10

Biomii Un biom1 reprezintă o zonă geografică vastă cu plante şi animale distincte, care s-au adaptat la medii de viaţă particulare2. Marii biomi sunt distribuiţi în benzi, mai mult sau mai puţin paralele cu ecuatorul. Ei sunt clasificaţi în biomi tereştri: zonele ierboase, tundra, pădurile, deşertul şi biomi acvatici. 10.1. Zonele ierboase – localizare, caracterizare biopedoclimatică Zonele ierboase apar acolo unde precipitaţiile sunt intermediare între cele de deşert şi cele de pădure. Zona ierboasă tropicală (savana) este extinsă în Africa, dar se găseşte şi în Australia, America de Sud şi sudul Asiei (fig. 10.1, 10.2, 10.3) Acestea pot beneficia în sezonul ploios de până la 1200 mm precipitaţii, în timp ce în sezonul secetos, destul de lung, nu cad ploi (există un risc mare pentru incendii şi unele porţiuni din savană sunt arse în fiecare an).

Fig. 10. 1 Distribuţia savanei şi pădurilor de mărăciniş pe glob
1

2

Confom DEX, biomul reprezintă o comunitate ecologică formată din mai multe ecosisteme similare. În literatură, conceptul de comunitate este folosit în mai multe sensuri: în sens restrâns ne putem referii la comunităţi specifice (acvatice, polare, deşertice etc.) iar, în înţeles larg, la comunităţi distincte, cu semnificaţie de biom (oceane, mări, recife de corali, zone de coastă, deşert, tundră, păşune, pădure temperată, pădure tropicală etc.) - Stiling, 1996. După alţi autori sensul de biom este unul mai larg decât cel de ecosistem (MAC 2003). De exemplu, pădurea este un biom, iar în cadrul ei există mai multe ecosisteme cum ar fi: pădurea temperată de foioase, pădurea de conifere, pădurea boreală, pădurea tropicală. Brown, James H. and M. V. Lomolino, 1998, Biogeography, 2nd ed. Sunderland, MA: Sinauer Associates, Inc.

201

Umiditatea redusă a solului pentru cea mai mare parte din an poate limita activitatea microbiană şi restricţiona circulaţia substanţelor nutritive. Vegetaţia savanelor este alcătuită din ierburi de dimensiuni variabile: înalte de 3-5 m (Pennisetum purpureum - iarba elefant) sau scunde (Loudetia, Imperata), care formează tufe sau vetre (savana ierboasă). De asemenea, sunt prezenţi frecvent şi o serie de arbori, care pot fi mai mult sau mai puţin dispersaţi, care aparţin unor specii puţin numeroase şi diferite de cele ale pădurilor (Acacia greggii - Acacia, Adansonia - baobab –în Africa, Eucalyptus - eucaliptul în Australia, cactuşii în America de sud în combinaţie cu o serie de specii ierboase (savana compusă)3.

Fig. 10. 2 Variaţia temperaturii, nivelului precipitaţiilor şi activităţii biologice în savană Fauna savanelor este reprezentată de erbivore care trăiesc în turme (Taurotragus oryx -antilopa, Gazella sp. - gazele, Equus burchelli -zebra, Giraffa camelopardalis – girafa, Loxodonta africana – elefantul african, etc.) şi carnivore Lycaon pictus – hiena, Panthera pardus – leopardul, Acinonyx jubatus – ghepardul). Păsările sunt reprezentate în special de cele alergătoare, slab zburătoare: Struthio camelus struţul (în Africa), Rhea americana - nandu (America de sud), dar şi de păsări carnivore (Neophron percnopterus, Pseudogyps africanus –vulturi) etc. Se întâlnesc, de asemenea, numeroase insecte care sunt atrase de către erbivore şi termite, care sunt bine reprezentate şi care joacă un rol important în formarea solului. Zonele ierboase temperate ocupă suprafeţe mari în estul Europei şi în Asia
3

Savanele compuse se împart în mai multe categorii: savana arbustivă (shrub savanna), savana arboricolă (solul este acoperit 25%; tree savanna), savana cu tufişuri (toafa), savana împădurită (savanna woodland, 50% rata de acoperire), savana-parc, etc.

202

(stepa4 – fig. 10.3), centrul Americii de Nord (prerie - fig 10.4) şi America de Sud (pampas)5 (cca. 24% din suprafaţa continentelor). Aceste zone cuprind suprafeţe mari cu vegetaţie uniformă, trecerea către alţi biomi nefiind abruptă. Zonele ierboase temperate se caracterizează printr-o climă continentală, cu veri călduroase şi ierni reci. Din punct de vedere al precipitaţiilor aceste zone sunt moderat uscate, au între 250 – 600 mm precipitaţii, repartizate pe întregul an. Ierburile în general au o viaţă scurtă, solurile primesc mari cantităţi de materie organică şi pot conţine de 5-10 ori mai mult humus decât solurile de pădure6. Aceste soluri se pretează la culturile agricole.

Fig. 10. 3 Savana

Fig. 10. 4 Aspect de preerie

Stepa este reprezentată de asociaţii de ierburi anuale: graminee, dar şi alte plantele ierboase ce fac parte din familii ca leguminoase, liliacee, compozite şi arbuşti. Fauna acestor zone constă în echivalentele ecologice ale celor din America: Marmota sp.- marmote, hamsteri, Talpa europaea - cârtiţa, antilopa (Antidorcas marsupialis). Datorită uniformităţii structurii vegetaţiei şi absenţei copacilor există puţine specii de păsări. Acestea sunt adaptate la cuibăritul pe sol (ex. dropia). Ortopterele sunt numeroase, ele putând să se înmulţească pretutindeni. În America de Nord, se întâlnesc două tipuri de preerii7: preeria cu ierburi înalte, situate în zone cu precipitaţii suficiente (700-1000 mm) şi o temperatură în jur de 11°C şi preeria cu ierburi scunde întâlnită în zonele înalte (1100 – 1500 m altitudine), uscate (300 mm precipitaţii/an) şi reci (fig. 10.5). Dintre animalele prezente amintim: bizonii, antilopele, Cynomys sp. Fig. 10. 5 Aspect de stepă câinii de preerie, Meles meles - bursucul. Insectele sunt foarte numeroase, în special
4 5

http://www.blueplanetbiomes.org/steppe.htm http://www.blueplanetbiomes.org/pampas.htm 6 Mackenzie, 2000 7 http://www.blueplanetbiomes.org/prairie.htm

203

ortopterele (lăcustele). Pampas apare ca o formaţie intermediară ce se întinde în Argentina din zona Cordoba şi până în Paraguay. Se întinde pe o suprafaţă de cca. 500.000 km2, iar covorul ierbos are peste 300 specii de graminee. Dintre animale întâlnim foarte rar (Lama guanicoe – lama guanaco, Odocoileus bezoarcticus – cerbul de pampa), iar dintre păsările mari Rhea americana – nandu american8. Productivitatea primară netă a zonelor ierboase este de obicei mare, dar biomasa este relativ scăzută datorită absenţei ţesuturilor lemnoase persistente. Se estimează că biomasa în savanele tropicale se ridică la 40t s.u./ha şi productivitatea este de 7 t s.u./ha/an, iar în stepe biomasa este de 15 t s.u./ha şi productivitatea de 5 t s.u./ha/an9. Problemele de mediu din aceste zone sunt: Zonele ierboase mai puţin productive au fost utilizate ca păşuni. Păşunatul intens a condus la distrugerea fitocenozei pe suprafeţe însemnate şi de multe ori la eroziunea solului. În acest caz, evoluţia este îndreptată către deşertificare, regenerarea solurilor fiind greu de realizat datorită pierderii stratului superficial de sol. Altă problemă o constituie migrarea turmelor de animale. În vederea conservării acestora sunt necesare parcuri naţionale de mărimi mari, uneori extinse în afara graniţelor ţării gazde. O mare parte din fauna originară a zonelor ierboase temperate a fost aproape distrusă prin vânătoare şi prin trecerea terenurilor înierbate în producţie agricolă10. 10.2. Tundra – localizare, caracterizare biopedoclimatică Tundra este considerat ultimul biom major al Terrei, ea acoperind o suprafaţă de 20% din aceasta (10.6, 10.7, 10.8). Tundrele sunt constituite din formaţiuni ierboase, subarbustive şi arbustive scunde, care s-au format sub influenţa climatului aspru polar. După Fig. 10. 6 Distribuţia tundrei pe glob poziţia lor pe glob, tundrele sunt arctice şi antarctice. Tundra arctică formează o bandă între Oceanul Arctic şi calota polară în nord şi
8 9

Atât cerbul de pampa cât şi nandu sunt specii pe cale de dispariţie. Ramade,110103 10 animalele rumegătoare (de exemplu veveriţa de sol din preerii) au suferit un declin şi, odată cu ele, şi speciile de prădători (lupii şi coioţii).

204

pădurile de conifere în sud. Regiuni similare ecologic, dar mai mici, se găsesc deasupra limitei de creştere a copacilor pe munţii înalţi (tundra alpină). Tundra arctică şi cea alpină au în comun cca. 270 de specii vegetale11. Tundrele antarctice au fost limitate foarte mult de expansiunea gheţarilor şi cuprinde doar ţărmurile Antarctidei şi insulele învecinate. În cea mai mare parte a anului temperatura scade sub limita cerută pentru creşterea plantelor. Există un sezon de creştere de cca. 8-10 săptămâni, când temperaturile sunt moderate şi, la latitudini mari, durata zilei este lungă. Precipitaţiile sunt reduse (de obicei sub 250 mm precipitaţii/an) şi sunt de cele mai multe ori sub formă de zăpadă. Vântul este deseori foarte violent12. Datorită ratei mici de evaporare, apa este un factor de restricţie. În profunzime solul este permanent îngheţat. Biomasa (6 t s.u./ha, realizată vara), productivitatea (2t. s.u./ha/an) şi activitatea microbiană sunt reduse, ceea ce determină existenţa unor soluri subţiri, care îngheaţă iarna, iar vara mustesc de apă (sunt mlăştinoase), sărace în Fig. 10. 7 Variaţia temperaturii, elemente nutritive. volumului precipitaţiilor şi activităţii Vegetaţia tundrelor este biologice în tundră distribuită în două straturi (cca. 1000 de specii). În stratul inferior domină muşchii şi lichenii (în special genul Cladonia) asociaţi cu gramineele, ciperaceele şi semiarbuştii (merişorul, Vaccinium myrtilus afinul, Salix reticulata - salcie pitică etc.), iar în stratul superior arbuştii cu frunze caduce (Betula nana - mesteacăn). Fauna este săracă şi omogenă pe tot parcursul anului. Se întâlnesc specii ca: Ovibos moschatus - boul moscat, Rangifer tarandus - reni, Alopex lagopus - vulpea polară, Mustela erminea - hermelina, Ursus maritimus -ursul polar şi păsări precum: Histrionicus histrionicus –raţa arlechin, Bubo scandiacus – bufniţa de zăpadă etc. Acestea
11 12

Ramade, op. cit. Vânturile extrem de puternice determină forma „în drapel”a vegetaţiei.

205

se deplasează pentru căutarea hranei pe suprafeţe întinse. Ca adaptare la condiţiile vitrege de temperatură amintim forma aproximativ sferică (membre scurte, corp rotunjit) care le permite reducerea pierderilor de căldură (regula Bergmann). Sezonalitatea extremă a tundrei are ca rezultat faptul că unele animale se întâlnesc numai vara. Astfel, păsări migratoare precum gâştele, potârnichea de tundră, ciuful alb şi alte păsări de baltă se împerechează în timpul verii în tundră, ele hrănindu-se cu vegetaţia existentă, dar şi cu insecte (prezente în număr mare). Reptilele şi amfibienii sunt foarte rari. Probleme de mediu: refacerea lentă a vegetaţiei în cazul distrugerii acesteia, datorită solului subţire şi sărac în elemente nutritive; modelarea reliefului se realizează prin îngheţ – dezgheţ, din acţiunea zăpezii şi a vântului rezultând forme periglaciare (avalanşe etc.); au loc numeroase inundaţii în perioada de vară, ceea ce favorizează desfăşurarea unor areale mlăştinoase;

Fig. 10. 8 Aspect de tundră: Anaktuvuk Pass, Alaska (stânga), tundra arctică (dreapta) temperaturile scăzute nu permit degradarea reziduurilor şi a unor poluanţi; descoperirea ţiţeiului şi exploatarea lui au condus la creşterea poluării cu petrol în zonă, la distrugerea muşchilor şi lichenilor (provocată de vehicule şi deversările de ţiţei) care la rândul lor au implicat fenomene de degradare şi eroziune a solului; necesitatea conservării habitaturilor speciilor permanente. 10.3. Pădurile – localizare, caracterizare biopedoclimatică Pădurile reprezintă biomul cel mai stabil de la nivelul biosferei. În funcţie de regimul de temperatură şi umiditate al zonei, pădurile sunt clasificate în: păduri umede (de conifere şi foioase din zona temperată şi pădurile ecuatoriale) şi păduri uscate (în zona tropicală şi mediteraneană). 206

Taigaua (pădurea boreală-fig. 10.9-10.11) este caracteristică pentru climatele reci şi o întâlnim în regiunile emisferei nordice, extinzându-se şi înspre sud, la altitudini mari. Aceste păduri acoperă 920 milioane de hectare (incluzând Scandinavia, Rusia şi Canada), reprezentând 29% din suprafaţa forestieră mondială13. Pădurea boreală are ierni lungi şi reci (6 luni cu temperaturi mai mici de 0°C), zăpezi de lungă durată (160200 zile/an)14, iar vara Fig. 10. 9 Distribuţia pădurii boreale pe glob temperaturile sub 20°C. Apa este o resursă limitată. Solurile sunt podzolice, acide, bogate în humus, cu un strat gros de reziduuri acumulate, ca urmare a unei activităţi microbiene reduse la temperaturi scăzute.

Fig. 10. 10 Variaţia temperaturii, volumului precipitaţiilor şi activităţii biologice în pădurea boreală Pădurile boreale sunt dominate de specii de conifere (cca. 70% din total) cum sunt: molizii (Picea ssp), brazii (Abies sp.), laricele (Larix sp.) şi pinii (Pinus sp.),
13 14

R. Robinson, Biology, op. cit., p. 107-108. Perioada în care solul este acoperit cu zăpadă poate fi de 7-8 luni (Rusia – Iakutya) sau numai de 5-6 luni (Canada – Quebec).

207

tuia (thuya occidentalis), chiparoşii (Chamaecyparis sp), precum şi de o serie de foioase precum: mesteacănul (Betula sp.), plopul (Populus sp.). Trebuie să amintim că alături de pădurea de răşinoase în estul Americii de Nord există şi unele specii relictare ca: arborii mamut (Sequoia gigantea şi S. sempervirens) care au populat în Terţiar şi ţinuturile Asiei şi Europei. Alături de aceşti arbori există şi specii arbustive alcătuite din coacăz (Ribes), afin (Vaccinium) etc. Stratul ierbos este dominat de ferigi (Blechnum spicant) şi muşchi. Fig. 10. 11 Aspect de pădure boreală În zona pădurilor boreale întâlnim diverse specii de erbivore: elanul (Alces alces), cerbul canadian – wapiti, castorul (Castor canadensis); prădătoare: linx (Lynx lynx), ursul brun (Ursus sp), jderul mâncăcios (Gulo gulo), hermelina (Mustela erminea), nevăstuica (Mustela nivalis), lupul (Canis lupus), vulpea etc. Păsările sunt reprezentate de un număr redus de specii, care bineînţeles, sunt migratoare. Pădurea din zona temperată. Pentru zona temperată există 3 mari categorii de păduri: conifere, foioase şi păduri amestec. Climatul pădurilor temperate este sezonier, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 8-10°C. Precipitaţiile se situează între 750 mm - 1000 mm pe an, în funcţie de regiune. Solurile sunt bine dezvoltate şi bogate în elemente nutritive. În general, pădurile au o biomasă mare (peste 300 t. s.u./ha) şi o productivitate primară ridicată (13 t.s.u./ha/an)-fig. 10.12. Pădurile temperate sunt formate din arbori foioşi cu frunze căzătoare. În Europa întâlnim specii arboricole precum: stejarul (Quercus sp.), arţar (Acer sp).,carpen (Carpinus betulus), plop (Populus tremula), mesteacăn (Betula sp.), fag (Fagus sylvatica); arbustive: alun (Corylus avelana), păducel (Crataegus monogyna), măceşul (Rosa canina, curpen de pădure (Clematis vitalba) şi un strat erbaceu bogat: Athyrium, Corydalis, Cardamine, Campanula, Cirsium, Carex, Dianthus, Digitallis, Epilobium, Equisetum, Euphorbia, Fragaria, Geranium, Hypericum, Iris,Lathyrus Lilium,Melampyrum,, Oxalis, Ophiris,Pimpinella, Polygonatum,Pseucedanum, Primula, Pteridium, Pyrola, Salvia, Saxifraga, Sphagnum,Senecio, Solidago, Thelypteris, Trifolium, Vicia, Vinca,Viola etc. Există multe specii de licheni şi ciuperci. În America de Nord predomină speciile de Quercus (peste 28 specii), dar întâlnim şi păduri de castan american (Aesculus hippocastanum), arţarul de zahăr (Acer saccharinum), arborele de lalele (Liriodendron tulipifera), magnolii (Magnolia sp.) etc.

208

Fauna pădurilor de foioase din Europa este formată din numeroase mamifere: rozătoare: pârş mare (Glis glis), pârş cu coada stufoasă (Dryomys nitedula), pârş de alun (Sciurus vulgaris), Şoarece săritor de stepă (Sicista subtilis)etc.), lilieci (Myotis spp.), erbivore: căprioara (Capreolus capreolus), Fig. 10. 12 Distribuţia pădurii temperate pe glob cerb (Cervus elaphus), mistreţ (Sus scrofa), veveriţa (Sciurus carolinensis), carnivore: lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes),bursuc (Meles meles), zibelina (Martes martes), pisica sălbatică (Felix sylvestris), Linx (Lynx pardellus) ş.a. Dintre păsări amintim: ciocănitorile (Dryocopus martius ), mierla (Monticola saxatilis), porumbelul de scorbură (Columba cenas ) etc. În Asia întâlnim atât speciile prezente în taiga cât şi animale proprii: câinele enot (Nyctereutes procyonoides), pisica sălbatică orientală (Felis sylvestris), ariciul comun (Erinaceus europaeus), fazanii (Phasianus cochicus colchicus), precum şi reptile – broasca ţestoasă chineză. Fauna avicolă este bogată, diversitatea sa depinzând adesea de structura verticală a pădurii. Insectele sunt de asemenea, foarte numeroase (lepidoptere, coleoptere, himenoptere şi arachnomorfe). Pădurile sempervirescente din regiunile cu climat mediteranean. Acest climat este întâlnit în bazinul mediteranean, dar şi în anumite regiuni din California, Chile, Africa de Sud şi Australia. Temperatura medie anuală este de 15-20°C, iar precipitaţiile variază între 100-1000 mm, în funcţie de regiune. Verile sunt foarte secetoase şi calde, ceea ce determină oprirea creşterii vegetaţiei. Iernile sunt blânde şi umede, cu puţine îngheţuri. Pădurile, Fig. 10. 13 Stejarul de plută acolo unde mai există, sunt caracterizate prin specii cu frunze persistente: stejarul verde (Quercus ilex), stejarul de plută (Quercus suber- fig. 10.13)15, pin (Pinus L), cedrul (Cedrus sp), dafin (Laurus nobilis),. fistic
15

Este un arbore de mărime medie, originar din Europa şi Africa de nord, care se cultivă pe zone

209

(Pistacia sp), ienupăr (Juniperus communis), terebintul, (Pistacia terebinthus) etc. Fauna este reprezentată în general de reptile, mamiferele mari fiind foarte rare. Insectele sunt numeroase şi variate. Paradoxal, solul este populat de specii higrofile care-şi găsesc refugiu împotriva secetei şi a incendiilor frecvente. Acest biom este considerat ca fiind alterat de acţiunea umană, fiind în diverse stadii de degradare. Au apărut tufărişuri xerofile de tipul maquisului, pe ţărmurile de vest ale mediteranei cu: măslin (Olea europaea), stejar de stâncă (Quercus ilex), palmier pitic (Serenoa repens), frigana (arbuşti ţepoşi în Grecia), garriga (în sudul Franţei): cu stejar (Quercus robur), rozmarin (Rosmarinus officinalis) în Spania, iarbăneagră (Erica sp.), palmier pitic în Maroc şi Algeria), chiapar (în California), mattora (predominant cactuşi, arbuşti răzleţi în Chile - (palmier - Jubaea spectabilis), eucalipţi pitici (Eucalyptus marginata) şi acacia în Australia). Pădurea subtropicală umedă populează versanţii muntoşi din estul Americii de Nord (Florida), Africa de Sud, insulele Canare, Madeira, Madagascar, Australia de sud-est, Noua Guinee şi sudul Japoniei. Pădurile subtropicale umede sunt alcătuite dintr-un amestec de dicotiledonate şi conifere cu frunze late şi solzoase: stejarul (Quercus robur) magnolii (Magnolia L.), pinii de tămâie, ţuga (Tsuga heterophyla), cameciparis (Chamaecyparis lawsoniana), laur (Datura stramonium) şi specii arbustive: palmieri pitici, liane etc. Fauna acestor păduri este reprezentată de unele animale proprii şi altele venite din zona temperată şi tropicală. Pădurile tropicale umede (ecuatoriale). Pădurile ecuatoriale ocupă regiunile din jurul Ecuatorului. Sunt bine reprezentate în America de Sud – Amazonia şi vestul continentului până în Paraguay, în Africa în bazinul fluviului Zair, Coasta Guineei, coastele Mozambicului, în Nigeria, în Asia - coastele sudice ale Indochinei, Peninsula Malaca, Insulele Sonde, Sumatera, Kalimanthan, Moluce, insula Noua Guinee şi coastele nordice ale Australiei.

Fig. 10. 14 Variaţia temperaturii, volumului precipitaţiilor şi activităţii biologice în pădurea tropicală umedă

mari în Spania, Portugalia, Alger, Maroc, Franţa, Italia şi Tunisia. Din scoarţa lui se obţine pluta (se recolectează la fiecare 10-14 ani).

210

Pădurea este caracterizată printr-un climat foarte umed şi cald. Temperatura în funcţie de regiune este cuprinsă între 20 şi 35 °C, variaţiile de la un sezon la altul nefiind mai mari de 3°C (fig. 10.14). Temperaturile ridicate şi precipitaţiile abundente asigură condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor, biomasa fiind estimată la 150 t s.u./ha, iar productivitatea la 20 t. s.u./ha/an. Pădurile ecuatoriale acoperă cca 7% din planeta noastră, adăpostind mai mult de jumătate din speciile de animale ale Terrei şi 40% din plante. Pădurile tropicale nu au suferit glaciaţiuni, de aceea speciile au fost capabile să dezvolte comunităţi complexe de-a lungul timpului, să asigure nişe pentru speciile caracteristice. Pădurea tropicală este luxuriantă. Structura verticală a pădurii tropicale este complexă, în ciuda faptului că frunzişul dens al arborilor înalţi împiedică lumina să ajungă la sol16. Sunt prezente specii de arbori care tolerează umbra, specii epifite şi liane. Ciclul nutriţional în aceste păduri este foarte important deoarece multe specii produc rădăcini aeriene care absorb substanţele nutritive la fel ca Fig. 10. 15 Aspect din pădurea rădăcinile fixate în sol (fig. 10.15). tropicală umedă O structură verticală complexă întâlnim şi în rândul animalelor. Dominante în aceste păduri sunt insectele, amfibienii, reptilele şi păsările. Urmează maimuţele (arboricole şi terestre) gorila, cimpanzeul (Pan troglodytes), mandrilul (Papio sphinx)17 etc.) şi mamiferele erbivore, insectivore şi carnivore (tapirul american (Tapirus indicus), elefantul african (Loxodonta africana), puma (Felix durata), okapi (Okapia johnsoni) precum şi o serie de prădători mari – tigrii (Panthera tigris), panterele (Felis pardus) etc. Păduri tropicale cu frunze căzătoare. Acestea se întâlnesc în regiunile secetoase, unde perioada de uscăciune durează 7-8 luni (în nordul Americii de SudVenezuela, în Africa - la sud de pădurile ecuatoriale, în Asia de Sud-Est şi India unde sunt denumite păduri musonice) (fig. 10.16). Pădurile sunt mult mai clare, permiţând unor graminee să se dezvolte mai
16

Vegetaţia ecuatorială cuprinde specii de arbori înalţi, precum palmierul şi arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis). 17 Mandrilul este recunoscut unanim drept cel mai colorat mamifer, fiind cea mai mare dintre toate speciile de maimuţe. Mandrilii trăiesc în haremuri care cuprind în medie 20-25 indivizi, dintre care un mascul, 5-10 femele şi restul - pui. Masculii ajung să reprezinte cel mult 7% din numărul total al populaţiei, ceea ce sugerează o competiţie acerbă între masculi pentru privilegiul de a se împerechea şi explică de ce masculii sunt de două ori mai mari ca dimensiuni faţă de femele. În timpul sezonului când nu sunt fructe, 6-7 haremuri se unesc pentru a forma grupuri gălăgioase care îşi caută împreună hrana, ajungând să numere până la 500 indivizi (http://www.animalplanet.ro/primate).

211

mult sau mai puţin continuu.

Fig. 10. 16 Variaţia temperaturii, volumului precipitaţiilor şi activităţii biologice în pădurea tropicală Probleme de mediu: poluarea industrială a pădurilor temperate din Europa nordică; exploatarea neraţională a lemnului din aceste păduri. pierderea biodiversităţii, degradarea solului şi eroziunea acestuia ca urmare a defrişării pădurilor tropicale, în vederea cultivării terenurilor sau extinderii păşunilor pentru vite. exploatarea neraţională a pădurilor. Sunt nenumărate exemple de specii supraexploatate: arborele de cauciuc, palmierul de fibre textile, arborele de cacao,bananierul, arborele de cafea, specii cu lemn de calitate – acajul, abanosul, bambusul etc. incendiile18, defrişarea pădurii tropicale prin incendiere afectează circuitul global al carbonului, poate contribui la încălzirea planetei etc. 10.4. Deşerturile, semideşerturile şi zonele cu arbuşti – localizare, caracterizare biopedoclimatică19 Deşerturile pot fi încadrate în două categorii: deşert cald şi deşert rece20. Deşerturile calde se găsesc în jurul latitudinii de 30°N şi 30°S. Principalele regiuni deşertice sunt în nordul şi sud-vestul Africii (deşerturile Sahara şi Namib), parţial
18

Johnson, Edward A., 2001, Fire and Vegetation Dynamics: Studies from the North American Boreal Forest, Cambridge, UK: Cambridge University Press. 19 30% din suprafaţa Terrei este reprezentată de deşerturi sau semideşerturi. 20 http://www.mbgnet.net

212

Orientul Apropiat şi Asia (deşertul Gobi21), Australia, sud-vestul SUA şi nordul Mexicului 22(tab.10.1, fig. 10.18). Ecosistemele de semideşert se întâlnesc în zonele mai puţin aride. Semideşerturi calde cu tufişuri apar în regiunile uscate calde şi tropicale, iar cele reci apar în America de Nord, Asia centrală şi regiunile muntoase unde climatul este prea uscat pentru zone ierboase. Tabelul 10.1 Cele mai mari deşerturi din lume Deşert Localizare Suprafaţa în Km Sahara Africa de Nord 9,065,000 Gobi Mongolia-China 1,295,000 Kalahari Africa de Sud 582,000 Great Victoria Australia 338,500 Great Sandy Australia 338,500 Climatul deşertului este foarte cald şi uscat. În deşert cad sub 200 mm precipitaţii pe an, iar ploile au o distribuţie neprevizibilă. Temperaturile prezintă fluctuaţii mari de la zi la noapte. De regulă, zilele sunt foarte fierbinţi, iar nopţile foarte reci. Un alt element care caracterizează climatul deşertic este vântul, care în general este violent şi care măreşte fenomenul de transpiraţie. Vânturile fierbinţi (sirocco în Sahara algeriană, Fig. 10. 17 Distribuţia deşerturilor calde pe glob ori kamesinul în Arabia) au o acţiune negativă asupra plantelor. Temperatura variază în funcţie de latitudine. De exemplu în nordul Americii întâlnim un deşert ,,fierbinte,, în Arizona şi unul ,,rece,, în statul Washington. Ele diferă prin comunităţile de specii vegetale pe care le conţin. Deşerturile din zonele
21

Flora este dominată de speciile ierboase de Saxaul (Arthrophytum aphyllum, A. persicum). În cadrul faunei, dintre erbivore aici se întâlnesc specii cum sunt: Camelus bactrianus (cămila cu 2 cocoaşe), (Camelus bactrianus ferus se află numai aici între China şi Mongolia), Gazella subgutturosa sau Equus haemonius. Dintre păsări sunt caracteristice Circus macrourus, Tetraogallus hymalaensis, Sylvia nana, Ammomanes deserti, Burhinus oedicnemus, Pterocles orientalis, Varanus griseus şi Phrynocephalus mystaceus. Dar, cele mai caracteristice specii sunt rozătoarele,insectivorele (Euchoreutes naso, Salpingotus koslovi, Paradipus ktenodactylus, Alactaga jacutus, Alactaga sevetzovi, Salpingotus crassicauda, Paraechinus aetiopicus). 22 http://www.desertusa.com/desert.html

213

temperate sunt deseori uscate pentru că sunt situate în umbra munţilor care interceptează umezeala de la mare (fig 10.21.). În deşerturile extreme, perioadele fără precipitaţii pot să dureze mulţi ani, singura apă disponibilă fiind cea din adâncurile pământului sau roua din zori. În zonele temperate cu tufişuri cad între 300-800 mm precipitaţii, dar perioada secetoasă durează mai mult de 3 luni.

Fig. 10. 18 Variaţia temperaturii, nivelului precipitaţiilor şi activităţii biologice în deşerturile calde Media temperaturii se situează între 10ºC iarna şi 25ºC vara. Descompunerea materiei organice şi dezvoltarea solului în aceste zone este împiedicată de lipsa umidităţii, precum şi de prezenţa frecventelor incendii. Vegetaţia deşerturilor ,,fierbinţi,, este foarte rară şi, poate fi constituită din tufişuri cu ţepi, care îşi pierd frunzele şi rămân în stare de cryptobioză în timpul perioadelor secetoase23. În general, vegetaţia este dominată de plante afile, sau cu frunze reduse, solziforme (Calligonum, Anabasis, Ephedra) a căror tulpini verzi preiau funcţia de fotosinteză. În perioadele ploioase se dezvoltă o serie de plante anuale cu frunze mici (Retama retam, Zilla macrocarpa) şi unele cu frunze înguste şi răsucite (Andropogon) cu un sistem radicular foarte profund. Ele profită de condiţiile prielnice pentru a creşte şi înflori rapid, acoperind solul pentru o scurtă perioadă24.
23

Tipul reprezentativ de deşert cald african este deşertul Sahara. Vegetaţia este constituită din tufe rare şi izolate de graminee, leguminoase şi composite (de exemplu: Anacyclus radiatus, Cistanche lutea, Convolvolus tricolor). Arborii sunt izolaţi: chiparosul lui Tassili (Cupressus sempervirens); măslinul lui Hoggar (Olea europea). Dintre animale sunt prezente cele care au o mai mare rezistenţă la lipsa de apă: dromaderul, şoarecele săritor din Africa, antilopa adax, vipera - Cerastes sp.etc). se întâlnesc de asemenea, rozătoare (Juculus sp., Psammomys obesus), păsări (Falco biarmicus, Pterocles alchata) şi reptile (Scincus scincus). 24 În Sahara specia Boehavia repens deţine recordul, ea desfăşurându-şi întreg ciclul de viaţă în 10 zile.

214

Fig. 10. 19 Pe partea adapostită de vânt volumul precipitatiilor este mai redus decât pe partea expusă vântului Geofitele supravieţuiesc sub pământ sub formă de rizomi sau bulbi. Suculentele, cum sunt cactuşii în America şi Euphorbia în Africa, prezintă adaptări care le permit să supravieţuiască unei perioade lungi de secetă. În deşertul cald din Sudul şi Nordul Americii, flora este constituită din plante rezistente la secetă: cactacee, liliacee şi graminee: Opuntia, Yucca spp., Artemisia spp., Aloe etc.

Fig. 10. 20 Aspect din deşertul Baja, Mexico; Uluru National Park, Australia; deşertul din apropierea Kofa Mountains, Arizona. Vegetaţia sărăcăcioasă (biomasa – cca. 0,2 t. s.u./ha) şi productivitatea extrem de scăzută (0,03 t.s.u./ha/an) au o contribuţie minoră la acumularea de materie organică, rezultând astfel soluri sărace în elemente nutritive, subţiri şi cu o permeabilitate ridicată.: 90 g/m2/an et 7 t/ha (fig.10.20).

215

Fig. 10. 21 Distribuţia deşerturilor reci pe glob Fauna deşerturilor din Africa este săracă, ea fiind reprezentată de unele mamifere rumegătoare (gazelele - Gazella granti), antilopele de deşert (Addax nasomaculatus), dromaderul (Camelus dromedarius), rozătoare (iepurele egiptean, şoarecele săritor (Dipus sagitta), carnivore (vulpea de deşert, hiena vărgată) şi unele păsări (dropia gulerată, găinuşa de pustiu).

Fig. 10. 22 Variaţia temperaturii, nivelului precipitaţiilor şi activităţii biologice în deşerturile reci Deşerturile sud americane sunt populate în general de rozătoare şi pasărea nandu, cormorani, pelicani, condorul, şopârle exotice (Phylodactylus insequalis, Tropiderus peruvianus tarapacensis, T.p. quadrivittatus, T.p. araucanus, Callopistes maculatus manni) sau Iguana iguana, iar cele nord americane de rozătoare, puţine carnivore (coiot, vulpea cu urechi lungi), numeroase păsări (ciocănitoarea agavelor, cucul alergător etc.). Fauna deşerturilor din zona temperată este dominată tot de rozătoare, câteva 216

rumegătoare (cămila cu două cocoaşe (Gazella granti), antilopa cu guşe), carnivore (râsul de deşert, vulpea şi lupul de deşert), păsări (dropia -Otis tarda), gaiţa de deşert –ş.a.) şi reptile (şopârle)25. Deşertul rece se găseşte în regiunile uscate, de la latitudini medii până la latitudini mari (în special în interiorul continentelor), în regiunile submontane apărate de ploi (fig. 10.21, 10.22, 10.23). Climatul este caracterizat de cele mai reci temperaturi de pe glob (90oC în Antarctica), uscăciunea este Fig. 10. 23 Deşert rece, Great Basin, mare iar aerul conţine foarte puţină Nevada apă (1 g/m3 la -20oC faţă de 17 g/m3 la +20oC). Subsolul este veşnic îngheţat. Un alt aspect particular este fenomenul sezonal al evoluţiei nopţii şi zilei polare (5 luni noapte, 1 lună aurora boreală, 5 luni zi, 1 lună crepuscul). Deoarece razele solare ajung aici oblic, cantitatea de căldură este < 40% din ce ajunge la ecuator. Mediul arctic (emisfera nordic) este un mediu oceanic. Cel mai impunător deşert rece este în Groenlanda (2 milioane km2). Flora şi fauna este deosebit de săracă. Important este atât fitoplanctonul cât şi zooplanctonul. Dintre animale domină pinipedele (morse, foci, otarii) mamifere (ursul alb, vulpea polară) şi peşti implicaţi în lanţurile trofice specifice. De asemenea, sunt prezente o serie de specii de păsări (Fratercula arctica –marele pinguin nordic, Phalacrocorax carbo – cormoranul, Uria atle – garia). Probleme de mediu productivitatea depinde de precipitaţii aproape liniar, deoarece precipitaţiile sunt cele care limitează creşterea plantelor. unde solurile sunt adecvate, cu ajutorul irigaţiilor se poate transforma deşertul într-o zonă agricolă productivă. Dar există probleme legate de creşterea gradului de salinizare al solurilor ca urmare a evaporării pronunţate. devierea râurilor şi secarea unor lacuri pot avea o influenţă negativă asupra altor zone. De exemplu, deoarece apa a fost folosită pentru irigaţii, nivelul apei din lacul Aral a fost redus cu 9 m şi se aşteaptă să mai scadă cu 8-10m, cu implicaţii deosebite atât asupra industriei piscicole, cât şi deteriorarea biotopului lacului.
25

În general, mamiferele posedă adaptări la lipsa apei: excreţia de urină foarte concentrată (unele rozătoare nocturne), metode de răcorire fără a folosi apa (ies la suprafaţă numai noaptea), altele pot supravieţui fără să bea apă niciodată, sau au nevoie să bea periodic apă, dar suportă perioade lungi de deshidratare (cămila poate tolera o pierdere de până la 30% din apa totală şi poate bea 20% din greutatea corpului în numai 10 minute).

217

10.5. Biomii de apă sărată – localizare, caracterizare biopedoclimatică Alcătuirea comunităţilor biologice de apă sărată este determinată de factori fizici precum: fluxul, curenţii, temperatura, presiunea şi intensitatea luminii. Oceanul Planetar (ansamblul mărilor şi oceanelor) ocupă peste 70% din suprafaţa globului. Zona de flux apare la marginile uscatului şi include plajele nisipoase şi ţărmurile stâncoase. În zonele în care influenţa fluxului este redusă apar mlaştinile sărate, zonele cu nămol şi mangrovele. În cadrul unui biom de apă sărată se pot distinge trei zone morfo-biologice: litorală, pelagică şi abisală (fig. 10.24)

Fig. 10. 24 Zonele biomului de apă sărată Mediul litoral se află în vecinătatea ţărmului, unde există condiţii bune de lumină, aerare a apei datorită unei dinamici active şi o mare varietate de plante şi animale. Separarea subtipurilor este determinată de temperatura şi salinitatea apei, de direcţia curenţilor oceanici, de caracteristicile reliefului submarin (nisip, stânci, mâl fin etc.). Mediul pelagic, desfăşurat în stratul de apă de la suprafaţa mărilor şi oceanelor în care pătrunde lumina (până la 200 m adâncime), este bine oxigenat datorită valurilor, conţine un număr mare de vieţuitoare. Viaţa este reprezentată de organisme microscopice, lipsite de mijloace de locomoţie, aflate în stare de suspensie în apă (planctonul) sau care se mişcă cu mijloace reduse de locomoţie (nectonul).Toate organismele fac parte dintr-o reţea trofică (fig. 10.26). Mediul abisal ocupă cea mai mare parte a Oceanului Planetar, desfăşurându-se între fundul bazinelor acestora şi limita până la care pătrunde lumina. Este un mediu cu salinitate şi presiune ridicată, temperaturi ce scad în raport cu adâncimea, biomasă redusă. Speciile prezente, (puţine la număr) prezintă numeroase adaptări. Sunt prezente numai bacteriile cu rol de descompunători. 218

Fauna este reprezentată de animale mici, colorate în roşu, cenuşiu sau negru. Au membre sau suporturi lungi care le menţin deasupra mâlului. O caracteristică a acestui mediu este biofotogeneza. Deosebirile zonale sunt cauzate de valoarea temperaturii apei în stratul cuprins între – 50m şi 100m (de la 20-25°C, la -1°C la altitudinile polare). La adâncimi mai mari de 100 m, mediul abisal devine aproape omogen. Intrândurile continentale – susţin unele din cele mai productive ecosisteme marine, în special în zonele cu curenţi ascendenţi care aduc substanţe nutritive la suprafaţă. Sunt prezente algele brune care sunt ancorate la substrat şi care susţin o faună diversă: viermi, moluşte, bureţi, păianjeni de apă, crustacee, peşti. Coralii cresc în apele calde şi puţin adânci (peste 18-30ºC şi 50 m adâncime), la 25°N şi 25°S26 latitudine.

Fig. 10. 25 Lanţul trofic pentru mediul pelagic

26

Veron, 1986, Corals of Austrakia and the Indo-Pacific.Angus and Robertson, London, Sidney.

219

Zona de flux de pe ţărmurile stâncoase este dominată de alge care se ataşează cu sisteme de prindere speciale. Deasupra zonei de flux, algele fac loc lichenilor care suportă o deshidratare mai mare. Variaţiile mari de temperatură, salinitate, iluminare şi expunere la valuri sunt determinate de depărtarea faţă de mare şi de timpul cât ţărmul este inundat de flux. Mlaştinile sărate apar în zonele protejate de acţiunea valurilor şi asigură un substrat stabil pentru colonizare de către plante mai înalte, tolerante la sare. Vegetaţia este dominată de ierburi cum sunt Spartina, salicornia etc. Ele asigură hrană şi loc de iernare pentru păsări de apă.

Fig. 10. 26 Conocarpus erectus (stânga) şi Taxodium distichum (dreapta) Spre deosebire de mlaştinile sărate, unde materia organică este spălată de flux, zonele cu noroi tind să reţină materia organică depozitată de flux, datorită particulelor foarte mici ale particulelor. Aluviunile estuarelor sunt alcătuite din sedimente purtate de râuri, bogate în materie organică. Absenţa oxigenului restricţionează mult organismele care pot trăi în aceste nămoluri şi aluviuni, dar cele care rezistă sunt reprezentate printr-un număr mare de indivizi, oferind hrană multor specii de păsări. În estuare, unde apa este mică, fitoplanctonul, flora bentică şi nevertebratele sunt foarte abundente. Mangrovele27, înlocuiesc mlaştinile sărate în zonele cu climă caldă. Ele acoperă 60-70% din zona de coastă a pădurilor tropicale. Sunt grupate în două regiuni distincte de Est şi Vest. Regiunea estică cuprinde litoralul Asiei, Australiei şi Africii răsăritene, iar regiunea vestică, ţărmul apusean al Africii şi ţărmul răsăritean al Americii.
27

Ocupă 150 000 km² pe Terra (estimare la nivelul anului 2000 realizată de FAO – Conversia şi conservarea mangrovelor28/05/2007)

220

Instalarea comunităţilor de mangrove este influenţată de frecvenţa şi durata de inundare a apei mării, constituţia şi natura solului, gradul de amestecare al apelor dulci cu apele oceanice în zona de vărsare a râurilor şi fluviilor. Arborii ce alcătuiesc vegetaţia mangrovelor prezintă adaptări specifice pentru fixare şi/sau rezistenţă la salinitate ridicată (Rhizophora28, Laguncularia racemosa, Eriops sp., Conocarpus erectus, Avicennia germinans, Sonneratia, Nypa etc.) - fig. 10.27. Fauna este săracă, fiind constituită dintr-un amestec de specii de animale marine, de apă dulce şi terestre (insecte, reptile, păsări, crabi, moluşte, peşti)29. Interesant este peştişorul săritor (Periophthalmus modestus) care îşi petrece puţin timp în aer (urcat pe rădăcinile aeriene sau trunchiul arborilor) în vederea vânării unor insecte30 (fig. 10.27). Probleme de mediu31 folosirea oceanelor şi a mărilor drept zone de depozitare a deşeurilor: metale grele, resturi organice, ţiţei şi alte hidrocarburi etc.; Fig. 10. 27 Peştişorul săritor distrugerea biodiversităţii ca urmare a poluării şi a turismului necontrolat (dezvoltarea recreativă şi comercială a zonelor de flux a condus la distrugerea unor habitate şi la poluarea lor)32; poluarea chimică a zonelor de mangrove33 eroziunea zonelor de coastă34; încălzirea globală; pescuitul comercial excesiv.

28 29

Speciile arborescente din acest gen prezintă fenomenul de viviparitate. În Bangladesh, mangrovele reprezintă refugiul tigrului de Bengal (Panthera tigris tigris), se găsesc cerbii (Axis axis), macaci (Macaca fuscata), ibis (Eudocimus ruber). 30 La aceşti peşti, respiraţia este dublată (branhială şi cutanată). 31 A se vedea: The Future Oceans – Warming Up, Rising High, Turning Sour, Repport, WBGU, Berlin, 2006. 32 A se vedea: Leon P. Zann, Our Sea, Our Future Major findings of the State of the Marine Environment Report for Australia, www.environment.gov.au. 33 Dahdouh-Guebas, F, Jayatissa, L P, Di Nitto, D, Bosire, J O, Lo Seen, D and Koedam, N, 2005, ‘How effective were mangroves as a defence against the recent tsunami?’ Current Biology 15: p. 1337– 8; Cohen, M C L and Lara, R J, 2003, ‘Temporal changes of mangrove vegetation boundaries in Amazonia: application of GIS and remote sensing techniques’.Wetlands Ecology and Management 11: p. 223–31. 34 Zhang, K, Douglas, B C and Leatherman, S P, 2004, ‘Global warming and coastal erosion’. Climatic Change, 64: p. 41–58; Brooks, N, Nicholls, R and Hall, J M, 2006, ‘Sea Level Rise: Coastal Impacts and Responses’. Expertise for WBGU Special Report ‘The Future Oceans – Warming Up, Rising High, Turning Sour’. WBGU website, http://www.wbgu.de

221

10.6. Biomii de apă dulce Biomii de apă dulce includ fluviile, râurile, lacurile şi bălţile, mlaştinile şi zonele inundabile. În cazul apelor curgătoare factorii ecologici esenţiali sunt: viteza de curgere, natura albiei, temperatura, oxigenarea şi compoziţia chimică. De-a lungul unei ape curgătoare întâlnim trei zone principale: sursa (izvorul, crenonul) este un mediu unde temperatura este relativ constantă şi este populată de specii stenoterme; cursul superior (rhithron) este caracterizat printr-o pantă abruptă, un curs rapid, o apă bine oxigenată şi o aparentă absenţă a planctonului. Eroziunea şi transportul materialului aflat în suspensie este mai importantă decât sedimentarea. În regiunile temperate, temperatura acestor zone este sub 20°C; cursul inferior (potamon) are o pantă slabă, un curs lent şi o apă puţin oxigenată, materialul aflat în suspensie este depozitat iar albia râului este formată din particule fine, eventual argilă. Pe măsură ce debitul de apă continuă să scadă, comunităţile de plancton devin mai complexe, sedimentele încep să se depună, formând un mediu prielnic pentru înrădăcinarea plantelor acvatice mai mari şi un habitat pentru organismele bentice (larvele de chironomide, moluşte etc.). Există 3 grupe mari de vegetaţie care colonizează apele curgătoare: alge, muşchi şi plante cu flori. Algele roşii (Batrachospermum sp., Cladophora sp., Draparnaldia sp.) sunt caracteristice apelor rapide şi se instalează frecvent la nivelul cascadelor. Algele unicelulare (diatomee, alge verzi) formează fitoplanctonul râurilor cu curs lent. Pe substratul de fund există o peliculă fină de alge (perfitonul). Muşchii sunt de asemenea caracteristice acestor ecosisteme. Plantele cu flori au o distribuţie diferită în funcţie de viteza cursului de apă. Ele pot fi submerse total (Elodea sp., Fontinalis sp, Utricularia sp..); altele se dezvoltă atât submers cât şi la suprafaţa apei (Nuphar luteum, Potamogeton sp., Miriophylum sp), iar la altele partea vegetativă este dominant aeriană (Typha latifolia, Phragmites communis, Juncus sp.). Fauna este reprezentată la sursă de specii de nevertebrate, de dimensiuni mici. La fel ca în cazul plantelor şi animalele au o repartiţie preferenţială în funcţie de viteza apei într-un ecosistem lotic. In rhithron se întâlnesc speciile adaptate la un regim termic scăzut dar bine oxigenat (ex. trichoptere, diptere-simulide şi blefaroceride şi coleoptere-elmide). De asemenea, se întâlnesc frecvent planariile (Platyhelmintha) şi specii de crustacee din genul Gammarus. Dintre peşti, în rhithron se întâlneşte păstrăvul (Salmo trutta faria), cu (Cottus gobio – zglăvocul; Phoxinus phoxinus – boişteanul; Cobitis taenia - zvârluga) şi lipanul (Thymallus thymallus), cu: Phoxinus phoxinus – boiştean. In potamon predomină dipterele-chironomide, coleoptere-ditiscide, iar dintre peşti: ştiuca (Exos lucius); bibanul (Perca fluviatilis), plătica (Abramis brama), linul (Tinca Tinca); crapul (Cyprinus carpio); babuşca (Rutilus rutilus). Din punct de vedere energetic, râurile şi fluviile sunt considerate ecosisteme 222

incomplete, o mare parte a fluxului energetic provenind din ecosistemele vecine35. Lacurile şi bălţile. În general lacurile reprezintă 1,8% din suprafaţa uscatului. Mai mult din 60% din lacuri sunt localizate în Canada. Structura biocenozei din lacuri depinde de: adâncime, proprietăţile chimice ale apelor şi climatul regiunii. Sub denumirea de lacuri sunt cuprinse întinderile de apă ale căror adâncimi depăşesc 10 m, ceea ce permite instalarea unei stratificări termice, în funcţie de sezon. În lacurile foarte adânci amestecul apei nu atinge fundul lacului, ceea ce înseamnă că în profunzime se găseşte un strat de apă permanent stagnantă, cu temperaturi şi proprietăţi chimice constante, dar foarte sărace în oxigen. Din contră, în lacurile mai puţin adânci, circulaţia cuprinde întreaga masă de apă, de mai multe ori în cursul unui an. În aceste bazine apele sunt stratificate în funcţie de anotimp. La un lac se pot distinge trei zone: epimilion – zona superficială, caldă, amestecată de vânt, bogată în oxigen şi bine luminată ; termoclina – zonă de tranziţie caracterizată printr-o reducere rapidă a temperaturii (1°C/m) ; hipolimnion – zona profundă, săracă în oxigen, puţin sau deloc luminată, cu o temperatură constantă de-a lungul unui an (4°C) şi o compoziţie chimică constantă. La nivelul unui iaz (lac) sunt delimitate 4 zone de vegetaţie: zona cu rogoz (Carex) şi rugina (Juncus); zona cu trestie (Phragmites) şi pipirig (Scirpus); zona cu nuferi (Nymphaea), broasca apei (Potamogeton), troscoţel (Polygonum) etc.; zona cu Myriophyllum. În cazul lacurilor tropicale, apele superficiale sunt mereu calde şi sunt lipsite de stratificare. Materia organică moartă se acumulează pe fund, fiind sursa descompunerilor bacteriene. Ridicarea substanţelor nutritive la suprafaţă este realizată de zooplancton. În lacuri, lanţurile trofice de bază se compun din următoarele niveluri trofice: fitoplancton (alge microscopice), zooplancton (crustacee minuscule şi larve ale unor organisme mai mari), peşti planctonofagi şi peşti răpitori. În funcţie de conţinutul în săruri lacurile pot fi: lacuri oligotrofe: ape sărace în azot şi fosfor; fitoplancton sărac; conţinut ridicat în oxigen dizolvat; ape transparente; lacuri eutrofe: ape bogate în azot şi fosfor; cu o vegetaţie bine dezvoltată, productivitate ridicată, dar mai sărace în oxigen ; lacuri distrofe: puţin adânci, sărace în oxigen, acide. Probleme de mediu
35

Gh. Mohan, Ardelean A,1993, Ecologie şi protecţia mediului, Editura Scaiul , Bucureşti.

223

Modificările mediului acvatic ca urmare a stocării apei pentru diverse utilizări economice. Modificarea hidrologiei mediului prin defrişări, exploatarea terenului pentru agricultură sau extracţie de minereuri. Poluarea mediului acvatic prin diferite deversări.

224