Brezulescu a fondat cea mai mare bancă populară din perioada interbelică

Avocatul care i-a scăpat pe ţărani de cămătari

„Iubitor de ţară şi de ţărani" îl caracteriza Nicolae Iorga pe Dumitru Brezulescu, un tânăr care, în 1902, la numai 22 de ani, a reuşit să unească satele gorjene într-un proiect transformat, peste ani, în cea mai mare bancă populară a României interbelice. Din banii strânşi la început s-a cumpărat pământ, pentru împroprietărirea ciobanilor de sub munte, apoi s-au construit o hidrocentrală, la Novaci, şi primele cinci cabane din viitoarea staţiune Rânca. Ne-am dus în oraşul Novaci, din judeţul Gorj, să-l căutăm pe inginerul Gheorghe Cuţuliga, la recomandarea specialiştilor Muzeului de Istorie din Târgu Jiu. Casa lui adăposteşte o colecţie de nepreţuită valoare - fotografii de epocă, documente. Acest om a fost prieten cu un descendent al familiei Răduţescu, din localitate. Familia aceasta a luat în grijă, în 1884, un puşti de numai 4 ani, rămas orfan, care se născuse în satul Hilişeşti, nu departe de Novaci. Băiatul se numea Dumitru Brezulescu. Banca Populară „Gilortul" După şcoala primară, în Novaci, şi gimnaziul în Târgu Jiu, băiatul ajunge la un liceu din Drobeta Turnu-Severin. „Era cel mai bun elev al liceului", ştie din arhive Gheorghe Cuţuliga. La o serbare a elevilor din toată ţara, organizată în Bucureşti, la Ateneul Român, Brezulescu este ales, din partea şcolii sale, să ţină o cuvântare în faţa regelui Carol I. A smuls ropote de aplauze. Regele a vrut să-l cunoască, felicitându-l pentru talentul său oratoric. Dumitru va urma cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, după care va pleca la Sorbona pentru doctorat. Pe parcursul studenţiei bucureştene face cunoştinţă cu Spiru Haret, care îl va susţine, din poziţia sa în stat, în ceea ce tânărul dorea să facă în Gorjul natal - o bancă populară. Era în acea perioadă o mare problemă pentru ţăranii care doreau să-şi dezvolte gospodăriile: nu aveau de unde să împrumute bani, decât de la cămătari, dobânda ajungând chiar şi la 120%. De aceea existau, în diverse locuri din ţară, aproximativ 200 de bănci populare, organizate de comunităţile locale, unde lumea îşi depunea economiile, iar cei care aveau nevoie de bani se împrumutau, cu dobânzi accesibile. Student fiind, la numai 22 de ani, Brezulescu organizează în Novaci, în ziua de 6 ianuarie 1902, o adunare populară, sprijinit de primarul localităţii, Ion Prătăşescu, şi de un localnic înstărit: Fane Bocşa. Iată câteva dintre cuvintele pe care tânărul le-a rostit atunci mulţimii: „Nu aşteptaţi mila adesea necurată şi mereu înjositoare, de la alţii". Câteva zile după aceea, pe 13 ianuarie, Ministerul Instrucţiunii Publice dă cale liberă tânărului să organizeze ceea ce urma să se numească Banca Populară „Gilortul". Nume dacic, susţin unii despre Gilort - un râu care izvorăşte din Masivul Parâng, traversează Novaciul şi se varsă în Jiu.

Avocatul ţăranilor Primul sediu al băncii a fost în cancelaria şcolii din Novaci. S-a pornit cu un capital social de 72 de lei. Instituţia era condusă de Brezulescu, iar din Consiliul de Administraţie făceau parte fruntaşii satelor gorjene, care susţineau această acţiune. După numai un an, s-au strâns 16.000 de lei de la 230 de depunători, iar în 1908 existau 1.612 membri şi un capital de 10 milioane de lei, fiind considerată cea mai puternică bancă populară din România acelor vremuri. Dar nu e vorba doar de bani, ci şi de ceea ce s-a făcut cu ei, pentru că Dumitru Brezulescu a vrut să-i ajute pe ţărani. S-a văzut acest lucru şi în lucrarea sa de licenţă, intitulată „contribuţiuni la studiul proprietăţii în devălmăşie în munţii noştri". Pentru asta a fost caracterizat de Nicolae Iorga drept „un tânăr iubitor de ţară şi de ţărani". Din vistieria băncii s-au cumpărat rase superioare de animale. A fost achiziţionată moşia Vlădoianu, pământul fiind împărţit sătenilor, care au fost împroprietăriţi. Ba au mai primit şi echipamente - joagăre şi circulare – pentru exploatarea lemnului. S-a făcut o bibliotecă în Novaci, cu 2.000 de volume, iar tinerii cu perspectivă primeau burse de studii. Brezulescu i-a reprezentat gratuit pe ţărani, ca avocat, în sute de procese împotriva cămătarilor. Sătenii nu-şi puteau achita vechile împrumuturi, riscând să-şi piardă pământul, pus drept garanţie. Proiectul inginerului Diaconovici Dumitru face apoi cunoştinţă cu inginerul Aurel Diaconovici, absolvent al Şcolii Politehnice din Graz. Diaconovici fusese numit, în 1884, şeful Serviciului Tehnic din Gorj. A proiectat şi realizat nenumărate drumuri şi poduri în judeţul său. Gorjul e apreciat, în anul 1900, de către ministrul de atunci al Lucrărilor Publice, Ionel Grădişteanu, drept „întâiul pe ţară la drumuri". Cei doi prieteni - Brezulescu şi Diaconovici - străbat Munţii Parâng, cu gândul la un drum care să facă legătura între Oltenia şi Transilvania. Zona era frecventată de ciobanii care traversau lanţul muntos cu turmele lor. Diaconovici definitivează proiectul drumului, cel mai probabil în 1912. O moarte stupidă Firul vieţii lui Dumitru Brezulescu se rupe neaşteptat, în 1916. Se plângea de mai multă vreme de dureri în zona abdomenului. Este operat la Bucureşti, fără să fie depistată sursa afecţiunii. Moare la numai două săptămâni de la operaţie, în ziua de 12 iulie. Cauza decesului a fost septicemia. Abia la autopsie s-a văzut de unde pornise totul. Fusese o pungă de puroi aproape de ficat, pe care medicii n-o descoperiseră. Dumitru a lăsat în urma lui o soţie, pe Lucia, de 22 de ani, şi pe fiica lor, Maria Ivona, de nouă luni. La înmormântare, în satul natal, au venit mii de ţărani, dar şi personalităţi din Bucureşti, printre care I.G. Duca, deţină-tor al portofoliului Educaţiei. El şi-a arătat convingerea că Brezulescu ar fi ajuns un mare conducător al României, dacă soarta nu-i era potrivnică. Naşterea Transalpinei N-a pierit, în schimb, unul dintre cele mai îndrăzneţe proiecte la care visase Brezulescu. Banca pe care el a creat-o solicită, în 1934, noului premier al României, Gheorghe Tătărăscu, să susţină construirea drumului peste Parâng. Cu atât mai mult cu cât şeful Guvernului era oltean, născut în Craiova. Merită semnalat că directorul de atunci al „Gilortului" era Ion Giurgiulean, un învăţător din Novaci. El fusese sprijinit, la vremea copilăriei, cu o bursă de studii. Una din bursele oferite de Brezulescu. Cert e că premierul

vine, în acelaşi an, la Novaci, unde se organizează o adunare populară, în locul numit Plaiul Mare. El le-a vorbit oamenilor despre importanţa acestei lucrări strategice, idee sprijinită şi de Casa Regală a României. Sutele de ţărani, îmbrăcaţi de sărbătoare, au aclamat. Trebuie să precizăm că avem azi în faţa noastră un martor al acelui eveniment, pe gazda noastră, inginerul Cuţuliga, care avea 10 ani în 1934. Aşa că, de data asta, nu ne mai povesteşte din documente, ci chiar cele văzute de el, cu 76 de ani în urmă. „Am fost la acea adunare, l-am văzut pe Tătărăscu, nu poţi uita aşa ceva niciodată", ni se confesează bărbatul. Galop peste Parâng După ce şi-a încheiat discursul de la poalele Parângului, Tătărăscu s-a urcat pe un cal şi alături de alţi 40 de ciobani, şi ei călare, au pornit în galop spre munte, să viziteze traseul viitorului drum. Banii pentru această investiţie au fost daţi atât de guvern, cât şi din subscripţii publice. Nu există însă nici o referinţă la suma exactă. Se ştie doar că fondurile au fost administrate de Banca „Gilortul". Organizarea şantie-rului a început în 1934. Din satele gorjene s-au înscris 800 de bărbaţi. Se pare că tot atâţia şi de cealaltă parte a muntelui, din Alba. Salariile erau foarte bune - e singura informaţie certă, pentru că din nou lip-seşte concreteţea cifrelor. A fost trimisă în zonă şi o unitate de geniu. Lucrarea a pornit în acelaşi an, din două puncte, în paralel - din Gorj, de la Novaci, şi din Alba, de la Sebeş. Prima lovitură de târnăcop a dat-o chiar premierul României. Poate nu întâmplător târnăcopul. A fost principala unealtă care a dat atunci munţii la o parte, să facă loc Transalpinei. Turism şi industrie - tot marca Brezulescu Drumul de piatră era acoperit cu un strat de roci mărunţite şi „bătute", cât să formeze o suprafaţă suficient de plată. S-au făcut lucrări de anvergură, la nivelul tehnologiei acelor timpuri, precum ziduri de sprijin, pentru contracararea eroziunii ploilor sau izvoarelor. Şoseaua alpină atinge 1.579 de metri altitudine, la Rânca, iar în Pasul Urdele se avântă la 2.145 de metri. Este cel mai înalt punct rutier al României. Spre comparaţie, celălalt drum al nostru din nori - Transfăgărăşanul - construit între 1970 şi 1974, urcă până la 2.042 de metri. Transalpina a fost inaugurată de regele Carol al II-lea, în 1939, venit cu maşină de teren, care a urcat până la Rânca, unde fuseseră ridicate primele cinci cabane, din fondurile Băncii „Gilortul". Staţiunea s-a născut datorită lui Dumitru Brezulescu. El a decis că acesta e un loc bun pentru turism. De numele său e legată chiar şi o hidrocentrală, cea de la Novaci, construită prin implicarea „Gilortului". Totul se leagă acum şi mai bine, pentru că director al acestei amenajări hidrotehnice a fost, timp de 40 de ani, omul în casa căruia ne aflăm acum - Gheorghe Cuţuliga. „Răzbunarea" comuniştilor Ceva cu totul neaşteptat s-a întâmplat după 1990, când inginerul Cuţuliga s-a trezit la poarta casei sale cu o femeie. Nimeni alta decât Maria Ivona, fata lui Dumitru Brezulescu. Ea se stabilise încă din 1940 în Spania. „A vrut să mă cunoască, după ce auzise de mine, cât de frumos am vorbit la o adunare din Novaci, când a fost evocată memoria părintelui ei", rememorează bărbatul. I-a arătat fotografii de suflet, documente inedite, pe care inginerul le strânsese de-a lungul vieţii lui. Spunem gazdei că am întrebat în Novaci, dar şi prin împrejurimi, dacă ştie cineva de Dumitru Brezulescu. Majoritatea

au ridicat din umeri, nepăsători. „Că nu se ştie azi de Brezulescu, e vina şcolii, a autorităţilor, a tuturor", se încruntă inginerul. Şi tot el ne mai relatează un fapt, despre cum înţelege acest popor să-şi cinstească înain-taşii. A existat o statuie a lui Brezulescu, în Novaci, făcută în 1936 de sculptorul Ion Jalea. Comuniştii au spart-o, după 1948. „Pe urmă tot ei au căutat să pună alta în loc, prin anii ‘80, după ce şi-au dat seama ce făcuse acest om în viaţa lui", conchide interlocutorul nostru. Azi există un bust al lui Brezulescu în centrul localităţii. Nu mai spunem că, de 20 de ani încoace, Transalpina ajunsese o ruină. Şi nu din cauza timpului sau a ploilor. Localnicii ne-au spus cum s-a furat piatră din vechile ziduri de susţinere ale drumului, că de - mai faci o vilă, cine ştie mai ce în ograda personală, nu-i aşa?! Continuarea proiectului De anul trecut, s-a început asfaltarea Transalpinei. Şantierul a pornit din două locuri, în paralel - din Gorj şi din Alba - pe o distanţă mai mare faţă de traseul original, de aproape 150 de kilometri. Lucrarea ar trebui să fie gata în trei ani de la demararea ei, anunţa Ministerul Transporturilor în 2009. Şoseaua este însă în mare parte terminată. E ca şi cum s-ar închide cercul unei poveşti, începută de un om din alte timpuri... Sursa: http://portalnovaciranca.ro/articole-stiri/132-dumitru-brezulescu-si-banca-popularagilortul-cele-mai-mari-valori-din-istoria-novaciului.html http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/avocatul-care-i-a-scapat-pe-taranide-camatari-208699.html

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful