UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE LITERE STUDII EUROPENE

CE FACEM CU STRĂINII?
PLURALISM VS MULTICULTURALISM

GIOVANNI SARTORI

CURS: IDENTITATE NAȚIONALĂ ȘI IDENTITATE EUROPEANĂ PROFESOR: DIACONESCU CARMEN STUDENT: MOGLAN ALINA, ANUL III, GRUPA 3

IANUARIE, 2011

1

Contribuția lui Giovanni Sartori în domeniul științelor politice și sociale este una remarcabilă, iar lucrarea sa, Ce facem cu străinii?, confirmă această afirmație. Cartea sa abordează o temă actuală, societatea pluralistă, considerată de către acesta „bună”, căreia i se opune multiculturalismul. Ceea ce își propune să demonstreze este că o societate deschisă poate fi dezintegrată ca urmare a unei migrații anarhice. Lucrarea este structurată în trei părți, astfel prima parte prezintă și definește noțiunea de pluralism; a doua parte opune multiculturalismul pluralismului, iar în final dezvoltă situația imigranților islamici în Europa. Premisa lucrării constă în dilema unei societăți în ceea ce privește disponibilitatea sa față de imigranți; aceasta propune pluralismul ca fiind un cod genetic ce caracterizează o societate deschisă. Sartori amintește formula lui Popper („societate închisă, societate deschisă”) pentru a își pune întrebarea: până în ce punct poate fi deschisă o societate, fără a risca autodistrugerea, și care sunt limitele sale? Din punct de vedere istoric, ideea de pluralism este strâns legată de noțiunea de toleranță. Deși intrinsec legate, autorul face diferența între ele, astfel că pluralismul presupune toleranță, dar își afirmă o valoare proprie: diversitatea, ce contribuie la bogăția individuală și politică. Dacă până în secolul al XVII-lea s-a considerat că diversitatea este cauza disensiunilor în stat, aceasta a devenit din acel veac baza societății liberale, a unui sistem politic întemeiat pe „consens îmbogățit și alimentat de disensiune”. (Sartori,2007, p.19) Pluralismul ca ideal a luat naștere odată cu partidele, moment semnificativ pentru impunerea credinței potrivit căreia o lume diversă este mai bună decât unanimitatea. Din punct de vedere etimologic, Sartori remarcă o anume “sărăcire a conceptului”, atrăgând atenția asupra confuziei între pluralism si existență plurală. Astfel, pentru a explica noțiunea de pluralism, autorul apelează la trei niveluri de analiză: cultural, social și politic. Din perspectiva culturală, autorul consideră că o cultură pluralistă este indisolubil legată de secularizare: „o cultură pluralistă este cu atât mai genuină cu cât este mai legată de trecutul ei istoric, adică de principiul toleranței.”(Sartori, 2007, p. 27). Acesta susține că multiculturalismul agresiv și intolerant este chiar negația pluralismului. La nivel social, se atrage atenția asupra evitării confuziei dintre pluralism social și o diferențiere socială normală, existentă în orice societate, specificând că pluralismul social ține de un anumit tip de structură socială. În ceea ce privește nivelul politic, pluralismul se regăsește în mai multe abordări: diversificarea puterii prin internediul partidelor, dezbaterea ca element central, respectarea drepturilor minorităților de către majoritate, separarea sferelor vieții, existența asocierilor voluntare și non-exclusive. În încercarea de a defini conceptul de pluralism, autorul evidențiază importanța noțiunilor de toleranță, consens și comunitate. Astfel, toleranța nu poate fi totală, consideră Sartori, însă granițele sale sunt imposibil de delimitat. În schimb, pot fi luate în calcul trei criterii pentru a stabili gradul său de flexibilitate: motivarea intolerabilității unui lucru, principiul de a nu dăuna și reciprocitatea. În ceea ce privește consensul, acesta nu reprezintă o acceptare necondiționată, însă joacă un rol în funcția de angajament, rol care conduce în continuare la conceptul de comunitate. Conform politologului italian,

2

comunitatea se află la baza tuturor construcțiilor socio-politice, semnificativă fiind formula “infrastructură primordială”. Este subliniată importanța alterității: o comunitate presupune excluderea, identitatea proprie fiind determinată de celelalte identități prin diferențierea de acestea. Ulterior, pentru a arăta rolul pluralismului, dar și nivelul său în societatea cotidiană, Sartori îl situează la mijlocul antagonismului omogenizare-diversificare, aculturațieseparare ș.a.m.d. Misiunea sa este una determinată de circumstanțe, de starea lucrurilor la un moment dat: atenuează atunci când diferențele sunt izbitoare și le accentuează atunci când sunt greu de observat. După definirea conceptelor, este necesară evidențierea legăturii dintre acestea. Finalul părții întâi ridică următoarea întrebare: care este raportul dintre comunitate și pluralism? Sintetizând cele discutate, Sartori argumentează că, dacă nu există reciprocitatea, pluralismul nu poate exista, acesta distrugându-se prin propriile mijloace. Exemplul dat de gânditor este cel al islamicilor: respingerea acestora este mai degrabă una culturalreligioasă decât una de tip rasial. Astfel, o comunitate pluralistă înseamnă „a dobândi și a da de la tine în același timp”.(Sartori,2007, p. 47). În concluzie, societatea deschisă este o societate pluralistă. Noțiunea de pluralism este flexibilă, însă are limite. Partea a doua a lucrării începe cu analiza unui alt concept, multiculturalismul, în raport cu pluralismul. Sartori face distincția între multiculturalismul ca stare de fapt, ca multitudine de culturi, ce nu contravine pluralismului, și cel ca valoare, antipluralist, cel din urmă fiind dominant astăzi. În contextul multiculturalismului actual, sensul culturii este unul eterogen, fiind alcătuit din identități felurite (exemplele date de autor sunt identitatea de tip lingvistic, religios, etnic, sexual). Multiculturalismului autentic îi este necesar pluralismul, căci cel dintâi presupune „o societate deschisă”. De aceea, politologul îi acuză pe susținătorii multiculturalismului de a omite cu intenție valoarea pluralismului. Sartori combate teoria lui Taylor, subliniind că afirmația conform căreia nonrecunoașterea reprezintă opresiune este exagerată; tot astfel dezaprobă valoarea egală a tuturor culturilor, argumentând că “a atribui tuturor culturilor o valoare egală echivalează cu a adopta un relativism absolut care distruge noțiunea însăși de valoare”. (Sartori,2007, p.65). Politica recunoașterii și tratamentul preferențial, deși au obiective diferite, conduc la aceeași consecință: discriminarea, ce determină la conflicte sociale. Semnficativ este faptul relevanța acesteia nu poate fi stabilită pe baza unor criterii obiective, ci în funcție de abilitatea celor care știu sa se impună, așadar primează interesele economice și electorale. Sintetizând afirmațiile de mai sus, se poate afirma că discriminarea este rezultatul unor păreri care sunt inculcate. Prin analogie, autorul consideră că multiculturalismul are capacitatea de a „fabrica” culturi pe care le folosește cu scopul de a crea diferențe, ceea ce duce la fisurarea comunității pluraliste. Ceea ce le reproșează Sartori multiculturaliștilor este că prin intermediul lor se ajunge la abuzul de putere, datorită inegalității care derivă din tratamentele preferențiale și din politica recunoașterii. Acesta invocă principiul ce caracterizează “întreaga istorie a libertății”(Sartori,2007, p.75): caracterul general al legilor, alături de alte două principii

3

ale constituționalismului liberal, și anume neutralitatea statului și separația funcției de persoană. Autorul explică diferența dintre privilegii și drepturi, cele dintâi caracterizând societatea medievală; privilegiile devin drepturi atunci când acestea aparțin tuturor, așadar este vorba de o cetățenie nediferențiată, având la bază principiul menționat mai sus, generalitatea legilor. Ceea ce propune multiculturalismul este cetățenia diferențiată, adică trecerea de la puterea legilor la o putere arbitrară, de la societatea deschisă la societăți închise. Un aspect controversat este cel al imigranților în Europa. Motivul imigrării lumii araboafricane este suprapopularea, iar această situație nu poate fi rezolvată prin acceptarea câtor mai mulți imigranți. Sartori contrazice de asemenea părerea celor care consideră că integrarea acestora poate fi realizată prin acordarea cetățeniei. Astfel, acesta subliniază importanța religiei și a etniei în procesul de integrare, exemplificând semnificația cetățeniei în context occidental, acordată în baza a două principii (ius sanguinis și ius soli) și în cadrul Islamului, acordată numai credinciosului, pe baza legilor coranice. Acordarea cetățeniei, afirmă autorul, poate conduce la formarea unor nuclee de contracetățeni: “Vot care ar fi folosit mai mult ca sigur pentru a-i face de neatins pe trotuare, pentru a impune sărbătorile lor religioase(vinerea)…” (Sartori,2007, p. 96). Întrebarea ce decurge în mod firesc este următoarea: este acesta rasism? Răspunsul autorului este semnificativ: în cazul în care admitem că acesta este rasism, vina o poartă cei care îl provoacă. După analiza aspectelor privind pluralismul și multiculturalismul, câteva concluzii se impun: multiculturalismul se opune pluralismului întrucât scopul celui dintâi este de a amplifica diversitatea, de a pune în evidență diferențele, de a crea identități cu rolul de a amenința societatea liberă fondată pe principiul „concordia discors”. De cealaltă parte se află pluralismul, care își dorește atenuarea diferențelor și a apartenențelor, respectând în același timp diversitatea. În ceea ce privește problema imigranților în Europa, spre deosebire de Lumea Nouă, continentul nostru se confruntă cu “o primejdie culturală externă”. Astfel, prin acceptarea tale quale a identității imigranților, se amenință identitatea gazdelor. Sartori încheie pledoaria împotriva multiculturalismului invocând „golul de înțelegere în care ne prăbușim tot mai mult“. (Sartori, 2007, p.107) Cea de-a treia parte a lucrării propune o analiză detaliată a situației care poate surveni în condițiile pierderii controlului în ceea ce privește imigranții islamici în Europa. Gânditorul de origine italiană abordează dificultățile integrării emigranților de religie islamică, considerând că aceasta este cel mai greu de realizat nu datorită religiei în sine, ci omniprezenței sale (în sistemul politic, juridic, cultural, social). Așadar, Coranul este inseparabil de dreptul islamic și, deci, inflexibil. Care sunt consecințele asupra integrării și de ce afectează relația cu europenii? În afara unui fundamentalism întâlnit la o scară relativ mică, Sartori evidențiază că, pentru noi, „imigrantul islamic este cel mai <<depărtat>>, cel mai <<străin>>” (Sartori,2007,p.122). Conflictul este unul al valorilor: dreptul la vot, libertatea occidentalilor, laicitatea pot fi pentru un musulman non-valori. Problema care decurge în mod firesc este modul în care evoluează această situație și felul în care poate fi controlată.

4

În general, prima generație de imigranți s-a simțit dezrădacinată, izolată, poate chiar respinsă, ulterior integrarea producându-se fără piedici, școala jucând un rol semnificativ. Datorită caracterului religiei islamice și al culturii sale în genere , integrarea musulmanilor se realizează cu dificultăți mai mari decât în cazul asiaticilor, evreilor etc. Mai întâi, există un obstacol chiar la nivel de voință, dorința lor de integrare fiind pusă sub semnul întrebării; în al doilea rând, există posibilitatea înființării unor școli islamice, ce ar duce la o ruptură dramatică în procesul de integrare. Pentru a demonstra că acordarea cetățeniei nu presupune neapărat integrarea, Sartori face o analogie între evreii ultraortodocși din Israel și musulmani. Acești evrei, cunoscuți sub numele de safarzi, reprezentând un procent de 20% din populația statului, refuză contactul cu evreii laici sau cu cei tradiționaliști. Au fost luate măsuri sociale în acest sens, astfel că s-a creat o autentică sub-societate. Exemplul demonstrează insuficiența statutului de cetățean cu drepturi depline în procesul de integrare. Politologul admite limitele tezei sale, care nu poate fi verificată din punct de vedere empiric. De asemenea, face precizarea că nu acuză musulmanii de a fi o „etnie inexorabilă” sau de a fi sunt fundamentaliști prin natura lor, ci că impactul lor cu o lume laică poate avea consecințe: “comunitatea islamică va prinde rădăcini puternice chiar pe pământ European, izolându-se în fideismul ei“. (Sartori, 2007,p.132) În ceea ce privește aculturația, cea necesară pluralismului este aculturația valorilor politice și sociale ale Occidentului; înțelegerea lor este importantă în procesul de integrare a imigranților, iar rezolvarea conflictelor să aibă loc pe cale pașnică. Problemele de ordin economic legate de imigrare sunt o realitate stringentă. În piața muncii din secolul al XXI-lea sunt necesare abilități, competențe, aptitudini, mai puțin muncitori necalificați. Dacă imigranții din Statele Unite mai puțin înzestrați cu skills au pierdut „posibilitatea de a spera în viitor”, cei din Europa se află într-o situație mai gravă, căci imigrantul islamic este mai greu de integrat, cel african este înclinat către o “muncă lentă”, iar Europa este afectată de un nivel înalt de șomaj. Această situație, concluzionează autorul, trebuie controlată și evitată. În finalul lucrării, Sartori pune problema drepturilor omului, care nu sunt universale, datorită Islamului. Țările de tradiție islamică nu au ratificat aceste drepturi, considerândule particulare și opunându-le o universalitate proprie. Este evidențiată importanța drepturilor cetățeanului și prevalarea lor asupra drepturilor omului. Referindu-se la drepturile refugiaților, autorul argumentează că se pune semnul egalității între drepturile cetățeanului și cele ale imigrantului, exemplificând prin cazul Italiei. Folosind afirmația proverbială „iadul este pavat cu bune intenții”, Sartori îndeamnă la mai multă precauție pentru a evita o implozie sau o explozie. În opinia mea, Sartori abordează o problemă actuală, care privește societatea în ansamblu și care a devenit cu atât mai stringentă cu cât evenimentele din New York au marcat întreg Globul. De asemenea, este adevărat că rata șomajului în Europa este ridicată și că prezența imigranților în general amplifică această situație. În ceea ce privește imigranții islamici în particular, există dificultăți mai mari în integrarea acestora datorită unui mod de viață complet diferit și al unor concepții radicale.

5

Însă, așa cum subliniază și gânditorul italian, este eronat să considerăm că fundamentalismul este o caracteristică a priori a musulmanilor. Acceptarea trebuie să fie reciprocă, iar intoleranța unor categorii de islamici poate dăuna societății. În final, Sartori afirmă că Occidentul se caracterizează prin milă, care, deoarece nu i se răspunde cu acceeași monedă, va duce la autodistrugere. Consider că nu datorită milei Occidentul primește acest val de imigranți, ci datorită convingerilor și prevederilor liberale și constituționale care reglementează drepturile și obligațiile. De asemenea, amintind de drepturile refugiaților, gânditorul își pune întrebarea:” Deci deschidem larg o nouă poartă, pentru câți?” (Sartori,2007,p.152). Este adevărat că numărul poate deveni îngrijorător, însă drepturile refugiaților nu pot fi eliminate. Așadar, răspunsul este unul complex și trebuie luate în calcul mai multe elemente. În concluzie, Sartori analizează migrația în țările dezvoltate, considerând că există multe piedici în procesul integrării dacă acest subiect este tratat cu ușurință sau cu indiferență. Demonstrația sa este că acest fenomen este o problemă delicată și că imigranții, în special cei islamici, pot deveni dăunători datorită neîmpărtășirii valorilor occidentale. Deschiderea necondiționată a societății europene poate determina propria distrugere.

6

BIBLIOGRAFIE: Sartori, Giovanni, Ce facem cu străinii?, Humanitas, București, 2007

7

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful