Capitolul I

:
Funcţii. Limite. Integrarelor.
§1.1 Func i ț i..............................................................................................................6
§1.2Funcţii injective..................................................................................................7
§1.3Funcţii subjective...............................................................................................9
§1.4Funcţii bijective................................................................................................12
§1.5Funcţii infinit mici şi funcţii infinit mari..........................................................14
§1.6Compararea funcţilor........................................................................................14
§1.7Funcţii continuă................................................................................................15
§1.8 Funcţie continuă pe o mulţime……………………………………………16
§1.9Funcţii derivabile…………………………………………………………..17
§1.10 Limite de funcţii.....................................................................................19
§1.11 Calcularea limitelor unor funcţii………………………………………..20
§1.12 Limite lateral………………………………………………………………21
§1.13 Limită a unui ir…………………………………………………………22 ș
§1.14 Operaţii cu funcţii continue……………………………………………..23
§1.15 Derivate laterale…………………………………………………………24
§1.16 Integrală………………………………………………………………….24
§1.17 Integrala Riemann……………………………………………………….26
§1.18 Proprietă i ale integralelor ț Liniaritatea..................................................28
§1.19 Inegalitatea integralelor………………………………………………….29
§1.20 Teorema fundamentală a calculului integral…………………………....32
§1.21 Integrarea numeric……………………………………………………….32
1
Capitolul II:
Aplicaţii din Analizei Matematicii prin intermediul sistemului Maple .
§2.1 Calculul limitelor în Maple…………………………………………………36
§2.2Calculul derivatelor în Maple..........................................................................37
§2.3Calculul integralelor în Maple
§2.4 Studiul funcţilor în Maple
Introducere
2
Teza este consacrata studiului analizei matematică prin intermediul sistemului
Maple. Lucrarea dată conţine două capitole. Scopul acestei lucrării este să prezint
o serie de probleme din analiza matematică prin intermediul sistemului Maple.
Calcularea electronică propriu-zise au fost concepute ca dispozitive de calcule
matematice pentru solu ionarea unor probleme concrete i necesare din punct de ț ș
vedere a evolu iei societă ii. ț ț
3
Capitolul I:
Funcţii. Limite. Integrarelor.
§1.1 Func i ț i
Multe fenomene reale din biologie, chimie, economie i din alte domenii ș
operează cu mărimi, care, de cele mai multe ori, î i schimbă valoarea. Se întâmplă ș
ca varia ia unor mărimi depind de varia ia altor mărimi. No unea de func ie este ț ț ț ț
cea care se potrive te cel mai bine acestor caracterizări, motiv pentru care func ia ș ț
este cea mai importantă no iune în matematică. ț
Defini ie. ț Fie
f
o rela ie din ț X în Y astfel încât
( ) ( ) z y f z x f y x x · ⇒ ∈ ∈ ∀ , & ,
Rela ia de mai sus se nume te ț ș func ie ț ( sau aplica ie ) din X în Y i se notează ț ș
Y X f ∈ :
Elementul
Y y ∈
corespunzător elemental
X x ∈
( sau în care trece elementul
x

X) poartă denumirea de imagine a elementului x prin aplica ia ț
f
sau valoarea
lui f în x ), iar însu i elemental ș x – preimagine a lui y prin f.
Pentru f : X Y se mai folose te i forma prefix de reprezentare ș ș
y = f(x),
unde x este argumentul ( variabilă independentă ) func iei, iar ț y – valoarea func iei ț
(variabilă depedentă).
Domeniul de defini ie este dependent de legea ț f pe când domeniul valorilor
func iei este calculat în dependen ă de domeniul func iei. De exemplu, pentru ț ț ț
y = sinx domeniul de defini ie este (-1 ,0 ) ț
Iar mul imea valorilor fun iei – ț ț [ -1, 1 ]; pentru y =
2
1 x − domeniile respective
[ -1, 1] i [0, 1]. ș
§1.2 Funcţii injective
4
Considerăm funcţia
( ) 0 , , , , : > ∈ + · → a R b a b ax x f R R f
şi
R x x ∈
2 1
,
. Studiind
diferenţa valorilor funcţiei în 2 1
, x x
,
( ) ( ) ( )
2 1 2 1
x x a x f x f − · −
se observă că:
- dacă
2 1 2 1
, x x xx ≠
atunci
( ) ( )
2 1
x f x f ≠
,
- dacă
( ) ( )
2 1
x f x f ·
atunci 2 1
x x ·
.
Aşadar, funcţia
f
are urmatoarea proprietate: „oricăror argumente diferite le
corespund valori ale funcţiei diferite.“
Figura 1
Această proprietate este specifică unei clase importante de funcţii.
Definiţie. Funcţia
B A f → :
se numeşte funcţie injectivă (sau injecţie) dacă
pentru oricare două elemente
A x x ∈
2 1
,
cu proprietatea că 2 1
x x ≠
rezultă că
( ) ( )
2 1
x f x f ≠ .Revenind la funcţia de gradul întâi
( ) 0 , , , , : ≠ ∈ + · → a R b a b ax x f R R f
putem spune că aceasta este injectivă.
Funcţia de gradul al doilea
( ) 0 , , , , , :
2
≠ ∈ + + · → a R c b a c bx ax x f R R f
nu este
injectivă întrucât pentru orice
{ ¦ 0 \ R r ∈
avem

·
`

.
|
+ − ·

·
`

.
|
− − r
a
b
f r
a
b
f
2 2
.
Definiţia funcţiei injective este echivalentă cu propoziţia următoare.
5
Propoziţia I: Funcţia
B A f → :
este injectivă dacă şi numai dacă oricare ar fi
A x x ∈
2 1
,
cu proprietatea că
( ) ( )
2 1
x f x f ·
rezultă că 2 1
x x ·
.
Demonstraţie. Proprietatea de injectivitate a fost definită ca o implicaţie de
forma
" " q p →
în care
p
şi
q
sunt propoziţiile următoare:
2 1 2 1
, , : x x A x x p ≠ ∈
şi
( ) ( )
2 1
: x f x f q ≠
.
Propoziţia II: rezultă din echivalenţa logică dintre propoziţia
" " q p →
şi
contrara ei
" " p q →
.
O condiţie suficientă ca o funcţie să fie injectivă este dată în propoziţia următoare.
Propoziţia III: Dacă funcţia
B A f → :
este strict monotonă pe A atunci
f
este funcţie injectivă.
Demonstraţie. Fie
A x x ∈
2 1
,
cu proprietatea că 2 1
x x ≠
. Presupunem că 2 1
x x <
.
Atunci
( ) ( )
2 1
x f x f <
dacă
f
este strict crescătoare, respectiv
( ) ( )
2 1
x f x f >
dacă
f
este strict descrescătoare. Aşadar
( ) ( )
2 1
x f x f ≠
şi deci
f
este injectivă.
În propoziţia următoare este dată o caracterizare geometrică a funcţiilor numerice
injective (obţinută din definiţie).
Propoziţia IV: Funcţia
B A f → :
cu
R B A ⊂ ,
este injectivă dacă şi numai dacă
orice paralelă la axa
Ox
dusă prin punctele mulţimii B, reprezentată pe axa
Oy
,
intersectează graficul lui
f
în cel mult un punct.
În propoziţia următoare este dată o caracterizare a funcţiilor numerice injective cu
ajutorul operaţiei de “simplificare”.
Teoremă. Funcţia
B A f → :
este injectivă dacă şi numai dacă pentru orice
mulţime
C
şi orice funcţii
A C h g → : ,
cu
h f g f   ·
rezultă
h g ·
.
Demonstraţie: Presupunem că
f
este injectivă şi că
h f g f   ·
, adică
( ) ( ) ( ) ( ) x h f x g f ·
pentru orice
C x ∈
. Funcţia
f
fiind injectivă rezultă
( ) ( ) x h x g ·

pentru orice
C x ∈
, ceea ce înseamnă că
h g ·
.
Invers, să presupunem că pentru orice mulţime
C
şi orice funcţii
A C h g → : ,
cu
h f g f   ·
avem
h g ·
şi că
f
nu este injectivă. Atunci există
A x x ∈
2 1
,
, 2 1
x x ≠
astfel încât
( ) ( )
2 1
x f x f ·
. Pe mulţimea
{ ¦
2 1
, x x C ·
definim
funcţiile
A C h g → : ,
astfel
( )
1 1
x x g ·
,
( )
2 2
x x g ·
,
( ) ( )
1 2 1
x x h x h · ·
. Atunci avem
6
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( )
1 1 1 1 1
x h f x h f x f x g f x g f   · · · ·
şi
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( )
2 2 1 2 2 2
x h f x h f x f x f x g f x g f   · · · · ·
.
Înseamnă că
h f g f   ·
şi
h g ·
, ceea ce vine în contradicţie cu presupunerea de
mai sus.
§1.3 Funcţii surjective
Fie funcţiile
{ ¦ { ¦ 3 , 2 , 1 2 , 1 , 0 , 1 : → − f
şi
{ ¦ { ¦ 6 , 5 , 3 , 2 4 , 2 , 1 : → g
date cu ajutorul
diagramelor:
Figura 2
Din studiul diagramelor se observă că fiecare element al mulţimii B, codomeniul
funcţiei
f
, este valoare a funcţiei
f
, în timp ce elementul
D ∈ 5
nu este valoare a
funcţiei
g
.
Proprietatea funcţiei
f
ca fiecare element al codomeniului să fie valoare a
funcţiei, este caracteristică unei clase speciale de funcţii.
Definiţie. Funcţia
B A f → :
se numeşte funcţie surjectivă (sau surjecţie) dacă
pentru orice element
B y ∈
există un element
A x ∈
cu proprietatea că
( ) y x f ·
Revenind la funcţiile
f
şi
g
definite prin diagramele din figura 1, rezultă că
funcţia
f
este funcţie surjectivă, iar funcţia
g
nu este funcţie surjectivă.
Funcţia de gradul întâi
( ) 0 , , , , : ≠ ∈ + · → a R b a b ax x f R R f
este funcţie injectivă.
O funcţie
B A f → :
nu este surjectivă dacă există y∈B cu proprietatea că pentru
orice x∈A avem
( ) y x f ≠
.
7
Având o funcţie
B A f → :
şi submulţimile
B Y A X ⊂ ⊂ ,
, mulţimea
( ) { B y X f ∈ ·
există
X x ∈
astfel încât
( )¦ x f y ·
se numeşte imaginea mulţimii X prin
f
, iar mulţimea
( ) ( ) { ¦ Y x f A x Y f ∈ ∈ ·
−1
se numeşte preimaginea mulţimii Y .
Propoziţia următoare oferă caracterizări ale funcţiilor surjective.
Propoziţia I. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) Funcţia
B A f → :
este surjectivă;
b)
( ) B A f ·
;
c) Pentru orice y

B ecuaţia
( ) y x f ·
cu necunoscuta
x
are cel puţin o
soluţie în A.
d) Pentru orice y∈B avem
{ ¦ ( ) ∅ ≠

y f
1
.
Demonstraţie: Presupunem că
f
este surjectivă. Atunci oricare ar fi y∈B
există un element x∈A cu proprietatea că
( ) y x f ·
, ceea ce înseamnă că
( ) A f y∈

şi deci
( ) A f B ⊂
. Cum
( ) B A f ⊂
rezultă că
( ) B A f ·
şi am demonstrat implicaţia a)

b) .
Dacă
( ) B A f ·
atunci orice element
y
din B aparţine mullţimii
( ) A f
şi deci
există x

A încât
( ) y x f ·
. Astfel are loc implicaţia b)

c) . Din existenţa soluţiei
ecuaţiei
( ) y x f ·
pentru orice y

B rezultă că
{ ¦ ( ) ∅ ≠

y f
1
şi deci c)

d).
Mai trebuie demonstrat că d)

a). Pentru aceasta considerăm un element y∈B .
Cum
{ ¦ ( ) ∅ ≠

y f
1
rezultă că există
A x ∈
astfel încât
( ) y x f ·
ceea ce înseamnă că
f
este surjectivă.
O caracterizare geometrică a funcţiilor numerice surjective (obţinută din
definiţie)este dată în propoziţia următoare.
Propoziţia II. Funcţia
B A f → :
cu
R B A ⊂ ,
este surjectivă dacă şi numai dacă
orice paralelă la axa
Ox
dusă prin punctele mulţimii B, reprezentată pe axa
Oy
,
intersectează graficul lui
f
în cel puţin un punct.
În propoziţia următoare este dată o caracterizare a funcţiilor numerice surjective cu
ajutorul operaţiei de “simplificare”.
8
Teoremă. Funcţia
B A f → :
este surjectivă dacă şi numai dacă pentru orice
mulţime
C
şi orice funcţii
C B h g → : ,
cu
f h f g   ·
rezultă
h g ·
.
Demonstraţie: Presupunem că
f
este surjectivă. Atunci oricare ar fi y∈B
există un element x∈A cu proprietatea că
( ) y x f ·
. Atunci din
f h f g   ·

rezultă că pentru orice pentru orice y∈B avem
( ) ( ) y h y g ·
, ceea ce înseamnă că
h g ·
.
Invers, să presupunem că pentru orice mulţime
C
şi orice funcţii
C B h g → : ,
cu
h f g f   ·
avem
h g ·
şi că
f
nu este surjectivă. Atunci există
B y ∈
0 astfel
încât
( ) A f y ∉
0
. Presupunem că
∅ ≠ A
. Definim funcţiile
B B h g → : ,
astfel B
i g ·

şi
( )
( )
¹
'
¹
· ∈

·
0
'
0
0
,
y y pentru A f y
y y pentru y
y h
. Atunci pentru orice x

A avem
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) x f h x f h x f x f g x f g   · · · ·
. Deci
h f g f   ·
şi
h g ≠
, ceea ce
constituie o contradicţie. Considerăm acum cazul
∅ · A
. Fie
{ ¦
2 1
, c c C ·
. Din
∅ ≠ B
rzultă că există două aplicaţii diferite
C B h g → : ,
. Din
∅ · A
avem
h f g f   ·
, ceea ce reprezintă iarăşi o contradicţie.

§1.4 Funcţii bijective
Definiţie. Funcţia
B A f → :
se numeşte funcţie bijectivă (sau bijecţie) dacă
este injectivă şi surjectivă.
Un exemplu de funcţie bijectivă este funcţia de gradul întâi
( ) 0 , , , , : ≠ ∈ + · → a R b a b ax x f R R f
.
Caracterizarea geometrică a funcţiilor numerice bijective este dată în propoziţia
următoare.
Propoziţie. Funcţia
B A f → :
cu
R B A ⊂ ,
este bijectivă dacă şi numai dacă
orice paralelă la axa
Ox
dusă prin punctele mulţimii B, reprezentată pe axa
Oy
,
intersectează graficul lui
f
exact într-un punct.
Alte caracterizări ale funcţiilor injective, surjective, bijective sunt date în teoremele
următoare.
9
Teoremă. Funcţia
B A f → :
este injectivă dacă şi numai dacă există o funcţie
A B r → :
astfel încât
A
i f r · 
, unde A
i
este funcţia identică a mulţimii A.
Demonstraţie: Presupunem că există o funcţie
A B r → :
astfel încât A
i f r · 
.
Fie
A C h g → : ,
două funcţii pentru care avem
h f g f   ·
. Atunci
( ) ( ) h f r g f r     ·
, adică
h i g i
A A
  ·
. Rezultă că
h g ·
şi conform teoremei 1.5,
f

este funcţie injectivă.
Invers, presupunem că
f
este funcţie injectivă şi fie
A x ∈
0 . Dfinim funcţia
A B r → :
astfel
( )
( ) ( )
( )
¹
'
¹
− ∈
∈ ·
·
A f B y pentru x
A f y pentru x f y unde x
y r
,
, ,
0
, pentru care obţinem
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) x i x y r x f r x f r
A
· · · · 
, adică A
i f r · 
.
Funcţia r cu proprietate din teorema 3.3 se numeşte retractă (inversă la stânga) a
funcţiei
f
.
Teoremă. Funcţia
B A f → :
este surjectivă dacă şi numai dacă există o funcţie
A B s → :
astfel încât B
i s f · 
, unde B
i
este funcţia identică a mulţimii B.
Demonstraţie: Presupunem că există o funcţie
B A s → :
astfel încât
B
i s f · 
.
Fie
C B h g → : ,
două funcţii pentru care avem
f h f g   ·
.
Atunci
( ) ( ) s f h s f g     ·
, adică B B
i h i g   ·
. Rezultă că
h g ·
şi conform teoremei
,
f
este funcţie surjectivă.
Invers, presupunem că
f
este funcţie surjectivă. Pentru fiecare y∈B alegem un
A x ∈
astfel încât
( ) y x f ·
şi definim funcţia
A B s → :
,
( ) x y s ·
. Pentru această
funcţie obţinem
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) y i y x f x s f x s f
B
· · · · 
, adică B
i s f · 
.
Funcţia
s
cu proprietate din teorema 3.4 se numeşte secţiune (inversă la dreapta) a
funcţiei
f
.
Corolar. O funcţie
B A f → :
este bijectivă dacă şi numai dacă are o retractă şi
o secţiune.
Corolar. a) O retractă a unei funcţii este surjectivă, iar o secţiune este
injectivă.
10
b) Dacă
B A f → :
este funcţie bijectivă,
A B f →

:
1
este inversa lui
f
, r
este retractă a lui
f
şi
s
este scţiune a lui
f
, atunci
1 −
· · f s r
.
Exemplu. Să se arate că funcţia
{ ¦ { ¦ 1 \ 2 \ : R R f →
,
( )
2
3

+
·
x
x
x f
este bijectivă.
Rezolvare. Considerăm
{ ¦ 2 \ ,
2 1
R x x ∈
cu
( ) ( )
2 1
x f x f ·
. Atunci
2
3
2
3
2
2
1
1

+
·

+
x
x
x
x
şi mai
departe deducem 2 1
x x ·
, ceea ce înseamnă că
f
este injectivă.
Fie acum
{ ¦ 1 \ R y ∈
. Determinăm
{ ¦ 2 \ R x ∈
încât
( ) y x f ·
. Deci trebuie să avem
y
x
x
·

+
2
3
. Rezolvând această ecuaţie în necunoscuta
x
găsim
1
3 2
+
+
·
y
y
x
. Arătăm

{ ¦ 2 \ R x ∈
, adică
2 ≠ x
. În adevăr presupunând că
2 · x
am ajunge la contradicţia
3 2 ·
. Înseamnă că
f
este surjectivă.
În consecinţă
f
este bijectivă.
Exemplu de funcţie care este injectivă şi nu este surjectivă.
( ) ( )
2
1 , 1 , : x x f R f − · → ∞ −
.
Exemplu de funcţie care este surjectivă şi nu este injectivă.
( ) x x x f R R f − · →
3
, :
.
§1.5 Funcţii infinit mici şi funcţii infinit mari
Funcţia
f
se numeşte infinit mică(i.m) (infinit mare (i.M)) pentru 0
x x∈

(sau în punctul 0
x
) dacă
( ) ( )
·
`

.
|
∞ ·

·

x f
x x
x f
x x
0
lim , 0
0
lim
.
Suma , diferenţa şi produsul unui număr finit de funcţii infinit mici în 0
x
sunt de
asemenea funcţii infinit mici în 0
x
. Faptul că inversa unei funcţii infinit mici în
0
x
este o funcţie infinit mare în 0
x
şi, invers, permite utilizarea următoarelor
notaţii
( ) 0 > a
;
11
0 , 0 , 0 , 0 ,
0
,
0
,
0
·

− ·
∞ −
+ ·
∞ +
+ ·
∞ +
∞ · −∞ ·

+∞ ·
+
a a a a a a a
.
Pentru funcţiile infinit mari nu avem proprietăţi asemănătoare funcţilor infinit
mici. Se întâlnesc doar cazuri ca, de exemplu, dacă
( ) + ∞ ·

x f
x x
0
lim
şi
( ) + ∞ ·

x g
x x
0
lim
, atunci şi
( ) ( ) [ ] + ∞ · +

x g x f
x x
0
lim
pe când despre
existenţa
( ) ( ) [ ] x g x f
x x


0
lim
nu se poate spune nimic.
§1.6 Compararea funcţilor
Fie că şi sunt două funcţii i.m în . Spunem că este un
număr i.m de ordin mai mare decăt dacă , iar dacă
şi au acelaşi ordin. Pentru şi
sunt i.m echivalenţi şi acest fapt se notează .
Proprietăţi
1. ;
2. ;
3. şi ;
4. şi ;
5. şi şi
.
Dacă pentru f şi g în vecinătatea punctului
0
x

există o constantă încăt
pentru toate valorile din vecinătatea lui are loc inegalitatea
spunem că este mărginită de şi scriem
12
Aici prin se înţelege că restricţia are loc doar într-o vecinătate a punctului
. Se spune ca funcţiile şi pentru care şi au
acelaşi ordin pentru şi
§1.7 Funcţii continuă
Definiţie. Funcţia f se numeşte continuă în punctul a, dacă pentru orice
vecinătate V a punctului f (a) există o vecinătate U a punctului a astfel încât din
faptul că
E U x ∩ ∈
să rezulte
R R f → :
.
Observaţii:
Definiţia precedentă este abstractă şi greu de înţeles pentru majoritatea elevilor. Ce
este obligatoriu de reţinut sunt următoarele două chestiuni:
1. Dacă a este punct izolat al lui E atunci f este automat continuă în a.
2. Dacă a este punct de acumulare pentru E atunci f este continuă în a numai
dacă
[ ]
]
]
]

− → −
2
,
2
1 ; 1 : arcsin
π π
.
Putem vorbi de continuitate la stânga sau la dreapta în cazul existenţei limitelor
laterale.
Mai exact dacă f (a – 0) = f (a ) atunci funcţia este continuă la stânga în a şi analog
dacă f (a + 0) = f (a ) atunci f es te continuă la dreapta în a .
• Aşadar dacă există limitele laterale f (a – 0) şi f (a + 0) atunci
f este continuă în a dacă şi numai dacă f (a – 0) = f (a + 0) = f (a ) .
• Dacă funcţia f nu este continuă în punctul a ea se numeşte discontinuă în a..
În acest caz dacă limitele laterale există şi sunt finite punctul a se numeşte
punct de discontinuitate de prima speţă. În caz contrar se numeşte de speţa a
doua.
13
Exemplu
¹
'
¹
≥ +
< −
· →
1 , 2
1 , 1 4
) ( , :
2
x x
x x
x f R R f

Să se studieze continuitatea funcţiei în punctul x = 1.
Rezolvare:
3 1 1 * 4 ) 1 4 ( lim ) ( lim ) 0 1 (
1 1
· − · − · · −
→ →
x x f f
x x
3 2 1 ) 2
2
( lim ) ( lim ) 0 1 (
1 1
· + · + · · +
→ →
x x f f
x x
f (1) = 1 + 2 = 3 .
Cum f (1 – 0) = f (1 + 0) = f (1) rezultă f este continuă în x = 1.
§1.8 Funcţie continuă pe o mulţime
Definiţie. Dacă funcţia
f
este continuă în fiecare punct al mulţimii E ,
atunci ea se numeşte continuă pe mulţimea E.
Observaţie. Funcţiile elementare adică funcţiile polinomiale, raţionale,
trigonometrice, exponenţiale, etc. sunt continue pe orice interval pe care sunt
definite.
Exemplu: Să se studieze continuitatea pe R a funcţiei
¹
¹
¹
'
¹
>
≤ +
· →
0 , s i n
0 , 1
2
) ( , :
x x
x x
x f R R f
14
Rezolvare:
Pentru
), , ( o x −∞ ∈
1
2
) ( + ·x x f - funcţie elementară (polinomială), deci
continuă;
Pentru
) , 0 ( +∞ ∈ x
,
x x f sin ) ( ·
- funcţie elementară (trigonometrică), deci
continuă;
Studiem continuitatea în x = 0:
1 ) 1
2
( lim ) 0 0 (
0
0
· + · −
<

x f
x
x
;
0 0 sin sin lim ) 0 0 (
0
0
· · · +
>

x f
x
x ;
1 ) 0 ( · f
.
Aceste valori fiind diferite rezultă f este discontinuă în x = 0 (discontinuitate de
speţa I).
Aşadar funcţia f este continuă pe mulţimea
{ ¦ 0 − R
.
§1.9 Funcţii derivabile
Defini ie ț : Se numeşte derivată a funcţiei
R I f → :
în punctul
0
x
limita
raportului dintre creşterea funcţiei şi creşterea argumentului când (cu
condiţia că această limită există). Limita însăşi se numeşte derivate funcţiei în
punctual şi se notează
) (
0
x f ′
, adică
sau
Sau, dacă se are în vedere că şi , atunci
Pentru derivate (notaţia lui Lagrange) se mai folosesc notaţiile:
15
• – notaţia lui Newton
• – notaţia lui Cauchy
• - notaţia lui Leibniz.
Din definiţia derivatei observăm că este fixat, supunând examinării limita
raportului
pentru
0
x x →
, iar din definiţia limitei funcţiei rezultă că funcţia poate să nu fie
definită în punctual .
Prin urmare, pentru existenţa limitei raportului este necesar ca
aceasta să fie definit petru toate valorile deoarece pentru
expresia îşi pierde sensul, şi noţiunea de limită nu poate fi aplicată atunci când se
defineşte derivate. Dacă, însă, limita roportului nu există, se
spune, că funcţia în punctul nu admite derivată.
O funcţie derivabilă în punctual este continuă în acest punct. Inversa
afirmaţiei nu are loc: funcţia poate fi continuă în şi totodată să nu aibă derivată.
§1.10 Limite de funcţii
Definiţie. Fie
f
o funcţie definită pe un interval R X ⊂ , iar
X x ⊂
0 un
punct de acumulare al intervalului X . Vom spune că numărul
*
x este limita
şirului de valori
*
x , =1, 2, … şi vom scrie
*
lim x x
n
n
·
∞ →
, dacă pentru orice
0 > ε

există un număr
N
astfel încăt
ε < −
*
x x
n pentru
N n >
.
16
Se spune că numărul A este limita funcţiei
f
în punctul dacă
0 ) ( 0 > ∃∂ > ∀ ε ε

astfel încât pentru orice 0
, x x X x → ∈
care sadisfac
δ < −
0
x x
are loc
ε < −A x f ) (
. Notăm acest fapt prin
A x f
x x
·

) ( lim
0
.
Se mai spune că funcţia
R X f → :
are limită egală cu A în punctul 0
x
dacă şi
numai dacă pentru orice şir , rezultă că

.
Limita unei funcţii într-un punct
X x ∈
0 poate exista şi în cazurile când
f
nu este
definită în punctul 0
x
. O condiţie necesară că
f
să tindă către limită cănd
x x ,
0 este existenţa punctelor
,
0
x
şi 0
x x ≠
.
Inegalitatea echivalentă cu intervalul
se mai numeşte - vicinătate a punctului . În aceste condiţii
limita funcţiei mai poate fi formulată şi astfel: este limita funcţiei 0
, x x f →
(sau
în punctul ), dacă pentru orice număr există 0 - vecinătate a
punctului astfel încăt să aibă loc inegalitatea
ε < −A x f ) (
sau
ε ε + < < − A x f A ) (
.
§1.11 Calcularea limitelor unor funcţii
Limita unei funcţii într-un punct de acumulare se obţine dacă se
înlocuieşte cu . Substituirea lui cu poate duce la cazuri de tipul
care se numesc nedeterminări sau cazuri exceptate.
Calculul limitelor se bazează pe următoarele reguli:
17
1.
( ) ( ) [ ] ( ) ( ) x g x f x g x f
x x x x x x
0 0 0
lim lim lim
→ → →
t · t

2.
( ) ( ) [ ] ( ) ( ) x g x f x g x f
x x x x x x
0 0 0
lim lim * lim
→ → →
∗ ·

3.
( )
( )
( )
( )
( )
·
`

.
|
≠ ·




0 lim ,
lim
lim
lim
0
0
0
0
x g
x g
x f
x g
x f
x x
x x
x x
x x
.
Un rol aparte în calcularea limetelor revine limitelor remarcabile şi consecinţelor
care rezultă din acestea:
1. 1
x
sin(x)
lim
0
x x
·

;
2. ( ) e y
x
x
y
n
· + ·

·
`

.
|
+

∞ →
(1/y)
1 lim
1
1 lim
0
;
3. 1
) 1 ln(
lim
0
·
+

x
x
x
;
4. a a
x
x
a
x
< ·


0 ), ln(
1
lim
0
;
5. 1
1
1
lim
0
·


x
e
x
;
6. 1
) (
lim
) (
lim
0 0
· ·
→ →
x
x arctg
x
x tg
x x
;
7. 1 , 0 ), ( log
) 1 ( log
lim
0
≠ < ·
+

a a e
a
x
x a
x
;
8.
m
x
m
x
x
·
− +

1 ) 1 (
lim
0
.
§1.12 Limite laterale
Cănd am definit limita funcţiei pentru am considerat că
punctele – vecinătăţii se aflau fie la dreapta fie la stănga lui . Există , însă şi
cazuri când , din anumite considerente, se iau în considera ie doar punctele ce se ț
află de o parte sau alta faţă de . Pentru astfel de cazuri se introduce noţiunea de
limită la stânga respective limită la dreapta de punctual .
18
Se spune că numărul A este limita la stânga pentru funcţia în punctual
) (
0 0
x x x x → ·
, dacă
0 > ∀ε

0 > ∃δ
, astfel încât pentru orice din domeniul de
definiţie al funcţiei care satisfac inegalitatea are loc
inegalitatea . La fel , este limita la dreapta pentru funcţia în
punctual , dacă , astfel încât pentru orice valori
din domeniul de definiţie al funcţiei care satisfac inegalitatea
are loc inegalitatea . Prin urmare ,
• Limita la stânga
( ) ( ) ( ) A x f x f x f l
x x x x x x
s
· − · · ·
− → − → →
0 lim lim lim
0 0
0 0 0

• Limita la dreapta
( ) ( ) ( ) A x f x f x f l
x x x x x x
d
· + · · ·
+ → + → →
0 lim lim lim
0 0
0 0 0

Limita la stânga şi limita la dreapta mai poartă şi denumirea de limită lateral.
Dăcă în 0
x
exist
( ) A x f
x x
·

0
lim
, atunci există şi limitele laterale şi
( ) ( ) A x f x f
x x x x
· ·
+ → − → 0 0
0 0
lim lim
. Dacă însă, limitele laterale există dar nu coincide ,
adică d s
l l ≠
, atunci funcţia în punctual dat nu are limită.
§1.13 Limită a unui ir ș
Termenul de limită a unui ir ș este unul dintre cele mai importante concepte
ale analizei matematice, fiind un caz particular al conceptului de limită. Acesta
oferă defini ia riguroasă a faptului că un ț ir ș converge spre un anumit punct numit
limită.
Defini ie ț . Pentru un ir de ș numere reale
{ ¦ N n x
n


Un număr real L se nume te limita irului ș ș n
x
, notându-se sub forma:
L x
n
n
·
∞ →
lim

19
dacă i numai dacă pentru orice număr real ș ε > 0, există un număr natural N astfel
încât pentru orice n > N avem |x
n
−L| < ε.
Pentru un ir de puncte ș
{ ¦ N n x
n

într-un spa iu metric ț M, cu fun ia-distan ă ț ț d
(cum ar fi un ir de ș numere ra ionale ț , numere reale, numere complexe, puncte într-
un spa iu normat ț ):
Un element M L∈ este numit limita irului ș i scriem: ș
L x
n
n
·
∞ →
lim
dacă i numai dacă, pentru orice număr real ș ε > 0, există un număr natural N astfel
încât pentru orice n > N, avem d(x
n
,L) < ε.
Exemple
• irul 1, -1, 1, -1, 1, ... este divergent. Ș
• irul 1/2, 1/2 + 1/4, 1/2 + 1/4 + 1/8, 1/2 + 1/4 + 1/8 + 1/16, ... are limita 1. Ș
Acesta este un exemplu de serie infinită.
• Dacă a este un număr real cu modul|a| < 1, atunci irul ș a
n
are limita zero.
Dacă 0 < a, atunci irul ș a
1/n
are limita 1.
De asemenea:
§1.14 Operaţii cu funcţii continue
Teorema 1: Fie
R E g f → : ,
funcţii continue într-un punct E a∈
(respectiv pe mulţimea E). Atunci funcţiile
f g f g f g f , * , , − +
sunt continue
20
în a (respectiv pe mulţimea E ); dacă
0 ) ( ≠ a g
, atunci
g
f
este continuă în a
(respectiv pe mulţimea
{ ¦ 0 ) ( · ∈ − x g E x E
).
Teorema 2: Fie
R E g E E f → →
2 2 1
: , :
două funcţii reale şi
f g h  ·

funcţia lor compusă. Dacă f este continuă într-un punct
1
E a∈
şi g este continuă în
punctul
) (a f b ·
, atunci h este continuă în a.
Dacă f este continuă pe
1
E
şi g continuă pe
2
E
, atunci h este continuă pe
1
E
.
Exemple
1. Funcţia
1
2
1
cos ) ( , :
+
+ · →
x
x x f R R f
este o funcţie continuă pe R, fiind
modulul unei funcţii continue, care la rândul său este continuă deoarece este suma
a două funcţii elementare deci continue.
Funcţia
1
1
) ( , :
+

· →
x
x
e
e
x f R R f este continuă pe R deoarece este compusa a două
funcţii continue ( exponenţiala şi o funcţie raţională).
§1.15 Derivate laterale
Se spune că funcţia
R I f → :
este derivabilă la stânga (respectiv la dreapta) în
punctul dacă
0
0
0
) ( ) (
lim
0
x x
x f x f
x x


− →
există şi este finită
şi notăm acest fapt prin ) (
0
,
x f
s
(respectiv
.
O funcţie
f
are derivată într-un punct interior dacă şi numai dacă
.
§1.16 No iune de ț Integrală
În analiza matematică, integrala unei func ii ț este o generalizare a no iunilor ț
de arie, masă, volum i ș sumă. Procesul de determinare a unei integrale se nume te ș
21
integrare. Spre deosebire de no iunea înrudită de ț derivată, există mai multe
defini ii posibile ale integralei, fiecare cu suportul său tehnic. Acestea sunt însă ț
compatibile. Oricare două moduri de integrare a unei func ii vor da acelea i ț ș
rezultate când ambele sunt definite.
Integrala definită ca aria graficului unei func ii ț
În mod intuitiv, integrala unei func ii continue, pozitive, ț f, de variabilă reală i ș
luând valori reale, între două puncte a i ș b, reprezintă valoarea ariei mărginite de
segmentele x=a, x=b, axa x i graficul func iei ș ț f. Formal, considerând
( ) ( ) { ¦ x f y b x a R y x S ≤ ≤ ≤ ≤ ∈ · 0 , :
2
,
atunci integrala func iei ț f între a i ș b este măsura lui S.
Termenul "integrală" se poate referi i la no iunea de ș ț primitivă o func ie ț F a
cărei derivată este func ia dată ț f. În acest caz, se nume te ș integrală nedefinită, pe
când integralele discutate în acest articol sunt numite integrale definite.
Principiile integrării au fost enun ate de ț Isaac Newton i ș Gottfried Wilhelm
Leibniz la sfâr itul secolului al XVII-lea. Prin ș teorema fundamentală a calculului
integral, pe care au dezvoltat-o independent unul de altul, integrarea este legată de
derivare, iar integrala definită a unei func ii poate fi u or calculată odată ce este ț ș
cunoscută o primitivă a ei. Integralele i derivatele au devenit uneltele de bază ale ș
analizei matematice, cu numeroase aplica ii în tiin ă i inginerie. ț ș ț ș
O defini ie riguroasă a integralei a fost dată de ț Bernhard Riemann. Ea este
bazata pe o trecere la limită prin care se aproximează aria unei regiuni curbilinii
prin descompunerea acesteia în zone verticale sub iri. Din secolul al XIX-lea, au ț
22
înceut să apară tipuri de integrale mai sofisticate, în care atât tipul func iei cât i ț ș
domeniul peste care se face integrarea au început să fie generalizate. O integrală
curbilinie este definită pentru func ii de două sau trei variabile, iar intervalul de ț
integrare [a,b] este înlocuit de o anumită curbă care leagă două puncte din plan sau
din spa iu. Într-o ț integrală de suprafa ă ț , curba este înlocuită de o bucată de
suprafa ă ț din spa iul tridimensional. ț
Integralele formelor diferen iale ț joacă un rol fundamental în geometria
diferen ială ț modernă. Aceste generalizări ale integralelor au apărut datorită
necesită ilor din ț fizică, i joacă un rol important în formularea multor legi din ș
fizică, în principal a celor din electrodinamică. Leibniz a introdus nota ia standard ț
a integralei, de forma unui S alungit. Integrala din paragraful anterior se notează
( )dx x f
b
a

. Semnul ∫ notează integrarea, a i ș b sunt extremită ile ț intervalului, f(x)
este func ia care se integrează, iar ț dx notează variabila în care se face integrarea.
La început, dx reprezenta o "cantitate infinitezimală", iar S-ul alungit însemna
"sumă". Însă teoria modernă a integralei este construită pe alte fundamente, iar
aceste simboluri tradi ionale au devenit simple ț nota ii ț .
§1.17 Integrala Riemann
23
Integrală abordată ca sumă Riemann pe o diviziune, cu pozi ii i lă imi de ț ș ț
e antionare neregulate (lă imea maximă cu ro u). Valoarea reală este 3.76; cea ș ț ș
estimată este 3.648.
Integrala Riemann este definită în termeni de sume Riemann ale unor func ii în ț
raport cu diviziuni ale intervalului. Fie [a,b] un interval închis de pe dreapta reală;
atunci o diviziune cu puncte intermediare a lui [a,b] este o secven ă finită ț
b
n
x
n
n
x x x x a · ≤ ≤

≤ ≤ ≤ ≤ ≤ ≤ ≤ · ξ ξ ξ ξ
1
...
2 2 1 1 0
Sume Riemann care converg odată cu înjumătă irea intervalului de diviziune, ț
e antionate la ș ■ dreapta, ■ minim, ■ maxim, sau ■ stânga.
Aceasta împarte intervalul [a,b] în n sub-intervale [x
i−1
, x
i
], fiecare având un
punct ales ξ
i
∈ [x
i−1
, x
i
]. Fie Δ
i
= x
i
−x
i−1
lă imea sub-intervalului ț i; atunci norma
24
unei astfel de diviziuni este lă imea celui mai mare subinterval format de diviziune, ț
max
i=1…n
Δ
i
. O sumă Riemann a unei func ii ț f în raport cu o astfel de diviziune este
( )
i i
n
i
f ∆

·
ξ
1
astfel fiecare termen al sumei este aria dreptunghiului cu înăl imea egală cu ț
valoarea func iei în punctul ales al subintervalului dat, i cu lă imea egală cu ț ș ț
lă imea subintervalului. ț Integrala Riemann a unei func ii ț f pe intervalul [a,b] este
egală cu S dacă:
Oricare ar fi ε > 0 există δ > 0 astfel încât, oricare ar fi o parti ie [ ț a,b] cu
norma mai mică decât δ, avem
( ) ε ξ < ∆ −

·
i i
n
i
f S
1
.
Când valorile intermediare alese sunt valoarea maximă (respectiv, minimă) a
func iei pe fiecare interval, suma Riemann devine o ț sumă Darboux superioară
(respectiv, inferioară), sugerând legătura strânsă între integrala Riemann i ș
integrala Darboux.
§1.18 Proprietă i ale integralelor ț Liniaritatea
Mul imea de func ii integrabile Riemann pe un interval închis [ ț ț a, b] formează
un spa iu vectorial ț împreună cu opera iile de adunare i înmul ire cu un scalar, i ț ș ț ș
opera ia de integrare ț

b
a
fdx f
este o func ională liniară ț pe acest spa iu vectorial. Astfel, în primul rând, mul imea ț ț
func iilor integrabile este închisă în raport cu ț combina ia liniară ț ; i, în al doilea ș
rând, integrala unei combinatii liniare este combina ia liniară a integralelor, ț
( ) ( ) dx x g dx x f dx x g f
b
a
b
a
b
a
) ( ) (
∫ ∫ ∫
+ · + β α β α
25
Similar, mul imea func iilor integrabile Lebesgue cu valori ț ț reale pe un
spa iu ț E cu măsura μ este închis în raport cu combina ia liniară i astfel formează ț ș
un spa iu vectorial. ț Integrala Lebesgue

E
fd f µ
este o func ională liniară pe acest spa iu, astfel încât ț ț
∫ ∫ ∫
+ · +
E E E
gd fd d g f µ β µ α µ β α ) (
.
Mai general, se consideră spa iul vectorial al tuturor ț func iilor măsurabile ț pe
un spa iu cu măsură ( ț E,μ), cu valori într-un spa iu vectorial topologic ț complet local
compact V peste un grup topologic local compact K, f : E → V. Atunci se poate
defini o func ie de integrare abstractă care ata ează fiecărei func ii ț ș ț f un element din
V sau simbolul ∞,

E
fd f µ
compatibilă cu combina iile liniare. În această situa ie liniaritatea se men ine ț ț ț
pentru subspa iul func iilor a căror integrală este un element din ț ț V (adică este
"finită"). Cele mai importante cazuri speciale apar atunci când K este , C, sau o
extensie finită a grupului Q
p
al numerelor p-adice, iar V este un spa iu vectorial de ț
dimensiune finită peste K, iar când K = C iar V este un spa iu Hilbert ț complex.
Liniaritatea, împreună cu unele proprietă i naturale de continuitate i normalizare ț ș
pentru o anume clasă de func ii "simple", se poate folosi pentru a da o defini ie ț ț
alternativă a integralei. Aceasta este abordarea lui Daniell pentru cazul functiilor
cu valori reale pe o mul ime ț X, generalizate de Bourbaki la func ii cu valori într-un ț
spa iu vectorial topologic local compact. ț
26
§1.19 Inegalitatea integralelor
Sunt valabile mai multe inegalită i generale pentru ț func ii ț integrabile
Riemann, definite pe un interval închis i ș mărginit [a, b]. Acestea pot fi
generalizate i pentru alte feluri de integrală (cum ar fi integralele Lebesgue i ș ș
Daniell).
Limita superioară i inferioară. ș O func ie integrabilă ț f pe [a, b], este în mod
necesar mărginită pe acel interval. De aceea există numere reale m i ș M astfel încât
m ≤ f (x) ≤ M pentru orice x din [a, b]. Deoarece suma inferioară i cea superioară ș
ale lui f peste [a, b] sunt mărginite, respectiv, de m(b − a) i ș M(b − a), rezultă că
( ) ( ) ( ) a b M dx x f a b m
b
a
− ≤ ≤ −

.
Inegalită ile între func ii. ț ț Dacă f(x) ≤ g(x) pentru orice x din [a, b] atunci
limita superioară i cea inferioară ale lui ș f sunt mărginite superior de suma
superioară, respectiv inferioară ale lui g. Deci
( ) ( )dx x g dx x f
b
a
b
a
∫ ∫

.
Aceasta este o generalizare a inegalită ilor de mai sus, când ț M(b − a) este integrala
func iei constante cu valoarea ț M pe [a, b].
Subintervale. Dacă [c, d] este un subinterval al lui [a, b] i ș f(x) este
nenegativă pentru orice x, atunci
( ) ( )
∫ ∫

d
c
b
a
dx x f dx x f
.
Produsul i modulul func iilor ș ț . Dacă f i ș g sunt două func ii atunci se pot ț
considera functia produs a celor două func ii, func ia putere a unei func ii i ț ț ț ș
valoarea absolută:
Dacă f este integrabilă Riemann pe [a, b] atunci aceasta este adevărat i pentru | ș f|,
i ș
∫ ∫

b
a
b
a
dx x f dx x f ) ( ) (
.
27
Mai mult, dacă f i ș g sunt ambele integrabile Riemann, atunci f
2
, g
2
, i ș fg sunt i ș
ele integrabile Riemann, i ș

·
`

.
|

·
`

.
|

·
`

.
|
∫ ∫ ∫
b
a
b
a
b
a
dx x g x f dx x fg
2 2
2
) ( ) ( ) )( ( .
Această inegalitate, cunoscută sub numele de inegalitatea Cauchy–Schwarz, joacă
un rol important în teoria spa iilor Hilbert ț , unde partea din stânga este interpretată
ca produs scalar a două func ii integrabile la pătrat ț f i ș g pe intervalul [a, b].
Inegalitatea lui Hölder. Se presupune că p i ș q sunt două numere reale, 1 ≤ p,
q ≤ ∞ cu 1/p + 1/q = 1, i ș f i ș g sunt două func ii integrabile Riemann. Atunci ț
func iile | ț f|
p
i | ș g|
q
sunt integrabile i este valabilă următoarea ș inegalitate a lui
Hölder:
( ) ( )
q
q
p
p
dx x g dx x f dx x g x f
1 1
) ( ) ( ) ( ) (
∫ ∫ ∫
≤ .
Pentru p = q = 2, inegalitatea lui Hölder devine inegalitatea Cauchy–Schwarz.
Inegalitatea Minkowski. Se presupune că p ≥ 1 este un număr real i ș f i ș g
sunt func ii integrabile Riemann. Atunci | ț f|
p
, |g|
p
and |f + g|
p
sunt de asemenea
integrabile Riemann i este valabilă următoarea ș inegalitate Minkowski:
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( )
ρ ρ ρ ρ ρ ρ
1 1 1
∫ ∫ ∫
+ ≤ + dx x g dx x f dx x g x f
Fie f o func ie ț cu valori reale integrabilă Riemann. Integrala
( )

b
a
dx x f
pe un interval [a, b] este definită dacă a < b. Aceasta înseamnă că sumele
inferioară i superioară ale func iei ș ț f sunt evaluate pe o parti ie ț a = x
0
≤ x
1
≤ . . . ≤
x
n
= b cu valorile x
i
crescătoare. Geometric, aceasta înseamnă că integrarea are loc
„de la stânga la dreapta”, evaluând f pe intervale [x
 i
, x
 i +1
] unde un interval cu
indice mai mare se află la dreapta intervalelor cu ordine mai mici. Valorile a i ș b,
capetele intervalului, se numesc limitele de integrare ale lui f. Integralele pot fi
definite i dacă ș a > b:
28
Inversarea limitelor de integrare. Dacă a > b atunci se define te ș
∫ ∫
− ·
b
a
b
a
dx x f dx x f ) ( ) (
Aceasta, dacă a = b, înseamnă:
Integrale pe intervale de lungime zero. Dacă a este un număr real atunci

·
b
a
dx x f 0 ) (
Prima conven ie este necesară dacă se consideră integralele pe subintervale ale lui ț
[a, b]; cea de-a doua spune că o integrală pe un interval degenerat, sau un punct,
trebuie să fie zero. Un motiv pentru prima conven ie este că integrabilitatea lui ț f e
un interval [a, b] înseamnă că f este integrabilă pe orice subinterval [c, d], dar în
particular integralele au proprietatea:
Aditivitatea integrării pe intervale. Dacă c este orice element al intervalului
[a, b], atunci
∫ ∫ ∫
+ ·
b
a
c
a
b
c
dx x f dx x f dx x f ) ( ) ( ) (
.
Cu prima conven ie, integrala rezultată ț
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
+ · − ·
c
a
b
a
b
c
b
a
c
b
dx x f dx x f dx x f dx x f dx x f ) ( ) ( ) ( ) ( ) (
.
este bine definită pentru orice permutare ciclică a lui a, b, i ș c.
În loc de a privi cele de mai sus drept conven ii, se poate adopta i punctul de ț ș
vedere că integrarea este efectuată doar pe varietă i ț orientate . Dacă M este o astfel
de varietate m-dimensională orientată, i ș M' este aceea i varietate cu orientare ș
opusă i ș ω este o m-formă, atunci există:
∫ ∫
− ·
M M
,
ω ω
.
Teorema fundamentală a calculului integral este afirma ia că ț derivarea i ș
integrarea sunt opera ii inverse: dacă o ț func ie continuă ț este întâi integrată i apoi ș
derivată, se ob ine func ia originală. O consecin ă importantă, uneori numită ț ț ț a
doua teoremă fundamentală a calculului integral, permite calculul integralelor
folosind o primitivă a func iei de integrat. ț
29
§1.20 Integrarea numerică
Integralele întâlnite într-un curs de ini iere în analiza matematică sunt alese ț
inten ionat pentru simplitatea lor; cele găsite în aplica iile reale sunt adesea mult ț ț
mai complicate. Unele integrale nu pot fi calculate exact, altele necesită func ii ț
speciale care sunt ele însele dificil de calculat, iar altele sunt atât de complicate
încât găsirea răspunsului exact durează prea mult. Aceasta a motivat studiul i ș
aplicarea metodelor numerice de aproximare a integralelor, care astăzi folosesc
aritmetica în virgulă mobilă de pe calculatoarele electronice numerice. Multe
dintre aceste idei au apărut mult mai devreme, pentru calculul de mână; dar viteza
calculatoarelor de uz general, cum ar fi ENIAC, a creat nevoia de îmbunătă iri. ț
Scopurile integrării numerice sunt precizia, fiabilitatea, eficien a, i generalitatea. ț ș
metodele sofisticate pot depă i o metodă naivă după toate cele patru măsuri. ș
Fie, de exemplu, integrala
( ) ( ) ( ) dx
x
x
x x x

·
`

.
|
+
− + + +
2
2
2
1
24 37 98 3 322
100
1
5
1

a cărei solu ie exactă este ț
76 . 3
25
94
·
. (În practica obi nuită rezultatul nu este ș
cunoscut dinainte, deci o problemă importantă — neexplorată aici — este găsirea
momentului când o aproxima ie este suficient de bună.) O abordare textuală este ț
împăr irea domeniului de integrare, de exemplu, în 16 păr i egale, i calculul unor ț ț ș
valori ale func iilor reprezentative pentru fiecare interval. ț
30
Spa ierea valorilor func iilor ț ț
x -2.00 -1.50 -1.00 -0.50 0.00 0.50 1.00 1.50 2.00
f(x) 2.2280
0
2.45663 2.672
00
2.324
75
0.644
00
-0.925
75
-0.940
00
-0.169
63
0.836
00
x -1.75 -1.25 -0.75 -0.25 0 0.25 0.75 1.25 1.75
f(x) 2.330
41
2.585
62
2.629
34
1.640
19
0.324
44
-1.091
59
-0.603
87
0.3173
4
Metod Sume Riemann care converg odată cu înjumătă irea intervalului de ț
diviziune, e antionate la ș ■ dreapta, ■ minim, ■ maxim, sau ■ stânga.ele de
Utilizând extremitatea stângă a fiecărei componente, metoda dreptunghiului
însumează 16 valori ale func iei i le înmul e te cu lă imea pasului, ț ș ț ș ț h, aici 0,25,
pentru a ob ine valoarea aproximativă 3,94325 pentru integrală. Precizia nu este ț
impresionantă, dar în analiza matematică se folosesc componente de lă ime ț
infinitezimală, deci ini ial aceasta a părut a fi o problemă mică. Într-adevăr, ț
dublarea repetată a numărului de pa i conduce în cele din urmă la o aproximare de ș
3,76001. Pentru aceasta este însă nevoie de 2
18
componente, cu un cost
computa ional mare pentru această precizie redusă; urmărirea unei precizii mai ț
mari poate face pa ii atât de mici încât precizia să ajungă să fie limitată de precizia ș
reprezentării în virgulă mobilă.
31
O abordare mai bună este înlocuirea aproximării func iei cu linii orizontale (de ț
pe partea de sus a dreptunghiului) cu aproxima ia cu drepte înclinate care unesc ț
valorile func iei la cele două capete ale intervalelor. Func ia de integrat este astfel ț ț
aproximată pe fiecare interval cu o func ie polinomială de gradul 1, în metoda ț
dreptunghiului ea fiind aproximată cu o func ie polinomială de gradul 0 (o ț
constantă). Integrala prin metoda trapezului este aproape la fel de u or de calculat ș
ca i prin cea a dreptunghiului; se însumează toate cele 17 valori de la capete, ș
prima i ultima valoare fiind împăr ite la doi, i înmul e te totul cu lă imea pasului. ș ț ș ț ș ț
Aproximarea integralei este imediat îmbunătă ită la 3,76925, evident mai precis. ț
Mai mult, pentru a ob ine valoarea 3,76000 sunt necesare 2 ț
10
componente,
necesitând substan ial mai pu in efort computa ional decât metoda dreptunghiului. ț ț ț
Metoda lui Romberg elaborează cu succes metoda dreptunghiului. Întâi,
lungimile pa ilor sunt reduse incremental, dând trapeze de aproximare notate cu ș
T(h
0
), T(h
1
), i a a mai departe, unde ș ș h
k+1
este jumătate din h
k
. Pentru fiecare nou
pas, trebuie să fie calculate jumătate din noile valori ale func iei folosite în calcul; ț
celelalte sunt acelea i ca la pasul anterior (după cum se vede în tabelul de mai sus). ș
Dar ideea cu adevărat puternică este interpolarea unui polinom prin aproximare, i ș
extrapolarea la T(0). Cu această metodă, o solu ie cu eroare mică necesită doar ț
patru componente (cinci valori ale func iei). ț Polinomul Lagrange de interpolare
{h
k
,T(h
k
)}
k=0…2
= {(4.00;6,128), (2,00;4,352), (1,00;3.908)} este 3,76+0,148h
2
, dând
valoarea extrapolată 3,76 în h = 0.
Cuadratura gaussiană necesită adesea un efort computa ional considerabil ț
mai mic pentru o precizie superioară. În acest exemplu, se pot calcula valorile
func iei în doar două puncte ț x, ±
2

√3
, apoi se dublează fiecare valoare i se ș
însumează pentru a ob ine răspunsul numeric exact. Explica ia pentru acest succes ț ț
constă în analiza erorilor, i în pu in noroc. O metodă gaussiană în ș ț n puncte este
exactă pentru polinoame de grad până la 2n−1. Func ia din acest exemplu este un ț
polinom de gradul 3, plus un termen care se anulează deoarece capetele alese sunt
simetrice în jurul lui zero.
32
Deplasând intervalul de integrare spre stânga pu in, încât să fie de la −2,25 ț
la 1,75, simetria dispare. Cu toate acestea, metoda trapezului este destul de lentă,
metoda cu interpolare polinomială a lui Romberg este acceptabilă, iar cea
gaussiană necesită cel mai mic volum de calcule — dacă numărul de puncte este
cunoscut în avans. De asemenea, interpolarea ra ională poate folosi acelea i ț ș
evaluări ca i metoda Romberg pentru a ob ine efecte mai bune. ș ț
Metoda Trapezului Romberg Ra ională ț Gauus
Puncte 1048577 257 129 36
Eroare rel. -5.3*10
13 −
-6.3*10
15 −
8.8*10
15 −
3.1*10
15 −
Valoarea


·
75 . 1
25 . 2
... 585897075 1639019006 . 4 ) ( dx x f
În practică, fiecare metodă trebuie să efectueze evaluări suplimentare pentru a
calcula eroarea; aceasta tinde să elimine o parte din avantajele metodei gaussiene
pure, i motivează folosirea metodei hibride Gauss–Kronrod. Simetria poate să fie ș
exploatată i în această metodă împăr ind această integrală în două intervale, de la ș ț
−2,25 la −1,75 (fără simetrie), i de la −1,75 la 1,75 (simetric). În general, ș
cuadratura adaptivă împarte un interval pe baza proprietă ilor func iei, astfel încât ț ț
punctele de e antionare sunt concentrate acolo unde este nevoie de ele. ș
Pentru integrale de dimensiuni superioare (duble sau triple), există algoritmi
alternativi, cum ar fi integrarea Monte Carlo.
33
Capitolul II:
Aplicaţii din Analizei Matematicii prin intermediul sistemului
Maple .
§2.1 Calculul limitelor în Maple
Pentru calcularea limitelor, sistemul Maple prevede două funcţii: Limit() şi
limit(), dintre care prima este inertă, adică nu calculează valoarea limitei cid oar
contribuie la scrierea limitei expresiei. Sintaxa comenzii are forma:
; sau ;
unde este o expresie a cărei limită se cere calculată pentru . Implicit Maple
consideră o valoare reală. Pentru ca parametrii să primească valori de altă natură
faptul se foloseşte comanda assume(). Parametrul poate fi orice expresie ,
număr (real sau complex), precum şi –infinity sau +infinity. De exemplu
; avem şi . După ce
se va apăsa ENTER comanda va fi preluată de Maple , execută şi returnat
rezultatul. În caz că limita se cere calculată la infinit, atunci va fi plus sau
minus infinit, adică .
În cazul limitelor laterale valoarea parametrului dir egală cu right
calculează limita cănd tinde către la dreapta, iar calculează limita
laterală la stânga.
Pentru sistemul calculează limita obişnuită nu ca plus infinit către care
tinde variabila la stînga ei ca un infinit, iar limita este cea obişnuită, adică dacă
limita care tinde către plus infinit la stînga este egală cu limita care tinde către
minusinfinit la dreapta, atunci limita există şi este egală cu valoarea obţinută.
Altfel, expresia nu are limită. Dacă, însă, , atunci limita se va
calcula pentru numere complexe, iar valoarea ei nu va fi dependenţă de modul cum
tinde variabila către punctul limită. Pentru valoarea
este considerată ca un punct situat la infinitul domeniului complex de definiţie.
34
§2.2 Calculul derivatelor în Maple
Maple conţine diff funcţia pe care ne va permite să se diferenţieze o
ecuaţie. Această funcţie lucrează într-un mod similar cu cea a funcţiei derivatei în
Matematica.
Primul argument la diff este ecuaţia să fie diferenţiate. Al doilea argument este
variabila că ecuaţia ar trebui să fie diferenţiate în ceea ce priveşte. Câteva exemple
de utilizare a diff sunt prezentate mai jos.
Exemple:
> Diff (3 * x ^ 4, x);
3
12 x
> Diff (sin (x) + cos (2 * x), x);
cos (x) - 2 (2 x)
> Diff (log (5 * x), x);
35
1 / x
> Diff (a * x ^ 2 + b * x + c, x);
2 a x + b
> Diff (3 * x ^ 4 +4 * y ^ 5 +2 * z ^ 2, y);
4
Diferenţa poate fi de asemenea folosite pentru a differiate o ecuaţie orice
număr de ori pe care o doriti. Acest lucru se face prin adăugarea expresiei $
numărul de la al doilea argument. Număr reprezintă numărul de cîte ori doriţi
ecuaţia care urmează să fie diferenţiate.
Exemple:
> Diff (x ^ 4, x $ 2);
2
12 x
> Diff (a * x ^ 2 + b * x + c, x $ 2);
2 a
Din nou, unele dintre exemplele de mai sus au fost utilizate cu diferenţiere în
Matematica.
§2.3 Calculul integralelor în Maple
36
Cunoa tem mai multe procedee de integrare: directă, ș
prinsubstitu ie, prin păr i, prin descompunerea func iei de sub ț ț ț
semnul integra ei în serie. ț
Exemplu:
Să se calculeze integrala.

dx x x ) sin(
3
Indicînd toate etapele integrării prin păr i: ț
>I=intparts(Int(x^3*sin(x),x),x^3);
dx x x x x I ) cos( 3 ) cos(
2 3

− − − ·
>intparts( ,x^2);

− + + − · dx x x x x x x I ) sin( 6 ) sin( 3 ) cos(
2 3
> intparts( ,x);

− − + + − · dx x x x x x x x x I ) sin( 6 ) cos( 6 ) sin( 3 ) cos(
2 3
>value(
) sin( 6 ) cos( 6 ) sin( 3 ) cos(
2 3
x x x x x x x I − + + − ·
37
§2.4 Studiul funcţilor în Maple
Modalităţile de prezentare a funcţiilor în maple.
Sistemul Maple privede mai multe modalităţi de prezentare a funcţilor.
Operatorul de atribuire
Funcţia este definită cu ajutorul operatorului de atribuire ,, : = “ care atribuie
expresiei un nume.
De exemplu:
>f:=2*sgrt(x) + sin(x) – x*cos(x); # in urma executării acestei opera ii expresia 2 ț
x
+ sin (x) – x cos (x) va fi identificată cu numele f.
f : = 2
x
+ sin (x) – x cos (x)
Variabilei x I se poate indica o valoare cu ajutorul comenzii subs ( {x1 = a1, x2 =
a2 ,…} , f), unde între acoladele se indică variabilele xi i valorile acestora, care se ș
înlocuesc în f. De exemplu:
>restart :g:=x*exp(-y)+sgrt(2*z);
g:=xe
) ( y −
+2*z
>subs ({x=-2, y=1, z=2},g);
-2e
) 1 (−
+2
Să tie că Maple este un sistem electronic de calcule numerice i simbolice. ș ș
Implicit sistemul efectuează opera ii simbolice. Dacă se dore te ob inerea unui ț ș ț
rezultat aproximativ, sub formă numerică în virgulă mobilă, se va apela la
comanda eval f (),care poate avea doi parametri: primul reprezentând expresia, iar
cel de al doilea numărul de cifre cu care se dore te să fie reprezentat rezultatul. De ș
exemplu, pentru exemplul de mai sus avem:
>evalf (%) ; # semnul % are în vedere ultimul rezultat în calculele de mai
38
sus, adica (-2e
) 1 (−
+2)
În sistemul Maple pentru determinarea derivatei funcţiei sunt prevăzute
comenzile şi precum şi operatorii şi
,unde este expresia (funcţia) , iar - un număr întreg şi pozitiv. Relaţiile
dintre operatorii şi şi comanda sunt următoarele:
;
şi
;
Operatorul func ional ț
În cazul acestui operator sistemul pune în coresponden ă mul imii ( x1, x2, … ) ț ț
una sau mai multe expresii ( f1, f2, … ). De exemplu. Pentru o func ie de două ț
variabile avem:
>f:= (x,y)

sin (x+y) – cos (x+y)
f : = ( x, y )

sin (x + y) – cos(x + y)
Apelul e cât dse poate de simplu: astfel, dacă dorim să calculăm valoarea func iei ț
pentru x = y =
2
π
Înloc de variabilele x i y ale func iei f se înscriu doar valorile acestora: ș ț
> f ( Pi / 2, Pi / 2 );

39
Concluzie:
40
 În cursul de „Analiza Matematică” studenţii studiază
problemele de programare matematică. Importanţa acestor
probleme este subliniată de multitudinea problemelor reale
formalizabile ca probleme de programare matematică,
probleme reale ce apar în variatele domenii ale activităţii
umane: ştiinţă, tehnică, economie etc
41
Bibliografie
1. Apostol, Tom M. (1967). Calculus, Vol. 1: One-Variable Calculus with an
Introduction to Linear Algebra (ed. 2nd). Wiley. ISBN 978-0-471-00005-1
2. Bourbaki, Nicolas (2004). Integration I. Springer Verlag. ISBN 3-540-
41129-1. În mod deosebit, capitolele III i IV ș
3. Burton, David M. (2005). The History of Mathematics: An Introduction
(ed. 6
th
). McGraw-Hill. p. p. 359. ISBN 978-0-07-305189-5
4. Cajori, Florian (1929). A History Of Mathematical Notations Volume II.
Open Court Publishing. pp. 247–252. ISBN 978-0-486-67766-8.
http://www.archive.org/details/historyofmathema027671mbp
5. Dahlquist, Germund ; Björck, Åke (forthcoming). „Chapter 5: Numerical
Integration”. Numerical Methods in Scientific Computing. Philadelphia:
SIAM. http://www.mai.liu.se/~akbjo/NMbook.html
6. Folland, Gerald B. (1984). Real Analysis: Modern Techniques and Their
Applications (ed. 1st). Wiley-Interscience. ISBN 978-0-471-80958-6
7. Fourier, Jean Baptiste Joseph (1822). Théorie analytique de la chaleur. Chez
Firmin Didot, père et fils. p. §231. http://books.google.com/books?
id=TDQJAAAAIAAJ
8. Heath, T. L. , ed (2002). The Works of Archimedes. Dover. ISBN 978-0-486-
42084-4. http://www.archive.org/details/worksofarchimede029517mbp
(Publicată ini ial de ț Cambridge University Press, 1897, după versiunea
grecească a lui J. L. Heiberg.)
9. Hildebrandt, T. H. (1953). Integration in abstract spaces. 59. 111–139.
http://projecteuclid.org/euclid.bams/1183517761
10. Kahaner, David; Moler, Cleve; Nash, Stephen (1989). „Chapter 5:
Numerical Quadrature”. Numerical Methods and Software. Prentice-Hall.
ISBN 978-0-13-627258-8
11. Leibniz, Gottfried Wilhelm (1899). Gerhardt, Karl Immanuel. ed. Der
Briefwechsel von Gottfried Wilhelm Leibniz mit Mathematikern. Erster
42
Band. Berlin: Mayer & Müller.
http://name.umdl.umich.edu/AAX2762.0001.001Miller, Jeff. Earliest Uses
of Symbols of Calculus. http://members.aol.com/jeff570/calculus.html.
Accesat la 2007-06-02
12. O’Connor, J. J.; Robertson, E. F. (1996). A history of the calculus.
http://www-history.mcs.st-
andrews.ac.uk/HistTopics/The_rise_of_calculus.html. Accesat la 2007-07-
09
13. Rudin, Walter (1987). „Chapter 1: Abstract Integration”. Real and Complex
Analysis (ed. International). McGraw-Hill. ISBN 978-0-07-100276-9
14. Saks, Stanisław (1964). Theory of the integral (ed. Traducere în engleză de
L. C. Young. Cu note suplimentare de Stefan Banach. Revizuită). New
York: Dover
15. Stoer, Josef; Bulirsch, Roland (2002). „Chapter 3: Topics in Integration”.
Introduction to Numerical Analysis (ed. 3rd). Springer. ISBN 978-0-387-
95452-3. W3C (2006). Arabic mathematical notation
43

Capitolul II: Aplicaţii din Analizei Matematicii prin intermediul sistemului Maple . §2.1 Calculul limitelor în Maple…………………………………………………36 §2.2Calculul derivatelor în Maple..........................................................................37 §2.3Calculul integralelor în Maple §2.4 Studiul funcţilor în Maple

Introducere
2

Teza este consacrata studiului analizei matematică prin intermediul sistemului Maple. Lucrarea dată conţine două capitole. Scopul acestei lucrării este să prezint o serie de probleme din analiza matematică prin intermediul sistemului Maple. Calcularea electronică propriu-zise au fost concepute ca dispozitive de calcule matematice pentru soluționarea unor probleme concrete și necesare din punct de vedere a evoluției societății.

3

Capitolul I: Funcţii. Limite. Integrarelor. §1.1 Funcții
Multe fenomene reale din biologie, chimie, economie și din alte domenii operează cu mărimi, care, de cele mai multe ori, își schimbă valoarea. Se întâmplă ca variația unor mărimi depind de variația altor mărimi. Noțunea de funcție este cea care se potrivește cel mai bine acestor caracterizări, motiv pentru care funcția este cea mai importantă noțiune în matematică. Definiție. Fie
f

o relație din X în Y astfel încât ∀x( x, y ) ∈ f & ( x, z ) ∈ f ⇒ y = z
f : X ∈Y

Relația de mai sus se numește funcție ( sau aplicație ) din X în Y și se notează Elementul
y ∈Y

corespunzător elemental x ∈ X ( sau în care trece elementul
f

x ∈ X) poartă denumirea de imagine a elementului x prin aplicația lui f în x ), iar însuși elemental x – preimagine a lui y prin f. Pentru f : X Y se mai folosește și forma prefix de reprezentare y = f(x),

sau valoarea

unde x este argumentul ( variabilă independentă ) funcției, iar y – valoarea funcției (variabilă depedentă). Domeniul de definiție este dependent de legea f y = sinx domeniul de definiție este (-1 ,0 ) Iar mulțimea valorilor funției – [ -1, 1 ]; pentru y = [ -1, 1] și [0, 1].
1−x2

pe când domeniul valorilor

funcției este calculat în dependență de domeniul funcției. De exemplu, pentru domeniile respective

§1.2 Funcţii injective
4

a. Studiind diferenţa valorilor funcţiei în x1 . Funcţia de gradul al doilea injectivă întrucât pentru orice f : R → R. . f ( x1 ) − f ( x2 ) = a( x1 − x 2 ) se observă că: . Funcţia f ( x1 ) ≠ f ( x 2 ) . a. x 2 . x2 ∈ A cu proprietatea că x1 ≠ x 2 rezultă că la f : R → R. a ≠ 0 r∈ R \ { 0} avem 5  b   b  f − − r  = f − + r. f ( x ) = ax + b. f ( x ) = ax 2 + bx + c.  2a   2a  Definiţia funcţiei injective este echivalentă cu propoziţia următoare. x 2 ∈ R .“ Figura 1 Această proprietate este specifică unei clase importante de funcţii.Considerăm funcţia f : R → R. funcţia f are urmatoarea proprietate: „oricăror argumente diferite le corespund valori ale funcţiei diferite. x21 ≠ x2 atunci f ( x1 ) ≠ f ( x 2 ) . f ( x ) = ax + b. . b ∈R. Definiţie. Aşadar.dacă xx1 . b. b ∈ R.Revenind f : A → B se numeşte funcţie injectivă (sau injecţie) dacă funcţia de gradul întâi nu este pentru oricare două elemente x1 . c ∈ R.dacă f ( x1 ) = f ( x 2 ) atunci x1 = x 2 . a. a ≠ 0 putem spune că aceasta este injectivă. a > 0 şi x1 .

Presupunem că x1 < x 2 . Atunci avem 6 . h : C → A rezultă g =h . Funcţia f : A →B este injectivă dacă şi numai dacă pentru orice cu f f  g = f h mulţime C şi orice funcţii g. Propoziţia III: Dacă funcţia este funcţie injectivă.Propoziţia I: Funcţia f : A →B este injectivă dacă şi numai dacă oricare ar fi x1 . ceea ce înseamnă că f  g = f h este injectivă şi că adică f ( g ( x ) ) = f ( h( x ) ) pentru orice x ∈ C . Proprietatea de injectivitate a fost definită ca o implicaţie de forma "p → q" în care p şi q sunt propoziţiile următoare: " p → q" p : x1 . f  g = f h. B ⊂ R este injectivă dacă şi numai dacă O y orice paralelă la axa Ox dusă prin punctele mulţimii B . Aşadar f ( x1 ) ≠ f ( x 2 ) şi deci este injectivă. Atunci există f ( x1 ) = f ( x 2 ) . reprezentată pe axa în cel mult un punct. g. x1 ≠ x2 astfel încât funcţiile g. x1 ≠ x 2 şi q : f ( x1 ) ≠ f ( x 2 ) . . Pe mulţimea C = { x1 . Demonstraţie: Presupunem că pentru orice x ∈ C . x2 ∈ A . h : C → A astfel g ( x1 ) = x1 . Propoziţia II: rezultă din echivalenţa logică dintre propoziţia contrara ei "q → p ". h : C → A Invers. Demonstraţie. Funcţia f fiind injectivă rezultă g ( x ) = h( x ) g =h . x2 } definim x1 . respectiv f ( x1 ) > f ( x 2 ) dacă f este strict descrescătoare. Fie x1 . x2 ∈ A cu proprietatea că x1 ≠ x 2 . să presupunem că pentru orice mulţime C şi orice funcţii avem g =h cu şi că f nu este injectivă. şi O condiţie suficientă ca o funcţie să fie injectivă este dată în propoziţia următoare. Propoziţia IV: Funcţia intersectează graficul lui f f : A →B cu A. Demonstraţie. În propoziţia următoare este dată o caracterizare a funcţiilor numerice injective cu ajutorul operaţiei de “simplificare”. g ( x2 ) = x 2 . Teoremă. x 2 ∈ A. În propoziţia următoare este dată o caracterizare geometrică a funcţiilor numerice injective (obţinută din definiţie). x 2 ∈ A cu proprietatea că f ( x1 ) = f ( x 2 ) rezultă că x1 = x 2 . Atunci f ( x1 ) < f ( x 2 ) dacă f f f : A →B este strict monotonă pe A atunci f este strict crescătoare. h( x1 ) = h( x2 ) = x1 .

Proprietatea funcţiei ca fiecare element al codomeniului să fie valoare a f : A →B funcţiei.4} → { 2. 7 .2. a. este valoare a funcţiei f f . b ∈ R.6} date cu ajutorul Figura 2 Din studiul diagramelor se observă că fiecare element al mulţimii B . f : R → R.2. Definiţie. codomeniul funcţiei f . rezultă că este funcţie injectivă.2} → {1. iar funcţia g nu este funcţie surjectivă. este caracteristică unei clase speciale de funcţii. ceea ce vine în contradicţie cu presupunerea de §1.3.3} şi g : {1.0. a ≠ 0 f : A →B Funcţia de gradul întâi O funcţie nu este surjectivă dacă există y∈ B cu proprietatea că pentru orice x∈ A avem f ( x ) ≠ y .5. f  g = f h şi g =h . Funcţia pentru orice element Revenind la funcţiile funcţia f f se numeşte funcţie surjectivă (sau surjecţie) dacă y ∈B există un element x ∈ A cu proprietatea că f ( x ) = y şi g definite prin diagramele din figura 1.( f  g )( x ) = f ( g ( x ) ) = f ( x ) = f ( h( x ) ) = ( f  h)( x ) şi ( f  g )( x ) = f ( g ( x ) ) = f ( x ) = f ( x ) = f ( h( x ) ) = ( f  h)( x ) . 1 1 1 1 1 2 2 2 1 2 2 Înseamnă că mai sus.3 Funcţii surjective Fie funcţiile diagramelor: f : { −1.1. f ( x ) = ax + b. este funcţie surjectivă. în timp ce elementul 5 ∈ D nu este valoare a funcţiei g .

Având o funcţie f : A →B şi submulţimile f X ⊂ A. Demonstraţie: Presupunem că şi deci B ⊂ f ( A) . O caracterizare geometrică a funcţiilor numerice surjective (obţinută din definiţie)este dată în propoziţia următoare. iar mulţimea (Y ) = { x ∈ A f ( x ) ∈Y } se numeşte preimaginea mulţimii Y . d) Pentru orice y∈ B avem f −1 ( { y} ) ≠ ∅ . c) Pentru orice y ∈ B ecuaţia soluţie în A . 8 . f ( x) = y b) f ( A) = B . f ( A) = B există un element x∈ A cu proprietatea că Cum f ( A) ⊂ B ceea ce înseamnă că y ∈ f ( A) rezultă că şi am demonstrat implicaţia a) f ( A) ⇒ b) . Propoziţia I. Pentru aceasta considerăm un element y∈ B . Y ⊂ B . Funcţia intersectează graficul lui f f : A →B cu A. f ( x) = y Mai trebuie demonstrat că d) ⇒ a). Cum f −1 ( { y} ) ≠ ∅ rezultă că există x ∈ A astfel încât f ceea ce înseamnă că este surjectivă. f cu necunoscuta x are cel puţin o este surjectivă. Următoarele afirmaţii sunt echivalente: a) Funcţia f : A →B este surjectivă. . reprezentată pe axa în cel puţin un punct. Propoziţia următoare oferă caracterizări ale funcţiilor surjective. Dacă f ( A) = B atunci orice element y din B aparţine mullţimii f ( x) = y . Atunci oricare ar fi y∈ B f ( x) = y . În propoziţia următoare este dată o caracterizare a funcţiilor numerice surjective cu ajutorul operaţiei de “simplificare”. şi deci există x ∈ A încât ecuaţiei f ( x) = y Astfel are loc implicaţia b) ⇒ c) . Propoziţia II. Din existenţa soluţiei f −1 pentru orice y ∈ B rezultă că ( { y} ) ≠ ∅ şi deci c) ⇒ d). B ⊂ R este surjectivă dacă şi numai dacă O y orice paralelă la axa Ox dusă prin punctele mulţimii B . mulţimea f ( X ) = { y ∈B există x ∈ X astfel încât y = f ( x )} se numeşte imaginea mulţimii X prin f −1 .

reprezentată pe axa exact într-un punct. Definim funcţiile şi y. Atunci există y 0 ∈ B astfel g. a ≠ 0 . bijective sunt date în teoremele 9 . Funcţia f : A →B este surjectivă dacă şi numai dacă pentru orice cu g  f =h f mulţime C şi orice funcţii g . ceea ce reprezintă iarăşi o contradicţie. f ( x ) = ax + b. a. Alte caracterizări ale funcţiilor injective.Teoremă.4 Funcţii bijective Definiţie. . f : A →B se numeşte funcţie bijectivă (sau bijecţie) dacă Caracterizarea geometrică a funcţiilor numerice bijective este dată în propoziţia următoare. Propoziţie. Demonstraţie: Presupunem că este surjectivă. h : B →C Invers.  h( y ) =  '  y 0 ∈ f ( A) pentru y ≠ y 0 pentru y = y 0 astfel g = i B avem ceea ce . există un element x∈ A cu proprietatea că g =h . Funcţia este injectivă şi surjectivă.c 2 } . surjective. B ⊂ R este bijectivă dacă şi numai dacă O y orice paralelă la axa Ox dusă prin punctele mulţimii B . Deci f  g = f h constituie o contradicţie. ceea ce înseamnă că g . Considerăm acum cazul A = ∅ . ( g  f )( x ) = g ( f ( x ) ) = f ( x ) = h( f ( x ) ) = ( h  f )( x ) . Atunci pentru orice şi x∈ A g ≠h. Atunci oricare ar fi y∈ B f ( x) = y . Din A = ∅ avem f  g = f h. h : B →C f rezultă g =h . h : B →C . Fie C = { c1 . să presupunem că pentru orice mulţime C şi orice funcţii f  g = f h cu avem g =h şi că f nu este surjectivă. Din B ≠ ∅ rzultă că există două aplicaţii diferite g . Funcţia intersectează graficul lui următoare. Presupunem că A ≠ ∅ . Un exemplu de funcţie bijectivă este funcţia de gradul întâi f : R → R. Atunci din g  f =h f rezultă că pentru orice pentru orice y∈ B avem g ( y ) = h( y ) . f f : A →B cu A. §1. h : B →B încât y 0 ∉ f ( A) . b ∈ R.

este funcţie injectivă şi fie x0 ∈ A . Rezultă că este funcţie injectivă. Rezultă că g =h este funcţie surjectivă.Teoremă. adică f  s = i B . Dfinim funcţia pentru y ∈ B − f ( A) A  x. f Invers. a) O retractă a unei funcţii este surjectivă.4 se numeşte secţiune (inversă la dreapta) a funcţiei f . f : A →B Teoremă. O funcţie o secţiune.3 se numeşte retractă (inversă la stânga) a funcţiei f . Invers. unde y = f ( x ) . 10 . unde i B este funcţia identică a mulţimii B . Funcţia este surjectivă dacă şi numai dacă există o funcţie astfel încât s : B → A astfel încât f  s = iB . Fie g . g =h Atunci f ( r  f )  g = ( r  f )  h . f g . adică g  iB = h  iB . Pentru fiecare y∈ B alegem un x ∈ A astfel încât f ( x ) = y şi definim funcţia s : B → A . Pentru această funcţie obţinem ( f  s )( x ) = f ( s( x ) ) = f ( x ) = y = i B ( y ) . Demonstraţie: Presupunem că există o funcţie s : A → B f  s = iB . Funcţia f : A →B este injectivă dacă şi numai dacă există o funcţie r : B → A astfel încât r  f = i A . h : B →C două funcţii pentru care avem g  f =h f . Funcţia r cu proprietate din teorema 3. Fie . pentru care obţinem ( r  f )( x ) = r ( f ( x ) ) = r ( y ) = x = i ( x ) . iar o secţiune este injectivă. h : C →A două funcţii pentru care avem f  g = f h. presupunem că r : B → A astfel f şi conform teoremei 1. adică i A  g = i A  h . s ( y ) = x . este bijectivă dacă şi numai dacă are o retractă şi Corolar. f : A →B Corolar.5. presupunem că este funcţie surjectivă. adică r  f = i . Funcţia s cu proprietate din teorema 3. unde i A este funcţia identică a mulţimii A . şi conform teoremei Atunci g  ( f  s) = h  ( f  s) . Demonstraţie: Presupunem că există o funcţie r : B → A astfel încât r  f = i A .  A pentru y ∈ f ( A) . r( y) =  x0 .

Faptul că inversa unei funcţii infinit mici în x 0 este o funcţie infinit mare în x 0 şi. . ceea ce înseamnă că Fie acum x +3 =y. Suma . Atunci x1 + 3 x 2 + 3 = şi mai x1 − 2 x 2 − 2 departe deducem x1 = x 2 .b) Dacă este retractă a lui f : A →B este funcţie bijectivă.1) → R. x −2 y∈ R \ { 1} . f −1 : B →A este inversa lui −1 f .5 Funcţii infinit mici şi funcţii infinit mari Funcţia f se numeşte infinit mică(i. este bijectivă. permite utilizarea următoarelor notaţii ( a > 0) . Considerăm x1 . x2 ∈ R \ { 2} cu f : R \ { 2} → R \ {}1 f f . §1. adică f x ≠2. încât Deci trebuie să avem x= 2 y +3 . Să se arate că funcţia Rezolvare. În consecinţă f : ( − ∞. f ( x) = 1 − x 2 Exemplu de funcţie care este surjectivă şi nu este injectivă. 11 . f ( x) = x 3 − x . y +1 Rezolvând această ecuaţie în necunoscuta x găsim Arătăm că x∈ R \ { 2} . Înseamnă că f este surjectivă. În adevăr presupunând că x = 2 am ajunge la contradicţia 2 = 3 . diferenţa şi produsul unui număr finit de funcţii infinit mici în x0 sunt de asemenea funcţii infinit mici în x 0 . f : R → R. Exemplu de funcţie care este injectivă şi nu este surjectivă. atunci .m) (infinit mare (i.M)) pentru x ∈ x0 lim f ( x ) = 0. Determinăm x∈ R \ { 2} este injectivă. r =s = f . f ( x) = x +3 x −2 f ( x1 ) = f ( x 2 ) .  lim f ( x ) = ∞ x→ x x  x→ 0  0 (sau în punctul x0 ) dacă   . invers. f ( x) = y . este bijectivă. r f şi s este scţiune a lui Exemplu.

3. sunt i.6 Compararea funcţilor Fie că şi sunt două funcţii i. ∞ = +0. = ∞.m echivalenţi şi acest fapt se notează Proprietăţi 1. .m de ordin mai mare decăt şi au acelaşi ordin. 5. = +0. 2. = 0 . iar dacă şi număr i. şi şi şi .a a a a a a a = +∞. de exemplu. . +0 −0 0 +∞ +∞ −∞ ∞ Pentru funcţiile infinit mari nu avem proprietăţi asemănătoare funcţilor infinit mici. atunci şi x→ x x→ x 0 0 lim[ f ( x ) + g ( x ) ] = + ∞ pe când despre x→ x 0 existenţa lim[ f ( x ) − g ( x ) ] nu se poate spune nimic.m în dacă . Spunem că este un . şi Dacă pentru f şi g în vecinătatea punctului x0 există o constantă din vecinătatea lui 12 încăt pentru toate valorile spunem că are loc inegalitatea este mărginită de şi scriem . = − . Se întâlnesc doar cazuri ca. . . 4. Pentru . = −0. x→ x 0 §1. dacă lim f ( x ) = + ∞ şi lim g ( x ) = + ∞ .

• Aşadar dacă există limitele laterale f (a – 0) şi f (a + 0) atunci f este continuă în a dacă şi numai dacă f (a – 0) = f (a + 0) = f (a ) . Funcţia f se numeşte continuă în punctul a. Dacă funcţia f nu este continuă în punctul a ea se numeşte discontinuă în a. f : R →R .Aici prin se înţelege că restricţia are loc doar într-o vecinătate a punctului şi şi pentru care şi au . 2. Mai exact dacă f (a – 0) = f (a ) atunci funcţia este continuă la stânga în a şi analog dacă f (a + 0) = f (a ) atunci f es te continuă la dreapta în a .  2 2 Putem vorbi de continuitate la stânga sau la dreapta în cazul existenţei limitelor laterale. În acest caz dacă limitele laterale există şi sunt finite punctul a se numeşte punct de discontinuitate de prima speţă. Dacă a este punct de acumulare pentru E atunci f este continuă în a numai dacă  π π arcsin : [ − 1. Dacă a este punct izolat al lui E atunci f este automat continuă în a. Ce este obligatoriu de reţinut sunt următoarele două chestiuni: 1. Se spune ca funcţiile acelaşi ordin pentru §1.7 Funcţii continuă Definiţie. • 13 .1] → − . dacă pentru orice vecinătate V a punctului f (a) există o vecinătate U a punctului a astfel încât din faptul că x ∈U ∩ E să rezulte Observaţii: Definiţia precedentă este abstractă şi greu de înţeles pentru majoritatea elevilor. În caz contrar se numeşte de speţa a doua.  ..

1 x ≤ 0 Exemplu: Să se studieze continuitatea pe R a funcţiei f : R → R. Cum f (1 – 0) = f (1 + 0) = f (1) rezultă f este continuă în x = 1. Observaţie. x < 1 f : R → R. xn> 0 14 . raţionale. atunci ea se numeşte continuă pe mulţimea E. Rezolvare: f (1 − 0) = lim f ( x) = lim(4 x − 1) = 4 *1 − 1 = 3 x →1 x →1 f (1 + 0) = lim f ( x) = lim( x 2 + 2) = 1 + 2 = 3 x →1 x →1 f (1) = 1 + 2 = 3 . etc. Dacă funcţia f este continuă în fiecare punct al mulţimii E . f ( x ) =  2  x + .Exemplu  4x − 1. sunt continue pe orice interval pe care sunt definite. §1.  x2 + . exponenţiale.8 Funcţie continuă pe o mulţime Definiţie. trigonometrice.2 x ≥ 1 Să se studieze continuitatea funcţiei în punctul x = 1. Funcţiile elementare adică funcţiile polinomiale. f ( x) =   s xi.

Aceste valori fiind diferite rezultă f este discontinuă în x = 0 (discontinuitate de speţa I). o). deci continuă. ∞ Pentru x ∈(0. atunci Pentru derivate (notaţia lui Lagrange) se mai folosesc notaţiile: 15 . deci continuă.Rezolvare: ∞ Pentru x ∈( − . x→ 0 x> 0 f (0) =1 . Aşadar funcţia f este continuă pe mulţimea R − {0} . §1.9 Funcţii derivabile Definiție: Se numeşte derivată a funcţiei f : I → R în punctul x0 limita raportului dintre creşterea funcţiei şi creşterea argumentului când condiţia că această limită există).+ ) . Studiem continuitatea în x = 0: f (0 − 0) = lim ( x 2 + 1) = 1 . adică (cu în sau Sau. f ( x) = x 2 +1 - funcţie elementară (polinomială). dacă se are în vedere că şi . x →0 x <0 f (0 + 0) = limsin x = sin 0 = 0 . f ( x) = sin x - funcţie elementară (trigonometrică). Limita însăşi se numeşte derivate funcţiei punctual şi se notează f ′( x0 ) .

că funcţia în punctul O funcţie nu admite derivată. pentru existenţa limitei raportului aceasta să fie definit petru toate valorile expresia îşi pierde sensul. dacă pentru orice ε > 0 n→ ∞ există un număr N astfel încăt xn − x * < ε pentru n > N . este fixat. limita roportului spune. şi noţiunea de limită nu poate fi aplicată atunci când se defineşte derivate. Fie f o funcţie definită pe un interval X ⊂ R . nu există. =1.• • • – notaţia lui Newton – notaţia lui Cauchy . 2. se derivabilă în punctual afirmaţiei nu are loc: funcţia poate fi continuă în §1. supunând examinării limita Din definiţia derivatei observăm că raportului pentru x → x0 . Inversa şi totodată să nu aibă derivată. Vom spune că numărul x * este limita * şirului de valori x * .notaţia lui Leibniz. iar x0 ⊂ X un punct de acumulare al intervalului X . 16 . însă. este continuă în acest punct. Dacă.10 Limite de funcţii Definiţie. iar din definiţia limitei funcţiei rezultă că funcţia poate să nu fie definită în punctual . … şi vom scrie lim x n = x . este necesar ca deoarece pentru Prin urmare.

x→ x 0 Se mai spune că funcţia f : X →R are limită egală cu A în punctul x0 dacă şi rezultă că f numai dacă pentru orice şir definită în punctul . → . dacă pentru orice număr astfel încăt este limita funcţiei f . f în punctul ∂ dacă ∀ε > 0∃ (ε ) > 0 x − x0 < δ x ∈ X . O condiţie necesară că x0 . Substituirea lui poate duce la cazuri de tipul care se numesc nedeterminări sau cazuri exceptate. În aceste condiţii limita funcţiei mai poate fi formulată şi astfel: în punctul punctului ).Se spune că numărul A este limita funcţiei astfel încât pentru orice f ( x ) −A <ε . x → x0 care sadisfac are loc Notăm acest fapt prin lim f ( x) = A .vicinătate a punctului . §1. f Limita unei funcţii într-un punct x0 ∈ X poate exista şi în cazurile când x0 .vecinătate a f ( x ) −A <ε să aibă loc inegalitatea sau A − ε < f ( x) < A + ε . nu este să tindă către limită cănd Inegalitatea echivalentă cu intervalul se mai numeşte .11 Calcularea limitelor unor funcţii Limita unei funcţii înlocuieşte cu într-un punct de acumulare cu se obţine dacă se . Calculul limitelor se bazează pe următoarele reguli: 17 . x este existenţa punctelor x 0 . şi x ≠ x0 . x → x 0 (sau există 0 .

lim sin(x) = 1.12 Limite laterale Cănd am definit limita funcţiei punctele pentru am considerat că . 0 < a. se iau în considerație doar punctele ce se află de o parte sau alta faţă de . lim x →0 8. x 6. lim x →0 (1+x)m −1 = m.1.0 < a . 1 tg ( x) arctg ( x) = lim =1 . lim x→ 0 4. limită la stânga respective limită la dreapta de punctual 18 . x →0 x x log a ( x + 1) = log a (e).   n →∞ 3. Există . x→ x0 x x  x y →0 1 2. x a x −1 = ln( a ). însă şi – vecinătăţii se aflau fie la dreapta fie la stănga lui cazuri când . 2. din anumite considerente. lim x →0 ln( 1 + x ) =1 . x §1.  x → x0  g ( x ) lim g ( x )  x→ x0 x → x0 Un rol aparte în calcularea limetelor revine limitelor remarcabile şi consecinţelor care rezultă din acestea: 1. a ≠ 1 . lim x →0 e x −1 =1 . lim 1 +  = lim (1 + y ) (1/y) = e . lim x →0 7. lim[ f ( x ) ± g ( x ) ] = lim f ( x ) ± lim g ( x ) x → x0 x → x0 x → x0 lim[ f ( x ) * g ( x ) ] = lim f ( x ) ∗ lim g ( x ) x → x0 x → x0 x → x0 3. Pentru astfel de cazuri se introduce noţiunea de .  lim g ( x ) ≠ 0  . f ( x ) lim f ( x )  x→ x lim = 0 . x 5.

fiind un caz particular al conceptului de limită. 0 0 Limita la stânga l s = lim f ( x ) = xlim0 f ( x ) = xlim0 f ( x − 0) = A x→ x →x − →x − Limita la dreapta l d = lim f ( x ) = xlim0 f ( x ) = xlim0 f ( x + 0) = A x→ x →x + →x + 0 0 0 Limita la stânga şi limita la dreapta mai poartă şi denumirea de limită lateral. La fel . atunci funcţia în punctual dat nu are limită. atunci există şi limitele laterale şi x→ x 0 lim f ( x ) = lim f ( x ) = A .13 Limită a unui șir Termenul de limită a unui șir este unul dintre cele mai importante concepte ale analizei matematice. x→ x + 0 0 adică l s ≠ l d . Acesta oferă definiția riguroasă a faptului că un șir converge spre un anumit punct numit limită. Definiție. dacă ∀ε > 0 ∃δ > 0 . limitele laterale există dar nu coincide .Se spune că numărul A este limita la stânga pentru funcţia x = x0 ( x → x0 ) . astfel încât pentru orice în punctual din domeniul de are loc în definiţie al funcţiei inegalitatea punctual care satisfac inegalitatea . dacă este limita la dreapta pentru funcţia . notându-se sub forma: lim xn = L n →∞ 19 . Prin urmare . Dacă însă. Dăcă în x → x0 − 0 x0 exist lim f ( x ) = A . Pentru un șir de numere reale { xn n ∈ N } Un număr real L se numește limita șirului xn . astfel încât pentru orice valori care satisfac inegalitatea din domeniul de definiţie al funcţiei are loc inegalitatea • • 0 . §1. .

Dacă 0 < a. Acesta este un exemplu de serie infinită. Dacă a este un număr real cu modul|a| < 1. 1. f * g . Atunci funcţiile 20 f +g . există un număr natural N astfel încât pentru orice n > N avem |xn−L| < ε.. este divergent.dacă și numai dacă pentru orice număr real ε > 0. cu funția-distanță d (cum ar fi un șir de numere raționale.14 Operaţii cu funcţii continue Teorema 1: Fie f .. pentru orice număr real ε > 0. 1. 1/2 + 1/4 + 1/8 + 1/16.L) < ε. are limita 1. numere complexe. . atunci șirul an are limita zero. numere reale. avem d(xn. f −g . -1. Pentru un șir de puncte un spațiu normat): Un element L ∈ M este numit limita șirului și scriem: lim xn = L n →∞ {x n n ∈ N } într-un spațiu metric M. atunci șirul a1/n are limita 1. 1/2 + 1/4 + 1/8. -1. Șirul 1/2. Exemple • • • Șirul 1. 1/2 + 1/4. f sunt continue . există un număr natural N astfel încât pentru orice n > N. ... g : E → R funcţii continue într-un punct a ∈ E (respectiv pe mulţimea E). De asemenea: §1. puncte într- dacă și numai dacă.

g : E2 → R două funcţii reale şi h = g  f funcţia lor compusă. masă. volum și sumă. O funcţie f f s. Funcţia f : R → R. b = f (a ) . dacă şi numai dacă §1.15 Derivate laterale Se spune că funcţia f : I → R este derivabilă la stânga (respectiv la dreapta) în punctul dacă lim f ( x) − f ( x0 ) x − x0 x →x0 −0 există şi este finită şi notăm acest fapt prin . atunci f este continuă în a g (respectiv pe mulţimea E −{x ∈E g ( x) = 0} ). care la rândul său este continuă deoarece este suma a două funcţii elementare deci continue. §1. Funcţia f : R →R. Procesul de determinare a unei integrale se numește 21 . atunci h este continuă în a.în a (respectiv pe mulţimea E ). f ( x) = cos x + 2 este o funcţie continuă pe R. ( x0 ) (respectiv are derivată într-un punct interior .16 Noțiune de Integrală În analiza matematică. Dacă f este continuă într-un punct a ∈E1 şi g este continuă în punctul Exemple 1. Dacă f este continuă pe E1 şi g continuă pe E 2 . Teorema 2: Fie f : E1 → E2 . fiind x +1 1 modulul unei funcţii continue. integrala unei funcții este o generalizare a noțiunilor de arie. f ( x) = e x −1 este continuă pe R deoarece este compusa a două ex +1 funcţii continue ( exponenţiala şi o funcţie raţională). atunci h este continuă pe E1 . dacă g (a ) ≠ 0 .

integrala unei funcții continue. fiecare cu suportul său tehnic.0 ≤ y ≤ f ( x ) { } atunci integrala funcției f între a și b este măsura lui S. f. se numește integrală nedefinită. Din secolul al XIX-lea. Integrala definită ca aria graficului unei funcții În mod intuitiv. O definiție riguroasă a integralei a fost dată de Bernhard Riemann. Prin teorema fundamentală a calculului integral. Formal. de variabilă reală și luând valori reale. între două puncte a și b. Integralele și derivatele au devenit uneltele de bază ale analizei matematice. Acestea sunt însă compatibile. iar integrala definită a unei funcții poate fi ușor calculată odată ce este cunoscută o primitivă a ei. cu numeroase aplicații în știință și inginerie. x=b. pozitive. Principiile integrării au fost enunțate de Isaac Newton și Gottfried Wilhelm Leibniz la sfârșitul secolului al XVII-lea. Termenul "integrală" se poate referi și la noțiunea de primitivă o funcție F a cărei derivată este funcția dată f. integrarea este legată de derivare. axa x și graficul funcției f. pe când integralele discutate în acest articol sunt numite integrale definite. Oricare două moduri de integrare a unei funcții vor da aceleași rezultate când ambele sunt definite. au 22 . Ea este bazata pe o trecere la limită prin care se aproximează aria unei regiuni curbilinii prin descompunerea acesteia în zone verticale subțiri. există mai multe definiții posibile ale integralei. reprezintă valoarea ariei mărginite de segmentele x=a. considerând S = ( x. y ) ∈R 2 : a ≤ x ≤ b. În acest caz. pe care au dezvoltat-o independent unul de altul. Spre deosebire de noțiunea înrudită de derivată.integrare.

Integrala din paragraful anterior se notează ∫a f ( x )dx . în care atât tipul funcției cât și domeniul peste care se face integrarea au început să fie generalizate.înceut să apară tipuri de integrale mai sofisticate. și joacă un rol important în formularea multor legi din fizică. iar intervalul de integrare [a. La început. Aceste generalizări ale integralelor au apărut datorită necesităților din fizică. iar dx notează variabila în care se face integrarea. f(x) b este funcția care se integrează. în principal a celor din electrodinamică. curba este înlocuită de o bucată de suprafață din spațiul tridimensional. Leibniz a introdus notația standard a integralei. Într-o integrală de suprafață. Semnul ∫ notează integrarea. Însă teoria modernă a integralei este construită pe alte fundamente. dx reprezenta o "cantitate infinitezimală".b] este înlocuit de o anumită curbă care leagă două puncte din plan sau din spațiu. §1.17 Integrala Riemann 23 . Integralele formelor diferențiale joacă un rol fundamental în geometria diferențială modernă. a și b sunt extremitățile intervalului. iar S-ul alungit însemna "sumă". iar aceste simboluri tradiționale au devenit simple notații. de forma unui S alungit. O integrală curbilinie este definită pentru funcții de două sau trei variabile.

648. Integrala Riemann este definită în termeni de sume Riemann ale unor funcții în raport cu diviziuni ale intervalului.. cu poziții și lățimi de eșantionare neregulate (lățimea maximă cu roșu). cea estimată este 3. ≤ x ≤ ξn ≤ xn = b 0 1 1 2 2 n− 1 Sume Riemann care converg odată cu înjumătățirea intervalului de diviziune. Fie Δi = xi−xi−1 lățimea sub-intervalului i. atunci norma 24 . atunci o diviziune cu puncte intermediare a lui [a. xi]. ■ maxim.Integrală abordată ca sumă Riemann pe o diviziune. Valoarea reală este 3.. Fie [a.b] este o secvență finită a = x ≤ ξ ≤ x ≤ ξ ≤ x ≤ ξ ≤ . xi].76. eșantionate la ■ dreapta. Aceasta împarte intervalul [a. sau ■ stânga.b] în n sub-intervale [xi−1.b] un interval închis de pe dreapta reală. ■ minim. fiecare având un punct ales ξi ∈ [xi−1.

minimă) a funcției pe fiecare interval. în al doilea rând. în primul rând. O sumă Riemann a unei funcții f în raport cu o astfel de diviziune este ∑ f (ξ ) ∆ i =1 i n i astfel fiecare termen al sumei este aria dreptunghiului cu înălțimea egală cu valoarea funcției în punctul ales al subintervalului dat. integrala unei combinatii liniare este combinația liniară a integralelor. b] formează un spațiu vectorial împreună cu operațiile de adunare și înmulțire cu un scalar.b] este egală cu S dacă: Oricare ar fi ε > 0 există δ > 0 astfel încât. și. inferioară). oricare ar fi o partiție [a.unei astfel de diviziuni este lățimea celui mai mare subinterval format de diviziune. §1.18 Proprietăți ale integralelor Liniaritatea Mulțimea de funcții integrabile Riemann pe un interval închis [a. și operația de integrare f  b ∫ fdx a este o funcțională liniară pe acest spațiu vectorial. maxi=1…n Δi. avem S − ∑ f ( ξi ) ∆i < ε .b] cu norma mai mică decât δ. mulțimea funcțiilor integrabile este închisă în raport cu combinația liniară. Integrala Riemann a unei funcții f pe intervalul [a. b b b ∫ ( αf a + β g )( x ) dx = α ∫ f ( x)dx + β ∫ g ( x)dx a a 25 . suma Riemann devine o sumă Darboux superioară (respectiv. și cu lățimea egală cu lățimea subintervalului. i =1 n Când valorile intermediare alese sunt valoarea maximă (respectiv. Astfel. sugerând legătura strânsă între integrala Riemann și integrala Darboux.

iar când K = C iar V este un spațiu Hilbert complex. Cele mai importante cazuri speciale apar atunci când K este . sau o extensie finită a grupului Qp al numerelor p-adice. f : E → V.Similar. se consideră spațiul vectorial al tuturor funcțiilor măsurabile pe un spațiu cu măsură (E. Liniaritatea. f  ∫ fdµ E compatibilă cu combinațiile liniare. astfel încât ∫ (αf E + βg )dµ = α ∫ fdµ + β ∫ gd µ . C. Atunci se poate defini o funcție de integrare abstractă care atașează fiecărei funcții f un element din V sau simbolul ∞. cu valori într-un spațiu vectorial topologic complet local compact V peste un grup topologic local compact K. În această situație liniaritatea se menține pentru subspațiul funcțiilor a căror integrală este un element din V (adică este "finită"). 26 . generalizate de Bourbaki la funcții cu valori într-un spațiu vectorial topologic local compact. mulțimea funcțiilor integrabile Lebesgue cu valori reale pe un spațiu E cu măsura μ este închis în raport cu combinația liniară și astfel formează un spațiu vectorial. se poate folosi pentru a da o definiție alternativă a integralei. Integrala Lebesgue f  ∫ fdµ E este o funcțională liniară pe acest spațiu. E E Mai general. împreună cu unele proprietăți naturale de continuitate și normalizare pentru o anume clasă de funcții "simple". iar V este un spațiu vectorial de dimensiune finită peste K. Aceasta este abordarea lui Daniell pentru cazul functiilor cu valori reale pe o mulțime X.μ).

b] atunci aceasta este adevărat și pentru |f|.§1. respectiv. definite pe un interval închis și mărginit [a. de m(b − a) și M(b − a). funcția putere a unei funcții și valoarea absolută: Dacă f este integrabilă Riemann pe [a. Deoarece suma inferioară și cea superioară ale lui f peste [a. atunci d b ∫ c f ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) dx . O funcție integrabilă f pe [a. b] atunci limita superioară și cea inferioară ale lui f sunt mărginite superior de suma superioară. a Produsul și modulul funcțiilor. Dacă f și g sunt două funcții atunci se pot considera functia produs a celor două funcții. b]. și b b ∫ f ( x)dx a ≤ ∫ f ( x ) dx . b]. Limita superioară și inferioară. Subintervale. Acestea pot fi generalizate și pentru alte feluri de integrală (cum ar fi integralele Lebesgue și Daniell). b] sunt mărginite. Dacă f(x) ≤ g(x) pentru orice x din [a. respectiv inferioară ale lui g. a Aceasta este o generalizare a inegalităților de mai sus. Dacă [c. a b Inegalitățile între funcții. a 27 . Deci b b ∫ a f ( x )dx ≤ ∫ g ( x )dx . De aceea există numere reale m și M astfel încât m ≤ f (x) ≤ M pentru orice x din [a. b] și f(x) este nenegativă pentru orice x. este în mod necesar mărginită pe acel interval. b]. b]. d] este un subinterval al lui [a.19 Inegalitatea integralelor Sunt valabile mai multe inegalități generale pentru funcții integrabile Riemann. rezultă că m( b − a ) ≤ ∫ f ( x )dx ≤ M ( b − a ) . când M(b − a) este integrala funcției constante cu valoarea M pe [a.

Pentru p = q = 2. și f și g sunt două funcții integrabile Riemann. q ≤ ∞ cu 1/p + 1/q = 1. Atunci |f|p. atunci f 2. |g|p and |f + g|p sunt de asemenea integrabile Riemann și este valabilă următoarea inegalitate Minkowski: ( ∫ f ( x ) + g ( x) dx) ≤ ( ∫ f ( x ) dx ) ρ 1 ρ ρ 1 ρ + ( ∫ g ( x ) dx ) ρ 1 ρ Fie f o funcție cu valori reale integrabilă Riemann. Se presupune că p ≥ 1 este un număr real și f și g sunt funcții integrabile Riemann. joacă un rol important în teoria spațiilor Hilbert. aceasta înseamnă că integrarea are loc „de la stânga la dreapta”. b]. a  a  a  2 Această inegalitate. și b b  b  2  2  ∫ ( fg )( x)dx  ≤  ∫ f ( x)  ∫ g ( x) dx  . ≤ xn = b cu valorile xi crescătoare. Se presupune că p și q sunt două numere reale. b] este definită dacă a < b. Inegalitatea Minkowski. cunoscută sub numele de inegalitatea Cauchy–Schwarz. dacă f și g sunt ambele integrabile Riemann. și fg sunt și ele integrabile Riemann. Integrala ∫ f ( x ) dx a b pe un interval [a. . Valorile a și b. Geometric.Mai mult. g 2. x i +1] unde un interval cu indice mai mare se află la dreapta intervalelor cu ordine mai mici. Integralele pot fi definite și dacă a > b: 28 . . inegalitatea lui Hölder devine inegalitatea Cauchy–Schwarz. capetele intervalului. unde partea din stânga este interpretată ca produs scalar a două funcții integrabile la pătrat f și g pe intervalul [a. Atunci funcțiile |f|p și |g|q sunt integrabile și este valabilă următoarea inegalitate a lui Hölder: ∫ f ( x) g ( x)dx ≤ (∫ f ( x) dx ) ( ∫ g ( x) dx ) p 1 p q 1 q . evaluând f pe intervale [x i . se numesc limitele de integrare ale lui f. Inegalitatea lui Hölder. 1 ≤ p. Aceasta înseamnă că sumele inferioară și superioară ale funcției f sunt evaluate pe o partiție a = x0 ≤ x1 ≤ .

b]. uneori numită a doua teoremă fundamentală a calculului integral. b]. M. permite calculul integralelor folosind o primitivă a funcției de integrat. și M' este aceeași varietate cu orientare opusă și ω este o m-formă.Inversarea limitelor de integrare. Teorema fundamentală a calculului integral este afirmația că derivarea și integrarea sunt operații inverse: dacă o funcție continuă este întâi integrată și apoi derivată. se poate adopta și punctul de vedere că integrarea este efectuată doar pe varietăți orientate. dar în particular integralele au proprietatea: Aditivitatea integrării pe intervale. și c. dacă a = b. integrala rezultată ∫ a f ( x) dx = ∫ f ( x )dx − ∫ f ( x) dx = ∫ f ( x) dx + ∫ f ( x) dx . b. atunci există: M ∫ω = − ∫ω . a c Cu prima convenție. d]. Dacă a este un număr real atunci b ∫ f ( x)dx = 0 a Prima convenție este necesară dacă se consideră integralele pe subintervale ale lui [a. b] înseamnă că f este integrabilă pe orice subinterval [c. se obține funcția originală. În loc de a privi cele de mai sus drept convenții. Dacă c este orice element al intervalului [a. Dacă M este o astfel de varietate m-dimensională orientată. Un motiv pentru prima convenție este că integrabilitatea lui f e un interval [a. cea de-a doua spune că o integrală pe un interval degenerat. a c a b b b b c este bine definită pentru orice permutare ciclică a lui a. trebuie să fie zero. înseamnă: Integrale pe intervale de lungime zero. O consecință importantă. 29 . sau un punct. atunci b c b ∫ a c f ( x )dx = ∫ f ( x) dx + ∫ f ( x) dx . Dacă a > b atunci se definește ∫ a b f ( x) dx = −∫ f ( x) dx a b Aceasta.

20 Integrarea numerică Integralele întâlnite într-un curs de inițiere în analiza matematică sunt alese intenționat pentru simplitatea lor.76 .§1.) O abordare textuală este împărțirea domeniului de integrare. Fie. dar viteza calculatoarelor de uz general. 30 . integrala −2 2 ∫ 5  100 ( 322 + 3x( 98 + x( 37 + x ) ) ) − 24 1 + x  1 1 x 2  dx  a cărei soluție exactă este 94 = 3. care astăzi folosesc aritmetica în virgulă mobilă de pe calculatoarele electronice numerice. a creat nevoia de îmbunătățiri. Scopurile integrării numerice sunt precizia. fiabilitatea. (În practica obișnuită rezultatul nu este 25 cunoscut dinainte. Unele integrale nu pot fi calculate exact. deci o problemă importantă — neexplorată aici — este găsirea momentului când o aproximație este suficient de bună. iar altele sunt atât de complicate încât găsirea răspunsului exact durează prea mult. pentru calculul de mână. și calculul unor valori ale funcțiilor reprezentative pentru fiecare interval. în 16 părți egale. și generalitatea. de exemplu. eficiența. Aceasta a motivat studiul și aplicarea metodelor numerice de aproximare a integralelor. cum ar fi ENIAC. Multe dintre aceste idei au apărut mult mai devreme. de exemplu. cele găsite în aplicațiile reale sunt adesea mult mai complicate. metodele sofisticate pot depăși o metodă naivă după toate cele patru măsuri. altele necesită funcții speciale care sunt ele însele dificil de calculat.

925 -0.25 2. ■ minim.629 34 -0.640 19 0.00 0.585 62 -1.94325 pentru integrală.25.00 1.603 0.25 1. urmărirea unei precizii mai mari poate face pașii atât de mici încât precizia să ajungă să fie limitată de precizia reprezentării în virgulă mobilă.75 2. dar în analiza matematică se folosesc componente de lățime infinitezimală. eșantionate la ■ dreapta. Într-adevăr.00 2.75 2.324 75 -0. h.Spațierea valorilor funcțiilor x f(x) x f(x) -2. pentru a obține valoarea aproximativă 3.45663 -1.50 2. cu un cost computațional mare pentru această precizie redusă. sau ■ stânga.50 2.75 -1.50 2.75 1. 31 . ■ maxim. deci inițial aceasta a părut a fi o problemă mică.25 1.091 -0.940 -0.324 44 00 63 00 0.00 2.3173 59 87 4 Metod Sume Riemann care converg odată cu înjumătățirea intervalului de diviziune. dublarea repetată a numărului de pași conduce în cele din urmă la o aproximare de 3.672 00 -0.00 -0.836 75 0.2280 0 -1.76001. Pentru aceasta este însă nevoie de 218 componente.169 0.ele de Utilizând extremitatea stângă a fiecărei componente.644 00 0 0. metoda dreptunghiului însumează 16 valori ale funcției și le înmulțește cu lățimea pasului.330 41 -1. aici 0. Precizia nu este impresionantă.25 0.50 1.

148h2. Mai mult. evident mai precis.6. în metoda dreptunghiului ea fiind aproximată cu o funcție polinomială de gradul 0 (o constantă). Funcția de integrat este astfel aproximată pe fiecare interval cu o funcție polinomială de gradul 1.00. și în puțin noroc. prima și ultima valoare fiind împărțite la doi. se însumează toate cele 17 valori de la capete. Aproximarea integralei este imediat îmbunătățită la 3.76 în h = 0. Integrala prin metoda trapezului este aproape la fel de ușor de calculat ca și prin cea a dreptunghiului. Funcția din acest exemplu este un polinom de gradul 3. În acest exemplu. Explicația pentru acest succes constă în analiza erorilor.00. Pentru fiecare nou pas. Cu această metodă. pentru a obține valoarea 3. Polinomul Lagrange de interpolare {hk. dând trapeze de aproximare notate cu T(h0). dând valoarea extrapolată 3. Metoda lui Romberg elaborează cu succes metoda dreptunghiului.3. se pot calcula valorile funcției în doar două puncte x. plus un termen care se anulează deoarece capetele alese sunt simetrice în jurul lui zero. 32 . și înmulțește totul cu lățimea pasului.00. ±2⁄√3. Dar ideea cu adevărat puternică este interpolarea unui polinom prin aproximare.76+0. trebuie să fie calculate jumătate din noile valori ale funcției folosite în calcul.T(hk)}k=0…2 = {(4. lungimile pașilor sunt reduse incremental. unde hk+1 este jumătate din hk. (2.76925.76000 sunt necesare 210 componente. și extrapolarea la T(0). necesitând substanțial mai puțin efort computațional decât metoda dreptunghiului. Cuadratura gaussiană necesită adesea un efort computațional considerabil mai mic pentru o precizie superioară.4. apoi se dublează fiecare valoare și se însumează pentru a obține răspunsul numeric exact. Întâi. (1.128). O metodă gaussiană în n puncte este exactă pentru polinoame de grad până la 2n−1. și așa mai departe. celelalte sunt aceleași ca la pasul anterior (după cum se vede în tabelul de mai sus). o soluție cu eroare mică necesită doar patru componente (cinci valori ale funcției).908)} este 3.352). T(h1).O abordare mai bună este înlocuirea aproximării funcției cu linii orizontale (de pe partea de sus a dreptunghiului) cu aproximația cu drepte înclinate care unesc valorile funcției la cele două capete ale intervalelor.

Metoda Puncte Eroare rel.Deplasând intervalul de integrare spre stânga puțin. Cu toate acestea. interpolarea rațională poate folosi aceleași evaluări ca și metoda Romberg pentru a obține efecte mai bune. Pentru integrale de dimensiuni superioare (duble sau triple).25 ∫ f ( x)dx = 4.1639019006 585897075 . încât să fie de la −2. Simetria poate să fie exploatată și în această metodă împărțind această integrală în două intervale. fiecare metodă trebuie să efectueze evaluări suplimentare pentru a calcula eroarea. 33 .25 la −1.75 (simetric). metoda trapezului este destul de lentă. În general.3*10 −13 1. de la −2. simetria dispare.3*10 − 5 Rațională 129 1 8. metoda cu interpolare polinomială a lui Romberg este acceptabilă. Valoarea Trapezului 1048577 -5. În practică. iar cea gaussiană necesită cel mai mic volum de calcule — dacă numărul de puncte este cunoscut în avans. cuadratura adaptivă împarte un interval pe baza proprietăților funcției.75.. și de la −1.75 Romberg 257 1 -6.75 la 1.. cum ar fi integrarea Monte Carlo.25 la 1.8*10 − 5 Gauus 36 3.1*10 −15 − 2. astfel încât punctele de eșantionare sunt concentrate acolo unde este nevoie de ele. și motivează folosirea metodei hibride Gauss–Kronrod.75 (fără simetrie). există algoritmi alternativi. aceasta tinde să elimine o parte din avantajele metodei gaussiene pure. De asemenea.

faptul se foloseşte comanda assume(). . . Pentru ca parametrii să primească valori de altă natură poate fi orice expresie . avem şi . Dacă. Implicit Maple este o expresie a cărei limită se cere calculată pentru consideră o valoare reală. De exemplu . După ce se va apăsa ENTER comanda va fi preluată de Maple . execută şi returnat rezultatul. atunci limita se va calcula pentru numere complexe. adică În cazul limitelor laterale valoarea parametrului dir egală cu right calculează limita cănd laterală la stânga. Parametrul număr (real sau complex). atunci limita există şi este egală cu valoarea obţinută. iar limita este cea obişnuită. Pentru tinde variabila sistemul calculează limita obişnuită nu ca plus infinit către care la stînga ei ca un infinit. atunci va fi plus sau . iar calculează limita limita care tinde către plus infinit la stînga este egală cu limita care tinde către minusinfinit la dreapta. iar valoarea ei nu va fi dependenţă de modul cum tinde variabila către punctul limită. adică dacă tinde către la dreapta. dintre care prima este inertă. sistemul Maple prevede două funcţii: Limit() şi limit(). 34 . §2. precum şi –infinity sau +infinity. adică nu calculează valoarea limitei cid oar contribuie la scrierea limitei expresiei. însă.Capitolul II: Aplicaţii din Analizei Matematicii prin intermediul sistemului Maple . sau unde .1 Calculul limitelor în Maple Pentru calcularea limitelor. Sintaxa comenzii are forma: . Pentru valoarea este considerată ca un punct situat la infinitul domeniului complex de definiţie. expresia nu are limită. minus infinit. Altfel. În caz că limita se cere calculată la infinit.

2 Calculul derivatelor în Maple Maple conţine diff funcţia pe care ne va permite să se diferenţieze o ecuaţie. 35 . Al doilea argument este variabila că ecuaţia ar trebui să fie diferenţiate în ceea ce priveşte. cos (x) . 3 12 x > Diff (sin (x) + cos (2 * x). Exemple: > Diff (3 * x ^ 4. Câteva exemple de utilizare a diff sunt prezentate mai jos. Primul argument la diff este ecuaţia să fie diferenţiate.2 (2 x) > Diff (log (5 * x). Această funcţie lucrează într-un mod similar cu cea a funcţiei derivatei în Matematica. x). x).§2. x).

x $ 2).1/x > Diff (a * x ^ 2 + b * x + c. y). 2a Din nou. unele dintre exemplele de mai sus au fost utilizate cu diferenţiere în Matematica.3 Calculul integralelor în Maple 36 . 4 Diferenţa poate fi de asemenea folosite pentru a differiate o ecuaţie orice număr de ori pe care o doriti. Exemple: > Diff (x ^ 4. Acest lucru se face prin adăugarea expresiei $ numărul de la al doilea argument. x $ 2). §2. Număr reprezintă numărul de cîte ori doriţi ecuaţia care urmează să fie diferenţiate. 2 12 x > Diff (a * x ^ 2 + b * x + c. x). 2ax+b > Diff (3 * x ^ 4 +4 * y ^ 5 +2 * z ^ 2.

Exemplu: Să se calculeze integrala. prinsubstituție. I = −x 3 cos( x ) + 3 x 2 sin( x) + 6 x cos( x) − ∫ − 6 x sin( x) dx >value( I = −x 3 cos( x ) + 3 x 2 sin( x ) + 6 x cos( x ) − 6 sin( x ) 37 . ∫x 3 sin( x ) dx Indicînd toate etapele integrării prin părți: >I=intparts(Int(x^3*sin(x). prin descompunerea funcției de sub semnul integraței în serie.x).x^2).Cunoaștem mai multe procedee de integrare: directă. I = −x 3 cos( x ) + 3 x 2 sin( x ) + ∫ − 6 x sin( x ) dx > intparts( .x).x^3). I = −x 3 cos( x ) − ∫ − 3 x 2 cos( x )dx >intparts( . prin părți.

Sistemul Maple privede mai multe modalităţi de prezentare a funcţilor. f). De exemplu: >f:=2*sgrt(x) + sin(x) – x*cos(x). Operatorul de atribuire Funcţia este definită cu ajutorul operatorului de atribuire . y=1. De exemplu: >restart :g:=x*exp(-y)+sgrt(2*z). x f:=2 + sin (x) – x cos (x) Variabilei x I se poate indica o valoare cu ajutorul comenzii subs ( {x1 = a1. g:=xe ( −y ) +2*z >subs ({x=-2. # in urma executării acestei operații expresia 2 x + sin (x) – x cos (x) va fi identificată cu numele f. pentru exemplul de mai sus avem: >evalf (%) . unde între acoladele se indică variabilele xi și valorile acestora.…} . z=2}..4 Studiul funcţilor în Maple Modalităţile de prezentare a funcţiilor în maple. Dacă se dorește obținerea unui rezultat aproximativ. care se înlocuesc în f. se va apela la comanda eval f ().care poate avea doi parametri: primul reprezentând expresia. : = “ care atribuie expresiei un nume. -2e ( −1) +2 Să știe că Maple este un sistem electronic de calcule numerice și simbolice. # semnul % are în vedere ultimul rezultat în calculele de mai 38 . De exemplu. iar cel de al doilea numărul de cifre cu care se dorește să fie reprezentat rezultatul. x2 = a2 . Implicit sistemul efectuează operații simbolice.§2.g). sub formă numerică în virgulă mobilă.

Relaţiile şi . De exemplu.y) → sin (x+y) – cos (x+y) f : = ( x. … ). Pi / 2 ). f2.unde dintre operatorii şi sunt prevăzute şi precum şi operatorii este expresia (funcţia) .un număr întreg şi pozitiv. iar . şi comanda sunt următoarele: şi .sus. … ) una sau mai multe expresii ( f1. 39 . Operatorul funcțional În cazul acestui operator sistemul pune în corespondență mulțimii ( x1. Pentru o funcție de două variabile avem: >f:= (x. adica (-2e ( −1) +2) În sistemul Maple pentru determinarea derivatei funcţiei comenzile . y ) → sin (x + y) – cos(x + y) Apelul e cât dse poate de simplu: astfel. x2. dacă dorim să calculăm valoarea funcției pentru x = y = π 2 Înloc de variabilele x și y ale funcției f se înscriu doar valorile acestora: > f ( Pi / 2.

Concluzie: 40 .

economie etc 41 . Importanţa acestor probleme este subliniată de multitudinea problemelor reale formalizabile ca probleme de programare matematică. probleme reale ce apar în variatele domenii ale activităţii umane: ştiinţă. tehnică. În cursul de „Analiza Matematică” studenţii studiază problemele de programare matematică.

ISBN 978-0-486-67766-8.org/details/historyofmathema027671mbp 2. 2nd). 7. Dover. 5. 8.se/~akbjo/NMbook. http://projecteuclid. Nash. T. pp. T. http://www. Kahaner.. 59. The Works of Archimedes. Chez Firmin Didot. Integration in abstract spaces. Leibniz.bams/1183517761 David. Der 42 Briefwechsel von Gottfried Wilhelm Leibniz mit Mathematikern. 9. Nicolas (2004). Calculus. Gerald B.) Hildebrandt.Bibliografie 1. Åke (forthcoming). http://www. 3. Gerhardt.mai. capitolele III și IV Burton. Florian (1929). Erster .archive. 359. 10. McGraw-Hill. L. Numerical Methods in Scientific Computing. 1: One-Variable Calculus with an Introduction to Linear Algebra (ed.html Folland. Real Analysis: Modern Techniques and Their Applications (ed. Vol.org/details/worksofarchimede029517mbp (Publicată inițial de Cambridge University Press. §231. Germund. 6th). Gottfried Wilhelm (1899). http://www. 4. p. Wiley. (1953). H. Springer Verlag. (1967). Karl Immanuel. Cleve. Théorie analytique de la chaleur. Stephen (1989). A History Of Mathematical Notations Volume II. ISBN 978-0-471-80958-6 Fourier. p. ISBN 978-0-13-627258-8 11. (2005). Numerical Methods and Software.archive. Philadelphia: SIAM. „Chapter 5: Numerical Integration”. p. ISBN 978-0-07-305189-5 Cajori.liu. ed (2002). „Chapter 5: 6. Prentice-Hall. 1897. Tom M.org/euclid. David M. Integration I. L. (1984). Apostol. The History of Mathematics: An Introduction (ed. Numerical Quadrature”. 1st). după versiunea grecească a lui J. Jean Baptiste Joseph (1822). 247–252. ISBN 3-54041129-1. Wiley-Interscience. ed. ISBN 978-0-48642084-4. Moler. père et fils. 111–139. Open Court Publishing. http://books. Heiberg. În mod deosebit.com/books? id=TDQJAAAAIAAJ Heath. Björck.google. ISBN 978-0-471-00005-1 Bourbaki. Dahlquist.

(1996). Young. Accesat la 2007-0709 13. International). Stanisław (1964).mcs.001Miller.standrews. Arabic mathematical notation 43 . C. Springer. Theory of the integral (ed.. ISBN 978-0-38795452-3. http://www-history. F. http://name. Cu note suplimentare de Stefan Banach. ISBN 978-0-07-100276-9 14. Accesat la 2007-06-02 12.uk/HistTopics/The_rise_of_calculus. Bulirsch.aol. Robertson. O’Connor. http://members.0001.umich. J.html.com/jeff570/calculus. Revizuită). „Chapter 3: Topics in Integration”. McGraw-Hill. Traducere în engleză de L. New York: Dover 15. Rudin. Real and Complex Analysis (ed. J. Stoer.umdl. 3rd). Walter (1987). Jeff. Josef. Roland (2002).html. A history of the calculus. W3C (2006).ac. Earliest Uses of Symbols of Calculus. Saks.Band.edu/AAX2762. „Chapter 1: Abstract Integration”. E. Introduction to Numerical Analysis (ed. Berlin: Mayer & Müller.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful