Jurnalismul și cultura populară

John Hartley

Introducere: Cultura populară și studiile jurnalistice Acest capitol descrie cultura populară ca adevărata origine a jurnalismului modern, prin origine referindu-ne atât la începuturile istorice empirice din timpul Revoluției Franceze și Marea Britanie în perioada de industrializare, cât și la primele principii teoretice în contextul cărora cultura populară este subiectul sau sursa jurnalismului, nu obiectul sau destinația acestuia. Așadar, susțin că relațiile dintre jurnalism și cultura populară și implicit dintre studiile jurnalistice și studiile culturale trebuie studiate în primul rând din perspectivă istorică. În aceste istorii se poate distinge împletirea celor două modele contrastante definitorii ale comunicării și determinării. Într-unul consumatorii de știrii/noutăți sunt un efect al media, iar în celălalt sunt o sursă de creare a sensului. Un model conduce la jurnalismul expert, reprezentativ, iar celălalt la emancipare și auto-reprezentare. Ambele sunt prezente pe parcursul istoriei media moderne, chiar dacă pe parcursul lungilor domnii ale baronilor presei și monopolurilor de emisie, modelul de sus în jos (top-down) a fost predominant. Această predominanță este în momentul de față în criză, iar eu susțin că atenția academică acordată relațiilor istorice dintre jurnalism și cultura populară pot ajuta la explicarea mizelor acestei crize. Există două învățăminte de ordin metodologic ce pot fi trase din această istorie. În primul rând, jurnalismul propriu-zis nu este punctul fundamental de diferențiere. Practica jurnalistică a evoluat atât prin tradiția expertă cât și prin cea emacipaționistă. În al doilea rând, modelul culturii populare, fiind bazat pe noțiunea implicită de audiență activă, a primit o susținere puternică în epoca recentă datorită creșterii numărului de inovații produse de utilizatori, creșterii cantității de conținut produs de consumatori (consumer/user generated content), self-made media, cultura DIY (do it yourself), jurnalismul cetățenesc, blogosfera și rețelele sociale peer-topeer. Originile istorice ale jurnalismului ca formă de comunicare la nivelul întregii societăți Din punct de vedere istoric, jurnalismul este o creație a claselor populare care au fost amestecate și expandate masiv de urbanizare, industrializare și entuziasmul intelectual al Iluminismului și Europei revoluționare (între 1790 și 1830). E adevărat că ziarele și implicit jurnaliștii predatează această perioadă. Primul număr din Intelligencers and Mercuries data din secolul XVII. The Times (primul cotidian adevărat) datează din secolul al XVIII-lea. Totuși, presa timpurie nu avea nici mijloacele tehnice și nici dorința politică de a crea ceea ce a rămas și acum cel mai important ”produs” al jurnalismului, anume un public național de cititori, ”republica de litere” cum o numea Tom Paine, public extinzându-se și cuprinzând clasele populare, clasele de jos.

Poor Mans Guardian. Circulația celor mai de succes ziare ștampilate (autorizate oficial) ca The Times rămânea la câteva mii în timp ce presa pauperă neștampilată avea deseori creșteri până la tiraje de ordinul sutelor de mii. Predica religioasă și ficțiunea de divertisment au luat și ele formă tipărită contribuind la formarea acestui public. acestea s-au clarificat treptat în fluxul practicii. Și nici nu s-a desfășurat fără piedici. News of the World). iar publicul cititor. Northern Star) și la primele ziare populare comerciale care aveau o circulație de ordinul milioanelor – toate provenind din origini radicale (de exemplu Lloyds Weekly News. Abia după ce scara și adaptabilitatea sa fuseseră demonstrate s-a înțeles importanța unui sistem deschis complex ca cel al modernității. întreprindere productivă atât colaborativă cât și competitivă. Inventarea. instaurarea „publicului” a necesitat tehnologie. nu putea să se dezvolte fără jurnalism. Publicul nu a fost un produs al presei ”respectabile” care servea susținerii grupurilor cu stare deja existente (așa numitul ancien regime sau the gentry – aristocrația). Din punctul de vedere al producției și distribuției. o rețea de agenți pentru colectarea informațiilor și pentru distribuție. Jurnalismul modern și publicul cititor de masă au fost rezultatele neplanificate ale unor eforturi țintite spre alte scopuri. Dar jurnalismul nu putea să se dezvolte fără presa pauperă. de la articolele incendiare ale unor agitatori populari ca Tom Paine și William Cobbett până la presa populară radicală a revoluției industriale (de exemplu The Republican. publicul modernității. nu a fost un proces direct. Extensia populară a publicului cititor În ceea ce privește primele principii teoretice.Două paradigme pentru studiul jurnalismului Studiile jurnalistice Obiect(ive) Ofertă Cultura populară ca efect Perspectiva producător-provider Reprezentativă Expertiză profesională Studiile culturale Subiect(ive) Cerere Cultura populară ca și cauză Perspectiva consumator-agent Auto-reprezentativă Emancipare populară Originea empirică a jurnalismului modern. Reynolds News. o imaginație creativă. extinderea și stabilirea publicului cititor de masă a durat mai mult de o generație și nu a fost o realizare exclusivă a presei. capital. Dar instaurarea unui public cititor care să poate fi considerate echivalent cu „națiunea” sau „societatea” în toată dimensiunea și diversitatea sa. Ziarele respectabile au fost inovatoare din punct de vedere tehnologic și au influențat opiniile și politicile claselor deja existente (constând din în jur de 3% din bărbați și nicio femeie pe aproape toată durata secolului al XIX-lea). „adresare populară” (în sensul . Dar nu ele au fost susținătoarele (ba chiar au fost printre opozanții) dezvoltării contestate a comunicării de masă printre clasele populare la nivel național. utilizând mass-media se găsește în presa revoluționară pariziană și chiar mai important în așa-numita ”presă pauperă” din Marea Britanie care a luptat pentru emanciparea populară și democratizare în primii 50 de ani ai secolului al XIX-lea.

a fost nevoie de educație non-instrumentală. hazard personal ș printr-un proces laborios și contestat de construcție. dar și acces la un sistem textual și resurse „globale” pentru educație social-politică autodidactică. În acest sens nexusul pecuniar care a pus bazele comercializării presei (de exemplu miile de indivizi împreună cu familiile lor care plăteau un penny pentru un ziar neștampilat) reprezenta de asemenea și un vot din partea fiecăruia pentru programul politic expus în paginile respectivei publicații deoarece nu aveau alt mod de a vota. Cultura populară oferea un nou mijloc secular de comunicare publică pentru schimbarea societăților. jurnalismul modern este înrădăcinat în și reprezentativ. Astfel din această combinație de întreprindere economică. concentra atenția publică asupra vieții contemporane și a viitoarelor posibilități. Vânzătorii primeau nu doar mii de penny dar și confirmarea continuă că erau la cârma unei campanii. Ziarul reprezenta cititorilor co-subiectivitatea lor relativ la o „acțiune de clasă”. reprezentarea a fost prima. genului. Cumpărătorii nu primeau doar o doză regulată de informație și divertisment. iar ziarul era reprezenta cititorii (cu cât mai mulți cu atât mai bine) în arena politică. A ajuns la acest rang pentru că ajunge sau se presupune că ajunge la toată populația dintr-un anumit context etnic sau teritorial. o „comunitate imaginară” de co-subiecți totuși reali. Lua zilnic pulsul situațiilor economice. În alte cuvinte. Din punctul de vedere al cititorilor. martori împreună „aici și acum” la aceleași evenimente sau probleme. distribuție rapidă cu ajutorul căilor ferate și dorința de a persevera în fața opresiunii oficiale și a incriminărilor frecvente. Pe scurt. cum făcuse singurul mediu de masă de până atunci – predica religioasă. Depășea granițele demografice ale clasei. nu doar exploatau o piață. cauză sau mișcare. Era un vehicul . Piața a intrat în calcul abia după ce se stabilise o legătură bidirecțională. Importanța sa rămâne nu atât de mult la nivel de industrie sau sector economic cât ca o „tehnologie socială” puternică la fel de importantă ca legea sau sistemul financiar. În loc de a lega „poporul” de autoritate și tradiție. vârstei. Este sistemul textual al modernității.de populism discursiv și retoric). vorbind atât pentru cât și cu cultura populară. creând pentru prima dată la nivel de masă ceea ce se numește acum „inteligența colectivă” a rețelelor sociale. regiunii și etniei pentru a crea un public național pentru țările moderne industrializate. credeau că există o miză personală în rezultatele pentru care ziarele militau și erau de acord să fie reprezentați de propriul lor „organ iluminist” în dezbaterea de opinii competitivă din „sfera publică”. Era instaurat până în „anul revoluțiilor” – 1848. emancipare politică. Reprezentarea era de asemenea bidirecțională. jurnalismul și-a câștigat locul de mecanism esențial al societăților moderne. piața reprezentării democratice. În această perioadă de 50 de ani (între anii 1790 și 1840) stau începuturile acelei particularități a modernității. Aceasta era o invenție la o scară fără precedent. Acestea puteau avea loc doar când „consumatorii” erau satisfăcuți de ceea ce citeau și doreau să facă parte din mișcarea sau comunitatea descrisă de ziarul lor. și ocazional capabili de acțiuni concertate. politice și personale („scandaluri”). suficiente venituri și dorința de a fi la curent cu evenimentele pe măsură ce acestea se desfășurau. Aducea în atenția tuturor cunoașterea specialiștilor distribuită într-un sistem social complex și variat. rezultând în obișnuința de a reconsuma.

fete drăguţe şi victime atractive într-o paradă continuă pe pagină ca personificări a unor frici şi dorinţe imaginare. Agitaţia în legătură cu emanciparea populară necesita mase de cititori potenţial activişti şi pentru a-i atrage şi reţine presa pauperă trebuia să înveţe tehnicile textualităţii sau ceea ce comicul american Stephen Colbert – amintindu-ne de rolul central al comicului satiric în politica adevărului (şi adevărul politicii) – numea „adevărăţenie”. Lecţia istoriei e aceea că aceste două trăsături nu sunt opuse. alăturând şi încapsulând identităţile şi aspiraţiile a miriade de indivizi într-o comunitate imaginată a cărei voce era ziarul însuşi. Hartley. adesea în forma unei scrisori. asociații și ideologii ce concurau pentru sprijinul popular. elementele vechi. iar jurnalismul este adesea considerat a fi parte din procesul democratic. De exemplu. aventură.28).pentru diverse interese. ale puterii cunoaşterii. putea fi considerată adevărată din punct de vedere sociologic. În fapte şi în ficţiune de asemenea. p. ordinarului ca o valoare socială pozitivă. ci parte din acelaşi proces generativ. chiar dacă familia respectivă sau corespondentul exista sau nu în realitate. „Revista de povestiri” supravieţuieşte                                                              1  “Truthiness” în original (n. Ele încercau să propage adevărurile esenţiale în forma unor poveşti captivante. şi dezvoltare stopată (sport). un muncitor sau chiar o regiune. trad. Jurnalismul popular predatează democraţia cu câteva zeci de ani. Şi să nu uităm că ficţiunea propriu-zisă – thrillerele. o poveste personalizată a chestiunilor privitoare la o familie. atât ale individualismului competitiv. la fel ca şi faptele. măritişul şi vicisitudinile sale (interesul uman). „adevărăţenia” – impresia adevărului în mintea şi emoţiile consumatorilor – se transforma din revelaţia medievală în competiţia modernă şi contribuţia specială a jurnalismului la această transformare era contopirea adevărului cu violenţa (Hartley. Adevăr şi textualitate (O scurtă istorie a „adevărăţeniei1”) Cultura populară este adesea considerată a fi un domeniu al divertismentului şi naraţiunilor ficţionale. tradiţionale ale naraţiunii populare se combinau cu mari fantezii ale imaginaţiei moderne – naraţiuni ale progresului şi egalităţii. şi emergenţa normalului. Cel mai popular tip de jurnalism rămânea acela care se baza pe conflicte umane (anume drama): „crime adevărate” şi dezvăluiri scandaloase (ştiri).)  . realism şi reprezentare. cât şi ale conştiinţei de clasă. În acelaşi timp. cu criminali mărunţi. Se adresau direct experienţei şi în limba celor pe care doreau să-i reprezinte. iar graniţa dintre fapte şi ficţiune era foarte neclară. Nu se dădeau înapoi de la folosirea ficţiunii ca mijloc pentru a-şi atinge scopurile. povestirile romantice sau poliţiste – era o marcă a jurnalismului şi au rămas proeminente chiar şi în presa cotidiană cel puţin până la apariţia televiziunii. 1999. fragilităţi umane imaginate erau îmbrăcate în haina adevărului. ferocitate. 2008b. Ziarele radicale au făcut pionierat în privinţa uniunii dintre divertisment şi emancipare. naraţiune şi naţiune. acelaşi sistem textual realist. ducând tradiția predicii religioase în serviciul politicii. În plus.

pp. revistele etc. pp. fondată în 1869. Richard Hoggart şi E. viziune afirmată în Thompson (1963) şi „cultura populară” gândită ca plăceri şi divertismente oferite pentru oamenii din clasa muncitoare de întreprinderile comerciale. Cultura populară era nutrientul acţiunii democratice.P. Într-adevăr. acest amestec incendiar de jurnalism şi cultură populară a generat mult mai multă energie politică decât jurnalismul „raţional” sau cultura populară „emoţională” luate separat. Din cea dintâi au rezultat mişcarea muncitorească. 1992. În mod deloc surprinzător. „Popularul”: Radical versus comercial Studiul relaţiei dintre jurnalism şi cultura populară şi comportamentul acestei relaţii în viaţa şi iniţiativele cotidiene au pivotat în jurul întrebării referitoare la sensul cuvântului „popular” (Dahlgren. observatorii din partea radicală a politicii au criticat continuu aceste dezvoltări.jbwb. progresivismului secular al Iluminismului cu emoţionalitatea. bine spuse.htm). după ce fusese instaurat un public cititor de către presa pauperă. o viaţă literalmente construită de clasa muncitoare pentru şi de către ea însăşi.80-86). Principala problemă era conflictul dintre „cultura populară” gândită ca un „întreg mod de viaţă”. 2002. iar „popularul comercial” a rămas dominant numeric dar trata populaţia ca o piaţă de masă. Democraţia s-a precipitat din jurnalismul popular mai degrabă decât să fi fost o precondiţie a acestuia şi acest amestec era saturat de concentraţii puternice de ficţiune. „Popularul radical” s-a retras înspre un public fidel care era în cele din urmă departe de a putea fi considerat popular în dimensiune. Din cea de-a doua au rezultat mediile comerciale inclusiv ziarele. senzaţionalismul narativ împrumutat din tradiţiile dramatice şi muzicale populare. se poate spune că popularitatea comercială înlocuia în mod sistematic popularul radical (Conboz.C.uk-pfguidelines. 177-181). Dădea individualitate şi formă sistematică „publicului”. dreptate şi raţiune. Obiectau în . erau interesaţi.co. Primii teoreticieni ai studiilor culturale inclusiv Raymond Williams (1976). Jurnalismul a apărut de ambele părţi ale acestui conflict: putea fi ”radical popular” sau „comercial popular” (Hartley. Catalizat de povestiri simple. sindicalismul şi alte mecanisme colective de auto-reprezentare (cultura populară ca subiect). cât şi realism. distracţie şi credinţă. obiectul campaniilor politice şi comerciale.încă în publicaţii ca The People’s Friend. şi cele două tipuri puteau co-exista. 5-6). pp. televiziunea. deşi presa populară comercială nu s-a dezvoltat cu adevărat până în a doua jumătate a secolului nouăsprezece. cinematograful. afirmată în Hoggart (1957). şi publicată de D. condamnând media populare comerciale pentru „îndobitocire” şi „demagogie”. şi era capabil ocazional să provoace reacţii realmente explozive. 1992. reuşea în (şi prin) combinarea raţionalismului. Thompson. de relaţia dintre cultura populară şi clasă. (cultura populară ca obiect). în moduri diferite. Tot mai mult comercializarea întregului sector media tindea să excludă aproape toate vocile populare radicale în favoarea proprietăţilor comerciale deţinute de „baroni de presă” ale căror viziuni politice proprii erau mai degrabă reacţionare decât revoluţionare. Thomson (vezi: www.

com ). 1985). Critcher. au apărut noi forme de jurnalism în spaţiile dintre muzică. de exemplu. ele însele proliferând dincolo de proletariatul industrial pentru a include grupuri bazate pe gen. puteau supravieţui şi chiar prospera în era media comerciale.legătură cu faptul că jurnalismul ”popular” nu mai vorbea pentru „popor” sau chiar ca „poporul” însuşi. Aceste modele de auto-reprezentare şi distribuţie în interiorul grupului făceau media mainstream să arate defectuoase: o venă bogată a jurnalismului care e pur şi simplu invizibilă în studiile jurnalistice. Cercetăttorii au căutat să identifice care erau perspectivele pentru a construi media „popular radicale” în contextul dominaţiei media „popular comerciale” (Hall. nu ca vocea lor reprezentativă. Ink. În epoca politicilor identităţii şi „politicilor aspectelor personale”. Aşadar. în special cele asociate cu muzica şi subculturile. John Lennon. Răspunsul la această problemă a luat două forme. apărând în schimb în zona „modurilor de viaţă” asociale cu alternativele contra-culturale. Lennon în special era dispus să-şi folosească faima obţinută prin mass-media pentru a pune diverse puncte pe agenda politică. Multe ţări din Europa şi America Latină. acţiunile comunicative radicale au abandonat jurnalismul formal aproape în întregime. se simţea deja nevoia înţelegerii cum acţiunile comunicative „radicale” ale claselor opuse. de la blues la punk. exemplificate în presa „underground” şi revistele „alternative” ca Oz. pro-ecologie care privea jurnalismul mainstream ca parte din problemă. Însoţind astfel de eforturi. În practică. de la flower power la hippies. Spare Rib printre altele. au creat partide de „front naţional popular” sau alianţe în acest scop. contracultură. susţinerea păcii. Solişti succesivi – Pete Seeger. 1978). 1993). prin muzicieni şi artişti care combinau succesul comercial. Jimmy Hendrix (Gilroy. Rolling Stone. De la difuzia studiilor culturale în . puncte în întregime consonante cu poziţia media „radical populare” a secolului precedent – opoziţie la controlul exercitat de stat. Bob Geldof. Jefferson. orientare sexuală şi altele asemenea. încercarea teoretică de a soluţiona conflictul dintre acţiunile comunicative radicale şi media comerciale a fost conceptul Marxist de „naţional popular” (Gramsci. Bono – păreau că vorbesc pentru un „grup” global. ci vorbea „poporului”. în care jurnalismul era simultan un adversar şi un aliat (vezi www. & Roberts. naţionalitate. Asemenea eforturi politice au influenţat studiul jurnalismului. anti-război. politică şi identitate. în momentul în care a debutat studiul academic serios al culturii populare în Marea Britanie în anii 1960 şi 1970. 2006). 1971. toate prin media populare. şi în era culturi DIY (do it yourself) şi media digitale. una practică şi alta teoretică. care înlocuia „clasă” cu „naţiune” şi „prolatariat” cu „popular” într-o tentativă de a identifica „alianţa” necesară pentru a câştiga putere prin mijloace constituţionale şi nu revoluţionare (Forgacs. Bob Dylan. precizia antreprenorială şi o imagine a libertăţii.theusversusjohnlennon. inclusiv ceea ce se numea New Journalism. încercând să manipulez comportamentul acestora mai degrabă decât să le reprezinte vocea. continuând prin perioada punk via fanzinele ca Sniffin Glue. Laclau & Mouffe. Între timp. căutarea unui stil de viaţă alternativ. auto-reprezentarea continua în mare parte prin aspectul de divertisment al culturii populare. Clarke. în curiculele şcolilor de jurnalism sau în discuţiile despre „procesul democratic” sau „jurnalismul profesionist”. etnicitate.

Cultura populară a ajuns să fie asociată cu emoţia. deşi vestigii ale abordărilor de genul „războiului de clasă în limbaj” încă supravieţuiesc în multe studii ale media „capitaliste” (vezi Lewis. 2). industrială a acestuia (de exemplu ceea ce înţelegem prin „presa” sau „mass-media”). p. excizia jurnalismului popular şi contracultural „bottomup” (de jos în sus) din ecuaţie lasă loc doar formelor „comercial populare”.0. cei mai mulţi comentatori recenţi consideră că jurnalismul „de jos în sus” („bottom-up”) este de neconceput. 317) – o funcţie care poate fi exercitată de oricine şi de toată lumea (Hartley. interesul pentru posibilităţile radicale oferite prin muzică şi alte forme de conştiinţă contraculturală a rămas o preocupare centrală a studiilor culturale. aceea că jurnalismul popular este o creaţie a culturii populare. Aici. afectul. incluzând e-zinele. 2004. 2005. 2005. Martin Conboy (2007. Totuşi. Nu admitem în acest context ca jurnalism caracteristica autoreprezentaţională a aplicaţiilor Web 2. Şcolile de jurnalism au tins să se concentreze pe jurnalism ca o ocupaţie. Rojek. mai mult decât atât una legată de procesul politic formal şi de nevoile specializate ale mediului de afaceri. 2008a). O asemenea viziune necesită restricţia a ceea ce se înţelege prin „jurnalism” pentru a denumi doar forma intens capitalistă. discuţiei şi deliberării publice a ştirilor ” (Bruns. După cum am menţionat mai sus legat de presa pauperă din secolul nouăsprezece. Langer. p. în pofida celor vehiculate în câmpul profesional legat de „cultul amatorului” (Keen. Într-adevăr. Turner. agenda politică specifică pentru studii de jurnalism popular s-a disipat într-o oarecare măsură. Natura „problemei popularului” se schimbă de la o dezbatere despre reprezentare („de” sau „pentru” populaţie) la o dezbatere despre raţiune. 2005 pentru o retratare interesantă a acestei teme). 2002. la fel cum e şi mişcarea muncitorească. afirmaţia de bază. extinderea şi sprijinire dezvoltării descoperirii. 1998) şi cultura celebrităţilor (Ponce de Leon. jurnalismul a fost prima dată popularizat cu ajutorul acestor aliaţi periculoşi. jurnalismul cetăţenesc (citizen journalism) şi producţia „colaborativă” de ştiri online. Aici se confruntă cu acei analişti care văd jurnalismul nu ca o industrie. 2003. admite înfrângerea: În cultura noastră consumeristă capitalistă contemporană e greu să ne imaginăm prea multe în sensul jurnalismului produs în întregime de oameni obişnuiţi şi consumat de un număr suficient dintre ei pentru a putea menţine o producţie regulată ca jurnalismul care îndeplineşte cerinţele instituţionale şi financiare ale genului. 2004). Bird. care au fost captaţi . 2007). 1999. Tabloidizare şi celebritate În cadrul reciprocei. de exemplu. În acelaşi timp. senzaţia şi experienţa întrupată. Lumby. Turner. 2003. ci în termeni ai abilităţii sale de a „ajuta la înlesnirea. iraţionalismul. problema principală asociată cu popularitatea este ceea ce se numeşte în prezent tabloidizare (Hargreaves. nu de expresia vocilor aspiraţiei populare. a fost aproape în întregime uitată în studiile jurnalistice. blogosfera.manstream-ul academic după internaţionalizarea acestui domeniu în anii 1980. introducând o ediţie specială a Journalism Studies axată pe „Popular Journalism”. „cultul expertului”.

1999). totuşi persistă ideea că jurnalismul nu ar trebui să se preocupe cu aceste „părţi sensibile”. faptele şi povestea. 132). pagini dedicate scrisorilor. poate educa nişte adevăruri. şi în pofida faptului mai puţin evident că până şi cea mai ordinară formă de divertisment poate conţine informaţie importantă. Raţiunea respinge opusele sale cu o scârbă grăitoare (Lumby. În pofida faptului empiric că nici o întreprindere jurnalistică n-a reuşit vreodată să separeu raţiunea de emoţie. informaţia de divertisment. 199. . oferă cititorilor un forum care îi ajută pe editori să îi înţeleagă mai bine şi să le dea o voce. Ca un produs al Iluminismului. 2007) în legătură cu celebrităţile populare. ştiinţei. o combinaţie de dorinţă (lust) şi ură (loathing) (fără a exclude ura de sine) care divide însăşi profesia jurnalistică. Şi prin interactivitate continuă. poate să implice experienţa reală. adevărului. prin mesaje text. realul de imaginar. p. p. în pofida faptului foarte evident că orice formă de comunicarea trebuie să fie atrăgătoare pentru adersanţi pentru ca ei să participe (Lanham. 2006). investind puternic în valorile liberale ale raţiunii. cetăţeni. audienţe) să se intereseze despre nişte lucruri pe care nu le cunosc şi care nu îi interesează? Cum poate fi transmisă informaţia publicului dacă aceştia nu sunt atenţi? Cum poate fi restrâns jurnalismul la activităţile unei elite (factorii de decizie politico-economici) şi condamnată prezentarea activităţilor unei alte elite (modelele oferite de celebrităţi şi divertisment)? De ce trebuie fetişizate faptele când jurnalismul lucrează cu poveşti? De ce este acceptabil să se scrie despre povestea cu Monica Lewinsky şi trabucurile sau despre Camilla Parker-Bowles şi tampoanele în baza faptului că ridică probleme constituţionale. 65)? De ce lamentăm o generaţie care nu votează şi în acelaşi timp s-o ridicăm în slăvi pentru devotamentul faţă de comunicarea peer-to-peer în reţelele sociale şi auto-expresia prin divertisment? Încercarea de a păstra o linie de mijloc în acest mediu este mai dificilă decât s-ar părea. Liz Nice (2007.şi dirijaţi înspre cauza emancipării populare. consumatori. Dar editorii insistă că îi sprijină (empower) să facă faţă presiunii de grup. când presa pauperă atrăgea cititori cu violuri. pe baza faptului că cetăţenii nu ar trebui să fie interesaţi despre sau nu ar trebui să li se spună despre viaţa sexuală (sau viaţa simplă (Simple Life). Cum pot fi convinşi oamenii normali neinteresaţi (votanţi. progresului şi realismului. Dar o dată cu trecerea timpului şi pe măsură ce suveranitatea populară devenea rutină şi presa populară devenea comercială. uzul senzaţiei în slujba adevărului începea să marcheze sensibilitatea modernă. sau viaţa de puşcărie) a celor bogaţi şi faimoşi (Lumby. crime şi pugilism pentru ai reţine pentru programele de reformă radicală. jurnalismul a avut greutăţi în a accepta baza corporală a cunoaşterii. e-mailuri şi site-ului reviste. violenţei colegilor sau drogurilor. sarcinii la adolescenţă. scrie: Revistele pentru adolescenţi nu sunt puncte de referinţă în privinţa dezbaterii sociale şi politice şi deci poate nu îşi vor încuraja cititorii să facă ceva în legătură cu problemele sociale sau să se implice în campanii. Dar problema rămâne aşa cum era la început. fost editor al revistei Bliss. dar să declari „a vacancy at the Paris Hilton” (Sconce. De exemplu.

2006)? Însăşi această idee i-ar fi oripilat pe pionierii jurnalismului „comercial popular”. asociată nu cu libertatea. în ziare. 1999). Ian Hargreaves. în special în ţările vorbitoare de limba engleză. care aduce la viaţă serii întregi de probleme şi lărgeşte implicarea populară. O chestiune de studiat în viitor este modul cum energii divergente dar suprapuse – de exemplu globalizarea. puterea şi crearea organizată de ştiri. creşterea economică şi competiţia. Nu se poate nega că există mult jurnalism tabloid de proastă calitate […] Dar există de asemenea şi jurnalism tabloid excelent. În pofida diversităţii disciplinare. ar fi distrus cunoaşterea. mai degrabă decât să o extindă şi s-o partajeze (Bagehot. Cetăţenie şi auto-reprezentare Mediul actual de cercetare este unul al convergenţei furioase printre multe poziţii diferite. editor al the Independent şi al New Statesman.134-135): E dificil de păşit pe linia dintre a adresa punctul de interes natural al audienţei şi punctele de presiune emoţională fără a trivializa evenimentele. 2000). e un ziar foarte radical” (Murdoch citat de Snoddy. pp. 2004). comercializarea culturii. un a ieşit la iveală un focus comun. 2005. domeniul de cercetare al studiilor jurnalistice se izbeşte frecvent de studiile culturale (Windschuttle. consumerismul. fost redactor adjunct al Financial Times. Consideraţii metodologice Cultura populară a apărut în studiile jurnalistice în mare parte ca un intrus. director al redacţiei de ştiri la BBC. ci cu divertismentul. Rennie. discută acelaşi caz în cartea sa Journalism: Truth or Dare (2003. centrat pe ideea de cetăţenie culturală. E un adevărat catalizator pentru schimbare. pentru care faptul evident despre indivizi era acela că existau prea mulţi. reviste. Bruns. 2003. Această tensiune dintre democratizare şi îndobitocire încă infuzează studiul jurnalismului (Rushbridger. Golul care este acum evident între jurnalism (şi studiile . şi dacă ar fi fost lăsaţi să acţioneze după bunul plac. 1867). Hermes. Ca rezultat. Zelizer. persuasiunea şi identitatea personală. Întrebarea care se punea mai demult la nivel de clasă. doar că acum „popularul radical” este legat de „popularul comercial” (Allan. acţiunile a miriade de indivizi aflaţi în contexte diverse – înlesnesc sau inhibă auto-reprezentarea populară. adevărul. 1992) Problema popularului revine neschimbată. posibilităţile de utilizare ale Internetului. Acest conflict metodologic e dezavantajos în înţelegerea relaţiei dintre cele două domenii. 2005. anterior în opoziţie pe problema popularului. Într-adevăr.Astfel de poziţii nu întâlnim doar la editorii revistelor de consum. ideologice. profesionale şi geografice. 1998. se pune acum la nivelul individual al cetăţeanului-consumator: Care sunt perspectivele pentru auto-reprezentare informată şi încorporată (Bird. la televizor şi radio. Rupert Murdoch însuşi susţinea că cel mai faimos titlu tabloid al său este de fapt un ziar radical: „The Sun susţine oportunităţile pentru muncitori şi schimbarea în societate.

real. 2008b. p. supply-side) Jurnalismul (ocupaţia modernă) se află la un capăt al lanţului de distribuţie (supply chain). Cele două sunt legate pentru că se află la capete opuse ale aceluiaşi lanţ de distribuţie a informaţiei. Studiile jurnalistice din Marea Britania.U. la un capăt producătorul şi la celălalt consumatorul. un model de bun simţ al comunicării: Emiţător/Adresant → Mesaj/Text → Receptor/Adresant Aparenta omologie dintre aceste două modele pare să explice aproape natural poziţia relativă a jurnaliştilor şi cititorilor lor la capete opuse ale „lanţului de valori ale sensului” (Hartley. iar cultura populară este caracteristică celuilalt capăt. Studiile culturale. Guvernul („ia”) Decizii („care afectează”) Cetăţenii („votanţii”) . B afectează C.A şi alte ţări ca Australia au tins să se concentreze pe ocupaţia reporterului de ştiri. dar trăit indirect. Presupune faptul că jurnaliştii sunt coagulaţi la capătul puternic al producţiei din lanţul de valori sau cauzal. Modelul 1: Lanţul de valori (Jurnalismul obiectiv. iar plăcerile şi puterea lor în altă parte. 1998. au tratat mai mult forma culturală a jurnalismului. fără a da un statut special jurnaliştilor. iar cultura populară (experienţa modernă) se află la celălalt: Jurnalist → Ştiri → Public Acest lanţ liniar se suprapune pe un altul.jurnalistice) şi cultura populară (studii culturale) e real. prin care jurnalismul este atât practicat cât şi studiat. 1985): Producător/originator → Bunuri/Distribuţie → Consumator/Utilizator Acest model al „lanţului de valori”. În ciuda criticilor acestui model în studiile culturale şi media (de exemplu Gauntlett. aşadar C este un efect al A (unde → este direcţia cauzală): A → B → C Cultură populară Firmă → Divertisment → Doctrina cauzării de către agenţi generează modelul familiar al efectelor media („media effects”). pe de altă parte. Relaţiile forţate între cei care întreprind astfel de studii pot fi o expresie a unui conflict de interese dintre producătorii şi consumatorii de ştiri. al consumului ca un efect comportamental al proceselor corporatiste ce au explicaţiile lor. modul de gândire al „efectelor media” continuă să exercite forţă atât în domeniul academic (economia politică) cât şi în percepţia jurnalistică a jurnalismului. 28. deseori tratând cu superficialitate publicul (în afară de interesul pentru dimensiunea sa). dar este şi o conexiune. au investigat din punctul de vedere al cititorului sau audienţei. 2005). Porter. pare de asemenea să indice o secvenţă cauzală: A cauzează B. S.

2 rezumă discuţia. nici chiar în teorie. ce devine clară în momentul în care termenii introduşi până în acest punct sunt citiţi atât vertical cât şi orizontal. modelul însuşi e o componentă a culturii populare. conţinută în simţul comun ca un fel de resursă de capital intelectual. literalmente „în cunoştinţă de cauză”. Jurnalismul Supply side şi modelul lanţului de valori al comunicării Model Lanţ de valori Comunicare Afaceri publice Jurnalism (formă) Jurnalism (ocupaţie) Comerţ Putere Supply side Economie Producător/originator Emiţător (agent) Guvernul („ia”) Redactor/Colector de ştiri Jurnalist Firmă Cauză → → → → → → → „Mediu” Politică Bunuri/distribuţie Mesaj Decizii („care afectează”) Text Ştiri Divertisment „Mediu” → → → → → → → Demand side Cultură Consumator Receptor (comportament) Cetăţenii („votanţii”) Cititor/Audienţă Public Cultură (experienţă) Efect populară Această omologie intre diferite modele de bun simţ ale relaţiei comunicative demonstrează două lucruri. un mijloc general disponibil pentru a înţelege experienţa modernă fără a reflecta. pămpălăi îndobitociţi şi distraşi. Funcţionează. sau supply-side. înţeleşi ca cei angajaţi în redacţii la capătul cauzal al lanţului distribuţiei informaţiei. e un model utilizabil în practică. Totuşi. cele două lanţuri sunt versiuni ale unei relaţii omoloage în cadrul aceluiaşi sistem mare. toate aceste secvenţe legate exprimă o presupunere implicită (împărtăşită de Marxişti şi liberali) despre cauzalitate în societatea contemporană: Economia → Politica → Cultura Tradiţia mainstream a jurnalismului predat în universităţi a fost dedicată părţii producătorului/editorului/ provider-ului. Modelul efectelor nu poate evita să arunce o lumină proastă asupra consumatorilor şi prin omologie audienţelor. cititorilor şi cetăţenilor. Tabelul 22. privind consumatorii de ştiri ca efecte . Ambele fenomene (jurnalismul şi cultura populară) pot fi studiate fără referire la celălalt. În primul rând.2. În loc să fraternizeze cu cei de jos. De mică mirare că jurnaliştii. are acea atracţie reconfortantă a „adevărăţeniei”. Din acest punct de vedere. deoarece fiecare e asociat cu o versiune diferită a metaforei lanţului. Sfârşit? Nu chiar. În al doilea rând. cercetarea în studiile jurnalistice s-a axat pe practica „profesională”.Jurnalistul → Redactează/Scrie → Cititorul/Audienţa În cele din urmă. văzuţi ca „efecte” comportamentale ale media. Studiile culturale sunt dedicate consumatorului/audienţei/utilizatorului sau demand-side. manipulaţi sau mai rău de firme sau agenţii de stat. Tabelul 22. nu doresc să fie asociaţi cu consumatorii. structura cu trei verigi a modelului este extrem de robustă.

Abordau atât jurnalismul cât şi studiul culturii populare dintr-un punct de vedere cu adevărat „alternativ”: cel al „consumatorului”. nu de eficienţă a lanţului de distribuţie şi le analizau dintr-o perspectivă izvorâtă din ştiinţele umane. a alfabetizării maselor şi politici atât democratice cât şi de clasă („lupte de clasă”). dar le vedeau în termeni de drepturi politice. p. În această schemă. f. fără valori ale pozitiviştii care au servit sistemul atât de bine. ţinută împreună de afinităţi culturale şi crescută la scară populară în mai mult de un secol de industrializare. Este locusul (purtătorul conceptului) . Un public cititor este un agent deliberativ al cunoaşterii. nu din ştiinţele sociale. Hartley. Chiar când acest mod de a modela comunicarea apărea în ştiinţele sociale. Gibson. pionierii studiilor culturale erau de asemenea interesaţi de „probleme concrete”. Raymond Williams (1968) şi Stuart Hall (UWI. nici audienţele. studiul mass-media de informare era parte dintr-un proiect mai amplu de politică culturală (vezi Lee. În mod grăitor. „oamenii de rând” erau – printre altele – un „public cititor” (Webb.d. În timp ce viziunile pozitiviste ale „sistemului aşa cum era” au continuat să capete putere în studiile jurnalistice în pofida grijilor lui Halloran (de exemplu Donsbach. demand-side) Din această perspectivă. 2007. chiar dacă nu intenţionau sau înţelegeau acest lucru. Studiile culturale timpurii erau un amalgam de istorie literară şi politică emancipaţionistă (stângistă sau Marxistă). Astfel. Toate acestea reprezintă o încercare sigură şi nu foarte bine deghizată de a întoarce ceasul la zilele când funcţia cercetării era să servească sistemul aşa cum era – să-l facă mai eficient mai degrabă decât să critice sau să sugereze alternative. consumatorii erau „oameni de rând” şi comunicarea transdemografică nu era un lanţ cu trei verigi ci un antagonism între poziţii structurale opuse. a acţiune (în special a acţiunii politice colective) şi a limbii şi culturii. James Halloran (1981. o reţea socială construită istoric. Loffenlholz & Weaver. sunt sursa muncii productive. 1967). Din această perspectivă. aceasta e cultura jurnalistică pe care Prasun Sonwalkar (2005) o numeşte „jurnalism banal”.). de creştere a presei. nu un efect comportamental al media. 2008). aduse împreună în anii 1950 de activismul Noii Stângi în Marea Britanie prin figuri ca Richard Hoggart (1957. 1955).comportamentale ale cauzelor jurnalistice. 2004. nici cultura populară nu sunt capătul unui lanţ. formată pe o logică binară de tipul „noiei” profund asimilată. 2003. Dar care sunt aceste „probleme concrete”? Sunt aceleaşi sau similare cu micro-chestiunile sigure. Modelul 2: Auto-reprezentarea (Jurnalismul subiectiv. 2007). 2003. 22) prevestea pericolul inerent al unei astfel de turnuri: Se sugerează acum că cercetarea ar trebui deplasată dinspre chestiuni ca „dreptul de a comunica” spre „probleme mai concrete”.

şi modul în care puterea era concentrată în mâinile proprietarilor şi managerilor mijloacelor de producţie şi experţilor lor angajaţi. p. nu dau un ban pe ea. De aceea „cultura populară” contează. Este parţial locul în care iese la iveală hegemonia. să spun drept. locul unde intrăm în contact cu sisteme textuale „asupra cărora reflectăm. Până în 1968 Williams era gata să numească „lupta pentru direcţia acestei realităţi”: o numea „socialism. şi pentru a arăta că un astfel de sistem era determinat de forţe economice şi puterea politică. Cultura populară era o arenă de luptă. Studiile culturale ofereau o a treia alternativă: dacă schimbarea nu era asigurată prin luptă directă în sferele economică şi politică. Mai târziu. Jurnalismul în studiile culturale: nu ai nimic de pierdut decât lanţurile de valori Pionierii studiilor culturale erau interesaţi de jurnalism pentru a-i înţelege rolul într-un „sistem de reprezentare”. consumatorul). Stuart Hall (1981. nu de consimţământ pasiv. inclusiv jurnalişti descria o circumstanţă în care era nevoie de schimbare. reformăm. 10). 2005. identităţi care sunt conţinute în comunităţi” (Hermes. Raymond Williams scria despre nevoia de „o recunoaştere a realităţii sociale a omului şi tuturor activităţilor sale.3 Studiile culturale ca continuarea luptei de clasă prin alte mijloace Sferă (determinare): Locul (luptei): Reprezentare: Lideri: Subiectivitate: Economie → Fabrica Mişcarea muncitorească Revoluţionari Muncitor Politică → Parlamentul/guvernul Partidul muncitoresc Reformişti Votant Cultură + Societate (Williams) Casa + Cartierul (Hoggart) Media + Ideologie (Hall) Intelectuali (Noua Stângă/CCCS) Audienţă + Consumator Printre problemele care i-au divizat pe cei ce lucrau în această tradiţie a fost dacă să se concentreze asupra acţiunilor populare organizate asupra sferei economice (muncitorul) prin mişcările muncitoreşti şi partidele revoluţionare sau pe sfera politică (votantul) prin partide social-democrate reformiste şi guvernământ reprezentativ. în aşa fel încât „femeile şi bărbaţii obişnuiţi” să poată câştiga puterea asupra „direcţiei acestei realităţi” prin propriile eforturi colective. atunci poate atenţia trebuia să se îndrepte spre sfera culturală (audienţa. 239) a explicat foarte clar de ce credea că cultura populară e demnă de a fi studiată: [Cultura populară] este printre locurile unde se dă această luptă pentru şi împotriva culturii celor puternici: este de altfel şi miza ce va fi câştigată sau pierdută în această luptă. 16). şi a luptei consecvente pentru direcţia acestei realităţi şi pentru bărbaţi şi femei obişnuiţi” (Williams. p. 1968. Altfel. Exista . Tabelul 22.” Astfel experienţa culturală era văzută ca baza pe care atât conştiinţa de clasă (socialismul) cât şi ideologia (de pildă consumerismul) erau propagate. Putem recunoaşte acum acea „recunoaştere” ca fiind proiectul studiilor culturale. p. Este zona de consimţământ şi rezistenţă.„cetăţeniei culturale”. şi locul unde este asigurată […] este unul dintre locurile unde socialismul poate fi constituit. ghidate prin analiză din partea intelectualilor din tradiţia stângii raţionale.

d. 2003. atenţia s-a îndreptat inevitabil către media. conceptual diferit de ceilalţi termeni din domeniu. Era cea din urmă responsabilă pentru sprijinirea sau împiedicarea procesului de auto-reprezentare de către subiecţii moderni? Pentru a răspunde la această întrebare. Wallerstein. media nu sunt pur şi simplu un sistem de reprezentare dar mai precis un sistem ideologic. vorbind către şi pentru „oamenii obişnuiţi” în timp ce de fapt reprezentau interesele „blocului de putere”. 1967) şi preluat de Raymond Williams (1974). 18-22). Câmpul „media + ideologie” din tabelul 22. Una dintre inovaţiile importante ale studiilor culturale timpurii a fost interesul faţă de modul cum media ar trebui înţelese atât ca un sistem de reprezentare şi ca un mijloc de expresie populară. media erau văzute ca fiind „top-down” (de sus în jos) şi invazive. ca în acest context jurnaliştii sunt parte a problemei. 2001. În cadrul acestui model de determinare Stuart Hall a propus modelul „Encoding/Decoding” (1973). Tabelul 22. Un număr deloc neînsemnat de analişti se temeau.3 arată de ce. nu a soluţiei.4 Jurnalismul ca un sistem ideologic de reprezentare Economia (baza) Determinare Codare (encoding) Obiectiv [Politica + Cultura] (suprastructura) Ideologie Decodare (decoding) (Hall) Subiectiv . conceptul Marxist de bază şi suprastructură. pentru a”răspunde” modelului comunicaţional naturalistic al lanţului de valori cu trei verigi moştenit din zona simţului comun (vezi tabelul 22. care a adunase peste treizeci de publicaţii legate de media la momentul încununării operei sale cu Policing the Crisis publicată în 1978 (UWI.ceva în legătură cu experienţa culturii care împiedica (sau putea încuraja) acţiuni populare (sau „naţional populare”) politice şi economice? Aceasta era întrebarea fundamentală a studiilor culturale. Tabelul 22. 2000. nu pot decât să exprime „ideile dominante” indiferent de cât de populare sunt acestea. 2004.). şi se tem în continuare. studiile culturale s-au îndreptat spre un alt model de determinare.3 poate părea nelalocul lui.4). pp. f. dar a fost elaborat pe deplin de Stuart Hall (adesea lucrând cu colegii). ce s-a dovedit a fi o provocare la fel de mare pentru tendinţele existente ale cunoaşterii ca pentru acţiunile extra-murale (Lee. 1963). În timp ce organizările bazate pe clasă ale mişcării muncitoreşti au fost privite ca agenţii de auto-reprezentare de tip „bottom-up” (de jos în sus) pentru muncitori (de exemplu Thompson. Acest proiect a fost iniţiat de Richard Hoggart (1957. în cadrul căruia atât politica cât şi cultura apar ca efecte (în ultimă instanţă) a determinărilor cauzale generate în sfera economică. atât presa „radical populară” a auto-reprezentării cât şi presa „comercial populară” a culturii capitaliste expansive. Într-o asemenea structură. Pe măsură ce studiile culturale treceau de la „muncitor” (economie) şi „votant” (politică) spre „consumator” (cultură) pentru a investiga cum se forma subiectivitatea modernă.

Inversează adevăratul flux cauzal. Relaţia dintre jurnalism şi cultura populară este în flux. spre rezultat. fără ajutorul studiilor jurnalistice. Facebook. în momentul de faţă au loc schimbări sistemice în transformarea de la participarea „read-only” (doar prin citire) la afacerile / chestiunile publice şi reprezentarea populară la un mod „read-and-write” (citire şi scriere) de alfabetizare digitală de masă în cadrul unor reţele sociale în care informaţia. industrializat sau birocratizat devine acesta din urmă. Mai important. Acest lucru e neglijat de studiile în jurnalist pe propriul cost. ştirile şi reprezentarea sunt făcute de indivizii însăşi. nu ca obiect. YouTube şi Wikipedia. exact ca în cazul apariţiei iniţiale a publicului cititor de masă în secolul nouăsprezece. luând-o doar ca un efect comportamental individualizat sau „micro” al relaţiei cauzării din direcţia expertizei profesional-industriale. nu unei caste autonome de reprezentanţi auto-numiţi plătiţi de monopolurile corporatiste. indiferent cât de „populară” ar părea ceea ce fac ei în momentul de faţă. deci este important să înţelegem direcţia de cauzare. Ca rezultat. care este împărtăşit între membrii atenţi şi co-subiecţi ai unei reţele sociale pe scară largă . investiţia de capital şi marketingul. De exemplu. A fetişizat producătorul/provider-ul (jurnalistul individual şi proprietarul sau firma). Fluxul cauzal în jurnalism nu e de la un provider/producător profesionist spre cultura populară. De aceea. . Importanţa acestei treceri cu vederea în studiile jurnalistice şi printre jurnalişti este aceea că. Nu are nici un concept al unui sistem textual „macro”. ignoră agenţia consumatorului. Un model al jurnalismului care se concentrează nemeritat pe provider-ul profesionist. originea jurnalismului necontând cât de profesionalizat. În aceste spaţii cultura populare este în momentul de faţă cel mai energic concentrată.Concluzie Tendinţa aparent inexorabilă din studiile jurnalistice „profesioniste” actuale spre o viziune topdown (de sus în jos) funcţionalistă a jurnalismului ca comunicare publică. jurnalismul este format din exterior. au urmat întreprinderea. greşeşte prin plasarea căruţei înaintea calului. va înţelege foarte puţin (şi nu va simpatiza) această tehnologie socială emergentă. în jurul MySpace. care formează condiţia de posibilitate (cererea. Cultura populară e cauza. unde jurnaliştii oferă comunicare publicului. ci invers. şi vede reţelele sociale auto-propagate ca oarecum irelevante în acest sens. aceştia au mijloace diminuate pentru a explica ce se întâmplă atunci când au loc schimbări în publicul cititor şi când sistemul textual evoluează. a pune căruţa înaintea calului e o eroare de principiu teoretic. „demand”) pentru ca jurnalismul să fie practicat. agentul. Tot aici. din nou. nu e pur şi simplu o alegere între modele sau paradigme altfel neutre. pentru că în cele din urmă funcţionalitatea socială a comunicării publice aparţine publicului. este necesar să analizăm jurnalismul din perspectiva culturii populare. fapt care ar trebui recunoscut şi doar pentru a onora pe cei care luptă împotriva conducerii sociale a timpului lor care au produs mijloacele pentru ca practicienii de azi să atingă autonomia profesională şi conducerea socială. care poate fi luat ca subiectul acestuia. Istoric. subiectul. dar în acelaşi timp scalate social.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful