Andre Gide, Jurnal, Vol.

1, 1980-1913
Jurnal 1895 20 iulie, ora 3 dimineaţa Scularea. Dumnezeu este cel care trebuie să aştepte cel mai puţin. Poţi să te scoli oricât de devreme, deja simţi viaţa învârtindu-ţi-se dimprejur. Trei sferturi din viaţă se scurg pregătind fericirea; însă nu trebuie să crezi că, pentru aceasta, cel din urmă sfert se scurge trăind plăcerea. Prea te-ai deprins cu acest soi de pregătiri şi, când ai isprăvit să te pregăteşti pentru tine, te pregăteşti pentru ceilalţi; în aşa fel încât clipita prielnică este amânată până dincolo de moarte. Iată de ce ai atâta nevoie să crezi într-o viaţă veşnică. O mare înţelepciune ar fi să pricepi că adevărata fericire nu are nevoie de pregătiri; sau cel puţin nu are nevoie decât de una intimă. Omul se descurcă de minune în a pune obstacole dinaintea fericirii sale; cu cât e mai puţin în stare să îndure nenorocirea, cu atât e mai apt să şi-o îmblânzească, pare-mi-se. (Încă o dată, vorbesc despre ceilalţi oameni, căci eu am găsit întotdeauna că e foarte simplu să fii fericit, pentru că mi-am procurat fericirea întotdeauna cu totul independent de lucruri. Oamenii sunt nefericiţi din lipsă de credinţă sau din egoism. Însă cum să-i faci să priceapă asta? Că un suflet care se socoate deopotrivă religios şi nenorocit este o găselniţă formidabilă. Şi înţelegem că, de multe ori, creştinismul însuşi duce la asta; şi încă printr-o formă foarte nobilă, care ia în considerare mai ales solidaritatea suferinţei întru Hristos. (Evanghelia după Ioan nu duce, totuşi, nicicum la asta). Extrem de puţine suflete înţeleg că te poţi lecui de egoism printr-o altă iubire decât prin aceea pentru alte fiinţe (altfel spus, prin iubirea neprihănită faţă de Dumnezeu). Păcatul este rău mai cu seamă prin grozăvia sau plăcerea pe care ţi-o lasă în ceea ce-l priveşte. Acţiunile noastre se lipesc de noi precum flacăra de fosfor. E adevărat că ele ne dau strălucire, dar în funcţie de epuizarea noastră. Poţi pricepe asta? Orice senzaţie are o prezenţă nemărginită. Să înlături din tine ideea de merit. E o poticneală teribilă pentru spirit. Ca să mai uit niţel de preocupările mele trecătoare, citesc eseul lui Rod despre Goethe. Nimic nu mă va fi calmat în viaţă aşa cum a făcut-o contemplarea acestei figuri ilustre. (În rest, articolul lui Rod este slab). Patriotismul nu aduce nimic bun, pare-mi-se, decât deşertăciunea emulaţiei pe care o dă câtorva spirite, altfel prea adormite. Să înlături ideea meritului celui mai mare sau mai mic. Admiraţia pentru ceilalţi este astfel micşorată; dar şi cea pentru tine însuţi, ceea ce e bine. Şi sporeşte în aceeaşi măsură cea pentru Dumnezeu, adică pentru frumuseţea însăşi a acţiunii, dincolo de greutăţile întâmpinate; aşa cum ai admira o operă de artă. De altminteri, orice acţiune frumoasă trezeşte invidii; în loc să o feliciţi, aş înţelege dacă ai invidia-o. Să ajungi să faci din datorie ceea ce un altul ar fi făcut din iubire. Iubirea de Dumnezeu trebuie să domine întotdeauna iubirea oamenilor. Să eviţi regretul morţilor de îndată ce se transformă în milă faţă de tine însuţi. Căci tu nu regreţi moarta, ci fericirea pe care tu o simţeai de a fi fost iubit de ea. Nobleţea cea mai înaltă din viaţă nu se cucereşte prin iubirea de ceilalţi, ci prin iubirea faţă de datorie. Ceea ce în mod curent poartă numele de poezie este ceva slab şi mediocru. Sentimentalismul este o înfocare răsturnată. Sentimentalismul este întotdeauna jalnic; el slăbeşte sufletul sau revelează un suflet slăbit. Te lecuieşti de asta prin sentimentul datoriei, prin orgoliu şi printr-un egoism superior. Milostenia (pietà) nu face parte din sentimentalism, precum niciuna dintre „virtuţile angelice”. Pentru că nu le-ai cruţat viaţa decât celor care s-au purtat cum trebuie, te-ai condamnat, o, Spartă, să întreţii numai fiinţe stupide. Câţi poeţi, filosofi, artişti de toate soiurile nu ţi-ai fi descoperit, poate, precum în toate cetăţile Eladei, de-ai fi cruţat viaţa tuturor celor care păreau în ochii tăi infirmi întrucât nu te uitai decât la trupurile lor?

File de călătorie (1895-1896) I
14 decembrie 1895 Alergare pe culoarele care unesc Oficiile de la palatul Pitti; formidabilă galerie Palatină. Chipul junelui din stânga, în Concertul lui Giorgione, este de o substanţă fermecătoare. Toate tonurile se confundă aici, contopite – pentru a da fiecărui loc de pe pânză o culoare nouă, neştiută, unică – şi atât de intim unite, că nu mai poţi să înlături nimic şi nici să adaugi nicio tuşă; privirea urmează fruntea, tâmpla, uşoara apropiere a părului, fără a sesiza nicio linie de sutură; pare un smalţ topit, întins pe pânză încă lichid. În faţa lui, nu te mai gândeşti la nimic altceva; ceea ce este caracteristic unei capodopere: să fie exclusivă; să facă astfel încât orice altă formă de frumuseţe să fie considerată inferioară. 15 decembrie Viale dei Colli, San Miniato, pe vremea cea mai minunată. Un cer când acoperit, însă plăcut, când aproape azuriu cu totul, care se colorează către seară din pricina brumei abundente; tot oraşul se topeşte într-o etuvă de aur; acoperişurile sunt de culoarea porumbei; domul şi clopotniţa sa, turnul de la Palazzo Vecchino Pagina 1 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
domină; colinele par departe; înaltul munte din faţa Fiesolei se impune. Admirabilul Arno, din loc în loc, apare la intrarea şi la ieşirea din oraş. Soarele apune, înecând în măreţie domoală şi voalată tot ce vedem de pe terasele de marmură din ţintirim – într-o încadrare de chiparoşi mortuari, aproape negri, sobri şi aşa cum se cuvine pentru Florenţa. 16 decembrie Plouă. Îi scriu lui Athman şi altora. Oră de italiană. Nimic mai interesant decât să înveţi. Ieri seară, acel tânăr englez aşezat la masa comună, scriind pagini de jurnal într-un caiet gros şi-aproape plin, îşi arăta dorinţa de a vorbi cu mine. Având-o pe Medeleine ca interpret, am putut schimba câteva fraze. Citit în Taine povestioara lui Boeţiu, despre fabula lui Orfeu etc. 23 decembrie Un guturai ne reţine în casă zilele astea. Abia câţiva paşi pe-afară, prin ploaie sau ceaţă. Lecturi. Ore de italiană. Cum-păr Carducci31. M. Bertini vine zilnic. Citesc puţin din istoria Italiei din manualul consistent al lui Zeller32. Îmi imaginez, în stilul unei poveşti de Voltaire, un Promethée mal enchaîné. Traversat o proastă perioadă, de voinţă desfrânată şi suferindă. Frumoase coline pe malurile fluviului Arno, de la San Mini-ato la cele care se află faţă în faţă cu Cascine. Le reţin tot mai bi-ne liniile de uşoară sobrietate şi tonurile de verde şi de cenuşiu. Îmi place, de pe malul fluviului Arno, să privesc îndelung valul puternic pe care îl produce apa în vâltoarea barajului; barajul vine oblic pe fluviu, în aşa fel încât apa se adună mai mult într-o parte; este o opritoare lipită de zid, care îşi macină propria albie; apa trece gâlgâind atunci peste ea în elice, imobilizând forma unui val. Grozav e să priveşti forma aceasta fixată, pe care o traversează o materie evanescentă şi fluidă. În mare, dimpotrivă, picătura de apă rămâne nemişcată, sau cel puţin îşi găseşte locul, ceea ce se mişcă fiind numai forma valului. O mică ecluză alături, sub o înaintare în arcadă şi care formează pe fluviu un soi de balcon pe care îmi reazem coatele; ecluză în scară, îmi închipui, pentru bărcile mici, – şi după cum este deschisă sau închisă, linia talazului este modificată. Apa este întotdeauna galbenă, argiloasă, dar fără niciun vârtej, nicio spumă la suprafaţă; curge iute prin baraj, pe un plan aproape brusc înclinat, neted, fără niciun impediment, dintr-o bucată şi regulat. E o lunecare. Arno deja scade mult şi în dimineaţa asta au apărut iar căutătorii de nămol şi de nisip – mlăştinari care îşi umplu bărcile plate cu lopeţi de lut strânse din albia şi din taluzurile joase ale fluviului. Alaltăieri, către sfârşitul nopţii, s-a iscat o furtună violentă; vijelie, grindină, fulgere uimitoare şi tunete asurzitoare – nimic nu lipsea, nici măcar ploaia de clopote de dinaintea Crăciunului care au început să dăngănească, către revărsatul zorilor, complet înnebunitoare în teribila furie a furtunii, şi al căror sunet părea angelic în zori. De cum te trezeai, părea că vezi un cer de azur spălăcit; nouri, nouri – un cer de dramă şi de potop. Ieri, am visat că zburam şi (cum mi s-a mai întâmplat o dată) că urcam prea sus, de nu mai puteam coborî la loc; sforţări urieşeşti, ca să revin pe pământul care se vedea departe sub mine şi încă şi mai asemănătoare – angoasa – că nu mai recunosc locul de unde am plecat – ameţeală. Să te trezeşti îngrozit şi bolnav. Dar ăsta nu e totuşi un coşmar în toată regula. De vreo zece sau doisprezece ani nu cred să mai fi avut vreunul. Bolnav, la Montpellier, la Lamalou, visam urât aproape în fiecare seară. Ieri, plimbare la Cascine; soare prea arzător şi umiditate năucitoare a primăverii; cred că o să înceapă să mijească frunzele. Mergând pe malurile fluviului Arno, dai peste nişte trestii minunate care îl despart de drum; pe cealaltă parte, o lizieră tăiată, dominată uneori de nişte stejari uriaşi; nişte stejari uriaşi şi verzi, masivi, tăiaţi parcă cu sfoara şi care dau pe dinafară, aplecându-se pe alee. 26 decembrie Azi dimineaţă, la muzeul Santa Maria dei Fiori şi la Muzeul Naţional. Privesc mai cu seamă Donatello, care îmi place cel mai mult dintre toţi. La această expoziţie a lui, opere originale sau mulaje, simţi o atât de extraordinară şi victorioasă luptă împotriva tradiţiei antice... Preferinţă uimitoare pentru corpul omenesc şi înţelegere stranie a formelor copilului. Acest Amoraş, cu un picior pe jumătate ridicat deasupra unui şarpe pe care celălalt îl sfarmă – picioarele scurte încă îndoite, deformate de nădragii legaţi prost, care îi cad şi îl descoperă pe jumătate, cu cingătoarea rămasă în dreptul pântecului – ca pentru o înfloritură ornamentală; gestul stângaci şi fermecător al mânuţelor sale ridicate. Nuditate împodobită a Davidului său; desfătarea cărnii; camuflare a muşchilor îndărătul osaturii şi expresiei de ansamblu; scofâlcire, vigoare – partis pris etc. Să te întorci aici ca la studiu. Mino da Fiesole 1431 – 1484. Luca della Robbia 1400 – 1482.
31
32

Grammaire raisonnée pour faciliter aux Français l’étude de la langue italienne, de Jean Faconde Carducci. Histoire de l’Italie depuis l’invasion des barbares jusqu’à nos jours, de Jules Zeller.

Pagina 2 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
Donatello 1386 Ghiberti. Brunelleschi. Verrocchio 1435 – 1488. Cellini. Michelangelo 1475 – 1564. 27 decembrie Azi dimineaţă, am fost să citesc gazetele în cabinetul de lectură. La dus şi la întors, mă opresc fără doar şi poate în faţa barajului fluviului Arno, privind valul modificat de puterea mai mare sau mai mică a apei. Apele scăzute i-au lăsat pe culegătorii de nisip să-şi facă din nou treaba. După dejun, vizită la Academia de Arte Frumoase. Privit mai ales operele lui Fra Giov. Angelico, a cărui viaţă tocmai o aflăm din conferinţa lui Diego Martelli. Îngrozitoare perioadă de voinţă destinsă şi semi-vertij moral. Fra Beato Angelico 1387 – 1455. Lorenzo Monaco 1370 – 1425. Gentile da Fabriano 1370 – 1450. Benozzo Gozzoli 1420 – 1498. Bigordi Domenico Ghirlandaio 1449 – 1497. Botticelli 1447 – 1510. Lorenzo di Credi 1460 – 1537. Bigordi Rodolfo Ghirlandaio 1483 – 1561. L. d. Vinci 1452 – 1519. André del Sarto 1487 – 1534. Luca Signorelli 1447 – 1532. Piero di Cosimo 1462 – 1521. 28 decembrie Văzut azi dimineaţă Roberto Gatteschi, care îmi vorbeşte de dorinţa sa de a fonda o revistă internaţională, despre volumul său de versuri, şi de un altul, de romanul său. Ar dori o prefaţă de Coppée, de altminteri el este inteligent şi, dacă vorbeşte despre Coppée, e limpede că este prost instruit. La Paris, el ar face fără doar şi poate parte din Mercure... Când îi vorbesc despre autorii francezi pe care îi cunoaşte, el îi enumeră pe Daudet, Coppée, Bourget, Zola. Luat dejunul la restaurantul Donay, pe urmă vizitat capela familiei de Medicis şi galeriile Oficiilor, unde scriu aceste rânduri în faţa Naşterii lui Venus a lui Botticelli. Privit mai ales operele lui Fra Angelico; mă interesează mai mult cei de la Academie; Lorenzo di Credi – Venus a sa, pe fond negru. Privit operele lui Rafael din tribună; umbrele constau cel mai adesea pentru el într-o simplă întunecare a părţilor luminate şi nu au vreo calitate deosebită; agreabilul modelului se trage mai cu seamă din oroarea de a brusca, din necesitatea de a rotunji fără a ascunde contururile; perfecţiunea cere să se obţină atunci o trecere delicată de la clarul cel mai puţin clar până la obscur. Nu are nimic din perfecţiunea căutată de colorist – veneţian sau spaniol, olandez sau englez – tot mai neliniştit, mai greu de cercetat şi mai discutabil. Giorgione, adesea încă şi mai abitir decât Tiţian, a pictat fiecare trecere cu o culoare care pare deosebită, unică, deşi de o calitate mereu reunită şi care se regăseşte numaidecât la cea de lângă ea. Dinaintea unui tablou, îmi vine foarte rar ideea să scriu; ar trebui să caut critici şi asta nu-mi stă în fire, fire care socoate că înveţi mai puţin din a-ţi mărgini admiraţia decât din a o educa pentru a-ţi garanta exaltarea; astfel încât munca mea în faţa unui tablou, inconştientă sau nu, se rezumă la constatarea frumuseţilor. 29 decembrie Santa Maria Novella. Ghid nesuferit, ale cărui indicaţii fac tablourile să crape. Nicio emoţie. Nu înţeleg prea bine înflăcărarea pentru capela Spaniolilor. Aici, totul este straniu, dar nu ieşit din comun. Povara construcţiei a fost depăşită doar cu preţul frumuseţii. Fresce preţioase, şi deja baroc împodobite, dar cu o graţie rafinată, în capela din dreapta stranei. Sunt opera lui Filippino Lippi; la dreapta, un dragon exorcizat; la stânga, o înviere (istoria lui Ioan Evanghelistul). Extrem de plăcut chipul tânărului pe care îl doboară suflul dragonului. Foarte frumos grupul dimprejurul său – regele negru... Şi un grup frumos de femei în scena învierii; dar frescele astea nu au valoarea minunatelor fresce ale lui Ghirlandaio care umplu capela centrală. După dejun, tânărul Roberto Gatteschi vine să mă vadă şi ieşim împreună. Îmi vorbeşte despre romanele pe care vrea să le scrie şi le zice tare bine. Trebuie să fie o serie care formează un ciclu şi în care va face apologia crimei. Cel dintâi va apăra (sau măcar va povesti) incestul; cel de-al doilea, crima; cel de-al treilea, tâlhăria. Doar incestul este scris; este cel, modernizat, al lui Amnon şi Thamar – pe care nu-l cunoştea de altminteri şi pe care i-l Pagina 3 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
citesc din Biblie. Va vorbi mai cu seamă de dezgustul crescând şi de ura ce a urmat posedării, ceea ce va forma partea cea mai importantă din carte... Ieşit din nou pentru a merge la bărbier, trec prin faţa unui cortegiu straniu, în piaţa Santa Maria Novella; noaptea era întunecată şi domnea o tăcere grozavă, în lipsa îmbulzelii gloatei, un cortegiu de bărbaţi îmbrăcaţi în alb, fiecare ţinând în mână o torţă şi cărând pe umeri o targă. Asta trebuie că se vede deseori la Florenţa sau chiar în toată Italia, căci nimeni nu se întorcea din drum să se uite. După cină, l-am întâlnit iar pe Roberto Gatteschi în arena în care trebuie să-l regăsim pe D’Annunzio. Acesta soseşte către orele 10 şi, după o oră, părăsim circul cu Orvieto, care mă prezintă amicului său. Ne ducem împreună la Gambrinus; D’Annunzio comandă lacom nişte îngheţate mici cu vanilie, care se servesc în cutiuţe de carton. Stă chiar lângă mine şi vorbeşte cu un şarm cu totul deosebit, fără, pare-mi-se, să se preocupe prea mult de personajul său. E mic; de departe, chipul său ar părea obişnuit sau parcă deja cunoscut, într-atât nimic nu poate vădi în exterior literatură şi geniu. Are ţăcălie ascuţită gălbuie şi vorbeşte cu o voce îngrijită, puţin indiferentă, dar suplă şi aproape mângâietoare. Are o privire cam rece; poate că e puţin necruţător, dar e posibil ca înfăţişarea gingaşei sale senzualităţi să-mi lase această impresie. Poartă pe cap un melon negru, foarte simplu. Se interesează de francezi; vorbeşte despre Mauclair, despre Régnier, despre Paul Adam – şi cum îi spun râzând: „Dar dumneata ai citit chiar tot! – Tot!”, răspunde extrem de delicat. „Socot că trebuie să fi citit tot. – Noi citim tot, reia, în speranţa, mereu renăscândă, de a găsi în cele din urmă capodopera pe care o aşteptăm deatâta amar de vreme.” Nu-i place prea mult Maeterlinck, a cărui limbă îi pare prea simplă. Ibsen îi displace prin „lipsa sa de frumuseţe”. „Ce vreţi, zice, ca pentru a se scuza: eu sunt latin.” Lucrează la o dramă modernă, de formă antică şi respectând „cele trei unităţi”... Cu Hérelle 33, în lunile verii trecute, a mers cu iahtul de-a lungul coastelor Greciei şi „a citit Sofocle pe sub porţile părăduite ale Micenei”... ... Şi cum mă mir că erudiţia sa literară îi îngăduie o producţie atât de constantă şi atât de perfectă – sau, cu alte cuvinte, că munca sa de scriitor îi lasă timp să citească atât: „Oh! spune el, am o metodă a mea pentru a citi rapid toate cărţile. Sunt un muncitor teribil; nouă sau zece luni din an, necontenit, muncesc câte douăsprezece ore pe zi. Am produs deja vreo douăzeci de volume.” Spune asta, de altminteri, fără lăudăroşenie şi într-un chip plăcut. Seara se prelungeşte astfel fără probleme. 30 decembrie După dejun, ne reîntoarcem la Bargello. Minunat Davidul lui Donatello! Trupuşor de bronz! Nuditate împodobită; graţie orientală; umbră a pălăriei pe ochi, în care sursa privirii se pierde şi se imaterializează. Surâs al buzelor; blândeţe a obrajilor. Micul său trup gingaş, mlădiere puţin cam plăpândă şi afectată – duritate a bronzului; platoşe migălite ale picioarelor, care nu ascund decât pulpa şi din care coapsa dinapoi pare să iasă înmuiată. Însăşi stranietatea acestei înzorzonări neruşinate, şi nervozitatea întinsă a micilor braţe care ţin sau piatra sau sabia. Mi-ar plăcea să-l evoc după pofta inimii. Am privit îndelung – străduindu-mă să învăţ, să reţin liniile astea minunate, cuta pântecelui chiar sub coaste, pe care o formează respiraţia şi până la uscăţimea muşchiului care leagă partea de sus a sânului de umărul drept – şi-apoi acea cută puţin zbârcită a coapsei – şi formidabila întindere plată a şalelor, imediat deasupra sacrumului... Ce să mai spui despre bustul lui Niccolo da Uzzano? Când îl privesc, îl prefer până şi lui David. E mai plin de viaţă acum decât odinioară, iar buzele îi merită toate cuvintele. Aceste două opere sunt cele mai frumoase – şi imediat apoi: amoraşul din bronz şi Zuccone din Campanila, din care, vai, nu se vede de aici decât bustul. Minunat şi Davidul lui Verrocchio. 31 decembrie Mică mânăstire San-Marco, ţi-aş fi dăruit mii de roze. ... Cale-ntoarsă pe marginea fluviului Arno – soare-apune; apă ce se pierde prin nisipuri de aur; în zarea largă, nişte pescari; fumul ce se ridică din acoperişuri, cenuşiu la început, se aureşte la atingerea soarelui. Minunăţia asta ţine mult timp, acoperişurile de pe lângă San Miniato, zidurile albe ale vilelor de culoarea caisei nu tocmai coapte; chiparoşii de primprejur păreau mai adumbriţi. Căderea fluviului Arno părea să aibă solzi sidefii, de un verde extrem de şters, şi, mai jos, aceeaşi culoare portocalie. Pescarii din depărtare îşi cară vârşele, întorcându-se la bărcile lor... Minunăţie a acestor zile care se alungesc... 1 ianuarie 1896 De câte ori nu am confundat-o pe Madeleine, care era în odaia de alături, cu mama mea. În această dimineaţă minunată, plimbare la Cascine... Povesti-voi oare isprava cu buchetul? Ba. Cui i-ar fi de folos?... Mie nu, căci îmi voi aminti usque ad finem. Bieţii trandafiraşi au rămas la locul lor şi mă uit la ei necontenit – trandafiraşii unui sărman – cumpăraţi de la un sărman. Am fost stângaci şi brutal şi n-am înţeles de la bun început întreg rafinamentul modestiei binevoitoare a acestui dar. Socoteam că Madeleine, prea slabă, nu a
33

Traducătorul lui D’Annunzio

Pagina 4 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
putut să se descotorosească de stăruinţa unui sărman care-i oferea marfa lui. Tocmai îi adusesem trandafiri galben-roz cu o zi înainte. Stranie ispravă, care m-a tulburat, de m-am îmbolnăvit aproape. În ziua în care Madeleine s-ar îndepărta de mine, eu aş ajunge-un vagabond. Seara, plimbare cu maşina la Fiesole. Seara, întâlnire cu D’Annunzio la Giacosa. Ea nu se plictisea să privească, iar mie îmi plăcea că trupul său slăbit îmi cerea necontenit sprijinul; tandreţea sa îmi părea fermecătoare; o protejam cu blândeţe; aş fi vrut să plâng de iubire când fruntea sa îngândurată se lăsa pe umărul meu. Se minuna de o groază de lucruri, dar, în faţa imensei frumuseţi, devenea mai tăcută. 2 ianuarie Mânăstirea din San-Marco. Mic dejun la Doney. Fotografii. Întrecere cu maşina. 3 ianuarie Dejun cu D’Annunzio şi cu fiul lui Brada34 – conte de ***. Îl însoţesc şi îl caut pe Robert Gatteschi. Scurtă întrecere cu maşina înspre Viale dei Colli. Cale-ntoarsă la Pitti, ca s-o caut pe M. etc. Acum un an, l-am înţeles prost pe Fra Angelico; socoteam că nu aflu la el decât o frumuseţe pur smerită, morală – şi că pictura sa nu era decât un mijloc de rugăciune, şi încă cel mai eficace cu putinţă. Istoria lui Savonarola, care mă preocupa în acel moment, mi se părea istoria „iconoclastiei” în tot ce are ea mai de temut şi, de aceea, nu puteam admite că, din mănăstirea San-Marco, ar fi putut ieşi o operă de artă. Trebuie să mărturisesc că unele opere de-ale lui Fra Angelico sunt remarcabile. Sigur, linia era la el prea mult subordonată figurii, figura era un mijloc de a înfăţişa sufletul, iar sufletul o laudă Domnului său – în timp ce culoarea era doar un adaos, o umplere a formelor –, dar el colorează cu minuţiozitate şi suav fiece spaţiu şi, din fericire, nu a socotit prea păgână voioşia pe care pare să i-o procure naiva îmbinare a culorilor∗. 6 ianuarie Vorbim despre igienă cu D’Annunzio. Îmi spune că nu ştie ce-i aia insomnie, sau cel puţin că nu a avut de suferit din pricina ei. Scrima şi echitaţia îl feresc de asta. Trage mult cu arcul şi încalecă deseori. Mâine, trebuie să se ducă la Vinci, satul lui Leonardo; are loc acolo un pelerinaj, zice el, şi-mi propune să-l însoţesc. Dacă nu aş fi fost un călăreţ atât de nepriceput, mi-ar fi plăcut să mă plimb cu el. Cât despre ironie, îmi spune destul de limpede că nu o poate suferi, că prin ea te împotriveşti lucrurilor; or, numai prin iubire le poţi pătrunde, şi că asta e important... Când ia masa, bea doar apă simplă; e o regulă a muncitorului; – în schimb, spune că bea zecedouăsprezece căni de ceai pe zi. Azi dimineaţă, cerându-şi scuze că se aşează aşa la masă, era, totuşi, de o eleganţă fermecătoare, de o îndrăzneală plăcută şi dezinvolt în ţinuta sa de jokey. Em. puţin plictisită. Urâtă vreme cenuşie. Ies niţel către seară şi mă ţin după câţiva tipi care îmi trezesc curiozitatea. În Valentin Knox, voi vorbi îndelung despre această manie de a-i urmări pe oameni. Seara, jucăm mici jocuri. Em., prea suferindă, nu a putut lua parte şi s-a culcat de îndată după cină. Şi întreaga seară sufăr că nu am rămas lângă ea şi mi se pare, de fiecare dată când se deschide uşa sau când strigă vreunul prea tare, că acel zgomot are să o trezească şi-i va accentua migrena. Seara târziu, către miezul nopţii, mă cuprinde o amărăciune, aproape irezistibilă, din pricina lipsei de seriozitate a tuturor acestor lucruri, şi a faptului că Em. nu era lângă de mine. Aş fi vrut să pot pleca, căci niciodată nu mi-am dorit atât de mult să pot reveni lângă ea. Mă mai gândeam, în toiul râsetelor, şi la seara noastră liniştită şi atât de solemnă, la mine şi la Paul, la Biskra, acum doi ani. Mă întrebam cum de s-a înrădăcinat într-atât în fiinţa mea această voinţă de a nu avea tristeţi personale şi dacă era cu adevărat într-atât de bine înrădăcinată. În schimbul ăstor danţuri şi ţipete, în schimbul acelei apropieri a Timpului pe care ai vrea-o mai ales pătrunzătoare, a rugilor în comun, râvneam la un cult, sau pur şi simplu la o aşteptare. Groaza de tot ce nu este serios – am avut-o dintotdeauna. La ce se gândea Em. de una singură, în tot răstimpul ăsta?... Astă-seară părăsim Florenţa. Ar fi trebuit să spun mai multe. Frescele lui Ghirlandaio de la Santa Maria Novella, cele ale lui Fra Angelico de la mănăstirea din San-Marco, şi remarcabilele fresce ale lui Benozzo Gozzoli de la palatul Riccardi sunt amintirile cele mai vii. Prea ocupat cu unele şi cu altele ca să vorbesc chiar atunci despre toate. Ţin minte suficiente lucruri pentru a vorbi de acum încolo oricând – şi apoi, prea sâcâit din toate părţile, pentru ca, rămânând singur, să fiu împăcat cu mine însumi.

34 

Brada este pseudonimul literar al Henriettei Consuelo Sansom (1850-1939), contesă de Puliga. (n.t.)

Judecată absurdă; roşesc recitind-o astăzi. Fra Angelico nu este doar un pictor „plăcut”, este un pictor mare (1902). (n.a.) Pagina 5 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
Am luat acestor fresce, de la Alinari35, cât mai multe fotografii cu putinţă. Sunt, printre ele, cred, douăzeci şi patru din frescele lui Benozzo Gozzoli. Le voi putea revedea pe îndelete. Câteva seri nemaipomenite, de aur şi cenuşă roz... malurile fluviului Arno se îndepărtează la ieşirea din oraş, şi se descoperă. La stânga, sunt păduri de plopi; la dreapta, buchete de trestii şi grădinile întunecate din Cascine. Plopii sunt goi; întregul cer auriu trece printre ei, cernând astfel lumina. De pe ţărm, bancuri de nisip se întind până la mijlocul fluviului; pescarii şi căutătorii de nisip, cu picioarele goale, se reîntorc la bărcile lor cu fund plat, intră în apă şi încarcă în ele nămolul şi nisipul de pe mal. Faţă în faţă cu Cascine, în înaltul colinei, un soi de biserică stă pitită între nişte chiparoşi umbroşi. Ce alte amintiri? Dorinţe cumplite de a hoinări, de a simţi mai nemijlocit, mai corp la corp, mai fizic natura, ca şi cum te-ai scălda în ea, cum ai simţi, scăldându-te, atingerea plăcută a mării. Obsesia Orientului, a deşertului, a ardorii şi a vidului său, a umbrei grădinilor de palmieri, a straielor albe şi largi – obsesii în care simţurile o iau razna, nervii se excită şi care, la începutul fiecărei nopţi, m-au făcut să socot că somnul nu e cu putinţă. Vreau să scriu un început de poem în care voi face din acest nesaţ, din pofta de a fi penetrat, brutalizat, umplut de natură, iubirea lui Pasiphaë pentru taur. S-ar putea scrie un studiu foarte interesant despre Benozzo Gozzoli. Capitolul lui Taine despre Chaucer din Littérature anglaise şi despre Renaşterea păgână ar fi destul de util în acest sens. Frescele din Campo Santo din Pisa nu fac cât cele ale palatului Riccardi – cel puţin nu cât primele trei (Vendanges, Malédiction de Cham şi Babel) – şi cât cea care se află deasupra intrării în capelă. Grădini miraculoase, în care păsările par flori, în care se preumblă îngerii cu aripi din pene de păun – în care păunii par buchete de frunze brodate. Mi-ar plăcea să le cunosc povestea unor Filippo Lippi, Benozzo Gozzoli. Am citit-o pe cea a lui Donatello, dar înfăţişată foarte prost de către Münz36. De unde se tage absenţa femeii în opera sa? Miraculosul David arată, în schimb, o foarte neliniştitoare admiraţie faţă de trupul plăpând de copil. Renaşterea italiană! Triumf al simţurilor dincolo de întreaga smerenie, dublă existenţă de neînţeles, care se revendică de la Hristos, dar în care păgânismul trăncăneşte şi batjocoreşte, m-aţi tulburat până la angoasă. Filippino Lippi, cu chipul său gingaş, mereu prea tânăr şi involuntar surâzător, care, în fresca din Carmine, şi unde s-a pictat, el însuşi, nu priveşte ca ceilalţi martiriul ce se împlineşte lângă el, ci întoarce capul şi mă priveşte. Mi-ar plăcea să-ţi desluşesc mai bine gândurile. Câtă speranţă trebuie că au avut într-însul, cel mai tânăr, toţi maeştrii care i-au încredinţat povara extraordinară de a-l continua pe Masaccio. Ei renunţau, fără a-şi fi desăvârşit opera, în timp ce tu deveneai pentru ei întregul viitor. Iar tu i-ai proslăvit, socot, în ciuda surâsului tău, simţind că, fără strădania lor urieşească, opera ta nemaipomenită nu ar fi fost cu putinţă. Însă prin ce neastâmpăr sau ce batjocură i-ai făurit tu, în Badia, îngerului care stă ascuns sub strana Sfântului Bernard un cap atât de ştrengăresc? Admirabil tablou. Evlavia sfântului, gingăşia sa, mâinile sale împreunate a mulţumire sunt ceva de neînchipuit. Arta creştină nu poate face mai mult de-atât, iar un colorist mai priceput ar fi făurit aici un lucru mai păgân. Admirabilă fecioară, tuberculoasă, limfatică, cu tenul ceros, cu gâtul bolnăvicios, cu chipul care nu mai exprimă, totuşi, nicio suferinţă, ca şi cum întreaga sa patimă ar fi fost deja consumată de multă vreme. Pentru Sfântul Bernard, e cu adevărat o Apariţie. Căci e cu neputinţă de imaginat un trup sub rochia aceasta, şi totuşi nimic nu e diform. Pe chipul sfântului evident în aşteptare nicio urmă de uimire – ci numai mulţumirea în faţa venirii ei. Este acolo ceva cu totul inefabil, ca în sărutul Sfântului Ludovic şi al fratelui Gilles, din mănăstirea de lângă Perugia. Care este contribuţia lui Filippino la fresca din Carmine, ce reprezintă această înviere a unui fiu de rege? Ce a mai rămas din el în biserica aceasta distrusă de incendiu? Ce a mai rămas din bătrânii maeştri? Fresca aceasta este admirabilă, iar cusururile de perspectivă nu stânjenesc. Trupul gol al copilului are forme perfecte şi extraordinara pată de albeaţă, în biserica aceasta, printre toate aceste figuri îmbrăcate, nu este, nu este absolut deloc păgână. O asemenea recunoaştere merge de la privirile copilului înspre mâna sfântului care îl aduce la viaţă, astfel încât centrul tabloului formează un punct imaginar între cei doi. Toate portretele din această frescă sunt dintre cele mai frumoase pe care le ştiu. Mi-ar fi plăcut să mai văd o dată marea frescă a lui Fra Angelico de la San-Marco. Roma, 16 ianuarie Din tot drumul făcut noaptea, de la Pisa la Roma, n-am văzut nimic. Noapte densă. În apropiere de Civitta Vecchia, auzit zgomotul mării. Gândit la Byron şi la Shelley. Gândul la ei mă obsedează. Em. îmi traduce câteva scrisori de-ale lui Shelley, datate de când a fost la Pisa. Eu îi citeam, cu o seară înainte, minunata strofă din al doilea cor al spiritelor: Prométhée, actul al II-lea, scena 2. Uluitoare relaţii între aceşti doi bărbaţi.
35 36

Alinari este un fotograf din Florenţa. (n.t.) Eugène Münz, Les Artistes célèbres. Donatello, J. Rouan, 1885.

Pagina 6 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
Oscar Wilde este singurul poet modern care m-a interesat şi în alt chip decât ca un făuritor de versuri. Teorie absurdă, născocită în Franţa de Gautier şi Flaubert, cum că trebuie deosebită opera de om, ca şi cum opera s-ar lipi de om ca un artificiu, ca şi cum tot ce este în operă nu ar sălăşlui mai întâi în om, ca şi cum viaţa omului nu ar fi sprijinul operelor sale, cea dintâi operă a sa. Cât e de stupid să vrei să scuzi existenţa lui Wilde prin operele sale; viaţa lui este mai importantă decât operele sale: „Am semănat geniu în viaţa mea, îmi zicea el, în timp ce, în operele mele, n-am pus decât talent; sunt conştient de asta, şi aici îşi are obârşia marea dramă a vieţii mele.” Pe vremea lui Byron, a lui Shelley, totul părea că se lasă descoperit, şi cred că era o adevărată plăcere să descrii Campo Santo; nu toată lumea ajunsese încă acolo, iar descrierile Pisei nu se găseau te miri unde. În prezent, mă interesează mai mult să spun cum era vremea, că, din Pisa spre mare, pe întreaga câmpie nesfârşită, cerul nu întindea decât o dezolare ploiasă, mai degrabă decât să vorbesc despre dom şi despre turnul cel înclinat. Roma Astă-seară, vizitat monstruoasa enormitate care e San Pietro. Fără să vreau, văd Roma prin ochii lui Stendhal. Am aflat secretul plictiselii mele din Roma: nu mă simt deloc interesant aici. La Roma, văzut mai ales Palatinul, termele lui Caracalla, Capela Sixtină – dar, hotărât lucru, nu-mi place deloc Roma. Micul Tireur d’épine din bronz, care se află la muzeul Capitoliului (cel din dreapta), lângă o statuie a Dianei din Efes, este o minune incomparabilă. Nu-i prefer niciun antic, cred – nici măcar Niobide de la Muzeul de Arte Frumoase, sau Le Faune endormi din München. (Pe urmă am văzut superbul Mercur pêcheur din Neapole.) Materia însăşi a bronzului, neted şi şlefuit precum matostatul, aproape negru, pare a da contururilor o hotărâre mai voluntară şi trainică; nicio moliciune, deşi atâta graţie; iar uimitoarea zvelteţe a acestui mic trup impuber nu te face deloc să regreţi că formele nu sunt ori mai copilăreşti, ori mai pline. Neapole, 29 ianuarie În seara asta cu lună plină, deşi vaporoasă, noaptea este atât de senină, încât poţi zări în depărtare insula Capri cum pluteşte mai sus decât ţi-ai închipui orizontul mării. Clasicul Vezuviu poartă pe coaste ca un fel de zgârietură înflăcărată, şi parcă ţi-ai dori să vezi de aproape ce bolgii de foc sau ce stânci incandescente alcătuiesc acel sfârâit roşcat care, în prima seară, ni s-a părut un sat întreg cuprins de flăcări. Acest peisaj îşi cheamă propria muzică, generoasă ca şi el, alcătuită din râsete cristaline şi născută fără chinurile facerii. Mă miră să găsesc aici cântul acela al Orientului, atât de straniu, început pe o notă mult prea înaltă şi care o ia ciudat la vale, până ce ajunge la tonica a două fraze paralele, răsucite parcă între două tonuri, scandate spasmodic şi dintr-o dată retezate, ca într-o sufocare. Neapole Capri pluteşte misterioasă pe apele străvezii. Îmi plac grotele de sub mare. Cele din Isola-Bella erau destul de pline cu apă. Cele din Morgat, smălţuite! În schimb, nu-mi place deloc grota Azurie; reflecţiile astea de o culoare rece, nu azurie, ci indigo, par plăsmuite de către un zeu cu-adevărat nepriceput la culori. Ardeam de nerăbdare să ies. Pe cealaltă parte a insulei, o altă cavernă, mai puţin cunoscută, este încântătoare; mică, culoar strâmt cu trei intrări; lumina este astfel refractată încât numai razele verzi pătrund şi apa este destul de lu-minată pentru ca să dobândească un soi de strălucire fosforescentă. Toate obiectele scufundate se învăluie de o flacără palidă, de un verde gingaş; mâinile scăldate capătă o culoare verde, precum pielea naiadelor lui Pierre Louÿs. Această ţară este cea mai drăgăstoasă dintre toate, iar cele două americance din Florenţa, cărora le-am făcut cunoştinţă cu D’Annunzio, plângeau în timp ce vorbeau, şi de părere de rău, şi de dorinţă. Unii, veniţi aici pentru opt zile, nu au mai putut pleca. Unul dintre prietenii lui Mistress Magonicle s-a însurat aici şi nu a mai vrut de atunci să ştie de ţara sa. Fiicelor insulei Capri li se oferă multe oportunităţi de a deveni doamne. Sunt mulţi americani, iar nemţi încă şi mai mulţi. În ce mă priveşte, insula Capri mi s-a părut insuportabilă sau cam aşa ceva, în ciuda nemaipomenitelor sale stânci; îmi place mai mult să văd insula Capri de la Neapole, plutind pe mare asemenea unei năluci. Cu toate acestea, aici, şi nu la Florenţa, mi-ar fi plăcut să le întâlnesc pe cele două americance atât de frumoase, una citind Marlowe, cealaltă, catrene de Omar Khayyam – şi ca ele să ne dăruiască, la fel cum au făcut când veniseră să-l vadă pe D’Annunzio, struguri din aceia culeşi pe de insulă, uscaţi la soare, apoi strânşi în pacheţele, înveliţi în foi de viţă, foi îmbibate în rom. Se fac astfel pacheţele de culoarea trabucelor, al căror înveliş uscat şi respingător îi conservă strugurelui dulceaţa şi siropul. Din Cava urcă un drum înspre munte. Reţeaua ramurilor şi a viţelor de deasupra drumului te fac să-ţi închipui ce primăveri minunate trebuie să împodobească umbrarele pe care ulmi uşori şi plopi subţiri le anină în aerul plăcut. Pădurile pe care le traversăm sunt deja pline de brânduşe liliachii. Mănăstirea benedictinilor e pe jumătate pitită sub stâncă; după ce am văzut sălile bibliotecilor, coborâm la mănăstire, unde lumina, căzând de foarte sus din pricina stâncii care o domină şi o adună, pare mai ştearsă, în ciuda soarelui de după-amiază. Nişte muşchi foarte umezi se-ntind pe ziduri şi o apă liniştită şiroieşte uşor. Totul pare să se fărâmiţeze într-o putreziciune alb-verde. Puţin mai jos, primind aer şi lumină doar printr-o răsuflătoare căscată deasupra mănăstirii, cripta se întinde la nesfârşit. O lumină neverosimilă de limb învăluie foarte uşor înalţii Pagina 7 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
piloni asimetrici; o tăcere infinit profundă. Călugărul care mă însoţeşte luminează cu o lanternă grămada de cranii şi de oseminte; unele sunt de o albeaţă catifelată. Apoi, între două rânduri de piloni masivi, un şir de şase sarcofage deschise, îngrămădite unu-n altul, pline vârf cu oseminte. Mai încolo, nişte fresce foarte frumoase, ale unui elev de-al lui Giotto. Vom spune: „Duşmanul este în afara.” E foarte greu să nu-ţi faci rău decât ţie. Părăsit Taormina, îndreptându-ne spre Catania. Uluitoare câmpie de mraniţă negricioasă şi de lavă, pe care cresc, la marginea lanurilor, prin zgură, asfodelii sălbatice şi aspre. „Un soi de furie demonică mă-ndemna către tot ce-i rău.” Syracuza A se vedea Syracuza vara. Papiruşii nimfei Cyané, spun mateloţii care ne-au ghidat, se unesc atunci pe cele două maluri şi formează deasupra bărcii o boltă filigranată. Barca plată se ciocneşte de ţărmuri, sfâşie ierburile din apa puţin adâncă, agaţă rădăcinile şi face un zgomot fâşâit. Cerul foarte lăsat îşi târâie nourii până pe pământ. Barca se întoarce uşor. Izvorul este înconjurat de papiruşii pe care i-au plantat aici arabii de odinioară; îmi imaginez malurile marilor lacuri africane nu foarte deosebite de acestea. Izvorul curge pe fundul unui bazin adânc. Destul de adâncă, apa pare aici cu totul şi cu totul albastră. Peşti mari de un albstru-deschis înoată pe dedesubt; parcă ai fi tentat să arunci un inel... Gândul mă poartă la piscinele din Gafsa, la acele piscine cu apă călduţă, în care peşti uriaşi şi orbi, reminiscenţă a marei Tanit37, pare-se, îi ating uşor pe înotători şi în care se văd, pe fundul apei, şerpi albaştri care se târâie pe dale. Latomii38; grădini închise; caverne; livezi în ocne; clipocit delicat al fântânii lui Venus; liane. În acest loc erau închişi prizonierii, în aceste cariere părăsite. Aerul dens, apăsător şi umed, era îngrozitor de încărcat de mireasma florilor de portocal. Am muşcat din nişte lămâi nu tocmai coapte; savoarea dintâi, intolerabil de acidă, se estompa; şi nu-ţi mai rămânea atunci decât un parfum incredibil de delicat în gură. – Ăla e un loc de dezmăţ, de păcat, de pasiuni monstruoase; una dintre acele grădini subterane despre care ne vorbesc arabii, în care Aladdin caută fructe care sunt pietre preţioase; în care vărul calenderului se închidea cu surata sa ibovnică; în care nevasta regelui insulelor avea să regăsească noaptea sclava neagră rănită, pe care farmecele sale o salvează de la moarte. Teatru grec văzut, noaptea, la ceasul când răsare luna. Pe deasupra trece aleea dintre morminte care duce înspre câmpurile de crini sălbatici. Nu am văzut nimic mai tăcut ca asta. Malta ... Şi am văzut, către sfârşitul zilei, grădina guvernatorului, în care mi-a plăcut cel mai mult bazinul, la nivelul pământului, înconjurat de buruieni, a cărui apă mai că se revărsa şi atingea aproape ghizdul, astfel încât părea o oglindă suspendată în mod nevăzut. Socot că o grădină cu alei suspendate ar fi grozav lucru – punţi înguste care plutesc, la înălţimea frunzelor de copac. Această grădină avea, printre portocali, alei pavate, puţin înălţate şi protejate cu un gărduţ. Parfumul florilor de portocali începea să se facă simţit. Ne-am aşezat pe o bancă, aproape de bazinul preaplin, şi am citit capitolul din Taine despre Greene39. Să vorbeşti despre extraordinara beţie a asfinţiturilor de vară deasupra pieţelor, când încă e foarte senin şi când, totuşi, nu mai e nici urmă de umbră. Senzaţie încercată brusc în Malta. „Nathanaël, te voi învăţa censeamnă înfocarea.”

II
Februarie-martie În toamna de acum trei ani, sosirea noastră în Tunis a fost grozavă. Mai era încă, deşi deja foarte distrus de marile bulevarde care îl traversează, un oraş clasic şi frumos, uniform în chip armonios, ale cărui case văruite în alb păreau să se lumineze seara intim, ca nişte lămpi de alabastru. De cum părăseai portul francez, nu mai vedeai niciun copac; căutai umbra prin souk, acele pieţe mari, acoperite, boltite sau acoperite cu stofe sau cu scânduri; nu mai intra decât o lumină filtrată, dându-le un aer deosebit; aceste pieţe păreau, în subteran, un al doilea oraş în oraş, întinzându-se cam cât un sfert din Tunis. Din înaltul terasei pe care Paul Laurens se ducea să picteze, nu vedeai până la mare decât o scară abruptă, terase albe brăzdate ca nişte şanţuri, în care femei îşi întindeau răsfăţul la soare. Seara, tot albul devenea liliachiu, iar cerul se făcea galben-roz; dimineaţa, albul devenea roz pe un cer uşor liliachiu. Însă, după ploile de vară, zidurile se înverzesc, acoperite de muşchi, în timp ce marginea teraselor seamănă cu bogate coşuri de flori.
Tanit este zeiţa feniciană a lunii, venerată şi în Cartagina. Gide vorbeşte despre piscinele romane din Gafsa şi în cartea a VII-a din Nourritures terrestres. 38 (antic.) Cariere de piatră părăsite, servind drept temniţă. 39 Robert Greene (1558-1592), scriitor englez, autor al unor nuvele şi piese de teatru preshakespeariene.
37

Pagina 8 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
Am regretat dalbul, seriosul, clasicul Tunis autumnal, care mă făcea să mă gândesc, seara, hoinărind pe străzi ordonate, la Elena din cel de-al doilea Faust sau la Psyché, „cu lampa de agat 40 în mână”, hoinărind pe o alee din cimitir. Pe străzile largi şi în pieţe, se plantează copaci. Tunisul va fi, astfel, mai atrăgător, însă nimic nu ar putea să-l desfigureze mai mult. Acum doi ani, de pildă, strada Marr ori piaţa Mouton erau încă în aşa fel făcute încât nu ştiai unde te afli, în timp ce Orientul cel mai îndepărtat ori Africa cea mai centrală nu puteau avea, mi se părea mie, un gust al straniului mai uluitor. Era un soi de viaţă diferită şi pe de-a-ntregul realizată extravertit, foarte plină, antică, clasică, aşezată; niciun compromis încă între culturile Orientului şi a noastră, care pare hâdă, mai ales atunci când vrea să civilizeze. Plăci de tablă sau foi de zinc înlocuiesc, încetul cu încetul, împletiturile de stuf, acoperişuri tipice de souk, în timp ce felinare împrăştie pâlpâind lumina, pe zidurile de care, odinioară, se izbea aceeaşi strălucire a nopţii – peste această mare piaţă Mouton, fără trotuare, tăcută, minunată, unde, acum doi ani, cămile şi arabi veneau să doarmă în aerul calduţ al nopţilor cu lună plină. O uşă de moschee se deschidea; câţiva arabi, strânşi în jurul unui felinar, ieşeau, se opreau în stradă şi începeau un cântec religios monoton. Prin souk-uri s-au făcut trotuare. Pe una dintre cele mai frumoase alei, baza micilor coloane care susţin bolta a intrat în pământ. Mici coloane torsadate, verzi şi roşii, cu capitelul masiv şi minuţios lucrat. Bolta este dată cu var, dar abia luminată. Chiar şi în cele mai frumoase zile, aceste târguri sunt aproape întunecate. Cât despre intrarea în pieţe, e o minune; şi nu mă refer câtuşi de puţin la porticul moscheii, ci la cealaltă intrare îngustă, retrasă, adăpostită de un jujubier41, care se apleacă şi face un preambul de umbră micii alei întunecate, care coteşte brusc, pierzându-se de îndată privirii. Însă jujubierul, plin de frunze chiar şi toamna, nu are încă niciuna în primăvara asta. Începe târgul şelarilor; aleea coteşte, pe urmă continuă imprecis. La târgul parfumurilor, Sadouk-Anoun stă întotdeauna aşezat turceşte în prăvălia sa cât un coteţ, pe podeaua mai ridicată, plină de flacoane; parfumurile pe care le vinde astăzi sunt însă false. I-am dat lui Valéry, la întoarcerea la Paris, ultimele două flacoane veritabile, pe care am văzut cum Sadouk-Anoun le-a umplut, cu o pipetă, ca în vremurile bune, cu esenţă de mere şi, picătură cu picătură, cu chihlimbar preţios. Astăzi, marfă pe jumătate ordinară, Sadouk nu mai sigilează, migălos, flacoanele cu ceară curată şi cu fir alb şi nu mi le mai vinde atât de scump. Eram cu Laurens, acum doi ani, când migala sa ne-a amuzat; părea să dea preţ lucrurilor. Cu fiecare înveliş suprapus, parfumul devenea încă şi mai preţios. În cele din urmă, l-am oprit, căci nu ne-ar mai fi ţinut punga. În zadar am căutat, apoi, cafeneaua aceea întunecată, unde nu veneau decât negri masivi din Sudan. Unii aveau un deget de la picior tăiat, semn al sclaviei lor. Majoritatea aveau, prins sub turban, un smoc de flori albe, de iasomie mirositoare, care îi ameţeşte; atârnă pe obraz ca o buclă de păr romantică şi le aşterne pe chip expresia unei moleşeli voluptuoase. Într-atât le place parfumul florilor, că, uneori, nerespirându-l îndeajuns de puternic, îşi înghesuie petale mototolite în nări. În acea cafenea, unul dintre ei cânta, în timp ce un altul spunea poveşti; şi porumbei domestici zburătăceau şi se aşezau pe umerii lor.

40 41

Varietate de cuarţ, dură, de diferite culori. Specie de pom fructifer meridional.

Pagina 9 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
continuare din blogurile altmarius şi altmariusliterar

[…] Tunis, 7 martie Nişte copilaşi se uită, râd şi repetă mimicile obscene ale lui karaghioz. Greoaie gimnastică a spiritului: trebuie să se adapteze până când ajunge să considere aceasta ca fiind ceva firesc... Francezii nu se duc acolo; nu ştiu să meargă acolo; sunt nişte prăvălii mici, nu dai doi bani pe ele. Te strecori înăuntru printr-o poartă joasă. Francezii se duc periodic la nişte lăudăroşi din vecinătate, care fac un tărăboi grozav şi îi atrag numai pe turişti; arabii ştiu la ce să se aştepte, ştiu şi că, din păcate, nu sunt mare scofală nici calul de carton care dănţuieşte, nici cămila din lemn şi stofă, care şi ea dansează, foarte nostim, desigur, dar întocmai ca la bâlci. Puţin mai încolo, se vede însă prăvălia unui karaghioz tradiţional, clasic, simplu, nici nu se poate mai simplu, de o convenţie scenică admirabilă, în care karaghioz se piteşte în mijlocul scenei, între doi jandarmi, care îl caută, numai pentru că-şi lasă căpăţâna-n jos şi nu-i mai poate vedea; şi copiii o iau de bună, înţeleg şi se veselesc. Luând aminte la acest karaghioz şi la vechiul nostru teatru de marionete, s-ar cădea să reînvăţăm arta dramatică, pe care Dl. de Goncourt se încăpăţânează s-o ucidă. KARAGHIOZ. Săliţă întinsă, ziua-n amiaza mare prăvălie-dugheană, care se eliberează seara: o scenă mică, o cortină din pânză transparentă se lasă, fundal pentru umbre. Perpendiculare pe scenă, două bănci, de-a lungul zidurilor. Pentru spectatorii de vază şi locurile rezervate. Mijlocul sălii e plin cu copii de-o şchioapă, care se aşază pe jos, neastâmpăraţi. Toţi ronţăie o groază de seminţe de dovleac uscate în sare, adevărate ispite ale pântecului, care fac ca buzunarul să mi se golească în fiecare seară, dimineaţa umplându-se la loc, cu preţul a doi sfanţi. E drept că le împart cu copiii. Cel mai nostim aici sunt scobiturile din zid, un soi de paturi foarte incomode, precum cuiburile pescăruşilor, la care nu ajungi decât căţărându-te cu mâinile şi din care nu te dai jos, ci te laşi să cazi, şi care nu se închiriază decât pentru o seară întreagă şi numai unor tineri amatori de karagioz. M-am întors aici în multe seri; mai mereu era acelaşi public, pe aceleaşi locuri, ascultând aceleaşi piese şi râzând la aceleaşi poante – ca şi mine. Actorul care face umbrele să vorbească este grozav. […]

continuare pe blogul altmarius2

[…] KARAGHIOZ. Altă prăvălie; sudanezi. Acolo unde se adună sudanezii, arabii nu intră de plăcere. Aici, deci, nu vezi decât negri. Însă în seara asta, îl văd aici şi pe Fedor Rosenberg. Piesa încă nu a început. (Antractele durează întotdeauna mai mult decât piesa care nu ţine niciun sfert de ceas.) Un negru agită şerpi cu clopoţei, un altul bate într-o tobă înaltă, iar cel de-al treilea, uriaş, se bălăngăneşte dinaintea lui Rosenberg; aproape culcat la picioarele noastre, el cântă, improvizând o jelanie monotonă, în care zice, din cât pot înţelege, că e tare sărman, că Rosenberg e înstărit peste poate şi că negrii au întotdeauna trebuinţă de bani. Şi cum pare niţel sălbatic şi cum arabii susţin că în cămilă, în negru şi în deşert nu te poţi încrede multă vreme, n-am pregetat să devenim foarte mărinimoşi. KARAGHIOZ. Altă dugheană. Aici piesa nu e decât pretext pentru întâlniri. Mereu aceleaşi chipuri, în fiecare seară, în văzul binevoitor al jupânului. Un copil de o frumuseţe stranie cântă la cimpoi; toţi se strâng în jurul său; din cauza lui; ceilalţi sunt amanţii săi. Unul cântă la acea tobă ciudată în formă de oală, al cărei fund pare a fi din piele de asin. Cel care cântă la cimpoi face toată averea cafenelei, pare să surâdă tuturor, nefavorizând pe nimeni. Unii îi recită versuri, îi glăsuiesc; el le răspunde, se apropie, dar totul se limitează, cred, adesea, la niscaiva dezmierdări în faţa tuturor, dugheana nu e un bordel; e mai mult o curte a dragostei. Uneori, unul dintre copii se ridică şi dănţuieşte; alteori, doi; dansul se transformă, atunci, într-un soi de mimică destul de sugestivă. Piesa este mai întotdeauna obscenă. Mi-ar plăcea să aflu istoria karaghiozului. Trebuie că e tare veche. Mi s-a zis că îşi are obârşia în Constantinopol şi că, oriunde altundeva, mai puţin în Constantinopol şi Tunis, poliţia i-ar fi interzis reprezentaţiile. Iată piesa pe care am văzut-o cel mai des. Un arab deschide o baie turcească. Fatima, împreună cu proxeneta sa, se duc acolo. Karaghioz, obscen, cere să intre. Numai lui, care ar avea cea mai mare trebuinţă, prăvălia îi rămâne inaccesibilă. Toţi, unul câte unul, îşi fac apariţia: o întreagă suită de tipi tradiţionali; arabul de la ţară, fumătorul de haşiş, turcul, jidanul, poliţistul. Femeia se aşază în pragul uşii; fiecare nou venit zice două vorbe; ea îi sărută cu nesaţ, iar ei intră, în vreme ce Pagina 10 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
karaghioz sare pe fiecare dintre ei netam nesam; sunt violaţi unul după altul, fiecăruia îi vine rândul, nimeni nu are scăpare. Chiar şi femeia, la urmă de tot, convinsă la vederea unui urcior cu lagmy. Karaghioz o posedă; de îndată îi face un copil. Scena este destul de duioasă, Karaghioz este vrăjit de opera sa şi de cât de dotat pare să fie micuţul. Cel dintâi strigăt al pruncului este pentru a cere o femeie. O marionetă iese din baie; Karaghioz îi scarmănă grozav şi asta-i tot. Karaghioz este super uomo. Karaghioz nu este permis decât în timpul ramadanului. Timp de patruzeci de zile se posteşte din zori până-n seară, post negru; nici mâncare, nici băutură, nici tutun, nici parfumuri, nici femei. Toate simţurile nepermise ziua, îşi iau revanşa noaptea, şi lumea se veseleşte cât se poate. Mai sunt, desigur, şi arabi foarte religioşi, a căror noapte de ramadan, după o masă foarte frugală, este petrecută în meditaţii şi rugăciuni; cum mai sunt şi unii care continuă să se veselească chiar şi-n timpul zilei. Dar asta nu se obişnuieşte decât în oraşele mari, pe care francezii le-au adus la desfrânare; arabii ţin la obiceiul lor şi mai toţi sunt nişte practicanţi foarte conştiincioşi. Ieri seară am vrut să revăd, înainte de a pleca, toate rarităţile şi ciudăţeniile ce mi-au fost date să le văd în Tunis. Îmi voi aminti că am urmat îndelung acea muzică militărească ce se reîntorcea în cartierul ei, extrem de sonoră, corectă, frumoasă şi triumfătoare, în vreme ce, prin pieţe, în port şi pe bulevardele franceze, focuri de Bengal formau, prin frunzişul falşilor arbuşti de piper, un fabulos filigran trandafiriu. Câţiva arabi de-abia dacă şi întorceau privirea în trecere; muzica difuză din cafenelele lor nu contenea. Mulţi îşi aduc aminte, cred, ziua în care, pentru prima dată, această muzică a intrat în oraşul lor înfrânt. Aş fi fost curios să aflu dacă nu purtau în ei doar ură faţă de francezi. Am căutat plăcerea de-a lungul străzii Marr; însă mie îmi părea rău după Halfaouine. O cafenea maură este, în general, destul de mare, drăguţă, dar acolo eşti tolerat cu greu. De aceea, francezii nu vin mai niciodată aici. Îi atrage mai degrabă vânzoleala din Halfaouine, în timp ce celelalte cartiere rămân goale. Un negru bătrâior se porni să dănţuiască grotesc, în sunet de cimpoaie şi în ritmul tobei. Ajung la Halfaouine pe bulevardele întunecoase. Nicio vânzoleală; nimic ieşit din comun. Înspre dimineaţă, l-am găsit pe Rosenberg în aceeaşi dugheană de karaghioz în care îl dusesem în prima zi. Pricepe acum de ce e mai bine să revii cu regularitate în aceleaşi locuri, ca să cunoşti nu multe chipuri, cât să le cunoşti bine. Arabii se obişnuiesc cu tine, te socotesc mai puţin ciudat, iar obiceiurile lor, mai întâi tulburate, se readaptează. […] […] El Kantara Am ajuns pe la asfinţit; grozavă zi. Athman a ajuns acolo de dimineaţă, a dormit niţel ziua-n amiaza mare, dar ne aştepta deja de o oră la gară. Şi i se părea că o face de prea multă vreme. „Şi totuşi, mi-a zis el, mă gândeam: acu’ aştept de mai bine de-un ceas; înainte aşteptam câte un an întreg.” Trei burnuzi; o cămaşă fără mâneci, din mătase albă, dublată cu mătase albastră şi împodobită cu găitane roşu-stacojiu; vesta sa din postav albastru, uriaşul turban din sfoară brună care strânge stofa albă şi fină care tot cade, îi mângâie obrazul şi-i flutură sub bărbie. Înfăţişarea asta îl transfigurează; anul trecut, cum n-avea decât şaisprezece ani, purta numai turbanul simplu de copilandru; la şaptesprezece ani, şi-a dorit turbanul complicat al bărbaţilor. Athman a cheltuit tot ce are pentru „costumul” său; s-a făcut frumos pentru această revedere. Dacă nu ne-ar fi ieşit înainte, de-abia dacă l-aş fi recunoscut. Seara se lăsa uşor, am străbătut trecătoarea, iar fabulosul Orient ni s-a înfăţişat în paşnica sa strălucire. Ne-am adăpostit sub palmieri, lăsându-l pe Athman în drum să aştepte trăsura ce urma să ne ajungă din urmă. Recunoşteam toate zgomotele – al apei şiroind şi al păsărilor. Totul era ca înainte, liniştit, iar sosirea noastră nu schimba nimic. În trăsură, am mers de-a lungul oazei, până departe. La întoarcere, soarele asfinţea; ne-am oprit în dreptul uşii unei cafenele maure, imediat ce Ramadanul s-a încheiat. În ogradă, nu departe de noi, se băteau nişte cămile în rut. Un paznic striga la ele. Turmele de capre se întorceau; picioarele lor grăbite făceau, ca şi anul trecut, acelaşi zgomot de aversă uscată. Pe deasupra tuturor caselor de pământ, s-a ridicat un abur subţire, un fum albăstrui care a învăluit şi a îndepărtat de în dată oaza. Cerul, la apus, era de un albastru foarte clar, atât de adânc, încât părea încă preaplin de lumină. Tăcerea devenea minunată. Nu-ţi puteai închipui niciun cânt. Am simţit că iubesc aceste meleaguri mai mult decât oricare altele, poate; căci aici, mai mult decât oriunde altundeva, poţi contempla. Biskra Ieri, ne aflam în grădini; am străbătut aleile care mai întâi ne-au dus la N’Msid, apoi la Bab-el-Derb. Am ajuns la vechiul fort şi ne-am întors prin Sidi-Barkat. Plimbarea nu se mai termina, iar Em. era ostenită. Athman era cu noi, Fedor Rosenberg aşijderea; iar Larbi ne însoţea. Ne-am băut cafeaua la intrarea în N’Msid, dinaintea albiei uedului şi a munţilor din Aures. Îmi place, totuşi, mai mult întinderea vagă a deşertului, de pe partea cealaltă, decât peisajul acesta. Larbi juca domino cu noi, fermecător şi trişor sadea. Îl aştept pe Jammes cu o plăcută nerăbdare. Pământul vorbeşte aici o limbă diferită, dar pe care acum o înţeleg. Pagina 11 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
Anul trecut, camera mea se afla la parterul hotelului; dacă deschideam fereastra, nimic nu mă mai despărţea de exterior decât înălţimea pervazului, pe care îl puteai sări dintr-o mişcare; Sadek, fratele mai mare al lui Athman şi alţi câţiva din vechiul Biskra, veneau, în timpul Ramadanului, să-şi odihnească oasele la mine, înainte de a se întoarce în satul lor. Aveam curmale, prăjituri, siropuri şi dulceţuri. Era noapte; Sadek cânta la fluier şi rămâneam tăcuţi vreme îndelungată. Noaptea nu trăgeam decât obloanele, ca să intre toate zgomotele de afară care, în fiecare dimineaţă, mă trezeau înainte de zori; mă duceam, atunci, la marginea deşertului, să văd răsăritul soarelui. Tot atunci trecea şi turma lui Lascif, formată din caprele săracilor care, neavând grădină, îi erau lăsate lui în grijă; Lascif le mâna să pască în deşert. Înaintea zorilor, mergea bătând din poartă în poartă. Uşile se deschideau şi câteva capre erau lăsate să vină la el. Ieşea din sat cu mai bine de şaizeci. Se ducea cu ele foarte departe, înspre fântâna Caldă, unde sunt verigei şi laptele-cucului. Printre capre era şi-un ţap uriaş, pe care încăleca uneori, mi-a spus el, când drumul devenea obositor, sau când voia să-şi omoare timpul, căci el nu ştia să cânte la fluier. Într-o dimineaţă, cum plecase fără a trece prin faţa ferestrei mele, m-am dus în deşert după el. Îmi place deşertul nespus de mult. În primul an, mă înspăimânta niţel, din pricina vântului şi a nisipului său; apoi, neavând vreun alt scop, nu mă mai puteam opri şi oboseam foarte repede. Preferam căile umbroase de pe sub palmieri, grădinile din Oaurdi, satele. Anul trecut, în schimb, m-am plimbat mult de tot. Nu aveam alt scop decât să mă îndepărtez cât mai mult de oază. Mergeam; mergeam până ce mă simţeam în sfârşit cu totul singur pe câmpie. Şi-atunci, începeam să privesc. Nisipurile catifelate lăsau să se vadă, pe povârnişul umbrit al dunelor, urme de insecte; colochinta se usca, licuricii zburătăceau, fiecare suflare isca foşnete miraculoase şi, din pricina imensei linişti, se auzea până şi cel mai imperceptibil zgomot. Din când în când un vultur se zvânta pe duna cea mare. Nemărginirea asta monotonă îmi părea de o diversitate cu fiecare zi mai multiformă. Îi cunoşteam pe păstorii turmelor nomade; mergeam să-i întâlnesc; mă întindeam la vorbă cu ei; unii cântau la fluier. Uneori, şedeam îndelung în preajma lor, fără a face ceva anume; aveam întotdeauna la mine o carte, însă nu o deschideam mai niciodată. Ades, mă întorceam abia seara. Athman, cel căruia îi povesteam despre expediţiile mele, mi-a spus că oricând acolo mă putea paşte primejdia, pentru că arabii care mişună prin împrejurimile oazelor îi tâlhăresc pe veneticii pe care-i simt că nu se pot apăra; era de datoria lor să mă atace. Din ziua aceea, el a ţinut să mă-nsoţească; dar, cum nu-i prea plăcea să meargă, ieşirile mele s-au scurtat, după care au contenit. Athman citeşte aidoma lui Bouvard şi scrie precum Pécuchet. Învaţă cu sârg şi copiază tot ce se nimereşte. Preferă La Joie de Maguelonne de Herold, mai degrabă decât La Tentative amoureuse; găseşte Tentativa mea prost scrisă. „Dumneata foloseşti prea mult cuvântul iarbă”, mi-a zis. Îi împrumut O mie şi una de nopţi. Într-o seară, ia cu el cartea la Bordj Boulakras, unde doarme, ca să o citească împreună cu amicul său Bachaga. A doua zi, se întoarce abia la ora 10, încă tehui de somn; au citit amândoi povestea lui Aladdin sau Lampa fermecată până la 2 noaptea, spune el; şi adaugă: „Ah! Am petrecut amândoi o grozavă seară nocturnă!” Nocturnă însemna, pentru el, atunci când stai de veghe. […]

La capătul oazei, pe ruinele goale din vechiul fort pe lângă care am trecut noi în acea noapte cu lună plină, nişte arabi îmbrăcaţi în alb, întinşi pe pământ, vorbesc încet, în timp ce unul cântă uşurel dintr-un fluier. „Vor face o noapte nocturnă, mi-a zis Athman, torcând file de poveste.” Vara, nu ar mai avea nimeni curajul să se întindă aşa; scorpionii şi viperele cu corn, pitite ziua în nisip, ies noaptea şi dau târcoale. Mai încolo, coborâm din trăsură; nu mai sunt palmieri; noaptea pare să întindă deşertul plin până la marginea limpezimilor albastre. Până şi Jammes tăcea. Şi, brusc, Athman, cuprins de lirism, pune jos burnuzul, îşi prinde cămaşa fără mâneci şi face roata sub clar de lună. Athman a dat peste nu ştiu ce „Vieţi ale oamenilor iluştri”; şi, acum, în legătură cu cămilele, citează din Buffon sau Cuvier; nu mai vorbeşte despre prietenie fără a-i pomeni pe Henri IV sau Sully, de curaj, fără Bayard şi despre Ursa Mare, fără Galileo... Îi scrie lui Degas trimiţându-i un baston din tulpină de palmier; îi zice: „Îmi place că nu vă plac evreii şi că citiţi Libre parole şi că socotiţi, ca şi mine, că Poussin este un mare pictor francez.” Jammes se distrează, punându-l să-i citească versurile astea, pe care le improvizează, în timp ce aşteptăm trăsura care trebuie să ne ducă la Droh: Scumpul meu amic Athman, pomii ce rodesc migdala, coacăza şi dulci smochine există pentru a sta bine la umbra lor când mare-i osteneala. Rămâi aşa înţepenit când pe la ochi vine Moş Ene. Eşti fermecat de-atâta lene. Pagina 12 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
În grădin-ai auzit Că dedesubt cântă o apă Ca o femeie-arabă. Te simţi bine când ţi-e lene, când pe la ochi vine Moş Ene ca-n somn eşti pus, te simţi bine, Athman, în lenea mare că zici că te-ai dus. De când e Jammes acolo, Athman petrece zi şi noapte compunând versuri. Îl interesează mai ales ca rima să fie foarte bogată. Îi place să facă până şi calambururi. Uneori, el nimereşte nişte soluţii drăguţe: Pe sub palmieri, nu mai e pic de armonie... sau: ... Cel ce cunoaşte iubirea a gustat din apa amară Şi nu îl mai interesează timpul. El citeşte, în continuare, cu sârguinţă O mie şi una de nopţi; ştie pe dinafară povestea lui Aladdin şi acum îşi semnează scrisorile: „Athman sau Lampa fermecată”. Jammes îmi dă bastonul său. E lemn de arbore de fier şi e luat din „Insule”; îi amuză pe copiii de pe-aici, pentru că are la un capăt un cap de ogar; e lucios ca jadul şi totuşi atât de grosolan, încât ai zice ca a fost cioplit cu cuţitul. Niciodată nu am mai văzut ceva atât de bizar. Pe lungul lemnului, nişte versuri, scrise cu majuscule, din care iată câteva, încântătoare: O veveriţă-avea o Roză în gură, un măgar O luă de nebună. Şi astea, cu care nu uita niciodată să-şi înceapă scrisorile: Un zumzet surd În hăţişurile inimii mele. Touggourt, 7 aprilie Un săpător de puţuri arab este decorat astăzi. Arabii aveau săpători de puţuri înainte de apariţia companiilor de foraj şi a fântânilor arteziene. Uneori, trebuie să cauţi până la şaptezeci şi chiar optzeci de metri sub pământ apa care să ţâşnească. Sunt oameni care coboară până acolo. Şi care au fost instruiţi de tineri cu treaba asta grea, însă dintre care mulţi mor. Trebuie să străbaţi trei straturi de pământ şi două de apă: primul este stagnant, al doilea doar ascendent, până ajungi la ultimul, în sfârşit, cel care ţâşneşte. Apa iese atunci uneori grozav de limpede, din abudenţă, dar mai întotdeauna plină de sodă şi magneziu. Efortul acestor fântânari plonjori de a lucra sub apă este de neimaginat; fântânarul decorat era, zice-se, dintre cei mai curajoşi; făcuse, se pare, un puţ, un culoar, în mijlocul apei, în care apa să nu poată pătrunde, în care a continuat să lucreze, să sape, şi asta în două rânduri, prin cele două straturi lichide; a fixat, apoi, o conductă pentru apa curată, care trebuie să iasă prin apa stagnantă, fără a se murdări din cauza contactului cu cea stătută. In chiar ziua decorării, într-unul din acele puţuri pătrate şi formate din trunchiuri de palmieri, am văzut un bărbat, prins cu o funie, coborând la şaizeci de metri adâncime, ca să repare o avarie. Aşadar, săpătorul de puţuri arab a fost decorat; seara, el a înnebunit. Stratul de apă stagnant, la Touggourt, este aproape neted. Nu mai sunt apele frumos curgătoare din Chetma sau canalele mobile din Biskra, ci nişte şanţuri stătute, puturoase, pline de ierburi murdare; mai există însă un râu care încă străbate oaza, înţelept răsfirat pe sub palmieri. La fundul lui, printre ierburi, se târâie nişte şerpi de apă. Oaza este înconjurată de nisipuri, pe care, ieri, o furtună înfricoşătoare le vântura. Orizontul părea că se trage înspre noi precum o pătură cu care te înveleşti; nu mai puteai vedea nimic, abia de puteai respira. Nu departe de oraş, se găseşte un cimitir mizerabil, pe care nisipul l-a acoperit puţin câte puţin; de-abia dacă se mai disting câteva morminte. În deşert, ne bântuie ideea morţii; şi, ce-i minunat, e că nu e tristă. La Biskra, îndărătul vechiului fort, taman în centrul oazei, ploile au săpat în vechiul cimitir şi, cum morţii sunt îngropaţi direct în ţărână, osemintele descoperite sunt, într-unele locuri, la fel de multe precum pietrele. Furtuna de nisip a ţinut până-n seară; la apusul soarelui, ne-am suit în minaret. Cerul era cenuşiu, palmierii erau spălăciţi; oraşul, de culoarea ardeziei. De la răsărit, bătea o vântoasă teribilă, ca un suflu de blestem divin prevestit de către prooroci. Şi, în dezolarea aceasta, am văzut îndepărtându-se o caravană. Uladele dansează aici mai bine decât la Biskra şi sunt mai frumoase: de altfel, numai aici le-am văzut dansând atât de bine. Ne-am întors aici, nesătui încă de dansul acesta grav şi tărăgănat, aproape numai din braţe şi încheieturi, foarte decent; zăpăciţi, aproape extenuaţi de muzica aceasta repetitivă, iute, alunecoasă, care parcă Pagina 13 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
se împotriveşte, care împinge la extaz şi care nu încetează nici măcar când pleci, şi care mă bântuie încă, în unele seri, exact în acelaşi chip ca şi deşertul. Mi-ar fi plăcut ca noaptea aceasta s-o petrec afară, în locul în care fac popas caravanele; focuri din mărăcini stăteau de veghe; în jur, nişte arabi vorbeau în şoaptă; alţii cântau; au cântat toată noaptea. Athman îmi spune povestea femeii lui Urie. După tradiţia arabă, David, căruia i se spune Daoud, ajunge în cele din urmă pe terasa de la etaj, de unde putea fi văzută Bethsabe, urmărind, în palatul său, din sală în sală, un porumbel de aur. Athman povesteşte: „... Evreul îi spune că Moise are dreptate şi că Domnul îi va aduce la El mai întâi pe evrei, apoi pe arabi, şi poate chiar şi pe creştini. Creştinul zice că Hristos are dreptate şi că Domnul va lua la El pe creştini, dar şi pe arabi, şi chiar şi pe evrei. Arabul îi zice că Mohamed are dreptate şi că Domnul urma să-i ia în raiul său pe arabi, închizându-le porţile evreilor şi creştinilor care nu se vor fi convertit. Şi după ce îi va fi auzit pe toţi trei, s-ar fi grăbit să se facă musulman.” Creştinii au drept de întâietate faţă de musulmanii care zic, şi se complac să-mi spună că un creştin care rosteşte, înainte de a muri, formula Crezului islamic: „Dumnezeu este Dumnezeu, iar Mohamed este profetul meu”, intră înaintea unui arab în rai. „Rumii, mai zic, ne sunt superiori în multe privinţe, dar sunt mereu înspăimântaţi de moarte.” Touggourt, 9 aprilie Arabi instalaţi în piaţă; se aprind focuri; fum aproape invizibil în întuneric. Ne găseam în înaltul moscheii când muezinul s-a urcat să intoneze apelul la rugăciune. Soarele se lăsa, ca pentru veşnicie, peste nemărginitul câmp sleit de puteri. Nisipul de-aici, mult timp mai spălăcit, a devenit mai negru decât cerul. Suferisem ziua-ntreagă din pricina soarelui şi răcoarea serii ne aducea, în sfârşit, desfătare. Nişte copii se jucau în piaţă şi câţiva câini lătrau pe terasele caselor. Glasul muezinului umplea cupola mică ce depăşea minaretul, deasupra noastră; prelungit, aşa, pe o singură notă, semăna cu dangătul unui clopot ; apoi, se oprea atât de repede, încât lăsa un gol în aer. Caravanele se puneau în mişcare, uşor, iar sufletul ni se umplea de exaltare şi de nelinişte, întrucât nu cunoştea scopul nesfârşitei lor rătăciri. Din pricina teribilei secete, anul acesta au murit toate vitele, iar carnea se găseşte atât de greu, că lumea trebuie să mănânce cămilă. Părăsind oraşul, se vede, sub un mic acoperiş format din crengi de palmier uscate, una din acele fiare uriaşe, îmbucătăţită, cu carnea vânătă şi care se umple de muşte de cum nu le mai alungi. Pe aceste meleaguri, muştele sunt numeroase precum descendenţii lui Avraam. Îşi lasă ouăle pe mortăciunile abandonate, oi, cai sau cămile, lăsate să putrezească la soare; larvele lor se hrănesc nestingherite, apoi, în roiuri, în hoarde, se îndreaptă către oraşe. Îţi intră în gură, în nas, te gâdilă, te năpădesc, te acoperă; fac să vibreze zidurile, în timp ce tejghelele măcelarilor şi băcanilor zumzăie de pofta lor. La Touggourt, vânzătorii au un fel de pămătuf din ramuri de palmier cu care încearcă să i le transfere vecinului. La Kairouan, sunt atâtea, că cel mai bine e să nu mai faci nimic. Vânzătorii nu le mai alungă decât atunci când un client cere să i se arate marfa. Trăsura noastră, la sosire, era învăluită într-un nor. La hotel, farfuriile şi paharele sunt ţinute sub nişte capace de metal care nu sunt date la o parte, ridicate, decât atunci când se mănâncă şi bea. M’Reyer, 11 aprilie Şoturi42 faimoase învăluite de năluci. Din înaltul unui deal nisipos, după nesfârşita întindere a deşertului, îţi zici: „Iată! Marea!” Într-adevăr, o nesfârşită mare albastră, cu bărci şi insule, o mare pe care ţi-o imaginezi adâncă, şi sufletul ni-i, gata, răcorit. Te apropii, atingi malul, şi, dintr-o dată, ca prin farmec, albastrul acesta dispare, nefiind, de fapt, decât o reflexie a cerului pe o albă crustă sărată, fierbinte când o calci, dureroasă când o priveşti, incredibil de uimitoare; în care pasul se-afundă, fragilă, căci nu este decât suprafaţa subţire a unei mări de noroi mişcător în care caravanele îşi găsesc sfârşitul. La acel dineu al ofiţerilor, maiorul de lângă mine îmi câştigă interesul vorbindu-mi despre Sud. Multă vreme, el a trăit la Urgala: venea chiar din El-Goleah şi îşi amintea de marşul soldaţilor prin nisip. Adesea, în nisipurile astea mişcătoare, fierbinţi şi tremurând sub soare, îi apuca un soi de vertij neobişnuit, care-i făcea să simtă cum, sub paşii lor, solul se înmoaie necontenit; chiar şi când stai locului, clătinatul nu încetează şi solul pare să-ţi fugă de sub picioare. Uneori, în aceste momente, întâlneau, în mijlocul nisipurilor înfricoşătoare, un filon îngust de calcar, ceva aglomerat, dur, larg atât cât să le permită soldaţilor, pe rând, să-şi aşeze o clipă picioarele şi să-şi mai tragă sufletul după această încercare grea. Pentru a pedepsi un soldat, i se ordona să „ţină urma”; or să mărşăluieşti în coada trupei e ucigător; cei din faţă nu-şi pot permite să-şi facă griji din pricina întârziaţilor; şi-aşa se răzleţesc câteodată... cine rămâne în urmă cade, este înghiţit de deşert. Cei din coadă aleargă, de aceea, în prăfăraia sufocantă ridicată de trupă şi, dacă rămân în urmă, pe acest meleag atât de moale, cu atât mai moale cu cât a fost călcat înainte de ceilalţi, s-a
42

Lac sărat care seacă pe timp de secetă (devenind depozit de sare).

Pagina 14 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
sfârşit; rămân să se uite cum ceilalţi se îndepărtează; în timp ce vulturii care tâlhăresc în urma batalionului în marş se opresc, aşteaptă, apoi se apropie. Prin nisipul acesta, adesea, lucesc precum mica nişte cristale de ghips, rămăşite în „vârf de lance”; pe drumul către Droh, am găsit nişte pietre care, sfărâmate, erau în interior transparente ca sticla. Pe drumul către El-Oued, am cules nişte flori de mină stranii, cărora li se zice Roses du Souf şi care, cenuşii ca nisipul, sunt, de fapt, o mână de nisip conglutinat. Biskra Zgomotul tobei negre ne atrage. Muzică neagră. De câte ori n-am auzit-o anul trecut! De câte ori nu mam ridicat de la birou pentru a o asculta! Niciun ton; doar ritm; niciun instrument melodic, doar tobe lungi, tamtamuri şi crotali... Florentes ferulas et grandia lilia quassans 43, crotali care, sub mâna lor, fac un zgomot ca cel al unei averse. În trei, ei execută nişte bucăţi veritabile; ritm impar, în mod bizar întrerupt de sincope, care înnebuneşte şi trezeşte toate emoţiile cărnii. Aceştia sunt cântăreţii de la ceremoniile funebre, voioase, religioase; iam văzut, în cimitire, acompaniind beţia bocitoarelor; într-o moschee din Kairouan – exasperând nebunia mistică a aissaouaşilor. I-am văzut scandând dansul bastoanelor şi dansurile sacre din mica moschee din Sidi-Maleck. Şi, întotdeauna, eram singurul francez care-i vedea. Eu nu ştiu pe unde umblă turiştii; bag seamă că ghizii recunoscuţi le arată o Africă lipsită de valoare, şi asta doar ca să-i ferească pe arabii iubitori de tihnă de musafirii nepoftiţi; căci nu am întâlnit niciodată pe vreunul în apropierea unui lucru deosebit; şi nici chiar, din fericire, decât foarte rar, în vechile sate din oază, în care eu mă întorc întruna, sfârşind prin a nu mai speria pe nimeni. Totuşi, hotelurile sunt pline de călători, care cad însă în plasa unor ghizi şarlatani, plătind foarte scump ceremoniile falsificate la care asistă. Nici anul trecut, nu era urmă de francez la nocturna aceea nemaipomenită, la care am fost prezent, aproape întâmplător, chemat doar de sunetul tobei şi de ţipetele femeilor. Sărbătoarea se ţinea în satul negru: un cortegiu dansant de femei şi de cântăreţi urca pe drumul mare, urmat de purtătorii de torţe şi de un grup de copii care râdeau şi trăgeau de coarne un ţap mare şi negru, împodobit cu bijuterii şi stofe. Avea brăţări în coarne, un inel uriaş din argint în nări; la gât avea salbe; şi era acoperit cu o zdreanţă de mătase stacojie. În gloata care venea din urmă, l-am recunoscut pe marele Ashur; el mi-a explicat că ţapul acela urma să fie sacrificat chiar în acea seară, ca să-i aducă noroc satului; mai înainte însă, era plimbat pe străzi, pentru ca spiritele rele din case, care rămân în prag, să intre în el şi să dispară. Muzică neagră! De câte ori, departe de Africa, nu mi s-a părut că te aud, şi, atunci, deodată, se refăcea în jurul tău întregul Sud; până şi la Roma, pe Via Gregoriana, când mă trezeau camioanele grele, care treceau în zori. Salturile lor surde de pe pavaj, somnoros încă, puteau pentru o clipă să mă înşele, pentru ca, apoi, să mă mâhnesc peste măsură. Am auzit muzică neagră şi azi dimineaţă, însă nu la o serbare obişnuită. Cântau în curtea interioară a unei case private şi, la-nceput, nişte bărbaţi, din prag, au vrut să ne gonească; însă câţiva arabi ne-au recunoscut şi ne-au înlesnit intrarea. Am fost mirat, de cum am intrat, de mulţimea de evreice strânse acolo, frumoase foc şi bogat înveşmântate. Curtea era plină; abia dacă mai era ceva loc pentru dans, în mijloc. Te sufocai de-atâta colb şi căldură. Din fereastra de sus, se prelingea o rază mare, prin care se aplecau, ca de la un balcon, o mână de copilandri. Scara, care urca până la terasă, era şi ea înţesată de lume, toţi atenţi, cum eram şi noi; ceea ce ni se arăta era însă groaznic. În mijlocul curţii, un bazin uriaş de aramă, plin cu apă. S-au ridicat trei arăboaice; şi-au despuiat veştmântul de deasupra, ca să danseze, şi-au despletit părul dinaintea bazinului, după care, aplecânduse, l-au răsfirat peste apă. Muzica, deja foarte puternică, s-a încins. Lăsându-şi pletele ude pe spate, au dansat ceva vreme; era un dans sălbatic, înverşunat, din tot corpul şi pe care nu ţi-l poţi imagina în niciun chip, până nu lai văzut prima dată. Conducătoarea dansului era o negresă care ţopăia în jurul bazinului şi avea în mână un baston din care bătea din când în când în marginea acestuia. Ni s-a spus pe urmă ceva ce începusem să înţelegem, şi anume că toate femeile care dansau în ziua aceea (şi, uneori, sunt extrem de multe, în zile ca acestea) erau – atât evreice, cât şi arăboaice – nişte isterice posedate. Fiecare, la rândul ei, îşi cumpăra dreptul de a dansa, iar bătrâna negresă cu baston era o vrăjitoare recunoscută care avea harul exorcizării şi ştia să scoată demonii din corpurile femeilor şi să-i arunce în apa împrospătată. Prihănită, aceasta era aruncată în stradă. Cea care ne-a spus a nu ştiu câta oară toate astea era frumoasa evreică Goumarr’ha, care, din credinţă şi dintr-un fel de ruşine, nu vorbea cu plăcere despre acestea toate, întrucât mai an, având trupul grozav muncit de isterie, participase şi ea la horă, „nădăjduind să afle aici o uşurare a necazurilor sale”. Mai apoi însă, s-a îmbolnăvit de-a binelea şi bărbatul ei, aflând că a dansat la sărbătoarea vrăjitorească, a snopit-o în bătaie, că trei zile i-au trebuit să se ridice din pat. Dansul se însufleţea; femeile, buimăcite, înnebunite, căutând inconştienţa cărnii sau, mai bine, pierderea sentimentului, se lăsau pradă crizei în care, odată corpul lor scăpat din ghearele spiritului, exorcismul poate acţiona liber. După sfârşeala asta de-o clipită, asudate, pe moarte, copleşite de urmările crizei, se duceau să se bucure de o pace eliberată. Acum, stau în genunchi dinaintea bazinului; cu mâinile încleştate de marginea sa şi cu trupul legănânduse de la dreapta la stânga, înainte şi înapoi, repede, aidoma unui pendul furios; părul lor loveşte apa, apoi le
43

Bucolicele lui Vergiliu, X, v. 25. Pagina 15 din 16

Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
stropeşte umerii; la fiecare unduire scot câte-un ţipăt grav, ca acela al tăietorilor de lemne care dau cu cazmaua; apoi, deodată, se prăbuşesc pe spate, ca şi cum ar ieşi din epilepsie, cu spume la gură şi cu mâinile contorsionate. Duhul rău le-a părăsit. Atunci, vrăjitoarea le ia, le întinde, le şterge, le freacă, le trage şi, aşa cum se face în cazul isteriei, apucându-le de încheietura mâinii şi ridicându-le pe jumătate, le apasă, cu talpa sau cu genunchiul, pe pântece. În ziua aceea, ni se zice, au trecut prin mâinile ei mai bine de şaizeci de femei. Cele dintâi se mai zvârcoleau încă, în timp ce altele se ridicau deja. Pe una dintre ele, pitică şi gheboasă, îmbrăcată cu o gandura verde cu galben, n-aveai cum s-o uiţi; părul, precum cărbunele, o ascundea cu totul. Au dansat şi nişte evreice. Au ţopăit aiurea, ca nişte sfârleze în delir. Nu le-a trebuit decât un salt pentru a recădea de îndată, ameţite. Altele erau mai rezistente... Nebunia lor ne vrăjea; am şters-o repede, nemaiputând rezista. Biskra „Cine-a născocit muzica?”, întreabă Athman; îi răspund: „Nişte muzicieni”. Nu-i mulţumit; insistă. Îi răspund, atunci, grav că Dumnezeu. „Ba, zice el repede, mai curând dracul.” Şi îmi lămureşte că, pentru arabi, toate instrumentele muzicale sunt instrumente ale iadului, mai puţin viola cu două coarde, căreia nu i-am reţinut numele, cu mâner lunguieţ şi a cărei cutie de rezonanţă este făurită dintr-o carapace goală de ţestoasă. Cântăreţii din pieţe, poeţii, profeţii şi povestitorii cântă, cu un mic arc, din această violă şi se acompaniază uneori atât de suav, încât, zice Athman, „parcă se deschide o poartă din cer”. Cântăreţii şi poeţii ăştia mă intrigă. Ce cântă ei? Şi păstorii de capre, care-şi întrerup cântarea din fluier? Şi Sadek, cu guzla44 sa? Şi chiar şi Athman, singur ori împreună cu Ahmed, fiecare călare pe calul său, la Touggourt? [...] Numai pe cele nescrise le cântă cântăreţii din pieţe, aşezaţi pe jos ori îcafenele, ă o ceată de arabi tăcuţi, care stau în jurul lor, sau le îngânsoi de dialoguri pe care le ascult, dar din care nu pot să-nţeleg o iotă. Athman, pe care îl iau la întrebări, răspunde: „Dar nu, nu sunt vorbe; e pur şi simplu poezie!” Pentru că tot insist, am reuşit, zilele astea, săn pragul unei şi numai pe acestea le ascultă ca să-şi ţină de urât în singurătatea drumurilor lor. Nu ştiu dacă ele vor plăcea cuiva care nu cunoaşte meleagurile astea; mie însumi îmi vine greu să zic că mi se par foarte frumoase ori că aş considera tradiţia orală a acestei poezii arabe, vechi ori moderne, demnă să facă parte din folclor. La anul, poate, voi încerca să adun cânturile astea într-un volum. Iată acum doar două dintre ele; le citez aici întocmai aşa cu mi le-a dat Athman, neintervenind decât la ortografie: I Timp de doi am am încetat să mai fac dragoste şi-am devenit religios. Am făcut drumul spre Nord; am găsit-o pe Baya în sărbătoare. Ea mi-a pus daracul şi cerceii aceştia, Şi pumnalul, şi oglinda... Părul îi coboară pe-o parte şi pe-alta, Tras parcă-n aur, bine-i mai stătea. Nu-i om să-l poată cumpăra. În afară de ea sau de mine... Fetele mi-au cerut niscaiva bănuţi; Dar eu, slab (eu sunt sărman), Voi vinde mâine ceva oi Pentru drăguţele cu inele gingaşe. II Azi, trecând, şi-a-ntors privirea; Avea o curea din aur, ciucuri, pe şolduri, atârnând. Mă chinuie amarnic rochia sa albă. Petrece-voi noaptea toată alergând Făcând toţi câinii să mă latre. Dacă ar fi Ramadanul un bărbat, Eu însumi i-aş frânge genunchii; Însă Ramadanul de Domnul ni-i dat; Şi eu şi tu primim suferinţele sale.

44

Un soi de vioară cu o singură coardă.

Pagina 16 din 16

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful