ANALIZA DE CONFLICT

Conf.univ.dr. Dorel BUSE

TENSIUNI, CRIZE, CONFLICTE, RĂZBOAIE ŞI ALTE TIPURI DE DIFERENDE INTERNAłIONALE:
NoŃiuni Tensiuni. DefiniŃie. Tensiunile se concretizează în sentimente de ostilitate ce nu sunt manifeste, cauzate de existenŃa unei balanŃe neechilibrate între elemente sau tendinŃe opuse. În tranziŃia de la tensiuni la conflicte, primele semnalează potenŃialitatea conflictului. Dacă ne raportăm la interese ca vectori de putere, atunci acest spaŃiu al intereselor este unul al potenŃialelor conflicte sau aşa cum îl numeşte R.J. Rummel un spaŃiu de conflict. Deşi la prima vedere, sintagma spaŃiu de conflict pare a reprezenta un spaŃiu în care se desfăşoară un conflict, definiŃia lui Rummel este diferită: “un spaŃiu în care conflictul poate izbucni, chiar dacă nu va exista niciodată unul în desfăşurare”. Din teoria lui Rummel asupra conflictului rezultă că realitatea în care trăim este un spaŃiu de conflict şi mai mult, orice spaŃiu chiar şi unidimensional este caracterizat de posibilitatea existenŃei unor vectori opuşi ce creează tensiuni1. Crize
1 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, (coord.), Lumea 2005. Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005, p. 86.

1

DefiniŃie Managementul crizelor ca o nouă disciplină pentru studierea relaŃiilor internaŃionale îşi are originea în studiile efectuate, atât la nivel guvernamental cât şi în mediul academic, în S.U.A., după criza rechetelor din Cuba. În urma acestor prime eforturi de analiză, se concretizează două aspecte remarcabile: criza în relaŃiile internaŃionale este un fenomen singular de o importanŃă excepŃională; lipseşte un consesns cvasitotal cu privire la ceea ce este ea în mod exact. Un astfel de paradox poate fi elucidat în două moduri: mai întâi trebuie subliniat absolut totul cu privire la extraordinara complexitate a fenomenului, şi apoi trebuie analizat numărul considerabil de crize produse în secolul al XX-lea şi până în prezent; în raport cu autorii şi definiŃiile adoptate, de la cele mai restrictive la cele mai lărgite, acest număr variind de la câteva sute la mai multe mii2. În plan internaŃional, există o largă varietate de definiŃii ale crizei: de la cele formulate de factorii de luare a deciziilor, militari sau civili, sau elaborate de cercetători ai domeniului relaŃii internaŃionale şi specialişti în studii de securitate, la cele enunŃate în documentele oficiale ale instituŃiilor de securitate. Într-o accepŃiune foarte largă, prin criză se înŃelege o situaŃie naŃională sau internaŃională în contextul căreia se creează o ameninŃare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părŃilor implicate, prin urmare o stare de anormalitate. Originea cuvântului criză se află în greaca veche. Verbul krinein însemna a judeca, a separa, a discrimina, a decide. Termenul grec krisis – judecată sau decizie – s-a transformat odată cu trecerea timpului. În latina medievală a devenit crisin, crisis în secolul XVI şi, mai târziu, criză. EsenŃialul din etimologia cuvântului este legat, probabil, de noŃiunea de decizie. În centrul oricărei definiŃii, al oricărei înŃelegeri utile şi riguroase a fenomenului crizei se află necesitatea de a lua decizii. Criza nu există în lipsa unei decizii care trebuie luată şi, în unele cazuri, în (lipsa unui raŃionament anterior)3. Acumularea accentuată a dificultăŃilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcŃionarea normală a unui sistem şi declanşează puternice presiuni spre schimbare. Este momentul în care apare criza ca manifestare a unor dificultăŃi temporare sau cronice ale modului de organizare a sistemului, exprimând incapacitatea sa de a funcŃiona în modalitatea existentă. Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului existent, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale. Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă şi consecinŃe importante care ameninŃă o organizaŃie în scopurile ei cele mai profunde. Din cauza probabilităŃii lor reduse, aceste evenimente sfidează orice interpretare şi cer un efort susŃinut de înŃelegere. Conform lui K.E. Weick, pentru rezolvarea unei crize în curs de desfăşurare este nevoie de acŃiune ce, în mod simultan, generează materialul brut din care rezultă cunoaşterea şi care afectează însăşi desfăşurarea crizei. Există un echilibru firav între acŃiune şi inacŃiune: acŃiunea poate avea consecinŃe periculoase, însă produce cunoaştere, în timp ce inacŃiunea este o cale sigură, dar generează confuzie. Crizele diferă prin cauzele şi durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, raŃiunea umană poate juca numai un rol limitat în desfăşurarea lor. Cu toate acestea, ele antrenează acŃiunea umană ceea ce poate transforma micile deviaŃii în crize majore. Acelaşi K.E. Weick susŃine că acŃiunile desfăşurate în sensul înŃelegerii joacă un rol central în geneza crizelor şi în consecinŃă, dacă se doreşte prevenirea şi gestionarea lor, atunci trebuie înŃelese4. Alastair Buchan, director al Institutului Britanic de Studii Strategice, aprecia criza drept “perioada conflictuală dintre două sau mai multe state care intervine atunci când una din părŃi o încolŃeşte pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit, ca şi atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului care trebuie dat acestei sfidări”5. Despre crizele războiului rece, ca substitut convenabil al războiului, Raymond Aron scria: “În timp de răzbiul nu este o soluŃie [ ... ] criza este acea formă de violenŃă reŃinută, de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări greu în balanŃa decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunŃe la interesele sale legitime şi a obŃine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”6. Charles Hermann oferă următoarea definiŃie: “O criză este o situaŃie care: a) ameninŃă obiective net prioritare ale unităŃii de decizie; b) reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată fi transformată în acŃiune; c) surprinde pe membrii unităŃii de decizie prin apariŃia sa”7. În 1974, generalul francez Beaufre considera că o criză reprezintă “o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să
2

Jean-Louis Dufour, Crizele internaŃionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 1314. 3 Ibidem, p. 13. 4 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, (coord.), Op. cit., p. 86-87. 5 Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 15. 6 Ibidem, p. 15. 7 Charles F.Hermann, Crisis in foreign policy, Indianapolis, Bobs Merril Co., 1969, p. 5. 2

dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă, deci, miza crizei pentru apătător, riscul minim”8. Iar generalul Poirier aprecia criza drept “deteriorarea bruscă sau graduală a factorilor de echilibru ce asigură în mod obişniut raporturile de coexistenŃă dintre state”9. La rândul său, Philippe Moreau-Defarges definea criza drept “un moment de tensiune ce pune în cauză în mod frontal interesele fundamentale a două sau mai multe state, la iniŃiativa unuia sau altuia dintre ele, iar apoi după o demonstraŃie de forŃă, lasă loc unei forme de acord, aparent sau real, între parteneriadversari”. Criza constă deci, în concepŃia lui Philippe Moreau-Defarges în “ruptura unui echilibru dinamic, echilibru care rezultă dintr-un raport de forŃe şi dintr-o confruntare de acŃiune de diverse naturi, care acŃionează potrivit tendinŃelor generale ale politicii statelor”10. Generalul Quesnot, şeful statului major particular al preşedintelui FranŃei în perioada 1992-1995, formula următoarea definiŃie a crizei: “Există criză atunci când la Quai d'Orsay se reuneşte celula cu acelaşi nume”11. În D.E.X. DicŃionarul Explicativ al Limbii Române, noŃiunea de criză este definită ca “manifestare a unor dificultăŃi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forŃă de muncă)”12. Conform DicŃionarului Diplomatic, criza este definită ca “un moment critic care intervine în evoluŃia vieŃii internaŃionale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viaŃa internă a unui stat sau de cea internaŃională, se caracterizează prin ascuŃirea contradicŃiilor, apariŃia unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forŃe”13. Prin urmare, pentru a aprofunda şi a ajunge la o definiŃie utilizabilă a noŃiunii de “criză” trebuie să se aibă în vedere mai întâi o bună înŃelegere a contextului în care se poate produce o criză. O criză în contextul relaŃiilor internaŃionale este un fenomen care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend şi/sau a unui conflict între două sau mai multe părŃi, care vor fi cel mai adesea state, dar care pot, în mod evident, să fie grupări, popoare sau chiar organisme internaŃionale14. Din aceste definiŃii se pot desprinde anumite caracteristici ale crizei: • criza marchează ruptura cu un status quo şi amânarea unei stări de echilibru; • perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ameninŃări, pericole, riscuri …; • existenŃa unor frecvente posibilităŃi de escaladare şi de confruntări militare; • aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; • existenŃa unor decizii importante de luat, în timp ce nimeni nu are acces la ansamblul informaŃiilor, altminteri indispensabile în luarea oricărei decizii corecte, şi operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare, timpul fiind întotdeauna foarte limitat, iar tensiunea mai mult sau mai puŃin ridicată. Criza constituie deci un fenomen acut şi nu cronic, de unde, drept consecinŃă, dinamica luării unei hotărâri este anormală şi extraordinară. În prezent, prin forŃa lucrurilor, o criză nu mai poate fi doar interstatală. În lumea de după războiul rece, statele nu mai au monopolul violenŃei armate, nici al puterii economice şi chiar militare; nu mai sunt singurii actori privilegiaŃi ai jocului internaŃional; într-o anumită măsură, statele ajung să se dezintereseze, preferând adeseori să încredinŃeze grija reglării problemelor lor unor organizaŃii internaŃionale sau regionale, devenite treptat actori ai crizelor şi factorii reglării lor15. Ca o definiŃie de sinteză, putem considera criza drept un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligaŃia factorilor decizionali de a-şi defini o poziŃie fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru. Conflicte DefiniŃie ÎnŃelesul conceptului de conflict este, adesea, redus la conflictul armat, chiar dacă sfera sa de cuprindere este mult mai largă. Din punct de vedere al ştiinŃelor socio-umane, conflictul este o manifestare a unor antagonisme deschise între două entităŃi, individuale sau co1ective, cu interese incompatibile pe moment, în privinŃa deŃinerii sau gestionării unor bunuri materiale sau avantaje. Interesele divergente pot provoca în cadrul aceleiaşi colectivităŃi confruntări ale unor categorii de indivizi cu statusuri şi roluri diferite, iar la nivel naŃional şi internaŃional, înfruntarea dintre grupări religioase, naŃionale sau etnice, clase sociale, instituŃii sociale şi state. Întrucât prin soluŃionarea conflictelor este menŃinut echilibrul sistemelor sociale, unii specialişti consideră conflictul ca fiind procesul fundamental al mişcării sociale. Atât în cadrul grupurilor, cât şi în cadrul întregului sistem social, conflictul produce o schimbare ale cărei consecinŃe pot fi: crearea sau
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 14. Ibidem, p. 14. 10 Ibidem, p. 14-15. 11 Ibidem, p. 14. 12 D.E.X. DicŃionarul Explicativ al Limbii Române, EdiŃia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 241. 13 *** DicŃionar Diplomatic, Bucureşti, Editura Politică, 1979, p. 315-316. 14 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Managementul instabilităŃii, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2003, p. 32. 15 Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 15-16.
9 8

3

revitalizarea cadrului normativ în care are loc “competiŃia” sau a sistemului în întregul său; formarea de structuri pentru consolidarea noului cadru; stimularea căutării de aliaŃi şi de noi asocieri ale grupului; stimularea, în cadrul grupurilor aflate în conflict a schimbărilor orientate spre realizarea concomitentă a unei coeziuni şi integrări mai mari şi crearea premiselor pentru noi conflicte interne şi lupta pentru putere16. În tranziŃia de la criză la conflict, în relaŃiile internaŃionale, conflictul reprezintă situaŃia la care se ajunge în urma gestionării necorespunzătoare a unei crize care escaladează. În DicŃionarul Diplomatic conflictul internaŃional este definit ca o neînŃelegere, ciocnire de interese între state în chestiuni internaŃionale, a căror rezolvare o doresc într-un anumit sens sau într-o măsură deosebită. Când conflictul internaŃional se agravează, poate duce, printr-o ascuŃire deosebită, la ameninŃarea cu forŃa, la demonstraŃii militare sau la folosirea forŃei şi, în final, la război17. În DicŃionarul de RelaŃii InternaŃionale conflictul este definit ca o stare socială care ia naştere atunci când doi sau mai mulŃi actori urmăresc scopuri care se exclud reciproc sau care sunt incompatibile unul cu altul. În relaŃiile internaŃionale comportamentul conflictual poate fi considerat război – atât sub aspectul ameninŃării reprezentate de rezultat cât şi al stării de fapt – şi ca o încercare de negociere fără limbaj violent. Războaie. DefiniŃie. Războiul reprezintă forma supremă de manifestare a unui conflict, în special armat (deoarece putem vorbi şi despre război economic, mediatic, informaŃional, electronic etc); el este ultima etapă a amplificării unui diferend în tranziŃia tensiune – criză – conflict – război. În DicŃionarul Diplomatic războiul este definit ca lupta armată între două sau mai multe state, între grupuri politice sau clase sociale, pentru a-şi realiza prin forŃa armelor scopurile lor politice, economice sau de altă natură18. Conform DicŃionarului de RelaŃii InternaŃionale războiul reprezintă o violenŃă directă între actorii statali. Războiul se produce atunci când statele aflate în situaŃia unui conflict şi în opoziŃie consideră că atingerea scopurilor incompatibile sau exclusive nu se poate realiza numai prin mijloace neviolente. Delimitări conceptuale Pe un continuum de la armonie la război stabilit de Centrul pentru Prevenirea Conflictului (C.P.C.), gradaŃiile reprezintă un fel de barometru al păcii şi conflictului: pace stabilă, tensiune, pace instabilă, criză, conflict nearmat, conflict armat, război, reconstrucŃie, criză post-conflict, reconciliere. Delimitarea dintre aceste stadii este doar din motive operaŃionale, demarcaŃiile dintre ele fiind vagi. Astfel, criza este definită ca un nivel al conflictului caracterizat de confruntări tensionate între forŃele armate mobilizate, cum ar fi cazul relaŃiilor dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică din anii ’50 sau relaŃiile dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Trecerea de la un nivel la altul poate fi determinată de următorii factori: intensitatea şi numărul nemulŃumirilor; percepŃii şi atitudini diferite ale părŃilor, unele faŃă de altele; intensitatea emoŃională şi investiŃiile psihologice în poziŃiile părŃilor; nivelul mobilizării şi organizării politice; coeziunea dintre liderii respectivelor părŃi şi membrii grupărilor; densitatea comportamentelor ostile; gradul de ameninŃare sau de fololosire a armelor; numărul susŃinătorilor fiecărei părŃi etc. Pe continuumul prezentat de Centrul pentru Prevenirea Conflictului, putem identifica în concordanŃă cu tema acestui studiu teoretic, următoarele stări: - pacea instabilă cu starea tensionată sau cu criza; - războiul cu starea de conflict19. Vorbind despre criză, înŃelegem această situaŃie ca pe o stare acută, de tranzit fie către o reaşezare a ordinii, fie către un conflict. De aici, necesitatea de a stabili care este pragul ce separă o criză de un de război sau de un alt fel de diferend. Potrivit DicŃionarului Diplomatic, în sens generic, diferendul reprezintă o neînŃelegere sau un dezacord între statele-actori cu privire la o pretenŃie sau un interes. Însă în conformitate cu principiile dreptului internaŃional public, statele au obligaŃia de a soluŃiona diferendele care se pot ivi între ele prin mijloace paşnice, fără a recurge la forŃă sau la ameninŃarea cu folosirea forŃei20. Diferende, crize şi războaie punctează în mod obişnuit relaŃiile internaŃionale. AbsenŃa unui contencios între state este un fapt excepŃional. Istoria oferă foarte puŃine exemple de oameni, de societăŃi sau de state care, trăind o anumită vreme unii alături de alŃii, să reziste fără a manifesta, mai devreme sau mai târziu, divergenŃe de vederi şi de interese. Aceste divergenŃe, odată adâncite, apar la originea crizelor; accentuându-se, acestea riscă să se transforme în război.

16 17

Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, (coord.), Op. cit., p. 90. *** DicŃionar Diplomatic …, p. 265. 18 *** DicŃionar Diplomatic …, p. 723. 19 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, (coord.), Op. cit., p. 89. 20 *** DicŃionar Diplomatic …, p. 355. 4

Criza şi războiul reprezintă două subcategorii ale unui fenomen mai larg, diferendul internaŃional. Această afirmaŃie este susŃinută şi de modul de construcŃie al Cartei NaŃiunilor Unite. În cadrul diferendului, relaŃiile dintre state îmbracă forme diverse: a) Diferendele internaŃionale fără criză sau război sunt situaŃii de tensiune permanentă sau de lungă durată, instabile prin natura lor, susceptibile de a exploda. Statele se ameninŃă unele pe altele, într-un mod mai mult sau mai puŃin latent sau deschis. Ele îşi exprimă voinŃa de a utiliza diverse mijloace pentru a-şi atinge obiectivele. Or, dacă ameninŃarea sau recursul la forŃa armată rămân o eventualitate, relaŃiile dintre statele despărŃite printr-un diferend se înscriu într-o normalitate relativă. b) Crizele care nu conduc spre un război pot avea drept cauză directă evenimente diverse (decizii, circumstanŃe, accidente). Ele pot apărea între state care se confruntă brusc cu o situaŃie în aparenŃă dificil acceptabilă, care comportă riscuri şi pericole. Deciziile trebuie luate fără întârziere şi sunt susceptibile să antreneze, la rândul lor, reacŃii brutale şi violente ale celeilalte părŃi. c) Crizele ca preludiu al unui război sunt crizele care se prelungesc printr-un război. d) Războaiele (sau conflictele armate) sunt relativ puŃin numeroase. În secolul XX, cele mai multe crize au fost controlate, fie într-un mod neviolent, fie prin folosirea limitată a forŃei21. Conform unui studiu efectuat asupra celor 217 crize înregistrate între 1929 şi 1985 se semnalează următoarele categorii: 1) crize care nu conduc către un război – reprezintă 65% din totalul cazurilor; 2) crize urmate de un război – reprezintă 12% din totalul cazurilor; 3) crize care survin în timpul războiului – reprezintă 23% din totalul cazurilor. O criză “cu final fericit” poate deci regla probleme şi face să dispară tensiunile şi diferendele care se aflau la originea sa. Dar este totodată posibil şi să ne întoarcem la situaŃia de tensiune prealabilă crizei şi chiar la o tensiune mai ridicată. Evenimentele, în sfârşit, por urma un curs mai dramatic, criza declanşându-se efectiv în condiŃii de război. În secolul al XX-lea un caz din 10 se înscrie în această categorie.

TIPOLOGII ALE CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR
Criterii de clasificare a crizelor În presă, radio şi televiziune se anunŃă crize de diferite genuri, crize mai mult sau mai puŃin reale: criza grâului, zahărului, produselor petroliere, criza guvernului, criza de partid, criza financiară, criza bursei, criza gazelor, criza serviciilor de spionaj şi altele. În literatura de specialitate modul de structurare a crizelor este divers. Încercând o clasificare a acestora, într-o enumerare neexhaustivă, deosebim următoarele criterii: A – după domeniul în care se manifestă B – după originile şi cauzele declanşatoare C – după spaŃiul în care se manifestă şi numărul de părŃi implicate D – după criteriul geografic combinat cu criteriul cronologic din perioada războiului rece E – după resursele pe care le implică F – după modul de manifestare în intensitate G – după gradul de complexitate H – după rolul sau influenŃa asupra evoluŃiilor geopolitice regionale şi internaŃionale I – după alte criterii A. După domeniul în care se manifestă şi cauzele care le determină crizele pot fi de natură: politică, diplomatică, economică, socială, financiară, militară, informaŃională, comunicaŃională, tehnologică, psihologică, ecologică şi de altă natură. • Criza politică • Criza diplomatică
21

Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 17. 5

• Criza economică • Criza socială • Criza financiară • Criza militară • Criza informaŃională • Criza tehnologică • Criza psihologică Criza ecologică B. După originile şi cauzele declanşatoare crizele sunt progresive şi subite, voluntare şi fortuite. C. După spaŃiul în care se manifestă şi numărul de părŃi implicate crizele pot fi: locale, naŃionale, bilaterale, regionale, continentale şi internaŃionale. D. După criteriul geografic combinat cu criteriul cronologic, ca punct de referinŃă, din perioada războiului rece crizele se clasifică în: crize de centru, crize periferice şi crize ulterioare războiului rece. E. După resursele pe care le implică o criză poate fi: criză de resurse umane, demografică, de materii prime, financiară, bancară etc. F. După modul de manifestare în intensitate crizele pot fi violente sau latente. G. După gradul de complexitate crizele pot fi: simple, complexe şi combinate. H. După rolul sau influenŃa asupra evoluŃiilor geopolitice regionale şi internaŃionale crizele sunt induse, angrenaj, calculate şi accidentale. I. Alte genuri de criză: criza de autoritate, a învăŃământului, a industriei, sanitară, a petrolului, a gazelor, a unor produse (zahărului, grâului) etc. Clasificarea conflictelor De-a lungul istoriei, în relaŃiile internaŃionale, forŃa a fost şi încă mai este utilizată pentru a rezolva disputele. Din 1945 nu a trecut nici o zi fără ca undeva pe mapamond să nu se desfăşoare un conflict armat, iar sfârşitul războiului rece nu a redus frecvenŃa acestor conflicte, ci dimpotrivă. De exemplu, în 1994 mai mult de 30 de conflicte armate importante erau în curs de desfăşurare în locuri ca Afganistan, Algeria, Bosnia, Cecenia, Liberia, Ruanda şi Somalia. Având în vedere răspândirea atât de mare a violenŃei nu este de mirare că mulŃi oameni pun semnul egalităŃii între aceasta şi politica mondială. În lucrarea sa Despre Război, Carl von Clausewitz arăta că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace, o formă de comunicare între state, chiar dacă o formă extremă. Această analiză întăreşte convingerea că războiul este un instrument pe care statele îl folosesc pentru a-şi rezolva conflictele22. La fel ca şi în cazul crizelor există o multitudine de clasificări ale conflictelor în funcŃie de diverse criterii. Cel mai important dintre aceastea este criteriul referitor la statul-naŃiune. Din acest punct de vedere, conflictele sunt interne (sau intranaŃionale) şi internaŃionale. Tipuri de război Analizând războiul în istoria omenirii, cel mai mare teoretician al său, Carl von Clausewitz a propus categorisirea acestuia în cinci tipuri principale: absolut, real, total, limitat, nelimitat. Pe lângă aceste tipuri de război descrise de Clausewitz, teoria relaŃiilor internaŃionale se opreşte şi asupra războiului hegemonic, asimilat cu cel total. Acest război implică: puterile dominante; statele challenger (cele ce vor să schimbe); alte state majore şi majoritatea statelor minore. Miza acestui război este fie schimbarea distribuŃiei puterii în sistem, fie schimbarea structurii de autoritate în sistem. Intensitatea războiului hegemonic tinde către absolut. Gradele de violenŃă şi de distrugere sunt foarte ridicate, ceea ce îl transformă într-un război fără limite. Desigur că o tipologie exhaustivă a războiului trece dincolo de clasificarea făcută de teoreticianul Clausewitz şi în funcŃie de diferite criterii poate structura războaiele în multe alte categorii. În acest sens, istoria omenirii ne oferă un material bogat în exemple, putând astfel deosebi şi alte tipuri de război după caracterul acestuia, modul cum se desfăşoară, teatrul de operaŃii ş.a., precum războaie drepte şi nedrepte, războaie de apărare şi de cucerire, războaie simetrice şi asimetrice, războaie convenŃionale şi neconvenŃionale, războaie maritime, terestre, aeriene şi combinare.

22

Teodor Frunzeti, Op. cit., p. 71. 6

DESFĂŞURAREA CRIZELOR SI CONFLICTELOR
La originea unei crize se pot afla: - o acŃiune de folosire a forŃei de către un stat faŃă de un alt stat - declaraŃii politice - demonstraŃii militare - acŃiuni violente indirecte - actele de natură politică - modificări ale mediului politico-strategic al statelor - tulburări interne - măsuri de ordin economic Teoretic, din perspectiva teoriei Centrului pentru Prevenirea Conflictului, mediul înconjurător în cazul unei crize, poate fi caracterizat astfel: - acumularea tensiunilor şi a neîncrederii; - polarizarea diferenŃelor sociale şi politice; -uzul armelor; desfăşurarea unor acŃiuni provocatoare, a unor acŃiuni sporadice, neorganizate, cu un nivel scăzut de violenŃă; - ostilitate intergrupală; - represiune, insurgenŃă, violarea sistematică a drepturilor omului; declinul percepŃiei asupra legitimităŃii guvernului naŃional; - mobilizare naŃională ş.a.m.d. Timpul de acŃiune într-un astfel de caz este scurt, iar obiectivele primare vizează: reducerea şi controlul mijloacelor specifice de coerciŃie ce pot fi folosite în conflicte violente; blocarea acŃiunilor violente; reducerea tensiunilor; îngheŃarea ostilităŃilor; rezolvarea disputelor politice; menŃinerea nivelului primar de securitate; crearea unor mijloace non-violente pentru rezolvarea crizei. Aceste obiective pot fi atinse cu ajutorul instrumentelor de natură diplomatică, militară, economică, socială şi politică adaptate fiecărui caz, însă eşecul duce la conflict23. R.J. Rummel afirmă că există cinci faze ale unui conflict, ce descriu o spirală şi evidenŃiază natura multidimensională a conceptului propus: - transformarea spaŃiului socio-cultural în interese opuse; - manifestarea intereselor divergente şi apariŃia stării de insecuritate; - echilibrarea puterilor, ce se poate manifesta ca un comportament conflictual; - echilibrarea puterilor, prin structurarea aşteptărilor; - apariŃia evenimentului declanşator, ce reînnoieşte ciclul: reapariŃia stării de insecuritate induce din nou nevoia de echilibru şi de creare a unei noi structuri de aşteptări24. Fazele crizei Criza este o stare de ruptură în relaŃiile dintre state, în esenŃă momentană şi tranzitorie. Cu toate acestea, o astfel de situaŃie poate dura săptămâni sau chiar luni. Criza evoluează deci în funcŃie de hotărârile luate şi de împrejurări. O criză tipică se desfăşoară, de regulă, în patru faze bine definite: • precriza; • escaladarea; • destinderea; • impactul, adică rezultatul crizei, care ia în considerare diversele aspecte ale noului echilibru la care reglementarea crizei a permis să se ajungă25.

23 24

Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, (coord.), Op. cit., p. 88. Ibidem, p. 94. 25 Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 20. 7

ORGANIZAłIILE INTERNAłIONALE SAU REGIONALE CU ATRIBUłIUNI SPECIFICE ÎN MANAGEMENTUL CONFLICTELOR: O.N.U.; O.S.C.E.; C.E.; U.E. (U.E.O.); N.A.T.O.
O.N.U. – Principala organizaŃie internaŃională de soluŃionare a diferendelor internaŃionale Capitolul VI al Cartei O.N.U. enumeră principalele modalităŃi de realizare a acestui principiu, dintre care statele sunt libere să aleagă (mijloace politice sau diplomatice, mijloace de natură jurisdicŃională): - Negocierile şi consultările – implică numai statele părŃi la un diferend, care pot iniŃia şi monitoriza fiecare fază a negocierilor. Implică orice tip de dispute: tehnice, politice sau juridice. Consultările sunt o varietate de negocieri, care implică discuŃii iniŃiale şi schimb de vederi între părŃi. - Bunele oficii - acŃiunea amicală a unui terŃ (una sau mai multe persoane/state) care intervine pentru a apropia părŃile la un diferend şi a le determina să negocieze sau să reia negocierile întrerupte. Are ca scop doar să înlesnească contactele dintre părŃi. Persoana sau statul care acordă bune oficii nu se implică în soluŃionarea pe fond a diferendului, nu propune soluŃii, ci doar înlesneşte comunicarea, asigură mijloacele de desfăşurare a negocierilor directe. Printre exemple, amintim bunele oficii oferite de FranŃa S.U.A., Vietnamului de Nord şi Vietnamului de Sud pentru a pune capăt ostilităŃilor militare; bunele oficii oferite de ElveŃia, FranŃei şi Algeriei în anii 1960-1961 pentru realizarea acordurilor dintre FranŃa şi Guvernul provizoriu al Republicii Algeria privind independenŃa fostei colonii franceze. - Ancheta – tehnică tradiŃională folosită atunci când există divergenŃe între părŃi la un diferend referitoare la situaŃia de fapt care l-a generat. Pentru efectuarea unei anchete se poate constitui o echipă formată din persoane care nu sunt implicate în litigiu. PărŃile sunt reprezentate de agenŃi, care expun versiunea proprie a faptelor ce formează obiectul anchetei. Se prezintă documente (înscrisuri, hărŃi etc.), se audiază martori şi experŃi. Comisia se poate deplasa pe teren pentru constatări directe. Comisa alcătuieşte un raport, care nu este obligatoriu pentru părŃi. Însă raportul prezintă doar situaŃia de fapt obiectivă şi nu face propuneri. Procedeul a fost rar utilizat. - Medierea este asemănătoare cu bunele oficii, dar presupune o implicare mai mare a terŃului în rezolvarea conflictului. Acesta se străduieşte să facă fiecare parte să înŃeleagă poziŃia celeilalte părŃi şi propune chiar soluŃii concrete, susceptibile de a fi acceptate de părŃi. - Concilierea – sarcina unei comisii de conciliere este de a clarifica chestiunile contencioase, de a aduna informaŃiile necesare şi de a căuta să aducă părŃile la un acord. După examinarea cazului, comisia informează părŃile asupra termenilor acordului despre care consideră că sunt cei mai potriviŃi pentru soluŃionarea conflictului şi acordă părŃilor un interval de timp pentru a decide. - Recurgerea la organizaŃii sau acorduri regionale sau la alte mijloace paşnice, în cazul în care o dispută ameninŃă securitatea regională, organizaŃii regionale interguvernamentale se pot implica pentru a soluŃiona diferendele şi a stabili acorduri regionale. - FuncŃia de bune oficii a Secretarului general al O.N.U. – caută soluŃii unei dispute prin consultări personale, numirea unui reprezentant personal şi negocieri directe. - Arbitrajul sau apelul la Curtea InternaŃională de JustiŃie – presupune adoptarea unor decizii obligatorii pentru părŃi. O.S.C.E. – Principala organizaŃie regională de gestionare a conflictelor şi diplomaŃie preventivă C.S.C.E. a apărut ca o tentativă de instituŃionalizare a mecanismelor de gestionare a conflictelor şi de diplomaŃie preventivă. IniŃial, a fost o structură cu relevanŃă politică, ca expresie a deciziei politice a statelor reprezentând cele două blocuri ideologice de a conferi o dimensiune cooperativă demersurilor lor de reducere a stărilor conflictuale în mediul internaŃional bipolar. La 1 august 1975 s-a semnat Actul Final de la Helsinki. De asemenea, s-a stabilit un mecanism de consultări periodice pentru monitorizarea angajamentelor asumate prin Actul Final, fară să existe o structură instituŃională permanentă. Asemenea consultări au avut loc la Belgrad (4 octombrie 1977 – 8 martie 1978), Madrid
8

(11 noiembrie 1980 – 9 septembrie 1983), Stockholm (1983 – 1986), şi Viena (4 noiembrie 1986 – 19 ianuarie 1989), Helsinki (1992), Budapesta (10 octombrie-2 decembrie 1994), Lisabona (1996), Istambul (1999) ş.a. În prezent, schimbarea radicală a circumstanŃelor politice şi sociale din Europa determină un transfer de accent şi în privinŃa funcŃiilor, locului şi rolului. Rolul principal al organizaŃiei este acum de a preveni şi a soluŃiona crizele şi conflictele din Europa, iar în ceea ce priveşte locul, această organizaŃie ocupă un loc important în ierarhia organizaŃiilor curopene. Astfel, O.S.C.E. urmăreşte să creeze un sistem de securitate europeană, având ca punct de referinŃă organizaŃia însăşi26. O.S.C.E. este o organizaŃie paneuropeană de securitate, alcătuită din 55 de state care sunt aşezate într-o zonă geografică întinsă, între Vancouver şi Vladivostok. O.S.C.E. se încadrează, din punct de vedere funcŃional, în prevederile Capitolului VIII din Carta O.N.U. şi rămâne, în mod tradiŃional, un forum pentru consultare şi negociere între statele membre, are câteva instituŃii care negociază deciziile şi obligaŃiile care sunt apoi impuse statelor prin decizie politică. Totodată, aceasta este concepută ca un instrument fundamental pentru avertizarea din timp şi prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucŃia postconflict în Europa. În ceea ce priveşte problemele de securitate, acestea sunt abordate sub toate aspectele şi într-un spirit de cooperare27. Consiliul Europei – organizaŃie regională cu rol în gestionarea crizelor şi protecŃia minorităŃilor Consiliul Europei a fost prima organizaŃie interguvenamentală înfiinŃată în Europa după al doilea război mondial 28. La 28 ianuarie 1949, miniştrii de externe ai Ńărilor participante au ajuns la o formulă acceptabilă pentru toate statele implicate, astfel încât la 5 mai 1949, a avut loc, la Londra, semnarea statutului Consiliului Euopei, organizaŃie politică vizand integrarea occidentală, creată iniŃial de zece state (Anglia, Belgia, Danemarca, FranŃa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Suedia), cărora li s-au adăugat, începând cu 8 august, acelaşi an, alte trei (Grecia, Islanda şi Turcia). Prima sesiune a Consiliului Europei a avut loc la Strasbourg, unde, ulterior, s-a fixat sediul permanent al acestei organizaŃii. Prima convenŃie importantă a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950: ConvenŃia Europeană asupra Drepturilor Omului, care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. După intrarea Ucrainei şi a Macedoniei, în octombrie 1995, a Rusiei şi CroaŃiei, în 1966, şi a Georgiei, la 27 aprilie 1999, CE numără 41 de state. În urma aderării Armeniei, Azerbaidjan-ului (2001), Bosniei şi HerŃegovinei (2002), Serbiei-Muntenegru (2003), Moldovei (2004), numărul de state se ridică la 46. Ca urmare a unei politici autoritare duse de Belarus, această Ńară este vremelnic suspendată din clubul acestei organizaŃii a Ńărilor europene (13 ianuarie 1997). S.U.A., Canada, Mexic, Vaticanul şi Japonia au statut de observator pe lângă instituŃiile guvernamentale ale Consiliului29. U.E. şi Politica Externă şi de Securitate Comună Una dintre cele mai sensibile probleme ale integrării europene este reprezentată de politica de apărare comună. În acest domeniu statele membre ale Uniunii Europene sunt dispuse cel mai puŃin să transfere din suveranitatea statelor naŃionale către U.E. Dezvoltarea acestei dimensiuni este capitală pentru evoluŃia P.E.S.C., întrucât doar aceasta poate conferi substanŃă acŃiunilor politice ale acesteia, într-o lume a realismului politic, forŃa şi proiectarea la distanŃă a acesteia rămân principalele atribute de putere al unui actor major pe scena internaŃională. Ori, această forŃă constă în capacitatea militară a respectivului actor. Astfel, o Politică Europeană de Securitate şi Apărare (P.E.S.A.) este indispensabilă ambiŃiilor Uniunii. Avansul construcŃiei europene în această direcŃie presupune realizarea unui transfer de suveranitate, dinspre statele membre către Uniune, mai exact a unui atribut al suveranităŃii statelor considerat esenŃial pentru existenŃa acestora. łările membre ale U.E. se află prinse în dilema alegerii între dotarea Uniunii cu o capacitate militară, absolut indispensabilă, şi păstrarea intactă a tuturor atribuŃiilor de suveranitate. Această situaŃie a generat împărŃirea statelor comunitare în două tabere, în funcŃie de înclinarea fiecăreia spre una dintre variante. Rezultatul acestei dispute a constat, până în prezent, într-o serie de compromisuri, care au asigurat doar un avans lent în această direcŃie. Termenul de securitate europeană comună presupune o concertare a statelor Uniunii în orice problemă care priveşte securitatea globală, formularea unei doctrine comune de apărare, definirea şi analizarea pericolelor la adresa intereselor europene, incluzând acele ameninŃări care apar din cauza proceselor destabilizatoare de
26 27

Ibidem, p. 231. Stan Petrescu, Op. cit., p. 231-232. 28 R.G. Feltham, Op. cit., p. 150. 29 Stan Petrescu, Op. cit., p. 168. 9

dincolo de graniŃele Europei. Politica de Apărare Comună (P.A.C.) a fost definită în 1994, de către un raport al Consiliului U.E.O., ale cărui concluzii au fost încorporate în DeclaraŃia U.E.O. de la Nordwijk (14 noiembrie 1994). Acesta direcŃiona P.A.C. către “reducerea riscurilor şi nesiguranŃelor care ar putea ameninŃa valorile comune, interesele fundamentale şi independenta Uniunii şi a statelor membre ale acesteia”, ca şi spre sporirea securităŃii şi stabilităŃii prin asigurarea unei participări europene la “apărarea comună şi printr-un angajament activ în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, în Europa şi în afara acesteia, în raport cu interesele europene”30. P.A.C. urma să cuprindă elemente relative la structurile, mecanismele şi capacităŃile necesare ca şi definirea unor principii de folosire a forŃelor armate şi a armamentelor Ńărilor membre ale Uniunii. DeclaraŃia schiŃează patru nivele de responsabilităŃi pentru P.A.C.: apărarea teritoriilor şi a populaŃiilor statelor membre, abilitatea de a proiecta securitatea şi stabilitatea în Europa, promovarea stabilităŃii pe Ńărmul sudic al Mediteranei şi asumarea unei responsabilităŃi la nivel global în vederea proiectării securităŃii, stabilităŃii şi valorilor democratice, prin punerea în practică a unor misiuni de menŃinere a păcii şi managementul crizelor, fie independent, fie prin intermediul N.A.T.O. sau U.E.O.31. Aceste precizări vin în întâmpinarea obiectivului declarat al P.E.S.A. de a depăşi asimetria existentă între puterea economică şi capacitatea de acŃiune politică la nivel internaŃional. P.E.S.C. a fost proiectată să cuprindă toate aspectele, inclusiv cel referitor la o politică de apărare comună. Includerea în T.U.E. a referirii la apărare a fost considerată de o importanŃă capitală pentru funcŃionarea P.E.S.C., mai mult chiar decât comunizarea acesteia. Crearea acestei dimensiuni a P.E.S.C. transpare de o manieră ambiguă în articolul J 4 al Tratatului de la Maastricht. Acesta afirmă că P.E.S.C. include “definirea în timp a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună”32. Această extindere a P.E.S.C. la aspectele militare ale securităŃii a reprezentat concretizarea semnalelor trase în acest sens în întreaga perioadă a funcŃionării Cooperării Politice Europene. Eşecul ComunităŃii Europene de Apărare a făcut ca orice aducere în discuŃie a acestei dimensiuni a construcŃiei europene să fie, invariabil, sortită eşecului. Au existat totuşi avertizări asupra acestei carenŃe a integrării, fără ca ele să aibă vreun efect practic. Mai mult evoluŃia contextului internaŃional a favorizat apariŃia referirii din T.U.E. şi nu aceste apeluri ale unor oficiali europeni. Totuşi este necesară o scurtă trecere în revistă a acestor manifestări. Astfel, o primă iniŃiativă în această direcŃie apare în 1973 (Raportul Mommersteeg), ea relevând faptul că C.P.E. trebuie, într-un final, să ia în considerare politica de securitate şi cea de apărare. În anul următor, “Documentul asupra IdentităŃii Europene”, emis la Copenhaga, sublinia importanŃa coordonării politicilor de securitate şi apărare în vederea unei Europe unite politic. Exact acelaşi gen de referiri au făcut şi ministrul belgian Tindemans, în raportul său din 1975 şi Genscher şi Colombo, prin iniŃiativa lor din 1981. Cu toate acestea Actul Unic European era precaut în privinŃa securităŃii şi nu a făcut nici o menŃiune a apărării comune. Platforma de la Haga (“asupra intereselor europene în materie de securitate”), emisă pe 27 octombrie 1987, deşi nu a adus contribuŃii semnificative în acest sens, a păstrat totuşi interesul pentru construcŃia unei Europe integrate care să se extindă la securitate şi apărare, pentru apărarea comună a vestului. De asemenea, Raportul Galluzi, din 1987, recomanda renunŃarea la diviziunea dintre aspectele tehnice şi militare ale securităŃii şi toate aspectele cadrului politic simbolizat de C.P.E. Însă, abia disoluŃia a blocului comunist şi evidenŃierea, în cadrul Războiului din Golf, a inferiorităŃii europene faŃă de uriaşa capacitate militară a S.U.A. au pus în mişcare o mai mare presiune internă pentru crearea unei dimensiuni de securitate şi apărare a Europei politice. Celebra scrisoare din aprilie 1991, semnată KohlMitterrand, care sublinia încă o dată necesitatea înzestrării Uniunii cu o politică de apărare comună, a însemnat angajarea pe această direcŃie a primelor două personalităŃi politice din Europa Occidentală. Angajamentul acestora a condus la compromisul reprezentat de articolul J. 4 al T.U.E. În cele din urmă, alianŃa franco-germană a înregistrat o victorie în faŃa opoziŃiei britanice şi, astfel, referirile la o apărare comună au trecut din cadrul unor rapoarte puŃin importante la cel al unui tratat de bază. Articolul J. 4 reprezintă minimul a ceea ce s-a dorit în privinŃa unei P.E.S.A. El aşează această dimensiune în cadrul unui proces de lungă durată, neprecizată şi nu oferă o explicaŃie clară a paşilor care trebuie urmaŃi pentru a atinge obiectivul propus. Este vorba de o simplă enunŃare care doar deschide calea către o politică europeană de apărare. Mai mult, limbajul folosit, în afară de faptul că este foarte precaut, lasă loc unei oarecare ambiguităŃi. Astfel, nu este clar în ce constă diferenŃa dintre o politică de apărare comună şi o apărare comună, unde se termină una şi începe cealaltă.

Andre Dumoulin, L'UHO et la politique européenne de défense în “Problèmes politiques et sociaux”, nr. 754, 8.09.1995, Paris, La Documentation Française, p. 68. 31 Simon Duke, The elmive qitest for European security: from EDC to CFSP, Londra, MacMillan Press LTD, 2000, p. 122. 32 *** Tratatul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Lucretius, 1997, p. 192. 10

30

După Maastricht, s-a încercat transpunerea în practică a acestei P.E.S.A. prin intermediul mai multor canale. Cel mai disputat dintre acestea a fost cel reprezentat de U.E.O. În jurul folosirii U.E.O. pentru proiectarea dimensiunii de securitate şi de apărare s-a purtat întreaga dispută europeană delimitată de cele Tratate: cel de la Maastricht şi cel de la Amsterdam. O a doua opŃiune a constat în suportul pe care îl puteau furniza P.E.S.A. acele structuri militare europene multinaŃionale de genul Eurocorpului, Eurofor-ului şi al Euromarforului. În cele din urmă s-a optat pentru dezvoltarea unei capacităŃi militare proprii a U.E., în afara U.E.O., şi care se sprijină pe cea de a doua variantă, în tot acest timp a trebuit să se Ńină cont şi să se menajeze poziŃia N.A.T.O. OpoziŃia S.U.A. şi a unor state europene faŃă de o capacitate europeană autonomă a limitat ambiŃiile acesteia, aceasta petrecându-se concomitent cu realizarea unei IdentităŃi Europene de Securitate şi Apărare relative în cadrul AlianŃei Nord-Atlantice. Manevrând între aceste trei coordonate, P.E.S.A. a putut fi adusă la stadiul în care se găseşte la acest moment numai prin concertarea celor trei mari puteri europene: FranŃa, Germania şi Marea Britanie. Antanta franco-germană nu ar fi reuşit demararea construcŃiei unei ForŃe Europene de ReacŃie Rapidă dacă nu ar fi intervenit impulsul dat de Marea Britanie. Lipsa din schemă a vreuneia dintre aceste Ńări face imposibilă orice mişcare în această direcŃie. Actuala P.E.S.A. este încă departe de ceea ce se intenŃionează, în primul rând, acesteia îi lipseşte atributul esenŃial: ForŃa de ReacŃie Rapidă nu are în sarcină realizarea apărării Europei. Deocamdată, acest aspect rămâne în afara Uniunii, reflectând incompleta integrare europeană. Apărarea rămâne în continuare de resortul N.A.T.O. şi U.E.O. Abandonarea momentană a opŃiunii reprezentate de U.E.O. a însemnat amânarea rezolvării acestei probleme, pentru o perioadă nedeterminată de timp. La aceasta se adaugă problema tabu a capacităŃilor nucleare militare ale FranŃei şi Marii Britanii, chestiune care nu este legată de P.E.S.A., deşi ar trebui. N.A.T.O. – principala organizaŃie politico-militară cu vocaŃie universală în managementul crizelor şi conflictelor Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în aprilie 1949, a luat fiinŃă o alianŃă de Ńări independente, având ca interes comun menŃinerea păcii şi apărarea propriei libertăŃi prin solidaritate politică şi un sistem militar adecvat, conceput spre a descuraja şi, la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune împotriva lor. În prezent, AlianŃa s-a lărgit prin primirea de noi membri (cuprinzând 27 de state), bazându-se pe valorile comune ale democraŃiei şi activează încă de la crearea sa, pentru instaurarea unei noi ordini juste, paşnice şi durabile în Europa. Creată în conformitate cu articolul 51 al Cartei NaŃiunilor Unite, care reafirmă dreptul natural la legitimă apărare individuală sau colectivă, N.A.T.O. este o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a-şi menŃine securitatea prin garanŃii reciproce şi relaŃii stabile cu alte Ńări. N.A.T.O. asigură structurile care facilitează consultările şi cooperarea reciprocă în domeniile politic, militar, economic şi ştiinŃific, precum şi în alte domenii non militare33. Solidaritatea în interiorul N.A.T.O. garantează faptul că nici o Ńară nu este nevoită să se bazeze în rezolvarea problemelor de securitate doar pe forŃele proprii. Potrivit articolului 5 din Tratat, dacă o Ńară membră este atacată, ceilalŃi aliaŃi vor sări în ajutor, inclusiv prin folosirea forŃei armate34. De asemenea, în vederea întăririi securităŃii şi stabilităŃii spaŃiului euroatlantic, OrganizaŃia este pregătită să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operaŃiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte Ńări din spaŃiul euroatlantic, în scopul creşterii transparenŃei, încrederii reciproce şi a capacităŃii de acŃiune comună. N.A.T.O. nu intervine în problemele interne ale vreunui stat membru, deşi consultările din cadrul organizaŃiei se pot referi la orice subiect. În cazul unor diferende între statele membre, acestea pot accepta medierea secretarului general al N.A.T.O. NA.T.O. este structurată în două părŃi: civilă şi militară. Cartierul general al AlianŃei, care este atât sediu politic, cât şi sediu permanent al Consiliului Nord-Atlantic, îşi are sediul la Bruxelles (Belgia). În Consiliul Atlanticului de Nord, fiecare Ńară membră este reprezentată de un ambasador permanent, asistat de o delegaŃie naŃională. OrganizaŃia este prezidată de un secretar general. Acesta este numit de către guvernele Ńărilor membre ca preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară, precum şi ca preşedinte de drept al altor comitete şi şef executiv al N.A.T.O. Secretarul general al N.A.T.O. este preşedintele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi al Grupului de Cooperare Mediteraneană, preşedinte asociat al Consiliului N.A.T.O.-Rusia. Este, de asemenea,
33 34

OrganizaŃia Tratatului Atlanticului de Nord, Op. cit., p. 1. Ibidem, p. 562. 11

preşedinte asociat al Comisiei N.A.T.O.-Ucraina. În lipsa secretarului general, organizaŃia Nord-Atlantică este condusă de un locŃiitor. În ceea ce priveşte structura militară a NATO, cea mai înaltă autoritate este Comitetul militar. Acesta se reuneşte cu regularitate, la nivelul şefilor de Stat Major, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului pentru planificarea apărării si a Grupului pentru planificarea nucleară. Preşedintele Comitetului militar este ales de către şefii de Stat Major şi desemnat pentru un mandat de trei ani. ÎnalŃii comandanŃi ai N.A.T.O. sunt Comandantul Suprem al ForŃelor aliate din Europa (S.A.C.E.U.R.) şi Comandantul Suprem al ForŃelor aliate din zona Atlanticului (S.A.C.L.A.N.T.). Marele Cartier General al puterilor aliate din Europa (S.H.A.P.E.), aflat la Mons (Belgia), are misiunea de a asigura securitatea zonei ce se întinde de la punctul nordic reprezentat de Norvegia până în sudul Europei. El este format din două comandamente subordonate: ForŃele aliate din nordul Europei (A.F.N.O.R.T.H., cu sediul la Brunssum, Olanda) şi ForŃele aliate din Europa de Sud (A.F.S.O.U.T.H., cu sediul la Napoli, Italia). Comandamentul Aliat al Atlanticului (A.C.L.A.N.T.)are cartierul general la Norfolk (statul Virginia, S.U.A.). Zona sa de responsabilitate se întinde de la Polul Nord la Tropicul Racului şi de la apele teritoriale ale Americii de Nord la Ńărmurile Europei şi Africii, exceptând Canalul Mânecii şi Insulele Britanice. ForŃele armate sunt puse la dispoziŃia N.A.T.O. de către Ńările membre participante, în conformitate cu condiŃiile stabilite. ForŃele armate sunt împărŃite în trei categorii: forŃe de reacŃie imediată şi rapidă, forŃe principale de apărare şi forŃe de întărire. ForŃele de reacŃie imediată şi rapidă sunt alcătuite din unităŃi terestre, aeriene si navale, menŃinute la un înalt nivel de pregătire şi disponibile în termen scurt în cazul unei situaŃii de criză. ForŃele principale de apărare includ forŃe terestre, aeriene şi navale active şi de rezervă, capabile să asigure descurajarea şi apărarea în faŃa ameninŃărilor de orice tip sau în caz de agresiune. ForŃele de întărire sunt acele unităŃi care pot fi trimise ca întăriri în orice regiune sau arie maritimă a N.A.T.O. Cea mai mare parte a forŃelor N.A.T.O.rămâne sub comanda naŃională deplină până în momentul în care se decide, la nivelul politic, efectuarea unor operaŃiuni specifice. În cadrul OrganizaŃiei, deciziile sunt luate prin consens, în urma dezbaterilor şi a consultărilor dintre statele membre. N.A.T.O. poate întreprinde o anumită acŃiune, dacă toŃi membrii săi sunt de acord. OrganizaŃia Tratatului Atlanticului de Nord oferă structura care permite implementarea scopurilor AlianŃei. Este o organizaŃie guvernamentală, în care Ńările membre îşi păstrează totală suveranitate şi independenŃă. OrganizaŃia oferă forul în care ele se pot consulta asupra oricărei probleme care s-ar putea ivi şi unde pot lua decizii în probleme politice şi militare care le afectează securitatea. Oferă structurile necesare pentru a facilita consultarea şi cooperarea dintre ele, în domeniile politic, militar, economic, dar şi ştiinŃific şi în alte domenii non-militare. N.A.T.O. întrupează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Este expresia practică a efortului colectiv efectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune. Concluzia care rezultă în urma securităŃii egale între membrii AlianŃei indiferent de deosebirile circumstanŃelor sau a capacităŃilor lor militare contribuie la o stabilitate generală în Europa. Se creează condiŃiile care favorizează creşterea cooperării între membrii AlianŃei, ca şi a cooperării dintre membrii AlianŃei şi alte Ńări. Pe această bază se dezvoltă noile structuri de cooperare şi dezvoltare pentru a servi intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul diviziunii şi care este liberă să-şi urmeze destinu1 politic, economic, social şi cultural. Pentru a-şi atinge acest scop esenŃial, AlianŃa desfăşoară următoarele acŃiuni fundamentale de securitate: • Oferă o fundaŃie indispensabilă pentru un mediu de securitate stabil în Europa, bazat pe progresul instituŃiilor democratice şi pe angajamentul soluŃionării, în mod paşnic, a disputelor. • Încearcă să creeze un mediu în care nici o Ńară nu ar avea posibilitatea să intimideze sau să constrângă nici o naŃiune europeană sau să-şi impună autoritatea prin ameninŃare sau forŃă. • În conformitate cu al 4-lea articol al Tratatului Atlanticului de Nord, ea funcŃionează ca forum transatlantic pentru consultările aliaŃilor în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a se constitui în riscuri la adresa securităŃii lor. Facilitează coordonarea eforturilor lor în ceea ce priveşte problemele comune. • Oferă protecŃie împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrităŃii teritoriale a oricărui stat membru al N.A.T.O.

12

• Promovează securitatea şi stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente şi active cu toŃi partenerii, prin Parteneriatul pentru Pace şi prin Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic şi prin consultare, cooperare şi parteneriat cu Rusia şi Ucraina. • Promovează înŃelegerea factorilor care sunt în relaŃie cu siguranŃa internaŃională şi a obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare activă în AlianŃă şi în Ńările partenere, dar şi prin iniŃiative precum Dialogul Mediteranean35. Articolul 5 constituie punctul esenŃial al Tratatului: “părŃile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, petrecut în Europa sau America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părŃilor semnatare şi, în consecinŃă, convin asupra faptului că, dacă se petrece un asemenea atac, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscută de articolul 5, din Carta O.N.U., va acorda ajutor părŃii sau părŃilor astfel atacate, întreprinzând imediat, individual sau în acord cu celelalte părŃi, orice acŃiune pe care o va crede de cuviinŃă, inclusiv folosirea forŃei armate, pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord”.

BIBLIOGRFIE
I. Documente oficiale AsociaŃia Română de Drept Umanitar, Dreptul internaŃional umanitar al conflictelor armate. Documente, Bucureşti, Editura Şansa, 1993. ***Documente de bază ale ComunităŃii şi Uniunii Europene, Iaşi, Editura Polirom, 1999. OrganizaŃia Tratatului Atlanticului de Nord, Manualul N.A.T.O., parteneriat şi cooperare. Oficiul de informaŃii şi presă al NATO Bruxelles, Bucureşti, Editura Nemira, 1997. *** Securitate şi cooperare în Europa. Documente (1992-1994), ediŃie Ńngrijită de Anda Filip şi Valentin Lipatti, Bucureşti, Editura FundaŃiei România de Mâine, 1996. Solana, Javier, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European Council, 20 Iunie 2003. *** Tratatul de la Amsterdam, Bucureşti, Editura Lucretius, 1999. *** Tratatul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Lucretius, 1997. II. DicŃionare, enciclopedii
A) DicŃionare

***DicŃionar diplomatic, Bucureşti, Editura Politică, 1979. Ferréol, Gilles (coord.), DicŃionarul Uniunii Europene, Iaşi, Editura Polirom, 2001. Graham, Evans; Jeffrey, Newnham, DicŃionar de RelaŃii InternaŃionale, Editura Universală Dolti, 2001. McLean, Iain (coord.), Oxford. DicŃionar de politică, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
B) Enciclopedii

Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2005. Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005. Parish, Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2002. III. Lucrări generale Achcar, Gilbert, Noul război rece. Lumea după Kosovo, Bucureşti, Editura Corint, 2002.
35

Stan Petrescu, Op. cit., p. 184-185. 13

Bădescu, Ilie, Mihăilescu, Ioan, Zamfir, Elena (coord.), Geopolitica integrării europene, Bucureşti, Editura UniversităŃii din Bucureşti, 2003. Bărbulescu, Gheorghe, Uniunea Europeană Aprofundare şi Extindere, Bucureşti, Editura Trei, 2000. Bernard, Adam (coord.), Memento defense-desannement 1992. L' europe el la securile internaŃionale, Bruxelles, L' Institut Europeenne de Recherche et d' Information sur la Paix et la Securile, 1992. Brownlie, Ian, Internatioanal law the use of force bz states, Oxford, 1963. Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah. SupremaŃia americană şi imperativele sale geostrategice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000. Buffotot, Patrice (coord.), Le defense en Europe: de la guerre du Golf au conflit yougoslave, Paris, La Documentation Francaise, 1995. Burban, Jean-Louis, Parlamentul European, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999. Buzan, B., Popoarele, statele şi teama, Chişinău, Editura Cartier, 2000. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, EdiŃia a VII-a, Bucureşti, Editura Allfa, 2000. Chaigneau, Pascal, Europe: la nouvelle donne strategique, Paris, Berger-Levraut International, 1993. Chelaru, Mircea, Paradigmele crizelor, Bucureşti, Biblioteca Academiei de Înalte Studii Militare, 1995. Chifu, Iulian, Analiză de conflict, Editura Politeia SNSPA, Bucureşti, 2004. Claudian, Al., Reflexii asupra războiului actual, Editura Tinerimea, Bucureşti, 1952. Clausewitz, Carl, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982. Diaconu, Ion, Drept internaŃional public, EdiŃia a II-a, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa, 1995. Dobrescu, Paul, Geopolitica, Bucureşti, Editura Comunicare, 2003. Duke, Simon, The elmive qitest for European security: from EDC to CFSP, Londra, MacMillan Press LTD, 2000. Edwards, Michael, NGO Rights and Responsabilities, The Foreign Policy Centre, Londra, 2000. Feltham, R.G., Introducere în dreptul şi practica diplomaŃiei, Bucureşti, Editura All, 1997. Idem, Ghid de diplomaŃie, Iaşi, Editura Institutul European, 2005. Frunzeti, Teodor, Securitatea naŃională şi războiul modern, Bucureşti, Editura Militară, 1999. Grotius, Hugo, De jure belli ac pacis, Editura William Whewel, Cambridge, 1853. Hirst, Paul, Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul militar şi sistemul internaŃional, Editura Antet, f.a. Hoffman, Stanley, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaŃionale, Editura ŞtiinŃa, Chişinău, 1999. Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, Timişoara, 1997. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaŃiilor şi refacerea ordinii mondiale, Oradea, Editura Antet, 1998. Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă? Către diplomaŃia secolului XXI, [f.l.], Editura Incitatus, 2002. Idem, DiplomaŃia, Bucureşti, Editura ALL, 1998. Liddel-Han, H., Strategia. AcŃiunile indirecte, Bucureşti, Editura Militară, 1973. Marasceau, Marc (coord), Enlarging the European Union. Relations between the EU and Central and Eastern Europe, New York, Longman, 1997. Mayall, James, Politica mondială. EvoluŃia şi limitele ei, Editura Antet, 2000. McCauley, Martin, Rusia, America şi războiul rece, 1949 – 1991, Bucureşti, Editura Polirom, 1999. Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forŃă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere, Bucureşti, Editura Antet, 2003. Mureşan, Liviu, Pop, Adrian, Bonciu, Florin, Politica europeană de securitate şi apărare – element de influenŃare a acŃiunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare, Bucureşti, Institutul European din România, 2004. Mureşan, Mircea; Toma, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, Bucureşti, Editura UniversităŃii NaŃionale de Apărare, 2003. Paul, Vasile; Coşcodaru, Ion, Centrele de putere ale lumii, Bucureşti, Editura ŞtiinŃelor Sociale şi Politice, 2003. Petrescu, Stan, Mediul de securitate global şi euroatlantic, Bucureşti, Editura Militară, 2005. Peterson, John (coord.), A Common Foreign Policy for Europe? Competing visions of the CFSP, Londra, Routledge, 1998. Pop, Adrian, Strategii de integrare europeană, Bucureşti, Editura Sylvi, 2003.
14

PopeŃi, Comeliu C. (coord.), Paradigma europeană. Provocările construcŃiei europene, Timişoara, Editura Eurobit, 1994. Riordan, Shaun, Noua diplomaŃie, Editura Antet, 2004. Romano, Sergio, 50 de ani de isorie mondială. Pacea şi războaiele de la Yalta până în zilele noastre, Bucureşti , Editura FundaŃiei Culturale Române, 1997. Roy, O., L’ Échec de l’Islam politique, Seuil, Paris, 1992. Russbach, Olivier, O.N.U. contra O.N.U. Dreptul internaŃional confiscat, Bucureşti, Editura Coresi, 1999. *** The new Gennany and the new Europe, Washington, The Brookings Institutions, 1992. Tzu, Sun, Arta războiului, f.e., f.a. Weyer, Robert Van de, Islamul şi occidentul. O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie, Bucureşti, Editura Allfa, 2001. Wight, Martin, Politica de putere, Chişinău, Editura Arc, 1998. ZăpârŃan, Liviu-Petru, RelaŃiile internaŃionale, Cluj-Napoca, Editura Studia, 2001. IV. Lucrări speciale Brecher, Michael, Crisis in World Politics, Theory and Reality, Pergamon Press, Exeter, 1993. Burton, John W., Conflict Resolution; Its language and Processes, Lanham, Scarecrow Press, 1996. Dufour, Jean-Louis, Crizele internaŃionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Bucureşti, Editura Corint, 2002. Galtung, Johan, Theory and Methods of Social Research, New York, Columbia University Press, 1969. Hermann, Charles F., Crisis in foreign policy, Indianapolis, Bobs Merril Co., 1969. Mândru Mircea, Managementul crizelor politico-militare, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1999. Nicolescu, Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, Editura Top Forum, 2003. Toma, Gheorghe; Postolache, Sava; Oros, Ioan, Managementul instabilităŃii, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2003.

15