You are on page 1of 21

Preasfințite Părinte Episcop, Preacucernici Părinți

,

Doresc să urez mai întâi tuturor „La mulți ani!” pentru anul care a început. În cele ce urmează voi încerca să vă prezint câteva impresii din cartea despre Botez a părintelui Alexander Schmemann „Din apă și din Duh. Un studiu liturgic al Botezului”. Înainte de a intra însă în subiect aș vrea să amintim câteva date din biografia autorului. Părintele Alexander Schemamann s-a născut la 13 mai 1921 în actuala capitală a Estoniei, Tallinn. Tatăl era estonian iar mama rusoaică. Ulterior familia se mută în Franța. Aici, între 1940 și 1945, Alexander a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox „Sfântul Serghie” din Paris. În 1946 se căsătoreşte și este hirotonit preot. După absolvirea institutului devine cadru didactic; predă Istoria Bisericească. În 1951 se mută în Statele Unite şi rămâne aici până la trecerea sa la Domnul în 1983. În America continuă să predea Istorie Bisericească dar şi Teologie Liturgică la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York. În 1962 este ales decanul seminarului. Între 1962 şi 1965 participă ca observator din partea Bisericii Ortodoxe la lucrările Conciliului II Vatican. Foarte bun prieten cu dizidentul rus Alexander Soljeniţîn, părintele Schmemann nu împărtăşea totuşi naţionalismul extrem al acestuia. În jurnalul său el nota: "Discuţiile avute cu Soljeniţîn mi-au evidenţiat diferenţa esenţială dintre noi. Pentru el, există doar Rusia. Pentru mine, Rusia ar putea dispărea, ar putea muri şi nimic nu s-ar schimba în viziunea mea asupra lumii" (Luni, 20 ianuarie 1975); "Comoara lui este Rusia şi numai Rusia, a mea este Biserica" (Luni, 12 mai 1975)1. Pe fondul acestor mărturisiri, părintele evidenţia pericolul identificării etnice a Bisericii, mai ales, pericolul de a considera creştinismul un refugiu al identităţii, închizând astfel Biserica în spatele zidurilor etnice. În acest fel, spunea părintele, Ortodoxia poate deveni, pentru convertiţi, un semn al identităţii, şi în consecinta, să fie redusă la o ideologie. În septembrie 1982 a fost diagnosticat cu cancer. Trece la Domnul la 13 decembrie 1983, ultimile sale cuvinte fiind: „Amin! Amin! Amin!”2. Importanţa operei părintelui Schmeman trebuie înţeleasă, aşa cum ne spune traducătorul cărţii, Lect. Dr. Alexandru Mihăilă, în contextul teologiei ruseşti din exil (Serghie Bulgakov, Nicolai Berdiavev, George Florovsky, Vladimir Lossky, John Meyendorf) care îşi propunea o descoperire a izvoarelor patristice şi a practicii autentice în faţa noilor provocări ale lumii secularizate. Părintele Schmemann încearcă recuperarea vieţii bisericeşti de la începuturi, când cultul era expresia directă a învăţături, fără osificări în formule scolastice şi în care simbolul nu rămâne doar o simplă analogie, ci este deschiderea către împărtăşirea reală din ceea ce este simbolizat3.

1

Alexander Schmemann, Biografia unui destin misionar, Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), apud. http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Alexander_Schmemann.htm. 2 Serge Schmemann, “Foreword”, în The Journals of Father Alexander Schmemann, 1973-1983, New York, 2000, p. IX, apud. Alexandru Mihăilă, Părintele Schmemann sau redescoperirea unei viziuni integrale în Alexander Schmemann, Din apă şi din Duh, un studiu liturgic al Botezului, Editura Sofia, Bucureşti, 2009. 3 Alexandru Mihăilă, op.cit., în Alexander Schmemann, op.cit., Editura Sofia, Bucureşti, 2009, p. 8.

1

Cartea a fost publicată în 1974, în limba engleză fiind tradusă în limba română pentru prima dată de Pr. prof. Ioan Buga în 1992 apoi în 2009 de Lect. Dr. Alexandru Mihăilă de la Facultatea de Teologie a Universității din București, ediția pe care am lucrat. Traducerea apare la editura Sofia, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului. Are 230 pagini și este structurată în șase capitole precedate de o introducere.

INTRODUCERE SPRE REDESCOPERIREA BOTEZULUI

Pentru redescoperirea Botezului, părintele Schmemann spune că trebuie să cunoaștem legătura acestuia cu Paștele. În perioada de aur a Liturghiei creștine, Taina Botezului era săvârșită în noaptea pascală. Astăzi mulți creștini nu mai cunosc însă această legătură, fundamentală pentru înțelegerea Tainei; nu mai știu că atunci când aud în ajunul Paștelui citirea biblică despre trecerea prin Marea Roșie sau despre cei trei tineri în cuptor sau despre Iona în pântecele chitului, ascultă cele mai vechi paradigme ale Botezului și participă la marea priveghere pascală. Necunoscând deci această legătură, creștinii nu au cum să știe că slujba Învierii este în primul rând o Liturghie baptismală; că Paștile ca sărbătoare liturgică s-a dezvoltat inițial din săvârșirea Botezului iar Postul Mare, din pregătirea dublă – a catehumenilor și a Bisericii – pentru primirea Botezului în noaptea Sfintelor Paști. Numai conștientizând această legătură putem înțelege Botezul în deplinătatea lui și bucuria de la slujba Învierii ca fiind bucuria celor care pentru că au murit cu Hristos acestei lumi înviază cu Hristos în Împărăția Lui. Botezul este astăzi absent din Liturghia Bisericii. Fiind absent din Liturghie, este absent din viața noastră și firește din spiritualitatea nostră. Încetând să mai hrănească spiritualitatea creștină, Botezul și-a pierdut în mod evident puterea să modeleze concepția creștină despre lume, adică atitudinile noastre de principiu, motivațiile și hotărârile 4. Vedem astfel că, din punct de vedere liturgic, Botezul a devenit o celebrare familială privată, săvârșită de regulă în afara cultului integral al Bisericii, mai exact în afara Liturghiei: cineva poate merge regulat la biserică ani de zile fără să participe la niciun Botez. Aceasta tragică consecință, transformarea Botezului într-o ceremonie privată și încetarea de a mai fi astfel inima Liturghiei și a spiritualității Bisericii este văzută însă de unii ca o
4

De exemplu, un creștin din vechime știa că Paștele în fiecare an este o prăznuire a propriului său Botez, a propriei sale intrări în, și participări la viața lui Hristos celui Înviat. Creștinul de azi însă nu se mai pune nici pe el, nici Biserica în legătură cu Botezul. Știe, desigur, că a fost botezat și că acel Botez este o condiție indispensabilă pentru apartenența sa la Biserică. Dar această cunoaștere rămâne abstractă. Nu este legată de Biserică în calitate de comunitate a celor care au murit cu Hristos și cărora le-a fost dată o nouă viața în El. În consecință nu mai are nici o „filosofie de viață” creștină care să cuprindă totalitatea existenței lui (familia, profesia, istoria, societatea, morala, fapta). Un creștin astăzi poate fi „membru al parohiei” în timp ce trăiește după standarde sau filosofii stranii dacă nu chiar opuse creștinismului contrar situației din trecut când un creștin știa că prin Botez a fost pus într-o relație radical nouă cu toate aspectele vieții și chiar cu „lumea” însăși; că a primit, odată cu credința, o concepție radical nouă despre viață.

2

în manualele contemporane de teologie ortodoxă. Atunci catehumenii erau introduși progresiv în viața Bisericii iar pregătirea implica întreaga comunitate. ca epifanie a Împărăției lui Dumnezeu: toate aceste înțelesuri care faceau Botezul central și esențial pentru spiritualitatea și experiența creștină primară. Și din această pregătire dublă. Ca și atunci. Astfel. sunt practic ignorate. ne spune autorul. Taina a păstrat forma și structura pe care o avea când majoritatea celor botezați erau adulți. care astfel se pregătea ea însăși pentru primirea noilor membri. Acest fapt este evident în ceea ce numim: Rugăciuni la facerea catehumenului sau a celui chemat la Botez. această mare Taină. ca recreare. Situația a fost provocată. într-o corelare dintre „nu încă” și „deja”. rămâne totuși semnificativ că.dezvoltare liturgică secundară și pur exterioară. El arată că. ambele acte fiind necesare într-un sens juridic al cuvântului pentru mântuire. de timpul și locul săvârșirii. de acea „pseudomorfoză apuseană” a teologiei ortodoxe care a început după ce perioada patristică s-a încheiat și care a otrăvit Biserica cu un duh legalist complet străin Părinților și Tradiției primare. Botezul infantil este cel care predomină astăzi? Răspunsul ni-l dă părintele Schmemann. după părerea autorului. De aceea. Așa s-a ajuns la o îngustare a înțelegerii Tainelor și în special a Botezului. Botezul este definit aproape exclusiv ca fiind îndepărtarea păcatului strămoșesc și dobândirea harului. al „pregătirii” și al „împlinirii”. s-a dezvoltat perioada prepascală pe care azi o numim Postul cel Mare. arată cât de profund despărțită de adevăratul Duh și de Tradiția Bisericii este conștiința noastră dogmatică și canonică contemporană. astăzi este imposibil să intrăm în duhul slujbei fără să înțelegem mai întâi că este construită în principal pe un ritm dublu. ar trebui să mai existe această pregătire dacă. în care Părinții vedeau și slăveau cea mai mare sărbătoare a Bisericii. de cantitatea de apă folosită? Însă tocmai existența unui asemenea punct de vedere. Oare nu este Botezul valid indiferent de câți oameni participă. mesajul autorului la încheierea Introducerii este că trebuie să redescoperim Botezul. așa după cum știm. Noi nu ne-am fi putut 3 . Dintr-un punct de vedere formal-dogmatic și canonic ar părea chiar neimportant. spune părintele. De ce a făcut Biserica acest lucru? Chiar dacă această pregătire nu mai este cea din perioada catehumenatului. totuși ea are un sens. o Taină pentru care Biserica se pregătea odinioară timp de 40 de zile de post și care constituie însăși esența bucuriei ei pascale dar care astăzi durează cam 15 minute și se săvârșește într-un colț al bisericii alături de un cântăreț care dă răspunsurile. ca Paște personal și Cincizecime personală a omului. din punct de vedere liturgic. Ne mișcăm într-o realitate dublă. ca trecere de la viața veche la cea nouă și. CAPITOLUL I PREGĂTIREA PENTRU BOTEZ Pentru început ar fi pedagocic să ne adresăm câteva întrebări: de ce acest titlu la începutul cărții? Oare se mai poate vorbi de vreo pregătire pentru Botez în zilele noastre? Sau. Pregătirea este un aspect constant și esențial al Bisericii ca întreg. în sfârșit. deși Biserica a practicat de mai multe secole aproape exclusiv Botezul infantil. am arătat mai sus. și încă îl fac. Dar Botezul ca taină a regenerării.

12. să fie înaintate ierarhiei spre aprobare: 5 Nașii sunt menționați deja în Tradiția apostolică.+” (pp. În marile orașe ca Antiohia era pur și simplu imposibil pentru reprezentanții Bisericii să cunoască purtarea și caracterul atât de multor candidați care căutau Botezul și nu puteau nici să acorde atenția individuală necesară pentru o formare creștină deplină. Nu experimentează nicio împlinire și ignoră pregătirea pentru că nu își doresc nicio împlinire. op. slujba Bisericii a încetat să mai fie pentru mulți oameni cea mai profundă nevoie și bucurie a vieții.. nașul a devenit deopotrivă o călăuză și un învățător *. Întrucât astăzi această instituție a devenit practic una doar cu numele. cel care dorea să devină creștin era adus la episcopul bisericii locale de către nașii săi. Cere pregătire chiar dacă candidatul este doar un copil care nu înțelege ceea ce i se întâmplă. 26: „Nevoia de nași a devenit extrem de acută începând cu secolul al IV-lea *. The Liturgy of Baptism in the Baptismal Instructions of St John Chrysostom. op. 4 . 15: „*.+ iar ei (candidații pentru Botez) să fie cercetați despre motivul pentru care vin la credință. aceasta se datorează. acest ritm al pregătirii și împlinirii.. ἀναδεχόμενος. citată de Pr. Și totuși. numai cât durează slujba Sfântului Botez. părintele este convins că intituția nașilor este necesară în zilele noastre mai mult ca oricând. De asemenea. departe de a fi întâmplător.. Alexander Schmemann. op.. Astfel..+” (Cateheză baptismală.. că în Biserica primară. înainte chiar și încă viețuid pe pământ. apud. credința ei și responsabilitatea duhovnicească pentru cel care urmează să fie botezat. care ești un străin și un nou-venit pentru acel oraș mare. Atunci într-adevăr slujba pare supravieţuirea irelevantă a unor forme arhaice. Pentru o înțelegere mai cuprinzătoare. Aici intră în scenă instituţia naşilor. Botezul nu este o excepţie de la acest principiu fundamental... Teodor de Mopsuestia scrie: „Cât despre tine *. 26. părintele spune că trebuie să-i înțelegem sensul și funcția în trecut. Este minunat explicat de Sfântul Ioan Gură de Aur în Catehezele Baptismale: nașul garanta pentru caracterul. Finn. p. cit. Tradus literal.. constituie chiar esența vieții liturgice a Bisericii. dacă sunt potriviți să asculte *cuvântul+. împreună cu al nașului tău. înrolat în ceruri și că nașul tău. acesta înseamnă însoțitor al unei persoane care împrumută.+ datorită numărului foarte crescut de oameni care veneau în Biserică. cit. părintele Schemamann ne aduce în faţă termenul grecesc pentru naş. 55).+ cel care vii la Botez. 6 Pr. în special atunci când. girant. Finn. Ne aducem aminte astfel. care răspunde pentru tine și care îți devine călăuzitor în *acel+ oraș și conducător al datoriei tale de cetățean acolo.. cu recomandarea că în cazul în care vor fi găsite bune. Iar cei care îi aduc să dea mărturie despre ei. care este acolo. părintele Schmemann face următoarele sugestii. De aceea. p. care sunt aduse la viaţă de un concert sau de o solemnitate artificială şi fără gust”. „Dacă astăzi. are mare străduință necesară pentru a te învăța pe tine. atât de importantă în vremea catehumenatului. pentru a o recupera în prezent. p. Este nevoie să-i supraveghem pe copii.pregăti pentru Împărăția lui Dumnezeu care „încă trebuie să vină”.”. că au uitat sau poate că niciodată n-au știut legea esențială liturgică a pregătirii și împlinirii.. Astfel. Viața și purtarea lor să fie examinată. dacă Împărăția nu ne-ar fi fost dată „deja”.. spune părintele. pregătire-împlinire. după ce sunt botezați. 54-55). Astăzi. apud... încât tu să te obișnuiești cu viața de acolo fără nicio neplăcere și teamă *. o persoană însărcinată special îți scrie numele în cartea Bisericii. mai mult decât un garant. înainte de toate. purtarea și viața candidatului la înscriere și avea un rol important în formarea morală a celui care se boteza în timpul catehumenatului acestuia și probabil participa la instruirea sa dogmatică și liturgică6. Alexander Schmemann.cit. pur și simplu dispar din viața Bisericii din cauza indiferenței sau neglijenței părinților. nașii nu au alt rol decât unul liturgic. adică cei care puteau depune mărturie pentru intențiile serioase ale candidatului5. pentru toate lucrurile care țin de le. Aceasta se face ca să cunoști că ești. alegerea lor a devenit o problemă pur familială și de cele mai multe ori sunt aleși din motive care nu au nimic de a face cu Biserica..

Răzbunarea nu este numai absența iertării. De exemplu. încât să-l ajute pe acesta să se integreze în viața parohială. cuvântul este întotdeauna putere și viață. ci de preot. diavolul își apără ceea ce crede că a furat de la Dumnezeu și pretinde ca posesie. din Molitfelnic. Dacă această cunoaștere nu a ajuns la o doctrină pură și structurată este din cauza dificultății. o înscrie în „cartea vieții”.a) Măcar unul din nași să fie ales nu de familie. care este un act de eliberare și victorie. dintr-un grup de credincioși mai activi. deși originea acelei prezențe poate să nu fie clară și imediat inteligibilă. exorcismele nu sunt explicații. Pregătirea pentru Botez sau „catehumenatul” includea învățături și exorcisme. absență a binelui. ura nu este numai absența iubirii. izgonită dacă vrem să continuăm. Pentru unii. Pentru omul modern. a luminii. b) Nașul ales de Biserică să fie însărcinat cu „supravegherea” copilului și să raporteze preotului toate problemele. Apoi făcea de trei ori semnul crucii pe fața catehumenului și își pune mâna pe capul lui. c) Pe lângă registrele obișnuite ale parohiei. În momentul în care mâna săvârșitorului a atins creștetul unui fiu al lui Dumnezeu și l-a însemnat cu semnul lui Hristos. Pe timpul Sfântului Ioan Gură de Aur acestă încorporare avea loc chiar la începutul Postului Mare. Aceasta nu este însă înțelegerea răului în Biblie și în experiența Bisericii. dacă nu chiar imposibilității. Dar în cadrul revelației biblice. l-au explicat printr-o absență. îi scria numele în registrul catehumenilor. astfel încât fiecare preot nou să fie bine informat. de a defini rațional iraționalul. irațional și foarte real. să fie aleasă o familie din parohie ca nași pentru fiecare convertit. și nu familia. în încercarea de a defini experiența și existența răului. asigurându-se de seriozitatea intențiilor de convertire. după cum nici violența nu este numai absența bunei conviețuiri. Concluzia părintelui este următoarea: nășirea este o funcție importantă duhovnicească în cadrul Bisericii și de aceea. d) Pe lângă programul obișnuit de instruire a convertiților. Unii teologi și filosofi. dacă trebuie să învățăm un lucru din experiența duhovnicească este acela că răul nu trebuie „explicat”. diavolul nu mai are loc în ansamblul lor religios: el aparține panopliei de superstiții medievale și unei mentalități fundamental primitive. Exorcismele sunt astfel începutul luptei ce constituie dimensiunea primă și esențială a vieții creștine. În concepția despre lumea desacralizată și secularizată a omului modern. Biserica. pentru că pe acest drum de unire cu Hristos ne lovim inevitabil de figura întunecată și puternică ce obstrucționează această cale. Aici este manifestată înțelegerea creștină a cuvântului mai presus de toate ca putere. chiar ortodox. redusă la sensul ei rațional. De aceea. Este exact o prezență: prezență a ceva întunecat. Acest lucru se întâmplă în ritualul baptismal al exorcismelor. Ea trebuie să fie îndepărtată. 5 . ci abordat și înfruntat. este prezența unei puteri întunecate care poate fi foarte activă. Aceste prime ritualuri numite încorporare înseamnă că Hristos ia în stăpânire această persoană. Prin exorcisme vorbim diavolului. Biserica nu a formulat niciodată sistematic învățătura despre diavol dar întotdeauna a avut experiența demonicului. numit „cartea vieții” sau „cartea Bisericii”. Aici răul în mod foarte pregnant nu este numai o simplă absență. care în ritualul baptismal actual urmează imediat „rugăciunii de primire”7. să fie ținut un caiet special al Botezurilor în care să fie consemnată viața religioasă a fiecărui copil botezat. este de-a dreptul surprinzător când află că slujba baptismală începe cu cuvintele adresate diavolului. vorbirea a fost „devalorizată”. 7 Rugăciunii de primire de astăzi. De aceea. îi corespunde următorul ritual din perioada catehumenatului. ar trebui să o reglementeze și să o controloze. Convertitul era adus la episcop care .

națiune. Referitor la aceste proprietăți ale lui Hristos. angajament necondiționat. 1996. p. Alexander Schmemann. În această mare zi catehumenii trebuiau să rostească Crezul în fața episcopului.nici un discurs cu menirea de a dovedi ceva celui care urăște. atașament. În studiul său. 317. Ele sunt. Alexander Schmemann punctează în linii mari acest moment. transformându-le în criteriu pentru credința lor creștină. Înseamnă că Împărăția pe care El a arătat-o și a inaugurat-o nu este numai o împărăție a unui viitor îndepărtat de „dincolo” și care astfel nu intră niciodată în conflict și nu contrazice toate celelate „împărății” și orientări lumești ale noastre. Credința înseamnă credincioșie. fără implicări. apud.. ci și creștinii înșiși absolutizează atât de des valorile pământești . părintele revine la originalul termenului (în greacă πίζηις. Cateheze Baptismale. 2. exact opusul lui ἀπόζηαζις. orientarea noastră către orice altceva din „lumea aceasta” . Noi aparținem acestei Împărății aici și acum.19). politice. rupere a legăturii cu. indiferent de ce se întâmplă. apartenența totală față de cineva care trebuie asculat și urmat. Este credință. îi aparținem și o slujim înaintea oricăror altor „împărății”. autorul spune că nu sunt nici sinonime.. După lepădările de satana urmează unirea cu Hristos.naționale. urmează rostirea Simbolului de credință.Amintirea acestui lucru este importantă în mod special acum. al „înrolării” lor în rândul celor pentru care Hristos este singurul Împărat și Domn”. 14. Itinerario de la virgen Egeria (381384). de a trăi după poruncile Lui. nici repetitive: „Să crezi în Hristos ca Dumnezeu nu este de ajuns.fie stat. Madrid. cu cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur. 8 9 Sf. Autorul ne amintește că una dintre cele mai importante părți ale pregătirii catehumenului era învățarea doctrinei care începea chiar în primele zile din Postul Mare și era încheiată în Vinerea Mare prin predarea Crezului. 6 . Și iar. obligații sau consecințe pentru cel ce o declară. minte și distruge pentru veșnicie. Să-L primești ca Împărat și Domn înseamnă tocmai dorința și hotărârea de a-L urma.. Ioan Gură de Aur. Catehumenul își mărturisește astfel credința în Hristos ca Împărat și Dumnezeu. p. Detaliat îl întâlnim la Agustin Arce. După acestea. „invocații înfricoșatoare și minunate”8. fără să arate exact timpul primirii și predării Simbolului de credință. pentru că și demonii înșiși cred în El ( cf. folosit pentru lepădare și al cărui înțeles literal este renuțare. traditio symboli care avea loc în săptămâna a cincea a Postului Mare9. Formula implică astfel mai mult decât o formă oarecare de „unire” la nivel psihologic. culturale -. Omul este restaurat ca ființă liberă capabilă de libertate adevăratălibertatea de a primi iarăși viața adevărată care vine de la Dumnezeu și care conduce către Dumnezeu. Eliberarea de puterea demonică este astfel începutul restaurării umane iar împlinirea ei este Împărăția cerurilor. pr. cultură sau orice altă „valoare” – este valabilă numai atâta timp cât nu contrazice și nu mutilează loialitatea noastră primară față de Împărăția lui Hristos. familie. Este o declarație de atașament personal față de Hristos. op. un act de putere groaznică și înfricoșătoare care dizolvă și distruge puterea malefică a lumii demonice. de a-ți face din întreaga viață o slujire a Lui. cit. Apartenența noastră. Biblioteca de Autores Cristianos. când nu numai „lumea”. Cuvântul grecesc pentru unire este ζύνηαξις și înseamnă aderare. în loc să le subordonoze singurului jurământ absolut: cel care l-au făcut în ziua Botezului. Iac. Acest moment emoționant era precedat de o ceremonie de primire a Crezului.. etnice. reditio symboli. în latină fides). 38. 2.

Pentru că Hristos nu a venit în lume pentru ca noi să săvârșim Taine „valide”. s-a ajuns treptat ca Tainele să fie văzute și definite exclusiv în termeni de „validitate”. care se vede și în aceea că unii preoți pur și simplu omit această binecuvântare a apei înlocuind-o cu turnarea în apa botezului a câtorva picături din aghiasmă. materia nu este niciodată neutră. și astfel a lumii. Ceea ce înseamnă. concluzionează autorul. sau în timpul lor dacă sunt rostite de diacon. înainte de toate. reducerea Tainelor doar la principiul „validității” înseamnă să faci o caricatură a învățăturii lui Hristos. spune autorul. Acesta este înțelesul binecuvântării baptismale a apei. Aici își arată Biserica sieși adevărata fire. din cauza trădării noastre continue a Botezului. Săvârșirea corespunzătoare a Botezului este într-adevăr izvorul și punctul de plecare pentru întreaga reînnoire și reînviere liturgică. omul a devenit astfel rob al puterilor demonice. ca un eveniment în care întreaga Biserică se recunoaște pe sine ca trecere – Pascha – de la „lumea aceasta” spre Împărăția lui Dumnezeu. Validitatea este doar o condiție pentru împlinire.CAPITOLUL II BOTEZUL În textele noastre litugice. spune părintele. deci cu participarea poporului lui Dumnezeu. a lipsurilor și slăbiciunilor noastre. adică văzută și folosită ca mijloc de comuniune cu El. eliberarea lui începe cu eliberarea. ca participare la evenimentele hotărâtoare ale Morții și Învierii lui Hristos. De ce se sfințește apa? În concepția creștină despre lume. Părintele vine și cu un exemplu: Botezul unui om ca Stalia a fost probabil unul „valid”. restaurarea ei la funcția inițială: de a fi un mediator al prezenței lui Dumnezeu și de aceea. Și în lumina acestei funcții esențiale a Botezului. preotului. săvârșite în absența Bisericii! Botezul începe cu o solemnă binecuvântare a apei. rubrica tipiconală de la începutul slujbei. desigur. în care întâlnim veșmintele albe și lumânările în sfeșnice. ca și cum nimic altceva nu ar mai conta. preotul rostește Rugăciunea pentru sine. adică purificarea și răscumpărarea materiei. în Hristos. Deși astăzi este imposibil să reintegrăm Botezul în Paște. ne amintește de caracterul pascal al Botezului. totuși legătura dintre Botez și Paști – caracterul pascal – rămâne nu numai cheia pentru înțelegarea Botezului ci și pentru întreaga credință creștină. în aceea că respinge și corectează tendința de a înțelege Tainele oarecum „magic”. Autorul se arată întristat de decandența liturgică contemporană. 7 . ea devine chiar purtătoare și loc al demonicului. Întreaga problemă. de a fi pază și apărare împotriva realității „demonice” distrugătoare. săvârșirea Botezului de către Biserică. Dacă nu este raportată la Dumnezeu. De aceea. se reînnoiește permanent ca o comunitate a celor botezați. – de a reînnoi Biserica mereu – cât de neadecvate și greșite din punct de vedere liturgic apar botezurile noastre private. este văzută de autor. Acum este exorcizată apa și apoi sfințită. constă în faptul că Biserica nu separă validitatea de deplinătate și împlinire. Deși. De ce însă nu a fost împlinit în viața lui? Dacă milioane de oameni botezați părăsesc Biserica oare nu este din cauza noastră. Importanța acestei rugăciuni. după învățătura Bisericii. Este recrearea materiei. validitatea Tainei nu depinde în niciun caz de sfințenia sau de lipsurile săvârșitorului. redus la câteva obligații și care nu mai reflectă și comunică puterea reînnoirii și a sfințeniei? Toate acestea se aplică. în primul rând clerului. dar abia aceasta din urmă contează. ne-a dat Taine valide pentru ca noi să ne împlinim ca fii ai luminii. După Ecteniile de la binecuvântarea apei. Dacă el însuși nu este chipul lui Hristos unde ar mai putea omul să-L vadă pe Hristos și cum Îl mai poate urma? De aceea. Prin înrobirea față de lume și de materia ei.

În ungerea prebaptismală a apei și a trupului catehumenului însă. a știut pur și simplu că. pentru a-L urma pe Hristos. Aspectul cel mai evident al acestei discrepanțe. Ca și apa. adică la scufundarea catehumenului în apă și la ridicarea acestuia din ea. omul trebuie mai întâi să moară și să învieze din nou cu El și în El. Vedem totuși că această afirmație clară nu a rămas centrală. dar al vieții nu ca simplă exixtență. În manualele de teologie cele două referințe esențiale în explicarea Botezului sunt păcatul originar și harul. Astfel. ea este unsă cu untdelemn. și diferitele explicații și definiții teologice ale Botezului pe de altă parte. Termenii „asemănare” și „model” se referă foarte evident la forma Botezului. S-a continuat să se mărturisească „simbolismul” morții și învierii. spune părintele. cu siguranță. În Botez. arată părintele. ceea ce părintele numește „păcatul originar” al teologiei moderne: dihotomia dintre formă și substanță. Ni se spune că Botezul șterge păcatul strămoșesc și ne acordă harul necesar pentru viața creștină. ci ca deplinătate. Aceasta este atunci întrebarea la care trebuie să răspundem: la ce se referă Tradiția când afirmă că Botezul este în asemănarea și după modelul Morții și Învierii lui Hristos și de ce în teologia modernă se pare că această afirmație și-a pierdut poziția centrală? Avem astfel. dar înțelesul real a fost mutat în altă parte. de Botez. sursă de iluminare și deci de bucurie și nu în cele din urmă era un simbol al împăcării și al păcii: ramura de măslin adusă lui Noe. „ce” și „cum” referitor la moartea și la învierea baptismală. ritualurile și simbolurile sale – pe de o parte. „ceea ce este făcut” și „ceea ce se întâmplă”. a membrelor sale. dar în aceste definții și explicații Botezul nu mai este prezentat ca fiind în mod real – în esență. este împlinită și făcută desăvârșită.După binecuvântarea apei. Botezul. când teologia a început să se fie înțeleasă și să se dezvolte ca o explicație și o interpretare rațională a credinței creștine. tocmai restaurarea omului ca întreg. Acest fapt este îngrijorător. dacă întreaga noastră viață de creștini depinde. untdelemnul este mai presus de toate simbolul vieții. ne este dată prin Botez și trebuie să fie raportată mereu la Botez. întotdeauna și pretutindeni. ci și una existențială pentru noi. textele. o relație clar afirmată atât de slujbă. creația este săvârșită încă o dată. Se poate spune fără nici o exagerare. forma și substanța. Botezul este mai presus de toate. a simțurilor sale. Este absolut fundamental. Aceasta este recrearea omului: a trupului său. fiind săvârșit „în asemănarea” și „după modelul” Morții și Învierii lui Hristos prin scufundare. este de aceea moarte și înviere. și ceea ce Biserica crede că se întâmplă în Taină. între act și interpretare. așa cum credem. că un nou capitol a început în istoria Bisericii când teologia a rupt întregul viziunii și experienței sale sacramentale inițiale și a făcut aceasta tocmai prin considerarea drept condiție preliminară – pentru o înțelegere 8 . explicațiile și intrepretările lui au început de la o dată timpurie să difere unele de altele. În Biserica primară această dihotomie nu exista. este incapacitatea teologiei moderne sau postpatristice de a explica relația dintre Botez și Moartea și Învierea lui Hristos. pentru ca scopul unuia este tocmai să fie celălat. De aceea. Prin păcat omul și-a întunecat în el chipul și slava nespusă a lui Dumnezeu. să-l reveleze și să-l împlinească. În lumea antică el era folosit ca medicament. Biserica primară. semnul și sensul coincid. atunci înțelegerea potrivită a acestei Taine nu este doar o necesitate intelectuală. untdelemnul a fost întotdeauna un simbol religios fundamental. împăcarea sufletului și a trupului. bucurie. Deși Botezul a fost acceptat și practicat de către toți. Astfel au apărut unele discrepanțe între Botezul însuși – slujba sa. înainte să explice „de ce”. pentru mântuirea noastră. odată cu ungerea prebaptismală. pentru că. și nu doar în simbolism exterior – moarte și înviere. adică între ceea ce este făcut. cât și de Tradiție care o fac chiar conținutul și sensul Tainei.

În realitate însă.„potrivită” a Tainelor – a distincției din cadrul lor între „formă” și „substanță”. pentru că altfel nu s-ar putea cunoaște ceea ce este „semnificat” și „garantat” prin intermediul formei. încât „să umble întru înnoirea vieții”. adică. 9 . În Biserica primară harul era chiar acest eveniment. O consecință a acestei noi abordări este aceea că „substanța” a fost definită har. părintele trage o concluzie tragică: pentru mulți oameni de azi. Cât despre Biserica primară. spune autorul: un om care moare și care învie iarăși „în asemănarea” și „după modelul” Morții și Învierii lui Hristos. teologia însăși le-a transformat în asemenea „obligații”. Astfel. Treptat totuși. în noua teologia sacramentală influențată de cea apuseană. acesta știa. În continuare. Tainele au devenit „obligații” neînțelese pe care foarte puțini le experiază ca izvor de bucurie. A început să fie interpretată. Ca rezultat al acestui fapt. părintele afirmă că termenul primește noi conotații și un fel de „suficiență de sine”. în – cu dezamăgire spune autorul – mijloace neînțelese ale harului la fel de neînțeles. La prima vedere nu era nimic nou. Și acesta din cauza faptului că mai întâi de toate. Odată ce distincția dintre „formă” și „substanță” – dintre Taină ca „mijloc al harului” și har în sine – a început să fie acceptată ca naturală și evidentă. să învie cu adevărat împreună cu Hristos. că în Botez noi murim cu adevărat și înviem cu adevărat cu Hristos. un „har” abstract a înlocuit „evenimentul” concret ca centru al explicațiilor teologice ale Tainelor. care este harul. adică de slujba Tainei. cât și spiritualitatea au încetat să le cunoască și să le experieze ca evenimente adevărate ale acelei „înnoiri a vieții” în Hristos. atât credința. pentru că experia aceasta în Taina baptismală. termenul fiind într-adevăr scripturistic și tradițional. ca ceva dat și primit prin tot felul de „mijloace ale harului”. ci doar semnul exterior și astfel garantul că o anumită „substanță” a fost oferită și comunicată în mod coerent. acea posibilitate unică și cu totul nouă ca cineva să moară cu adevărat împreună cu Hristos. ca „văzutul” celor nevăzute. și le-a primit exact din cauza identificării sale cu „substanța”. definită și analizată ca „substanță în sine”. „substanța” a încetat să mai fie înțeleasă ca însăși împlinirea și actualizarea „mijlocului”. forma este cea care face validă Taina și nu revelația a ceea ce este făcut valid în Taină. adică ceea ce credem noi că se întâmplă în Taină. Mai exact. forma nu mai este „epifanie”. ca ceva separat de „formă”. de a asigura „validitatea”. era darul făcut lui. la fel de abstractă. hrana vieții lor de creștini.. nu a „ceva” care rezulta din aceste evenimente. Către acestă cunoaștere sacramentală trebuie să ne întoarcem și noi dacă dorim ca Botezul să-și recapete locul și funcția esențială din Biserică. spune autorul. Astfel. Mulți se întreabă pur și simplu „la ce bun Tainele?” și caută să le „revalorizeze” cu tot felul de înțelesuri și simboluri noi. distincte totuși unul de celălalt. lăsând „formei” lor funcția. poate și chiar trebuie să fie cunoscută și definită separat de „forma” sa. Acesta este harul. această înțelegere a harului a început să se schimbe. Cât despre „substanța” însăși. a hotărât că „substanța” unei Taine. ea poate și trebuie să fie cunoscută și definită separat de „formă” și chiar înainte de aceasta.

op. haina nemuririi10. recuperarea de către el a adevăratei naturi ascunse și mutilate de păcat. În loc să primească înțelesul Tainelor din tradiția liturgică. p.CAPITOLUL III TAINA SFÂNTULUI DUH Imediat după tripla afundare. Nimic rău în acestă explicație. tradiția liturgică a Bisericii. ține chiar de esența slujbei. și teologie – pe care autorul l-a denunțat ca fiind „păcatul originar” al întregii scolastici teologice. Alexander Schmemann. cel din perioada Bisericii primare. 2008. haină împărătească. De ce nu se rușinau de goliciunea lor înainte de păcat? Pentru că erau îmbrăcați în slava și lumina dumnezeiască. păcatul este cel care le-a revelat lui Adam și Evei goliciunea. a acelei vieți duhovnicești noi pentru care neofitul a fost renăscut în scufundarea baptismală și care îi va fi acum acordată prin „pecetea darului Sfântului Duh”. p. cit. faptul că ele nu doar „simbolizează” ceva. București. adică harul necesar pentru viața creștină – o definiție. spune autorul. Acesta este unul din cele mai vechi ritualuri ale Botezului și tâlcuirile lui ocupau un loc destul de important. Totuși. În Apus. S-a spus deja că aceste definiții sunt înrădăcinate într-o înțelegere specială a harului și a mijloacelor harului. Pr. Astfel. pentru a nu diminua suficiența de sine a Botezului. ceea ce nu era atunci. Liturgica Specială. de aici definiția Mirungerii ca Taina care acordă noului botezat darurile (χαρίζμαηα) Duhului Sfânt. Veșmântul alb. controversa a fost rezultatul unui fenomen mai larg: acela al divorțului dintre lex orandi. chiar de ritualul și lucrarea acesteia. se înțelege că în manualele consultate de autor această explicație nu mai exista. Astfel ritualul veșmântului alb nu este doar o aducere aminte și o chemare la viața curată ci el arată noutatea radicală a acelei curății și dreptăți. atât răsăritene. în lumina acestor definiții au început să interpreteze Liturghia Bisericii. cel nou-botezat este îmbrăcat într-un veșmânt alb. Ene Braniște.. îmbrăcarea postbaptismală (ne aducem aminte că dezbrăcarea catehumenului îninte de Botez semnifica respingerea de către el a „omului vechi”. Însă nimeni. teologii și-au creat propriile lor definiții ale Tainelor și apoi. Deși în manualele noastre de Liturgică (cf. Niciun act liturgic. ni se spune. spune autorul. Aceste deviații apusene au influențat la rândul lor teologia „academică” ortodoxă. simbolizează curățirea spirituală și dreptatea pentru care fiecare creștin trebuie să se lupte în viață11. Pe acest veșmânt ei l-au pierdut atunci și pe acest veșmânt îl recuperează cel botezat. amintește părintele. cât și apusene. 10 . ci sunt deopotrivă revelația și darul a ceea ce simbolizează. care în textele liturgice și patristice se numește veșmânt luminat. ea s-a limitat la a fi preponderent polemică. Catolicii au transformat-o în „confirmație” și au despărțit-o de Botez iar protestanții au respins de tot caracterul ei sacramental. a păcatului și stricăciunii) în „haina luminoasă” semnifică reîntoarcerea omului la curăția și la nevinovăția pe care le avea în Rai. 107. în timp 10 11 Sf. Ioan Gură de Aur. Editura Lumea Credinței. Dr. cit. dată aproape în toate manualele. Prof. op. Recuperarea lui deschide următorul act al slujbei inițierii: ungerea cu Sfântul Mir. Întradevăr.. părintele Schmemann ne arată că în ziua de azi înțelegerea acestui ritual a fost redusă la un simplu simbolism exterior. În încercarea de a recupera adevăratul înțeles al lucrurilor. însă prin adoptarea chiar a presupozițiilor și a contextului teologic care au dus la aceste erori. 303) veșmântul alb „închipuie veșmântul luminat și nestricăcios al celor spălați și curățiți de păcate. Mai exact.”. nu a primit o mai mare diversitate de interpretări. apud..

11 .4. Catehumenul primește veșmântul alb pentru că este botezat și pentru a fi uns. îi conferă neofitului „darurile Sfântului Duh”. este clară: este imprimarea asupra noastră a Celui care ne are în posesie. „daruri duhovnicești”) apare frecvent în Noul Testament. op. Darul Duhului Sfânt – Duhul Sfânt ca dar! Unicitatea imposibilă a acestei Cincizecime personale stă în faptul că Îl primim ca dar pe Cel pe Care Hristos și doar Hristos Îl are prin fire. nu vreun dar special sau darurile Duhului Sfânt. autorul arată cât de mare este înstrăinarea noastră de Tradiția primară. așa cum vedem din formula Tainei care este la singular. PG. ni-L dă pe Hristos. fie subordonat Botezului. Alexander Schmemann. ea se săvârșește ca împlinire a Botezului. noutatea și unicitatea radicală constau în faptul că Mirungerea acordă omului. Mirungerea nu este o parte organică din Botez. devenim împărați. iar Hristos pentru că Duhul Sfânt este Viața Sa. spun ei. că în timp ce formula sacramentală este și a fost întotdeauna la singular. minunată și cu adevărat dumnezeiască. 13 Omilii In II. În ce privește formula Tainei „pecetea darului Duhului Sfânt” părintele revine la explicația Bisericii primare. Această eroare face ca Taina Duhului Sfânt să fie văzută de către unii ca un act „auxiliar”. Preot și Profet. Pe de altă parte. Într-adevăr diversitatea darurilor care vine de la Duhul cel Unul constituie unul dintre aspectele cele mai importante și mai pline de bucurie din experiența primară a Bisericii. ritualul veșmântului alb și ungerea cu Sfântul Mir. cit. teologii când „definesc” această Taină vorbesc de daruri (χαρίζμαηα) la plural. Corinth. a noastră în Hristos – sunt practic ignorate. nu-și pune întrebarea dacă această definiție este una suficientă sau chiar adecvată12. 411. Iar dovezile liturgice sunt clare. În Hristos. a peceții. Taina. fie harul primit la Botez face orice altă dăruire a harului prisositoare (soluția protestantă). în această ungere unică. darul (δωρεά). ungându-l cu Ungerea Celui Uns.. ni-L dă pe Duhul. îi deschide omului poarta spre theosis. în virtutea acestei diferențe. Este clar acum de ce „pecetea darului Duhului Sfânt” este deopotrivă împlinirea Botezului. care îl duce pe neofit dincolo de Botez: făcându-l „hristos” în Hristos. Care este Împărat.. Dar semnificația lui esențială. spre îndumnezeire. prin aceea că în mintea noastră niciuna dintre aceste „demnități” nu este asociată cu concepția și conținutul vieții noastre creștine. pentru că este Duhul lui Hristos. 41. termenul ζθραγίς (pecete) avea multe conotații. 3. apud. în limbajul și experiența Bisericii. arătată și în ungerea cu Sfântul Mir. Problema este că. preoți și profeți și. Acesta este înțelesul acestei Taine de negrăit. trebuie să fie separat de Botez (soluția catolică). deci ca 12 Pentru că așa cum se înfățișează face în mod clar „dilema” apuseană inevitabilă. fie harul acordat la a doua Taină este un har cu totul „diferit”. termenii se referă la realități diferite. fie în totalitate distinct de el. după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „le deținem din plin nu doar pe unul. În Hristos aparținem Tatălui.ce se polemizează cu protestanții și catolicii. Foarte semnificativ. Ele sunt aplicate lui Hristos. dar și o nouă Taină. 121. În Biserica primară. Și astfel. Însă. Într-adevăr. Teologia ortodoxă poate arăta că această dilema este una falsa numai dacă se eliberează de reducționismul sacramental apusean și se întoarce la izvorul ei fundamental și autentic: realitatea liturgică. Duhul Sfânt. iar acordarea sa. spune autorul. nu există niciun fel de discontinuitate între scufundarea baptismală. care întruchipează și transmite credința și experiența Bisericii. Pe de o parte. suntem adoptați ca fii. ÎMPĂRATUL Când vorbește de cele trei slujiri. Termenul χαρίζμαηα („daruri ale Duhului Sfânt”. p. dar când vine vorba de viața noastră – pe care o afirmăm ca fiind viața lui Hristos în noi. ci pe toate aceste trei demnități”13. precum și în Tradiția creștină primară. ci pe Duhul Sfânt Însuși ca dar (δωρεά).

și-a pierdut orice cunoștință despre ce sunt acele lucruri. că cele trei demnități ale lui Hristos sunt înrădăcinate în firea Lui omenească. Pentru a o recupera. sunt o parte integrală și o expresie a umanității Lui. o sete și o foame de Dumnezeu. De această eliberare are nevoie omul modern și secularizat mai mult decât de orice. Dacă este propriu împăratului să aibă putere și stăpânire. care. Omul Perfect. Doar când omul a gustat Împărăția pe buzele sale. încetând să mai fie unsul lui Dumnezeu. Pentru că El este Noul Adam. pentru că a fi rege este adevărata natură a omului. Și. dar își împlinește această putere prin sfințirea lumii. atunci baza primă și esențială a acestei spiritualități sunt stabilite în restaurarea omului ca împărat al lumii. PREOTUL În ceea privește demnitatea Preoțească a vieții creștine. este restaurată și împlinită în Hristos – „preoția împărătească”. Respingându-și puterea de Sus. De această libertate. Această funcție dublă îi aparține omului de la bun început. a devenit robul idolilor pe care el însuși i-a adus la existență. o promisiune. care. își părăsește „ungerea”. Cu privire la demnitatea împărătească. căderea sa inaugurează împărăția morții. Și aceasta o facem dacă înțelegem mai întâi de toate. El are „putere și stăpânire” peste lume. cu mult înainte să devină aproape sinonimă cu „ispășire”. care se mai menține și astăzi sub anumite forme. el nu mai este binefăcătorul creației. această putere este împlinită în jertfă. Doar când căutăm Împărăția „mai întâi de toate” începem cu adevărat să ne bucurăm de lume. Al doilea adevăr constă însă în faptul că el este un împărat căzut. nici creația nu are viață în sine. întâi de toate și mai presus de toate. pentru că nici el. Și devine rob pentru că respinge puterea de Sus. preotului îi este propriu să aducă jertfă. provenită din cunoașterea și experința Împărăției care nu este din „lumea aceasta” are nevoie omul. pentru că este trădată și pierdută prin păcat. Restauratorul lumii în întregul și totalitatea ei. deși el știe din ce în ce mai bine cum „să facă lucrurile să meargă”. pentru că. 12 . dacă viața și spiritualitatea creștină își au izvorul în renașterea baptismală. de mulțumire și de unire. el devine rob al ei. să „sfințească” viața prin includerea ei în voința și ordinea divină. eliberarea de lumea acesta ca fiind sensul și valoarea ultimă a existenței umane și apoi puterea de a o recrea permanent ca urcuș către Dumnezeu. Cauza este că a fost absorbită în vechea dihotomie precreștină dintre cler și laicat. În loc să fie rege al creației. De aceea. părintele afirmă că omul a fost creat ca rege al creației: acesta este adevărul prim despre om. în loc să o conducă la împlinire el vrea să beneficieze de pe urma ei. De aici al treilea adevăr esențial: necesitatea răscumpărării omului ca împărat. al unei lumi creație a lui Dumnezeu. prin autoritatea căreia era rege. Și această răscumpărare este revelată și împlinită în Taina Botezului: renăscându-l pe om. Restaurarea omului ca împărat înseamnă. de aceea Hristos este Împărat. adică să fie un mijlocitor între Dumnezeu și creație.o „confirmație” catolică. trebuie să redescoperim semnificația autentică a preoției lui Hristos văzută uneori ca sursă doar pentru preoția „instituțională”. Astfel omul este împărat și preot prin fire și chemare. ea îl recrează ca rege. autorul spune că a fost chiar mai mult uitată decât cea Împărătească. Astfel. Preot și Profet. a creației care dorea împlinirea sa în Dumnezeu și care este în principal un act de laudă. era și încă este expresia esențială a dorinței omului de comuniune cu Dumnezeu. totul din lumea acesta devine iarăși un semn. „transformând-o” în comuniune cu Dumnezeu. să avem cu adevărat „stăpânirea asupra ei” – adică să fim împărați. De aceea. se cere recuperarea pe cât posibil a înțelesului real al acestor trei dimensiuni esențiale ale vieții creștine. Aceasta înseamnă că natura omului are o dimensiune sacerdotală.

ne aduce cunoașterea adevărului – despre Dumnezeu și om. este Cel care S-a pogorât peste Apostoli în ziua Cincizecimii. cu alte cuvine. de a auzi glasul Lui și de a fi martor și lucrător al Înțelepciunii Dumnezeiești. profeția trebuie privită nu ca abilitatea misterioasă de a prevedea viitorul. al profeției. și nu vreo putere divină. taina ultimă a Bisericii constă în cunoașterea Duhului Sfânt. spune autorul. a trecut spre căutarea iraționalului. așa cum mărturisea și Sfântul Serafim de Sarov. Faptul trist și ironic este că. În mândria sa. Darul profeției. firea umană se împlinește cu ultima slujire. cea mai bună cale este să comparăm cunoașterea Duhului Sfânt cu cea a lui Hristos. chemați special de Dumnezeu și înzestrați de El cu daruri și funcții „extraordinare” aceasta este pentru că în păcat omul a respins și și-a pierdut darul său „natural”. hirotonia noastră ca Preoți și acordarea harismelor Profetice. Dacă în Vechiul Testament acest titlu era rezervat doar pentru unii oameni. omul a crezut că poate să cunoască lumea și să o posede fără „profeție”. a căror semne este reapariția – în societatea noastră teologică și rațională – a unor fenomene precum magia. DUHUL SFÂNT Ungerea cu Sfântul Mir este ridicarea noastră la Împărăție. lumea este transparentă către Dumnezeu. Darul profeției pe care îl primim în Taina Mirungerii nu este darul vreunei puteri stranii și miraculoase. al vreunei cunoașteri „supranaturale” ci darul trezviei. negând și respingând darul profeției în numele „cunoștinței” adevărate și a „libertății” adevărate. Astfel.. Duhul Sfânt. a pseudoprofeției pseudoreligioase. Nimeni nu poate crede în Hristos fără să fi 13 . Să discerni și să înțelegi însemană să cunoști totul. adevărat lui fire. restaurat în noi de către Hristos. ezoterismul etc. arată părintele Schmemann. omul s-a înrobit pe sine față de o armată de false „profeții” – dintre care prima este credința în cunoașterea obiectivă și în capacitatea ei de a transforma și mântui lumea. Și toate acestea se primesc pentru că Duhul Sfânt Însuși este darul lui Hristos către neofit. toate acestea demonstrând doar că profeția – fiind „naturală” omului – este indestructibilă în el și. Și aceasta. adică fără Dumnezeu. Restaurarea de către Hristos a omului ca Profet este de aceea inerentă ideii creștine de mântuire. La fel însă cum a respins Împărăția sa și Preoția. în sfârșit. omul este de asemenea chemat să fie profet. spune părintele. cea Profetică. Creat ca împărat și preot. părintele se întreabă: ce înseamnă să-L cunoști pe Duhul Sfânt. este Cel pe care Îl invocăm în rugăciune și Îl dobândim prin efortul duhovnicesc.PROFETUL Pe lângă demnitățile de Împărat și Preot. întunecată și demonică. Duhul Sfânt. cel care „citește” toate evenimentele. ci așa cum Scriptura o arată că este: puterea dată omului de a discerne întotdeauna voința lui Dumnezeu. În continuare. este adevărata chemare a omului. toate „situațiile” cu ochii lui Dumnezeu și de aceea poate să îndrepte tot ceea ce este uman și temporar la ceea ce este dumnezeiesc și veșnic – cel pentru care. în mod evident. Profetul este cel care Îl ascultă pe Dumnezeu și de aceea poate transmite voia Lui lumii. despre lume și destinul ei ultim. al discernământului și al înțelegerii. în primirea Lui. când este distrusă în esența ei pozitivă. Când. să-L ai și să fii în El? Pentru a găsi un răspuns. a văzut că aceasta nu este calea. și nu harul. dată de Dumnezeu. Pentru autor. și nu doar „harul”: aceasta a fost întotdeauna învățătura Bisericii. reapare inevitabil ca o obsesie căzută. tot astfel omul a respins și darul Profeției. În Taina Mirungerii Îl primim deci pe Însuși Duhul Sfânt.

Când un prieten l-a rugat pe Sfântul Serafim să i-L „explice” pe Duhul Sfânt. autorul face iarăși o incursiune în timp și ne amintește că în Biserica primară. „bucurie nemaiîntâlnită în întreaga mea inimă”. De aceea. venirea Duhului Sfânt. Pe El. adică ne face. îmbrăcați în veșminte albe și cu lumânări în mâine. Vechile comentarii. ne confirmă ca membri ai Bisericii. pentru că nu S-a întrupat. Ca împlinire a lucrării Sale mântuitoare. nicio reprezentare a Lui. Acesta este înțelesul Cincizecimei noastre personale din Taina Sfintei Mirungeri. prezență manifestată întâi de toate prin bucurie nespusă. unde comunitatea îi aștepta înainte de a începe săvârșirea Euharistiei pascale. În practica liturgică actuală. 154. Sfințenie Lui este cea pe care am primit-o drept conținut nou al vieții noastre în „ungerea” cu Duhul Sfânt Însuși. p. ci l-a făcut părtaș la o experiență. crescând mereu în ea. apud. scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. totuși. noii botezați. Când vine Duhul Sfânt El ne unește cu Hristos. Și prin această pecete ne transformă în noi înșine. dacă ne gândim la legătura Botezului cu 14 Sfântul Serafim de Sarov spunea: „când Duhul Sfânt coboară peste om și îl umbrește cu plinătatea revărsării Sale. pentru că l-am primit pe Duhul Sfânt suntem deja și acum. Totuși. Hristos a făgăduit pogorârea. Nu putem cunoaște nimic despre Sfântul Duh. pe care prietenul a descris-o ca fiind „dulceață nemaiîntâlnită”. op. pentru că Duhul lui Dumnezeu transformă în bucurie orice ar atinge”.. cit. Toate acestea arată că Îl cunoaștem pe Duhul Sfânt doar prin prezența Lui în noi. nici nu S-a făcut om. El pecetluiește. și prin sfințenia Lui. Astfel. imediat după ungere. Nu este este exagerat să spunem că prin Duhul Sfânt această ordine – cunoaștere despre. ne „hirotonește” pe fiecare dintre noi să fim și să devenim ceea ce Dumnezeu din veșnicie ne-a dorit să fim. Hristos a venit să ne reînnoiască viața pe care am piedut-o prin păcat iar „conținutul” acestei vieți și astfel al Împărăției lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. și care este experința Duhului Sfânt. Hristos Îl are din veșnicie ca Viață a Sa și ni-L dă nouă ca viață a noastră. Deși rămânem în „lumea aceasta”. comuniune cu El. CAPITOLUL IV INTRAREA ÎN ÎMPĂRĂȚIE PROCESIUNEA În acest capitol. 14 . când vine și este prezent în noi. ci într-o loc special amenajat numit baptisteriu. revelându-ne adevărata noastră personalitate și astfel propria noastră împlinire de sine. explică această procesiune ca „epifanie” finală a sensului Botezului. arată părintele. atunci sufletul omului se inundă de o bucurie negrăită. sfântul nu i-a dat nicio explicație.auzit ceva despre El. Trupul lui Hristos. erau conduși către biserică. pace și deplinătate14. cunoaștere a Lui. totul devine icoana și revelația Sa. părtași la Împărăția Veșnică a lui Dumnezeu. Alexander Schmemann. cunoaștere a. și comuniune cu – este inversată. Botezul și Mirungerea erau administrate nu în biserică. „căldură nemaiîntâlnită” și „mireasmă nemaiîntâlnită”. putem cu adevărat să ne transformăm și să ne transfigurăm – să ne facem întreagă și sfântă – viața pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Nu există nicio icoană. ne revelează.

ci chiar duhovnicesc. arată autorul. al actelor liturgice. pentru că fiecare era împlinită în cealaltă într-o așa manieră. era începutul acesteia nu numai cronologic. cheia înțelesului procesiunii postbatismale trebuie găsită în legătura ei cu Paștile. Astfel. este singura în care.prăznuirea pascală. a devenit una dintre Taine. Astfel Botezul se împlinește cu adevărat ca procesiune către biserică și spre Euharistie. era pentru credincioși simbolul și expresia Împărăției lui Dumnezeu. Ceea ce nu știu credincioșii este că inițial aceste două procesiuni erau una și aceeași: că intrarea în biserică a noului botezat inaugura prăznuirea Învierii. Prin ele. nu numai altarul. sensul deplin și original al Botezului poate fi înțeles. este cea care deschide ușile închise și inaugurează prăznuirea de către Biserică a Învierii lui Hristos. În Botez suntem născuți din nou din apă și din Duh. artificiale. Mirungere și Euharistie – evidențiată atât de clar în tradiția liturgică primară dar abandonată mai târziu. De pildă. apar explicații noi. iar această naștere este cea care ne face capabili să primim darul Duhului Sfânt. pentru că întreaga biserică. Și. Aici. un mijloc al harului printre multe altele. 15 . Euharistia. În perioada primară. adică ceva ce ni se întâmplă nouă și vieții noastre ci devin simple reprezentații care ne rămân exterioare. Botezul este confirmarea Învierii lui Hristos. Înțelesul ei a fost redus la o singură realitate: transubstanțierea elementelor și distribuirea lor drept comuniune – personală și individuală – 15 Împlinire aici. BOTEZUL ȘI EUHARISTIA Numai structura tripartită inițială – Botez. încetând să mai fie procesiunea către Biserică și către Euharistie. o simplă anexă a ritualului baptismal. această mărturisire a ceea ce s-a petrecut în Botez. ci corelare duhovnicească. ușile principale ale bisericii erau numite „uși împărătești”. Dacă Mirungerea împlinește Botezul. Mai exact. nu înseamnă „validitate”. actele liturgice nu mai sunt văzute ca evenimente în adevăratul sens al cuvântului. care nu mai adaugă nimic la sensul Botezului. dinamică și existențială a acestor Taine în noua viață primită de la Hristos. arată părintele. Astfel că de la cei nou-botezați. în sfârșit. sub influența teologiei apusene. fiecare Taină fiind validă prin propria funcție. de la procesiunea care ajunge la „ușile închise” din noaptea pascală sunt primite vestirea și proclamația plină de bucurie: „Hristos a înviat!” Această vestire. Dificultatea acestor explicații este că ele acoperă și mutilează chiar înțelesul slujbei. odată ce înțelesul originar s-a pierdut. Fiind darul și expresia Învierii. Pentru ei. ușile închise prin păcatul și înstrăinarea omului de Dumnezeu. procesiunea circulară din jurul cristelniței este explicată ca simbol al bucuriei duhovnicești iar procesiunea pascală a devenit reprezentarea simbolică a femeilor mironosițe pe drumul lor către Mormânt. Atunci. încât era imposibil să fie înțeleasă una izolat de celelate două. în mintea multora. Iar renașterea baptismală și Mirungerea sunt cele care deschid ușile către Împărăție. ea a devenit. după cum și cheia prăznuirii Învierii trebuie găsită în „începutul” acesteia în Botez. În ceea ce privește procesiunea postbaptismală. Euharistia este împlinirea Botezului15. Dacă mulți oameni par să nu mai înțeleagă rostul acestei interdependențe sacramentale este din cauză că nu mai înțeleg sensul real al Euharistiei pentru Biserică și viața ei. Duhul Sfânt este Cel care ne deschide calea către Biserică. cele trei Taine formau o singură succesiune liturgică. spre masa lui Hristos din Împărăția Lui. singura dovadă existențială că Hristos a înviat într-adevăr și Își împărtășește viața nouă celor care cred în El. aflăm o procesiune în jurul cristelniței la sfârșitul slujbei baptismale iar alta în jurul bisericii la începutul prăznuirii pascale.

Euharistia a încetat să fie ceea ce era pentru Părinți: miezul. acest divorț. erau săvârștie în ziua a opta. adică pentru cateheza postpabtismală. Prima lor experiență în privința Bisericii nu este a unei ideii. nu era doar vremea pentru învățăturile depline. Se poate înțelege acum. mai bine spus. este mai mult decât o depărtare pur exterioară de la Tradiția primară. este făcută posibilă prin intermediul timpului. de „mijloc al harului” printre altele. în Biserica primară. ultimele ritualuri ale Botezului – ștergerea Sfântului Mir și tunderea – sunt săvârșite în cadrul aceleiași slujbe.celor vrednici și dornici să o primească. noaptea pascală nu era sfârșitul slujbei baptismale. de ce divorțul progresiv al Botezului de Euharistie. În mod clar. Astfel. adică prin intermediul acelui simbolism numeric biblical timpului. care nu este afectată de erorile și deficiențele noastre. sfințită de către Duhul Sfânt și de aceea capabilă și chemată să participe la Viața dumnezeiască. excluzându-se toate celelate aspecte și dimensiuni. el mutilează ambele Taine. al cărei sens este tocmai că actualizează Biserica drept noua creație. Și cea mai bună cale ca să înțelegem aceasta este să-i urmăm pe neofiți când intră în biserică în procesiune. centrată pe explicația Euharistiei. pentru că fiecare dintre ele este unită cu Hristos. cât și liturgic. atunci este necesar pentru a intra în Biserică să intrăm în Euharistie. Cât despre Euharistie.și nu doar liturgice – Taina în care și pentru care Biserica „devine ceea ce este”. adică în duminica următoare. doar o asemenea înțelegere și experiere a Euharistiei o arată ca împlinirea evidentă și necesară a Botezului care ne integrează în Biserică. Și pentru că această epifanie privește chiar timpul. se alătură credincioșilor și împreună încep participarea la prăznuirea euharistică. concluzionează părintele. referirea la „ziua a opta” este cea care ne oferă „cheia” pentru înțelegerea potrivită a acestor ritualuri. atât teologic. pentru încetarea ei de a fi înțeleasă și experiată drept Taina Bisericii. ele sunt numite Ritualurile zilei a Opta. desigur nu în deplinătatea lor dată. la comuniunea Trupului și Sângelui lui Hristos. se manifestă ca Trup al lui Hristos și Templu al Duhului Sfânt. izvorul și împlinirea vieții Bisericii întregi . ci în înțelegerea și receptarea de către noi a acelei deplinătăți. Euharistia nu mai este văzută ca atunci: punctul culminant și țelul întregii slujbe euharistice. În tradiția liturgică primară. Adică. Această săptămână mistagocică este la originea Săptămânii Luminate pascale a noastre. Transformat într-un ritual autonom și suficient de sine. În rubricile tipiconale însă. Deși astăzi nimeni pare să-i mai dea atenție. reîmpăcată cu Dumnezeu. ci a unei unități reale și concrete de persoane care. Întreaga săptămâna care urma. izvorul permanent al vieții ei și al vieții din ea. Dacă Euharistia este Taina Bisericii și nu numai una dintre Taine. ea era parte din acea învățătură. RITUALURILE ZILEI A OPTA Astăzi. cu acces spre ceruri. 16 . dacă ființa și esența ultimă a Bisericii sunt revelate în și prin Euharistie. „epifania” a ceva esențial din înțelesul Botezului și a „înnoirii vieții” primite în el. De fapt. Botezul nu mai este experiat ca intrarea reală în Biserică. este astfel adunare sau. ca actualizarea în „lumea aceasta”a Împărăției lui Dumnezeu. sunt unite și unele cu altele. neofiții se adunau zilnic în biserică pentru așa-numita mystagogia. Săptămâna aceasta însă. spune autorul. înainte să fie altceva. răscumpărată de către Hristos. această „rupere” a ei de celelate Taine a fost responsabilă pentru reducerea Euharistiei la stadiul de slujbă oarecare. Biserica însăși ca unitate în Hristos și care apoi se împlinește în anaforaua ei. constituie o familie. când Botezul era încă legat de Paște. Euharistia. atunci Euharistia este cu adevărat împlinirea Botezului.

să fie transformate în viața însăși. ci realitatea însăși. uniforma strălucitoare nu mai este de niciun folos și este înlocuită cu oboseala luptei. Hristos S-a ridicat iarăși din morți în „prima zi după Sabat”. episcopul îi abordează și îi întărește acum pe cei nou-botezați. Ca întrerupere doar a muncii însă și nu ca sfârșit real al acesteia. Pentru că. Dacă nu s-ar ridica „din lumea aceasta” la cer. transparent pentru Împărăția lui Dumnezeu. nu și-ar îndeplini misiunea. Luminată. neofitul se întoarce în lumea aceasta pentru a mărturisi pentru a duce o luptă cu „lumea aceasta”. gata să se lupte și să fie încercați. Prin ritualul tunderii. a nădejdei omului pentru răscumpărare și eliberare. Într-adevăr.În Revelația biblică. Hristos a așezat-o „în lumea aceasta” ca să mărturisească pentru El. această experiență trebuia să se încheie: nou-botezații trebuiau să se întoarcă în lume. ca o concentrare în om a puterii. cu predarea către El întru bucurie și mulțumire a ceea ce „în lumea aceasta” a devenit simbolul 17 . Acestea însă. dincolo de repetiția fără sens a timpului al cărui singur orizont îl reprezintă moartea și distrugerea. sunt plini de entuziasm. Ultimul ritual este cel al tunderii. În Biserica primară. pentru că de acum înainte nimic exterior nu mai poate fi de vreun folos. Ca zi în care Dumnezeu S-a odihnit de întreaga Lui lucrare și pe care a binecuvântat-o. pentru ziua de dincolo de „șapte”. să o acorde neofiților. ea este ziua bucuriei omului în Dumnezeu și în creația ca și comuniune cu Dumnezeu. pe de o parte. după ce a recreat în El omul și lumea. este chiar expresia înrobirii omului față de lume. credinței și credincioșiei îl va susține. În practica primară. Pentru că deși Biserica „nu este din lumea aceasta”. care – deși a rămas la exterior în cadrul timpului „vechi” al lumii acesteia și este încă măsurat de numărul șapte – este cunoscut de către credincioși ca fiind cu adevărat nou: deschis veșniciei. pe de altă parte. Ziua a șaptea măsoară timpul lumii și îi organizează viața. În acea zi a început un nou timp. Din timpuri străvechi omul a avut experiența faptului că părul are are o „mana” (un duh). pot fi șterse. forței și frumuseții. noua viață începe cu jertfirea pentru Dumnezeu. De aceea veșmântul alb este scos și Sfântul Mir șters. numărul șapte este simbolul lumii. Acesta este înțelesul încheierii Botezului la opt zile după Paști: după o perioadă în care experimentează veșnicia. În ziua a opta însă. în sfârșit. iar acest ritual este încă menționat în prima rugăciune a slujbei de „a opta zi”. timpul cu și în Dumnezeu. simbolul acestui nou timp este numărul opt. De aici ritmul dublu al vieții Bisericii în care neofitul intră: acela al retragerii din „lumea aceasta” spre „ziua a opta” a Împărăției lui Dumnezeu și acela al reîntoarcerii spre realitatea și timpul „celor șapte zile”. un luptător împotriva „stăpânitorului lumii acesteia”. asemenea unui general care își asumă comanda recruților. pentru că ele au fost date să fie nu semne. Când lupta adevărată va începe. Această nouă zi este inaugurată cu Învierea lui Hristos. această zi este ziua așteptării. Această experiență a timpului deci. doar împroprierea interioară de către om a dărurii harului. Tunderea a fost întotdeauna unul din ritualurile religioase fundamentale: simbolul ascultării și al jertfei. nu există ziua a opta în timpul „lumii acesteia”. Noul creștin urmează să fie trimis în lume pentru a fi un martor al lui Hristos. ale cărei prezență și putere și bucurie le manifestă în „lumea aceasta”. ea există în experiența Bisericii și este cu adevărat miezul acestei experiențe. Aceștia își poartă încă uniformele noi și strălucitoare. Biserica n-ar avea ce să mărturisească și dacă nu s-ar întoarce în lume. După ce a împlinit istoria mântuirii. semnele și simbolurile exterioare. dorea Săptămâna postbaptismală. punerea mâinilor episcopului pe capul neofitului. după ce S-a odihnit în Sabatul binecuvântat (Sâmbăta Mare). Și. în scrierile Părinților și în tradiția liturgică. Primul ritual care îi pregătește pe neofiți pentru luptă este ștergerea Sfântului Mir. acest ritual era precedat de altul. pentru că îi amintește omului de Dumnezeu și în plus îi revelează înstrăinarea lui de Dumnezeu și înrobirea față de lume.

și nu pur și simplu abolite. intrarea unui nou fiu al lui Dumnezeu în „lumea minunată” a lui Dumnezeu. În ele. privită și înțeleasă în egală măsură în lumina unei discontinuități radicale și esențiale. la modul general. spune părintele. părintele Alexander exclamă: cât de radical diferită de „normalitatea” predicată nouă și impusă de „lumea aceasta” trebuie să fie și poate fi viața noastră. odată ce acest înțeles ultim este revelat în Hristos. pun sub semnul întrebării ritualurile de îmbisericire. și totuși – de 16 În nota 1 (p. nu este văzută. maternitatea însăși ca păcat care trebuie iertat și „curățat”. când au devenit creștine. Toate lucrurile sunt necurate pentru că omul le-a deviat de la ceea ce Dumnezeu le-a creat să fie. vechea distincție este arătată ca fiind nu „ontologică”. Dar fără deosebirea dintre „pur” și „impur” – caracteristică omului „vechi” și religiei sale „vechi” –. într-adevăr. Dacă această continuitate însă. că înseși categoriile de „pur” și „impur”. sunt transformate radical prin venirea lui Hristos – trasformate. Sunt considerate că exprimă o concepție arhaică și demodată despre lume. Totuși. Aplicată la ritualurile de „curățire”. fenomenele naturale sunt prezentate ca „necurăție”. Denunțând această atitudine.frumuseții căzute a omului. Cunoașterea acestui adevăr ne deschide ochii și vedem că natura omului este caracterizată printr-o ambiguitate tragică. în a opta zi.Toate lucrurile sunt curate pentru că toate vin de la Dumnezeu. ele nu se găsesc ca rugăciuni ce trebuie citite în prima zi. aceasta înseamnă. Încheind aceste rânduri despre Taina inițierii creștine. Acesta este înțelesul tunderii postbaptismale: este prima jertfă de sine liberă și bucuroasă a omului către Dumnezeu. 5. acest înțeles devine în mod special viu: copilul. 191) ni se spune că ele lipsesc din Molitfelnicul românesc. Îi oferă cele câteva fire de păr pe care le are. au primit un sens cu totul nou. atunci ea naște erori. chiar pentru natura umană. frumusețe care a fost resturată tocmai prin slujba baptismală care s-a încheiat. neputând să-I ofere ceva lui Dumnezeu. iar femeia ca membră „de nivel secundar” al Bisericii. care sunt într-adevăr centrale înainte de Hristos. dacă Botezul va rămâne izvorul și puterea ei ascunsă. Mt. constituie originea și forma esențială a tradiției liturgice creștine. Cu adevărat. Le găsim însă în Rugăciunile la femeia lăuză. care. părintele Schmemann consideră că eroarea se află într-o anumită înțelegere a continuității instituțiilor și Liturghiei Bisericii cu instituțiile Vechiului Testament. în primul rând. chiar noțiunea și percepția „curățirii” nu ar fi existat și de aceea nu ar fi putut fi revelate omului în înțelesul lor ultim. aceste instituții ale Vechiului Testament. Când un copil nou-născut este botezat. ci „pedagogică”.17). Noi trebuie să înțelegem că în pofida continuității. un vestigiu nejustificat în Biserică al ideilor și credințelor primitive ofensatoare în special la adresa femeilor și. Cele trei rugăciuni ale zilei întâi16 arată tocmai bucuria pentru acest eveniment. 18 . fiind cu adevărat înnoite (cf. și totuși reală! CAPITOLUL V ÎMBISERICIREA Mulți preoți și chiar teologi.

17 Din textele rugăciunilor se înțelege că pruncul nu a fost botezat.aceea – tristețe pentru pervertirea lumii prin păcat. care trebuie să fie săvârșită însă. dar. lucrurile se complică. 19 . Nașterea este bucurie. dacă pruncul este botezat. București. nu însă și din anexa titlului ritualului: „Iar când se împlinesc 40 de zile. se aduce pruncul în biserică. nu este deci pentru actul nașterii ca păcat. când la sfârșitul ritualului găsim o altă îmbisericire. Acest fapt deci. de fapt cea de-a doua este cea care a „monopolizat” acea denumire. ca să se îmbisericească. p. totuși este și neputință și slăbiciune. poate face acest început de viață un început al salvării și al izbăvirii în același timp. pentru că mai întâi aparține familiei. și fiind de față și nașul cel ce l-a botezat”. dar și în dependența inevitabilă de legile „căzute” ale „lumii acesteia”. În fine. ci pentru păcat ca realitatea însăși a „lumii acesteia”. ritualul are rugăciuni pentru pruncul care este prezent. În concluzie. chiar înainte de a fi botezați. Zămislirea nu numai că nu este păcat. Cu privire la ritualurile din ziua a patruzecea. Toate acestea sunt contemplate de către Biserică și revelate când ea stă. în aceste rugăciuni pentru mamă. ducând astfel la confuzia de care am vorbit. și ar trebui să fie numită îmbisericire. este cu adevărat împlinirea celui mai minunat dintre darurile dumnezeiești: puterea de a da viață. înaintea mamei și pruncului și le dă prima ei binecuvântare. Explicația este următoarea: ritualul are la bază practica obișnuită din trecut. Acest ritual special de îmbisericire nu exista în perioada catehumenatului dintr-un motiv destul de evident: Botezul însuși este îmbisericire în sensul cel mai profund. Întrebarea la care părintele Schmemann încearcă să răspundă este: Ce s-a întâmplat? Deși pare una dificilă. adică să facă început intrării în biserică. El este adus de maica sa. Și pentru că doar prima este. înainte de toate. după cum Hristos Însuși a fost dus la Templul legii de Preasfânta Fecioară Maria și Dreptul Iosif. care la rândul ei. avem aici clar un ritual al revenirii mamei și astfel este îmbisericirea ei. Aceste ritualuri sunt: îmbisericirea prebaptismală a mamei și a copilului și aducerea postbaptismală a copilului în biserică. Înțelegem din acest ritual. această practică este ceea ce Biserica a instituit în ritualul îmbisericirii. în persoana preotului. părintele arată că s-a format în Biserică o confuzie care trebuie eliminată dacă se dorește ca aceste ritualuri să-și dobândească funcția lor proprie în viața Bisericii. 2006. o poate restaura în deplinătatea ei. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Încă o dată viața omenească este arătată în slava și în frumusețea sa dumnezeiască adevărată. Numai pentru că aparține Bisericii deci. răspunsul este unul simplu: ceea ce s-a întâmplat este că două ritualuri – inițial total distincte și independente unul față de celălalt – s-au confundat între ele. 52. sub influența unei teologii deficitare a Tainelor. fiind curățită. că pruncul îi aparține Bisericii chiar înainte de a fi botezat. pentru că „plăcerea” a devenit un element inevitabil al zămislirii. Și dacă aceste rugăciuni sunt. aparține marii familii a oamenilor. de a-și aduce pruncii la biserică. suferință și durere. La rădăcina acestei confuzii stă o neînțelegere a noțiunii de îmbisericire. Ritualul acesta a apărut și s-a dezvoltat în Biserică doar în contextul Botezului infantil și tocmai ca un ritual prebaptismal. Iertarea cerută de Biserică. el este adus în Biserică și oferit lui Dumnezeu. Totuși suntem zămisliți „în păcat”. Molitfelnic. după cum chiar cuvintele acestor rugăciuni o arată. Îmbisericirea este astfel începutul procesiunii pruncului către Botez. Ne putem întreba: cine este îmbisericit? Pe de o parte. încă nu a fost botezat17 și astfel această aducere a pruncului nebotezat este cea la care se referă îmbisericirea. Pe de altă parte. Biserica. aceasta este pentru că doar iertarea divină – dată și împlinită în Hristos și în venirea Lui – poate curăți această bucurie. un strigăt de iertare. ceea ce noi numim astăzi „îmbisericire” – ritualul postbaptismal al aducerii pruncului în biserică – nu este îmbisericire și nu ar trebui numită astfel. a mamelor.

deși este. ungerea apei și a celui care se botează cu untdelemnul bucuriei. scufundările baptismale. e) Două prochimene: al Botezului și al zilei. în timp ce preotul intră în altar.. a ceea ce transcende categoriile trecutului. dar în strânsă legătură litugică cu ea. fie în timpul întregii perioade a catehumenatului fie într-o slujbă separată de Botezul propriu-zis. autorul spune că este de fapt încheierea specială a Botezului infantil. După ce propune această soluție. Aceasta zi. f) Apoi Liturghia continuă ca de obicei. părintele Schmemann se întreabă cum pot fi toate acestea experiate și practicate astăzi? El susține că scopul acestei lucrări a fost acela de a contribui la găsirea și însușirea iarăși a ceea ce în învățătura și viața Bisericii este cu adevărat veșnic. supunerea față de Hristos și mărturisirea de credință care aveau loc. ar trebui să fie anunțată întregii parohii... definit încă incorect îmbisericire. făcută reper în înțelegerea Botezului ca bază a vieții creștine. Pentru că. evident. Ziua cea mai potrivită pentru săvârșirea Liturghiei baptismale ar fi sâmbăta. părintele Alexander Schmemann propune următoarea soluție: reinstaurarea Liturghiilor baptismale. c) Să fie apoi săvârșit ritualul baptismal: binecuvântarea apei. prezentului și viitorului și are puterea să ne transforme viețile în toate vremurile și în toate situațiile.În ceea ce privește ritualul postbaptismal. Apoi „Câți în Hristos. pentru ca pe cât posibil cât mai mulți membrii ai ei să vină și să participe la Taina nașterii din nou. două citiri din Evanghelie: a Botezului și a zilei. el vine și cu unele sugestii despre felul cum ar putea să fie integrat iar Botezul în Dumnezeiasca Liturghie: a) Partea prebaptismală a Botezului..” și. cerând să fie restaurată. 20 . să fie săvârșită înainte de Liturghie. așa cum știm.”. Aceasta trebuie să se facă însă numai după aprobarea din partea ierarhiei. cu includerea în aceasta a cererilor pentru binecuvântarea apei. în timp ce adunarea cântă „Câți în Hristos v-ați botezat.. exorcismele. CONCLUZII În încheiere studiului despre Botez. să-l conducă la treptele amvonului. spune părintele..” de final. unde va aștepta cu nașii până la Împărtășire. Corul: „Slavă. b) Atunci când este precedată de Botez. adică săvârșirea Botezului înainte de Liturghie. după a treia înconjurare. nu trebuie „reinventată”.Câți în Hristos. binecuvântarea mare de la Liturghie să fie făcută din fața cristelniței și să fie urmată de Ectenia mare. Liturghia baptismală. Atunci neofiții veneau în procesiune de la baptisteriu la biserică iar acum copilul vine în procesiune luat și adus de familie în biserică... ritualul veșmintelor albe și Mirungerea d) Imediat după Mirungere. spune părintele.. În acest sens. Ea este aici – conținută. credința pascală a Bisericii este încă cea care se descoperă și se împlinește în Botez și care trebuie restaurată prin recuperarea unității ei organice cu participarea euharistică. distinct de Liturghia baptismală pentru adulți. imposibil să ne „întoarcem” pur și simplu la săvârșirea Botezului odată cu Paștile.. lepădarea de satana. adică Rugăciunile la primirea catehumenilor. preotul să-l conducă pe noul botezat într-o procesiune în jurul cristelniței. integrată în ritualuri.

21 . adică prin aprofundarea conștiinței Bisericii. putem să ne transformăm credința în „biruința care a biruit lumea” (I Ioan 5. frumuseții.O asemenea restaurare liturgică nu ar aduce însă roade dacă nu va fi pregătită în mod cuvenit prin învățătură și predică potrivită. puterii și bucuriei lui. al deplinătății. Părintele Alexander Schmemann rămâne absolut convins că doar printr-o „redescoperire” comună a înțelesului adevărat a Botezului.4).