoint, astfel încât ele sunt
întotdeauna disponibile; alte teme sunt disponibile numai atunci când utilizaţi anumite
template-uri, sau atunci când ele se aplică în special dintr-un fişier extern.
Pentru a aplica o temă din galeria PowerPoint se procedează astfel:
Se deschide fila Design, apoi din grupul Themes se alege tema dorită. (figura 3-27)


figura 3-27. Alegerea unei teme

Temele de document pe care le aplicaţi afectează imediat stilurile pe care le utilizaţi în
document.

Particularizarea culorilor tematice (Theme Colors)

Culorile tematice conţin patru culori de text şi de fundal, şase culori de accentuare şi
două culori de hyperlinkuri.
Culorile din butonul Colors, , reprezintă textul curent şi culorile de fundal.
Setul de culori pe care îl vedeţi lângă numele Colors după ce faceţi clic pe butonul Colors
reprezintă culorile de accentuare şi hyperlink pentru acea temă. Când modificaţi oricare dintre
aceste culori pentru a crea propriul set de culori tematice, culorile care sunt afişate în butonul
Colors şi lângă numele Colors se vor modifica automat.
Pentru a crea noi culori pentru teme se urmează următorii paşi:

figura 3-28. Crearea unei noi teme utilizând culori noi


227

1. Clic pe butonul Colors din grupul Themes (apare meniul derulant din figura 3-28)
2. Faceţi clic pe Create NewTheme Colors.
3. Sub Colors Themes, faceţi clic pe butonul elementului culorii tematice pe care
doriţi să îl modificaţi.
4. Sub Colors Themes, selectaţi culorile pe care doriţi să le utilizaţi.
Sub Sample (Eşantion), aveţi posibilitatea să vedeţi efectul modificărilor pe care le
efectuaţi. Pentru a vedea cum afectează culorile pe care le selectaţi stilurile pe care le-aţi
aplicat în document, faceţi clic pe Examinare.
Repetaţi paşii 3 şi 4 pentru toate elementele de culori tematice pe care doriţi să le
modificaţi.
5. În caseta Name, tastaţi un nume potrivit pentru noile culori tematice.
6. Faceţi clic pe Save (Salvare).

Particularizarea fonturilor tematice (Theme Fonts)

Fonturile tematice conţin un font de titlu și un font de corp de text. Când faceţi clic pe
butonul Theme Fonts, aveţi posibilitatea să vedeţi numele fontului titlu şi fontul corpului de
text care este utilizat pentru fiecare font tematic sub numele Theme Fonts. Aveţi posibilitatea
să modificaţi ambele fonturi.


figura 3-29. Particularizarea fonturilor unei teme

Pentru a crea noi culori pentru teme se urmează următorii paşi:

1. Clic pe butonul Fonts din grupul Themes (apare meniul derulant din figura 3-29)
2. Faceţi clic pe Create NewTheme Fonts.
3. În casetele Heading Font și Body Font, selectaţi fonturile pe care doriţi să le
utilizaţi.
Mostra se actualizează cu fonturile pe care le selectaţi.
4. În caseta Name, tastaţi un nume potrivit pentru noile fonturi tematice.
5. Faceţi clic pe Save.

Selectarea unui set de efecte tematice (Effects Themes)

228

figura 3-30. Alegerea efectelor

Efectele tematice sunt seturi de efecte de linii şi umplere. Când faceţi clic pe butonul
Effects, aveţi posibilitatea să utilizaţi efectele de umplere şi de linii care sunt utilizate pentru
fiecare set de efecte tematice în graficul afişat împreună cu numele Efecte tematice.
Deşi nu se poate crea propriul set de efecte tematice, aveţi posibilitatea să alegeţi
efectul pe care doriţi să-l utilizaţi în propria temă de document.
3.4.2. Alegerea aspectului

Aspectele se utilizează la aranjarea obiectelor și a textelor într-un slide.
Aspectul (layout-ul) reprezintă o parte a unui coordonator de diapozitive (slide-uri),
care defineşte amplasarea informaţiilor pentru un conţinut care urmează să apară într-un slide.
Aspectele conţin substituenţi care, la rândul lor, conţin texte, cum ar fi titluri sau liste marcate,
şi conţinuturi de slide, cum ar fi grafice SmartArt, tabele, diagrame, imagini, forme şi
miniaturi. Dacă substituenţii de texte şi obiecte se pot adăuga la un aspect sau la un
coordonator de slide-uri (Slide Master), substituenţii nu se pot adăuga direct la slide-uri.
Aspectele definesc amplasarea şi formatarea conţinutului care urmează să apară în
diapozitiv
Microsoft Office PowerPoint 2007 include cinci aspecte predefinite, standard, dar este
posibil să creaţi aspecte particularizate care să corespundă nevoilor de organizare specific.
O prezentare poate conţine unul sau mai mulţi coordonatori de diapozitive. Fiecare
coordonator de diapozitive conţine unul sau mai multe aspecte care formează un şablon.
Fiecare şablon poate conţine informaţii temă, cum ar fi culori, efecte, fonturi, stiluri de fundal
de diapozitiv şi informaţii implicite care descriu felul în care temele sau alte informaţii de
formatare sunt aplicate la conţinutul diapozitivelor.
Când deschideţi o prezentare necompletată în PowerPoint, apare aspectul implicit
denumit Title Slide, (figura 3-31. a) dar există şi alte aspecte standard pe care aveţi
posibilitatea să le aplicaţi şi să le utilizaţi (figura 3-31. b).


a) b)
figura 3-31. a) Layout implicit PowerPoint standard: Tiltle Slide; b) Exemplu de Layout PowerPoint

229


Dacă nu se găseşte un aspect standard care să corespundă intenţiilor autorilor
prezentării, există posibilitatea creării unui aspect particularizat.
Aveţi posibilitatea să creaţi aspecte particularizate reutilizabile care să specifice
numărul, dimensiunea şi locaţia substituenţilor, conţinuturi de fundal şi proprietăţi opţionale
pentru nivelul slide-ului şi al substituentului. De asemenea, aspectele particularizate se pot
distribui ca parte a unui template, prin urmare, nu se va mai pierde timp decupând şi lipind
aspectele în slide-uri noi sau ştergând conţinutul unui slide pe care intenţionaţi să îl utilizaţi
împreună cu alte conţinuturi noi sau diferite.
Tipurile de text şi substituenţii bazaţi pe obiect care se pot adăuga la construirea
aspectului particularizat sunt: Conţinut, Textul, Imagine, Diagramă, Tabel, Diagramă, Media,
Miniatură.
3.4.3. Întrebări de control
1. Ce reprezintă o temă?
2. Ce reprezintă aspectul (layout-ul)?
3.4.4. Aplicaţii
Alegeţi o temă şi un aspect pe care să le aplicaţi prezentării realizate în capitolul 1.2.5.
3.5. Editarea imaginilor

Pentru inserarea imaginilor într-o prezentare se activează tabul Insert. Din grupul de
comenzi Illustrations se alege comanda Picture, (figura 3-32). În continuare va apare o
casetă de dialog prin care se va selecta imaginea dorită.


figura 3-32. Inserarea imaginilor într-o prezentare
3.5.1. Modificarea adâncimii de culoare a unei imagini

Pentru modificarea adâncimii de culoare a unei imagini se utilizează comanda Adjust.
(figura 3-33). Comanda Adjust are următoarele opţiuni:
• Brightness – se modifică luminozitatea imaginii
• Contrast – se modifică contrastul imaginii
• Recolor – se aplică diferite efecte de culoare imaginii
• Compress Pictures (for printing, screen viewing, or minimizing for sharing
by email) – compresia imaginii (pentru listare, pentru vizualizarea pe ecran
sau minimizarea pentru trimiterea prin email)

230

figura 3-33. Utilizarea comenzii Adjust
3.5.2. Redimensionarea unei imagini prin decupare şi rescalare

Diferenţa dintre redimensionarea unei imagini prin decupare şi scalare constă în
modificarea conţinutului imaginii şi modificarea dimensiunii acesteia.
Redimensionarea unei imagini prin decupare (cropping) înseamnă înlăturarea unor
anumite porţiuni nerelevante ale imaginii.
Redimensionarea unei imagini prin rescalare (sizing) înseamnă mărirea sau micşorarea
dimensiunii originale a imaginii.
Pentru redimensionarea imaginilor se utilizează grupul de comenzi Size, (figura 3-34).


figura 3-34. Redimensionarea imaginilor

Există două modalităţi de redimensionare a unei imagini prin decupare: prin mutarea
marcherilor sau prin stabilirea înălţimii şi lăţimii imaginii.

figura 3-35. Dimensionarea unei imagini figura 3-36. Poziţionarea unei imagini
3.5.3. Modalităţi de afişare a unei imagini într-o prezentare

Utilizarea comenzilor din grupul Picture Styles
Cu ajutorul galeriei Picture Styles (figura 3-37) există posibilitatea modificării
formatului chenarului unei imagini, utilizând 23 de opţiuni diferite.


231


figura 3-37. Utilizarea comenzilor Picture Styles şi Picture Shapes

Utilizarea comenzii Picture Shapes

Comanda Picture Shapes (figura 3-37) oferă posibilitatea modificării formei unei
imagini.

3.5.4. Aplicarea efectelor asupra unei imagini

Există şase efecte care pot fi aplicate unei imagini, (figura 3-38):
• Shadow – oferă posibilitatea adăugării unui efect de umbrire imaginii;
• Reflection – produce o imagine în oglindă,
• Glow – determină un efect de strălucire imaginii,
• Soft Edges – determină realizarea de contururi slabe imaginii,
• Bevel – transformă marginile imaginii determinând teşirea acestora,
• 3-D Rotation – oferă posibilitatea rotirii imaginii


figura 3-38. Aplicarea efectelor unei imagini
3.5.5. Întrebări de control

1. Cum se poate redimensiona o imagine?
2. Care este comanda care oferă posibilitatea modificării formei unei imagini?
3.5.6. Aplicaţii

1. Realizaţi un album foto.

3.6. Utilizarea diagramelor SmartArt
3.6.1. Utilizarea şi inserarea diagramelor SmartArt
SmartArt este o modalitate de a îmbunătăţi estetic prezentarea informaţiilor. Spre
deosebire de diagrame, care reprezintă date numerice, SmartArt este reprezintă grafic texte –
diagrame organigramă, diagrame de flux, diagrame Venn, diagrame de tip piramidal, etc.
232
SmartArt înlocuieşte funcţia Diagrame de tip organigramă din versiunile anterioare a
programului PowerPoint. SmartArt este o clasă specială de obiecte grafice vectoriale care
combină forme, linii, text şi substituenţii.
Interfaţa SmartArt este similară, indiferent de tipul de diagramă pe care îl creaţi.
Există două puncte diferite de la care să începeţi: Începeţi de la o listă existentă de pe
diapozitiv pe care o convertiţi (selectaţi un text, daţi clic dreapta pe ea şi alegeţi Convert to
SmartArt), sau inseraţi o ilustraţie necompletată şi adăugaţi conţinut la aceasta şi pe măsură
ce inseraţi textul acesta va apare în diagrama de tip SmartArt.
3.6.2. Tipuri de diagrame SmartArt

Există şapte tipuri de diagrame SmartArt în PowerPoint 2007 şi în fiecare este
potrivită pentru un anumit tip de date de comunicate (figura 3-39).

• LIST
O diagramă de tip LIST prezintă o listă de informaţii organizate destul de simplu,
bazată pe text. Diagramele LIST sunt utile atunci când informaţiile nu sunt organizate după
nici un ordin special, sau în cazul în care ierarhizarea elementelor listei nu este importantă.
Lista poate avea mai multe niveluri, şi există posibilitatea anexării mai multor elemente la
fiecare nivel.
• PROCESS
O diagramă de tip PROCESS de este similară cu o listă, dar conţine săgeţi direcţionale
sau alte conectori care reprezintă tranziţia de la un element la altul.
• CYCLE
O diagramă de tip CYCLE de asemenea ilustrează un proces, dar repetat sau recursiv,
de obicei un proces în care nu există nici un punct fix de început sau la sfârşit. Există
posibilitatea intrării în ciclu în orice punct.
• HIERARCHY
O diagramă de tip HIERARCHY este o organigramă. Acesta arată structura şi relaţiile
dintre oameni sau de lucruri standardizate pe niveluri.
• RELATIONSHIP
O diagramă de tip RELATIONSHIP ilustrează grafic modul în care se relaţionează
elementele unui întreg.
• MATRIX
O diagramă de tip MATRIX ilustrează grafic de asemenea modul în care se
relaţionează elementele unui întreg.
• PYRAMID
O diagramă de tip PYRAMID este ceea ce şi numele îl sugerează, un triunghi cu striaţi şi cu
text la diferite niveluri, reprezentând nu numai relaţia dintre articole, dar de asemenea şi că
elementele din vârful triunghiului sunt mai puţin numeroase şi mai importante.


233


figura 3-39. Exemple de diagrame SmartArt

Inserarea digramelor SmartArt


figura 3-40. Butonul SMARTART

Pentru a insera diagrame de tip SmartArt, faceţi click pe butonul SMARTART grupul
Illustrations, fila Insert.

Va apare o casetă de dialog denumită Choose a SmartArt Grafic.


figura 3-41. Caseta de dialog din care se poate alege tipul de diagramă potrivit

Alegeţi graficul corespunzător din galeria care a apărut şi faceţi clic pe OK. Diagrama
va apare pe slide-ul curent.
234
În partea drapă a ferestrei de dialog apărute se oferă o descriere a graficului selectat.
Dacă la un moment pe care doriţi să modificaţi o diagramă SmartArt, trebuie doar să
faceţi clic dreapta pe graniţa de SmartArt Canvas şi alegeţi Change Layout.

SmartArt “Canvas”
SmartArt "canvas" este zona care conţine orice ilustraţie SmartArt dintr-un slide (de
culoare albastru deschis cutia în figura 3-42).
Funcţiile acestei zone sunt la fel ca pentru orice substituent sau casetă text în
PowerPoint, permiţându-vă să vă ajustaţi întreaga diagramă SmartArt prin redimensionare sau
mutare şi puteţi, de asemenea, ajusta fiecare obiect din ilustraţie.


figura 3-42. SmartArt Canvas
3.6.3. Inserarea textului într-o diagramă SmartArt
Utilizând panoul Text, (figura 3-43), aveţi posibilitatea să focalizaţi mesajul fără a
urmări ilustraţia SmartArt care rezultă. Când creaţi o ilustraţie SmartArt, ilustraţia SmartArt şi
panoul său Text se populează cu text substituent pe care aveţi posibilitatea să îl editaţi şi să îl
înlocuiţi cu informaţiile proprii. În partea de sus a panoului Text, aveţi posibilitatea să
vizualizaţi informaţii suplimentare despre ilustraţia SmartArt, cum ar fi pentru ce tip de
informaţii se potriveşte cel mai bine. Dacă informaţiile din partea de jos a panoului Text nu
este vizibilă, indicaţi spre numele ilustraţiei SmartArt din partea de jos a panoului Text sau
glisaţi bordura panoului Text pentru a-l mări.
Pe măsură ce completaţi conţinutul în panoul Text, aveţi posibilitatea să încercaţi
aspecte diferite şi să particularizaţi ilustraţia SmartArt.

figura 3-43. Panoul Text

Modificarea stilului diagramei

Schema de culoare a diagramei SmartArt este determinată în funcţie de tema slide-
ului. Pentru a schimba stilul se poate schimba întreaga temă sau folosind SmartArt Tools se
poate determina un nou stil sau personalizându-l pe cel propriul.


235


figura 3-44. Modificarea stilului diagramei

Pentru a personaliza propriul stil, experimentaţi cu opţiunile disponibile în fila
SmartArt Tools, grupul Format. Acesta include scheme de alegere a culorii, frontiere, efecte
3-D, şi WordArt stiluri, altele decât cele disponibile în grupul Design de mai sus.
3.6.4. Animarea diagramelor SmartArt

Cele mai multe diagrame SmartArt vin cu propriile efecte de animaţie de specialitate.
Există trei moduri de a anima o diagramă SmartArt:
As One Object – Animaţia se aplică ca şi cum toată ilustraţia SmartArt este o imagine
mare sau un obiect.
All At Once – Toate formele din ilustraţia SmartArt se animă în același timp.
Diferenţa dintre această animaţie și As One Object este cea mai evidentă în animaţiile în care
formele se rotesc sau cresc. Utilizând All At Once, fiecare formă se roteşte sau creşte
individual. Utilizând As One Object, întreaga ilustraţie SmartArt se roteşte sau creşte.
One By One – Unul câte unul Fiecare formă se animă individual, una după alta.
Inserarea animaţiei:

Faceţi clic pe ilustraţia SmartArt pe care doriţi să o animaţi.
Faceţi clic pe fila Animations şi din grupul Animations, selectaţi animaţia dorită din
lista Animare.


figura 3-45. Inserarea unei animaţii
3.6.5. Întrebări de control
1. Câte tipuri de diagrame există în PowerPoint 2007? Exemplificaţi fiecare tip de
diagramă.
2. Ce reprezintă termenul SmartArt “Canvas?
3.6.6. Aplicaţii
1. Inseraţi în prezentarea realizată în capitolul 1.2.5, cel puţin două tipuri de diagrame
SmartArt.
3.7. Elemente multimedia în prezentări

Pentru a îmbunătăţi calitatea unei prezentări se pot insera elemente video şi audio.
Acestea pot proveni dintr-o varietate de surse, cum ar fi înregistrări din prezentări anterioare,
fişiere din Clip Art Gallery sau chiar direct de pe CD-uri.
236
3.7.1. Introducerea elementelor de sunet în prezentări
Inserarea elementelor audio într-o prezentare se realizează astfel (figura 3-46):
1. Selectaţi fila Insert.
2. În grupul de comenzi Media Clips, selectaţi butonul Sound.


figura 3-46. Inserarea unui fişier audio

Va apare o casetă de dialog în care se va putea selecta fişierul audio ce se doreşte a fi
inserat în prezentare.
După alegerea fişierului va apare o caseta de dialog de tipul celei din figura 3-47. Se
va putea alege modul în care se va declanşa startul fişierului audio, automat sau la un clic cu
mouse-ul.


figura 3-47. Modul de start a fişierului audio
În slide-ul în care s-a dorit inserarea fişierului audio va apare un buton de acest tip .

Inserarea unui buton Audio într-un slide

Pentru a crea un aspect profesional prezentării există posibilitatea inserării unui buton
Audio. Acesta poate fi inserat într-un slide astfel (figura 3-48):
1. Selectaţi fila Insert.
2. În grupul de comenzi Illustrations, selectaţi butonul Shapes.
3. Se va deschide o lista derulantă de opţiuni.
4. Se va alege din această listă ultimul set de opţiuni
5. Se va selecta butonul Sound.
6. Se va poziţiona iconul în slide-ul selectat.


figura 3-48. Inserarea unui buton Audio

Va apare o casetă de dialog (figura 3-49) din care pot fi selectate opţiuni referitoare la
tipul elementelor audio ce se doresc a fi inserate în prezentare.


237


figura 3-49. Selectarea fişerului audio
3.7.2. Introducerea de filme în prezentări
Inserarea butonului pentru vizualizarea unui film într-un slide
Acesta poate fi inserat într-un slide astfel (figura 3-48):
7. Selectaţi fila Insert.
8. În grupul de comenzi Illustrations, selectaţi butonul Shapes.
9. Se va deschide o lista derulantă de opţiuni.
10. Se va alege din această listă ultimul set de opţiuni
11. Se va selecta butonul Movie.
12. Se va poziţiona iconul în slide-ul selectat.
Va apare o casetă de dialog (figura 3-50) din care pot fi selectate opţiuni referitoare la
tipul elementelor video ce se doresc a fi inserate în prezentare.

figura 3-50. Selectarea fişierului video
În figura 3-50 se va selecta opţiunea Run program, pentru a alege calea în care se
găseşte fişierul video ce se doreşte a fi inserat în prezentare.
La rularea prezentării în modul Slide Show view, va apare o fereastra de dialog de
tipul celei din figura 3-51, în care se va selecta butonul Enable.


figura 3-51. Caseta security warning
238

Inserarea unui fişier video într-o prezentare

Inserarea elementelor video într-o prezentare se realizează astfel (figura 3-52):
3. Selectaţi fila Insert.
4. În grupul de comenzi Media Clips, selectaţi butonul Movies.


figura 3-52. Inserarea unui fişier video

Va apare o casetă de dialog în care se va putea selecta fişierul video ce se doreşte a fi
inserat în prezentare.
După alegerea fişierului va apare o caseta de dialog cu ajutorul se va putea alege
modul în care se va declanşa startul fişierului video: automat sau la un clic cu mouse-ul.
3.7.3. Temporizarea elementelor multimedia
figura 3-53. Temporizarea elementelor multimedia
3.7.4. Întrebări de control
1. Explicaţi cum se pot insera fişiere audio într-o prezentare PowerPoint 2007?
2. Explicaţi cum se pot insera fişiere video într-o prezentare PowerPoint 2007?
3.7.5. Aplicaţii
1. Inseraţi în prezentarea realizată în capitolul 1.2.5, cel puţin un fişier audio şi un fişier
video.
3.8. Consolidarea noţiunii de animaţie în prezentări
3.8.1. Moduri de declanşare a afişării animaţiilor în prezentări

Animarea textului şi a imaginilor.

În PowerPoint2007 există posibilitatea de a anima sau de adăugare de efecte speciale
sunetelor, hyperlinkurilor, textului, imaginilor, diagramelor şi obiectelor pentru a evidenţia
punctele importante, a controla fluxul de informaţii şi a spoi interesul pentru prezentare.
Aplicarea corectă a animaţiilor slide-urilor, pot adăuga fler prezentării. Aveţi
posibilitatea să utilizaţi animaţii, pentru a face textul şi imaginile care apar pe ecran în mod
dramatic sau pentru a face o bună tranziţie între slide-uri şi subiecte
PowerPoint 2007 oferă animaţii predefinite care sunt uşor de utilizat pentru orice obiect de pe
slide.

239

Deşi animaţiile predefinite sunt rapid şi uşor de utilizat, se recomandă folosirea
opţiunilor de animaţie personalizate, care permit un control mai bun al animaţiilor.


figura 3-54. Inserarea animaţiilor


figura 3-55. Alegerea unei animaţii

Pentru a efectua o animaţie standard efectuaţi următorii paşi:
1. Faceţi clic pe textul sau obiectul pe care doriţi să îl animaţi.
2. Pe fila Animations, în grupul Animations, selectaţi efectul de animaţie dorit, din lista
Animate.

Realizarea animaţiilor personalizate pentru texte sau obiecte

Faceţi clic pe textul sau obiectul pe care doriţi să îl animaţi.
Pe fila Animations, în grupul Animations clic pe butonul Custom animation.


figura 3-56. Tipuri de animaţii

În panoul de activităţi Custom Animation (figura 3-56), faceţi clic pe Add Effect,
apoi alegeţi una sau mai multe dintre variantele următoare:
Pentru ca textul sau obiectul să intre cu un efect, indicaţi spre Entrance (Intrare), apoi
faceţi clic pe un efect.
240
Pentru a adăuga un efect la un text sau obiect care este deja vizibil în diapozitiv, cum
ar fi un efect de rotaţie, indicaţi spre Emphasis (Accentuare), apoi faceţi clic pe un efect.
Pentru a adăuga la text sau obiect un efect care face ca elementul să părăsească
diapozitivul
într-un anumit punct, indicaţi spre Exit (Ieşire), apoi faceţi clic pe un efect.
Pentru a adăuga un efect care face ca textul sau obiectul să se mişte într-un anumit fel,
indicaţi spre Motions Paths (Căi de mişcare), apoi faceţi clic pe o cale.
Pentru a specifica modul în care se aplică efectul la text sau la obiect, faceţi clic cu
butonul din dreapta pe efectul de animaţie particularizată din lista Custom Animation, apoi
faceţi clic pe Effect Options.

figura 3-57. Opţiuni pentru aplicarea efectelor

Variante disponibile (figura 3-57):
Pentru a specifica setările pentru text, în filele Effect, Timing şi Text Animation,
faceţi clic pe opţiunile pe care doriţi să le utilizaţi pentru a anima textul.
Pentru a specifica setările pentru obiect, în filele Effect şi Timing faceţi clic pe
opţiunile pe care doriţi să le utilizaţi pentru a anima obiectul.
3.8.2. Stabilirea ordinii de afişare a animaţiilor
3.8.3. Modificarea unui efect de animaţie

Există o varietate de opţiuni de setare a programării în timp, care vă ajută să vă
asiguraţi că animaţiile se parcurg lin și arată profesionist. Aveţi posibilitatea să setaţi opţiuni
pentru timpul de pornire (inclusiv întârzieri), viteză, durată, recurenţă (repetare) și reluare
automată.

Setarea opţiunilor pentru timpul de pornire

Faceţi clic pe textul sau obiectul care conţine animaţia pentru care doriţi să specificaţi
opţiunile de pornire.
Pe fila Animations, în grupul Animations clic pe butonul Custom animation.
În lista Custom animation, faceţi clic dreapta pe efectul de animaţie, apoi alegeţi una dintre
variantele următoare, (figura 3-58):


241


figura 3-58. Setarea momentului de pornire a animaţiei

Pentru a porni efectul de animaţie atunci când faceţi clic pe diapozitiv, selectaţi Start
on Click (Pornire la clic) din meniul de comenzi rapide.
Pentru a porni efectul de animaţie în acelaşi moment cu efectul anterior din listă,
selectaţi start With Previous (Pornire cu anteriorul) din meniul de comenzi rapide.

Pentru a porni efectul de animaţie imediat după ce efectul anterior din listă termină
redarea, selectaţi Start After Previous (Pornire după anteriorul) din meniul de comenzi
rapide. Dacă acesta este primul efect de animaţie din diapozitiv, va fi marcat cu „0” şi va
porni imediat ce diapozitivul apare în prezentare.

Setarea unei întârzieri şi alte opţiuni de setare a programării în timp


figura 3-59. Setarea unei întârzieri

Faceţi clic pe textul sau obiectul care conţine efectul de animaţie pentru care doriţi să
setaţi o întârziere sau altă opţiune de programare în timp.
Pe fila Animations, în grupul Animations clic pe butonul Custom animation.
În lista Custom animation, faceţi clic cu butonul din dreapta pe efectul de animaţie,
selectaţi Timming (Programare în timp) din meniul de comenzi rapide, faceţi clic pe fila
Timming (figura 3-59) apoi alegeţi una sau mai multe dintre variantele următoare:
Pentru a crea o întârziere între sfârşitul unui efect de animaţie și începutul unui nou
efect de animaţie, introduceţi un număr în caseta Delay (Întârziere).
Pentru a seta viteza de redare a efectului de animaţie nou, selectaţi o opţiune din lista
Duration (Viteză).
Pentru a repeta un efect de animaţie, selectaţi o opţiune în lista Repeat (Repetare).

Ştergerea unui efect de animaţie

Faceţi clic pe textul sau obiectul care conţine animaţia pe care doriţi să o ştergeţi.
Pe fila Animations, în grupul Animations în lista Animate, selectaţi No Animation.
242

Realizarea tranziţiilor între slide-uri

Tranziţiile între slide-uri sunt ca efectele utilizate în filme pentru a trece de la o scenă
la alta.
Tranziţia între slide-uri este uşor de utilizat, folosind galeria de tranziţii a PowerPoint-
ului.(figura 3-60).


figura 3-60. Galeria de tranziţii a PowerPoint-ului

Adăugarea aceleiaşi tranziţii între diapozitive la toate diapozitivele din prezentare

1. Pe fila Animations, în grupul Tranzitions to This Slide, faceţi clic pe un efect de
tranziţie între diapozitive.
2. Pentru a vedea mai multe efecte de tranziţie, în lista Stiluri rapide, faceţi clic pe
butonul , (More).
3. Pentru a seta viteza de tranziţie între diapozitive, în grupul Tranzitions to This
Slide, faceţi clic pe săgeata de lângă Tranzition Speed (Viteză de tranziţie), apoi
selectaţi viteza dorită.
4. În grupul Tranzitions to This Slide, faceţi clic pe Apply to All (Se aplică pentru
toate) pentru a seta aceiaşi tranziţie tuturor slide-urilor.

Adăugarea unor tranziţii de diapozitive diferite la diapozitivele din prezentare

1. Pe fila Animations, în grupul Tranzitions to This Slide, faceţi clic pe efectul de
tranziţie între diapozitive pe care îl doriţi pentru diapozitivul respectiv.
2. Pentru a vedea mai multe efecte de tranziţie, în lista Stiluri rapide, faceţi clic pe
butonul More.
3. Pentru a seta viteza de tranziţie între diapozitive, în grupul Tranzitions to This
Slide, faceţi clic pe săgeata de lângă Tranzition Speed (Viteză de tranziţie), apoi
selectaţi viteza dorită.
4. Pentru a adăuga o viteză de tranziţie diferită altui diapozitiv din prezentare,
repetaţi paşii 1 - 3.

Adăugarea de sunete la tranziţiile între diapozitive

1. Pe fila Animations, în grupul Tranzitions to This Slide, faceţi clic pe săgeata de
lângă Transition Sound (Sunet de tranziţie), apoi alegeţi una dintre variantele
următoare:
2. Pentru a adăuga un sunet din listă, selectaţi sunetul dorit.
3. Pentru a adăuga un sunet care nu se află în listă, selectaţi Other Sound (Alt
sunet), localizaţi fişierul sunet pe care îl adăugaţi, apoi faceţi clic pe OK. Pentru a
adăuga un sunet la altă tranziţie între diapozitive, repetaţi paşii 1 şi 3.
3.8.4. Întrebări de control
1. Care este comanda prin care se poate aplica o animaţie unui element dintr-o prezentare
PowerPoint 2007?

243

2. Care este opţiunea pentru ca textul sau obiectul să intre cu un efect?
3. Care este opţiunea pentru adăuga un efect care face ca textul sau obiectul să se mişte
într-un anumit fel?
3.8.5. Aplicaţii

1. Inseraţi în prezentarea realizată în capitolul 1.2.5, animaţii elementelor prezentării şi
tranziţii slide-urilor componente.

3.9. Utilizarea macrourilor în prezentări

Un macro este un set de instrucţiuni reunite sub un nume. Când se activează un macro,
programul rulează instrucţiunile din macro. Cu ajutorul macro-urilor sunt îndeplinite, eficient
şi rapid, operaţii complexe şi repetitive.
3.9.1. Inregistrarea unui macro

Afişarea tabului Developer
Înainte de a rula un macro este necesar afişarea în Ribbon a tabului Developer.
(figura 3-61). Se vor efectua următoarele etape:
1. Clic pe butonul Office;
2. Clic pe PowerPoint Options; Se va afişa caseta de dialog PowerPoint Options.
3. Clic pe Popular category.
4. Bifaţi Show Developer Tab in the Ribbon.
5. Clic OK.


figura 3-61. Tabul Developer
Administrarea problemelor de securitate a macro-urilor

Un macrou poate fi chiar un program şi uneori poate conţine viruşi. Împotriva
infectării cu viruşi, Programul PowerPoint oferă posibilitatea de a decide modul de utilizare a
prezentărilor care conţin macro-uri. Există posibilitatea dezactivării tuturor macro-urilor sau
a numai a unora dintre acestea, precum există şi posibilitatea activării acestora.
1. Selectaţi tabul Developer
2. Clic pe comanda Macro Security, din grupul Code.
3. Se va deschide o casetă de dialog de tipul celei din figura 3-62,
4. Clic pe butonul Macro Security
În caseta de dialog din figura 3-62, se poate alege modul de tratare a macro-rilor.

244

figura 3-62. Alegerea modului de activare sau dezactivare a macro-urilor

Prezentările PowerPoint care conţin macro-uri au extensia *.pptm.
3.9.2. Rularea unui macro
Pentru a rula un macro se vor efectua următoarele etape:
1. În tabul Developer sau View, se dă clic pe butonul Macros (sau se apasă Alt+F8).
2. Va apare o casetă de dialog de tipul celei din figura 3-63.
3. Se va selecta macro-ul care se va rula.
4. Clic pe butonu Run. Pentru a opri un macro care rulează se vor apăsa simultan
tastele Ctrl+Break
5.

figura 3-63. Caseta de dialog pentru rularea macrourilor
3.9.3. Întrebări de control

1. Ce este un macro?
2. Cum se rulează un macro?
3.10. Navigarea
3.10.1. Stabilirea legăturilor între elementele prezentării, între acestea şi alte prezentări
Hiperlegaturile, similare celor folosite pentru navigarea printr-un site de Web, pot fi
folosite si în prezentările PowerPoint. Prin efectuarea unui clic pe hiperlegătura, utilizatorul se

245

deplasează din diapozitivul curent într-un alt diapozitiv, într-o altă prezentare sau într-un alt
site Internet. (figura 3-64)


figura 3-64. Inserarea unei hiperlegături

Pentru a crea o hiperlegătură cu un diapozitiv trebuie să parcurgeţi următorii paşi,
(figura 3-65):

1. Selectaţi textul care urmează să fie hiperlegătura.
2. Selectaţi opţiunea Hiperlink din meniul Insert si din lista derulanta Hiperlink selectaţi
diapozitivul spre care se doreşte să se facă legătura.
3. Selectaţi opţiunea OK pentru a crea hiperlegătura.
4. Testaţi hiperlegatura în modul de vizualizare Slide Show


figura 3-65. Stabilirea legăturilor între elementele prezentării
3.10.2. Link-uri URL

Pentru a crea o hiperlegătură către un link URL trebuie să parcurgeţi următorii paşi
(figura 3-66):

1. Selectaţi textul care urmează să fie hiperlegătura.
2. Selectaţi opţiunea Hiperlink din meniul Insert şi din lista derulanta Hiperlink selectaţi link-
ul URL-ul sau prezentarea spre care se doreşte să se facă legătura.
3. Selectaţi opţiunea OK pentru a crea hiperlegătura.
4. Testaţi hiperlegătura în modul de vizualizare Slide Show

246

figura 3-66. Stabilirea legăturilor către alte prezentări sau link-uri URL
3.10.3. Întrebări de control

1. Ce este o hiperlegătură?
2. Ce fel tipuri de hiperlegături se pot introduce într-o prezentare?
3.10.4. Aplicaţii

1. Inseraţi in prezentările dvs. hiperlegături.

Cuprins

1.

CALCULATOARE................................................................................. 11 1.1. Consolidarea noțiunilor de teoria informației ......................................... 11 1.1.1. Noțiuni introductive................................................................................. 11 1.1.2. Definirea cantităţii de informaţie............................................................. 17 1.1.3. Entropia informaţională........................................................................... 19 1.2. Sisteme numerice de calcul ..................................................................... 20 1.2.1. Schema bloc a unui sistem numeric de calcul ......................................... 20 1.2.2. Definirea părţilor componente ale unui sistem numeric de calcul .......... 20 1.2.3. Clasificarea sistemelor numerice de calcul ............................................. 24 1.3. Sisteme informaţionale............................................................................ 25 1.3.1. Sisteme de numeraţie............................................................................... 25 1.3.2. Codificare şi coduri ................................................................................. 26 1.3.2.1. Coduri ponderate .............................................................................. 27 1.3.2.2. Coduri neponderate........................................................................... 27 1.3.2.3. Sistemul de numeraţie binar ............................................................. 28 1.4. Elemente de logică matematică............................................................... 31 1.4.1. Funcţii booleene ...................................................................................... 31 1.4.2. Tabelul de adevăr al unei funcţii logice................................................... 31 1.4.3. Operatori logici........................................................................................ 32 1.4.3.1. Operatorul de complementare .......................................................... 32 1.4.3.1. Operatorul sumă logică..................................................................... 32 1.4.3.2. Operatorul produs logic .................................................................... 33 1.4.3.3. Echivalenţa logică............................................................................. 33 1.4.3.4. Suma modulo 2................................................................................. 33 1.4.3.5. Implicaţia logică ............................................................................... 33 1.5. Sisteme de operare .................................................................................. 34 1.5.1. Definirea unui sistem de operare ............................................................. 35 1.5.2. Clasificarea sistemelor de operare........................................................... 37 1.5.3. Exemple de sisteme de operare ............................................................... 40 1.5.3.1. Sistemul de operare Windows .......................................................... 40 1.5.3.2. Sistemul de operare UNIX/Linux..................................................... 48 2. Echipamente periferice şi interfaţare ...................................................... 62 2.1. Tipuri de echipamente periferice ............................................................ 62 2.1.1. Caracteristicile echipamentelor periferice ............................................... 62 2.1.2. Clasificarea echipamentelor periferice .................................................... 65 3

2.1.3. Fundamentare noţiuni referitoare la dispozitive de introducere a datelor în computer.................................................................................................. 67 2.1.3.1. Tastatura ........................................................................................... 67 2.1.3.2. Mouse-ul........................................................................................... 70 2.1.3.3. Camera video.................................................................................... 72 2.1.3.4. Scanner-ul......................................................................................... 72 2.1.4. Consolidare noţiuni privind dispozitive de ieşire pentru afişarea rezultatelor prelucrărilor realizate de computer ...................................... 77 2.1.4.1. Imprimante........................................................................................ 77 2.1.4.2. Videoproiectorul............................................................................... 87 2.1.5. Copiatoare................................................................................................ 88 2.1.6. Fax-ul....................................................................................................... 89 Întrebări de control ................................................................................................... 91 Aplicaţii.................................................................................................................... 91 3. Reţele de calculatoare ............................................................................. 92 3.1. Legături pentru comunicaţii de date........................................................ 92 3.1.1. Evoluţia sistemelor de comunicaţie......................................................... 92 3.1.2. Modelul de comunicaţie în reţelele de date ............................................. 94 3.1.3. Evaluarea capacităţii de transport a unui canal de comunicaţie .............. 98 3.1.4. Medii fizice de comunicaţie .................................................................. 102 3.1.4.1. Cabluri coaxiale.............................................................................. 102 3.1.4.2. Cabluri torsadate............................................................................. 104 3.1.4.3. Fibre optice ..................................................................................... 107 3.1.4.4. Fibra multimod ............................................................................... 109 3.1.4.5. Fibra monomod............................................................................... 110 3.1.4.6. Medii neghidate de transmitere a informaţiei................................. 111 3.1.4.7. Transmisiuni radio.......................................................................... 111 3.1.4.8. Transmisiuni prin microunde.......................................................... 114 3.2. Reţele de calculatoare şi interconectarea lor ......................................... 115 3.2.1. Clasificarea reţelelor.............................................................................. 115 3.2.1.1. Clasificarea reţelelor după mărime................................................. 115 3.2.1.2. Clasificări ale reţelelor după metoda de transmisie........................ 119 3.2.2. Topologii de reţea.................................................................................. 120 3.2.3. Tehnici de interconectare a calculatoarelor ........................................... 124 3.2.3.1. Repetoare ........................................................................................ 124 3.2.3.2. Hub-uri............................................................................................ 124 3.2.3.3. Bridge-uri........................................................................................ 125 3.2.3.4. Switch-uri ....................................................................................... 126 3.2.3.5. Rutere.............................................................................................. 126 3.2.3.6. Gateway .......................................................................................... 128 3.2.3.7. Elemente de conectare de nivel superior ........................................ 129 3.3. Protocoale de comunicaţii şi servicii de reţea ....................................... 131 3.3.1. Suita de protocoale TCP/IP ................................................................... 131 3.3.2. Adresarea IP .......................................................................................... 137 3.3.3. Accesul cu adresă IP privată via NAT................................................... 140 3.3.4. Accesul cu adresă IP privată via Proxy ................................................. 141 3.3.5. Adresarea prin nume de domenii........................................................... 141 3.4. Navigarea web. Căutarea informaţiilor web ......................................... 144 3.4.1. Programe de navigare ............................................................................ 144 3.4.2. Setarea programelor de navigare ........................................................... 145 4

3.4.3. Accesare informaţii................................................................................ 146 3.4.4. Tehnici de căutare a informaţiilor ......................................................... 148 3.4.4.1. Motoare de căutare ......................................................................... 148 3.4.4.2. Tehnici de căutare........................................................................... 148 3.4.4.3. Facilităţi de căutare incluse în browser .......................................... 149 3.4.4.4. Motorul de căutare Google ............................................................. 150 3.4.4.5. Căutarea cu ajutorul comenzilor..................................................... 150 3.5. Mesageria electronică. Webmail. Clienţi de poştă electronică ............. 151 3.5.1. Servicii legate de e-mail ........................................................................ 151 3.5.2. Accesarea contului de e-mail................................................................. 152 3.5.2.1. Programul Pine ............................................................................... 152 3.5.2.2. Interfaţa Webmail ........................................................................... 153 3.5.2.3. Clienţii de poştă electronică ........................................................... 153 3.5.2.4. Clientul de poştă electronică Outlook Express............................... 154 3.5.2.5. Iniţierea conexiunii aplicaţiei Outlook Express cu serverul de e-mail ........................................................................................................ 157 3.5.2.6. Compunerea mesajelor ................................................................... 157 3.5.2.7. Recomandări în utilizarea aplicaţiei Outlook Express ................... 159 3.6. Partajarea resurselor şi transferul fişierelor în reţelele de calculatoare. 161 3.6.1. Partajarea resurselor .............................................................................. 161 3.6.2. Transferul de fişiere folosind serviciul ftp ............................................ 162 3.7. Intrebări de control ................................................................................ 163 3.8. Aplicaţii................................................................................................. 163 3.9. Bibliografie ........................................................................................... 163

5

Lista figurilor
figura 1-1. Blaise Pascal (19 iunie 1623 - 19 august 1662) ..................................................... 12 figura 1-2. Maşina mecanică de calcul a lui Pascal.................................................................. 13 figura 1-3. Charles Babbage (1791 - 1871).............................................................................. 13 figura 1-4. Maşina mecanică de calcul a lui Babbage.............................................................. 14 figura 1-5. Ada Lovelace (1815-1852)..................................................................................... 15 figura 1-6. Claude Elwood Shannon (30 aprilie 1916 – 24 februarie 2001)............................ 16 figura 1-7. Shannon şi celebrul său şoricel mecanic ................................................................ 16 figura 1-8. Alan Mathison Turing (23 iunie 1912 – 7 iunie 1954)........................................... 17 figura 1-9. Schema bloc a unui sistem de calcul ...................................................................... 20 figura 1-10. Un cuvânt binar reprezentat în logică pozitivă (a) şi negativă (b) ....................... 21 figura 1-11. Aparat indicator.................................................................................................... 28 figura 2-1. Structura unui calculator compatibil IBM PC........................................................ 63 figura 2-2. Matricea de taste cu contacte cauciucate................................................................ 68 figura 2-3. Tasta pe bază de membrană metalică ..................................................................... 68 figura 2-4. Tastatura cu 101 taste ............................................................................................. 69 figura 2-5. Tastatura extinsă şi tastele numerice ...................................................................... 70 figura 2-6. Principiul de funcţionare al unui mouse optic........................................................ 71 figura 2-7. Principiul de scanare .............................................................................................. 73 figura 2-8. Interfaţă de scanare................................................................................................. 75 figura 2-9. Aplicaţia ABBYY FineReader............................................................................... 76 figura 2-10. Etapa de recunoaştere........................................................................................... 77 figura 2-11. Schema bloc a unei imprimante ........................................................................... 78 figura 2-12. Caracter tipărit...................................................................................................... 80 figura 2-13. Schema bloc a unei imprimante laser................................................................... 81 figura 2-14. Facilităţi de imprimare 1 ...................................................................................... 83 figura 2-15. Facilităţi de imprimare 2 ...................................................................................... 84 figura 2-16. Facilităţi de imprimare 3 ...................................................................................... 85 figura 2-17. Facilităţi de imprimare 4 ...................................................................................... 85 figura 2-18. Facilităţi de imprimare 5 ...................................................................................... 86 figura 2-19. Videoproiector...................................................................................................... 88 figura 2-20. Principiul de lucu al unui copiator ....................................................................... 89 figura 3-1. Modelul unui sistem de transmitere a informaţiei.................................................. 94 figura 3-2. Tipuri de canale de comunicaţie............................................................................. 96 figura 3-3. Evoluţia performanţelor liniilor de comunicaţie .................................................... 98 figura 3-4. Transmisiuni cu două şi patru niveluri ................................................................. 101 figura 3-5. Principiul interferenţei intersimbol ...................................................................... 101 6

figura 3-6. Cablul coaxial, conector BNC tip T ..................................................................... 103 figura 3-7 Reţea de comunicaţie pe cablu coaxial.................................................................. 104 figura 3-8. Mediu de comunicaţie cu perechi de conductoare torsadate ................................ 105 figura 3-9. Cablu UTP Fast Ethernet, conector RJ45............................................................. 107 figura 3-10. Principiul comunicaţiilor pe fibră optică............................................................ 107 figura 3-11. Cabluri cu fibre optice şi conectori uzuali.......................................................... 108 figura 3-12. Moduri de propagare în fibra optică................................................................... 109 figura 3-13. Dispersia lungimii de undă pentru diverse surse luminoase .............................. 111 figura 3-14. Propagarea semnalelor radio .............................................................................. 114 figura 3-15. Reţea Token Ring............................................................................................... 117 figura 3-16. Reţea Token Bus ................................................................................................ 118 figura 3-17. Reţea de arie largă, WAN................................................................................... 118 figura 3-18. Topologie de tip magistrală................................................................................ 121 figura 3-19. Topologie fizică de tip stea ................................................................................ 122 figura 3-20. Topologie de tip inel........................................................................................... 122 figura 3-21. Topologie de tip arborescent .............................................................................. 123 figura 3-22. Topologie completă............................................................................................ 123 figura 3-23. Topologie combinată magistrală-stea................................................................. 123 figura 3-24. Definirea repetorului în raport cu modelul ISO / OSI........................................ 124 figura 3-25. Hub-ul, repetor multiport ................................................................................... 125 figura 3-26. Definirea unui bridge în raport cu modelul ISO / OSI ....................................... 125 figura 3-27. Definirea ruter-ului în raport cu modelul ISO / OSI ......................................... 127 figura 3-28. Rutarea în reţelele de date .................................................................................. 128 figura 3-29. Definirea unui gateway în raport cu modelul ISO / OSI .................................... 128 figura 3-30. Locul unui gateway într-o reţea locală ............................................................... 129 figura 3-31. Arhitectură TCP / IP şi echivalenţa cu modelul ISO / OSI ................................ 132 figura 3-32. Structura standard a cadrului de date HDLC...................................................... 133 figura 3-33. Ierarhizarea protocoalelor TCP / IP.................................................................... 136 figura 3-34. Structura unei adrese IP...................................................................................... 139 figura 3-35. Model de acces Internet cu adresă IP privată ..................................................... 141 figura 3-36. Ierarhizarea domeniilor de adresare ................................................................... 142 figura 3-37. Browser-ul IE ..................................................................................................... 144 figura 3-38. Browser-ul SeaMonkey...................................................................................... 145 figura 3-39. Meniul de configurare proxy pentru Internet Explorer ...................................... 145 figura 3-40. Fereastra principală a meniului de configurare Internet Explorer...................... 146 figura 3-41. Fereastra de setări a browser-ului SeaMonkey................................................... 146 figura 3-42. Adresa de accesare a unei pagini web, URL ...................................................... 147 figura 3-43. Corespondenţa cu directorul utilizatorului ......................................................... 147 figura 3-44. Căutarea cu Google ............................................................................................ 149 figura 3-45. Căutarea avansată folosind Google .................................................................... 151 figura 3-46. Programul Pine ................................................................................................... 153 figura 3-47. Interfaţă Webmail............................................................................................... 153 figura 3-48. Crearea unui cont de e-mail................................................................................ 155 figura 3-49. Introducerea numelui.......................................................................................... 155 figura 3-50. Setarea serverului ce găzduieşte contul.............................................................. 156 figura 3-51. Introducerea utilizatorului şi a parolei................................................................ 156 figura 3-52. Setările contului.................................................................................................. 157 figura 3-53. Bara de instrumente a aplicaţiei Outlook Express.............................................. 157 figura 3-54. Selectarea conturilor de e-mail către care se trimite un mesaj ........................... 158 figura 3-55. Compunerea unui mesaj ..................................................................................... 158 7

figura 3-56. Bara de formatare a textului din cadrul mesajului ............................................. 159 figura 3-57. Bara de instrumente din fereastra de compunere a mesajului ............................ 159 figura 3-58. Crearea unei cărţi de vizită electronică .............................................................. 160 figura 3-59. Adăugarea unei imagini în corpul mesajului...................................................... 161 figura 3-60. Accesarea resurselor partajate ............................................................................ 161 figura 3-61. Partajarea unui folder in reţea ............................................................................ 162 figura 3-62. Accesarea serviciului ftp .................................................................................... 162

8

.. Reprezentarea primelor 17 numere naturale în diverse sisteme de numeraţie............................................................... Site-uri web de găzduire a conturilor de e-mail ...... 115 tabelul 3-3...................... Clasele de adrese IP ...... 140 tabelul 3-4.................................................................................... Benzile de frecvenţă utilizate în transmisiunile din domeniul radio şi al microundelor .... 25 tabelul 3-1.......................................................................... Clasificarea generică a reţelelor...................................... 151 9 ............... 112 tabelul 3-2........Lista tabelelor tabelul 1-1....................

.

. Un alt criteriu de clasificare a SC-urilor îl constituie natura fizică a acestora. Astfel. Fiind rezultatul unei intense cercetări desfăşurate pe parcursul secolului XX.  consumul energetic poate fi redus extrem de mult. 11 . deci vitezelor mari pe care acestea le capătă în mişcarea lor. Consolidarea noțiunilor de teoria informației 1. Un prim criteriu de clasificare a SC este baza de numeraţie în care acesta este proiectat să funcţioneze. Charles Babbage. Maşini cifrice etc. Alan Turing. Cele mai comune SC-uri. Noțiuni introductive Sistemele numerice de calcul (SNC). pneumatice etc. hidraulice. cel puţin din punct de vedere teoretic. sunt cele binare. din acest punct de vedere. Ordinatoare.1.1. fenomen cu care societatea umană se confruntă şi. SNC-urile continuă să se dezvolte şi astăzi ca urmare a necesităţii crescânde de putere de procesare. ar fi posibil de construit şi utilizat sisteme de calcul mecanice. John von Neumann etc.1. timpul consumat în astfel de procese fiind minimizat. probabil.  toleranţa la zgomote (semnale perturbatoare este) este incomparabil mai bună. Există însă şi dezavantaje ale sistemelor binare în comparaţie cu alte tipuri de sisteme. Faptul că s-a optat pentru sistemele electronice se datorează inerţiilor mici pe care le deţin elementele mobile din cadrul acestor sisteme (electronii). fac parte din categoria sistemelor informaţionale. Proiectarea SC-urilor are la bază modele matematice şi tehnice dezvoltate de o serie de cercetărori precum: Blaise Pascal. Unul dintre cestea este viteza mai mică de procesare. Claude Shannon.1. dintre care se amintesc doar câteva:  implementarea sistemelor fizice cu două stări stabile constituie cea mai simplă soluţie din punct de vedere tehnologic. Aceasta este principala cauză pentru care astăzi se folosesc prin excelenţă calculatoare electronice. CALCULATOARE 1.  fiabilitatea sistemelor fizice binare este net superioară altor tipuri de sisteme. Sistemul de numeraţie 2 s-a dovedit a fi cel mai avantajos din mai multe cauze. se va confrunta şi în viitor. denumite uzual şi Calculatoare. datorită expresiilor digitale mai lungi (pe mai mulţi digiţi) utilizate în codificarea informaţiei.

figura 1-1. datorate sistemului francez din acea vreme. semăna cu un calculator mecanic al anilor 1840. consideraţii asupra teoriei probabilităţilor. însă puţine au fost vândute. studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune şi vid. Unul din aceste prototipuri este la muzeul Zwinger. am putea spune că există şi alte elemente mobile pe care le-am putea pune în mişcare pentru a implementa traficul de informaţie într-un SC.Dacă ar fi să încercăm o serie de speculaţii logice. Dispozitivul numit Pascaline. ne aşteptăm să putem obţine SNC-uri încă şi mai rapide în funcţionare. în acest sens. pentru a-şi ajuta tatăl la calculul taxelor.19 august 1662) La 18 ani a construit primul calculator mecanic. Blaise Pascal a fost un matematician. Pascal abandonează matematica şi ştiinţele exacte şi îşi dedică viaţa filozofiei şi teologiei. costurile fiind însă mult mai ridicate decât în cazul sistemelor electronice. astfel încât Pascal trebuia să rezolve probleme tehnice mult mai grele cu această împărţire a livrei în 240 decât dacă ar fi lucrat cu împărţirea la 100. şi producerea calculatorului aritmetic al lui Pascal a încetat în acel an. Blaise Pascal (19 iunie 1623 . colector de taxe la Rouen. luând locul maşinilor analogice care erau în vogă la început. în Dresda Germania. Un alt criteriu de clasificare îl constituie tipul de reprezentare a datelor în interiorul maşinii de procesare. Această tehnologie se află actualmente în plină dezvoltare. precum construcţia unor calculatoare mecanice. Într-adevăr. Pascal se confruntă cu probleme de design ale calculatorului. Pot exista încă şi alte criterii de clasificare a SC-urilor. fotonul este o astfel de entitate. Calculatorul lui Pascal 1645 – Blaise Pascal inventează prima maşină de calcul automat – Pascaline – în scopul uşurării muncii tatălui său. Oricum producţia aparatelor a început în 1642. De-a lungul timpului. maşinile digitale s-au impus. În urma unei revelaţii religioase în 1654. Pot exista. aşa încât înlocuind electronii prin fotoni. Este cazul aşa numitelor calculatoare optice sau fotonice. 12 . fizician şi filosof francez având contribuţii în numeroase domenii ale ştiintei. acestea fiind de interes însă doar pentru specialişti. iar această invenţie îl face pe Pascal a doua persoană care inventează calculatorul mecanic deoarece Schickard mai făcuse unul în 1624. respectiv maşini digitale a căror caracteristică o constituie existenţa mărimilor fizice discontinuu variabile în timp (cu variaţie în salt). Erau 20 de soli într-o livră şi 12 dinari într-un sol. maşini analogice în cazul cărora datele sunt implementate prin mărimi fizice continuu variabile în timp. dar până în 1652 fuseseră produse 50 de prototipuri.

unde a devenit mai târziu profesor de matematică. figura 1-3. Babbage hotărăşte să-şi mute atelierul de construcţie a maşinii din hala (grajdul) unde era. La sfârşitul anului 1831. Cambridge. nimic serios nu s-a realizat după această întâlnire. 13 . în casa sa de pe Dorset Street.Clement . Totuşi. Charles Babbage Născut în 1791 în oraşul Teighmouth Devonshire din Marea Britanie. Babbage a fost fiul unui bancher. dar apar divergenţe între el şi asistent. În iunie 1823 se întâlneşte cu ministrul de finanţe care îi acordă bani şi are convingerea că Babbage va face progrese cu această maşină. Proiectul său iniţial pentru maşina de calcul era de a prelucra numere având şase zecimale şi de a calcula diferenţiale de ordin doi. Din păcate.000 şi ajutat de câţiva prieteni. în 1827 Babbage publică tabelele cu logaritmi de la 1 la 108. peste 5 ani. Benjamin Babbage. În 1810 a intrat la Trinity College. Ca şi John von Neumann. precum şi unui limbaj de progamare. primeşte din nou bani de la guvern.figura 1-2. Maşina mecanică de calcul a lui Pascal În onoarea contribuţiilor sale în ştiinţă numele pascal a fost dat unităţii de măsură a presiunii.1871) În iulie 1822 Babbage îi trimite o scrisoare preşedintelui de la Royal Society. acum el avea un nou proiect de a construi o maşină care urma să prelucreze numere având douăzeci de zecimale şi să calculeze diferenţiale de ordinul şase. iar construirea maşinii se întrerupe din nou. Charles Babbage (1791 . Clement se opune şi îi cere lui Babbage sume mari de bani.este însărcinat să construiască maşina proiectată pentru guvern. în care îi descrie planul lui de a calcula şi tipări tabele matematice cu ajutorul unei maşini. Babbage este fondatorul Asociaţiei Britanice de Statistică şi a Societăţii Astronomice Regale. Asistentul lui Babbage . Acesta refuză şi Clement demisionează.

în 1878 Cayley a solicitat guvernului să nu se mai ocupe de construirea maşinii lui Babbage. Dar guvernul nu vrea să finanţeze construcţia unei maşini noi atât timp cât cea veche nu era terminată. Pe parcursul a opt ani de zile. motivul principal părea să fie de ordin financiar. Fiul lui degeaba a insistat în scopul continuării cercetărilor. Chiar dacă mintea sa a avut idei sclipitoare.000 de lire. mult prea avansate pentru epoca în care trăia. solicitând suspendarea deciziei de a termina mai întâi vechea maşină. figura 1-4. Doar prin prisma istoriei se poate aprecia ce s-a întâmplat de fapt. În 1851 Babbage şi-a epuizat toate speranţele de a termina maşina de calcul. Babbage. Babbage cheltuie 17. unul din modelele lui Babbage a fost realizat şi folosit în 1860 pentru întocmirea unor tabele de decese de către o firmă de asigurări. Pe parcursul anului 1842 se duc tratative îndelungate cu ministrul de finanţe şi cu primul ministru Robert Pell. A murit în 1871 la Londra. ziarul Times l-a ridiculizat. dar unii istorici consideră că eşecul se datorează chiar lui Babbage. Pell l-a lăudat în Parlament. Pentru introducerea datelor era prevăzută o unitate pentru citirea cartelelor perforate de tipul celor folosite de Jackard la controlul războaielor de ţesut. Babbage a fost puţin cunoscut. motiv pentru care încep neplăcerile. Doar Ducesa de Somerset a participat la înmormântarea sa. era de o incoerenţă aproape notorie. cerând în schimb titlul de pair. doar din componente şi pe principii mecanice. Această maşină ar fi trebuit să aibă o memorie în care ar fi încăput 1000 de numere. care era prea nerăbdător şi neliniştit în condiţiile în care munca pe care dorea să o întreprindă necesita multă răbdare şi pasiune. Când vorbea în public. Babbage a refuzat. fără să poată prezenta o maşină de calcul. În urma lui Babbage au rămas mii de desene. se referă la proiectele privind maşina de calcul analitică. Nici în faţa guvernului nu şi-a putut susţine cauza. schiţe. Ceea ce este mult mai important în ceea ce priveşte realizările lui Babbage. Maşina mecanică de calcul a lui Babbage Părţi din maşina lui de calcul (Difference Analytical Engine) au fost acoperite de praf la muzeul King's College. de tipul celei imaginate de Babbage nu puteau fi realizate fără electricitate. pe baza cărora fiul lui a reuşit să construiască efectiv o parte a unităţii aritmetice. dar când a vrut să-i ofere o recompensă pentru munca sa. Evident. De fapt. când Babbage are întâlnirea finală cu Pell i se comunică hotărârea de suspendare a finanţării proiectelor. Societatea Regală nu a tipărit nici un necrolog. Trebuia să treacă mult timp .aproximativ 100 de ani . lordul Melbourne. urmând 14 . Maşini de calcul pretenţioase. fiecare având 50 de cifre zecimale. Babbage s-a adresat în mod repetat guvernului.pentru ca tehnica să permită realizarea lor. pentru a-i expune acestuia planurile pentru această maşină nouă.Babbage vrea să se întâlnească în 1834 cu primul ministru. Şi totuşi. Chiar dacă aceştia nu doreau să se abandoneze proiectul. în 11 noiembrie 1842. chiar dacă ideile lui erau strălucite.

Ada Lovelace (1815-1852) Ada a rămas în grija mamei sale. în 1852. ştiinţifice. Părinţii ei s-au despărţit la doar câteva luni după ce Ada s-a născut. În cinstea ei a fost denumit ulterior unul dintre primele limbaje de programare. prelucreze şi şă transmită date. la vârsta de 37 de ani. Datorită Adei avem cea mai completă descriere a maşinii de calcul a lui Babbage. Multe idei ale lui Babbage au fost realizate în secolul XX. împreună cu Charles Babbage a lucrat la o maşină de calcule matematice (Difference Engine) care memora numere şi efectua calcule aritmetice simple. limbajul ADA. Claude Shannon Inginer american în domeniul electric şi matematician remarcabil. Proiectele unei maşini mult mai performante constituie primele încercări de a realiza un calculator care să memoreze. Ada l-a întâlnit pe Charles Babbage în 1833 tot datorită preocupărilor ei şi interesul faţă de matematică. Babbage Analytical Engine în 1843. Ada a avut meditatori la matematică şi muzică. Augusta Ada Byron. şi-a surprins prietenii şi colaboratorii cu proiectul unei maşini de zbor. Ada. discipline opuse "periculoaselor" tendinţe poetice. a fost denumit “părintele teoriei informaţiei” şi a fost considerat fondatorul teoriei proiectării circuitelor. figura 1-5.ani în care Babbage şi maşina lui au fost uitate. dându-şi seama că unei asemenea maşini trebuie să i se "spună" ce anume trebuie să facă. de aceea el este socotit ca fiind unul din marii pionieri ai prelucrării datelor. a imaginat o serie de programe şi astfel ea a intrat în istorie ca inventatoarea programării. Abia după anul 1900 Babbage a fost repus în drepturi (lângă Polul Nord al Lunii există un crater care poartă numele lui). Ca studentă a avut înclinaţii deosebite spre matematică. Ada Byron. Au rămas prieteni pentru mult timp şi au corespondat îndelungat despre matematică. Complexa inteligenţă a Adei s-a manifestat încă din 1828. logică şi alte subiecte. Aceasta dorea ca fiica ei să nu semene cu poeticul ei tată şi a ambiţionat educaţia Adei în direcţii practice. în timpul scurtei căsătorii a poetului romantic Lord Byron cu Anne Isabelle Milbanke. când la vârsta de numai 13 ani. 15 . lucru ieşit din comun în acele vremuri. Lady Byron. contesă de Lovelace a murit foarte tânără. Ada Byron Augusta Ada Lovelace (născută Byron) s-a născut la 10 decembrie 1815. Ada Byron a explicat proprietăţile acestei maşini în articolul Observation on Mr.

Shannon indică posibilităţile de utilizare a algebrei logice binare în structurile de comutare a liniilor telefonice cu relee electromecanice. Acesta este axat pe studiul problemelor de codare a informaţiei destinată a fi trimisă pe un canal de transmisie cu restricţii teoretice şi practice. 16 . Studiile postuniversitare şi le continuă în cadrul Massachusetts Institute of Technology.figura 1-6. Consecinţe ale studiilor sale devin conceptele de proiectare a unei maşini electronice de calcul numeric. Aceasta este considerată prima experienţă de inteligenţă artificială. unde lucrează pe un calculator analogic numit Vannevar Bush’s differential analyzer. este publicată în 1938 în Transactions of the American Institute of Electrical Engineers. teoria informaţiei. În acest scop. una în inginerie electrică şi cealaltă în matematică. Cu această ocazie. în primele sale concepte. În paginile sale. În anul 1932 devine absolvent al Public School din Gaylord . figura 1-7. Shannon şi celebrul său şoricel mecanic. Obţine în 1936 două diplome de absolvire. Claude Elwood Shannon (30 aprilie 1916 – 24 februarie 2001) Shannon s-a născut în Petoskey. numit Theseus după eroul mitologic grec al cărui nume este legat de Minotaur şi celebrul labirint. Michigan. Astfel ia naştere.Michigan şi este admis la University of Michigan unde se ia contact pentru prima dată cu lucrările lui George Boole . Shannon utilizează instrumentele teoriei probabilităţii dezvoltate de Norbert Wiener. intitulată A Symbolic Analysis of Relay and Switching Circuits. Teza sa de masterat. Shannon introduce noţiunea de entropie informaţională ca măsură a incertitudinilor implicate în transmiterea unui mesaj.creatorul algebrei logice. Shannon şi celebrul său şoricel mecanic În 1948 Shannon publică articolul A Mathematical Theory of Communication în Bell System Technical Journal.

Însă putem considera că informaţia conţinută într-un cuvânt trebuie să fie proporţională cu numărul de litere conţinute de respectivul cuvânt. Este cel care a creat conceptul de “maşină Turing” ca model de descriere a rezultatelor derivate din conjectura Church (cunoscută şi sub numele de teza Church-Turing). cifre. a reuşit să spargă secretul funcţionării maşinii germane de codare ENIGMA. Fie S={s1. Mai general. Un bun exemplu de mulţime de simboluri secundare este cel al mulţimii tuturor cuvintelor aprţinând limbii române. 1.….sn} o mulţime de simboluri numite simboluri primare. Aceasta declară că orice proces de calcul poate fi realizat prin intermediul rulării unui algoritm implementat pe un computer. cuvântul nu poate servi ca unitate de măsură a informaţiei. Fiecare literă constitue în acest caz un simbol primar. figura 1-8. Alan Turing Alan Turing a fost un matematician. O informaţie este conţinută într-un mesaj.. Acestea pot fi: cuvinte. care a constituit începutul erei inteligenţei artificiale. 17 . Un bun exemplu de mulţime de simboluri primare o constitue alfabetul limbii române. sunete. Un simbol secundar reprezintă o combinaţie de simboluri primare.În 1950 a publicat un articol intitulat Programming a Computer for Playing Chess. Printr-un raţionament analog se concluzionează că nici litera nu poate constitui unitatea de măsură a informaţiei. În consecinţă.…. gesturi etc. în timpul celui de-al doilea război mondial.s2. S-ar părea că numărul cuvintelor unei limbi ar putea constitui o măsură cantitativă a informaţiei.t2.tm} o mulţime de simboluri numite simboluri secundare. Definirea cantităţii de informaţie Atunci când se face referire la capacitatea unui sistem de a transmite informaţii apare necesitatea de a exprima cantitatea respectivă de informaţii. Multe dintre lucrările elaborate ulterior pe această temă au preluat ideile de bază implicate în acest articol. Însă cuvintele nu au aceeaşi valoare în ceea ce priveşte precizia ce este adăugată ideii ce trebuie transmisă. logician şi criptograf englez.. Un mesaj reprezintă o succesiune de simboluri convenţionale. considerat părintele ştiinţei moderne a calculatoarelor.. Alan Mathison Turing (23 iunie 1912 – 7 iunie 1954) Alan Turing este cel care.2.. Fie T={t1.1.

este: p  . Aceasta constituie o ipoteză de primă aproximaţie. Să considerăm totalitatea simbolurilor secundare ce corespund combinaţiilor posibile de u simboluri primare. Ea nu se va dovedi validă în mod general. n=2 şi p=1/2.cantitatea de informaţie conţinută de un simbol secundar este proporţională cu numărul simbolurilor primare conţinute. o vom alege astfel încât să rezulte: k  log n Cantitatea de informaţie se poate acum exprima prin: (3-5) (3-6) I  u log n  log n u Rezultă astfel o primă măsură practică a informaţiei: logaritmul numărului de combinaţii posibile a celor n simboluri primare pe lungimi de u simboluri. se poate constata că frecvenţa semantică a simbolurilor primare în cadrul simbolurilor secundare nu 18 . deci informaţia conţinută este nulă. Drept unitate de măsură a cantităţii de informaţie s-a luat măsura alegerii celei mai simple posibile. Totodată logaritmul este considerat în baza 2. La o analiză mai atentă. acceptată în primă fază. Este necesară în continuare stabilirea unei unităţi de măsură. unitatea de măsură se defineşte pentru u=1. n Relaţia (3-6) devine: 1  u log p (3-7) p Relaţia (3-7) constitue o expresie pentru cantitatea de informaţie. Deci. alegerea unei posibilităţi din două egal probabile. Numărul acestor simboluri secundare este nu. Ne aşteptăm astfel ca apariţia unui simbol primar ce prezintă o probabilitate mică să aducă mai multă informaţie. însă. relaţia (3-7) conduce la: I  u log I  1 log 2 2  1 (3-8) Această unitate informaţională a căpătat denumirea de bit (de la binary unit) şi a fost propusă în 1928 de către Hartley. În concluzie. Rezultă că dacă p=1 evenimentul este sigur şi log p  log 1  0 . trebuind înlocuită ulterior cu o alta care să nuanţeze suplimentar ideile teoretice de bază. se va scrie: I  k 1u 1  k 2 u 2 (3-1) În acest cadru se impune următoarea egalitate: u u n1 1  n2 2 Din (3-1) şi (3-2) rezultă relaţia: (3-2) k1 k2   k0 (3-3) log n1 log n2 Relaţia (3-3) va fi satisfăcută pentru toate valorile lui n numai dacă între k şi n există relaţia: k  k 0 log n (3-4) Cum baza logaritmului este arbitrară. O aceeaşi cantitate de informaţie I reprezentată în cadrul fiecăruia dintre cele două sisteme. Probabilitatea de apariţie a unui simbol primar pe o poziţie oarecare în cuvântul de 1 reprezentare a informaţiei. Să considerăm de asemenea două sisteme pentru care n are valorile n1 şi n2.

fiecare de lungime m (simbolul primar blank poate fi de asemenea utilizat). contribuţia medie a simbolurilor si din mesaj este  m pi log pi deoarece.este aceeaşi. nu este simplu. Este însă posibil ca anumite simboluri primare apărute pe diverse poziţii în cadrul simbolurilor secundare. simbolul si. Entropia informaţională Orice sursă de informaţie emite o multitudine de mesaje diferite. cel al probabilităţilor pi  Informaţia medie totală conţinută în mesajul format din m simboluri este suma contribuţiilor medii a tuturor celor n simboluri: I m  vp1 log p1  vp 2 log p 2  . ca expresie matematică. deoarece vor exista şi poziţii rezervate (pentru blank-uri spre exemplu). i=1m. va trebui reconsiderat ca vpi. Observaţie: Semnificaţia fizică a măsurii cantităţii de informaţie astfel obţinută este aceea că ea dă numărul minim de operaţii (de alegeri) necesare pentru a ridica nedeterminarea. 19 . De aceea se convine să se exprime nu cantitatea de informaţie din fiecare mesaj ci cantitatea medie de informaţie pe un mesaj din setul respectiv de mesaje. produsul mpi. Cum contribuţia informaţională a unui simbol si. Altfel spus. în medie. ea este analogă entropiei termodinamice a unui sistem. deşi frecvenţa sintactică poate fi aceeaşi. Dar nu n toate mesajele pot accepta. deoarece formal..3. simbolul si poate să apară pe prima poziţie a cuvântului sau pe cea de-a doua poziţie sau pe cea de-a treia poziţie sau … sau pe ultima poziţie. Prin frecvenţă semantică înţelegem frecvenţa de apariţie a simbolului primar. Rezultă că definirea brută a probabilităţii de apariţie a simbolurilor primare în cadrul simbolurilor secundare (probabilitatea sintactică) va trebui rafinată prin înlocuirea probabilităţii sintactice cu cea semantică. să nu conducă la semnificaţii pentru acestea din urmă.. Deci: 1 m 1 1   . este  log pi . numărul simbolurilor si în mesaj se apropie de numărul lor mediu pe mesaj.    m p i n n  n    n de m ori 1 egale.. pentru care simbolul secundar capătă sens. Aici s-a considerat cazul cel mai simplu. Acest proces. fiind necesară o analiză serioasă a aspectelor de definire noţională care intervin. pe oricare din poziţiile conţinute... vm. din mesaj. 1. pentru m suficient de mare. stabilită de Boltzmann.  vp n log p n   v  p i log p i i 1 n ((3-9) Informaţia medie pe simbol se va scrie: H n Im   pi log pi v i 1 (3-10) Mărimea H a căpătat numele de entropie a sursei de informatie.1. în mod virtual. însă. iar contribuţia informaţională totală este numărul lor mediu înmulţit cu contribuţia fiecăruia...  vp k log p k  . De aceea.

denumită adesea şi dată. poate fi reprezentat prin intermediul schemei bloc din figura următoare.2.).1. Nivelele 0 şi 1 mai sunt numite şi nivele logice. El este racordat la magistralele sistemului (trasee fizice de circuit imprimat. bazat în funcţionarea sa pe principii numerice de codificare şi procesare a informaţiei.1. În figura 1-10 este reprezentată o dată descrisă printr-un cuvânt binar pe 8 biţi. Schema bloc a unui sistem numeric de calcul Un sistem electronic de calcul (figura 1-9). Uzual. 20 . Schema bloc a unui sistem de calcul 1.2. DB (Data Bus) şi respectiv CB (Control Bus). prin intermediul unei tensiuni electrice. Din punct de vedere fizic. fibre optice. tensiunea electrică ataşată nivelului 1 logic este mai înaltă (de exemplu +5V) comparativ cu tensiunea ataşată nivelului 0 logic (de exemplu 0V sau chiar -5V). Astfel. Există. Deoarece se lucrează doar cu două nivele. Această informaţie. În acest scop se utilizează doar două nivele de tensiune: nivelul zero (0) şi respectiv nivelul unu (1). fire electrice. O astfel de logică se numeşte logică pozitivă. logica de implementare este logica binară. prin intermediul cărora comunică (prin semnale electrice sau electromagnetice) cu alte subsisteme. iar cuvântul binar se consideră serializat în timp. caz în care semnificaţia fizică a nivelelor logice se inversează. acest bloc este construit în jurul unui microprocesor. notate AD (Address Bus). şi posibilitatea lucrului sub logică negativă. este formalizată la nivelul biţilor (unităţile informaţionale). fiecare bit fiind modelat. cel mai adesea. Din acest motiv. Reprezentarea este făcută în logică pozitivă (a) şi respectiv negativă (b). Definirea părţilor componente ale unui sistem numeric de calcul Blocul notat CPU (C