UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCURESTI FACULTATEA DE DREPT

NICOLAE CULIC

POLITOLOGIE

2010

CUPRINS
1.OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA POLITOLOGIEI A. OBIECTUL POLITOLOGIEI B. COMPLEXITATEA DEMERSULUI POLITOLOGIC C. MODALITĂŢI DE ANALIZĂ POLITOLOGICĂ D. UTOPIE ŞI IDEOLOGIE 2. EVOLUŢIA IDEILOR POLITICE. PROBLEME ALE GÂNDIRII POLITICE MODERNE. A. ORGANIZARE, CONDUCERE, AUTORITATE ŞI SUVERANITATE ÎN ANTICHITATE ŞI EVUL MEDIU B. IDEILE POLITICE ALE LUMII POLITICE MODERNE ŞI CONTEMPORANE. POLITICĂ ŞI DREPTATE C. POLITICĂ ŞI INTERESE 3.ACTUL POLITIC ŞI SCOPURILE POLITICII A. SPECIFICUL PROBLEMELOR POLITICE B. PRINCIPIILE POLITICE C. PUTEREA POLITICĂ D. LIMITELE PUTERII POLITICE 4. ROLUL REGLEMENTĂRILOR POLITICE ŞI AL AUTORITĂŢII A. REGLEMENTARE ŞI CONSTRÂNGERE B. AUTORITATE ŞI LEGITIMITATE C. STATUL PRINCIPAL ELEMENT AL AUTORITĂŢII 5. RELAŢIILE POLITICE A. MODELE ALE RELAŢIILOR POLITICE B. REGULA MAJORITĂŢII 6. ORDINEA POLITICĂ A. TIPURI DE ORDINE B. CONTRACTUALISMUL C. PROIECTAREA ORDINII SOCIALE ŞI POLITICE 7. SCHIMBARE ŞI DEZVOLTARE SOCIALĂ A. SCHIMBAREA SOCIALĂ B. REVOLUŢIA-SCHIMBARE TOTALĂ A SOCIETĂŢII C. DEZVOLTARE, MODERNIZARE, PROGRES 8. ORGANIZAREA POLITICĂ MODERNĂ A. INDIVIDUALISM ŞI COMUNITARISM B. ORGANIZAŢIILE POLITICE C. DEMOCRAŢIA 9. VALORI POLITICE FUNDAMENTALE A. LIBERTATEA ŞI FORMELE EI B. EGALITATEA C. DREPTATEA SOCIALĂ 10. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE A. PROBLEMELE POLITICII INTERNAŢIONALE B. NORMATIVISMUL, RAŢIONALISMUL, IDEALISMUL C. REALISMUL POLITIC D. PROBLEMA DREPTĂŢII INTERNAŢIONALE ... 3 ... 4 ... 7 ... 7 ... 11 ... 16 ... 17 ... 19 ... 21 ... 26 ... 27 ... 29 ... 30 ... 32 ... 35 ... 36 ... 42 ... 44 ... 54 ... 55 ... 58 ... 61 ... 62 ... 64 ... 66 ... 71 ... 72 ... 75 ... 82 ... 86 ... 87 ... 89 ...95 ... 104 ... 105 ... 110 ... 113 ... 118 ... 119 ... 120 ... 123 ... 125

2

INTRODUCERE Cursul, datorită faptului că se desfăşoară pe durata unui semestru, nu poate aborda doctrinele politice în ansamblul lor, ci doar numai în legătură cu diferitele teme şi probleme abordate.

OBIECTIVE

Prezentul curs urmăreşte:   Formarea unei gândiri „mobilată” cu instrumentele conceptuale specifice necesare studierii fenomenelor politice;   Clarificarea conceptelor şi ideilor fundamentale ale gândirii politice, obiectiv ce va avea ca efect înlăturarea ambiguităţilor şi impreciziilor existente în limbajul vehiculat în spaţiul public;   Formarea deprinderilor necesare înţelegerii complexităţii problemelor politice şi a modalităţilor de reglementare a acestora;   Realizarea abilităţii de evaluare critică a principalelor puncte de vedere exprimate în gândirea politică contemporană;   Formarea deprinderii de a sesiza autenticele probleme politice dintr-o anumită perioadă;   Deprinderea abilităţii de argumentare şi de evaluare critică, a argumentelor vehiculate în teoria politică contemporană.

3

1. a unei discipline sociale. este o problemă complexă care impune precizarea mai multor elemente. COMPLEXITATEA DEMERSULUI POLITOLOGIC C. OBIECTUL POLITOLOGIEI B. în special. procesele şi problemele.OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA POLITOLOGIEI Introducere Conturarea obiectului unei discipline în general şi. UTOPIE ŞI IDEOLOGIE Obiective Studentul va cunoaşte că: există diverse opinii cu privire la definirea sferei politicii demersul politologic conţine un dublu aspect: teoretic şi practic există diferite stiluri de analiză politică trebuie separată perspectiva ştiinţifică de cea valorizantă 4 . precum: domeniul pe care îl studiază. MODALITĂŢI DE ANALIZĂ POLITOLOGICĂ D. Cuprins A. categoriile (conceptele).

sfera politicului. să stabilim ce este politicul.A. Bucureşti. 2002) politologia reprezintă. Aşa cum se apreciază (vezi Adrian-Paul Iliescu. Politologia urmăreşte realizarea unui tablou general al vieţii politice. etc. Şi guvernarea. sfera politicului este foarte largă. indiferent de caracterul lor (administrativ. juridic.  Potrivit unor interpretări. Urmează. Politicul ar fi deci. Nu există un consens în definirea politicului şi a politicii. la rândul lor obiectul de studiu al mai multor discipline: filozofia politică. doctrinele politice. aşadar. social etc. domeniul deciziilor privitoare la sfera publică. viaţa politică se prezintă într-o multitudine de ipostaze care sunt. ca element central al politicii. psihologia politică. BIC ALL. Problemele de ordin politic sunt probleme de organizare a vieţii publice. al relaţiilor şi sistemelor politice.)  Răspândit este şi punctul de vedere care afirmă că politicul desemnează sfera organizării comunităţii sau societăţii. Domeniul de studiu al politologiei este. sociologia politică. Tot în această interpretare poate fi încadrată şi care identifică politicul cu aranjamentele colective. păstrare şi 5 . al fenomenelor şi conduitelor politice. Introducere în politologie. iar deciziile referitoare la aceste interese dobândesc caracter politic.  O altă categorie de interpretări insistă asupra problemelor puterii şi ale controlului. poate fi privită ca activitate de organizare. Potrivit acesteia politica este activitatea de participare la aranjamentele generale ale unei asocieri de persoane care compun o comunitate datorită recunoaşterii pe care o dau în comun modului de participare la aranjamente. din acest punct de vedere politica apare ca activitate de dobândire. o disciplină fundamentală. spre deosebire de acestea. ea este constituită din toate deciziile referitoare la probleme neindividuale. întrucât are ca obiectiv sintetizarea rezultatelor obţinute în domeniul disciplinelor social-politice. al acţiunii politice. al organizării politice a societăţii. Se consideră că ori de câte ori se pune problema adoptării unor decizii ce depăşesc domeniul strict individual (personal) se poate vorbi de interese colective (coerente sau contradictorii). antropologia politică. existând o diversitate de opinii. teoria politică. OBIECTUL POLITOLOGIEI Obiectul de studiu al politologiei este viaţa politică. Ed. Dar. în continuare.

acţiunea organizaţiilor politice. Dar nu mai puţin adevărat este că există şi teoria conform căreia adevăratul scop al politicii nu este concilierea intereselor tuturor oamenilor. instituţiile şi statul. regularităţile caracteristice. exercitarea şi controlul exercitării acesteia. valorile. În această interpretare politicul ar fi ansamblul preocupărilor pentru ordinea socială necesară. de rutină comportamentală etc). Unii politologi afirmă că politica nu este altceva decât o luptă pentru putere. de norme. Aceste interpretări evidenţiază care sunt problemele de studiu specifice politologiei: viaţa politică a societăţii. ordinea presupune un minim de compromis şi consens între diversele grupuri de interese existente. ci impunerea anumitor interese (individuale sau de grup) în dauna altora. Orice societate (comunitate) nu poate exista fără un minim de ordine (de reglementare. În această viziune intră şi ideile despre sfera politică privită ca o sferă a concilierii intereselor diverse din societate. natura puterii politice. guvernarea poate fi înţeleasă ca activitate de organizare. - guvernarea şi tipurile sale. atitudinile. relaţiile politice. cu motivaţiile ei şi acţiunea grupurilor politice şi relaţiile dintre acestea. modelele relaţiile internaţionale. Conform acestui punct de vedere politica ar fi o activitate de tip conflictual şi nu una de tip cooperativ. conduita politică individuală şi colectivă. Înţelegerile politicului ca sferă a problemelor guvernării (conducerii politice) fac şi ele parte din această categorie de interpretări dacă prin guvernare se înţelege control şi dominaţie. tradiţiile. 6 .  Alţi gânditori înţeleg politicul ca domeniu al asigurării ordinii sociale.exercitare a puterii (asupra altor oameni) sau ca activitate de control (al oamenilor. - comportamentale relevante). în acelaşi timp. ceea ce trimite la perspectiva menţionată anterior). fenomenele politice caracteristice. diplomaţia şi negocierile internaţionale. instituţiile şi organizaţiile internaţionale. cultura politică (mentalităţile. instituţiilor etc). organizarea politică a societăţii. (Trebuie precizat că. scopul ei ar fi asigurarea dominaţiei unor membri ai comunităţii asupra altora.

C. În general. politologia presupune deopotrivă descriere. Ştiinţa politică nu este o disciplină pur abstractă. enunţări de probleme) b) explicaţii ale acestor situaţii c) previziuni (a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu se iau măsuri politice remediatoare) sau avertizări d) argumentări (în favoarea sau defavoarea unor idei.B. bazată pe o „logică” proprie. interpretare. ce poate fi acceptată sau respinsă. după cum sunt acceptate sau respinse premisele postulate de autor. Politologia speculativă nu are ca punct de plecare faptele concrete sau experienţa istorică acumulată sau constatări imediate. MODALITĂŢI DE ANALIZĂ POLITOLOGICĂ. strategii existente sau propuse) e) soluţii la situaţiile problematice identificate (soluţiile sunt extrem de diverse: ele merg de la simple propuneri legislative sau propuneri de modificare instituţională până la chemări la revoluţie sau război. COMPLEXITATEA DEMERSULUI POLITOLOGIC În legătură cu toate aceste teme de interes. ci anumite premise sau axiome avansate sau create de gânditor. presupune analiza teoretică dar şi elaborarea de indicaţii de ordin practic. Ea constă într-o dezvoltare abstractă a acestor premise într-o construcţie mai mult sau mai puţin imaginară. un demers politologic conţine: a) diagnoze (caracterizări ale situaţiilor politice sau sociale de interes. Exemple de gândire politică 7 . ea se inspiră din experienţa practică şi vizează atingerea unor concluzii relevante practic. ci una preponderent practică. programe de restructurare globală a societăţii etc). aranjamente politice.  În Antichitate a dominat modul de gândire şi analiză speculativ. explicare şi rezolvare de probleme. dintre care cele mai importante le amintim în continuare. Problematica politologiei a fost abordată în stiluri de gândire foarte diferite.

principii) despre natura şi conduita umană. Ea este un exerciţiu al imaginaţiei pentru a concepe un „altfel decât ceea este” al socialului. ea vrea să fie o eshatologie realizată. Gândirea speculativă este preocupată de schiţarea unui ideal de organizare socială sau politică ce conduce uneori la utopie. descriere fără interpretare. exercitarea puterii. ordinea existentă în univers. iniţiat la începutul epocii moderne de către Machiavelli. mentalitatea utopică nu conţine reflecţii cu caracter practic politic asupra sprijinului pe care îl poate găsi utopia în realul existent. în secolul al XIX-lea. concepţia care rezultă poate fi una adecvată şi apropiată de experienţa istorică efectivă.speculativă oferă Platon în Antichitate sau. posibilităţile de cunoaştere şi organizare aflate la dispoziţia oamenilor.  Un stil important de abordare a politicului este cel descriptiv-istoric. Funcţia utopiei constă în a propune o societate alternativă. Ea este visul unui alt mod de existenţă familială. Specifică acestui stil este abordarea problemelor politice din perspectiva unor presupoziţii (premise fundamentale. de a organiza viaţa politică. utopică. idealurile umane. valorile esenţiale pentru viaţă. Hegel. strategiile optime de acţiune şi conducere etc. Dacă aceste presupoziţii sunt corecte (realiste). Dar. Mentalitatea utopică. Acest stil de gândire. despre relaţiile interumane. este însoţită de dispreţul pentru logica acţiunii şi de o incapacitate funciară de a indica primul pas care ar trebui făcut în direcţia realizării sale plecând de la realitatea existentă. Utopia pune sub semnul întrebării realitatea. 8 . cauzele conflictelor. din analiza cărora sunt deduse concluzii privind ordinea politică. Deşi numeroase concepţii politologice elaborate de filosofi au trăsături speculative sau utopice. stilul de gândire filosofic nu presupune neapărat o abordare nerealistă. inspirată de fantezie. Dificultatea principală cu care se confruntă acest mod de abordare a politicii provine din aceea că nu poate exista descriere pură a faptelor. este expresia potenţialităţilor unui grup care sunt refulate de ordinea existentă. al unui alt mod de a-ţi apropia lucrurile şi de a consuma bunurile. Utopia are ca funcţie să proiecteze imaginaţia în sfera idealului într-un aiurea şi care este şi un nicăieri. se bazează pe descrierea unor situaţii şi cazuri istorice concrete.

) Realismul politic este o variantă a acestui stil de gândire. În mod paradoxal. dificultăţile sunt generate de faptul că stabilirea intereselor raţionale ale oamenilor sau grupurilor nu este simplă şi neproblematică. În cazul acestui tip de gândire. cunoaşterea consecinţelor unor politici sau atitudini (pentru verificarea coincidenţei sau necoincidenţei lor cu scopurile existente) etc. dominaţie etc. ca izbucniri iraţionale (de ură. sociale. fie pe ideea existenţei unui pronunţat paralelism între problemele politice şi cele economice. resentimente etc) sau ca reacţii normale în faţa unei situaţii sociale inacceptabile. raporturi cost-beneficiu. Acesta este aplicat cu precădere în domeniul relaţiilor internaţionale. speculativ (sau chiar tendenţios-ideologic) al unei descrieri corectitudinea interpretărilor implicate.). deoarece numai în funcţie de aceasta se pot determina interesele prioritare 9 . el încearcă să analizeze politicul în termeni similari celor folosiţi în economie (pe bază de interese materiale. ce pot fi mai mult sau mai puţin subiective sau incomplete. a unor raporturi de forţe (şi a competiţiei între puteri). de putere. dimpotrivă.Întotdeauna prezentarea faptelor include şi anumite interpretări ale acestora. depinde de calitatea şi Analiza intereselor. De exemplu. control. anumite mişcări sau agitaţii de stradă care au loc într-un anumit stat pot fi interpretate ca simple anomalii (conduite deviante ale unor persoane certate cu legea) sau ca simptome ale unei profunde nemulţumiri a maselor. Atragem atenţia asupra următorului fapt: caracterul ştiinţific sau. şi este axat pe încercarea de a înţelege fenomenele prin prisma unor interese specifice (politice. şi aşa mai departe. presupune distingerea intereselor autentice de cele aparente sau false. politice. a scopului de extindere a dominaţiei şi garantare a securităţii (cu costuri cât mai mici) etc. dar cu particularităţi specifice. constatarea (adevăratelor interese de grup) indică o posibilitate de previziune (a evoluţiei fenomenelor economice. În consecinţă.  Stilul economist de abordare a problemelor politologice se bazează fie pe premisa că viaţa politică este determinată de cea economică (Marx). concurenţă etc. interne sau internaţionale). distincţia dintre motivaţii reale şi simple justificări oficiale (menite să ascundă dorinţe nemărturisite). a celor declarate de cele ascunse. eficienţă.

Domeniul activităţilor şi fenomenelor sociale este atât de complex şi din cauza existenţei permanente a acestei interdependenţe. guvernare. justiţie socială etc. logice alegerii şi a deciziilor naţionale. În politologie. într-un model teoretic. democraţie. condiţiile existente în viitor). logica acţiunii colective). analiza mentalităţilor. această previziune este totdeauna dificilă. deciziile umane (şi aşteptările sau speranţele oamenilor) depind de fapt (de împrejurările în care sunt adoptate. interpretare şi explicaţie. adică prin identificarea structurii sale caracteristice (a elementelor componente sferei politice şi a relaţiilor dintre ele). or. Unele dintre acestea au un caracter formal (metode statistice şi probabilistice. în timp ce multe au caracter neformal (metode sociologice. de aşteptările sau speranţele pe care acestea se bazează).  Stilul sistemic sau structuralist de gândire urmăreşte lămurirea fenomenelor printr-o analiză a politicului ca sistem coerent şi unitar. în vederea evaluării aplicabilităţii lor şi a solidităţii concluziilor la care poate conduce folosirea lor. ca în cazul utopiilor.(care se modifică o dată cu situaţiile. contextul. studiul de caz – adică investigarea amplă. stat. evidenţiindu-se şi funcţiile jucate în ansamblul sistemului de către elementele componente. psihologice sau comportamentale. iar adesea imposibilă. Acest mod de abordare pune adesea accent pe critică având drept rezultat depistarea carenţelor construcţiilor politologice. ca de altfel în majoritatea ştiinţelor socio-umane sunt utilizate o mare diversitate de metode de analiză. de asemenea analiza sistemului instituţiilor politice. cvasicompletă a unor cazuri social-politice considerate relevante).) şi confruntarea acestor concepte cu experienţa practică acumulată. ci în acela de reconstruire. a structurii grupale a societăţii etc. egalitate. libertate.. mai bine zis) depinde de deciziile care se iau (şi. altele au doar un caracter semiformal (metode de analiză instituţională). de context). a particularităţilor organizării politice dintr-o societate anume).  Abordarea conceptual-analitică se axează pe analiza conceptelor fundamentale ale politologiei (putere. 10 . Înrudit cu acesta este stilul bazat pe modelarea (nu în sensul de construire de modele ideale. totodată. iar aceasta (evoluţia ei. Se practică.

interacţiunea fapte-valori. iar aceasta poate fi uneori incorectă. interpretarea inadecvată a datelor: faptele privind conduita umană nu „vorbesc de la sine”. Resursele de cunoaştere şi posibilităţile de verificare ale omului sunt totdeauna limitate. întrucât nu există (mai ales în ştiinţele socioumane) cunoaştere „eliberată” de orice valori în descrierea unor fapte reale intervin anumite aprecieri de valoare subiective ale autorului descrierii. în ciuda intenţiilor sau eforturilor făcute. după cum este el apreciat valoric. ca „protest justificat” sau „izbucnire legitimă de mânie populară”. indivizii umani nu pot fi supuşi unei monitorizări atente şi complete. UTOPIE ŞI IDEOLOGIE Şi în sfera ştiinţelor politice. astfel o mişcare de stradă poate fi considerată atentat la „ordinea publică” sau la „siguranţa statului” ori. cunoaşterea nefiind infailibilă. ca şi ştiinţele socio-umane în general. Principalele surse ale deformării reprezentărilor despre realitatea socială sunt: insuficienţa datelor. nu există nici o garanţie că teoriile sau doctrinele elaborate vor atinge.D. impunându-se o atentă identificare a lor. felul lor de a reacţiona). ci necesită interpretare. politologia se confruntă cu dificultăţi mai mari în încercarea de a stabili adevărul. dimpotrivă. ca de altfel în toate domeniile cunoaşterii umane. comparativ cu ştiinţele exacte (matematice sau logice) dar şi comparativ cu ştiinţele naturii sau cele tehnice. Particularităţile sferei politice complică în ştiinţele social-politice problema adevărului şi a obiectivităţii. şi din acest motiv politologia se confruntă cu o carenţă cronică de informaţii utile. 11 . eroarea rămâne totdeauna posibilă. există aspiraţia către o prezentare obiectivă a realităţii şi către adevăr. ştiinţele politice. atitudinile oamenilor. absenţa informaţiilor despre numeroase fapte relevante (mai ales privind interesele specifice. la fel ca şi în alte domenii. sunt ştiinţe ale interpretării şi deci supuse dificultăţilor şi riscurilor acesteia. obiectivitatea şi adevărul. un act politic poate fi descris şi explicat într-un fel sau altul. Există numeroase surse de eroare sau deformare ce pot afecta rezultatele politologiei. preferinţele. Dar.

unor imagini deformate despre realitatea socială. aproape imposibil de generalizat. „inginereşti”. deoarece acestea sunt diverse. de la ele. aflate uneori. Termenul are sens peiorativ. axiologici. de la grupuri sociale (sau de vârstă) diverse. din zone geografice diferite. teoriile politice nu sunt doar teorii abstracte. datorită unor idei preconcepute. ideologia este definită. se aşteaptă şi soluţii practice. sporadice. analizarea şi multitudine diversă de factori antropologici. de la persoane diferite. ca un proces de distorsiune. Asupra naturii ideologiei s-au elaborat mai multe ipoteze explicative. Termenul ideologie desemnează un sistem de idei şi de idealuri transformate în credinţe. religioşi. biologici. aşa se explică de ce ideologiile sunt cele care au putere mobilizatoare. într-un contrast marcat. singulare. ci „crezute”. unei iluzii care protejează un statut social cu privilegii şi nedreptăţi. în special. Este asimilată unei minciuni sociale. din situaţii istorice diferite etc. Pentru Marx şi marxism orice ideologie ar fi o interpretare partizană a situaţiei sociale. disimulare prin care se ascunde poziţia de clasă (grup). ignorarea sistematică a unor fapte relevante. economici. Marxiştii au numit ideologia „falsă conştiinţă”. psihologici. complexitatea datelor relevante. morali. Aceste idei transformate în credinţe sunt idei fixe. În conformitate cu teoria elaborată de Marx la mijlocul secolului al XIX-lea. fenomenele politice depind de o ideologici. cu atât mai mult politologul nu poate totdeauna depista originile unei conduite: oamenii acţionează uneori fără temeiuri solide sau atribuie alte explicaţii decât cele reale propriilor fapte. obiect de cult şi nu de reflecţie.- imposibilitatea explicării exacte a unor fapte. 12 . caracterul contradictoriu al datelor relevante provenite din domenii diferite. dificultatea de a deduce legi sau chiar simple regularităţi. ceea ce nu se dovedeşte totdeauna posibil. compatibilizarea tuturor acestor influenţe într-un întreg explicativ este o sarcină de maximă dificultate. din faptele sociale este maximă. ideologia ar constitui o reprezentare deformată a realităţii sociale. Această transformare presupune ca ideile să nu mai fie gândite. iar detectarea. în multe cazuri nici agenţii acţiunii nu pot explica de ce au acţionat aşa cum au acţionat.

reprezentată ideologic ca act liber. Orice autoritate implică o cerinţă de legitimitate care depăşeşte ceea ce pot oferi membrii săi în termeni de credinţă. În acest sens. ci de dezavantaj poziţional. adică valabile pentru toţi. ideologia apare ca sistem de neadevăruri utile unui grup social. asupra banilor etc. deoarece muncitorul (lipsit de resurse) este obligat să-şi vândă munca (să se angajeze). Astfel. sunt incapabili să se confrunte direct cu adevărul. există recurgerea la retorica discursului public într-un scop de persuasiune. Ideile clasei dominante devin idei dominante luând forma unor idei universale. Pentru Marx. există o revendicare de legitimitate. deoarece. ca sistem de „mituri” sociale cu funcţii de justificare. iar poziţia sa nu este de egalitate. ideologia realizează o imagine răsturnată a realităţii. tentativa de justificare se asociază fenomenului însuşi de dominaţie . Max Weber a arătat că orice grup social dezvoltat atinge în mod necesar un punct în care se produce o distincţie între guvernanţi şi guvernaţi. Acest raport asimetric reclamă o retorică a persuasiunii.). Putem sistematiza următoarele accepţii şi funcţii ale ideologiei. conform interpretării marxiste. Pentru gânditorii francezi era o analiză a formării ideilor de către spiritul uman. ca justificatoare şi nu falsificatoare sau parazitară. şi acolo unde există o revendicare de legitimitate. Mai târziu. autoapărare. Napoleon i-a acuzat că reprezintă pentru ordinea socială o ameninţare. Din acest punct de vedere. Ea devine procedeul prin care procesul vieţii reale este falsificat de reprezentarea imaginară pe care şi-o fac oamenii asupra aceluiaşi proces. Exemplul preferat al marxismului este situaţia de pe piaţa forţei de muncă (vânzarea de către muncitor a muncii sale către capitalist).iar Nietzsche a dezvoltat ideea că oamenii au nevoie de falsuri pentru a putea trăi. 13 . ideologia este legitimare şi nu disimulare. social-democraţii consideră ideologia opusă ştiinţei. în marea lor majoritate. Unde există putere. promovare etc. Interesele particulare ale claselor sunt prezentate ca interese universale.  Ideologia ca distorsiune-disimulare. bazat pe egalitatea cumpărător-vânzător şi pe intangibilitatea proprietăţii (asupra muncii.  Ideologia apare. ar fi vorba de o reprezentare deformată. în alte interpretări. Orice dominaţie vrea să se justifice şi o face recurgând la noţiuni capabile să treacă drept universale. el a instaurat semnificaţia peiorativă a termenului. fie şi numai pentru a limita folosirea forţei în impunerea ordinei. deci nu este liber.

a mass-media şi a nespecialiştilor. 14 . nesusceptibil de corecţii. Ideologia are rolul de a difuza convingerea că evenimentele fondatoare sunt constitutive pentru memoria socială. Unirea de la 1 Decembrie 1918 etc. Avem în vedere ceremoniile comemorative graţie cărora comunitatea actualizează evenimentele pe care le consideră fondatoare ale propriei identităţi: structura simbolică a memoriei sociale. Nu există teorie absolut obiectivă. teoreticieni. pe constatări neutre. Dar valabilitatea relativă a interpretărilor politologice nu anulează diferenţa dintre ele şi ideologii. orice teorie politologică include o doză de subiectivitate. Descrierea realităţii sociale nu este absolut imparţială. Drept rezultat. neinterpretate. după cum ideologiile cuprind şi elemente teoretice. şi prin ea. Opoziţia dintre politologie şi ideologie nu este însă radicală şi absolută. dobândeşte consistenţă şi permanentă graţie imaginii de sine stabile şi durabile. ci mai curând graduală. Ca atare. Nu există societate lipsită de o raportare la evenimente inaugurale: mit. Această imagine stabilă şi durabilă exprimă nivelul cel mai profund al fenomenului ideologic. având o valoare practică. Ideologiile rămân totuşi distincte de teoriile politologice. ireproşabilă. Actul fondator este retrăit şi reactualizat prin intermediul unor interpretări şi evenimentul fondator se prezintă ideologic conştiinţei grupului. Ideologia serveşte de releu pentru memoria colectivă pentru ca valoarea inaugurală a evenimentelor fondatoare să devină obiectul credinţei întregului grup. în timp ce primele fac obiectul preocupării politicienilor. Trebuie să ne identificăm cu evenimentele care nu mai sunt amintirea directă a cuiva. Dificultatea de a distinge între teoria politică şi ideologie provine în primul rând din faptul că nu numai ideologia. Teoriile politice conţin şi elemente sau aspecte ideologice. bazată exclusiv pe fapte reale. Orice grup durează. cele din urmă constituie obiectul de lucru pentru specialişti. neprelucrate. pe care şi-o dă. dar şi orice teorie presupune o interpretare. nici o teorie politică nu constituie un adevăr absolut definitiv. Ideologia ca integrare. Căderea Bastiliei. de interpretare sau de construcţie imaginativă. gânditori. pentru identitatea comunităţii.

Bucureşti. Eseuri de hermeneutică. conceptual-analitică. pg. Bucureşti. sistemică. Analizaţi câteva surse ale deformării în analiza şi caracterizarea unor fapte politice 3. 1958. Ed. previziuni.REZUMAT:  Caracterul pluridimensional al fenomenului politic  Unitatea între explicaţie.275-286 2. K. încercaţi să schiţaţi elementele diferenţiatoare între utopie şi ideologie BIBLIOGRAFIE: 1. Paul Ricoer. 1995. Humanitas. pg. Engels. diagnoze. Marx şi F. Ideologia germană în Opere. Politică. economistă AUTOEVALUARE: 2. reglementări  Analiză abstract-speculativă. descriptivă. 45-51  Timp: 2 ore 15 . vol III.

IDEILE POLITICE ALE LUMII POLITICE MODERNE ŞI CONTEMPORANE. ORGANIZARE. PROBLEME ALE GÂNDIRII POLITICE MODERNE. Introducere Urmărirea apariţiei şi evoluţiei ideilor politice din antichitate şi până în epoca modernă este necesară în structura cursului pentru a puncta principalele achiziţii ale gândirii politice. AUTORITATE ŞI SUVERANITATE ÎN ANTICHITATE ŞI EVUL MEDIU B. POLITICĂ ŞI INTERESE Obiective: Studentul va dobândi: semnificaţie precisă a ideilor vehiculate în discursul politic viziune critică asupra unora din ideile care au dominat gândirea politică abilitatea de a examina critic ideile şi sloganurile politice deprinderea de a confrunta ideile politice cu realităţile politice 16 . CONDUCERE. Cuprins A. EVOLUŢIA IDEILOR POLITICE.2. POLITICĂ ŞI DREPTATE C.

Platon considera că cetatea trebuie organizată în trei grupuri sociale care îşi aduc fiecare contribuţia la menţinerea cetăţii (unii conduc. comercianţi. de a domina. Monarhul trebuie să conducă (guverneze) ţara aşa cum Dumnezeu conduce lumea.A. Politicul este înţeles ca fiind domeniul problemelor referitoare la cine şi cum trebuie să conducă o cetate. şi nu de a fi dominat). oameni tirania sau dictatura – în care conducerea sau puterea aparţin unui singur categorii sociale privilegiate. drept de a decide.ORGANIZARE. unei democraţia – în care puterea aparţine poporului. regele are autoritatea pe pământ. Ei ştiu cel mai bine ce trebuie făcut. agricultori. Această interpretare apare încă de la Platon şi generează alte două întrebări: cum trebuie organizată viaţa publică (comunitară). Apar acum noţiunile de autoritate (deţinere a puterii. - liberi care aveau drepturi politice. anticii răspundeau stabilind rolul fiecărui grup social (sclavi. meşteşugari. aşa cum Dumnezeu o are 17 . alţii asigură ordinea iar celălalt grup asigură cele necesare existenţei). ce este bine pentru comunitate. Tot acum se conturează şi distincţia fundamentală între mai multe tipuri de conducere sau putere: om. În Evul Mediu. Ele sunt de origine religioasă. aristocraţia sau oligarhia – în care conducerea aparţine unei elite. înţelepţi). La cea de-a doua întrebare Platon răspunde considerând că înţelepţii trebuie să conducă datorită cunoaşterii pe care o posedă şi datorită raţiunii lor. stăpâni de sclavi. Intuiţia cea mai veche sugera că politica este sfera organizării şi a conducerii unei comunităţi. Astfel. şi cine trebuie să conducă? La prima întrebare. CONDUCERE. precum şi la modul în care trebuie organizată societatea. domină o viziune monarhistă fondată pe gândirea creştină. de a conduce) şi suveranitate (calitatea de a fi stăpân şi nu stăpânit. militari. adică cetăţenilor. AUTORITATE ŞI SUVERANITATE ÎN ANTICHITATE ŞI EVUL MEDIU Ideile referitoare la actul politic şi natura puterii îşi fac apariţia încă din antichitate.

Astfel o dată cu Marsilio da Padova suveranitatea aparţine poporului. regele însuşi trebuie să accepte prevederile constituţionale. ce devine dominantă acum în politică. Tot în Evul Mediu târziu apare întrebarea esenţială: autoritatea (puterea) este nelimitată sau limitată? Poate regele sau aristocraţia face orice? Puterea lor este arbitrară? Răspunsul va fi negativ: Dumnezeu a dat şi oamenilor simpli anumite drepturi şi libertăţi (naturale). adică anumite reguli care limitează puterea. apare ideea constituţionalismului: puterea este limitată printr-o lege fundamentală: Constituţia. adică a îndreptăţirii conducerii – ca problemă centrală a politicii moderne. dobândind un caracter laic. dar şi autoritatea să respecte o lege fundamentală (Constituţia). încă din secolul al XIII-lea. ideile de autoritate şi suveranitate sunt dezgolite de originea şi tenta lor religioasă. Autoritatea are anumite drepturi (de decizie. Tot acum apare şi problema legitimităţii puterii. şi regele dă seamă în faţa cuiva (în faţa lui Dumnezeu). de a stăpâni şi guverna) dar nu orice drept. conform căreia oamenii trebuie să trăiască pe bază de reguli. de altfel. Absolutismul monarhic este respins. după cum şi aristocraţii dau seamă în faţa regelui. şi ce nu are dreptul de a face autoritatea. privit ca „trimis” al lui Dumnezeu pe pământ) şi el este suveran în ţară tot aşa cum este Dumnezeu în lume. Problema vrea să stabilească ce are dreptul de a face. Cetăţenii trebuie să respecte legile. În Anglia. Câteva secole mai târziu. În Evul Mediu târziu apar noi idei referitoare la autoritate şi suveranitate. iar încălcarea lor de către putere se pedepseşte. Apare astfel o problemă centrală în gândirea politică: a limitelor puterii sau autorităţii.în cer (monarhul este. iar politica apare tot mai mult ca activitate de elaborare şi aplicare a unor reguli privind viaţa publică. Ideea că şi autoritatea trebuie să respecte anumite reguli sau norme întăreşte viziunea. Cine şi când este îndreptăţit să exercite puterea (autoritatea)? 18 . iar monarhia trebuie să fie constituţională – să respecte Constituţia. nobilimea sileşte regele să admită limitarea puterii sale (prin actul Magna Charta Libertatum).

Nietzsche va teoretiza acest aspect. sunt de fapt. normale. că orice om şi orice popor are un instinct înnăscut de a subjuga. se poate pleca de la premisa că puterea înseamnă capacitate de a realiza ceea ce vrei. Poporul este suveran. La rândul lor. Ei primesc o delegaţie temporară de a guverna în numele şi în interesul majorităţii. ea constând în capacitatea de a organiza şi conduce în vederea atingerii Binelui general. egoismul neînfrânat. domina. ei îşi pierd legitimitatea. simplă retorică. Dar. POLITICĂ ŞI DREPTATE Cu dezvoltarea spiritului democratic în epoca modernă se întăreşte şi mai mult convingerea că suveranitatea aparţine de drept nu regelui sau unei elite. de a face presiuni. tot acum apare şi convingerea că puterea politică este de fapt altceva. Egoismul. Ideile general admise despre egalitate. a supremaţiei forţei. Rezultă că puterea nu mai este aici mijloc de realizare a 19 . de a elimina obstacolele şi opoziţiile. această capacitate presupune însă posibilitatea de a influenţa pe alţii. Nu domneşte regula democratică. ci arbitrarul voinţei oarbe. autoritatea este delegată să conducă doar în numele acestei voinţe generale suverane.IDEILE POLITICE ALE LUMII POLITICE MODERNE ŞI CONTEMPORANE. forţă brută. prin comiterea unui abuz de putere. ca naturale şi deci. Dacă încalcă acest mandat. ci majorităţii sau. anume capacitate de constrângere. stăpâni. se află realitatea brutală a setei de putere. democraţie. o permanentă nevoie de supremaţie etc. suveranitatea voinţei populare. crede Nietzsche. ambiţia de a impune. în general naţiunii. abuzul de putere. Puterea ar echivala cu o capacitate de a oferi şi ameninţa. simplă mască.B. aceste forme de acţiune presupun capacitatea de a stimula pozitiv pe cei care răspund afirmativ şi a descuraja pe cei care răspund negativ. în spatele lor. cuceri. „voinţa generală” (Rousseau) este suverană. violenţe apar ca inerente vieţii. afirmând că orice fiinţă vie are sădit în ea impulsul de a-şi amplifica puterea şi de a domina pe altele. De aici rezultă că natura puterii este aceea de emanaţie a unei voinţe colective de instrument al Binelui general. a dominaţiei. Conducătorii sunt aleşi pentru a conduce în numele poporului. dorinţa de a stăpâni. În cristalizarea acestei viziuni.

Astfel. care admiţând existenţa unor reguli şi norme politice consideră că există totdeauna cazuri excepţionale (stări de urgenţă. oamenii urmăresc puterea pentru ea însăşi. Se degajă concluzia că. ci acela care decide asupra acestor cazuri excepţionale. Se spune adesea că a fi la putere. interpretabil. rămân adesea aspecte interpretabile.Binelui general. a manevra puterea după bunul plac. decide. ignora şi încălca reglementarea (norma. Imprevizibilitatea 20 . deţinătorul puterii. Spre exemplu. situaţii de necesitate) în care decizia nu se mai ia democratic. adică încălcarea regulilor stabilite. două mandate înseamnă opt ani sau două alegeri succesive?  Abuzul de putere este favorizat de limitele reglementării. al multor reguli şi chiar legi. abolirea regimului democratic prin declararea stării de urgenţă şi asumarea unor puteri dictatoriale. ca atare. de unele „goluri” existente. sau în numeroase cazuri. mai mult sau mai puţin arbitrar. justificând neglijarea acestora prin existenţa unei situaţii grave. În afara situaţiei amintite de C. Spre exemplu. adică a unor chestiuni neacoperite de lege. grupuri cu interese politice diferite vor da interpretări diferite. legea). autoritatea este reglementată (constituţional) dar instinctul permanent al puterii este de a ocoli. politicienii nu ajung la putere pentru a putea realiza un program util naţiunii. pentru promovarea unor interese speciale Trebuie văzut ce anume face posibil acest lucru. limitarea celor două mandate de preşedinte. În acest sens. ei urmăresc puterea ca atare. militare) ignoră reglementările dreptului internaţional. sub pretextul realizării unui asemenea program. de claritate. corespunzătoare obiectivelor lor (fiecare grup agreează interpretarea cea mai convenabilă pentru el). Există anumite limite de precizie. Schmitt (prezenţa cazurilor de criză excepţională) mai putem enumera şi alte cauze. în lumea modernă. în formularea legilor. politice. ci. marile puteri (economice.  Caracterul „deschis”. deţinerea ei satisface nemijlocit instinctul lor pentru supremaţie. chestiuni susceptibile de a fi soluţionate diferit în funcţie de un mod de a înţelege sau altul. care nu este decât un mijloc de acces la conducerea statului. a exercita şi chiar a abuza de ea este adevăratul ţel al omului politic. O variantă mai subtilă a viziuni autorităţii ca abuz de putere este concepţia lui Carl Schmitt. Concluzia este că suverană nu este voinţa populară. nereglementate. ci scop în sine.

dar ideea că actul politic este act de exercitare preferenţială a unei voinţe politice particulare sau de manifestare forţată a unor interese speciale nu şi-a pierdut credibilitatea. pentru toate cazurile posibile. Locke) este aceea că rolul puterii de stat este de a face dreptate. Dimpotrivă. C. au accentuat asupra ideii că legislaţia exprimă interesele unor grupuri dominante (al capitaliştilor în societatea modernă) şi că ea nu reprezintă în mod egal interesele altor grupuri (proletariatul). puterea de stat apare ca sistem complex de asigurare a dreptăţii. reguli de conduită politică. ci al unor grupuri privilegiate. drept activităţi de 21 . Nici un sistem de legi. reglementări.justiţia combate conduita deviantă (faţă de aceste legi) În secolul al XIX-lea s-a obiectat că dreptatea se face nu în interesul tuturor.legislativul face legile necesare (ce definesc dreptatea şi nedreptatea) . În consecinţă. Concepţiile socialiste şi comuniste. dinainte. nu poate prevedea norme. de a asigura dreptatea în cadrul comunităţii (nu se poate ca fiecare să-şi facă singur dreptate). publice. în special marxismul. în timp ce doctrinele recente susţin că politica este activitatea prin care diverse grupuri urmăresc satisfacerea intereselor specifice. axată pe interesul public. În doctrinele clasice politica era prezentată drept expresie a unor interese generale. va rămâne întotdeauna loc pentru interpretare. este extrem de influentă teoria că viaţa politică este modelată de acţiunea unor grupuri de presiune sau de interese speciale. a unor reguli de conduită a puterii în aceste împrejurări. POLITICĂ ŞI INTERESE Teoria că puterea politică este un instrument al intereselor de grup se opune ideii mai vechi de politică neutră. Conform acestei idei. O idee veche (ce apare clar încă la J. se consideră că puterea politică (statul) este un instrument al clasei dominante (sau „exploatatoare”) în timp ce clasa dominantă sau „exploatată” nu participă la exercitarea puterii. nu poate fi absolut complet. decizii discutabile sau arbitrare. Doctrina marxistă şi-a pierdut audienţa la sfârşitul secolului al XX-lea.împrejurărilor împiedică prevederea tuturor situaţiilor posibile şi stabilirea.executivul le aplică . Activităţile politice sunt înţelese cu precădere. Ca urmare. .

acţiunea grupurilor de presiune n-ar afecta binele general. nu este nimic negativ dacă grupuri de presiune finanţate de firmele constructoare de drumuri insistă asupra necesităţii urgente de dirijare a fondurilor publice către lucrări. iar satisfacerea celor dintâi nu conduce la promovarea adevăratelor interese publice. interesul public. Lucrurile sunt însă mult mai complicate. între adevăratele interese publice şi falsele interese publice. activitatea grupurilor de presiune este foarte dăunătoare. Exemplu: dacă repararea sistemului naţional de drumuri este o adevărată prioritate naţională (un autentic interes public). Trebuie făcută o distincţie netă. în unele cazuri. 22 . conducând la risipirea. de lobby. Nimeni nu urmăreşte. autodeterminarea. în locuri publice) în simplul interes ca respectiva comandă să fie sursă de profit pentru aceste firme. cum ar fi apărarea ţării.a. asigurarea legalităţii. în general. Astfel. el apare cel mult ca efect global al diferitelor acţiuni menite să promoveze interese private.presiune (parlamentară sau extraparlamentară. Dacă însă. Dacă aşa ar sta lucrurile. interesul public nu este promovat de nimeni. în mod exagerat de mare. cu condiţia ca fondurile să fie bine cheltuite. nu risipite sau cedate în condiţii oneroase altor firme decât celor potrivite. grupuri de presiune ale unor firme interesate insistă pentru dirijarea fondurilor către lucrări care nu sunt prioritare (montarea de ceasuri. politica grupurilor de presiune sau. politica de promovare a intereselor particulare inventează un fals interes public pentru a se putea justifica. dar rezultatul final este satisfacerea unor interese publice – realizarea unei ordini politice globale. de influenţare) îndreptate spre atingerea unor obiective proprii acestor grupuri. În politică fiecare urmăreşte. prezenţa intereselor particulare n-ar fi dăunătoare interesului public. rezolvarea unor probleme de interes general. interese particulare. statul nu desfăşoară o activitate organizată în vederea satisfacerii acestui interes. prevenirea efectelor unor cataclisme naturale ş. ci la impunerea unui pseudointeres public. deci. între priorităţi publice autentice şi priorităţi inventate de grupuri interesate. resurselor publice. deci. atât teoretic cât şi practic.

deoarece nu poate conta pe avantaje de ansamblu. dar ea nu este totdeauna uşor de făcut deoarece nu se atinge lesne consensul asupra priorităţilor publice întrucât grupurile sociale au preferinţe şi convingeri diferite cu privire la priorităţi. şi şcolile pentru elevi. politice) sau sindicate. capacitate de influenţare în interes propriu etc. iar ideea de „interes public” poate fi totdeauna interpretată în moduri diferite. transportul în comun nu este creat pentru companiile de transport sau pentru angajaţii lor. se ajunge ca politica adoptată să fie favorabilă acestor grupuri şi nu majorităţii cetăţenilor. ci pentru călători. evident. rezultate din îmbunătăţirea situaţiei ţării respective. sistemul medical este pentru pacienţi nu pentru medici. economice. Exemplu: politicile de furnizare a unor servicii publice ajung uneori să fie modelate de interesele grupurilor mici cu interese imediate în domeniu şi nu de masa cetăţenilor cărora li se adresează aceste servicii: cei ce finanţează. Un grup de oameni îşi promovează cu atât mai bine interesele cu cât este mai redus numeric şi mai bine motivat de posibilitatea obţinerii unor avantaje speciale. Constatăm că în statele moderne există de regulă o „majoritate tăcută” (relativ pasivă) şi grupuri mai mici foarte active.Distincţia între rezultate benefice şi rezultate nocive. Aceste grupuri au organizarea. Ele pot fi grupuri de presiune ale elitelor (financiare. pacienţilor şi 23 . Dar. Ar trebui ca interesul public (al călătorilor. Numeroşi autori au pus la îndoială ideea optimistă că grupurile de presiune reprezintă egal toate interesele sociale semnificative şi că rezultanta acţiunii lor reprezintă Binele general. Astfel. diversele grupuri politice active (legate de un partid ce speră să câştige puterea) au motive foarte bune de a participa intens la aceste activităţi. deoarece mizează pe avantaje speciale pe care le-ar obţine cu sprijinul partidului în cauză dacă acesta ajunge la putere: funcţii de conducere. marea masă a alegătorilor nu are motive foarte puternice de a participa intens la viaţa politică sau chiar la vot. contrare interesului public prioritar ale acţiunii intereselor private este deci vitală. grupuri ale massmedia sau grupuri profesionale etc. facilităţi. nu pentru profesori. sprijin financiar sau politic. în schimb. organizează şi asigură aceste servicii sunt mai influenţi decât cei ce trebuie să beneficieze de ele. influenţa şi resursele necesare pentru a contribui efectiv la cursul evenimentelor politice. Aceste grupuri relativ mici pot obţine succese pe care marea masă a cetăţenilor nu le pot obţine.

insuficienţa resurselor (printre resurse fiind incluse nu numai resursele materiale. Din perspectiva acestei viziuni. . ci şi alţi gânditori şi politicieni au afirmat că politica nu este decât organizarea sistematică a urii. deci. Adepţii ideii sociabilităţii înnăscute a oamenilor tind să vadă societatea nu ca un teren de conflict. prin simpla acţiune interesată a grupurilor de presiune. care îi fac să se comporte între ei „ca fiarele” („omul este lup pentru om” spune Th. totuşi primează de cele mai multe ori. ci şi cele politice – funcţii de conducere. duşmăniei dintre grupuri ca substanţă a politicii nu este specifică doar marxismului. privilegii etc. O variantă a teoriei că politica este activitatea prin care grupurile îşi promovează interesele este teoria marxistă a luptei de clasă. ci ca un organism armonios (Aristotel).egoismul şi răutatea oamenilor. ea nu se rezolvă automat. nu să poarte permanent conflicte. există şi consens (parţial) dar şi 24 . . care necesită permanente eforturi. dar adesea se duce şi o luptă permanentă de interese.voinţa de putere şi de dominaţie sădită în om (Nietzsche) Pe de altă parte. S-au oferit mai multe explicaţii acestei prezentări a politicii: . naturale. şi aceasta conduce la un permanent „război al tuturor împotriva tuturor”). Ideea adversităţii. sociale. al căutării celor mai bune aranjamente pentru conlucrarea membrilor societăţii. politica nu este domeniul confruntării. Cea mai realistă concluzie ar fi. trebuie menţionat că au existat şi numeroşi autori care au susţinut că oamenii sunt „fraţi” şi deci. duşmănia dintre clase este inevitabilă. aşa cum nici problemele economice de interes global nu se rezolvă automat prin simpla acţiune egoistă a fiecărui agent economic. aceea că politicul este un domeniu ambiguu sau eclectic: pe terenul său se realizează uneori cooperarea şi conlucrarea dintre cetăţeni. care susţine că viaţa politică nu reprezintă altceva decât permanentul conflict între clase sociale cu interese opuse.elevilor) să primeze. Hobbes. dat fiind faptul că există totdeauna o clasă exploatatoare şi una sau mai multe exploatate. ci al cooperării interumane. Problema concilierii intereselor de grup cu interesul public rămâne o problemă serioasă. dificilă. interesele furnizorilor acestor servicii. ale cărui „organe” aflate în conlucrare sunt oamenii. Conform acestei viziuni. financiare. sunt meniţi să coopereze şi să se ajute între ei.

într-ajutorare dar şi competiţie necruţătoare. 2008. Iaşi. Ideile politice ale secolului XX. Conturaţi scopul activităţii politice în gândirea antică. 2001.132-139  Timp: 2 ore 25 . pg. Chantal Millon – Delsol. Polirom. dar şi efort de dominare. Analizaţi câteva idei din gândirea politică reinterpretate (criticate) de către gândirea politică contemporană.conflict. armonizare. 2. REZUMAT:  Constituţionalismul şi reconsiderarea ideii de politică  Limitarea puterii şi autorităţii  Grupurile de presiune şi rolul lor AUTOEVALUARE: 1. de impunere. Polirom. Olivier Nay. BIBLIOGRAFIE: 1. Politica este şi coordonare. Iaşi. pg. Istoria ideilor politice. solidaritate.186-193 2. de exercitare a forţei.

LIMITELE PUTERII POLITICE Obiective Studentul trebuie să: gândească constant că problemele politice nu sunt soluţionate.3. se impune surprinderea caracterelor specifice ale problemelor politice. PUTEREA POLITICĂ H.ACTUL POLITIC ŞI SCOPURILE POLITICII Introducere Activitatea politică are ca finalitate rezolvarea problemelor politice. ci doar reglementate facă distincţie între probleme publice şi probleme politice conştientizeze că nu există un model unic de viaţă omenească ştie că nu este important cine să conducă ci cum putem preveni abuzul de putere 26 . Întrucât nu orice problemă publică are un caracter politic. PRINCIPIILE POLITICE G. SPECIFICUL PROBLEMELOR POLITICE F. Cuprins E.

În asemenea domenii politice nu intervine decât accidental. conciliind interesele şi scopurile pietonilor şi conducătorilor auto. Reglementarea este o decizie care intervine prin orice fel de mijloc în legătură cu tot ceea ce generează problema politică. ea poate fi reglementată. pentru că interese de grup diferite pledează pentru soluţii diferite. Trebuie specificat că nu orice problemă de interes public are caracter politic. Cum concilierea acestora este rareori neproblematică. Un alt aspect semnificativ în acest sens este legat de omniprezenţa unei diversităţi de scopuri şi valori. cu acela al unei deteriorări a ordinii sociale şi cu acela al abandonării idealurilor maximale de egalitate. „organizatoric”. traficul rutier) au exclusiv caracter tehnic: aici reglementările sunt menite să soluţioneze în manieră tehnică dificultăţile existente. Cum grupuri sociale diferite apreciază diferit acest preţ (unele îl consideră prea mare. renunţări) care îi afectează pe membrii societăţii. acolo unde sunt posibile soluţii pur tehnice „inginereşti”. Problemele de acest tip nu vor putea fi niciodată rezolvate „tehnic”. este caracterizată prin faptul că nici un răspuns nu satisface datele problemei aşa cum sunt puse. Vor fi necesare mereu acte politice 27 . Unele probleme (spre exemplu. O problemă politică nu este soluţionată.A. altele acceptabil) vor exista inevitabil nemulţumiri şi proteste. nu apare nici o confruntare politică. rareori sau niciodată integral compatibile. la fel de favorabile tuturor. reglementarea dificultăţilor depinde de opţiuni complexe şi decizii dureroase (sacrificii. prin acord general sau prin reglementări neutre. confruntări. Exemplu: instaurarea unui climat de libertate şi toleranţă se face de obicei cu preţul renunţării la ambiţia de a pedepsi toate vinovăţiile.SPECIFICUL PROBLEMELOR POLITICE Cel mai adecvat răspuns la întrebarea: ”Ce este actul politic?” este următorul: actul politic este un efort de rezolvare a problemelor politice. mai multe valori. s-a afirmat că politica vizează numai activitatea de rezolvare a unor probleme iniţial insolubile. a căror satisfacere nu este posibilă pe căi pur „tehnice” administrative. Specificul problemelor politice nu se evidenţiază doar în existenţa unor interese diferite sau opuse. De aceea. care nu au o soluţie unanim acceptată. Oamenii urmăresc totdeauna mai multe ţeluri. O problemă politică.

nici o viaţă umană nu poate fi perfectă. ci din alegerile sau acţiunile omeneşti şi la care este posibil să se dea mai multe răspunsuri. rezultatul poate fi nedrept pentru generaţiile prezente). în timp ce alţi cetăţeni. Astfel. vor exista 28 . O situaţie politică. care dau prioritate cerinţelor libertăţii. căci asigurarea securităţii implică existenţa unor instituţii puternice.(dezbateri. Politica este activitatea de a răspunde la stări de lucruri deja cunoscute a fi produsul unor alegeri. care îi pot împinge în direcţii diferite sau chiar opuse: . precum şi a diversităţii şi complexităţii vieţii social-politice face să nu existe un unic model de viaţă omenească. Aşa cum subliniază politologii contemporani. putem spune că politica este o activitate practică menită să răspundă unor situaţii de un anumit fel: situaţiile politice. căci acţiunile de restabilire a dreptăţii pot conduce la conflict) . Pentru că nevoile omeneşti sunt contradictorii. situaţia politică poate fi caracterizată ca o situaţie contingentă la care este aşteptat ca guvernul sau conducătorul (şi nu o persoană particulară) să răspundă. În al doilea rând. o situaţie politică este o situaţie „publică” şi nu una privată. cu multă autoritate. poate fi caracterizată ca o stare de lucruri recunoscută a fi luat naştere nu dintr-o necesitate naturală. Chiar şi urmărirea aceleiaşi valori poate genera contradicţii (când dreptatea cere să fie făcute restituiri pentru repararea nedreptăţilor făcute unor comunităţi în trecut. confruntări) pentru găsirea unei soluţii iar aceasta nu va fi decât uneori general acceptată: oamenii care dau prioritate ordinii sociale şi securităţii publice vor milita mereu pentru limitarea libertăţii. se vor opune acestei limitări. Dificultăţile specifice politicii nu au caracter accidental sau trecător. Ea aparţine domeniului public şi ceea ce aparţine domeniului „public” este ceea ce crede că ar trebui să facă obiectul luării la cunoştinţă de către un guvern sau un conducător. Existenţa unor astfel de contradicţii.au nevoie de pace.au nevoie de securitate şi de libertate (cele două pot fi în contradicţie. care pot restrânge sfera libertăţii de grup sau individuale. dar şi de dreptate (cele două pot fi în tensiune. aceste dificultăţi sunt legate de natura umană şi de specificul societăţii omeneşti. Oamenii au nevoi diverse. Ca urmare. Sintetizând. controverse.

parţial) asupra intereselor politice prioritare. Oamenii aderă la mai multe principii. Principiile nu sunt decât rareori acceptate unanim. adică de a realiza un compromis care să conducă la un acord (fie şi temporar. ale căror cerinţe pot uneori să se contrazică. Oameni diferiţi vor alege (conform priorităţilor lor) modele diferite. părtinire. Orice politică va fi deci numai parţial satisfăcătoare. Ca atare. în consecinţă. Dar şi modelele de libertate şi principiile pe baza cărora sunt dezbătute drepturile omului sunt diferite: oameni diferiţi. 2. nedreptăţi. resursele către aceste priorităţi. problemele politice a căror rezolvare depinde de aplicarea anumitor principii pot fi greu soluţionabile sau chiar insolubile. necesare exceptarea de la urmarea fidelă a unor principii. Caracterul insolubil al problemelor politice ce apar astfel rămâne în vigoare. acceptate în comunitatea respectivă. se impune reglementarea tuturor problemelor pe baza unor principii generale. 29 . B. cu avantaje şi dezavantaje. iar consensul total nu va putea fi atins. precum şi de a dirija. dar toate imperfecte. deoarece absenţa principiilor conduce la decizii arbitrare. cu nevoi şi priorităţi diferite.totdeauna diferite modele de viaţă umană. 3. va presupune şi sacrificii. De aceea. rolul politicii va fi tocmai acela de a găsi un fel de soluţie la o problemă fără soluţie. relativ. pentru care nu s-au conceput şi aprobat principiile reglementative necesare. 4. Există dificultăţi de aplicare consecventă a principiilor întrucât complexitatea situaţiilor politice face deseori. Politicienii moderni (mai ales cei liberali au crezut mult timp că aceste dificultăţii pot fi depăşite prin maximizarea libertăţii sau prin respectarea drepturilor omului. Dar desfăşurarea vieţii politice pe baza principiilor se loveşte de numeroase dificultăţi: 1. le interpretează diferit. Permanent apar probleme noi. PRINCIPIILE POLITICE Un alt element de dificultate tipic politicii este legat de principii. Pentru evitarea arbitrarului.

alţii văd elitele drept deţinătoare ale anumitor roluri sociale. Pluraliştii consideră că. de o artă. al puterii de stat. familiilor sau claselor sociale. Grupurile influenţează 30 . găsirea unei anumite soluţii (măcar favorabilă majorităţii sau parţială) prin stabilirea priorităţilor celor mai rezonabile (în lumina acestei diversităţi de opţiuni) şi. Dezbaterea postbelică asupra naturii puterii politice a scos în evidenţă trei perspective diferite.Decurge de aici o nouă viziune despre politică: rolul actului politic. A. folosirea optimă a resurselor. Această viziune este fundamentul vechii idei (de origine conservatoare) după care „politica este arta compromisului”. Nu se poate studia politica fără înţelegerea naturii puterii. identificarea pe această cale a intereselor publice prioritare (ce rezultă din concilierea celor particulare) şi organizarea vieţii sociale în direcţia satisfacerii acestor priorităţi. unii cred că acestea sunt întemeiate în mare parte. că problemele apar ca insolubile. Dat fiind faptul că există totdeauna interese diferite. Politologii contemporani subliniază că a vorbi de politică înseamnă a vorbi despre putere în societate. Elitiştii consideră că doar câţiva oameni domină politica. În reglementarea problemelor politice nu se pot aplica totdeauna tehnici algoritmice – soluţia optimă este produsul intuiţiei (judecăţii competente şi chibzuite) şi al compromisului (între priorităţi şi opţiuni). în jurul personalităţilor. deşi este adevărat că un număr relativ mic de oameni deţin poziţii cheie în luarea deciziilor. este concilierea intereselor diferite ale diverselor grupuri sociale. PUTEREA POLITICĂ. a priorităţilor raţionale). sau. În ceea ce priveşte configuraţia elitelor. în particular. arta politică constă în concilierea acestor interese. priorităţi opuse şi resurse limitate. Este vorba. B. deoarece în acest domeniu nu există algoritmi (metode pur tehnice de stabilire exactă în timp finit. C. aceasta constituind textura politicii şi a societăţii ca atare. sunt puternici şi guvernează conform propriilor lor interese. în consecinţă. aceştia sunt influenţaţi de un umăr mare de alţi oameni prin intermediul fenomenelor de grup.

asistenţa financiară schimbă structura motivaţională a oamenilor. Dar trebuie să avem în vedere că puterea asupra cuiva implică puterea de a face ceva. asigurându-se astfel că elitele ce guvernează nu vor face întotdeauna ceea ce vor. A avea putere asupra altora este o relaţie complexă. pot fi descrise drept putere concretă şi putere socială. Mulţi nu au văzut aceasta şi mai degrabă au considerat puterea unui actor asupra altuia drept utilizarea importantă a puterii. ori crescând sau micşorând beneficiile unei acţiuni. fapt ce poate fi în interesul altora sau poate fi împotriva lor. Puterea de a face ceva şi puterea asupra cuiva. A treia categorie consideră puterea un fenomen controversat şi în mare parte neempiric. Se vor încuraja anumite acţiuni şi se vor descuraja altele. a doua implicând în mod necesar o relaţie între cel puţin doi actori. Cei de dreapta consideră că prea multe beneficii sociale 31 . Puterea concretă desemnează capacitatea unui actor de a produce sau de a ajuta la producerea unor rezultate. Spre exemplu. crescând sau micşorând costurile unei acţiuni. Putem opera aceste modificări pentru a obţine ceea ce dorim. Pentru aceştia este lipsită de sens încercarea de a studia puterea din punct de vedere empiric şi aprecierile critice referitoare la poziţiile rivale asupra structurii de putere. Puterea socială desemnează capacitatea unui actor de a schimba în mod deliberat structura motivaţională a altui actor sau a altor actori de a produce sau de a ajuta la producerea unor rezultate. prima fiind puterea de a produce rezultate. Modificarea structurilor motivaţionale ale altora poate fi dăunătoare sau benefică. Unii actori au putere asupra altora în măsura în care pot manipula structura motivaţională a altora. Există două concepte ale puterii: a) puterea de a face şi b) puterea asupra Prima poate fi considerată drept întrebuinţarea de bază a fenomenului „putere”.deciziile politice prin determinarea consecinţelor implicate de luarea deciziilor cheie. C.

de a respecta constituţia şi legile ţării respective. Dacă politica este o chestiune de interese şi există factori care favorizează evitarea regulilor admise. Legitimitatea este un principiu de justificare a puterii. Egalitatea legitim = limitat are la bază 32 . tinzând spre abuz. Astfel. urmează că abuzul de putere nu este o excepţie rară. În legătură cu puterea se ridică şi problema legitimităţii. Legitimitatea puterii politice se referă la faptul că aceasta este recunoscută de membrii comunităţii ca putere. LIMITELE PUTERII POLITICE. D. În condiţiile actuale. Membrii societăţii recunosc anumitor persoane dreptul de a da ordine şi directive altora. dimpotrivă. dictatorii se sprijină pe mulţi alţi oameni – armata lor. Toţi aceştia pot conspira şi îl pot înlătura de la putere. Fundamentul legitimităţii unei puteri politice constă în faptul că aceasta este conformă cu schema de legitimitate definită de valorile şi normele colectivităţii în care se exercită şi că există un consens în interiorul societăţii asupra acestora. Toată puterea politică este o formă a puterii reciproce sau negociate. Dictatorul oferă celorlalţi motivaţii pozitive sau negative în scopul de a le câştiga suportul şi de a le opri competiţia. problema centrală a politicii nu este cine trebuie să conducă (oricine va conduce va fi tentat să abuzeze). Puterea socială depinde întotdeauna de o coaliţie de interese mutuale sau aliate. O cârmuire este legitimă numai dacă este limitată în chip real. legitimitatea politică se referă la acordul de a respecta anumite reguli. politicianul trece aproape fatal dincolo de regulile recunoscute.încurajează indolenţa. Dată fiind inevitabilitatea impulsului către abuz. ci mai curând ceva aproape inevitabil: în urmărirea propriilor interese. exprimând conştiinţa celor care deţin puterea că au dreptul de a conduce. ci cum poate fi limitată puterea şi deci prevenit abuzul. acceptarea acestui drept de către cei ce sunt conduşi. Lordul Acton a afirmat că limitarea este esenţială pentru autoritate. consideră că asistenţa dă oamenilor posibilitatea să facă faţă circumstanţelor copleşitoare şi să joace un rol cât mai activ în societate. cei de stânga. cabinetul lor etc. poliţia lor secretă. Orice actor este puternic datorită resurselor pe care le aduce în negocierea cu alţi actori. precum şi recunoaşterea. Dictatorii supravieţuiesc formând coaliţii cu alţii şi oprind formarea coaliţiilor rivale.

al criticii. ale unor lideri etc. de jocuri de afirmare şi promovare a acestora. (instituţii cum sunt cele ale mass-media.). al asociaţiilor . indiferent de scopurile ei. pe termen lung poate deveni o forţă malefică. diviziunea puterilor (legislativă-executivă-judecătorească) şi supravegherea lor reciprocă. de opinii şi preferinţe. În concordanţă cu aceste principii se cristalizează concluzia că puterea politică trebuie să fie totdeauna dispersată şi nu concentrată. puterea nu se limitează numai prin restrângerea mandatelor politice (ale unui partid. chiar dacă momentan apare ca „bună”. O. negocierea soluţiilor. dispersarea puterii între cei ce exercită temporar puterea şi cei ce o critică sau contestă (admiterea contestării politice.N.constatarea omniprezenţei abuzului de putere şi dependenţa completă a libertăţii de limitarea puterii. În acest sens. Într-o altă formulare putem spune că societatea trebuie să fie pluralistă şi nu monolitică. trebuie totdeauna limitată. organizaţiile cetăţeneşti.N. dispersarea puterii prin admiterea unor instituţii care supraveghează exercitarea puterii. Deoarece tendinţa puterii este amplificarea chiar dacă temporar ea acţionează benefic. ci existenţa unei diversităţi de forţe politice active. ci prin numeroase mijloace: cetăţeneşti). adaptarea lor conform intereselor exprimate şi promovate de diverse grupuri. De aici decurg principalele trăsături ale democraţiei moderne: constituţionalismul. fac propuneri de îmbunătăţire etc. o critică. acţionând în direcţia „justă”. al protestului popular etc. deci că trebuie să existe mai multe centre de putere (poliarhie) şi nu unul singur (hegemonie).G-urilor. compromisul. 33 dispersarea puterii între diferite instituţii şi între diferiţi lideri. amendarea permanentă a politicilor. Prin pluralism nu trebuie să înţelegem doar existenţa mai multor partide care concurează liber pentru putere. al societăţii civile. Puterea. dispersarea puterii între organe centrale şi organe locale.G-urile etc. dispersarea puterii între instituţii guvernamentale şi instituţii non- guvernamentale (rolul activ al O. precum şi a unei diversităţi de mecanisme prin care se iau decizii şi se modelează societatea. cooperarea.).

Analizaţi rolul principiilor în viaţa politică 4. Iaşi. Pluralismul politic implică faptul că ordinea socială rezultantă trebuie să fie policentrică. pluralismul politic AUTOEVALUARE: 2. limitarea mandatelor liderilor şi reprezentanţilor politici. adică emanată de la un singur centru care monopolizează decizia. pg. aceste mecanisme de limitare a puterii contravin ideii tipice stângii politice că puterea trebuie să aibă latitudinea de a face totul pentru fericirea oamenilor. Dowding. adică să emane de la mai multe centre. Toate aceste elemente sunt menite să prevină arbitrarul unor foruri sau instituţii. care presupune puterea absolută acordată guvernării pentru a realiza un presupus regim politic ideal. Polirom. În multe cazuri. pg.169-171  Timp: 2 ore 34 . Chantal Millon-Delsol. Ideile politice ale secolului XX. libertatea contestării politice etc. Credeţi că există un model unic de societate? Argumentaţi pro/contra 3. care cooperează şi negociază între ele. nerealiste. 94-98 2. 2001. 1998. K.descentralizarea. imaginea puterii limitate se opune imaginii utopice. Puterea. Bucureşti. să corijeze „defectul” concentrării puterii sau al abuzului de putere. REZUMAT:     Problema politică nu poate fi soluţionată după un algoritm prestabilit Existenţa pluralităţii de scopuri şi valori în orice societate Putere concretă şi putere socială Limitarea puterii prin disperarea ei. Du Style. Modalităţi de limitare a puterii BIBLIOGRAFIE 1. şi nu monocentrică.

AUTORITATE ŞI LEGITIMITATE C. Cuprins A. REGLEMENTARE ŞI CONSTRÂNGERE B. STATUL PRINCIPAL ELEMENT AL AUTORITĂŢII Obiective Studentul trebuie să reţină că: statul a afectat evoluţia societăţii dar nu înseamnă că el este totul în viaţa socială autoritatea este o inovaţie socială care asigură reproducerea socială statul nu trebuie considerat opus societăţii.4. ROLUL REGLEMENTĂRILOR POLITICE ŞI AL AUTORITĂŢII Introducere Viaţa oamenilor în societate urmăreşte realizarea unui înalt grad de libertate. acţiunea politică a uitat de multe ori că existenţa libertăţii nu are sens fără existenţa constrângerii. Fiind dominată de idealul libertăţii. el trebuie să pătrundă în societate şi să organizeze există diferite concepţii referitoare la natura statului 35 .

societatea nu poate exista dacă pe baza libertăţii (individuale sau colective). existenţa ei necesită şi constrângere. libertatea apare astfel ca autoguvernare: oamenii rămân liberi deoarece autoritatea care constrânge este realizată de reprezentanţii cetăţenilor. dar. ei solicită exercitarea forţei (constrângerii) care să-i protejeze. ci şi faţă de dictatura pe care grupuri mari de oameni o pot exercita asupra altora (din intoleranţă. Cu alte cuvinte libertatea oamenilor se menţine atunci când principalele constrângeri exercitate de autoritate (legile) sunt expresia voinţei cetăţenilor. şi chiar pe cel de conflict între state. oamenii solicită uneori libertatea deplină de acţiune. ură fanatică etc). să le facă dreptate etc. în alte împrejurări (când sunt în pericol sau sunt victimele unei agresiuni). se credea că autoguvernarea elimină riscul de conflict social. Ca atare. 36 . Este necesară protejarea cetăţenilor şi a minorităţilor nu numai faţă de dictatura unei persoane sau unei instituţii totalitare. În epoca modernă politica statelor dezvoltate a fost dominată de idealul libertăţii. statul.REGLEMENTARE ŞI CONSTRÂNGERE. această viziune optimistă a fost denunţată: autoguvernarea este totdeauna relativă. considerat idealul politic prin excelenţă. ele pot preveni orice conflict. Cu toate acestea. o elită care poate să acţioneze şi împotriva intereselor majorităţii sau împotriva Binelui public. Apare problema compatibilităţii cultului modern al libertăţii cu nevoia de autoritate. ci şi a exercitării autorităţii. În secolul al XIX-lea. În consecinţă. ele sunt liber consimţite. Această idee era susţinută în epoca modernă timpurie şi exprima o idee optimistă cu privire la posibilitatea de a rezolva opoziţia dintre libertate şi autoritate.A. fiind expresii ale voinţei celor cărora li se aplică ele nu mai generează contradicţii de interese. În gândirea modernă. ca instrument oficial de putere este chemat să acţioneze nu numai în direcţia asigurării libertăţii necesare oamenilor. Legile apar ca instrumente de autoguvernare şi deci de autoconstrângere. ci voinţa cetăţenilor. deoarece cei ce guvernează sunt doar o elită (clasa politică). Aceasta a fost rezolvată considerându-se că libertatea cetăţenilor poate fi salvgardată dacă autoritatea constrângătoare exprimă nu o voinţă străină.

37 . norme. legile etc. ea impune ceva drept obligatoriu. caracterul normativ sau prescriptiv. iar cetăţenii nu sunt şi nici nu se simt “inferiori” liderilor politici. Regulile sunt exemplul cel mai obişnuit de normă şi sunt de mai multe tipuri. ci prescriu ceea ce trebuie să se întâmple. în interiorul instituţiilor). aprobând reprezentanţii şi mandatul lor. ordonanţe. ele nu prezintă ceea ce are loc. astfel că reglementările elaborate de reprezentanţii lor apar ca fiind expresia mandatului dat chiar de cei ce şi-au ales aceşti reprezentanţii. un întreg ierarhic. Epoca modernă este mândră de a fi reuşit să dezvolte tipuri de regim politic democratic în care cetăţenii sunt conduşi de proprii lor aleşi. câtă vreme reprezentanţii nu şi-au trădat electoratul). indiferent de specificul lor (reguli. instituţii etc). Regulile principiale (principiile normative) constituie baza (linia directoare) vieţii politice: regula majorităţii (majoritatea decide. în organizaţii şi sisteme organizate ierarhic (instituţii) şi poartă amprenta voinţei superiorului care comandă (armata. în acest sens le sunt subordonaţi celor care i-au delegat. oamenii au aprobat implicit şi legislaţia ce decurge din acest mandat: regulile. esenţiale în viaţa politică modernă. au în comun. Constatăm că nu comanda este baza vieţii politice moderne (cu toate că există aici şi comenzi. aceştia sunt delegaţi de cetăţeni să conducă şi. norma exprimă întotdeauna un trebuie. liber să facă ceea ce doreşte câtă vreme nu încalcă libertatea celorlalţi). decizii oficiale). iar minoritatea se supune regula maximei libertăţi compatibile cu libertatea celorlalţi (fiecare este majorităţii oriunde se aplică principiile deciziei democratice). Ca fundament al vieţii politice. pe baza unui mandat aprobat chiar de ei. în ansamblul ei. legi.Autoritatea modernă se exprimă în primul rând prin reglementări (reguli. Societatea modernă nu este însă. dimpotrivă. comanda (deci constrângerea) este caracteristică doar sistemelor dictatoriale. Comanda funcţionează eficient doar în structuri ierarhice. Reglementările (liber-consimţite). date sunt liber consimţite. unde decisivă este voinţa dictatorului. legi) şi nu prin comenzi. Regulile apar ca liber consimţite (se presupune că.

Alte reguli urmăresc asigurarea ordinii sociale considerate benefice pentru cetăţeni. Există numeroase reguli care vizează alte reguli. . Legile apar drept principal instrument al autorităţii moderne deoarece ele exprimă voinţa majorităţii şi deci “voinţa populară”. Această imagine nu este realistă pentru oameni. un loc central ocupă legile. deoarece oamenii nu se mai supun voinţei arbitrare a celui ce comandă. Din mai multe motive: 38 . modul în care pot fi suspendate sau modificate etc. legile nu mai sunt constrângeri propriu-zise. deci oamenii nu se supun decât propriei lor voinţe (majoritare). în funcţie de preferinţele subiective ale cuiva). . Printre acestea.nonretroactivitatea. adică indică modul de aplicare al acestora. Aşa gândeau iluminiştii şi mulţi dintre gânditorii clasici. în mod arbitrar. sau imposibil de urmat). Regulile şi legile juridice prezintă trăsături ca: . felul în care se vor combina şi compatibiliza ele. Este important de remarcat că nu toate reglementările vizează direct conduita umană. a fost considerată un imens progres. ar trebui ca întreaga conducere a unui stat democratic să fie neproblematică: oamenii se conduc prin legi.promulgarea (ceva devine regulă oficială sau lege numai după promulgare. inaplicabilă. Există. nu prin comenzi. (legea nu se poate aplica retroactiv). ci voinţei majorităţii exprimate prin legi. Conducerea statului prin legi. legea continuă să constituie o constrângere. Statul nu ar constrânge decât persoanele “deviante” ( care se opun voinţei majorităţii). în conformitate cu proceduri consfinţite de Constituţie). . sau mai selectiv. în toate cazurile la care reglementarea se referă.posibilitatea respectării (legea trebuie să fie astfel concepută încât oamenii să o poată respecta practic: să nu fie contradictorie. şi nu doar unora. legi privind verificarea constituţionalităţii (adecvării în raport cu cerinţele Constituţiei) tuturor legilor. spre exemplu. nu reduc libertatea deoarece ele sunt liber-consimţite şi exprimă voinţa populară.generalitatea (ele se aplică tuturor cetăţenilor. adică după emiterea ei oficială. Statul democratic (condus prin legi emise de aleşii majorităţii) apărea ca un fel de paradis. În principiu. legile exprimă voinţa populară.

instituţii. Caracterul nedeterminat al mandatului este adesea amplificat de incertitudinea (economică. el are o viziune clară asupra rezultatelor finale dorite. fie pentru că îşi urmăreşte propriile interese. legiuitorul nu exprimă voinţa electoratului (nu îşi respectă mandatul). Mandatul electoral nu este niciodată complet. dar nu şi asupra mijloacelor (legi. nici “comanda” toate instrumentele legale sau toate măsurile executive necesare. Legislaţia nu poate fi niciodată absolut precisă şi completă. dificultatea de a prevedea legile necesare. în cazul unei legislaţii care obligă fiecare producător de grâu să vândă statului o cotă. în scopul creşterii resurselor bugetare. ci pe aceea a unor grupuri de interese etc. În multe cazuri. el ştie numai că doreşte o îmbunătăţire a condiţiilor sale de viaţă. sau. ci la diminuarea lor . drept care mulţi producători se reprofilează şi nu mai produc grâu. Spre exemplu.1. lipsesc instrumentele legislative necesare deoarece nu s-a prevăzut necesitatea lor. legislaţia este “deschisă” (susceptibilă de interpretări) fie datorită 39 . măsuri politice) necesare pentru realizarea lor. de aici. În alte cazuri. Mandatul este uneori precis în unele puncte. cele larg dezbătute şi suficient de familiare marelui public. aceasta determină migrarea capitalului către state cu impozite mici. individul se opune obiectivului final urmărit. Tocmai pentru că apare constrângerea. 3. alegătorii nu pot prevedea întreaga legislaţie necesară. sau pentru că se confruntă cu probleme a căror rezolvare necesită soluţii nepopulare. fie că nu resimte presiunea acestuia (decât în perioada electorală). un progres (vrea “să fie mai bine”) dar nu are şi nici nu poate avea o concepţie clară despre soluţiile tehnice pe care trebuie să le promoveze legea în diversele chestiuni menţionate. şi nu poate fi astfel. politică) care face să fie greu de prevăzut evoluţia evenimentelor şi. care îi pretind decizii diferite de cele favorabile electoratului. 2. se face mărirea impozitelor pe capital. Adesea electoratul nici nu ştie precis ce vrea. Adesea. asupra scopului ultim urmărit. ceea ce duce nu la amplificarea veniturilor bugetare. Efectele imprevizibile sau “perverse” (contrare scopului urmărit sau declanşate tocmai de încercarea de a preveni) constituie un alt argument. nu pe cele ale celor care lau ales. 4. dar sub alte aspecte esenţiale este extrem de vag (mandatul constă în esenţă în norma “Faceţi ca să fie mai bine!”).

Apoi. cele angajate se consideră şi ele defavorizate (din punctul de vedere al efortului şi sacrificiilor făcute). care se poate considera frustrat de modul efectiv în care libertatea de acţiune a fost folosită de reprezentanţii săi şi supus unor constrângeri neconsimţite. Deşi la baza politicii moderne stă ideea guvernării liber-consimţite. există doar o indeterminare legală. deoarece nu se pot niciodată prevedea toate situaţiile noi posibile. reziduală. în SUA. Ca atare.impreciziei legiferării. În cazul situaţiilor neprevăzute. legea rămâne o constrângere. Îndoielile în legătură cu reprezentativitatea oamenilor politici vin deci şi din faptul că rămâne totdeauna un spaţiu discreţionar de acţiune la dispoziţia acestora iar folosirea lui nu poate fi prestabilită de către electorat. Conform interpretării liberale. fie cu cele care 40 . care poate fi eliminată printr-un supliment de legiferare. Mamele şomere dacă nu sunt ajutate financiar. fiecare din părţi se poate considera “trădată” de stat. iar între politicieni şi electorat rămâne adesea o ruptură.) apar zone deschise. mamele angajate dacă acestea sunt ajutate. chiar şi atunci când cei dintâi urmăresc nu interese proprii. cred că acest ajutor nu este justificat. fie în interiorul unei legi. Un exemplu relativ recent este deosebit de relevant în acest sens. neprevăzute de alegători şi care se pot dovedi ulterior a nu fi agreate de ei. datorită caracterului complex al legislaţiei moderne (număr mare de instrumente legislative. Pentru eliminarea disfuncţionalităţilor create de aceste “goluri” sunt adesea necesare intervenţii politice urgente. s-a constatat în anii 90 o reacţie puternică împotriva ajutorului de stat pentru mamele fără loc de muncă. În cazul lipsei de precizie. indeterminarea rămâne totdeauna valabilă. mamele care lucrează însă. Această situaţie poate apărea deoarece iniţiativele politicienilor pot fi contrare intereselor altei părţi a electoratului. fie la intersecţia mai multor legi. statul va fi obligat să fie nedrept: fie cu mamele şomere (anulând ajutorul). fie datorită apariţiei unor situaţii noi pentru care nu s-au prevăzut nici un fel de clauze legale. Mamele şomere se consideră defavorizate (financiar). şi care fac sacrificii deosebite pentru a putea face faţă sarcinilor şi de la serviciu şi din familie. diversitate de clauze şi condiţii etc. ci apărarea intereselor unei părţi din electorat. adică zone care rămân neacoperite de prevederile legii (“goluri în legislaţie”). acestea şi familiile lor cred că situaţia lor defavorizată justifică ajutorul social.

cine le va utiliza... nu trebuie să fie realizarea unui ideal social. concret. produc reacţii adverse şi încurajează abuzul autorităţii. cum nici codul rutier nu o face (spre exemplu. Dimpotrivă. Se va pune astfel problema reprezentativităţii. să îndrume o direcţie de evoluţie etc. blocaje. ca şi al regulilor de circulaţie. model de societate etc. de putere mică sau vechi). aplicabile tuturor şi nimănui în mod special: nu ştim ce scopuri vor fi atinse prin ele. Spre exemplu. bine determinat. politic. acte deviante etc. Acestea se aseamănă cu comenzile. “cei defavorizaţi trebuie ajutaţi” este o regulă materială.lucrează (menţinând ajutorul pentru cele dintâi). Statul nu trebuie să ajute pe cineva. Apare astfel o criză a încrederii în politică: orice parte a electoratului.). nu încearcă să protejeze pe cei care circulă cu maşini mai lente. vizând anumite grupuri de oameni). sau promovează doar ideea lor proprie de dreptate socială? Constatând existenţa acestor exemple negative. care consideră că este “trădată” prin politica dusă de stat. mulţi teoreticieni moderni (mai ales liberali) pledează împotriva “regulilor materiale” sau a legilor care urmăresc un scop economic. 41 . – susţin că statul nu poate să nu ia măsuri “materiale” (reguli ce urmăresc un scop particular determinat. El trebuie doar să emită reguli formale. Se face o analogie cu Codul rutier şi se afirmă că scopul legilor. el nu poate satisface ambele categorii de interese sau ambele idei de dreptate. anumiţi oameni preferă statutul defavorizat) în timp ce a doua nu. care vor fi rezultatele concrete – ci doar că se vor evita unele situaţii nedorite. sunt totdeauna discutabile. va manifesta neîncredere în politică şi politicieni. dar “furtul este interzis şi va fi pedepsit” este una formală. Prima poate duce la rezultate perverse (tocmai pentru că beneficiază de ajutor. care poate fi formulată astfel: sunt politicienii aleşi într-adevăr. reprezentanţii celor care i-au votat? Promovează ei. oare interesele acestora sau pe ale altor oameni (sau pe cele ale unei părţi din electorat). ci simpla evitare a unor consecinţe negative (accidente. social-democraţia care susţine că statul trebuie să protejeze grupurile defavorizate – şi chiar unele categorii de pragmatism politic (conservator) care cred că statul trebuie să creeze un modus vivendi (un mod de convieţuire acceptabil).

Ea derivă din respectarea tradiţiei. Autoritatea este un fenomen al puterii. altfel spus. . calităţile excepţionale ale conducătorului. de tipul celor constituţionale). impersonală şi dezinteresată. Ea reprezintă capacitatea de a obţine ascultare fără a recurge la forţă. în cazul ideal.autoritatea tradiţională (bazată pe obicei. proprie societăţilor arhaice. Autoritatea este de tipuri diferite. Politologii subliniază că.autoritatea legal-constituţională (bazată pe reglementări scrise.autoritatea charismatică (bazată pe capacitatea persuasivă. graţia. modurilor “de a face şi de a fi” ale colectivităţii respective. proprie anumitor personalităţi). cât şi cel care i se supune sunt conştienţi că acţionează în cadrul unor relaţii ce decurg din statusul lor şi că. în situaţia dată. procedurile. obiceiurilor. Un mesaj sau un ordin au autoritate dacă se conformează cerinţelor acestor elemente tradiţionale. sentimentele personale nu au legătură cu exercitarea autorităţii. cum ar fi. este puterea consfinţită. Legile (normele. cea militară (proprie unor regimuri militare sau dictatoriale şi bazată pe forţa armată). adică a valorilor. Se distinge de regulă (pe urmele lui Max Weber) trei tipuri de autoritate. codurile existente în societate sau. Autoritatea trebuie văzută sub două aspecte: 42 . AUTORITATE ŞI LEGITIMITATE. tradiţie). impune datorită conformităţii cu regulile normative. spre exemplu. datorită fundării ei pe un ansamblu de reguli de drept asamblate logic. la constrângere. La acestea se mai pot adăuga şi alte tipuri de autoritate. Este important de remarcat că aceste tipuri nu sunt neapărat mutual exclusive. instituţionalizată. . reglementările) au valabilitate dacă emană de la autoritatea legitimă (îndreptăţită să legifereze). trăsături ale mai multor genuri de autoritate putând fi uneori regăsite în acelaşi stat istoric. . cutumă. “charisma”. Ea izvorăşte din harul.B. deseori prezente în istorie. Autoritatea se bazează pe faptul că atât cel care o exercită. exercitarea autorităţii este total obiectivă.

sau de a rezolva problemele pe care ar trebui să le rezolve) poate cu greu fi numită autoritate. trebuie să existe o autoritate efectivă care să organizeze procesul de confirmare a legitimităţii. Pe de altă parte. orice autoritate politică a fost lipsită de legitimitate. deşi este lipsită de legitimitate (cazul autorităţii instaurate prin forţă. . uzurparea drepturilor etc. până la recunoaşterea autorităţii legitime. este probabil mai corect să se vorbească de grade de legitimitate şi grade de efectivitate. 43 . . (A se vedea şi cazul autorităţii instaurate în decembrie 1989 în România). ea poate fi contestată din diverse motive: temeiul legitimităţii este oricând îndoielnic. legitimitatea s-ar fi constituit treptat. asigurarea legitimităţii presupune o activitate politică (consultarea membrilor societăţii prin referendum sau alte adunări de tip constitutiv. deoarece numai prezenţa ei garantează ordinea socială şi convieţuirea paşnică a cetăţenilor.. este deci greu de văzut cum primele autorităţi puteau fi legitime.şi sub acela al efectivităţii (existenţei de fapt) În multe cazuri.sub acela al legitimităţii (îndreptăţirii) . de efectele momentane ale sugestiei de masă. la origine.) Nici în cazul acestei distincţii diferenţierile nu sunt absolute: unii politologi au susţinut că. poliţienească. prin recunoaştere publică) ce nu se putea desfăşura în absenţa oricărei autorităţi organizatoare: aşadar. Legitimitatea este de asemenea. alte mijloace de constrângere). o calitate importantă. prin recunoaşterea autorităţii de către cei subordonaţi. În absenţa ei.capacitate de decizie (organe sau persoane care iau deciziile). autoritatea se impune de fapt. despotism care generează violenţa. astfel alegerile prin majoritate sunt îndoielnice. susceptibil de a fi obiectul criticii. relativă. o autoritate legitimă dar neefectivă (incapabilă de a se exercita. Legitimitatea este. decât de o distincţie netă între regimuri legitime şi regimuri efective. întrucât sunt parţial condiţionate de eroare şi întâmplare. însă. Autoritatea presupune totdeauna: . se instalează despotismul necesar impunerii unui regim politic nelegitim şi nerecunoscut de către cetăţeni.un anumit grad de centralizare ( a deciziei şi puterii). Într-adevăr. fiind impusă prin forţă.un anumit grad de putere de a impune aplicarea deciziilor luate (militară. prin alegeri sau numiri. Ca atare.

- şi o anumită organizare (instituţii, reglementări, tehnici) necesară exercitării ei. Excesul de autoritate conduce la autoritarism, un regim politic nedemocratic în care autoritatea îşi impune discreţionar voinţa în ciuda absenţei consimţământului popular sau a consensului majorităţii. Formele cele mai acute de autoritarism sunt cele dictatoriale sau totalitare, care anulează multe din drepturile şi libertăţile cetăţenilor, practică represiunea şi anihilarea (politică, socială sau chiar fizică) pe scară largă, alterează abuziv structurile economice şi sociale, instaurează arbitrarul (conducere unipersonală sau oligarhică). Nu orice formă de autoritate se transformă însă în totalitarism: există şi tipuri de autoritarism care conservă cele mai multe dintre drepturile şi libertăţile oamenilor, structurile economice şi sociale, instituţiile, tradiţiile etc., deşi le manipulează în aşa fel încât guvernarea nu reflectă preferinţele cetăţenilor, ci pe cele ale autorităţii. Pe de altă parte, carenţele de autoritate conduc la dezordini sociale, anarhie, anomie, creşterea infracţionalităţii, conflicte sociale. C. STATUL - PRINCIPAL INSTRUMENT AL AUTORITĂŢII Ca principal instrument al Autorităţii şi ca principală formă de exercitare a puterii, statul este elementul instituţional principal al politicii. În definirea statului trebuie să subliniem următoarele elemente: - Statul este o grupare de instituţii; acestea sunt conduse de personalul aparţinând statului. Cea mai importantă instituţie a statului este aceea a mijloacelor de reprimare şi coerciţie. - Aceste instituţii sunt situate pe un teritoriu determinat geografic, la care se face referire cu numele de societate. În mod crucial, statul priveşte în interior spre societatea naţională şi în exterior spre societăţi mai largi printre care trebuie să-şi croiască drum. - Statul monopolizează adoptarea legilor pe teritoriul său. Aceasta tinde către crearea unei culturi politice comune, împărtăşite de toţi cetăţenii. Timp de secole s-a considerat ca fiind de la sine înţeles că statul trebuie să asigure satisfacerea intereselor cetăţenilor săi, să promoveze binele public, să urmărească
44

atingerea scopurilor principale ale unei comunităţi. În secolul al XIX-lea apar interpretări noi asupra statului. a) Concepţia liberală despre stat. Conform acestei concepţii statul nu trebuie să urmărească niciodată Binele concret (economic, social) al unor grupuri de cetăţeni, ci numai să stabilească un cadru legal precis (alcătuit doar din reguli formale) în care fiecare să-şi urmărească Binele propriu aşa cum vrea (în funcţie de dorinţele sale), cum ştie (în funcţie de cunoştinţele sale) şi cum poate (în funcţie de resursele sale). El nu poate asigura fericirea şi Binele tuturor. Ca urmare statul trebuie să se dezintereseze de orice particularităţi individuale sau de grup şi să garanteze doar cadrul (legi imparţiale, reguli formale) în care fiecare poate să-şi caute singur soluţiile sau satisfacţiile dorite. Pentru stat, individul nu trebuie să fie decât un agent liber de a alege şi acţiona neîngrădit, câtă vreme respectă legile şi libertatea celorlalţi. Concepţia liberală despre stat pleacă de la premisa că interesele economice ale oamenilor se satisfac prin mecanismul pieţei. Se presupune că, urmărindu-şi interesul personal, fiecare participant la “jocul pieţei” contribuie şi la satisfacerea nevoilor globale (asigurarea bunurilor necesare, prosperitate). Acestea s-ar datora, cred liberalii, eficienţei pieţei economice libere în alocarea resurselor: ea funcţionează ca şi cum o “mână invizibilă” ar împinge lucrurile în direcţia justă (satisfacerea intereselor, recompensarea eforturilor etc.), aşa cum afirma A.Smith (vezi modelul cooperativ al relaţiilor sociale). Din acest motiv, liberalismul consideră în general că statul nu trebuie să intervină în economie şi nu trebuie să urmărească satisfacerea unor interese economice ale anumitor categorii de oameni. El trebuie să asigure constituirea şi respectarea unor “reguli ale jocului” (reguli privind apărarea proprietăţii, transferul ei, respectarea contractelor etc.) Liberalismul susţine astfel ideea statului-arbitru. Statul nu este un îndrumător, nici un părinte al cetăţenilor săi, ci doar un arbitru care urmăreşte respectarea regulilor jocului; statul nu are căderea de a-i face pe oameni fericiţi; omul modern respinge pretenţia de a fi tutelat de stat în efortul de a-şi realiza scopul. Ca orice arbitru, statul trebuie să-şi păstreze integral neutralitatea faţă de cetăţeni; el nu trebuie să încerce a-i educa, forma, influenţa sau ajuta, ci doar să-i constrângă la
45

respectarea regulilor jocului social (care de obicei, îmbracă forma unor legi juridice); statul nu are căderea de a interveni pentru apărarea unor grupuri de oameni, pentru a le promova interesele sau a-i asista, ci numai sarcina de a asigura apărarea legii. Fiecare persoană rămâne liberă să urmărească propriul său Bine (propriile aspiraţii sau interese), atâta vreme cât nu împiedică eforturile celorlalţi de a face acelaşi lucru; Binele general rezultă exclusiv din realizarea acestor forme individuale de Bine; nu există un Bine general comun, de sine stătător şi distinct faţă de variatele forme individuale, care să reprezinte scopul propriu (suprem) al statului şi căruia cetăţenii să fie obligaţi de a se supune; singurul scop propriu al statului este acela de a asigura cetăţenilor săi drepturile şi libertăţile necesare pentru atingerea scopurilor individuale. Statul nu este îndreptăţit să organizeze, să coordoneze viaţa economică sau socială către anumite scopuri (declarate “superioare”, “progresiste” sau “benefice”), ori către o anume stare finală (de egalitate economică, sau “dreptate socială”), proclamată optimă pentru toţi cetăţenii; intervenţia sa socială trebuie să fie minimă (de aici ideea de stat “minimal”) şi nu maximală sau “strategică” (dedicată unor obiective constructive ample); intervenţionismul (politica intervenţiilor ample ale statului în economie şi viaţa socială) este respins de liberali pe baza principiului: “Guvernarea optimă este cea care guvernează cel mai puţin”. Statul minimalist “paznic de noapte”, oferă, după liberali, cel mai bun suport pentru creşterea economică. Nimic altceva nu este necesar pentru a aduce un stat la cel mai înalt grad de opulenţă decât pacea, impozite scăzute şi o administrare tolerabilă a justiţiei. Unii liberali moderaţi admit cel mult un rol secundar, de “completare”, al statului în economie; acela de furnizare a unor bunuri economice pe care piaţa nu le poate oferi deoarece nici un producător nu are interesul de a le produce, ele neaducând suficient profit (căi de comunicaţie, poduri, faruri). În plus, liberalismul moderat admite că statul trebuie să furnizeze bunuri publice care de asemenea, nu sunt garantate de piaţă (aer curat, adică reducerea poluării, apă potabilă, apărarea naţională, justiţia). În societatea contemporană, se admite de asemenea că statul ar trebui să furnizeze şi anumite servicii de bază (educaţie, asistenţă medicală), care, deşi nu sunt bunuri publice, sunt considerate indispensabile participării fiecărui individ la “jocul” liber al pieţei şi la viaţa social-politică, asigurării egalităţii politice şi juridice. Ele
46

- prosperitatea economică. promovate de liberalism sunt în mare parte rezultat al unor politici de stat (piaţa liberă engleză din secolul al XIX-lea a fost în mare măsură un construct al politicilor statului englez). adică al rolului acestuia de a redirija sau realoca anumite resurse în favoarea unor grupuri defavorizate. statul este un prost administrator care risipeşte resursele (ceea ce este al ajutorul economic statal produce efecte perverse (nu lichidează sărăcia ci tuturor este de fapt al nimănui). denaturează şi îngreunează “jocul” pieţei libere. Liberalii aduc numeroase argumente în acest sens: statul nu are competenţa (informaţiile şi criteriile obiective necesare) pentru a stabili care sunt grupurile dezavantajate. Liberalismul este adversar al rolului redistributiv al statului. fiind inevitabil subiectiv şi abuziv în orice încercare de a stabili acest lucru. Ostilitatea liberală faţă de redistribuire este atât de puternică. “spontane”. .). se subliniază următoarele elemente: . creează un tip de dependenţă nocivă şi o “cultură a dependenţei” amplifică în mod periculos puterea discreţionară a statului. ale rolului de arbitru sau de creator de reguli formale este o iluzie legalistă 47 .nici un stat istoric nu a exercitat doar un rol minimal de tipul celui promovat doctrinar de către liberalism. aşteptarea ajutorului de la stat). ci pe cei cu o poziţie economică relativ bună etc. toate statele au dus şi duc o politică amplă de apărare a unor interese recunoscute drept “publice” sau de “interes naţional”.ar trebui deci asigurate de stat ca fiind precondiţii ale autonomiei individuale şi ale participării la “jocul” social.chiar şi aranjamentele “naturale”. nu ajută pe cei mai săraci.ideea că statul s-ar putea menţine în limitele înguste ale intervenţiei minimale. . reducând în ansamblu (pasivitate. încât anumiţi gânditori liberali radicali au respins chiar şi necesitatea acelei redistribuiri impuse de sarcina statului de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. o cronicizează. inerţie. În criticile contemporane la adresa viziunii liberale despre stat.

). un stat cu putere nelimitată ar conduce la autoritarism sau totalitarism. cum ar fi cele de reprezentare a anumitor interese sociale legitime. grupurile care deţin majoritatea resurselor economice şi financiare şi-ar instaura monopolul de putere asupra societăţii. Marx pleacă de la premisa că statul este un instrument de clasă. Soluţia necesară este. ci acela de limitare a puterii statului. deci. or. spre exemplu. statul cu putere şi atribuţii limitate. singurul lor scop este apărarea proprietăţii şi a libertăţii lor de acţiune. în schimb.statul trebuie să exercite pe plan politic o putere moderatoare sau reglatoare cu scopul de a contrabalansa puterea economică sau financiară a unor grupuri sociale influente.. ci doar să apere proprietatea şi libertăţile cetăţenilor. Teoria privind rolul statului. Concepţii de stânga despre stat. Acest rol al statului corespunde intereselor lor.inspirată de convingerea că prin simple acte normative se pot apăra egal interesele tuturor cetăţenilor. Această iluzie ignoră necesitatea unei permanente renegocieri sociale menite să reconcilieze interesele diferite ale grupurilor şi cetăţenilor. intereselor lor. Concepţia marxistă susţine ideea că statul a fost totdeauna un instrument de apărare a privilegiilor şi dominaţiei unor grupuri sociale. pe care o promovează ei corespunde şi ea. în absenţa acestei intervenţii statale. de protecţie a mediului etc. guvernanţii apără întotdeauna interesele unui grup social. de protejare a grupurilor defavorizate. Un stat minimal nu va putea răspunde unor nevoi sociale reale. Scopul celor lipsiţi 48 . Criticii doctrinei liberale despre stat subliniază că adevăratul ideal politic modern nu este acela de minimizare a intervenţiei statale. care a propus o teorie asupra guvernării. cum ei deţin resursele necesare (capital etc. orice societate democratică modernă se bazează pe dispersarea puterii. clasele posedante. Critici la adresa viziunii liberale moderne b) despre stat aduce marxismul. nu pe monopolizarea ei. posesorii de capital interesaţi să-şi menţină resursele şi poziţia dominantă construiesc o ideologie conform căreia statul nu trebuie să apere şi să ajute grupurile defavorizate. . este incontestabil că orice monopol de putere este nociv pentru societate. pe care îl reprezintă. nu “statul minimal” ci “statul limitat” constituie soluţia necesară lumii moderne.

a susţine un sistem eficient de justiţie. . Egalitatea în faţa legii nu previne.a oferi mijloace de reprezentare a diferitelor grupuri de interese. Dar se aşteaptă ca statul şi guvernele să ia măsurile necesare pentru: . ci dimpotrivă trebuie menţinut dar transformat din instrument al minorităţii privilegiate în instrument al majorităţii defavorizate. Nu se mai aşteaptă ca statul să conducă economia.a promova alianţele regionale şi transnaţionale şi a materializa idealurile globale. Marxiştii nu credeau că statul ar trebui desfiinţat.de resurse (redistribuirea unor valori în folosul lor) nu este recunoscut de către deţinătorii de capital ca un scop legitim al statului.a reglementa pieţele de interes public şi a promova competiţia de piaţă acolo unde există ameninţarea monopolului. să garanteze fericirea tuturor etc. . aşa cum cereau doctrinele de stânga din secolul al XIX-lea.a oferi o diversitate de bunuri publice. ci şi de tip economic. Concepţiile social-democrate contemporane despre stat acordă acestuia o sferă mai largă de atribuţii decât cea descrisă de marxism. ci şi alte orientări de gândire politică afirmă că principiile liberale – alocarea valorilor şi a resurselor exclusiv prin mecanismele pieţei libere. 49 . . .a crea şi proteja o sferă publică deschisă.. În secolul al XIX-lea Marx a considerat că problema centrală este aceea a modificării sensului acţiunii statului şi dreptului din acţiune orientată către protecţia minorităţilor privilegiate într-o acţiune orientată către protecţia majorităţii defavorizate. ci protejează inegalitatea. negarea scopului redistributiv al statului – reprezintă absolutizarea şi generalizarea preferinţelor anumitor indivizi şi anumitor clase sociale. deoarece nu convine intereselor lor. . care poate impune redistribuirea valorilor în interesul său şi institui egalitatea nu doar de tip politic sau juridic. în care poate fi întreţinută dezbaterea neîngrădită a problemelor politice. să lichideze toate inegalităţile sociale. Nu numai marxismul. inclusiv forme de securitate colectivă şi existenţă.

În cursul pledoariei lor împotriva reproiectării globale a societăţii. El nu confundă libertatea cu permisivitatea. conservatorii subliniază rolul decisiv al condiţiilor practice locale în succesul unor iniţiative politice. după conservatori. nu un exerciţiu al imaginaţiei creatoare sau al aplicării de principii abstracte. un realism politic. Dezvoltarea democraţiei moderne nu a modificat lucrurile: procedurile democratice sunt tot confruntări în care nu cei mai înţelepţi câştigă. libertăţii sau egalităţii. el nu identifică idealul desfiinţării constrângerilor arbitrare cu anomia (absenţa oricăror legi sau restricţii) Conservatorismul este. nici maximă implicare (pentru reaşezarea societăţii pe baze principiale noi). conservatorismul refuză să ostracizeze constrângerea şi forţa. Politica este pentru conservatori o activitate practică. nici să realizeze “dreptatea absolută” în societate. Rolul guvernării este acela de a rezolva probleme şi de a satisface anumite nevoi imperioase ce apar la nivel global. “idealurile” vagi şi irealizabile. ideile “generoase” dar nerealiste. sau pe alte principii “generoase”. ci se fundamentează pe exercitarea de constrângeri în vederea rezolvării de probleme. În consecinţă. Ea constă în analiza problemelor şi situaţiilor locale. în găsirea de soluţii specifice. ci cei care demonstrează o forţă superioară. sub acest aspect. De aceea. Guvernarea. o poziţie care repudiază utopia. statul şi guvernarea nu pot fi decât instrumente de putere.c) Concepţia conservatoare despre stat. Ea nu este menită nici să joace doar rolul de arbitru (care trebuie doar să aplice şi să apere “regulile jocului”). În centrul vieţii politice stă realitatea puterii şi nu cea a dreptăţii. ele nu se pot lipsi de constrângere. În contextul politicii văzute ca luptă (de interese. nu trebuie să fie nici minimă intervenţie (exclusiv pentru apărarea legalităţii). Accentul pus pe constrângere şi pe exercitarea puterii distinge conservatorismul de alte doctrine politice. ea nu se poate fundamenta doar pe “drepturile omului”. scop în care ea trebuie să impună oamenilor şi instituţiilor anumite obligaţii sau constrângeri. Ca atare. Conservatorii cred că lupta şi conflictul rămân pretutindeni caracteristice vieţii sociale. să exalte libertatea şi reducerea constrângerilor ca atare. şi nici autoritatea cu absenţa libertăţii. de aspiraţii între grupuri) şi ca afirmare a puterii. şi nu în aplicarea unor algoritmi politici 50 .

dar nici una din strategiile universale. în funcţie de împrejurări. Opţiunile conservatorismului sunt întotdeauna contextuale. Ambele doctrine se bazează pe o „reţetă” generală de acţiune. Ea este o “politică a imperfecţiunii” şi a compromisului. relevante şi valabile exclusiv într-un context social bine determinat. ceea ce există sunt nenumăratele probleme “locale” cu care se confruntă oamenii şi diversele lor interese. fie intervenţia statală). Acţiunile şi ideile politice trebuie judecate prin consecinţele lor practice. conservatorismul nu avansează un principiu general sau o reţetă. Spre deosebire de concepţiile liberale sau socialiste despre stat conservatorismul nu porneşte în politică de la principii universale. iar socialismul susţine că întotdeauna statul trebuie să se ocupe de “cauza săracului”. să analizeze împrejurările şi să detecteze eventuala nevoie de intervenţie. Strategia corespunzătoare este 51 . a efectelor practice ale unor măsuri a condus la nenumărate eşecuri şi erori. rolul guvernării nu poate fi decât acela de a căuta soluţii specifice împrejurărilor existente la problemele unei comunităţii. Neglijarea elementelor locale. Liberalismul radical susţine că niciodată statul nu trebuie să se ocupe de “cauza săracului”. În contrast cu ele. de care trebuie să dea dovadă partidele sau elitele. acest rol poate să implice sau să nu implice o intervenţie pentru rezolvarea problemei sărăciei. Politica proprie conservatorismului nu constă în nimic altceva decât în practica obişnuită. Conservatorismul nu pune la baza viziunii sale despre societate problema dreptăţii sociale.dinainte fixaţi. adesea incompatibile. Ca atare. Politica nu este decât activitatea permanentă de rezolvare de probleme. a particularităţilor unei situaţii politice. cum sunt permanenta nonintervenţie sau permanenta intervenţie nu sunt satisfăcătoare (din punctul de vedere conservator). a rezolvării problemelor unei comunităţi omeneşti. pe baza unui consens preexistent şi în încercarea continuă de dezvoltare a consensului social. şi. nici nu face (ca socialiştii) din “cauza săracului” principala sa preocupare. activitatea politică nu este decât o încercare infinită de a soluţiona probleme sau dificultăţi şi de a realiza compromisuri raţionale între interese sau valori compatibile. Este sarcina omului politic autentic şi a înţelepciunii politice. “cotidiană”. pe un “panaceu” (care este fie nonintervenţia. pleacă de la premisa că un proiect social ideal sau perfect nu există. justificabile. el pleacă de la premisa că rolul statului este acela de a rezolva problemele globale ale comunităţii. prefabricate.

dar trebuie subliniat că el a afectat cursul istoriei. nu soluţia canonică (obligatorie) aplicată automat. adaptată împrejurărilor specifice. În concluzie. efectivitate  autoguvernare. De aceea trebuie subliniat că puterea unui stat depinde în mare măsură de capacitatea şi de forţa sa de a pătrunde în societate şi de a o organiza. acţiune elastică. Cea mai bună politică industrială de stat pentru societăţile capitaliste naţionale liberale şi avansate este de a crea o infrastructură socială masivă de calificări. statul constituţional britanic era mai puternic decât statul absolutist francez. liber de constrângeri constituţionale. una despotică şi una infrastructurală. cunoştinţe şi competenţe de comunicare ce trebuie să permită cetăţenilor să se adapteze schimbărilor pieţei. trebuie să avem în vedere că statul nu înseamnă totul. Dimensiunea infrastructurală a puterii statului – abilitatea de a pătrunde în societate şi de a organiza relaţiile sociale – este aproape la fel de importantă. Spre exemplu. Se consideră că există două dimensiuni ale puterii statului. ca indicator al capacităţii de modelare a practicilor politice şi economice interne.pragmatismul. libertate. mai curând decât să administreze direct industria. constrângere. legitimitate. În societatea contemporană intervenţia statului în societate. poate conduce la angajamente şi obligaţii care fortifică statul în perioadele de decizie ulterioare. Existenţa acestor două dimensiuni ale statului fac necesar scepticismul referitor la statele considerate puternice. putere infrastructurală 52 . Teoreticienii recenţi ai statului sunt interesaţi în principal de natura exactă a “autonomiei” statului. indiferent de context. distincţii între statele “puternice” şi cele REZUMAT:  autoritate. reglementare  putere despotică. Puterea despotică a statului este mare atunci când statul acţionează arbitrar. sau realizarea unei “slabe”.

Iaşi. 2007. D. Opoziţia liberalism-social-democraţie în problema rolului statului 2. Institutul european. pg. Hayek. Polirom.280-282  Timp: 3 ore 53 . Iaşi.223-225. F. Fisichella. 1998.AUTOEVALUARE: 1. Constituţia libertăţii. pg. Ştiinţa politică. 229-232 2. Particularităţile statului de drept BIBLIOGRAFIE 1.

este un obiectiv constant al studiilor de politologie. RELAŢIILE POLITICE Introducere Viaţa politică constituie o complexitate de relaţii paşnice sau violente. conflictuale sau de cooperare. REGULA MAJORITĂŢII Obiective Studentul trebuie să urmărească: înţelegerea ambivalenţei relaţiilor politice înţelegerea realistă a relaţiei interes individual-interes public denunţarea caracterului infailibil al majorităţii 54 .5. Cuprins A. MODELE ALE RELAŢIILOR POLITICE B. Înţelegerea naturii acestora.

Explicaţia poate fi însă cu totul diferită (preocuparea pentru satisfacerea unor interese de grup. deoarece ce relatează adesea oamenii despre propria lor conduită. soarta ţării etc. unor manifestări care fac ca acestea să apară îndreptăţite normale. Astfel. resentimente faţă de rivali sau adversari politici). idealuri). O problemă centrală a politologiei este cea a înţelegerii naturii relaţiilor politice şi a conduitei politice a oamenilor. Aceasta justifică temeiurile ce se pot aduce în sprijinul unei conduite. conştienţi de fiecare acţiune pe care o realizează. Ea trebuie să stabilească ce îi determină pe oameni să se comporte aşa cum se comportă şi să stabilească între ei relaţiile pe care le au. mai ales post-factum (spre exemplu.A.. dorinţa de succes. Ideea că putem înţelege acţiunea şi relaţiile politice prin întrebări puse actorilor politici presupune că aceştia ştiu bine de ce se comportă aşa cum o fac. uneori chiar de ură etc. Răspunsul la această problemă nu poate fi obţinut doar prin chestionarea autorilor actelor politice. eventual. dar temeiurile nu coincid cu cauzele (adevăratele forţe care îi împing pe oameni). legitime. care acum descriu motivaţia acţiunii lor drept anticomunistă deşi la momentul respectiv exasperarea şi lipsurile îi făceau de fapt să acţioneze aspirând. Ei apar ca deplin raţionali. fireşti. Individul conştientizează uneori aceste cauze neraţionale. cazul unor participanţi la evenimentele din decembrie 1989. el poate să-şi creeze şi o falsă imagine despre sine şi motivele sale. nu. ci doar o justificare. ci dominată de impulsuri bruşte. de ce adoptă atitudinile pe care le adoptă etc. prin ataşamentul la anumite valori (norme. alteori. În abordarea politologică se impune de a diferenţia justificarea de explicaţie. unui act. omul politic îşi justifică acţiunea prin preocuparea pentru binele general. lucizi. proiectată raţional. de sentimente de teamă. principii. Trebuie să subliniem însă că adesea conduita nu este controlată. 55 . temeiurile (motivele declarate) de cauze (motive reale). MODELE ALE RELAŢIILOR POLITICE. nu oferă o explicaţie. doar la un „socialism cu faţă umană”) Problema este complexă făcând necesară o interpretare globală a conduitei şi relaţiilor inter-umane pentru a putea răspunde la întrebarea privind cauzele sau explicaţia.

fiecare îşi urmăreşte interesul personal. lăcomie. prosperitatea generală). Acţiunile oamenilor pornesc după el. ambiţie) îi fac pe aceştia să acţioneze în aşa fel încât rezultatul este bunăstarea întregii societăţi (principiul „vicii private = beneficii publice”) Aceeaşi viziune avea şi Hegel care considera că raţiunea şi pasiunea. ca atare nevoile tuturor se pot satisface pe baza unor relaţii de schimb mutual avantajoase. prin cooperarea pentru satisfacerea acestuia. dar. şi. iar cei puternici vor să-i asuprească. Modelul cooperativ pleacă de la premisa că fiecare om are nevoie de toţi ceilalţi. pasiunile. de unde provine conflictul dintre elite şi mase. interesele şi talentele lor. În Manifestul Partidului Comunist el afirmă împreună cu Engels că istoria tuturor societăţilor omeneşti este istoria luptelor de clasă. din necesităţile. Pe când Machiavelli sugerează că natura relaţiilor politice este setea de putere. Şi Marx susţinea că grupurile opuse (capitaliştii şi proletarii) au interese opuse. satisfacerea nevoii de marfă. satisfacerea intereselor individuale contribuind la crearea edificiului societăţii omeneşti. Aceeaşi viziune asupra relaţiilor umane o avea şi Hobbes care susţinea că semenii se duşmănesc deoarece concurează pentru aceleaşi bunuri pe care nu le pot avea toţi. obiectivul şi subiectivul. Hobbes arată că natura relaţiilor politice este lupta pentru resurse care sunt insuficiente. Dumnezeu) şi modelul asociaţiei (societatea este văzută ca o asociaţie benevolă.În epoca modernă s-au conturat două mari tipuri de interpretări. se ajunge şi la satisfacerea interesului public (buna funcţionare a economiei. B. fiind în permanent conflict. Modelul conflictual. dorinţa de a domina. pozitiv. urmărite la nivel global: un stat 56 . dar aceste acţiuni subiective conduc la un rezultat social raţional. ca o asociaţie în vederea realizării acestora). două mari tipuri de modele pentru relaţiile politice: modelul cooperării şi cel al conflictului. de bani şi. Modelul cooperării are ca antecedente modelul familial (oamenii sunt fraţi. Mandeville crede că viciile indivizilor (egoism. al raporturilor interumane apare începând de la Machiavelli care afirmă în Principele că oamenii simpli vor să nu fie asupriţi. cu scopuri comune. se împletesc armonios. Acest model se inspiră din cooperarea de tip comercial. Un stat puternic este un stat care îmbină armonios scopurile subiective ale cetăţenilor săi cu cele obiective. în cele din urmă. copii ai aceluiaşi părinte.

pentru reducerea poluării. personale. Există unele îndoieli faţă de ideea că maximizarea intereselor private duce la maximizarea interesului public.este bine organizat şi puternic în sine. de ele beneficiază toţi). zone verzi. Pe plan politic. economia de resurse naturale etc) sunt indivizibile (nu se pot împărţi între cetăţeni) şi nonexclusive (odată ce sunt asigurate unora. consecinţa modelului cooperării este aceea că fiecare om (grup) îşi urmăreşte interesele proprii. atunci când îmbină scopul său general cu interesul particular al cetăţenilor. Democraţia parlamentară este un sistem de reprezentare şi promovare a intereselor particulare din care se deduce sau satisface şi interesul general (interesul public se confundă cu interesul majorităţii. cel puţin în cele mai multe cazuri). analizele imaginate de teoreticieni arătând că lucrurile nu stau chiar aşa. iar prin aceasta se realizează şi interesul public. dar pentru satisfacerea lor are nevoie de cooperare. Există anumite costuri pentru fiecare. Spre exemplu. Furnizarea lor presupune însă costuri pentru toţi (toţi trebuie să participe la obţinerea lor). ce cere ca oamenii să se abţină de la folosirea maşinii. O astfel de analiză. Bunurile publice (aer curat. Există următoarele patru situaţii posibile: alţii contribuie contribui eu nu contribui 2 aer curat mă costă 1 aer curat nu mă costă nu contribuie 4 aer poluat mă costă 3 aer poluat nu mă costă 57 . este paradoxul (experiment mental) „blatistului” (al pasagerului clandestin).

când. 58 . Multe persoane fără pregătire de specialitate cred că. or. Acest fenomen devine explicabil îndată ce se recunoaşte că majoritatea deciziilor sociale semnificative se iau în condiţiile existenţei unei anumite incertitudini: . oricum nu se ajunge la aer curat. dacă ceilalţi contribuie. soluţia este optimă deoarece majoritatea nu poate greşi. aplicarea acestei reguli dă o soluţie raţională şi democratică problemei găsirii căii optime în viaţa colectivă. Indiferent dacă modelul de relaţii politice care îl acceptăm este cel conflictual sau cel cooperativ. deci. când naţional-socialiştii au obţinut majoritatea socială) sau că o anumită strategie (economică. la varianta 3. Apărătorii democraţiei moderne şi mai ales cei ai votului universal au crezut că aplicarea regulii majorităţii (a regulii care cere ca decizia finală să reflecte opţiunile majorităţii) duce la rezolvarea problemelor cooperării şi conflictului social. politică. Dacă fiecare judecă raţional astfel. nu se mai ajunge deloc la rezultatul dorit. ceilalţi nu (s-ar ajunge astfel la varianta 1. a rezultatelor lor). să nu plătesc costul. S-a considerat că indiferent dacă cetăţenii se află în consens sau în disensiune. dar eu nu. cum fiecare judecă la fel. lucrurile sunt neproblematice deoarece regula majorităţii asigură mereu soluţia optimă la problemele sociale.Preferinţele individului sunt indicate de cifrele respective. B. este preferabil să nu contribui. în relaţiile interumane. Conform unor interpretări. de fapt. Apare din tabel că cel mai raţional (convenabil) pentru individ este să fie „blatist”. Alegătorii pot crede în mod greşit că un anumit partid le va rezolva problemele (cazul alegerilor din 1933 din Germania. oricum se ajunge la aer curat. Raţionamentul tipic „blatistului” este: „dacă eu contribui. Experienţa istorică contestă însă optimismul implicat în această presupunere. dar ceilalţi nu. principiile democraţiei cer ca opţiunile colective să reflecte interesele şi dorinţele majorităţii.ontologice (indeterminare a evoluţiilor proceselor. se ajunge la rezultatul suboptim (negativ). REGULA MAJORITĂŢII. adică să beneficieze de sacrificiul altora fără să facă el însuşi un sacrificiu (fără a plăti personal vreun cost). ea se dovedeşte în final contraproductivă. Fiecare vrea ca numai el să judece aşa. în sfera relaţiilor şi a interacţiunilor sociale. socială) este optimă.

că şi majoritatea poate abuza de autoritatea ei. într-un singur tot coerent. ci una extrem de dificilă şi ca urmare. Plecând de la premisa că majoritatea nu este nici ea infailibilă (că şi majoritatea poate greşi sau poate oprima minorităţile). rezultate. Analiza diverselor cazuri istorice a arătat. amintit mai sus nu este simplă. eventualele efecte negative ale unui anumit program de guvernare. într-o singură ordine socială. În acest sens. obiceiurile ei. doar pentru a se apăra. Electoratul nu poate determina precis. alţii mai multă libertate de acţiune şi deci diminuarea intervenţiei statale. de la început. alţii impozite mai mici şi deci 59 . impunând minorităţii religia ei (fanatismul religios). O dificultate majoră decurge din imposibilitatea agregării tuturor scopurilor şi valorilor urmărite. idei. valori) . Majoritatea s-a dovedit deseori. intolerantă. moduri de organizare vor dăuna sau nu comunităţii (majorităţii). de aceea trebuie să existe totdeauna mijloace de înlăturare a liderilor care se dovedesc promotorii unei politici cu consecinţe negative. Regula majorităţii este aplicabilă. un mod de organizare etc. unii vor mai mult ajutor financiar (deci impozite mai mari din care să se finanţeze acest ajutor). În cazul grupurilor. Trebuie menţionat că şi aici acţionează incertitudinea: de foarte multe ori este greu de prevăzut sau evaluat dacă anumite opinii. nu se pot determina exact costurile sau beneficiile şi deci nici soluţiile optime). posibilele consecinţe nedorite etc. nici aplicarea principiului propus de anumiţi teoreticieni. fapte. existând limite în utilizarea ei.cognitive (necunoaşterea unor date. fie posibilitatea practică a unei tiranii a majorităţii. de asemenea.. opiniile ei. s-a constatat fie existenţa de fapt. impunând minorităţii voinţa sau opţiunea sa chiar şi în cazurile în care o atare constrângere nu se justifică. conduite. şi în ce măsură. neproblematică. foarte frecvent există opţiuni şi priorităţi incompatibile: unii vor egalitate în mai multe sfere ( şi intervenţia statului pentru asigurarea ei). unii teoreticieni au stabilit ca regulă că aceasta are dreptul de a-şi impune voinţa doar atunci când există pericolul unor vătămări. dar nu totdeauna. Problema evaluării consecinţelor anumitor manifestări politice nu este una banală. Chiar şi acelaşi om poate aspira la scopuri sau valori incompatibile.evaluative (nu se pot face evaluări comparative precise.

nu mai puţin fundamentale: dreptatea. Analizaţi relaţia interese individuale-interese publice 3. Aceste cerinţe nu pot fi totdeauna compatibilizate. Iaşi. 2007. unii vor mai multă ordine socială (deci interzicerea mişcărilor de stradă). Iaşi. Finalităţile semenilor sunt multiple şi nu sunt toate compatibile. fericirea. Polirom. alţii. D. mai multă libertate de a protesta (deci nici un fel de interdicţie). Fisichella. pg. Ea trebuie să facă loc necesităţii de a satisface şi exigenţele altor valori. dragostea. Polirom. Ştiinţa politică. 47-57 2. G. Sartori. pg. 1999. Vrem desigur libertate. dar nu doar atât. Schiţaţi rolul grupurilor de presiune în activitatea politică BIBLIOGRAFIE 1.mai puţin ajutor pentru cei defavorizaţi. Teoria democraţiei reinterpretată. REZUMAT:  Paradoxul călătorului clandestin  Modelul conflictual şi modelul cooperativ al relaţiilor politice AUTOEVALUARE: 2. descoperirea adevărului etc. 61-63  Timp: 2 ore 60 .

TIPURI DE ORDINE B. CONTRACTUALISMUL C. Cuprins A. obiectivele ingineriei sociale. rolul contractualismul în dezvoltarea teoriei politice 61 . ORDINEA POLITICĂ Introducere Societatea umană se caracterizează prin ordine cât şi prin dezordine. PROIECTAREA ORDINII SOCIALE ŞI POLITICE Obiective Studentul trebuie să îşi fixeze următoarele cunoştinţe despre: specificul ordinii constitutionale. Scopul activităţii oricărei puteri urmăreşte instituirea unui anumit tip de ordine.6.

juridice. forţa sau „dreptul celui mai tare”. echitate sau solidaritate. Creştinismul era o viziune totalizatoare deoarece preceptele sale erau fundamentul nu numai al vieţii religioase a oamenilor. Orice autoritate urmăreşte să impună un anumit tip de ordine (economică. sisteme precise de drepturi şi îndatoriri pentru fiecare strat din această ierarhie. guvernate sub auspiciile concepţiei creştine despre lume şi viaţa omenească.A. Istoria nu cunoaşte. deseori drept anomică (lipsită de orice regulă sau lege) sau anarhică (dezordonată). Astfel putem distinge: i) ordinea tradiţională şi ii) ordinea constituţională Ordinea de tip tradiţional se bazează nu pe reglementări liber-consimţite. moştenită de la generaţiile anterioare care acoperă toate aspectele vieţii sociale (morale. şi din care decurg o ierarhie socială imuabilă. politică. i) ci pe o viziune totalizatoare canonică. principii normative şi reguli pentru conduita individuală şi colectivă. O asemenea stare de lucruri este descrisă. religioase). Th. Hobbes considera chiar că însăşi apariţia societăţii civile este legată de trecerea de la dezordinea tipică „stării naturale” a oamenilor la ordinea caracteristică „stării civile” sau „politice”. de fapt. Acolo unde autoritatea este prezentă. TIPURI DE ORDINE. în condiţiile excepţionale create de războaie (mai ales războaie civile). criză politică acută sau alte situaţii speciale în care lipseşte autoritatea. Cel mai tipic exemplu de ordine socială tradiţională este cel ce caracteriza majoritatea societăţilor medievale din Europa. ea impune. ci violenţa. Dezordinea socială este prezentată ca o societate în care nu domnesc legile sau regulile. cel puţin parţial. societăţi permanent anarhice. idealuri (de justiţie socială. politice. morală sau intelectuală). Principalele tipuri de ordine sunt înrudite cu cele de autoritate. de Bine general). ci 62 . socială. stările de anarhie apar în istorie pe perioade relativ scurte. Orice societate este totdeauna caracterizată de existenţa unui tip sau altul de ordine. o anumită formă de ordine politică şi juridică.

De fapt. se revendică drepturi şi libertăţi cetăţeneşti mai largi şi un tip de egalitate politică. precum şi pe ideea egalităţii politice şi juridice a tuturor membrilor societăţii. individul trebuind să le urmeze fără să le pună în discuţie. iar aceasta este prezentată drept legitimă.şi pentru conduita politică. Constituţia. fixată de viziunea totalizatoare a acestui ideal. şi nu a celor care conduc (suveranitatea aparţine cetăţenilor). pregătirea la care are acces. ii) Ordinea constituţională se bazează pe principiul unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. împăratul. consfinţită de o autoritate suprapământească (divină) şi conformă cu cerinţele unui ideal care comandă întreaga organizare politică. Autoritatea politică este atribuită acestor tradiţii. Supremă este voinţa celor conduşi. posibilităţile de participare la diverse forme de viaţă etc. Aceste reguli sunt înscrise într-o lege fundamentală. populaţia este chemată să se conducă singură. nu mai este călăuzit şi reglementat de o concepţie totalizatoare. Autoritatea emană de la electorat. de dogme. care îşi aleg reprezentanţii chemaţi să guverneze. în toate aspectele sale. prin reprezentanţii săi aleşi şi pe baza unor reguli bine consimţite. şi nu membrilor societăţii: regele. Poziţia fiecărui om în ierarhia socială. sursele creştine de autoritate sunt supuse criticii. Puterea se atribuie cuiva doar pe baza consimţământului majorităţii exprimat prin alegeri libere sau referendum. morală şi socială a comunităţii. Tradiţiile guvernau în mare măsură viaţa socială. Se pleacă de la presupunerea că autoritatea nu este rezervată (prin tradiţie) nimănui. determină întreaga sa viaţă: drepturile şi libertăţile lui. comportamentul social. aristocraţia. ierarhia socială este contestată. Toate acestea anunţă apariţia unui nou tip de ordine socială. inalienabile. În perioada postrenascentistă începe procesul de erodare a tradiţionalismului. Constituţionalismul exprimă o schimbare fundamentală în viaţa politică. morală şi pentru justiţie. Supremă este voinţa conducătorilor. nimeni nu a moştenit puterea politică şi nimeni nu este născut să conducă. iar guvernanţii nu au decât atribuţiile pe care acesta le-a fixat pentru ei. Puterea politică este limitată de normele înscrise în Constituţie şi revocabilă (cetăţenii pot revoca reprezentanţii aleşi anterior şi desemna pe alţii). pretindeau autoritate în virtutea tradiţiei şi nu pe baza consensului popular exprimat prin consultări democratice. adevăruri „sacre” şi idealuri supreme (cum era idealul 63 . meseria sa.

morale şi intelectuale) accesibile. Hobbes. Oamenii. instituţii. Spre deosebire de omul prerenascentist. drepturilor şi libertăţilor individuale şi a asigurării dreptăţii pe baza unor instituţii imparţiale. aşadar. pentru 64 . J. J. B. Tocmai de aceea opusul său este anarhismul. ci şi guvernarea însăşi este controlată de reguli. Constituţionalismul este.Locke. Contractualismul concepe şi originea statului într-un contract stabilit între conducători şi conduşi. expresia idealului aşezării întregii vieţi sociale pe baza unor reguli liber-consimţite. sociale. Au apărut teoriile contractualiste (Th. nici dogmelor „sacre” şi nici voinţei arbitrare a altor oameni: el trebuie să se subordoneze doar legii. prin care cei dintâi primesc de la cei din urmă mandatul de a legifera. pot accede la orice poziţie socială sau politică.creştin) sau de o ierarhie socială. conform variatelor sale preferinţe şi performanţe. a cărui poziţie socială fixa toate opţiunile sale individuale (economice. Dar nu numai individul şi viaţa sa sunt coordonate de reguli. doctrină politică ce consideră că trebuie abolite toate reglementările şi statul ca promotor şi păzitor al lor. şi ordinea socială care rezultă din aplicarea lor şi-ar avea originea într-un acord sau contract stabilit între oameni. imuabilă. fiinţe libere prin natura lor. categorii foarte diferite. Numeroşi gânditori au recunoscut drept nerealistă ideea unor contracte sociale efective pe care să le fi încheiat realmente oamenii între ei. guverna şi organiza viaţa publică în interesul majorităţii. Rousseau) care vedeau originea societăţii într-un contract stabilit între oameni în vederea cooperării şi apărării comune a proprietăţii. pe care statul are îndatorirea să le apere. guvernat de reguli (liber-consimţite). Omul nu mai este supus nici tradiţiei.J. organizaţii. la un moment precis. de acum înainte. CONTRACTUALISMUL. el este. Ideea că regulile şi legile pe care se bazează societatea modernă sunt liberconsimţite a condus pe mulţi gânditori la concluzia că ele. cu condiţia de a respecta regulile existente în societate. politice. trebuind însă să respecte regulile pe care se bazează întreaga viaţă socială. omul modern nu este predeterminat de originea sa: el poate accede la şi aparţine unor straturi.

 Unii teoreticieni au presupus că. tendinţa de a explica societatea. Ea presupune o generalizare nejustificată. rolul contextului istoric intern şi internaţional şi al intereselor de grup). iar imaginarea lor nu este decât o extrapolare făcută plecând de la alte contracte care au existat şi există realmente: contractele de vânzare-cumpărare şi mai ales. Această viziune sugerează că principalele aranjamente sociale bazate pe un contract ar fi liber-consimţite şi admise raţional de majoritatea membrilor societăţii. 65 .  Sunt şi gânditori care susţin că obsesia contractualistă încurajează ignorarea unor aspecte esenţiale ale vieţii sociale (influenţa forţei şi a raporturilor de forţe în viaţa publică. dar în acelaşi timp. moral este considerată de mulţi filosofi moderni drept semnificativă pentru înţelegerea ordinii existente în societăţile moderne. cele de constituire a unor asociaţii voluntare. deşi membrii societăţii nu au semnat efectiv asemenea contracte. interesul lor fiind îndreptat asupra unor aspecte practice. o absolutizare a unei forme de organizare şi o ignorare a altor surse ale ordinii sociale. ideea contractualistă a fost considerată adecvată şi utilă din diferite considerente. Ca atare. oamenii se comportă ca şi cum ele ar exista. Contractualismul a jucat un rol însemnat în dezvoltarea teoriei politice moderne şi în dislocarea tradiţionalismului politic. Cu toate acestea. când de fapt.constituirea societăţii sau statului. imediate. social. subînţeles chiar dacă ele nu au fost încheiate propriu-zis niciodată. aceştia nici nu îşi pun vreodată problema analizei principiale a acestor aranjamente globale. Asemenea contracte nu au existat de fapt niciodată. rolul situaţiilor concrete. adică asemenea contracte ar exista în mod implicit. ideea contractului politic. natura ordinii sociale moderne indică totuşi existenţa lor tacită. el a introdus în filosofia politică un sistem de premise abstracte şi anistorice care încurajează o viziune nerealistă asupra fenomenului social. Cu toate că existenţa contractelor de mai multe tipuri este o realitate a lumii moderne. ale vieţii individuale şi colective. justiţia socială în termeni contractualişti este eronată. cu stringenţele lor specifice.  Alţi gânditori au sugerat că. deşi contractele respective nu există realmente. statul.

oferta politică pusă în faţa alegătorilor nu este atât de largă încât să facă posibile asemenea opţiuni magistrale între tipuri fundamentale diferite de societate. În general. tolerantă şi una „închisă”. pe care ei nu au controlat-o conştient ne conduce la o altă întrebare importantă: în ce măsură pot fi proiectate conştient ordinea economică. conform unui proiect modern şi „luminat”. PROIECTAREA ORDINII SOCIALE ŞI POLITICE. ideea contractualistă escamotează faptul esenţial că imensei majorităţi a oamenilor nu i se oferă efectiv niciodată ocazia de a se pronunţa cu privire la aceste aranjamente globale presupuse a face obiectul contractului. esenţial diferite. ci doar li se cere să aprobe un tip de aranjament politic deja fixat într-un proiect de Constituţie sau să aleagă între variante prea puţin diferite. sociale şi juridice. În majoritatea cazurilor. Nu se pune aproape niciodată problema ca cetăţenii să aleagă liber. complet receptive la preferinţele cetăţenilor. represivă. socială şi politică dintr-o anumită comunitate? Iluminismul a introdus în gândirea occidentală convingerea că oamenii pot şi trebuie să organizeze raţional societatea în care trăiesc. sunt rezultatul unor evoluţii istorice relativ îndelungate şi al unor raporturi de forţe stabilite de facto între grupuri sociale cu interese şi preferinţe sensibil diferite. în fluxul evenimentelor istorice şi nu în ipotetice înţelegeri raţionale stabilite deliberat de oameni. între dictatură şi democraţie sau între economia bazată pe proprietate privată şi cea bazată pe proprietate colectivă sau între o societate „deschisă”. dar mai ales.De asemenea. aproape fără excepţie aranjamentele politice majore pe care le consideră necesare. Adevărata explicaţie a originii statului şi a aranjamentelor politice trebuie căutată în practica socială. principalele aranjamente politice şi economice. C. de unde rezultă şi presupunerea că ordinea vieţii comunitare poate fi proiectată 66 . fără nici o dirijare politică. ale aceluiaşi tip de aranjament. Aceasta nu numai pentru că asemenea probleme de ordin constituţional fac extrem de rar obiectul unei consultări populare. Întrebarea dacă ordinea politică îşi are originea într-un contract raţional stabilit deliberat între oameni sau într-o evoluţie istorică. neutre. pentru că. ci promovează. autorităţile care organizează consultările populare nu sunt imparţiale. atunci când ele sunt supuse votului cetăţenilor nu li se oferă o serie de alternative majore.

juridică) reale dezvoltate istoric. în lucrarea sa Reflecţii asupra revoluţiei franceze. indicând că nici un planificator nu poate obţine şi prelucra uriaşa cantitate de informaţie necesară planificării globale a producţiei. sunt realităţi extrem de complexe. ele nu pot fi schimbate brusc. . din partea ideologilor revoluţiei franceze.A. comerţului şi vânzării la nivelul unei întregi societăţi. dezvoltate treptat în timp.orice proiect inventat de raţiune este totuşi. încă din secolul al XVIII-lea argumente temeinice. Aceste argumente vor fi reluate şi dezvoltate de gânditorii din secolul al XX-lea. . că ar putea schimba total întreaga ordine socială. nici firii omului. . sunt de cea mai mare complexitate posibilă. în cele din urmă. Împotriva ideii proiectării globale a ordinii sociale au fost aduse. nici specificului treburilor omeneşti. von Mises şi F. Dar nu numai ideologii utopiilor socialiste au crezut în posibilitatea proiectării conştiente a sistemului social. destul de simplu. după cum şi scopurile societăţii. El a prefigurat principalele argumente împotriva unei schimbări (reproiectări) totale a societăţii. privatizarea unor activităţi sociale (asistenţa şi protecţia socială. nici o organizare a puterii nu poate fi potrivită. imposibil de modelat conform unor scheme simple ca acelea ce se pot imagina în abstract de mintea omului.planurile care par credibile şi de succes se pot dovedi falimentare deoarece atât individul cât şi societatea sunt entităţi extrem de complexe.în mod deliberat sau „raţional”. după ideile la modă ale unor ideologi sau chiar ele unei generaţii. inegalitatea. Astfel. crearea unei pieţe economice maximal libere. Edmund Burke a atras atenţia. preferinţele şi posibilităţile cumpărătorilor constituie o masă imensă de informaţie 67 . Datele necesare privind interesele. protecţia cetăţenilor şi legalităţii). că este o dovadă de aroganţă şi trufie să se pretindă. sau chiar menţinerea ordinii publice. ordinile (politică.Hayek critică proiectele socialiste de reorganizare a economiei pe baza proprietăţii de stat şi a planificării centralizate. nedreptatea etc. în timp ce firea omului. Majoritatea doctrinelor de stânga au plecat de la premisa că este posibilă o atare reproiectare menită să desfiinţeze sărăcia. şi înlocuirea instituţiilor de stat cu sisteme de iniţiativă privată. este complicată. Chiar şi unii doctrinari liberali au susţinut posibilitatea implementării unor modele de organizare bazate pe minimizarea statului. L. şi prin urmare.de asemenea.

la dictatură. planificarea este imposibilă datorită nenumăratelor diferenţe de priorităţi între oameni. Ingineria utopică va produce inevitabil nemulţumiri şi suferinţe pe care această guvernare va trebui să le înăbuşe pentru a-şi definitiva proiectul. Mai mult decât atât. Şi K. Este vorba de o cunoaştere practică utilizabilă în acţiune de către cei care deţin diverse fragmente din ea dar nu şi în activitatea teoretică de proiectare conştientă a vieţii economice în ansamblul ei. constatăm astfel că ingineria socială globală (utopică) nu poate fi conciliată cu democraţia. completă. de priorităţi. treptate. reproiectarea întregii societăţi presupune o guvernare centralizată puternică. ceea ce nu este plauzibil. lucrul cel mai important. pe care nici un aparat de stat nu o poate mobiliza şi prelucra în timp util. guvernare ce duce. astfel că nu pot fi reduse la acelaşi numitor sau sintetizate într-un singur sistem coerent. Mai mult. Popper a criticat în lucrările sale (vezi în special Societatea deschisă şi duşmanii ei) proiectarea socială globală. Ea ţine de politica pragmatică. iar pe de alta. după toate probabilităţile.dispersată în rândurile populaţiei. în consecinţă. făcând distincţia între două tipuri de „inginerie socială”. Această cantitate de informaţie constituie un vast depozit de cunoaştere tacită (neformulată explicit) pe care oamenii o folosesc implicit în activităţile lor economice fără a o putea simplifica. ce sunt limitate dar presante. „o reconstrucţie directă şi imediată”. compromisuri benefice inevitabile şi. ce poate fi atins graţie obiectivelor vizate. ea nu poate fi centralizată şi stocată pentru folosul statului. ceea ce este nerealist. sintetiza. a „paşilor 68 . şi nu pe căutarea binelui suprem şi ultim”. unitar. Ingineria graduală este compatibilă cu democraţia şi nu presupune suferinţele şi sacrificiile caracteristice ingineriei utopice. bazată doar pe „metoda depistării şi combaterii celor mai presante rele ale societăţii. transmite. a întregii societăţi. în funcţie de situaţia concretă. un grad semnificativ de consens social. priorităţi care se modifică frecvent. Această inginerie este mult mai modestă ca amploare dar mult mai uşor de realizat: ea presupune îmbunătăţiri „locale”. Ingineria socială globală are caracter utopic deoarece presupune pe de o parte să se desfiinţeze cu totul instituţiile şi tradiţiile existente. În locul acesteia el propune ingineria graduală.

Alţi autori susţin că instituţiile sociale care s-au dezvoltat mai mult sau mai puţin singure. Aspiraţia umană către optimizarea instituţională şi efortul de a găsi soluţii noi la probleme sunt imposibil de reprimat.A. pe care cei implicaţi nu le pot privi cu detaşare. ordinea spontană – policentrică. generată spontan prin acţiunea mai multor agenţi activi. respingerea principială a proiectelor globale. este inadmisibilă. pot. Hayek. generată de la un singur centru de autoritate. abstracte de reorganizare utopică a societăţii. De aceea. ci de suferinţa unor grupuri mari de oameni. Asemenea observaţii. chiar dacă sunt juste. numai acţiunea simultană a mai multor centre de decizie care. utopice. de exemplu.ordinea de comandă – monocentrică. Problemele în cauză sunt în general. nu trebuie considerate ca dovezi ale faptului că modificarea deliberată a instituţiilor este în general imposibilă sau indezirabilă. respingerea experimentelor sociale cu 69 . poate conduce la rezultate pozitive. Problemele sociale şi politice sunt prea serioase şi prea acute pentru a permite o atitudine de aşteptare. Este vorba nu numai de simple probleme tehnice. suferinţă care reclamă luarea unor măsuri şi găsirea rapidă a unor soluţii.mărunţi” şi se opune politicii „grandioase” a marilor proiecte doctrinare. F. impuse dogmatic şi dictatorial. toate respectă anumite reguli formale. o unitate militară. un atelier de producţie. în anumite situaţii să funcţioneze mai bine decât orice altceva. De asemenea. dar nu şi acolo unde trebuie manevrată o imensă cantitate de informaţii cum se întâmplă la nivel macrosocial. adică din încercările şi eşecurile a zeci de generaţii şi nu din cauza unor modificări planificate sau a unor idealuri inovatoare răsărite în gândirea intelectuală. Ordinea de comandă poate fi eficientă în contexte în care informaţia ce trebuie manevrată este redusă. pasivitatea care ar putea părea recomandabilă din perspectiva idealului dezvoltării spontane. legate de interese umane şi cetăţeneşti fundamentale. ce lasă nedirijate detaliile de organizare sau acţiune. o activitate de afaceri. la rândul său distinge: . În acest din urmă caz. bazată pe comenzi deliberate şi urmărind fixarea conştientă a detaliilor de acţiune.

nu trebuie confundată cu o excludere a tuturor eforturilor de căutare a soluţiilor noi la problemele presante. Analizaţi principalele obiective ale ingineriei globale 2. 1993. contractualism şi ordine socială  Inginerie socială. în acele cazuri. repudierea „ingineriei utopice” nu poate fi însoţită şi de o repudiere a „ingineriei graduale”. s-a ajuns ca. 182-194.I. pg.posibile consecinţe dramatice. Stabiliţi relaţia dintre ordinea socială şi democraţie BIBLIOGRAFIE: 1. Dimpotrivă. menite să furnizeze modificări adaptative şi să reducă suferinţa din societate. Bucureşti. 353361. realizarea unor modificări adaptative generale. 1999. REZUMAT:  Ordine şi dezordine în viaţa socială  Constituţionalism. Astfel spus. tipuri şi obiective AUTOEVALUARE: 1. Polirom. Giovani Sartori. Karl R. Teoria democraţiei reinterpretată. care să atenueze nemulţumirile. Iaşi. pg. Popper.  Timp: 2 ore 70 . mulţi dintre cetăţenii nemulţumiţi să fie atraşi de himera „ingineriei utopice”. Societatea deschisă şi duşmanii ei. s-ar putea spune că respingerea celei dintâi o face necesară pe cea de-a doua. în anumite societăţi. Pentru că mult timp s-a evitat. Humanitas. Precizaţi principalele scopuri urmărite de ingineria graduală 3.vol. 2.

la existenţa şi criteriile progresului socio-uman au fost centre de interes permanent pentru gândirea social-politică. Cuprins A. la forţele motrice ale schimbării şi evoluţiei sociale. obiectivele şi caracteristicile ei deosebirea care există între reformă şi revoluţie înţelegerea caracterului pluridimensional şi contradictoriu al progresului social 71 . MODERNIZARE. SCHIMBAREA SOCIALĂ B. DEZVOLTARE.7. REVOLUŢIA-SCHIMBARE TOTALĂ A SOCIETĂŢII C. PROGRES Obiective Studentul trebuie să dobândească: întelegerea diferitelor explicaţii date de teoriile stadiale ale evoluţiei sociale imagine clară despre revoluţie. SCHIMBARE ŞI DEZVOLTARE SOCIALĂ Introducere Întrebările referitoare la perspectivele şi sensul istoriei.

modele matematice şi alte instrumente precise de cercetare au putut evidenţia consecinţele sociale ample ale unor fenomene accidentale: spre exemplu. de aceea el a pierdut bătălia de la Waterloo) În cea mai mare parte a epocii moderne. Interesul manifestat de oameni pentru „mersul istoriei” s-a îndreptat iniţial cu precădere asupra originilor: Cum a luat naştere societatea omenească (statul)? Cine a creat legile (după care ne conducem)? etc.A. 72 . dezvoltarea analizelor sociale şi economice bazate pe statistici. rămâne valabil faptul că cele mai numeroase şi mai influente teorii moderne asupra istoriei au acordat locul central nu întâmplării. Au existat unele interpretări care puneau evoluţiile istorice sub semnul accidentului pur susţinând că întâmplarea îşi pune amprenta pe tot ceea ce se petrece în societate: se dădeau exemple de bătălii câştigate printr-un accident fericit (ploaia. istoricii contemporani ai societăţii occidentale evidenţiază efectele istorice capitale ale unor epidemii la sfârşitul evului mediu (epidemiile de ciumă). o evoluţie precisă care se realizează conform unor legi care guvernează schimbarea şi succesiunea evenimentelor. Totuşi. ci unor legi sau scheme de evoluţie. (susţin ei) decimând populaţia şi creînd o mare lipsă de forţă de muncă ar fi impulsionat hotărâtor căutarea unor mijloace mecanice de producţie şi deci progresul tehnic modern care a marcat întreaga evoluţie a societăţii postrenascentiste. În secolul al XX-lea. a îngreunat deplasarea artileriei lui Napoleon. care. SCHIMBAREA SOCIALĂ. Din acest punct de vedere. etapelor şi proceselor sociale. Ulterior atenţia s-a îndreptat insistent asupra „sensului istoriei”: care sunt perspectivele evoluţiei istorice? Încotro se îndreaptă societatea omenească? Care este cauza modificării (evoluţiei) societăţii (statului)? Există progres? Cum se realizează progresul la nivel socio-uman? Întrebările au în spatele lor presupunerea că mersul societăţii omeneşti nu este întâmplător. mari scheme de evoluţie a societăţii. Sub influenţa raţionalismului modern cei mai mulţi gânditori au presupus că există un „curs raţional” al evenimentelor istorice. aşadar unor factori necesari şi nu unor episoade accidentale. care înmuia terenul. filosofii şi istoricii au căutat legi al istoriei. s-ar părea că declanşarea unui fenomen esenţial cum este modernizarea tehnicii s-ar putea datora întâmplării şi nu unei intenţii „luminate” de perfecţionare.

S-a presupus încă din Antichitate că printr-un ciclu asemănător celui biologic trece orice societate sau civilizaţie. În fiecare societate există. comunism) în virtutea unor legi istorice „obiective”. Fiecare etapă ar fi caracterizată de anumite resurse tehnice şi tehnologii. obligatorie pentru toate societăţile şi susceptibilă să conducă la predicţii asupra viitorului oricărei societăţi. Trebuie amintit. anumite forme de organizare socială şi politică (anumite tipuri de stat.de ordin tehnic (unele instrumente folosite în societate). un gen de cultură). Toynbee au dezvoltat viziuni similare. . şi interpretările stadiale date evoluţiei omenirii.Una dintre cele mai vechi interpretări de acest tip este cea bazată pe analogia dintre ciclul biologic (naştere-copilărie-maturitate-îmbătrânire-moarte) şi cel social. totuşi interpretările din această categorie rămân în general mai adecvate şi mai realiste (prin aceea că civilizaţiile sunt într-adevăr temporare şi cunosc perioade de dezvoltare şi perioade de declin) decât multe alte teorii asupra istoriei. ca pe baza anumitor criterii. în care există.compuse (tehnico-economico-sociale) În secolele al XIX-lea şi al XX-lea. G. cărora le corespund anumite forme de proprietate şi relaţii economice. filozofie sau ştiinţă). tipurile de organizare a economiei sau nivelul productivităţii şi prosperităţii atinse). În epocă modernă. etape ascendente şi etape descendente. K.de ordin economic (tipurile de activităţi economice desfăşurate. La fel O. anumite grupuri sociale (clase) aflate în raporturi specifice: de 73 . . Marx a susţinut că societatea omenească este determinată să parcurgă o serie de stadii (sclavagism. pentru fiecare societate. aşa că nu se poate spune că ar exista un model ciclic „ştiinţific” al istoriei. capitalism. feudalism. socialism. de asemenea. să se stabilească o schemă unică.Vico a prezentat istoria ca evoluţie ciclică. după cum gândirea sa a fost dominată de religie. de dezvoltare socială. care şi-ar fi demonstrat valabilitatea. Acestea pretind. Spengler şi A. Comte credea că omenirea a trecut succesiv de la un stadiu religios la unul metafizic şi apoi la unul pozitiv (ştiinţific). conform marxismului. cea mai influentă teorie stadială a societăţii a fost cea marxistă. Criteriile utilizate au fost foarte diverse: . A. o conştiinţă specifică. Deşi între aceste viziuni există numeroase deosebiri.intelectuale (spre exemplu. acestora corespunzându-le la rândul lor. .

Astfel. Teoria marxistă avea pretenţia să facă predicţii asupra viitorului societăţii. era un tip de „societate închisă” cu o economie de „comandă”. aducând la putere fostele clase exploatate mai apte să valorifice eficient tehnologiile create de progresul tehnic. iar viitorul social nu poate fi prevăzut. anunţând iminenta instaurare a socialismului (bazat pe proprietatea de stat. Majoritatea gânditorilor contemporani consideră că o asemenea teorie nu este posibilă. trecerea de la un stadiu la altul se făcea printr-o revoluţie care răsturna ordinea politică anterioară. Comunismul. K. a căror acţiune este relativ uşor de confirmat şi descris matematic. Încă înainte de prăbuşirea statelor comuniste s-a văzut destul de limpede că există mari neconcordanţe între teoria lui Marx şi practica socială. economici şi instituţionali. şi anumite forme de organizare politică. Prăbuşirea comunismului în cea mai mare parte a lumii a infirmat definitiv pretenţiile la „ştiinţificitate” ale teoriei marxiste despre stadiile dezvoltării societăţii şi despre inevitabilitatea socialismului şi comunismului. În timp ce fenomenele astronomice sunt guvernate de legi naturale. În cele mai multe cazuri. spre exemplu o revoluţie nu poate fi anticipată aşa cum poate fi anticipată o eclipsă. anumite instituţii pe de alta. Popper consideră că fenomenele sociale sunt mult mai complexe şi mai neregulate decât fenomenele astronomice. deoarece există un număr mic de variabile. dominaţie şi conflict în primele trei stadii de colaborare şi egalitate în ultimele două. ci problema de principiu dacă istoria poate fi captată şi explicată în cadrul unei teorii capabile de a prevedea viitorul. fenomenele sociale sunt extrem de complexe. însă. Complexitatea lor decurge din numărul mare de variabile desemnând comportamente individuale şi de grup. regimul politic era dictatorial. puţin eficientă. marxismul pretindea că a descoperit legea unei concordanţe între anumite faze de dezvoltare tehnologică şi economică. aşa cum s-a dezvoltat în secolul al XX-lea. factori tehnologici. pe de o parte. ci o birocraţie (o „nomenclatură”) a partidului comunist. Din această cauză nu s-au putut identifica legi precise care guvernează fenomenele sociale. iar la putere nu se afla „clasa muncitoare” cum prevăzuse Marx. din acest punct de vedere nu este eşecul unui anumit sistem politic. planificarea economică şi dictatura proletariatului) în toată lumea şi într-un viitor mai îndepărtat. Astfel.exploatare. Pe această 74 . Ceea ce contează. instaurarea comunismului.

cât şi cu sisteme autoritare. Complexitatea şi variabilitatea (nu există două fenomene istorice identice) împiedică alcătuirea unei teorii apte să conducă la predicţii. astfel că au tras concluzia că dezvoltarea economică constrânge la modificarea sau abandonarea instituţiilor politice tradiţionale. Aceasta este necesară deoarece grupurile dominante nu cedează treptat puterea iar vechile forme de viaţă nu pot fi înlocuite treptat. toate teoriile care au pretenţia că descriu global mersul societăţii sunt neştiinţifice (speculative). De aceea. Ca atare. în această problemă nu sunt posibile predicţii ştiinţifice iar pretinsele descrieri ale etapelor istorice sunt extrapolări nelegitime realizate cu puţine date. a schimbării radicale. cvasitotale a societăţii. în cadrul marxismului a apărut şi o teorie 75 . de multe ori înţelegerea evenimentelor sau situaţiilor deşi descrierile sunt întotdeauna simplificate întrucât istoricul selectează faptele pe care le consideră semnificative şi ignoră altele pe care le consideră nerelevante.SCHIMBARE TOTALĂ A SOCIETĂŢII. prin forţă a „vechiului” cu „noul” conduce la progres. Gândirea politică radicală modernă a considerat revoluţia principalul mijloc de schimbare socială şi emancipare umană. REVOLUŢIA . conform căreia numai schimbarea bruscă şi totală poate rezolva problemele unei societăţi. dar nu determină ce sistem politic le va înlocui. B. S-a creat astfel. ci numai printr-o ruptură radicală. o veritabilă ideologie a revoluţiei. Teoreticienii contemporani au observat că progresul economic s-a dovedit compatibil atât cu regimuri politice democratice. dar rămân în domeniul utopiei (construcţiei imaginare). Fenomenele sociale deja petrecute pot fi descrise (sau narate). în secolul al XIX-lea. numindu-le „locomotivele istoriei”. Marx sugera că numai revoluţiile dinamizează viaţa societăţii. de tip revoluţionar. numai confruntarea directă. ele pot fi interesante în anumite privinţe.bază se susţinea posibilitatea unor predicţii privind evoluţia statului. Marxismul aprecia că saltul de la un stadiu istoric la altul. a regimurilor politice. Rezultatul acestei ideologii este o mentalitate radicală. superior. plecând de la evoluţia economică. neaparţinând nici ştiinţei teoretice. Mai mult. ceea ce permite. nu se poate face prin simplă dezvoltare graduală (evoluţie). nici politicii practice.

dimpotrivă. succesul revoluţiei nu aduce la putere masele populare sau grupuri sociale largi. bazată pe exprimarea organizată a voinţei populare. Caracterul de schimbare politică profundă. O dovadă în acest sens ar putea fi faptul că. nu este decât un mijloc pentru preluarea puterii de către elitele interesate. în final puterea însă nu revine acesteia. care antrenează şi populaţia (aceasta devine masă de manevră pentru planurile elitelor). adică pentru asigurarea transformărilor profunde necesare comunităţii. care o deosebeşte de orice schimbare democratică normală. Cei mai mulţi teoreticieni sunt de acord că deşi revoluţia nu este doar un simplu transfer de putere. . care o deosebeşte de evoluţiile sociale graduale. protejând-o de adversarul înlocuit de la putere. În acest sens.postrevoluţionară despre dictatura proletariatului care are menirea să consolideze puterea nou instaurată. relativ superficială afectează doar persoane sau grupuri politice mărunte şi nu un întreg regim politic.violenţa (caracterul de lovitură de forţă). înţeleasă ca program social amplu. în aproape toate cazurile.Transferul puterii către un alt agent social şi modificarea regimului politic. Criticii acestei ideologii susţin însă. 76 . Deşi cei mai mulţi revoluţionari se prezintă drept luptători împotriva autoritarismului politic al regimului înlocuit de revoluţie după acapararea puterii ei înşişi devin lideri autoritari sau dictatori. prin care schimbarea politică. revoluţia. este extrem de reforme parţiale. Ideologiile care exaltă revoluţia (marxismul în special) atribuie meritele realizării acesteia maselor populare. că. însă istoricii susţin că în aproape toate cazurile revoluţia este opera unor elite politice sau grupuri restrânse. foarte active. care o deosebeşte de o simplă lovitură de stat. care o deosebeşte de simplele . ci o nouă elită.caracterul brusc. Interpretările date problemei puterii în cadrul revoluţiei diferă: adepţii ideologiei revoluţionare susţin că obţinerea puterii este doar un mijloc pentru realizarea deplină a revoluţiei. Principalele caracteristici ale revoluţiei sunt: . dobândirea puterii este obiectivul central al revoluţiei.

În timp ce ideologii revoluţiei o prezintă ca pe un fenomen necesar. mizeriei celor exploataţi sau dominaţi şi dorinţei acestora de emancipare. înfrângerea militară a trupelor ruseşti. aşa cum s-a întâmplat în Franţa (1789) şi în Rusia (1917). ei atrag atenţia că nu absenţa reformelor. Ideologii revoluţiei o explică prin sărăcia şi disperarea populară. se consideră că adevăratele cauze au fost de fapt liderii. nemulţumirii sociale etc. la revolte mărunte. nu revoluţia distruge regimul politic existent. impus de contradicţiile existente în vechea societate. Revoluţia era văzută ca operă a maselor populare şi ca etapă finală a luptei de clasă. eroarea politicienilor liberali (Kerenski) de a continua lupta armată în condiţiile 77 . Teoreticienii mai puţin favorabili schimbării revoluţionare atrag atenţia că aceste explicaţii contravin faptelor: sărăcia. Mişcările revoluţionare presupun existenţa unei situaţii de criză profundă.semnificativ că. majoritatea marilor revoluţii moderne au fost urmate de o perioadă de totalitarism sau teroare. ci prăbuşirea acestui regim face posibilă revoluţia. Cauzele revoluţiilor erau atribuite de către marxism contradicţiilor interne ale societăţilor bazate pe exploatare şi dominaţie de clasă. ca atare. teoria că revoluţia bolşevică din 1917 a fost posibilă numai datorită unor accidente. ca decimarea cazacilor (fideli ţarului) în timpul războiului. în cazul principalelor revoluţii moderne. Cu alte cuvinte. imobilitatea şi inflexibilitatea regimului politic vechi. criticii revoluţiei susţin că aceasta apare de obicei ca rezultat al unor accidente ce au avut drept consecinţă slăbirea autorităţii. legată de războaie şi alte situaţii de criză. După opiniile unor critici ai doctrinelor revoluţionare principala situaţie favorizantă pentru revoluţie este disoluţia autorităţii statului. care slăbesc instituţiile puterii. de scurtă durată. Există spre exemplu. indispensabile. autoritarismul şi abuzurile acestuia. ci tocmai declanşarea lor favorizează amplificarea mişcărilor revendicative. De asemenea. lipsa reformelor economice şi politice. dar concretizarea acestora într-o revoluţie devine posibilă numai atunci când puterea de stat sa anemiat. cel mult. nu duce la mişcări revoluţionare ci.

benefic. cât şi tot ce este negativ în revoluţie (violenţă. împotriva acestor „principii” revoluţionare. imoral. Dar această utopie nu este inofensivă. Cele mai intense critici aduse revoluţiei vizează iluzia schimbării totale pe care o întreţine orice revoluţie. ci în arta de a conserva ceea ce este valoros şi de a realiza modificări treptat. Există. Din acest punct de vedere teoreticienii subliniază adesea că o revoluţie trebuie privită sub dublu aspect. sacrificii) sau în noul regim. ceea ce justifică realizarea ei şi sacrificiile inevitabile pe care le implică. iar adversarii ca exponenţi ai Răului şi Vechiului. legată de revoluţie este cea referitoare la efectele ei şi caracterul lor benefic. în Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa a denunţat presupunerea revoluţionară că „modul de guvernare poate să se schimbe ca moda într-ale îmbrăcămintei”. iar tot ceea ce ţine de vechiul regim drept retrograd. O altă problemă. El sublinia. el afirmă că vechile instituţii şi aranjamente politice. pozitiv şi negativ. şi că niciodată nu trebuie distrus totul pentru a se porni din nou de la zero. tot ceea ce ţine de noul regim este prezentat drept progresist. din care decurgea că toate instituţiile existente pot fi imediat schimbate după ideea şi bunul plac al revoluţionarilor. cea mai disputată. demonizarea unor oameni justifică marginalizarea şi chiar exterminarea lor (cum s-a întâmplat în anumite perioade ale totalitarismului comunist). În plus. negativ sau malefic. moral. constrângere. juridice sau economice sunt legate de comportamentul uman încetăţenit care nu se poate modifica instantaneu. la ideologii revoluţiei. Unul din aceste mituri este cel al luptei dintre bine şi rău: revoluţionarii sunt prezentaţi ca exponenţi ai Binelui şi Noului. Se afirmă că Lenin nu a făcut decât să speculeze aceste accidente favorabile rebeliunii de masă. că statul trebuie făcut tabula rasa (desfiinţat complet) pentru a se construi cu totul altceva.refuzului popular de participare la război etc. 78 . pe măsura evoluţiei mentalităţilor. Ideologia revoluţionară este maniheistă şi absolutizantă. Edmund Burke. Politica înţeleaptă constă nu în distrugerea totală şi reconstrucţia de la zero. ea escamotează atât ceea ce era benefic în vechiul regim. tendinţa de a demoniza vechiul şi de a idiliza Noul – revoluţia este de obicei promotoarea unei utopii. Criticii acestor ideologii susţin însă că ele se bazează pe mituri şi idei fanteziste. că niciodată nu este totul rău şi indezirabil într-o societate omenească. Marxismul şi celelalte ideologii revoluţionare atribuie revoluţiei efecte deosebit de profunde.

Spiritul revoluţionar pleacă de la premisa că orice poate fi schimbat oricând în numele „modernizării” progresului. regulilor şi instituţiilor. care furnizează cadrul indispensabil funcţionării principiilor. Criticii spiritului revoluţionar neagă aceasta susţinând că succesul schimbării revoluţionare depinde de tradiţii. fie şi forţată. ci au rol adaptativ. B. ca răspuns la o criză. susţin ei. ci doar ca mijloc de realizare programatică a unui proiect politic decretat drept indispensabil de elitele care iniţiază revoluţia. revoluţionarii sunt prea puţin interesaţi de nevoile sociale reale. a proiectului lor doctrinar. Dar. conservatorismul arată că oamenii sunt fiinţe înclinate spre continuitate şi conservare. de apărare în faţa necunoscutului şi de stabilitate. normelor. susţin criticii ideii „revoluţiei totale”. una dintre condiţiile vitale pentru succesul rezolvării prin reforme şi schimbări a problemelor oamenilor este cultura politică şi morală comună. Revoluţia în politică. fixată prin tradiţie. Or. observatorii mai obiectivi semnalează că niciodată nu se pune de fapt această problemă: nu există niciodată schimbare totală. în artă. Radicalii susţin necesitatea unor schimbări bruşte. În realitate este vorba de o dispută între adepţii diferitelor tipuri şi grade de schimbare: A. schimbarea se va produce doar în caz de necesitate acută. de multe ori schimbarea revoluţionară nu vine ca răspuns la o criză reală. după cum nici imobilitatea nu este vreodată completă. nu spre permanentă discontinuitate şi schimbare. precaute şi controlate. S-ar părea că marea contradicţie este cea dintre schimbare totală pe care revoluţionarii o consideră necesară şi imobilitatea apărată. radicale. în idei sau în moravuri reuşeşte sau nu după cum mediul cultural şi social fixat prin tradiţie conţine germenii favorabili sau nu. în asemenea cazuri. fiind obsedaţi de aplicarea cu orice preţ. Ataşamentul oamenilor faţă de conservare şi pornirea intensă de a conserva instituţiile pe care le au oamenii nu sunt pur iraţionale. 79 . Moderaţii pledează pentru schimbări treptate. ele răspund nevoii acestora de securitate. De aceea. De asemenea. de cei care vor să nu se schimbe nimic.

Concluzie: abandonarea totală. nu din cauza acestor presiuni. ci din lipsa lor. I. instituţie tradiţionalistă. În schimb. nu ar mai exista nici o virtuală modificare socială. tradiţionale şi tradiţionaliste. a vechilor instituţii sau moduri de gândire poate cu greu da rezultate satisfăcătoare. dar. inerţia instituţională. decât birocraţiile care păreau mai eficiente. rapidă şi pe scară largă. II. în lipsa presiunilor de orice fel. rigiditatea care conduce la o incapacitate de adaptare. Dar are şi dezavantajul că poate scăpa de sub control puterea guvernanţilor. evitând prelungirea nedefinită a stărilor de lucruri anterioare. realizarea de compromisuri şi atingerea unui grad mai înalt de consens social. Există cazuri de societăţi care au intrat în stagnare şi declin. Egiptul antic s-a aflat într-o perioadă de succes care l-a stagnat şi l-a împiedicat să se schimbe. şi de aici unii istorici trag concluzia că. Analiştii schimbării şi dezvoltării sociale evidenţiază o serie de paradoxuri care se manifestă în acest domeniu. a elitelor conducătoare sau a forţelor revoluţionare. Crizele provocate de războaie şi conflicte. 80 . dar centralizate. raporturile de forţe consacrate). Un alt paradox este următorul: instituţii vechi. de sorginte medievală s-a dovedit mai bine adaptat în vederea controlului industrial. Varianta B permite un control mai stabil al puterii. este la rândul ei nefastă. catastrofe naturale. s-au dovedit uneori mai adaptabile pentru a răspunde cerinţelor „moderne”: parlamentul britanic. ele pot stimula dezvoltări spectaculoase (inovaţia tehnologică). ale monarhiilor absolutiste europene. pe baza unui dialog între adepţii schimbării şi cei ai conservării. constituirea unor aranjamente sociale hibride (expresia compromisurilor realizate). Sistemul parlamentar clasic denunţat în anii `30 ai secolului trecut ca învechit. ea prezintă riscul prelungirii excesive a proceselor de transformare. menţinerii pe o lungă perioadă a unor stări de lucruri negative. inert.Varianta A are avantajul de a lichida rapid starea de lucruri anterioară (aranjamentele sociale şi politice existente. Dar. s-a dovedit incomparabil mai viabil decât sistemele politice socialiste (pretins „moderne” sau „ştiinţifice” organizate). pe de altă parte. dificultăţi economice. decadent. pe de altă parte. rezistenţa la schimbare. încetinesc sau blochează înflorirea societăţilor omeneşti. deci „învechite”.

Ca urmare. înrădăcinat într-o formă de viaţă omenească nu poate fi schimbat brusc. pot aduce câştiguri dar şi pierderi apreciabile. Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea moderaţiei şi a creşterii treptate. în ale cărei cadre ordonate îşi poate organiza viaţa mai bine şi mai eficient decât în cadre instabile şi imprevizibile. ci dintr-un anumit simţ al realităţii care indică faptul că nimic important. iar atunci când nu apare o atare necesitate. locală şi contextuală a avantajelor şi dezavantajelor acesteia este conservatorismul. costurile şi beneficiile lor.Trebuie să reţinem că nu există o reţetă ideală de schimbare socială. rămâne la latitudinea membrilor comunităţii de a alege modelul optim de schimbare şi de a cântări. El preferă familiarul. Alţi conservatori evidenţiază că omul este o fiinţă care simte nevoia stabilităţii. care pledează pentru o apreciere nuanţată. Oamenii nu sunt totdeauna ostili schimbărilor. nu pe aceea a schimbării radicale bruşte. soluţia optimă este conservarea stării de lucruri existente. Cea mai cunoscută particularitate a curentului conservator este reticenţa sa faţă de schimbarea socială. Chiar Burke admite că un stat lipsit de posibilităţi de schimbare a situaţiilor sociale nu ar avea resursele necesare pentru a supravieţui. al revoluţiei şi al noului. Schimbările sociale trebuie apreciate sau respinse după cum sunt benefice şi rezonabil de costisitoare sau negative şi excesiv de costisitoare. conservatorii au o atitudine nuanţată faţă de schimbare. avantajele şi dezavantajele fiecărei strategii. Schimbările sunt de feluri diferite: ele pot avea consecinţe benefice sau negative. ea devine preferabilă doar atunci când costurile sunt acceptabile iar câştigurile suficient de mari. şi. în funcţie de context. O concepţie politică privitoare la schimbarea socială. Ideea este că schimbarea presupune costuri semnificative. dar nu pentru că ar respinge schimbarea bruscă şi radicală în sine. de a se dezvolta. cu atât mai puţin. El respinge însă cultul schimbării. Schimbările trebuie operate numai atunci când necesitatea lor se impune. pot fi avantajoase dar şi mult prea costisitoare. făcându-se confuzia între conservatorism şi simpla atitudine de imobilitate rigidă. La nivelul cunoaşterii comune se consideră chiar că acesta se reduce la opoziţia obstinată faţă de orice schimbare sau reformă. 81 . schimbarea în sine nu este un scop demn de aspiraţiile oamenilor. De fapt. Conservatorismul este un gradualism. adesea ostili necunoscutului şi riscurilor (pe care le implică orice schimbare).

Politologia demonstrează. fiind chiar posibile îndoieli cu privire la măsura în care se poate vorbi de un progres global al societăţii. Revoluţia nu este respinsă total. În acest sens. sau la raportul „aşteptări 82 . schimbare profundă şi rapidă (bruscă). spre exemplu. Ele nu ar fi atât de dificile dacă progresul şi dezvoltarea s-ar putea evalua cu ajutorul unui criteriu simplu (de ordin cantitativ). de satisfacere a nevoilor umane de bază. ci de aspectele existenţiale (legate de condiţia umană) şi globale ale dezvoltării.În problema revoluţiei. relaţiile dintre aceştia. precum şi creşterea fără precedent a posibilităţilor economice (de producţie. progresele tehnice şi economice se bazează pe progresele incontestabile ale cunoaşterii (ştiinţele naturii. de realizare a prosperităţii). că problemele dezvoltării şi progresului sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. La rândul lor. Epoca modernă se prezintă totdeauna drept o epocă a dezvoltării şi progresului pe toate planurile. C. În primul rând. problemele modernizării şi dezvoltării se dovedesc mult mai spinoase decât apar la prima vedere. etc. cu privire la ce „aşteaptă oamenii de la viaţă”. ci condiţia umană (situaţia omului în societate) este ceea ce interesează. dar acest lucru nu este posibil. DEZVOLTARE. conservatorismul atrage atenţia asupra preţului excesiv plătit pentru acest eveniment (presupus necesar şi benefic) din viaţa oamenilor. Nu confortul şi performanţele locale. dar se sugerează că numai rareori beneficiile ei merită sacrificiile implicate. există domenii în care nu se pot face măsurători exacte. Ceea ce interesează politologia este dacă viaţa oamenilor în ansamblu.) Problema dificilă care garantează cele mai numeroase controverse este însă că în domeniul politic nu suntem interesaţi de aspectele tehnice şi sectoriale ale dezvoltării societăţii. Putem constata progresele imense făcute de tehnică şi tehnologie. matematica. ale tehnicii. starea societăţii la nivel global s-au îmbunătăţit . informatica. cu toate că existenţa dezvoltării nu e contestată de nimeni. MODERNIZARE ŞI PROGRES.

şi deci evaluarea progresului în ansamblu ar implica examinarea stării globale de echilibru. şi 83 . „fericire”. În al patrulea rând. ca atare. Unele progrese sectoriale pot avea consecinţe negative pentru unii membri ai societăţii (dispar tehnologii vechi şi profesii de care depinde bunăstarea unor oameni ş. iar preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor reflectă exact costurile de producţie. starea globală de echilibru nu se realizează niciodată. stabilitate şi bunăstare la care a ajuns societatea. nu sunt irosite resurse. aproape fără excepţie. conflictele etc. cooperare socială fără pierderi etc. progresele existente nu sunt niciodată integral benefice pentru toţi membrii societăţii. În al doilea rând. Acest echilibru este prezentat de economiştii liberali astfel: economia este în echilibru atunci când acţiunile agenţilor independenţi sunt astfel coordonate încât toate dorinţele sunt satisfăcute. progresele sectoriale nu sunt suficiente pentru aprecierea progresului global deoarece scopul oamenilor este bunăstarea. „împlinire”. cu privire la starea de „mulţumire”.individuale – realizări individuale”. aceste condiţii nu sunt niciodată îndeplinite în totalitate: pe măsură ce sunt satisfăcute anumite aspiraţii şi necesităţi. risipa de resurse nu dispare complet niciodată. A fost conceput un criteriu de progres al bunăstării umane care afirmă că putem vorbi de creştere reală a bunăstării atunci când schimbarea îmbunătăţeşte situaţia unor persoane fără să înrăutăţească situaţia altora.a). În societate însă. iar progresul general rămâne discutabil. dacă nu imposibil. Aprecierea progresului ar necesita compararea exactă a beneficiilor apărute pentru unii cu pierderile inerente pentru alţii şi costurile sociale implicate. În al treilea rând. Acest criteriu. mai greu de satisfăcut.). aşa cum pretinde idealul democratic de bunăstare. La acest tablou economic trebuie adăugate criterii sociale şi politice similare (satisfacerea aspiraţiilor politice. după cum nu dispar toate dezechilibrele. stabilitatea politică. apar altele. ceea ce la scară globală este greu. din nefericire este foarte rareori satisfăcut. elementul cel mai discutat în cadrul teoriei dezvoltării este legat de faptul că toate progresele realizate de oameni au.

deoarece părerile sunt împărţite. un progres. genocidele din secolul al XX-lea stau mărturie acestui lucru. diversele „revoluţii culturale”.) şi în rău (mobilizare în conflicte inutile.consecinţe negative. ci că este ceva ce trebuie privit cu discernământ şi analizat cu circumspecţie. Progresul tehnic a făcut posibile multe performanţe. riscurile de accidente catastrofale (chimice. răutate. că modernizările aduc cu ele şi probleme sau dificultăţi noi. sau negativ? Este greu de ajuns la un consens. arată că schimbările radicale. cruzime. Din aceste nuanţări nu trebuie să deducem că progresul este ceva ce ar trebui respins. Degradarea mediului natural. statele moderne pot. riscurile medicale legate de modificări genetice. inovaţii salvatoare. pierderi şi regrese. câte beneficii şi câte pierderi a făcut posibile. asistenţă medicală etc. modernizările dictate în numele unor principii abstracte. că este totdeauna însoţit de costuri. fascismul mussolinian. În locul acestuia se propune o perspectivă nuanţată asupra „noului” şi „vechiului”: progresul se dovedeşte a nu produce atât de multe consecinţe benefice pe cât se crede. generează dificultăţi şi pericole suplimentare. impuse rapid în mod voluntarist mai ales în politică şi morală. de la revoluţia franceză şi până în secolul al XX-lea. Comunismul totalitar. graţie amplificării puterii lor. Bilanţul este pozitiv. epuizarea unor resurse. iar tot ceea ce este vechi este retrograd şi negativ. cât şi global). toate. utilizarea produselor artificiale şi aşa ai departe. dar aceasta se realizează şi în bine (ajutor social. nucleare). dictatură. Trebuie înlăturat din gândirea politică maniheismul implicat în cultul modern pentru progres: tot ceea ce este nou constituie un factor benefic. naţional-socialismul hitlerist. dau naştere unor probleme. risipa de resurse datorate conflictelor militare. au fost mai nocive decât „conservarea pasivă a vechiului”. dar a şi amplificat enorm capacitatea de distrugere a oamenilor (atât individual. fără consideraţie pentru problemele imediate ale oamenilor reali. Experienţa istorică. în proiecte de inginerie socială utopică şi aşa mai departe). Este practic imposibil de apreciat câte vieţi a salvat tehnica modernă şi câte a sacrificat ea. Experienţa istorică modernă atestă că anumite defecte umane de ordin moral (egocentrism. indiferenţă) şi politic (teroare. mişcările fundamentaliste s-au prezentat. influenţa mult mai direct viaţa oamenilor. drept schimbări revoluţionare. criminalitate 84 .

Iaşi. O dată cu sesizarea limitelor progresului şi cu temerea. B.organizată. reformă 2. de Jouvenel. în fond. O atare apreciere implică evaluarea precaută a tot ceea ce este modern.A. în schimbările produse. că. REZUMAT:  Schimbare. ci s-au amplificat în epoca recentă. că bunătatea şi înţelepciunea oamenilor nu au înregistrat nici un progres. Concluzia pe care o trag mulţi filosofi şi politologi este că nu se poate vorbi de un progres global în viaţa oamenilor. omenirea nu se ridică deasupra propriului ei nivel de „umanitate” (nu atinge un nivel moral-politic esenţialmente superior) s-au creat premisele pentru o apreciere mai realistă. Bucureşti. Editura Politică.63-77  Timp: 2 ore 85 . modificare. 1998. Analizaţi şi diferenţiaţi conceptual termenii: schimbare. este pozitiv şi promiţător. progres  Reformă şi revoluţie. pg. pg. evoluţie. Progresul în om. Institutul Europen. ură naţională sau de rasă) nu s-au atenuat. Hayek. Constituţia libertăţii. revoluţie. şi aptă de discernământ. de ceea ce este negativ şi periculos pentru societate. caracteristicile revoluţiei sociale  Progresul şi condiţia umană AUTOEVALUARE: 1. critică. cu disocierea atentă a ceea ce.42-77 2. Diferenţiaţi între revoluţie şi contrarevoluţie BIBLIOGRAFIE: 1. 1983. F. a modernizării.

ORGANIZAŢIILE POLITICE C. are un caracter organizat. Acţiunea politică. Cuprins A. ORGANIZAREA POLITICĂ MODERNĂ Introducere Societatea este constituită din indivizi care acţionează în vederea realizării obiectivelor lor. DEMOCRAŢIA Obiective Studentul va dobândi: înţelegere adecvată a ceea ce înseamnă individualismul înţelegerea importanţei organizaţiilor politice în derularea acţiunii sociale cunoaşterea a ceea ce este un partid politic şi a rolului său în acţiunea politică înţelegere pluriperspectivală a ceea ce este democraţia 86 .8. indivizii făcând parte simultan din numeroase grupuri sau organizaţii politice. INDIVIDUALISM ŞI COMUNITARISM B.

INDIVIDUALISM ŞI COMUNITARISM. nu să-l monitorizeze. interes individual. Conform acestuia. În cadrul individualismului modern. cum ar fi obligaţia de a participa la asigurarea condiţiilor necesare funcţionării sistemului în care se manifestă drepturile şi obligaţiile sale directe. explicite. individualismul modern este unilateral: în timp ce drepturile sunt exaltate. identitatea lui constând tocmai în libertatea de a-şi manifesta preferinţele. Deoarece pune un accent deosebit pe drepturi. scop individual) şi repudiază elementele ireductibile la o însumare de indicii individuale (Binele general. individul este identificat cu precădere prin drepturile şi libertăţile sale. Societatea şi instituţiile sale sunt văzute ca instrumente de apărare a drepturilor şi libertăţilor individuale. De aceea. individualismul ontologic afirmă că singura realitate socială autentică constă în indivizi sau persoane (entităţi singulare) în timp ce comunitatea sau societatea (entitatea colectivă) nu are de fapt o existenţă reală. Viaţa şi gândirea politică modernă sunt dominate de diverse tipuri de individualism. care indică faptul că însuşi individul este un produs social: nu numai caracteristicile indivizilor marchează societatea. să-l dirijeze şi să-l educe. ci şi caracteristicile societăţii îi marchează pe indivizi. Astfel. individualismul nu poate explica obligaţiile indirecte. Scop colectiv). iar societatea şi statul trebuie să-l asiste în activitatea sa de promovare a binelui personal. 87 . entităţile colective (comunitate. aceste afirmaţii sunt greu de conciliat cu experienţa istorică recunoscută. Adepţii individualismului radical susţin că toate realizările sociale s-au născut din activităţi spontane ale indivizilor. interesele. dorinţele şi posibilităţile. stat. prin libertatea de a alege (adică de a avea opţiuni proprii în orice domeniu). recunoaşte numai valori de ordin individual (bine individual. obligaţiile cad pe un plan secundar şi sunt reduse la o teorie de obligaţii directe. Această concepţie consideră viaţa socială ca pe o însumare a activităţii individuale. înţelegerea vieţii sociale nu se poate face decât plecând de la indivizi şi conduita individuală. Individul este subiectul alegerii libere. instituţii) trebuind înţelese în termenii celor individuale.A. majoritatea adepţilor individualismului contemporan adoptă un individualism metodologic. Interes general. Individul îşi cunoaşte cel mai bine nevoile.

individul este supus şi unor obligaţii specifice faţă de propria comunitate. Comunitarienii critică unilateralitatea individualismului şi caracterul abstract al înţelegerii individului.Perspectiva individualistă poate da seamă de drepturile şi obligaţiile unui individ faţă de altul în cadrul unui contract explicit. iar înţelegerea acţiunii individuale depinde şi de înţelegerea modului de viaţă comunitar respectiv. viaţa colectivă. comunitatea. Din acest punct de vedere problema cea mai acută este cea a consecinţelor sociale ale acţiunii individuale. Individul nu este doar suportul unor drepturi şi libertăţi. perspectiva individuală trebuie mereu completată cu una comunitară. înclinaţii şi scopuri specifice. Produs al unei vieţi comunitare. socială. al capacităţii de a alege. ci şi un personaj istoric marcat de tradiţii. Individualismul apare deficitar deoarece valorile individuale apărate de el presupun şi o acţiune neindividuală. instituţională. În ultimele două decenii s-a dezvoltat un curent de gândire care critică individualismul: este vorba de comunitarism. doar ca agent cu drepturi şi libertăţi. poate explica obligaţia persoanei de a respecta libertatea altei persoane. societatea. care. De aceea perspectiva individualistă trebuie completată cu cea comunitară. capacitate de a alege etc. şi de o comunitate. Identitatea individuală depinde. entităţile nonindividuale în general au o semnificaţie importantă şi joacă un rol central în sfera politicului. dar nu şi obligaţia ei de a susţine sistemul politic care face posibilă libertatea personală. insuficientă pentru explicarea fenomenelor şi valorilor. chiar promovate de indivizi. ataşamente personale de ordin moral şi politic. 88 . decurgând din apartenenţa sa la ea. Contrar doctrinei individualiste. Ca atare. conduita umană nu poate fi înţeleasă prin raportare la abstracţii universale (drepturi şi libertăţi individuale cu caracter universal). Abordarea problemelor sociale exclusiv din perspectiva individualistă conduce la escamotarea necesităţii de a aplica şi criterii de apreciere şi evaluare cu caracter non-individual. printre altele. au o origine colectivă. Individualismul este deci o perspectivă simplistă. dar nu şi de obligaţiile celor implicaţi în apărarea sistemului social-juridic şi politic în care sunt posibile şi funcţionale contractele în general.

meseriaşi. mitinguri.contactarea oamenilor politici. Acţiunea politică este o acţiune voluntară reuşită sau nu. ca o competiţie (pentru putere. elaborarea legislaţiei. . precum şi a administrării treburilor publice.acţiuni diverse în favoarea partidelor politice.adeziunea la orice organizaţie politică . pur individuală. ORGANIZAŢIILE POLITICE. partide „populare” (ale populaţiei simple: negustori. care vizează influenţarea selecţiei conducătorilor politici (la nivel naţional sau local). episodică sau continuă. aplicarea lor. în cea mai mare parte. public) sau un caracter informal (neoficial. este. Cele mai importante organizaţii politice formale sunt partidele. influenţă. .demonstraţii. Viaţa politică modernă se desfăşoară. campanii de masă. sunt rezultatul acţiunii unor organizaţii politice. Omniprezenţa individualismului în societatea modernă nu înseamnă că acţiunea politică. exprimări ale opiniei publice. instituţionalizat. a politicilor generale sau sectoriale. în genere.B. manifestaţii. Viaţa politică modernă are deci un caracter de grup: dacă votul (ca act direct. principalele mecanisme politice (constituirea ofertei politice. Organizaţiile politice au caracter formal (oficial. dominaţie. dimpotrivă acţiunea politică are caracter organizat. neinstituţionalizat. imediat) este individual. adoptarea deciziilor. organizată sau nu. a unor grupuri sociale structurate pe diferite criterii.votul. a procesului de luare a deciziilor politice. Dintre formele acţiunii politice. mici 89 . Iniţial. controlul deciziilor) între organizaţiile formale şi informale. . . selecţia liderilor.participarea la campaniile electorale. amintim: .apartenenţa la un partid şi activitatea în cadrul său. . partidele s-au constituit şi au fost considerate ca reprezentante ale unor grupuri sociale mari: partide ale aristocraţiei. petiţionări. Majoritatea acţiunilor politice presupun participarea unui număr mare de oameni. privat sau chiar secret).

iar activitatea lor apărea drept garanţie a reprezentării categoriilor de cetăţeni în conducerea treburilor publice. care constituie cadrul general al activităţii aderenţilor. Sintetizând. existenţa „partidului unic” au fost considerate drept dovada decisivă a absenţei democraţiei. agrare (ale fermierilor. singuri sau cu alţii. ideologic). d) ocazii. Ca atare. partide ale muncitorilor (cele comuniste). 90 . Absenţa unei diversităţi de partide şi a competiţiei lor în cadrul democratic (electoral. Tocmai caracterul reprezentativ al partidelor politice a constituit temeiul pentru recunoaşterea partidelor şi a pluripartidismului (existenţă şi competiţie liberă a diferitelor partide) drept elemente central al democraţiei: aceste organizaţii se prezentau drept exponente autorizate ale diverselor grupuri sociale sau de interese. pluripartidismul a devenit un criteriu fundamental al democraţiei. promovarea şi realizarea intereselor acestuia. partide etnice. a participării tuturor acestor categorii la conducerea statului. a existenţei unui regim totalitar sau autoritar. membrii sunt introduşi într-un cadru instituţional. b) regulate şi variate cu eşalonul naţional. se poate spune că un partid politic reprezintă o grupare de oameni care se unesc voluntar.proprietari etc. exprimă interesele unui anumit grup social.). urmăresc apărarea. religioase etc. parlamentar. şi nu numai de a influenţa puterea. care întreţine raporturi voinţa deliberată a conducătorilor naţionali şi locali ai organizaţiei de preocuparea de a găsi un sprijin popular în timpul alegerilor şi în alte viaţă să fie superioară celei a conducătorilor. partidul este o organizaţie a cărei speranţă de o organizaţie locală stabilă şi aparent durabilă. c) a cuceri şi exercita puterea. Într-un partid. Existenţa unui partid politic presupune următoarele condiţii: a) o organizare durabilă. ţăranilor). Se apreciază că partidele actuale se definesc mai puţin prin programul lor sau prin clasa aderenţilor şi mai mult prin natura organizării: un partid este o comunitate cu o structură particulară. într-o armătură mai mult sau mai puţin complexă. formă impusă a solidarităţii lor. luptând pentru obţinerea sau menţinerea puterii politice.

cu convingeri religioase diferite susţin frecvent unul şi acelaşi partid. ele nu mai reprezintă un singur grup social omogen. partidele şi-au diversificat foarte mult baza socială de sprijin. tind să fie moderate. oferă alegătorilor agende politice alternative fără a pulveriza preferinţelor optim oferta politică. susţin anumite iniţiative politice prioritare etc. de obicei pe cele dau dovadă de mai puţină inventivitate. îndepărtate de centru. Partidele. deoarece trebuie să atragă cât mai mulţi suporteri din medii sociale diferite (ceea ce nu pot face decât dacă se situează la centrul eşichierului.În secolul al XX-lea. - Sistemele multipartide au dezavantaje opuse: 91 . etnică sau religioasă şi tot mai mult de priorităţile programului politic al acelui partid. şi nu la una dintre extremele sale). Pe de altă parte. Cele mai răspândite sisteme sunt cele bipartide şi cele multipartide. datorită conflictelor de interese şi valori). cu această bază socială diversificată concurează pentru sprijin electoral şi pentru acces la putere în cadrul unor sisteme politice ce pot îmbrăca forme diverse. din grupuri etnice sau rasiale diferite. pot obţine un sprijin electoral larg şi nu sunt obligate să recurgă la coaliţii pot mobiliza resurse umane şi financiare mari. reprezintă insuficient anumite preferinţe electorale. Oameni din cele mai diverse straturi sociale. Sistemele bipartide (sistemul din SUA) sunt considerate avantajoase din mai multe puncte de vedere: acestora. sistemele bipartide au şi deficienţe: programele politice ale partidelor din aceste sisteme tind să fie asemănătoare (deoarece se adresează aproximativ aceloraşi alegători cu aproximativ aceleaşi preferinţe). în măsura în care consideră că interesele lor vor fi mai bine servite de politica sa. devin în timp foarte bine cunoscute alegătorilor şi deci îşi pot transmite (care sunt puţin durabile şi puţin eficace. astfel că de cele mai multe ori. Adeziunea cetăţenilor la un partid sau la politica sa depinde tot mai puţin de originea sau poziţia lor socială. pot tinde spre rutină politică.

De asemenea se subliniază că nu sunt reprezentate în Congres sau Senat. Aceste sisteme au şi unele avantaje: . cuprind unele partide cu resurse reduse. Despre partidele republican şi democrat din USA se afirmă că ele promovează interesele părţii superioare a claselor mijlocii. teoretic. Reprezintă oare aceste partide interesele vitale ale electoratului? Se consideră că ele nu realizează această reprezentare. politicienii apar drept 92 . conduc la guvernări de coaliţie instabile şi ineficace. ci de problema autonomizării partidelor şi parlamentelor faţă de cetăţenii pe care ar trebui să-i reprezinte şi faţă de interesele acestora.mai multă elasticitate. spun analiştii. ele devin treptat adevărate maşinării. . Fenomenul nereprezentativităţii nu este tipic doar pentru partidele de stânga (socialiste).- pulverizează opţiunile electorale. în loc să apere interesele clasei muncitoare şi să fie într-o strânsă legătură cu sindicatele.o mai bună reprezentare a diversităţii preferinţelor politice. . Acestea. că aparatul de la Washington este acţionat prin activitatea de lobby realizată de marii oameni de afaceri şi nu pe baza cerinţelor venite de la grupurile cetăţenilor mărunţi. O problemă esenţială pentru partidele contemporane. ca şi pentru parlamentele contemporane formate din exponenţii acestora. Este vorba nu de problema corupţiei politice. sunt instabile şi fluctuante. deşi aceasta ar trebui să fie menirea lor. Deşi iau naştere pentru a promova anumite interese şi ideologii. au ajuns să fie conduse de politicieni de profesie şi de administratori a căror unică dorinţă a fost să-şi întărească propriile poziţii. numeros din viaţa americană (muncitorii şi clasa de mijloc). Cu toate că. în orice sistem democratic. nevoile sau opiniile oamenilor ce alcătuiesc stratul social central. deşi corupţia constituie un element central al rupturii dintre politicieni şi alegătorii lor. pentru a putea astfel culege roadele. este problema reprezentativităţii.multiple inovaţii. a căror funcţie de bază este aceea de a se menţine la putere.

Demagogia este o acţiune de flatare a sentimentelor şi stărilor de spirit ale oamenilor prin promisiuni false. valorilor şi normelor corespunzătoare intereselor partidului respectiv. prin inducerea lor în eroare. numai pentru a şi le apăra pe cele proprii. Sunt oameni politici care propun anumite programe politice. precum şi manevrarea gândirii şi acţiunii în sensul dorit de acesta. în loc de a o reprezenta. sporeşte capacitatea partidelor politice de a modela voinţa populară. de a căror irealizare sunt ei înşişi convinşi dar o fac în speranţa obţinerii sprijinului alegătorilor pentru înfăptuirea obiectivelor lor. cu posibilităţile sale excepţionale de influenţare (s-a spus bunăoară că televiziunea decide succesul electoral). recurgerea la anumite promisiuni. ci şi în direcţia preferinţelor altor grupuri puternice. dar devin un instrument principal al demagogiei. dintre 93 . învrăjbirea unor grupuri etnice. mai puţin spinoase. cu scopul de a obţine avantaje politice. politicienii de profesie şi birocraţii ajung să formeze o clasă virtuală capabilă să treacă peste interesele altora.reprezentanţii naţiunii. Diversiunea politică presupune distragerea atenţiei oamenilor de la anumite probleme dificile ale vieţii sociale şi deturnarea acesteia spre alte probleme. Cele mai folosite modalităţi diversioniste sunt: răspândirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici. prin diferite procedee. Comunicarea modernă (mass-media). că îşi formează ei înşişi modalitatea de a gândi şi acţiona. contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor în aşa fel încât le lasă impresia că acţionează conform propriilor voinţe şi interese. diversiunii politice şi manipulării. Diversiunile folosite în perioada crizelor economice sau politice se bazează pe supralicitarea fricii cauzate de eventualitatea apariţiei unui pericol. clasa politică devine un grup autonom care urmăreşte în primul rând propria sa agendă. ai diverselor grupuri sociale şi a interesului public. Partidele politice nu influenţează electoratul numai în sensul preferinţelor şi intereselor liderilor politici. pentru a îndepărta simpatizanţii acestora. de regulă. Manipularea prin persuasiune urmăreşte încorporarea în mentalitatea şi comportamentul oamenilor a principiilor. Mai mult decât atât: nu numai că partidele nu se fac ecoul intereselor cetăţenilor. Manipularea politică este o acţiune de inducere în eroare care.

Partidele nu sunt singurele organizaţii influente din punct de vedere politic în sistemul democratic modern. care deţin resursele necesare promovării preferenţiale a intereselor lor. Unul din motivele acestei complexităţi este caracterul problematic şi dificil al acţiunii colective. Se poate spune că partidele politice de tip democratic sunt agenţi cu acţiune complexă pe scena socială: parţial ele modelează (şi uneori manipulează) opinia publică. grupurile mai mici şi mai influente (spre exemplu grupurile de presiune) acţionează intens. asociaţiile profesionale. Chiar dacă au existat şi asemenea partide manipulatoare (partidele naziste şi cele comuniste din statele totalitare).). ele dirijează preferinţele şi atitudinile unor grupuri sociale. corupţie etc. în caz de succes. de regulă. atunci când costurile implicării nu sunt prea mari. nu pentru că nu ar fi îndreptăţite să o facă. ci tocmai pentru că acţiunea lor presupune costuri apreciabile iar beneficiile aşteptate. S-a evidenţiat în mod convingător că la baza unei părţi a acţiunilor umane în condiţii sociale normale stau calcule ale raportului cost-beneficiu. iar avantajele sunt semnificative. în acelaşi timp. Analizele realizate în ultimele decenii au relevat că influenţa acestor organizaţii sau grupuri este complexă. grupurile de presiune. sunt mici. agendele şi acţiunea la cerinţele populaţiei. partidele de tip democratic nu devin niciodată simple maşinării de dirijare a cetăţenilor deoarece. acestea sunt obligate să îşi adapteze cel puţin parţial. prin sprijin financiar declarat etc. Promovarea preferenţială se face pe căi legale prin lobby. având nevoie de sprijin popular (cel puţin în perioada electorală) pentru câştigarea competiţiei politice. iar pe de altă parte ele preiau (parţial) şi promovează aceste preferinţe şi atitudini. ele se fac (tot parţial) şi ecoul sau exponentul acesteia. pot obţine stimulente 94 . dar.) sau pe căi ilegale (prin trafic de influenţă. deoarece. În ambele cazuri. Grupurile mari de cetăţeni şi interese legitime nu ajung niciodată să se organizeze şi să acţioneze coordonat. parţial. Oamenii se angajează în acţiuni colective. Sindicatele. În schimb. Aceste constatări nu trebuie să ne ducă de concluzia că partidele politice sunt simple maşinării de manipulare. se remarcă grupurile de oameni de afaceri. aşa cum au susţinut anumiţi ideologi radicali.acestea. joacă şi ele un rol politic semnificativ. cercurile de afaceri participă sistematic la procesul de modelare a politicilor publice.

unei minorităţi oligarhice sau unui om investit cu puteri depline. pierderile sunt plătite de întreaga societate. nefăcând nimic pentru eliminarea pierderilor sociale. Pe scurt. Rezultatul acestor diferenţe constă în aceea că este mai probabil ca grupurile care au acces la stimulente selective să acţioneze în comun pentru obţinerea de bunuri colective decât celelalte. cel puţin în ultimă instanţă. Grupurile de interese speciale dau. puterea aparţine poporului. C. străduindu-se să acapareze o parte cât mai mare din produsul societăţii sau din poziţiile privilegiate.selective (suplimentare faţă de bunurile publice care s-ar putea acorda tuturor) deosebit de atractive: facilităţi preferenţiale. deoarece cu cât numărul indivizilor sau al firmelor beneficiare ale unui bun colectiv este mai mare. grupurile mari sunt totdeauna dezavantajate. Se manifestă avantajul unor grupuri sociale asupra altora. poziţii de conducere şi influenţă. Deşi există şi grupuri de interese cu influenţă pozitivă asupra vieţii publice. Democraţia implică faptul că. DEMOCRAŢIA. O concepţie comună despre democraţie este aceea că ea înseamnă „guvernarea de către popor”. ci şi a procesului politic democratic. cu atât partea de câştig datorată acţiunii întreprinse în interesul grupului ce îi revine individului sau firmei care întreprinde acţiunea este mică. ea nefiind rezervată exclusivist doar anumitor grupuri 95 . a privatiza beneficiile sociale şi a etatiza pierderile. sau cel puţin de către reprezentanţii aleşi ai poporului. al grupurilor de presiune alcătuite din persoane care dispun de vaste resurse faţă de grupurile sociale cu resurse modeste: acestea din urmă nu pot spera la stimulente. prioritate intereselor lor înguste. legi favorabile. Autoritatea supremă în societate trebuie să aparţină cetăţenilor şi nu unor elite. evident. În plus. aceste grupuri acţionează sistematic pentru. majoritatea politologilor constată efectele negative ale acţiunii acestora nu numai asupra dezvoltării economice. aşa cum susţin analiştii. sunt dispersate şi nu ajung la organizarea sau eficacitatea necesară. cu influenţă şi cu interese speciale) faţă de cele mari (care depind de bunuri publice şi deci de satisfacerea interesului public). de aici şansele mai mari de reuşită ale grupurilor mici (cu resurse. nu interesului public.

democraţia modernă se bazează pe o delegare a puterii şi conducerii de la majoritate la o minoritate profesională de politicieni: poporul transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni profesionişti. se întâmplă foarte frecvent ca reprezentanţii aleşi să acţioneze sub influenţa unor grupuri de presiune şi nu în concordanţă cu preferinţele alegătorilor pe care îi reprezintă cu interesele publice. cum este Elveţia. Aceşti politicieni pot fi consideraţi drept reprezentanţi ai celor care i-au ales. de larg interes. congresmeni etc. democraţia reprezentativă primeşte adesea şi numele de „democraţie parlamentară”. pot organiza frecvent 96 . mici şi foarte bogate. Este însă evident că poporul sau majoritatea sa nu poate exercita puterea direct şi nemijlocit în statele moderne ale căror dimensiuni şi forme de organizare politică presupune o anumită „profesionalizare” a politicii. de netrecut cu vederea. ci majoritatea lui. Dintre acestea amintim: lipsa de operativitate (referendumul presupune un vot la nivel naţional. aleşi prin vot pe termen limitat (perioada unui mandat). Forma cea mai obişnuită de democraţie directă este referendumul. Adunare Naţională. Ca atare. proceduri complexe care necesită timp şi eforturi organizatorice mari) şi costurile mari. Dezavantajele democraţiei directe sunt. deoarece aşa cum atestă practica politică. Congres). Din acest motiv. de unde şi denumirea „democraţie reprezentativă”. şi ele. Acest risc este mare. Faptul că reprezentanţii aleşi „trădează” sau cel puţin neglijează interesele celor care i-au trimis în parlament constituie una dintre problemele mari ale democraţiei reprezentative şi un motiv pentru a prefera democraţia directă.) dintre membrii societăţii şi conducerea acesteia. procedura politică prin care toţi cetăţenii se pronunţă prin vot direct asupra unor probleme sau decizii necesare. În gândirea şi practica politică modernă nu e lipsit nici idealul unei democraţii nemijlocite. eliminându-se riscul unor hotărâri nereprezentative. Avantajul referendumului este de a exclude veriga intermediară (parlamentari. guvernarea nu reprezintă întregul popor. Cum organul suprem de conducere în stat este cel care grupează politicienii aleşi să alcătuiască legislativul (Parlament.sociale. Întrucât uneori poporul este divizat. în cadrul căreia cetăţenii să participe direct la luarea deciziilor politice – o asemenea democraţie poartă numele de democraţie directă. referendumul este o formă de exprimare democratică practicată pe scară restrânsă: doar unele state.

în acest sens. nu este un panaceu (o soluţie salvatoare. ci şi masele largi de alegători pot uneori greşi în opţiunile lor. într-o democraţie. ci şi în ţări cu democraţii clasice. Din acest punct de vedere. executivă şi judecătorească şi a obligaţiei puterii de a respecta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. nu este trecut cu vederea nici faptul că unele dintre deciziile politice importante sunt de aşa natură încât marea masă de alegători nu are documentarea necesară unei opţiuni în cunoştinţă de cauză. De asemenea. Nu trebuie trecut cu vederea că unele regimuri autoritare sau totalitare recurg la referendum. prin alegeri parlamentare). capacitatea acestuia de a-i decomanda pe cei care i-a ales atunci când consideră că aceştia nu şi-au îndeplinit sau şi-au depăşit obligaţiile.asemenea proceduri. referendumul a devenit instrument al luării deciziilor politice prin care se ocoleşte parlamentul. a separaţiei şi controlului reciproc al puterilor: legislativă. Se aminteşte faptul că „voinţa populară” a comis erori catastrofale în unele cazuri: exemplul clasic este. în Germania. s-a semnalat că nici voinţa populară (exprimată prin referendum) nu este infailibilă. politica modernă a consacrat principiile limitării constituţionale a puterii. la iniţiativele acesteia. în acest caz este vorba de un vot manipulat. nu pentru a consulta masele de alegători. conducerea statului de către cei aleşi în direcţia intereselor alegătorilor). Pentru a evita acumularea excesivă de putere discreţionară în mâna celor aleşi (chiar dacă ei sunt consideraţi reprezentanţii poporului). Întrucât nu numai liderii sau elitele politice greşesc. rezultatul ar trebui să fie Binele maxim pentru majoritate. Democraţia modernă se bazează pe anumite presupoziţii: utilitarismul (suveranitatea populară. dacă politicienii îşi îndeplinesc mandatul primit (acela de a promova interesele şi voinţa celor ce i-au ales). cu alte cuvinte. care permite realizarea celui mai mare bine pentru cei mai mulţi dintre oameni. Expresia minimală a suveranităţii poporului este. ci pentru a obţine o aprobare mecanică a deciziilor deja luate la nivel înalt. Se semnalează că nu numai în regimurile nedemocratice. aducerea la putere a naziştilor în 1933. în care prin presiuni ale puterii existente se obţine o falsă adeziune populară. democraţia directă. 97 . universal valabilă).

aprobarea electorală a unor politici nu atestă decât incapacitatea alegătorilor de a determina agenda politică. 98 . dar nu şi faptul că ei aleg voluntar. elitismul etc. egalitatea politică dintre cetăţeni (alegători). socială etc. dreptul de a fi aleşi etc. alegătorii nu aleg totdeauna varianta optimă pentru satisfacerea intereselor lor (şi de multe ori nici nu ştiu exact ce politică economică. dacă ar avea şi alte opţiuni la dispoziţie. În foarte multe cazuri voturile pozitive sunt insuficient de relevante. interesele şi preferinţele sale individuale. vot şi numai la un vot. Experienţa istorică a arătat că toate aceste presupoziţii pot fi infirmate în practică: politica reprezentanţilor majorităţii poate conduce şi chiar conduce adesea la rezultate globale contrare Binelui dorit de cetăţeni. De multe ori. acestor politici de a servi interesele acelor votanţi.- individualismul – fiecare individ ştie cel mai bine ce doreşte şi ce îi este necesar. care au fiecare dreptul la un aprobarea electorală a unor politici de către votanţii care atestă calitatea posibilitatea agregării opţiunilor (dorinţele şi preferinţele oamenilor). răspunsul cel mai obişnuit este că. opţiunile lor. S-a pus astfel adesea întrebarea în ce măsură reuşeşte democraţia să-şi îndeplinească obiectivele de a face din politică o activitate de realizare optimă a intereselor majorităţii. ar avea cele mai bune consecinţe pentru fiecare dintre ei). totalitarismul. dar şi-ar putea corecta unele aşteptări eronate etc. se pot agrega într-o variantă finală. care exprimă voinţa exactă a majorităţii. Ele atestă doar că alegătorii preferă anumite politici celor concurente. ea este totuşi „cel mai mic rău posibil” în comparaţie cu dictatura. de fapt numeroase eşecuri. doresc. şi el poate alege reprezentanţii care să promoveze dorinţele. deşi democraţia este departe de a fi infailibilă şi înregistrează. votul are relevanţă limitată pentru că sugerează doar ceea ce preferă alegătorii în condiţiile de (relativă) ignoranţă în care se află ei. sintetică.. ei ar exprima (probabil) alte dorinţe. agregarea opţiunilor se dovedeşte dificilă. aceste politici. dar el nu spune câtuşi de puţin ce ar dori ei dacă ar avea la dispoziţie toată informaţia necesară. uneori chiar imposibilă. În plus.

Teoreticienii recunosc adesea limitele democraţiei chiar în statele cele mai dezvoltate sau cele mai „democratice”, dar argumentează că regimul politic de aici este totuşi preferabil celui din statele dictatoriale. Cu toate că participarea maselor la dirijarea politicii este, şi în statele dezvoltate, modestă, ocazională şi nedecisivă, democraţia semnifică pentru mulţi oameni un preţios principiu sau ideal politic. Ea este una din cele mai durabile idei ale politicii şi a devenit în secolul al XX-lea una din ideile centrale. Importanţa aranjamentelor democratice nu trebuie subestimată, viaţa oamenilor se desfăşoară cu totul altfel într-o societate în care aceste aranjamente sunt respectate, faţă de felul în care decurge ea acolo unde ele nu sunt instaurate. Acest lucru reiese foarte limpede chiar dintr-o simplă enumerare a condiţiilor specifice unei democraţii. Democraţia presupune: cetăţenilor, existenţa unor surse alternative de informare, eligibilitatea pentru funcţii publice, alegeri libere şi corecte, instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de votul libertatea de a crea şi adera la organizaţii, libertatea de expresie, dreptul de vot, dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijinul politic al

popular şi alte forme de exprimare a preferinţelor, libertatea de contestare, pluralismul, dispersarea şi limitarea puterii, participarea politică activă şi sistematică a cetăţenilor, efectivitatea controlului exercitat asupra puterii la toate nivelurile, respectarea legalităţii etc.

Toate acestea constituie ingrediente necesare vieţii omului modern, iar democraţia, chiar imperfectă nu poate fi desconsiderată sau abandonată. Chiar recunoscând că democraţia deplină este mai curând un ideal decât un mecanism efectiv, real, majoritatea oamenilor moderni vor insista, totuşi, pentru a dispune de cât mai multă democraţie,
99

pentru dezvoltarea de proceduri democratice (fie şi imperfecte) în cât mai multe zone sociale, refuzând să se resemneze cu ideea că democraţia autentică este impracticabilă. Problema fundamentală a democraţiei moderne, este problema autenticităţii. Numeroşi politologi au semnalat că democraţia se transformă adesea, în practică, într-o falsă democraţie sau într-o democraţie pur formală; procedurile democratice se transformă în simple „forme fără fond”, în „spectacole” politice care nu afectează şi nu dirijează efectiv desfăşurarea conducerii societăţii, care nu reuşesc să îmbunătăţească performanţele politicienilor, să elimine anomaliile şi abuzurile etc. Acolo unde democraţia se reduce la un sistem de reguli ale practicii politice instituţionalizate, aşa cum se întâmplă frecvent, „ideea suveranităţii” poporului este dată aproape în întregime uitării. Participarea efectivă a cetăţenilor la adoptarea politicilor de care depinde propria lor viaţă se reduce la minim, iar dezbaterea socială necesară constituirii consensului sau măcar a unei opinii majoritare autentice, lipseşte. Unul dintre motivele pentru care democraţia devine adesea o ficţiune este asimetria dintre majoritate şi elită. Mulţi autori au argumentat că în ciuda principiilor democraţiei, puterea politică aparţine şi este destinată să aparţină mereu unor elite politice. Ei susţin că „oricare ar fi forma de guvernământ şi orice nume ar purta, puterea se află întotdeauna în mâinile unei elite, a unei minorităţi care conduce fie prin violenţă, fie prin minciună. Elitele deţin poziţiile executive apte să asigure puterea, informaţia necesară pentru conducerea treburilor, au motivaţia necesară implicării adânci şi participării efective , au organizarea necesară şi resursele necesare etc. Toate acestea lipsesc maselor largi, care sunt destinate să joace doar un rol marginal în politică. Poate exista o exercitare a puterii pentru popor (în favoarea intereselor populare) dar nu şi de către popor. Existenţa mecanismelor democratice nu înseamnă că parlamentele şi puterea politică ajung vreodată să fie cu adevărat reprezentative pentru diversele straturi socio-economice, ocupaţii sau alte grupări sociale. Consecinţa cea mai gravă a influenţei elitelor este dirijarea treburilor publice nu în interesul majorităţii (cum cere democraţia), ci în interesul elitelor aflate la conducere; se afirmă adesea, aforistic, că, de fapt, politica este „arta de a conduce treburile publice în interes personal” (adică conform unor interese speciale, private şi nu conform celor generale, publice).
100

O altă sursă de denaturare a democraţiei este caracterul „de piaţă liberă” al competiţiei democratice. Viaţa politică, în statele democratice este organizată pe principii asemănătoare „pieţei economice”. Anumiţi politologi consideră că piaţa politică se compune din partide (întreprinzători) şi votanţi (consumatori). Pentru a fi aleşi, întreprinzătorii politici vor alcătui programe care atrag pe votanţi mai curând ca membri ai unor grupuri private decât ca membri ai publicului. Întreprinzătorii vor stimula nu

interesul public, ci interesele grupurilor private. Este în interesul elitelor politice ce aspiră la putere sau o deţin deja să favorizeze grupurile speciale de interese (companii bogate, grupuri de presiune, organizaţii puternice etc.) şi nu interesul public, care le aduce prea puţine şi prea târziu foloase. Ca atare, este aproape inevitabil ca politica să se desfăşoare nedemocratic, în favoarea intereselor unei minorităţi. Un alt argument în acelaşi sens este adus de posibilităţile de manipulare a opiniei publice pe care le au elitele politice şi economice; alegerile libere nu exprimă neapărat „voinţa poporului”, oamenii care votează sunt influenţaţi de sloganurile propagandei. Manipularea politică este mult mai puternică decât cea pur comercială, datorită dificultăţii de a depista o politică greşită în comparaţie cu depistarea unei mărfi proaste. Dacă este uşor de depistat calitatea proastă a unei mărfi, este mult mai greu de dovedit calitatea proastă a unei politici care îşi arată efectele pe termen lung şi îşi poate ascunde erorile în spatele unui „ecran” de explicaţii greu de pătruns. Această dificultate a politicii moderne arată că o dezbatere publică largă, intensă, sistematică, ce are ca scop să clarifice problemele politice şi soluţiile existente (politicile şi eşecurile lor) condiţie sine qua non a democraţiei autentice. Aceste limitări ale democraţiei ca „exercitare a puterii de către popor şi în interesul poporului” fac ca tot mai mulţi politologi să definească democraţia în termeni mult mai modeşti: nu ca putere sau suveranitate a poporului, nici ca exercitare a puterii în interesul cetăţenilor, ci ca regim politic în care există alegeri periodice corecte (nu falsificate), în care există controale şi contraponderi în care conducătorii pot fi schimbaţi prin asemenea alegeri desfăşurate fără violenţă. Există deci schimbări succesive la putere, există libertatea presei şi a cuvântului, există opoziţie politică şi ea nu este persecutată etc. Cu toate că aceste elemente sunt foarte importante pentru democraţie, ele nu suplinesc total absenţa participării: un regim politic în care participarea cetăţenilor la modelarea politicii
101

este o

se pot atenua în contextul prosperităţii. menţinerea ei. Cum se poate observa.de stat este foarte slabă. în care guvernanţii îşi pot elabora strategia indiferent priorităţile opiniei publice nu este pe deplin democratic. la întrebarea referitoare la condiţiile în care se consolidează regimul democratic. Trebuie să existe un anumit grad de prosperitate şi bunăstare. acolo unde intervenţia este masivă. de Gândirea politică contemporană încearcă să găsească răspuns la întrebarea referitoare la condiţiile economice şi sociale care favorizează instalarea democraţiei. precum şi dezvoltarea autenticităţii ei. acolo unde conflictele dintre anumite grupuri sunt acute şi aparent ireconciliabile. politologii enumeră următoarele condiţii pentru viabilitatea democraţiei: Regimul de tip democratic trebuie să se bucure de un consimţământ cvasigeneral şi de legitimitate în ochii cetăţenilor. Problematica democraţiei şi a 102 . deoarece. cel puţin disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la înţelegeri de compromis. etnice etc. căci sistemele democratice nu funcţionează decât dacă există un consens fundamental printre cetăţeni în legătură cu acceptabilitatea sistemului lor de stat şi social sau. se poate ajunge repede la tensiuni şi conflicte care fac imposibil orice consens politic. Trebuie să existe o anumită compatibilitate între diversele grupuri sociale. instituirea democraţiei. „temperatura politicii democratice ajunge rareori la punctul de fierbere”. cele etnice spre exemplu. sunt sarcini extrem de dificile. care nu se pot rezolva prin simpla introducere a unor mecanisme politice instituţionale. Analizând experienţa politică a secolului al XX-lea. acolo unde guvernele au suficiente bunuri de împărţit solicitanţilor şi standardul de viaţă este în creştere. democraţia nu poate funcţiona. S-a constatat de către mulţi politologi că democraţia viabilă presupune reducerea polarizării sociale (adică a divizării în grupuri foarte avantajate şi grupuri foarte dezavantajate) şi existenţa unei mari clase de mijloc. determinând conflicte acute de interese. care să nu aparţină nici unuia dintre cei doi „poli” şi să confere stabilitate regimului politic. acolo unde interesele sociale sau etnice sunt profund incompatibile. chiar conflictele fără substrat economic. Trebuie ca statul să nu aibă prea mult de condus. adică guvernele şi parlamentele să nu intervină foarte mult în viaţa cetăţenilor.

REZUMAT:  Individualismul şi comunitarismul ca atitudini şi perspective ale acţiunii politice  Organizaţii formale şi informale  Partide. A. 1998. pg. Apreciaţi dacă democraţia este principiu. pg. Editura Du-Style. 37-45 2. Iaşi. pg. G. reprezentativitate. Democraţia. 112-122  Timp: 2.optimizării mecanismelor sale rămâne. Institutul European. pg. A. ideal 2. baze sociale  Democraţia. o preocupare principală a teoriei politice. Polirom. 1999. autenticitate. Sartori. Iaşi. Teoria democraţiei reinterpretată. Arblaster. din motivele indicate mai sus. Bucureşti. 2003. forme şi presupoziţii AUTOEVALUARE: 1. Analizaţi aspectele diversiunii politice practicate de partidele politice BIBLIOGRAFIE: 1. Despre democraţie. 51-55. Dahl. R.5 ore 103 . metodă.25-36 3.

DREPTATEA SOCIALĂ Obiective Studentul va dobândi: înţelegere demitizată a libertăţii distincţie clară între libertatea negativă şi libertatea pozitivă perspectivă critică asupra argumentelor vehiculate de susţinătorii egalitarismului şi de cei ai antiegalitarismului o perspectivă critică asupra concepţiei liberale despre libertate 104 . ceea ce este dorit faţă de ceea ce este indiferent. LIBERTATEA ŞI FORMELE EI B. EGALITATEA C.9. Rezultate ale aprecierilor şi preferinţelor umane. VALORI POLITICE FUNDAMENTALE Introducere În viaţa socială. alături de fapte un rol important îl au valorile. Cuprins A. acestea reprezintă scopurile acţiunilor umane.

care l-a introdus prin şi fondat pornind de la metafora libertăţii individuale. LIBERTATEA ŞI FORMELE EI. Concepţiile conservatoare au criticat cultul modern al libertăţii. dar conservatorii nu sunt adversari ai libertăţii. sugerează că nevoia de libertate este prima şi cea mai importantă nevoie umană. sociale şi morale (comunitatea are cutume. liber în unele privinţe şi neliber în altele. originară şi trece în planul secund constrângerile. Dar. Ori. de resurse materiale. De ce este aceasta o metaforă? Descrierea obiectivă a situaţiei omului în societate nu conducea la ideea de libertate. El se exprimă prin convingerea că libertatea este valoarea politică supremă fiind: a) valoarea din care decurg toate celelalte şi b) valoare în sine. Ea postulează o libertate esenţială. ea nu are însă nevoie de justificare. primordială. transformarea ei într-o 105 . ci resping absolutizarea acesteia. alte valori se justifică prin ea. aşa cum sugerează şi gânditori clasici (Burke) şi contemporani (Berlin) oamenii nu au nevoie doar de libertate. precum şi de dreptate şi egalitate socială. cel mult. au nevoie de ordine socială şi securitate personală (o autoritate care să asigure aceste cerinţe). indiscutabilă. Omul se află sub presiunea unor multiple constrângeri: divine (conform doctrinelor religioase) naturale (bariere fizice de netrecut). În egală măsură. Gândirea politică modernă refuză concluziile care infirmă libertatea umană. Acest cult al libertăţii a fost promovat de către liberalism. reguli) politice (omul trăieşte într-un stat). Gândirea politică modernă este caracterizată de un cult al libertăţii. ea absolutizează libertatea şi atribuie omului o libertate fundamentală. că el este parţial liber. norme şi reguli care să facă relaţiile şi reacţiile interumane controlabile. juridice (oamenii trăiesc sub dominaţia legilor) Concluzia ce ar fi urmat trebuia să fie că omul nu este liber sau că el are doar spaţii mici de libertate într-o ţesătură de constrângeri.A. de legi.

nu implică însă că libertatea nu ar fi un lucru important. deci. al Binelui general). ci dimpotrivă. că libertatea poate fi folosită. În locul acestei atitudini. îndată ce apar consecinţele ei (pozitive sau negative). nici ceva rău. adică acea atitudine unilaterală de elogiere necritică a oricărei „eliberări” indiferent de consecinţele ei. O societate are nevoie atât de ordine cât şi autoritate. în viziunea conservatorilor nu este lucrul primordial în politică. Libertatea poate deveni un lucru pozitiv sau negativ. Aceste nuanţări şi precizări. abuzurile de putere) omul modern a resimţit din plin lipsa libertăţii şi a revendicat o „marjă de libertate” sau un „spaţiu privat” în care nici o autoritate să nu poată pătrunde. ea nefiind nici ceva bun.calitate magică. conservatorismul propune o abordare pragmatică a chestiunii libertăţii. Cum societatea are nevoie şi de libertate dar şi de constrângere. nevoia de libertate este o caracteristică a omului modern. constructiv sau distructiv. Se înţelege. cu autoritarismul excesiv (guvernarea arbitrară. al binelui individual) în care omul trebuie să se 106 . că libertatea poate exista sub protecţia unei guvernări puternice. iar atitudinea noastră faţă de libertate trebuie să fie dictată tocmai de aceste variante. Se susţine că puterea precede libertăţii. problema supremă a politicii este aceea a determinării limitelor autorităţii şi a limitelor libertăţii. Ei consideră că libertatea trebuie judecată după efectele la care conduce. în care să domnească legea şi autoritatea legitimă. exercitarea forţei şi a constrângerii. după rezultatele sociale pe care le produce. armonizată cu formele şi regulile ei. A aborda libertatea în termeni ponderaţi şi reţinuţi nu înseamnă însă a glorifica opusul ei. bine sau rău. conturate prin intermediul consecinţelor la care se ajunge. Libertatea. că libertatea prin natura lucrurilor depinde de putere. de oameni. dar această libertate trebuie împletită cu guvernarea. autoritatea sau constrângerea. În lupta cu absolutismul politic. S-a cristalizat astfel o distincţie esenţială dintre spaţiul public (al chestiunilor de interes public. nu pentru că ea ar fi importantă. ci pentru că atingerea ei depinde de anumite precondiţii. şi un „spaţiu privat” (al chestiunilor personale. nu se neagă libertatea. Un anumit grad de libertate este esenţial pentru orice guvernământ bun. judecată prin prisma consecinţelor ei. ci se respinge doar entuziasmul pentru libertate. Despre libertate în sine nu se poate afirma nimic. Prin aceste afirmaţii.

bucure de libertate deplină. Pentru a distinge între cele două domenii s-au elaborat principii ca cel al „maximei libertăţi individuale compatibile cu libertatea celorlalţi”. S-a ajuns la ideea că „fiecare individ are deplina libertate de a face ceea ce doreşte în măsura în care el nu dăunează celorlalţi”. Statul (autoritatea) are dreptul de a interveni în sfera individuală doar atunci când acţiunile cuiva lezează interesele legitime (drepturile) ale altor oameni; puterea politică trebuie deci să fie limitată. Nerespectarea acestui principiu este caracteristica totalitarismului, care pretinde că statul are o libertate nelimitată de acţiune (în numele sarcinii sale de a realiza Binele general al satisfacerii nevoilor oamenilor, al asigurării dreptăţii). Impunând persoanelor anumite priorităţii, aprecieri de valoare sau decizii privind ce este important (bun, util, drept), statul dirijist încalcă sfera libertăţii individuale şi lasă oamenii la cheremul hotărârilor arbitrare ale unei birocraţii care exercită puterea. În această situaţie nu mai poate fi vorba de supremaţia legii, ci de supremaţia subiectivităţii autorităţilor. Conservatorii nu cred că limitele libertăţii şi autorităţii pot fi stabilite pe baza unor principii abstracte (de tipul maximei libertăţi). Este dificil de a stabili graniţele exacte ale libertăţii optime; problema fixării acestor graniţe nu se poate rezolva prin aplicarea automată a unui principiu universal, ci presupune totdeauna analiză, discernământ, examinarea condiţiilor specifice, cântărirea elementelor pro şi contra. Este vorba de judecarea pragmatică a situaţiilor concrete şi nu de aplicarea standard a unor principii universale. În vederea evitării consecinţelor negative, periculoase ale autoritarismului politic, o mare parte a gândirii moderne a susţinut necesitatea limitării acţiunii statului la sfera apărării drepturilor cetăţeneşti şi a libertăţii negative a persoanelor. Această idee se bazează pe distincţia dintre libertatea negativă şi libertatea pozitivă. Prin libertatea negativă se înţelege pur şi simplu absenţa constrângerilor impuse de stat sau de alţi oameni. Asigurarea libertăţii negative nu presupune amplificarea intervenţiei statale sau sociale în sfera vieţii individuale, ci dimpotrivă, restrângerea ei la un nivel minim (necesar apărării drepturilor şi libertăţilor individuale). Dar, totodată, ea nici nu poate garanta oamenilor posibilitatea efectivă de a-şi atinge scopurile, deoarece

107

constituie doar o condiţie necesară, nu şi una suficientă, pentru succesul acţiunii individuale îndreptate spre atingerea unor ţeluri. De aceea, o parte din gândirea politică modernă a pledat pentru un tip mai generos de libertate: libertatea pozitivă, constând în existenţa condiţiilor necesare pentru atingerea scopurilor individuale, pentru realizarea umană. La originea ideii de libertate pozitivă stă intuiţia imediată că a fi liber înseamnă a putea face ceea ce vrei. Ideea de posibilitate a individului de a face ceea ce vrea a fost identificată cu ideea de libertate arbitrară. Însă, deşi este evident că libertatea arbitrară nu poate fi acceptată, şi sfera de acţiune liberă a fiecăruia trebuie limitată pentru a se putea asigura o sferă similară de acţiune tuturor indivizilor, nevoia de a putea face ceea ce vrea este o nevoie fundamentală a fiecărui individ. Nu posibilitatea în sine a individului de a face ceea ce vrea este condamnabilă, ci doar extinderea acestei posibilităţi în zone în care se anulează posibilitatea similară a altor oameni. Ideea că oamenii trebuie să poată realiza ceea ce vor rămâne valabilă şi importantă pentru fiecare individ. Simpla absenţă a constrângerii, care însă s-ar putea fructifica, nu poate reprezenta idealul adevăratei libertăţi. Scopul existenţei sociale trebuie să fie asigurarea condiţiilor pentru ca oamenii să poată face, în general, ceea ce vor, în condiţiile respectării celorlalţi, adică este necesar ca fiecare să poată face ceea ce vrea, dar nu ca fiecare să poată face orice vrea. Dacă asigurarea libertăţii negative presupune doar a feri individul de constrângeri arbitrare, asigurarea libertăţii pozitive presupune o intervenţie mult mai amplă a statului sau societăţii în viaţa individuală, intervenţie menită să pună la dispoziţia fiecărui om puterea sau capacitatea pozitivă de a face ceva ce merită făcut sau de care merită să te bucuri. Intervenţia publică apare aici necesară deoarece numai prin intermediul ei se poate asigura autonomia multor oameni ce nu posedă resursele necesare şi nu se află în situaţia potrivită pentru a fi stăpâni, pe propria viaţă (sau măcar pentru a-şi urmări propriile planuri de viaţă). Majoritatea gânditorilor liberali, condamnă ideea de libertate pozitivă drept nerealistă şi chiar absurdă: nerealistă, în măsura în care ea pretinde statului o contribuţie excesivă, imposibil de asigurat practic, la succesul acţiunilor fiecărei persoane; absurdă, în măsura în care confundă lipsa de libertate cu lipsa resurselor.

108

Gândirea de stânga, vede în aceste raţionamente, simple sofisme. Lipsa de resurse este relativă (ea depinde de felul cum sunt mobilizate şi folosite resursele existente); dacă societatea ar recurge la alte aranjamente (o redistribuire parţială a veniturilor în favoarea celor săraci sau facilităţi pentru cei defavorizaţi), problema lipsei de resurse s-ar putea rezolva. O altă dispută importantă se naşte în societatea modernă în jurul distincţiei dintre libertate autentică şi libertate formală. Insistenţa gândirii liberale de a identifica libertatea cu libertatea negativă creează impresia că simpla absenţă a constrângerilor arbitrare directe face din orice persoană un om liber. Numeroşi critici ai societăţii moderne au argumentat că nu este aşa. Oamenii pot fi privaţi parţial de libertate prin constrângeri indirecte, aşa cum este, spre exemplu, manipularea politică. Acolo unde există resursele necesare, capital şi mijloace de influenţare a opiniei publice, acestea pot fi uşor folosite în direcţia manipulării oamenilor şi a dirijării lor, în conformitate cu interese ce le sunt străine. Frica, nevoia de conformism, lipsa de informaţii sau informaţii incorecte îi fac pe oameni să se comporte altfel decât ar face-o în mod normal (în absenţa acestor factori) şi, deci, să nu fie ei „înşişi”, să nu se manifeste liber, chiar dacă nu sunt supuşi la constrângeri exterioare directe. Controlul informaţiei şi al mass-media moderne face posibilă manipularea pe scară largă a opiniei publice prin escamotarea unor fapte şi accentuarea altora, prin prezentarea selectivă şi tendenţioasă a informaţiei, prin şocuri emoţionale folosite cu abilitate pentru a stârni anumite resentimente. Mulţi analişti consideră că pericolul manipulării (posibil odată cu dezvoltarea telecomunicaţiilor dar şi a concentrării controlului asupra informaţiei la nivelul unor mari trusturi mass-media) este unul din cele mai grave fenomene ale lumii contemporane. Ca atare, problema libertăţii nu este rezolvată şi închisă, prin simpla garantare a libertăţii negative; asigurarea condiţiilor-cadru pentru manifestarea liberă a personalităţii rămâne o mare sarcină a oricărei societăţi.

B. EGALITATEA. Modernitatea politică s-a constituit printr-o luptă pentru egalitate. Tradiţionalismul politic a fost permanent combătut pentru inegalităţile pe care se baza, şi care erau
109

indicând ceea ce trebuie să fie) sau normativ.ideea egalităţii morale.ideea egalităţii politice – drept egal la vot. . se cade relativ uşor de acord: . Dar chiar şi sub acest aspect. după care gândirea de stânga a afirmat că starea oamenilor simpli. opiniile moderne rămân împărţite. poziţie socială etc. Împotriva acesteia. discriminări nejustificate.ideea egalităţii juridice. să fie egali. Gândirea de dreapta. În ceea ce priveşte egalitatea economică şi socială. accentul cade astăzi pe ideea că oamenii trebuie să fie trataţi în mod egal (fără favoritisme. vârstă. Oamenii nu sunt egali în multe privinţe: înzestrare individuală. Asupra unor puncte. religie). privilegii nelegitime. la participarea politică şi în general în sfera drepturilor omului. conform căreia toţi oamenii trebuie trataţi egal de lege şi de justiţie. situaţia lor economică şi socială nu s-a îmbunătăţit cu nimic. s-au înfruntat diverse concepţii politice. . gândirea modernă a argumentat pe larg ideea că oamenii sunt născuţi egali (consfinţită de Dumnezeu sau „provenind de la natură”). moral. Dezbaterile au fost declanşate de revoluţia franceză. convingeri. drept egal la libera exprimare a opiniilor politice. nu trebuie să existe nimeni şi nimic „deasupra legii” şi nici nu trebuie să fie nimeni tratat mai prost decât alţii în această privinţă. iar egalitatea nu trebuie urmărită? În încercarea de a răspunde la aceste interogaţii. În ce privinţe sunt şi trebuie să fie egali oamenii? În ce privinţe ei nu sunt şi nici nu pot.considerate semne ale nedreptăţii sociale. drept anomalii şi surse ale dezumanizării. adică a egalităţii drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti. ci mai curând prescriptiv (ca stare de drept. sex. nu se poate spune decât că oamenii trebuie trataţi egal în privinţa în care ei sunt egali sau trebuie să fie egali. şi deci egalitatea de fapt între cetăţeni nu s-a realizat. Diferenţele de tratament politic. social. În discuţiile contemporane nu se mai prezintă egalitatea umană descriptiv (ca stare de fapt). mai ales 110 . Aici apare una dintre cele mai dificile probleme ale politologiei şi filosofiei politice: aceea a determinării sferei sau domeniilor egalităţii. posibilităţi materiale sau financiare. de rasă. privind drepturile şi obligaţiile morale egale. . se justifică în cazuri care sunt sensibil diferite din acest punct de vedere. De aceea.ideea egalităţii civile. drept urmare. inegalitatea este prezentă: nimeni nu poate pretinde ca un infractor să fie tratat la fel ca un om cinstit.

a afirmat că egalitatea economică şi socială nu a fost un ţel al revoluţiei. Acest lucru a fost implicit recunoscut o dată cu admiterea necesităţii accesului la educaţie al tuturor oamenilor. nu însă şi inegalităţi întâmplătoare (provenite din moşteniri sau accidente ale funcţionării pieţei libere). deci greu de justificat raţional în raport cu individul în cauză. deoarece o politică menită să realizeze această sarcină ar ajunge repede să fie confruntată cu sarcina imposibilă de a compensa toate inegalităţile care nu provin direct şi exclusiv din anumite 111 . Adversarii egalitarismului contraargumentează folosind şi ei o varietate de idei . ea trebuie să aibă şi un fundament în sfera resurselor economice.  Se susţine că societatea pur şi simplu nu deţine resursele necesare asigurării egalităţii economice (prin finanţarea specială a celor defavorizaţi). consideră gânditorii de stânga. datorate lucrurilor la care renunţă pentru a putea să profite de egalităţile respective) pe care adesea omul sărac nu-şi poate permite să le plătească în timp ce membrii mai favorizaţi ai comunităţii pot. gândirea de stânga s-a bazat pe argumente diverse. În apărarea poziţiei sale. indiferent de veniturile lor. dacă există mari inegalităţi economice şi sociale.  Unul dintre acestea este că egalitatea juridică şi politică rămâne formală şi artificială. a asistenţei medicale etc. omul simplu nu poate beneficia de avantajele vieţii civilizate şi nici de egalitatea juridică sau politică (formală). deci venituri inegale justificabile raţional. Egalitatea şanselor nu poate rezulta doar din egalitatea drepturilor juridice şi politice principiale.  Se susţine adesea că este normal şi drept ca toţi oamenii să pornească în viaţă cu o egalitate a şanselor. ceea ce nu se întâmplă. Un sprijin similar este necesar şi în sfera ocupării forţei de muncă . Dificultăţile economice şi cele sociale anulează valoarea celorlalte forme de egalitate. că ea nu se poate şi nici nu trebuie realizată printr-o politică de stat. pierderi. ea poate admite venituri proporţionale cu meritele sau efortul depus. exercitarea lor în fapt presupune nişte costuri de oportunitate (beneficii la care el renunţă pentru a-şi putea exercita aceste drepturi. Constatăm că gândirea de stânga nu repudiază orice inegalitate. dacă nu este cuplată cu una economică şi socială.  Un alt argument pentru egalitate economică este acela că doar inegalităţile bazate pe merit sunt justificate. din poziţia sa defavorizată şi mizeră. în timp ce alte inegalităţi sunt nedrepte. Chiar dacă exercitarea drepturilor de care beneficiază acesta este ca atare gratuită.cea liberală.

În gândirea politică contemporană. susţin unii gânditori. naţionalitate). conform căreia egalitatea de şanse implică o egalizare a posibilităţilor practice a resurselor. pentru democraţie). religie. egalitarismul radical are puţini adepţi.. adversarii egalitarismului pledează pentru o înţelegere minimală a egalităţii de şanse ca simplă absenţă a discriminărilor (de rasă. prevalând de la cei bogaţi pentru a-i ajuta pe săraci. Aşadar.  Poate cel mai important argument este acela că egalizarea economică.  Un alt argument antiegalitarist este că politica egalitaristă pune statul în situaţia de a abandona imparţialitatea şi de a se comporta discriminatoriu. mai ales. Aici interpretarea lor minimală intră în conflict cu ideea apărată de stânga politică. ceea ce contează pentru societate nu este meritul ca atare (eforturile făcute). Această dispută este analoagă celei privind libertatea pozitivă şi negativă şi. ci majoritatea autorilor resping această poziţie. Dispare. Se susţine că marile performanţe economice şi formarea unei elite economice necesită multă libertate şi abandonarea oricărui spirit egalitar: numai perspectiva unor câştiguri maxime poate motiva suficient întreprinderea economică privată desfăşurată în condiţii de risc. 112 . De asemenea. ci rezultatele obţinute. ajutând material unii oameni. luând cote din veniturile altora (ca impozite). este destinată să o continue deoarece reflectă o opoziţie adâncă de interese. cu dreptul de a decide cine şi cum trebuie ajutat. egalitatea în faţa legii şi este afectat principiul supremaţiei dreptului. Există însă un anumit consens asupra ideii că avea consecinţe pozitive pe termen lung (pentru stabilitatea unei societăţi şi. inovarea etc. el trebuie înzestrat cu multă putere de decizie şi execuţie. nu numai libertarienii. statul preia astfel funcţia divină de judecător absolut. care sunt excepţiile de la regulă etc. sub diferite forme. Pentru ca statul să poată redistribui în mod eficient resursele.merite personale. care deseori se datorează şi norocului sau altor elemente „arbitrare”. vârstă. sex. asigurată de stat distruge libertatea. până la ce nivel. capabil să decidă cea mai dreaptă dar şi cea mai bună distribuţie a resurselor unei comunităţi.

C. Există şi o „insuficienţă” a privilegiilor.. Problema insuficienţei resurselor nu se reduce la cea a insuficienţei bunurilor sau valorilor materiale. poziţiilor de conducere etc. După D. deoarece s-au născut într-un grup social defavorizat? Este oare drept ca oamenii să fie privaţi de drepturi politice în virtutea rasei. Este oare drept ca o singură persoană să cumuleze multe funcţii de conducere şi toate privilegiile asociate acestora? 113 . care face ca oamenii să intre în competiţie pentru toate acestea şi să-şi pună întrebări cu privire la optima distribuire. Hume. Ea se pune astăzi în special cu referire la distribuţia şi redistribuţia valorilor şi resurselor umane într-o comunitate. problema dreptăţii sociale se naşte din două surse: egoismul oamenilor şi penuria de resurse (insuficienţa resurselor). distincţiilor. DREPTATEA SOCIALĂ. sexului sau naţionalităţii lor? Consensul care s-a creat asupra unui răspuns negativ la aceste întrebări a condus la instaurarea regimurilor politice moderne bazate pe principii democratice şi pe ideea necesităţii respectării drepturilor universale ale omului. problema dreptăţii sociale nu a dispărut. Epoca modernă a introdus în dezbaterea politică tema dreptăţii prin întrebări ca: Este oare drept ca anumiţi oameni (monarhi ereditari) să fie născuţi să conducă sau ca anumiţi oameni să aibă privilegii (aristocraţie) chiar dacă personal nu au nici un merit? Este normal ca oamenii merituoşi să nu aibă dreptul de a conduce şi nici pe acela de a intra în elita socială. Sunt oare drepte marile diferenţe de venit dintre oamenii care aparţin aceleiaşi comunităţi? Este drept ca unii să beneficieze de resurse uriaşe fără a avea nici un merit în obţinerea lor? Este drept ca statul să preia o parte din veniturile unor oameni pentru a le redistribui altora? Acestea sunt câteva dintre întrebările centrale ale politologiei şi filosofiei politice moderne. Cu toate că s-au făcut mari progrese în ultimele secole.

oricine e îndreptăţit la avantaje care nu sunt rezervate oficial cuiva. Hayek bunăoară. dar nu există nici un singur scop comun. în care există un singur scop comun (obţinerea hranei necesare). Orice altă idee de dreptate este superfluă şi nelegitimă. El crede că se poate vorbi cu sens de dreptate socială numai în asemenea comunităţi primitive. recompense proporţionale cu meritele. 114 . cum aceste evaluări nu se pot face obiectiv. Oamenii cooperează şi aici. ce nevoi există şi sunt prioritare. În acest context este drept orice rezultat final care a fost obţinut pe baza respectării „regulilor jocului” (legi.Este drept ca cei care deţin privilegii economice să obţină pe baza acestora şi privilegii politice? Răspunsul la aceste interogaţii preocupă pe mulţi cetăţeni şi pe mulţi teoreticieni. scopuri comune şi contribuţii aduse la realizarea lor. nici o ierarhie unică de scopuri sau nevoi. şi o distribuţie deliberată a rezultatelor pe baza meritului fiecăruia în obţinerea lor. a epocii îndepărtate când oamenii trăiau în cete. afirmă că acest concept este un atavism. nu toţi gânditorii apreciază importanţa ideii de dreptate socială. Cu toate acestea. norme sociale etc. resping însuşi acest concept.). funcţii) cu egalitatea principială sau teoretică de şanse (în principiu orice membru al societăţii are şanse egale cu ceilalţi. Ca atare. Dacă dezbaterea despre dreptate este admisă. Mulţi liberali. adică o reminiscenţă primitivă. tendinţa liberală este aceea de a echivala această valoare cu nondiscriminarea (egalitatea în drepturi. a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti). sau ce nevoi sunt mai presante şi ar trebui satisfăcute prioritar. oamenii moderni nu se mai organizează pe baza unor reguli axate pe merite. dacă reuşeşte să le obţină) şi cu legalitatea (respectarea legii. poziţii. meritul fiecăruia în realizarea prosperităţii comune este practic imposibil de evaluat exact. fiecare urmându-şi propriile scopuri şi recompense în cadrul unei competiţii în care nimeni nu are autoritatea supremă de a decide cât şi ce merită o anumită persoană. se ocupau cu vânătoarea şi împărţeau în mod drept prada obţinută . Ei se organizează pe baze individualiste. crede Hayek. F. egalitatea de acces la activităţi. datorită complexităţii activităţilor şi contribuţiilor. Societatea modernă este însă altfel organizată. ele ar fi în cele din urmă dictate de această autoritate). iar încercarea de a o aplica ar conduce la totalitarism (de vreme ce o autoritate centrală ar fi însărcinată să decidă ce şi cât merită fiecare.

obligaţii indirecte sau tacite (privind conservarea societăţii. apreciem legalitatea (respectarea tuturor regulilor explicite) ca parte a dreptăţii. obligaţiile sunt relevante pentru problema dreptăţii. căruia nu i se acordă nici un alt rol decât acela de asigurare a respectării legii. Constituţia). dar o respinge pe cea distributivă. dreptatea are caracter minimal. în respectarea „procedurilor” economice. Dreptatea procedurală se asociază ideii statului minimal. nevoile. pentru că oferă condiţii mai bune oamenilor decât alte societăţi. admise şi recunoscute. Dreptatea distributivă constă în distribuirea resurselor conform unui tipar de distribuire decretat drept just. dar considerăm că şi meritele. inclusiv cele 115 .Liberalismul distinge sistematic între dreptate procedurală şi dreptate distributivă. În general. R. liberalismul insistă că acest lucru nu este nedrept (nimeni nu este vinovat de această inegalitate) şi că societatea bazată pe competiţie liberă (deci inegalitatea practică) este preferabilă celei bazate pe dirijare şi distribuire arbitrară. Dreptatea procedurală constă în corecta aplicare şi stricta respectare a regulilor jocului (legile. Chiar dacă recunoaşte că şansele practice de succes nu sunt egale pentru toţi membrii societăţii. sociale. şi această distincţie formează nucleul central al teoriei liberale despre dreptate. raţional de către stat. Faptul că meritele pot fi greu sau imposibil de stabilit nu înseamnă neapărat că ele trebuie ignorate. Dificultatea unei astfel de înţelegeri constă în aceea că ea pretinde să reducă întreaga complexitate a problemelor dreptăţii la un singur principiu (al legalităţii). Şi alţi autori contemporani susţin puncte de vedere înrudite. nevoi. a democraţiei). Nozick consideră că orice distribuire a valorilor la care s-a ajuns în mod legal este dreaptă. excluzând ca inadecvată orice discuţie despre merite. ea se rezumă la legalitatea conform principiului că tot ce nu implică o infracţiune este drept. Noi ne aşteptăm ca aranjamentele sociale. corect. legitim. Nedrepte sunt doar situaţiile la care s-a ajuns prin încălcarea unor reguli de procedură. Conform unor asemenea viziuni. văzută ca formă dogmatică de distribuire a resurselor conform unui tipar stabilit a priori drept unicul corect de către elitele puterii. Liberalismul acceptă dreptatea procedurală.

ar opta pentru un model de organizare care să satisfacă condiţiile următoare: 1. şi b) să fie conectate cu funcţii şi poziţii accesibile tuturor în condiţii de egalitate a şanselor. Rawls Acesta pleacă de la constatarea că nu orice inegalitate este nedreaptă: inegalităţile de rol (între cel care are rol de conducere şi cel care are rol de execuţie într-o întreprindere) nu sunt respinse ca nedrepte. chiar dacă câştigătorii obţin anumite privilegii şi avantaje. să poată obţine şi cei dezavantajaţi cel mai mare avantaj posibil. 116 . Putem aminti aici concepţia lui J. Dorim. regulilor. merite sau nevoi. cerinţa ca de pe urma acestei cooperări care nu elimină inegalitatea. or. de aici. În schimb apare ca nedreaptă inegalitatea ce rezultă din faptul că o activitate cooperativă continuă să aducă mereu avantaje numai unora dintre participanţii la ea. ce resurse va avea. În spatele concepţiei lui Rawls se află ideea că societatea este un proces cooperativ (la care contribuie oameni cu cele mai diferite poziţii sociale şi resurse). care lasă loc atât existenţei unor inegalităţi (bazate pe merite. Orice om care nu ar cunoaşte precis în ce poziţie socială va ajunge. a cooperării) unor aprecieri de valoare. ci şi al legilor. Fiecare om are un drept egal la cea mai mare libertate compatibilă cu libertatea altora. Inegalităţile economice şi sociale sunt astfel aranjate încât: a) să aducă cel mai mare beneficiu posibil celor care sunt dezavantajaţi. De asemenea. Majoritatea gânditorilor contemporani acceptă o idee mai complexă de dreptate. Nu ne mulţumim să putem verifica doar respectarea legalităţii. ci vrem să judecăm însăşi legalitatea ca dreaptă sau nedreaptă. cât şi unor tipuri de egalitate (necesare din punct de vedere politic). normelor. ci şi altor cerinţe (de solidaritate socială. 2. să avem posibilitatea de a judeca caracterul drept sau nedrept nu numai al conduitelor şi situaţiilor. de asigurare a stabilităţii. în acest sens. să fie adaptate nu numai cerinţelor minimale ale legalităţii sau obligaţiilor directe şi explicite asumate de fiecare. nevoi sau chiar pe şansă). dacă oamenii profită în proporţii diferite de pe urma activităţii comune şi au situaţii economice diferite. în care toţi participanţii au plecat cu şanse egale.privitoare la dreptate. nu provoacă protest inegalităţile apărute ca rezultat al unei competiţii egale. nu ar fi normal ca de pe urma succeselor acestei cooperări să profite numai unii dintre participanţi (cei avantajaţi).

John Rawls.Ovidiu Caraiani.Numai când inegalităţile aduc un atare avantaj şi celor defavorizaţi. Polirom.ro. REZUMAT:  Libertate şi constrângere  Libertate negativă – libertate pozitivă  Egalitate. 107-110. Ed. în Dreptate sau moralitate? O introducere în filosofia politică a lui John Rawls. Bucureşti. dreptate distributivă AUTOEVALUARE: 1. pg. F. pg. Introducere în filosofia politică. egalitate de şanse  Dreptate procedurală. Iaşi. Institutul European. 127-144  Timp: 2 ore 117 . Iaşi. 2009.A. 35-42 2. O teorie a dreptăţii. 1998. Hayek. Comunicare. Analizaţi principiile dreptăţii ale lui John Rawls 2. pg. coord. Adrian Miroiu. drepte. 223-236 3. oportunitate. Analizaţi corelaţia dintre libertate şi dreptate BIBLIOGRAFIE: 1. 2008. crede Rawls. Constituţia libertăţii. ele sunt acceptabile. Stabiliţi corelaţia dintre libertate şi egalitate 3.

sfera relaţiilor dintre cetăţenii aceluiaşi stat sau aceleiaşi naţiuni şi cea a relaţiilor dintre state. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE Introducere Există unele situaţii şi valori comune atât politicii interne cât şi politicii externe. IDEALISMUL C. Cuprins A. PROBLEMELE POLITICII INTERNAŢIONALE B. din care decurg probleme comune celor două sfere . NORMATIVISMUL. RAŢIONALISMUL. PROBLEMA DREPTĂŢII INTERNAŢIONALE Obiective Studentul va dobândi: o imagine asupra problemelor politicii internaţionale principiile care stau la baza concepţiilor asupra relaţiilor internaţionale o semnificaţia precisă a ceea ce este realismul politic şi principiile sale o semnificaţie clară a ceea ce înseamnă dreptatea în sfera relaţiilor internaţionale 118 .10. dintre naţiuni. REALISMUL POLITIC D.

A. organisme internaţionale trebuie să se bazeze pe reguli şi norme sau pe voinţa arbitrară ori pe libertatea nelimitată. este posibilă atingerea acestui ideal?  Problema corelării binelui individual cu cel general: în ambele sfere există o problemă de conciliere a binelui individual (al unei persoane sau al unei naţiuni.  Problema scopului final: scopul trebuie să fie găsirea unui modus vivendi. însă care au fost numai uneori respectate. şi în cea externă libertatea nelimitată a unor agenţi implică anularea libertăţii altora. PROBLEMELE POLITICII INTERNAŢIONALE  Problema normelor: dacă relaţiile între state. al unui stat) cu binele general (al tuturor cetăţenilor. este oare posibilă respectarea acestui principiu?  Problema autonomiei: agenţii (cetăţenii sau statele. care au fost foarte des invocate ca argument în disputele internaţionale. adică de norma de drept internaţional sau de „dreptul celui mai puternic”. Ca şi în viaţa politică internă. unilaterală sau reciprocă a agenţilor?  Problema „regulilor jocului”: competiţiile care se nasc pentru resurse. Avem în vedere: principiul bunelor tratamente aplicate celor învinşi în război. 119 . principiul evitării vătămării a civililor nevinovaţi. trebuie şi ele să fie guvernate de reguli şi norme (inclusiv formele violente. război) trebuie să cadă asupra vinovaţilor.  Problema forţei: dacă relaţiile trebuie să fie guvernate de forţa dreptului sau de dreptul forţei. nu asupra celor care nu sunt vinovaţi. războaiele) sau se desfăşoară fără nici o regulă?  Problema distincţiei factorul-normativ: faptele nu trebuie confundate cu normele (stările de drept. naţiuni. avantaje sau poziţii privilegiate. naţiunile) doresc totdeauna să se bucure de o anumită independenţă şi autonomie. Ca răspuns la aceste probleme au apărut principii de politică internaţională. iar dacă ceva nu este nu înseamnă neapărat că nu ar trebui să fie.  Problema responsabilităţii: răspunderea pentru răul produs (în caz de agresiune. al tuturor statelor sau naţiunilor). a unui mod de cooperare şi convieţuire paşnică sau dominarea unora de către alţii şi chiar anihilarea. stările ideale): dacă ceva este nu înseamnă că şi trebuie să fie (trebuie să aibă loc).

după cum se urmăreşte evidenţierea uneia sau alteia dintre trăsăturile caracteristice lor. interdependenţa strânsă. precum şi o autoritate care reglează la respectarea lor. B. tradiţii).  Politica internă se derulează întotdeauna într-un cadru delimitat (stat) în care există anumite reglementări (legi. NATO care să execute monitorizarea. principiul compromisului şi reconcilierii. politica externă se derulează pe scena mondială şi nu este monitorizată de o autoritate (uneori lipsesc instituţiile internaţionale de tip ONU. amorală) conform căreia viaţa internaţională nu este călăuzită de principii. au o autoritate limitată). Concepţiile optimiste asupra relaţiilor internaţionale au primit denumiri diverse. Tot de secole. ci de interese sau de forţă. NORMATIVISMUL. starea de conflict sau indiferenţa reciprocă.- principiul respectării independenţei. o cultură şi o limbă comune. iar când ele există.  În politica internă. conciliere. IDEALISMUL. iar normele sau principiile sunt irelevante. fiind de regulă legaţi prin tradiţii istorice şi experienţe comune. există şi deosebiri foarte mari între politica internă şi cea internaţională. compromis. dimpotrivă. norme. Trebuie observat că.  Interacţiunea intensă şi complexă dintre agenţi pe plan intern. să poată dura mult mai mult în viaţa internaţională şi să îmbrace forme mai radicale. Această idee a fost încurajată de nenumăratele cazuri în care principiile menţionate au fost încălcate. UE. pe lângă elementele comune. RAŢIONALISMUL. a apărut şi convingerea (cinică. Concepţiile normativiste sunt cele care îşi afirmă încrederea în posibilitatea fondării raporturilor internaţionale pe norme (fixate explicit în tratatele bilaterale sau multilaterale). în care practica politică a ignorat orice norme raţionale sau umanitare. fac mult mai acută nevoia de consens. probleme şi interese comune. agenţii sunt mult mai interdependenţi şi mai solidari decât în cea externă. Aceste concepţii prezintă evenimentele politice în termeni ce sugerează că 120 . în timp ce interacţiunea mai redusă şi interdependenţa mult mai slabă dintre agenţi pe plan extern face ca disensiunile.

dezvoltarea cooperării benefice dintre popoare. 121 . ci cooperarea. dorinţă de dominaţie). de angajare în acorduri şi de respectare a acestora. raţionalistă. aspectele negative ale vieţii internaţionale sunt. el este considerat ca o fiinţă capabilă de autocontrol. statele fiind apte de a-şi subordona posibile interese naţionale speciale scopurilor benefice generale pe plan internaţional. posibilitatea eliminării violenţei şi agresivităţii.respectarea normelor este regula. normativiştii prezintă pacea şi cooperarea drept normale. De aceea. Concepţiile optimiste sunt în general raţionaliste. capabilă de progres. progresul civilizaţiei. În al treilea rând. apar drept exemple a ceea ce n-ar trebui să se întâmple. în mai multe sensuri. de prietenie. de respectarea angajamentelor. agresivitate. pe baze morale (adică în conformitate cu anumite principii morale universale) şi de la premisa că toate problemele politicii externe au soluţii raţionale. de conducere şi conduită democratică. ca pe o fiinţă raţională. de consens. natura relaţiilor dintre ele nu este conflictul.  Principii privind statele şi naţiunile: toate statele sunt capabile de progres. ci este apt de atitudini pozitive. concepţiile optimiste sunt idealiste. de compromisuri reciproc avantajoase. ele sunt raţionaliste pentru că pleacă de la premisa posibilităţii aşezării raporturilor internaţionale pe baze raţionale. naţiunilor şi statelor. de obicei prezentate drept rezultat al unor calcule greşite.  Principii privind natura umană: omul este fiinţă raţională. ale cărei decizii şi conduite sunt fundamentate pe intenţii şi calcule raţionale. în timp ce încălcările normelor privind raporturile dintre naţiuni sau state nu sunt decât excepţii sau accidente condamnabile. spirit de solidaritate. educabilă. el nu este dominat în mod fatal de sentimente negative (egoism. Mai întâi. ură. ele au în comun cam aceleaşi principii fundamentale. În al doilea rând. în sensul că privesc omul în general. în timp ce conflictele. precum şi omul politic în special. deoarece ele tind să încurajeze o viziune ideală asupra oamenilor. al unor derapaje de la abordarea raţională a raporturilor dintre state. agresiunea etc. kantiană. Indiferent cum numim aceste teorii. de cooperare paşnică pe baze normate. simpatie. de sorginte iluministă. Este vorba despre o viziune pozitivă ce accentuează educabilitatea omului.

cooperarea este preferabilă conflictului. agresivi. consolidarea unei autorităţi politice neutre care să vegheze la respectarea acesteia. prevenirea violenţei este prioritară totdeauna sau aproape totdeauna. iraţionali. aşa cum sunt posibile aranjamente politice raţionale şi pe plan intern. întărirea solidarităţii şi a cooperării etc. negociere. pentru mecanisme paşnice de soluţionare a conflictelor. propriu unei singure naţiuni. eficace. sursele de conflict nu sunt sădite în natura umană sau în firea popoarelor. pentru cooperare şi educaţie internaţionalistă etc. controlul asupra violenţei. În general. Adepţii idealismului sau normativismului susţin că această contribuţie a fost deosebit de importantă.). şi ca atare ele pot fi eliminate treptat pe cale raţională (educaţie.) În practica politică susţinătorii acestor principii militează pentru dezvoltarea organismelor internaţionale. 122 . în schimb criticii lor pretind că un asemenea optimism nu a făcut decât să falsifice realitatea politică şi să creeze aşteptări sau speranţe nerealiste. idealismul politic tinde să promoveze în sfera relaţiilor internaţionale aranjamente politice similare celor din politica internă a unui stat: elaborarea unei legislaţii adecvate. relaţiile internaţionale pot şi trebuie să fie aşezate pe baze legale şi pe baze morale. ci în elemente contingente (conducători incompetenţi. binele comun poate şi trebuie pus deasupra binelui „îngust”. Este foarte greu de evaluat în ce măsură aceste premise optimiste au contribuit la îmbunătăţirea climatului internaţional. reducerea dezordinii şi a conflictului. pacea este un obiectiv suprem. a sistemului de tratate şi de garantare a securităţii colective. paşnice. sunt posibile aranjamente internaţionale mutual profitabile. accidente istorice etc. ea este preferabilă inegalităţii şi subordinii. alianţe ale forţelor interesate de menţinerea păcii etc. soluţiile paşnice sunt de regulă preferabile celor militare. pentru dezvoltarea legislaţiei internaţionale şi a mecanismelor de implementare a ei. Principii privind valorile: ceea ce uneşte naţiunile este mai important decât ceea ce le desparte. independenţa naţională este sacră.

indiferent cât ar progresa. nu de idealuri nobile sau norme morale. altul pierde. şi nu dreptului internaţional. El continuă tradiţia hobbesiană de interpretare a naturii umane şi a relaţiilor sociale.Pentru că suverane. Dominaţia internaţională revine marilor puteri. de obsesia pentru câştig şi succes în competiţiile vieţii. Realismul politic a primit un sprijin teoretic apreciabil de la teorii. a statelor este descrisă ca acţiune impulsionată de interesele egoiste şi voinţa de dominaţie. astfel că ele îşi sprijină prietenii (aliaţii) şi când sunt încălcate aceste norme. 123 . în ansamblu. după cum combat statele considerate inamice. REALISMUL POLITIC. apare ca luptă pentru putere şi dominaţie. Politica. acţiunea politică nu poate niciodată să se bazeze pe simpla respectare a normelor şi reglementărilor (internaţionale).Principii privind natura umană: omul este fiinţă egocentristă care. guvernată de interese şi ambiţii. ca activitate concurenţială şi nu cooperativă. . Realismul politic este principalul adversar al idealismului. fiecare dintre agenţi este definit de încercarea de a câştiga în dauna celorlalţi. Acţiunea politică. Realismul politic tinde să vadă omul ca pe o fiinţă egoistă. realismul politic pleacă de la o viziune mai puţin optimistă despre om şi relaţiile interumane. tratatelor sau instituţiilor internaţionale. Conform acestei teorii. În opoziţie cu teoriile amintite mai sus. În acest context. condusă de propriile interese. raţionalismului şi internaţionalismului politic normativist. chiar dacă acestea sunt apărate de normele respective. Realismul politic aderă la principii ca: . Relaţiile sociale sunt văzute ca relaţii predominant concurenţiale.pentru că statele îşi decid atitudinea politică pe baza distincţiei „duşmanprieten” şi nu a normelor dreptului internaţional. rămâne dominată de setea de putere şi nevoia de a domina. în relaţiile internaţionale sunt doar acele state ce pot „decide asupra excepţiilor” adică pot hotărî când se poate face excepţie de la normele recunoscute de drept internaţional (privilegiu ce revine de obicei marilor puteri). desfăşurată în cadrul unor raporturi de forţă. ce pun distincţia „prieten-duşman” în centrul politicii.C. precum cea a lui Carl Schmitt. desfăşurate în cadrul unor activităţi de tip „joc cu sumă nulă” (în care nu există remiză: tot ceea ce câştigă unul. din două motive: . de voinţa de putere şi dominaţie.

Principii privind valorile: ceea ce desparte naţiunile este adesea mai important decât ceea ce le uneşte. de forţă. teamă. deoarece interesul naţional impune adesea soluţii nepaşnice. cooperarea. conducere şi conduită democratică. atitudinile pozitive. de o luptă pentru putere şi dominaţie. cooperarea este preferabilă conflictului. pacea nu este un obiectiv suprem. la probleme naţionale sau internaţionale. tratatele internaţionale nu asigură mereu pacea. relaţiile internaţionale nu vor putea fi niciodată aşezate exclusiv pe baze legale şi pe baze morale. deci nu toate statele sunt apte să-şi respecte angajamentele. haotică. relaţiile dintre state rămân marcate decisiv de concurenţa dintre ele. deşi posibilă în anumite contexte. „binele comun” este relativ. acelaşi nivel de organizare. dar rezolvarea lor nu corespunde principiilor democratice. ci trebuie să se bazeze pe propria forţă de apărare sau dominaţie. Statele fiind inapte în a-şi subordona interesele naţionale (egoiste) unor scopuri „benefice” generale pe plan internaţional. de aceea el nu poate prevede asupra binelui „naţional” sau asupra intereselor proprii fiecărei naţiuni. uneori ţările puternice sunt mai eficiente în asigurarea păcii prin acţiunea lor pe control militar. nu totdeauna autonomia politică şi economică duce la rezultate bune (vezi situaţia fostelor colonii). de conflict. nu este elementul pe care să se poată fundamenta securitatea naţională sau internaţională. instinct agresiv. .sentimentele negative (egoism. politică sau militară. sunt periferice. de presante. succesul depinde în principal de forţa economică. trecătoare şi nu pot constitui baza aranjamentelor şi a ordinii politice. de cooperare paşnică. prietenia altor state.Principii privind statele şi naţiunile: nu toate statele au atins sau ating acelaşi nivel de progres şi dezvoltare. resentiment) nu pot fi eliminate din viaţa sa. . şi ele îi marchează permanent conduita. cooperante. incert şi temporar. căci raporturile de forţă vor decide totdeauna în cele mai importante chestiuni. bazate pe un spirit de solidaritate şi simpatie. deci şi factorul primordial al dezvoltării naţionale şi garanţia securităţii naţionale. spiritul paşnic. conflictuală şi aici. scena politică internaţională este preponderent anarhică. nici un stat nu se poate baza pe încrederea în buna credinţă. adesea himeric. de realizare a unor compromisuri reciproc avantajoase. Problemele internaţionale sunt deosebit de importante. 124 . dar adesea conflictul este inevitabil şi decisiv – capacitatea de a câştiga conflictele.

„amorală”. consecinţele sale nu sunt apreciate întotdeauna pozitiv. care justifică agresiunea. au fost şi sunt apreciate ca nedreptăţi. astfel că anumite state sau hrană pentru satisfacerea tuturor nevoilor locuitorilor planetei. militarismul. încălcarea suveranităţii şi independenţei unui alt stat. pragmatism . că 125 . luciditate. D. De cele mai multe ori. el nu garantează eliminarea răului şi a pericolelor.Funcţionează un „principiu al pesimismului”: progresul este relativ şi inegal. Realismul politic a jucat şi joacă un rol important în modelarea politicii internaţionale. conduita statelor. ele fiind condamnate pe plan internaţional. persecuţia politică. adversarii îl taxează drept viziune „cinică”. se produce suficientă bogăţie. dar naţiuni au mult mai mult decât le-ar fi necesar pentru satisfacerea nevoilor de bază. Cu toate acestea. legislaţia internaţională nu dirijează şi nu controlează raporturile de forţe. unii gânditori cer redistribuirea bogăţiei între state şi obligaţia tuturor statelor de a ajuta cetăţenii altor state să depăşească obstacole ca: sărăcia extremă. Astfel ei susţin că: pe plan mondial. în timp ce altele sunt lipsite de strictul necesar şi. ci este expresia acestora. Evocând ideea unei dreptăţi internaţionale. În timp ce adepţii săi îl elogiază ca pe o teorie inspirată de „simţul realităţii”. lezarea drepturilor fundamentale ale omului etc. acţiuni ca agresiunea militară. PROBLEMA DREPTĂŢII INTERNAŢIONALE. folosirea neprovocată a forţei sau a ameninţării cu forţa. abuzurile. fenomenele de acest tip. se produc destul de frecvent. nu asigură soluţii paşnice la probleme şi crize. ea poate fi modificată (conform intereselor statelor puternice) sau ignorată dacă interesele naţionale o cer. şi în special suficientă bogăţia şi hrana sunt distribuite foarte inegal. deşi apreciate drept încălcări ale dreptului internaţional şi lezări aduse dreptăţii în relaţiile dintre state. prin „dreptate” se înţelege în această sferă respectarea normelor dreptului internaţional. „dreptul forţei” în locul „forţei dreptului”. În acest sens. dar. deci.

Cu alte cuvinte. Prin această idee se susţine că diversitatea culturală exclude aplicarea uniformă a aceloraşi principii privind drepturile omului şi. Acest posibil argument se bazează pe ideea că refuzul de a ajuta o persoană umană aflată în pericol de moarte este o crimă. ei resping ideea universalităţii drepturilor omului. Pledoaria pentru redistribuirea bogăţiei în favoarea celor mai sărace state sau naţiuni se bazează pe principiul moral de „a-l ajuta pe cel în pericol de moarte”. apărând în schimb ideea multiculturalismului. că toate statele sunt obligate să le respecte. considerând că bogăţia statelor constituie proprietatea legitimă a acestora. Criticii acestui punct de vedere adoptă poziţia opusă: evocând adesea diferenţele culturale de valori şi tradiţii dintre naţiuni. Adversarii săi evocă principiul intangibilităţii proprietăţii. politice morale. pe baza 126 . Cum sărăcia este principala cauză a suferinţei umane. se trage concluzia că. sănătăţii precare şi morţii. Adepţii universalismului susţin că drepturile omului au un caracter universal. o dată cu ea. aflat în pericolul morţii de foame.- numai prin transferul unei părţi din bogăţia de la naţiunile bogate. şi că intervenţia unui stat pentru apărarea drepturilor lezate ale cetăţenilor altui stat este legitimă. Adepţii multiculturalismului tind să considere principiul respectării suveranităţii ca primordial faţă de cel al respectării drepturilor omului. dreptul unui stat de a încălca suveranitatea altuia pentru protecţia acestor drepturi. ci ca relative la o cultură. cu toate că ea încalcă principiul respectării suveranităţii şi a independenţei. şi că nu este nici o deosebire principală între refuzul de a ajuta victima unui accident aflată în pericol de a muri din cauza rănilor şi refuzul de a ajuta un copil malnutrit din Africa. la cele sărace. oamenii din ţările bogate îngăduie ca cei din statele sărace să sufere de sărăcie absolută. dar şi cauza morţii a numeroşi copii malnutriţi. Concluzia este că s-ar părea că toţi cei din statele bogate sunt nişte criminali. Dezbateri intense se desfăşoară în legătură cu dreptatea şi în sfera protecţiei drepturilor omului. la anumite tradiţii istorice. Drepturile omului nu apar ca identice pretutindeni şi universale. dreaptă. Acest argument nu este împărtăşit de toţi. că dreptul asupra proprietăţii legitime este intangibil şi că nimeni nu are obligaţia de a-şi redistribui proprietatea altora. universaliştii presupun că principiul respectării drepturilor omului este mai presus decât cel al respectării suveranităţii naţionale. poate fi schimbată această situaţie. cu consecinţa malnutriţiei.

un mit justificator pentru hegemonia unor state care obţin maximum de avantaje economice. Adepţii acesteia susţin că globalizarea (economică. informaţională) a determinat o reducere a independenţei şi a suveranităţii naţionale. un pretext pentru dominaţie şi hegemonie (ceea ce este adesea adevărat). nu este decât un pretext al regimurilor totalitare de justificare a abuzurilor comise de către ele împotriva drepturilor omului (ceea ce este adevărat). 127 . drepturile lezate ale unor minorităţi au constituit adesea pretextul pentru expansiune teritorială (nazismul a făcut din drepturile lezate ale minorităţii germane din unele state central-europene pretextul ocupării acestora). politice şi culturale. drept simplă nedreptate. sunt lezate drepturile omului) nu mai poate fi considerată drept simplă încălcare a suveranităţii. deci. politică.presupunerii că suveranitatea şi independenţa sunt mijloace vitale pentru apărarea tradiţiilor culturale şi politice specifice fiecărui stat. abuzive. fiecare dintre părţi evocând argumente inspirate din experienţa politică: universaliştii observă că adeseori ideea diversităţii culturale şi politice. de pe urma ei. a tradiţiilor sau opţiunilor diferite. că intervenţia străină sau internaţională într-un anumit stat (unde. ale unor state în treburile interne ale altora. Constatăm că problematica relaţiilor internaţionale rămâne un domeniu deosebit de controversat. Spre exemplu. nu numai între state şi politicieni. Disputa continuă. spre exemplu. adversarii universalismului observă că ideologia drepturilor omului nu este adesea decât un pretext pentru intervenţii nelegitime. În acest context. Adversarii acestui punct de vedere obiectează însă că globalizarea nu este doar o realitate de fapt. agresive. şi. ei critică şi resping ca nedrepte numeroase iniţiative care încalcă suveranitatea naţională. ci şi o ideologie. ci şi între politologi. O dispută similară s-a născut şi în legătură cu globalizarea. Problema raportului dintre principiul respectării drepturilor omului şi principiul respectării suveranităţii statelor rămâne deci acută şi tensionată.

E. Goodin. Iaşi. R.REZUMAT:  Forţă. Hans -Dieter Klingemann. Iaşi. pg. 67-69 2. Teoria democraţiei reinterpretată. Sartori. scop. Manual de ştiinţă politică. responsabilitate. 2005. protecţia internaţională a drepturilor omului AUTOEVALUARE: 1. Comparaţi normativismul politic internaţional şi realismul politic 2. reguli. 353-369  Timp: 2 ore 128 . G. Polirom. autonomie în relaţiile internaţionale  Principiile realismului politic  Respectarea normelor internaţionale. pg. 1999. Polirom. Analizaţi şi discutaţi argumentele care susţin redistribuirea bogăţiei în favoarea celor mai sărace state (naţiuni) BIBLIOGRAFIE: 1.

G. Locke. Bucureşti. R. N. Aron. Bucureşti. Politica. 1994 14. J. Ideile politice ale secolului XX. 1993 4. Du Style. 2001 10. Bucureşti. Radu. K. I. Bucureşti. R. 2003 20. 1998 8. Dowding. A. Iaşi. All. 1996 18. Despre libertate. Institutul European. Bucureşti. 2001 7. Bucureşti. Bobbio. J. Goodin. J. R. Bucureşti 1998 5. 2002 6. Moldova. R. Oakeshott. 1993 16. Mill. Iaşi. Ed. M. Despre democraţie.BIBLIOGRAFIE 1.E. Ed. Liberalism şi democraţie. Al doilea tratat despre cârmuire. Paideia. All Bic. Vâlsan.A. 2005 9. Klingemann. Introducere în politologie. Iaşi. G. H. Polirom. F. Pasquino. Nemira. 2002 11. K. Bucureşti. Societatea deschisă şi duşmanii ei. Hayek. Politică. ASE.A. Institutul European. Rousseau. Aristotel. Chantel Millon-Delsol. 2003 19. Humanitas. Polirom. Constituţiile libertăţii. Răcilă. Raţionalismul în politică. Politologie. Iaşi. C.J. Contractul social. Berlin. Politologie. Manual de ştiinţă politică. Curs de ştiinţă politică. Texte filosofice. Iaşi. Dahl. 2001 3. E. ASE. 1999 13. Humanitas.P. 1999 129 . Nemira. Democraţie şi totalitarism. Sartori.St. 1986 12. Teoria democraţiei reinterpretate. Polirom. Puterea. All Educational. 1995 15.D. Humanitas. Bucureşti. 2002 17. 2001 2. Jaspers. Popper. Bucureşti. Iliescu. Patru eseuri despre libertate. Institutul European. Iaşi. K. Bucureşti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful