UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REŞIŢA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

FINANŢE PUBLICE – MONEDĂ
Curs universitar pentru ID

Lector univ. dr. VASILE BARBU

Reşiţa, 2001

VASILE BARBU

FINANŢE PUBLICE – MONEDĂ

SEMIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

!
= Date suplimentare pe care studenţii trebuie să le reţină

"

CUPRINS
CAPITOLUL I CONCEPTUL DESPRE FINANŢELE PUBLICE …………………………….. 1.1 CONCEPTUL DESPRE FINANŢELE PUBLICE ………………………………... 1.2 DELIMITAREA FINANŢELOR PUBLICE DE FINANŢELE PRIVATE ………. 1.3 CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE …………………………………………………………. 1.3.1 FUNCŢIA DE REPARTIŢIE ……………………………………………… 1.3.2 FUNCŢIA DE CONTROL ………………………………………………… CAPITOLUL II POLITICA FINANCIARĂ ………………………………………………………. 2.1 POLITICA FINANCIARĂ ………………………………………………………… 2.1.1 PRINCIPALELE DOMENII DE MANIFESTARE A POLITICII FINANCIARE ALE STATULUI ………………………………………….. 2.1.2 COORDONATELE POLITICII FINANCIARE ÎN DOMENIUL CHELTUIELILOR PUBLICE ……………………………………………... 2.1.3 COORDONATELE POLITICII FINANCIARE PRIVIND PROCURAREA RESURSELOR FINANCIARE …………………………. CAPITOLUL III CONCEPTUL DE BUGET PUBLIC NAŢIONAL …………………………….. 3.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE ……………………………………………………… 3.2 DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL …………... 3.3 CONŢINUTUL BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL ……………………………. 3.4 BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL AL ROMÂNIEI ……………………………… 3.5 PROCEDURA BUGETARĂ ………………………………………………………. 3.5.1 UNIVERSALITATEA BUGETARĂ …………………………………….. 3.5.2 ECHILIBRAREA BUGETARĂ ………………………………………….. 3.5.3 PRINCIPIUL UNITĂŢII ………………………………………………….. 3.5.4 PRINCIPIUL NEAFECTĂRII VENITURILOR BUGETARE …………... 3.5.5 ANUALITATEA BUGETULUI ………………………………………….. 3.5.6 SPECIALIZAREA BUGETARĂ …………………………………………. 3.5.7 PUBLICITATEA BUGETULUI ………………………………………….. 3.6 FAZELE PROCESULUI BUGETAR …………………………………………… 3.6.1 ELABORAREA PROIECTULUI DE BUGET …………………………… 3.6.2 APROBAREA BUGETULUI …………………………………………….. 3.6.3 EXECUŢIA BUGETULUI ……………………………………………….. 3.6.4 ÎNCHEIEREA ŞI APROBAREA CONTULUI DE EXECUŢIE BUGETARĂ ………………………………………………………………. 3.6.5 CONTROLUL BUGETAR ………………………………………………. CAPITOLUL IV CHELTUIELILE PUBLICE ……………………………………………………. 4.1 SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE ………………………………………. 4.1.1 CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ ……………………………………… 4.1.2 CLASIFICAREA ECONOMICĂ …………………………………………. 4.2 NIVELUL, STRUCTURA, DINAMICA ŞI FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CHELTUIELILE PUBLICE …………………………………. 7 7 11 13 15 15 17 17 19 19 22 27 27 28 31 36 36 37 38 39 39 40 41 42 42 42 42 44 44 45 47 47 78 50 52

7

4.3 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CREŞTEREA CHELTUIELILOR 54 PUBLICE ………………………………………………………………………….. CAPITOLUL V RESURSELE FINANCIARE PUBLICE, ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE ……………………………………………………………... 5.1 STRUCTURA SISTEMULUI RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ………………………………………………………… CAPITOLUL VI IMPOZITELE – NOŢIUNE, ROL, PRINCIPII DE IMPUNERE …………… 6.1 IMPOZITELE – NOŢIUNE, ROL, PRINCIPII DE IMPUNERE ………………... 6.1.1 PRINCIPIILE IMPUNERII ……………………………………………….. CAPITOLUL VII TEORIA MONETARĂ – ISTORIC ŞI PERSPECTIVE ……………………... 7.1 OBIECTUL TEORIEI MONETARE ……………………………………………... CAPITOLUL VIII BANI ÎN CADRUL SISTEMULUI ECONOMIC ……………………………... 8.1 FUNCŢIILE BANILOR ŞI PRINCIPALELE CATEGORII DE BANI ………….. 8.1.1 DEFINIREA BANILOR ŞI FUNCŢIILE BANILOR …………………….. 8.1.2 FUNCŢIILE BANILOR …………………………………………………... 8.2 PRINCIPALELE CATEGORII DE BANI ………………………………………... 8.3 PRINCIPALELE MODALITĂŢI DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR ……………… 8.4 SISTEME MONETARE …………………………………………………………... 8.4.1 SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL (BRETTON WOODS) …... 8.4.2 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN …………………………………… 8.5 PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI ……………………………………. 8.5.1 PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI ÎN CADRUL NAŢIONAL ………………………………………………………………. 8.5.2 PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI ÎN PLAN INTERNAŢIONAL ……………………………………………………….. CAPITOLUL IX INFLAŢIA ………………………………………………………………………... 9.1 DEFINIREA INFLAŢIEI …………………………………………………………. 9.2 INFLAŢIA CA DEZECHILIBRU ………………………………………………... 9.2.1 INFLAŢIA PRIN CERERE SAU INFLAŢIA TRASĂ (PULL-INFLATION) …………………………………………………… 9.2.2 INFLAŢIA PRIN COSTURI SAU INFLAŢIA ÎMPINSĂ (PUSH-INFLATION) ……………………………………………………... 9.2.3 INFLAŢIA DE STRUCTURĂ ……………………………………………. 9.2.4 DEZVOLTAREA INFLAŢIEI ……………………………………………. 9.3 EFECTELE INFLAŢIEI ………………………………………………………….. 9.4 IEŞIREA DIN INFLAŢIE ………………………………………………………… TESTUL NR. 1 …………………………………………………………………………. TESTUL NR. 2 …………………………………………………………………………. BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………..

57 57 61 61 61 65 65 69 69 69 71 73 75 76 77 78 80 80 81 83 83 83 84 84 85 85 86 87 89 89 91

8

NOŢIUNEA DE FINANŢE PUBLICE CAPITOLUL I CONCEPTUL DESPRE FINANŢELE PUBLICE
CONCEPTUL DESPRE FINANŢELE PUBLICE. DELIMITAREA FINANŢELOR PUBLICE DE FINANŢELE PRIVATE. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE. 1.1. CONCEPTUL DESPRE FINANŢELE PUBLICE
Ce sunt Finanţele Publice? De ce au apărut? Ca instituţie şi funcţionalitate Finanţele Publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii şi îşi are originea legată de apariţia şi funcţionarea statului. Stratificarea societăţii pe clase sociale şi interese diferite a determinat odată cu apariţia statului, instituţie supremă a guvernării sociale şi apariţia multor instituţii sub coordonarea acestuia ca de exemplu: armata, justiţia, mai târziu poliţia, parlamentul, instituţii sociale ca învăţământul şi sănătatea ş.m.a. Apare astfel un însemnat număr de membrii ai colectivităţii umane ce părăsesc sfera producţiei de bunuri materiale şi se ocupă cu apărarea integrităţii teritoriale, a clarificării litigiilor determinate de interese diferite, instruirii, asigurării sănătăţii, a căror existenţă este condiţionată de redistribuirea veniturilor din sfera productivă. Separarea statului şi a instituţiilor sale de societate în sfera relaţiilor economice, obligă statul la asigurarea veniturilor, cheltuielilor şi împrumuturilor sale proprii. Procurarea resurselor necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale se face pe calea constrângerii pe care o exercită asupra membrilor societăţii ce realizează venituri. Aşadar în procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinile sale se nasc anumite relaţii sociale. Acestea sunt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut, prin intermediul statului între diferite
7

!

Apariţia Statului implică nevoia de Fonduri publice şi apariţia instituţiei Finanţelor publice.

"

Separarea Statului şi a instituţiilor sale de societate este impusă de delimitarea nevoilor individuale de cele colective.

categorii sociale. Relaţiile acestea, apărute în procesul de formare şi repartizare a resurselor necesare statului în formă bănească sunt relaţii financiare sau pe scurt finanţe. Existenţa finanţelor este indisolubil legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartizarea produsului intern brut. În toate cele patru orânduiri social economice care au existat, finanţele au îmbrăcat fără excepţie forma valorică bănească dar în fiecare dintre acestea ele au îndeplinit un anumit rol, corespunzător condiţiilor economice, politice şi sociale în care au fiinţat, caracterizându-se prin câteva trăsături economice: a) Resursele mobilizate la dispoziţia statului sunt produsul muncii celor ocupaţi în sfera producţiei materiale şi a serviciilor şi care sunt cedate în folosul statului; b) Prelevările (preluările) de resurse la dispoziţia statului, au caracter obligatoriu şi nu benevol, iar neîndeplinirea acestor obligaţii atrage sancţiunea legii celor ce nu le respectă; c) De pe urma cheltuielilor publice, există un beneficiu direct al celor implicaţi (funcţionarii, medicii, profesorii etc sub formă de salarii) dar şi un beneficiu indirect general (starea de sănătate, cultură, ordine publică, drumuri etc.) Ca origine etimologică, cuvântul Finanţe îşi are provenienţa din limba latină. Expresiile folosite încă din secolele XII-XIV finaţio, finacias, finacia, pecuniaria, toate aveau sensul de “plată în bani”. La baza tuturor acestor expresii se presupune a sta cuvântul finiş, cu sensul de “termen de plată”. Nuanţele acestor expresii deşi difereau de la ţară la ţară se refereau în esenţă la acelaşi lucru, respectiv o sumă şi termenul de achitare a acesteia. Cu timpul cuvântul Finanţe a căpătat un sens foarte larg incluzând în momentul de faţă noţiuni ca: bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă, relaţiile şi operaţiunile băneşti, creanţe şi obligaţii de plată în bani indiferent de subiectul acestora.

!

Caracteristici comune ale constituirii Fondurilor publice indiferent de orânduirea socială.

"

Trebuie remarcat însă că nici măcar concepţiile specialiştilor despre finanţe nu sunt la unison, înţelesurile folosite de economişti fiind diferite ca de exemplu:
8

Diferitele sensuri ale noţiunii de finanţe.

− Fonduri băneşti la dispoziţia statului; − Mijloace de intervenţie a statului în economie; − Metode de gestionare a banului public; − Act juridic între stat şi membrii societăţii; − Relaţii sociale, de natură economică care apar în procesul constituirii fondurilor publice de resurse băneşti şi repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii. În aceste interpretări, accentul cade pe acea latură a finanţelor pe care specialistul (autorul) o foloseşte ca idee centrală în analiza sa. În realitate între resursele băneşti prelevate (preluate) de stat pentru satisfacerea nevoilor generale, modalităţile prin care se procură şi distribuie aceste resurse, instrumentele de intervenţie ale statului în economie, metodele de gestionare a fondurilor publice şi formele juridice pe care le îmbracă toate acestea există legături strânse. O anumită latură a finanţelor nu numai că nu înlătură pe celelalte, ci chiar le presupune. Preluările şi redistribuirile de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin intermediul autorităţilor publice şi afectează direct sau indirect întreaga economie naţională şi pe toţi membrii societăţii. De aici concluzia că finanţele exprimă relaţii sociale de natură economică, în expresie bănească ce apar într-un anumit proces şi cu scop bine determinat. De-a lungul anilor concepţiile despre rolul finanţelor au evoluat continuu. Definind acest rol într-o formă concentrată, opiniile unor economişti de marcă ar suna aşa: − Paul Leroy Beaulieu, “… Ştiinţa financiară este ştiinţa veniturilor publice şi utilizării acestor venituri…”. − Goston Jeze “…ştiinţa finanţelor publice se ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicii şi efectelor dobândirii şi cheltuirii datoriei publice…”. − Harold M Groves “… finanţele publice formează un domeniu de cercetări care tratează problemele de venituri şi cheltuieli ale guvernelor…”. − James Buchiaman “…finanţele publice studiază activitatea economică a guvernului, considerat ca unitate…”.
9

!

Concepţiile despre rolul finanţelor.

Toate concepţiile despre rolul finanţelor publice pot fi grupate în două etape. Prima etapă ce corespunde etapei capitalismului în ascensiune, capitalismului premonopolist, în care prevala doctrina liberalismului economic. Aceasta se caracterizează prin neintervenţia statului în economie, activitatea economică desfăşurându-se pe baza principiilor laisser-faire laisser-passer. Potrivit concepţiilor acestei etape considerate concepţii clasice, activitatea economică trebuie să fie apanajul întreprinderilor private, orice participare a statului la viaţa economică fiind considerată contraindicată. Sarcinile Finanţelor Publice constau în asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor publice funcţionării normale a acestora, impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor financiare trebuie astfel concepute încât să aibă un caracter neutru, să nu modifice relaţiile social-economice existente. Păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată cerinţă fundamentală a finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie era considerat un fenomen nedorit cu efecte negative asupra funcţionării normale a mecanismului economic. Această etapă mai era denumită etapa Statului Jandarm, deoarece specialiştii din domeniul finanţelor publice erau preocupaţi doar de obţinerea resurselor din activitatea altora şi utilizarea acestora potrivit disciplinei financiare. Această trăsătură conferă finanţelor publice un pronunţat caracter juridic. Etapa a doua corespunde epocii capitalismului imperialist, respectiv după 1929-1933 când are loc criza economică mondială. Rolul statului potrivit concepţiilor acestor etape este văzut neutru, rol intervenţionist. În viziunea acestor concepţii considerate moderne, statul (autoritatea publică) este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative. Înfiinţarea de de specialiştii în domeniu la antipodul primei etape, respectiv rol activ nu

"

Conceptele teoretice privind implicarea Statului în economie.

!

Perioada liberalismului economic = etapa Statului neutru.

"

Perioada capitalismului în ascensiune = etapa Statului activ.

10

întreprinderi publice şi societăţi mixte nu mai este considerată o ingerinţă, ci o necesitate. Acordarea de subvenţii şi alte facilităţi de către stat întreprinderilor private, precum şi luarea unor măsuri care să limiteze şomajul, sau să contribuie la redresarea activităţii acestora este apreciată şi încurajată. Pentru statul modern, Finanţele Publice nu sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor sale administrative, ci înainte de toate un mijloc de intervenţie în economie. Preocuparea principală a specialiştilor devine studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate să intervină în viaţa economică, a modalităţilor de influenţare a proceselor economice şi relaţiilor sociale. În noile condiţii, de la studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice, obiectul cercetării se deplasează spre analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor. 1.2. DELIMITAREA FINANŢELOR PUBLICE DE

FINANŢELE PRIVATE Expresia de FINANŢE PUBLICE este asociată cu STATUL, unităţile sale administrativ teritoriale şi instituţiile de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora. FINANŢELE PRIVATE sunt asociate cu întreprinderile (societăţile) economice, băncile şi societăţile de asigurare private, în legătură cu resursele şi cheltuielile acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată. Între Finanţele Publice şi Finanţele Private există unele asemănări, dar mai ales o serie de deosebiri. ASEMĂNĂRI: 1. Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private trebuie să asigure un echilibru financiar pentru a garanta funcţionarea normală a sectoarelor de activitate pe care le coordonează; 2. Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private au un cadru organizatoric; 3. Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private funcţionează în baza reglementărilor legale etc;
11

!

La baza Finanţelor publice stau dispoziţiile legii.

"

La baza Finanţelor private stau dispoziţiile contractuale.

DEOSEBIRI (mai multe decât asemănări): 1. Privind modul de colectare a resurselor − Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului (Finanţele Publice), se procură de la persoane fizice şi juridice în principal prin măsuri de constrângere şi într-o mică parte prin împrumuturi şi relaţii contractuale. − Resursele necesare întreprinderilor (Finanţele Private) pe lângă disponibilităţile proprii se procură pe baze contractuale în condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi ofertei (dobânda). 2. Privind posibilităţile de executare silită − Împotriva statului şi instituţiilor sale (Finanţe Publice) dacă nuşi îndeplineşte obligaţiile, respectiv cheltuielile prevăzute, nu poate fi urmată calea executării silite. − Împotriva Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) dacă nu-şi onorează obligaţiile sau nu-şi onorează angajamentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite. 3. Privind efectul utilizării resurselor − Efectul utilizării resurselor colectate de Finanţele Publice este satisfacerea nevoilor generale ale societăţii. − Efectul utilizării resurselor colectate (formate) de Finanţele Private este în slujba unui grup restrâns respectiv întreprinzătorul în cauză. 4. Privind gestiunea resurselor − Gestiunea Finanţelor Publice este supusă dreptului public (prevederi în lege) − Gestiunea Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) este supusă dreptului Comercial (contracte). Trebuie făcută precizarea că noţiunile de Finanţe Publice şi Finanţe Private sunt specifice ţărilor cu economie de piaţă, în care se impune o delimitare clară între sectorul public şi cel privat. În economiile socialiste (comuniste), noţiunea de finanţe private este privată de obiect, deoarece proprietatea este colectivă de stat sau de grup.

12

1.3. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama produsului intern brut (PIB) şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional cât şi local. Relaţiile economice exprimate valoric care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare publice sau pe scurt finanţe publice. În legătură cu aceasta trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt în acelaşi timp relaţii financiare publice. Sfera finanţelor publice, mai îngustă decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii. În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare publice, se impun câteva precizări: a) Apariţia relaţiilor financiare publice este determinată de transferul, în formă bănească, de valoare de la persoane juridice sau fizice la fondurile ce se constituie în economie, ori de la aceste fonduri spre persoanele juridice şi fizice ce beneficiază de aceste fonduri (exemplu: subvenţiile pentru curs legit., credite agricole). Transferul în natură de produse nu dă naştere la relaţii financiare, acestea reprezentând relaţii de repartiţie. Numai după valorificarea acestora pot apărea relaţii financiare. Transferul de valoare (prin impozite şi alte obligaţii) la fondurile ce se constituie în economie se efectuează de regulă fără contraprestaţie directă. b) Societăţile comerciale care au vărsat la bugetul administraţiei centrale o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit, nu au dreptul să solicite statului nici o prestaţie de valoare egală.

!

Substanţa Relaţiilor financiare o reprezintă transferul în formă bănească de valoare.

13

Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport ori impozitul pe veniturile din chirii vărsat de o persoană fizică la buget este de asemenea fără contraprestaţie directă. Sumele primite de la buget de o persoană cu titlu de alocaţie de stat pentru copii, nu are legătură directă cu impozitul plătit de respectiva persoană la buget. Transferul de valoare ce se realizează prin actul de vânzare cumpărare a unei case reflectă o schimbare a formelor valorii din marfă în bani sau invers. Prestarea muncii presupune de asemenea schimb de echivalenţe; capacitatea fizică şi specializare profesională contra bani şi un transfer de putere de cumpărare (bani) contra muncă. Toate acestea sunt relaţii băneşti şi nu relaţii financiare publice. Între relaţiile financiare publice şi relaţiile băneşti există o strânsă legătură de intercondiţionare, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă. Astfel, nu se poate pretinde unei societăţi comerciale să verse la buget T.V.A. pentru mărfurile fabricate şi cele importate înainte de vânzarea acestora ori importul efectiv. De asemenea impozitul pe salar nu poate fi pretins înainte de primirea acestuia. c) Plăţile făcute de la buget au în general caracter nerambursabil. Spre exemplu subvenţiile către regii (G. calorii) investiţii (salarii + cheltuieli materiale + dotări) persoane fizice, pensii, burse, alocaţii etc. (în general, pentru că sunt şi excepţii, de exemplu Gardienii Publici). FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE Necesitatea finanţelor publice, existenţa acestora, nu constituie expresia dorinţei cuiva, ci are un caracter obiectiv. Altfel spus finanţele publice există pentru a servi la realizarea unor obiective precis determinate, la îndeplinirea anumitor sarcini care nu ar putea fi înfăptuite pe altă cale sau cu alte mijloace. Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe care le exercită şi anume prin: − Funcţia de repartiţie; − Funcţii de control;

14

1.3.1. FUNCŢIA DE REPARTIŢIE 1. Constituirea fondurilor; 2. Distribuirea acestora;

a finanţelor publice

cunoaşte două faze distincte, legate organic între ele, respectiv:

La constituirea fondurilor participă: regiile autonome, societăţi comerciale cu capital de stat, mixt şi privat, organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ, instituţiile publice, populaţia şi persoanele rezidente în străinătate (exemplu: formele sunt multiple: impozit, taxe, redevenţe etc.) dar într-un alt curs. Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare, îşi au izvorul în produsul intern brut şi într-o măsură mai mică în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate. Instituţiile deşi nu plătesc impozit pe profit, pe clădiri, plătesc impozit pe salarii, CAS, şomaj, etc. Cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari: persoane juridice şi fizice. Repartiţia propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de referinţă, de cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de necesitatea şi importanţa pe care o prezintă unele în raport cu altele (exemplu: capacitatea de susţinere a obiectivelor, Grădinari) Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată prin prisma dimensiunii transferurilor de valoare efectuate de la diverse persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari. În condiţiile unui anumit P.I.B. mărimea resurselor prelevate la dispoziţia organelor administraţiei centrale şi locale de stat este invers proporţională cu mărimea resurselor rămase la dispoziţia persoanelor juridice şi fizice pentru satisfacerea nevoilor proprii de dezvoltare şi consum, după plata sumelor datorate. 1.3.2. FUNCŢIA DE CONTROL a finanţelor publice, decurge din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. În acelaşi timp faptul că fondurile publice de resurse financiare reprezintă o parte însemnată din PIB constituie un argument în plus nu
15

numai pentru existenţa controlului dar şi pentru organizarea lui astfel încât să existe o percepţie riguroasă asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor publice de resurse financiare, asupra păstrării integrităţii şi bunei gospodăriri a bunurilor, proprietatea statului, asupra încasării integrale şi la timp a creanţelor statului şi onorării plăţilor de acesta faţă de terţi. Necesitatea controlului este impusă şi de comportarea reproşabilă şi atitudinea nepăsătoare faţă de avutul obştesc de către foarte multe persoane care au astfel de obligaţii. Funcţia de control a finanţelor publice este legată de funcţia de repartiţie dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta deoarece vizează pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie şi modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, generează forme de manifestare (uneori) funcţiei de repartiţie (exemplu: când controlul depistează venituri suplimentare). AUTOEVALUARE 1. Precizaţi momentul de apariţie al Finanţelor publice şi conţinutul relaţiilor financiare ! 2. Care sunt trăsăturile economice comune relaţiilor financiare indiferent de orânduirea socială ? 3. Cum au fost grupate concepţiile teoreticienilor de-a lungul timpului cu privire la rolul şi implicarea statului în economie ? 4. Prezentaţi asemănările şi deosebirile între Finanţele publice şi Finanţele private ! 5. Care sunt funcţiile Finanţelor publice ?

"

Funcţia de control a Finanţelor publice are o sferă mai largă de cuprindere decât Funcţia de repartiţie.

16

CAPITOLUL II POLITICA FINANCIARĂ
2.1. POLITICA FINANCIARĂ
Prin politică în general se înţelege activitatea desfăşurată de clasele, de păturile sau grupurile sociale pentru realizarea intereselor lor, precum şi metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora sunt promovate aceste interese. Fiecare partid, mişcare sau formaţiune cu caracter politic îşi elaborează propriul program care stabileşte direcţiile activităţii sale în vederea ajungerii la putere, sau consolidării acesteia. Programul defineşte obiectivele urmărite, mijloacele şi metodele pe care înţelege să le folosească pentru atingerea acestora, grupurile sociale cărora se adresează cu prioritate şi interesele cărora le apără, poziţia faţă de principalele probleme interne şi internaţionale ale momentului. În cadrul politicii interne sunt definite obiective ca: − Ritmul creşterii economice în perspectivă imediată şi mai îndepărtată; − Proporţiile şi orientările investiţiilor de capital; − Dimensiunile consumului în perioada de referinţă; − Relaţiile dintre sectorul public şi privat; − Curba şomajului; − Indicele preţurilor şi tarifelor; − Evoluţia salariilor, pensiilor şi altor venituri fixe ale populaţiei; − Acţiunile pentru apărarea naţională, sănătatea populaţiei; instruire, ordine şi securitate ş.a. În cadrul politicii externe se definesc relaţiile politice, economice, tehnico-ştiinţifice, culturale, militare şi de altă natură cu statele vecine şi celelalte state de pe glob. Atitudinea şi intenţiile de colaborare şi cooperare cu alianţele militare, uniunile economice existente, aderarea şi iniţierea unor conlucrări zonale etc. Programul fiecărui partid prin modul cum este conceput, respectiv care din cele prezentate reprezintă obiective de bază, prioritare, face ca acesta să devină o alternativă în opţiunile electoratului. Programul
17

!

Programul de guvernământ este programul partidului care a câştigat alegerile după ce a fost validat de Parlament.

partidului victorios în alegeri devine program de guvernământ şi de aceea trebuie supus dezbaterii Parlamentului. Atingerea obiectivelor stabilite reclamă importante resurse financiare din partea statului. Insuficienţa acestor resurse poate să constituie un handicap serios în realizarea programelor sociale, economice sau de altă natură la care s-a angajat partidul de guvernământ. Amânarea unor obiective, renunţarea la altele, sau realizarea lor pe seama unor eforturi financiare suplimentare impuse populaţiei sau agenţilor economici poate să modifice atitudinea electoratului şi îndepărtarea preferinţelor acestuia spre alte formaţiuni. Realizarea obiectivelor prevăzute, presupune pe lângă asigurarea resurselor financiare publice necesare, intervenţia statului în economie cu ajutorul pârghiilor economice, a instrumentelor, instituţiilor, organelor şi reglementărilor financiare.

"

Politica financiară înseamnă deci, metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi instrumentele, instituţiile reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă anume. Politica financiară face parte integrantă din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important în realizarea programelor de dezvoltare economică, formare profesională, ocrotirea sănătăţii, protecţiei sociale, dezvoltarea culturii, asigurării echilibrului ecologic, apărarea naţională şi celelalte. Deşi metodele şi instrumentele politicii financiare sunt specifice, aceasta are o independenţă relativă faţă de politica statului din celelalte domenii, deoarece ea nu constituie un scop în sine ci împreună cu celelalte politici să contribuie la realizarea obiectivelor generale ale societăţii. Între politica financiară şi politica economică a statului trebuie asigurată o convergenţă, altminteri fie că efectele dorite nu sunt pe măsura aşteptărilor, fie chiar, se obţin efecte contrare. Spre exemplu dacă se doreşte o creştere economică, o dezvoltare a potenţialului, dar se depăşeşte nivelul optim de prelevare la buget de la agenţi economici, efectul nu va fi de creştere economică ci de stagnare, deoarece vor scădea investiţiile proprii.
18

Politica financiară face parte din politica generală a Statului fiind chiar un instrument al acesteia.

Subvenţionarea de la buget a întreprinderilor publice este sprijin substanţial şi poate ajuta la redresarea economico-financiară şi la creşterea producţiei, exportului şi ocupării forţei de muncă. Dacă această cale este urmată în cazul întreprinderilor cu dotări învechite, organizate necorespunzător, prost gestionate, nu numai că nu se obţin efectele scontate, dar se realizează o creştere nejustificată a cheltuielilor publice. 2.1.1. PRINCIPALELE DOMENII DE MANIFESTARE A POLITICII FINANCIARE ALE STATULUI SUNT: a) Domeniul cheltuielilor publice; b) Domeniul resurselor financiare publice care are în vedere: − Veniturile ordinare cu caracter fiscal şi nefiscal; − Veniturile financiare extraordinare procurate pe calea împrumuturilor contractate de stat, a emisiunii monetare, a privatizării unor fabrici, uzine, locuinţe şi altor bunuri aparţinând statului. c) Domeniul creditului bancar; d) Domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă. Aceste domenii sunt strâns legate între ele, se întrepătrund şi se completează reciproc. Politica financiară în înţeles restrâns (limitată la finanţele publice) se interferează cu politica monetară, cu politica de credite şi cea de asigurări. În politica financiară nu se poate face abstracţie de existenţa finanţelor private, alături de cele publice, de complementaritatea dintre sectoarele publice şi private, dintre stat, întreprinderi şi bănci. 2.1.2. COORDONATELE POLITICII FINANCIARE ÎN DOMENIUL CHELTUIELILOR PUBLICE Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească mărimea, destinaţia şi structura optimă ale acestor cheltuieli să definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele şi instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar. Apreciind modalităţile de înfăptuire a acestor coordonate se pot face următoarele referiri:
19

!

Domeniile politicii financiare.

a) Dimensiunea

cheltuielilor

publice

presupune

atât

stabilirea mărimii absolute adică volumul total al cheltuielilor exprimat în moneda naţională cât şi stabilirea mărimii relative a acestor cheltuieli, adică ponderea lor în produsul intern brut (PIB). În acelaşi timp se prezintă tendinţa cheltuielilor publice în anul curent, comparativ cu cel dinainte, respectiv: de creştere, de menţinere, ori de scădere. Desigur pentru comparaţie exprimarea se face în preţuri comparabile (adică prin actualizarea la inflaţie sau într-o monedă de referinţă & USA) şi aceasta doar în contextul ţării respective şi nu cu altele deoarece concluziile ar fi neconcludente. Dacă spre exemplu am compara nivelul cheltuielilor publice pe locuitor în România, care este de “n” ori mai mic decât cel din statele occidentale şi America, fără să ţinem cont de P.I.B. / locuitor din România şi ţările respective, concluziile (în speţă deciziile) ar fi dezastroase. (Exemplu să ne punem să creştem doar cheltuielile). Preocuparea esenţială în această privinţă a organelor de decizie în domeniul politicii financiare a statului trebuie să fie încadrarea cheltuielilor totale ale societăţii în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan naţional. Această cerinţă reflectă un adevăr axiomatic şi anume acela că nici o societate nu trebuie să consume mai mult decât produce. În cazul în care colectivitatea naţională respectivă nesocoteşte această cerinţă, satisfăcându-şi nevoile pe seama împrumuturilor din străinătate, de cele mai multe ori în condiţii împovărătoare, înseamnă un grad ridicat de nepăsare, de inconştienţă a factorului decizional, o ipotecare pur şi simplu a viitorului naţiunii respective. b) Stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să pornească de la satisfacerea cu prioritate a nevoilor sociale majore. Stabilirea corectă a opţiunilor şi priorităţilor în fiecare etapă este de cea mai mare importanţă deoarece acestea influenţează ritmul creşterii economice, gradul de satisfacere al nevoilor de trai materiale şi spirituale ale populaţiei şi a celorlalte nevoi obşteşti. Politica financiară a statului trebuie să asigure: − Realizarea obiectivelor de politică economică care promovează progresul
20

tehnic,

asigură

stimularea

iniţiativei

şi

competitivitatea, menţine stabilirea monedei naţionale, creşte ocupabilitatea forţei de muncă, creşte calitatea produselor şi serviciilor; − Ridicarea nivelului de asistenţă socială, de cultură şi instruire a populaţiei, protecţia mediului înconjurător, îmbunătăţirea calităţii vieţii în general; − Buna funcţionare a instituţiilor statului care să asigure ordinea publică, democraţia, respectarea drepturilor omului, apărarea ţării, dezvoltarea relaţiilor cu celelalte state. În perioada de tranziţie politica financiară va trebui să sprijine sectoarele care realizează producţie utilă societăţii şi performanţă cu caracteristici ridicate la nivelul criteriilor mondiale atât în ceea ce priveşte calitatea cât şi consumul descurajând sectoarele mari consumatoare de materii şi energie, nerentabile şi cu efecte dăunătoare asupra mediului înconjurător. Raportul între consum, capital, între investiţiile productive şi cele neproductive, trebuie influenţat spre nivelul optim prin aceleaşi politici financiare. Luarea unor decizii care conduc la majorarea salariilor, pensiilor, ajutoarelor persoanelor fizice, fără acoperirea pe măsură cu mărfuri şi servicii va duce sigur la subminarea echilibrului monetar şi la scăderea puterii de cumpărare. c) Utilizarea la maximă eficienţă a resurselor financiare, această cerinţă derivând din caracterul limitat al tuturor resurselor financiare şi materiale. Cerinţa este la fel de justificată pentru sfera producţiei materiale cât şi pentru cea nematerială. Dacă în sfera producţiei rezultatele se măsoară prin producţii mari de calitate şi accesibile, în sfera nematerială se apreciază prin gradul de asistenţă socială, învăţământ, cultură etc. Reducerea cheltuielilor printr-un regim de economisire uneori forţată nu este soluţia cea mai fericită ci dimpotrivă utilizarea banilor cu eficienţă, din aceeaşi sumă, bunuri mai multe şi mai bune. (exemplu gardienilor). d) Stimularea beneficiarilor prin metode de finanţare şi gestionare ori prin alte instrumente specifice: care să conducă la utilizarea eficientă a fondurilor existente, sporirea acestora şi investirea spre
21

domeniile dorite. În acest context al politicii financiare pot fi folosite diverse metode de finanţare: − Autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama cheltuielilor; − Autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului; − Autofinanţare cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare; − Finanţarea integrală cu titlu definitiv nerambursabil din fondurile bugetare sau extrabugetare după caz. − Înlocuirea finanţării directe sau indirecte, totale sau parţiale din fondurile publice constituite pentru unele obiective sau acţiuni, cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) reducerea sau scutirea de taxe vamale, TVA impozite etc. 2.1.3. COORDONATELE POLITICII FINANCIARE PRIVIND PROCURAREA RESURSELOR FINANCIARE Politica promovată în domeniul procurării resurselor publice trebuie să stabilească volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate, metodele de prelevare precum şi obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective. a) Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate. Aprobând aceste cheltuieli, organele de decizie competente determină însăşi volumul resurselor financiare necesare. În realitate, între volumul cheltuielilor considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor sociale (cererea de resurse financiare) şi volumul resurselor financiare posibil de procurat pe plan intern (oferta de resurse) nu întotdeauna există o concordanţă deplină: fie cererea de resurse este mai mare decât oferta (situaţie când despre respectivul buget se spune că este în deficit) fie invers când volumul resurselor este mai mare decât cererea (situaţie când despre buget se afirmă că este excedentar). De subliniat că aceste neconcordanţe se pot localiza la unul sau mai multe niveluri respectiv: administraţia centrală, administraţia locală, asigurările sociale sau al fondurilor extrabugetare.
22

De reţinut că volumul resurselor financiare, susceptibile de a fi mobilizate la fondurile publice este cu atât mai mare, cu cât economia naţională este mai puternic dezvoltată iar activitatea desfăşurată de agenţii economici este mai eficientă. Altfel spus cu cât P.I.B. pe locuitor este mai mare şi partea ce se poate preleva la buget poate fi mai mare. Poate şi nu este obligatorie deoarece depinde de politica financiară a ţării respective. Astfel în ţări cu acelaşi nivel ridicat al P.I.B. / locuitor modalităţile pot fi diferite: în unele apar asociaţii, fundaţii şi chiar agenţi privaţi care fac masive investiţii sociale în şcoli, spitale, asigurări sociale ceea ce degrevează bugetul de astfel de cheltuieli, în timp ce în alte state toate aceste cheltuieli se fac doar de către stat. b) Provenienţa resurselor este de asemenea un obiectiv ce ţine de politica financiară a statului respectiv. Teoretic organele de decizie ce fac această politică se pot baza pe două alternative: − Fie să se bazeze pe resursele interne ce pot fi procurate pe plan naţional; − Fie să se bazeze pe resurse externe ce pot fi atrase din afară, desigur nu în exclusivitate ci doar de completare. În condiţiile normale (într-o politică sănătoasă) în orice ţară mare, sau mică, dezvoltată, sau mai puţin, baza trebuie să o constituie resursele proprii şi nu cele împrumutate. Resursele împrumutate trebuie să aibă la bază decizii riguros fundamentate şi îndeobşte pentru scopuri productive şi nu pentru consum, situaţie ce conduce la un grad de îndatorare şi dependenţă crescândă uneori fără ieşire. Resursele financiare interne la rândul lor pot proveni în proporţii diferite de la sectorul public; − De la sectorul privat sau − De la populaţie. De asemenea politica financiară de prelevare a resurselor poate trata pe picior de egalitate toţi agenţii economici indiferent de proprietate sau dimpotrivă preferenţial favorizând o formă sau alta. Diferenţierea poate fi extinsă şi asupra formelor juridice ale agenţiilor (societate de persoane sau de capital) asupra mărimii acestora (mari, mici, mijlocii) ramurilor (producţie, investiţii, comerţ) zonelor (munte, câmpie, ţară,
23

străinătate) toate aceste diferenţe sunt determinate de un anumit scop respectiv de-a încuraja o formă sau alta şi de-a restrânge altele. Diferenţierea prelevării (preluării) se practică şi în ceea ce priveşte contribuţia persoanelor fizice folosindu-se criterii diferite: − puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin volumul veniturilor); − situaţia personală a acestuia (necăsătorit, divorţat, cu copii, tineri etc) − capacitatea de muncă (integrală, parţială, handicap); − grupa socială (salariat, pensionar, liber profesionist, fermier etc.) Egalitarismul în care contribuţia era aceeaşi fără nici o deosebire se practica doar în antichitate şi evul mediu, în epoca modernă se mai regăseşte doar în acele state în care se mai regăsesc forme tribale. c) Numărul şi timpul canalelor (modalităţilor) de prelevare a contribuţiei la fondurile publice o constituie o coordonată importantă a politicii financiare. În teorie se vehiculează două idei respectiv existenţa unui singur canal (spre exemplu impozitul pe venitul global) sau mai multe canale (impozite pe diverse venituri şi forme de avere). În practică prima idee nu a fost posibil de aplicat. De asemenea cea de-a doua are mai multe forme de aplicare, impozite şi taxe pe nivelul veniturilor, ori al consumatorilor. Din cele prezentate este lesne de înţeles că aşezarea judicioasă a impozitelor şi taxelor (canalelor de prelevare) este de mare importanţă în politica financiară deoarece afectează interesele tuturor categoriilor sociale putând asigura un echilibru, sau dimpotrivă favorizării şi defavorizării a unor persoane. d) Canalele (modalităţile) de prelevare trebuie să reprezinte în acelaşi timp pârghii financiare de influenţare a proceselor economice. Aceste modalităţi de prelevare trebuie astfel concepute încât să asigure evoluţia vieţii economico-socială în direcţiile dorite: − Creşterea investiţiilor productive, în unele sau alte ramuri; − Crearea unor noi locuri de muncă; − Participarea la circuitul economic mondial (stimularea exportului sau importul de tehnologie);
24

− Stimularea producţiei agricole, vegetală sau animală, extinderea metodelor moderne (irigare prin picurare, biostimulatorii etc). e) Destinaţia sumelor, veniturilor provenite din sectorul public. Spre exemplu dacă are loc vânzarea unor întreprinderi de stat, sumele rezultate ce destinaţie că capete?. Alimentează un fond de dezvoltare, sau bugetul statului. Veniturile realizate de Regiile autonome în ce proporţie rămân la dispoziţia acestora şi-n ce proporţie se preiau de stat. Dacă nu se realizează venituri ci pierderi ce se face? Se subvenţionează, se închide activitatea sau se trece pe principiul societăţilor comerciale, negociere cerere-ofertă. f) Echilibrul financiar este un obiect important al politicii financiare. Organele de decizie trebuie să-şi fixeze poziţia în legătură cu eventualele neconcordanţe, diferenţa între volumul cheltuielilor necesare a fi acoperite de la fondurile publice şi volumul resurselor posibile de mobilizat în condiţii normale în perioada de referinţă. Da − Se acceptă astfel de dezechilibre? Nu − Dacă Da, în ce proporţie? Şi mai cu seamă pe ce căi urmează a fi recuperate diferenţele. − Dezechilibrul financiar este accidental, provocat de alte dezechilibre (material, f.d.m., monetar etc) sau este provocat pentru restabilirea echilibrului economic. g) Contractarea împrumuturilor de stat este o problemă de politică financiară ce trebuie să clarifice multiple probleme, între care enumerăm: − În ce scopuri se contractează, pentru realizarea unor obiective productive, pentru infrastructura sau finanţarea unor cheltuieli de consum? − Din ce resurse se rambursează, din veniturile realizate de obiectivele construite pe seama altor sume împrumutate,
25

din venituri publice special afectate acestui scop sau din veniturile generale ale bugetului. − Pe ce termen şi în ce condiţii se contractează? − Dacă împrumutul se indexează pentru protejarea deţinătorilor de titluri împotriva riscului, deprecierii monedei în care a fost exprimat împrumutul; − Împrumutul extern este condiţionat de cerinţe economice, politice sau de altă natură? De poziţia adoptată la fiecare din problemele menţionate mai sus depind în final reuşita acţiunii de contractare a împrumutului, efortul financiar reclamat de rambursare, precum şi eficienţa acţiunii finanţate din împrumut. Politica financiară presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmărite într-un domeniu sau altul şi mijloacele pentru atingerea acestora, dar şi analiza critică a rezultatelor obţinute prin promovarea sa.

AUTOEVALUARE 1. Care sunt coordonatele Politicii financiare în domeniul cheltuielilor ? 2. Care sunt coordonatele Politicii financiare în domeniul resurselor financiare publice ?

26

CAPITOLUL III CONCEPTUL DE BUGET PUBLIC NAŢIONAL
NOŢIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL.CONŢINUTUL BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL. BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL AL ROMÂNIEI. PROCEDURA BUGETARĂ. FAZELE PROCESULUI BUGETAR. 3.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE Noţiunile şi afirmaţiile referitoare la Finanţele Publice privind stadiul şi modul de apariţie a acestor preocupări în existenţa socială, rămân valabile şi reprezintă fundamentul teoretic şi material pentru conceptul de buget public naţional. Relaţia de substanţă între cele două noţiuni, respectiv Finanţe Publice şi Buget Public Naţional (sau Buget de Stat) este aceea că, ultima reprezintă întruchiparea materializată a primei activităţi. Altfel spus sarcinile finanţelor publice sunt aduse la îndeplinire în mare măsură prin intermediul bugetului de stat ca principal instrument (plan-program) financiar al statului. Bugetul de stat este format din relaţii financiare prin intermediul cărora au loc constituirea şi repartizarea celui mai important fond bănesc al societăţii – fondul bugetar. Relaţiile bugetare îşi găsesc expresia în principalul plan financiar al statului care poartă denumirea de buget de stat. Cuvântul “buget” provine din vechea limbă franceză unde cuvinte ca: “bouge”, “bougette” desemnau o pungă de piele în care se găseau bani. Termenul a fost preluat de Anglia odată cu cuceririle normande şi apoi sau răspândit în toată lumea. În Anglia cancelarul tezaurului (Ministrul Finanţelor) avea obiceiul de a prezenta în Parlament un document în care se prevedeau mijloacele necesare pentru acoperirea subsidiilor (sumelor) cerute de coroană. Documentul se găsea într-o pungă de piele pe care cancelarul o deschidea când făcea expunerea. Această operaţiune se numea deschiderea pungii de bani a bugetului.
27

Deşi în celelalte state ale lumii au fost terminologii diferite, toate au aceiaşi semnificaţie şi rol, ca cel de “buget”. În România termenul de “buget” apare pentru prima dată în Regulamentele Organice ale lui Al. I. Cuza care se ocupă de finanţele publice, dar se găseşte şi expresia cu acelaşi înţeles “închipuirea cheltuielilor anului viitor” art.117 din Regulamentul Organic. Înainte de această dată în Ţările Româneşti nu a existat un buget în înţelesul actual al cuvântului. Se poate vorbi însă de Codicele de venituri şi cheltuieli apărute în Moldova în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan Vodă 1654, apoi în Muntenia în timpul lui Constantin Brâncoveanu (16941704). Prima încercare însă de realizare a unui act financiar de tip modern aparţine lui Vodă N. Mavrocordat în cea de-a doua domnie din 1712 când a prezentat sfatului domnesc aşa zisa “Samă” sau “Băncile visteriei”. Acest act reprezintă o dare de seamă cu privire la natura veniturilor şi cheltuielilor ţării. 3.2. DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL În încercarea de a defini relaţiile deosebit de complexe care formează bugetul de stat se disting două categorii de abordări: definiţii date de normele juridice şi definiţii date de doctrină (literatura de specialitate). Cu privire la prima categorie câteva definiţii ar suna astfel: − Regulamentul de Finanţe (20.XI.1860 promulgat de Al.I.Cuza): “veniturile şi cheltuielile publice ce au a se efectua pentru serviciu fiecărui exerciţiu”. − Prima Lege de Contabilitate (1864 art.2). “toate veniturile statului şi cheltuielile neapărate pentru îndeplinirea deosebitelor servicii, aşezate conform legilor, autorizate în fiecare an de o lege anuală de finanţe – formează bugetul general al statului”. − Decretul din 31.V.1862 asupra contabilităţii din Franţa art.5 “bugetul este actul prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale altor servicii pe care legile le supun în aceleaşi reguli”.
28

− Legea finanţelor publice art.1 “activitatea privind finanţele publice include elaborarea şi execuţia bugetului public naţional, care cuprinde bugetul administraţiei centrale de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat, stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi altor venituri ale statului şi utilizarea mijloacelor financiare ale organelor puterii legislative, judecătoreşti şi executive. De asemenea cuprinde controlul asupra modului de folosire a mijloacelor materiale şi băneşti aparţinând regiilor autonome, instituţiilor publice şi asupra capitalului social al statului în societăţile comerciale”. Cu privire la ce-a doua categorie în literatura de specialitate definirile au fost de asemenea multiple: − Prof. A.Wagner defineşte bugetul ca fiind “un plan alcătuit în cifre, într-o ordine determinată de obicei sistematic, privitor la intrările şi ieşirile (veniturile şi cheltuielile) probabile în monedă sau valori, monetare, care se produc în gestiunea economică a unui corp public o anumită perioadă”. − Prof. Paul Leroy Beaulieu “un buget este o prevedere a veniturilor şi cheltuielilor pe o perioadă determinată, un tablou evolutiv şi comparativ al veniturilor de împlinit şi a cheltuielilor de efectuat”. − Prof. R.Stourm “bugetul statului este un act conţinând aprobarea prealabilă a veniturilor şi cheltuielilor publice”. În definirea bugetului de stat considerăm necesar să facem două precizări: − În primul rând bugetul nu este un act ce emană de la un organ al autorităţilor de stat ci cuprinde un ansamblu coerent de indicatori de plan cu caracter aleatoriu în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile statului pentru o perioadă viitoare. − În al doilea rând faţă de acesta (buget) societatea manifestă un interes deosebit, interes ce este justificat de rolul banului public în viaţa unui popor.
29

!

În acest sens bugetul public naţional poate fi definit ca fiind planul financiar al statului prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp. De altfel, în ţările cu economie de piaţă se consideră atât în doctrină cât şi-n practică că finanţele publice reprezintă singurul domeniu unde este necesară o acţiune planificată de manieră precisă, prin care se prevăd veniturile şi cheltuielile statului pe o perioadă viitoare determinată de obicei un an. Bugetul public naţional îndeplineşte un rol deosebit în procesul redistribuirii între economia naţională pe de o parte şi între stat şi populaţie pe de altă parte. Bugetul public naţional intervine de asemenea în redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă şi cea neproductivă, în asigurarea protecţiei sociale, între unele zone ale teritoriului şi chiar în diviziunea internaţională a muncii. Prin intermediul bugetului public naţional se exercită în acelaşi timp un control permanent şi sistematic asupra constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor publice, precum şi asupra activităţii societăţilor comerciale care au raporturi cu bugetul de stat. Importanţa deosebită a bugetului public naţional în cadrul sistemului finanţelor publice şi al relaţiilor social-economice, poate fi sintetizată astfel: a) Participă în mod direct la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului; b) Asigură autonomia reală colectivităţilor locale, constituite în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale; c) Garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor categorii importante din rândul populaţiei; d) Asigură echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului; e) Are un important rol stabilizator al economiei naţionale. În literatura de specialitate au fost exprimate diverse opinii cu privire la natura juridică a bugetului de stat, respectiv ce reprezintă acesta? Formularea acestor opinii s-au grupat în cinci susţineri potrivit cărora bugetul de stat ar fi:

Bugetul Public este principalul plan financiar al oricărui stat.

30

1. Act administrativ – deoarece atât veniturile cât şi cheltuielile pe care le cuprinde sunt simple evaluări financiare înfăptuite de instituţiile administrative; 2. Lege propriu-zisă – deoarece este o dispoziţie statutară ce emană de la puterea legislativă şi îmbracă forma legii fiind o normă de drept; 3. Lege cât şi act administrativ – adică ar fi lege în prima parte în care se stabilesc dispoziţiile generale şi act administrativ în a doua parte în care se stabilesc sarcinile individuale; 4. Act de planificare financiară care în urma adoptării de către organul suprem al puterii de stat printr-o lege emisă în acest scop dobândeşte natură juridică de lege. 5. Un plan, respectiv principalul plan financiar cu caracter executoriu al statului. În fapt nefiind posibil să se aplice procedura de adoptare a legilor, unui document (cum este bugetul), legiuitorul, respectiv Parlamentul nu adoptă un plan ci Legea de adoptare a bugetului de stat care se face în fiecare an. 3.3. CONŢINUTUL BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL Conţinutul bugetului public naţional este format din veniturile publice şi cheltuielile publice. I. VENITURILE PUBLICE sunt fonduri băneşti ale statului formate prin prelevarea sub diferite forme către stat a unei părţi din veniturile realizate de societate. Modalităţile de realizare a veniturilor statului (a bugetului) depind de politica generală de repartizare a venitului naţional, de structura economiei naţionale, de gradul de dezvoltare teritorială a ţării şi de gradul de dezvoltare al forţelor de producţie. Schematic veniturile publice sunt formate din:

"

Bugetul Public este un tablou de bord al oricărui Guvern cuprinzând într-o parte veniturile iar în cealaltă cheltuielile.

31

A. VENITURI ORDINARE (curente) sunt considerate veniturile care se încasează cu regularitate la buget (lunar, trimestrial, semestrial, anual) constituind o sursă permanentă. categorie fac parte: − Impozitele directe se stabilesc pe baza unor criterii având ca obiect al impunerii (al prelevării) proprietatea asupra pământului, asupra clădirilor, asupra activităţilor economice cum ar fi: impozitul pe profit, pe salarii, pe clădiri, pe terenuri, etc. În cazul impozitului direct, plătitorul acestuia este cunoscut dinainte şi nominalizat în evidenţele fiscale: UCMR SA, ABRAXAS SRL, AGROCOMTUR LIBER SRL, etc. Ponderea acestor impozite în cele mai multe ţări este majoritar mergând până la 80-90%. − Impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor (prelevărilor) pe consum adică pe vânzarea diferitelor mărfuri sau la prestarea anumitor servicii. Dimensiunea (mărimea) prelevării (preluării la buget) sunt stabilite în cote procentuale asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate; sau în sume fixe pe unitatea de măsură (kg. to.etc). Spre deosebire de impozitele directe în care plătitorii sunt dinainte cunoscuţi, situaţie logică, în care proprietarul terenului, al clădirii, al activităţii economice şi comerciale este cunoscut şi identificat, în cazul impozitelor indirecte, în care prelevarea (preluarea) se face prin includerea în preţul mărfurilor şi al serviciilor (fostul ICM actual TVA, accizele pe alcool, tutun, ce înseamnă accizele şi de ce?) cumpărătorul nu este cunoscut. La fel este şi cazul impozitului pe spectacole, în care beneficiarul (spectatorul) nu este dinainte cunoscut. Ponderea acestor categorii de venituri este mică faţă de cele directe, reprezentând doar 10-20% din formarea bugetului de stat. B. VENITURILE EXTRAORDINARE (SAU OCAZIONALE) la care statul apelează numai în cazurile excepţionale şi anume atunci
32

Din

această

când mijloacele băneşti provenite din surse curente nu acoperă integral cheltuielile bugetare. Din categoria veniturilor extraordinare fac parte: − Împrumuturile de stat se acordă statului mai ales pe seama unor capitaluri acumulate anterior, ele constituie venituri ale statului care se negociază cu creditorii acestuia. Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar, în care veniturile procurate de stat sub forma impozitelor şi taxelor şi a veniturilor provenite de la întreprinderile şi proprietăţile sale, nu acoperă integral cheltuielile bugetare, completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea creditului public. Aceste împrumuturi se bazează pe încrederea în insolvabilitatea statului şi se realizează fie pe calea contractării directe de către stat a împrumuturilor de la persoane juridice şi fizice deţinătoare de mijloace băneşti, fie prin intermediul unor instituţii specializate cum sunt: băncile, CEC, Case de asigurări sociale, care colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp determinat. − Emisiunile de bani reprezintă alte venituri de moment, care depăşesc nevoile reale de monedă şi care afectează veniturile băneşti ale maselor largi de oameni, deoarece poartă pecetea obligativităţii, a constrângerii, nerestituindu-se niciodată scăzând puterea de cumpărare a populaţiei. C. ALTE VENITURI se pot constitui din: − O parte din fondul de amortizare a capitalului fix aparţinând societăţilor sale productive; − Rezervele de aur şi disponibilităţile valutare din trezorerii; − Lichidarea participanţilor de capital în străinătate; − Valorificarea unei părţi din bunurile sale mobile şi imobile aflate peste graniţă; − Resursele materiale şi băneşti jefuite în perioada unor conflagraţii (războaie) zonale.
33

II. CHELTUIELI PUBLICE reprezintă modalităţile de repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti a prelevărilor (preluărilor) din veniturile societăţii în vederea satisfacerii nevoilor generale, ale societăţii. Cheltuielile bugetare sunt repartizate pentru satisfacerea nevoilor militare, întreţinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii, dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale precum şi a celor de cercetare dezvoltare (enumerarea cheltuielilor nu s-a făcut în ordinea strictă prevăzută de legea: bugetului anual). Repartizarea cheltuielilor bugetare (ca volum) pe aceste domenii se face în funcţie de nivelul de dezvoltare şi dotare economico-socială a fiecărui stat. De asemenea depinde de situaţia politico-militară a momentului şi de starea de pace sau război. Factorii care determină creşterea cheltuielilor bugetului sunt: a) Sporirea cheltuielilor militare (determinate de cantitate ori de calitate, exemple: determinare radar, laser, etc.). b) Creşterea numerică a aparatului de stat şi înzestrarea acestuia cu mijloace moderne de acţiune. c) Dezvoltarea sectorului de stat prin construirea de societăţi pe seama bugetului, prin participarea statului la societăţi mixte, prin acordarea de subvenţii pentru stimularea producţiei sau exportului; d) Extinderea reţelei de instituţii publice de învăţământ, sănătate şi cultură, organizarea asigurărilor, asistenţei sociale şi protecţiei sociale (exemplu între nevoia de protecţie socială şi impunere – minieri); e) Construirea de străzi, autostrăzi, poduri, porturi, aeroporturi, modernizarea mijloacelor de transport rutier, feroviar, naval, aerian, dezvoltarea gospodăririi comunale, sistematizarea înconjurător. Dacă conţinutul Bugetului Public naţional prezentat sub formă schematică, de tablou, conţine două părţi: veniturile pe de o parte şi cheltuielile pe de altă parte, cuprinsul său (întinderea sa) este format din anumite verigi care alcătuiesc un ansamblu coerent denumit structură
34

teritoriului

şi

protecţiei

mediului

bugetară. Această structură bugetară (respectiv verigile ce se succed – înlănţuie), depinde de structura organizatorică a statului respectiv, adică: − stat de tip unitar; − stat de tip federal; 1) statele de tip unitar cum sunt: Franţa, Anglia, Italia, Olanda, Grecia, Turcia, Suedia, România, ş.a. se caracterizează printr-o legislaţie unică în care există un buget general al statului şi bugetele locale autonome care sunt organizate la nivelul fiecărei unităţi administrativteritoriale. Acestea (unităţile administrativ-teritoriale) poartă denumiri diferite de la ţară la ţară: comune urbane şi rurale, departamente şi regiuni în Franţa; cantoane, arondismente în Elveţia; regiuni autonome, provincii şi comune în Italia; comitate, teritorii de comitat şi districte de comitat în Anglia; provincii comunale şi administraţii ecleziastice în Suedia şi altele. 2) Statele de tip federal cum sunt: SUA, Canada, Germania, Elveţia, Austria, Yugoslavia, India, etc, care se caracterizează printr-o structură formată din bugetul federaţiei, bugetul statelor ce compun federaţia şi care poartă denumiri diferite: state în America, landuri în Germania, cantoane în Elveţia etc; si bugetele unităţilor locale. Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între părţile componente ale structurii bugetare din fiecare stat este în funcţie de modul în care au fost delimitate prin lege atribuţiile aparatului central şi cele ale administraţiei locale. De obicei veniturile cele mai importante şi cheltuielile cele mai mari sunt derulate prin bugetul central, celelalte având o importanţă secundară. Instituirea şi perceperea veniturilor, efectuarea cheltuielilor precum şi organizarea relaţiilor financiare ale statului sunt supuse unor reguli precise care se află sub controlul parlamentului.

35

!

3.4. BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL AL ROMÂNIEI este specific unui stat de tip unitar si cuprinde ca verigi în ansamblul închegat al bugetului următoarele: − Bugetul administraţiei centrale de stat; − Bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică, respectiv (comună, oraş (municipiu), judeţ); − Bugetul asigurărilor sociale de stat. Pe lângă cele enumerate, legea anuală de aprobare a bugetului public anual, mai defineşte ca surse de formare şi destinaţii de cheltuieli fondurile speciale ca surse de formare şi destinaţii de cheltuieli fondurile speciale ca de exemplu: fondul de şomaj, fondul de risc şi accidente, fondul special pentru agricultură, fond special sănătate, fondul de cercetare-dezvoltare, etc., diferite de la o perioadă la alta. Prin urmare, bugetul de stat exprimat generic, nu se prezintă sub forma unui document unic, ci sub forma unui ansamblu coerent de bugete, fiecare acoperind o zonă economico-socială, astfel încât prin complementaritatea lor să satisfacă nevoile generale ale societăţii.

Bugetul Public al României este un ansamblu închegat de verigi componente.

"

3.5. PROCEDURA BUGETARĂ Prin procedură bugetară se înţelege totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter tehnic şi normativ, înfăptuite de organele de specialitate ale statului în scopul elaborării, adoptării, executării şi încheierii bugetului public naţional. În timp procedura bugetară se prelungeşte pe o perioadă mai mare de un an (deşi bugetul se caracterizează prin anualitate) deoarece elaborarea proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul anului respectiv (execuţia – derularea propriu zisă) şi se definitivează prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar în anul următor. Prin urmare, practic, procedura bugetară se desfăşoară pe parcursul a 3 ani calendaristici. Aşadar conform dispoziţiilor legale (în prezent Legea nr.72 /1996 privind finanţele publice) activitatea bugetară trece prin mai multe etape şi anume:
36

Procedura bugetară reprezintă succesiunea acţiunilor şi demersurilor tuturor instituţiilor abilitate spre a da viaţă Bugetului Public.

− Elaborarea proiectului bugetului de stat; − Aprobarea acestuia; − Executarea bugetului; − Încheierea exerciţiului bugetar. Elaborarea proiectului bugetului de stat, respectiv prima etapă presupune activitate de determinare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public. Aprobarea înseamnă dezaprobarea şi votarea de către parlament a legii de adoptare a bugetului public naţional adică acceptarea şi stabilirea definitivă a nivelurilor veniturilor ce urmează a fi atrase şi a cheltuielilor ce se pot efectua. Execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor, adică atragereaîncasarea la termenele şi-n cuantumul prevăzut de legea de adoptare (de obicei nivelele prevăzute la venituri de lege este minimal) şi efectuarea cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute de aceiaşi lege (de reţinut că nivelul acestora prevăzut de lege este maxim). Încheierea exerciţiului bugetar presupune întocmirea dării de seamă (a contului de execuţie) care să reflecte cu exactitate nivelul veniturilor şi cel al cheltuielilor realizate cu prezentarea cauzelor neefectuării cheltuielilor prevăzute şi a veniturilor realizate. La elaborarea şi execuţia bugetului administraţiei centrale de stat a bugetului asigurărilor sociale şi bugetele locale stau principiile: 1) Universalităţii; 2) Echilibrului; 3) Realităţii; 4) Al unităţii; 5) Al neafectării veniturilor; 6) Anualitatea; 7) Specialitatea bugetară; 8) Publicitatea bugetului; 3.5.1. UNIVERSALITATEA BUGETARĂ este principiul bugetar potrivit căruia veniturile şi cheltuielile statului trebuie să fie înscrise în buget, în sumele lor globale (totale), deci nici un venit şi nici o cheltuială de stat nu trebuie să se realizeze în afara cadrului bugetar.
37

!

Principiile bugetare sunt reguli, cerinţe, în elaborarea şi execuţia Bugetului Public.

Deoarece

obţinerea

veniturilor

publice

determină

anumite

cheltuieli, este necesar ca veniturile respective să se înscrie în buget cu produsul lor brut, iar cheltuielile cu cifra lor totală şi nu cu soldul dintre acestea. În acest fel se oferă Parlamentului posibilitatea cunoaşterii veniturilor totale ce se vor încasa şi a cheltuielilor ce se vor efectua. Bugetul întocmit cu respectarea universalităţii poartă denumirea de buget brut, iar cel care cuprinde numai rezultatul final al acţiunilor producătoare de venituri celor generatoare de cheltuieli, respectiv soldul poartă denumirea de buget net. Principiul universalităţii permite cunoaşterea şi controlul sumelor exacte a cheltuielilor publice cât şi evitarea ca anumite servicii publice ce nu dispun de fonduri proprii să-şi dobândească dependenţa faţă de autorităţile centrale. 3.5.2. ECHILIBRAREA BUGETARĂ este principiul bugetar (cerinţa) potrivit căruia toate cheltuielile ce urmează a se efectua în anul bugetar trebuie acoperite integral din veniturile ordinare ale bugetului de stat. Egalitatea între veniturile ordinare (curente) şi cheltuieli a fost considerată de accepţiunea clasică drept principiu de aur al gestiunii bugetare. În realitate, respectiv în zilele noastre această egalitate este întâlnită foarte rar, de cele mai multe ori şi în cele mai multe ţări există un dezechilibru în care cheltuielile sunt mai mari decât veniturile ordinare, situaţie în care despre buget se spune că este în deficit. Deficitul bugetar este determinat în special de cursa înarmărilor, creşterea cheltuielilor cu datoria publică, creşterea cheltuielilor cu întreţinerea aparatului de stat. Din punct de vedere al echilibrului un buget poate fi: – – – Echilibrat – când veniturile ordinare sunt egale cu totalul cheltuielilor; Excedentar – când veniturile ordinare sunt mai mari decât cheltuielile; Deficitar – când veniturile ordinare sunt mai mici decât cheltuielile; Deficitul bugetar poate fi acoperit în mai multe feluri, cea mai favorabilă situaţie fiind aceea din veniturile extraordinare, acoperirea din împrumuturi de stat este doar o rezolvare parţială care antrenează noi
38

cheltuieli în perioadele următoare pentru restituire, iar calea emisiunii de bani pentru înlăturarea deficitului este calea cea mai nefericită care se răsfrânge asupra populaţiei prin scăderea puterii de cumpărare. Deficitul bugetar se exprimă cu ajutorul a 3 indicatori: 1. Mărimea deficitului = volumul cheltuielilor – volumul veniturilor; 2. Ponderea deficitului în P.I.B. = valoarea deficitului × 100 ≤ 3% P.I.B 3. Structura finanţării deficitului: din împrumuturi – – – Interne; Externe; Emisiuni de bani;

3.5.3. PRINCIPIUL UNITĂŢII presupune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise într-un singur document. Acest lucru permite prezentarea clară a resurselor statului şi a destinaţiei acestora, cunoaşterea exactă a sumelor de provenienţă a veniturilor şi direcţiile de utilizare, dar mai cu seamă raportul de mărime între venituri şi cheltuieli stabilindu-se natura bugetului: echilibrat, deficitar, cât şi a măsurilor ce se acceptă pentru echilibrare. În practică principiul nu este riguros respectat, astfel pe lângă bugetul general sau ordinar al statului se întocmesc şi alte bugete cum sunt bugetele autonome, bugetele extraordinare, bugetele anexe ca fondurile speciale şi altele. 3.5.4. PRINCIPIUL NEAFECTĂRII VENITURILOR BUGETARE se referă la faptul că veniturile la buget se depersonalizează. Aceasta înseamnă că veniturile privite în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor. Aşadar nu se admite ca un anumit venit bugetar să fie folosit pentru acoperirea unei anumite cheltuieli. Acest principiu înlătură necorelaţiile ce ar apărea între nivelul sumelor realizate din anumite surse şi cel al cheltuielilor făcute pentru realizarea acţiunilor din buget, pe de altă parte înlătură risipa sau insuficienţa fondurilor care ar apărea dacă fiecare sumă încasată ar avea destinaţia expresă.

39

În practică se înregistrează însă frecvente abateri de la acest principiu ceea ce constituie în acelaşi timp abatere şi de la principiul unităţii şi au loc de obicei când se introduc noi categorii de impozite şi taxe cu motivaţie subiectivă, adică să nu crească gradul de nemulţumire al populaţiei prin justificarea aprioric a destinaţiilor date. 3.5.5. ANUALITATEA BUGETULUI. Din punct de vedere istoric, anualitatea este considerată prima regulă bugetară aplicată în practică. Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: – – Perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul; Perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile. La baza acestui principiu au stat raţiuni atât de ordin politic cât şi tehnic. Astfel de ordin politic este necesitatea şi interesul Parlamentului de-a controla Guvernul asupra gestiunii financiare, iar eficienţa controlului nu poate exista decât dacă aprobarea cheltuielilor se face pe perioade scurte nu prea îndelungate. Din punct de vedere tehnic posibilitatea de previziune asupra volumului veniturilor şi al cheltuielilor este mai aproape de realitate când perioada la care se referă este mai scurtă, respectiv un an. În virtutea principiului anualităţii puterea legislativă a fiecărei ţări trebuie să se pronunţe anual în legătură cu toate veniturile şi cheltuielile înscrise în buget pentru anul următor. În ultimul timp sunt tot mai mulţi economişti care pledează pentru renunţarea la principiul anualităţii şi trecerea la bugete plurianuale, motivată în special de cheltuielile de investiţii care necesită perioade mai îndelungate pentru finalizare. În unele ţări Franţa, SUA chiar şi în momentul de faţă puterea legislativă aprobă cheltuieli cum sunt procurarea de echipament militar, edilitare, etc, pe perioade mai mari de un an. Indiferent de unele abateri de la principiu, bugetul este elaborat şi aprobat pe o perioadă de 12 luni. De precizat însă că anul bugetar poate să coincidă cu cel calendaristic cum este cazul Austriei, Belgiei, Braziliei, Franţei, Germaniei, României, etc. sau nu, cum este cazul Marii Britanii, Canadei, Japoniei, la care anul bugetar începe la 1 aprilie şi se încheie la
40

"

Anul bugetar este totdeauna egal cu anul calendaristic.

31 martie din anul calendaristic următor; în Australia, Italia, Suedia, ş.a., anul bugetar începe la 1 iulie până la 30 iunie, iar în SUA la 1 octombrie până la 30 septembrie. Factorii care influenţează data începerii anului bugetar sunt diverşi: caracterul economiei, nivelul de dezvoltare al acesteia, regimul de lucru al Parlamentului, tradiţia, etc. Astfel într-o ţară cu preponderenţă agricolă în care principalele venituri se realizează pe seama acestui sector, întocmirea bugetului se bazează pe informaţiile privind recolta ce se obţine. Legat de acest principiu trebuie să mai precizăm că în practică se respectă şi aplică: – – Anul bugetar; Exerciţiul bugetar;

Exerciţiul bugetar este mai mare decât anul bugetar, cca 15-18 luni şi presupune ca veniturile şi cheltuielile unui an bugetar să fie reflectate integral în cadrul anului bugetar chiar dacă unele continuă a se derula şi în anul următor. Dezavantajul acestui sistem îl reprezintă funcţionarea în paralel a două bugete, iar avantajul îl constituie cunoaşterea exactă a realizării bugetului respectiv. 3.5.6. SPECIALIZAREA BUGETARĂ reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli aprobate. Pentru ca puterea legislativă să poată avea o imagine clară asupra bugetului de stat este necesar ca veniturile şi cheltuielile să fie înscrise în buget după o schemă unitară. Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis determinate poartă denumirea de clasificaţie bugetară.

41

3.5.7. PUBLICITATEA BUGETULUI este principiul potrivit căruia după ce este supus dezbaterii Parlamentului, bugetul trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice. Legea privind adoptarea bugetului de stat şi contul privind încheierea exerciţiului bugetar pe anul precedent celui în curs sunt publicate în Monitorul Oficial sau în culegeri de legi. 3.6. FAZELE PROCESULUI BUGETAR
3.6.1. ELABORAREA PROIECTULUI DE BUGET

Proiectul de buget este elaborat de puterea executivă. În majoritatea ţărilor, această atribuţie revine guvernului, excepţie fac puţine ţări între care ce-a mai notabilă este SUA, unde proiectul de buget este elaborat de către Şeful Executivului – Preşedintele Republicii. În cadrul guvernelor, responsabilitatea pentru elaborarea proiectului de buget o are Ministerul Finanţelor sau Ministerul Bugetului. Rezultatul activităţii de elaborare a proiectului de buget îl constituie documentele pe care organul suprem al puterii executive îl prezintă Parlamentului spre examinare şi aprobare. Aceste documente de regulă conţin: – Expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, care cuprind nu numai nivele de mărime pentru venituri şi cheltuieli, dar şi propuneri de modificări de legislaţie referitoare la venituri şi cheltuieli. Majorarea sau micşorarea unor cote de impozitare, desfiinţarea unor categorii şi înfiinţarea altora, etc. – – Anexele la proiectul de buget în care este redată structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare; Materialele documentare necesare Parlamentului pentru analiza proiectului de buget.
3.6.2. APROBAREA BUGETULUI

Se face de către Parlament dat fiind caracterul predominant politic al deciziilor de alocare a resurselor bugetare. Dezbaterea şi aprobarea proiectului în Parlament presupune de regulă:

42

– – – – –

Prezentarea de către Primul-Ministru sau Ministerul de Finanţe a proiectului; Analiza acestuia în comisiile parlamentare; Concilierea amendamentelor (modificărilor propuse la buget); Dezbaterea şi aprobarea de către parlamentari; Ratificarea bugetului aprobat de către Preşedintele ţării.

Teoretic parlamentarii fiind aleşi de către cetăţenii cu drept de vot trebuie să acţioneze astfel încât să fie votate acele prevederi care să satisfacă cerinţele celor care i-au votat, consolidându-şi astfel poziţiile la alegerile următoare. În practică acest comportament este influenţat de trei factori: 1. Disciplina de partid sau a coaliţiei de partid care face ca parlamentarii să satisfacă nu numai cerinţele electoratului pe care îl reprezintă ci şi partidul ori coaliţia; 2. Nu toate cerinţele electoratului pot fi satisfăcute din cauza caracterului limitat al resurselor; 3. Existenţa grupurilor de presiune din lumea afacerilor care influenţează parlamentarii. Termenele de elaborare a proiectului bugetului de stat şi de aprobare a acestuia în momentul de faţă în România sunt următoarele: – – Până la 1 iunie toate instituţiile şi ministerele depun propunerile lor la Ministerul Finanţelor. Între 1 iunie – 25 septembrie se poartă negocierile între ministere – – şi Ministerul Finanţelor, divergenţele nesoluţionate fiind mediate de Guvern. După însuşirea de către Guvern, 25 septembrie – 10 octombrie se depune la Parlament pentru aprobare. Parlamentul are obligativitatea să-l dezbată şi aprobe până la 31 decembrie. În practica parlamentară sunt situaţii în care dezbaterile asupra proiectului de buget se prelungesc peste aceste perioade (la noi şi până la jumătatea anului bugetar). În acest caz legislaţia bugetară prevede modalităţi diferite de urmat. La noi se pot efectua cheltuieli bugetare în trimestrul I la nivelul celor din anul precedent.
43

3.6.3. EXECUŢIA BUGETULUI înseamnă realizarea veniturilor

prevăzute şi efectuarea cheltuielilor aprobate ceea ce presupune desfăşurarea unui ansamblu de activităţi de către mii de participanţi: agenţii guvernamentale, aparat fiscal, instituţii financiare, etc. Responsabilitatea pentru execuţia bugetului aşa cum a fost aprobat de Parlament, revine Guvernului, iar rezultatele depind de capacitatea administraţiei şi procedurilor fiscale folosite. Principala particularitate a realizării bugetului presupune separarea activităţilor de încasare a veniturilor de cele de executare a cheltuielilor. Realizarea veniturilor se efectuează prin aparatul de specialitate al Ministerului de Finanţe sau prin bănci. Efectuarea cheltuielilor aprobate prin buget se face pe baza unor reguli precise pentru fiecare din etapele pe care le parcurge o cheltuială publică şi anume: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata. Angajarea = actul care generează obligaţia instituţiei publice de a plăti o sumă unui terţ; Lichidarea = operaţia de constatare a realităţii serviciului făcut în favoarea instituţiei publice şi determinarea sumei de plată. Ordonanţarea = înseamă emiterea unei dispoziţii (ordin) de plată a sumei de bani de la buget în favoarea terţului. Plata = operaţia de achitare propriu-zisă de predare a banilor. Primele trei operaţii (angajarea, lichidarea, ordonanţarea) se efectuează de conducătorii instituţiilor publice şi care poartă denumirea de ordonatori de credite (principali, secundari, terţiari). A patra operaţie, respectiv plata se efectuează de gestionarii de bani publici. Depăşirea atribuţiilor în mânuirea banilor publici s-a făcut în ideea preîntâmpinării fraudelor, risipei, etc.
3.6.4. ÎNCHEIEREA ŞI APROBAREA CONTULUI DE EXECUŢIE BUGETARĂ

!

Exerciţiul bugetar se întinde pe trei ani calendaristici între 15 – 18 luni.

Contul de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiilor de executare a veniturilor şi cheltuielilor stabilind rezultatul final, deficit sau excedent.
44

Contul de încheiere a exerciţiului bugetar întocmit cu respectarea clasificaţiei bugetare este prezentat de Guvern Parlamentului spre dezbatere şi aprobare.
3.6.5. CONTROLUL BUGETAR

Execuţia bugetului se realizează sub controlul unor organe împuternicite. În funcţie de natura acestor organe controlul poate fi: – – – Politic – exercitat de Parlament; Jurisdicţional – exercitat de către Curtea de Conturi; Administrativ – exercitat de organul Ministerului de Finanţe;
CONTROLUL POLITIC efectuat de Parlament, vizează în principal

respectarea de către executiv a prevederilor autorizaţiei parlamentare în materie de buget, dar se poate referi şi la modul în care au fost gestionate fondurile bugetare.
CONTROLUL JURISDICŢIONAL constă în verificarea act cu act a

cheltuielilor efectuate de către instituţia bugetară în vederea acordării descărcării de gestiune. Neajunsurile constatate şi măsurile luate se cuprind în rapoarte care sunt prezentate anual Parlamentului.
CONTROLUL ADMINISTRATIV se exercită sub forma controlului

intern sau ierarhic asupra modului de folosire al creditelor bugetare de către persoane împuternicite în acest sens în cadrul Ministerului respectiv sau de către organe specializate, respectiv ale Ministerului de Finanţe.

AUTOEVALUARE 1. Care este componenţa Bugetului public ? 2. Care sunt principalele grupe de venituri ale Bugetului public ? 3. Ce presupune procedura bugetară şi care sunt fazele Procesului Bugetar ?

45

46

CAPITOLUL IV CHELTUIELILE PUBLICE
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE. NIVELUL, STRUCTURA, DINAMICA ŞI FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CHELTUIELILE PUBLICE. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CREŞTEREA CHELTUIELILOR PUBLICE.
4.1. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă. Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice, etc. Complexitatea funcţiilor statului contemporan, creşterea rolului intervenţionist al acestuia în economie influenţează legătura tot mai strânsă dintre cheltuielile publice şi viaţa economică a fiecărui stat. În prezent cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Fiind folosite din ce în ce mai mult ca instrumente de intervenţie, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate ci şi din punct de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al reproducţiei sociale. Structura cheltuielilor publice trebuie bine cunoscută, această necesitate derivă din posibilitatea şi realismul orientării resurselor băneşti ale statului spre anumite obiective: economice, sociale, militare, politice, etc. În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor contemporane se folosesc mai multe tipuri de clasificări, cum ar fi: – – – – Clasificare administrativă; Clasificare economică; Clasificare financiară; Clasificare după rolul în procesul reproducţiei sociale;
47

"

Cheltuielile publice sunt riguros delimitate atât în faza de planificare dar mai ales în cea de execuţie.

– –

Clasificări folosite de O.N.U.; Clasificări mixte şi altele.

În România, începând cu anul 1991, clasificarea cheltuielilor publice se aliniază la criteriile utilizate în cadrul O.N.U., folosindu-se: a) Clasificarea funcţională (administrativă); b) Clasificarea economică. 4.1.1. CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ (administrativă) are la bază: 1. criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere, departamente; 2. unităţi administrativ-teritoriale: comună, oraş, municipiu, judeţ. Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative (al instituţiilor) suferă prin faptul că un minister, departament, oraş sau judeţ reuneşte cheltuieli cu destinaţii diferite, variate şi în plus structura ministerelor, respectiv subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic, ceea ce face necomparabile în timp cheltuielile publice. Potrivit Legii finanţelor publice (Legea nr.72/1996) clasificaţia bugetară se elaborează de Ministerul Finanţelor şi are la bază structura organizatorică a instituţiilor de stat la momentul respectiv. În momentul de faţă în ţara noastră după acest criteriu cheltuielile publice se grupează în Tabloul Bugetului Public Naţional în 12 părţi(succesiunea părţilor şi gruparea în cadrul acestora a instituţiilor este diferită de la an la an): # Cheltuieli social-culturale care cuprind următoarele poziţii: – învăţământ de toate gradele; – sănătatea cu toată reţeaua de instituţii; – cultura şi arta; – asistenţa socială; – alocaţii şi alte ajutoare pentru copii; – pensii şi ajutoare I.O.V.R., militari în termen şi alte persoane; – alte cheltuieli social-culturale (sport şi tineret). # Asigurări sociale şi protecţie socială:
48

– cheltuielile asigurărilor sociale de stat; – cheltuielile fondului pentru pensie suplimentară; – cheltuielile fondului pentru ajutor de şomaj. # Gospodărie comunală şi locuinţe # Apărare naţională # Ordinea publică # Puterea şi administraţia de stat: – preşedinţia ţării; – organele puterii legislative; – organele judecătoreşti şi procuraturii; – organele puterii executive. # Acţiuni economice: – cercetare ştiinţifică; – prospecţiuni şi lucrări geologice de cercetare pentru descoperiri de zăcăminte noi; – industria extractivă, energetică, metalurgică, chimică şi alte subramuri ale industriei; – agricultură, silvicultură, ape, mediu înconjurător; – transporturi şi comunicaţii; – alte acţiuni economice; # Alte acţiuni: – – – – – – – comandamente militare; centre şi oficii de calcul; culte religioase. către bugetele locale; bugetul asigurărilor sociale, ş.a. dobânzi aferente datoriei publice; sume ce se vor repartiza pe acţiuni în funcţie de evoluţia preţurilor. (Spre exemplu la zahăr, ulei, apoi carne, lapte, îngrăşăminte etc). # Fondul de rezervă bugetară # Excedent / deficit: – excedent bugetar;
49

# Transferuri din bugetul administraţiei centrale de stat:

# Datoria publică:

– – – –

fondul de tezaur al statului din excedentul bugetului administraţiei centrale; vărsăminte din fondul de tezaur constituit la nivelul judeţului; fondul de rulment propriu al unităţilor administrativteritoriale; deficitul finanţelor publice: - deficit bugetar; - deficitul fondurilor extrabugetare;

Trebuie precizat că în cadrul acestei clasificaţii funcţionale în care instituţiile sunt grupate pe cele 12 părţi, ele se prezintă în tabloul bugetului public naţional într-o succesiune, care este simbolizată pe capitole şi subcapitole. Capitolele reprezintă, domeniul de bază spre care se îndreaptă cheltuiala, iar subcapitolele reprezintă subactivităţile ce compun ramura de bază. Spre exemplu la partea cu cheltuieli social-culturale, intră: # capitolul învăţământ, care este simbolizat cu cifra 57.0, iar în cadrul acestuia avem următoarele subcapitole: – învăţământul preşcolar 02; – învăţământ primar şi gimnazial 03; – învăţământ liceal 04; – învăţământ superior 09 ş.a.m.d; # capitolul sănătate este simbolizat de cifra 58.0, iar în cadrul acestuia subcapitolele: – – – dispensare medicale 02; spitale 03; creşe 05 ş.a.m.d.

Toate cheltuielile publice grupate în cele 12 părţi sunt simbolizate în tabloul bugetului de la capitolul 51.0 până la capitolul 99.0. 4.1.2. CLASIFICAREA ECONOMICĂ spre deosebire de clasificarea funcţională ce indica (preciza) domeniul spre care se îndreaptă cheltuiala (respectiv instituţia: sănătate, învăţământ, etc), clasificarea economică, aşa cum îi spune şi denumirea (economic), indică natura

50

cheltuielii. Din acest punct de vedere cheltuielile publice se grupează în 3 grupe: 1. cheltuieli curente; 2. cheltuieli de capital; 3. rezerve, excedent sau deficit. Cheltuielile curente sunt cheltuielile ce se efectuează spre a asigura funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice. Ele reprezintă un consum definitiv de P.I.B. ce nu se materializează în ceva anume. Aceste cheltuieli se reînnoiesc în fiecare an bugetar. Cheltuieli de capital sau de investiţii cum se mai spune, spre deosebire de cele precedente, ele odată efectuate se materializează în bunuri imobile (clădiri, şosele, căi ferate, laboratoare) sau bunuri mobile: calculatoare, aparatură medicală, autovehicule, etc. Aceste cheltuieli conduc la îmbogăţirea zestrei şi îmbogăţirea patrimoniului public. Rezervele, excedentul şi deficitul reprezintă grupa care exprimă rezultatul final al exerciţiului bugetar. În cadrul acestor grupe, cheltuielile publice, tot din punct de vedere economic, se detaliază pe grupări şi mai mici denumite titluri. În acest context clasificaţia economică s-ar prezenta astfel: 1. cheltuieli curente; – – – – – – – cheltuieli de personal; cheltuieli materiale şi servicii; subvenţii; transferuri; plata dobânzilor; cheltuieli de capital; rezerve, excedent / deficit.

2. cheltuieli de capital; 3. rezerve, excedent / deficit. Atât în ceea ce priveşte evidenţa contabilă a unităţilor bugetare dar şi disciplina financiară ce trebuie respectată la efectuarea cheltuielilor publice, se face o detaliere şi mai amănunţită din unghiul de vedere economic. Acestea se ordonează pe articole şi alineate.

51

Spre exemplu în cadrul grupei “Cheltuieli curente”, titlul “Cheltuieli de personal” avem: # articolul “Cheltuieli cu salariile” iar în cadrul acestuia alineatele: – – – salarii; salarii plătite cu ora, plăţi pentru ore suplimentare; alte drepturi de personal;

# articolul “Contribuţii pentru asigurări sociale”; # articolul “Cheltuieli pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj” ş.a.m.d.

!

Trebuie reţinut că între cele două clasificări a cheltuielilor publice, funcţională şi economică, nu este o graniţă, ci dimpotrivă cheltuielile publice se inter-aşează după ambele criterii. Astfel la oricare parte, la oricare capitol: 57.0 Învăţământ, 58.0 Sănătate, şi chiar la oricare subcapitol: 57.02 Învăţământ preşcolar, 57.07 Creşe, 62.03 Salubritate, etc, vom regăsi din punct de vedere economic: # Cheltuieli curente Titlul “Cheltuieli de personal” avem: Articolul 10.01 “Cheltuieli cu salariile” Articolul 10.03 “Contribuţii pentru asigurări sociale de stat ş.a.m.d. 4.2. NIVELUL, STRUCTURA, DINAMICA ŞI FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CHELTUIELILE PUBLICE O analiză profundă a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare şi bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp. Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune cunoaşterea mai întâi a volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale de stat din fondurile publice de resurse financiare. Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice într-o anumită perioadă este ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut. Acesta este semnificativ, deoarece permite analiza volumului cheltuielilor publice în raport de nivelul de dezvoltare economică şi socială a fiecărui stat şi în fiecare etapă.
52

Clasificarea bugetară înseamnă nominalizarea surselor din care provin veniturile şi destinaţia exactă în care se fac cheltuielile.

Ponderea cheltuielilor publice în PIB diferă de la o ţară dezvoltată la alta şi de la o zonă geografică la alta. Astfel: în Olanda, Suedia, Danemarca ponderea este de 60-62% din PIB, în Germania, Franţa, Austria 48-53%, în Elveţia, Austria 37-39%, Orientul Mijlociu 37%, America Latină 29%, Asia 28%. În România a scăzut de la 49,1% în 1980, la 36,3% în 1990. Analiza cheltuielilor publice a unei ţări poare fi efectuată atât din punct de vedere global cum este ponderea acestora în P.I.B., dar şi din punct de vedere al structurii acestora pe diferite categorii aşa cum sunt ele prevăzute în clasificaţia funcţională. Indicatorul folosit pentru această analiză este greutatea specifică a fiecărei categorii de cheltuieli publice: gS Cpi = Cpi × 100 unde Cpt

gS Cpi - greutatea specifică a cheltuielilor publice i (sănătate, învăţământ, etc); Cpi – cheltuieli publice ale categoriei i; Cpt – cheltuieli publice totale; I – reprezintă o anumită cheltuială publică (învăţământ, sănătate, ordine publică, administraţie, etc.) aşa cum se regăsesc în clasificaţia funcţională a statului respectiv. Greutatea specifică a fiecărei cheltuieli publice este de asemenea diferită de la ţară la ţară, de la zonă la zonă şi în funcţie de gradul de dezvoltare al acestora. Astfel în ţările dezvoltate: – – – – – cheltuielile publice pentru asigurări şi asistenţă socială, locuinţe şi servicii colective, reprezintă între 24 - 43%, deţinând primul loc; cheltuielile cu sănătatea 9 – 19%; cheltuielile cu învăţământul 8-14%; cheltuielile economice 9 – 13%; cheltuielile militare 4 – 17%. În ţările în curs de dezvoltare greutatea specifică cea mai mare este a cheltuielilor economice 30 – 40%, după care urmează cele cu învăţământul, sănătatea, asistenţa socială. România se situează desigur în grupul ţărilor în curs de dezvoltare.
53

Un al treilea indicator care face aprecieri asupra cheltuielilor publice este indicatorul dinamicii cheltuielilor publice care se măsoară prin două modalităţi: – – creşterea nominală; creşterea reală;

Creşterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice pe global sau pe natură exprimate în preţuri curente. DCp = Cp1 – Cp0 DCp = variaţia cheltuielilor publice; Cp1 = volumul cheltuielilor publice în perioada actuală; Cp0 = volumul cheltuielilor în perioada de bază. Acest indicator nu este concludent în situaţia în care în intervalul respectiv au intervenit deprecieri monetare, modificări substanţiale de preţuri. Creşterea reală rezultă din compararea cheltuielilor publice pe global sau pe naturi (potrivit clasificaţiei funcţionale) exprimate în preţuri constante. Formula de calcul este aceeaşi cu precizarea că preţurile sunt constante (într-o valută stabilă sau preţuri actualizate). 4.3. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CREŞTEREA CHELTUIELILOR PUBLICE Abordând la modul general factorii care conduc la creşterea cheltuielilor publice, aceştia pot fi grupaţi în următoarele categorii: a) factorii demografici – care se referă la creşterea populaţiei şi modificarea structurii acesteia pe vârste şi pe categorii socioprofesionale. O astfel de evoluţie determină creşterea cheltuielilor publice legate de plata salariilor funcţionarilor publici şi a celor din domeniul socialcultural. b) Factorii economici – care se referă la dezvoltarea economiei şi modernizarea acesteia. Intervenţia statului în economie, tot mai pregnantă şi pe căi diverse, face ca factorii economici să influenţeze nivelul cheltuielilor publice foarte mult (subvenţii, fond cercetaredezvoltare).

54

c) Factorii sociali – sunt cei care determină acţiunile şi direcţia armonizării între nivelul veniturilor medii pe locuitor din sectorul productiv, sectorul public şi persoanelor în vârstă ce beneficiază de diferite forme de ajutor social. d) Urbanizarea – are o influenţă deosebită asupra cheltuielilor publice atât prin crearea suprastructurii urbane dar şi pentru finanţarea utilităţilor publice respective. e) Factorii militari – au un impact direct asupra nivelului cheltuielilor, situându-se la nivele foarte mari în timp de război ori pregătire pentru război şi mai scăzut în perioada de pace. f) Factorii politici – care se referă la sarcinile ce trebuie să le îndeplinească statul contemporan prin trecerea de la jandarm la statul providenţă. g) Factorii istorici sau conjuncturali – sunt aceia care îşi au originea în perioadele anterioare. Astfel contractarea unor împrumuturi, determină cheltuieli pentru restituirea acestora în perioadele următoare. De aceea contractarea acestora trebuie făcută în urma unor analize aprofundate şi pertinente. AUTOEVALUARE 1. Prezentaţi clasificarea economică a cheltuielilor bugetare. 2. Care sunt principalii indicatori de comensurare a cheltuielilor publice ? 3. Enumeraţi factorii ce influenţează dimensiunea cheltuielilor publice.

55

56

CAPITOLUL V RESURSELE FINANCIARE PUBLICE, ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE
5.1. STRUCTURA SISTEMULUI RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
Veniturile bugetului public naţional ca şi cheltuielile publice se regăsesc în clasificaţia bugetară sub forma unui tabel (tablou) care grupează toate veniturile pe capitole şi subcapitole simbolizate cifric ca şi cheltuielile, cifre ce indică sursa de provenienţă a tuturor acestor venituri. Potrivit clasificaţiei bugetare elaborată de Ministerul Finanţelor toate veniturile bugetului public se grupează în trei părţi: – – – Partea I – Venituri curente; Partea II – Venituri din capital; Partea III – Subvenţii primite, iar în cadrul acestora pe grupe (naturi de venituri). În linii mari clasificarea veniturilor bugetului public naţional se prezintă astfel: PARTEA I: VENITURI CURENTE
GRUPA A: VENITURI FISCALE Subgrupa A1: Impozite directe, ce cuprinde:

!

În statele cu economii funcţionale, impozitele directe deţin ponderea în cadrul veniturilor bugetare.

– – – – – –

Impozit pe profit; Impozit pe salarii; Impozite şi taxe de la populaţie; Alte impozite directe; Veniturile asigurărilor sociale de stat; Veniturile fondului pentru plata ajutorului de şomaj;

Subgrupa A2: Impozite indirecte, ce cuprinde:

– – –

Impozit pe circulaţia mărfurilor – TVA Impozit pe spectale; Taxe vamale;
57

– – –

Accize; Alte impozite indirecte; Venituri din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale;

GRUPA B: VENITURI NEFISCALE, ce cuprinde:

– – – – –

Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome; Vărsăminte de la instituţiile publice; Veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate; Diverse venituri; Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului;

PARTEA II: VENITURI DIN CAPITAL, ce cuprinde:

PARTEA III: SUBVENŢII, ce cuprinde: – Subvenţii primite de la bugetul administraţiei centrale; În legătură cu cuprinsul clasificaţiei bugetare a veniturilor este necesar să facem câteva precizări: 1. Prin venituri fiscale se înţeleg încasările care provin din impozite directe şi indirecte, care se percep de către organele fiscale la termenele şi în condiţiile stabilite prin lege. De reţinut că pentru aceste încasări, statul nu face nici o contraprestaţie, încasarea impozitelor şi taxelor au la bază doar temeiul legal, respectiv obligaţia instituită prin actele normative. 2. Impozitele directe se numesc aşa deoarece plătitorii acestora sunt cunoscuţi dinainte, nominalizaţi şi evidenţiaţi în evidenţele fiscale (impozit pe salarii, pe profit, CAS, etc). 3. Impozitele indirecte sunt acele impozite la care plătitorii nu sunt dinainte cunoscuţi şi de aceea perceperea acestor categorii de impozite nu se face prin nominalizarea şi
58

evidenţierea prealabilă a plătitorilor, ci se cuprind în preţul mărfurilor şi serviciilor, cum este cazul TVA, taxelor vamale, taxelor de timbru, impozitelor pe spectacole ş.a.m.d. 4. Veniturile nefiscale, deşi sunt obligatorii stabilite prin diferite reglementări, încasarea acestora de către stat au o motivaţie materială, respectiv faptul că aceste venituri se încasează de la unităţile proprietate a statului sub forma dividendelor de la societăţile comerciale pentru partea capitalului de stat, sau impozit pe profit în cazul regiilor autonome. (Întrebare: de ce dividende şi de ce impozit pe profit?). Preluarea veniturilor în cazul instituţiilor este motivată prin faptul că acestea sunt finanţate de la bugetul statului. Aşa se explică şi preluarea c/valorii rezultate din valorificarea unor materiale din demolări. 5. Subvenţiile, care mai poartă denumirea şi de transferuri, constituie sumele ce se primesc de la bugetul administraţiei centrale de stat pentru suportarea cheltuielilor programate. 6. În bugetul administraţiei centrale de stat poate fi stabilit un subcapitol special în care se vor evidenţia rămăşiţele, adică veniturile ce se vor încasa din exerciţiile bugetare închise. 7. Cu privire la veniturile bugetare Legea finanţelor publice statuează următoarele obligaţii: – Nu pot fi înscrise impozite, taxe sau alte obligaţii de natura acestora în buget, dacă acestea nu au fost stabilite prin lege; – – Legea bugetară pentru fiecare an aprobă lista impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri ale statului; Se interzice perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire de contribuţii directe sau indirecte în afara celor stabilite prin lege. 8. Nu se pot efectua plăţi direct din veniturile încasate pentru bugetul administraţiei centrale de stat cu unele excepţii, iar acestea se prevăd expres în lege.
59

Cunoscându-se delimitarea care se face anual prin legea de adoptare a bugetului public naţional între veniturile bugetului administraţiei centrale de stat şi bugetele locale, organele fiscale de constatare şi cele de urmărire sunt chemate să identifice în raza lor de activitate, persoane fizice şi juridice care datorează impozitele, taxele sau alte venituri stabilite de lege, să înscrie în evidenţele fiscale aceste datorii şi să asigure încasarea lor.

AUTOEVALUARE 1. Prezentaţi clasificarea veniturilor Bugetului public.

60

CAPITOLUL VI IMPOZITELE – NOŢIUNE, ROL, PRINCIPII DE IMPUNERE
6.1. IMPOZITELE – NOŢIUNE, ROL, PRINCIPII DE IMPUNERE
IMPOZITELE = reprezintă principala formă de preluare la bugetul statului a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului. Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social în mod diferit de la o etapă la alta, cât şi de la o ţară la alta. Caracteristic pentru evoluţia impozitelor în perioada postbelică este tendinţa de creştere absolută şi relativă a acestora. Sporirea volumului impozitelor s-a realizat atât prin creşterea numărului plătitorilor şi extinderea bazei de impunere (adică extinderea surselor de venit) dar şi prin majorarea cotelor de impunere. Impozitele au devenit pe lângă principale canale de venit pentru stat şi principale instrumente de politică în viaţa economico-socială. Astfel anumite activităţi, sectoare pot fi exonerate de la plata unor impozite sau dimpotrivă suprataxate, ceea ce va mări ori va scădea interesul spre acele domenii. În literatura de specialitate se vorbeşte de existenţa unor limite ale impozitelor, ale căror nivel diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta, fiind influenţate de factori interni şi externi. 6.1.1. PRINCIPIILE IMPUNERII: IMPUNEREA reprezintă un complex de măsuri şi operaţii efectuate în baza legii, care au ca scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are la bază atât principii de natură politică, cât şi de ordin tehnic, între care enumerăm: – Principiul justeţei impunerii (echităţii fiscale) care constă în aceea că cetăţenii unui stat trebuie să contribuie cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin;

61

– Principiul certitudinii impunerii care presupune că mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană fizică sau juridică să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie clare pentru fiecare plătitor; – Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil; – Principiul randamentului impozitelor care urmăreşte ca încasarea impozitelor să se facă cu minimum de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest principiu impune dimensionarea nu numai a aparatului fiscal ce contribuie la încasarea veniturilor statului, ba chiar şi asupra aparatului de stat, care nu trebuie să devină costisitor pentru societate. Respectarea şi aplicarea principiului echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii cum ar fi: – Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai, strict necesare. Acest lucru, aşa cum uşor se poate observa, poate fi stabilit doar în cazul impozitelor directe, deoarece plătitorii sunt nominalizaţi. – Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a situaţiei personale a acestuia. – La o anumită putere contributivă sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale. – Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere. Un rol deosebit în respectarea echităţii fiscale îl are felul impunerii utilizate, respectiv în sume fixe sau în cote procentuale.
62

Impunerea în cote proporţionale reprezintă o manifestare nemijlocită a principiului egalităţii în faţa impozitelor.

AUTOEVALUARE 1. Ce sunt impozitele şi care sunt principiile impunerii ?

63

64

CAPITOLUL VII TEORIA MONETARĂ – ISTORIC ŞI PERSPECTIVE
7.1. OBIECTUL TEORIEI MONETARE Obiectul teoriei monetare îl constituie percepţia şi evidenţierea relaţiilor existente între monedă în sensul larg al noţiunii şi variabilele economice reale cum sunt producţia, consumul, acumularea de capital. Sintetizând în liniile cele mai largi şi într-un cadru logic şi nu cronologic, teoria monetară a traversat trei stadii: 1. Analiza raportului cauzal între masa banilor în circulaţie şi volumul mărfurilor de o parte şi nivelul preţurilor de altă parte, stadiul în care s-a conturat teoria cantitativă a monedei; 2. Analiza raportului dintre masa banilor în circulaţie şi nivelul general al preţurilor luat în considerare sub aspectul variaţiei veniturilor individuale; 3. Stadiul al treilea, modul în care banii acţionează prin intermediul dobânzii, al mişcării capitalurilor şi transferurilor, asupra producţiei şi preţurilor relative, precum şi asupra nivelului general al preţurilor. Teoria monetară constituie una din preocupările de esenţă ale ştiinţei economice, iar ca probleme fundamentale pentru obiectul şi studiul său pot fi considerate următoarele: a) Problema definirii banilor, care deşi simplă la prima vedere este complicată în fond, întrucât se referă nu la definirea acestora ca gen propriu, ci la stabilirea nomenclaturii elementelor care pot fi considerate bani şi care depinde strâns de structura instituţional-organizatorică a economiei, de organizarea sa financiar-monetară. În decursul timpului această noţiune cuprindea formulări de la cele mai restrictive în care erau consideraţi bani doar banii-marfă cu valoare intrinsecă, până la formulările cele mai extinctive în care sunt consideraţi bani toate formele
65

"

Echilibrul monetar şi echilibrul economic şi intercondiţionează neexistând unul fără celălalt.

active lichide din economie. Caracterul relativ şi convenţional al definirii banilor imprimă o importanţă fundamentală analizei monetare, întrucât influenţează direct precizia metodelor cantitative cu care aceasta operează; b) Problema rolului banilor în economie poate fi apreciată în două direcţii. Una este aceia de mijlocire a tranzacţiilor băneşti, banii reprezentând un instrument de deservire, eliminând schimbul direct de mărfuri cunoscut sub denumirea de troc, sub acest raport existenţa lor în circuitul economic nu influenţează evoluţia economică reală în sensul cererii de mărfuri, servicii, producţiei şi investiţiilor, preţurilor, importurilor-exporturilor ş.a. având deci un caracter neutral, invariant. În altă direcţie însă banii influenţează intens procesele condiţiile economice de realizare sus a menţionate, complicând

echilibrului economic general, putând genera în caz de funcţionare necorespunzătoare perioade de recesiune şi inflaţie, având sub acest raport un caracter activ variat. Această contradicţie constituie o sarcină a teoriei monetare. c) Problema valorii banilor provine din aceea că deşi la fel ca mărfurile, întruchipează avuţia socială, fiind o formă a acesteia, capacitatea lor de a face acest lucru depinde de o serie de factori specifici în mare măsură diferiţi de cei care acţionează în cazul mărfurilor. d) Problema creării banilor respectiv emisiunea banilor, trebuie să răspundă la două întrebări: 1. Cine anume emite banii într-o economie? 2. Cum anume îi creează şi difuzează? Răspunsul la aceste întrebări îi conferă teoriei monetare o importantă funcţie aplicativă. Orice politică monetară raţională, utilizează toate cunoştinţele în domeniul, pentru reglarea permanentă a cantităţii de bani în circulaţie, în corelaţie cu necesităţile economiei.
66

e) Problema necesarului de bani a economiei (cererii de bani) se referă la cunoaşterea factorilor care determină comportamentul subiecţilor economici: agenţi economici, populaţie, organisme statale în ceea ce priveşte deţinerea anumitor cantităţi de bani. Se referă la analiza factorilor care influenţează deciziile şi tendinţele subiecţilor de a păstra anumite stocuri de bani pentru plăţi curente sau alte scopuri şi de a spori sau reduce cantităţile de bani reţinute. Această analiză nu este simplă, întrucât nu se poate baza doar pe date comensurate statistic, ci trebuie să aibă în vedere şi anticipaţii viitoare ca de exemplu volumul veniturilor. f) Problema realizării echilibrului dintre masa bănească şi cantitatea de bani necesară economiei reprezintă cea mai complexă preocupare a teoriei monetare. Această complexitatea derivă din efectele deosebite pe care le pricinuieşte un dezechilibru monetar, dar şi din greutatea cunoaşterii şi realizării acestuia. În activitatea subiecţilor economici există o permanentă interferenţă în care banii sunt achitaţi pe diferite forme de avere sau de schimbare a diferitelor forme de avere în bani. Aceste operaţii influenţează cererea de mărfuri şi servicii, nivelul producţiei şi al investiţiilor, preţurile, volumul importurilor şi exporturilor. La rândul lor aceste procese economice determină noi modificări ale necesarului de bani şi ale masei băneşti. Rezultă deci că realizarea echilibrului monetar conţine structuri foarte complexe de operaţiuni monetare şi financiare, interne şi cu străinătatea, de situaţii în care cantitatea de bani folosită nu are nici o importanţă, la situaţii în care variaţiile acesteia influenţează hotărâtor evoluţia cererii de mărfuri şi servicii, a producţiei, preţurilor, importurilorexporturilor a balanţei de plăţi externe, a cursurilor valutare.

67

AUTOEVALUARE 1. Enumeraţi şi descrieţi problemele fundamentale ale teoriei monetare.

68

CAPITOLUL VIII BANI ÎN CADRUL SISTEMULUI ECONOMIC
FUNCŢIILE BANILOR ŞI PRINCIPALELE CATEGORII DE BANI. PRINCIPALELE CATEGORII DE BANI. PRINCIPALELE MODALITĂŢI DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR. SISTEME MONETARE. PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI.
8.1. FUNCŢIILE BANILOR ŞI PRINCIPALELE

CATEGORII DE BANI 8.1.1. DEFINIREA BANILOR ŞI FUNCŢIILE BANILOR BANII = denumire generică pentru toate felurile de monede, de semne de valoare, reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente, respectiv al unei cantităţi de bunuri şi servicii. Utilizarea banilor este strâns legată de dezvoltarea producţiei şi schimbului de mărfuri, proces economic fundamental în care banii apar atât în poziţia de efect, respectiv ca o necesitate, cât şi cauză, respectiv de stimulare a procesului de schimb. Din punct de vedere monetar, evoluţia istorică a producţiei şi schimbului de mărfuri poate fi împărţită în trei mari perioade: 1. Economia nemonetară corespunde perioadei în care producţia era destinată consumului producătorului cât şi a celei în care schimbul se făcea direct în natură, respectiv trocul sau trampă. 2. Economia în care se utilizează bani – marfă este perioada ce urmează celei a trocului. Schimbul direct de mărfuri, deşi a constituit un proces în evoluţia socială, a rămas însă cu mari inconvenienţe determinate de greutatea întâlnirii în loc şi timp a unor indivizi cu nevoi complementare. Acestea au favorizat în timp apariţia unor mărfuri ca: animale, piei, blănuri, uleiuri de măsline, sare,
69

!

Apariţia banilor a fost determinată de schimbul de mărfuri.

scoici, tutun, argint, aur, diamante, etc., folosite ca mijloc de schimb pentru toate nevoile. Aceste mijloace au constituit izvoarele istorice ale banilor. Dezavantajele majorităţii acestor mijloace de schimb constând în volumul mare, schimbarea calităţii prin creştere sau depreciere, imposibilitatea divizării unora, a condus în timp la alegerea metalelor preţioase, aur şi argint, ca principale mijloace de schimb datorită însuşirilor excepţionale ale acestora. Erau rare şi căutate pentru confecţionarea de probe, au valoare mare în volum mic, sunt inalterabile în timp putând deci să fie păstrate perioade nelimitate, sunt divizibile în orice proporţie fără a-şi pierde din valoare. La început folosirea lor s-a făcut fie sub formă de podoabe, fie sub formă de lingouri, abia în timp s-a ajuns la baterea lor sub formă de monedă. De remarcat ca o caracteristică generală căci toate aceste mijloace de schimb, respectiv forme de bani aveau o utilitate intrisecă, care rămânea totuşi secundară în raport cu funcţia economico-socială. Cercetarea arheologică şi numismatică consemnează apariţia monedelor în Europa, în secolele VIII-VII î.e.n. După Herodot locul de origine al monedei ar fi Lidia, iar autorul prezumat al acesteia ar fi regele Licurg. Evoluţia multiseculară a monedei metalice poate fi delimitată în trei mari perioade: a) Faza de triumf şi ascensiune a aurului în rol monetar când au fost eliminate celelalte metale: cupru, argint, şi care în linii mari se încheie odată cu izbucnirea primului război mondial; b) Faza de reducere a rolului monetar al aurului, ca monedă internă şi coincide cu perioada interbelică; c) Faza de diminuare a rolului aurului ca monedă internaţională care a început în anul 1944 odată cu crearea sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods şi s-a încheiat între anii 1976-1978, prin intrarea

70

în vigoare a celui de al doilea amendament la statului F.M.I. 3. Economia în care se utilizează bani-simbol sau altfel spus a banilor de hârtie. Caracteristica acestei perioade este faptul că banii în această perioadă îşi pierd valoarea intrinsecă, ei fiind căutaţi nu în sine ci pentru ceea ce reprezintă pentru bunurile şi serviciile, ce pot fi obţinute în schimbul lor. Utilizarea banilor de hârtie s-a generalizat datorită avantajelor pe care aceste instrumente de schimb le reprezintă: sunt uşor de păstrat şi transportat, valoarea încorporată se poate face după necesităţi, nu este voluminoasă şi este comodă de purtat, poate fi încadrată într-un sistem raţional de multiplii şi submultiplii, iar tipărirea lor într-un anume sistem o protejează contra falsurilor. Epoca banilor de hârtie se interferează cu apariţia banilor de cont (scriptuali) constând în disponibilităţile din conturile deschise la bănci asupra cărora pot fi trase cecuri. În ţările cu suprastructură financiarbancară dezvoltată cca 9/10 din volumul valoric al plăţilor se face cu cecuri. Evoluţia banilor este percepută cu uşurinţă şi în zilele noastre când în ţările dezvoltate: SUA, ţările Europei de Vest, se utilizează din ce în ce mai mult “moneda electronică”, bani care în fapt nici nu mai au formă materială. Disponibilităţile şi micşorarea acestora se operează pe baza impulsurilor magnetice în memoria computerelor din reţelele tranzistoriate. Consecinţele economico-financiare ale utilizării monedei electronice sunt încă puţin studiate. 8.1.2. FUNCŢIILE BANILOR în economiile contemporane pot fi tratate sub două dimensiuni: una individuală iar alta socială. Sub raport individual banii îndeplinesc următoarele funcţii: − Mijloc de măsură al valorii întrucât cu ajutorul şi prin intermediul lor se exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi serviciilor, valoarea tuturor tranzacţiilor imediate, viitoare, de asemenea banii servesc ca etalon comun de evidenţă şi ca instrument de calcul, de analiză şi decizie economică;

71

− Mijloc de schimb respectiv realizarea tranzacţiilor cu mărfuri şi servicii, eliminându-se schimbul direct; − Mijloc de plată cu ajutorul căruia se sting datoriile nelegate direct de schimbul mărfuri, cum ar fi impozite, taxe, contribuţii ca şi obligaţiile la termen, decurgând din obligaţii bancar-bursiere. − Având o putere de cumpărare generală şi imediată banii sunt deopotrivă rezervă de valoare, altfel spus formă de păstrare a averii. Posesorul lor nu este obligat să-i utilizeze pentru procurarea de bunuri în perioada curentă, poate să-i păstreze un timp fie asupra sa, fie prin bancă transferând astfel în timp valoarea. Privind sub aspectul puterii de cumpărare cât şi ca rezervă a valorii, posesorul lor putând decide ce mărfuri şi servicii să-şi obţină şi când anume să le aibe, curent sau în viitor, banii apar ca factor de libertate. Numai cei ce îi au sunt liberi cu adevărat, toţi ceilalţi nu pot fi liberi. Acest adevăr a fost bine înţeles de Dostoievschi în “Amintiri din casa morţilor” fără a fi economist, arătând că: “banii sunt libertatea întruchipată”. În acelaşi timp banii au şi o dimensiune socială, fiind aşa cum s-a arătat o armă de păstrare a libertăţii, au devenit important instrument de politică guvernamentală. Fiind mijloc esenţial în calculul economic şi al deciziei economice, banii au suscitat totdeauna intervenţia puterii publice. Pentru satisfacerea interesului general statul emite bani în cantităţi mai mici sau mai mari, funcţie de scopul urmărit, producând astfel modificarea valorii banilor în raport cu al mărfurilor şi al altor bunuri. Dacă spre exemplu nu se realizează în economie un grad satisfăcător de ocupare a forţei de muncă ori producţia nu creşte într-un ritm suficient de rapid, autorităţile publice, prin canalele bugetului pot determina cantităţi suplimentare de bani, care dacă au fost bine dozate şi corelate, imprimă o solicitare sporită de mărfuri, care determină o creştere a producţiei şi chiar a investiţiilor care în final cresc gradul de ocupabilitate a forţei de muncă. Dacă injecţia monetară însă nu a fost suficient de bine dozată şi nu a fost găsit momentul oportun, între cele două dimensiuni ale banilor, individuală şi socială, intervine o contradicţie, care afectează substanţial
72

"

Banii reprezintă un important instrument de politică financiară.

rolul de apărare a libertăţii individuale şi îndeosebi funcţia de rezervă de valoare. De menţionat că nu există un acord deplin între economiştii contemporani în ceea ce priveşte definirea funcţiilor banilor, nici cu privire la numărul acestora şi nici la denumirea şi conţinutul lor. Cei mai mulţi printre care şi Scitovsky, Patinkin şi Hicks, abordează funcţiile acestora în maniera prezentată. 8.2. PRINCIPALELE CATEGORII DE BANI MONEDA METALICĂ este confecţionată din aur, argint, cupru şi se prezintă în general sub formă de disc plat. Spre deosebire de noţiunea de bani care este un termen generic, cea de monedă se referă în mod expres la o anumită categorie de bani, respectiv cea din metal care au o valoare proprie deplină sau inferioară valorii nominale. BILETUL DE BANCĂ îşi are îndelungate evoluţii istorice. Bancherii români emiteau aşa zisele “recepta” care erau înscrisuri de confirmare a depunerii monedelor metalice. Mai târziu sau emis “certificate de depozit” (recipise) care atestau depunerea în bancă a unor cantităţi de aur sau argint. Şi unele şi altele circulau din mână în mână, operaţiune ce de fapt semnifica transferarea aurului. După 1609 apar “bilete” cu aceiaşi circulaţie care reprezentau depunerea în bancă a monedelor din metal uzate. Corelaţia între “biletele” apărute în circulaţie şi monedele de metal retrase era foarte strictă. Cu timpul însă această corelare s-a pierdut, circulaţia biletelor de bancă fiind simultană cu monedele de metal, iar în final au rămas singure, devenind importante instrumente de bancă. BILETUL DE TEZAUR sau banul de hârtie propriu-zis sunt emişi de Ministerul Finanţelor sau Trezoreria Statului, fără garanţie materială, de obicei în scopul acoperirii unor nevoi financiare ale statului. În momentul de faţă, toate categoriile de bani de hârtie utilizaţi în lume, indiferent de forul care îi emite, sunt bani cu curs forţat, decretaţi de stat ca atare, iar populaţia îi ratifică. Aceste bilete constituie instrumente legale de plată, iar valoarea lor nu mai provine din aurul pe care îl reprezintă, ci din facultatea lor de a fi preschimbate pe bunuri şi servicii precum şi unele pe altele, la preţuri şi cursuri formate pe piaţă, în funcţie de cerere-ofertă.
73

Instrumentele respective se bazează pe creditul din interiorul naţiunilor, precum şi pe creditul mutual dintre naţiuni, fără să mai depindă de descoperirile întâmplătoare de zăcăminte aurifere. În realitate, la ora actuală aurul nu mai exercită nici o influenţă directă asupra valorii banilor naţionali sau internaţionali. El continuă să joace un anumit rol ca activ de rezervă internaţional, pentru acoperirea deficitului balanţelor de plăţi externe ale statelor, atunci când celelalte mijloace utilizabile în acest scop au fost epuizate, însă şi acest rol limitat şi în curs de diminuare este îndeplinit de aur ca marfă, nu ca bani. În aceste împrejurări condiţia “sine qua non” a valorii banilor utilizaţi în prezent în lume, de hârtie sau de alt gen, este limitarea cantităţii lor. De aceea puterea constituţională de a crea bani aparţine statului. MONEDA DIVIZIONARĂ este reprezentată de piese din aramă, aluminiu, nichel, etc, care servesc pentru efectuarea plăţilor de valori mici. Ca şi caracteristici se asimilează banilor de hârtie cu deosebirea materialului din care sunt confecţionate şi a faptului că reprezintă valori mici. Valoarea metalului conţinut în ele este întotdeauna mai mic decât valoarea nominală, în caz contrar se ajunge la situaţii de topire a metalului şi valorificarea ca metal. Cantitatea de monedă divizionară în circulaţie este mică, iar când aceasta depăşeşte necesităţile, se returnează în proces natural la caserii. BANI DE CONT (scriptuali sau bani de bancă). Această expresie “bani scriptuali” îşi găseşte geneza în faptul că reprezintă înregistrările din conturile creditoare de la bănci, mai exact disponibilităţile din conturi. Pot fi consideraţi bani veritabili deoarece titularul contului îşi poate achita cu ajutorul lor mărfurile cumpărate şi celelalte datorii, îndeplinesc toate funcţiile banilor efectivi, putându-se transforma în aceştia şi invers în raport de la 1 la 1 oricând. Mai mult, în practica actuală, banii de cont din punct de vedere cantitativ au rol preponderent, mai important decât cei de hârtie şi alte forme de bani efectivi, în majoritatea ţărilor, tranzacţiile cele mai mari se fac cu ajutorul cecurilor.

74

Se mai spune “bani de bancă” fiindcă spre deosebire de bancnote emise de o anumită bancă, cea naţională, aceştia se regăsesc şi sunt creaţi de toate băncile. În acelaşi timp însă plăţile prin aceşti bani sunt mai complicate decât prin cei efectivi, la care plata se face pur şi simplu prin transferul fizic. Decontările fără numerar presupun atât proceduri cât şi documente (înscrisuri) care diferă de la un caz la altul. În limbaj de specialitate procedura prin care banii de cont sunt transferaţi de la un deţinător la altul este denumită “modalitatea de plată” iar înscrisurile (documentele) care pun în mişcare banii de cont poartă denumirea de “instrumente de plată”. 8.3. PRINCIPALELE MODALITĂŢI DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR SUNT: ACREDITIVUL: este o modalitate de plată complexă şi costisitoare însă se foloseşte pe scară destul de largă, deoarece conferă cea mai sigură garanţie posibilă, atât vânzătorului care este sigur că va încasa suma, cât şi cumpărătorului care este sigur că va primi marfa în condiţiile convenite. Această modalitate constă în angajamentul băncii cumpărătorului din ordinul acestuia, ca pe baza disponibilului din cont sau a unui credit aprobat lui, să achite vânzătorului prin intermediul băncii acestuia o anumită sumă de bani, cu condiţia ca vânzătorul să facă dovada expedierii mărfii până la un termen convenit. INCASO (sau incaso documentar) este modalitatea de plată în care furnizorul de mărfuri sau prestatorul de servicii transmite băncii sale documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor, care la rândul ei le remite băncii cumpărătorului. Banca cumpărătorului după achitarea şi transferarea sumei băncii vânzătorului, predă documentele cumpărătorului. (Este o modalitate de plată internaţională mai simplă şi mai puţin costisitoare). ORDINUL DE PLATĂ este modalitatea de plată constând în emiterea unei hârtii de valoare, mai precis a unui titlu de credit, de către titularul contului bancar, prin care se adresează băncii ce are evidenţa contului, cerându-i să plătească suma consemnată în favoarea unui anumit beneficiar. Acesta poate fi simplu necondiţionat, respectiv simpla sa

75

prezentare îl poate onora şi simplu condiţionat, în care plata se face numai pe baza prezentării unor documente. 8.4. SISTEME MONETARE Sistemul monetar este o formă de organizare monetară instituită de stat prin acte normative, în cadrul căruia se prevede o circulaţie de monezi cu valoare proprie deplină. În timp noţiunea a fost extinsă şi asupra sistemelor ce folosesc monede fără valoare intrinsecă, respectiv banisimbol. Definirea şi individualizarea unui sistem monetar are în vedere următoarele componente: − Unitatea monetară; − Etalonul monetar; − Modul de batere şi circulaţie a monedelor cu şi fără valoare intrinsecă (integrală); − Modul de emisie şi punere în circulaţie al monedelor de hârtie (bancnotelor); − Emisiunea şi circulaţia instrumentelor de plată fără numerar. În funcţie de conţinutul etalonului monetar, respectiv de la apariţia primelor monede ca etalon (Lidia antică sec VIII-VII î.e.n) şi până în prezent practica monetară a consacrat mai multe sisteme monetare, aşa cum în parte au fost prezentate. De la sistemele comerciale cu etaloane paralele, la cele bimetaliste, monometalistele şi aur-devize. Cel de-al doilea război mondial aduce ca efect mondial pe plan monetar, desfiinţarea rolului monetar al aurului. De atunci şi în prezent aurul nu mai îndeplineşte nici una din funcţiile interne ale banilor, cu excepţia poate a mijlocului de tezaurizare, în care însă nu este singurul fiind însoţit de timbre, tablouri, etc. Apariţia primului sistem monetar internaţional are loc în anul 1944 în urma Conferinţei monetare internaţionale de la Bretton Woods (S.U.A.)

76

8.4.1.

SISTEMUL

MONETAR

INTERNAŢIONAL

(BRETTON WOODS) Este constituit de reprezentanţii principalelor state unite în coaliţia antihitleristă. A funcţionat în linii mari conform planurilor fondatorilor până în anul 1971, când întâi guvernul vest-german şi apoi cel american confruntat cu o criză de mari proporţii a dolarului, pun serios în cauză existenţa sistemului. Se adaugă la acestea consecinţele războiului araboisraelian din 1973 care determină mari restricţii la exportul de petrol şi în consecinţă creşterea preţului acestuia în câteva luni cu peste 400%. Apar astfel, (peste noapte) ţări (cele exportatoare) mari creditoare şi în acelaşi timp ţări îndeosebi cele puternic industrializate, cu deficienţe durabile ale balanţelor de plăţi externe. Instituţiile şi principiile sistemului de la Bretton Woods Acest sistem de fapt, constă în crearea unor instituţii şi a unor principii constituite într-un cadru instituţional – organizatoric în care s-au desfăşurat plăţile internaţionale în perioada 1944-1971. Ca instituţii au fost create: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) şi Fondul Monetar Internaţional. B.I.R.D. cu sediul la Washington este un organism cu caracter financiar şi a avut ca prim scop asigurarea resurselor financiare ţărilor vest-europene pentru refacerea economiilor distruse de cel de-al II-lea război mondial. Ulterior, obiectivele sale s-au îndreptat spre ţările cu economii în curs de dezvoltare în vederea creşterii productivităţii muncii şi a nivelului de trai. A înfiinţat între timp 2 filiale “Corporaţia financiară internaţională”. (C.F.I.) şi “Asociaţia internaţională pentru Dezvoltare” (A.I.D.) formând împreună cu acestea “Grupul Băncii Mondiale” (Relatare Mister Laris vicepreşedinte BIRD, Caransebeş ’82). F.M.I. este un organism cu caracter monetar şi are ca prim scop, acordarea de împrumuturi, statelor membre cu balanţe de plăţi temporar deficitare. Prin regulile de conduită monetară pe care le impune statelor membre determină o influenţă hotărâtoare în funcţionarea sistemelor monetare naţionale şi implicit a celui internaţional.

77

Aderarea unui stat la F.M.I. presupune respectarea anumitor reguli de conduită monetară, care de fapt reprezintă principiile sistemului monetar internaţional şi care constau în: a) Universalitatea sistemului – însemnând accesul oricărui stat în acest organism care recunoaşte prevederile statutului FMI şi principiile sistemului monetar internaţional. b) Fixitatea cursurilor valutare, ajustabile în timp, după următoarele reguli mai importante: − Definirea monedei naţionale prin raportarea la o anumită cantitate de aur (valoare paritară) sau la dolarul american cu conţinut în aur la acea dată de 1$=0,888671 g. aur fin sau 1 uncie aur = 34,92 dolari. − Revizuirea acordul FMI. − Menţinerea cursurilor valutare de piaţă în limite strânse (+/- 1%) în jurul cursurilor oficiale (parităţilor metalice). − Unicitatea cursurilor valutare, adică interzicerea folosirii unor cursuri diferite ale monedei la vânzare, la cumpărare operaţiuni curente, de capital, etc. c) Convertibilitatea reciprocă a monedelor statelor membre fără restricţii. d) Realizarea unui volum de rezerve şi lichidităţi internaţionale necesare echilibrării balanţelor de plăţi. 8.4.2. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN Sistemul monetar european a luat fiinţă la 13 martie 1979 ca urmare Revoluţiei din 5 XII 1978 a Consiliului european compus din conducătorii de state şi guverne ale ţărilor din C.E.E. Obiectivul prioritar l-a constituit crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa de Vest, precum şi o mai mare convergenţă a politicilor financiare şi economice ale ţărilor participante, printr-un sistem complex de cursuri valutare şi de intervenţie, combinat cu largi facilităţi de credit.
78

valorilor

paritare

(devalorizări

şi

revalorizări) şi a cursurilor valutare oficiale numai cu

De la înfiinţare şi până în prezent a avut un mod satisfăcător de funcţionare, creându-se un mecanism relativ stabil al celor 12 monede, a căror cursuri flotează în cadrul unor marje riguros controlate şi supravegheate de băncile centrale ale statelor membre. Ca efect favorabil s-a obţinut o reducere a diferenţei între ratele inflaţiei din ţările respective. Elementele constitutive ale sistemului Sunt în număr de două şi acţionează complementar: E.C.U. (unitatea de cont europeană) şi mecanismele de creditare. E.C.U. – este elementul central al sistemului, reprezentând moneda europeană ca şi D.S.T. în sistemul internaţional. Are istorie proprie fiind o monedă compozită a cărei valoare este calculată pe baza coşului tuturor celor 12 valute ale ţărilor participante. La început când s-a creat în decembrie 1979, au participat 9 monede (marca germană, lira engleză, francul francez, lira italiană, florinul olandez, francul belgian, francul luxemburgez, coroana daneză, lira irlandeză) ponderea lor fiind în funcţie de contribuţia fiecărei ţări la produsul intern brut al comunităţii, la comerţul intercomunitar şi la mecanismul de susţinere monetară. E.C.U. este un coş deschis, procedurile de revizuire a compoziţiei sale efectuându-se de regulă la 5 ani fie prin introducerea de noi membrii, fie prin modificarea ponderii monedelor componente. Ultimele 3 monede intrate au fost drahma grecească, peseta spaniolă şi escudo portughez. Contribuţia cantitativă la coş a fiecărei monede este dat de cantitatea de valută ce este cuprinsă într-un ECU. Cadrul instituţional – organizatoric favorabil a permis pătrunderea ECU spectaculos pe piaţa capitalurilor, apariţia depozitelor în bănci şi a unei pieţe interbancare. Până în prezent nu există monedă metalică sau bilet de bancă în E.C.U., au apărut însă cecurile de voiaj în E.C.U. cu destul de mare răspândire.

79

8.5. PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI 8.5.1. PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI ÎN CADRUL NAŢIONAL Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional sau puterea de

!

cumpărare internă este o noţiune ce se utilizează în raport cu moneda şi cu veniturile populaţiei şi se măsoară în funcţie de preţurile practicate. Puterea de cumpărare a monedei poate fi definită prin cantitatea dintr-un bun, o marfă, ce poate fi obţinută cu o unitate monetară. Se determină ca raport între o sumă de bani S şi p preţul produsului respectiv. Dacă spre exemplu o unitate dintr-un produs de cumpărare a unităţii monetare este egală cu ½ din preţul produsului (în speţă a pâinii). Acest mod de determinare a puterii de cumpărare în funcţie de preţul unui singur produs este forma cea mai simplistă de determinare şi în acelaşi timp cea mai neconcludentă. Determinarea exactă a puterii de cumpărare a unei monede ar trebui să se facă în raport cu toate bunurile şi serviciile dintr-o economie, calcul foarte dificil, aproape imposibil. De aceea în practică se utilizează metoda determinării puterii de cumpărare a monedei faţă de un coş de bunuri, în care fiecare bun este ponderat cu un coeficient de calcul în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă considerăm acest coş de produse ca un produs unic, el va avea un preţ egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component şi poartă denumirea de nivel absolut al preţurilor să-i zicem P= a i × p i unde: a i - ponderea produsului “i” în totalul schimburilor pi - preţul monetar al produsului “i”. Puterea de cumpărare a monedei va fi egală cu 1/p, adică ce cantitate (a câta parte) din acest coş de bunuri poate fi cumpărată cu o unitate monetară. Trebuie însă cunoscut că structura coşniţei de produse este diferită atât de la ţară la ţară în funcţie de obiceiurile culinare culturale şi materiale cât şi de la perioadă la perioadă. Cu cât selecţia este mai apropiată de aceste realităţi cu atât puterea de cumpărare este mai exactă.

Sănătatea monedei naţionale nu mai este dată de acoperirea cu rezerve de aur ci de puterea de cumpărare a acesteia.

80

8.5.2. PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI ÎN PLAN INTERNAŢIONAL Puterea de cumpărare a monedei în plan internaţional sau puterea de cumpărare externă, este utilizată pentru stabilirea cursurilor de schimb între monedele a două ţări. Altfel spus se arată câte unităţi monetare ale ţării A trebuiesc cedate pentru obţinerea unei unităţi monetare ale ţării B. Teoretic cursul de schimb valutar ar trebui să reflecte cu exactitate raportul existent între puterile de cumpărare interne ale monedelor din ţările comparate. În fapt dificultăţile prezentate la stabilirea puterii de cumpărare internă nu numai că se menţin dar se şi amplifică, pe lângă diferenţele de tradiţii şi obiceiuri ce determină componenţa coşului de produse de la ţară la ţară, apare şi modul diferit de intervenţie al statului, speculaţia ş.a. De aceea cursul de schimb fundamentat economic pe baza puterilor de cumpărare nu se calculează în mod curent şi nu se foloseşte în operaţii comerciale şi valutare, ci în studii de analiză economică şi financiarbancară. AUTOEVALUARE 1. Definiţi conceptul noţiunii de „bani” ! 2. Câte perioade istorice a cunoscut producţia şi schimbul de mărfuri din punct de vedere monetar ? 3. Care sunt funcţiile banilor şi cum pot fi acestea grupate ? 4. Enumeraţi principalele categorii de bani ! 5. Nominalizaţi modalităţile de plată fără numerar. 6. Ce înseamnă un sistem monetar şi câte sisteme monetare cunoaşteţi ? 7. Prezentaţi principalele instituţii ale sistemului monetar de la Bretton Woods şi principiile acestui sistem. 8. Explicaţi conţinutul noţiunii „putere de cumpărare”.

81

82

CAPITOLUL IX INFLAŢIA
DEFINIREA INFLAŢIEI. INFLAŢIA CA DEZECHILIBRU. EFECTELE INFLAŢIEI. IEŞIREA DIN INFLAŢIE.
9.1. DEFINIREA INFLAŢIEI Despre fenomenul de inflaţie există reflecţie încă din antichitate. În general se vorbeşte despre inflaţie atunci când se manifestă un dezechilibru, atunci când “ceva” este într-o cantitate mai mare sau mai mult decât altceva. Noţiunea de inflaţie este legată de masa banilor în circulaţie. Potrivit Legii circulaţiei băneşti, atunci când în circulaţie se află o masă de bani fără valoare proprie, excesivă comparativ cu nevoile circulaţiei, banii se depreciază în raport cu aurul şi celelalte mărfuri. Inflaţia se manifestă deci printr-o scădere a puterii de cumpărare a monedei. Cel mai adesea calculul mărimii inflaţiei se face sub formă de rată, în funcţie de creşterea preţurilor într-o anumită perioadă, după formula: I= P1 − P0 × 100 unde: P0

I – rata inflaţiei; P1 - nivelul general al preţurilor în perioada actuală; P0 - nivelul general al preţurilor în perioada de bază. Depăşirea anumitor praguri face din fenomenul inflaţionist un puternic pericol economic-social şi politic. În acelaşi timp păstrarea lui în anumite limite respective (3 – 4 %), are efect benefic asupra dezvoltării economiei, a ritmului de creştere economică. 9.2. INFLAŢIA CA DEZECHILIBRU Inflaţia ca dezechilibru, are consecinţe nefaste asupra economiei, socialului şi politicului. Ea se manifestă ca o consecinţă a dezechilibrelor ce există pe diverse piaţa: piaţa monetară, piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa financiară şi piaţa muncii. Inflaţia apare atunci când cererea globală este mult mai mare decât oferta. Opoziţia dintre cererea globală şi oferta globală (monetară,
83

"

Inflaţia este boala masei monetare resimţită de întreaga populaţie.

financiară, reală, capital uman) este consecinţa unei creşteri continue, accelerate şi generalizate a preţurilor. Creşterea preţurilor se manifestă în toate ramurile şi sectoarele economiei, ea este continuă şi în mod accelerat, uneori spunându-se că, preţurile îşi autogenerează creşterea. Astfel spus inflaţia are capacitatea de a se autoreproduce şi autodezvolta. Se consideră că există trei forme ale inflaţiei, respectiv: − Inflaţia prin cerere; − Inflaţia prin costuri; − Inflaţia prin structură. 9.2.1. (Pull-Inflation) Creşterea preţurilor se datorează unui excedent de cerere, căruia economia naţională nu-i poate face faţă. Mecanismul este următorul: 1. Cererea excedentară duce la o creştere a preţului prin mecanismul cerere-ofertă; 2. Creşterea preţurilor stimulează creşterea producţiei; 3. Creşterea producţiei are ca efecte o creştere a veniturilor salariale; 4. Creşterea veniturilor duce la o creştere a puterii de cumpărare a populaţiei şi deci la o creştere a cererii; 5. Mecanismul se reia (cercul vicios) începând cu punctul 1, însă cu o amplitudine mult mai mare şi mai accentuată. Se creează astfel aşa numita “spirala inflaţionistă prin cerere excedentară”. 9.2.2. INFLAŢIA PRIN COSTURI sau inflaţia împinsă (Push-Inflation) Creşterea preţurilor este rezultatul creşterii costurilor. Cel mai important şi periculos element al costului în generarea inflaţiei este salariul. Ponderea acestui element în generarea inflaţiei depinde de gradul de organizare sindicală. Mecanismul inflaţionist al salariilor este următorul:
84

INFLAŢIA

PRIN

CERERE

sau

inflaţia

trasă

1. Creşterea salariilor generează o creştere a preţurilor de cost. 2. Creşterea preţurilor de cost are drept consecinţă o scădere a ofertei. 3. Scăderea ofertei duce la creştere a preţului de vânzare. 4. Creşterea preţului de vânzare reduce puterea de cumpărare a populaţiei. 5. Scăderea puterii de cumpărare determină sindicatele în înaintarea de cereri de mărire a salariilor şi cercul vicios se închide. În ceea ce priveşte delimitarea dintre cele două tipuri de inflaţie, aceasta are doar caracter metodologic, în realitate nu putem identifica o inflaţie prin cerere şi o inflaţie prin costuri. Există o singură inflaţie care se manifestă sub forma unei creşteri generalizate a preţurilor. Cauzele sunt multiple, unele directe, altele indirecte, cele mai importante fiind cererea care determină mărirea preţului plătit de cumpărător şi costul care îi impune producătorului un preţ corespunzător efortului financiar făcut. Se poate spune că în marea majoritate a cazurilor inflaţiei prin costuri devine o sursă de întreţinere a inflaţiei prin cerere. 9.2.3. INFLAŢIA DE STRUCTURĂ Există situaţii când inflaţia poate fi generată de anumite sectoare ale economiei, fie de preţuri industriale de monopol (în sectoarele foarte concentrate), fie de preţurile agricole stabilite în mod administrativ. Exemplu în acest sens îl reprezintă preţurile în ţările socialiste sau preţurile stabilite de structurile oligopolitice occidentale, politica C.E.E. în domeniul agriculturii. 9.2.4. DEZVOLTAREA INFLAŢIEI Inflaţia se poate dezvolta controlat atunci când procesul inflaţionist se poate limita treptat prin decizii ale autorităţilor administrative sau din contră, poate să se dezvolte necontrolat. Inflaţia necontrolată sau deschisă nu poate fi oprită sau frânată prin intervenţii umane. Ea urmează să se oprească treptat, sau pusă sub control după o anumită perioadă.

85

9.3. EFECTELE INFLAŢIEI Efectele inflaţiei se manifestă îndeosebi în domeniul socioeconomic şi sunt în general foarte nefavorabile. Enumerate succint acestea ar fi: − Creşte nesiguranţa tranzacţiilor economice; − Cresc cheltuielile, consumul neproductiv în detrimentul economiilor ca urmare a pierderii treptate a puterii de cumpărare a monedei. În condiţii de inflaţie, economisirea considerată ca o virtute înregistrează o decădere datorită anticipaţiilor pesimiste pe care le fac subiecţii economici în legătură cu evoluţia preţurilor de la o perioadă la alta. Datorită creşterii rapide a preţurilor, individul preferă să cheltuiască mai mult în prezent, nefiind sigur că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual îi va aduce aceeaşi satisfacţie. Inflaţia incită subiecţii economici să cheltuiască, nu să economisească. O inflaţie persistentă, alterează sistemul de economisire într-atât încât creditul bancar devine singura sursă de venit ceea ce agravează şi mai mult fenomenul inflaţionist; − Inflaţia redistribuie deformat veniturile prin dereglarea mecanismului de stabilire al preţurilor. Inflaţia realizează o diferenţiere economică inechitabilă. Procesul poate fi observat prin compararea situaţiilor categoriilor sociale cu venituri fixe cu cele ale categoriilor cu venituri variabile. Prin mecanismul ei rigid de redistribuire, inflaţia realizează cea mai mare diferenţiere socială în defavoarea categoriilor sociale cu venituri fixe; − Inflaţia sărăceşte pe cei slabi şi îmbogăţeşte pe cei puternici. Cei mai slabi sunt în general bătrâni. Cei mai mulţi sunt la pensie sau aproape de data pensionării. Fixitatea veniturilor lor pe de-o parte (pensia sau modesta economie) cât şi imposibilitatea de a se organiza pe de altă parte ca grup social îi face să resimtă drastic efectele inflaţiei. La aceasta se adaugă şi puterea lor fizică şi psihică redusă în faţa schimbărilor şi vicisitudinilor
86

perioadei inflaţioniste. Tineretul este în general avantajat. Tinerii nu dispun de economii, din contră ei sunt în general debitori şi cei avantajaţi de inflaţie, ei au resurse fizice şi psihice suficiente pentru a putea plia fenomenului inflaţionist; − Se constată o creştere a fenomenului de corupţie şi în general a fenomenelor antisociale, deoarece de cele mai multe ori inflaţia se suprapune cu perioade de recesiune economică. 9.4. IEŞIREA DIN INFLAŢIE Ieşirea din inflaţie presupune luarea unui complex de măsuri de către administraţie. Acest complex de măsuri depinde de foarte mulţi factori: economici, psihologici, sociologici, politici, care trebuie luaţi în considerare. Aprecierea calităţii unor măsuri nu poate fi făcută decât după rezultatele obţinute în urma aplicării acestora. Procesul inflaţionist este un proces complex şi foarte dinamic. În aprecierea calităţii luptei contra inflaţiei este nevoie de analiza rezultatelor în domeniul creşterii producţiei, reducerii şomajului, creşterii gradului de satisfacere a cererii globale, creşterea calităţii vieţii etc.

AUTOEVALUARE 1. Definiţi noţiunea de inflaţie ! 2. Care sunt formele de manifestare ale inflaţiei ?

87

88

TESTUL NR. 1
Politica financiară face parte integrantă din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important în realizarea programelor: de dezvoltare economică; formare profesională; ocrotire a sănătăţii; protecţie socială; păstrarea culturii; apărarea naţională; asigurarea ordinii şi siguranţei civice; asigurarea echilibrului ecologic.

Realizarea acestor obiective presupune o convergenţă între politica financiară şi politica generală a statului. Prezentaţi şi descrieţi: care sunt principalele domenii de manifestare a politicii financiare; enumeraţi coordonatele Politicii financiare aferente fiecărui domeniu şi descrieţi obiectivele acestor coordonate.

TESTUL NR. 2
Bugetul public este unul dintre puţinele planuri de activitate a unui stat şi anume principalul plan financiar. Elaborarea acestui plan cât şi execuţia lui presupune respectarea unor cerinţe ce s-au constituit de-a lungul timpului în adevărate principii ce dau viabilitate şi consistenţă Bugetului public. prezentaţi şi descrieţi conţinutul principiilor bugetare, enumeraţi şi explicaţi care sunt fazele procesului bugetar.

89

BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI 1. ASTALOŞ, G., Mirosul banilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995. 2. BARBU VASILE, Fonduri publice-Constituire şi Utilizare, Editura de Vest 2001, Timişoara. 3. BISTRICEANU GH., Finanţe Generale, Vol I., Bucureşti, U.R.A., 1992; 4. BOULESCU M, GHIŢĂ M., Control financiar şi expertiză-contabilă, Bucureşti, Editura Eficient 1996; 5. BOULESCU M, EPURAN M., Controlul financiar şi expertiza contabilă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980; 6. BOGDAN I., Strategii de control, Bucureşti, Editura Nemira, 1995; 7.

CERNA S., Corupţia, birocraţia, directocraţia şi economia, Editura Sedona, Timişoara
1996;

8. CERNA S., Monedă şi teorie monetară Editura Mirton, 2000; 9. CIURILEANU R., Controlul propriu al agentului economic, Editura Economică, Bucureşti, 1996; 10. CONDOR I., Drept fiscal şi financiar, Editura Economică, Bucureşti 1996; 11. COSTE V., Inflaţia Editura Gaudeamus, Iaşi 1993; 12. CRISTEA H., Gestiunea financiară a întreprinderilor, Timişoara, Editura Mirton, 1998; 13. DRĂGAN C., Noua contabilitate managerială, Editura Hercules, 1992; 14. DREHUŢĂ EMILIAN, NEMŢU GHE., Bugetul public şi contabilitatea unităţilor bugetare, Ediţia a II-a actualizată, Editura Agora, Bacău, 1997; 15. DUVERGER M., Finances publiques, P.U.F., Paris, 1988; 16. GLIGA I., Drept financiar public, Editura ALL, Bucureşti, 1994; 17. HOANTĂ N., Evaziunea fiscală, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1997; 18. JEZE G., Cours de finances publiques, Editura M. Giard, Paris, 1929; 19. MADGEARU V.,N., Drumul echilibrului financiar, Atelierele Adevărul SA., Bucureşti 1935; 20. MANOLESCU GH., Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997;

91

21. MIHAI I., şi colaboratorii, Analiza situaţiei economico financiare a agenţilor economici, Editura Mirton 1997; 22. MOSTEANU TATIANA, Buget şi trezorerie publică, Editura didactică şi pedagocică, R.A. Bucureşti, 1997; 23. PEREŞ I, POPOVICI D., Control financiar, Editura Mirton, Timişoara, 1996; 24. POPEANGĂ P., Controlul financiar- contabil, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1999; 25. ŞAGUNA D.D., Drept financiar şi fiscal, Vol.I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997; 26. STANCU I., Finanţe, Ed. a II-a revizuită şi adăugită, Editura Economică, Bucureşti, 1998; 27. ŞOŞDEANU ALEODOR, Gestiunea financiară a instituţiilor publice, Reşiţa, Editura Autor Graf, 1996; 28. ŞTEFAN GH., Economia de piaţă, legităţi şi mecanisme, Ed. Inter Media, Bucureşti, 1992; 29. TALPOŞ I., Finanţele României, Timişoara, Editura Sedona, 1995; 30. TOMA M., Finanţe Credit şi Circulaţia Bănească, Tipografia ASE Bucureşti 1991; 31. ŢURLEA E., Control financiar, Editura Scripta, Bucureşti, 1998; 32. VĂCĂREL I. (colaboratorii), Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti, 1992; 33. VĂCĂREL I. (colaboratorii), Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti, 1999; 34. VĂCĂREL I. (colaboratorii), Finanţe publice, Ediţia a II-a, Editura didactică şi

pedagogică, R.A. Bucureşti, 2000; 35. VĂCĂREL I., Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti 1996; 36. Mic dicţionar enciclopedic, ed a III-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980;

92

REVISTE, STUDII DE SPECIALITATE ŞI ACTE NORMATIVE 1. CONDOR I., Curtea de Conturi şi-a recâştigat poziţia de instituţie supremă de control financiar, Revista de Control economic financiar, Nr. 1/2000; 2. GHIŢĂ MARCEL, Sistem de indicatori pentru aprecierea controlului financiar, Revista control economic financiar, Nr. 10/1998; 3. Raportul Banca Mondială din iunie, 1998; 4. Constituţia României din 1991, M.Of.nr.233 din 21.11.1991; 5. Legea nr.10/1991, Legea finanţelor publice; 6. Legea nr.72/1996, Legea finanţelor publice, M.Of.nr.152/17 iunie 1996; 7. Legea nr.82/1991, Legea Contabilităţii, M.Of.265/27.12.1991; 8. Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, republicată în M.Of.nr.116/16 martie 2000; 9. Legea nr.76, a bugetului de stat pe anul 2000, M.Of.195/5 mai 2000;

93

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful