Relatii Stefan-Ela Eroul este preocupat sa se observe pe el insusi si ii judeca pe ceilalti (chiar sip e sotia lui) numai

in raport cu perceptia lui interioara. Iubirea este receptata ca o experienta posibila, o imbogatire a revelatiilor intime, nu ca o raportare a indragostitului la alteritatea finite indragite. Analiza starilor de spirit este conceputa ca o modalitate de eliberare psihica de sub infulenta emotionala a unor fapte deja consumte. Stefan Gheorgidiu , indragostit mai degraba dintr-un orgoliu satisfacut, traieste doar iluzia iubirii, nu sentimental ca atare, caruia nu I se abandoneaza niciodata si nici nu consimte la sacrificii in numele dragostei. Sinceritatea emotiilor nu implica uitarea de sine, nu provoaca increderea deplina in perechea aleasa, nu elimina luciditatea, nici apetenta disociativa. Iubirea ca experiment marceaza absenta pasionalitatii si reprezinta consecinta unei vanitati masculine si a unui process de autosugestie cu efecte dramatice in lant: incertitudinea, neincredrea in partenera, dezamagirea, infidelitatea reala a barbatului ca mod de sanctionare a celei presupuse din partea femeii, despartirile temporare si si disolutia finala a cuplului. Neiubind cu adevarat, eroul nu este nici gelos, cum, de altfel, si recunoaste. El nu este nici macar un nelinistit, cid oar preocupat pana la obsesie de propriul prestigiu lezat in ochii celorlalti se de analizarea reactiilor launtrice la faptele exterioare lui. Evocand retrospective momentele decisive ale povestii lor de dragoste(studentia saraca, dar fericita,petrecerile modeste in compania colegilor de facultate, mostenirea neasteptata de la unchiul Tache, intrarea in viata mondena si a afacerilor oneroase, flirturile Elei si instrainarea progresiva a lui Stefan de sotia sa), romanul inregistreaza nu atat evenimente majore, cat si monografia trairilor interioare ale protagonistului. Secventele narrative aduse in prim-planul introspectiei(o masa luata in familie, o lectie insolita de filosofie, excursia in grup la Odobesti, plimbarea la Sosea, o dupa-amiaza petrecuta la curse) sunt transformate in pretexte in vederea detalierii minutioase a reflectarii intamplarilor in constiinta personajului. Impostanta nu este istoria devenirii cuplului, ci drmul launtric al protagonistului de la mirajul iubirii absolute la indiferenta finala. Asadar pentru erou iubirea este o problema de cunoastere, nu de implicare sentimentala. In aspiratia lui catre absolute, Stefan Gheorghidiu nu urmareste adevarul despre Ela, ci verificarea propriului echilibru interior. Eroina nici nu poate fi perceputa in mod obiectiv de cititor, de vreme ce coordonatele personalitatii ei sunt fixate exclusivdin perspective barbatului(chiar si numele de Ela, fiind deloc intamplator, forma articulata a pronumelui el), care ii atribuie trasaturi deconcertante(de inger si demon , in acelasi timp). Dupa ce experienta dramatica a luptelor de pe front l-a regnerat interior si i-a redat increderea in sine, personajul va depasicu certitudine esecul sentimental si matrimonial. Inlaturand-o pe Ela din prezentul revigorat al existentei sale, Stefanii daruieste “ tot ce e in casa, de la obiecte de prêt la carti, de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul.” Felix-Otilia Cei doi ilustreaza nesansa cuplului intr-o lume mercantila. Motivul intellectual-erotic al creatiei romanesti se dezvolta pe mai multe planuri, care se intersecteaza:devenirea

profesionala a tanarului aspirant la cariera medicala, iubirea adolescentina sic ea matura, care intra uneori, in conflicte dureroase. Mult timp Otilia oscileaza intre cei doipretendenti la mana ei, cautand cu luciditate alternativele:desi il iubeste pe Felix, simte ca nu este o partenera potrivita pentru un tanar ambitios si capabil de sacrificii, ca sa realizeze performanta in lumea stiintifica medicala; dupa cateva tribulatii sentimentale, se va casatori cu Leonida Pascalopol, care-I ofera ocrotirea calma a barbatului matur, trecut de furtunile vietii, bunastarea materiala, satisfacerea cu delicatete a capriciilor si obisnuinta de a fi ocrotita de acesta inca din copilarie. Pentru Felix, ea va ramane o proiectie ideala a fericirii, o enigma a eternului feminine si prima iubire, pe care n-o va uita niciodata. Finalul romanului distruge iluziile sentimentale ale fostilor indragostiti,prin indicatiile scriitorului, voit prozaice,despre evolutia lor ulterioara: Pascalopol, imbatranind si fiind un epicureu intelept, ii va reda libertatea tinerei sale sotii, pastrand amintirea unei fericiri ce nu putea dura si mentinand o legatura de prietenie cu Otilia prin schimburi de epistole si fotografii. Prozatorul sugereaza ca timpul necrutator va distruge gratia si spontaneitatea adolescentei de altadata, ca echilibrul ei instabil se va fixa, anuland insasi enigma feminitatii sale. Incorsetata intr-un cadru anumit de viata si recasatorita cu un conte din Spania sau in America, Otilia infatiseaza-in fotografia oferita lui Felix de catre Pascalopol- o imagine de nerecunoscut, aflata la antipodal finite pline de viata, indragite de el: “o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, dar care nu mai era Otilia, nu era fata nebunatica. Un aer de platitudine feminina stingea totul”. Inefabilul tineretii se risipise si Otilia se adaptase la monotonia uniformizata a vietii cotidiene, pastrnd poate, in sufletul ei amintirea acelui intermezzo adolescentin, care rascumpara-prin frumusete-toate esecurile existentiale de mai tarziu. Ghita-Ana Cand au venit la Moara cu noroc, Ghita si Ana reprezentau o familie tanara si unita printr-o dragoste reciproca. Barbatul va recunoaste ulterior ca unul dintre argumentele arendarii hanului a fost iubirea pentru sotia lui si dorinta de a-I oferi o viata indestulata. Dar, pe masura ce infulenta malefica a Smadaului asupra carciumarului creste, se diminueaza afectiunea si armonia dintre soti. Intelegerea initiala se risipeste, fiind inlocuita de certuri frecvente, suspiciuni reciproce, reprosuri amare. Insa Ana isi iubeste barbatul, in ciuda atitudinii lui reticente sin u accepta sa-l lase singur de sarbatorile pascale, intuind parka primejdia la adresa lui. Nedrept si gelos, el o acuza ca doreste sa fie alaturi de Samadau, primind replica ei transanta:”esti un om netrebnic si grozav trebuie sa te fi ticalosit tu in tine, pentru ca sa-mi spui ceea ce nu crezi nici tu insuti”. Lica vine la han cu serparul plin de galbeni si de bijuterii furate si se manie ca nu-l gaseste pe Ghita singur, asa cum ii poruncise. Dupa ce mijlocitoarea tranzactiilor sale dubioase se autodemasca si este ucisa din ordinal Samadaului, acesta are nevoie de Ghita, ca tovaras liber si fara obligatii familiale. Il avertizase mai inainte ca era cinstient in privinta dublei slabiciuni a carciumarului, pentru bani si pentru sotia sa, promitandu-I enigmatic ca-l va lecui de cea de-a doua. La fel procedase si cu Pintea in tineretea lor, cand fusesera hoti de cai si partenerul sau se indragostise. Lica i-a luat iubita, ca san u mai aiba slabiciuni pentru nimic. El nu iubise niciodata, fiind un spirit criminal, rece si calculate pana la manie. Va proceda identic si cu Ghita, convingandu-l sa paraseasca

temporar hanul, abandonandu-si nevasta. Il consoleaza cu cinism ca-I va veni greu numai prima oara:”iara de aici inainte tu esti lecuit pe vecie”. Lica nu respect ape nimeni umilindu-l pe Ghita in calitate de sot si de barbat, iar pe Ana o trateaza ca pe un obiect erotic, care poate fi lesne imprumutat. “Mai, Ghita asa-I ca mi-o lasi si mie o data, de ziua de Pasti”-solicitarea stupefianta ignora grosolan dragostea dintre cei doi si unicitatea implinirii sentimentale, Lica coborand-o pe Ana la nivelul unei femei oarecare. Nici ea nu-l iubeste pe Samadau, temandu-se si manifestand reticenta fata de el in prima clipa. Ii respinge complimentele si avansurile, intuind sterilitatea afectiva a omului rau si plin de sine. Il accepta numai atunci cand o umileste. Carciumarul hotareste sa-l instiinteze pe Pintea despre faptul ca Samadaul se afla la moara cu noroc, avand asupra lui banii si argintaria ce constituiau dovezi de netegaduit ale jefuirii arendasului. Parasind-o pe Ana, fara sa-I motiveze actiunea sa, Ghita ii dovedeste indecizia si gelozia oarba. Crezand nu numai ca barbatul ei n-o mai iubeste, dar ca o si dispretuieste, parasind-o ca un las in bratele tovarasului de faradelegi, tanara femeie afirma intr-un gest de revansa disperata:”tu esti om, Lica iara Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”. Ghita isi omoarasotia intr-un acces de gelozie amestecata cu propriile mustrari de costiinta. Dup ce hangiul este impuscat in ceafa de Raut, din porunca lui Lica, acesta din urma se apleaca asupra femeii injunghiate. Muribunda in loc sa ceara alinare, il zgaraie pe fata, ultima dovada a urii neputincioase fata de cel care i-a distrus casnicia. Cu din urma licar de constiinta, ea vrea sa-I lase pe trup semnele vizibile ale unei violente.Asadar, Slavici condamna nu numai pacatul adulterului, dar si absenta patimii, care ar fi putut sa-l justifice. Aceeptarea raului sub impulsul fascinatiei pe care o exercita, ca si orgoliul revansei erotice din pricina careia si-a intinat idealurile familiale, o conduc pe Ana la ispasire tragica. Otilia Otilia Marculescu este cel mai modern personaj al romanului atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa existentiala. Portretul fizic sugereaza trasaturile sale morale: delicatete, tinerete, farmec, cochetarie, distinctie, deopotriva si inocenta si maturitatea. Definite prin felul de a fi, prin fapte, actiuni, gesture, vorbe si ganduri, Otilia este un personaj complex, cu un temperament derutant, fiind capabila de emotii puternice, apoi trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare, deseori dovedind luciditate si tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelsi timp sic el mai controversat personaj al romanului, aparand in opinia personajelor in mod diferit, starnind contradictii surprinzatoare. Otilia traieste drama singuratatii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire. Chipul adolescentin al Otiliei este si el descries de scriitor, din momentul sosirii lui Felix in casa unchiului sau: un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pe umeri. Apoi privirea coboara asupra vestimentatiei, care sugereaza supletea, delicatetea, firea deschisa a fetei. O aparitie tulburatoare, romantica. Prezenta Otiliei invioreaza si lumineaza atmosfera lugubra, apasatoare a casei, raspanadeste in jur gratie, inteligenta, delicatet, tumult de pasiuni. Amestec de copilarie si adolescenta, cu instinct feminin, naiva, ea are efecte tonice tulburatoare asupra lui Pascalopol; ea este feminitatea surprinsa in procesul ei de formare, remarcabil redata de scriitor. In conturarea Otiliei, scriitorul foloseste tehnica moderna a perspectivelor multiple si a observatiei psihologice.

Ea se reflecta diferir in cei din jurul sau : mos Costache o sorbea umilit din ochi si radea din toata fata lui spana, pentru Pascalopol este o mare strengarita, cu un temperament de arstista, o randunica inchisa in colivie, o fiinta gingasa care merita ocrotirea, o floare rara, o fata mandra si independenta. Firea nastrusnica, visatoare si imprevizibila, tumultul tineretii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanta si sinceritatea tinretii formeaza o imagine pura, de un farmec aparte : il taraste in goana pe Felix prin curte, fluiera, danseaza. Aceeasi feminitate si franchete a gesturilor manifesta si fata de Pascalopol . Pentru Aglae si Aurica, purtarile Otiliei sunt asemeni fetelor fara capatai si fara parinti. Ele o califica, fara menajamente, drept o dezmatata. Ea insasi se analizeaza cu luciditate, intrebarile devenind prilejul unei autocaracterizari: ce tanar de varsta mea iti incipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt? Si fata de Felix are griji materne, dorind ca acesta sa-si faca o cariera stralucita. Otilia isi defineste sentimentele fata de Felix: si eu te iubesc in atatea feluri. Calatoria la Paris, impreuna cu Pascalopol, o maturizeaza; devine mai sigura, mai constienta de ea insasi, schimbare pe care o Felix o percepe. Titlul romanului si finalul sau exprima esenta dilematica a feminitatii, natura contradictorie a sufletului omenesc. Ilie Moromete- Niculae Un timp catastrofic, al violentei si al abuzului, se instaleaza definitiv in volumul al doilea. Tema destramarii se amplifica nemasurat, de la scindarea familiei la disparitia unui mod de viata,cel al taranimii tradtionale. Ea se asociaza pregnant cu tema libertatii morale in lupta cu fatalitatile istoriei. Drama lumii taranesti se incheaga treptat dintr-un discurs narativ fragmentar, secvential, eseistic. Compozitia este alcatuita din mai multe fragmente (cinci parti, insumand 91 de capitole, fata de cele 75 ale volumului 1). Evenimentele “pline de viclenie” care se abat asupra satului statornicit altadata pe valori sigure sunt numeroase, complicate, confuse sau obscure, dar cu implicatii si urmari de o violenta imprevizibila. Exista un singur episod epic urmarit cu mai multa insistenta (campania de seceris si treierat supravegheata de Niculae, devenit activist de partid); celelalte sunt mai degraba intamplari, situatii, evenimente supuse unei analize obiective necrutatoare, demitizante, privind tragedia postbelica a satului romanesc. Partea intai urmareste mai ales dramele individuale ale celor 2 protagonisti- tatal si fiul. Fiecare traverseaza stari de criza ale eului. Tatal, dovedind ca poate fi un pragmatic, facuse negot cu cereale, refacandu-si avutul. Desi le ofera fiilor mai mari tot ce are, acestia refuza sa revina in sat, sa redevina tarani adevarati. Ei vor ramane niste dezradacinati, doar Achim supravietuind ( Nila moare in razboi, Paraschiv piere secerat de tuberculoza). Incercarea lui Moromete de a-si aduce fiii inapoi starneste insa mania si ura Catrinei , care il va parasi, mutandu-se la “Alboaica”, fata ei din prima casatorie. Desi parasit de nevasta, esuand in tentative de a tine legat de pamant si de sat pe utimul dintre fiii sai, pe Niculae, Ilie Moromete isi regaseste echilibrul interior, alcatuindu-si un nou model comportamental in noile circumstante, in noile timpuri pe care le traieste. Continuarea dezbaterilor cu tema liberala este forma de rezistenta pasiva pe care Moromete o adopta. Comentand cu noii prieteni-Matei, Dimir, Nae Cismaru, Giugudel-evenimentele din sat si si din tara, Moromete redevine taranul-filosof, fidel principiilor sale verificate prin tradtia unei intregi civilatii. Eroul redescopera si iubirea. Idila sa cu Fica, sora mai mica a

primei lui sotii, ii lumineaza ultimii ani ai vietii, pana cand, bolnav, batran este adus in roaba de Sande. Daca Ilie Moromete se retrage incet din centrul evenimentelor, ramanand doar spectatorul, Niculae, in schimb, e o prezenta tot mai activa. Prima parte il surprinde intr-o criza de identitate (e in cautarea eului) si intr-o criza a valorilor morale. Copilul care se simtise totdeauna strain in lumea satului (violent ail inspaimanta, munca de la camp il sperie, astfel ca o face fara tragere de inima), inclinat spre invatatura sis pre visare, traieste cu disperare crizele adolescentei. Obligat de tatal sau sa renunte la invatatura, el se apropie sufleteste de cumnatul sau, Sandu, care moare absurd. Niculae se revolta impotriva unui destin omenesc care ii pare stramb intocmit si impotriva lui Dumnezeu. Sedus de ideile umanitarisre ale noului sau prieten, notarul, eroul va deveni propovaduitorul unei “noi religii a binelui si a raului”. Desi civilizatia morometiana pare a disparea intr-o zvarcolire tragica, cel care duce mai departe, in inchipuire, lumea plina de farmec a lui Moromete este Niculae, atins si el de violenta istoriei. Va intelege abia dupa moartea tatalui esenta gandirii, maretia si tragedia unui character, frumusetea launtrica a batranului taran. Odata cu el piere o lume arhetipala care traise dupa un cod moral statornicit prin traditie, o lume cu obiceiuri si ritualuri venite din vechime. Stefan Gheorghidiu Romanul suprprinde drama personajului in doua momente importante : viata-moarte, reliefand singuratatea omului modern care nu poate intelege lumea, nu gaseste un punct de comunicare durabil cu aceasta. -superior moral celorlalti prin aspiratia catre ideal, iubire, perfectiune, o dominanta a personajelor camilpetresciene care vizeaza absolultul, esenta. -constiinta incapabila de compromisuri, neputand glorifica inselaciunea(se va retrge din afacerile cu Nae Gheorghidiu) -introspectiv, lucid, constient de suprematia luciditatii -inadaptat superior in lumea comuna, societatea fiind pentru el un veritabil”pat al lui Procust” -hipersesibil care amplifica semnificatia unui gest, unei priviri, cuvant, pana la proportiile unei catastrophe -intransigent -pretuit de specialisti -aflata in permanenta cautare de certitudini -un om care lupta cu ordinea sociala, afacerismul, politicianismul, mondenitatea, avand curajul sa demaste imperfectiunea lumii in care traieste -cazuist sentimental -obsedat de absolute, dar invins de el-victima propriului ideal -spirit idealist absolutizat -extrem de posesiv -incapabil sa accepte o infrangere -un om care traieste drama inflexibilitatii constiintei sale -fin observator si analist, sensibil - personaj-narator, “romancier virtual” N Manolescu, “narrator implicat dramatizat”

Relatia Ion-Ana Cele doua parti “Glasul pamantului” si “ Glasul iubirii” traduc dubla drama a personajului – patima ancestrala a taranului pentru pamant si erosul, dimensiune fundamentala a existentei umane. Asocierea pamantului cu ipostaze ale feminitatii (mama, iubita, ibovnica) implica o discreta sugestie freudiana, rezultata din interesul scriitorului fata de noile orientari estetice ale romanului European. Ion este un personaj tragic, in sensul obisnuit al termenului, atat prin moartea violenta cat si prin sugestia unei fatalitati care apasa pe destinul sau. In prima parte a romanului, Ion actioneaza ca un lucid erou stendhalian, concepand un plan urmarit cu perseverenta, inscenand dragostea cu speranta implinirii unei patimi nepotolite. De aici se desprind structura morala a personajului, caracterul sau symbolic, Ion fiind ‘o metafora a dramei pamantului”. Din prima secventa a horei, Ion pare sa o urmareasca pe Ana cu o privire stranie care ascundea ‘parca nedumerire si un viclesug neprefacut”, desi sufletul ii este plin de iubirea pentru Florica. Dar Ana avea”locuri si case si vite multe”, iar starea lui de spirit este agravata prin dispretul afisat al lui Vasile Baciu, tatal fetei, pentru cei saraci. Eroulva cauta rafuiala , il va domina pe George in scena bataii si trece nepasator pe langa casa fetei, dozandu-si efectele pentru a spori sentimentul ei. Senzualitatea iubirii lui de pamant se completeaza cu o mare capacitate de a se bucura. El exclama cu o anumita spaima in fata imensitatii: “ Cat pamant, Doamne!”. Aceasta traire sincera, alaturi de harnicie, pasiunea muncii, inteligenta native reprezinta trasaturi de character ce coexista dramatic cu planurile viclene, cu bestialitatea si cinismul, cu lipsa de scrupule intr-un personaj complex si contradictoriu. Planul sau se implineste etapa cu etapa, o cucereste definitive pe Ana si ajunge treptat din ograda pe prispa si de acolo in casa, sedus aparent de Ana. Aici se deruleaza una dintre dintre cele mai puternice scene ale romanului-scena de pe cuptor. Atmosfera de teama, nesiguranta, daruirea sincera a fetei, ambitia si dissimularea eroului seconsuma sub amenintarea descoperirii lor de catre tatal fetei. Dupa acest moment, Ion devine distant si glacial, tratand-o dsipretuitor pe femeia disperata”ii cantari burta cu o privire triumfatoare” si purtandu-se sfidator cu tatal ei, tocmindu-se pentrufiecare palma de pamant. “Glasul pamantului”a dominat sufletul eroului ca un datum inevitabil, o fatalitate de tragedie antica. Ana este o faptura firava, modesta, blanda, a carei personalitate a fost anihilata de brutalitatea cu care au tratat-o atat tatal, cat si barbatul ei. Naratotul, prin comentariul direct ii intregeste portretul, prezentandu-ne pe scurt drama ei de orfana de mama, crescuta chinuit de tatal sau, Vasile Baciu, om bogat, dar betiv si zgarcit. Ea se indreapta cu naivitate si slabiciune explicabila catre Ion, pe care il iubeste deznadajduita. Scriitorul o invaluie cu o discreta simpatie, simbolizand prin ea o buna parte din destinul nefericit al femeii de la tara, aducatoare de zestre, perpetuand prin copii existenta traditionala si reprezentand doua brate de munca.

Peronajul- Iona Iona parcurge avatarurile devenirii, o experienta ontological complexa in care trece de la inconstienta la starea de luciditate. In cautarea libertatii si a idealului, intr-un oriont al asteptarii eroul provoaca destinul prin jocul in care isi proiecteaza existenta. Razbunarea este singuratatea si spaima din interiorul pestelui- pericol existential, spatiu multiplicat la infinit. Jocul gratuity devine act existential, lupta pentru supravietuire, pentru ca insul este captive intr-un labirint in care cercurile concentrice sunt limitele. Fiinta sa are o dubla identitate, ce rezuma drama omenirii: vanat/vanator, victima/calau, omul este in lupta cu irationalul destinului. Parabola dramatica prezinta insul ca prizonier al conditiei sale, o existent ace nu se deschide spre cev, ci se inchide in alta, pentru ca viata este un sir de capcane, o succesiune de lumi inchise, un spatiu sufocant, fara liman si solutii. Singura iesire este sinuciderea. Personajul este o metafora, un symbol, mai mult o idée de personaj a carui voce se aude in neant. De altfel spre deosebire de tatrul clasic, eroul sorescian se initiaza in moarte, nu in viata. Iona intelege ca este prizonierul unui univers ostil, ca a pornit pe un drum gresit, consumandu-si existenta. El aminteste de Omul Fanta a lui N. Stanescu, cel care moare pentru a cunoaste moartea, actul nasterii in sine e mai important decat viata. Toate experiente sale au valoare simbolica: este pescar-ocupatie ancestrala-face din existenta un pretext pentru joc(aducerea acvariului), dar destinul se razbuna, intalneste fata ascunsa a lumii, in burta pestelui ia act de propria solitudine, prin metafora pestelui se descopera pe sine ca ins captive intr-un labirint in care fiintele sunt jucarie a destinului. Motivul labirintului conduce la drumul printer mendrele existentei. Aici se nasc meditatiile despre viata, moarte, oameni si lucruri prezentate cu un aer glumet, aforistic. Drumul prin labirint este plin de capcane, personajul isi vorbeste mereu, isi ofera propria oglina pentru a rectifica directiile gresite. Este intalnirea cu un alter ego, cu dublul rezultat din scindarile eroului. Cu fiecare balena spintecata, Iona se naste din nou, accede la un alt nivel de cunoastere iar in acest scenario mitic rememorarea este procedeul de a revela un alt od de cunoastere.incercand sa mearga pana la capat, Iona incheie tragic calatoria prin labirint. Tragicul nu consta doar in moartea sa, ci in faptul ca intrat in labirint fara voia sa, singura libertate de a allege si totodata singura reusita a cunoasterii sale este gestul sinuciderii. Gestul se asociaza cu metafora luminii, este semnul fidarii fatalismului, a destinului, este iesirea din labirintul in care ai intrat prin viata. Moartea va fi asumata ca destin individual si afirmare a revoltei. Iona este caracterizat in mod directprivirea spre interior dezvaluie gandurile personajului iar tehnica monologului scoate in evidenta esecul comunicarii cu lumea si intoarcerea spre sine, adancirea in sine ca mijloc de aflare a sensului existentei. Totodata indicatiile scenice dezvaluie modul in care trebuie sa se desfasoare jocul actorului.

Catavencu Nae Catavencu este reprezentantul tinerei burghezii locale, candidatul gruparii dizidente. Asa cum se precizeaza in lista de personaje, este “avocat , director proprietar al ziarului Racnetul Carpatilor”, president fondator al Societatii Enciclopedice-Cooperative Aurora Economica Romana”. Situatin fruntea grupului “ intelligent si indepndent’, Catavencu se defineste in dublu regim: in viata publica, el ilustreaza tipologia politicianului demagog, iar in viata private, tipul arivistului care se conduce dupa principiului lui Machiavelli (pe care il atibuie gresit lui Gambetta) “scopul scuza mijloacele”. Numele personajului derivate de la cata insemnand femeie barfitoare, dar cataveica-haina cu doua fete subliniaza cele doua ipostaze. Stapanit de o dorinta puternica de parvenire politica, Nae Catavencu este tipul politicianului demagog, corrupt, oportunisst, lipsit de principii si de scrupule in lupta politica si in viata private. Pentru a fi desemnat candidatul partidului pentru parlament, Catavencu nu ezita sa foloseasca santajul. Principala trasatura psihica a lui Catavencu este capacitatea de a se adapt la orice situatie:”depersonalizat, el sufera de mimetism organic, care suprima granite dintre real si simulate”(Liviu Papadima). Atata timp cat are scrisoareaeste orgolios, agresiv, inflexibil, dup ace pierde scrisoarea devine umil, lingusitor. Limbajul lui Catavencu este mai mult decat al celorlalti eroi, alcatuit din idei stereotype. Pretios in aparenta, limbajul este in realitate ilariant. El cuprinde referinte culturaleatribuite gresit, expresii latinesti stalcite “oneste vivere”, etomologii populare, nonsensuri, pleonasme, demonstarnd uncultura si absenta gandirii logice. El stie insa cum sa simuleze emotia, sa planga, sa-I influenteze pe ascultatori. Catavencu este un actor desavarsit, cand urca la tribuna isi intra in rol ia o poza afectata. Elementele paraverbale si nonverbale ale discursului reliefeaza o retorica goala, un patriotism de paradaa, menit sa ascunda o puternica dorinta de parvenire. Notiunile de tara, popor, progress reprezinta pentru el simple lozinci in lupta electorala. Scopul declarat al actiunilor sale este ca “ Romania sa prospere sis a se imbogateze tot romanul”; scopul real este accdesul in sfera puterii si implicit binele personal. Pentru acest “mai bine”, “onorabilul”, “nifilistul” Catavencu se proclama “liber-schimbist” este gata sa treaca in orice tabara , sa incalce orice lege, juridical sau morala. Faptele sale o dovedesc:falsifica o polita pentru a primi imprumutul de la banca, ii sustrage scrisoarea Cetateanului tumentat, ii sanatajeaza pe liderii locali, iar in final accepta umil sa conduca festivitatile de sarbatorire a victoriei adversarului sau. Imaginea ultia a personajului este cea a oratorului “foarte ametit”, dar nerenuntand la tirade ieftine, la delirul verbal”fratilor am luptat, am progresat”. Paralela Opera unui poet este un orizont deschis: ea poate fi redscoperita mereu in functie de cititorul sau, de perspective lecturii si de momentul in care aceasta se face.Poezia moderna se bazeaza mai mult pe sugestie si muzicalitate; cuvintele primesc valori expressive, cuvinte de la periferia vocabularului: T. Arghezi si G. Bacovia; frecventa metaforelor (plasticizante, revelatorii, metafore-simbol): L. Blaga si T. Arghezi..

In viziunea lui Arghezi arta echivaleaza cu un joc, iar poetul este un mestesugar, un demiurg, exacerband diform grotescul, infernalul, atmosfera de reroare, dezolare pana la apocalyptic. L.Blaga cauta mereu ceva, nu prin cunoasterea rationala, ci prin cunoasterea luciferica, sporind misterul.Lirica blagiana se acarcterizeaza prin imagism, prin cosmicizarea viziunilor, exaltare, tonalitate emfatica, frenezie vitala. Poezia “Eu nu strivesc corolla de minuni a lumii” deschide volumul “Poemele luminii” din 1919. Cu acest volum se deschide prima etapa de creatie , aflata sub semnul expresinoismului stihial, caracterizata prin vitalitate, esentializare, exacerbarea trairilor, cu intoarcerea poeziilor la origini, la sursele poeticului, unde cuvantul este un instrument al elanului spre absolute. Eu nu…. Este o arta poaetica, avand la baza refuzul cunosterii rationale si vointa de a pastra taina. Poezia “Flori de mucigai” apare in volumul cu acelasi titlu(1930). Prin titlu poetul isi exprima adeziunea la “estetica uratului”. In opozitie cu floarea care sugereaza frumusetea, mucigaiul reprezinta degradarea, uratul, moartea. Doar prin transfigurare artistica aspectele dizgratioase devin frumuseti. Ambele texte lirice apar ca scurte confesiuni, ca maturisiri ale unui act artistic, ca profesiuni de credinta numai ca in poezia blagiana obiectul cunoasterii il constituie “corolla de munini a lumii”-metafora ce exprima universal intreg, iar in Flori..., avand ca model pe Baudelaire, Arghezi a transpus intr-o maniera originala estetica uratului in literature romana. In Eu… universal manifesta rezistenta la actiunea de cunoastere, rezistenta figurate prin cuvantul “taina”. Misterul, taina ce decurge din creatia dintai si e inscrisa in univers reprezinta obiectul propriu-zis al cunosaterii. In Flori… spatiul temnitei inchipuie universal unde sufera in singuratate eul liric. El incearca sa evadeze din universal carceral, prin creatie, dar divinitatea nu-l sustine, versurile sunt lipsite de rafinament si atunci il ajuta inspiratia demonica”unghiile de la mana stanga” si estetica uratului. Blaga vosrbeste de atitudinea fata de tainele universului, figurand doau atitudini, doua moduri de cunoastere: cunoasterea logica, paradiziaca sic ea poetica, luciferica.Cunoasterea paradiziaca isi propune sa reduca misterul, rezultand anularea acestuia(distruge obiectul cunoasterii). Aceasta este cunoasterea pozitiva, bazata pe ratiunea care foloseste un intellect rational pe cand cunoasterea poetica, luciferica, are drept scop potentarea si cunoasterea universului. Blaga opteza cu fermitate nu pentru cunoasterea misterelor pecale rationala, ci pentru potentarea lor prin contemplarea nemijlocita a formelor concrete sub care infatiseaza. In propozitiile in care subiectul este “eu” verbele predicative sunt “nu strivec”, “sporesc”, “imbogatesc”, “iubesc”, iar pentru “lumina altora” exista un singur verb predicative “sugruma”. Actiunile exprimate de verbe reprezinta expresia metaforica a efectelor cunoasterii asupra spatiilor necunoscute. Cunoasterea logica “a altora” reduce misterele prin determinarea lor conceptuala, le sugruma vraja, adica farmecul concret prin abstractizare. Cunoasterea poetului conserva fiorul concret al necunoscutului, sporeste a “lumii taina”. Blaga nu enumera rationamente, ci metafore. Marturisirea lui se organizeaza in jurul unor opozirii:eu-altii, lumina mea-lumina altora, coroloa de minuni a lumii-flori, ochi, buze ori morminte. Toti termenii au sens figurat: pronumele “eu semnifica poetul, lumina mea semnifica gandirea poetica, lumina altora gandirea logica, corolla de minuni a lumii-misterele universale, flori, ochi, buze- infatisari concrete ale misterelor.

Florile sunt simbolul frumusetii, al creatiei, al nasterii, ochii simbolizeaza spiritualitatea, buzele cuvantul, iubirea, sarutul, mormintele-marea taina a mortii. Poezia “ Flori de mucigai” este o arta poetica ce defineste doua feluri de stihuri, cu conotatii simbolice : “stiurile fara an” care au semnificatii generale si se refera la destinul uman si “stihurile de groaza” care sugereaza subterana, temnita, sursa de inspiratie. Tema conditiei existentiale a artistului si tema creatiei se dezvolta pe baza unui pretext epic. Exista o anumita concordanta intre spatiul interior sufletesc si spatiul intunecos al temnitei, in care eul liric traieste o drama, in absenta intsrumentelor de scris si a harului divin, fiind obligat de imprejurari sa inlocuiasca”unghia ingereasca”, tocita, care provoaca durere, cu “unghiile de la mana stanga”. Prima sugereaza sacrificial artistului in conditii de claustrare, iar “unghiile de la mana stanga” fac trimitere la inspiratia demonica. Textul liric se defineste pe doua planuri: un plan al eului creator si al creatiei dominant in prima parte si un plan al realitatii exterioare, care deschide strofa a doua.In atmosfera sumbra a inchisorii, doar tencuiala isi are rostul si peretele imaginand o fila. Poetul picteaza cu ungia pe tencuiala o umanitate suferinda in care patimeste Dumnezeu. In parallel cu aceasta tragedie divina, creatorul mediteaza asupra actului aristic, vazut dintr-o perspective noua. La nivel compositional ambii poeti apeleza la structura moderna a versurilor- Eu… structura polimorfa, tehnica ingambamentului, versuri inegale cu pause neasteptate, iar Flori- strofe inegale cu 16 si 4 versuri inchipuind cele doua planuri . In conceptia blagiana petul e asemenea luminii lunii care conserva, imbogateste iar in conceptie argheziana actul creatiei se asociaza suferintei creatoare. Pe cand poezia Eu… este dominate de o metafora a luminii revelatory in Flori… intunericul si singuratatea devin metafore ale conditiei umane. A cunoaste la Blaga inseamna a iubi, a cunoste la Arghezi inseamna a suferi. In concluzie, ambele poezii sunt arte poetice revelatoare pentru actul creatiei ce dezvaluie viziuni diferite intr-o maniera diferita. Lucian Blaga afirma : “Cunoasterea luciferica presupune sa identific in mine acele elemente care exista si in afara mea, astfel sa imi apropii lumea, gasind acel fior de sfant mister”, pe cand Arghezi” Poezia e povara dulce sau amara a fiecaruia dintre noi… e confidenta secretului nostrum necunoscut, lucrul lacrimilor si al suspinelor noastre tacute.”