Chemarea mun ilor Oameni, iubi i muntele! Adevăratul sens al vie ii este însăşi bucuria de a trăi.

Omul, în scurgerea mileniilor, a învă at să se cunoască pe sine, să cunoască şi să iubească natura. Pămîntul şi mările au fost primele sale ispite şi biruin i. Tîrziu, tîrziu de tot, după jertfa lui Icar, omul a cucerit şi cerul. A iubit omul dintotdeauna muntele ? A mers însetat spre înăl imile pline de taine şi frumuse i, sau i-a fost teamă de ele şi nu le-a dorit ? Adevărul este că la început omul n-a iubit muntele. Pentru el mun ii, stîncoşi şi cu zăpezi, învălui i adesea în cea ă şi furtuni, erau lăcaşul zeilor, al duhurilor rele, al spiritelor străbunilor. Indigenii din America de Sud străbăteau mun ii cu spaimă, fie cu gura închisă, fie rostind în şoaptă formule magice. Totemurile din nordul Europei sau cele asiatice mărturisesc şi ele aceeaşi admira ie plină de spaimă fa ă de zeii mun ilor. Chinezii considerau că piscurile mun ilor sînt stăpînite de spirite, iar cinci dintre mun ii lor îi socoteau sacri. Obiecte de adorare a muntelui s-au găsit şi la indieni, în Peru. Mitologia scandinavă aminteşte de zeii mari şi mici ai muntelui. Legendele povestesc despre bogă ia nemăsurată a mun ilor, dar şi de duhurile rele, de
1

piticii cu o for ă neobişnuită care o păzesc. În castelul ghe urilor eterne stă pe tron o zei ă necru ătoare, cu fruntea încoronată de diamante, care cheamă la ea, rîzînd cu cruzime, pe eroii care cutează să o înfrunte. Ei urcă îndrăzne i pînă la dînsa, dar odată ajunşi sus, rămîn înlăn ui i de patul mor ii, celebrînd nunta lor veşnică cu mireasa de cristal. În antichitate mun ii erau inaccesibili, fiind stăpîni i de zei. Olimpul, la greci, era lăcaşul zeilor trufaşi şi certăre i, Etna, locuin a titanilor, iar Caucazul, muntele lui Prometeu înlăn uit. Denumirile mun ilor nu sînt totdeauna îmbietoare — Muntele blestemat, Muntele groazei, Dintele rechinului, Muntele de sînge — iar traversarea lor curajoasă, dar nebunească, de către unii mari cuceritori, ca Hanibal, Cezar, Napoleon, a fost plătită greu. Romanticii sînt cei dintîi mari îndrăgosti i ai muntelui. Cu excep ia cîtorva vizionari aproape anonimi, nimeni nu s-a gîndit înaintea lor la cunoaşterea şi cucerirea mun ilor. Ei au fost ignora i sau tabu pînă cînd romanticii, la îndemnul entuziast şi generos al lui Rousseau: „să ne întoarcem la natură", au pornit spre ei, i-au cunoscut şi îndrăgit, deschizînd astfel oamenilor, tuturor oamenilor, un drum nou, o lume nouă plină de neprevăzut, poezie şi eroism. Drume ia de munte, alpinismul nu au apărut însă cu adevărat decît spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, întîiul mare poet al lumii care are
2

curiozitatea să urce pe munte, pe Ventoux, este Francesco Petrarca. Dar alpinismul nu se va naşte decît în 8 august 1786, cînd vînătorul de capre şi temerara călăuză alpină Jacques Balmat, împreună cu un medic de ară, pasionat turist, Michel Paccard, vor urca în emo ia tuturor pînă la cel mai înalt pisc din Alpi, pe Mont Blanc.

Din Alpi, îndrăzneala şi voluptatea cuceririi celor mai înalte şi neatinse culmi s-au răspîndit în toată lumea, iar termenul de alpinism a început să fie folosit deopotrivă pentru orice încercare, fie la noi, în Bucegi, fie în Caucaz, în Anzi sau Himalaya. Chemarea spre munte a devenit tot mai stăruitoare, mai plină de neastîmpăr şi farmec. Muntele, ca şi marea, a cerut la început nespus de multe jertfe. Aproape n-a fost vîrf cucerit care să nu fi fost plătit cu vie i tinere şi temerare. Dar încet, încet, omul a domolit muntele şi l-a învins. L-a săpat în „măruntaie” şi a creat în zece ani de eforturi tunelul Simplon, de 20 km, dintre Elve ia şi Italia. I-a înăl at pe creştet, la peste 4 000 m, observatoare astronomice şi sta iuni
3

pentru studiul razelor solare. A pus pinteni muntelui şi l-a călărit cu teleferice, planînd suspendate în goluri ame itoare. Iar alpiniştii i-au îmblînzit ultimele răbufniri de nesupunere. Este adevărat că pentru cucerirea celor patrusprezece uriaşi ai lumii, de peste 8 000 m, mai to i în Himalaya, omului i-a trebuit mai mult de o jumătate de secol. Everestul, cel mai înalt munte de pe glob (8 848 m), a fost asaltat timp de peste treizeci de ani de unsprezece expedi ii, pînă în anul 1953, cînd un înalt şi paşnic apicultor neozeelandez, Edmund Hillary, şi un dîrz indigen nepalez, Tensing Norke, l-au învins, spulberînd astfel legenda mun ilor necuceri i. Astăzi n-a mai rămas din lan ul neînvinşilor de ieri, al mun ilor de peste 8 000 m, nici un pisc necucerit. La început toate cuceririle omului au fost neîn elese şi nepre uite. Alfabetul şi tiparul plictiseau pe regi, înotul şi jocurile cu mingea erau interzise mul imilor de către biserică, călătoriile în jurul lumii erau socotite cele mai nebuneşti dintre nebunii, iar ştiin a care contrazicea religia — erezie şi şarlatanie. Cîndva, în secolul al XVI-lea, un elve ian scria prima carte despre mun i. Astăzi în lume există peste o sută de mii de căr i despre marea pasiune a cunoaşterii şi cuceririi mun ilor. Au scris minunat despre mun i Goethe, Heine, Daudet. Şi eroic, aşa cum l-au înfruntat Guido Rey, Abalakov, Frison-Roche, Hillary. Muzica, la noi şi pretutindeni, a dedicat
4

muntelui — de la Vîrful cu Dor şi mun ii Apuseni la Annapurna — poeme şi simfonii. „Simfonia pe un cîntec de munte”, „Manfred”, „Simfonia Alpilor”. Patruzeci şi opt de ani, un artist îndrăgostit de natură a sculptat în mun ii Chinei „Poarta dragonului”. În Bucegi, pe Caraiman, Eugen Barbu îl vede sculptat pe Eminescu, cu pletele fluturînd în vîntul verii sau în furtunile cu zăpezi. Cine a fost în mun i în nop i de cleştar, iarna, în zile nesfîrşit de lungi şi darnice vara, în clocot de via ă nouă primăvara şi în agonii de culoare toamna, acela nu poate să nu se fi îndrăgostit de munte ! Dragostea pentru munte este, pentru cine i s-a dat întreg, una din cele mai pure şi depline, în care nu vei fi niciodată dezamăgit sau înşelat. Ea seamănă cu celelalte mari pasiuni care nu ostenesc şi nu mor niciodată: lectura, studiul, arta sau mişcarea. Muntele cheamă la sine toate vîrstele, dăruindu-se fiecăreia pe măsura inimii ei. Tinerii găsesc în munte excursiile de vară şi sporturile de
5

iarnă; ei iubesc atmosfera prietenească a cabanelor şi drumurile spre înăl imi, îşi potolesc setea de mişcare. Schiorii şi alpiniştii sînt pentru totdeauna lega i de munte, aşa cum sînt lega i marinarii de mare şi aviatorii de cer. Vîrstnicii merg în mun i ca să iasă din monotonia şi agita ia oraşelor, să trăiască ambian a calmă şi senină a urcuşurilor în dimine i însorite. Artiştii caută şi găsesc în munte seninătatea şi liniştea crea iei; scriitorii — puritatea şi tăcerea înăl imilor; muzicienii — acorduri noi şi tainice, lumea sonoră a pădurii, a ghe urilor, a furtunii; pictorii — culori şi teme, peisaje şi oameni, pe care din zori pînă în noapte muntele le dăruie generos. Cine pleacă la munte se pregăteşte pentru un şir necontenit de bucurii şi surprize, pentru că muntele este o invita ie la neprevăzut şi frumuse e. Ea începe cu nerăbdarea şi frenezia plecării, se continuă cu bucuriile drumului, cu voluptatea neasemuită a victoriei şi se sfîrşeşte cu amintirile excursiei şi cu nostalgia reîntoarcerii sau chemarea altor dragi, deşi încă necunoscute, tărîmuri. Dar nu numai atît. Muntele este o lume întreaga, un univers. Spre el, pentru cunoaşterea şi cucerirea lui, se îndreaptă entuziaşti, şi adeseori eroic, geografii, geologii, speologii, naturaliştii. Flora şi fauna muntelui, cu simbolicele flori-de-col şi cu sprin arele veveri e şi capre negre, iată o nouă împără ie în care se pătrunde tăcut şi atent. Cîinii St. Bernard, imenşi şi buni,
6

sînt şi ei un simbol al purită ii muntelui. Pînă şi profesiunile — plutaş, călăuză, meteorolog, cabanier — devin altceva acolo sus, în vecinătatea cerului, a brazilor, a apelor: curaj, generozitate, eroism. Iar cabanele, adevărate oaze în albul sau verdele muntelui, aduc o atmosferă specifică, unică, de sinceritate, de cîntec şi voie bună, de calm şi poezie. Fiecare cabană îşi are via a şi destinul ei. Ele se nasc sau mor după legi neprevăzute, ca şi oamenii. Un drum mereu căutat le naşte, o avalanşă sau uitarea le îngroapă. Ele visează la soare ca turiştii, căutînd în zări fericiri viitoare. Iubi i, desigur, marea. De pe ărmul ei privi i, contempla i, visa i. Pe aripile pescăruşilor gîndurile, dorurile noastre zboară înalt şi departe. Marea a fost, pe drept cuvînt, denumită leagănul civiliza iei: Egipt, Fenicia, Vene ia, Anglia. Muntele a fost şi vă rămîne tăria de caracter şi voin ă a unei ări: Elve ia, Peru, Tibet. Marea invită şi la îndrăzneală, dar foarte mult la reverie şi vis. Muntele, dimpotrivă, la cugetare şi faptă. (A spus-o un estetician român, Tudor Vianu, şi o confirmă veacurile şi istoria culturii.) Astăzi, muntele şi marea, dincolo de semnifica iile lor istorice şi estetice, rămîn două mari şi veşnice ispite ale omului modern. Marea este minunată, neîntrecută, dar e numai poezia şi vacan a unui singur anotimp. Muntele, în schimb, este poezia şi vacan a tuturor anotimpurilor:
7

primăvara — întoarcerea la via ă, vara — împără ia lui Verde împărat, toamna — aur şi argint, iarna — simfonie în alb. Marea înseamnă ărm şi apă, nisip şi valuri, trupul gol şi bucuria regăsirii lui în adîncuri, deci totala contopire cu lumea din care am pornit cîndva, cu milioane de ani în urmă. Muntele e vasta şi necontenit noua lume de privelişti, natura în soare, cea ă şi furtună, omul în luptă cu înăl imile şi cu el însuşi. Marea a dat mai mul i cuceritori, hoinari şi artişti: Columb şi Magellan, Loti şi Gerbault, Debussy şi Rimski Korsakov, Thurner şi Gauguin. În schimb, muntele rămîne măre prin chemarea, prin mirajul, prin ispita sa de necunoscut, frumuse e şi glorie. Purtăm în noi cele două chemări — chemarea muntelui şi a mării. De la simfonia verdelui şi înaltului, la simfonia întinsului şi albastrului, de la efortul urcuşului şi al luptei pentru vîrf, la reveria plajei însorite şi a valurilor nesfîrşite. Prin varietate, prin bogă ia lui de locuri şi întîmplări, muntele poate fi socotit o înaltă şcoală a curajului, a caracterului, a personalită ii, întradevăr, nu există o şcoală mai bărbătească, mai dîrză, dar şi mai plăcută în acelaşi timp, ca muntele. Cînd copilul vostru va împlini şaisprezece ani, îndemna un scriitor francez, duce i-l la munte. Muntele îl va face să în eleagă ceea ce jos, în oraş,
8

nu va în elege niciodată, să se cunoască pe sine. Dar dragostea pentru munte şi în elegerea lui poate începe cu mult înainte, din anii copilăriei. Ca şi cu lectura sau muzica, cu cît te legi mai timpuriu de munte, cu atît mai bine. În timp vine cunoaşterea, pre uirea, pasiunea. Oameni, iubi i muntele!... De pe înăl imi, frumuse ile naturii şi în elesurile vie ii sînt altele. Merge i spre munte ca spre o bucurie necunoscută, dar dorită. Nu e nevoie să asalta i fisurile albastre şi piscurile inaccesibile. E de-ajuns să privi i saltul curajos al caprelor negre şi zborul înalt al vulturilor. Mîine, sufletul vostru le va semăna. Atunci muntele va fi pătruns în voi, ca seva în copaci primăvara. Şi ve i putea, peste ani, spune ferici i: noi am iubit muntele! Marii cuceritori şi muntele Adevăra ii cuceritori ai mun ilor au fost, desigur, alpiniştii. Dar cu mult înaintea lor, din motive războinice, au străbătut mun ii cuceritorii de popoare şi tărîmuri îndepărtate. Pe ei nu i-a chemat nici neastîmpărul şi nici dorin a de a vedea cum arată, din înăl imi, cerul şi pămîntul. I-a mînat dorin a de a stăpîni. Şi dacă în drumul lor au fost mun i, ei trebuiau trecu i, oricîte greută i şi jertfe ar fi cerut aceasta: dincolo de mun i îi aştepta prada şi gloria. Deşi n-au fost îndrăgosti i, înseta i de munte
9

şi frumuse i, istoria îi aminteşte. Iar noi trebuie să în elegem istoria aşa cum se cuvine ... Dintre marii comandan i militari, primul care s-a urcat pe munte pare să fie Alexandru cel Mare. În anul 334 î.e.n., el traversează mun ii Taurus din Asia Mică şi podişul Iranului, pentru a porni lupta împotriva regelui Por şi a cuceri India. Armata lui număra 30 000 de pedestraşi şi 4 500 de călăre i. Se spune că, înainte de a trece mun ii, Alexandru luă o hotărîre care uimi şi înfricoşă totodată: ordonă ca aproape toate carele, îngreuiate de arme şi prăzi de război, să fie arse. Pe unul din comandan i, prieten al său, Menandrus, care nu s-a supus şi nu a rămas în fruntea gărzii pe care o conducea, l-a ucis el însuşi. În „Vie ile paralele" Plutarh istoriseşte pe larg lupta lui Alexandru cu Por, dar despre trecerea mun ilor, care a precedat lupta, nu scrie nimic. A fost desigur una din grelele încercări ale armatei sale, dar ca totdeauna, avîndu-l pe el în frunte, totul s-a sfîrşit cu bine. Uluitoare rămîne însă, în perioada rivalită ii romano-cartagineze, campania din Italia a lui Hanibal. A fost o temerară trecere a Alpilor. Sîntem în anul 218 î.e.n., cînd Hanibal,
10

cutezătorul general cartaginez, porneşte de pe crestele estice ale Spaniei spre Galia, cu inten ia de a invada nordul Italiei şi a coborî spre Roma. Armata sa, compusă din 80 000 de pedestraşi, 12 000 de călăre i şi 37 elefan i de luptă, străbate Pirineii şi, neobişnuită cu frigul şi înăl imile, înfruntă 33 de zile culmile de ghea ă, potecile primejdioase şi furtunile de zăpadă ale Alpilor. Este poate una din cele mai îndrăzne e şi victorioase încercări din epoca aceea. Dar nebunia aceasta îl costă pe Hanibal via a a 60 000 de pedestraşi, a 6 000 de călăre i şi aproape a tuturor elefan ilor. După o refacere în Galia cisalpină şi după un marş la fel de nebunesc, de trei zile şi trei nop i, prin mlaştinile unui rîu, dincolo de Pad încep marile ciocniri dintre romani şi cartaginezi. Hanibal conduce armata de pe singurul elefant care-i mai rămăsese în via ă. Astfel se încheie mărea a trecere a Alpilor de către Hanibal, omul care a înspăimîntat Roma şi care a făcut să rămînă în istorie cuvintele de alarmă: „Hanibal ante portas”. Neînfricat, dîrz, rezistent a trebuit să fie şi Cezar. În campania să din Galia (sec. I î.e.n.), cînd nu o dată a trecut mun ii Alpi, pe atunci înfricoşători şi necunoscu i. Multe întîmplări pitoreşti sînt amintite chiar de Cezar în lucrarea sa „Despre războiul cu galii”. Cunoscuta frază „Aş
11

vrea să fiu mai bine cel dintîi aici, decît al doilea la Roma” a fost spusă pe cînd trecea Alpii, într-un sat sărăcăcios din Galia. Anii aceia de luptă în Galia, aproape zece, cucerirea a opt sute de cetă i şi trei sute de neamuri, luptele cu Vercingetorix au fost nu numai ani de glorie, dar şi de grea încercare şi au făcut din Cezar un mare comandant şi un nume de neuitat. În aprilie 1796, ne povesteşte Tarle, Napoleon porneşte cu armata sa peste Alpi, spre Italia. În această campanie, Bonaparte a dat dovadă de o mare îndrăzneală şi de un total dispre fa ă de riscurile personale, deşi părerea lui era că un comandant nu trebuie să se expună pericolelor, moartea lui nefolosind la nimic, ba, dimpotrivă, putînd provoca confuzie, panică, destrămarea armatei. Dar această traversare a Alpilor era cu totul neobişnuită şi de aceea Napoleon a uitat de precau ii şi a considerat că e nevoie de exemplul său personal. Trecerea, timp de cinci zile, pe vestita „Cornişă”, de-a lungul Alpilor Maritimi, sub focul navelor engleze, rămîne o încercare de mare temeritate şi una din izbînzile de campanie ale lui Napoleon. Lucrarea pictorului francez Paul Delaroche ni-l arată pe Napoleon călare prin zăpada mun ilor,
12

cu mantia bătută de vînt. Armata sa rabdă cu stoicism frigul, „îndură priva iuni oribile”, cum scrie Stendhal în însemnările sale, dar pînă la urmă se învinge pe sine şi reuşeşte această trecere plină de cutezan ă şi disperare, reamintind pe Cezar şi Hanibal. O altă trecere a mun ilor de către armatele franceze conduse de Napoleon a avut loc în luna mai a anului 1800. Cu mari dificultă i a fost învinsă atunci trecătoarea Grand Saint-Bernard, situată la 2472 m. Stendhal povesteşte în „Via a lui Henri Brulard” această traversare cutezătoare, iar pictorii Meyner şi Lebel îi surprind momentele emo ionante. Suvorov învingătorul „Pun ii Diavolului”. A mai rămas un an pînă la sfîrşitul secolului (1799). Ruşii se războiesc cu francezii în trecătoarea St. Gothard, pe care vor s-o străbată cu orice pre , ca să ajungă în valea Ronului şi să facă jonc iunea cu armata generalului Rimski Korsakov. Suvorov e neobosit. Cu pelerina sa albastră, fără buclele perucii pe atunci obligatorii, călăreşte zi şi noapte, conducînd trupele mai departe, mereu mai departe. Călăuzele elve iene spun: „Rusul este un soldat viteaz, dar mun ii noştri sînt înal i cît cerul şi trecătorile iarna nu le pot trece nici vulturii”. În ciuda frigului, a zăpezii şi a echipamentului pu in călduros, Suvorov îşi păstrează voia bună. „Ehei, Eroşka — spune el într-o zi soldatului care-i toarnă să se spele — gîndeam noi vreodată acasă, la noi, că o să ne
13

spălăm cu apă din Alpi ?” Armata rusă are 17 000 de solda i; a lui Massena 100 000. Dar Suvorov spune că fiecare rus face cît zece francezi şi deci... e superior. Asaltul trecătorii St. Gothard a fost sîngeros şi dîrz. Luptele s-au dat pe Monte Proza şi francezii, învinşi, au azvîrlit tunurile în prăpăstii şi s-au retras. Noaptea victoriei este petrecută de Suvorov la 2 100 m înăl ime, pe un frig de decembrie, deşi e doar Septembrie, şi pe o ninsoare care nu mai conteneşte, în aceleaşi uniforme necălduroase şi fără provizii. Se doarme pe zăpadă, sub cerul liber, cu gîndul acasă... Dar lupta nu se încheiase. În retragere, la 15 km de trecătoare, francezii ocupă „Puntea Diavolului”, cu înăl imi ame itoare şi prăpăstii. Un loc de unde, cu două batalioane şi un tun, po i nimici o armată întreagă. Dar că ărîndu-se pe stînci, solda ii lui Suvorov, adevăra i şoimi de munte, lunecă pe horn chiar în spatele francezilor. În ecoul multiplicat al împuşcăturilor, această coborîre pe zăpada înghe ată, în care un pas greşit înseamnă moartea, va rămîne nemuritoare în istorie şi pe pînza pictorului rus Surikov. Acestea sînt cîteva din cuceririle mun ilor de către marii oameni ai istoriei. Dar mun ii,
14

neobişnui i cu praful de puşcă şi sînge omenesc, îi aşteptau pe poe i, pe oamenii de ştiin ă, pe alpinişti. Şi aşteptarea lor s-a împlinit într-o zi. Oamenii de ştiin ă şi muntele Dintre în elep ii antichită ii, prea mul i cunoscători ai mun ilor nu putem cita. Muntele inspiră teamă, îngrijorare, blestem. Omul nu îndrăznea să înfrunte voin a crudă, nemiloasă a zeilor care sălăşluiau În preajma norilor şi a cerului. În imagina ia popoarelor vechi, pămîntul, mun ii erau strivi i de picioarele zeilor sau ale elefan ilor, iar dacă Atlas purta atît de greu globul pămîntesc, aceasta era şi din cauza mun ilor. În realitate însă nimeni nu ştia unde erau mun ii, nimeni nu-i văzuse de aproape. Unul din primii cunoscători ai mun ilor nu a fost un om de ştiin ă, dar a avut pasiunea unui cercetător. Prin anul 138 î.e.n., în vasta şi îndepărtata Chină trăia un ofi er din garda imperială, Cian ian. Curajos, puternic şi rezistent, iscusit trăgător cu arcul, Cian ian, înso it de o sută de oameni, porneşte la ordinele cîrmuitorilor statului să caute neamul ieucizilor, ramură a poporului chinez, înfrîntă şi alungată în Asia Centrală de huni. Cian pleacă din capitala Chinei şi se îndreaptă spre apus. Străbate mun ii Nanşan, trece Zidul chinezesc, dar este prins de huni, care, fără să-l pedepsească, îl re in timp de zece ani şi-i dau
15

de so ie pe fiica unui nobil hun. Dar setea de libertate şi dorul de ară îl chinuie. În anul 128 Cian cu so ia şi fiul său, ajutat de credinciosul său tovarăş Tanî, fuge în patrie. Străbate din nou stepe şi mun i. De astă dată, povîrnişurile sudice ale Tianşanului de răsărit, prin trecătorile înalte ale Tianşanului central pînă în valea Fergana, în ara Davan. Cîrmuitorul acestei ări îl roagă pe Cian să plece din nou la ieucizi, spre Amu-Daria, şi să stabilească cu ei rela ii comerciale. Cian porneşte la drum, ajunge în regatul Dasia al ieucizilor, dar aceştia nu doreau rela ii comerciale cu China. Aşa că Cian pleacă înapoi, spre casă (127 î.e.n.). Ocoleşte pe la nord Pamirul, pe care îl numeşte unlin (mun ii Cepei), străbate valea Altai şi ajunge, credea el, la lacul Lobnor, situat la 780 m înăl ime. Dar se înşela. Aşa cum se înşelau şi cei ce credeau în povestea fluviului Hwangho (fluviul Galben), care ar izvorî, spuneau legendele, din fantasticul munte Kunlun, înalt de 2500 m, adică 1 500 kilometri ! ! Prins din nou de huni şi re inut de astă dată numai un an, Cian ian fuge din nou cu ai săi şi cu nelipsitul Tanî şi după treisprezece ani de peregrinări pline de aventuri se înapoiază pentru totdeauna în patrie. După calculele sale, Cian a străbătut în aceşti ani aproape 25 000 m, adică 15000 kilometri. De la Cian ian au rămas cele dintîi mărturii geografice despre mun ii şi apele Asiei
16

Centrale, despre Tianşan, Pamir şi apele ce izvorăsc din ei: Sîr-Daria şi Amu-Daria. Pentru anii 138—126 î.e.n. aceasta a însemnat desigur foarte mult. De aceea în primele pagini ale „Istoriei descoperirilor geografice” figurează descoperirea Asiei Centrale de către chinezi şi călătoriile curajoase ale lui Cian ian. Alpii au fost al doilea semn de întrebare a! lumii antice. În secolul V î.e.n. Herodot îi ignora încă, dar istoricul şi geograful Polibiu (130 î.e.n.) ne vorbeşte despre mun ii Greciei şi despre Alpi. El cunoaşte grani ele mun ilor Alpi, cei mai mari din Europa, le întrezăreşte înăl imile. Aminteşte lacurile Elve iei, apele Ronului şi cele patru drumuri ale Alpilor, dintre care unul era cunoscut lumii din expedi ia lui Hanibal asupra Romei. Istoria aminteşte de cei doi Pliniu: cel tînăr şi cel bătrîn. Acela al cărui nume se va lega de mun i va fi Pliniu cel Bătrîn (23—79 e.n.), autorul scrierii enciclopedice „Istoria naturală”, alcătuită din 37 de căr i, dintre care aproape jumătate cuprind cunoştin e de botanică, zoologie şi mineralogie. Curiozitatea lui ştiin ifică îl va urca pe Vezuviu (1277 m) şi-l va face să scrie pagini interesante. Un curios destin: Pliniu cel Bătrîn va muri în anul 79, în timpul erup iei aceluiaşi munte, nepotolitul Vezuviu, încercînd să salveze vie ile celor amenin a i de furia lui. Vor trece secole şi mun ii vor continua să
17

rămînă o taină şi un mister nedezlegat, întîia carte tipărită, cu adevărat ştiin ifică, despre mun i, este lucrarea în limba latină a elve ianului Aegidius Tschudi „De prima ac vera Alpina Rhaetia” (1538). Celelalte două, care îi urmează şi care sînt redactate tot în latină, fiind scrise de Konrad Gessner (1541) şi Josias Simmler (1574), nu sînt căr i de ştiin ă, ci mai mult însemnări poetice şi filozofice asupra mun ilor Alpi. Şi aceasta numai pentru că Alpii nu erau cunoscu i cu adevărat, iar piscurile lor cele mai înalte nu fuseseră cucerite. Aceasta s-a întîmplat, aşa cum se ştie, abia peste două secole, în anul 1786. La începuturile alpinismului, Alpi, Mont Blanc-ul au constituit o permanentă ispită. O călăuză alpină, Jacques Balmat, împreună cu un medic de ară, Paccard, l-au urcat pentru întîia oară la 8 august 1786. Dar peste un an, în 1787, omul de ştiin ă genevez Horace Benedict de Saussure îşi împlineşte visul de un sfert de veac, urcînd şi el Mont Blanc-ul. Cartea sa „Voyages dans les Alpes” (1796) vădeşte omul de ştiin ă, de caracter şi de ac iune, care a fost de Saussure. Patruzeci de ani s-a pregătit şi a aşteptat el, tenace şi încrezător, ziua cînd va urca pe Mont Blanc, încă din tinere e, deşi iubea ştiin a şi promitea să devină un savant (la 22 de ani preda ca profesor matematicile şi era totodată un foarte priceput fizician, botanist, geolog), îndrăgeşte
18

natura, excursiile, dificultă ile, asemenea tatălui său care fusese un pasionat al muntelui. În 1760 de Saussure urcă la Brevent, de unde vede pentru întîia oară bine Mont Blanc-ul. El instituie un premiu pentru cel care-l va cuceri. Şi timp de douăzeci şi şapte de ani, statornic, an de an, de Saussure va urca în Alpi, chemat mereu ca de o Fata morgana, de măre ul şi neînvinsul Mont Blanc. Este poate un caz din cele mai rare, cînd după un sfert de veac un om îşi împlineşte fericit visul, împlinire cum doar exploratorii polari sau marii corăbieri ai secolului al XVI-lea au mai avut cîndva ... Însemnările sale de călătorie în Alpi nu le-a publicat imediat. Omul de ştiin ă care aşteptase aproape trei decenii ca să urce pe piscul mult visat (3 august 1787) nu voia să se grăbească cu cartea pe care desigur o considera, aşa cum a şi rămas în istorie, cartea vie ii sale ... Deosebit de valoroase sînt considera iile sale asupra ghe arilor, asupra vîrstei, naturii şi mişcării lor, dar şi paginile de poezie alpină despre frumuse ea peisajelor şi măre ia muntelui. De aceea H. B. de Saussure n-a rămas în istoria alpinismului numai ca întîiul om de ştiin ă care a urcat şi a studiat muntele, ci şi ca un precursor al literaturii alpine. Jules Michelet (1798—1874), renumit om de ştiin ă, istoric, n-a fost un mare cuceritor al piscurilor. Şi chiar dacă ar fi fost, cum a trăit în
19

epoca pionierilor mun ilor, astăzi numele lui ar fi fost poate uitat. Ca şi neuitatul de Saussure, întîiul om de ştiin ă care a urcat, la aproape cinci mii de metri, numele lui Michelet a rămas legat de munte prin cartea sa, citată mereu şi pretutindeni, „La montagne” (1868). Cu „Muntele” Michelet continuă seria căr ilor sale pasionante, începute în 1856: Pasărea, Insecta, Marea. Paginile în care descrie SaintGervais, livezile din Javernaz şi regiunea Auvergne sînt de un farmec şi de o tinere e care înfruntă anii. Mai ales poezia pădurilor este tulburătoare: stejari de o for ă neobişnuită, cu coroane despotice, tei cu frunzişuri moi şi umbroase, brazi auguşti cu lungi bărbi de licheni înfruntînd seme cerul şi furtuna. O pace a lemnului, a pădurii, frîntă doar de tumultul torentelor şi al cascadelor. Mai sus, pinii care se leagănă muzical în soare şi vînt, iar şi mai sus, împără ia florilor rare de munte. Apoi, dincolo de via a care moare a vegeta iei, ghe arii. De aici începe drumul fără ezitări şi temeri al voin ei omului. Şi odată ajuns pe pisc, iată-le stăpînul a tot ce rămîne la picioarele tale: păduri, ape, aşezări omeneşti. Michelet e fermecat de minunile mun ilor. De seva care se aude urcînd în copaci, de frumuse ile sălbatice ale crestelor, de măre ia unică a Mont Blanc-ului, pe fruntea căruia citeşte „destinul, viitorul, zilele fericite ale Europei”. Nimeni ca el — scrie în prefa a căr ii Andre
20

Theuriet — n-a descris mai pasionant „via a stranie a ghe arilor, măre ia pădurilor, gra ia poienilor, peisajele pastorale ale Engadinei”. Nimeni n-a exprimat mai adînc ca el filozofia muntelui şi lec iile pe care ni le dă. J. Michelet povesteste cu farmec, ca un scriitor şi nu ca un om de ştiin ă, primele ascensiuni pe Mont Blanc, despre Elve ia şi lacurile ei — în care albastrul apelor se contopeşte cu albastrul cerului — despre urcuşul plin de melancolie al turmelor italiene sau despre zborul păsărilor, pe arşi ă ori pe furtună, deasupra mun ilor înal i şi prăpăstioşi. Trecem prin marile trecători ale Alpilor: Saint Bernard, străveche şi tragică, Simplon, plină de refugii, dar şi de pericolul avalanşelor. Evocăm spiritele străbunilor, vechile altare ale cel ilor şi galilor, cei tare temători de duhurile mun ilor. Nu lipsesc anotimpurile (tulburatorul capitol „Moartea muntelui”) sau reflec iile filozofice asupra singurătă ii şi liniştei alpine. Nici lupta permanentă a omului de la munte cu greută ile care-l călesc. Asculta i acest proverb engadin: „Nouă luni iarnă, trei luni infern” şi aminti i-vă de Wilhelm Tell şi de lupta lui pentru libertate. Pentru Michelet adevărata în elegere a muntelui n-o po i avea decît după adolescen ă, la maturitate, cînd dragostea pentru natură devine sens de via ă şi în elepciune. El suie şi pe Mont Cenis. Cucerit de „frumuse ea fantastică a Pirineilor, de atmosfera lor magică, de
21

inexplicabila lor feerie”, Michelet, romantic, uită că e istoric. E stăpînit în înserări de simfonia roşului şi auriului, a licăririlor sub lună, virginal albe şi opale. Şi ascensiunea continuă în noapte, misterioasă, plină de farmec şi emo ii. Dar neegalate, de neuitat rămîn piscurile măre e şi sălbatice ale Mont Blanc-ului şi lacurile lui verzi, în care cerul se oglindeşte cînd senin şi împăcat, cînd frămîntat şi furtunos. Pretutindeni, la nesfîrşit, Alpii. Alpii strălucitori şi eterni, stăpîni ai înăl imilor şi pasiunilor noastre. Cîntare a cîntărilor marilor piscuri !... Alexander Humboldt (1769—1859), geograful şi naturalistul lumii, a străbătut aproape toate continentele şi le-a urcat mun ii. Alpii i-a suit de nenumărate ori, a cercetat timp de un an mun ii vulcanici Cotopaxi (5 897 m) şi Chimborazo (6 310 m) în Anzi; pe atunci, pe la 1800, Chimborazo era considerat cel mai înalt munte din lume. A străbătut la şaizeci de ani Uralii pentru a cunoaşte Asia. După douăzeci de ani de călătorii şi însemnări, publică celebra sa carte, cu titlul atît de actual astăzi, „Kosmos”. Din căr ile care vorbesc despre el şi despre bunul şi nedespăr itul său prieten, francezul Aime Bonpland, pe care îl cunoaşte la Paris şi de care va fi legat întreaga via ă, ne-am făurit imaginea unei corzi alpine. Humboldt, însetat mereu de noutate, zvelt, rezistent — cap de coardă; Renard, studios, fin, în elegător, urmîndu-l pretutindeni ca secund. Cinci ani au parcurs ei împreună mările,
22

oceanele, continentele (1799—1804). După un popas pe insulele Canare şi un studiu al vulcanului Tenerife, a cărui ascensiune o face, cercetează vegeta ia tropicală luxuriantă şi plină de primejdii a Americii de Sud. Ajung pînă la locul de întîlnire dintre apele Orenocului şi Amazonului, cunoaşte triburile antropofage şi asistă la pregătirea otrăvurilor în care se înmoaie vîrfurile săge ilor. După ce văd Cuba, „mărgăritarul Antiletor”, pleacă mai departe în Ecuador şi Peru, pînă la Lima, capitala statului, situată la 4 816 m înăl ime. Drumul continuă în ani şi necunoscut: Mexic, America Centrală, Statele Unite şi apoi, după cinci ani de pribegie, reîntoarcerea în Europa. Atît de bogat, de vast, de divers era materialul adus din această călătorie, că au fost necesari douăzeci de ani pentru studierea şi publicarea lui în treizeci de volume. Se cunoaşte în lumea ştiin ei munca lor comună, de albine niciodată obosite, culegînd din această călătorie peste 6 000 specii de plante, dintre care 3 000 necunoscute, pe care apoi le studiază şi le determină. Lucrările „Privelişti din natură” şi „Călătorie în regiunile echinoc iale ale noului continent”, publicate în 1825, fac şi ele ocolul pămîntului. Studiul vulcanilor efectuat de Humboldt atît de departe de Europa, în Anzii Americii de Sud, îl situează astăzi în rîndul vulcanologilor exploratori, cum este belgianul Haroun Tazieff, autorul uimitoarelor „întîlniri cu diavolul”.
23

Ca să porneşti la şaizeci de ani spre Asia, peste Urali, pînă la grani a Chinei şi aceasta la începutul secolului al XIX-lea (1829), înseamnă că nu eşti numai om de ştiin ă, ci şi un turist excep ional, un călător îndrăzne şi dîrz. De altfel, ascensiunea sa din tinere e, făcută în 1802, la 33 de ani, pe vulcanul Chimborazo (6310 m) pînă la înăl imea de 5 785 m, a fost considerată o mare performan ă, fiind cea mai mare înăl ime atinsă de om pînă atunci. Alexander Humboldt îşi păstrează locul său glorios în ştiin a lumii. Dar noi l-am dori prezent şi în galeria celor care au urcat mun ii ca să le pătrundă tainele şi frumuse ile, ca H. de Saussure şi Michelet sau, mai tîrziu, Fedcenko, Nansen şi Racovi ă. O altă călătorie de cinci ani rămasă în istoria lumii a fost aceea a vasului Beagle şi a omului de ştiin ă englez Charles Darwin, căruia i se datorează teoria evolu iei speciilor, ideea că omul descinde din maimu ă. Darwin n-a fost numai un cercetător al naturii, ci şi sincer îndrăgostit de ea. Pescuia, vîna, călătorea, urca mun i. Minunate rămîn însemnările sale din călătoria în jurul lumii pe vasul Beagle (1831—1836), despre excursiile făcute pe ărmurile unde poposea şi mai ales traversarea Anzilor, de la Santiago de Chile la Mendoza, în martie 1835, pe care o descrie adesea pasionant, liric, în capitolul al XV-lea al căr ii sale. Urmări i această imagine neobişnuită a unui
24

munte necunoscut pe care neastîmpărul lui Darwin nu-l putea lăsa neexplorat: „Muntele Tupungato (6 800 m) ni se înfă işă într-o privelişte minunată: era îmbrăcat de sus pînă jos cu o mantie de zăpadă, pe care, chiar în mijloc, se vedea un petic albastru, un ghe ar fără îndoială, ceea ce se întîmpla rar prin mun ii aceştia, începui să mă ca ăr din greu şi îndelung. Mun i conici, de granit roşu, se înăl au seme i, de amîndouă păr ile; pe văi erau cîteva cîmpii întinse de zăpezi veşnice”. Omul care era să nu fie luat pe vas de comandantul Fitz Roy, fizionomist naiv, care credea că nasul lui Darwin nu inspiră tenacitate şi încredere, se dovedeşte în această călătorie de o rezisten ă şi de o putere de muncă uimitoare. Pentru Darwin, ca şi pentru Humboldt, această călătorie a însemnat sîmburele tuturor cercetărilor şi adevărurilor ştiin ifice de mai tîrziu. Se spune că ideea evolu iei, idee care va revolu iona lumea, a avut-o în mun ii Anzi, la peste cinci mii de metri înăl ime, descoperind nişte moluşte cristalizate. „E veche şi nu mai pu in uimitoare povestea moluştelor, care altădată se tîrau pe fundul mărilor, iar azi se găsesc la aproape 14 000 de picioare (5 200 m) deasupra nivelului lor. Nimic, nici chiar vîntul, cu toată nestatornicia lui, nu este atît de mişcător ca fa a scoar ei pămîntului”. În mun ii Cordilieri arheologul peruvian Augusto Cardich a descoperit recent, în 1959, resturi omeneşti, cu o vechime de 8 000 de ani, apar inînd unei civiliza ii preceramice.
25

Biologia înseamnă via ă, şi muntele care a pornit din adîncul apelor şi s-a înăl at peste ele înseamnă de două ori via ă. Oamenii de ştiin ă au în eles-o cei dintîi şi au demonstrat-o. Cunoaşterea deplină, ştiin ifică a mun ilor Tianşan şi Pamir-Altai se datorează cercetătorilor ruşi. De aceste descoperiri sînt legate pentru totdeauna numele oamenilor de ştiin ă şi exploratorilor Piotr Petrovid Semionov, supranumit şi Tianşanski, Nikolai Alekseevici Severfov, care a stabilit cel dintîi unitatea geologică din sistemul muntos al Tianşanului şi Aleksei Pavlovici Fedcenko, primul om ele ştiin ă care a descoperit ghe arii din mun ii Turkestan. Semionov, evocat atît de frumos în partea întîia a căr ii lui Evgheni Simonov „Oameni şi mun i”, începe asaltul „mun ilor cerului” — de care Marco Polo amintise ceva — în mai 1857. Din expedi ie fac parte cincizeci şi opt de oameni călări. El traversează mun i şi lacuri, se strecoară prin trecătoarea Karakîr (3 821 m) şi este cel dintîi cercetător european care urcă povîrnişurile mun ilor Khan Tengri. De la Semionov a rămas caracterizarea reliefului şi structurii geologice a Tianşanului, precum şi a zonei ghe arilor şi a limitei zăpezilor din întreg masivul. Preşedinte al Societă ii ruse de geografie între anii 1873 şi 1914, deci timp de patruzeci de ani, el ini iază şi organizează multe din expedi iile care s-au făcut în Asia Centrală, Siberia şi
26

Extremul Orient. Cercetările începute de Semionov sînt continuate cu pasiune şi pricepere de Severtov, pentru care studiul Asiei Centrale devenise, aşa cum singur mărturisea, scopul vie ii sale. El întregeşte studiile geografice cu cele zoologice, ia parte la mai multe expedi ii şi de fiecare dată întocmeşte hăr i inedite asupra celor văzute cu pre ul atîtor eforturi. Urcă mun ii Kirghiz şi Karatau şi este cel dintîi cercetător care stabileşte că ei fac parte din sistemul muntos Tianşan (1864). În septembrie 1867, Severtov porneşte iar spre mun i, de astă dată cu o mare expedi ie al cărei el era Turkestanul. Nimeni pînă la el nu descrie atît de amănun it şi plastic înaltele platouri din Tianşan. După ce trece prin mai multe trecători şi ajunge la rîul Narîn, pătrunde în sud-vestul mun ilor Kokşaltau şi este primul european care atinge 41° latitudine nordică, de cealaltă parte a Tianşanului central. Numele lui Fedcenko ne este cunoscut şi din hăr i. Marele ghe ar din Pamir care îi poartă numele, lung de 77 km şi cu o suprafa ă de 1 350 km2, este unul din cei mai mari ghe ari ai lumii, întîiul ca lungime. Fedcenko nu a trăit decît 29 de ani, şi a murit tragic în timpul unei ascensiuni pe Mont Blanc (septembrie 1873). Dar tinere ea lui, dornică să cunoască totul şi să aducă o contribu ie personală la ştiin a lumii, răsplăteşte această via ă nedrept de scurtă.
27

Fedcenko cercetează în anul 1871 versantele nordice ale mun ilor Altai, urcă prin trecătoarea Tenghizbai (3 627 m) şi ajunge pe un lan de mun i necunoscu i, pe care îi denumeşte Zalaisk, mun ii de dincolo de Altai, şi ale căror piscuri le măsoară. Dar cele mai de seamă cercetări care neau rămas de la Fedcenko sînt asupra ghe arilor din Turkestan şi despre comunitatea faunei şi florei din sistemul Pamir-Altai, Asia Centrală şi mun ii Himalaya. Cercetările din Tianşan şi Pamir au fost continuate şi de oamenii de ştiin ă sovietici. Savantul şi alpinistul sovietic August Andreevici Letavet a organizat expedi ii de amploare, cu specialişti în geodezie şi filmări din avion. În anii 1938 şi 1943 aceste expedi ii au strîns noi date geografice, între altele descoperirea la 20 km sud de Khan Tengri a Piscului Pobeda (Victoria) de 7 439 m, cel mai înalt vîrf din Tianşan şi al doilea din U.R.S.S. Un alt mare explorator şi om de ştiin ă rus este Nikolai Mihailovid Prjevalski. În aproape douăzeci de ani de expedi ii el a parcurs în Asia Centrală mai mult de 30 000 de km. A făcut o serie de importante descoperiri privind relieful şi apele, clima şi flora Asiei Centrale, împreună cu colaboratorul său Roborovski, ei au strîns aproape 16 000 exemplare de plante din 1 700 specii, dintre care două sute de specii şi şapte genuri total necunoscute pînă atunci; totodată au adunat 7600 vertebrate, între care şi cîteva zeci de specii noi.
28

În cele patru călătorii celebre ale lui Prjevalski, el atinge în prima călătorie peste podişul Gobi Mongolia şi Pekinul, descoperind lan uri noi de mun i, cu înăl imi de peste cinci mii de metri: Kukunor şi Kukuşili. Era întîiul european care se avînta pe înăl imile necunoscute ale Tibetului de nord, spre izvoarele fluviilor Hwangho şi Yangtze. Pentru prima oară apar acum pe harta Asiei douăzeci de lan uri noi de mun i şi şapte mari lacuri. Lucrarea sa în două volume îl face cunoscut în întreaga lume, fiind tradusă în mai multe ări europene. A doua călătorie Prjevalski o întreprinde spre lacul Lobnor, cercetînd cu amănun ime lan ul muntos Altin-tag, şi el necunoscut, precum şi compozi ia şi întinderea lacului Lobnor. În sfîrşit, ultimele două călătorii îndrăzne e şi grele Prjevalski le-a făcut în Tibet. Acum el traversează trecători la peste 4000 m, trece prin vecinătatea mun ilor Kunlun şi Marco Polo şi ajunge pînă la trei sute de kilometri de Lhassa, unde intrarea străinilor era interzisă. În amintirea cercetătorului şi exploratorului Prjevalski, lan ul de mun i, lung de 700 km (cu un vîrf de 7 720 m şi trecători la 5800 m), din nordul Tibetului, îi poartă pentru totdeauna numele. Călătorii temerare, ca şi Prjevalski, va face şi exploratorul suedez Sven Hedin în Pamir (1893—1894) şi în Tibet. El ajunge pînă la Pekin şi urcă cel dintîi, în 1894, Mustagh A a din Pamir, pînă la peste 6000 m. Se ştie că acest munte dificil
29

(7 546 m) va fi mai tîrziu asaltat fără succes de o expedi ie condusă de englezul Shipton. Acesta a ajuns doar pînă la 6 800 m, ceea ce arată deosebita performan ă a exploratorului suedez Sven Hedin reuşită cu jumătate de secol înainte, fără materiale speciale şi fără o tehnică alpină modernă. Pentru întîia dată muntele Mustagh A a va fi cucerit în iulie 1956 de o expedi ie chino-sovietică. Fridtjof Nansen, după ce fusese în tinere e campion de schi fond al ării sale şi campion al lumii la patinaj viteză, dar şi student foarte bun şi studios, la 27 ani, nesocotind sfaturile prietenilor, pleacă într-o expedi ie care-l va consacra: Groenlanda (2 mai 1888). Mai înainte, la 21 de ani, participase la expedi ia de pe vasul „Viking" şi-şi descoperise întîia pasiune ştiin ifică, biologia focii. Nebuneasca traversare a Groenlandei, în care l-au înso it al i cinci îndrăzne i (doi norvegieni şi trei laponi) se desfăşoară în 65 de zile şi nop i de ghea ă şi necunoscut. Expedi ia aceasta eroică parcurge 560 km, înfruntînd crevase, mun i înal i de 2 700 m, ger de 50°. Dar numai aşa a fost posibil ca, mai tîrziu, acelaşi neînfricat om de ştiin ă, laureat al Premiului Nobel pentru pace în 1922, să pornească cu „Fram” spre Polul Nord şi să ajungă la cea mai nordică latitudine atinsă vreodată de om pînă atunci — 86°15. Tot Nansen este autorul unei căr i mai pu in cunoscute decît „Spre pol”, dar nu mai pu in
30

interesantă, „Prin Caucaz spre Volga” (1929). Un cercetător consacrat tot de o expedi ie polară (vasul „Belgica”, 1897), dar rămas în ştiin a lumii ca întemeietor al biospeologiei, este românul Emil Racovi ă. E. Racovi ă este omul care şi în studiul său şi în timpul său liber a iubit mun ii şi s-a apropiat de ei. El a ajuns pînă în insulele Baleare, unde a cercetat peştera Dragonului şi a pătruns în peşterile mun ilor Pirinei. Peste 1 400 de peşteri din Fran a, Algeria, Italia, Iugoslavia au fost cercetate cu grijă de Emil Racovi ă. Dar nu po i dezlega tainele adîncurilor fără a în elege structura şi înăl imile mun ilor. De aceea lumea lui E. Racovi ă este şi cea a mun ilor, nu numai a adîncurilor acestora. De altfel, Racovi ă este ini iatorul celei dintîi asocia ii turistice româneşti din Transilvania, „Fră ia munteană” (1921), în care vor mai activa, de asemenea, şi al i oameni de ştiin ă ardeleni. Prezen a comună a oamenilor de ştiin ă şi a alpiniştilor în mun ii noştri se oglindeşte în descoperirea şi studiul peşterilor. Datorită alpiniştilor care folosesc adesea scări, corzi, pitoane, alături de bărci pneumatice, s-a putut pătrunde în adîncurile pămîntului, pentru cercetări. Explorarea peşterii de Ia Izvorul Tăuşoarelor (regiunea Cluj), cunoaşterea celei mai lungi peşteri de la noi din ară (Topolni a — peste 10 km) şi a „Cetă ilor Ponorului”, descoperirea uneia din cele mai mari colonii de lilieci din ara
31

noastră, în peştera Şura Mare (regiunea Hunedoara), recentele cercetări din peştera cu mii de fluturi din mun ii Cernei — toate acestea n-ar fi fost posibile dacă ştiin a nu şi-ar fi dat prieteneşte mîna cu alpinismul. Speologii de azi, care continuă drumul deschis de Emil Racovi ă, sînt şi ei oameni ai îndrăznelii şi ai muntelui. Căr ile lui Norbert Casteret („Aventuri sub pămînt”) şi Michel Siffre („În afara timpului”) ne poartă în lumea necunoscută, subterană, plină de taine a peşterilor. Filmul şi cartea uimitoare ale lui Haroun Tazieff, om de ştiin ă belgian, specializat în studiul vulcanilor, „întîlniri cu diavolul”, ne-au sugerat în acest final de capitol alăturarea lui la cei ce străbat mun ii şi le dezvăluie tainele. Poate că nimeni dintre oamenii de ştiin ă nu înfruntă mai mult ca vulcanologii atît de permanent şi curajos, în ascensiunile lor ştiin ifice, dar totodată şi de performan ă alpină, moartea. Luptînd cu gazele, cu lava topită, cu bombele vulcanice, aceşti oameni ai unei ştiin e noi, dar într-un domeniu străvechi, plin de supersti ii şi magie, merită toată admira ia noastră. În lume există şase sute de vulcani, situa i la înăl imi între o sută de metri, ca vulcanul Tal de pe insula Luzon din Filipine, şi 6885 m, ca vulcanul Ojos del Salado din Anzi, fără a mai socoti şi vulcanii submarini necerceta i însă de curiozitatea omenească, îndrăzneala, vecină adesea cu nebunia, a celor care cercetează vulcanii, deşi nu se ştie
32

niciodată cînd erup, cere nu numai pregătire ştiin ifică, ci şi rezisten ă alpină. Cu aparatul de filmat, cu masca împotriva gazelor, cu coarda de nailon pe umăr, vulcanologii păşesc în „împără ia lui Vulcan şi a Infernului” pentru a smulge naturii tainele ei şi a dărui omenirii adevărurile de care are atîta nevoie.

Femeia şi muntele E greu de ştiut care femeie a urcat mai întîi pe muntele cel mai înalt, dar considerînd că alpinismul începe cu cucerirea Mont Blanc-ului (1787), ascensiunea Henriettei d'Angeville pe Mont Blanc în 1838, cu fratele ei, poate fi considerată întîia mare victorie a unei femei asupra mun ilor. Drept mul umire pentru că o condusese şi o ajutase în ascensiune, ea îi dăruieşte fratelui său Adolphe d'Angeville drept amintire un foarte frumos album cu desene şi stampe înfă işînd Alpii. Despre această ascensiune romantică a scris o carte interesantă Emile Gaillard. Charles Durier sus ine însă că prima femeie care a urcat Mont Blanc-ul ar fi Maria Paradis, şi încă cu trei decenii înainte, în iulie 1808. Iată
33

impresiile acestei prime cuceritoare a celui mai înalt munte din Europa. Eram o simplă femeie de serviciu. Ghizii îmi ziseră într-o zi: „Mergem sus, vino cu noi; străinii te vor vedea şi vei primi bani”. Aceasta mă hotărî şi plecai cu ei. «Pe Marele Platou nu mai puteam să merg; mi se făcuse rău şi mă culcai pe zăpadă. Suflam ca găinuşele care nu mai pot de căldură. Mă sprijiniră, mă traseră după ei, dar înainte de a ajunge la Stîncile Roşii, le spusei: arunca i-mă într-o prăpastie şi duce i-vă unde vre i... „Trebuie să mergi pînă la capăt”, îmi răspunseră ghizii. Mă luară din nou, trăgîndu-mă, mă împinseră, mă purtară şi iată-ne, în sfîrşit, sosi i.» Desigur, de atunci multe femei s-au urcat, vara sau iarna, pe mun i de două, cinci sau şapte mii de metri. Pînă în 1933, recordul de altitudine alpină era de inut de alpinista Bullock-Workman (6 930 m). La asaltul piscurilor din Kara-korum (din anul 1933) participă şi so ia profesorului Dyhrenfurth, dar nu ca alpinista, ci ca înso itoare. Expedi ia cucereşte dificilul Queen Mary Peak (7420 m). Dar dragostea pentru munte nu stă numai în asaltul şi cucerirea celor mai înalte piscuri. Georges Sand (1804—1878) a iubit mun ii, le-a căutat prietenia, s-a inspirat din măre ia şi liniştea
34

lor. Se spune că ea colinda mun ii, departe de prejudecă ile veacului şi saloanelor, îmbrăcată bărbăteşte şi trăgînd din lulea. De la ea ne-au rămas, în afara romanelor şi scrisorilor, două căr i legate de pasiunea ei pentru natură ,,Le compagnon du Tour de France” (1840) şi lucrarea în care e descrisă regiunea Auvergne şi Berry cu piscul Pui de Dorne (1 465 m). Tot în aceeaşi epocă, o româncă, mare pasionată de călătorii şi studiu, fiica banului Ghica, Elena, pe numele literar Dora d'Istria, urcă în 1856 în mun ii Elve iei pe MOnch (4105 m), unde, cu gîndul la patria sa îndepărtată, împlîntă pe vîrf tricolorul românesc. Cartea ei, „Elve ia germană şi urcuşul pe Monch”, a apărut în limba franceză în acelaşi an (1856) şi istoriseşte temerara ascensiune pe acest munte de peste patru mii de metri. Claire-Eliane Engel rămîne marea îndrăgostită şi poetă a Mont Blanc-ului şi a alpinismului, cărora le dedică pagini valoroase. Dintre lucrările ei mai amintim „Lupta pentru
35

Himalaya” (1936) şi inedita, bogata „Literatura alpină a secolelor 18 şi 19 În Fran a şi Anglia”. Povestesc ascensiuni alpine în Alpi, Cordilieri şi Himalaya, Sylvia d'Albertas, Nicole Leininger, Micheline Morin. Căr i vii, dinamice, nu literaturizate, ci vibrînd de încordarea luptei cu stînca şi înăl imile, întîia ascensiune de iarnă a Mont Blanc-ului a fost realizată de o femeie. Englezoaica Isabella Straton, condusă de ghizi din Chamonix, a urcat în 30 ianuarie 1876 pe vîrful muntelui, logodindu-se cu acest prilej cu ghidul Jean Charlet. Dar între timp femeia şi-a cucerit noi drepturi şi, între acestea, posibilitatea de a deveni aviatoare, paraşutistă, alpinistă. Şi astăzi fiecare ară îşi are temerarele şi priceputele cuceritoare ale vîrfurilor de granit şi pere ilor de calcar. Începînd cu anul 1955 se in şi la noi campionate feminine de că ărare, de alpinism pe stîncă. Prima noastră campioană a fost inginera silvică Nina Vasiliu (Rarău, 1955). Două curajoase echipe feminine (Ştiin a şi Progresul), compuse din cîte patru fete, au reuşit în două zile grele traversarea de iarnă, cu schiurile, a Pietrei Mici din masivul Piatra Craiului. În august 1961, fiziciană şi alpinista Ioana Vlădescu, în compania lui Sorin Ciulii şi a unor alpinişti cehi şi sovietici, a urcat în Pamir, vîrful Lenin, înalt de 7134 m. Este prima româncă învingătoare a unui pisc de peste 7000 m şi aceasta ne face să credem că nu va trece mult şi vom
36

vedea şi o cuceritoare a piscurilor de peste 8000 m. Dintre alpinistele de frunte ale lumii merită desigur amintită georgiana Aleksandra Djaparidze. Ea are nu mai pu in de douăzeci şi cinci de ani de alpinism şi face parte din cei trei Djaparidze care au asaltat şi învins Ushba, Kazbek, Shkara, precum şi creasta plină de dificultă i şi riscuri a Caucazului. A făcut aproape o sută de ascensiuni, ajutînd geolologi, botanişti şi zoologi în cercetările lor, care fără ajutorul ei de alpinişti, nici nu s-ar fi putut face. Djaparidze întruchipează curajul şi tehnica genera iilor de alpiniste sovietice. Între altele ea a scris o carte despre grotele din mun i, cu titlul sugestiv „Pe urmele legendelor”. În acelaşi an (1953), în care, după tentative de decenii, cu greută i şi jertfe de neînchipuit, a fost cucerit Everestul, o expedi ie franceză, condusă de Pierre Bernard, asaltează necuceritul Nun Kun (7135 m), învingătorii — după o dramatică escaladă, precedată de o avalanşă care zdrobeşte echipa de vîrf şi-i face aproape să renun e — sînt elve ianul Pierre Vitoz şi fran uzoaica Claude Kogan, una din cele mai mari alpiniste din lume (deşi numai de 1,50 m înăl ime şi 45 kg greutate). În anul 1959, la 35 de ani, această aprigă şi îndemînatică cuceritoare a mun ilor este acoperită de o avalanşă în Himalaya, unde conducea o echipă formată numai din femei. Moartea ei în loc să înfricoşeze, îndeamnă la luptă.
37

Noi expedi ii feminine atacă în ultimii ani piscurile pe care pînă acum n-au urcat decît bărba ii. Expedi ia feminină engleză, condusă de Dorothy Gravina în Nepalul de vest, cucereşte în 1962 un vîrf de 6553 m. În Japonia, chiar şi astăzi, femeile nu au voie să urce pe anumi i mun i, socoti i sacri; aşa cum, cu ani în urmă, femeile nu aveau voie să joace teatru, rolurile feminine fiind interpretate de bărba i, în travesti. În anul 1957, un grup de alpiniste japoneze au încercat să urce — deghizate în bărba i, dublă cutezan ă — pe muntele Ochima. Dar bărba ii, alarma i, au prins de veste, au urcat în grabă muntele şi au împiedicat marele „sacrilegiu”. Femeile au trebuit să se întoarcă din drum, să coboare, dar poate că o viitoare încercare se va solda cu o victorie. Muntele cel mai înalt al Africii (Kilimanjaro, 6010 m după ultimele măsurători) fusese urcat de multe ori, dar nimeni nu a rămas niciodată pe vîrf mai mult de cîteva ore. Iată însă că, în anul 1963, pentru întîia dată, o expedi ie interna ională compusă din şase bărba i (trei francezi, doi mauritani, un american) şi... două femei a escaladat piscul, rămînînd pe el timp de zece zile. Pînă astăzi, din cele patrusprezece piscuri de peste 8000 m din Himalaya şi Karakorum, nici unul n-a fost cucerit de vreo femeie. O singură expedi ie feminină sco iană, una din primele de mare altitudine, a reuşit să urce în 1955 un vîrf de
38

6 700 m în Himalaya, deschizînd drum şi altor expedi ii feminine. Mustagh A a, „părintele mun ilor de ghea ă”, înalt de 7545 m din Pamir, asaltat şi neînvins de Sven Herin şi Eric Shipton, a fost pentru a doua oară urcat în anul 1959 (întîia dată în 1956), de o expedi ie chineză, din care făceau parte şi... opt femei. A fost o luptă grea, de săptămîni, cu pere ii de 45°, cu zăpada, ghe arii, altitudinea. Dar pînă la urmă muntele, despre care o legendă spune că ascunde în vîrf un lac albastru, înconjurat de o pajişte verde pe care o cămilă paşte dintr-o iarbă ce creşte neîncetat — semn al veşniciei, muntele acesta s-a dat învins. Din cei treizeci şi trei de învingători, opt sînt femei, şi anume: două muncitoare de fermă, patru studente în geologie, o fiziciană, o cercetătoare geologă. Cel mai recent record mondial feminin de altitudine a fost stabilit în anul 1962 de către două alpiniste chineze. Ele au înăl at steagul Republicii Populare Chineze pe vîrful Minyag Kangkar (7587 m) din mun ii Sîciuan. Acelaşi pisc fusese cucerit cu şapte ani în urmă, în 1957, de către o expedi ie chineză compusă din şaptesprezece alpinişti, dintre care patru au pierit în încercările finale de asalt al piscului. Minyag Kangkar este un munte de o rară frumuse e. „Nu există pe pămînt loc mai frumos decît Minyag Kangkar”, exclamă localnicii. Legendele spun că o noapte petrecută pe acest
39

munte echivalează cu zece ani de medita ie şi rugăciuni neîntrerupte. Femeile de toate culorile şi toate na ionalită ile asaltează paşnic înăl imile pînă mai ieri ale spiritelor rele şi zeilor neîmblînzi i. Curînd paşii lor vor călca pe urmele celor care, înfruntînd împără ia rece a zăpezii şi a mor ii, au ajuns pînă pe acoperişurile lumii, la zei a mamă a pămîntului. În curînd vom auzi de noi izbînzi ale îndrăznelii şi voin ei feminine ! Uriaşul pămîntului a fost învins. Everestul a fost asaltat şi cucerit în 1953 de Hillary şi Tensing. Dar mai pu in cerceta i, deşi mai pu in înal i, au mai rămas încă un an, doi sau trei, Chogori (K2) (8611 m), al doilea munte al lumii cucerit în 1954 de italienii Compagnoni şi Lacedelli, Kangchendzonga (8597 m), al treilea munte al lumii, învins de o expedi ie britanică în 1955, Makalu (8 481 m), al cincilea munte al lumii, escaladat de francezii Terray şi Couzy. În anul 1955 rămăseseră încă necuceri i Lhotse (8501 m) şi Dhaulagiri (8172 m), asalta i de expedi ii elve iene, şi Manaslu (8 125 m), inta unei expedi ii japoneze. Astăzi to i uriaşii au fost cuceri i. N-a mai rămas munte de peste 8 000 m neînvins de îndrăzneala şi voin a omenească. Dar iată că în 1957, anul geofizic interna ional, începe cucerirea unui nou tărîm necunoscut, cel de al şaselea continent: Antarctica ! Descoperit în anul 1820 de navigatorii ruşi
40

Lazarev şi Bellinghausen, acest nou continent vast şi alb, cu o suprafa ă de 14 milioane km2, cu un strat de ghea ă în medie de 2 500 m şi cu o temperatură care n-a mai fost înregistrată medieri pe pămînt — 88,3° la sta iunea sovietică „Vostok”, situată la 3 420 m altitudine, deschide şi el drumul expedi iilor polare şi... alpine. După expedi iile cu nave ale lui Amundsen şi Shakleton, cu cîini şi schiuri, ale lui Amundsen şi Scott, cu avionul, ale lui Byrd şi Ellsworth, încep acum la mijlocul secolului al XX-lea expedi iile pe mun ii Antarcticii. Cel mai înalt munte al noului continent este Executive Committee Range (6 096 m), mai înalt deci ca cel mai mare munte din Africa sau Australia şi aproape egal cu McKinley din America de Nord (6193 m). Piscurile a trei mun i se înal ă aici la peste patru mii de metri (Markham, 4602, Erebus, 4023, Nansen, 4010). Ulmer are 3 810 m, iar Polul Sud, 2 804 m. Tot în Antarctica se află masivul care poartă numele aviatorului sovietic Perov, care a salvat în 1958 o expedi ie belgiană amenin ată să piară în ghe urile veşnice ale Sudului. To i aceşti mun i au fost descoperi i şi măsura i de expedi iile ştiin ifice interna ionale, care au decretat Antarctica drept un teritoriu paşnic, în care se pot efectua numai studii şi cercetări polare. Dar mun ii sînt mun i şi ispitesc fără voia
41

lor. Şi iată-l pe Edmund Hillary, binecunoscutul cuceritor al Everestului, străbătînd în fruntea unei expedi ii neozeelandeze de astă dată lan urile de mun i glaciari ai Antarcticii. În 78 de zile de vară polară, la blîndă temperatură de —25°, expedi ia, condusă cu dîrzenie şi pricepere de Hillary, parcurge peste 2000 km, escaladează mun ii de aproape cinci mii de metri Markham şi Kirpatrick şi, înfruntînd ghe urile sfărîmicioase ale crestelor, atinge la 3 ianuarie 1958 Polul Sud. Prin radio baza Scott primeşte următorul mesaj: „Călăuzindu-ne după soare, am ajuns la intă. Sîntem foarte obosi i, dar şi foarte mul umi i ca ne-am atins obiectivul”, încă o dată, Hillary intra în istoria cuceririlor geografice. Dar după mun ii continentelor şi ai Polului, va veni rîndul celor din adîncul mărilor şi oceanelor. Omul, în neastîmpărata lui curiozitate, a şi pătruns în lumea plină de taine a adîncurilor, în aşa-numita lume a tăcerii. Francezul Jacques Ives Cousteau a coborît pînă la 90 m cu o mască protectoare. Savantul Auguste Piccard, înso it de fiul său Jacques, a ajuns cu batiscaful pînă la adîncimea de 3 150 m, în tentativa din septembrie 1953, în preajma insulei Capri, performan ă depăşită peste un an de Hount şi Willm (4050 m) şi apoi de Jacques Piccard (11 000 m). Cea mai mare adîncime din lume măsoară 11 034 m şi a fost înregistrată prin sondaj în dreptul insulelor Mariane din nordul Australiei şi nu departe de insulele Filipine, unde de asemenea
42

au fost măsurate adîncimi de zece mii de metri. Aşadar, adîncimea mării întrece înăl imea mun ilor şi nu este egală lor, cum afirmau nemotivat unii cercetători. Mun ii adîncurilor — iată probabil viitoarea ispită a alpiniştilor submarini. De pe acum chiar se face vînătoare submarină, iar Cousteau va construi lîngă Monaco primul său oraş sub mare. În fond de ce ne-am mira ? Începuturile noastre de via ă n-au fost acvatice ? În Pacific se găseşte unul din cei mai mari vulcani submarini, amiralul Makarov, înalt de 5000 m şi deocamdată... neexplorat. Mun i submarini de 3000—4 500 m se întind de-a lungul şi dedesubtul Oceanului Atlantic, constituind Masivul sau Valul Atlantic Central. Acest lan de mun i începe din nord şi continuă şi în emisfera sudică, cu înăl imi care ating uneori 6000 m. Se spune chiar că insulele Azore n-ar fi altceva decît vîrfurile foarte înalte ale unor mun i submarini prăpăstioşi, mărgini i de văi adînci. Pe linia acestor mun i, în zona Gibraltarului, se pare că a dispărut acum 10000—12000 de ani misteriosul continent Atlantida, despre care Platon aminteşte în scrierile sale şi care l-a inspirat şi pe romancierul francez Pierre Benoit. Oamenii iscoditori şi în elep i sapă nu numai în măruntaiele pămîntului, aşa cum au făcut cu tunelul de sub Mont Blanc, ci şi sub mări şi oceane. Un roman fantastic imagina un tunel pe sub Atlantic, între Europa şi America. Un proiect
43

realizabil propune un tunel sub Canalul Mînecii, între Calais şi Dover. Cousteau construieşti primul „oraş” submarin. Iar cel mai original tunel submarin din lume a şi fost realizat, în 1957, în Japonia: tunelul Hammon. El leagă insulele Honshu şi Kyushu; are o lungime de 3 460 m şi două etaje: cel de sus pentru circula ia automobilelor, cel de jos pentru pietoni. Un lan de mun i submarini, înăl îndu-se la peste 2000 metri deasupra fundului mării, a fost descoperit În 1958 de geofizicienii care au explorat Arctica. Fantezia lui Jules Verne este astăzi aproape cu totul depăşită. De ce n-ar fi întrecut de realitate şi cu cei „20 000 de leghe sub mări” ? Apoi oamenii vor privi deasupra capului lor, spre stele ... Cum drumul pînă la Jupiter, planeta cea mai mare a sistemului nostru solar, supranumită şi gigantul gigan ilor, este de 550 milioane kilometri, oamenii vor ateriza mai întîi în lună, unde vor escalada mun ii înal i de 9000 m, cu aceleaşi nume ca pe pămînt — Alpi, Caucaz, Apenini, Carpa i, craterele Lomonosov, iolkovski, Jolliot Curie, lan ul mun ilor sovietici, şi apoi mun ii celorlalte planete. Poate că astăzi toate aceste idei par năstruşnice şi nerealizabile. Dar aminti i-vă că aşa au gîndit şi contemporanii lui Prjevalski, Nansen sau Amundsen. Şi astăzi pămîntul ni se pare mic şi prea binecunoscut. Deci să privim în adîncuri şi spre stele. Alpinismul vă coborî în oceane, ca
44

speologii în peşteri şi se va înăl a în înalturi, asemenea cosmonau ilor. Universul va fi cunoscut în toate nepătrunsele lui taine. Dar omul va şti şi atunci să descopere noi lumi necunoscute...

45

Literatura Scriitori şi muntele Totdeauna plini de neastîmpăr şi entuziasm, înseta i de neprevăzut şi noutate, scriitorii — de la Petrarca la Rousseau, de la Goethe, Puşkin, Byron la Daudet, Dumas şi Heine — au iubit cu pasiune muntele, foarte adesea cu o pasiune nebună, „d'un fol amour”, cum scrie în însemnările sale despre Spania poetul şi romancierul francez Theophile Gautier. În mun i ei au căutat şi găsit îndelung dorita linişte, surprinzătoare frumuse i, teme noi de inspira ie. Pentru toate acestea — chemare, bucurie, rod — scriitorii au părăsit lumea oraşelor şi a saloanelor, pentru lumea de feerie a înăl imilor şi lupta cu natura. Ei devin nu numai căutători de teme poetice, ci sinceri şi pasiona i iubitori ai muntelui, pasiune care la scriitorii Orientului îndepărtat, din India, Tibet, China, se transformă în adevărat cult şi filozofie de via ă. Pentru Rabindranath Tagore înăl imea este, pentru cei care se tîrăsc pe pămînt, sublimul şi adeseori neîn elesul: „Păsările, obişnuite să-şi petreacă via a în glumă, în fundul cur ii, în bucătărie, nu pot să în eleagă cum vulturii se bucură să străbată înăl imi sublime”. O veche zicală chineză, a lui Confucius,
46

spune că „în eleptul se bucură de apă, omul virtuos de mun i”. Muntele pentru chinezi este şi o culme a sufletului omenesc. Tu Lung, scriitor chinez din secolul al XVI-lea, în cartea sa despre ,,Drumurile lui Ming Liao-tse”, aminteşte de cei cinci mun i sacri ai Chinei. Cel care se găseşte pe culmea lor se află deasupra vînturilor cereşti şi poate privi cele patru lacuri, miriadele de vîrfuri muntoase, miriadele de fluvii, care par că încing pămîntul. Calea Lactee străluceşte în infinitul cerului, î i pare că po i atinge cu mîna vulturii cerului. Şi soarele şi luna î i luminează timpul şi drumul. De trei ori fericit cel care aude muzica divină a vîntului mun ilor...” Ramayana, epopee indică din secolul al VIlea î.e.n., cîntă între altele muntele sfînt dintre Rama şi Sita, cu zăpezi strălucitoare, gra ioase cascade şi păduri încărcate cu flori. „După ce am văzut minunile acestui munte măre , muntele sfînt Citracuta, nu mai avui teamă de exilul meu, de via a mea solitară. Să-mi trăiesc aici zilele, alături de tine, draga mea Sita, şi de fratele meu Lachsmana, nu e nici o triste e. Priveşte aceste creste sublime care urcă spre cerul strălucitor. Unele argintii, de purpură sau opal, altele de smarald. Ai spune un diamant în plin soare”. „Om manipadme hum”. Laudă, pelerine, frumuse ea florii de lotus, îl îndeamnă pe muritor Dalai Lama. Cunoaşte în floarea de lotus şi în fulgul de zăpadă minunile lui Buddha. O mie de păcate sînt iertate. „Om manipadme hum”.
47

În Europa muntele n-a fost în eles şi pre uit de la început de to i scriitorii. Chateaubriand, sensibil şi evocator al atîtor frumuse i din natură, este de-a dreptul îngrozit de Alpi. Hegel, care la Berna are prilejul să cunoască mun ii Elve iei, ra ional, rece şi „îmbătrînit de tînăr”, cum îl caracterizează unii contemporani, nu simte nici un fior şi nici un îndemn spre ei. Adora ia unor romantici ca Dumas, Musset, Lamartine va veni ceva mai tîrziu, dar cu rod îndoit. Rousseau cel dintîi ia Alpii ca motiv de inspira ie, cadru pentru „Vicaire savoyard” şi scrie lucruri îndrăzne e în „Lettres de la montagne”. De altfel, cuvîntul „romantic” a fost folosit întîia dată în literatura lumii de J. J. Rousseau pentru a descrie frumuse ea lacului Geneva. Interesant că pînă şi Voltaire, om de oraşe şi saloane, insensibil la farmecul naturii, se entuziasmează adolescent la vederea lacului Geneva, căruia îi dedică versuri inspirate. Însuşi Kant, filozoful idealist, omul care n-a părăsit niciodată în cei optzeci de ani ai săi Konigsbergul natal, a trebuit să recunoască frumuse ea şi varietatea mun ilor: „Cît de monotonă ar fi fa a pămîntului fără mun i”. Una din primele mărturii literare privitoare la munte este descrierea lui Tit Liviu despre ascensiunea lui Filip al V-lea, regele Macedoniei, pe muntele Hemus din Tracia. Ascensiunea s-a făcut în anul 181 î.e.n., din curiozitate. Filip voia să se convingă dacă, aşa cum spunea poporul, de
48

pe vîrful muntelui se vede Marea Neagră, Adriatică, Dunărea şi Alpii. După şapte zile de marş, Filip ajunge la poalele muntelui. Aici se opreşte o zi pentru a alege pe aceia pe care avea de gînd să-i ia cu sine. Apoi porneşte la drum ... Cu eforturi moderate atacă întîi înăl imile mai joase. Urcă mai departe, unde întîlneşte locuri împădurite fără vreo urmă de potecă. La un moment dat pădurea e atît de deasă, încît abia se zăreşte cerul. Urcă şi mai departe. Deodată un nor neobişnuit de întunecat acoperă totul. Părea că se lăsase noaptea. Se ajunge pe vîrf cu mare greutate şi mare bucurie. Bucuria celor care au învins necunoscutul şi muntele, deşi, cum scrie Tit Liviu, „to i erau obosi i de dificila ascensiune şi cel mai mult dintre ei, regele Filip, care era şi cel mai înaintat în vîrstă”. Dornic să vadă răsăritul soarelui de pe Etna (3 269 m), împăratul roman Adrian urcă acest munte în anul 126 e.n. Adăpostul construit atunci la o oră de urcuş spre vîrf este considerat în istoria alpinismului cel dintîi refugiu alpin, iar ascensiunea lui Adrian, cea dintîi ascensiune cu caracter turistic, estetic. Aşa cum se credea, pe acest pisc soarele răsărea într-o strălucire de culori asemănătoare curcubeului. Stînca de la care s-a început ascensiunea s-a numit de atunci, în amintirea numelui lui Adrian, „Torre del Filosofo” (Turnul filozofului).
49

Cel dintîi mare scriitor cuceritor şi cucerit de munte este Francesco Petrarca. El urcă pe Ventoux, munte înalt de aproape două mii de metri (1 912 m), în aprilie 1336, deci mai mult de şase secole în urmă. Încîntat de tot ceea ce vede, mărturiseşte că această ascensiune n-o va uita niciodată. „Stăteam privind totul în jur şi mintea mea stăruia acum asupra lucrurilor omeneşti”. Petrarca este copleşit de măre ia peisajului, în elege acum adevărul filozofilor care vorbesc de înăl imile neatinse ale mun ilor, de valurile vaste ale mării, de respira ia oceanului, de mişcările înfinite ale astrelor... Iată-l ajuns pe vîrf. Se odihneşte pe un mic loc plan şi meditează: ,,Mişcat de o neobişnuită adiere a vîntului uşor şi de vastul şi liberul spectacol, rămăsei înmărmurit. Privii. Norii îmi erau sub picioare, îmi îndreptai atunci ochii acolo unde inima mă îndemna, spre Italia. Şi Alpii, deşi atît de depărta i, Alpii rigizi şi înzăpezi i, îmi păreau apropia i”. Istoria a cunoscut şi lunga noapte a evului mediu. Dar secolul al XV-lea, pasiunea şi imagina ia lui Gutenberg, ne vor aduce lumina tiparului şi primele mărturii tipărite ale oamenilor de cultură. Care este cea dintîi carte despre munte ? Interesant, dar nu uşor de spus. Istoricii, geografii, litera ii îşi sus in fiecare punctul lor de vedere şi cum aceasta s-a întîmplat de mult, pe cînd turismul
50

şi alpinismul nici măcar nu existau ca no iune, este greu să dai cuiva întru totul dreptate. Fireşte, această mult-căutată carte a muntelui nu poate fi „Scala Paradisi” a lui SaintJean (sec. VII) şi nici „De elevatione montis” a lui Thomas (sec. XIV). După părerea celor mai mul i şi mai pricepu i, întîia adevărată lucrare despre mun i a fost şi rămîne „De Alpibus commentarius” a lui Jo-sias Simler. Ea este prima carte de călătorie în Alpi şi a apărut în 1574. Dar încă înainte Konrad von Gesner publicase lucrarea sa, cu un con inut mai bogat, istoric însă, „De montium admiratione” (1541). Iar şi mai înainte, aşa cum ve i întîlni la capitolul Alpilor, Aegidius Tschudi scrie întîia carte de topografie alpină, „De prima ac vera Alpina Rhaetia” (1538). Să rămînem aşadar la Josias Simler şi cartea lui de impresii, redactată în limba latină în anul 1574. Şi să ne bucurăm uimi i că la începutul secolului al XVIII-lea, cu mult înainte de cucerirea Mont Blanc-ului, Albrecht Haller, bun medic şi pasionat alpinist, dedică un volum de poezii mun ilor lui dragi, „Alpii”, în 1729. Dar cea dintîi operă literară a unui mare scriitor, în care muntele este arătat în toată frumuse ea lui, rămîne „La nouvelle HeloTse" a lui J.J. Rousseau (1761). Aici sînt descrise, de cel care va deschide drumul romanticilor prin îndemnul său „înapoi la natură”, crestele mun ilor Valais, plimbările romantice la Stîncile din
51

Meillerie şi pe lacul Geneva, acelaşi lac Geneva pe ărmul căruia trăise şi scrisese înainte Voltaire. J. J. Rousseau e impresionat de singurătatea, de liniştea pădurilor şi mun ilor. O pace lăuntrică coboară în sufletul său neliniştit. Aici, în mun ii înal i, „aerul este mai pur, corpul mai uşor, spiritul mai senin; plăcerile mai pu in arzătoare, pasiunile potolite”. Medita ia devine aici, la înăl imi, calmă şi profundă. Jos, ai lăsat pămînteştile frămîntări. Devii acum grav, mul umit, gînditor. Te miri că băile de aer ale mun ilor nu figurează printre „marile remedii ale medicinei şi ale moralei”. Bogă ia, varietatea priveliştilor te uimesc şi te încîntă. Păsări necunoscute, plante bizare, cascade albastre, o lume nouă. Aerul atît de curat face culorile mai vii, distan ele pier, ui i de tine şi de locul în care te găseşti. Şi J. J. Rousseau îşi reaminteşte versurile lui Petrarca: Qui, non palazzi, non teatro o loggia, Ma'n lor vece un abete, un faggio, un pino, Tra l'erba e'l bel monte vicina Leva di terra al ciel nostri intelletto1 Dar Alpii sînt unici şi prin măre ia ghe arilor.
1

Aici nu palate, nu teatru sau loja, Dar în locul lor un abete, un fag, un pin, Iarba verde şi frumosul munte apropiat Ridică spiritul nostru de la pămînt la cer
52

Enorme culmi de ghea ă, cum spune Rousseau, înfră ite parcă aici cu muntele, de la începutul lumii. Şi cine ar putea uita vreodată amurgurile, cînd după apusul soarelui mun ii cei înal i se scaldă însîngera i în razele lui, colorînd trandafiriu culmile sale albe de zăpadă. Acum două sute de ani J. J. Rousseau, precursor al Revolu iei franceze, s-a dovedit şi în scrisul său precursor al literaturii alpine. Entuziasmul şi voluptatea sa de drume ie, paginile, am spune unice, din romanul „Noua Eloiza”, fac din acest scriitor un tovarăş bun de mers pe munte, un îndemn statornic la medita ie şi bucurie. Goethe ar fi putut da literaturii universale cea dintîi mare operă literară dedicată muntelui, dar însemnările sale de călătorie din Elve ia (1779) nu aduc mai mult decît unele pasaje sugestive şi cîteva desene, pre ioase prin aceea că apar in marelui poet german. Şi el, asemenea lui Rousseau, este uimit, impresionat de măre ia mun ilor şi ghe arilor, de alba lor puritate. „Viziune de o frumuse e extraordinară” este strălucirea în noaptea senină a stelelor mun ilor. Şi tot viziune unică, stranie, este lupta naturii, a zăpezii, a vîntului şi a stîncilor în hornul lui Balmat. Goethe iubeşte tăcerea mun ilor. „Mun ii sînt profesori tăcu i şi fac din nou discipoli ascultători”. Nu numai poezia înăl imilor îl încîntă pe poet. Ci şi lupta naturii, a omului, a acestui Faust etern căutător de în elesuri şi fericiri.
53

Muntele este în elepciune, adevăr, frumuse e. De aceea el trebuie să ne fie profesor de via ă şi prieten drag... Prin „Manfred” (1817), poem filozofic cu întrebări profunde asupra vie ii, George Byron aduce în literatură nu numai cadrul, dar şi adevărurile vie ii oamenilor de la munte. Căutările lui Manfred în Alpi, natura aspră, dar minunată a muntelui, via a păstorească a muntenilor, toate acestea fac din „Manfred” un poem al mun ilor şi al omului care-şi caută rostul şi împlinirile. Byron este copleşit de frumuse ea mun ilor. El se întreabă fără să-şi poată răspunde: „Mun ilor! Pentru ce e în voi atîta frumuse e ?” într-adevăr mun ii sînt o ispită, o chemare pe care nu po i să n-o urmezi. „Muntele are o prospe ime şi o for ă de via ă pe care nu le vor cunoaşte niciodată plăcerile deşarte şi lenea”. O altă capodoperă a lui Byron, „Prizonierul din Chillon” (1816), se datorează şi ea Alpilor şi lacului Geneva. Castelul Chillon străjuieşte trecătoarea dintre ărmurile lacului Geneva. În temni a castelului a fost înlăn uit timp de patru ani (1532—1536), de unul din cei şapte stîlpi de piatră, uda i de ape, Bonivard, eroul poporului elve ian. Castelul este situat pe o insulă stîncoasă, chiar lîngă ărm, spre Montreux. În apropiere — Ronul, fluviu puternic şi liber. În zare, acoperi i de zăpezi — Alpii, cu Dents du Midi. Pe ape, odihnind uneori, şi în înalt, spre azur — pescăruşii. Iar în temni a întunecoasă, rece şi
54

umedă, cu dalele de piatră tocite de lan uri şi paşi grei, intuită de stîlpi — Libertatea. Mun ii şi omul. Stîncile acestea eterne atingînd cerul şi omul, adeseori atît de nevrednic de sine. Coloanele gotice înăl ate pur spre astre. Şi muzica aceasta fără asemănare, care este muzica mun ilor. Prin „Manfred”, „Prizonierul din Chillon”, „Rătăcirile lui Ghilde Harold”, poeme inspirate de natura şi mîndria Alpilor, George Byron rămîne unul din scriitorii cei mai lega i de munte, deoarece nimic nu a simbolizat poate mai mult libertatea, pentru cel care va cădea la Missolonghi luptînd pentru independen a grecilor, decît muntele, înăl imile acestea cucerite uneori, dar învinse niciodată ... Aşa cum scriitorii din centrul Europei au mers spre Alpi şi magicul lor Mont Blanc, tot aşa scriitorii ruşi au făcut din Caucaz Parnasul lor. Aici a stat Puşkin în anii exilului, departe de răutatea şi meschinăria saloanelor şi a cur ii. Aici s-a inspirat el pentru poemele „Prizonierul din Caucaz” şi „Fîntîna din Baccisarai”. Şi tot în Caucaz este exilat, trimis în surghiun pentru poezia sa revolu ionară „Moartea poetului”, dedicată lui Puşkin, M. Lermontov. Aici, în carnetul său de piele cafenie, dăruit la plecare de scriitorul V. Odoevski, va scrie el, inspirat de culmile singuratice şi stîncoase ale muntelui Masuk, poeziile: Un vis, Muntele, Cearta, Cîndva o frunză s-a desprins, îmi port
55

pustiu prin noapte pasul, precum şi ultima poezie a vie ii sale, curmată nedrept de timpuriu, la douăzeci şi şapte de ani, într-un duel, poezia Proorocul. „Primi i salutul meu, o, mun i albaştri ai Caucazului” acesta este unul din laitmotivele poeziei lui Lermontov, „Căci voi mi-a i legănat copilăria pe crestele sălbatice, voi m-a i purtat şi m-a i înveşmîntat în nori de argint şi m-a i deprins cu cerul şi tăria... Adesea-n ceasurile aurorii priveam zăpada şi ghe arii-ndepărta i pe stînci... O, Caucazule, cît i-am iubit furtuna. Pustiitoarele, răsunătoarele furtuni !” Un alt mare îndrăgostit al mun ilor este scriitorul englez John Ruskin, sco ian după tată, care văzînd întîia dată Alpii la Chamonix, la vîrsta de patrusprezece ani, rămîne un statornic admirator al lor timp de aproape cinci decenii. Ruskin călătoreşte de mic în Fran a, Italia, Germania. În căr ile sale, apărute la jumătatea secolului al 19-lea (Pictorii moderni, Cele şapte lămpi ale arhitecturii, R. de la Sizeranne), dedică Alpilor pagini minunate şi entuziaste. Interesant este că el îşi ilustrează singur lucrările, talent din copilărie, care, adăugat la acela de poet, făcuse pe profesori să-l considere un copil precoce. întreaga operă a lui John Ruskin este un imn închinat naturii. Frumosul în natură şi artă, iată care trebuie să fie năzuin a omului. Privi i cum se iveşte din zăpezi, în Alpi, în luna mai, o floare „gînditoare şi firavă” a cărei corolă ca un clopo el
56

albăstriu, încondeiată pe dungă cu purpură, spînzură şi tremură pe stînca de ghea ă. Contemporanii, în frunte cu Carlyle, îi admiră ideile, i se recunoaşte meritul de a fi deschis un drum nou, o nouă renaştere. Se vorbeşte acum admirativ de frumuse ea naturii, a stîncilor şi a florilor. Dar Ruskin studiase la Oxford şi ştiin ele. Pasiunea pentru natură şi Alpi îl va face să scrie lucrarea „Despre straturile geologice din Alpi”. Nici Victor Hugo, care totuşi a fost în Pirinei şi Alpi şi a scris despre ei, şi nici Alexandre Dumas, care a stat o noapte întreagă de vorbă cu Jacques Balmat, nu au dat cartea mult aşteptată de noi. „Tartarin în Alpi” (1885) a lui Alphonse Daudet este o istorioară veselă, cu multe peripe ii, dar numai atît. Iar „Călătoria în Harz”, din tinere ea lui Heinrich Heine (1824), este mai mult un pretext literar, decît pasiune şi în elegere alpină. Şi totuşi însemnările lui V. Hugo sînt prezente, desigur şi prin valoarea autorului lor, în toate antologiile alpine ale lumii. Peisajele pe care le descrie sînt de o fermecătoare frumuse e, sentimentele pe care le încearcă omul în măre ia muntelui, copleşitoare. Alpii — un spectacol unic, în fa a căruia omul meditează profund. O imensă carte deschisă în care citim totul despre natură şi despre noi înşine. V. Hugo crede nestrămutat în destinul omului: „Nimic nu-l face pe om să şovăie, nici o masă, nici un bloc, nici o piedică, nici rezisten a
57

materiei, nici maiestatea naturii. Cu tîrnăcopul în mînă, omul porneşte să ia cu asalt nemărginirea... Globule, nu te împotrivi strădaniilor furnicii tale”. Să nu uităm nici romanul lui Jules Verne, inspirat din frumuse ea mun ilor noştri, pe care el i-a cunoscut şi pre uit, roman scris în anul 1892 şi intitulat „Castelul din Carpa i”. Romanul este rodul unei călătorii pe care Jules Verne a făcut-o la noi în ară, înso ind pe o prietenă a familiei sale. Locul ac iunii este un sat aşezat pe muntele Pleşa, la poalele Retezatului. În apropiere curge rîul Nyad, desigur un afluent al Jiului. Eroii sînt to i români: pădurarul Niculae Dec, birăul Col , fiica sa Miori a, ciobanul Fric, savantul Orfanic, învă ătorul Hermod. Descrierile de natură sînt pitoreşti şi reale: defileul Vulcanei, localită ile de dincolo de cele două Jiuri, aşezate la gura minelor de cărbuni, piscurile îndepărtate ale Retezatului şi Parîngului. J. Verne aminteşte încîntat şi de mîncărurile româneşti, precum şi de drojdia şi uica noastră. Şi de asemenea de voievodul Huniade, simbol al libertă ii poporului, de legendele Meşterului Manole, a cetă ii Deva şi a stîncii de bazalt de la Detunata. Să fim mîndri că marele Jules Verne s-a inspirat din frumuse ea locurilor şi din via a dîrză, cinstită a poporului nostru. Dintre scriitorii moderni, ispitit şi îndrăgostit de mun i este academicianul francez Henry Bordeaux, ale cărui „Peisaje româneşti”
58

aduc momente, imagini şi oameni dragi din lumea mereu tînără şi pasionată a Alpilor. Un mare premiu anual de literatură l-a primit destul de recent, în 1957, ghidul Guy Belzacs pentru cartea sa emo ionantă „Călăuzele îşi au stelele lor”. Prezen a mun ilor în literatura rusă, atît de vie în poezia lui Puşkin şi Lermontov, continuă astăzi modern cu „Oameni şi mun i” a lui Evgheni Simonov. Cartea povesteşte, la început roman at, drumurile lui Tianşanski, apoi realist, dramatic, emo ionant, întîmplările, încercările prin care trece expedi ia care cucereşte în 1933 piscul Pobeda (7 439 m). Nu a rămas gen literar în care muntele să nu fie prezent, şi încă la înăl ime. Jean Secret îi dedică un eseu „Alpinistul”, Marcel Achard o binecunoscută piesă de teatru, mai apoi ecranizată şi în care J. Louis Barrault juca unul din primele sale roluri de film la 3 200 m altitudine”). Samivel, Coş scriu despre munte şi eroi coborînd din Tartarin. Iar Joseph Peyre, între altele, trei căr i izbutite despre înăl imi: „Mont Everest”, „Matterhorn”, „Mallory et son dieu”. Şi în opera lui Hemingway muntele este prezent: mun ii Elve iei în romanul „Adio arme”, mun ii Africii în „Zăpezile de pe Kilimandjaro”. Dar numai ca decor, nu ca problematică. Pentru Hemingway neobosita lui dragoste a fost şi a rămas întotdeauna marea şi ea i-a adus, în parte, gloriosul Premiu Nobel („Bătrînul şi marea”).
59

O carte despre care se vorbeşte aproape întotdeauna cînd este amintită opera lui Thomas Mann este desigur „Muntele vrăjit” (Zauberberg, 1924), a cărei traducere românească a lăsat-o neterminată, prin surprinzătoarea sa moarte, Ion Marin Sadoveanu. Titlul este tulburător pentru literatura alpină, dar lumea de idei şi personaje nu este atît de legată de munte cum ne-am fi închipuit şi dorit. Romanul, unul din cele mai dragi autorului, este construit, după cum singur o mărturiseşte, după legile muzicii: „Am considerat totdeauna propriul meu talent ca o transpunere a artei muzicale şi concep forma artistică a romanului ca un fel de simfonie, ca pe o esătură de idei şi o construc ie muzicală. În sensul acesta „Muntele vrăjit" are între căr ile mele cel mai mult caracterul unei partituri”. Ac iunea se petrece la un sanatoriu, în Elve ia, la Davos. Eroul principal Hans Castorp, ca un Faust sau Hamlet modern, caută şi el în elesurile adevărate ale vie ii. Două personaje simbolice, un umanist şi un iezuit, îl determină să aleagă. Via a nu poate fi privită, iubită şi cucerită decît de pe pozi ii umaniste. Altfel, totul este minciună şi scrum. Cum am mai spus, în acest roman mun ii nu sînt decît cadrul, peisajul: zăpezi, nop i cu lună, ninsori... Fragmentul despre cascadele mun ilor este de o frumuse e clasică şi ades este amintit în antologii. Şi acum un ultim popas în literatura noastră.
60

De totdeauna scriitorii noştri au îndrăgit mun ii şi au scris despre ei. Înaintaşii, Alecu Russo, Vasile Alecsandri le-au preamărit printre cei dintîi frumuse ile. Aleea Russo, care fusese în Elve ia şi-i admirase frumuse ile alpine, spune totuşi că mun ii noştri trebuie să ne fie şi mai dragi. „Am auzit prea adesea, pe unii şi pe al ii, comparînd Carpa ii noştri cu mun ii Elve iei, cu toate că aceste persoane n-au văzut niciodată, nici chiar în vis, frumoasa Elve ie”. Desigur, recunoaşte Russo, mun ii Elve iei sînt măre i. Creste înalte, văi adînci, toren i năprasnici. „În fa a acestora ochiul se minunează, ra iunea rămîne neputincioasă”. Dar cît de altfel sînt mun ii noştri, mun ii Moldovei. „În prezen a mun ilor noştri sufletul se lasă visării, e o elegie nesfîrşită”. Sînt gîndurile despre munte ale unui mare scriitor, într-o călătorie în anul 1839, undeva la Piatra Teiului ! Pentru Vasile Alecsandri, iar mai tîrziu pentru Vlahu ă şi Delavrancea, credincioşi prieteniei şi mun ilor Moldovei, Ceahlăul este chemarea spre natură. Alecsandri în însemnările sale de drume ie, publicate în revista „Propăşirea” — „O plimbare la mun i” (1844) — aduce, ca altădată Cantemir, care considera Ceahlăul nu mai pu in vrednic de glorie decît Olimpul, omagiu acestui munte. „Ceahlăul ni se arată în toată mărimea lui, ca un uriaş ce şi-ar fi întins capul deasupra mun ilor ca să privească
61

apusul soarelui”. Tot de la Vasile Alecsandri ne-a rămas descrierea unor necunoscute drumuri de munte, a unei doine culese din satul Piatra pe valea Bistri ei şi a multor alte poezii populare. Timp de trei ani (1840—1843), Alecsandri străbate în lung şi-n lat Moldova. Merge prin sate şi asistă la hore, urcă pe munte şi se opreşte la stîne. Este cel dintîi scriitor influen at rodnic de poezia populară şi cel dintîi care o valorifică. Dragostea pentru mun i şi folclor a scriitorilor moldoveni se datorează şi marelui nostru Vasile Alecsandri. „Pseudokineghetikos”, una din cele mai originale lucrări din literatura noastră, a fost scrisă de Alexandru Odobescu în anul 1874, sub influen a lui Gogol şi Turgheniev, pe care el îi citise în original. Se cunoaşte prea bine întîmplarea care l-a făcut, fără voie aproape, pe Odobescu să scrie în loc de o prefa ă o carte întreagă. Şi prietenul său C. Cornescu îl va fi iertat desigur şi se va fi bucurat că un modest manual de vînătoare, scris de el, a sugerat şi inspirat eruditului şi multilateralului Odobescu acest fals tratat cu incursiuni atît de subtile În literatură, muzică, plastică. Noi nu urmărim vînătoarea în cartea lui Odobescu, ci paginile despre munte, cele din capitolele al X-lea şi al XI-lea. Nu Bărăganul atît de măiestrit descris, ca stepa din „Taras Bulba”, ci priveliştea carpatică de pe Bisoca, spre Penteleu, „starostele mun ilor din Buzău”, Şi spre al i
62

nenumăra i mun i aşeza i „ca trepte ale unei scări de uriaşi”. Apusul de soare de pe Bisoca, din înăl imile lui, ia propor ii simbolice, atotcuprinzătoare: „Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul lui roşiatic scăpătase pînă pe zarea orizontului şi razele-i, calde şi senine, pare că se aşternuse peste tot şesul răsăritean al ării”. Alexandru Vlahu ă a fost un scriitor original, căci nu mul i sînt scriitorii care scriu despre pictură, între aceştia sînt şi excep ii: Rilke a scris despre Rodin, Aragon despre Courbet, Vlahu ă despre Grigorescu. La noi mul i scriitori au pornit să cucerească ara, fie înainte, fie după Vlahu ă, îi cunoaştem. Iam citit. Dar nici unul nu a avut ideea de a-şi face itinerarul şi a-şi grupa însemnările pe întreaga hartă a ării. „România pitorească”(1901) este preludiul turismului nostru literar şi al excursiilor în circuit, simbolul frumuse ilor româneşti. Dinicu Golescu scrisese înainte „însemnare a călătoriei mele”, cu impresii din ările apusene, N. Filimon îşi povestise excursiile în Germania, Bolintineanu pe cele din Bulgaria, Macedonia şi Egipt, Alecsandri, călătoria din Africa. Dar nici un scriitor român nu scrisese unitar, laolaltă, într-o singură privire de ansamblu, despre ara noastră. Ghidul nostru Vlahu ă ne poartă inspirat, în acelaşi timp poetic, istoric, geografic, pe toate meleagurile ării noastre dragi. Moldovean ca şi Russo, Hogaş, Sadoveanu, Vlahu ă are în el
63

neastîmpărul plecării, al locurilor noi, necunoscute. «A- i cunoaşte ara cu toate frumuse ile şi minună iile ei — scrie un critic contemporan cu Vlahu ă — e poate una din datoriile cele mai mari şi dorin a fiecăruia trebuie să fie aceasta. Cum însă aceasta este o himera, cei ce nu au putin a s-o facă pot să citească „România pitorească” şi-şi vor face o idee de podoabele ce încunună ara noastră». Pe Dunăre, de la Por ile de Fier la Sulina. Pe Marea Neagră. Şi în mun ii noştri. Da, mai ales în mun ii noştri. Despre ei scrie Vlahu ă cele mai multe şi mai entuziaste pagini. Călătoria spre înăl imi începe călare, pe sub mun ii Mehedin ilor, sus pe Colibaş. Aici i se povesteşte legenda muntelui Babele, asemănătoare cu o altă legendă ascultată pe Ceahlău, şi tot cu Dochia cea rea şi transformarea ei în stîncă. Minunată este valea Motrului şi mănăstirea Tismana. Dar neîntrecută podoabă a mun ilor tot Valea Jiului rămîne. Jiul, zbătîndu-se sugrumat de strînsoarea bra elor de piatră şi strigînd de parcă ar fi pieirea lumii. Dar să mergem mai departe. Să urcăm din nou pe cai şi apoi, pe jos, pe drumuri neumblate şi uneori de nepătruns, pe păpuşa mun ilor Parîng, pe Piatra Tăiată, la peştera Polovragi, de unde un tunel sub munte se spune că ar străbate subteran pînă dincolo, în Transilvania. Neastîmpărul şi curiozitatea drume ului nostru îl poartă prin locurile cele mai frumoase şi tainice: cheia Recei, „fantastica peşteră Stogu”,
64

Valea Oltului, unde nu e loc „de care să nu fie legat un cîntec, o legendă, un nume de viteaz”. Cu dorul neîmplinit şi triste ea fra ilor înstrăina i — cartea apare în 1901, pe cînd Transilvania era dincolo de grani ele României — poetul nostru călător îşi continuă drumul prin Cîineni, Curtea de Argeş, Cîmpulung. Urmează iar darnice peisaje de munte: Rucăr, Dîmbovicioara, Peştera de la Dîmbovicioara îi pare poetului „o lume de basme”. Cu un popas în istorica Tîrgovişte, cetate de scaun, capitală a ării timp de mai mult de trei secole, călătoria lui Vlahu ă străbate acum pitoreasca vale a Ialomi ei, cheile Tătarului, schitul Peştera. Neobosit, dornic necontenit să nu piardă nici o frumuse e, turistul nostru urcă pasionat pe Obîrşia, pînă la Omul şi coboară înfiorat de sălbatice măre ii pe valea Cerbului, spre orăşelele Văii Prahovei: Predeal, Azuga, Buşeni, Sinaia. Dar călătoria încă nu s-a terminat. Fără Moldova şi minuna ii ei mun i (Vrancea, Neam ului, Sucevii) şi fără o coborîre pe plute de la Dorna la Piatra, trecînd prin Toance, n-am fi cunoscut întreaga „Românie pitorească”. Să iubim mun ii. „Din cîte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri mun ii şi codrii aceştia !... Aici, în şipotul izvoarelor şi-n freamătul codrilor a răsunat pentruntîia oară frumoasa noastră doină şi nu e pîrîu, nici plai, de care să nu fie legată o amintire scumpă sufletului nostru, nu e vîrf de munte, în tot cuprinsul acesta, care să nu-şi aibă povestea şi
65

cîntecul lui”. Dintre mun ii ării noastre, Ceahlăul rămîne laitmotivul tuturor scriitorilor moldoveni şi chiar nemoldoveni, ca George Topîrceanu. Ceahlăul şi valea Bistri ei. Dar mai ales Ceahlăul. Despre el scrie Nicu Gane în nuvelele sale. Munte care nu înfioară, nu sperie prin sălbăticie, ci „dezmiardă sim irile omului, dîndu-i icoana unei naturi blînde, în sînul căreia parcă locuieşte totdeauna primăvara”. Dar şi Garabet Ibrăileanu şi Ionel Teodoreanu. Pentru criticul Ibrăileanu nici o fericire nu poate egala o noapte pe Ceahlău. O noapte la înăl imi, sub stele şi brazi, între prieteni: Stere, Sadoveanu, Hogaş, Mironescu. „Altceva nu există ! Ai douăzeci de ani, o pelerină pe umeri, nu crezi în microbi şi eşti pe Ceahlău ... Dar ca să ajungi pe Ceahlău trebuie să ştii cum şi cu cine”. Calistrat Hogaş a intrat într-adevăr în legendă. Pentru el, mun ii Moldovei n-au fost dragoste, ci patimă, întreaga lui via ă a dus-o între orele de clasă — era profesor de latină şi română la Piatra Neam — şi excursiile în mun i. Adăpostit ca sub un cort, cum se spunea, de vasta-i pălărie calabreză, cu o romantică pelerină pe umeri, sorbind apa vie a mun ilor — aşa va rămîne pentru totdeauna în amintirea noastră Calistrat Hogaş. Se scula obişnuit în zori, la cinci diminea a. Iarna umbla fără palton şi scria cu pasiunea cu care trăia şi hoinărea în mun i, înfă işarea sa, chipul, semăna cu al lui Victor Hugo.
66

Deşi îi era dragă „Pisicu a”, calul său de munte, umbla cu voluptate şi străşnicie pe jos. „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine — spunea Hogaş — o călătorie pe picioare străine”. De ce ? Fiindcă „a avea la îndemînă cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, înseamnă a merge şezînd şi a vedea ceea ce i se dă, nu însă şi tot ce ai voi”. Nimeni ca Hogaş n-a descris în literatură noastră măre ia, sublimul mun ilor: urcuşurile pline de neprevăzut şi pitoresc, priveliştea Ceahlăului, a acestui „fantastic castel de aur, zidit de mîna fermecată a vreunui vrăjitor”, bucuriile drume iei, ca o cumpănă între realitate şi vis, noaptea magică, cu piscurile în negură, parcă „hotare înalte dintre pămînt şi cer”. Urmări i copleşitoarea furtună, unică în mun i şi în literatura noastră pînă la Geo Bogza. Această prăbuşire de apocalips, în care totul se frămîntă, se sfarmă, se năruie, „colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregăteau s-o joace pe imensa scenă a văzduhurilor”. Dar natura e mereu învingătoare şi dătătoare de via ă. Furtunii îi urmează linişti adînci şi amurguri vrăjite, lată-l pe C. Hogaş, „amantul nestrămutat al marilor privelişti”, cum singur se numeşte, deasupra norilor, atît de aproape că „deaş fi întins mîna, aş fi prins stelele”. El merge pe mun i ca-ntr-o călătorie în necunoscut. O călătorie care-l soarbe în vasta ei imensitate. Şi Hogaş înfiorat, îşi spune: „Poate că
67

paşii mei îndrăzne i călcau acum pe răscrucile pămîntului şi printr-o halucina ie acustică, îmi părea că-i aud scîr îitul greoi pe osia sa”. Căr ile lui Calistrat Hogaş „Pe drumuri de munte” (1914) şi „în mun ii Neam ului” (1921), îndrăgite de fiecare nouă genera ie, înăl ă literatura noastră turistică pe piscurile literaturii universale. Nu o spunem din patriotică mîndrie, ci din convingerea critică de a avea în Calistrat Hogaş un Dumas sau Heine al mun ilor noştri, al mun ilor lumii... Un roman al muntelui, al omului de la munte, scris în numai zece zile, este „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu (1929), după ce timp îndelungat culesese în mun ii Vrancei şi aiurea cele o sută patruzeci şi cinci de variante ale Miori ei şi după un drum la munte, sus, dincolo de Bistri a şi Dorna, pe culmile Stînişoarei. M. Sadoveanu a iubit ca nimeni altul Ceahlăul, valea Bistri ei, mănăstirile şi mun ii Moldovei. Aici se contopea el cu natura românească şi cu cronicarii. Aici a petrecut el în aleasă tovărăşie sau olimpiană singurătate clipele cele mai dragi ale vie ii sale. Este cunoscută minunata legendă a Ceahlăului, sînt cunoscute şi iubite căr ile sale de pescuit şi vînătoare („În împără ia apelor”, „Povestiri de vînătoare”, „Raiul”), povestirile inspirate de valea Frumoasei din mun ii Sebeşului. Este, credem, mult citată şi adînca semnifica ie a drume iei: „Ai umblat opt ceasuri;
68

ai străbătut douăzeci şi ceva de kilometri; te-ai mul umit, la amiază, cu o gustare frugală; nu te sim eşti flămînd; nu te sim eşti obosit; eşti în starea aceea specială de euforie, pe care nimic nu i-i poate da în celelalte împrejurări ale vie ii”. Se cunoaşte şi întîmplarea povestită cu farmec de Ibrăileanu, despre o călătorie cu plutele pe Bistri a, în care, aparent absent şi absorbit de o partidă de şah, părea că scriitorul nu observă nimic, nu-l emo ionează nimic din frumuse ile fără seamăn ale priveliştilor. — Ce face i, maestre ? îl întreabă surprins un tînăr înso itor. — Şăd, răspunde mofluz Sadoveanu, continuînduşi cu şi mai multă încordare partida de şah. ... Ca apoi, spre mirarea tuturor, să publice într-un număr următor din „Via a Românească” o splendidă descriere a acestei călătorii, cu amănunte şi observa ii cum nimeni din cei foarte aten i numai la drum nu ar fi putut-o face. Muntele şi apa erau în Mihail Sadoveanu ca stînca şi brazii în fiin a muntelui. Lenta legănare pe plute şi cufundata lui absen ă îl făceau şi mai treaz la minunile de frumuse i ale naturii înconjurătoare. Nimic n-a iubit Mihail Sadoveanu mai mult ca mun ii Moldovei, Agapia, Neam u, Poiana Raiului, Rarăul, Ceahlăul, iată numai cîteva din darurile acestui pămînt cîntat de cronicari şi poe i. ara Moldovei este o ară a minunilor. „Priveliştea mun ilor moldoveneşti are un caracter anumit — ne spune Mihail Sadoveanu. Parcă ar fi un decor
69

pentru încîntarea ochilor şi mul ămirea sufletului”. Şi această încîntare şi mul ămire o va exprima scriitorul în opera sa ori de cîte ori va scrie despre frumoasa şi blîndă ară a Moldovei... La începuturile turismului nostru, o pasionată de drume ie, cu nume de pădure tînără, Bucura Dumbravă, a scris pentru to i îndrăgosti ii de munte, indiferent de vîrstă şi anotimpuri, îndemnuri pentru a iubi înăl imile: „Cartea mun ilor” (1920). Modeste, simple, fireşti ca florile de munte, sfaturile ei cuprind întreaga lume a celor care caută liniştea şi mul umirea în natură: pregătirea, plecarea, tovarăşii de drum, cabana, flora alpină, stîncile, duhul mun ilor. Să ne pătrundem de în elepciunile simple ale Bucurei Dumbravă. „Cînd e bine să te duci pe munte ? Totdeauna. Nu e anotimp care ar putea săi închidă drumul spre înăl imi”. Cu cine ? „Bagă de seamă, drume e, şi nu pleca la munte cu orişicine. Nici dacă conduci tu, nici dacă conduce altul”. Pregătiti-vă sufleteşte pentru plecare. „Clipa plecării la munte are o mare însemnătate, pentru că atmosfera ei înrîureşte asupra excursiei întregi, închipu i-vă un concert care ar începe cu un vajnic acord fals”. Visul ar fi să ne hrănim cu parfumul florilor şi al pădurii. Dar fiindcă numai aceasta nu-i posibil, să ne îngrijim de hrană, „căci alta e foamea sus şi alta cea de jos”. Economisi i-vă for ele. Ale voastre şi ale celor cu care drume i i. Nu vorbi i în urcuş, aştepta i totdeauna pe cel mai
70

slab, nu vă încărca i exagerat rucsacurile. Nu pune i întrebări inutile: „Un bun turist, după ce a pornit la drum, nu mai pune întrebări unei călăuze bune despre itinerar”. Iubi i şi pre ui i ceasul focului la munte: „Am un tînăr tovarăş de drum care nu aprinde un foc fără să-i spuie cîteva cuvinte prietenoase, rugîndu-l să ardă frumos”. Ciobanul e primitor şi nu se simte niciodată singur. „Nu sînt singur, sînt cu oile şi cu mun ii”, îndrăgi i florile, dar „să nu rupi nici o floare, dacă nu eşti hotărît s-o duci pînă acasă şi s-o îngrijeşti, aşezînd-o într-un vas cu apă”. Unii drume i iubesc piscurile, crestele de munte. Al ii stîncile. „Stînca ne umple cu o bucurie puternică şi liniştită... în om se deşteaptă un fel de voluptate a urcării, bucuria de a birui greutatea trupului său, de a-l ridica aproape de cer”. Muntele este bucuria de a trăi. Dacă i-am semăna, am fi totdeauna cinsti i şi dîrji. Dragostea pentru munte înseamnă contopirea cu el. Adevăratul turist trebuie să aibă mun ii în suflet „cu toate florile şi pădurile, cu apele şi vînturile, cu zilele şi nop ile, cu soarele, luna şi stelele !” Inginerul de drumuri Nestor Urechia a fost un admirator fanatic al Bucegilor. Pentru el Bucegii însemnau paradisul. „Cea mai curată desfătare a mea — mărturisea el — este să mă aşez în fa a Bucegilor şi să-i privesc. Ei m-au îmbiat la vise senine şi au tras departe de buzele mele cupa de amărăciune ce semenii mei îşi
71

dăruiesc unii altora. Acela care-i priveşte nepăsător nu vede decît o îngrămădire ciclopică de stînci. Pentru mine, însă, fiecare din aceşti mun i este o fiin ă deosebită”. În marea sa dragoste pentru Bucegi, la fel ca pictorul Gosse care toată via a lui a pictat Alpii, Nestor Urechia străbate în toate anotimpurile şi pe toate drumurile Bucegii. Le pătrunde tainele, la descoperă orele culorilor, îi schi ează topografic şi le culege legendele. Cine nu a auzit de „Zînele din valea Cerbului”, scrisă la Poiana din Anini pe valea Cerbului, dedicată fiicei sale Aimee şi considerată chiar de autor cartea sa cea mai dragă. Sînt poveşti minunate din împără ia muntelui, poveşti spuse în nop ile de sfat ale zînelor mun ilor: Zîna Zînelor, Zîna Gîzelor, Zîna Păsărilor, Zîna Vînturilor, Zîna Stelelor, Zîna Ninsorilor. Seară de seară ele îşi deapănă basmele de-a lungul văii Cerbului şi noi le auzim şi acum ca-n anii copilăriei, căci omul rămîne totdeauna în suflet cu bunătatea şi dorul anilor dintîi. Convins, ca şi Bucura Dumbravă, că tineretul trebuie să îndrăgească şi să cunoască mun ii, el îl îndeamnă la drume ie, scriind „Umbletul pe jos” (1916), ca apoi, în acelaşi an, să mai dea două lucrări animate de aceeaşi arzătoare dragoste de munte: „Dragi să ne fie mun ii" şi „Robinsonii Bucegilor”, ultima premiată de Academia Română. O antologie delicată, convingătoare, rămîne
72

„Fermecătoarea natură” (1924), iar ultima sa carte poartă titlul atotcuprinzător „În împără ia mun ilor” (1928). Încă cu doi ani înainte, Urechia dăruise mun ilor săi cei mai dragi, pe care îi urcase timp de treizeci de ani, la început cu Gepeleanu, un înaintaş al turismului nostru, apoi cu prieteni devota i, cartea cu titlul unei chemări, unei ispite, „Vraja Bucegilor” (1926). Acesta a fost Nestor Urechia. Sigur, nu un mare scriitor, cu talentul celor care l-au precedat sau îl vor urma în literatura mun ilor. Dar fără îndoială cel mai pătimaş şi hoinar dintre ei. Scriitorul Geo Bogza a fost mai întîi un neastîmpărat şi neobosit reporter. El a parcurs şi cunoscut întreaga noastră ară, ca odinioară Alexandru Vlahu ă. Sinteza acestor călătorii pe întreg pămîntul patriei noastre este desigur eseul „Tablou geografic” (1953) şi poemele în vers alb închinate locurilor şi oamenilor de la noi. Iubeşte Geo Bogza mun ii ? Care mun i şi pentru ce anume ? Citind cartea „ ări de piatră, de foc şi de pămînt” (1939), desprindem mîhnita, marea lui dragoste pentru Apuseni. Pentru stîncile şi oamenii de cremene ai „cetă ii de piatră”. Pentru Horia şi Avram Iancu, pentru tot ce-a fost suferin ă şi sînge în istoria mo ilor din mun ii de aur ai Apusenilor. Mo ii se aseamănă mun ilor. Sînt încrunta i şi dîrji ca ei. Dar aşa cum crestele mun ilor au înfruntat furtuna, tot aşa au biruit urgia timpurilor oamenii, mo ii. Horia rămîne simbolul, „omul de
73

piatră în care s-a concentrat tăria mun ilor aspri şi stîncoşi”. Dacă în „ ara de piatră” mun ii nu apar unitar, ei fiind aici cadru, sens istoric, peisaj, în schimb în „Cartea Oltului” (1945) mun ii sînt aproape tot timpul dominatori şi stăpîni. Acest poem în proză al marelui nostru fluviu, care-şi poartă zvelt şi darnic apele pe 700 de km de pămînt pitoresc, a fost scris în urma unei tinereşti excursii pe bicicletă, în anul 1939. Şapte sînt treptele existen ei Oltului: treapta minerală — izvorîrea din Hăşmaşul Mare, treapta vegetală — Oltul se îndreaptă spre miazăzi, treapta multiplei fecundită i — întoarcerea spre miazănoapte, treapta spirituală — Oltul străbate Ardealul, treapta marii istorii — străpungerea Carpa ilor, treapta deplinei biruin e — Oltul traversează întinsa cîmpie, şi treapta reîntoarcerii în Cosmos — vărsarea în Dunăre. Este aproape imposibil să alegi citate din cartea lui Geo Bogza. Ar trebui să o retranscrii pe jumătate. Nu se poate concepe astăzi o antologie a muntelui fără Geo Bogza. Povestea Oltului nu este un basm. Via a lui este încercare grea şi luptă. „Pe cînd Mureşul străbate liniştit Ardealul, curgînd tot timpul spre apus, Oltul se frămîntă şi mereu se întoarce din drum, chinuit de aspra cale pe care şi-a ales-o şi de propria-i conştiin ă”. Muntele Hăşmaşul Mare din care izvorăşte Oltul e un „poem simfonic al pămîntului”. Cîndva,
74

o mare furtună i-a născut înăl imile. În vecinătatea lui, „transatlantic greoi” plutind în neguri sau pe valuri albastre, Ceahlăul şi, bizar, lacul Ghilcoş, imaginea răsturnată, „un munte lichid cu vîrful în jos”. „De aici din Hăşmaş, de sub un brad singuratic, din acest loc plin de poezie şi mister” vine pe lume Oltul. Furtună pe Hăşmaş. For a imensă care zvîrle în prăpăstii, într-o singură zi de mînie, cincizeci de mii de brazi. Norii, ploaia, stîncile şi mun ii. O cumplită fremătare, halucinantă: „mii de torente, năprasnic dezlăn uite... o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, muşcîndu-le cu furie. Apoi deodată, de la o zare la alta, totul devine albastru şi pur”. Mun ii lui Geo Bogza sînt fiin e omeneşti. Şi Oltul de asemenea... Hăşmaşul respiră cu plămînii lui de piatră. Oltul păşeşte calm în cîmpia liniştită a Ciucului, neliniştit şi dîrz în mun ii vulcanici. Aici îşi adună el întîia oară viori şi flaute ca să cînte Universului bucuria sa uriaşă. Oltul devine prietenul oamenilor. Trăieşte întîmplări nenumărate în ara Bîrsei. Strînge legendele mun ilor Perşani. În nop ile senine, în nop ile simfonice ale Carpa ilor, „mun ii devin cum nu se poate mai solemni, regăsindu-şi gravitatea din fiecare noapte şi cele mai profunde sensuri ale existen ei”. Oltul trece în elept pe lîngă cetă i şi oraşe. Meditează asupra spa iului, muncii, vie ii. Pune în fa ă oamenii de la munte cu cei de la cîmpie. Şi
75

într-un tîrziu, plin de amintiri, bucuros de uriaşa lui întîlnire cu oamenii, ostenit de zbuciumul său creator, Oltul întîlneşte Dunărea şi se pierde în apele ei adînci, sub stelele lumii, din nou în Cosmos... Alexandru Vlahu ă, pasionat şi igenios, ne-a dat întîia „Românie pitorească”, iar Mihail Sadoveanu cu „Baltagul” — romanul oamenilor de la munte. „Cartea Oltului” este poemul apelor, al fluviului care parcurge spa ii şi timp. Iar „Accidentul” lui Mihail Sebastian, cel dintîi roman al schiului şi mun ilor (1941). Întrebarea la care cititorul trebuie să răspundă este dacă schiul, acest sport al lunecării, al visului şi muntelui, acest frate bun al nostru, neîn eles şi adesea neiubit, poate salva un om, un om blazat, dezamăgit de via ă şi dragoste ? Dar nu numai în acest optimist răspuns stă valoarea căr ii, ci în poezia, în frumuse ea cu totul neobişnuită a metaforelor şi în plastica peisajului. Aventura, neobişnuita întîmplare care-l face pe Paul, eroul romanului, să ajungă în mun i şi să îndrăgească schiul, începe pe străzile Capitalei, dar urcă repede în înăl imi, spre creste. Din chiar primele clipe totul este cum n-a mai fost vreodată: aceste două lope i mari, negre, cu catarame şi legături metalice care devin aripi de zbor, trenul tinere ii, al vacan ei, pornind în noapte şi în cîntec, costumele multicolore, cu ochelari în loc de mască, parcă anume pentru un carnaval al iernii, al zăpezii.
76

Drumul pînă la Poiana Braşovului e un preludiu al minunilor care aveau să vină. Iar întîiele lec ii — o luptă crîncenă cu gravitatea şi voluptatea mişcării, încă vag trăită. „E frumos ?” întreabă Nora, partenera de schi a lui Paul, aceea care îl convinsese să vină aici, în mun i. „E prea frumos. Pu in prea frumos. Parcă a fost făcut întradins, pregătit dinainte; brazii sînt prea mul i, zăpada prea mare... Şi tăcerea asta colosală...” Zile senine, cu soare marin, zile de cea ă şi viscol, zile şi nop i unice, de feerie şi basm. Culoare şi muzică. „Lan uri de mun i creşteau şi se prăbuşeau într-o lumină magică... întreg muntele era o cutie de rezonan ă, ca o vioară... Bucegii păreau nişte mun i de cretă, sculpta i minu ios, cu vîrfurile delicate şi exacte. ara Bîrsei se desfăşura ca o machetă în relief. Zăpada părea că-şi schimba în soare densitatea...” Uneori în noapte totul era albastru: brazii, zăpada, stîncile. Doar mun ii păreau fosforescen i cu vîrfurile lor strălucitor albe. Cabana, schiorii, pantele, toate erau cuprinse de o fremătare tînără, de o exaltare care nu ştiai de unde vine, dar care te cuprindea ame itor. Cu to ii se înapoiau la cabană „osteni i de prea mult soare, îmbăta i de nesfîrşita legănare pe schiuri”. Mai ales soarele îi copleşea. Şedeau pe zăpadă, în şezlonguri de schi sau pe treptele cabanei. Paul „îşi auzea tîmplele zvîcnind şi urechile îi erau asurzite de un tumult confuz de ghioc. Uita unde se află şi de cînd. I se părea că
77

este în această toropeală luminoasă de totdeauna şi pentru totdeauna. Nu avea amintiri, nu avea gînduri. Nici o imagine nu trecea prin ochii lui închişi, nici propria lui imagine”. Un concurs de schi tulbură liniştea muntelui, dar îi dă o nouă înfă işare. Muntele vibrează acum de strigăte, de lunecări pe schi, de cîntece. Schiorii ? „Stele negre, căzătoare, pe un cer de zăpadă”. Abia în noapte, totul revine la tăcere şi calm. Noaptea stelelor înalte, a zărilor albastre şi a mun ilor fosforescen i... Mun i, zăpezi, schi... Şi căderea. Zborul. Şocul. E o singură secundă. Dacă ar fi două, poate am muri. E ame itor. .. „Nimic în lume, nici vinul, nici muzica, nici iubirea... nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atîta lumină”... La această în elegere fericită a muntelui nu ajungi uşor. Dar totul nu e să ajungi la ea, ci ajuns la ea s-o po i păstra mereu, întreaga via ă !... Dintre scriitorii contemporani, unul dintre cei tineri, sufleteşte şi ca vîrstă, este şi Eugen Barbu. Şi nu e greu de explicat de ce. Fiindcă iubeşte cu anii adolescen ei natura, mişcarea, tinere ea. În reportajele sale, plastice, onomatopeice, pulsînd de vitalitate, „Pe-un picior de plai” (1957), străbat cîmpiile, mun ii, marea, zările. ara noastră întreagă, bogată şi plină de frumuse i, se întîlneşte în paginile acestui neastîmpărat hoinar. Capitolul care nouă ne rămîne cel mai drag
78

este desigur acela al mun ilor, „Mun ii linişti i”, cum l-a intitulat autorul. Aici, în cîteva pagini îndrăzne e şi împlinite, Eugen Barbu priveşte adînc, meditativ, mun ii şi pare să-l continue în reflec ii pe Geo Bogza. Această mărturisire a lui Eugen Barbu îl aduce entuziasmat în familia celor care iubesc muntele, într-adevăr, E. Barbu este prietenul bun, confidentul lui Puc, spiritul ghiduş, neastîmpărat, al iernii sportive. Şi de asemenea, omul care lunecă cu viteză ame itoare pe schiuri „plăcere a zborului, a desprinderilor de pămînt, salt în abisuri”. E. Barbu iubeşte iarna, aşa cum pare să iubească toate anotimpurile. Aşa cum iubeşte muntele, marea, pădurea. Dar iarna parcă îndeosebi. Iarna, muntele, zăpezile, schiul... — Sînt muntele ! — Sînt omul care iubeşte muntele ! — Sînt muntele, prietenul omului care iubeşte muntele! — Sînt omul îndrăzne , sînt alpinistul ! — Fii bine venit la mine, te salut, schiorule ! — Am lăsat uneltele să se odihnească, pentru că a luat sfîrşit o săptămînă şi iată-mă aici. — Te cunosc. Vara şi iarna îmi alungi singurătatea şi păsările, dar îmi place să- i aud glasul şi rîsul. — Î i place bucuria ca şi mie. Bucuria e creatoare. Unde i-e fa a ? — Acum mi-au crescut plete de zăpadă şi mă acopăr cu fulare de cea ă ...
79

— Te-aud de departe. Vara ai un păr electric de fulgere, dar acum îmi pari orb şi mînios. — Nu sînt nici orb, nici mînios. Vorbesc. Gura mea e Ecoul. Tunetul furtunilor e departe, vino ! Şi acest dialog între munte şi om, parcă dia!ogul vîntului cu marea din Debussy, continuă tainic şi înfiorat. — Vino, omule, te iubesc pentru îndrăzneala ta ! — Te iubesc pentru frumuse ea ta rece, pentru cele negrăite... — Te iubesc, omule, pentru truda ta pe care o privesc de-aici! — Te iubesc pentru liniştea şi seme ia ta. — Sînt prima imagine a lumii. De cînd sfera noastră de lut cînta singură în Univers, aşteptînd Via a, privesc lumea ! — Te iubesc pentru în elepciunea ta ! — Tu urci potecile mele, pentru că vrei să aud iubirea şi dorin a de a descoperi cît mai aproape de cer! — De aceea am colindat oceanele, de aceea am străbătut pădurile înverşunate în taina lor, de aceea am coborît în fundul pămîntului ! — Te iubesc, omule, pentru neliniştea ta ! Te iubesc, omule, pentru că trăieşti! Te iubesc, omule, pentru că doreşti totdeauna mai mult... Muntele nu este o parte din Univers, ci un Univers el însuşi. Frumuse i simfonice şi plastice. Măre ii de titani. Privelişti parcă din alte planete. Natura dezlăn uită, cosmic, în dezagregări creatoare de atomi. Şi luptă cu omul pentru a-l
80

face mai îndrăzne , mai în elept, mai bun, mai stăpîn pe sine şi pe tot ce-l înconjură. Aşa desprindem muntele din scrisul lui Eugen Barbu. Iarna, muntele „îşi privea rochia de mireasă aşternută pe umerii a şapte mun i; şi cum îi sclipea beteala pe drumurile de diamant pe care călca...” Stîncile, vara, da, stîncile păreau „imense doamne de grafit, îmbrăcate în mala-covuri cenuşii de fum, plutind cu gra ie deasupra planetei”. În munte, la balurile aeriene, stranii cîteodată, cîntă „muzica infernală a vîntului” şi „violoncelele coniferelor”. Cînd e frig, „pe geamurile mici ale cabanei păunii gerului de diminea ă îşi desfac cozile mirifice”. Muntele e culoare, mereu altă culoare: „Nu ştiu cîte nuan e are galbenul, dar mun ii au trecut de la culoarea şopîrlei la aceea a viorelei, apoi umerii lor de piatră au devenit suri şi a căzut apoi pe ei o pecingine, o rugină rece, bătînd în cafeniu; aveau atunci, numai cîteva clipe, ceva urît pe ei, o boală stinsă şi cred că era numai veninul lunii, blestemul ei neputincios”. „De la contemplarea păsărilor, omul a prins gustul zborului”. Nu este vorba numai de avia ie, ci şi de schi, „schiul, sport modern, exerci iu al gra iei şi curajului”. Cine l-a făcut măcar o singură dată, ştie că „plutirea în infinit poarta în sine delicii de neînlocuit”. Furtună. Munte. „Pădurea e o catedrală în care bubuie orga vîntului. Zăpada are flăcări argintii... La creastă aleargă un piton de ger care
81

ne plesneşte cu coada. În pădure este o primejdie sonoră, ame itoare. Trunchiurile imense au rezonan e atonale... Undeva, echilibrul naturii a fost sfărîmat, poate plătim adînca plăcere de a fi surprins mun ii în clipa lor unică de încîntare de sine...” Amurg. A trecut furtuna. „Ziua îşi flutură zdren ele în catargele brazilor. Deasupra Caraimanului s-a ivit o turmă de caşalo i negri cu pîntecele însîngerate în col ii ascu i i ai Morarului. Departe, pe alt munte, se aprind luminile în ferestre chemătoare”. Şi oamenii. Nu, nu e nici o îndoială. „Muntele îşi merită oamenii pe care-i are”. Aceşti oameni nu se simt niciodată slabi, singuri sau trişti. „Au dreptate: nu sînt singuri, îşi au muntele”. Dar noi ? Sîntem noi oameni ai muntelui, chiar dacă nu sîntem de la munte ? Ce-am învă at noi pînă acum în via ă din înalta lec ie de poezie şi faptă a muntelui ?... În literatura muntelui, astăzi, doi scriitori şi un tînăr turist pasionat îşi caută drum spre înăl imi. Cel dintîi, apreciat şi pentru lucrările sale istorice, este Dumitru Almaş. Romanul său, în parte depăşit în concep ie, se numeşte „Meşterul Manole” şi el strînge pagini minunate despre dragoste şi dragostea mun ilor. „Drume ia cere răbdare, convingere, hotărîre, pasiune”, pare să vorbească cu gîndurile noastre D. Almaş. Mun ii noştri nu sînt înal i ca
82

al i mun i ai lumii. Dar sînt ai noştri şi sînt buni şi calmi. „Carpa ii sînt inima ării noastre. Ca să ne iubim ara, trebuie să-i cunoaştem inima”. „Muntele ne dă frumuse e, libertate şi lumină. Şi cînd va fi să murim, să murim şi să înflorim din nou — îşi doreşte romancierul — în smirdarii mun ilor, să fim rouă pe cer... să mă prefac în duh al izvoarelor”. Al doilea scriitor este Alexandru Balaci, om de cultură şi îndrăzne alpinist. În compania alpiniştilor noştri, el a făcut între alte curajoase ascensiuni Acele Morarului, ascensiune de gradul IV, ceea ce pentru un om de studiu şi bibliotecă este suficient de mult pentru a în elege muntele altfel decît din căr i şi din fotografii. Pentru pasionatul de drume ie Alex. Balaci muntele este „acea parte a planetei noastre care se învecinează cel mai mult cu cerul”, o severă şcoală a dîrzeniei şi a prieteniei, bucuria de a te scălda în lumină şi a asculta „apele care cad, marile freamăte ale pădurilor de brad în acorduri de orgă”. Profesorul şi alpinistul Balaci consideră lupta aspră şi îndrăznea ă pe verticala pere ilor un lucru hotărîtor în existen a noastră. Această luptă ne verifică, ne formează, ne păstrează ageri şi neînfrica i. Alpinistul nu este un nebun sau un sinucigaş: „Alpinistul nu merge nebuneşte în mun i pentru a se sinucide, ci, dimpotrivă, pentru a se bucura în mijlocul luminii, al celor mai radiante culori, al spa iului nesfîrşit”...
83

Nimic poate nu verifică mai bine o prietenie ca o coardă alpină. „Muntele este într-adevăr o piatră de încercare severă a prieteniei, a lealită ii şi a curajului”. Desigur de aceea trăirile în munte sînt atît de intense şi de neuitat: „Poate că nici o altă pagină a vie ii noastre nu va fi răsfoită mai des şi mai recitită decît aceea a unei ascensiuni, a cărei trăire ne-a umplut sufletul de o înaltă şi bărbătească mîndrie”. Prefa a lui Alex. Balaci la cartea despre Bucegi a lui Emilian Cristea şi N. Dimitriu este un elogiu clasic al muntelui şi-al cuceritorilor lui. Dar de la Alex. Balaci, pasionatul, cel care a escaladat Acele Morarului, aşteptăm nu numai prefe e la căr ile altora despre munte, ci chiar o carte a muntelui, avîntată, profundă. În sfîrşit, tînărul cunoscător şi pasionat al mun ilor, al Bucegilor, este Andrei Pandrea, autorul căr ii „Hoinar prin Bucegi” (1957). El îşi începe cartea cu un citat din Heine, călător în mun ii Harz, face paşi sfioşi în „mîndra cetate a Bucegilor”, urcă pe poteci cunoscute şi mai pu in cunoscute, înnoptează la cabane, străbate hornuri şi creste. Vîrful Omul este „voievodul de stîncă al mun ilor”, schitul Ialomi a o amintire din secole (1509), turiştii, „pelerinii mun ilor”. O simfonie în patru păr i dedică autorul anotimpurilor la munte: primăvara — murmurul pîraielor, vara — cîntecul pajiştei, toamna —
84

tălăngi de oi răsună în vale, iarna — dezlăn uirea stihiilor. Acest entuziast reportaj al Bucegilor se încheie cu o pasionată declara ie de dragoste pentru munte: „Iubesc codrul veşnic verde al bradului, iubesc culmile neînfricate cu crestele dure, iubesc apele care murmură curgînd la vale, iubesc umila floare care de mii de ani răsare pe plai; iubesc veveri ele zglobii şi vulturii falnici; iubesc oamenii în elep i ai naturii!” To i oamenii buni, sensibili, generoşi iubesc muntele. Vă aminti i spaima lui Shakespeare în fa a celor care nu iubesc muzica: „Păzi i-vă de cei ce nu iubesc muzica; ei sînt meschini, ipocri i, şarlatani”. Alături de cei care în eleg şi iubesc muntele sînt scriitorii. Adesea prin ei, şi noi, ceilal i oameni, păşim mai aproape de înăl imi şi azur. Muntele este o poartă spre bucurie şi în elegere. Să batem cu încredere şi îndrăzneală în ea. Dincolo, ne aşteaptă tinere ea vie ii !... Poezia românească Cîndva, la început de veac, în 1913, poetul Tonegaru a strîns într-un volum toate poemele mării (Poezia mării). Iar mai tîrziu, Ion Pillat, care publicase cu Perpessicius o antologie a poe ilor tineri (1928), îndrăgostit de un anotimp al poeziei, ne dăruie „Antologia toamnei”. Dar nimeni nu a dăruit muntelui şi celor
85

care-l iubesc o antologie a mun ilor. S-a crezut poate că muntele a ispitit mai pu in, ceea ce în parte e adevărat, poate s-a socotit că poeziile închinate muntelui nu sînt de valoarea celorlalte, cu alte teme şi alte anotimpuri. Poate ... Adevărul ? Muntele, prin via a lui de milioane de ani, prin pitorescul şi filozofia lui, prin zbuciumul său cosmic şi prin plastica lui inedită a inspirat poe ii cei mai mari, poe ii lumii şi ai noştri. Primii poe i ai mun ilor, la noi şi pretutindeni, au fost păstorii. Poezia păstorească a tuturor popoarelor cîntă muntele. Sînt poezii de dragoste şi de dor, dar şi de triste e şi jale. Ca şi cîntecul, poezia populară doineşte din frunză şi bucium. Ea laudă cerul şi brazii, stîncile şi apele. În munte, în natură, omul trăieşte în vecinătatea norilor şi a furtunii, se simte dîrz, cinstit, neînfricat. „Miori a” este simbolul poeziei noastre populare. Dar şi al poeziei de munte. Ea a fost găsită şi culeasă întîia dată de Alecu Russo, în mun ii Vrancei, şi-apoi publicată de Vasile Alecsandri şi cultivată de litera i. „Miori a” nu este numai o poezie populară, cu o întîmplare în mun i, între ciobani. Ea este concep ia de adevăr şi de frumos a poporului nostru, chiar dincolo de via ă. „ ... să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mîndra crăiasă,
86

A lumei mireasă; Ca la nunta mea Au căzut o stea; Soarele şi luna Mi-au inut cununa; Brazi şi păltinaşi l-am avut nuntaşi; Preo i, mun ii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii!” (Miori a) Muntele, Carpa ii sînt prezen i în poezia românească chiar de la începuturile ei. Nu numai în poezia populară, ci şi în cea cultă. Asculta i această strofă din „Primăvara amorului” a lui Iancu Văcărescu: „La Carpa i mi-am adus jalea Lor am vrut s-o hărăzesc; Răsunetu, frunza, valea, Apele mi-o înmul esc.” În crea ia lui Vasile Alecsandri muntele apare deseori ca temă independentă, deşi poetul pastelurilor cîntă mai ales luminoasa luncă de la Mirceşti. Şi, totuşi, lui V. Alecsandri i se datorează publicarea „Miori ei”, o legendă din mun ii Apenini „Muntele de foc”, pastelul „Bradul” şi două poezii cu titluri promi ătoare, „Iarna la Sinaia” şi „Balada Peleşului”, dar fără atmosferă de munte. Dintre poeziile amintite, doar „Bradul” are prospe imi alpine. În ciuda tuturor capriciilor
87

naturii, a apelor, a viforului, a gerului şi fără să-i pese de corbii negri şi prădalnici, bradul îşi păstrează eterna sa tinere e: „În zadar îmi pui povara de zăpadă şi de ghea a. Fie iarna, fie vara, eu păstrez a mea verdea a!" Adevărul este că V. Alecsandri n-a fost un poet al înăl imilor, un pasionat de drume ie. Poetul a călătorit mult şi în toată Europa. În ară iubea Siretul şi Ceahlăul, dar nu pe culmi. Pe atunci mun ii noştri încă nu începuseră să fie străbătu i. Pentru aceasta va trebui să aşteptăm pe Al. Russo, pe Vlahu ă, pe Hogaş, pe Sadoveanu. Fără deosebită valoare poetică, dar de meritorie valoare istorică, este ciclul de poezii scris de C. Aricescu în 1872, reamintind, parcă prin titlu, poezia lui V. Alecsandri „O preumblare prin mun i”. Avîntat, romantic, declamator, poetul Aricescu începe cu o invocare pe muntele Păpuşa: „Primi i o salutare fraterna, o, Carpa i! Şi voi, o, umbre sacre a marilor bărba i. Ce-n asta citadelă sublima de granit Chivotul libertă ii de barbari l-a i ferit !” Urmează un elogiu al naturii încîntătoare şi al mun ilor puternici — aşa cum vor fi în viitor na iunile cînd se vor împotrivi tiraniei. Lăsa i acum pe filozofi şi învă a i, închide i orice carte a oricărui autor. Lăsa i oamenii răi şi grijile mărunte.
88

„Veni i, veni i la munte să vă regenera i în fa a ăstui templu, devin buni cei strica i şi orbii văd lumina şi liberi sînt cei sclavi, şi sănătoşi bolnavii şi tari se fac cei slabi.” Realistă în descrierea muntelui şi priveliştilor din jur este poezia „Penteleul”, cu forma sa de vultur, cum spune poetul, pe care amurgul îl îneacă într-o mare de foc. Despăr irea de locurile acestea atît de darnice în bucurii şi frumuse i este plină de regrete şi melancolii, „Adio, locuri scumpe. Cu lacrimi eu vă las. Căci pentru mine fură i iubitul meu Rămas.” Cine altul dacă nu George Coşbuca a scris în secolul trecut cele mai izbutite poezii, pasteluri despre munte ? „O noapte pe Caraiman”, pastel din volumul „Fire de tort”, şi legenda „Muntele Rătezat” sînt cu adevărat poezii ale mun ilor noştri. Ve i asculta totdeauna cu emo ie, într-o înserare în Bucegi, versurile lui Coşbuc. „E seară pe culme, şi nu-i; Se-ntunecă-ncet Caraimanul Cum nu-l mai văzui. Stau neguri pe Jepi, pe Furnica, Şi neguri pe Vîrful-cu-Dor; Se lasă din umedul nor Tăcerea, Şi noaptea, şi frica pe culmile lor.” (O noapte pe Caraiman) „Fugi i cu turma repede spre văi”, se
89

apropie furtuna (Pe munte). Pe culmi aleargă „duhul răzbunării”. Este într-adevăr o revărsare de ape şi fulgere, ca în furtuna lui Hogaş sau Bogza. Dar nu-i singura furtună. „Pe plaiul muntelui” un mo mergea călare, cînd deodată îi iese în cale bătrînul ho Stoian, dornic de argin i, de banii pu ini ai mo ului. Mo ul se plînge de griji, de dări, de stăpîni. Dar ho ul nici nu vrea s-audă. Şi-n timp ce ho ul numără banii, ghioaga mo ului face dreptate: „Un mort rămase-n urmă şi-un mo trecea călare”. Tot Coşbuc ne povesteşte legenda cu mun i şi stînci a Retezatului. ,,Fier de plug luînd în mînă, Azvîrli spre turn cu el, Şi-a izbit aşa păgîna Zidul cel de-o săptămînă, Retezîndu-l aşa fel, Ca şi culme, şi cetate, Cu flăcău şi fatâ-n zbor, Toate fost-au spulberate Şi prin văi întunecate S-a năl at mormanul lor.” (Muntele Rătezat) Clipe senine, jucăuşe îi inspiră poetului priveliştile de „Pe Tîmpa”. Şi imagini proaspete, luminoase, călătoria de-a lungul Văii Prahova, de la izvoare pînă la vărsarea ei în apele Teleajenului. „Prahova” este o fata frumoasă, zveltă, care sare peste stînci, se strecoară printre brazi, îşi pune flori în păr. Jucăuşă cînd trece prin Azuga,
90

mînioasă la cotituri, înfiorată de privirea Caraimanului. Pe un deal — Cîmpina, şi-apoi Doftana. Şi mai departe, ultim popas, Teleajenul. Un dar nepre uit face poetul braşovean Şt. O. Iosif mun ilor, scriind „Icoane din Carpa i”. Ciclul de poezii începe cu o izbucnire romantică, ca în poezia lui Heine. „Griji amărîte, zbuciumări deşarte vă las de-acum ! Mă cheamă-n zare mun ii, mun ii mei ! Ce dor, ce dor adînc m i-era de ei ! Ce dor i-a fost poetului De freamătul brădetului, De murmurul izvorului, De fluierul păstorului, De glasul păsărelelor Şi de vecinul stelelor, De vîrful Caraimanului, Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului !” Călătoria mult dorită începe cu Caraimanul „înnegurat”, moşneag în veci cu fruntea sus, şi continuă cu Vîrful cu Dor, care deşteaptă şi poetului dorurile sale „departe peste mun i şi văi”, unde ar vrea să coboare din înalt ca un vultur. Undeva în văi un sat de munte. Coboară soarele şi oile vegheate de cîini şi măgari. Şi în urma lor ciobanul cu căciula într-o parte. Ai spune, pictură de Grigorescu. „Se tînguiesc Tălăngi pe cai, Şi neguri cresc
91

Din negre văi, Plutind pe mun i.... La Făgădău, La Vadul-Râu, Sus, la răscruci, Vin trei haiduci Pe cai mărun i...” (Doina) Este una din cele mai frumoase şi iubite poezii a lui Iosif. În galopul cailor, în umbrele înserării, în cîntul tălăngilor „Haiducii mei Doinesc to i trei; Şi clocotesc, Şi hohotesc Păduri adînci...” Şi ciclul continuă. Un ciobănaş meşter la joc, o fată visătoare „cu fruntea-n mîna albă”, un ceas de noapte În care „scapără stelele”. O medita ie poetică, ca o poezie de Victor Hugo, „La gura peşterii”, încheie ciclul „Icoane din Carpa i”. La scînteia unui foc, un bătrîn pustnic povesteşte. Şi glasul lui se pierde de ani şi amintiri. Departe, ca-n zilele dintîi ale lumii „orga surdă a pădurii cu mii de şoapte, taine de izvoare”, peste mun i mîndru şi solitar Caraimanul şi, peste toate, peste întreaga lume, ca un „potir de argint”, eterna lună ! Asemenea lui Iosif, şi Panait Cerna coboară „În peşteră”. Din lacrimi şi din suferin ă omul şi-a făcut armură pentru vremuri grele. Din picurul
92

lacrimilor, de pe tavanele triste ilor au crescut stalactite. „Dar după ani de picurare S-au închegat coloane pline: Eterna bol ii lăcrămare În loc s-o surpe, — o sus ine.” Mult mai senină este poezia închinată „Vîrfului cu Dor”, a cărui frumuse e e cu atît mai deplină, cu cît adesea este zăvorîtă de ce uri. Şi totuşi „ce viu sclipesc sub cer Bucegii”. Octavian Goga n-a fost numai poetul Oltului şi-al libertă ii pămîntului său natal. El a iubit mun ii, mun ii care îi despăr eau pe fra i, dar care îi uneau sufleteşte de totdeauna, pentru totdeauna. „Trup sfînt din trupul ce se frînge, Voi, mun i de brad şi de stejar, Străjeri ai ării care plînge, Plin de poveşti şi plini de sînge, V-au surghiunit peste hotar.” (Mun ii) Cum am pute să nu iubim mun ii, să nu ne fie dragi. Aici pe culme, sus pe culme, „aninînduse de brazi se aude Doina, cîntare, meşteră cîntare”, aici, în vecinătatea „cetă ilor de stele”, poetul îşi poartă dorul şi gîndurile toate, aici s-au născut păduri şi lacuri. Aici sînt toate poveştile noastre: „Voi, mun ilor mîndri, moşnegi cununa i Cu stelele bol ii albastre, În leagănul vostru de codri şi stînci
93

Dorm toate poveştile noastre.” (În mun i) Privind Ceahlău şi privind în timp, poetul are certitudinea viitorului. Ne va fi ara-ntreagă şi poate doar bătrînii vor mai povesti pe unde-a fost, de mult, hotarul. ,,Va fi-ntr-o zi de primăvara Cu molcom zvon în zări albastre Cînd poate nimeni n-a mai plînge Fărâmi area ării noastre." (Ceahlăul) Cronologic şi major artistic, în literatura contemporană datorăm întîietate poetului Demostene Botez. În ciclul său de poezii „Mun ii”, scris la Iaşi în 1918, el are la început nostalgia mun ilor care îi despart pe fra i. „Şi în serile tîrzii de vara Umbra lor ne mîngîie pe frunte, Şi sim im cum fiecare munte Trece grani a în ară.” Urmează o trecere în revistă a mun ilor şi a gîndurilor legate de ei: Negoiul, Urlătoarea, Ceahlăul. Melancolii, îngrijorări. Dar şi speran a că într-o zi, apropiată, mun ii nu vor mai însemna grani e. „Cu cît ne depărtăm de ei mai tare, Aşa cum sînt de veci, pietroşi şi goi, Pornesc şi dînşii parcă după noi, Mu ind încoace depărtata zare.” Tot un ieşan, însă adoptiv, Gh. Topîrceanu, ne-a lăsat între atîtea balade vesele şi triste şi o
94

minunată baladă a mun ilor. ,,Mioare şi tălăngi. Baciul Toma cu măgarii. Vîntul trece printre brazi „ca un foşnet lung de apă”. Pleacă turmele de la stîne şi în toamnă rămîn în urmă „mun ii singuri şi bătrîni”, încep ploile şi ce urile. Dormitînd pe-o buturugă apare MumaPădurii. A început să ningă. Şi deodată: ,,În senină zi de iarna, Vezi departe mun ii mari Cum îşi zugrăvesc în soare Piscuri vinete spre cer, Povîrnişuri sclipitoare, Brazi împodobi i de ger, Atîrnînd ca nişte salbe Pe grumajii lor de stînci, Peste plaiurile albe Şi prăpăstiile-adînci.” (Balada mun ilor) Ciudat, muntele, spre deosebire de mare, nu este prezent în poezia lui Eminescu sau Arghezi. În schimb, el este foarte prezent şi plin de semnifica ii filozofice în poezia lui Lucian Blaga. Aproape în toate volumele sale de poezii, poetul care s-a născut în Lancrăm şi a copilărit nu în mun i, dar nu departe de mun ii Sebeşului şi care mai apoi şi-a petrecut anii de şcoală şi tinere e la poalele Tîmpei, urcînd adeseori cu voluptate pe mun i — poetul naturii, al dragostei, al vie ii nu putea uita muntele. Vă aminti i desigur tulburătoarea dorin ă: „Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
95

Da i-mi un trup, voi, mun ilor, marilor, Da i-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin.” (Da i-mi un trup, voi, mun ilor) Ca şi Alecsandri, Blaga scrie „Cîntecul bradului”. Este o altă imagine, o altă densitate, deşi în timp şi peste timp, bradul şi-a păstrat for a şi veşnicia. „Subt ursa mare, surpat de bure i, neatins de om, neajuns de ere i, bătrîn, bătrîn, în imperiul meu bradul bărbos străjuieşte mereu.” În pădure tăindu-şi drum pînă acolo departe, unde „se-nchid toamna şerpii sub stîncă”, „uitînd de lume şi lumea de el, trăieşte „Haiducul”. „Iezerul”. Sub un cer vînăt, apari ie albastră, ca un ochi al lumii: „În pîlnia muntelui iezerul netulburat, Ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. Căta lung Ochiul spre nord şi spre vîrste Şi molcom apoi spre vînatul cer.” Unde, dacă nu în mun i, dragostea este mai pură şi mai ruptă din stele ? Pe-un pisc Sus. Numai noi doi. Aşa: cînd sînt cu tine Mă simt nespus de aproape de cer. Aşa de-aproape de-mi pare că de i-aş striga În zare — numele — i-aş auzi ecoul Răsfrînt de boita cerului. Numai noi doi. Sus.”
96

(Sus) Pentru Lucian Blaga muntele este în elepciune şi dor. El este „Munte vrăjit”. Cu toate tainele, chemările şi dezlegările lui. „Intru în munte. O poartă de piatra Încet s-a închis. Gînd, vis şi punte mă sălta. Ce vinete lacuri ! Ce vreme înaltă.” Şi unde, dacă nu în mun i, „Printre lacurile de munte”, totul în jur apare transparent de clar: stîncile, brazii, mun ii, lacurile toate. Dar dacă am vedea cu lacurile? Dacă am vedea cu lacurile, stelele s-ar apropia întîmpinîndu-ne la drumul jumătate. O întrebare a frămîntat creierul omenesc milenii de-a rîndul: cum s-au născut mun ii ? La ea au răspuns geografii, geologii, naturaliştii. Şi poe ii. Asculta i şi răspunsul lui Lucian Blaga: „Mun ii s-au făcut cînd Norii de la început s-au dezbrăcat de greul plumb, de greul lut. Mun ii s-au făcut cînd Norii, Dorind să fie calatori şi uşori, Şi-au lepădat sub ei, în vînt, povară pe pămînt. De-atunci Mun ii stau, Grămezi de plumb, grămezi de lut Şi căta către zile de-nceput.” (Mun i şi Nori) În „Odă pămîntului meu”, poem de Mihu Dragomir, publicat în 1957, cum ar fi putut lipsi mun ii?
97

„Pletoşi, tăcu i sînt mun ii şi încăpă îna i, înfip i cu rădăcini de silex în străfunduri. Satul deatîta umbră prin codrii-ntuneca i se mai întind la soare, cu apele, pe prunduri.” Frate cu poetul şi cu to i cei care vin la ei să găsească linişte şi în elepciune, mun ii, deşi ursuzi şi întuneca i, stau de vorbă cu apele. Mun ii închid în ei comori: istorie ieri — bogă ii astăzi. „Podite cu uraniu mi-s peşterile-adînci, puteri ce duc în spate navala mea voioasă şi cern nemărginirea din înghe ate stînci, şi-n veacul nou, atomic, mă simt la mine-acasă." Alexandru Andri oiu, poet ardelean, iubeşte omul, natura, muntele. Şi, fireşte, Apusenii. Din aproape nici un volum al său de poezii (Dragoste şi ură, Cartea de lîngă inimă) nu lipsesc poeziile de munte: întoarcerea la mun i, Montană, Funicularul, Mun ii. Nouă, cele mai izbutite ni se par a fi poeziile d:n volumu! „În ara Mo ilor se face ziuă” (1953): Pastel mo esc, Tîrg de fete pe Muntele Găina, În adîncuri şi Mocăni a, din care desprindem versurile: „Zi de vară mută şi albastră, nici un zgomot pacea n-o adăsta. Numai Arieşu-ncărun it cîntă-ncet cu harfe de granit, Numai „Mocăni ei”, tren pitic, trece ca un şerpe un colnic Şi fumîndu-şi pipa ei de fier despleteşte fum uscat spre cer.” (Mocani a)
98

Poet al mun ilor Apuseni este şi Vlaicu Bîrna, care a scris un întreg poem pentru prezentarea muzical-literară a suitei simfonice cu acelasi nume de Mar ian Negrea, suită premiată, cum se ştie, la Festivalul de la Bucureşti, din 1953. „Suim cu Arieşul spre Mun ii Apuseni, Lăsăm cîmpia-n urmă cu lanuri de secara; Ne-ajung cu strâi i pe umăr, ărani arieşeni, Mo eştile căru e ce-au colindat prin ară.” Poemul urmează compozi ia muzicală. De pe Arieş se ajunge în Cetă ile Ponorului, adevărate bijuterii ale naturii, se coboară în adîncurile colorate ale peşterii Scărişoara şi apoi se iese la soare, pe urma izbucurilor. Poe ii tineri iubesc muntele. Ei cîntă natura lui mărea ă, sălbatică sau luminoasă, precum şi transformările făcute de mîna omenească pentru un mîine fericit. Poe ii clujeni Aurel Rău şi Aurel Gurghianu le dedică două cicluri inedite. Aurel Rău, ciclul „Dintr-o nouă călătorie în mun ii Neam ului”, în volumul „Focurile sacre” (1956). Aurel Gurghianu, ciclul „Cîntecele mun ilor”, în volumul „Zilele care cîntă” (1957). O nouă poezie a muntelui izvorăşte din versurile lui Aurel Gurghianu: „Frumuse i eterne şi frumuse i de azi”. „Un cîntec de astăzi al brazilor”, „În plină zi” — toate cu acelaşi laitmotiv înseninat. „Oameni ai mun ilor, Mi-e dragă bucuria voastră, Bucuria muncii
99

Care nu se mai iroseşte în zadar, Sîngele copacilor e proaspăt ca primăvara.” (ciclul Cîntecele mun ilor) Noua călătorie făcută de poetul contemporan Aurel Rău în mun ii Neam ului păstrează poezia înăl imilor, dar o înal ă încă şi mai sus, în viitor. „Prevestirea hidrocentralei”, „Sosirea constructorilor”, „Munca de noapte”, „Întîia treaptă de la baraj” — iată tot atîtea culmi cît ale mun ilor. Muntele înseamnă urcuş, ac iune, faptă. Munca îi este frate bun. „De vuiet, de scrîşnetul malaxoarelor Au insomnie brazii cărun i. În noapte acum toată lumea munceşte, Numai luna hoinăreşte prin mun i.” (Munca de noapte) Şi cum ar fi putut lipsi Ceahlăul, dar un alt Ceahlău, al viitorului. „Şi cineva citeşte din Cantemir. Bizarele forme-ale stîncilor Seamănă şi-acum cu nişte zei păgîni Desfigura i de ploi şi de sfîrlezele vîntului. Cine ştie . . . Dar înainte totul se arată clar, Liniştit, Prevestind şi mai înalte creste.” (Vedere de pe Ceahlău) Tot un poet tînăr, şi tot ardelean, şi tot cîntăre al mun ilor, este Rusalin Mureşan, al cărui volum de poezii se intitulează sugestiv: „Coboară mun ii” (1955).
100

„Coboară mun ii, în cîmpii coboară, Tezaur uriaş şi nesecat, Precum natura-mamă ni i-a dat: Colan măre pe inimă de ară.” Dar mun ii nu se cuceresc fără luptă, în folosul oamenilor. ,,Coboară mun ii oameni buni, va spun. Şi veacuri o s-avem cu ei de furcă. Ei doar prin lupte mari ni se supun!” (Coboară mun ii) Şi laitmotivul continuă: coboară mun ii plutele spre sate (Plutele), coboară mun ii aurul prin păduri şi stei (Pe Crişul Alb), coboară mun ii fărîme de granit (Cariera de piatră). O poezie viguroasă, optimistă, în care omul înfruntă muntele şi îl supune. „Cu tîrnăcoape albe şi bra bronzat de soare Desprind din munte aspre fârîme de granit; Detună dinamita în liniştea prea mare Şi geme uriaşul de veacuri adormit.” (Cariera de piatră) Nu uita i niciodată, oameni, cuvintele poetului: „Coboară mun ii oameni buni, vă spun, Şi veacuri o s-avem cu ei de furcă !” Muntele apare, temă sau cadru, izolat însă, şi în versurile altor poe i. „E muntele ce tace greu cufundat în sine, purtînd pe umeri fulgere de piatră”, poezie dedicată de Eugen Jebeleanu lui Mihail Sadoveanu, şi el, la rîndu-i, iubitor al mun ilor (E
101

muntele). C-o turmă de mioare se vrea în liniştea mun ilor Zaharia Stăncu (Mă vreau în mun i). Dantela înspumată şi în preajma ei sălbatice capre negre, aşa apare pentru Veronica Porumbacu cascada Şerbotei (Şerbota). Pe mun ii lumii, oamenii de sub toate stelele, meridianele şi paralelele sînt chema i de Magda Isanos la ziua apropiatei biruin i, sub stindardele roşii (Mun ii lumii pe inima mea). Ape, păduri, zăpezi trandafirii — chemare trează pentru cel cufundat în căr i şi visare (T. Vianu, Ape şi mun i). Tulburătoare glasuri de brazi, peste ape, peste văi şi inimi, cheamă tinerii pe şantierele de muncă şi marele şantier al socialismului (Ion Brad, Tulnice). Cu acest popas în care i-am strîns lîngă foc, să ne citească chiar singura lor poezie despre munte, urcăm din nou în mun i, mai înalt. Nu numai compozitorul Dariu Pop a fost încîntat de frumuse ea mun ilor Rodnei cărora le-a dedicat o suită compusă din şase tablouri, ci deopotrivă poetul A. E. Baconski. În volumul său de poezii, apărut în anul 1967, „Fluxul memoriei”, un întreg ciclu se intitulează îmbietor „Un dor de timp în mun ii Rodnei”. Un „Preludiu” alpin, o „Moină”, un „Lied de iarnă”, o „Trecere lină” ne poartă în împără ia liniştii şi a sensurilor profunde de via ă. Apele, stîncile îşi au cîntecul lor. Aşa cum îl au şi brazii (Cîntecul brazilor). Dincolo de for a lui de via ă, muntele îşi are şi melancoliile lui (Elegia
102

mun ilor). Chemarea cea mai stăruitoare, un dor de timp, îl poartă pe poet pe culmi şi prin văi. „Cu mii de ani în urma, Pe-aceleaşi drumuri şerpuind de-a lungul apelor Turmele toamna coborau spre şes Şi neamurile mele de păstori Ghiceau prin neguri albăstrui, Siretul.” E toamnă. Ce uri plutesc din miazănoapte. Amintirea trecutului stăruie în noi. Curajul şi bunătatea străbunilor trăieşte încă în noi. Şi cîntecul. „Dar cîntecele au zburat din fluiere Şi rătăcesc fluide prin văzduh, Ca murmurul izvoarelor, Ca şopotul pădurilor de tei...” Noapte. Tîrziu. În sat coboară turmele. Se aud tălăngi. Aşa e de mii de ani. Şi poetul nu-i decît o clipă în această trecere de ani. De aceea în noaptea tîrzie, cu ce uri de toamnă, poetul simte „un dor de timp”. „ — De aceea poate deschizînd fereastra, Îmi sprijin fruntea în paliiele mîinilor, Şi-ascult îndepărtatul meu trecut.” (Un dor de timp în mun ii Rodnei) Lirica universală Din poezia populară a lumii, emo ionantă prin filozofia şi bogă ia ei de imagini despre munte este poezia chineză. Citi i, uimi i de-atîta
103

frumuse e şi fantezie, poemul „As-Ma fata ecoului”, scris încă înaintea erei noastre, tradus în româneşte de Eusebiu Camilar. „Peste înal ii mun i Zburau vulturi măre i fi crun i, Flori adormitoare Înconjurau oglinzile apelor clare. Avea neîntrecutul A-Ha O surioară, As-Ma, Cînd s-a născut ea, peste sat A crescut şi s-a întins O floare, Cum răsar şi se-ntind în necuprins Curcubeele strălucitoare.” As-Ma avea fa a albă ca luna, trup zvelt, picioarele ca florile. Creştea fata ca-n poveste, ca un „lotus prin vreme”. A venit şi vremea pe itului. Dar nu i-a fost As-Mei să aleagă. Căci Hai-J cel urît ca o broască, cu limba de şarpe şi ciont de papagal, din neamul J-Bu-Ba-La, o răpeşte. Triste e grea se lasă în mun i. „Fără As-Ma pădurile nu mai puteau înfrunzi, Florile nu mai puteau înflori, Păsările cîntau acum arare, Dar cu glasuri stinse, de mărgăritare; Nici fluturii, în lumina fierbinte, Nu mai zburau în nouri, ca mai înainte.” A-Ha, fratele As-Mei, îndurerat, pleacă în căutarea ei. El ajunge într-un tîrziu la neamul JBu-Ba-La, cu care se întrece în ghicitori. A-Ha
104

învinge. Dar duşmanii săi nu se in de cuvînt. AHa e pus să lupte cu tigrii, învingător şi aici, neamul cel rău cere ajutor rîului cel rău Sil-Has. Şi acesta era să răpună pe As-Ma şi pe A-Ha. Dar Scatulama, ecoul mun ilor, a îndrăgit-o şi întristată de suferin ele As-Mei a chemat-o la ea. Aşa a devenit As-Ma fata ecoului. „Scatulama şi-a pârâsit asprele stînci, A poruncit apelor să stele Şi văzduhului sâ-ntindă repede Pun i strălucitoare de curcubeie. Şi a coborît Scatulama din mun i Pe strălucitoarele pun i, Întinse pînă deasupra genunilor. Şi a luat-o pe As-Ma de sub ioara Ca pe-o nefericita surioara. Şi a dus-o-n mun i În vecinătatea liniştii Şi-a furtunilor.” Şi de-acolo glăsuieşte ea peste timp, fratelui ei: „Frate A-Ha, cînd urci cărările La vînătoare, Cînd semeni ogoare, Strigă-mă, căci eu i-oi răspunde ..., Oricînd, din to i mun ii Din toate zările.” (As-Ma fata ecoului) Cea mai mare poetă a Japoniei, Izume Sikibu, evocă şi ea în versurile sale muntele şi luna:
105

,,In afara lumii pe un drum întunecat oriunde trebuie să merg mâ veghează în depărtare luna mun ilor.” Întîiul poet al mun ilor din literatura universală este, spre mirarea şi bucuria noastră, un mare poet: Francesco Petrarca. De altfel el este şi cel dintîi om de cultură care urcă pe un munte, pe Ventoux. Ascensiunea aceasta, temerară pentru anul 1335, Petrarca o face împreună cu fratele său mai mic, Gherardo, iar însemnările sale despre urcuşul muntelui şi frumuse ea înăl imilor sînt printre cele dintîi pagini ale literaturii alpine. Poezia sa dedicată muntelui, din volumul cu peste trei sute de sonete şi douăzeci şi nouă de can one, „Il canzoniere", deschide liric, meditativ, antologia noastră. „În mun ii înal i şi în păduri sălbatice găsesc pu ina odihnă... Unde-şi aşterne umbra vreun pin înalt sau pe-o colină Fac uneori popas... Unde nu-ntîlneşti umbra, pe înaltul muntelui, Spre cea mai mare şi mai abruptă culme, Mă cheamă adesea o dorin a vie...” Dar Petrarca nu este singurul mare poet al lumii care în începuturile acestea de neastîmpăr ale Renaşterii caută liniştea şi măre ia mun ilor. Sînt istorici literari care afirmă că şi Dante a urcat în mun i, e drept numai la 1547 m, la Camaldoli,
106

pe Prato al Soglio, dar a urcat!... A doua prezen ă lirică este şi ea o suroriză. Poetul libertă ii, poetul celor umili şi nedreptă i i, Robert Burns, poet sco ian mort prematur în 1796, la numai 37 de ani, iubeşte mun ii atît de mult, încît oriunde merge, gîndurile lui, toate, sînt tot la ei. „Mi-e inima în mun i, în largile zări, În mun i, după cerbi, pe înalte cărări, După cerbi, după ciute, pe vîrfuri de stei, Mi-e inima-n inima mun ilor mei. Rămîne i cu bine, voi, mun i sco ieni, Meleaguri cu vajnici şi vrednici munteni; Oriunde mă vîntur prin lume pribeag, Pămîntul acesta mi-i pururea drag. Cu bine, culmi albe, culmi neprihănite, Cu bine, vîlcele şi văi înverzite, Cu bine, păduri aninate pe stînci, Cu bine, năvalnice haituri adînci.” (Mi-e inima-n mun i, trad. Dan Du escu) Mult inspira i de mun i vor fi romanticii. Nu lirism exaltat sau imaginară voluptate, ci bucurie deplină a măre iei naturii. Lamartine n-a scris întrun fum de opiu medita iile sale poetice, ci pe marginea lacului Leman, pe care îl iubea atît de mult, şi în preajma mun ilor. Pădurile şi piscurile mun ilor sînt puternice şi mîndre. Numai norii ajung în tăria înăl imilor. A fi pe vîrful mun ilor înseamnă a atinge cerul. Este o bucurie pe care trebuie să ştii s-o cucereşti şi s-o
107

meri i. „Şi astfel cînd vei trece pe sub sublimul munte Vei cuceri suişul prelung privind spre culme Şi crestele eterne ce veacul vor sâ-nfrunte Mantie verde, codrul, pe stînci zvîrlite-n lume, Şi nori sumbre cunune Ce muntele îşi pune Te-ncumetă şi urca inutul neştiut Ce-n ceruri se topeşte. Pieri printre nori pierdut.” (Cele doua insule) Pu ini scriitori au iubit atît de mult muntele ca Theophile Gautier. Desigur, Dumas, Balzac, Daudet i-au căutat liniştile şi frumuse ea. Dar de o pasiune pentru mun i neobişnuită, vecină cu exaltarea, numai Gautier a fost capabil. Atît pentru mun ii ării sale, Alpii, cît şi pentru mun ii Spaniei, de care aminteşte înfiorat în călătoria să din 1839. Nimeni nu a scris atît de avîntat şi pictural despre mun i ca Th. Gautier. Nici Victor Hugo, în lungile lui peregrinări, în triste ea zilelor de exil nu va avea vreodată clipe mai senine ca cele petrecute în preajma Alpilor. „Legendele secolelor” cîntă mun ii în toată sublima lor frumuse e. Ce îşi doreşte poetul în clipa mor ii ? Nimic altceva decît că muntele să-i fie mormîntul. Cu cel mai sincer dispre al saloanelor şi cu neînsetat dor de culmi îşi începe însemnările
108

călătoriei sale din Harz, Heinrich Heine. „Eu acum mă urc pe munte La colibele curate, Unde pieptul se deschide, Unde liber vîntul bate. Eu acum mâ urc la munte Unde-s brazi stăpînitorii Rîuri curg şi cîntă păsări Şi seme s-alungă norii. Rămîne i, saloane mîndre, Străluciri fără folos; Eu zîmbind din vîrf de munte Voi privi spre voi în jos.” (Călătorie în Harz — 1824) Aproape nu este poet mare al liricii universale care să nu fi cîntat natura, muntele. Longfelow îi pre uieşte spiritualitatea, optimismul, dîrzenia (poezia „Excelsior” tradusă la noi de George Coşbuc). „Spre seara, printr-un sătişor Din Alpi, un tînăr călător Trecea purtînd prin nea şi vînt Un steag cu-acest străin cuvînt: Excelsior !” Poe ii ruşi Puşkin şi Lermontov îşi uită pentru o clipă exilul şi mîhnirile, în măre ia şi sălbăticia Caucazului, mîndru şi dîrz. „Vâzduhu-acolo e curat ca ruga de copil. Şi oamenii ca păsări duc traiul fără grija. Iar via a lor e lupta şi le-o citeşti pe chip. În case afumate, de trestie sau lut. Brodind cu fir de aur ori arma cură ind,
109

Femei şi fete-acolo, simt sufletul că-i lînced. O, sufletul lor sudic şi nedeprins cu latul.” (Lermontov: Caucazul — 1832, trad. Victor Tulbure) Şi tot Caucazul, de astă dată în poezia lui Puşkin: vuietul şi for a cascadelor şi avalanşelor, furtuni necru ătoare, pajiştile blînde în care pasc cerbii. „Caucazu-i sub mine, imens şi fertil. Îl văd cum îşi ine zăpezile-n palme. Un vultur atîrnă în cerurile calme, Alături de mine, în zbor imobil. Văd cum mi se nasc la picioare, cascade Şi văd avalanşa uriaşă cum cade. Iar norii plutesc pe sub mine, cumin i. Se-nfurie ploi şi vîrtejuri nebune. Furtuna răzbeşte, învinge, răpune. Dar jos creşte muşchiul, sub raze fierbin i. În vale e leagănul verde al ierbii. Acolo sînt pasări. Acolo pasc cerbii. (Caucazul, trad. Victor Kernbach) J. W. Goethe n-a scris numai proză în urma călătoriilor sale din mun i. În afara însemnărilor sale. Dintr-o călătorie în Elve ia (1779), Goethe a mai lăsat literaturii universale această mică nestemată: „Peste culmile toate”. „Peste culmile toate — Tăcere; Prin crengi nemişcate, O adiere Pîlpîie-abia;
110

Şi pasărea tace-n pădure. Îndată, uşure Pacea şi tu vei afla.” Aceste versuri pure, proaspete, au fost scrise de poet într-o diminea ă de vară, într-un sat de munte din Turingia, iar la noi au fost tălmăcite cald de Maria Banuş. Muntele înseamnă libertate. Şi dacă aceasta a fost furată, oamenii vor şti s-o ia înapoi (Wilhelm Tell): „ ... o să chem din mun i ciobanii, to i or să se adune şi sus, sub cerul libertă ii, unde voinică-i inima şi gîndul proaspăt, o să le spui cumplita făr-de lege.” Nimeni nu are de ce se teme. Tirania nu poate fi stăpînă în înăl imile mun ilor. „Cînd eşti vioi şi ai sim urile treze şi crezi în tine şi în cel de sus, scapi lesne şi din cumpene grele. Născut în mun i, cum să te temi de mun i ? Dacă împăratul nu face dreptate În mun i trăim şi fără de-mpăra i.” (Friedrich Schiller: Wilhelm Tell) Şi cine, chiar după atîta vreme, nu recită tulburat, din Byron, fie „Rătăcirile lui Ghilde Harold", scris în preajma lacului Geneva, acolo unde l-a cunoscut pe Shelley, fie „Manfred” cel nefericit, căutîndu-şi în mun ii Alpi dragostea şi adevăratul său destin de via ă. Aici, în Alpi, întîlneşte Manfred duhurile
111

mun ilor, vînătorul mîndru şi curajos, cascada şi zîna Alpilor, oamenii de munte. Nimeni pînă la Byron n-a dat un cadru şi un sens atît de înalt muntelui ca în acest poem dramatic vast, de frumuse i neegalate, „Manfred”. „Mont Blanc e-al mun ilor monarh Încununat de-a anilor grămada Pe tron de stînci, în mantie de nori, Cu diadem de veşnica zăpadă.” La noi, întîia traducere a dramei filozofice „Manfred” se datorează lui C. A. Rosetti, în 1843, iar ultima, modernă, lui Virgil Teodorescu. În elepciunea simplă a omului de la munte, acesta este adevărul tîrziu la care ajunge Manfred în căutările sale zadarnice. Fericirea ? O muncă cinstită, încredere în via ă şi în oameni, bunătate. „ ăran din Alpi, virtu ile- i frumoase, Atît de simple, casa primitoare Şi firea- i aspră, dîrză şi pioasa. La adăpost de gînduri necurate, Şi zile calme, nop i de somn adînc; Văd truda ta pînditâ de primejdii, Curata, totuşi, văd nădejdea ta, În tihna bătrîne ii şi- i văd groapa Cu cruce, cu ghirlânzi, cu brazde verzi, Şi-n epitaf citesc iubirea celor Ce te-au urmat. Aceasta văd. Şi-apoi În golul dinlăuntrul meu privesc, La pîrjdlitu-mi suflet.” (Manfred, trad. Virgil Teodorescu) Dintre poeziile nu numai alpine, dar
112

dedicate oamenilor mun ilor, cuceritorilor, trebuie amintită oda închinată lui H. B. de Saussure şi primei sale ascensiuni pe Mont Blanc, de poetul cu nume sonor şi înrudit cu muntele, poate pseudonim, I. Pindemonte: „Ode per la prima ascensione di De Saussure al M. Bianco”. Ciossue Carducci nu este numai liricul, peisagistul (Mezzogiorno alpino), ci şi admiratorul voin ei îndrăzne ilor, a cutezătorului Emilio Rey (Esequie della guida Emilio Rey). „Deodată negura care învăluie Mont Blanc-ul iată se risipeşte şi purifică aerul senin topindu-se. în mijlocul spărturii norilor abrupt, ascu it, sălbatic se înal ă şi străluceşte în soare Col ul Uriaşului în timp ce străpunge cerul amenin ător.” (Funeralii ghidului Emilio Rey) Unul din cei mai mari poe i ai muntelui rămîne, fără îndoială, poetul italian Gabriele d'Annunzio. Dintre nenumăratele lui poezii în care admira liniştea, măre ia şi îndemnul la luptă al înăl imilor, două sînt mereu amintite în prezentări şi antologii: „Alle montagne” şi „Per la morte di Giovanni Segantini”, unul din pasiona ii pictori alpini. ările nordice cu păduri, fiorduri şi aurore boreale sînt poetice şi muzicale. Grieg, Sibelius, Lundkvist. Muntele are în nord frumuse i şi asprimi aproape polare. Aici omul se contopeşte cu natura, în care vede un prieten şi un frate. Şi
113

oriunde ar merge, natura aceasta aspră, dar dragă, îi rămîne în suflet şi îl cheamă de-a pururi. Aşa ca în poezia norvegianului Tarlei Vesăs. „Vorbeşti de pămîntul natal: zăpada şi codrii de brad sînt pămîntul natal. De la-nceputu-nceputului sînt ale noastre. Înainte măcar s-o aflăm de la al ii, Sînt în noi înşine, şi în noi rămîn totdeauna. Amestecat cu sufletul nostru de-a pururi; Şi dacă nimeni nu vede zăpada şi codrii de brad sînt, totuşi, în noi, Da, povîrnişuri de zăpada şi arbori, şi arbori cît vezi cu ochiul, De ori unde-am fi ne-ntoarcem la ele.” (Zăpada şi codru de brad, trad. Veronica Porumbacu) Dar lirica universală este fără grani e, infinită. Şi în vastitatea ei se pierde pînă şi vasta împără ie a muntelui poetic... Legendele mun ilor noştri Legendele şi miturile Olimpului şi Etnei sînt legende ale fanteziei anticilor. Zeus şi Jupiter, stăpîni ai cerului, ai fulgerelor, părin i ai zeilor. Afrodita şi Venus, zei e ale dragostei, fără care via a nu ar avea sens şi rod. Apolo, zeul luminii, al muzelor, al artelor. Demeter şi Ceres, zeii ogoarelor, cîmpului, bogă iei. Dionysos şi Bachus, zei ai veseliei şi vinului, iar Faeton, zeul soarelui. Şi mai sînt eroii. Prometeu, cel care a furat
114

zeilor focul pentru oameni. Hercule, cu isprăvile sale de necrezut. Ulise, cuceritorul Troiei şi rătăcitorul pe mare. Dedal şi Icar, întîii îndrăzne i ai zborului între pămînt şi cer. Dar şi marea îşi are legendele sale. De Ia zeii Neptun şi Poseidon, stăpîni ai valurilor şi furtunii, la sirenele care ispitesc şi-i cheamă pe marinari în adîncuri. De la povestea Şeherazadei cu Simbad corăbierul, la Sadco, pescuitorul peştilor de aur de care s-a îndrăgostit zei a apelor. Dar mun ii ? Nu-şi au şi ei legendele şi poveştile lor străvechi ? Ba da, şi pare-se că aceste legende sînt mai multe chiar decît ale apelor şi mării. De ce ? Fiindcă de totdeauna omul a fost mai legat de munte, de pămînt, decît de întinsul nesfîrşit al apelor. Şi fiindcă fiecare munte îşi are un nume care vine adesea din milenii, iar fiecare nume o poveste şi-un destin. Sînt mun i ai culorilor — Mont Blanc, Monte Rosa, Muntele Albastru, Muntele Negru şi mun i ai blestemelor — Muntele blestemat, Dintele rechinului, Muntele Diavolului. În numele lor neobişnuite, ciudate, ei cuprind o lume de mistere şi miraje: Chomolungma — zei a mamă a pămîntului, Pamir — supranumit şi acoperişul lumii, Kangchend-zonga — sipetele cu comori ale marilor zăpezi. Mun ii noştri îşi au şi ei legendele lor. Apusenii — o lume încă prea pu in cunoscută, dar bogată în privelişti şi poveşti. Mun ii Moldovei — domoli, patriarhali, cu
115

Ceahlăul tuturor legendelor. Retezatul — împără ie a stîncii şi a lacurilor albastre, cu tainice întîmplări de demult. Făgăraşii — măre i, sălbatici, cu legendele care n-au coborît încă din nori şi furtuni. Bucegii — mun ii noştri cei mai dragi poate, fiind şi cei mai cunoscu i şi cu cele mai bogate legende. Să începem drumul nostru în legendele mun ilor cu Apusenii, unde sînt: ghe arul Scărişoara, Tîrgul de fete de pe Muntele Găina, Cheile Turzii, Detunata, Vlădeasa, Băişoara. Ce să alegem ? Cu voia dumneavoastră, legenda Tîrgului de fete... Muntele Găina, înalt de 1 468 m, face parte din măre ul masiv Bihor, al Carpa ilor Apuseni. La răscrucea drumurilor de munte din ara Mo ilor, el a fost şi a rămas vestit pentru Tîrgul său de fete. Legendele spun că odinioară, de mult, aici, pe pajiştea înconjurată de înăl imi, se ineau sărbătorile pastorale. Veneau să schimbe de ale mîncării şi îmbrăcămintei oamenii locurilor din jur, din Trascău şi mun ii Metalici, din ara Abrudului şi valea superioară a Crişului Alb. Se cumpărau lucruri de tot felul, şi vite, şi unelte. Se bea, se dăn uia şi se cînta. Iar curînd se „cumpărau” şi neveste. Aşa a intrat în legendă şi istorie Tîrgul de fete de pe Muntele Găina. Versurile lui Andri oiu evocă această sărbătoare a bucuriei şi tinere ii: „E-un vechi obicei printre mo i ca-n fiştece
116

an să se-adune din sate, cătune şi stîne, în miezul lui iulie, to i pe piscul Găina. Aici vin fete cu mica lor zestre; bocceaua, un cal şi căpestre, s-aleagă flăcăii voinici pe-aceea ce-o munci mai cu sîrg. Sînt fetele scoase la tîrg...” Cu pas de uriaş să trecem în Moldova. Şi să ne suim, dacă vre i, cu un popas la Durău, unde a pictat cîndva Tonitza, sus, sus de tot pe Ceahlău, Olimpul imagina iei lui Dimitrie Cantemir cînd a scris despre frumoasa ară a Moldovei. Sînt multe, desigur, legendele mun ilor acestora patriarhali, sfioşi, cu mănăstirile pictate ca în pu ine locuri pe pămînt. Poate cunoaşte i pe aceea a lui Nicu Gane despre „Comoara de pe Rarău” sau populara poveste a cojoacelor Babei Dochia sau, de nu, legenda „Scăldătorii Vulturilor” din romanul lui Dumitru Almaş „Meşterul Manole”. „În ancurile acelea îşi au sălaşul un soi de vulturi mari şi frumoşi, despre care se zice că, atunci cînd simt că li s-au rărit penele din aripi şi nu mai pot fulgera văzduhul cu iu eala tinere ii, se izbesc de stînci şi cad zdrobi i în genuni fără fund. Scăldătoarea Vulturilor, intirimul vulturilor”. Dar cea mai frumoasă legendă ni se pare aceea a Pietrei Teiului, istorisită cu neîntrecut farmec de îndrăgostitul apelor şi crestelor moldave, Mihail Sadoveanu. Se spune că odată, de mult, necuratul a pus rămăşag cu Dumnezeu că va îneca valea Bistri ei. Şi iată-l, într-o noapte de furtună, luînd din
117

muntele cel mai înalt al lumii o stîncă şi purtînd-o în zbor, sub zim ii aripilor lui, spre locul hotărît, ca să zăgăzuiască şi să înece satele şi oamenii. Dar fie că piatra era prea grea, fie că drumul era prea lung, au început să se ivească zorile şi cocoşii au prins să cînte. Necuratul a scăpat stînca chiar pe malul rîului şi aşa a rămas şi azi şi va rămîne poate pentru totdeauna. Iar cocoşii care au salvat satele şi oamenii, tot de-atunci au rămas în mare cinste la munteni şi din ei se face borşul cel bun. A doua oară necuratul n-a mai încercat să înece valea Bistri ei, şi nici nu va mai încerca vreodată... De pe Ceahlău, prin umbritele şi răcoroasele chei ale Bicazului, cu un foc de tabăra pe marginea lacului Ghilcoş — şi el cu legendele, Lacul Roşu sau al Ucigaşului — să pornim voiniceşte peste culmi, pînă-n Retezat. Aici ne aşteaptă povestea muntelui, pe care ne-o spune cu stelele în oglinda iezerelor, hoinarul Xantus. „A fost odată ca niciodată... Cu mii de ani în urmă, au trăit pe aici nişte uriaşi năprasnici, din neam rău şi războinic. Iorgovan, voievodul lor, stătea cu un picior pe Pietrele, iar cu altul pe vîrful Peleaga. Uriaşii aceştia erau nişte monştri mîncători de oameni şi băutori de sînge. Cînd după ospă urile lor sîngeroase îi apuca setea, scurmau cu unghiile în stînci pînă ce făceau nişte căldări uriaşe, din care apoi sorbeau ana de cleştar a lacurilor de munte. Aşa s-au născut Bucura,
118

Zănoaga şi o sumedenie de alte lacuri fără nume. Pînă şi vîrful Retezatului poartă numele răzmeri elor lăuntrice. Impunătorul masiv de piatră a fost turtit, aşa cum este astăzi, de o secure aruncată de un uriaş. Grozăvia domniei uriaşilor a fost curmată de eroul legendar Făt-Frumos, care cu o singură lovitură dată cu paloşul său ascu it a tăiat capul lui Iorgovan, aruncîndu-l în rîul Cerna. Enorma căpă înă de piatră a uriaşului din legendă se mai găseşte şi astăzi acolo... De atunci încoace, în împără ia mun ilor s-a statornicit pacea şi liniştea ...” Tot o vastă împără ie a muntelui, cîndva de mari frămîntări şi cutremure, astăzi de linişti sălbatice şi infinite, sînt Făgăraşii. Cine nu a auzit măcar, dacă nu a dat zile de urcuş şi nop i în cort pe crestele alpine ale Făgăraşilor, de Negoiul şi Moldoveanu, de valea Şerbotei şi Strunga Dracului, de Bîlea-Cascadă şi Bîlea-Lac, de Podragu şi Viştea. Şi totuşi, curios şi trist, cu pu ine excep ii, Făgăraşii sînt mun ii cei mai absen i din literatura şi plastica noastră. Oamenii au făurit în timp, în ara lor de minuni, dar şi de zile de blestem, cabane, marcaje, refugii, într-o zi îi vor strînge şi legendele. Pînă atunci să ascultăm de la ciobani, la foc, la mămăligă, povestea lacului Bîlea, aşa cum a auzit-o Dumitru Almaş. Fost-a pe aceste meleaguri un castel
119

minunat, un prin bun şi blînd şi o prin esă nespus de frumoasă, mai frumoasă ca toate prin esele, dar şi mai rea ca toate. Cînd prin ul a plecat departe, la război, prin esa a călcat jurămîntul de credin ă dat prin ului. Dar cum prin ul era năzdrăvan, a aflat şi tare s-a mîniat. „Mun ii s-au fo’ fărîmat, că erau mult mai falnici pe atunci, castelul mărmurit o înghi it pe pămînt, cu tot cu prin ăsa cea păcătaosă şi dusu-s-a pînă în gheenă, de stă şi azi la talpa iadului. Iar în loc, sămn şi ştiin ă pentru noi, s-o ivit iezerul aista, ca un ochi de mare, no, tocma aşa precum o fo’ castelul, roată, împrejur”. Şapte mun i, şapte voinici. Aceasta este legenda mun ilor Vrancei, mun i cu nume de voinici: Bîrsea, Spulberul, Negrilă, Spirea, Bodea, Paveleanul, Nistorul. O veche poveste, spusă din tată-n fiu, de demult, de la străbunii noştrii... Era pe vremea lui Ştefan Vodă al Moldovei. Codrii deşi se întindeau pînă spre apele Trotuşului şi Milcovului, ascunzînd înlăuntrul lor vînat bogat. Pe-o culme, sub coasta muntelui Lepşa, întro casă micu ă, sălăşluia Tudora Vrîncioaia, o bătrînă vrednică şi curajoasă. Cei şapte feciori ai ei, tot unul şi unul, erau ciobani la stînele din mun ii Vrancei. Aici, la casa bătrînei Vrîncioaia a poposit în amurgul unei zile Ştefan cel Mare. Înfrînt în luptă, părăsit de boieri, trist şi descurajat, Domnul Moldovei ceru adăpost şi linişte. Atunci cei şapte feciori ai bătrînei porniră în
120

toate zările, adunară oaste şi sub conducerea lui Ştefan Vodă nimiciră pe duşmani. Ca semn de recunoştin ă şi de încredere în popor, Domnul Moldovei hotărî ca cei şapte mun i care vegheau ara Bîrsei să poarte pentru totdeauna numele celor şapte voinici. Aşa s-a născut legenda mun ilor Vrancei. Cei mai dragi şi mai cunoscu i mun i ai noştri rămîn însă Bucegii, poate fiindcă sînt şi cei mai accesibili. Ei au fost marea dragoste a multor scriitori şi geografi şi dacă ideea de alpinism s-a născut pe Mont Blanc, atunci ideea de drume ie şi de „carpatism” putem spune că le apar ine lor. Frumuse ea lor a inspirat mul i poe i şi prozatori, de la Şt. O. Iosif şi Alexandru Vlahu ă, pînă la Mihail Sebastian şi Eugen Barbu, dar nimeni n-a ştiut mai bine ca Nestor Urechia să culeagă, ca pe nişte flori de munte aninate de stînci, legendele Bucegilor. Şi nu pu ine sînt acestea, căci numele sînt şi ele de legendă: Vîrful cu Dor, Furnica, Babele, Omul, Cheile Tătarului. Dintre legende n-am ales pe aceea, cunoscută, a ciobanului care uitat în dragostea sa urcă pe munte, unde piere de dor, chemat ca-n Miori a de mioarele sale sau legenda schitului Ialomicioara, ridicat în 1509, evocată de Andrei Pandrea şi nici poveştile Peleşului sau ale Zînelor din valea Cerbului, ci povestea poate neştiută de unii, a florii-de-col , floare simbol pentru simplitatea, frumuse ea şi îndrăzneala drume iei, a
121

dragostei de munte. Steaua care condusese pe magi îşi împlinise menirea. Şi porni acum în lume să-şi caute loc pe pămînt. Ajungînd ea deasupra Bucegilor, tare se minună de frumuse ea locurilor, dar mai ales de liniştea, de pacea pe care n-o găsise nicăieri pe unde umblase. Aici mi-e locul de odihnă, hotărî steaua. Şi fărămi îndu-se în mii de stelu e, cobori pe steiurile văii Cerbului. De-atunci sînt în munte stelu e albe, moi ca lîna şi pure ca lacrima (Nestor Urechia: Zînele din valea Cerbului). Aşa cum culeg aceste flori-de-col îndrăgosti ii de înăl imi tot aşa credem că vor fi culese de aceiaşi îndrăgosti i ai muntelui legendele lui. Şi-n ele vom găsi pentru to i şi totdeauna chemarea şi răsplata mun ilor noştri dragi, ale legendelor care s-au născut pe creste şi văi. Legende care şi acum mai plutesc prin ce uri şi timp... Adevărata literatură alpină Emile Javelle este considerat creatorul literaturii alpine, aşa cum Balzac rămîne creatorul romanului fluviu, Malarme al poeziei simboliste, Walter Scott, iar la noi Sadoveanu, al romanului istoric. Emile Javelle, alpinist elve ian, a trăit între 1847—
122

1883. O via ă scurtă, dar darnică în trăiri, în neastîmpăr. Javelle s-a născut în Fran a, la St. Etienne, în septembrie 1847. Peste trei ani părin ii îl vor aduce la Paris, unde Javelle cunoaşte pe unchiul său bizar, călător la Chamonix şi GrandSaint-Bernard, păstrînd ca într-un muzeu glorioase amintiri: un baston ornat cu un corn de capră neagră, un sac tirolez şi un ierbar cu plante şi nume neobişnuite, străine. Copilăria lui Javelle este stăpînită de acest ierbar ciudat al ciudatului său unchi şi în special de o singură plantă: Androsace, de pe stîncile Mont Blanc-ului. Aceasta explică, curios poate, dar adevărat, pasiunea sa timpurie pentru Alpi. Poate că această pasiune, această nostalgie n-ar fi fost decît atît, dacă ar fi rămas la Paris, dar via a a vrut altfel... Tatăl său pleacă în Elve ia, la Bale, unde se recăsătoreşte şi deschide un atelier de fotografiat. Jevelle este un copil bun, dar nu-şi iubeşte noua sa mamă şi fuge în Fran a. Într-o diminea ă clară, proaspătă, minunată, tînărul de şaisprezece ani străbate Elve ia, Savoia, Dauphine. Pătrunde în munte şi uluit, copleşit, priveşte Mont Blanc-ul. Visul începe să se împlinească. Floarea de ierbar, Androsace de Mont Blanc, îl va călăuzi de-acum întreaga via ă pe drumurile şi înăl imile Alpilor. Pentru a fi în preajma mun ilor şi lîngă tatăl său, Javelle se hotărăşte. Va reveni la Bale. Elve ia va deveni a doua sa patrie şi pentru cei mai mul i el va rămîne alpinist şi scriitor elve ian.
123

Javelle nu are numai pasiunea naturii, ci şi a studiului. Devine profesor, dă lec ii de franceză, începe să studieze geologia, iată-l profesor la Vevey, instruind atent şi cu pricepere elevii, savurînd clipele în care în dreptul ferestrei apar în lumini magice Alpii. Mun ii îl atrag magnetic. Dar nu numai ca pe un visător. Privi i-l acum pe francezul elve ian Emile Javelle pornind curajos, fără călăuze, pe drumuri neumblate, spre creste. Valais, Tour Noir, Grand Paradis, Mont Blanc. Fără mun i, fără Alpi, Javelle nu mai putea trăi. În cartea sa, socotită cea dintîi operă a literaturii alpine, „Amintirile unui alpinist”, Javelle evocă această dragoste pătimaşă a lui pentru mun i. Dimine i de cleştar care transformă mun ii în orbitoare lumină şi în aur, drumuri pline de neprevăzut, stînci şi crevase, ghe ari al căror mers lent îl în elege perfect datorită studiilor sale geologice, apusuri în care sîngerează piscurile şi nop i adînci care aduc liniştea lumii, toate acestea apar acum pentru prima oară în literatură. Nu pot concepe cea mai frumoasă via ă, mărturisea Javelle, „fără a mă bucura de pacea profundă şi odihnitoare a văilor înalte ale mun ilor, de seninătatea mîndră a crestelor albe, de speran a drumurilor fără sfîrşit şi a ascensiunilor mereu reînnoite”. Dar oboseala drumurilor sale singuratice sau călăuzind pe al ii îi este fatală. Se îmbolnăveşte
124

grav. E internat la Zinai. Medicii, desigur, sînt nebuni, scrie un scriitor francez care l-a iubit pe Javelle. Cum pot ei să ină un om al mun ilor, între mun i, într-o localitate pe unde trec toate caravanele şi to i înseta ii de Alpi. Javelle nu rezistă ispitelor. El îndrumă turiştii, le face planuri şi cînd simte că altfel nu se poate, pleacă cu ei spre vîrf. Aceasta îi înrăută eşte boala. Este din nou internat, într-un loc dezolant, la poalele lui Monte Moro. Dar nici aici Javelle nu-şi uită dragostea: natura, muntele. O ultimă încercare, Vevey. Totul e zadarnic. Inima lui mistuită de dorul Alpilor, obosită de cîte făcuse pentru ei, se opreşte ca-ntrun ultim popas, spre vîrf, într-o zi de primăvară a anului 1883. Javelle abia împlinise treizeci şi şase de ani. Într-adevăr, aşa cum sim ise încă din copilărie, Javelle iubise mun ii pînă la moarte. Nu numai unul din cei mai mari alpinişti ai Italiei, dar şi cel mai de seamă scriitor alpin al ei este fără îndoiala Guido Rey (1861—1935). Încă din tinere e Guido Rey descoperă marea frumuse e şi tulburătoarea chemare a mun ilor. Şi le rămîne credindos întreaga via ă. „O caravană care merge pe un ghe ar — spune G. Rey — mă face totdeauna să mă gîndesc la o corabie care pleacă în călătorie. Cînd două caravane se
125

întîlnesc pe ghe ar, seamănă cu două vase care se încrucişează în plină mare”. Acest sentiment al călătoriei şi al prieteniei — căci oamenii care se întîlnesc la înăl imi se salută, îşi strîng mîinile, îşi povestesc întîmplările — nu e singurul sentiment pe care-l trăieşte alpinistul. Pentru că muntele înseamnă mai întîi de toate dorin a de a cunoaşte şi înfrunta natura, neprevăzutul, imposibilul. Ceea ce pre uieşte mult Guido Rey la munte este metamorfoză, transformările prin care trece chipul omenesc în aerul şi înăl imea mun ilor. „Trăsăturile, culoarea, chiar şi expresia privirii iau un caracter neobişnuit. Chipul omenesc, atît de frumos cînd e tînăr, devine şi mai frumos, mai bărbătesc, mai dinamic. El poartă urmele luptei continue, ale unei vie i dure dar senine. Privirea caută totdeauna departe, limpede, profundă, ca aceea a marinarilor, o privire care reflectă vastele orizonturi”. Mai mult de cincizeci de ani Guido Rey a urcat neobosit mun ii. În toate anotimpurile, pe orice vreme şi pe orice versant, oricît ar fi fost el de potrivnic. În afara muntelui, care a fost poezia vie ii mele, obişnuia să spună Rey, restul n-a fost decît proză. Într-adevăr, pentru marii cuceritori ai muntelui, la fel ca pentru un scriitor, un muzician sau un om de ştiin ă, nimic nu este mai puternic ca pasiunea lor. De fapt, cum mărturisea odată un scriitor francez, ce este via a însăşi, dacă nu o
126

curajoasă ascensiune ?... Deşi îşi pierde în Hornul Uriaşului din Alpi cel mai bun prieten, G. Rey rămîne legat de munte, pe care-l va cuceri şi mai departe cu îndrăzneală, dar şi cu ra iune. El găseşte un nou drum în Cerveni, după ce rămăsese suspendat şase ore deasupra unei prăpăstii de trei mii de metri. Urcă în 1883 Ciamarella pe fa a sudică şi peste patru ani Viso, pe la est. Urmează Dolomi ii cu toată dantela lor dantescă. Muntele rămîne mereu „poezia” vie ii sale. „Tineri — exclamă G. Rey — iubi i muntele ! El vă dăruie bucuria efortului, vă face mai entuziasma i şi mai puri”. G. Rey era nepotul celebrului Quintino Sella, geolog renumit şi fondator al Clubului alpin italian. Omul acesta nu iubea nimic mai mult, în afara profesiunii sale, ca muntele. Alpii erau marea, obsedanta sa ispită. Acestui om îi datorează Rey dragostea sa de munte. Monte Rosa a fost întîia sa întîlnire cu muntele. O apari ie copleşitoare, învăluită în roz, sub un cer albastru, într-o diminea ă senină şi rece. De atunci, pînă pu in înaintea mor ii sale, G. Rey a rămas un neînsetat şi neînfricat om de munte. Italienii şi-l mai amintesc încă bătrîn, dar drept şi dîrz, hoinărind pe culmi cu nedespăr itul său alpenştoc. Victoriile sale alpine, cucerite în epoca de aur a alpinismului, vor rămîne de neuitat: Cerveni, piscurile de mare dificultate din Mont Blanc, trasee aproape inaccesibile în Dolomi i.
127

Şi la fel vor rămîne neegalate căr ile sale, cu titluri atît de sugestive, de plastice: „Alpinismo acrobatice”, „Famiglia alpinistică”, „Alpinismo a quattro mani”. G. Rey povesteşte temerarele şi dramaticele ascensiuni din Mont Blanc-ul granitic şi seme : Crepen, Dintele rechinului, Dru, Piscul Verde. Alpii sînt, pentru alpiniştii de oriunde, o grea piatră de încercare. Pentru G. Rey ei nu sînt însă numai pietre de încercare, ci piscuri pe care curajul şi îndemînarea înal ă omul pînă la nori. Alpii, „cetate fantastică, lan de ziduri inaccesibile, turnuri care se profilează pe cer cu culoarea lor cărămizie, aurită de soarele atîtor secole”. Dolomi ii dantela i, amintind parcă bijuteriile în calcar ale Pietrei Craiului, sînt împără ia stăpînită de Guido Rey: San Martino di Castrozza, Cima della Madonna, Cimone della Palia, Vajollet, Marmolada. Sculpturi gigantice în piatră. Fantezie cosmică. Mun i dintr-o planetă necunoscută încă. Sau, aşa cum scrie G.Ray, „cetă i ruinate, minarete crăpate, profiluri roase de sfincşi, rămăşi e de catacombe, coloane colosale, de zece ori mai înalte decît cele din Teba”. Pentru Guido Rey muntele e însăşi via a, „neasemuita bucurie a trupului şi a spiritului, cu totul alta decît toate celelalte bucurii omeneşti, fiindcă ea îşi are esen a în voluptă i fără grani e şi de nedescris”. Dragostea de munte se naşte şi e necontenit prezentă în albastrul cerului, în prietenia stîncii, în
128

liniştea imensă care coboară în noi. Această neasemuită dragoste izvorăşte din „senza ia înăl imilor, prezen a pericolului, tumultul libertă ii, uitarea tuturor lucrurilor omeneşti”. Guido Rey rămîne în istoria alpinismului îndrăzne ul cavaler, cavalerul minunat al înăl imilor. Alpiniştii care l-au văzut urcînd mun ii în tinere e, dar şi la şaptezeci de ani. Cititorii care i-au citit cu admira ie căr ile, l-au numit Harold al marilor mun i, vestitorul şi cîntăre ul dragostei de munte. Unul dintre cei mai pre ui i scriitori alpini, el însuşi ghid şi alpinist, este binecunoscutul Roger Frison-Roche. Născut la Paris, în februarie 1906, dintr-o familie din Savoia, la şaptesprezece ani, atras de mun i, părăseşte capitala şi se mută la Chamonix. Muntele devine marea sa dragoste, permanenta atrac ie. Şi în acelaşi timp, scrisul. Tot atunci el începe să colaboreze la diferite ziare şi reviste.

129

În anul 1935 o expedi ie în mun ii Saharei îi dezvăluie frumuse i nevisate. Urmarea? Scrie o carte „Chemarea Hogarului" şi se leagă de Africa ca Hemingway de zăpezile de pe Kilimanjaro şi vînătorile de lei. Peste un an revine în Africa şi în 1938 ia marea hotărîre: se stabileşte în Algeria ca ziarist. Aici, cu nostalgia şi amintirile din Alpi, scrie el cartea sa cea mai cunoscută, ajunsă la peste un milion de exemplare şi tradusă în foarte multe ări, „Premier de cordee” (Cap de coardă). Este povestea, destinul, tînărului Pierre Servettaz, pe care îl cheamă stăruitor, obsedant muntele, deşi acolo, în preajma piscurilor a pierit strivit de stînci tatăl său, deşi el însuşi a cunoscut mînia muntelui, fiind grav accidentat într-o ascensiune. Nimic, nimic nu poate opri gîndurile, dorin a să de a deveni cap de coardă, de a conduce şi a păzi vie ile celor care iubesc muntele şi vor săi cunoască puterea,şi frumuse ile. Această carte minunată, elogiu al muntelui, dar şi al curajului şi devotamentului omenesc, a fost dedicată ghizilor din Chamonix cu indica ia simplă a autorului, „unul dintre ai lor”. În anii războiului, corespondent pe front în Tunis, el este făcut prizonier în 1942 şi apoi trimis în Fran a. Din nou reîntîlneşte mun ii patriei. Luptă eroic în Savoia, în mişcarea de rezisten ă şi termină războiul ca locotenent de vînători de munte. La înapoierea să în Algeria scrie în 1948 romanul „La grande crevasse”. Parcurge cu o pasiune nestăvilită Sahara, în
130

repetate rînduri, în toate anotimpurile, la toate înăl imile, în toate împrejurările. Rodul acestor călătorii ? O nouă carte „Pe schi şi pe cămilă traversînd Marele Erg occidental”, carte care se va epuiza foarte curînd. Din nou un roman despre Alpi şi o întoarcere la „Mont Blanc şi cele şapte văi”. Şiapoi o nouă ispită: filmul. Cu Georges Tairraz, care a ilustrat cele mai multe din căr ile sale, realizează în 1950 un film în culori, de o rară frumuse e, „Bivuacuri sub lună”, inspirat tot de Sahara. Cu acelaşi titlu scrie apoi un roman în două volume. În sfîrşit, în 1957, cartea despre care ştim foarte pu in — pagini din dramele alpine — „Retour â la montagne”. Acesta este Frison-Roche, capul de coardă nu numai al ascensiunilor de mare dificultate, dar şi al literaturii alpine care escaladează temerar consacrarea literaturii universale. Tot în avangarda creatorilor literaturii alpine îl găsim şi pe Luis Trenker. De ce? Pentru că toată via a lui a fost legată de munte. Alpinist şi schior de frunte, deşi nu campion olimpic sau cuceritor de piscuri necucerite, L. Trenker a făcut totul ca prin el, prin ce a scris şi a dat, oamenii să îndrăgească cu pasiune şi patimă muntele.
131

Cine răsfoieşte una, oricare din căr ile lui, va în elege şi va sim i că în natură pu ine frumuse i depăşesc pe cele ale mun ilor. Şi nu-i vorba numai de text, ci mai ales de neînchipuit de frumoasele fotografii ale văilor, crestelor, masivelor, care fac din imaginea fotografică artă plastică şi din curiozitatea de a privi, dor de munte... Să deschidem larg minunata lui carte, apărută în 1935 la Leipzig „BergweltWunderwelt” (Lumea muntelui - lumea minunilor), şi să hoinărim pu in prin timp şi spa ii, purta i de înaripatele privelişti ale tuturor mun ilor lumii. De la naşterea lumii, la popoarele comunei primitive, la romantici şi la genera iile alpinismului istoric, alpinismul a parcurs etape surprinzătoare şi pitoreşti. Această unică istorie a alpinismului lumii, atît de literar şi ilustrat prezentată, ar fi fost de-ajuns ca să lege numele lui Trenker de frumuse ea şi măre ia mun ilor. Dar Trenker, în marea lui dragoste pentru mun i, stînci şi schi, ne-a mai dat feeria albă a lui ,,Berge in Schnee” şi lauda mun ilor în „Meine Berge”. Romanele sale sînt toate inspirate din via a mun ilor (Berge in Flammen, Der Rebeli, Der Feuerteufel), la fel ca şi romanul propriei sale vie i „Kamaraden der Berge”. Trenker nu putea să nu aducă omagiul său marilor înaintaşi, cutezătorilor cuceritori ai mun ilor, „Helden der Berge” (Eroii mun ilor).
132

El a făcut şi film, fiind totodată interpret, scenarist şi regizor. „Infernul alb de pe muntele Palii”, munte de 3 912 m, în Bernina, şi filmul inspirat de luptele de pe frontul din mun ii Alpi, „Mun i în flăcări”, sînt marile lui realizări cinematografice. Tot Trenker a fost acel care a evocat cinematografic epopeea albă a cuceririi Matterhornului (4482 m), în prima încercare din 1857 a italianului Gorret şi a celor doi fra i Carrel. Pentru toate acestea Luis Trenker rămîne legat pentru totdeauna de mun i şi de Alpi. Numele lui va răsuna în ecoul văilor şi sus pe creste, aşa ca în iodlerul lui de tinere e şi glorie, într-o coborîre cu o sută de kilometri pe oră. O carte de neobişnuită frumuse e şi îndrăzneală este, în literatura muntelui, cartea lui Lionel Terray „Cuceritorii inutilului”. Cine este Lionel Terray? El însuşi se prezintă astfel: „Născut la poalele Alpilor, am fost campion de schi, ghid profesionist, alpinist de mare altitudine, membru în opt expedi ii în Anzi şi Himalaya, mi-am consacrat toată via a muntelui”. Fiu de medic, deşi destinat unei profesiuni intelectuale, Terray, un răzvrătit şi un neastîmpărat al muntelui, îl cunoaşte la vîrsta de unsprezece ani şi-apoi, sub îndrumarea
133

lui Gaston Rebuffat, devine omul de munte care va rămîne toată via a. Este una din cele mai glorioase figuri ale alpinismului francez şi mondial. Cuceritor al piscurilor celor mai dificile şi asaltate. De la Annapurna, întîiul munte de peste 8000 m cucerit de om, la versantul estic al muntelui Chacraraju din Peru, urcat în august 1962. Terray este cel care reuşeşte a doua victorie asupra Eigerului, muntele cu zeci de victime, care urcă peretele nordic al muntelui Aconcagua, Fitz Roy, Mustagh Tower, Makalu şi, în 1962, Januu, de aproape 8 000 m, în Himalaya. Două decenii de întrecere cu cerul şi stînca, şi de întîlniri cu moartea. Pentru Terray alpinismul nu este vanitate, record, glorie, ci o enormă bucurie care clocoteşte în inimă, „care pătrunde pînă în ultima fibră, atunci cînd după o lungă oscilare la grani ele posibilită ilor umane putem din nou să strîngem via a cu ambele bra e”. Terray crede în pregătire, în îndrăzneală, în prietenie. Paginile din carte dedicate marelui său prieten Louis Lachenal sînt emo ionante, tulburătoare. Două firi diferite şi totuşi cea mai bună coardă a lumii. Louis dezlăn uit, pasionat pînă la nebunie, îndemînatic pînă la neverosimil, izbutind să găsească pînă în ultima clipă rezolvarea care părea de negăsit şi Lionel calm, ra ional, echilibrat. Poate tocmai această pendulare de temperamente, de structuri explică echilibrul for elor. Ca şi dragostea lor fără limite pentru
134

munte şi prietenia lor, care mergea dincolo de grani ele vie ii şi ale mor ii. „Cuceritorii inutilului” este cartea vie ii lui Lionel Terray. Dar nu numai a lui. Ci a tuturor celor care se regăsesc în ea. „Cuceritorii inutilului”? Nu! Cuceritorii înaltului, al noului, ai neatinsului. Ne dăm noi seama cît de util este vie ii noastre acest inutil al cuceritorilor mun ilor?... Vitali Mihailov Abalakov este cel mai reprezentativ alpinist sovietic. Se poate spune chiar că începuturile şi gloria marilor ascensiuni sovietice i se datorează lui. Acum Vitali Abalakov a împlinit cincizeci de ani de via ă şi treizeci de ani de ascensiuni alpine. A început să se ca ere pe mun i încă de la vîrsta de doisprezece ani. Înso itor, prieten şi mai tîrziu tovarăş de coardă şi expedi ii i-a fost fratele său mai mic, Evgheni. Împreună au urcat stîncile Krasnoiarskului copilăriei şi apoi tot împreună au pornit în prima lor escaladă, de mare dificultate, vîrful Dîh-Tau din Caucaz (1931). A urmat inaccesibila — pînă la ei — traversare a Bezingăi. Profesiunile alese i-au despăr it în via ă, dar pasiunea lor pentru munte le-a rămas întreagă şi ia păstrat alături. Evgheni, visător, artist, a devenit sculptor, în timp ce Vitali, spirit practic, inventiv,
135

a ales ingineria. Vitali a construit pentru sportivi o serie întreagă de aparate. Cum i-ar fi uitat pe alpinişti? El era constructorul şi tot el experimentatorul. Întîia ascensiune de „7000 m” a lui Vitali a avut loc în anul 1936, pe Khan Tengri (6995 m) în Tianşan, vîrf denumit şi Kan To (Muntele de sînge). Se ştie că aici, la fel ca Lachenal pe Annapurna, şi-a pierdut Vitali mai multe degete, degerate, şi i-a fost amputată laba piciorului. Dar Vitali Abalakov nu era omul înfrîngerii, al renun ărilor. „Omul se ridică mai presus decît muntele”, obişnuia el să spună. Şi a dovedit-o... După cucerirea vîrfului Trapez şi a escaladelor de iarnă ini iate întîia dată de el, iată asaltul dîrz şi victorios al vîrfului Lenin (7134 m). Răsplata curajului şi îndemînării sale: titlul de maestru emerit al sportului şi Ordinul Lenin. Încă multe isprăvi eroice au urmat de atunci. Anii treceau şi alpinistul, căruia medicii îi recomandaseră după Kan To cumin enie şi cel mult şah sau pescuit, este acum în vîrstă de cincizeci de ani. La vîrsta aceasta, alpiniştii îşi scriu amintirile sau conduc taberele viitorilor cuceritori ai mun ilor. Dar Vitali nu se grăbeşte. El simte încă în el puteri nebănuite pentru lupta cu muntele. Nimeni mai bine ca el nu-i cunoaşte tainele, vicleniile, frumuse ile. Timp de aproape două decenii vîrful seme de 7439 m din Tianşan a înfrînt toate încercările. Nu se poate, îşi spune Vitali Abalakov, nu se poate
136

ca noi, alpiniştii sovietici, să ne plecăm în fa a unui munte, fie el şi imposibil de cucerit. Unsprezece oameni din trei genera ii de alpinişti au asaltat timp de săptămîni piscul acesta încăpă înat, cu care Vitali s-a mai răfuit odată, în 1938. Dar nimic, nici pere ii abrup i, nici ghea a, nici viscolul şi frigul nu-i pot opri. La 30 august 1956 to i cei unsprezece oameni ai expedi iei sînt pe vîrf. Peste cincizeci de piscuri din Mun ii Cerului sînt domina i de acest vîrf învins de voin a omenească, de acest pisc căruia învingătorii i-au dat numele de Pobeda (Piscul Victoriei). Vitali Abalakov este un om al faptelor. El cutează, luptă, învinge. Şi scrie. Modest, simplu, firesc. Cine citeşte „Asaltul Piscului Victoria” povestit de Evgheni Simonov va găsi toate gîndurile şi toate faptele lui Vitali Abalakov. În fiecare pagină scrisă sim i pioletul şi col arii lui Vitali frămîntînd muntele. Cu un stilou inspirat Vitali scrie pe albul zăpezii povestea cuceririi marelui pisc, în care punctele. Sînt oamenii, aceste furnici cutezătoare pe care nimic nu le înspăimîntă şi nu le face să renun e. În eleapta sa prevedere este o caracteristică a lui Abalakov. „Vîrful Victoria este o momeală, îi pîndeşte pe impruden i. Ca totdeauna, trebuie să ne ocupăm de fiecare amănunt. Să prevedem totul... Acolo sus, la peste şase mii de metri altitudine, orice amănunt devine foarte important”. Abalakov simte vremea rea, cea a sau
137

furtuna. El preferă să coboare înăl imi greu cucerite, decît să rişte reuşita sau să jertfească oameni. Ei urcă mereu la minus 20° temperatură, sub amenin area capricioasei şi scurtei veri a Tianşanului. În timpul odihnei alpiniştii citesc din O'Henry şi Prjevalski. După zile de aşteptare îndelungă şi obositoare, mai obositoare decît urcuşul, Abalakov dă semnalul plecării. Cu to ii îi privesc silueta cunoscută. Stîncile şi el, cuceritorul. În picioare pîslarii par încăl ăminte de scafandru. Dar col arii amintesc de cuiele pantofilor de atletism. Abalakov şi Gusak merg acum în coardă, spre pisc. O cetate albă, necucerită, aşteaptă rece, încruntată. Dar oamenii care de atîtea săptămîni au pornit s-o cucerească nu mai vor să dea înapoi. Drumul e greu, dar voin a oamenilor mai puternică decît orice. Şi pînă la urmă, victorioasă. Alpiniştii noştri au dovedit în ascensiunile lor multă îndrăzneală şi hotărîre. Dar hotărîrea de a scrie pînă acum le-a lipsit. Emilian Cristea, cel mai temerar şi mai vîrstnic din avangarda cutezătorilor, a povestit în ziare şi reviste multe din isprăvile sale şi ale tovarăşilor săi de ascensiune. Premiere în Bucegi, tentative în Fisura Albastră, traversări de iarnă cu avalanşe în Piatra Craiului, explorări în adîncul peşterilor din mun ii
138

Apuseni sau Cernei — toate au fost scrise şi nu aşteaptă, întregite de alte întîmplări inedite, decît culegerea în volum. Dar pînă atunci, mai tînăr şi mai vrednic la scris, Ion Coman, şi el neobosit căutător de trasee neumblate, a publicat „Am îndrăgit mun ii” (1963), o carte de evocări şi pasiuni alpine. Ion Coman îndrăgeşte de foarte tînăr muntele şi îi caută prietenia şi în elepciunea pretutindeni şi în toate anotimpurile. Pe drumuri simple, pe pere i pe care încă nimeni n-a urcat, cu motocicleta, pe schiuri, Ion Coman hoinăreşte de la un capăt la altul prin ară şi încîntat îi descrie frumuse ile. Şi bineîn eles nu uită întîmplările care te întîmpină, cum ştim cu to ii, la fiecare pas în excursii. Deşi îşi pierde într-o ascensiune fratele mai tînăr, el rămîne mai departe credincios muntelui, convins că nici o bucurie pe pămînt nu întrece bucuria înăl imilor învinse şi a vie ii în natură: „Am îndrăgit clipele cînd, ajunşi sus, ne strîngem mîna fră eşte şi îmbră işăm orizontul; am îndrăgit asprimea elementelor naturii, ecoul iodlerelor, roşea a apusurilor, modestia florilor alpine, marea de nori culcată la picioarele noastre”... Din Bucegi în Apuseni, din primăvară în iarnă, de la espadrile la bocancii de schi, Ion Coman e necontenit prezent în munte. Cine a făcut drumuri asemenea lui, se va sim i şi el autor al căr ii. Totul este scris aşa cum orice pasionat de munte ar face-o, dacă ar avea îndemn şi meşteşug
139

la scris. Cine nu a mers mult pe munte, dar simte că şi-ar dori-o, va porni sigur pe creste, citind această carte.

Muntele cel mai drag lui Ion Coman rămîne Piatra Craiului. Aici este minunata Cabană Ascunsă, Padina lui Căline , Marea Orgă. Aici a fost învins muntele şi a învins prietenia (Creasta Prieteniei, traseu de opt lungimi de coardă, opt ore de lucru şi gradul V B dificultate). Nimic nu este mai frumos, mai deplin ca alpinismul, ne încredin ează Ion Coman. Alpinismul este „lumea înăl imilor, o lume aspră şi frumoasă, născută din zbuciumul planetei, mîngîiată de nori şi rudimentar cioplită de mîna sculptorilor cu putere nemăsurată: soarele, apa şi vîntul”. Mun ii ne păstrează dîrji, tineri, optimişti. Tot ceea ce putem cere vie ii ne dă muntele, „spa iu, măre ie, asprime, frumuse e, prietenie”. Să fim vrednici de el... După Cristea şi Coman ar urma Aurel Irimia, alpinistul cu performan e care peste grani ă l-ar fi făcut demn de o expedi ie în Himalaya. Şi el
140

va lăsa într-o zi coarda şi pitonul pentru hîrtie şi stilou, deşi marii alpinişti au dovedit că ele încap toate foarte bine şi în rucsac, şi în cortul izotermic. Şi astfel am face şi noi în literatura alpină întîii paşi, premierele de îndrăzneală ale viitorilor scriitori alpini. Înainte de a încheia acest capitol, nu putem să nu facem un ultim popas, amintind literatura himalayană. Ea este dramatică, eroică, epopeică. Nu fantezie, nu personaje şi întîmplări inventate, ci via ă, îndrăzneală, încordare supraomenească. Ea seamănă prin măre ie şi jertfă doar celeilalte literaturi a cuceririi apelor, polilor, înaltului. La Los Angeles, la Olimpiada din 1932, germanul Paul Bauer primea medalia de aur a literaturii olimpice pentru cartea sa care povestea expedi ia de pe Kangchendzonga (8 597 m). Pagini tragice, mor i grele aduce expedi ia de pe Nanga Parbat (8125 m), supranumit şi Muntele groazei. Căr ile scrise de Bruce, Finch, Howard, Burry, Smythe sînt căr ile pionierilor, în cursa năprasnică a învingerii mun ilor Himalayei. „Tigrii din Himalaya” de Frytz Rudolph este recunoaşterea istorică a aportului adus de indigeni la victoriile alpiniştilor străini în mun ii cei mai înal i ai lumii din Nepal şi Tibet. Prin „tigri” se în eleg indigenii care purtau bagajele, urcîndu-le pînă la peste 8000 m. Ei s-au dovedit totdeauna dîrji, cinsti i, curajoşi pînă în clipa din urmă, cînd înfruntau musonul şi avalanşele. Dar lucrul acesta
141

se uita mult prea repede sau pur şi simplu se ignora. Victoria lui Norke Tensing, modestul şi încercatul nepalez, răsplăteşte munca şi zecile de jertfe ale şerpaşilor. „8 000 de metri deasupra şi dedesubt” se intitulează cartea îndrăznelilor şi nebuniilor lui Hermann Buhl, alpinistul care a cucerit singur, după 16 ore de urcuş, piscul necucerit al lui Nanga Parbat. Iar „Annapurna, primul 8000 metri” este epopeea expedi iei franceze în care Maurice Herzog a scris aceste pagini cu degetele însîngerate. Cartea pe care a scris-o Tensing despre cucerirea Chomolungmei, „Tigrii zăpezilor” — carte încă necunoscută la noi — încheie glorios drumul de efort şi sînge pe care s-a urcat pînă la „casa zăpezilor”. Dar cartea care nu poate rămîne necitită, neadmirată, este cartea celui mai îndrăzne dintre îndrăzne i, a cuceritorului necuceritului pisc al Himalayei, Everestul, „înalta aventură” a lui Edmund Hillary. Acest înalt şi paşnic apicultor neozeelandez urcă pentru întîia dată în mun i la şaisprezece ani. „Pînă la 16 ani nu văzusem încă muntele”, scrie în primele pagini ale căr ii marele cuceritor al Chomolungmei. El înva ă de mic meseria tatălui său şi
142

devine la treisprezece ani un bun crescător de albine. De la albine la mun i, aceasta a fost fantezia întîmplării, a unei vacan e şcolare petrecute la munte şi schi, pe unul din mun ii Noii Zeelande. Hillary avea, cum am spus, şaisprezece ani, era, cum singur mărturiseşte, „un tinerel înalt, osos şi stîngaci” care nu se depărtase pînă atunci în via a lui mai mult de cincizeci de mile de localitatea unde trăia. Muntele nu-l atrăgea. Dar marea lui dorin ă era aceea de a colinda lumea. Prima zăpadă văzută în via ă, cele zece zile de schi petrecute în această vacan ă şi apoi la douăzeci de ani prima lui mare excursie pe insula de sud a Noii Zeelande şi ascensiunea piscului Olivier de pe muntele Sealy, îl hotărăsc să devină alpinist. „Zăpada era plăcută şi tare, aşa încît puteam săpa trepte solide, lovind doar cu piciorul. Sus, pe creasta muntelui, am găsit o privelişte încîntătoare: o vale întinsă ca un ghe ar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumuse e. Cuceream pentru prima oară un vîrf de munte... A fost cea mai fericită zi din via a mea.” În Hillary se deşteptase marea pasiune pentru munte şi alpinism, pasiune care dacă te cucereşte o dată, te înso eşte în via ă pînă la moarte, încep şi lecturile. „Citeam cu nesa — scrie Hillary — tot ceea ce se putea scrie despre mun i”. Două căr i însă l-au făcut să îndrăgească şi mai mult mun ii: „Tabăra şase” de Frank Smythe
143

şi „Nanda Devi” de Eric Shipton. Cartea lui Smythe, care-l purta pe Hillary prin cea ă, ger şi vînt pe creasta nordică a Everestului, l-a impresionat cel mai mult. „Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată atît de intens o carte”. Hillary pleacă în excursii de unul singur, încărcat cu poveri, în regiuni accidentate. Cunoştin a cu ghidul Harry Ayres, cel mai bun alpinist al Noii Zeelande, îi deschide în elegeri noi asupra alpinismului, îndeosebi asupra tehnicii escaladelor pe ghea ă. Iar prietenia lui George Lowe îi strecoară în suflet dorin a marilor cuceriri, a marilor necunoscute: piscurile Himalayei. Hillary împlinise treizeci şi unu de ani ! În alpinism se pare că o tradi ie cere ca înainte de Himalaya să urci Alpii. Iată-1 pe Hillary în Austria şi Elve ia înfruntînd Alpii şi-apoi, în grup, reuşind deosebita performan ă de a urca în cinci zile, în Oberlandul bernez, cinci vîrfuri de peste patru mii de metri. O telegramă îl aştepta la coborîre, la poşta din Jungfraujoch. George Lowe îl chema să participe la o expedi ie pe Mukut Parbat (7 242 m) în Garhwal. A fost întîia expedi ie din Himalaya la care a luat parte, victorios, Edmund Hillary, cuceritorul de mai tîrziu al Everestului. Pînă la jumătatea secolului al XX-lea nimeni nu urcase pe Himalaya dincolo de 8000 m. În anul 1922 o expedi ie engleză ajunge pe versantul nordic, prin Tibet, la 8326 m, iar în 1924 o altă expedi ie, urmînd acelaşi drum, prin nord,
144

atinge înăl imea de 8572 m. Cum piscul muntelui este de 8848 m, înseamnă că pentru a fi învinşi aceşti ultimi, îndărătnici şi răzbunători 276 m au trebuit nu mai pu in de... 29 ani ! Expedi ia generalului Hunt, în care a fost selectat după criterii severe şi Hillary, trebuia cu orice pre să învingă, mai ales după eşecul elve ienilor, cu un an înainte, în 1952, la mai pu in de trei sute de metri de vîrf. Se împlineau în acest an, 1953, treizeci şi doi de ani de la întîia expedi ie pentru cucerirea Everestului. Cine reuşea acum, intra pentru totdeauna în istorie. Hillary era unul din cei treisprezece foarte buni alpinişti ai expedi iei, dar nu omul pe care se conta pentru asaltul final. Acesta trebuie dat de Evans—Bourdillon, care într-adevăr în ziua de 25 mai urcaseră pînă la 8748 m, deci la o sută de metri de vîrf. Înăl ime la care nimeni nu mai ajunsese vreodată şi care spunea tuturor că victoria este aproape. Dar a doua zi, după supraomeneştile eforturi făcute, Evans şi Bourdillon n-au mai fost capabili să urce din nou. Nici ei, nici ceilal i. Se punea întrebarea: se va rata şi de astă dată cucerirea piscului? Şi-atunci, culmea ironiei, după zeci de ani de expedi ii britanice, misiunea cuceririi celui mai înalt pisc din lume, Chomolungma, botezat englezeşte Everest, a revenit unui indigen nepalez, Norke Tensing şi unui alpinist din dominioane, Edmund Hillary. Amorul propriu al englezilor a cedat dorin ei de victorie, de superioritate asupra
145

tuturor celorlalte expedi ii şi mai ales asupra celei elve iene. Asaltul a fost eroic. Norke şi Edmund, înfră i i de efort şi îndrăzneală, au trăit clipe neuitate, groaznice adeseori, cum scrie Hillary: „La jumătatea urcuşului m-am oprit epuizat. Dacă priveam în jos printre glezne, priveam într-un abis de 3000 m. Niciodată nu m-am sim it în mai mare primejdie ca atunci, îngrijorat, i-am făcut semn lui Tensing să urce pînă la mine. — Ce zici de asta, Tensing? Răspunsul veni prompt: — Foarte rău, foarte primejdios. — Ce crezi, mergem mai departe? La care îmi răspunse în felul lui obişnuit: — Cum vre i !” Dar încă nu era totul. Aproape de vîrf îi aştepta calm „cel mai formidabil obstacol de creastă — o treaptă mare de stîncă”. Hillary o cunoştea din fotografiile luate din avion şi o considera un obstacol care putea foarte bine să însemne înfrîngerea unei expedi ii. Erau la 8 833 m, dar încă nu pe vîrf. Nefiind sigur că vor trece acest obstacol, Hillary cu „acel sentiment de mîndrie pe care-l trăieşti atunci cînd eşti sigur că ai realizat un fapt unic”, făcu cîteva fotografii ale acestui cel mai înalt loc atins pînă atunci de vreun picior omenesc. Cu un ultim efort, căutînd prize, înfigînd pioletul în fisurile de ghea ă, întinzînd la maximum cei doisprezece metri ai coardei, Hillary deschise drumul şi Tensing îl urmă. După două ore de tăiat trepte în zăpadă,
146

slei i de puteri, cînd tocmai se întrebau ce le mai rezervă urcuşul, cînd li se părea că merg de-o veşnicie, îşi dădură seama deodată că era ultima treaptă. „În fa a mea — spune Hillary — creasta cobora abrupt spre o cornişă, descriind o curbă mare, iar departe, în zare, puteam vedea culorile de pastel şi lînă alba ale norilor din inuturile muntoase ale Tibetului”. Era ora 11,30, 29 mai 1953. Acolo sus, pe vîrf, deasupra întregului pămînt, pe cel mai înalt pisc al tuturor mun ilor lumii — 8 848 m — „căldura domoală a bucuriei, scrie emo ionat Hillary, îmi năpădea toată fiin a, o bucurie mai pu in zgomotoasă, dar mai puternică decît oricare alta pe care o sim isem vreodată mai înainte pe un vîrf de munte”. Hillary privi chipul radiind de fericire al lui Tensing. Surîdea luminos sub masca de oxigen şi sub ur urii de ghea ă de pe barbă şi mustă i. „I-am întins mîna şi ne-am felicitat în tăcere — spune Hillary — dar pentru Tensing şi pentru clipele trăite strîngerea mîinii însemna prea pu in şi, cuprins de elan, m-a prins cu toată căldura în bra e şi ne-am bătut pe umeri reciproc, în semn de felicitare”. Aşa a fost întîia dată pe piscul victoriei voin ei omeneşti în mai 1953. Poate că peste ani alte victorii, mult mai grele, vor dovedi omului puterea lui asupra Universului. Dar victoria asupra Everestului va rămîne unică, aşa cum unic este în lan ul mun ilor lumii vîrful Chomolungma, zei a
147

mamă a pămîntului!.. Muzică E greu de spus ce e mai mult muntele: culoare sau muzică ? Verde de infinite culori, albastru şi violet, alb pur şi curcubeie. Zori, amurguri, înserări, anotimpuri. O paletă darnică şi neprevăzută pentru orice iubitor al picturii. Dar muntele, prin excelen ă, este dinamism, mişcare, muzică. Unde s-a născut ecoul dacă nu în mun i ? De unde au apărut iodlerele şi valsurile tiroleze ? Unde s-au născut doinele ? Unde dacă nu în mun i izvoarele, apele, vîntul, ploaia, furtuna se nasc, cresc, copleşesc totul şi aduc apoi calmul şi seninul unei lumi mai dornice de via ă. Ape care curg domol sau furtunos — viori cu surdină sau în pizzicato; urcuş în munte — acorduri de orgă; cascade — harpă şi clopo ei; vînt de toamnă în frunze care cad — serenadă de celo; ploaie şi furtună — instrumente dezlăn uite, dominate de xilofon, tobe şi talgere; ninsoare şi zăpezi — poem simfonic cu lunecări pe clape. Şi nu numai atît. Cum în munte liniştite sînt adînci, cosmice, se poate vorbi şi de o simfonie a tăcerilor, simfonie pe care doar muntele o poate compune şi cînta. Dar, totodată, poate nicăieri mai mult ca la munte nu- i vine aşa din senin să cîn i, să chiui. Un iodler la mare ar fi nepotrivit. Sirenele preferă
148

liedul, can oneta, serenada. Nu ştiu de ce, dar cuvîntul acordeon îmi evocă aproape totdeauna imaginea însorită şi muzicală a unei cabane, fie înecată în verdele pădurii, fie surîzînd alb dintre brazi şi pîrtii de schi. Doinele şi jocurile noastre s-au născut şi ele la munte. Nu cunoaştem prea multe instrumente muzicale care au apărut întîia dată pe ărm de mare. Poate itera, harpa, havaiana. În schimb fluierul, cornul, buciumul, cavalul sînt şi rămîn ale muntelui. Oamenii de la munte cîntă mai mult şi mai frumos. Oamenii ce vin la munte cîntă mai cald şi laolaltă. Iar despre munte oamenii cîntă entuziast şi pitoresc. Se povesteşte o întîmplare ciudată, din via a şi mai ciudată a marelui Paganini, care ar dovedi puterea de inspira ie a muntelui. În primul din nenumăratele drumuri ale copilăriei lui zbuciumate, din Genova în Cremona, peste mun ii înal i şi ninşi, cu un scurt popas în Elve ia, Nicolo Paganini e impresionat de tot ce vede şi, precoce, redă pe coarde, în gama lui mi, puritatea zăpezii, albul nesfîrşit, scînteierile reci şi albastre ale ghe arilor, clinchetul argintiu al diligen ei care străbate trecători şi culmi albe. Vom prezenta muzica inspirată de munte, această pentru mul i necunoscută muzică a mun ilor, pornind ca într-un urcuş de excursie sau ascensiune, de la muzica populară a regiunilor de munte, la măre ia şi adînca poezie a poemelor
149

simfonice şi a simfoniilor. Adică, de la „Mîndruli a de la munte”, la „Vîrful cu Dor”, „Mun ii Tatra” şi „Simfonia Alpilor”. Un drum de minunate şi neprevăzute popasuri, de surprinzătoare şi pitoreşti privelişti. O excursie muzicală în care natura a chemat artistul spre tainicele şi măre ele ei frumuse i. Să pornim deci cu rucsacul plin de darnice melodii, spre înăl imi... Nu există ară, popor, continent, care în muzica sa populară să nu cînte muntele. Negrii şi chinezii, indienii şi tibetanii, elve ienii şi georgienii, cu to ii, în muzica lor păstorească sau alpină, îşi arată dorul, dragostea sau tăria fa ă de munte. Cîntecele incaşilor din Peru, locuitori dîrji şi înfră i i cu natura, trăind în pădurile şi mun ii înal i de peste patru mii de metri ai Anzilor, sînt cîntece pline de ritm şi culoare. Cîntărea a cu posibilită i vocale neobişnuite — Yma Sumak — le-a purtat în întreaga lume, peste mări şi oceane. Imnul Soarelui (Tai a Inti), Muntele mama noastră (Montana mama), Glasul Anzilor (Ataipura) şi tulburătorul cîntec al junglei ladul verde (Chuncho) sînt melodii izvorîte din înăl imi şi din milenii. Ele reamintesc şi poartă peste ani această eternă luptă şi fră ietate a omului cu natura, cu muntele. La noi sînt doinele, învîrtitele, roman ele, Haiduceasca, jieneasca, arina de la Abrud, Mi-e
150

dor de mun i, de Caraiman. Este cîntat bradul şi muntele: „Munte, munte, brad frumos”. Frumuse ea, prospe imea copacului cu veşnică tinere e inspiră dorul de a trăi ca el: „De-aş creşte ca brazii-n munte” sau „De-aş trăi ca bradu-n munte”. Nimeni nu-i mai vrednică, mai zveltă ca „Mărioara de la munte” sau „Mîndruli a de la munte”. Nu degeaba au intrat în legendă Muntele Găina şi cîntecele lui de dor şi nuntă. Ca şi în poezia populară, în muzică muntele este o chemare, un frate, un prieten de zile bune şi rele. Se aud apele, freamătă pădurea, vîjîie furtuna. Ritmurile sînt repezi, dorin a de via ă trează. Peste jalea doinelor răsună chiotul haiducesc al muntelui. Ciobanii n-au numai dansurile lor aprige, cu sărituri şi strigături, ci şi cîntecele lor în care vuiesc tinere ea şi mun ii. Cu cît te apropii mai mult de munte, cîntecele şi dansul sînt mai bărbăteşti, mai viguroase. Breaza este un dans de oameni în care clocotesc neastîmpărul şi for a. Şi aşa sînt şi dansurile din ara Făgăraşului sau ara Oaşului. ara noastră are un inel, o horă de mun i. Prin cîntec şi dans oamenii de la munte îşi exprimă încrederea şi bucuria lor de via ă. Liricele elanuri spre munte se transformă încet în via ă de munte, în oameni de munte, în întîmplări de fiecare zi în codri, prin văi, în cabane. Apare stăpînitor, plin de curaj cu arcul său,
151

„Wilhelm Tell" (Rossini). Văi adînci şi stînci înalte, furtună în păduri şi în suflete robite, cornul vestitor al luptei şi al victoriei. „Freischutz" al lui Weber este şi el o poveste a muntelui, a pădurilor şi a vînătorii. Uvertura operei şi mult-cîntatul cor al vînătorilor sînt proaspete ca o diminea ă în mun i, ca o plimbare cu piciorul gol prin roua dimine ii. Oameni de la munte şi contrastul între aceştia şi orăşenii nobili, boga i şi stupizi, găsim la Zeller, în mereu tînărul1 şi melodicul său „Vînzătorul de păsări”. Singura lucrare românească de operă, de fapt operetă, este satira muzicală a lui Viorel Doboş, „Cîntecul mun ilor”, cu cîteva reuşite duete şi o dantelată arie de coloratură. Prin cadru, prin atmosferă mai trebuie amintită lucrarea lui Filaret Barbu „Plutaşul de pe Bistri a”. Şi astfel păşim, cu emo ia, cu înfrigurarea cu care urcăm prin pădure spre creste, în domeniul simfonicului: suite, poeme, simfonii. Vincent d'Indy, care n-a fost numai directorul lui Schola Cantorum, ci şi profesorul marelui nostru George Enescu, era originar din mun ii Cerveni, pe care-i iubea mult pentru natura lor severă şi meditativă. În afara simfoniei pe un cîntec francez de munte, scrisă pentru pian şi orchestră, V. d'Indy a compus şi suita „Zi de vară la munte”, inspirată de mun ii lui dragi şi care cuprinde „Zorile unei zile de munte”, mirarea şi bucuria ivirii dimine ii, „După-amiaza sub pini”,
152

contemplare întreruptă o clipă de un dans ărănesc şi „Seara” care coboară calm şi grav o dată cu întoarcerea oamenilor la casele lor. Tot cu o „Diminea ă” de munte începe suita întîia din „Peer Gynt” de Edward Grieg. Flautul şi oboiul sugerează cîntul din fluier al păstorilor care întîmpină noua zi. Viorile, în crescendo, redau lumina biruitoare a zorilor. Violoncelul se joacă cu o rază de soare, iar cornul vesteşte pastoral ziua care începe în linişte şi seninătate. Finalul suitei, care se intitulează „În palatul regelui mun ilor”, e înrudit cu moartea lui Manfred (Ceaikovski) şi ca şi acolo, instrumentele de corzi, pe o temă a contrabaşilor, transformă un dans plin de mister într-un vîrtej de sunete care cuprinde totul în frenezia lui ritmică. O muzică poate mai pu in cîntată, deşi tot adînc rod al cunoaşterii şi dragostei de munte, a scris Frederic Mompu pianist catalan (Impresii de munte, 1895), Fischer cu seducătorul lui „O noapte în Alpi” şi cehul Jaroslav Kricka, a cărui „Suită de munte” a fost premiată la întrecerile olimpice de artă din anul 1936, cu locul III şi o medalie de bronz. O compozi ie recentă, din ultimii ani, „Farmecul mun ilor” a lui Alo Koll, începe, se pare, cu obsedanta „victorie a soarelui de diminea ă”, continuă cu o plimbare cu barca pe lac şi se încheie cu o sonoră şi optimistă serbare ărănească. Interesant este stilul lucrării, echilibrat cu talent între romanticii germani şi moderniştii cu
153

orchestra ie colorată şi bogată. Cucerit de frumuse ea mun ilor Carpa i şi de îndrăzneala luntraşilor care-şi conduc cu măiestrie plutele printre stînci şi ape repezi, compozitorul ucrainean Gomoleak a compus în 1950 suita „Schi e transcarpatice”, în care după introducerea apăsătoare a unui „trecut greu” se trece la „Plutăritul lemnului” şi „Zările Carpa ilor” (păr i asemănătoare ca idee, deosebite total ca formă de „privelişti moldoveneşti” a lui Viorel Doboş: partea întîi şi a doua, sus la munte — Bistri a la toance), suita încheindu-se cu o plină de vervă „Sărbătoare populară”. Ceea ce place îndeosebi în această lucrare este îmbinarea de poezie a apelor şi a mun ilor. Cine a mers vreodată cu plutele, va în elege şi pre ui tocmai această fră ietate a naturii, a apelor şi a stîncilor şi, legate de ele, voin a şi victoria omului. De aici, din Carpa i, peste ani şi ări, iată-ne în Elve ia minunatelor lacuri şi-a încă pe atunci necuceri ilor mun i. Geneva, august 1835. Zile pline, fericite, din via a lui Franz Liszt. O dragoste caldă, romantică, Marie d'Agoult. Lecturi literare, lec ii de pian unor elevi nu totdeauna talenta i, discu ii filozofice şi artistice, articole la Gazeta muzicală, excursii şi plimbări pe lac cu prietenii lui Chopin. Liniştea, dragostea, natura nouă şi pitorească îl îndeamnă să compună. Se aşază la pian şi evocă impresiile plimbărilor pe lac, ale unei excursii în Alpi. Deci încă înainte de Richard Strauss, care el însuşi a urcat în Alpi, sau de
154

Ceaikovski, care-şi poartă eroul, pe neliniştitul Manfred, tot în Alpi, Liszt, sub impresia frumuse ilor alpine şi sub stăpînirea lecturilor din Shakespeare şi Byron făcute de Marie în timp ce el compune, scrie „Albumul unui călător” (Anii de pelerinaj), care începe cu clopotele bisericii Sf. Petru din Geneva, ale căror sunete îl urmăreau pe compozitor, ca şi versurile din „Rătăcirile lui Childe Harold” de Byron. În acest prim album al său, liric şi pictural, Liszt va mai lăsa: Lacul din Wallenstadt, La marginea unui izvor, Valea lui Obermann, Florile melodice ale Alpilor. În sfîrşit, noi, românii. Paul Constantinescu, atît de statornic legat de folclor, a scris muzica unui balet răsplătit cu premiul Enescu, reprezentat şi peste grani ă, la Viena, „Nuntă în Carpa i” (1938) şi a cărui suită se cîntă şi în concertele simfonice. Iar Mar ian Negrea, povestitorul din Grui şi autorul muzicii de film la „Baia Mare”, îndrăgostit sincer şi de mult de Apuseni, a compus în 1953 suita „Mun ii Apuseni” care a primit diploma de merit la Festivalul de la Bucureşti din acel an şi apoi Premiul de stat. Suita cuprinde patru păr i şi are un plastic con inut descriptiv-programatic. „Pe Arieş în sus” — prima parte, prima schi ă a suitei. O zi însorită de vară. Apele Arieşului cristaline şi vesele, dar şi darnice, căci în limpezimea lor sclipesc parcă bulgării de aur ai steampurilor mo eşti. „Cetă ile Ponorului” — a doua schi ă. Stînci masive înăl ate asemenea unei vechi cetă i dărîmate, din care n-a
155

rămas decît o boltă uriaşă. Şi aici, în nop i vrăjite, în susurul apei care curge pe sub stînci, apar şi dansează ielele. Parcă nu s-a schimbat nimic de foarte demult, din timpul dacilor. „Ghe arul de la Scărişoara" — partea a treia. Basm şi feerie. Mister. Ai spune Catacombele din „Tablourile” lui Musorgski. Stalactitele şi stalagmitele cu forme bizare, cioplite de mîna naturii în mii de ani. În lumina tor ei aprinse totul pare fantastic şi apăsător. Să ieşim la lumină, acolo e via a, acolo e libertatea. „Izbucul" — finalul. O tarantelă sprin ară redă deopotrivă şi neaşteptata apari ie a izvoarelor, a apelor care izvorăsc printre stînci, şi dispari ia lor tot atît de neprevăzută în stîncile care le-au născut. Un joc de-ascunselea, pe o tema de dans popular, în care sim i întreaga natură românească. Suita lui Mar ian Negrea, pentru a cărei prezentare radiofonică Vlaicu Bîrna a scris versuri nu mai prejos de muzică, rămîne una din bunele lucrări româneşti şi una din cele mai dragi îndrăgostitului de mun i, de Apuseni. Un valoros film turistic realizat la noi este fără îndoială „Masivul Retezat”. Pentru acest minunat film colorat, care ne urcă pe toate crestele, ne poartă pe ărmul lacurilor albastre şi ne duce, în şoaptă, în parcul natural, „monument al naturii”, întins pe suprafa ă de 750 km2, Ion Dumitrescu a scris o muzică expresivă şi dinamică. Ea urmăreşte cu fidelitate scenariul literar scris cu pricepere şi pasiune de naturalistul
156

clujean Ianoş Xantus. Retezatul masiv şi unic ispiteşte deopotrivă pe turişti, alpinişti şi oameni de ştiin ă. A sosit primăvara: ghiocei şi brînduşe, ape învolburate, pui de pisică sălbatică. În poiană cî iva ursule i se joacă. „Să ne vede i cînd vom fi mari”, par ei să spună. Printre razele de soare ale dimine ii ciobanii pleacă cu oile la păşune, iată şi străvechea Sarmizegetusa, cu circul roman clădit de cuceritori. Echipa de geologi, alpinişti şi operatori urcă pe cai spre culmi. Apar florile, unele dintre cele mai rare din Europa: orhideea, papucul doamnei, bulbuci, pomagul, floare otrăvitoare... O trompetă vesteşte înfrigurat prima apari ie a masivului. Caravana traversează pe coardă o cascadă înspumată. Şi, deodată, lacurile. Harpa urmăreşte undele scînteietoare ale apei: cristale limpezi, diminea a; petale de sidef, la prînz; purpură şi mătase aurie, seara. Sînt şaptezeci de lacuri în Retezat şi fiecare îşi are frumuse ea lui specifică. Urcăm tot mai sus. Din nou diminea a. Răsare victorios soarele. Păstrăvii sclipesc ca argintul viu. La 2200 m, parcă suspendat între mun i şi cer, lacul Tăul Negru. Este cel mai înalt lac din masivul Retezat. Lacul Zănoaga apare cantr-un decor de poveşti, iar Bucura este cel mai întins lac din ară şi are un anume farmec: de oriunde l-ai privi pare altul.
157

Parcurgem întinse regiuni cu jnepeni, iată şi „Roua cerului”, plantă rară şi înşelătoare. Apare şi ursul, stăpîn al pădurii. Şi printre pietre, primejdioasă, vipera. Încă mai sus, mereu mai sus. Deasupra alpiniştilor doar vulturul, rotindu-se în căutarea prăzii. Se profilează în depărtare Peleaga. Vegeta ia e din ce în mai săracă. În schimb, rară apari ie, zvelte şi sperioase capre negre. Cu agerime şi îndrăzneală ele sar pe ancuri şi dispar în hăuri. Acum ochiul cuprinde toate depărtările. Măre , tăcut, biruitor, veghind crestele dantelate în azur şi albăstrimile vinete ale lacurilor — Peleaga, cel mai înalt munte al Retezatului (2 511 m). Muzica scrisă pentru priveliştile unice de Retezatului îi măreşte frumuse ea şi stîrneşte în noi dorin a de a-l cunoaşte şi iubi. În aşteptarea muzicii inspirate de Făgăraş, Piatra Craiului sau Ceahlău, să însemnăm aici „ ara Mo ilor”, o suită de Carmen Petra, după reportajele lui Geo Bogza şi cele şase schi e simfonice dedicate de Dariu Pop mun ilor Rodnei. Precum şi „Cantata mun ilor”, lucrare de propor ii, închinată frumuse ilor mun ilor noştri, în a căror vecinătate trăieşte autorul Norbert Petri. Suita „ ara Mo ilor” are şapte păr i, dar nici una cu adevărat alpină. Ea stăruie îndeosebi asupra istoriei frămîntate a mo ilor (Sărăcie de stîncă tare, Răzvrăti ii Horia, Cloşca şi Crişan şi Martiraiul) şi a vie ii grele a acestora (Pîine amară în fundul
158

pămîntului, Brazii cimitirelor, tulnice tînguitoare, Munca în toi, la torsul cînepii şi-n inima mun ilor). Mîndria mo ească, dîrzenia mo ilor biruitoare peste jertfe şi timp şi seninul vremilor de azi sînt temele ultimelor două păr i ale suitei (Cetatea din vîrful Cîrnicului — Sărbătoare muierească în valea Arieşului). Dariu Pop a fost unul din bunii prieteni din tinere e ai lui Liviu Rebreanu. Simpatia lui pentru mun ii Rodnei este tot atît de firească, pe cît a fost a lui Mar ian Negrea pentru mun ii Apuseni. Crescut în preajma mun ilor Rodnei, obişnuit să-i vadă, să-i admire, să-i calce, compozitorul, cînd a putut să exprime muzical dragostea lui de care era atît de plin, a compus această suită, „Şase tablouri din mun ii Rodnei”. „Cantata mun ilor” a fost compusă de Norbert Petri, pe versuri de Ion Magnea. Ea a fost întîia dată executată chiar sub bagheta autorului. „Cantata mun ilor” este un omagiu al frumuse ii şi tăriei mun ilor noştri. Ei ne-au dat „un suflet de baladă”, ne-au purtat pe cărarea lor „de azur şi de mătase” şi au fost pentru noi to i „simbolul neclintirii”. Înal ii, voinici şi ninşi, mun ii noştri ne-au fost şi ne-au rămas prieteni. S-au dus pentru totdeauna greul şi plînsul. Din Apuseni în Bucegi, din culme în culme să-ntindem o horă veselă. Munca şi prietenia să ne fie îndemn. Iar mun ii tovărăşie... Prezentarea poemelor simfonice despre
159

munte o începem chiar cu creatorul poemului simfonic, cu Franz Liszt. Primul din cele douăsprezece poeme simfonice ale lui Liszt, inspirat după un poem al lui Victor Hugo, se numeşte „Ce se aude pe munte”. Mai întîi un zgomot imens, confuz, înso it de acorduri, de murmure suave. Sînt harpele spa iului în care plutim şi din care deodată se desprind două voci amestecate: una pură, senină, biruitoare — Natura, a doua sfîşietoare, plină de lacrimi şi strigăte — Omenirea. Şi ascultîndu-le, compozitorul, meditativ, îşi pune plin de nelinişte întrebarea destinului omului. Sînt pu ine pagini muzicale în istoria muzicii care să exprime atît de înalt, de cuprinzător, ideile filozofice ale unui poem literar. Dar să nu ne mirăm. Este vorba doar despre Victor Hugo şi Franz Liszt. Un alt poem simfonic, scris tot de un mare compozitor, este poemul „O noapte pe muntele pleşuv”, la care Musorgski a lucrat mai mult timp şi care ulterior a fost definitiv orchestrat de Rimski Korsakov. Inspirat din lumea de basme şi legende a poporului rus, el redă o noapte de dansuri şi vrăji, cum am mai întîlnit în „Dans macabru” de St. Saens şi în propor ii danteşti în finalul „Simfoniei fantastice” a lui Berlioz. Poemul lui Musorgski, deşi se cîntă fără întrerupere, în realitate are patru momente: întîlnirea vrăjitoarelor, cortegiul diavolesc, apoteoza lui Satan şi sabatul vrăjitoarelor. Expresive, dinamice sînt ritmurile de dans, de dezlăn uire orgiacă a
160

duhurilor rele, în noaptea fără stele, grea de taine şi mister. Liniştitoare, izbăvitoare e venirea dimine ii, vestită prin clopotele bisericii din sat care vor alunga stihiile. „O noapte pe muntele pleşuv” este o lucrare în care regăsim dramatismul şi mijloacele muzicale ale monologului lui Boris Godunov. Tot de la Vincent d'lndy, marele îndrăgostit al mun ilor Cerveni, ne-a rămas, din primii săi ani de crea ie, „Poemul mun ilor”. Alături de „Wallenstein” şi „Cîntecul clopotului”, el vădeşte influen a wagneriană, pe care o vor avea şi întîiele sale drame lirice. Din păcate acest poem se cîntă extrem de rar, istoriile muzicale nu-i dau con inutul, iar la noi el n-a avut pînă acum încă o primă audi ie. Noi l-am amintit fiindcă apar ine lui Vincent d'lndy şi fiindcă e vorba de munte. Enumerăm în continuare o serie de poeme dedicate nu celor ce se întîmplă pe munte sau unor idei filozofice, rod al contemplării, ci mun ilor înşişi: „Mun ii Tatra” (Novak), „Muntele Azov” (Muravlev), „Farmecul Dolomi ilor” (Car Iani), „Mun ii Hen ei” (Dam Din Suren), „Poemul pădurilor şi mun ilor Chinei” (Ma Sî Tzum). Sînt peisaje muzicale cu culoarea lor locală, cu povestea milenară a pădurilor, apelor şi piscurilor, a antimpurilor şi a întîmplărilor istorice. Aşa cum este şi „Balada muntelui Blanik” de Janacek, scrisă după un poem al lui Jaroslav Vrchlicky. Dintre poemele amintite, prin ritmurile neobişnuite, exotice şi prin solo-ul de vioară ca un
161

laitmotiv de şeherazadă, place mult „Mun ii Hen ei”, al compozitorului mongol Dam Din Suren. Un poem simfonic foarte pu in cunoscut la noi, deşi el glorifică cea dintîi biruin ă a omului asupra celor mai înal i mun i ai lumii, este ,,Annapurna”. Asemeni lui Raloh Vaugham Williams, care dedică „Simfonia Antarctica” (1953) expedi iei lui Robert Scott la Polul Sud, compozitorul francez Andre Ammeler compune poemul simfonic „Annapurna” în cinstea cuceritorilor acestui munte din Himalaya, prima victorie a lumii peste 8 000 m (8 078 m — 1950) şi o dedică lui Maurice Herzog şi tovarăşilor săi de expedi ie. Au scris compozitorii noştri poeme simfonice inspirate de munte? Răspundem bucuros afirmativ, dar cu remarca că toate cele trei poeme compuse pînă acum sînt inspirate doar de frumuse ea şi pitorescul Bucegilor: Vîrful cu Dor, Prin mun ii noştri, Poemul Carpa ilor. Măre ia sălbatică a Făgăraşilor sau a Retezatului încă nu şia găsit artistul. Mun ii însă trăiesc mult. Ei pot să aştepte, aşa cum aşteaptă de milenii, şi într-o zi tot va poposi în ei cel mult aşteptat... Poemul lui Hartulari-Darclee „Vîrful cu Dor” este scris după povestea populară a ciobanului care, părăsit de iubita sa, se retrage sus pe vîrful muntelui, de unde nu va mai coborî niciodată, vîrf care va primi numele de Vîrful cu Dor. Să ascultăm poemul. Se ivesc zorile. Pe cer
162

mai sclipesc cîteva stele, în vale, sub puterea soarelui, se destramă ultimii nori. Viorile în tremolo, înso ite discret de celestă şi flaut, sugerează liniştea şi puritatea dimentii. Ciobanul singur şi uitat e sus pe munte. Se chinuie de dor şi e frămîntat de renun are. Muntele (oboiul, temă populară) l-a primit ca pe un frate şi-i împărtăşeşte triste ea. Cel chinuit de dor, sfîrşit de puteri, adoarme. Dar e trezit de tălăngile oilor care-şi caută credincioase stăpînul. Ciobanul se trezeşte, se suie pe o stîncă, le vede, se bucură, dar îşi aminteşte de dragostea lui şi de legămîntul făcut. El va rămîne şi va muri acolo sus. Şi pentru totdeauna locul acela se va numi Vîrful cu Dor. Un binefăcător concediu în Bucegi (1948), cu nelipsitele excursii şi neprevăzute, şi iată-l pe compozitorul de 23 de ani Lauren iu Profeta compunînd cu tot elanul tinere ii un poem al înăl imilor, intitulat „Prin mun ii noştri”. Via a în munte şi via a în muncă, la poalele lui, începe în zori, cu risipirea ce ii şi ivirea soarelui. Cornul anun ă această redeşteptare a naturii şi a oamenilor. Apoi încep pulsa iile vii ale muncii creatoare şi, în final, entuziasmul, bucuria pentru tot ce s-a realizat nou şi frumos. Fără să aibă un con inut programatic mai legat de via a muntelui, poemul lui L. Profeta este totuşi un dar adus mun ilor, Bucegilor şi mai ales legăturii dintre om şi mediul înconjurător, dintre muncă şi natură, o prezentare senină, optimistă a oamenilor de la munte.
163

Elev al lui Mar ian Negrea, cu care a studiat compozi ia, Alexandru Paşcanu va deveni şi el un iubitor şi-un cîntăre al mun ilor. „Poemul Carpa ilor” pe care l-a compus în 1953, la 35 de ani, este o călătorie în Bucegi, începută „În zori de zi”, cu popasuri „La Pîrîul Rece” şi la „Peştera Ialomicioara”, cu o întrerupere a „Furtunii” şi apoi cu un drum „La stînă”, de unde, urcînd mereu pe creastă, „De sus se vede ara întreagă”. Este în această hoinăreală prin Carpa i ceva din neastîmpărul şi neprevăzutul „Simfoniei Alpilor” şi, ca şi ea, poemul se cîntă fără pauze, fără a marca trecerea la cele şase tablouri simfonice. O adevărată excursie, în care întîlneşti frumuse i în care furtuna vine pe negîndite, dar care totuşi nu te împiedică să ajungi la vîrf, de unde să admiri larga privelişte a ării. Muntele este un poem, iar poemul simfonic transpune muzical tot ce e în munte sunet, culoare şi faptă. Dar muntele, ca şi marea, are o măre ie a sa, cosmică, unică, simfonică: simfonia muntelui ! Mai întîi, amintita mai înainte „Simfonia pe un cîntec de munte” pentru orchestră şi pian de Vincent d'lndy. O lucrare delicată, de atmosferă alpină şi de climat sufletesc, în care pianul picură toate visările şi melancoliile. Ceva din concertul pentru pian al celuilalt romantic, Grieg. De ce a folosit V. d'lndy în această simfonie pianul cu păr i solistice, aşa cum a făcut-o mai deplin Lalo în „Simfonia Spaniolă”, cu vioara, nu ni se spune şi trebuie s-o ghicim. Poate e vorba de un dialog cu
164

sine însuşi şi atunci pianul ar da orchestrei răspuns la întrebările compozitorului său. Instrument complex, pianul exprimă continuu impresiile atît de variate şi adînci de la munte. Sau poate numai pentru sonoritatea lui, în care am regăsi deopotrivă apele, brazii, vîntul, furtuna. Se începe cu o visare; o melodie calmă şi lentă, plină de farmec şi poezie. Şi această medita ie continuă şi în partea a doua a simfoniei. Dar ea devine vie, veselă, dansantă în partea a treia şi ultimă a lucrării, care exprimă energia şi prospe imea muntelui. Tema unică şi mereu conducătoare a simfoniei — vechiul cîntec francez de la munte — rămîne asemenea unei melodii optimiste şi dragi, cu care te-ai deşteptat diminea a şi care te înso eşte toată ziua, ca un refren de dincolo de tine şi totuşi numai al tău. Un nou Faust caută răspuns întrebărilor pline de enigme ale existen ei. Este Manfred, eroul lui Byron, omul care în căutarea dezlegării tainelor naturii şi a cuceririi libertă ii, neîn eles de cei din jur, e înfrînt şi moare. Manfred, prin complexitatea psihologiei lui, a ispitit pe Schumann, care a scris pentru el muzica de scenă, dar opera muzicală cu adevărat mare, care a rămas să înfrunte anii, este simfonia lui Ceaikovski. Scrisă la sugestia şi după un program dat de Balakirev, simfonia „Manfred” (1885) este o evocare impresionantă a Alpilor, a rătăcirilor şi mor ii lui Manfred. În prima parte a lucrării,
165

Manfred, chinuit de pierderea iubitei, colindă mun ii, cuprins de un sentiment de zădărnicie, încearcă să găsească împăcarea în natură, dar uitarea nu vine. Scherzo-ul păr ii a doua ni-l arată pe Manfred la poalele unei cascade în curcubeu, cascada zînei Alpilor. Dar nici aceasta nu-i da liniştea mult căutată. Şi atunci Manfred se retrage între oamenii de munte, sperînd că în via a lor săracă, dar simplă şi curată, va găsi mîngîiere şi rost. Dar degeaba. Poate secretul vie ii este în mîinile lui Ahriman, zeul subteran al mun ilor. E ultima încercare şi Manfred o face cu curaj. Dar zeul mun ilor şi duhurile lui sînt mai puternici decît voin a lui Manfred. Într-o bacanală, care prin dinamismul şi tragismul ei reaminteşte parcă pe Wagner sau Berlioz, Manfred cade pradă căutărilor lui zadarnice. Muzica lui Ceaikovski se ridică la înăl imea poemului lui Byron. De altfel, să nu uităm că tot Ceaikovski a transpus în muzică „Francesca da Rimini” a lui Dante şi „Romeo şi Julieta” de Shakespeare. El foloseşte o orchestra ie bogată, teme expresive şi cantabile, un laitmotiv al iubitei — ca Berlioz în „Simfonia fantastică" — instrumente care prin lumea lor sonoră sugerează plastic şi patetic imagini: harpa pentru cascadă, orga pentru moartea eroului, în final. Rătăcirile lui Manfred prin mun i, gîndurile lui apăsătoare şi chipul iubitei care-l înso eşte pretutindeni sînt două teme de o for ă neobişnuită, iar valsul păr ii a doua, al viorilor şi al harpei, de o prospe ime şi
166

noutate fără asemănare cu valsurile celorlalte simfonii. Atît prin con inut, cît şi pentru formă, simfonia „Manfred” rămîne una din cele mai îndrăzne e simfonii ale lui Ceaikovski, una din marile lucrări ale istoriei muzicii şi printre cele mai de seamă din muzica mun ilor. Dar opera muzicală pe care noi o socotim cea mai reprezentativă pentru muzica mun ilor este desigur „Simfonia Alpilor” a lui Richard Strauss. Ea este pentru munte ceea ce „Marea” lui Debussy este pentru mare, sau „Pastorala” lui Beethoven pentru frumuse ea naturii. Simfonia lui R. Strauss, care ne poartă din nou, ca şi Ceaikovski, în lumea Alpilor, dar de astă dată nu cu neliniştile şi destinul lui Manfred, ci cu dorin a cunoaşterii naturii şi a minună iilor ei, a fost compusă în 1915 şi în ea vom regăsi puterea de crea ie a celui care a fost socotit pe drept unul din cei mai mari compozitori ai timpurilor noastre. Idei clare, teme inedite, o orchestra ie de o for ă şi expresie unică, acesta-i Richard Strauss. Poemele sale simfonice, operele sale şi această Simfonie a Alpilor l-au făcut nemuritor. Nu uşor de executat şi dirijat, „Simfonia Alpilor” mai necesită, pentru o deplină a ei interpretare, orgă şi o orchestră mare. Ne-am întrebat adeseori dacă o lucrare de propor ia, de frumuse ea şi con inutul acesteia, ar fi putut fi scrisă de compozitor, fără ca el să fi urcat în Alpi, să întîlnească uimit şi fericit toate acele minună ii pe care, după aceea, ni le-a adus
167

nouă în dar. Deşi se spune că poe i mari au scris poezii reuşite despre mare, fără să o fi văzut măcar o dată în via ă, noi credem că în ceea ce priveşte „Simfonia Alpilor” şi Richard Strauss acest lucru n-ar fi fost posibil. Ca şi Heinrich Heine care a urcat în Harz, ca şi Alphonse Daudet sau Alexandre Dumas care cunoşteau bine Alpii, ca şi Vlahu ă care nu putea scrie „România pitorească” fără să o fi străbătut, la fel R. Strauss n-ar fi putut compune „Simfonia Alpilor” dacă nu i-ar fi iubit, dacă nu i-ar fi cunoscut şi urcat. Să nu uităm, R. Strauss a scris „O via ă de erou”, l-a născut din nou pe Don Quijote şi l-a făurit pe Till Buhoglindă. El ştia să despartă adevărul de fantezie şi legendă, lată de ce credem că „Simfonia Alpilor” este lucrarea unui adevărat îndrăgostit şi cunoscător al muntelui, aşa cum au fost Rimski-Korsakov şi Pierre Loti în muzica şi literatura mării, sau Antoine de St. Exupery în literatura înaltului, a avia iei. Dar să pornim la drum. Liniştea nop ii a fost străpunsă de zorile dimine ii. Introducerea lentă arată tocmai această luptă şi biruin ă, înceată, dar sigură, a luminii. În diminea a răcoroasă se începe urcuşul. Cornii vestesc apropierea pădurii, viorile, jocul apelor. Pe poienile înflorite pasc vitele. O pastorală calmă de nimic tulburată, lată însă că deodată, în orchestra, apar semnale de alarmă. Pîndesc primejdii la fiecare pas. Sîntem pe ghe ar şi orice lunecare ne poate zvîrlî în prăpăstii, în abis. Dar mai departe ne aşteaptă răsplata. Vom fi
168

pe vîrf şi de-acolo vom privi în jur, pînă departe, totul. Iată-ne într-adevăr pe pisc. O temă biruitoare. Victoria omului şi măre ia, sublimul naturii. Bucuria nu ne este însă îndelungă. Din toate păr ile, ca o armată nevăzută, te-ncercuieşte negura. O linişte nefirească şi vastă vesteşte apropierea furtunii. Privi i-o, asculta i-o. Cumplită, necru ătoare, atotputernică. Altfel ca în „Pastorala” lui Beethoven. O for ă care năruie totul şi care nu se opreşte decît tîrziu şi cu încetul. Se înseninează, începem coborîrea. Sîntem uzi de parcă n-am fi avut nimic pe noi, dar copleşi i încă de măre ia şi for a naturii (tema urcuşului inversată). Soarele apune. A fost şi pentru el o zi plină de încordări şi emo ii. Şi liniştea nop ii coboară iar, ca-n ziua dintîi a lumii. În tăcerea care numără doar timpul şi bătăile inimii, amintirile zilei revin calm şi blînd ca o sărutare, ca un refren drag. Visător, omul mul umeşte naturii şi făgăduieşte să-i rămînă credincios. Aceasta să fie şi dorin a noastră a tuturora. Muzica este un prieten bun şi sincer. Muntele, o pasiune care te păstrează tînăr şi în elept. Iar muzica mun ilor, un prilej de-a uni într-un singur gînd, într-o singură dorin ă, două dragoste — dragostea de munte, dragostea de muzică — şi a face din ele una singură: dragostea de via ă!

169

Plastică Trebuie să recunoaştem de la început, marea a ispitit mult şi de totdeauna pe artiştii plastici. Este şi firesc. Nicăieri ca aici nu este atîta revărsare de mişcare, culoare şi lumină. Marea este prezentă în lucrările lui Monet, Turner, Gauguin, Petraşcu, Ştiubei. Retina unui pictor este, aşa cum s-a dovedit, mai sensibilă la valurile mării decît la freamătul brazilor, la iradierea soarelui, decît la albul egal al zăpezii. E adevărat că mult mai pu ini artişti plastici cunosc şi iubesc muntele. El este mai inaccesibil, mai preten ios şi mai nestatornic. Deşi dacă îi punem alături ca valori artistice, amîndoi au dreptul de a fi egali în inspira ie şi realizare artistică, aşa cum egale sînt literatura şi muzica mun ilor şi mării. Una din străvechile mărturii ale artei plastice alpine a fost recent descoperită de o expedi ie de arheologi în mun ii Nuratan din Uzbekistan. Pe stînci, pe versan ii muntelui, artişti anonimi de-acum cîteva mii de ani, din antichitate, au lăsat peste două mii de desene săpate în piatră sau lucrate în vopsea roşie. Desenele înfă işează animale, grupuri de oameni la vînătoare, dansînd sau rugîndu-se, pe cai sau şezînd. Vopselele minerale cu care aceşti pictori au ornat desenele proveneau dintr-o mică şi apropiată peşteră din munte. Bogă ia aceasta de desene sculptate şi pictate în stînca muntelui este unică pînă acum în
170

lume. Mun ii apar decorativ sau simbolic în iconografia popoarelor creştine şi în grafica miniaturală a Extremului Orient. Natura, în concep ia de via ă a chinezilor, nu apare, ca la greci, sub forma unor fiin e vii, însufle ite. Şi nici ca la indieni, o for ă care a zămislit pămîntul. Fiecare col de natură greacă, culme sau apă apar inea zeită ilor şi în cinstea lor muritorii ridicau temple. Pentru chinezi, întreaga lor lume erau cei cinci mun i sacri în care ei vedeau un imens templu al naturii. Nici un alt popor nu contopeşte atît de deplin arta sa cu peisajul înconjurător. Privi i acest templu măre , înăl at pe Tai-Shan, la 1 500 m, avînd la poalele muntelui alte nenumărate temple. Aspira ia spre înăl ime, spre cer, nu este numai arhitectonică, ci şi filozofică. Urcuşul nu înseamnă numai supunere fa ă de cei de sus, de zei, ci purificare, simbolul drumului vie ii omeneşti. Templul egiptean era ascuns undeva înăuntru, în adîncul muntelui. Templul chinez e pe vîrf de munte. El îmbră işează larg lumea, libertatea spiritului, atît de dragă filozofiei chineze. Templul Cerului din Pekin cu terasele pătrate — pămîntul — şi formele rotunde — boltă cerească, este expresia artistică a acestor idei de via ă. Pictura chineză este şi ea legată puternic de natură. Chinezii adorau mun ii şi apele. Aproape nu există peisaj pictat în epoca Tan în care să nu
171

apară mun i, cascade, pini, neguri îndepărtate. Acest gen de pictură se numeşte în chineză shanshui, adică mun i şi ape. Calmul, pacea este caracteristica picturii peisagiste. Uneori chinezii puneau în fa a bolnavilor paravane cu astfel de peisaje liniştitoare, fiind convinşi în efectul lor binefăcător. Dacă pictau lan uri lungi de mun i, pictura era orizontală, dacă, dimpotrivă, mun ii erau înal i, abrup i, în trepte, sulul era vertical. Cele mai valoroase peisaje chinezeşti apar in perioadei Sung, din sec. X—XIII. Adeseori pictorii îndrăgosti i de natură şi pasiona i de excursii plecau la munte, hoinăreau şi nu aduceau nimic lucrat. Dar ei erau ferici i, căci Lao-Tse îi învă ase să gîndească aşa: „Limpede vede acela care priveşte de departe”. În pictura modernă muntele, peisajul alpin nu este atît de mult căutat de pictor ca marea. Muntele nu are revărsarea de orizont, lumină şi culoare a mării. Spre mun i, mai ales iarna, se merge foarte rar, iar unii mun i, poate tocmai cei mai interesan i, mai sălbatici şi mai darnici în privelişti sînt greu de urcat, chiar pentru îndrăgosti ii de drume ie. Muntele, şi în elegem prin munte înăl imile, crestele lacurile albastre şi adînci, poate şi fiindcă e mai dificil, măr pu in ospitalier ca marea, nu a chemat spre el prea mult pictorii. Nu se poate spune că muntele nu are o poezie a lui, o bogă ie de lumini şi culoare — zori,
172

dimine i, amurguri, anotimpuri — dar drumul spre el nu-l găseşte oricine şi oricînd. Ca să pictezi Bucegii, Piatra Craiului sau Făgăraşii nu-i deajuns să fii un pictor bun; mai trebuie să fii deopotrivă un pasionat şi încercat turist. Nu orice pictor se simte la larg în zilele adesea capricioase, inegale, mai ales pentru lumină, ale muntelui. Negoiul e neastîmpărat ca un copilandru. Retezatul îşi are şi el îfnele lui, Bucegilor, pentru a ieşi din banalitate, din litografie, trebuie să le găseşti noi frumuse i şi noi taine. În Dolomi i, Alpi, Caucaz, Himalaya dragostea pentru mun i a urcat pînă la ei, la înăl imi încă şi mai mari ca ale noastre, cu venerată pasiune, pe adevăra ii poe i ai naturii şi ai artei. Se spune că cel dintîi peisaj alpin se datorează lui Durer, în preajma anilor 1500. De asemenea se ştie că însuşi Leonardo da Vinci a urcat în 1511 în masivul Monte Rosa, vîrful de 2 536 m al lui Monte Bo. Această nouă descoperire a lumii — muntele — nu va chema şi inspira numai pe scriitori şi muzicieni, ci şi pe pictori. Fran a, ara ideilor îndrăzne e, originale, va organiza an de an, începînd din 1901, la Paris, pe bulevardul St. Germain, expozi ia pictorilor alpini, a plasticii muntelui. Fireşte, în Austria, Elve ia, Italia, ările vastei împără ii albe, Alpii, apăruseră genera ii de
173

pictori îndrăgosti i de munte: Ernst Platz, Segantini, H. Wieland, Otto Barth, R. Reschreiter. Albert Cos îşi serie impresiile sale de pictor şi om de munte: „Souvenirs d'un peintre de montagne”. Apar din ce în ce mai multe căr i ilustrate de pictori care urcă sus, pe creste. Alpilor li se dedică culegeri bogate de peisaje, în acuarele şi ulei. Iar pictorilor mun ilor, un studiu atent în revista de artă plastică „L'art vivant”, în numărul din septembrie 1927. În acelaşi an Viena organizează şi ea o apreciată expozi ie de plastică alpină. Alpinistul sovietic Evgheni Abalakov nu devine numai învingătorul celor mai înalte şi dificile piscuri (Caucaz, Pamir, Tianşan), ci şi sculptorul acestui nou erou al luptelor pacifiste, cuceritorul înăl imilor neatinse. Şi la noi pasiunea pentru Bucegi a inginerului Nestor Urechia poartă spre înăl imi şi pe scriitorul Bucu a şi pe romanciera Bucura Dumbravă, dar de asemenea şi pe pictorul Ary Murnu, care va ilustra cartea tinere ii noastre, „Vraja Bucegilor”. Dragostea pentru munte este adevărat cult şi ritual în ările Asiei: China, India, Japonia. Aici muntele nu e numai întoarcere la natură sau întrecere cu tine însu i, ca la europenii romantici, ci însăşi esen a vie ii, cosmogonie şi filozofie de via ă. Fujiyama, cu bizara-i coroană de lumină, este muntele sfînt. Everestul, Chomolungma, cel
174

mai înalt munte din lume, este numit de tibetani „Zei a mamă a pămîntului”, Himalaya, lan ul piscurilor de peste 8000 m, înseamnă în limba localnicilor „Casa zăpezilor”, iar Khan Tengri din Tianşan, „Stăpînitorul cerurilor”. Patruzeci şi opt de ani — aproape o via ă de om — a sculptat meşterul chinez Ou Jiako, din secolul al XIX-lea, în stînca muntelui Sisan, „Poarta dragonului”. Broderia aceasta sculpturală în granitul muntelui nu arată numai cultul acestui popor pentru înăl imi, ci şi răbdarea fără limite a artistului, răbdare venită din îndepărtate şi anonime tradi ii artistice. Pictura de culori simple, dar sugestive, este de o fermecătoare originalitate, albul şi rotundul învăluind totul: ape, lacuri, ce uri, mun i. O lumină care scaldă totul ca feeria unei zile însorite. Gravurile dimpotrivă: negrul adînceşte văile, pădurea, vegeta ia, prăpăstiile. Muntele minunilor — galerii imense cu sculpturi de mărimi neobişnuite, fresce viu colorate şi picturi de rară fine e, iată încă un tezaur al unei Chine pu in cunoscute. Cît de cu totul alta este poezia cromatică a Nordului, plastica, am spune sonoră, a fiordurilor norvegiene, munte şi mare totodată. Fie simplă, naivă, feminină ca în lucrările Suzanei Zabrowska (Fiordurile Raftsund şi Lofoten), fie risipitor de darnică, ca în acuarelele impresioniste, parcă neverosimile, de film tehnicolor, ale germanului Heinrich von Medwey din Hamburg.
175

Iată şi Spania, nu a florilor şi a pie elor în sărbătoare, Spania lui Albeniz şi De Falia, ci Spania urcuşurilor grele de munte, a catîrilor care trag ostenind, a stîncilor prăvălite peste ape, a castelelor care nu aşteaptă seniori şi serenade, ci pe stăpînii lor de azi, obosi i de plictiseala unei zile fără muncă, o Spanie în care muntele nu e poezie şi invita ie la contemplare, ci fragment de via ă, geografie, decor cotidian, între europeni şi asiatici concep ia artistică diferă în prezentarea muntelui, dar el rămîne totuşi ispită şi dor. E mult mai frămîntat peisajul asiaticilor. Ca într-o viziune a lui Van Gogh, pinii, crestele, apele apar aici tumultuoase, zbuciumate, frămîntate. Ce uri, furtuni, natura în luptă cu elementele ei. Alteori viziunea e pur şi simplu stilizată. Calm, visare, reverie. Pictură de cărbune ori pastel, pe mătase sau lemn de esen ă rară. Cosmogonie sau idilice peisaje alpine. De la miniatura cea mai fină la arta decorativă cea mai expresivă. Şi pînă la compozi ie. Alpii au alte dimensiuni şi altă cromatică. Iar şcoala plastică europeană, altă viziune artistică: mai calmă, temperată, cu prim plan precizat, policromă şi nu alb-negru. Dar muntele îşi păstrează şi aşa frumuse ile, măre ia lui. Şi culoarea, aşa cum spune chiar numele lor: Mont Blanc, Monte Rosa, Aiguille Verte ... Din această călătorie în Univers, mai binezis în universul mun ilor, desprindem imensa varietate a plasticii alpine. Nu este ea tot atît de
176

bogată în paletă ca marea, dealurile, şesul ? Şi încă nu am analizat muntele în diversitatea lui de teme: anotimpuri, momente din zi, muncă şi oameni. Aşa sînt pădurea, cascadele, crestele în zori de zi sau în amurg, cu lumini irizate sau verdele În zeci de nuan e. Alteori deasupra mun ilor coboară nori grei, cenuşii, prevestind în săgetările de lumină ale fulgerelor apropiata furtună. Dar, curios, furtuna atît de copleşitor prezentă în muzică şi literatura mun ilor, în plastică lipseşte. Se cere pentru aceasta îndrăzneală, o for ă şi o fantezie creatoare care nu şi-a găsit încă maestrul. În mun ii picturilor noastre doinesc ciobănaşi, se coboară voiniceşte pe plute, se ca ără temerar pe creste alpinişti, dar nu se întîlneşte decît arareori dramatismul înăl imilor în furtună şi zăpezi. Şi totuşi o lucrare românească în cărbune, a braşoveanului Waldemar Schachl, „După avalanşe” — în valea Mălăieşti — te poartă înspăimîntat într-o dramă a muntelui, în care gerul, vîntul şi cea a sînt stăpîne peste oameni şi via ă. Muntele modern — cabana, turismul, schiul, concursurile — a inspirat mai ales grafica, afişele alpine invitînd la drume ie şi sport pretutindeni pe glob unde sînt mun i bătrîni şi oameni tineri. Iar dacă recunoaşte i şi fotografiei dreptul de a fi artă, înseamnă că plastica muntelui se îmbogă eşte generos cu o nouă lume, nu atît de culoare, desigur, cît de idei şi imagini. Căr ile artistic ilustrate ale lui Luis Trenker,
177

albumele Dolomi ilor, Alpilor, Caucazului, Himalayei, expozi iile de fotografii — în care nu rareori fotografiile sînt cu adevărat plastice — toate acestea apar in fără îndoială artei şi marii noastre pasiuni pentru munte. Cine nu a retrăit voluptatea zilelor petrecute pe munte şi nu a vibrat estetic privind în albume sau la expozi ii înserări la cabană, zăpezi cu reflexe solare, siluete însorite pe pîrtii paradisiace, plute coborînd ape înspumate, pe ploaie, stînci de forme bizare şi oameni puternici şi dîrji în munca muntelui, de transformare a naturii şi vie ii ? S-ar putea crede, cercetînd revistele şi studiile noastre de artă plastică, monografii şi pinacoteci, că muntele nu este prea mult prezent în arta plastică românească. În parte este adevărat, dar prezentul ne dovedeşte altceva, iar perspectivele sînt mai mult decît promi ătoare. Avem, mai întîi, cu un veac în urmă, înaintaşii, călători străini uimi i de frumuse ea naturii româneşti şi de tradi ionala noastră ospitalitate. O gravură din 1820 a lui Iacob Alt evocă peisajul „Orşovei vechi”. Localitate pitorească, vegheată de ape şi mun i, astăzi în prag de a deveni, prin construirea marelui baraj de pe Dunăre, o amintire, asemenea gravurii lui Alt. Renumita noastră sta iune balneoclimaterică Băile Herculane, cu o tradi ie de peste două mii de ani şi cu împrejurimi într-adevăr unice, a inspirat pe Bartellet, care într-o gravură în aramă ne
178

înfă işează „Băile Herculane pe la 1843”. Mai cunoscută vă este poate una din gravurile în lemn ale francezului Ch. Doussault, care în cartea sa „Album moldo-valaque”, apărută în 1848 la Paris, va face să participa i la o „Vînătoare în Muntenia la 1844”. Un desen de Michel Bouquet, din acelaşi album moldo-valah, reprezentînd „Vîrf în Bucegi” şi gravura pe o el, colorată, după L. Rohbock, „Cheile Turzii”, sînt după aprecierea noastră cele mai semnificative pentru munte. Dar aceasta însă nu-i totul. Parcurgînd lucrarea (însemnările călătorilor străini la noi în ară) „Voyage de Paris a Bucarest”, ve i putea privi, reflecta şi visa asupra gravurii în lemn a „Peşterii Polovragi” de Lancelot (1860) şi desenului în creion al „Por ilor de Fier”, datorită tot lui Michel Bouquet. „Sinaia la 1861” este o litografie de K. Daniels, nu deosebit de valoroasă, dar „Vînătoare de urşi în Ardeal” — o compozi ie expresivă, deşi tratată scolastic, a renumitului pictor ceh Vincen iu Melka, lucrare apărută în 1871 într-o revistă din Budapesta. Bucuria acestui final victorios de vînătoare este legitimă, ara noastră fiind, cum se ştie, încă din secolul trecut, una din pu inele ări din Europa în care mai trăiesc şi se mai pot vîna urşi. Toate aceste emo ionante mărturii ale trecutului, nu totdeauna izbutite artistic, au totuşi valoare istorică şi ele ne sînt dragi şi nu pot lipsi nicicum dintr-un album al plasticii mun ilor.
179

Singura noastră părere de rău este aceea de a nu fi avut pentru această epocă pictorii noştri. Aşa cum vor fi în curînd Carol Pop de Szatmary, Sava Hen ia, Nicolae Grigorescu. În pinacoteca oraşului Cluj am văzut întîia dată acuarela lui Szatmary (1812—1885, 1888) intitulată „Mun ii Bucegi”. Nu este o lucrare mare, o compozi ie, dar ea vădeşte, ca şi „Peisaj de munte”, ulei în colec ia Galeriei Na ionale, o primă în elegere şi un prim îndemn spre munte. Lucrarea idilică, senină a lui Sava Hen ia (1848— 1904) „Ciobănaşi” strînge laolaltă calmul şi puritatea mun ilor, blânde ea mioarelor şi a copiilor, care le păzesc cîntînd din fluier. Nicolae Grigorescu rămîne, asemenea lui Enescu în muzică şi Sadoveanu în literatură, marele rapsod al naturii şi sufletului românesc. Vă aminti i desigur din lucrările lui: „Ciobănaşii”, „Drume ul” şi mai ales „Cheile Dîmbovicioarei”. În zilele de vacan ă petrecute chiar în satele de pe apa Dîmbovicioarei, Nicolae Grigorescu n-a fost încîntat numai de frumuse ile naturii, dar şi de chipurile oamenilor de la munte, a căror seninătate şi dîrzenie a redat-o în cîteva schi e de portret (Muntean, Rucăreanca). Iată argumentul major al plasticii muntelui: Nicolae Grigorescu şi lucrările sale dintr-una din cele mai pitoreşti regiuni ale ării, Rucăr, Dîmbovicioara. Şi Aman are o pictură care prin nume şi loc se leagă de munte, „Sinaia 1888”. Este o imagine a începutului de via ă a acestui oraş, la început de
180

drume ie carpatină. În prim plan parcul, oameni plimbîndu-se, turlele mănăstirii Sinaia. În plan secund, vag, mun ii. Nu este, desigur, aşa cum neam fi dorit, o pictură alpină. Dar este a unui oraş drag nouă şi a unuia din marii noştri pictori, şi de aceea o pre uim şi o amintim aici. Fiind vorba de Sinaia, fireşte v-a i gîndit Ia Castelul Peleş şi poate la Zînele din valea Cerbului sau la legenda Vîrfului cu Dor. Curios şi trist, în sălile de basm ale Castelului Peleş, născut parcă într-o zi de cleştar din frumuse ea mun ilor (1875), cu excep ia a doua pînze în ulei (1,50x1 m) semnate de Becker, amîndouă peisaje de munte dar nu de la noi, nu se mai găseşte nimic inspirat din farmecul Bucegilor, de brazii, de cerul, de înăl imile mun ilor noştri atît de dragi. Nici muzeul Brukenthal din Sibiul vecinătă ilor cu mun ii Cibinului şi Făgăraşilor nu are prea multe picturi inspirate de munte. În afara singurei lucrări româneşti, un „Tîrg de munte”, semnat de Szatmary, toate celelalte lucrări sînt străine: „Peisaj stîncos” — miniatură — de Frans Boels, din secolul al XVI-lea şi „Peisaj muntos” de Joduchus de Momper (1564—1635). Poate dragostea noastră pentru munte este pătimaşă, iar dorin a de a întîlni în muzeele noastre astfel de lucrări, exagerată. Şi totuşi dacă Weimarul a strîns de pretutindeni din lume tot ce este legat de opera lui Faust, dacă Salzburgul şi Bayreuthul sînt oraşe ale muzicii şi ale tradi ionalelor festivaluri, dacă în străinătate există muzee cu schiurile lui Nansen,
181

căr ile despre mun ii Alpi, sau expedi iile din Himalaya, de ce să nu avem şi noi, undeva într-un oraş în ară, să spunem la Braşov, un muzeu şi o bibliotecă a muntelui ? Cel mai frumos dar făcut pînă azi Bucegilor rămîne legenda „Vîrfului cu Dor” a lui G. Mirea (1852—1934), pictură de înaripată poezie, în care totul pare desprins din înăl imi, ca şi în poemul cu acelaşi nume al compozitorului Hartulari-Darclee. Aşezat la loc de cinste în Galeria Na ională, el surprinde prin mărime şi culoare şi emo ionează prin temă. Albastrul dominant al lucrării, albăstrimile muntelui înrudeşte cromatic muntele cu marea, aşa cum au fost ele înrudite geologic cu milioane de ani în urmă. Privind „Vîrful cu Dor” al lui Mirea, sim i o nestăvilită dorin ă de a porni şi tu spre înăl imi, dar nu pentru a rămîne acolo pentru totdeauna, ca ciobanul din legendă, ci pentru a te înfră i cu muntele şi a reveni la el, entuziast şi statornic. Dintre pictorii de azi care s-au împrietenit cu muntele, au mers spre el şi i-au cules în culori bogă ia şi neastîmpărul, vom aminti în primul rînd pe Miron Constantinescu, Gheorghe Lowendal şi Secoşanu. Miron Constantinescu a surprins prin expozi ia sa dedicată în întregime mun ilor: schi e, laviuri şi acuarele din Făgăraş, Bucegi şi Piatra Craiului. Pentru întîia oară Negoiul, lacul Avrig, lacul şi cabana Bîlea, cabana de pe Omul, peisaje din Piatra Craiului veneau ele la oraş, spre oamenii
182

care le îndrăgiseră sau ar fi trebuit să le îndrăgească. Mergînd de la un tablou la altul, sim eai parcă cum hoinăreşti într-o zi senină de august pe crestele mun ilor, la marginea lacurilor, spre cabane şi piscuri. Aceeaşi senza ie de voluptate a drume iei, a neprevăzutului ne-au dăruit-o lucrările lui Secoşanu, atras şi el de măre ia sălbatică a Parîngului şi Făgăraşilor. Gheorghe Lowendal are un alt stil de a picta, caracteristic, uşor de recunoscut: decorativul. Dar pasiunea pentru munte e aceeaşi. Deşi aduce cu sine după multe zile de stat în mun i o lume pe care noi o cunoaştem atît de bine Bucegii, totuşi suita sa de lucrări este nouă, interesantă, originală şi noi am numit-o „Povestea Bucegilor”. Căci este într-adevăr poveste sau legendă, această imagine plastică a mun ilor atît de cunoscu i şi dragi: Sfinxul de la Babele, Povestea despre Babele, Caraimanul cu cabana Brav, Balaurul, Valea Morarului, Caraimanul cu Crucea, Valea Prahovei, Valea Ialomi ei... Un alt col de ară, cu mun i domoli, dar de blîndă frumuse e şi miraculoase peşteri, cu oameni dîrzi şi nedreptă i i de istorie, a intrat în plastica românească prin pictura lui Eugen Gîscă, aşa cum a păşit în literatură prin Geo Bogza. Pictorul a trecut de la compozi ia dramatică din ,,Horia şi căpitanii săi” la peisajul atît de caracteristic al ării Mo ilor; dar nu peisaj simplu, ci însufle it de via ă şi oameni: drume i pe coamă
183

de munte, oamenii la strînsul fînului, femei la rîu, o idilă la margine de sat, femei pornind cu desaga la tîrg... Se mai văd casele cu acoperişul uguiat specific Apusenilor, stogurile de fîn, mun ii. Totul într-un colorit stins, parcă în cea ă, dar şi cu unele răbufniri ale soarelui, aşa cum este uneori, în unele anotimpuri, prin păr ile locului. Dar noi încă mai aşteptăm tainele adîncurilor, ghe arul cu orga lui de forme şi cu'ori de la Scărişoara, valea Arieşului cu trenule ul intrat în legendă şi poezie — Mocăni a, satele răscoalelor din 1784 şi ale revolu iei din 1848, Apusenii de astăzi... Surprinzătoare este absen a aproape totală a muntelui în pinacoteca Braşovului. Singura lucrare deosebită este un ulei al pictorului elve ian, prieten cu Odobescu, mare îndrăgostit de peisaje româneşti şi călător împreună cu Odobescu prin ară, Henry Trenk (1818—1892). Lucrarea se numeşte „Oltul la Cîrlige” şi ea surprinde Oltul chiar în defileu, cu şoseaua şerpuind alăturea, cu care cu coviltir, în umbra înăl imilor. În contrast cu pata aceasta mai de umbră, o parte din apele Oltului şi muntele sînt într-o victorioasă lumină. O calmă şi clasică imagine a Oltului, a unui pictor din şcoala europeană care ne-a cunoscut şi ne-a iubit ara. Un pictor contemporan, cu o bogată activitate plastică de cinci decenii şi multe lucrări inspirate de natură, de munte, este sibianul Hans Hermann. Dintre operele sale oglindind
184

frumuse ea priveliştilor mun ilor amintim gravura cu acul „Mun ii Făgăraşului”, acvafortele despre valea Sîmbetei, gravurile Bucegii, valea Mălăieşti, lacul Zănoaga din Retezat, acvafortele Col ul Bălăceni şi lacul Caprelor din mun ii Făgăraşilor. Uneori pictorii noştri mari s-au inspirat şi ei din munte: Luchian — „Cioban cu oile”, Ştefan Popescu — „Predeal”, „La munte”, Camil Ressu — „Drum spre Dîrste”. Octavian Anghelu ă ne-a dat chiar o îndrăznea ă compozi ie alpină şi sportivă, cea dintîi de acest gen semnată de un pictor consacrat, „Jocurile mondiale universitare de la Poiana”. Pe creasta ninsă a muntelui Postăvarul schiori din mai multe ări, într-o atmosferă sărbătorească, sînt în aşteptarea concursului de schi. Dar pînă atunci încă se mai poate învă a. Unul din schiori arată celorlal i mişcări de tehnică. Tineri şi tinere pe schiuri, în soare, aten i, îl privesc. Zăpada se armonizează vesel cu multicolorul costumelor şi steagurilor. Iar în jur sim i aerul rece şi sănătos al mun ilor... Cu adevărat statornică, sincer legată de munte este plastica braşoveană, ai cărei reprezentan i încă înainte de a pune mîna pe penel au urcat pe jos şi pe schiuri mun ii din jurul Braşovului. Temele lor sînt asemenea anotimpurilor: mereu altele şi mereu aceleaşi, tinere şi pline de via ă. Nu există oră din zi şi nu există anotimp din an în care pictorii braşoveni să nu hoinărească
185

aparent absen i, dar contemplativi şi treji în ei, prin împrejurimile atît de darnice în pitoresc ale oraşului sau ale regiunii. Ne amintim de o înserare şi o noapte, iarna, în Postăvar, a lui Bomches, de toamnele mustind de culoare ale lui Hermann, de desenele în cărbune ale Lacului Roşu şi Suhardului de Ioan Matis şi de mun ii din jurul Braşovului prezen i în gravurile lui Helfried Weiss. Tînăra genera ie sibiană este şi ea pe acelaşi drum al frumuse ilor mun ilor. Apare din ce în ce mai mult şi omul, la scoc, la exploatări forestiere, în luptă cu natura, pe care nu o priveşte numai liric, meditativ, ci dîrz, tenace ca un învingător. Aceasta este, fugar prezentată, ca-ntr-o excursie de o zi, plastica mun ilor. Muntele care îşi primeşte bucuros şi sincer oaspetele, pe cel care vine cu prietenie spre el. Teme infinite asemenea mun ilor nenumăra i şi priveliştilor mereu neprevăzute îl aşteaptă pe artistul care în dragostea lui pentru natură, pentru înăl imi, ar urca pînă la ei. Pînă nu de mult necunoscut, neîn eles, hulit, muntele face astăzi parte din via a noastră, din bucuriile noastre adolescente, indiferent de vîrstă. Arta care se inspiră din via ă şi o exprimă cu talent şi convingere nu putea să uite muntele. Mai rămîne ca marii iubitori ai muntelui, tinere ea cea neastîmpărată care colindă în toate anotimpurile şi în toate felurile mun ii, să vină spre artă şi prin munte, să înve e a iubi mai presus de orice frumosul, natura şi adevărurile lor de via ă.
186

Lupta pentru înăl imi Pămîntul, cerul, apele, adîncurile au fost pentru om, încă de la apari ia lui, o continuă şi tulburătoare ispită. În această întîlnire cu natura şi cu sine, cu spa iul şi cu timpul, lupta pentru înăl imi rămîne una din cele mai încordate şi dramatice. La început omul a înăl at cea mai înaltă statuie, aceea de 30 m a lui Apolo (280 î.e.n.), cunoscută în antichitate sub numele de Colosul din Rhodos şi considerată ca una din cele şapte minuni ale lumii. Un cutremur de pămînt a zdrobit această cutezan ă a omului de a se ridica mai presus de propria sa înăl ime. Dar omul a continuat să tindă spre înăl imi. Campanile, turnul din pia a vene iană San Marco, avea 99 m, biserica Sf. Petru din Roma, unde a lucrat cîndva Michelangelo, 132 m, iar Ulmer Munster, cel mai înalt turn de biserică din lume, 161 m. Iată astfel depăşeşte şi faimoasa piramidă a lui Keops — şi ea una din minunile lumii antice, 137 m — şi silueta zveltă a celui mai înalt copac din lume, eucaliptul, care creşte în Australia şi atinge înăl imi de peste 150 m. Începe acum bătălia înăl imilor care depăşesc două şi trei sute de metri. Universitatea Lomonosov priveşte de la 208 m rîul Moscova şi viitorul lumii. Turnul Eiffel se înal ă deasupra Senei şi a Parisului la 327 m, iar cea mai înaltă clădire din lume, Empire State Building din New
187

York (449 m), pare că atinge cerul. Dar turnul de televiziune de la Moscova va fi şi mai înalt: 533 m! De aici omul nu se mai încumetă să cucerească înăl imile. Balonul îi dă pentru prima oară acest fior şi această voluptate a victoriei, întîiul zbor peste o mie de metri apar ine francezului Charles, care în 1783 atinge neverosimila înăl ime de 3 500 m. Dar ca toate recordurile, această grani ă va fi şi ea depăşită şi cu timpul va deveni amintirea nostalgică îndepărtată a unei îndrăzneli, astăzi de începător. Fizicianul Gay-Lussac va urca cu Biot pînă la 7000 m, în anul 1804, iar peste un veac şi mai mult, în 1932, tot un fizician, elve ianul Piccard, va face primul zbor în stratosfera, cu balonul, la 16 940 m, înăl ime care va fi şi ea depăşită, sovieticii atingînd în 1933, 19 000 m. Iată însă că apare avionul, acest neastîmpărat stăpîn al cerului, şi după ce austriacul Celerich izbutise în 1914 să atingă 8050 m, în 1920 se trecea grani a celor zece mii de metri. Astăzi se dă bătălia cuceririi Cosmosului şi a spa iilor interplanetare. Victoriile cosmonau ilor, înăl imile ame itoare de sute de kilometri sînt o biruin ă şi o promisiune. În acesta cutezătoare şi eroică luptă pentru înăl imi îşi găseşte locul meritat şi alpinismul, întîile victorii ale omului fiind cucerite pe pămînt, pe aceşti mun i ai lumii, care de milioane de ani ne priveau de sus.
188

Cuceritorii mun ilor (Balmat, Mallory, Abalakov, Hillary, Tensing, Buhl) vor figura pentru totdeauna alături de aceia ai apelor, ai pămînturilor îndepărtate, ai polilor şi cerului. Mun ii lumii nu-şi au numai străvechile lor origini geologice, ci şi milenarele lor existen e istorice. De ce să nu recunoaştem că nu ne explicăm prea precis cum se nasc mun ii prin erup ii vulcanice, eroziune şi încre irea scoar ei, cum s-au despăr it cu milioane de ani în urmă continentele şi cum prin mişcarea blocurilor acestora, din fundul oceanelor s-au ivit mun i bizari şi masivi ? Cine vrea să creadă că în Antarctica sînt mun i de peste 6000 m, că podişul Tibetului este la aproape 5000 m înăl ime, că mun ii Dobrogei, acum trei sute milioane de ani, cînd s-au format, erau înal i de mii de metri (astăzi u uiatul abia mai are 456 m) şi cine are azi imaginea viitoare a falnicilor Carpa i, Alpi, Cordilieri, Himalaya, care peste milioane de ani vor arăta asemenea dealurilor dobrogene Dar pînă atunci mai este încă vreme. Să vedem cum arată astăzi mun ii, care sînt piscurile cele mai înalte, care au fost jertfele cerute pentru cucerirea lor şi care au fost învingătorii. Pe continente, cei mai înal i mun i şi cuceritorii lor sînt binecunoscu i:

189

Alpi Europa 4810

J. Balmat M.

1786

Carstensz

Noua Guinee Australia Kibo Kilimanjaro Africa Aconcagua Anzi America de Sud Everest Himalaya Asia

5030 6010 6959 8848

Paccard H. Harrer H. Meyer M. Zurbriggen E. Hillary N. Tensing

1962 1889 1897 1953

Geografia şi istoria eroică a alpinismului cunosc 14 piscuri de peste 8000 m şi aproape 200 de peste 7000 m. Fiecare cucerire şi-a avut paginile ei de glorie şi jertfă. Ca să în elege i cît de necrezut de grea a fost această bătălie cu uriaşii pămîntului, aminti i-vă numai că primul mare pisc de peste 8 000 m (Annapurna, 8 078 m), asaltat de francezi cu pre ul multor jertfe, între care şi degetele mîinilor şi picioarelor învingătorilor,
190

Maurice Herzog şi Louis Lachenal — a fost cucerit abia în 1950. După treizeci de ani de expedi ii şi încercări aproape totdeauna eroice, a căzut şi Chomolungma „Zei a mamă a pămîntului”, cel mai înalt şi inaccesibil pisc al lumii: 8 848 m. Dar nu mai pu in eroice au fost încercările de a cuceri Nanga Parbat (8 125 m), muntele groazei, muntele celor 31 de jertfe, învins în 1953, sau cel de-al doilea munte înalt al lumii: K2 (Chogori) (8611 m), cucerit în 1954. Şi acestea nu sînt decît patru din marile bătălii ale mun ilor. Adăuga i toate celelalte zeci şi sute de bătălii pentru Himalaya, Karakorum, Tianşan, Pamir, trece i apoi în Anzi şi Cordilieri, urca i pe Kilimanjaro, Caucaz, Alpi şi nu uita i nici Carpa ii noştri cu înaintaşii lor romantici şi temerarii că ărători de azi. Mun ii lumii ! Mii de metri înăl ime, zeci de mii de kilometri lungime. To i semănînd parcă între ei, dar nici unul asemenea celuilalt. Ziduri măre e şi sălbatice de 8 000 km ca Anzii Cordilieri sau de 2500 km ca lan ul Himalayei, vulcani care mai amenin ă şi acum via a oamenilor şi a pămîntului Cotopaxi-Ecuador (5897 m), Popocatepetl-Mexic (5 452 m), cascade cu căderi de apă de sute de metri (Angel-Venezuela, 979 m), ghe ari lungi de 60—80 km sau cu imense suprafe e (Vatna Jokull-Islanda, 8 800 km2), fiorduri de 240 km ca Hamilton Inlet din Labrador şi trecători la 5 580 m în Karakorum.
191

Şi totuşi, înfruntînd şi supunînd natura, pretutindeni, această încăpă înată furnică a Universului, acest uriaş al ei, omul, şi-a făcut aşezări la peste 3 500 m (La Paz-Bolivia, 3 694 m, Lhassa-Tibet, 3 600 m şi chiar Mina Chupiquina în Chile, cea mai înaltă aşezare omenească de pe glob, 5 600 m), tuneluri lungi de 20 km, cum este Simplonul în Alpi, între Elve ia şi Italia, construit în zece ani (1896—1906) cu nenumărate jertfe materiale şi omeneşti, căi ferate la mare altitudine, ca cea din Peru la 4 816 m deasupra oceanului, sau cea elve iană, construită în 16 ani (1896—1912), care urcă de la localitatea Scheidegg (2 064 m) pînă la 3 457 m, nu departe de piscul celui de-al cincilea munte al Europei, Jungfrau (4 159 m). Mun ii lumii sînt presăra i astăzi cu marcaje şi cabane, observatoare şi sta iuni meteorologice, teleferice şi trenuri electrice. Cel dintîi club alpin din lume a fost cel englez, creat în 1857. El număra atunci, la înfiin are, 480 de membri. I-au urmat cluburile german, elve ian, norvegian. Astăzi, numărul pasiona ilor şi cuceritorilor de mun i creşte cu fiecare zi şi îndrăzne ele lor fapte aproape că nu mai miră pe nimeni, deşi sînt adesea uimitoare. Peste o sută de mii de căr i, în toate limbile şi în toate genurile, vorbesc oamenilor despre dragostea şi biruin a lor, grea în timp, asupra mun ilor. Mun ii lumii au fost în întregime cuceri i. Dar mai rămîn mun ii celorlalte planete şi mun ii, care au şi primit nume, ai lunii. Un nou alpinism îi
192

aşteaptă pe cuceritorii mun ilor: cucerirea mun ilor planetelor, cucerirea mun ilor Universului. Bucegii Nu sînt în ara noastră mun i mai cunoscu i, mai iubi i şi mai cînta i decît Bucegii. Inima mun ilor noştri şi inima noastră sînt Bucegii. De totdeauna şi pentru totdeauna Bucegii vor însemna poate, pe nedrept, fa ă de ceilal i mun i minuna i ai noştri, chemarea muntelui. Aici s-a născut drume ia şi tot aici cele dintîi inspira ii poetice despre munte. Pe stîncile Bucegilor s-au că ărat pentru prima oară alpiniştii şi tot în Bucegi s-au ivit, sfioase, cele dintîi cabane. Spre Bucegi şi-au îndreptat paşii scriitorii şi pe Bucegi hoinăresc astăzi pasiona ii de turism, indiferent de vreme şi anotimpuri. Primii turişti ai Bucegilor au fost păstorii, iar primul bucegist român, cum îl numeşte Nestor Urechia, a fost... francezul Vaillant. S-a întîmplat de mult, într-un capricios iulie al anului 1839 şi ne-o aminteşte cu fragmente din însemnările lui Vaillant chiar Nestor Urechia, în cartea să „Dragi să ne fie mun ii” (1916). Vaillant era un om de cultură cu idei progresiste şi, precum s-a dovedit, un pasionat de natură şi drume ie. El a stat la noi în ară treizeci şi patru de ani şi a publicat la Paris, în 1844 (după al ii în 1849), trei volume documentate „La Roumaine” (histoire, langue, litterature,
193

ortographie, statistique), în care, deşi eram în anii premergători Unirii, îi prezenta totuşi laolaltă pe ardeleni, valahi, moldoveni. Excursia lui şi a slugerului Angelescu care-l înso ea, împreună cu două călăuze, Stoica Vodă şi Ion Puiu (iată deci şi aici, ca-n orice început, prezen a ghizilor), este întîia ascensiune pe Bucegi şi reaminteşte, parcă prin patriarhalitate şi poezie, pe aceea de pe Mont Blanc. După hurducăturile drumului cu căru a pînă la Sinaia începe urcuşul pe lîngă mănăstirea ridicată în 1695 de Mihai Cantacuzino şi apoi, călare, spre vîrful muntelui Dorul, „care se înal ă măre în fa a noastră”. Sînt lăsa i în urmă Păduchiosul şi Furnica, movila Iepurelui (o stînă acum botezată), culmea Crucea Voinicului, a cărui poveste, de aproape o sută de ani, o spune sfătos Stoica. Un popas şi o meritată odihnă sub o ciupercă mare de piatră, care mai există şi azi la poalele Dorului, ale Vîrfului cu Dor, un vînt năprasnic de care scapă ca prin minune şi iată-i coborînd pe jos de astă dată, peste brazii doborî i de furtuni cu zece ani în urmă, spre mun ii Ialomi ei. Tîrziu, spre seară, frîn i de oboseală, dar încînta i de cele văzute, ajung la Peşteră. Primire fră ească şi o noapte fără vise. A doua zi diminea a, mai departe... În cale, stînci, jnepeni. Pe jos şi călare, cei patru îşi fac drum cu greu spre Babele. Deşi vară, sus pe vîrf e frig, e atît de frig, încît îşi pun mantalele, îi
194

înconjură de pretutindeni cea a. Ninge, apoi ploua, iese soarele, cade grindina. ,,Timp de douăzeci de minute se perindă toate anotimpurile”. Dar vremea nu-i sperie. S-a făcut frumos şi, urcînd călare Obîrşia Ialomi ei, drume ii noştri ajung după două ore de urcuş pe culmea Caraimanului, sus de tot, pe Omul, unde Vaillant, cu gîndul la viitoarea Unire a Principatelor în care credea, vrea să înfigă drapelul tricolor, dar din cauza vîntului puternic nu o va putea face. Priveliştea mun ilor de aici de pe Omul, văzu i întîia dată de acest francez entuziast şi de înso itorii lui, e mărea ă şi Vaillant se străduie s-o descrie cît mai plastic. „Zărim la stînga costişele repezi şi aurite ale Ardealului, spre miazăzi se rotunjesc cocoaşele roşcate ale Gîrbovei; la dreapta, piscuri sterpe străpung norii, iar la picioarele noastre se cască prăpăstii înfiorătoare, din care izvorăsc mii de col i, mai pu in sub irei şi îndesa i ca suli ele unei falange, mai pu in greoi şi răzle i i ca mormintele faraonilor, dar tot atît de zvel i şi numeroşi ca săge ile repezite ale tuturor catedralelor gotice din Europa”. Bucuria acestor privelişti nu ine însă mult. O cea ă groasă, de nu vezi la trei paşi calul care merge înainte şi un vînt ce te doboară, îi hotărăsc să coboare prudent şi repede. Cu un ocol fără voie, pînă la poalele Păduchiosului, o baie rece la picioare şi o întîlnire, cu straşnici cîini ciobăneşti, iată-i ajunşi la stîna de pe Furnica şi-apoi seara la opt, la mănăstirea Sinaia. Aşa a fost pe Bucegi, în
195

cîteva zile capricioase de iulie, acum o sută douăzeci şi cinci de ani... Dar Vaillant nu va fi singurul străin care va urca în acele vremi îndepărtate pe Bucegi. Celebrul alpinist englez Leslie Stephen, unul din întemeietorii Clubului alpin englez (1857) şi cuceritor al Alpilor, înso it de Bryce, urcă în 1866 în Carpa i, pe Bucegi şi Ceahlău, descriindu-i în „The Playground of Europe" (1871). Între timp însă, cei din Ardeal începuseră urcuşurile pe mun i, cea mai bună dovadă fiind cartea profesorului şi parohului Yohann Michael Salzer din Mediaş, care tipăreşte în 1860, la Sibiu, „Reisebilder aus Siebenburgen", impresii din Bucegi şi Ceahlău, după Valeriu Puşcariu cea dintîi carte documentată despre mun ii noştri. Curînd vor începe şi românii să urce crestele Bucegilor. Dintre aceste romantice ascensiuni ale începutului, istoria drume iei noastre a păstrat, între altele, pu ine, evocarea excursiei pe Omul în 1886, deci acum optzeci de ani, făcută de Ion Turcu din Zărneşti, înso it de un profesor braşovean şi un tînăr din Tohan, student la Politehnica din Viena. Impresiile acestei excursii şi ale altora făcute între anii 1885—1892, Ion Turcu le publică în volumul, pu in cunoscut, dar deosebit de pitoresc şi pre ios pentru începuturile turismului nostru, „Excursiuni pe mun ii ării Bîrsei şi ai Făgăraşului” (Braşov, 1896). Încă cu un an înainte, în 1885, Ion Turcu,
196

ajuns la Peşteră, vrea să urce la Om, dar o ploaie rece şi fără sfîrşit îl impiedică. În august 1886, timpul pare mai binevoitor. Cei trei excursionişti pleacă din Bran, prin Strungă, la schitul Ialomicioara. După o noapte de odihnă urcă pe Cocora şi după ce trec şi de Stîna din Obîrşie petrec o noapte sub cer, la foc de jnepeni, o noapte rece pe care nu o vor uita niciodată. A doua zi, în zori, la cinci diminea a, pornesc mai departe, dincolo de izvoarele Ialomi ei. Le iese în întîmpinare cu stelu e de munte (flori-de-col ) un cioban din păr ile locului. Lăsînd la dreapta Caraimanul, Coştila şi Valea Cerbului, ei ajung după două ore de mers pe Om (2 507 m), cel mai înalt vîrf al Bucegiului, cum spune Turcu, folosind vechea denumire şi nu pe cea geografică. Moment de largă şi calmă contemplare. În jur şi departe, mun i. Cu ocheanul de peste un metru, adus aici de cî iva membri braşoveni ai Societă ii Carpatice Transilvane, ei privesc în zare pînă în ara Bîrsei, în care se văd oamenii pe cîmp la seceriş şi pînă spre Zărneşti, unde disting casele. Drume ii din Sinaia le dau să citească ziare româneşti. Cineva povesteşte legenda muntelui Omul. E simplă şi plină de adevăr, ca orice adîncă în elepciune. Muntele nu poartă numele lui Manuil sau Manea, care se îngrijea de to i, de oameni şi animale, de supărările şi bolile acestora, ci ale Omului, ale Omeniei lui. Ziua de august e senină şi priveliştile
197

acestea de la două mii cinci sute de metri vor rămîne pentru totdeauna dragi şi neuitate. Aşa cum vor deveni pentru orice turist care va urca vîrful Omul şi crestele darnice în privelişti ale Bucegilor. Între primii cuceritori ai Bucegilor se cuvine să amintim şi oamenii de ştiin ă care, alături de drume ii visători, au strîns date şi au scris cele dintîi pagini despre Bucegi; geologul Murgoci, francezul Martonne, de la care a rămas denumirea de Alpii Transilvaniei dată Făgăraşilor, naturaliştii Simionescu şi Borza. Dar mai presus de to i, lega i pentru totdeauna de Bucegi, prin marea şi statornica lor dragoste, rămîn cei trei înaintaşi ai turismului nostru: o scriitoare, Bucura Dumbravă, un inginer, Nestor Urechia şi un pasionat de documente Mihai Haret. Fireşte, ei nu au fost singurii — niciodată nu eşti singur în munte — dar sînt cei mai pătimaşi şi fideli. Cu atît mai frumoasă, mai sinceră este dragostea Bucurei Dumbravă pentru mun ii noştri, cu cît ea nici n-a fost româncă. Drumurile făcute întîia oară de ea în Bucegi, neuitata „Cartea mun ilor”, pînă şi astăzi una din cele mai sincere chemări spre natură şi drume ie, ideea „Hanului Drume ilor” (asocia ie turistică), în parte în eleasă în acea vreme, romanul „Haiducii”, inspirat din via a codrului şi a luptei pentru libertate a lui Iancu Jianu — toate acestea fac din Bucura Dumbravă o înaintaşă nu numai romantică, ci şi o dîrză combatantă pentru victoria drume iei
198

româneşti. Ea a urcat Alpii, dar natura românească a Bucegilor şi a Retezatului — lacul Bucura îi poartă cu nostalgie numele — mun ii noştri i-au rămas mai dragi şi lor le-a dăruit toate gîndurile şi dorurile ei. Alături de ea, în drumuri şi năzuin i, a fost Nestor Urechia. Încă din copilărie Bucegii îl vor ispiti cu formele şi culorile, cu parfumurile şi muzica lor şi cînd în 1889 este numit inginer al şoselei Cîmpina—Predeal, el îşi începe ini ierea de bucegist, de neobosit şi încercat turist, dar totodată de sincer şi inspirat scriitor al mun ilor, Javelle al nostru. Despre Nestor Urechia am amintit, cu pre uire, la literatura mun ilor, dar el îşi are loc şi aici, în istoricul drume iei româneşti. El face primele trasee mai grele şi necunoscute din Bucegi şi tot de la el, inginerul, ne-au rămas nu numai căr ile despre Vraja şi Robinsonii Bucegilor, ci şi minu ioase schi e, aşa cum apar Bucegii, mai ales de jos din Buşteni. Cel de-al treilea îndrăgostit al Bucegilor va fi Mihai Haret, membru al Societă ii de geografie din Paris, al Clubului Alpin francez şi italian, organizatorul şi animatorul Turing Clubului Român, de care se leagă întreg turismul nostru modern. El va învă a drume ia şi dragostea de munte de la profesorul Nicolae Bogdan, un alt înaintaş al Bucegilor care nu trebuie uitat. M. Haret se va lega pentru toată via a de Bucegi şi lor le va dărui cele mai multe şi mai frumoase din lucrările lui: Masivul Bucegi, Peleşul, Peştera
199

Ialomicioara, Casa Peştera. Pasiunea şi munca sa creatoare vor fi continuate, după prea timpuria sa moarte, de Valeriu Puşcariu, care însă rămîne legat de mun ii Apuseni, pentru care are o legitimă pasiune. Victoria Bucegilor nu ar fi fost însă posibilă numai cu aceşti îndrăzne i şi pasiona i oameni de munte. Mai erau necesare cabanele, casele de adăpost cum li se spuneau la început şi asocia iile turistice, căci fără ele muntele rămîne numai al cîtorva, numai al celor care vorbesc între ei despre el.

Cea mai veche asocia ie carpatică din ara noastră datează din 1873. Ea func iona la Braşov, avea 1600 membri şi voia să fie un răspuns dat vremii cînd în Europa se înfiin au an de an, în toate ările cu mun i, cluburi alpine. Acum se marchează la noi întîile drumuri de munte şi se construiesc primele cabane: Negoiul (1881), Mălăeşti (1882), Casa Omul (1888). În preajma anului 1900 apar cîteva asocia ii turistice mai bine organizate: Societatea Carpatică din Sinaia (1895) şi Societatea Turiştilor Români (1903), care avea între ini iatori un cerc mai larg
200

de iubitori ai naturii: doctorul I. Cantacuzino, chimistul C. Istrati, geologul Munteanu Murgoci, matematicianul Traian Lalescu. Din păcate însă, via a acestor atît de necesare societă i turistice a fost scurtă: pînă în 1910 Societatea Carpatică şi pînă în 1915 Societatea Turiştilor Români. Aşa cum n-a fost lungă nici existen a „Hanului Drume ilor” (1921—1926), pentru care a luptat atît de mult Bucura Dumbravă şi cei pe care ea avusese puterea să-i convingă şi să-i entuziasmeze. Interesant este că în aceiaşi ani, la Cluj, Emil Racovi ă, creatorul biospeologiei, pune bazele primei societă i româneşti de turism din Ardeal „Fră ia Munteană” (1921). Înfiin area Turing Clubului Român (1926) deschide epoca turismului organizat. Se vor naşte apoi multe societă i turistice, unele cu nume sugestive („Hai la drum”, „Dor deducă”, „România pitorească”, A.D.M.I.R.), dar merite deosebite şi o nouă orientare spre alpinism revine Clubului Alpin Român (1934). După al II-lea război mondial, turismul şi alpinismul au căpătat pentru întîia dată la noi în ară un caracter popular de masă: sec ii turistice şi alpine, cabane noi, cursuri de alpinism, concursuri, excursii în ară şi în străinătate.
201

Şi astfel, călcînd pe urmele înaintaşilor, putem face astăzi ascensiunea istorică a Bucegilor, în aşteptarea cronicarului care va scrie cu în elegere şi pasiune întreaga lor via ă turistică de peste o sută de ani. Excursiilor patriarhale de la începutul şi jumătatea secolului al 19-lea (Vaillant, Salzer, Turcu), le-a urmat epoca drume iei contemplative (Bucura, Urechia), apoi a turismului de munte organizat (Haret) şi, în sfîrşit, aceea a alpinismului, a adevăra ilor că ărători şi cuceritori ai muntelui: N. Dimitriu, N. Comănescu, E. Cristea, I. Coman, A. Irimia. Alpinismul, la rîndul său, a avut şi el două epoci: prima, a înaintaşilor, a deschizătorilor de drum şi a doua, a marilor performan e şi învingători. Nu putem numi premiera turistică a Bucurei Dumbravă pe Valea Mălinului premieră alpină. Aşa cum nu făcea alpinism Nestor Urechia care, încă înainte de 1907, traversa cu îndrăzneală Valea Seacă, desigur fără corzi, pitoane şi tehnică alpină. În tovărăşia vînătorilor de capre Gelepeanu şi Butmăloiu, Urechia a urcat şi alte văi în Bucegi, între care şi maiestuoasa Vale Albă, paradisul de mai tîrziu a alpiniştilor noştri. Înainte de 1914, singurele ascensiuni care ar
202

putea fi numite alpinism au fost cele făcute de Rosetti Solescu (între care şi Acele Morarului), totodată un înaintaş al schiului şi autorul primului manual românesc de schi, publicat în 1921. După tentativele îndrăzne e dar nesemnificative dintre anii 1920—1930, alpinismul de stîncă, ascensiunile de iarnă şi marile traversări iau avînt după 1930. Întîia escaladare a peretului nord-estic din Negoiul se face în 1938. Dar încă mai înainte fusese asaltat peretele de sute de metri al Gălbenelelor, în Coştila. În 1933 apare revista alpină „Buletinul Alpin Român” şi pe Coştila şi Piatra Craiului se in primele cursuri de alpinism (1938, 1939), alpiniştii noştri realizînd în aceşti ani unsprezece premiere de gradul V. Întîia mare traversare de iarnă a Făgăraşilor este isprava a doi campioni de schi şi a unui încercat alpinist: Ion Cojocaru, Gyuri Covaci, Dan Popescu. Ei străbat cu curaj cei 10 km ai crestelor amenin ate de cornişă şi avalanşă, în aprilie 1939, de la Sîmbăta la Viştea. Fireşte, pînă la traversările de iarnă de 80— 100 km ale Retezatului, Făgăraşilor şi Bucegilor, realizate de alpiniştii de la Armata şi Dinamo (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Teodor Hurbean, Nicolae Jitaru) în 25—30 de zile de mari eforturi şi riscuri e drum lung, dar alpinismul nostru l-a făcut perseverent şi dîrz. Au trebuit să treacă patru decenii de
203

alpinism românesc şi aproape două secole de la ascensiunea lui Jacques Balmat, pentru ca trei alpinişti români — Gh. Udrea, Ion Dobre, Alex. Stănescu — să urce la 4180 m, pe cel mai înalt munte al Europei, Mont Blanc (august 1957) şi doi so i, fizicieni atomişti, lucrînd în Uniunea Sovietică, la Dubna, so ii Ciulii, să escaladeze unul din cele mai înalte piscuri din Pamir, Vîrful Lenin, înalt de 7 134 m (august 1961). Dar să revenim la Bucegi... Aşa cum vastul masiv din Alpi rămîne paradisul alpiniştilor europeni, iar Caucazul al că ărătorilor sovietici, tot astfel Bucegii înseamnă pentru noi alpinism şi mari trasee alpine. De ce nu Făgăraşii, Retezatul, Piatra Craiului? Mai întîi fiindcă Bucegii sînt mai aproape, mai accesibili, mai cunoscu i; dar în acelaşi timp, greu de escaladat, boga i în pere i. Urmări i numai cu ochii deschişi sau cu un binoclu peretele de trei sute de metri din muntele Coştilei. Aici sînt marile ispite, cu nume la fel de îmbietoare: Fisura Grotelor, Traseul celor trei surplombe, Furcile, Hornul Coamei. Aici numele că ărătorilor s-a legat pentru totdeauna de stîncă şi de victoria asupra ei: Umărul lui Coman, Umărul lui Roşcule . Aşa cum am învă at la şcoală şi poate să v-o spună orice şcolar silitor, cele mai înalte vîrfuri din ara noastră sînt Moldoveanul (2 543 m) şi Negoiul (2 535 m). Dar cea mai grea încercare şi cea mai frumoasă izbîndă asupra muntelui, la noi,
204

rămîne pentru totdeauna Fisura Albastră.

Fiecare masiv şi-a avut necuceritele sale piscuri: Alpii — Matterhornul, Figerul, Grandes Jorasses, Dolomi ii — Cima Grande di Lavaredo, Caucazul — Elbrusul, Cordilierii — Aconcagua,
205

Himalaya — Everestul. Iar Bucegii — acest traseu de o diabolică dificultate — Fisura Albastră. Din tren, din gara Buşteni, Fisura Albastră pare un jgheab negru în stînca nu totdeauna scăldată în soare. Ai spune, loc pentru vulturi sau zăpezi de primăvară, pentru ploi şi vînt, pentru nop i întunecoase şi reci. Dar omul iscoditor şi neînfricat a gîndit că această trecere spre cer prin imposibil îi e sortită lui. Şi iată-l luptînd zile şi nop i cu stînca şi cu gravita ia, cu timpul şi cu el însuşi. Nu multe sînt, în istoria cuceririlor alpine româneşti, poveşti atît de pasionante ca aceasta a Fisurii Albastre. S-o ascultăm... Traseul a fost descoperit de ochiul încercat şi neobosit al celui mai vîrstnic dintre alpiniştii noştri, Guido Rey al nostru, Emilian Cristea. Aceasta în vara anului 1945. De jos, din Valea Albă şi de la bază, traseul nu părea să aibă dificultă i de neînvins. Fireşte, un traseu greu, dar nu imposibil. Aşa par de altfel toate lucrurile grele în via ă: simple, cu atît mai simple, cu cît se dovedesc mai tîrziu de complicate şi de nedezlegat. Cine ar fi gîndit atunci, în primele tentative de cunoaştere şi parcurgere a acestui traseu care va deveni redutabila şi vestita Fisură Albastră, că vor trebui pentru cucerirea ei 44 de escalade, 100 de zile, din care 23 de nop i în perete, 300 de pitoane şi 300 m de coardă ? Iar în ani, nu mai pu in de şapte, şapte ani de încercări şi speran e.
206

De ce este atît de inospitalieră şi inaccesibilă Fisura Albastră? Pentru că escaladarea pe pere i nu se poate face, din lipsa fisurilor, decît cu dificile traversări. Sînt apoi por iuni întregi de gresie sfărîmicioasă în care ciocanul caută zadarnic loc pitoanelor. În sfîrşit, pentru surplombele adesea parcă de netrecut ale păr ii superioare a traseului şi pentru întreaga lungime, varietate şi dificultate a Fisurii, care cere deopotrivă şi în tot timpul tehnică, încordare, curaj.

Numai o îndrăzneală vecină cu uitarea de sine, o îndemînare în care pînă şi vîrful degetelor şi picioarelor sînt hotărîtoare, şi o rezisten ă aproape neomenească pot învinge acest culoar înrudit prin încăpă înare şi răutate cu cele din Mont Blanc, Dolomi i sau Caucaz.
207

Tot încercînd mereu, pe vreme bună şi rea, în zile lungi de vară şi înserări repezi de toamnă, au trecut lunile, anii. Ca un melc care îşi poartă încet dar sigur cochilia şi frunza de dud găsită în drum, alpinistul a cîştigat metru cu metru zidul rece, neprimitor, fără nici un sprijin de care acum îl leagă, mai presus de via a, dorin a de a-l stăpîni. Au fost clipe înfiorător de grele, acolo sus, în vecinătatea norilor şi a furtunii. Urcuşuri care- i fură respira ia, hornuri prin care te strecori ho eşte, aproape sugrumîndu-te, echilibru imponderabil în flexorii degetelor. Zile cînd un semn al corzii, după minute nesfîrşite de aşteptare, însemna încă un pas înainte. O luptă de centimetri, de păianjen care-şi ese pînza, sau de furnică purtîndu-şi stoic firul de grîu sau fărîmitura de pîine. Zile în care de sus cad peste tine pietre nevăzute, în care gura uscată de sete de peste douăsprezece ore aşteaptă un picur de apă sau dimpotrivă zile în care ploaia strecurată prin horn se cerne la nesfîrşit pe lîngă tine, pe tine, prin tine, încît ai senza ia unei plante acvatice sau a unui duş. Şi nop ile... nop ile acelea de veghe, de frig sau dură trezire, ancorat pe jumătate de metru pătrat, suspendat la sute de metri deasupra prăpăstiilor, cu stelele cerului sclipind deasupra ta şi cu stelele caselor de pe Valea Prahovei sub picioarele tale, stingîndu-se în zori una cîte una, asemenea orelor de aşteptare înaintea unui atac pe
208

front. Omul şi muntele, omul şi natura. Luptă de secole pentru o împrietenire de ore şi zile !... Şi iată că într-un august 1952, în al şaptelea an de încercări şi speran e, Fisura Albastră a fost învinsă şi omul a urcat biruitor prin ea, pînă pe creasta muntelui Coştila, la cerul albastru, care din cînd în cînd se zărea în popasuri şi care, el şi speran ă, a dat numele acestei încercări de ani de zile: Fisura Albastră! A fost cea din urmă înfruntare a muntelui. Cinci zile de atac dezlăn uit şi dornic de victorie, în care coarda şi prietenia au învins imposibilul. Ca orice strădanie îndelungă, şi această năzuin ă şi luptă s-au soldat cu victorie. Şi omul s-a dovedit încă o dată mai tare ca natura şi ca el însuşi ! Va trebui neapărat povestită într-o zi această cucerire de Matterhorn a Fisurii Albastre. Sfătosul Emilian Cristea şi tinerii lui înso itori vor intra astfel, fără pitoane şi carabiniere, în literatura şi istoria muntelui. Peste un an, în 1953, şi apoi pînă în 1955, deci timp de trei ani, al i alpinişti, din noua genera ie, prieteni de schi pe Valea Albă — Alex. Floricioiu cap de coardă, Norbert Hiemesch şi Roland Velkens secunzi — asaltează din nou Fisura Albastră, de astă dată pe directisimă. A fost o nouă luptă acerbă cu stînca şi vicleşugurile ei. Pentru a o învinge au trebuit 80 de ore de lucru efertiv, cinci nop i dormite în perete, trecerea extrem de dificilă a celor trei surplombe şi, am spune, fără exagerare, eroica traversare în scări e a
209

tavanului de zece metri, adevărată punte de trecere a diavolului. S-au folosit pe traseu patru bivuacări, nici una prea plăcută, corzi de patruzeci de metri, lucru acrobatic de mare îndemînare, fine e şi curaj la şapte sute de metri deasupra firului văii, un curaj care ar speria pînă şi pe aviatorii sau paraşutiştii cei mai îndrăzne i. Astfel a fost învinsă pentru a doua oară, în iulie 1955, Fisura Albastră, cea mai dificilă escaladă a mun ilor noştri. De atunci pu ini, foarte pu ini — între al ii Hurbean şi Jitaru în 1957 — au mai îndrăznit să iasă spre creastă şi cer prin Fisura Albastră. Pentru to i îndrăgosti ii de alpinism Fisura Albastră rămîne un simbol, o invita ie la îndrăzneală şi virtuozitate alpină. Pentru noi ceilal i, îndrăgosti i doar romantic de munte, dovada iscusin ei omeneşti şi a victoriei omului asupra naturii. Alpii În antichitate, mun ii erau stăpîni i de legende şi duhuri, de ciclopi, cerberi şi stăpînitor ai iadului. Nimeni nu dorea nici să-i cunoască, nici să-i urce sau să-i cerceteze. Pe atunci, Alpii au fost, ca şi astăzi, cei mai înal i mun i ai Europei, în stăpînirea romanilor. Dar nici grecii, cei mai neastîmpăra i şi curioşi dintre antici, nu au ştiut multă vreme ceva despre
210

ei. Herodot (sec.V î.e.n.) îi ignoră, iar atunci cînd întîmplător aminteşte de numele lor, îi confundă cu un oarecare afluent dunărean. Se ştia totuşi vag de un lan de mun i în nordul Mediteranei, dar nimeni nu-i văzuse şi nu scrisese despre ei. Iată însă că după cucerirea în anul 222 î.e.n. de către romani a oraşului celtic Como şi a Helve iei, urmează nebuneasca şi ingenioasa trecere a Alpilor de către Hanibal, cu tauri purtînd în coarne şomoioage aprinse de paie, ca să înspăimînte pe duşman (132 î.e.n.). Primul istoric şi geograf care scrie despre Alpi din văzute este grecul Polibiu (130 î.e.n.). Pentru întîia dată în istoria Alpilor cineva îşi dă seama de măre ia lor, de înăl imea şi de vasta lor întindere, de la Marsilia la Adriatică. Dacă mun ii Greciei pot fi urca i într-o zi, scrie Polibiu, atunci pentru Alpi sînt necesare cel pu in cinci. Tot el este primul care indică patru din drumurile Alpilor. Să le urmărim pe hartă: — din Riviera prin Liguria peste lacurile Alpilor în hornul Teuda sau Col d'Argenteuil; — drumul muntelui Cenis, micul St. Bernard (drumul lui Hanibal); — drumul marelui St. Bernard; — trecătoarea Rhaetia. Dintre lacurile Alpilor, Polibiu cunoaşte Garda, Como şi Magiore, dintre ape aminteşte
211

Ronul, dar despre frumuse ea şi măre ia piscurilor nu spune nimic. Fireşte, ele ar fi trebuit urcate, ori acum două mii de ani aceasta ar fi însemnat, spuneau to i, nebunie şi moarte. Numele de Alpi vine de la cuvîntul celtic alp, care înseamnă înăl ime. Poate că tot din el s-a format şi cuvîntul latin alb, albie, cu în elesul de alb, creste, piscuri albe. Cînd s-au născut Alpii şi cum arată ei, ce lungime şi înăl ime au, sînt desigur întrebări pentru geografi şi geologi; dar pentru noi, dornici să ştim cît mai mult, vă fi interesant să aflăm cîte ceva. Alpii apar in sistemului care îi poartă numele — sistemul alpin — care cuprinde de asemenea mun ii Pirinei, Carpa i, Balcani, Caucaz şi chiar îndepărta ii mun i ai Himalayei. Actul lor de naştere poartă aceeaşi dată: era ter iară, 19 milioane de ani! Le-am ura ani mul i, via ă lungă, dacă n-am şti că mun ii, asemenea oamenilor, cu cît păşesc în timp, cu atît se apropie mai mult de moarte. Alpii, modeşti, nu au nici lungimea Cordilierilor. (8000 km), nici înăl imea Himalayei (8848 m). Ei se întind pe o distantă de 1100 km lungime şi 260 km lă ime, legînd patru ări, care de fapt au şi dat pe cei dintîi pasiona i şi îndrăzne i alpinişti ai lumii: Fran a, Italia, Austria, Elve ia. Din amfiteatrele măre e şi sălbatice ale Alpilor — scria în cartea să despre mun i Michelet — pornesc spre patru mări europene patru mari
212

fluvii: Po, Ronul, Rinul şi Innul. Alpii — cetate de apă a Europei, inima ei, a fecundită ii şi viitorului ei. Marea circula ie a atmosferei — vînturi, nori, ploaie, zăpezi — îşi are sediul în Alpi. Cei mai înal i mun i ai Europei sînt în Alpi. Pentru cucerirea lor se dau de peste două sute de ani lupte neîncetate, care încă şi azi cer jertfe grele. Natura a rămas stăpînă acolo sus, deşi învinsă, aşa cum odinioară în istorie civiliza ia greacă a rămas învingătoare, deşi Grecia a fost supusă de romani. Primele căr i despre Alpi au apărut la scurt timp de la inven ia tiparului, dar nu se ştie în ce măsură ele sînt cu adevărat inspirate de cunoaşterea profundă a mun ilor. ,,De prima acvera Alpina Rhaetia", a lui Aegidius Tschudi (1538), pare să fie într-adevăr întîia lucrare despre Alpi. Aşa cum „De montium admiratione” (1541) de Konrad Gesner şi .,De Alpibus commentarius” (1574) a lui Josias Simmler sînt întîile omagii aduse de călători frumuse ii mun ilor, iar „Die Alpen” (1729) primul mare poem al literaturii alpine, scris de medicul poet Albrecht Haller. Etape marchează cartea lui Jean Jacques Rousseau „La nouvelle Heloise” (1761), care decchide romanticilor o lume nouă de inspira ii, de idei, căr ile lui De Saussure (1779), Edward Whymper (1871), W. Coolidge (1908) şi Guido Rey (1903), care între mul i al ii aduc pentru întîia oară Alpilor darul adevăra ilor alpinişti, al neînfrica ilor că ărători.
213

Dar mai presus de căr i, deşi ele rămîn să înfrunte timpul, sînt faptele cuceritorilor Alpilor, epopeea luptelor pentru marile înăl imi. Lupte pe care istoria nu le aminteste nicăieri, dar care depăşesc în semnifica ii şi rod războaiele punice şi elenică, napoleoniene sau franco-germane, pe care omenirea ar fi fost fericită să nu le fi trăit. Sîntem ispiti i să împăr im istoria alpinismului — căci în fond Alpii au însemnat începutul — în trei epoci: - epoca romantică 1786—1857 - epoca clasică 1857-1921 - epoca eroică 1920 pînă astăzi. Ce însemnătate au anii care marchează aceste trei perioade ? 1786 — cucerirea Mont Blanc-ului. 1857 — constituirea primului club alpin din lume. 1921 — începutul marilor escalade în Alpi şi a marilor expedi ii în Himalaya. Alpinismul se naşte cu întîia ascensiune pe Mont Blanc, dar această glorioasă premieră este precedată de alte numeroase tentative, nu cu ideea de a cuceri piscul, ci din plăcerea de a urca cît mai sus şi curiozitatea de a străbate drumuri necunoscute încă. În 1730 pastorul Severhand urcă la 2932 m, iar în 1784 părintele Clement atinge — se spune, deşi pare de necrezut — Dents du Midi (3261 m), încă înainte, în 1762, sînt urca i în Alpii austrieci Grossglockner (3 798 m) şi Ankogel (3 263 m). Dar întîia şi cea mai semnificativă biruin ă a
214

omului asupra mun ilor, simbolizată de Alpi, rămîne cucerirea Mont Blancului. Să urmărim istoria acestei prime ascensiuni. În Alpi, pe la jumătatea secolului al XVIIIlea, s-a zvonit că mun ii, sus de tot, dincolo de neguri, sînt plini de diamante. Peşterile încep să fie cercetate, săpate, scormonite. În 1784 oamenii vorbesc că un ghid ar fi adus de pe vîrf 300 kg de mari cristale transparente, rubinii, care îi făcură pe to i să-şi piardă capul... Un Balmat, din vestita familie de ghizi, urcă îndrăzne mai sus ca oricine. Dar afară de o furtună îngrozitoare nu mai găsi nimic. În schimb, în locul bogă iilor, este găsit drumul spre Mont Blanc. 6 august 1786 devine o dată istorică, iar Jacques Balmat din Chamonix întîiul cuceritor al Alpilor Jacques Balmat, în vîrstă de 25 de ani, era de o dîrzenie pu in obişnuită, înainte de a găsi adevăratul drum spre vîrf, el încercase să ajungă ne Mont Blanc traversînd ghe arul Uriaşului şiapoi ghe arul Miage. Dar de fiecare dată prăpăstiile Muntelui blestemat şi ale lui Dorne du Gofiter îi împiedică accesul sore pisc. Norocul aiută însă pe îndrăzne i. O noapte petrecută fără voie în Marele Platou îl face să observe mai bine în zori drumul mult căutat. Comunică la coborîre doctorului de ară Paccard cele observate şi iată-i la 7 august 1786 pe aceşti doi energici şi curajoşi oameni de munte pornind să cucerească Mont Blanc-ul.
215

Ei urcă pe versantul de nord, cel accesibil. A doua zi, la patru diminea a, trec ghe arul. Sînt văzu i ultima oară înainte de a dispare în Marele Platou. O mare tăcere şi nelinişte fac ziua parcă nesfîrşită. Dar la aproape şase şi jumătate seara, două minuscule puncte negre apar în strigătele emo ionate ale celor de jos. Stîncile Roşii fuseseră învinse şi Mont Blancul cucerit. Pentru întîia dată de la începutul lumii. Chiar a doua zi, de Saussure, care de douăzeci şi şapte de ani visează cu pictorul Marc Theodore Bourrit să ajungă pe vîrf, vrea să plece pe urmele lor. Însă ploaia şi zapada îl împiedică so facă. Abia peste un an, în august 1787, H.B. de Saussure, înso it de J. Balmat şi de aproape douăzeci de oameni înarma i cu prăjini lungi şi scări pentru trecerea crevaselor, îşi va îndeplini visul de un sfert de secol. Şi astfel intră în istoria alpinismului, a cuceririi Mont Blanc-ului, primii trei oameni din lume: ghidul căutător de comori Jacques Balmat, doctorul de ară Paccard, amîndoi din Chamonix şi genovezul de Saussure. Deşi în inută specială şi cerînd eforturi de rezisten ă şi îndemînare neobişnuite, deci alpiniste, totuşi întîile ascensiuni în Alpi ne apar, peste ani, romantice şi le considerăm astfel, aşa cum cele de după 1850 vor fi clasice prin tehnică şi grad de dificultate, iar cele de după 1920 eroice prin nebuneasca lor temeritate şi prin tributul de vie i pe care l-au dat, nu totdeauna cu judecată, dar din toată inima şi dragostea de munte de care numai
216

alpiniştii sînt capabili. Dar să păşim în istorie. Să ne strecurăm prin hornuri şi să planăm aerian peste prăpăstii şi timp: Mont Blanc 4810 m Fran a J. Balmat 8.8.1786 Elve ia M. Paccard Monte Roşa 4638 m Elve ia Fra ii Smythe 31.7.1855 Italia Matterhorn 4482 m Elve ia Whymper-Douglas 14.7.1865 Italia Hudson-Hadow Finsterarhorn 4275 m Elve ia Rudolf Mayer 16.8.1812 înso it de ghizi Jungfrau 4158 m Elve ia Fra ii Meyer 1811 Grossglockner 3798 m Austria Fra ii Klotz 28.7.1800 Cum să nu numim romantică o astfel de epocă în care, cum vede i, alpiniştii sînt lega i adesea nu numai de coarda alpină, ci şi de rudenie, fra i de sînge şi fra i în dragostea de munte. Cine crede i că sînt creatorii primului club alpin din lume ? Curios, deşi ei nu au mun i mari, iar Londra de cînd se ştie se pierde în ce uri, englezii, chema i de noua pasiune a secolului, înfiin ează În 1857 Clubul Alpin Englez. Whymper devine cuceritorul Matterhornului (1865), iar peste un secol, în 1953, expedi ia engleză condusă de Hunt vă învinge, după decenii de încăpă înare a muntelui şi grele jertfe omeneşti, Everestul. Această jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin contradic ii sociale şi noi
217

pasiuni. Se pare că dragostea de munte este una dintre ele. Sînt anii în care Victor Hugo, Theophile Gautier, Alexandre Dumas, George Sand, Louis Pasteur se îndreaptă cu to ii spre munte, spre Alpi şi Mont Blanc, fie din curiozitate, fie din dorin a sinceră de a-l cunoaşte şi iubi. Nu există început îndrăzne fără grele încercări şi jertfe. Legenda lui Icar nu este numai legendă, ci şi simbol. Una din dramele încă şi astăzi neuitate, a cuceririi Alpilor, este ascensiunea pe Matterhorn (4482 m) a lui Whymper. Piscul este cucerit, dar, la înapoiere, unul din cei şase membri ai expedi iei lunecînd pe povîrniş şi coarda rupîndu-se tîrăşte după el în abis încă trei oameni. Un pre prea sîngeros pentru o victorie asupra muntelui. Astăzi, această întîmplare de acum un secol nu mai tulbură atît; dar ea va aminti totdeauna începuturile îndrăzne e şi eroice ale alpinismului. Înfiin area primului club alpin stîrneşte o avalanşă de ini iative, aproape fiecare ară europeană cu mun i creîndu-şi clubul său de alpinism sau turism: 1857 — Clubul Alpin Englez, 1862 — Clubul Alpin Austriac, 1863 — Cubul Alpin Elve ian, 1863 — Clubul Alpin Italian, 1868 — Clubul Alpin Norvegian, 1874 — Clubul Alpin Francez. Întîia curiozitate a acestor date de naştere este, cum s-au mai spus, timpuria şi bizara constituire a Clubului Alpin Englez, iar a doua, tîrzia organizare a Clubului Alpin Francez, la
218

aproape un secol de la prima şi victorioasa ascensiune a Mont Blanc-ului. Aşadar, anul 1857 înseamnă începutul epocii clasice a alpinismului, iar ofensiva asupra celorlalte mari piscuri din Alpi şi Dolomi i continuă, dînd roade. Schwarzenstein este cucerit în 1852; Monch (4 105 m) în 1857; Eigenil (3 975 m) în 1858, iar Marmelada di Rocca (3 342 m) în 1861. Între anii 1878 şi 1900 încep încercările încununate de succes ale cuceririlor celor mai dificile şi periculoase piscuri din Mont Blanc — după cît se pare pasiunea englezilor, care devine şi va rămîne peste ani paradisul european al marilor alpinişti: 1878, Aiguille de Dru (C.T. Dent), 1881, Aiguille de Grepon (Mummery), 1882, Dent du Geant (Sella. W. W. Graham), 1885, Aiguille Blanche (H. Seymour King), 1893, Dent du Requin (Mummery). Dar omul, mereu iscoditor şi cutezător, a mai scornit o idee: cucerirea mun ilor iarna! Începe aşadar o nouă şi înverşunată luptă: străbaterea for pe zăpezi, cu schiurile şi escaladarea pere ilor de ghea ă cu piolete speciale şi col ari. Fra ii Otto şi Emil Zsigmondy publică întîiul manual alpin al lumii „Die Gefahren der Alpen” (1886), iar Mathias Zdarski inventează slalomul, cortul care îi poartă numele, şi scrie prima carte, de tehnică a schiului alpin (1897). Omul care urcă pentru prima oară pe schiuri dincolo de 3 000 m înăl ime este Wilhelm
219

Paulcke. Aceasta se întîmplă in 1896 pe Oberalpstock (3330 m), iar peste un an, tot el, înso it de încă patru curajoşi alpinişti şi schiori, traversează Oberlandul Bornei de la Guttanen la Belalp. Amintim că recordul de înăl ime cu schiurile apar ine şi astăzi englezului Franck Smythe, care în ascensiunea Jongsang Peak-ului (7 495 m), realizată de expedi ia Dyhrenfuhrt în anul 1930, a urcat pînă la 7160 m! Istoria alpinismului păstrează cu emo ie şi mîndrie amintirea celor dintîi ascensiuni de iarnă, pe jos sau cu schiurile. Cine a urcat iarna numai ca să se plimbe sau să privească din înăl imi depărtările, undeva la două mii de metri, va în elege desigur mai uşor ce înseamnă aceste traversări, uneori de zile, pe creasta amenin ată la fiecare pas de cornişe care se desprind, de cea a care te ine necru ător pe loc, de furtuni de zăpadă şi de inevitabilele avalanşe. Întîia ascensiune de iarnă a Mont Blanc-ului a fost făcută de doi ghizi şi un porteur (Jean Charlet, Silvain Gouttet, Michel Balmat), la aproape o sută de ani de la întîia ascensiune celebră, a celuilalt Balmat. Aceasta s-a întîmplat în 31 ianuarie 1876 cu prilejul conducerii spre vîrf a alpiniste engleze Isabela Stratton. Iată mun ii şi anii cînd au fost asalta i şi învinşi în timpul iernii, pe jos şi cu schiurile. Sînt performan e care, realizate încă înainte de 1910, apar de-a dreptul uimitoare.
220

Pe jos Cu schiurile Jungfrom 4158 m 1874 1902 Grossglockner 3798 m 1875 1909 Mont Blanc 4810 m 1876 1904 Ortler 3 899 m 1880 1909 Marmelada di Rocca 3342 m 1884 1910 Finsterarhorn 4275 m 1887 1901 O traversare de iarnă aproape nebunească a masivului Mont Blanc s-a făcut pe jos în 1887 şi abia în 1924 pe schiuri. Excep ională rămîne desigur şi tentativa reuşită a Lt. A. Chevalier, care în 1937 străbate Alpii pe schiuri de la Chamonix la Zermatt. Am numit epoca contemporană a cuceririi Alpilor epocă eroică. De ce eroică ? Mai întîi fiindcă dragostea de munte, de ascensiuni noi devine pasiune, patimă, chiar exaltare. Apoi, fiindcă nu mai e vorba acum atît de trasee dificile, cît de trasee de cea mai mare dificultate, pînă la gradul V B şi mai mult, şi în cele mai grele condi ii. În sfîrşit, pentru că aceste încercări care turistului simplu, îndrăgostitului de drume ie îi par adevărate încercări de sinucidere, se fac foarte adeseori de unul singur, înfruntînd toate neprevăzuturile, dintre care ultimul este... moartea. Acestui alpinism, pe care Emilio Comici l-a numit „Alpinismo eroico”, alpiniştii îi rămîn statornici, fideli pînă la urmă. Ca şi în literatură şi artă, ca şi în pasiunea pentru tehnică şi ştiin ă, alpinismul te cere întreg şi te răsplăteşte după cît i
221

te dărui. Alpinismul nu este numai o pendulare pe stînci, o strecurare dibace printre hornuri spre azur şi victorie, o luptă lucidă între via ă şi moarte cu muntele, anotimpurile şi neprevăzutul. El rămîne pentru cei care-l iubesc şi cred în această chemare, mai puternică decît instinctul de conservare, o şcoală mai curajoasă decît cea mai dîrză şcoală a vie ii, un sens şi o menire mai presus de micile noastre idealuri pămîntene. Achille Ratti, profesor şi preot în tinere e, mai tîrziu Papa Pius XI, a urcat Monte Rosa, Cervin, Mont Blanc şi a fost unul din prietenii de ascensiuni ai marelui Guido Rey, Regele Albert al Belgiei a fost un că ărător pasionat, de mare îndrăzneală şi talent. El piere anonim, ca orice om al muntelui şi nu ca un rege, într-o escaladă. Heinrich Klier, doctor în filozofie şi scriitor (între alte căr i, romanul tradus în mai multe limbi „Vara minunată”), escaladează 26 de piscuri în Alpi, are cîteva premiere dificile şi se poate mîndri cu un 6 000 m şi mai mul i 5 000 m în Cordilieri. Jean Arland, unul din membrii expedi iei franceze în Himalaya din 1936, era un foarte priceput alpinist şi medic şi toate gîndurile lui erau închinate muntelui. Muntele l-a luat la el, în tovărăşia să eternă, într-o întîmplare neprevăzută, în anul 1938. Cine nu a auzit de Guido Rey, învingătorul atîtor piscuri din Mont Blanc şi Dolomi i, autorul
222

neuitatei căr i, actuală încă şi azi şi întotdeauna, „Alpinismo acrobatice”, de G. Gervasutti, care împreună cu R. Chabod realizează în 1934 premiera Tacul-ului (4249 m, gradul V B) în Mont Blanc, de Emilio Comici care ne-a lăsat nu numai îndrăzne ele sale premiere în Alpi (între acestea peretele de nord al lui Cima Grande di Lavaredo în 1933, cu fra ii Dimal), ci şi emo ionanta sa confesiune „Alpinismo eroico”, carte de căpătîi a tuturor celor care se înfră esc cu stînca. Sau de Gabriele Boccalatte, care după ce cucerise, în premieră, pe Mont Blanc, peretele de sud al Piscu'ui Negru, peretele de sud-est al Piscului Alb şi contraforturile nord-estice din Tacul, plăteşte această cutezan ă şi biruin ă cu via a, căzînd într-o zi de august în peretele sudic al lui Aiguille de Triolet. Dar să nu-i deplîngem. Primele jertfe s-au ivit încă de la începuturile luptei pentru Alpi. Jacques Filmat, cuceritorul din 1786, va fi înghi it de ghe ari în 1834, după ce, cu pu in înainte, în 1820, familia Balmat a mai plătit muntelui un tribut, pe Pierre. După Mummery, care a fost, după cum singur mărturiseşte în cartea sa „Ascensiunile mele în Alpi şi Caucaz”, unul din marii îndrăgosti i ai acestor mun i şi îndeosebi ai piscurilor din Mont Blanc (Aiguille de Grands Charmoz şi Aiguille de Grepon 1881, Dant du Requin 1893) şi rare se pierde, undeva departe în inutul Nanga Parbat în 1895, se pare că alpiniştii englezi nu au mai asaltat
223

Alpii cu pasiunea romanticelor începuturi. Ei încep să se îndrepte spre Asia, unde din 1890 vor asalta cu for e mereu sporite şi materiale tot mai perfec ionate Everestul şi celelalte necucerite piscuri de 7—8 000 m din Karakorum şi Himalaya. Francezii şi elve ienii în schimb au rămas mai departe lega i de Alpi, mun i înal i care-i despart ca grani ă, dar îi unesc în pasiune şi în lupta cu înăl imile. Marcel Kurz, Raymond Lambert dintre elve ieni şi Maurice Herzog, Louis Lachenal, Gaston Rebuffat, Lionel Terray dintre francezi, iată numai cîteva din numele glorioase ale acestei epoci. Dar şi ei vor trăda pînă la urmă frumuse ea şi măre ia Alpilor, dantela lor de stînci şi hornuri, pentru a se lupta în Cordilieri sau Himalaya cu vasta, sălbatica întindere de zăpezi şi ghe uri şi cu pere ii prăpăstioşi de mii de metri adîncime, atîtea mii cît întreg muntele Mont Blanc. Ca şi în dragoste, ca şi în via a, o pasiune mai nouă şi mai mare copleşeşte pe cea veche. Mai stăruie nostalgic amintirile, dar gîndurile, toate, şi fapta, ac iunea rămîn ale noii chemări, ale pasiunii celei mari. Să mai rămînem o clipă pe mun ii care au născut alpinismul, pe mun ii Alpi. Să-i urcăm din cele patru ări care-i caută înăl imile, să escaladăm cei mai înal i pere i şi să urcăm pe vîrfurile lor cel mai greu de cucerit. Să învingem din nou Alpii, pentru a treia oară. Întîia dată au făcut-o Rhizii şi visătorii, a doua oară alpiniştii de mare îndrăzneală
224

şi tehnică, iar acum cei care le descoperă dificultă i inaccesibile, dar care şi ele pot fi învinse. Grandes Jorasses (4 208 m) are pere i de 1 200 şi 1 800 m, cei mai grandioşi pere i ai Alpilor. Foarte pu ine trasee duc spre vîrf şi toate sînt de cel mai înalt grad de dificultate, V B, şi poate chiar mai mult. Escaladarea acestor pere i, de cînd există muntele, nu s-a făcut de mai mult de douăzeci de ori. Ultima, nebunească, aproape sinucigaşă ascensiune a acestui munte s-a făcut recent, în februarie 1963, cînd alpiniştii italieni Walter Bonatti şi Cosimo Zapelli reuşesc în nedumerirea generală premiera imposibilului: ascensiunea versantului nordic Grandes Jorasses prin pintenul Walker, pe timp de iarnă. Ei au petrecut şase zile şi şase nop i în perete, pe un vînt ce atingea o sută de kilometri şi la o temperatură de —30°. Întreaga lume a urmărit speriată, prin presă şi radio, această aventură în infern. Dar pînă la urmă voin a şi îndrăzneala omenească au învins din nou, ca în atîtea rînduri, şi imposibilul a devenit posibil.
225

Ascensiunea s-a terminat, deşi desfăşurată în condi ii neînchipuit de grele, cu o zi mai devreme fa ă de cum îşi propuseseră alpiniştii, dar au fost clipe care puteau transforma fiecare zi în ultima. Grandes Jorasses a fost învins. El a trebuit să se plece încă o dată în fa a dîrzeniei omului. Un alt traseu de maximă dificultate, dar şi de neasemuită frumuse e este escaladarea peretelui de vest al lui Petit Dru, înalt de 1100 m. Considerat în prezent ca cel mai dificil traseu —înclina ia medie a peretului este de 80°— 82° — el îi obligă pe alpinişti să folosească pe o por iune de aproape două sute de metri prize artificiale. Acest perete a fost urcat pentru întîia dată abia în 1952 de o echipă de alpinişti francezi condusă de Mangnone, după un asalt de opt zile, şi pînă acum n-a fost parcurs decît de cinci ori. Matterhornul, pentru a cărui glorie au luptat acum un secol Ed. Whymper şi Antoine Carrel, a stîrnit şi în timpurile noastre ispite. Peretele
226

nordic al acestui munte, perete de 1100 m, este unul din cele mai dificile trasee din Alpi, apreciat ca avînd gradul V B şi mai mult (VI B). El a fost urcat la 1 august 1931 de germanii Toni şi Franz Schmidt. Traversarea vîrfului Grepon, înalt de 3 489 m, este de asemenea unul din traseele de mare dificultate. Suita de obstacole neprevăzute, greu de trecut fără o tehnică desăvîrşită şi curaj, fac din Grepon o probă a maeştrilor. Escaladarea se face pe întreg parcursul la verticală absolută sau surplombantă. Ascensiunea e şi mai dificilă cînd se face pe peretele dinspre Marea de Ghea ă. Chiar marşul de apropiere este foarte preten ios, făcîndu-se pe o pantă de ghea ă extrem de abruptă. După un urcuş de stîncă se începe escaladarea propriu-zisă: un horn suspendat de treizeci şi cinci de metri, mai multe surplombe şi terase, iar în final, spre vîrf, o ultimă şi de loc uşoară fisură surplombantă. Cel mai frumos şi mai dificil vîrf din Dolomi i este Civetta (3 210 m), după cel deal doilea nume al său, metaforic „Peretele pere ilor”, înalt de o
227

mie de metri, deasupra lacurilor Alleghe, Civetta seamănă cu o orgă gigantică adusă aici de un uriaş iubitor de muzică. Creste, turnuri, contraforturi fac din acest perete cu optsprezece trasee, toate de un înalt grad de dificultate, un paradis al alpiniştilor. Peretele Civettei, în întregul lui, este considerat de to i specialiştii ca unul din cei mai dificili din lume. Alpii sînt pentru to i alpiniştii mun ii cei mai dragi, pe care oricine vrea să-i cunoască şi să-i urce. Faima lor a crescut mereu şi lupta pentru cucerirea lor, dusă de aproape două secole, le-a dat o măre ie unică. Nu numai înăl imea mun ilor atrage interesul alpiniştilor, ci şi forma şi structura lor, numărul de trasee şi dificultatea acestora. Drumul spre Mont Blanc, în 1786 unul singur, are astăzi douăzeci de trasee. Din totalul de 77 vîrfuri de 4000 m ai Alpilor Apuseni, 66 se află în regiunea Wallis şi a masivului Mont Blanc. Cei mai mari că ărători ai lumii şi cei mai îndrăzne i cuceritori ai Himalayei aici şi-au făcut ucenicia, aici au îndrăgit pentru totdeauna muntele. De aceea alpiniştilor români Gh. Udrea, Alex. Stătescu şi Ion Dobre li s-a părut un vis ziua în care, pentru prima dată în istoria alpinismului nostru, au urcat pe Mont Blanc, pe minunatele şi glorioasele lui piscuri (august 1957). Dorin a lor ini ială a fost să urce pe Mont Blanc chiar în ziua de 23 August. Pentru aceasta au plecat din tabăra interna ională organizată de F.S.G.T. pe ziua de 22 august, ajungînd în seara
228

aceleiaşi zile la cota 3 800, la refugiul Aiguille de Gouter, unde au rămas peste noapte. A doua zi diminea a trebuiau să-şi continue drumul spre vîrf, dar cea a şi viscolul îi fac să renun e. Mai trece o zi. Timpul se cumin eşte şi, nerăbdători, cei trei alpinişti români, înso i i de un francez şi de un german, tot alpinişti din tabără, pornesc hotărît la urcuş. 25 august. Din nou acelasi drum din Montroc, sediul taberei, spre refugiul Gouter. Şi încă o noapte de aşteptare cu emo ii pentru capriciile vremii. În zori, la trei diminea a, ora stabilită pentru plecare, timpul nu-i de loc prietenos. Cea a deasă şi vînt, un vînt puternic şi continuu. Din oră în oră, agita i de acest neprevăzut, cei care aşteaptă de patru zile să asalteze Mont Blanc-ul ies afară să vadă cum este vremea. La şase diminea a cea a se risipeşte şi alpiniştii pleacă la drum. Prima echipă: Gh. Udrea cap de coardă, Ion Dobre şi francezul M. Claude secunzi. A doua echipă: Alex. Stătescu conducător, şi germanul Hans Joachim. Lega i de corzi, ei urcă destul de greu pînă la refugiul Vallot (4 347 m). Scurt popas în care se mănîncă şi se lasă rucsacurile. Se porneşte la asaltul final. Vîntul se înte eşte. Pioletul nu poate fi înfipt doar cu o singură mînă. Coarda zgîl îită mereu de vînt îi face să nu-şi dea seama precis de semnele coechipierilor. Francezul Claude suferă o degerătură şi e frecat cu zăpadă. Creasta nu e acum mai lată de treizeci de centimetri. Vîntul suflă
229

amenin ător. Ultimii cincizeci de metri par nesfîrşi i. Dar aproape, aici, sub picioarele lor, este Mont Blanc-ul. Se vede magnific Monte Rosa şi în zare vîrfurile cele mai înalte ale Alpilor elve ieni. Mont Blanc a fost urcat pentru întîia dată şi de români ! Sîntem în 26 august 1957. Înainte de a ne despăr i de Alpi şi de cei care l-au asaltat sau cucerit, mai sîntem datori cîteva evocări. Reaminti- i-vă neliniştea, dar şi bucuria dezlăn uită în iulie 1938 de cucerirea întradevăr eroică a peretului de nord, vertical, de 1 600 m, din Eiger, după 61 de ore petrecute în perete de echipa Vorg-Heckmair şi 68 ore de Harrer şi Fritz Kasparek. Asemenea lui Grandes lorasses, învins şi iarna, alpiniştii Kinshofer şi Monnhardt, care în 1962 vor ataca şi cuceri pe versantul vestic încă neuitatul Nanga Parbat, realizează înainte de aceasta întîia escaladă de iarnă a peretului nordic al Eigerului, performan ă uimitoare, greu de egalat. Dar în munte, bucuria se împleteşte cu mîhnirea, marile izbînzi cu dureroasele şi tragicele insuccese. Să păstrăm o clipă de triste e pentru italienii Molteno şi Valsechi, mor i pe vîrf în expedi ia învingătoare de pe Pic Badiledin iulie1937. Şi încă una pentru Willy Welzenbach, Willy Merkl şi Alfred Drexel, prieteni nedespăr i i în ascensiunile din Alpi, pe care un destin necunoscut îi aştepta la mii de kilometri distan ă de mun ii lor dragi, în cea de-a doua expedi ie pe
230

Nanga Parbat, muntele groazei (1934). Acolo de unde nu s-a mai înapoiat nici Adolf Gottner, care după cîteva trasee extrem de dificile în Alpi realizase în premieră peretele de nord, de neînvins, al Civettei din Dolomi i. Nu-l putem uita pe Paul Bauer, animatorul celor două expedi ii pe Kangchendzonga (8 597 m) şi care printre primii în lume a fost atît de aproape de grani a mult visată a celor 8 000 m. Şi nici pe Erwin Schneider şi Peter Aschenbrenner, supravie uitori norocoşi ai dramei de pe Nanga Parbat. Înainte de a pleca în Himalaya, ei au făcut în Alpi toate îndrăznelile posibile şi imposibile. Erwin era un că ărător neobosit, pentru care nu existau obstacole. După ce a urcat, coborît şi urcat din nou to i Alpii, a plecat în Himalaya să se măsoare cu titanii şi între primele lui victorii au fost cinci piscuri peste 7000 m. El rămîne unul din cei mai mari alpinişti austrieci. Pieter, dîrz, cu o încredere de granit în for ele şi calmul său, după ce a străbătut infernalul culoar nord-estic al Mont Blanc-ului, a părăsit şi el Alpii pentru înăl imi mai inaccesibile şi mai ispititoare. Cel mai îndrăzne şi tehnic alpinist austriac a fost considerat, după victoria sa excep ională, de unul singur, asupra lui Nanga Parbat, din 1953, Hermann Buhl. Biruin a sa asupra acestui uriaş (8 125 m), asupra acestui munte
231

blestemat, lacom de vie i, o datorează şi Alpilor. Prima sa mare ispravă a fost ascensiunea de iarnă, în premieră, cu Kuno Rainer, a peretelui de sudvest al muntelui Marmelada. A urcat apoi în trei

zile de furtună, în tovărăşia aceluiaşi Kuno, acele ascu ite ale lui Aiguille de Chamonix şi a izbutit pentru a doua oară în istoria Mont Blanc-ului să străbată drumul de stînci care duce la Grandes Jorasses şi să-l urce pe la nord, pînă în vîrf. Dar cea mai năstruşnică, cea mai aventuroasă ascensiune a lui Buhl, întreprinsă în aşteptarea plecării în Himalaya, a fost ascensiunea de iarnă în care a plecat singur să înfrunte cel mai lung perete din Alpii de est, al muntelui Watzmann. Două mii de metri de stîncă, urca i la lumina lunii, într-o zăpadă pînă la şold, pe hornuri înghe ate şi lunecoase. Singur, noaptea, iarna. Cuvintele lui, rostite după această ascensiune de necrezut, unică
232

în istoria atît de curioasă şi dramatică a Alpilor, „acum nu mai mi-e teamă de Nanga”, s-au dovedit profetice. Ceea ce înseamnă că omul, ca în „Simfonia a cincea” de Beethoven, poate lupta cu propriul său destin şi-l poate învinge. Dar să nu încheiem istoria cuceririlor din Alpi, fără a dedica măcar un capitol ghizilor, călăuzelor de munte. Fără ele, fără Jacques Balmat şi urmaşii săi din toate timpurile — Michel Croz, Mathias Zurbriggen, Jean Antoine Carrel, Bseugner, R. Frison-Roche, Gaston Rebuffat — această istorie n-ar fi putut începe, nici continua. Aşa cum nu s-ar fi putut scrie epopeea Everestului fără „tigrii” din Himalaya. Povestea Alpilor este o poveste adevărată. În ea Omul şi Natura se iau la luptă aprigă, pe via ă şi pe moarte, dar sfîrşesc prin a deveni prieteni pentru tot restul vie ii, pentru totdeauna. Pamirul Vast lan muntos, Pamirul a fost denumit de geografi şi poe i „Acoperişul lumii”. Născut din frămîntarea pămîntului, aici la grani a Uniunii Sovietice, Afganistanului şi a Chinei, Pamirul îşi înal ă spre cer piscurile sale înalte şi ascu ite, întrecute în înăl ime pe glob doar de vîrfurile ninse sau ce oase ale mun ilor Himalaya şi Karakorum. Asia, acest întins continent al lumii, are două noduri orografice: masivul Armeniei şi Pamirul. Pamirul se caracterizează prin lan urile
233

de mun i care se desprind din el — Tianşanul, printr-unul din cele mai înalte lacuri din lume, Kara-Kul (3 900 m), prin cea mai înaltă sta iune meteorologică (4000 m), prin ghe ari lungi de 70—80 km (Fedcenko, 76 km) şi prin înăl imi care depăşesc 7000 m. În Pamirul de sud-vest, în lan ul muntos Şahdarin se înal ă crestele cu nume glorioase, Marx (6 726 m), Engels (6510 m), precum şi alte trei piscuri peste sase mii de metri, între care şi „Universitatea din Tbilisi” (6127 m). Toate aceste vîrfuri au fost asaltate şi urcate de echipe de alpinişti din Gruzia. Cuceritorii Pamirului au avut în oamenii de ştiin ă ruşi vrednici înaintaşi. Piotr Semionov, numit şi Tianşanski, este cel dintîi european îndrăzne şi dornic de a pătrunde în lumea necunoscută a Pamirului. El parcurge călare inuturi întinse, străbate trecători înalte şi urcă cel dintîi pe povîrnişurile mun ilor Khan Tengri (1857). Îl urmează Severfov, care atinge cea mai nordică latitudine a Tianşanului (1867) şi binecunoscutul Fedcenko, căruia i se datorează studiul ghe arilor din Turkestan şi al mun ilor Alai şi Transalai (1871). Tradi ia aceasta a cercetătorilor şi a expedi iilor în Pamir şi Tianşan este continuată şi reînnoită de alpiniştii sovietici în secolul nostru. Mai întîi este cucerit Khan Tengri (6 995 m) în anul 1931. Acest munte, numit şi Kan To,
234

Muntele de sînge, pentru setea lui de jertfe omeneşti, este îmblînzit de o expedi ie dîrza avînd în frunte pe Mihail Pogrebe ki. Peste cinci ani, în 1936, Vitali Abalakov, cu pre ul a mai multor degete şi a labei piciorului (amputată), dă o nouă lec ie de voin ă omenească muntelui răzvrătit. Timp de aproape douăzeci de ani muntele este lăsat în pace. Şi parcă pentru a-l înfrînge definitiv, o a treia expedi ie îl urcă şi-i pune din nou piole ii în creştet (1954). Tot Vitali Abalakov va fi şi cuceritorul Vîrfului Lenin, în Transalai, vîrf înalt de 7134 m. În urma acestei victorii Vitali va primi Ordinul Lenin şi titlul de maestru emerit al sportului. A treia mare victorie a lui Vitali Abalakov, de data aceasta cu N. Guşak şi al i nouă alpinişti, este cucerirea Vîrfului Pobeda (Victoria). Aceasta s-a întîmplat în anul 1956, cînd Vitali Abalakov împlinea... 50 de ani, o vîrstă nu prea potrivită, ve i spune, pentru astfel de isprăvi. Dacă vre i să şti i cum a luptat această expedi ie ca să cucerească vîrful, care rezistase mai multor asalturi timp de două decenii, citi i cartea lui Evgheni Simonov „Oameni şi mun i”, dar şi însemnările lui Vitali Abalakov, din care ve i găsi un fragment în lucrarea „Cucerind înăl imile”.
235

Vom consacra o povestire mai amplă cuceririi celui mai înalt vîrf din U.R.S.S. (Vîrful Comunismului, 7 495 m), victorie repurtată de celălalt Abalakov, Evgheni, de unul singur, aşa cum a învins Hermann Buhl Nanga Parbat Şi vom urca mun ii de peste 7500 m ai Kaşgarului, la grani a acestor două mari ări, Uniunea Sovietică şi China, pe suprafa a cărora trăieşte o treime din popula ia globului. S-a vorbit, s-a scris mult şi frumos despre Mustagh A a (7546 m) şi expedi ia chino-sovietică învingătoare în iulie 1956. Vă aminti i poate şi de fotografia celor doi alpinişti care fixează pe creastă, sub o grămadă de pietre, steagurile celor două popoare. La această ascensiune au participat 31 de alpinişti, iar pe vîrf au urcat de astă dată chiar cî iva operatori cinematografici. Ascensiunea pe Mustagh A a a experimentat aclimatizările succesive şi a triat lotul alpiniştilor pentru următoarea preten ioasă tentativă: Kungurtiube-tag sau Kungur II, tot în Kaşgar, înalt de 7595 m. Aceasta a fost o ascensiune cu adevărat grea, în care rezisten a şi tehnica alpină, la o altitudine de 7 600 m, a pus la încercare la fiecare pas expedi ia din 1956. Ne-o povesteşte K. Kuzmin, unul din cei şapte alpinişti sovietici care au asaltat şi învins Kungur II. Piscul se găseşte în masivul Kaşgar, pe teritoriul Chinei, dar pasiunea pentru alpinism nu cunoaşte grani e. De astă dată nu mai era vorba de o ascensiune în masă, cum a fost aceea pe
236

Mustagh A a, ci de o verificare şi de un record: cea mai mare altitudine cucerită vreodată de alpiniştii sovietici. Antrenamentele s-au făcut iarna, în Caucaz şi în mun ii Chinei Centrale. O nouă metodă a fost experimentată şi a dat rezultate de necontestat: metoda aclimatizării treptate (ascensiuni la 6 200 m şi 6 800 m şi coborîre ulterioară în tabăra de bază). Ea permitea acum ascensiunea în ritm rapid, aplicarea tacticii asaltului din mers. Cei şapte asediatori ai lui 7 590 m erau: P. Skorobogatov, B. Dimitriev, V. Potapov, V. Sibiriakov, B. Rukodelnikov, G. Senacev şi K. Kuzmin, autorul notelor de drum. La 5 august începe recunoaşterea masivului. Cum nici un ghe ar sudic nu permite asaltul lui Kungur I (7719 m), cel mai înalt punct al crestei Kaşgar şi al întregului sistem muntos din Pamir, se renun ă la el şi este preferat Kungur II, de altfel superior, nu prin înăl ime, ci prin înclina ia pantelor şi complexitatea tehnică a itinerarului. 12 august. Echipele de ajutor, forma ia de asalt şi doi operatori cinematografici pornesc călări pe cai şi iaci spre ghe arul de la baza piscului Kungur II. Obstacole neprevăzute se ivesc chiar pe primii 30 km de drum. Două torente vijelioase opresc înaintarea. Se înnoptează între morene la 4600 m. Prima tabără se fixează la 5 500 m, la trei sute de metri deasupra ghe arului Kungur. Ninge. Apare o săritoare de o sută de metri. Viscoleşte.
237

La 6200 m echipa de asalt se desparte de cea de ajutor. Şi-acum începe lupta pe via ă şi pe moarte cu altitudinea, cu blocurile prăvălite, înalte de 120 m, cu pere ii de ghea ă înclina i la 55°. Înclina ia pere ilor continuă să crească. Zăpada prăfuită ascunde ghea a lunecoasă. Cine cade acum, cade de la 6 900 m, în abis, în neant. Viscoleşte şi e ger. Mîinile înghea ă pe piolet. Dar la 7 000 m trebuie săpată o platformă şi n-ai vreme să te mai gîndeşti la nimic. 16 august. Se luptă la grani a necru ătorului 7 500 m. Cel care deschide drum, la fiecare douăzeci de metri se odihneşte tot atîtea minute. Cînd sim i şi vezi, aproape de tot, vîrful, începe ghea a, învinsă şi ea, n-au mai rămas decît două, trei sute de metri de creastă. Lîngă tine cornişe amenin ătoare te pot tîrî în adînc. Dar nimic nu te mai poate speria sau opri. Iată vîrful. 7595 m. Kungur II a fost cucerit! Este cea mai mare altitudine la care au urcat vreodată alpiniştii sovietici.. . Şi acum povestea unei alte cuceriri, glorioasă chiar după trecerea anilor sau învingerea unor piscuri şi mai înalte. Povestea pe care am făgăduit să v-o spunem mai pe-ndelete: cucerirea celui mai înalt pisc din Uniunea Sovietică. Piscul Comunismului. Mii de ani, mun ii Pamirului au rămas inaccesibili şi necunoscu i, iar harta lumii le-a dat un nume... fără nume „Pata albă”, căci pe hăr ile geografilor şi geologilor nu era însemnată nici o
238

denumire, nici o înăl ime. La grani a U.R.S.S., în masivul Pamirului, se înal ă alb şi stîncos piscul de 7495 m. În 1931, în cea dintîi ascensiune de mare altitudine a fost atins piscul Khan Tengri (stăpînul duhurilor). Dar toate gîndurile şi toate pregătirile erau pentru cel mai înalt vîrf din Uniunea Sovietică, care va fi cucerit în 1933 de Evgheni Abalakov. La începutul anului 1933 se termină pe imensul ghe ar Fedcenko construirea observatorului meteorologic (unul din cele mai înalte din lume, situat la 4300 m), al cărui telegrafist avea să recep ioneze datele de temperatură, vînt, furtună, pe care postul

de radio de pe vîrful cel mai înalt din Pamir, care urma să fie cucerit chiar în acel an, trebuia să le transmită automat. Geografii, geologii şi alpiniştii
239

urmau să culeagă în această grea încercare, cu dificultă i uşor de prevăzut, o mare şi îndelung aşteptată victorie. Încă înainte de a se face planul general al expedi iei începură discu ii aprinse asupra echipamentului, materialului şi detaşamentului de asalt. Trebuia pentru îmbrăcăminte o stofă groasă, dar uşoară, saci de dormit speciali de mătase cu puf de gîsca şi eider (cei din expedi iile polare erau prea grei), frînghii, col ari, piolete şi pitoane din materialul cel mai bun, în sfîrşit corturi joase, de cel mult trei, patru kilograme şi care puteau adăposti şi apăra de frig şi vînt cîte trei-patru alpinişti. Expedi ia începe în iunie 1933 şi din ea fac parte cei mai încerca i alpinişti sovietici, în frunte cu dîrzul şi priceputul Evgheni Abalakov. Cine este acest Abalakov despre care am auzit de atîtea ori, dar despre care ştim totuşi atît de pu in ? El este unul din cei doi fra i Abalakov, „neînfrica ii siberieni" cum li se mai spune, şi de mic s-a deprins să se ca ere pe stînci şi creste. Nu departe de Krasnoiarsk, oraşul său natal, sînt povîrnişurile Saianului şi de aici, de sus, după lupta cu înăl imile, va privi întîia oară Evgheni larg, departe, nepătrunsele şi nesfîrşitele păduri din taiga. Anii au trecut, acum e student la Institutul de Arte şi curînd va fi sculptor (iar fratele său Vitali, inginer), dar pasiunile tinere ii au rămas aceleaşi, ba parcă mai aprige, mai îndrăzne e. Fra ii Abalakov sînt printre cei mai dîrji
240

cuceritori ai Caucazului. În 1931 ei au urcat creasta nordică a vîrfului Dîh-Tau, al doilea pisc din Caucaz, de peste 5 000 m, cel mai înalt fiind Elbrusul. Acum descoperă fra ii Abalakov şi un pisc nou, căruia îi dau numele lui Puşkin, iar un an mai tîrziu traversează unul din zidurile celui mai mare ghe ar din Caucaz, ghe arul Bezinga. Tot împreună au urcat, după nop i petrecute în peşteri pline de zăpadă, stînci înclinate la şaizeci de grade şi grota de ghea ă Djanghi-Tau (5 051 m). În concep ia lor, alpinismul nu este o loterie, o luptă în care mai devreme sau mai tîrziu te aşteaptă acelaşi sfîrşit: căderea în abisuri. Pentru ei, aşa cum spunea convins Vitali şi aproba calm, senin, Evgheni, totul trebuie să fie „tehnică şi pregătire; noi nu sîntem prizonieri muntelui alb, ci cuceritorii lui”. Nu ştim de ce la cucerirea celui mai înalt dintre vîrfuri (7 495 m), Evgheni n-a pornit alături de fratele său Vitali. Pagina aceasta epopeică ar fi fost parcă şi mai frumoasă datorită fră iei de sînge, asemenea fră iei celeilalte, a echipei, a capului de coardă şi a secunzilor, a clipelor grele şi neprevăzute în care fiecare gest, fiecare mişcare de deget poate aduce victoria sau moartea. Poate că Vitali era atunci în Caucaz, pregătind traversarea masivului Selda sau cucerind încă unul din piscurile necucerite ale ghe arului Bezinga. Dar nici tovarăşii de acum nu sînt mai prejos de îndrăzneala şi priceperea lui Evgheni.
241

Guscin, de profesiune instalator electrician, este un foarte bun schior şi alpinist. Deşi mai vîrstnic, este foarte bine pregătit, rezistent şi de o dîrzenie neobişnuită. Şianov, muncitor la o uzină din Moscova, în afară de alpinism face atletism şi gimnastică. Este calm şi optimist, om pe care te po i bizui în orice împrejurare, oricît de grea ar fi ea. Şi Evgheni, încercările de pînă atunci îl căliseră şi îl învă aseră multe. Prudent şi calm, zgîrcit la vorbă, dar neîntrecut în orientare, în alegerea celor mai bune trasee, a prizelor celor mai favorabile şi a celor mai pu ine riscuri. Sîntem în 20 iunie şi în valea Alta, unde cei trei alpinişti, înso i i de topograful Volkov, au ajuns de la Ox cu automobilul, după o zi de drum, începe primăvara. După o săptămînă (28 iunie), urcînd pe ghe arul Fedcenko, încep peripe iile. Vechiul drum pentru caravane, din cauza deplasării ghe arului, se stricase. Animalele înaintează greu şi un cal încărcat cu zahăr lunecă într-un lac glaciar. O noapte de popas, încă o zi de drum şi se ajunge la Sicriul Dracului. Dar, zic alpiniştii, dracul nu este niciodată atît de negru cum se spune, căci aici, lîngă sicriul lui, e şi iarba proaspătă şi apa bună, iar stîncile te feresc de vînturi şi rostogoliri de pietre. Începe drumul ghe arilor. Imense turnuri de ghea ă, vasta mare albă şi încremenită. Tăcere adîncă, drum fără surprize şi deodată un mic lac. Aici se stabileşte a doua tabără, tabăra de sub
242

munte (3 900 m), prima fiind cea de la începutul ghe arului Fedcenko, tabăra de bază. O singură zi de drum îi desparte pe alpinişti de poalele vîrfului încă neatins. Şi ziua aceasta grea e petrecută printre acele şi labirinturile ghe arului sub care curg toren i. Nu o dată trebuie să te foloseşti de piolet cu toată energia şi să te ca eri pe pere ii înal i şi reci. Acolo unde sfîrşeşte drumul se deschide pentru întîia oară perspectiva neaşteptată, copleşitoare a piscului. Nori albi învăluie vîrful. De pe povîrnişuri se rostogolesc cu zgomote avalanşe. E seară. Se caută loc de adăpost. Din tabăra dintre ghe uri (4 600 m) priviri iscoditoare caută în jur, în stîncile mute, drum spre nepătrunsele înăl imi. Sîntem în 9 iulie. Deşi oamenii sînt obosi i de efortul din ajun, la propunerea lui Abalakov, care arată că alimentele sînt pu ine şi trebuie să se ajungă la trepte, se pleacă mai departe. Abalakov, Guscin şi Harlampiev, după un urcuş de zece ore, ating cei dintîi umărul primei pante. Altimetrul arată 5 600 m. În Caucaz ar fi fost înăl imea maximă, aici ea este cu aproape două mii de metri mai jos de vîrf. Noaptea trece greu. A doua zi, cînd să se atace prima din cele şase trepte de ghea ă şi zăpadă, Harlampiev, epuizat de insomnie şi oboseală, nu poate face un singur pas. Se coboară deci, mai ales că şi alimentele se terminaseră, la
243

tabăra de sub munte (12 iulie). Fa ă de greută ile întîmpinate şi de cele ce puteau fi prevăzute se concepe un nou plan: refacerea potecii ghe arului Fedcenko pentru caravane, aprovizionarea îndestulătoare cu echipament, alimente, combustibil, ducerea cît mai sus posibil a sta iunii meteorologice automate şi crearea a încă trei tabere intermediare. Asaltul piscului se hotărăşte pentru jumătatea lunii august. Se începe munca. Aproape două săptămîni de eforturi şi de încercări. Un nou grup de alpinişti, condus de Nikolaev, medicul Maslov şi şapte hamali din Altîn-Mazar vin să sprijine expedi ia. Şi într-adevăr, la 24 iulie prima caravană cu alimente şi echipament îşi face drum spre tabăra dintre ghe uri. Pînă la data hotărîtă pentru asaltul vîrfului rămînea mai pu in de o lună. În acest timp se instruiesc în tehnica alpinismului hamalii, tadjici curajoşi şi devota i, dar neobişnui i cu ghea a şi zăpadă, şi se caută posibilită i noi pentru trecere de la 5600 m, mai sus, spre vîrf, proiectîndu-se o ultimă tabără la 7 000 m. În ziua de 29 iulie, un grup de doisprezece oameni greu încărca i urcară cu tot răul de munte la 5 600 m, căci fără o bună bază de alimentare şi materiale orice înaintare era inutilă. A doua zi diminea a, 30 iulie, începe asaltul treptelor. Cu corzi alpine lungi de 30 m, bătînd pitoane pe care cei din urma lor fixau scările de frînghie, Abalakov şi Guscin escaladează cu greutate, dar fără ezitări, primele două trepte.
244

În timp ce se pregăteau pentru atacul celei de a treia, din urmă, de la 5 600 m urcă pe urmele lor celălalt grup de alpinişti, încercînd să urce neasigurat, căutînd o priză, o piatră mare îl lovi pe Nikolaev în umăr, rostogolindu-l într-o clipă de groază şi inutilă disperare pentru to i în abisul dinspre ghe arul Ordjonikidze. Corpul lui Nikolaev, care după o cădere de cinci sute de metri dispăruse după stînci, nu a putut fi găsit, deşi tovarăşii lui coborîră îndată, căutîndu-l pretutindeni. Avalanşele stîrnite de căderea lui l-au îngropat desigur undeva într-o fisură de stîncă. Această întîmplare în loc să-i descurajeze, îi îndîrji. Alpiniştii consideră că este de datoria lor să lupte pînă la capăt, oricare ar fi pre ul victoriei. Şi chiar cînd la această primă jertfă se adaugă una nouă, hamalul Djambai, care muri în urma unei congestii pulmonare (boală fatală la mare altitudine), urmată de două abandonări (Harlampiev şi încă un alpinist), hotărîrea expedi iei rămase neclintită, păstrînd dîrză încrederea în for ele ei şi în reuşită. Trei alpinişti şi patru din cei mai buni hamali pregătesc la 3 august asaltul treptei a treia, între aceasta şi celelalte două se instalează o nouă bază: 5 900 m ! În noaptea de 5 august o avalanşă uriaşă înso ită de zgomote mari se desprinde dintrun ghe ar şi mătură aproape totul pe versantul de sud al crestei, nu departe de tabăra 5 600 m. N-a lipsit mult ca frînghiile de fixare a corturilor să fie rupte de suflul avalanşei.
245

Dacă dintre trepte cea de a treia fusese grea, dar nu inaccesibilă, în schimb a cincea era de-a dreptul imposibil de trecut. Un zid vertical, în care alpiniştii căutară zadarnic cu ochiul şi binoclul prize pentru un drum, oricum ar fi fost acesta, învinşi ? Nu ! — Ce facem, Evgheni ? întreabă Guscin. — Cum ce facem ? Mergem mai departe!... Şi Abalakov, neîntrecutul, cutezătorul, inspiratul găseşte, totuşi, planînd în gol deasupra unei prăpăstii de o mie cinci sute de metri, o posibilitate, una singură, în stînga stîncii. Pe acolo porneşte curajos şi îndemînatic, cu o rezervă de pitoane şi ciocanul de stîncă, Abalakov, secondat de Guscin. Proiectat pe cer, Abalakov pare prins miraculos de stînci, ca într-un trucaj cinematografic. Fiecare mişcare, fiecare gest hotărăşte în fiecare secundă via a lui şi soarta expedi iei. Ar vrea să se oprească o clipă, să se odihnească. Echipamentul nu-i de loc uşor: bocancii au tricuni, pitoanele şi ciocanele cîntăresc parcă îndoit. Pînă şi ochelarii care te feresc aici de orbitoarele raze ultraviolete devin o greutate. Dar orice clipă e hotărîtoare. Trebuie cu orice pre să ajungă dincolo de stîncă, iată, acum, nimeni de jos nu-l mai vede. A ajuns ? Trăieşte ? Frînghia care alunecă încet prin inelul carabinierei le spune că da. Lupta nu s-a terminat încă. Cu două, trei
246

degete, apoi cu pumnul, Abalakov îşi înal ă bra ul, bustul, trunchiul. Cu picioarele, strivindu-le aproape, se strecoară în crăpătură. În sfîrşit un prag, pragul salvării. Spre el vor urca acum, greu, şi ceilal i, încă un efort (ce simplu e să scrii aceasta) şi cea de a şasea treaptă este şi ea învinsă. Sîntem la 6 400 m. Aici se va stabili o nouă tabără. Pînă la vîrf au mai rămas o mie de metri şi cine a urcat fie şi la 2 000 m în elege desigur ce înseamnă aceasta în drumul spre 7500 m. Dar ajutoarele nemaiputînd să urce, acelaşi om, Evgheni Abalakov, a coborît şi a urcat de două ori, aducînd în noua tabără alimente şi material. „A rămas ultimul kilometru — scria unul din participan ii la expedi ie. Deasupra capului atîrna acest kilometru fără de sfîrşit, ca o veşnicie. La picioarele muntelui furnicau oamenii care le doreau reuşita. Numai un singur kilometru. Cît de aproape şi totuşi cît de departe.” Vestea cuceririi treptelor a fost sărbătorită jos, în tabăra de sheată, cu sticla de vin scoasă din fundul rucsacului lui Sianov, care adusese sta iunea meteorologică automată, compusă din două păr i şi cîntărind fiecare cîte 15—16 kg. Transportul ei peste trepte, spre vîrf, era o nouă problemă cu nu se ştie cîte necunoscute. Pînă la venirea sta iei, a alimentelor şi a materialelor necesare ultimului asalt, Abalakov şi Guscin, coborî i la tabăra dintre ghe uri (4 500 m), se odihnesc la soare şi privesc nerăbdători drumul caravanelor. Este 20 august şi dacă se mai întîrzie
247

mult, timpul bun trece şi pot surveni surprizele. Iată că apar oamenii, cu for e noi, şi pe dată se întocmeşte planul asaltului. Trebuia dus totul pînă la 6400 m, ori a şasea treaptă nici nu fusese parcursă decît de Abalakov şi Guscin. Se hotărăşte pentru 24 august un popas la 7 000 m, iar peste trei zile cucerirea vîrfului de 7 495 m. Între timp celelalte grupuri trebuiau să-i urmeze urcînd la taberele intermediare. Dar în munte, mai mult ca oriunde, socoteala de la poale nu se potriveşte cu cea din vîrf. Tabăra de la 5 900 m care nu putea primi mai mult de două corturi, din cauza deplasării ghe ii, a trebuit să fie refăcută, tăindu-se în ghea ă o nouă platformă. Hamalii, încă neaclimatiza i cu efortul la mari înăl imi, n-au mai putut urca spre 5 900 m şi, părăsindu-şi poverile, au coborît la 5 600 m. Ultimul lucru neprevăzut şi neplăcut a fost accidentarea lui Guscin, care, urmîndu-l pe Abalakov în drum spre tabăra de la 6400 m, s-a rănit la mînă cu o piatră căzută de sus, dintr-o stîncă sfărîmicioasă. Totodată o altă piatră a tăiat frînghia de asigurare a lui Abalakov, izolîndu-l în horn. înfruntînd moartea, Abalakov a coborît pînă la marginea prăpastiei unde zăcea Guscin, l-a pansat, a înnodat frînghia tăiată şi cu un curaj pe care numai clipele grele i-l dau, a hotărît continuarea drumului. La 6400 m au ajuns seara, tîrziu, în întuneric. Guscin cu bandajul plin de sînge,
248

Abalakov obosit şi fără for e. Au renun at să-şi mai organizeze un bivuac. S-au culcat pe o foaie de cort, prinşi cu frînghii de pitoanele bătute în stîncă. La picioarele lor, adîncul prăpăstiilor, deasupra capului, înaltul inaccesibil al stîncilor şi al zăpezilor. Şi totuşi, învingîndu-se pe sine, hamalii care cu o zi înainte părăsiseră lupta au reluat-o, de data aceasta victorioşi. În ziua de 25 august materialele şi alimentele necesare au ajuns în tabăra 6400 m şi astfel cei doi alpinişti au putut să-şi continue înaintarea mai departe spre vîrf. 27 august. Abalakov şi Guscin încep urcuşul spre 7 000 m. Drum obositor în zăpada înghe ată şi aerul din ce în ce mai rarefiat. În şapte ore de urcuş continuu abia s-au cîştigat cinci sute de metri. Sîntem la 6900 m ! Guscin zace pe zăpadă sleit de puteri. Abalakov priveşte drumul rămas încă de străbătut şi-apoi coboară cu Guscin iar spre 6 400 m. În tabără, ceaiul din zăpadă topită îi aşteaptă. Nu puteau fi risipitori cu alimentele. Cîteva linguri de gris, două bomboane, trei pesme i, două bucă i de zahăr şi... gînduri pentru a doua zi, aceasta a fost masa de seară. O zi întreagă (29 august) a durat urcuşul grupului de şase alpinişti spre 6 900 m. Vînt aspru bate necontenit din fa ă. La prînz temperatura este de minus 15° şi picioarele, deşi în pîslari groşi, ca la pol, încep să le degere, într-o oră, în înserare, ei sapă cu piole ii gropi în zăpadă. Adorm cu greu,
249

oftînd şi gemînd în sacii de dormit, în răbufnelile vîntului şi în aşteptarea dimine ii în care vor porni spre vîrf. Dar a doua zi, alt neprevăzut. Cea a groasă învăluie tabăra. Nu se vede nici la cinci metri. Bolnavii, trei la număr, au trebuit să coboare la 6400 m şi-apoi în tabăra dintre ghe uri. Fiindcă doar Abalakov putea urca sta iunea meteorologică, ceilal i neaclimatiza i renun înd după zece metri, s-a hotărît instalarea ei la 6 850 m. De aici au pornit în spa iu primele înregistrări de pe piscul atîtor grele încercări. Nici în 31 august cei trei alpinişti n-au putut porni mai departe. Temperatura a coborît la —25°. Vînt puternic din toate păr ile. Şi o ninsoare neîntreruptă care te îngroapă în corturi. Două zile şi două nop i furtuna a fost singura stăpînă a înăl imilor. Furtuna şi frigul. Termometrul arată acum —45°. Este a cincea noapte petrecută aici, la 6 900 m. Voin a omenească în luptă cu natura dezlăn uită şi necru ătoare. În sfîrşit zorile. Sîntem în 3 septembrie. Timpul se pare că s-a îmbunătă it. Şi vizibilitatea. Masa în schimb... O cutie de conserve de peşte şi un pachet de ciocolată pentru trei oameni înaintea ultimului asalt, al vîrfului de 7495 m. Răsare soarele. Dar e la fel de frig. Abalakov e în frunte. Un tovarăş nu-l mai poate urma. Celălalt renun ă şi el după cîtva timp. Rămîn să se înfrunte doar Abalakov şi muntele. Evgheni merge încet, dar lipsa de aer îl sufocă, tot costumul
250

său e un blindaj de ghea ă. Se clatină, se ridică, se sprijină în piolet şi merge mai departe. Granitul muntelui îl cheamă, îl ispiteşte. Sculptorul din el, cu dalta făuritoare de via ă şi alpinistul, cu pioletul şi ciocanul făuritoare de glorie alpină, păşesc încrezători în victorie. Acum e la 7300 m ! Un ultim efort, o ultimă încercare şi muntele îl va recunoaşte stăpîn. Sînt cinci ore de cînd muntele, viclean şi puternic, nu se lasă biruit în lupta dreaptă, cinstită a lui Abalakov. Ultimii zeci de metri. Cuiele tocite ale bocancilor nu-l mai ajută. Abalakov pune col arii. Şi într-un ultim şi suprem efort se ca ără spre vîrf. Dar picioarele nu-l mai ajută. În patru labe, copleşit de oboseală, dar beat de fericirea victoriei, urcă pe vîrf, nu grav şi surîzător, ca învingătorii de pe pămînt, ci simplu, omeneşte, ca după o lungă răfuială pe via ă şi pe moarte cu muntele. „Pe creasta ascu ită ca o lamă de cu it care ducea spre vîrf căutînd să înfig col arii şi pioletul cu toată puterea şi să-mi men in echilibrul sub bătaia vîntului lateral, urcam spre ultimele stînci ale piscului. Un sentiment ciudat, îngrijorarea că nu mai ajung, mă făcea să tulbur ritmul lent al mişcărilor. Mă că ărai în patru labe pe platforma stîncoasă din vîrf.” De-acolo, în lumina violetă a apusului, din înaltul cel mai înalt al Pamirului, Abalakov priveşte departe, pînă la patru sute de kilometri mun ii masivi din Hindukuş, Kunlun, Tianşan. Şi umbra lui, proiectată de soare peste văi, se-ntinde
251

biruitoare peste lan ul întreg de mun i, mun ii cuceri i de voin a de neînvins a omului !... Noi, românii, nu am urcat atît de repede la mari altitudini. Au trebuit să treacă aproape două sute de ani de la cucerirea Mont Blanc- ului, ca trei alpinişti români, Udrea, Stătescu, Dobre, să urce pe aces vîrf care „a creat” alpinismul. Şi iată, abia în august 1961, doi români, so ii Ciulii, au urcat pentru întîia dată la peste şapte mii de metri, pe Vîrful Lenin (7134 m). Aşteptăm cu emo ie ascensiunea celor dintîi alpinişti români la peste opt mii de metri, undeva în Karakorum sau Himalaya. Dar pînă atunci să povestim mîndri, după notele de drum ale lui Sorin Ciulii, ascensiunea lui şi a Ioanei Vlădescu pe piscul Lenin, în Pamir. Şase alpinişti, trei na iuni, două familii, sau, pe profesiuni, un geolog şi cinci fizicieni, au pornit într-un început de august să cucerească înăl imile Pamirului. Cine le-a insuflat această dorin ă, ce pregătire aveau şi cum gîndeau ei să ajungă pe vîrful de şapte mii de metri pe care şi-l fixează ca obiectiv ?... Desigur, oamenii aceştia nu urcau acum prima oară pe munte. Dar una este Tatra (Iosep Sekira şi so ii Mali erau cehi), Carpa ii pe care îi urcaseră so ii Ciulii şi alta Caucazul sau Pamirul. Pregătirea pentru o ascensiune la mare altitudine so ii Ciulii o făcuseră dîrz şi metodic în anii anteriori, ei fiind de mai multă vreme în Uniunea Sovietică, fizicieni atomişti la Institutul
252

interna ional de cercetări nucleare din Dubna, de lîngă Moscova. Începutul ? Ca aproape totdeauna în via a noastră şi a marilor noastre pasiuni, datorit neprevăzutului... Un concediu de odihnă în Caucaz, în 1957, o şcoală de că ărare pe ghea ă, o primă voluptoasă victorie—escaladarea Elbrusului (5 641 m) şi so ii Ciulii vor rămîne pe via ă oamenii muntelui şi ai marilor înăl imi. Cum au ajuns în Pamir ? Foarte simplu. În anul vacan ei, în Caucaz, ei întîlnesc pe V. Abalakov, neînfricatul, atotştiutorul, pasionatul, şi de la el, într-o noapte cum numai vînătorii şi alpiniştii ştiu s-o facă albă, so ii Ciulii pornesc înapoi cu gîndul la Pamir. Chiar în anul 1959 ei urcă, în tovărăşia a trei fizicieni cehi, pe ghe arul Fedcenko, cu ciudatele lui diferen e de temperatură: +50° ziua, —25° noaptea. Pe creste întîlnesc expedi ia sovietică organizată în cadrul Anului Geofizic Interna ional, Apoi urmează o premieră. Sorin Ciulii şi alpinistul sovietic Alfred Koraliov escaladează cu succes piscul Comuna din Paris, nu atît de înalt (6 365 m), dar extrem de dificil de urcat din cauza căilor de acces. Încep abia acum antrenamentele severe, gradate ca efort şi altitudine. Şi în 9 august 1961 caravana interna ională compusă din trei cehi, doi români şi un sovietic porneşte hotărît şi nerăbdător la drum... Bine echipa i, cu pantaloni de alpinism şi
253

peste ei pantaloni de ghe ar, pulover de lînă, pufoaică, hanorac de nailon şi cizme îmblănite de pilot, cu saci de dormit speciali din nailon şi puf de pinguin, alpiniştii noştri decolează de pe aeroportul Moscovei — întîia bază de plecare — pînă la Frunze, în nordul Tianşanului, 3 500 km, sau patru ore cu un avion cu reac ie. De aici, un zbor peste valea Fergana care desparte masivele Pamir şi Tianşan şi primul popas în Os, supranumit orăşelul expedi iilor pamiriene. Din Os mijlocul de locomo ie se schimbă. Cu maşina şi cu panorama mun ilor Alai mereu în fa ă, caravana păşeşte încet şi emo ionat în împără ia Pamirului. Nici n-au pus bine bazele primei tabere (3 700 m) şi greută ile, neprevăzutul au şi început să apară. Vreme rea, zăpadă, cea ă. So ii Mali, bolnavi de răul de munte, într-adevăr, cum spune Sorin Ciulii, cel dintîi obstacol greu de trecut la mare altitudine este aerul rarefiat. Închipui i-vă că la 5 500 m, de pildă, presiunea atmosferică este numai jumătate din cea de la nivelul mării. Răul de munte, ca şi răul de mare sau de avion, dar mai mult decît acestea, are efecte foarte neplăcute şi dăunătoare: dureri de cap, insomnii, vomitări, lipsă de poftă de mîncare, apatie totală. Cea a s-a risipit. So ii Ciulii şi Sekira au plecat din tabăra de bază să caute un drum peste ghe ar, pentru instalarea unei tabere superioare. În zilele următoare, în luptă cu ghea a sfărîmicioasă şi cu greutatea urcuşului s-a ajuns la 4 800 m,
254

unde se instalează tabăra. Nu fără pruden ă, fiindcă zilnic se auzeau, nu departe, bubuiturile avalanşelor care porneau de pe cornişele de o sută cincizeci de metri grosime ale muntelui. Următorul obiectiv era 5 000 şi 5 100 m, stînca lui Lipkin. După o escaladă de trei ore, cu trecere prin nişte hornuri, se ajunge în sfîrşit aici. Se coboară apoi la tabăra de bază, unde au venit oaspe i neprevăzu i: trei alpinişti sovietici care tocmai reuşiseră un „şapte mii”. O despăr ire grea de so ii Mali, bolnavi, cu regretul de a fi nutrit atîtea vise. Dar muntele e neclintit. El aşteaptă oamenii curajoşi, dîrji, dornici să-l cunoască şi să se întreacă cu el împreună cu alpiniştii sovietici se urcă la 6000 m, unde se instalează a patra tabără. De o escaladă pe verticală a peretelui nordic nu poate fi vorba. Creasta nu este departe. Dar uneori ea pare la numai cî iva paşi, la cîteva minute de mers. Senza ie asemănătoare cu mirajul din deşert, iluzie optică a marilor înăl imi, provocată de puritatea şi densitatea aerului. Unul dintre alpinişti, ispitit de această tenta ie a atingerii crestei, n-a mai putut rezista şi a pornit în iureş spre ea. S-a înapoiat după o oră şi jumătate, obosit şi dezamăgit. O altă înşelătoare iluzie optică şi un spectacol neobişnuit, cu care alpiniştii se mîndresc, a fost urmărirea unei puternice avalanşe, pe peretele nordic al Vîrfului Lenin, avalanşă care părea că înaintează lent, ca-ntr-o filmare cu
255

încetinitorul, dar care în realitate cobora vertiginos cu 60 km pe oră. Avalanşa a stîrnit, la rîndul ei, peste crestele muntelui, alte avalanşe... Ascensiunea finală a început din tabăra a treia, de la 5100 m. După o noapte petrecută la 6000 m şi traverseul peretelui nordic, a fost instalată tabăra la 6 800 m. De unde, după încă o noapte de aşteptare, cu vînt năprasnic şi temperatură de —25°, s-a trecut la asaltul piscului. 31 august 1961. Sub un cer albastru, Vîrful Lenin îşi aşteaptă cuceritorii. Creasta nu este periculoasă, ci numai obositoare. Urcuşuri şi coborîşuri care parcă nu se mai sfîrşesc Apoi un perete de ghea ă foarte înclinat, dar din fericire nu mai lung de o sută de metri. Platoul. Şi vîrful... Pe pioletele înfipte în stîncă fîlfîie steaguri, între altele şi tricolorul românesc. El salută de aici, de la 7134 m, ghe arul Fedcenko, argintat în lumina soarelui, apele îngîndurate ale lacului Kara-Kul, piscurile alb-albastre ale Pamirului... Aşa cum Universitatea Lomonosov din Moscova a devenit şi a primit numele de „Universitatea popoarelor”, tot aşa Pamirul, supranumit „Acoperişul lumii”, este astăzi muntele tuturor alpiniştilor lumii. În iulie 1962 şase alpinişti britanici conduşi de John Hunt şi şase alpinişti sovietici au escaladat Vîrful Comunismului. Acelaşi grup de alpinişti au urcat şi un vîrf fără nume, ca atîtea altele în Pamir, nu departe de piscul Garno, numind acest nou vîrf cucerit Vîrful Concordiei, în cinstea prieteniei
256

celor două ări. O parte din piscurile Pamirului şi ale mun ilor învecina i sînt cunoscute şi cucerite: Khan Tengri (6 995 m), Vîrful Lenin (7134 m), Pobeda (7 439 m), Vîrful Comunismului (7 495 m), Mustagh A a (7 546 m), Kungurll (7 595 m). Altele sînt descoperite în anii din urmă, asaltate şi învinse. Aşa este, de pildă, vîrful de 6113 m, din apropierea ghe arului Fedcenko, escaladat în premieră în anul 1962 de o expedi ie de şaisprezece alpinişti sovietici. Himalaya Din cele patrusprezece piscuri înalte de peste 8000 m, zece sînt în Himalaya şi patru în Karakorum. Cînd spui Himalaya, spui Everest (Chomolungma) şi cînd spui Everest, ai şi rostit numele lui Edmund Hillary şi Norke Tensing. Everestul a fost supranumit cel de al treilea pol al pămîntului. Şi lupta încordată, eroică, pentru cucerirea lui, a durat mai mult de trei decenii. Cucerirea Everestului a însemnat victoria omului asupra naturii şi asupra lui însuşi. Aşa cum spunea Maurice Herzog, întîiul cuceritor al unui munte de opt mii de metri, Annapurna: „O dată cu cucerirea Everestului, muntele cel mai înalt din lume, a dispărut un mit. De acum înainte omul este stăpînul universului marilor înăl imi”. Iar John Hunt, conducătorul glorioasei
257

expedi ii, vede în această cucerire nu numai victoria record asupra mun ilor, ci o lungă şi grea luptă plină de semnifica ii: „Ea este simbolul însuşi al efortului omului împotriva for elor naturii; ea evocă continuitatea acestei lupte, ca şi lan ul care-i leagă pe to i cei care au luat parte la ea”. Pînă în prezent peste şaptezeci de alpinişti din întreaga lume au reuşit să învingă mun i de aproape opt mii de metri. Aproape dublul lor constituie jertfele cunoscute ale celor care au visat şi încercat acelaşi lucru. Dintre cei cincizeci de învingători, numai patru au reuşit o dublă victorie la peste opt mii de metri: Hermann Buhl pe Nanga Parbat (8125 m) şi Broad Peak (8047 m), Kurt Diemberger pe Dhaulagiri (8172 m) şi Broad Peak, Pasang Dawa Lama de două ori pe Cho Oyu (8153 m) şi Gyaltsen Norbu pe Manaslu (8125 m) şi Makalu (8481 m). Himalaya nu este cel mai lung lan de mun i din lume (el are doar 2 500 km fa ă de cei 18000 km ai Cordilierilor), dar măre ia lui este unică. Aici se găsesc to i mun ii înal i ai lumii, zăpezile cele mai mari, furtunile şi avalanşele cele mai necru ătoare. De altfel cuvîntul Himalaya vine de la sanscritul hima, care înseamnă frig, zăpadă, iarnă. Traducerea cea mai apropiată a numelui Himalaya ar fi deci mun ii înzăpezi i. Aproape toate denumirile geografice, originare ale mun ilor, sînt
258

pline de legende, de mituri şi poezie. Chomolungma (Everest—8848 m) nu este numai, cum se spune în tibetană, „Zei a mamă a pămîntului”, ci şi „Muntele pe care-l vedem din orice loc”, „Muntele pe care orice pasăre orbeşte dacă zboară atît de sus” sau, cu un nume care aminteşte de ninsorile lui neîntrerupte, „Casa zăpezilor”. Kangchendzonga (8597 m), cel de al treilea uriaş al pămîntului, este cel dintîi munte estic care întîlneşte musonul şi-i primeşte darul alb al zăpezilor. El are cinci vîrfuri seme e şi totdeauna atît de ninse, încît de aici a primit muntele chiar numele său „Cele cinci sipete cu comori ale zăpezilor”. La capătul opus, cel mai vestic munte al Himalayei este Nanga Parbat (8125 m), numit de locuitorii din Caşmir şi Muntele Rege sau Muntele Golaş. Pentru alpiniştii care l259

au asaltat şi care au plătit cu peste 50 de jertfe cucerirea lui, Nanga Parbat va rămîne pentru totdeauna, aşa cum i s-a spus amar, „Muntele groazei”. Lhotse (8501 m) are o denumire geografică simplă — Piscul de sud — şi ea nu se datorează localnicilor, ci exploratorilor care l-au descoperit în 1921, la prima expedi ie de recunoaştere a Everestului. În sfîrşit Annapurna (8 078 m), întîiul munte de peste 8 000 m, cucerit de francezi în 1950, premiera tuturor premierelor himalayene, poartă numele zei ei semănăturilor, a recoltelor, care în mitologia hindusă este în acelaşi timp şi zei a abunden ei. Pentru localnici, mun ii cei mai înal i ai lumii, mun ii Himalayei sînt tabu. De nepătruns şi de neatins. Cine urcă în Nepal mun ii sacri, acela plăteşte amenzi grele, echivalînd în bani cu înăl imea muntelui urcat. Ideea de munte care ucide, de munte care nu trebuie urcat, o găsim de altfel şi în denumirea
260

lan ului muntos Mindukuş, care în traducere înseamnă „Omorîtorul de hinduşi”. Există credin a că cei care vin din India călduroasă şi îndrăznesc să urce pe aceşti mun i, pier în zăpezile lor veşnice. Dacă timp de treizeci şi doi de ani Everestul nu a fost învins, aceasta se explică şi prin interdic ia de a se urca muntele pe versantul lui sudic, legile Nepalului fiind în privin a aceasta neînduplecate. Se cunoaşte îndrăzneala nebună a alpinistului englez Maurice Wilson care în anul 1934, după ce se strecoară peste grani a Tibetului travestit în tibetan, încearcă de unul singur (la 6 400 m cei trei hamali nu mai vor să-l urmeze) să ajungă la Şaua de Nord (7007 m). Aşa cum reiese şi din jurnalul său, creasta n-a putut fi atinsă. O ultimă încercare, disperată, şi Wilson dispare. Corpul lui, păstrat de ghe uri şi zăpezi, ca o amintire a nebuniei sale, a fost găsit în primăvara anului următor. Zeii mun ilor sînt neiertători cu muritorii care vor să le dezlege tainele, spun preo ii budişti şi credin ele poporului. Cine ar atinge muntele cel mai înalt, muntele „Zei a mamă a pămîntului”, Chomolungma, ar muri sau ar deveni el însuşi zeu. De aceea, după ce Norke Tensing a atins vîrful cel mai înalt, în neguri, zăpezi şi spirite al Chomolungmei, şi a lăsat pios acolo biscui i, ciocolată şi ce-i mai rămăsese din mîncare, pentru hrana zeilor, a fost privit de oameni la înapoiere ca
261

un sfînt, purtat pe sus cu mare cinstire, iar hainele i-au fost atinse cu admira ie şi respect, ca unui Dalai Lama. Fără să facem un istoric al expedi iilor din Himalaya sau să urcăm cu alpiniştii marilor îndrăzneli fiecare munte de peste opt mii de metri, sîntem totuşi datori în această evocare a mun ilor lumii să trecem în revistă marile ascensiuni, încercările eroice, grelele jertfe vrednicele biruin i. Lupta cu uriaşii pămîntului, atît de tîrzie în ani, dar necru ătoare în tărie, aminteşte de lupta pentru cucerirea mărilor, a polilor şi a cerului. Ea este însă unică prin măre ia şi încordarea supraomenească pentru cucerirea fiecărui metru de înăl ime, a ficărei creste înghe ate sau amenin ate de cornişe de zăpadă, a pere ilor de stîncă care coboară vertical în abisuri, la cinci mii de metri sub picioarele ostenite ale alpiniştilor. Nu vrem să începem această incursiune în ascensiunile Himalayei fără a aminti o lege a ei şi poate una din cele mai frumoase ale exploratorilor lumii. Himalaya a fost încă înaintea Antarctidei şi a Anului Geofizic Interna ional singurul loc de pe pămînt unde popoarele s-au întrecut paşnic între ele pentru cucerirea spa iului necunoscut. Cu piolete şi col ari în loc de puşti şi tunuri, cu măşti de oxigen în loc de măşti de gaze, alpiniştii tuturor na iunilor s-au întrecut aici prieteneşte pentru victoria voin ei omeneşti şi gloria celor mai îndrăzne i şi bine pregăti i. S-a creat o tradi ie cavalerească, un fair-play
262

al mun ilor, dreptul respectat tacit de to i alpiniştii lumii, ca muntele asaltat prima dată de o na iune să rămînă al ei, cu toate încercările nereuşite, pînă la definitiva victorie. În această situa ie au fost cu K2 (Chogori) — italienii, cu Nanga Parbat — germanii, cu Annapurna — francezii. Şi ne-a mirat cînd Everestul, asaltat din 1921 de englezi în unsprezece expedi ii, a fost rîvnit în 1952 de elve ieni. Probabil ispita cuceririi celui mai înalt vîrf din lume, victorie istorică şi sportivă, a întunecat o clipă legea sportivită ii. Pînă la urmă însă, prin firescul istoriei, totul a fost reabilitat. Everestul a fost cucerit de englezi, aşa cum se cuvenea, căci ei au făcut începuturile şi au dat întîile jertfe. Dar şi de nepalezul Tensing, simbol al drepturilor ării gazdă, stăpînitoare a muntelui, întîmplarea cuceririi muntelui Everest de un neozeelandez şi un nepalez, componen i ai unei expedi ii britanice, este şi o lec ie istorică. Precum şi dovada contemporană a prieteniei popoarelor, fără care nu se poate convie ui, nici aici jos la grani ele ărilor şi nici sus la grani ele norilor!... Şi acum să pornim la drum. Ce este Himalaya, această ară a zăpezilor, cum este ea numită de localnici, această împără ie a mun ilor învecina i cu cerul ? Prin ce legi geologice s-a format aici, în timpuri străvechi, în miocen, această cută a scoar ei pămîntului, lungă de 2 500 km şi lată de 220 km, şi care an de an continuă să crească în înăl ime, creşterea ultimilor
263

douăzeci de ani fiind de 25 m ? Două mari ape (Indusul şi Brahmaputra) şi trei state (Nepal, India, Tibet) delimitează grani ele ării zăpezilor. Nepalul, pînă în anul 1949, nu dădea voie nici unui străin să-i calce pămîntul, ceea ce a făcut ca toate expedi iile himalayene să se facă pe versantul nordic, prin Tibet. Tibetul este o ară a multor curiozită i, avînd trei sute de mii de călugări dintr-un milion de locuitori, o capitală, Lhassa, la 3 600 m altitudine, un lac, cel mai înalt din lume, la 5 465 m, şi o religie plină de mistere, cu o căpetenie zeificată, Dalai Lama. În sfîrşit, India, atît de aproape de mun ii aceştia de opt mii de metri, abia în anul 1960 va porni şi ea la cucerirea Chomolungmei, a zei ei mame a pămîntului. Himalaya are, ca şi mitologicul Janus, două fe e diferite. Versantul sudic, cel spre India şi Oceanul Indian, este tropical. O junglă luxuriantă, păduri veşnic verzi, stejari, castani, dafini, magnolii, iar spre vîrf stepă alpină. Versantul nordic, cel dinspre Tibet, e format din mun i înal i, ghe ari, văi prăpăstioase şi zăpezi eterne. În Himalaya, asemenea nop ilor polare care durează şase luni, musonul (din arabă, anotimp) bate şi el la fel, aducînd cu sine nedorite şi nesfîrşite ploi, ninsori neîntrerupte şi uragane, vînturi năprasnice de 180—200 km pe oră. Pentru ca o expedi ie să învingă în Himalaya, întîia
264

condi ie este să nu fie surprinsă de muson. De aceea aproape toate cuceririle mun ilor de peste opt mii de metri din Himalaya s-au făcut numai între lunile mai şi iulie. Himalaya nu are numai musonul, acest adversar mai de temut decît înăl imile mun ilor; nu numai frigul de —50° şi vîntul 200 km pe oră sînt apărătorii mun ilor neîmblînzi i. Ci mai ales avalanşele. Ca să le stăpînească, să le fărîmi eze for a, Hunt a adus în expedi ia din 1953 tunuri speciale. Ve i vedea cum, ca să poată mai uşor cuceri vîrfurile, italienii au luat cu ei pe K2 macarale mecanice pentru transportarea bagajelor între tabere, iar elve ienii au folosit pe Dhaulagiri un avion, cu numele de Ve i. Dar adevărata şi singura victorie a alpinismului este aceea cucerită de om, de puterea, îndrăzneala şi priceperea lui. De ce nu popoarele mun ilor Himalaya au fost primii lor cuceritori — am spus-o nu o dată, dar să reluăm. În credin a acestor popoare mun ii sînt tabu, mun i sacri, în stăpînirea duhurilor rele şi omul care îi înfruntă e pierdut. Acestor zei ai mun ilor li se datorează respect, adorare şi sacrificii în animale, ca să le domolească mînia şi spiritul de răzbunare. Şi totuşi, încet, cu greu, anii şi via a au clintit pînă şi credin ele în zeii mun ilor, în zeii zăpezilor şi furtunilor. „Tigrii” din Himalaya n-au urcat numai cu poveri grele la peste şapte mii de metri, şi cu piolete şi colturi în tovărăşia
265

alpiniştilor din întreaga lume la peste opt mii, ei au urcat pe tronul zeilor şi au adus de acolo, din vecinătatea norilor, încrederea că omul este stăpînul Universului şi nu zeii. Aceasta i-a sugerat poate lui Fritz Rudolph, evocatorul epopeilor himalayene, şi titlul ultimei sale căr i „Vîrfuri fără zei”. Nouă sute de kilometri din grani a Nepalului se învecinează cu Tibetul şi mun ii Himalayei. „Tigrii” sînt locuitori ai inuturilor înalte ale Nepalului, această ară de mun i, aproape fără căi ferate; în întreg Nepalul, la o suprafa ă de 140000 km2 şi zece milioane de locuitori, sînt 103 km de cale ferată. O ară cu temple de aur şi analfabe i. De oameni săraci, cinsti i şi dîrji, care iau la naştere, adeseori, numele zilei în care s-au născut. Pasang, de pildă, înseamnă vineri. Vă aminti i de prietenul lui Robinson Crusoe, găsit pe insulă tot într-o zi de vineri ? Cînd sînt din valea Sola Khumbu li se mai spune şerpaş adică bărbat din răsărit. Ei urcă la înăl imi de şapte, opt mir de metri în aerul rarefiat, în cea ă sau în luciul orbitor al zăpezii, zeci de kilograme de materiale. Ei coboară pe „sahibii" (stăpînii) bolnavi sau epuiza i de for e, în taberele intermediare. Şi, dacă e nevoie, tot ei rămîn devota i lîngă ei, în zăpezi, pînă în ultima clipă, deşi s-ar putea salva de la moarte... Numai cel mai vrednic dintre ei ajunge sirdar, şeful hamalilor. Şi numai cei mai rezisten i
266

şi curajoşi ajung „tigri”, învingători ai înăl imilor de peste şapte mii de metri. Astăzi în istoria cuceririlor mun ilor Himalaya numele lui Norke Tensing, Pasang Dawa Lama, Gyaltsen Norbu sînt prezente alături, cu cinste, de acelea ale alpiniştilor din întreaga lume. Mîine, popoarele din jurul mun ilor de peste opt mir de metri vor scrie, fără îndoială, o nouă cucerire a mun ilor Himalaya!... Din cei patrusprezece uriaşi ai pămîntului, Karakorum are doar patru mun i peste 8000 m: K2 (Chogori), asaltat şi cucerit de italieni în 1954 şi trei mun i a căror înăl ime diferă în zeci de metri: Hidden Peak (8068 m), Broad Peak (8 047 m), Gasherbrum II (8 035 m). Întîi a căzut Gasherbrum II, în anul 1956. Victorie a unei expedi ii austriece, condusă de Fr. Moravec. Broad Peak este asaltat şi cucerit de o expedi ie austriacă condusă de M. Schmmuck, la care a participat şi H. Buhl, iar Hidden Peak de o expedi ie americană, în frunte cu N. Clincii. Iată cum a fost cucerit Gasherbrum II. Expedi ia austriacă a lui Fritz Moravec, din care făceau parte şase alpinişti, nelipsitul doctor şi geologul, ajutată de o sută şaizeci şi opt de hamali, a asediat şi acest munte care îşi păstrase
267

neprihănirea. În ziua de 7 iulie 1956 S.Larch şi H. Willenpart pornesc din tabăra de la 7 500 m şi după opt ore de urcuş eroic cuceresc piscul. Acest an 1956 marchează, de fapt, în asaltul marilor piscuri, unul din anii celor mai depline biruin i: în luna măr cad doi mari mun i ai lumii, Manaslu (8125 m) şi Lhotse (8501 m), iar în iulie Gasherbrum II (8035 m). Shisa Pangma (8 013 m) Cel mai mic dintre cei mari, muntele acesta, situat la grani a Nepalului şi Chinei, a fost cel din urmă cucerit, în mai 1964. Această tîrzie cucerire se explică şi prin pozi ia lui, prin ambi ia alpiniştilor de a cuceri mai întîi piscurile cele mai înalte din Himalaya, şi totodată prin restric iile privind accesul pe acest munte. Ziarele au anun at la începutul lunii mai 1964 că zece alpinişti chinezi, pornind din tabăra de la 6 800 m, au escaladat muntele. Ei au fost ajuta i de 4 şerpaşi şi 40 de hamali. Cucerirea piscului a fost întîrziată cu o săptămînă, din cauza viscolului şi a ninsorii. Trei echipe de asalt, pe ger şi vînt, asediază panta de peste 50° de la 7800 m şi pînă la urmă, depăşind greul, ies învingătoare.
268

În felul acesta şi China intră în palmaresul cuceririlor himalayene ale mun ilor de peste 8 000 m. Annapurna (8 078 m) Mun ii şi-au aşteptat de milenii îndrăzne ii cuceritori. Mai întîi au mers spre ei exploratorii, oamenii de ştiin ă: Marco Polo, cei trei fra i Schlagintweit, Prjevalski, Sven He-din. Dar nu au putut ajunge decît în preajma lor. Şi-atunci au sosit pe urmele lor alpiniştii, aceşti „nebuni”, care înfruntînd imposibilul descoperă geografia şi înving natura îndărătnică. De necrezut, deşi Himalava este inta exploratorilor încă de la începutul secolului al XIX-lea, abia în anul 1950 este cucerit cel dintîi pisc de opt mii metri. Şi nu de englezi, şi nici de localnici, care abia mai tîrziu vor lupta pentru cucerirea mun ilor lor, ci de francezi. Să nu ne mirăm însă... Fran a a fost totdeauna ara ideilor îndrăzne e, a ideilor generoase. Cei care urcaseră cei dintîi pe Mont Blanc şi dăduseră omenirii o nouă pasiune, o nouă năzuin ă — alpinismul, nu puteau să nu fie în primele rînduri şi în cucerirea Himalayei. Muntele ales a fost Annapurna. înăl imea: 8 078 m. Cuceritorii ? Nume cunoscute şi pre uite de
269

alpinismul lumii: Louis Lachenal şi Maurice Herzog. Data istorică a cuceririi: 3 iunie 1950. Lupta a fost aprigă. Dar Lachenal şi Herzog nu erau oamenii care să cedeze. Cu pre ul vie ii, al degetelor lăsate acolo, înfipte în granitul muntelui, victoria trebuia cucerită şi a fost cucerită întradevăr. Cine citeşte istoria acestei epopei a muntelui, se înfioară de clipele grele prin care au putut trece oamenii, dar rămîne şi copleşit de admira ie în fa a voin ei lor. Francezii nu s-au mul umit numai cu această victorie istorică şi de prestigiu. Ei vor mai intra o dată în istoria Himalayei prin cucerirea vîrfului Makalu (8481 m). Anul 1962 ne-a adus o nouă veste! Expedi ia condusă de Lionel Terray, care participase cu ani în urmă şi la ascensiunea pe Annapurna, a escaladat muntele Jannu (7 710 m), în Nepal, asaltat cu trei ani înainte de francezi, munte extrem de dificil, cu pasaje de gradul cinci şi şase la înăl imea de 7400 m. Marile înăl imi rămîn aşadar o permanentă invita ie, un nesecat izvor de pasiuni alpine şi de eroism... Nanga Parbat (8125 m) Este muntele care a cerut cele mai multe şi grele jertfe, dar care, ciudat, a fost învins de un singur om:
270

Hermann Buhl. Ceea ce nu s-a mai întîmplat cu nici un alt munte din Himalaya. Nanga Parbat este caracteristic prin cea mai mare diferen ă de altitudine de pe întreg globul pămîntesc. Cît trebuie să fi fost de emo ionant pentru Peter Aschenbrenner, unul din supravie uitorii expedi iilor tragice din 1934, ca după douăzeci de ani să revină aci, ca să răzbune moartea tovarăşilor săi şi cruzimea sîngeroasă a muntelui. Hermann Buhl a pornit mai mult în noapte decît în zori (la două diminea a) şi pînă seara la şase — deci după 16 ore de ascensiune — a ajuns la pisc! Înapoierea s-a făcut abia a doua zi. H. Buhl, reamintindu-şi de noaptea din Alpi, pe Watzmann, a mai petrecut una aici, la opt mii de metri. Flămînd, înghe at, fără măcar un sac de dormit, dar învingător al celui mai crud munte din Himalaya. În anul 1962 o nouă expedi ie germană, condusă de dr. K. Herrligkoffer, acelaşi care a condus şi expedi ia din 1953, a asaltat piscul pe versantul vestic. Echipa de asalt constituită de Low Kinshofer şi Mannhardt — ultimii doi, eroii primei escalade de iarnă a peretelui nordic al Eigerului — cucereşte piscul la 22 iunie 1962. Dar la coborîre ei plătesc greu această victorie. Kinshofer şi Mannhardt se aleg cu degeraturi grave la fa ă şi picioare, iar Low alunecă pe o pantă de zăpada cu ghea ă, accidentîndu-se mortal,
271

încă o dată Nanga Parbat, „Muntele groazei”, nu şi-a dezmin it numele. Manaslu (8 125 m) A surprins desigur apari ia, dar nu şi victoria expedi iei japoneze în Himalaya. De altfel, încă cu ani înainte, japonezii asaltaseră mai multe piscuri de peste şapte mii de metri şi cuceriseră o parte din ele. De astă dată, în 1956, inta lor este Manaslu. O răfuială mai veche, cu patru ani în urmă, nu dăduse nici un rezultat. Dar dîrzenia, perseveren a şi modestia japonezilor sînt considerate ca unice în lume. Peste un an, în 1953, ei sînt din nou la datorie. Dar muntele nu se vrea învins. Asaltul e părăsit la 7750 m, deci la mai pu in de patru sute de metri de vîrf. În anul 1954 încercarea japonezilor de a urca din nou pe Manaslu este oprită de protestele şi credin ele localnicilor că expedi iile anterioare au dezlăn uit furia zeilor asupra satelor lor. În anul 1956, după ce japonezii plătesc cele zece mii de rupii cerute pentru templul distrus de zeii muntelui, supăra i pe alpinişti, expedi ia lui
272

Yuko Maki, un conducător cu totul neobişnuit pentru expedi iile himalayene (63 de ani), porneşte iar la drum. Expedi ia este compusă din doisprezece alpinişti, douăzeci de şerpaşi şi nouă tone de material. Şi iată, după cinci ani de stăruitoare şi repetate încercări, ziua victoriei: 9 mai 1956. învingătorii: alpinistul japonez T. Imaniski şi sirdarul Gyaltsen Norbu. Această expedi ie a stîrnit atît de mult entuziasm pentru Himalaya, încît de atunci expedi iile japoneze sînt foarte des întîlnite în lupta pentru cucerirea celor mai înal i mun i ai lumii. În 1960, prin două forma ii de asalt, ei au cucerit Himal Chuli (7864 m). Totodată, în Hindukuş, au urcat Noshaq (7492 m), iar şi mai recent, în aprilie 1964, o nouă expedi ie japoneză a asaltat şi cucerit pentru întîia dată vîrful Gyanchunkang (7 922 m), la 30 km est de Everest, la frontiera Tibetului. Cho Oyu (8 153 m) În anul 1953 englezii au pornit prin Nepal, convinşi că de astă dată Everestul nu va mai rezista. Dar, surpriză, elve ienii ob inuseră mai înainte aprobarea guvernului local şi acum erau dincolo de Şaua de Sud. Ca să se consoleze, expedi ia, din care făcea parte Shipton,
273

Hillary, Riddifort, Evans, Bourdillon, Gregory, Lowe şi sirdarul Ang Tarke, asaltează un alt munte de peste opt mii de metri, dar pînă la urmă nici acesta nu va fi cucerit. Aceasta a fost cea dintîi ofensivă a muntelui Cho Oyu. Piscul este aşezat chiar pe grani a dintre Nepal şi Tibet şi a fost zărit întîia dată în 1951, de Shipton şi Bourdillon, de la înăl imea pasului Nangpa La, fără să-i ispitească prea mult. Dar un munte de peste opt mii de metri, mai ales acum, cînd asaltul celor patrusprezece devine neprevăzut şi febril, este totuşi o victorie şi ea nu trebuie scăpată. Acest lucru îl va în elege mai bine expedi ia austriacă din 1954. În 19 octombrie 1954 (curioasă lună pentru o cucerire himalayană) muntele este cucerit de două forma ii de asalt, prima fiind alcătuită din H. Tichy şi S. Jochler, iar a doua din H. Heuberger şi Pasang: Dawa Lama. A fost expedi ia cu cea mai mică greutate de bagaje (900 kg) şi cu cel mai mic număr de alpinişti. Ea dorea să demonstreze posibilitatea cuceririi unui pisc înalt în grup restrîns, uşor echipat. O întîmplare neprevăzută era să rateze însă cucerirea muntelui. În timpul unui viscol puternic, Tichy şi-a pierdut mănuşile, iar mîinile au început să-i degere. Asaltul a fost amînat. Au trebuit să coboare la tabăra de bază. Între timp o expedi ie franco-elve iană a venit şi ea pe Cho Oyu, propunînd unirea celor două expedi ii. Tichy n-a vrut să accepte. Pasang
274

Dawa, surprins de această interven ie, ferm şi cinstit, a hotărît soarta victoriei austriece. El a urcat cu şerpaşii săi, într-o singură zi, înăl imea de 3000 m, ducînd în tabără încărcătura necesară. Apoi l-a convins pe Tichy să se continue ascensiunea. Ba mai mult, în por iunile grele, Tichy, avînd mîinile degerate, l-a ajutat să urce cu frînghia. Aşa au cucerit austriecii, datorită cinstei şi dîrzeniei lui Pasang Dawa, muntele Cho Oyu. Elve ienii au pornit mai apoi şi ei Ia asaltul muntelui, dar vremea rea i-a făcut să renun e. Dhaulagiri (8172 m) A fost asaltat pînă în 1956 de patru ori, o expedi ie argentiniană ajungînd pînă la 7 800 m, de unde musonul a alungat-o cu violen ă, conducătorul expedi iei F. Ibanez murind în urma degeraturilor. Pînă în anul 1960 muntele a mai fost asaltat de încă trei expedi ii. Este adevărat că muntele părea de necucerit. O imensă piramidă cu pere i puternici de stîncă, înăl ată în vecinătatea cerului şi apărată de zăpezi, ce uri şi furtuni, încă în 1960, deci la zece ani de la cucerirea Annapurnei şi şapte de la căderea Everestului, Dhaulagiri încă nu fusese cucerit. Pe rînd, expedi ii franceze, argentiniene, elve iene, germane se recunosc
275

învinse. Elve ienii însă nu vor să cedeze. Şapte expedi ii pentru un munte de 8172 m ! Parcă mult prea mult, chiar pentru Himalaya. În anul 1960 a patra expedi ie elve iană pe acest munte îşi făgăduieşte să nu mai coboare decît învingătoare. Max Eiselin conduce această ofensivă hotărîtă, pe via ă şi pe moarte. Alături de cei şase alpinişti elve ieni mai fac parte din expedi ie doi polonezi, un german, un austriac şi şapte şerpaşi. Un avion cu numele de Ve i, nume inspirat de misteriosul om al zăpezilor, stă la dispozi ia expedi iei. Muntele este asaltat pe creasta de nord-est, pe acolo pe unde, cu un an înainte, austriecii, cu o jertfă grea omenească, ajunseseră la 7 800 m. Întîia tabără e constituită la 5100 m. Următoarele la 5 700, 6 600, 7 050, 7 400 şi 7 800. În patru mai începe asaltul. „Ve i” sprijină aprovizionarea, dar, eternul neprevăzut, are o defec iune şi se prăbuşeşte pe ghe ar. Din fericire cei doi aviatori rămîn în via ă. Amînare. Aşteptarea grea, ca orice aşteptare înaintea unei lupte decisive. Peste 8 zile, în 12 mai, din nou asaltul vîrfului. Şase oameni dorm înghesui i, nerăbdători, într-un singur cort, la 7800 m. A doua zi, la 13 mai, lega i în trei corzi, Kurt Diemberger şi Na Wang Dorje, E.Forrer şi Nyima Dorje, A.Schelbert şi P.Diener urcă muntele. Aşa se încheie lupta pentru cea de a treisprezecea cucerire a unui munte de peste opt mii de metri, în mai
276

1960, pe piscul Dhaulagiri... Makalu (8 481 m) Situat la numai 20 km sudvest de Everest şi confundat adeseori cu el, Makalu este cea de a doua cucerire franceză în Himalaya. Ea a fost realizată la doi ani după căderea Everestului, în 15 mai 1955, datorită unor alpinişti cu performan e mondiale: Lionel Terray, Jean Couzy, Jean Franco, Guido Magnone, dar şi rezisten ei şi priceperii lui Gyaltsen Norbu, adevărat tigru al Himalayei, de două ori învingător al piscurilor de 8000 m, sirdarul pe care japonezii l-au cinstit ca pe un erou după cucerirea muntelui Manaslu. Întreaga expedi ie, din care mai făceau parte încă patru încerca i alpinişti — P. Leroux, S. Coupe, J. Bouvier, A. Vialate — a urcat în următoarele două zile muntele, inaugurînd astfel în Himalaya ascensiunea în grup a unui munte de mare înăl ime. Makalu a ispitit în 1961 şi o puternică expedi ie anglo-americană în frunte cu mereu neobositul Hillary, învingătorul Everestului şi al mun ilor Antarctidei. Dar nu departe de vîrf, alpiniştii au trebuit să renun e. Trei membri ai expedi iei, care au încercat să for eze reuşita,
277

asaltînd piscul fără baloane de oxigen, s-au îmbolnăvit, într-adevăr, victoria unei ascensiuni în Himalaya nu e un lucru uşor şi sigur. Ea e condi ionată de mul i factori şi de foarte multe neprevăzute: cea ă, ninsoare, avalanşe, pere i de ghea ă sau ca acum... baloane de oxigen. Lhotse (8 501 m) Lhotse, supranumit de asaltatori şi ultimul din cei patru mari, a fost cucerit de expedi ia elve iană condusă de Albert Eggler, în vîrstă de 43 de ani, în 18 mai 1956. Expedi ia a fost foarte puternică, tenace şi... inspirată. Compusă din opt alpinişti de renume, un medic şi un geolog, trei sute cincizeci de hamali din valea Sol Khumbu şi doi şerpaşi de altitudine din Darjeeling — o adevărată armată pornită să dea o mare bătălie — această expedi ie care lupta cu una din ultimele redute ale Himalayei îşi înfige pintenii, de două ori în timp de cinci zile, în creştetul muntelui. Au fost necesare şase tabere. S-a folosit oxigen chiar în timpul somnului. Ultima tabără a fost fixată de 7 900 m. Asaltul l-au dat mai întîi Ernst Reiss (36 ani) şi Fritz Luchsinger (32 ani) în ziua de 18 mai. Iar în 22 mai repetă aceeaşi
278

ascensiune, rămînînd o oră pe vîrf, celălalt cuplu Ernst Schmied (32 ani) şi Jury Marmet (28 ani). Această glorioasă şi meritată victorie situează alpinismul elve ian, cu justificatele lui veleită i şi tradi ionalele lui victorii pe întreg globul, între primele patru na iuni care au învins cei mai înal i mun i ai Himalayei: Anglia, Italia, Fran a, Elve ia. Gloria lui Mathias Zurbriggen, învingătorul Anzilor, cel care cel dintîi a urcat Aconcagua în 1897, renăştea acum peste şase decenii, în 1956, în tot atît de îndepărtata Asie, pe Lhotse... Kangchendzonga (8 597 m) Un munte care a ispitit pe oameni încă cu mul i ani în urmă, fiind cel de al treilea uriaş al pămîntului. În anul 1899, geograful şi alpinistul englez Douglas W.Freshfield îi cercetează relieful şi căile de acces. Întîia dată germanii l-au asaltat în 1931, cînd expedi ia lui Paul Bauer a ajuns pînă aproape de ceea ce însemna ne atunci recordul de altitudine al lumii. De altfel, în 1932, la Olimpiada de la Los Angeles, P. Bauer primeşte medalia de aur a literaturii sportive pentru cartea să despre Kangchendzonga.
279

Muntele a fost învins abia în 1955 de o expedi ie engleză, cînd în două asalturi succesive (26 şi 27 mai), mai întîi G.Band şi J.Brown şi apoi N.Hardie şi T.Streather îi urcă vîrful măre dintre Nepal şi Tibet. Această victorie este rodul celor două expedi ii, din 1953 şi 1955, cînd sub conducerea lui Ch. Evans se luptă pentru găsirea adevăratului drum, precum şi a celor mai buni hamali conduşi de Tensing Dawa şi Ang Tarke. În 1955 asaltul final s-a dat de la 8200 m şi a durat şase ore. Conform în elegerii, expedi ia nu a urcat ultimii doi metri ai vîrfului, pentru a respecta credin ele localnicilor în lăcaşul zeilor. Dar alpiniştii rămîn, şi fără aceşti doi metri ai împără iei spiritelor, cuceritorii muntelui Kangchendzonga, muntele cu cele cinci sipete de comori ale zăpezilor. K2 (Chogori) (8 611 m) Cea dintîi expedi ie în acest masiv din Karakorum o face de timpuriu, din 1892, cunoscutul cercetător şi alpinist englez M.Conway. Dar încă înainte cu treizeci de ani, în 1861, muntele fusese descoperit de Godwin Austen. De aceea, multă vreme acesta a fost şi numele muntelui.
280

K2 nu înseamnă, cum s-ar crede, Karakorum — al doilea munte al lumii, ci pur şi simplu Karakorum indice 2, denumire geodezică. Localnicii îi spun Chogori, adică Muntele Mare. Nici K2 nu s-a lăsat uşor cucerit. Au fost necesare şase expedi ii. Dar ultima din ele, cea din 1954, cu încă o jertfă, alpinistul Mario Puchoz, va ieşi învingătoare. Aceasta s-a datorat, după cum se spune, în mare măsură, pregătirii ei minu ioase şi bunei organizări. Recunoaşterea s-a făcut din avion. Fiecare component al expedi iei primeşte un ghid cu schi e şi fotografii. Profesorul Ardito Desio, conducătorul expedi iei, explorase ghe arul Baltoro încă din 1929 şi revenise aici în 1953 pentru a pregăti expedi ia din anul 1954. Şi întradevăr, după o luptă aprigă, muntele este învins în ziua de 31 iulie 1954. În această expedi ie, pentru întîia oară în istoria ascensiunilor mun ilor de opt mii de metri, italienii au folosit o macara mecanică pentru transportul bagajelor în taberele intermediare. În istoria cuceririi mun ilor, învingătorii lui K2 vor rămîne pentru totdeauna Achille Compagnoni şi Lino Lacedelli, doi neînfrica i alpinişti ai lumii. Dar victoria lor n-ar fi fost posibilă fără devotamentul şi curajul lui Walter Bonatti. Ajunşi în preajma vîrfului, la un pas de victorie, echipa de asalt a celor doi rămăsese intuită locului datorită lipsei de oxigen. Nu ar fi fost întîia dată cînd se rata la zeci de metri
281

cucerirea unui munte de opt mii de metri, înso it doar de un şerpaş, cu riscul vie ii, petrecînd o noapte fără cort şi fără provizii la 8 000 m, Bonatti duce pînă la cortul celor doi buteliile de oxigen hotărîtoare pentru asalt şi victorie. A fost o minunată dovadă a spiritului de prietenie şi de luptă al oamenilor mun ilor, în fa a căreia pînă şi muntele s-a dat învins. Everest—Chomolungma (8 848 m)

S-a scris imens despre Everest. Şi aproape tot ce ai spune despre el se cunoaşte. Dar nimic nu este plicticos sau inutil. Dacă lupta pentru Poli n-a stîrnit atîtea discu ii, aceasta a fost pentru că au fost cuceri i înainte (1909 Polul Nord, 1911 Polul Sud) şi
282

pentru că, în fond, ei sînt doi. Pe cînd Everestul este unic ! Cu statura lui de nouă mii de metri, cu cele douăsprezece expedi ii eroice şi dramatice care au pornit spre el cu ultimul deznodămînt neprevăzut, cu victoria alpiniştilor chinezi pe versantul nordic şi asaltul expedi iei indiene — Everestul constituie muntele despre care se vorbeşte mereu. Cel pu in o treime din căr ile dedicate Himalayei scriu despre el. Iar filmul care-i poartă numele şi care a emo ionat milioane de oameni de pe întreg globul, film premiat cu medalia de aur la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studen ilor de la Varşovia (1955), a dat Everestului o măre ie neobişnuită, de epopee. Numele european al muntelui provine de la ofi erul englez care cel dintîi i-a apreciat înăl imea (1843). între primii cercetători ai Everestului au fost şi cei trei fra i Schlagintweit, exploratori de renume. Pînă în secolul nostru nimeni nu urcase în Everest dincolo de 8000 m. În anul 1921 începe asaltul celui mai înalt munte din lume. Nepalul fiind teritoriu tabu, cele şapte expedi ii dintre cele două războaie au trebuit să ia drumul Tibetului şi al crestei nordice. În prima expedi ie din 1921, pregătită temeinic şi autoritar condusă de generalul Howard Bury, George Mallory, unul din cei mai încerca i alpinişti ai lumii, găseşte drumul spre vîrf şi pentru întîia oară atinge Şaua de Nord (7 007 m înăl ime).
283

Expedi ia din 1922, condusă de Bruce, atinge prin Norton, Mallory, Sommerwell 8 225 m, urcînd fără baloane de oxigen, iar prin Finch şi Bruce, cu aparate de oxigent, 8 326 m. O avalanşă Ucigaşă, care îngroapă în zăpadă şapte hamali, opreşte cel de al treilea asalt, care ar fi fost poate şi mai reuşit. Sîntem în 1924. A treia expedi ie engleză pentru Everest. Sau, mai bine-zis, împotriva lui, căci muntele acesta, îndărătnic şi violent, începe să fie asaltat ca o cetate, ca o inexpugnabilă cetate. Doi oameni mor de viscol. Norton şi Sommerwell, acum cu experien ă şi mai îndîrji i, ajung la 8 572 m ! Înăl imea fantastică, la numai 276 m de vîrf, înăl ime pe care abia peste trei decenii, în 1952, o vor depăşi elve ianul Lambert şi înso itorul său, tibetanul Tensing, dar de data aceasta pe versantul sudic (8600 m). Deci în 1924 recordul mondial de altitudine alpină apar ine lui Norton şi Sommerwell — 8 572 m — şi el nu vă fi depăşit decît peste douăzeci şi opt de ani, pe acelaşi munte, dar pe alt versant. Expedi ia aceasta din 1924 a fost, pare-se, cea mai puternică. Un al doilea asalt, cu un alt cuplu. La fel de bun, de curajos: Mallory şi Irvine. Dar ei se pierd undeva în cea ă pentru totdeauna. Expedi iile din 1933, 1936, 1938 asaltînd eroic, disperat, cu hotărîrea de a încerca tot ce este omeneşte posibil pentru cucerirea vîrfului, se soldează cu insuccese, deşi dintre membrii expedi iei fac parte gloriile timpului: Shipton,
284

Smythe, Tilman, Odell. Recordul de 8 572 m rămîne neatins. Abia după cel de-al doilea război mondial, Nepalul permi înd accesul expedi iilor străine, Everestul a putut fi asaltat pe versantul sudic. Aceasta a şi dus de altfel la victorie. În 1953, Hillary-Tensing, în 1956 elve ienii, care rataseră cu cî iva ani în urmă cucerirea piscului, dar de astă dată prin Marmet-Schmied, Reist-Gunten. Una dintre cele mai îndrăzne e expedi ii rămîne însă aceea chineză, în care un geolog de 34 de ani, Wang Fu-ciu, un soldat tibetan de 27 de ani, Kon Bu, un pădurar din provincia Seciuan, Ciu Jin-hua de 32 de ani şi virtuosul alpinist de 35 ani Shi, Cian-ciun, învingătorul de pe Mustagh A a şi Minyag Kangkar, cuceresc Chomolungma, pe drumul atîtor încercări şi jertfe, pe versantul nordic, în primăvara anului 1960. Pregătirile pentru expedi ie au început în ultimele luni ale anului 1959, dar abia în anul următor ele au fost gata. La 19 martie 1960, cei 214 membri ai expedi iei, alpinişti şi purtători de bagaje, au ajuns la tabăra de bază (5 120 m). În următoarele trei zile s-a făcut aclimatizarea şi s-a atins înăl imea de 6 400 m. Timpul s-a men inut frumos. Doar exploziile de ghea ă sub soarele de primăvară i-au neliniştit pu in pe cei care urcau. Timpul, surprinzător de bun, n-a inut mult. În 27 martie o furtună de zăpadă i-a gonit pe to i înapoi, la tabăra de bază. Apoi a reînceput asaltul. Au fost găsite spre
285

faimoasa creastă nordică, din ghea ă şi doar cu un uşor strat de zăpadă pe ea, înclinată la 60°, patru căi de acces. Trecerea s-a făcut între 5 şi 11 aprilie cu multă grijă şi pricepere, cu corzi, col ari şi trepte săpate în ghea ă. O nouă tabără de asalt este pregătită. La 2 mai, expedi ia chineză, condusă de Shi Cian-ciun, începe de la 7600 m escaladarea „dîrei galbene”, por iune stâncoasă de rocă friabilă. Cu mare greutate şi precau ie cei cinci alpinişti conduşi de Shi Cian-ciun ajung la 8 500 m! În bivuac se discută aprins tot ce va urma. De pe acum, pe vîrf, se iveau semnele musonului apropiat şi necru ător. Deci nu era timp de pierdut. În 17 mai diminea a, întreaga expedi ie e la tabăra de bază pentru pregătirea asaltului final. Din nou, în 23 mai, alpiniştii sînt la 8500 m. Din cei patrusprezece, patru vor ataca vîrful care străluceşte în lumina albului zăpezii şi albastrul cerului. Ziua atacului: 24 mai. Echipa de asalt: Wang Fu-ciu, Ciu Yin-hua, Kon Bu şi Liu Lienman. După o trecere de pasaj stîncos, o terasă de trei metri, aproape imposibil de trecut la această înăl ime, îi aştepta. După încercări grele, istovitoare, cei trei metri sînt trecu i pe umerii lui Liu Lien. Această simplă încercare, aceşti trei metri de stîncă, le-au răpit nu mai pu in de trei ore! Rămăseseră trei oameni. Şi mai rămăseseră ultimii zeci de metri. Dar şi neprevăzutele: întunericul nop ii, venit în timp ce ei luptau cu
286

stînca, şi baloanele de oxigen goale. Pînă la vîrf mai sînt cincizeci de metri. Să te reîntorci de la cincizeci de metri de vîrful Chomolungmei ? Nu, ar fi o nebunie ! Da şi să continui. Zorile le aduc dezlegarea. Cu eforturi supraomeneşti de voin ă, fără baloane de oxigen, cei trei alpinişti chinezi, după 19 ore de escaladare, ating piscul. Şi astfel, după 29 de ani de încercări, de eroism alpin şi de jertfe omeneşti, Chomolungma este învinsă şi pe inaccesibilul ei versant nordic ! (25 mai 1960). După biruin a tibetanului Tensing şi a expedi iei chineze, şi India, ara de la poalele mun ilor cei mai înal i din lume, a rîvnit la această cinste. În timp ce expedi ia chineză asalta victorios Chomolungma pe versantul nordic, o expedi ie indiană, ca o teribilă armada (20 de alpinişti, 50 de şer-paşi, 700 de culi) păşea prin creasta de sud spre vîrf. O echipă de trei alpinişti ajunge în 25 mai pînă la 8626 m. Dar de aici mai sus nu pot înainta. Un viscol neobişnuit de puternic îi face să se retragă. Aceeaşi vreme imposibilă, necru ătoare, împotriva căreia omul încă nu poate lupta, ratează şi asaltul muntelui dat în 1962. Dar pînă la urmă, Chomolungma s-a dovedit în elegător şi în 1965 pe piscul „Zei ei mame a pămîntului” a fluturat învingător şi steagul „mamei India”. Nimic în via ă nu se poate ob ine fără îndrăzneală, luptă, jertfă. În ciocnirea aceasta dintre om şi natură, dintre om şi munte, lupta n-a
287

fost numai încordată, ci şi dramatică, iar uneori chiar tragică. Încă de la întîia să întîlnire cu muntele înalt de peste opt mii de metri al Annapurnei, omul plăteşte primul tribut. Lachenal şi Herzog suferă degeraturi atît de grave, încît trebuie să li se amputeze degetele de la mîini şi picioare. Aşa cum îşi vă pierde cîteva degete de la mîini şi laba piciorului Vitali Abalakov în ascensiunea muntelui Khan Tengri. Dar cu mult înainte, în anii începuturilor asaltului Himalayei, alpiniştii vor lupta cu moartea şi nu o vor putea învinge totdeauna. Gloriosul, neînfricatul Mummery, care păcălise de atîtea ori moartea în Alpi şi Caucaz, piere în 1895 la întîia încercare de ascensiune pe Nanga Parbat. Prima jertfă a celei dintîi expedi ii pe Himalaya (1921) a fost dr. Hellas, bun alpinist şi bun medic, care, paradoxal, venise în această ascensiune să studieze limitele la efort şi altitudine ale inimii omeneşti. Dar prima inimă care a cedat a fost chiar inima sa ! Irvine şi Mallory sînt speran ele expedi iei engleze din anul 1924. Dîrji, bine pregăti i, cu experien ă, ei erau sorti i să intre victorioşi în istoria cuceririlor din Himalaya. Dar „Zei a mamă a pămîntului” nu-i iubeşte încă pe pămînteni. Întro zi, plecînd de la tabăra de bază, Mallory şi Irvine sînt văzu i, o clipă, pe creasta muntelui, la 8600 m. Apoi un nor de zăpadă, cea ă şi nimic. Pînă în anul 1933, cînd Harris şi Wager, alpiniştii unei noi
288

expedi ii, vor găsi pioletul lui Mallory şi altceva nimic. Fiecare atac, fiecare cucerire îşi are oamenii săi de sacrificiu. Albi sau galbeni. Celebrită i alpine sau simpli şerpaşi. Învingători din Alpi sau „tigri” din Himalaya. Aproape nu e munte în Himalaya, pe drumul căruia să nu se fi înăl at piramidele amintirii celor care au căzut pentru acest ideal simplu: victoria asupra înăl imilor. Muntele de care se mai aminteşte şi azi cu triste e rămîne Nanga Parbat. Întîia expedi ie din 1932, condusă de Willy Merkl, după ce ajunge prin şapte tabere la peste şapte mii de metri, este surprinsă la 1 august de o neprevăzută iarnă timpurie şi abia scapă printr-o grea retragere din cea ă, furtună, zăpezi şi avalanşe. Peste doi ani, în 1934, o nouă ofensivă. De astă dată tragică. Deşi E. Schneider şi P. Aschenbrenner urcaseră pînă la 7 950 m, deci la 165 m de vîrf, un uragan necru ător transformă întreaga expedi ie într-o tristă procesiune. „Mîna rece a mor ii culcă totul la pămînt. Vîntul, iad de ghea ă. Zăpada îngroapă totul”, iată cîteva însemnări fugare din jurnal. Încă înainte de a cădea pradă mor ii, Willy Merkl şi Willy Welzenbach notează cu ochii împăienjeni i, ca Robert Scott la Polul Sud, ultimele lor gînduri: „Am pierdut pe Ulii (Wieland) la coborîre. Coborîrea noastră la tabăra a şasea a eşuat. Eu, Willy, am probabil bronşită, anghina şi gripă. Bara Sahib, degeraturi la mîini şi
289

la picioare. De şase zile nu am băut nimic cald şi n-am mîncat aproape nimic”. Tot atunci, în 1937, pe Nanga Parbat moare şi Adolf Gottner, învingătorul în premieră al peretului nord-vestic al Civettei din Dolomi i. Şi mai mor încă şase hamali indigeni. Expedi ia din 1937 e şi mai tragică. O avalanşă, în rostogolirea ei nimicitoare, ia cu sine în noapte corturile cu alpiniştii care dormeau în tabăra a patra (16 oameni). A fost o cumplită războire cu muntele, cu uraganul, cu avalanşa, în care de astă dată omul a fost zdrobit. Dar „omul — spunea Hemingway — nu a fost creat pentru a suferi înfrîngeri. Omul poate fi nimicit, dar nu poate fi învins”. Muntele îşi are şi el ciudă eniile lui, cruzimile lui, absurdită ile lui. În contrast cu mor ile eroice din mun i, avem mor ile stupide. Aşa cum ar muri un aviator, un scafandru sau un torero într-un banal accident de automobil. De altfel, aşa cum a pierit, absurd, chiar Evgheni Abalakov, învingătorul de unul singur al celui mai înalt pisc din U. R. S. S., pe una din străzile Moscovei. Sau marele alpinist Raud Herron, învingătorul piscurilor de şapte mii de metri, deschizător al drumurilor peste opt mii de metri, care moare, ridicol, căzînd de pe piramida lui Kefren, înaltă de o sută patruzeci şi trei de metri. Lachenal învinge Annapurna. Dar într-o traversare, fără asigurare, pe un munte oarecare, nici măcar dificil sau îndărătnic, alunecă, se
290

prăvăleşte într-o crevasă şi moare. Hermann Buhl, după culoarul nocturn al Watzmannului, făcut de unul singur, iarna, pe lună, şi după biruin a voin ei şi îndemînării, tot de unul singur, pe Nanga Parbat şi o a doua victorie la peste opt mii de metri, lunecă într-o crevasă şi îşi zdrobeşte întreaga fiin ă care părea pentru totdeauna înfră ită cu muntele. Trei elve ieni înving şi ei groaza şi capriciile lui Nanga Parbat. Dar la înapoiere, unul din ei, Low, deci unul dintre învingători, alunecă pe un povîrniş de ghea ă, se accidentează şi moare. Dintre toate femeile care au asaltat mun ii lumii, poate cea mai temerară şi tehnică era alpinista franceză Claude Kogan. Acolo unde uneori bărba ii erau înfrîn i, micu a Claude se dovedea biruitoare. Victoria ei pe Nun Kun a intrat în legendă. A fost printre pu inele femei care au urcat vreodată atît de sus, la 7 600 m. Dar îndrăzneala ei nu va place muntelui, care în anul 1959, printr-o crudă viclenie, o va face prizonieră pentru totdeauna. Fran a recunoscătoare a distins-o post mortem cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare. Norke Tensing a fost desigur cel dintîi şerpaş glorios, întîiul „tigru” care a învins Himalaya. Dar Gyaltsen Norbu, tot nepalez şi tot sirdar ca Tensing, îl întrece. El a urcat de două ori pe înăl imile de peste opt mii de metri. O dată cu francezii pe Makalu, în 1955, a doua oară în anul următor, în 1956, cu japonezii, pe Manaslu.
291

Mult pre uit de alpiniştii francezi cu care urca alături şi de la egal, mult stimat de japonezi care-l invită la Tokio şi-l numesc sirdarul tuturor expedi iilor lor, Norbu îşi întrerupe lan ul victoriilor asupra mun ilor care se temeau de el, printr-o neprevăzută, absurdă şi timpurie moarte, într-o avalanşă, în anul 1961, în Lang Tang Himal. Înfricoşează aceste mor i pe alpinişti ? Îi fac oare să renun e, să ezite, să coboare din înaltul în care îi pîndeşte frigul, avalanşa, moartea albă ? Din cîte vă aminti i din povestirile noastre, nu. Dimpotrivă. Aşa, ca într-o bătălie, fiecare tovarăş mort te face mai dîrz, mai dornic de victorie. Fiecare pas înapoi ar fi o trădare. O întreagă expedi ie cazării a pierit urcînd spre înăl imile Pamirului. Cu două vie i au plătit cuceritorii Vîrfului Comunismului victoria lor. Cu patru jertfe a învins Minyag Kangkar expedi ia chineză din 1959. Dar omul păşeşte mai departe, mai înalt, mai puternic. Desigur, aşa cum spunea Evgheni Abalakov, alpiniştii nu trebuie să fie prizonierii muntelui, ci cuceritorii lui. Aşa cum în ştiin ă trebuie să fie medicina: nu sclava mor ii, ci învingătoarea ei. Nu există însă pe pămînt luptă fără insuccese de moment, grele încercări şi chiar moarte. Dar şi atunci, ea trebuie să aibă un sens, o înaltă semnifica ie, căci cum scria Frison-Roche: „O moarte trebuie totdeauna să folosească la ceva. Marii savan i, exploratorii, solda ii, marinarii,
292

ghizii care au căzut pentru o cauză dreaptă sau pentru o operă utilă celorlal i oameni, merită respectul şi amintirea noastră. De aceea nu trebuie să ne temem de moarte, ci să facem în via a cît mai mult bine şi adevăr”. Bătălia mun ilor a luat sfîrşit!... Astăzi to i mun ii înal i de opt mii de metri ai Himalayei şi cei de şapte mii de metri ai Pamirului şi Cordilierilor au fost urca i. Omul şi-a dovedit sieşi şi mun ilor for a lui morală, dreptul său de cuceritor. Dar aceasta s-a întîmplat numai pe planeta noastră, micu a noastră Terra, pînă nu de mult încă „incognita”, cu pete albe, fără nume. Zborul cosmic ne va purta în Lună şi apoi pe celelalte planete — iată viitoarea etapă a alpinismului lumii. Cartea mun ilor tereştri se închide aici. În curînd vom citi poate primele pagini dintr-o nouă carte: a mun ilor Lunii. Şi-apoi a mun ilor planetari.

293

Gînduri despre munte Apropie-te de natură şi încearcă să spui, cum ar fi spus-o primul om, tot ce vezi, ce trăieşti, ce iubeşti şi ce pierzi. RAINER MARIA RILKE Dragostea de munte îşi are rădăcina în frumuse ea locului de unde priveşti, în transparen a aerului, în claritatea cerului, în adîncul prăpăstiilor, în marea singurătate. Ea izvorăşte din senza ia înăl imilor, din prezen a pericolului, din tumultul libertă ii, din uitarea tuturor lucrurilor omeneşti. GUIDO REY Cînd e bine să te duci la munte ? Totdeauna. Nu este anotimp care să- i închidă drumul spre înăl imi. Adevăratul drume ştie să iubească natura sub toate înfă işările ei. BUCURA DUMBRAVA Nicăieri ca în munte nu există atîta varietate pe un spa iu foarte restrîns, într-o singură zi în munte po i vedea şi sim i schimbările din cursul unui an întreg. JOHN RUSKIN Mun ii noştri sînt mult mai cumin i, mai familiari şi mai buni decît Alpii. Noi nu dorim şi
294

nu putem să trecem de 2 500 m altitudine. Carpa ii sînt inima ării noastre. Ca să ne iubim ara, trebuie să-i cunoaştem inima. DUMITRU ALMAŞ Am sufletul sălbatic şi ceea ce am iubit mai mult în natură a fost singurătatea. Mi-a fost totdeauna sete de ea şi am căutat-o pretutindeni. Sînt de-ajuns două mii de metri ca să devin fericit.. . HENRY RUSSEL Am îndrăgit clipele cînd, ajunşi sus, ne strîngem mîna fră eşte şi îmbră işăm orizontul; am îndrăgit asprimea elementelor naturii, ecoul iodlerelor, roşea a apusurilor, modestia florilor alpine, marea de nori culcată la picioarele noastre, foşnetul cetinii şi susurul apelor... ION COMAN Adevăratul alpinist se caracterizează prin modestie, oroare de vorbărie şi în special prin dragostea fa ă de natură. HENRY HORDHAU X Mo ii priveau mun ii. Erau col uroşi, prăpăstioşi, acoperi i de zăpadă, tari, de gresie, forma i din stînci aspre şi învălmăşite. Mo ii îi priveau. Tăcu i, pe păduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau şi se redeschideau, lăsînd să se strecoare mun ii înăuntru, în fîşii
295

sub iri, ca şi cum ar fi fost o băutură rară, pe care ar fi vrut să o guste cît mai îndelung. GEO BOGZA Îmi plăcea mult să mă odihnesc la mare. Iubesc această zînă ciudată. Ea are secretul vie ii, dar cît este de zbuciumată. Plecam să regăsesc calmul, în imobilitatea Alpilor, nu a Alpilor strălucitori care par o permanentă sărbătoare de cascade şi lacuri frumoase. Preferam pe marele pustnic, gigantul tăcut, Mont Blanc-ul. Numai la el speram să regăsesc zăpadă şi odihnă. JULES MICHELET Iubesc codrul veşnic verde al bradului, iubesc culmile neînfricate cu crestele dure, iubesc apele care murmură curgînd la vale, iubesc umila floare care de mii de ani răsare în plai; iubesc veveri ele zglobii şi vulturii falnici; iubesc oamenii în elep i ai naturii. ANDREI PANDREA Cea mai curată desfătare a mea este să mă aşez în fa a Bucegilor şi să-i privesc. Acela care-i priveşte nepăsător nu vede decît o îngrămădire ciclopică de stînci. Pentru mine, însă, fiecare din aceşti mun i este o fiin ă deosebită. NESTOR U RECHI A Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condi iuni; că
296

răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine e atent vede şi aude pururi altceva. . . Mă încorporez lucrărilor şi vie ii, am sim irea că totul trăieşte în felul său particular; brazdă, stîncă, ferigă, tufiş de zmeură, arbore şi tot ce pare nemişcător. MIHAIL SADOVEANU Ai umblat opt ceasuri; ai străbătut douăzeci şi ceva de kilometri; te-ai mul ămit la amiază cu o gustare frugală; nu te sim eşti flămînd; nu te sim eşti prea obosit; eşti în starea aceea specială de euforie, pe care nimic nu i-o poate da în celelalte împrejurări ale vie ii. MIHAIL SADOVEANU Sînt făcut să alerg mereu după un el fugar. Simt că trăiesc, numai cînd cuceresc în fiecare zi din nou via a. FRIEDRIC H SCHILLER Hoinărelile şi căr ile — băi luminoase pentru inimă şi minte. PANAIT ISTRATI Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemînă cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, înseamnă a merge şezînd şi a vedea numai ceea ce i se dă, nu şi tot ce ai voi. CALISTRAT HOGAŞ
297

Trebuie să tinzi totdeauna spre mai înalt şi să priveşti totdeauna cît mai departe. GOETHE De ce odihnă înainte de moarte, cînd ne aşteaptă aceea de după ea. NICOLAE IORGA Sub aparenta lui imobilitate, muntele este însăşi mişcarea şi ia formele cele mai diverse, cele mai seducătoare. El este imaginea vie ii şi totodată simbolul evolu iilor spiritului omenesc. ANDRE THEURIET Sim im nevoia de a fugi pe drumuri. Excursia e soră bună cu vacan a. Plecăm cît mai departe şi ne urcăm cît mai sus. Piscurile muntelui sînt obiectivul natural al vacan ei, al evadării. I. D. SUCHIANU Atunci cînd nimeni nu se gîndea să urce mun ii, un vînător de capre şi un savant — Jacques Balmat şi Michel Paccard — s-au unit pentru a îndeplini una din cele mai simple şi mai mari ac iuni: atingerea piscului inaccesibil. A fost o nebunie; ei au creat alpinismul şi au dat omului o pasiune în plus. GUIDO REY

298

Marea o priveşti ca un visător, aşezat pe mal sau plutind, ea aleargă spre tine, te înconjoară, te sfătuieşte să stai liniştit. Muntele, dimpotrivă, trebuie să te duci tu la el; muntele nu se dă învins decît celor care au puterea să-l cucerească. Ca să iubeşti muntele, trebuie să- i placă a umbla. Pe malul mării stai jos; la munte te sui. ALBERT DAUZAT Schiul... Căderea, zborul, şocul. E ame itor. Nimic în lume, nici vinul, nici muzicA, nici iubirea, nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atîta lumină. MIHAIL SEBASTIAN Drume ia cere răbdare, convingere, hotărîre, pasiune... Noi nu batem recorduri. Căutăm sănătate şi frumuse e, aer şi privelişti, lumină şi libertate. DUMITRU ALMAŞ O caravană care parcurge un ghe ar mă face totdeauna să mă gîndesc la un vas care pleacă în călătorie. Cînd două caravane sentîlnesc pe ghe ar, ele seamănă cu două vase pe întinsa mare: de îndată ce se zăresc, ele îşi încetinesc alura, îşi fac semne, schimbă strigăte şi saluturi vesele. GUIDO REY
299

Nici o împrejurare nu e mai prielnică convorbirilor prietenoase sau împrietenirii prin vorbe nemeşteşugite şi sincere, ca un drum lung de munte. BUCURA DUMBRAVA Se reproşează uneori alpinismului de a fi un sport al individualită ii; se uită însă soliditatea coardei, care nu-i numai o legătură materială... un camarad de coardă i-e ca un frate, de care eşti legat pe via ă. JEAN SECRET O coardă acoperită de ghea ă îi leagă pe to i alpiniştii în timpul urcuşului. Dar ceea ce îi leagă şi mai mult este unitatea pe care au dobîndit-o în această luptă cu muntele. EVGHENI SIMONOV Pentru un singur om, multe piedici rămîn de neînvins. Pentru doi tovarăşi, oricare drum devine mai uşor, umăr la umăr, în cîntecul voios al prieteniei. ION COMAN Mun ilor! Pentru ce e în voi atîta frumuse e ? GEORGE BYRON

300

Să mai rămînem o clipă... E atît de frumos să te odihneşti pe vîrf şi pentru cîteva clipe din via ă, printre nori, să visezi. GUIDO REY Mare este be ia urcuşului, mare desfătarea acestor plaiuri, mare dorin a de a pluti. Cerul pare mai aproape de noi, dar el este şi în noi, întro via ă cinstită şi o inimă neşovăitoare. JULES MICHELET Mont Blanc se descoperi deodată privirilor noastre şi noi avurăm în acel moment deplina senza ie a frumosului, a măre iei, a sublimului. THEOPHLLE GAUTIER Intrăm pe spintecătura Jiului, în strîmtoarea mun ilor. Nicăieri n-am văzut desfăşurate cu atîta măiestrie, în acelaşi cadru, cele trei podoabe ale pămîntului: mun ii, pădurile şi apa. ALEXANDRU VLAHU Ă Priveşte aceste creste sublime care urcă spre cerul strălucitor unele argintii, parcă de purpură sau opal, altele de smarald. Ai spune un diamant în plin soare. RAMAIANA Primi i salutul meu, o, mun i albaştri ai Caucazului! Căci voi mi-a i legănat copilăria pe
301

creste sălbatice, voi m-a i purtat şi m-a i înveşmîntat în nori de argint şi m-a i deprins cu cerul şi tăria. O, Caucazule, cît i-am iubit furtuna. Pustiitoarele, răsunătoarele furtuni. M. LERMONTOV Asemănătoare Dianei, războinica fecioară, cu viziera lăsată pe frumoasa-i fa ă imaculată, tunica de nea: jungfrau. AXEL MUNTHE O privelişte din lună. Ce vezi aici nu seamănă cu nimic pămîntesc. E liniştea de veci a unei planete care a încetat să mai trăiască. E ca o imagine a marilor frămîntări cosmice, o amintire a haosului. PIERRE LOTTI Dragostea de frumos, tată singura pasiune care urcă la trei mii de metri ! HENRY RUSSEL Mun ii sînt marile catedrale ale pămîntului cu stîlpii de stmci, mozaic de nori, coruri de izvoare, altarul de zăpadă, cu bolte veşnic sclipitoare de stele. JOHN RUSK/N Nu există doi mun i care să se asemene; fiecare cu individualitatea lui, fiecare se schimbă fără sfîrşit, după ora zilei, jocurile luminii, după
302

vreme, după anotimp, care-l învăluie, rînd pe rînd, cu cea ă şi lumină, zăpadă, verdea ă şi flori. ALBERT DAUZAT Ceahlăul ni se arăta în toată mărimea lui, ca un uriaş ce şi-ar fi întins capul pe deasupra mun ilor ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascunzînd în întuneric stîncile mari şi codrii sălbatici de pe coastele lui şi numai Palaghia, stînca cea mai piramidală de pe creştetul său, era încă luminată de razele aurite ale soarelui. VASILE ALECSANDRI Brazii suri şi neclinti i, cu trunchiuri netede şi goale se ridicau încremeni i şi drep i pînă la înăl imi ame itoare; iar din bolta ciuruită de umbra neagră-verde, alcătuită din crengile îmbră işate sus de tot, ca prin o sită deasă, se cerneau în liniştea largă a pădurilor picături de cer albastru şi fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni.,. CALISTRAT HOGAŞ Mun ii uriaşi înal ă în aer piscuri învăluite în troiene sclipitoare, iar la poale poartă ghe ari măre i, ce umplu văile cu masele lor străvezii şi pătrund în mare cu frun i prăpăstioase brăzdate de albastru. EMIL RACOVI Ă
303

Cheile Bicazului, peisaj wagnerian... E declinul unei calde amiezi de vară. În fa ă am mun i, în stînga mun i, în spate mun i. E vast şi totuşi foarte intim. To i brazii sînt în mine cu fiecare respira ie şi fiecare privire. IONEL TEODOREANU Deasupra acestor pajişti de basm se înal ă peretele nordic al muntelui Nanga Parbat, mărea ă imagine, cum nu există alta pe pămînt. Everestul este o for ă. Kangchendzonga este sălbatic. Muchiile lucitoare de filigran fac din Siniolchu un munte fermecat. Piramida Makalu se desfăşoară în linii nobile, iar piscul Ciong-Song se înal ă trupeş pe creastă. Dar Nanga Parbat îmbină for a şi sălbăticia cu demnitatea şi frumuse ea. FRITZ RUDOLPH Privim Minia Konka. Lumina palidă a lunii strălucea slab pe zăpada îndepărtată de pe piscuri, dîndu-le un aspect de miraj. Piramida vîrfului Konka se ridică peste celelalte. Era parcă întruchiparea măre iei... Crestele de zăpadă ascu ite ca un brici străluceau în întuneric. SHI CIAN-CIUN În întunericul care-i acoperă, mun ii devin cum nu se poate mai solemni, regăsindu-şi gravitatea din fiecare noapte şi cele mai profunde sensuri ale existen ei. Prin aerul pur, strălucirea
304

stelelor creşte, încît apar ca în nici un alt loc pînă acum, mari şi grele şi pline de roua de diamant a eternită ii lor. GEO BOGZA Văzu i de la marginea Sibiului, mun ii Făgăraşului fac o impresie de masivitate calmă şi de trăinicie ce înfruntă cu nepăsare vremelnicia... Această temeinicie, însă, departe de a te strivi, dimpotrivă, î i dă un sim ămînt de siguran ă, de linişte, impresia că te reazemi pe ceva ce nu poate clintit. MIHAI BENIUC Cine are norocul pe care l-am avut eu, să vadă Bucegii într-o noapte absolut senină, o noapte plină de ger şi de lumină stelară, se poate lăuda că ştie cum a fost Geneza. EUGEN BARBU Uneori cea a se lăsa fumegînd dinspre vîrf. Norii se strîngeau mai aproape. Brazii deveneau negri, întunericul era profund şi dens. Tăcerea părea că merge pînă la marginile lumii... MIHAIL SEBASTIAN Aici toate se armonizează: roca neînsufle ită fărîmi ată de paşii sprin ari, de capră, pîrîul tulburat de trecerea umbrei, cetina clătinată molcom de vînt şi vastele cortine ale cerului sub semnele acelei altitudini celeste, din
305

care, în nop ile senine, inundă ploile de stele peste purită ile auguste ale ozonului. VLAICU BÎRNA Muntele — ca o cetate semea ă şi gigantică — îşi împlîntă piscurile în hlamida albă a norilor. Stîncile de cremene şi ochiurile tăcute de mare adăpostesc în umbra lor taina naşterii legendelor, a povestirilor şi a basmelor. IANOŞ XANTUS Poezia vie ii mele este muntele; restul nu-i decît proză. GUIDO REY Lumea înăl imilor, o lume aspră şi frumoasă, născută din zbuciumul planetei, mîngîiată de nori şi rudimentar cioplită de mîna sculptorilor cu putere nemăsurată: soarele, apa şi vîntul. ION COMAN Alpiniştii, pe care i-am văzut în ascensiuni de dificultate extremă, sînt fiin e atît de aeriene, încît după atingerea crestei, î i pare că ar fi în stare să-şi continue ascensiunea pînă la înşurubarea în azurul cerului. ALEXANDRU BALACI

306

Lan uri de mun i creşteau şi se prăbuşeau într-o lumină magică... întreg muntele era ca o cutie de rezonan ă, ca o vioară. MIHAIL SEBASTIAN O diminea ă în mun i. Pură, proaspătă, sonoră. Ca o melodie de Grieg. E momentul orei albastre, la ivirea zorilor, cînd se naşte ziua... Şi cînd îşi leapădă cu greu, valul ce urilor nocturne. Corturile fumegă cu o respira ie caldă. Vuietul rîului creşte aidoma unui tren ce se apropie fără istov. Sunetele, culorile, mişcarea se contopesc într-o melodie unică, plină de for ă. Glasul mun ilor ! EVGHENI SIMONOV În mijlocul mării, încet şi măre , plutesc mun i de ghea ă, albi în soare şi albaştri în umbră; la picioarele lor apa înverzeşte în unde de safir şi valurile pătrund zgomotoase în grotele lor sinilii şi ies acoperite de spumă argintie. EMIL RACOVI Ă Rînd pe rînd toate viorile din glasul Oltului încep să se audă. Un pasionat dirijor conduce, fluturîndu-şi bra ele de pe culmile mun ilor. Aşternute fiind în calea apelor stînci col uroase, scurte spa ii pardosite cu pietriş sau nenumărate gheare de gresie, el poate să oprească unde trebuie violoncelele, pentru a lăsa să se audă numai viorile; apoi le adună împreună, viori,
307

violoncele şi flaute. Atunci cînd interven ia supremă a fost, în felul acesta, îndelung pregătită, el scoate din col ii de cremene şi mun ilor sunetele triumfătoare ale instrumentelor de alamă, revărsîndu-le peste toată întinderea lumii, ca pe flăcările unui uriaş incendiu. GEO BOGZA Stîncile, la cîte o limpezire a cerului, ni se părură imense doamne de grafit, îmbrăcate în malacoave cenuşii de fum, plutind cu gra ie deasupra planetei. Acest voal aerian, desfăşurat în muzica infernală a vîntului atunci stîrnit, care se folosea de violoncelele coniferelor, avea un farmec straniu. EUGEN BARBU Acest col l-am botezat al muzicii, fiindcă acolo se schimbă cîntecul apelor; cînd urci la deal, cel frumos şi simfonic al Ialomi ei se potoleşte şi în vîlcel se aude numai doina izvorului, care curge din luminişul schitului nou; iar cînd coborî la vale melodia dulce a acestui izvor se contopeşte deodată cu armonia puternică a rîului. BUCURA DUMBRAVA Ne găseam aşadar într-o originală cameră de muzică, subterană, în care era instalat un xilofon de stalactite. Amicul meu, care este un mare meloman, se grăbi să tapeze „Kleine
308

Nachtmusik”al lui Mozart. Sînt convins că această capodoperă a literaturii muzicale n-a mai fost executată niciodată, de nimeni, pe un xilofon de stalactite, într-o grotă subterană, care nu cunoscuse pînă atunci nici măcar vibrarea discretă a celor mai slabe raze de lumină. IANOŞ XANTUS Marea Orgă începuse să cînte. O adiere domoală vîslea lin din înăl imi, lăsîndu-şi undele să lunece pe fa a orgii. O melodie ciudată se zbătu în ganguri. Ascultau cu to ii, înfiora i de plăcere, freamătul simfoniei alpine. Nimeni n-ar putea reproduce concertul Marii Orgi de sub turnul Pietrei Craiului, dar oricine l-a auzit şi-l reaminteşte cu emo ie. OVIDIU MAN1 IU Intrăm în zona minunată a rododendronilor, cordon înflorit în jurul mun ilor (Himalaya). Pe măsură ce altitudinea creşte, florile acestor arbuşti noduroşi trec de la purpuriu la trandafiriu; peste trei mii de metri se fac galbene şi apoi albe. Aerul era îmbătat de parfumul greoi al florilor de magnolia, presărate pe toată desimea pădurii. Cum s-ar putea traduce în cuvinte frumuse ea păsărilor suimanga, ale căror pene au strălucirea pietrelor pre ioase ? JOHN HUNT

309

Un sculptor american a săpat într-un munte întreg, dacă ştim bine, chipul lui Washington. N-ar fi măre ca în acest Caraiman un sculptor să sape fa a nemuritoare a celui mai mare poet român, Mihai Eminescu ? Închipui i-vă fruntea lui vastă veghind asupra ării, gîndi i-vă că ochii lui v-ar privi de departe în fiecare clipă şi că, la vremea aceasta, pletele lui de piatră ar fi încărun ite de omăt. Primăvara, în fiecare primăvară, Luceafărul ar întineri. Am aştepta atunci să-i auzim seara şoptindu-şi, cu vîntul, de-a lungul ării, neuitatele-i versuri. EUGEN BARBU Văpaia asfin itului împroaşcă lumini fantastice peste întreaga privelişte: Strunga pare de fier, Coştila de aramă, Padina Crucii de cobalt, Omul de aur. În jos, prăpastia coboară, perete, pînă în valurile vinete ale Ialomicioarei. DUMITRU ALMAŞ Florile şi fluturii Fesierei! N-am văzut nicăieri un acord de culori mai frumos ca acolo, între fluturii de pe tulpini şi florile care zboară. BUCURA DUMBRAVA Începe marea simfonie a Carpa ilor. Primele ei acorduri, preludiu plin de imense promisiuni, se aud o dată cu ivirea stelelor; iar zorile mai găsesc viori şi violoncele stăruind încă, în epuizarea totală a lunii, asupra unui motiv ce-a
310

fost în timpul nop ii ca o poartă larg deschisă, prin care altfel era văzut tot Universul. GEO BOGZA Un alpinist are pe retina sa o adorabilă colec ie de răsărituri de soare, pe care, plecînd mereu în zori, şi-o îmbogă eşte necontenit. El cunoaşte toate nuan ele de roz şi auriu de pe întinsurile de zăpadă. HENRY BORDEAUX Aurul înverzeşte şi îndată ora adevărată stăpîneşte inutul, ora cînd muntele capătă haina sa firească.... Aşa se văd Bucegii, pînă ce soarele trece de amiazi. Apoi însă soseşte ora catifelei.... Dar iarăşi şi ora aceasta se duce şi cel din urmă joc de lumină, ora vînătă se arată. NESTOR URECHIA Există în împietrire un farmec tulburător.... Mii şi sute de mii de flori, de ciorchini de piatră, străvezii sau pîrgui i în auriu, împodobesc cît vezi cu ochii, pere i a căror înăl ime nici lumina n-o poate urmări. Nu există nici o palmă de loc care să nu fie bătută în nestemate sau care să nu rodească în formele cele mai încîntătoare. Mîna purtată pe pere i iscă din perii de cristal ascu i i clinchet de zurgălăi de argint. DAN COMAN

311

Peste văi şi mun i, belşugul de culori se întinde plin de veselie. Mesteacănul îşi risipeşte bănu ii de aur prin iarba pădurilor, iar frunzele de bronz ale fagului cad peste verdele mohorît al pădurii de brad. Turistul singuratic parcă ar străbate o uriaşă expozi ie de pictură. IANOŞ XANTUS Nimic nu-l face pe om să şovăie, nici o masă, nici un bloc, nici o piedică, nici rezistan a materiei, nici maiestatea naturii. Cu pioletul în mină, omul porneşte să ia cu asalt nemărginirea. Viitorul văsista poate la darîmarea Alpilor. Globule, nu te împotrivi strădaniei furnicii tale. VICTOR HUGO Epopeea mun ilor şi-a primit consacrarea. O dată cu cucerirea Everestului, muntele cel mai înalt din lume, a dispărut un mit. De acum înainte, omul este stăpînul universului marilor înăl imi. MAURICE HERZOG Alpinismul nu este o loterie. Nu to i alpiniştii termină la fel, căzînd mai devreme ori mai tîrziu în prăpăstii. Noi credem în tehnică şi pregătire. Noi nu sîntem prizonierii muntelui, ci cuceritorii lui. EVGHENI ABALAKOV

312

Omul, în loc să înfrunte pe al ii în dorin a deşartă de a-şi domina semenii şi, fără doar şi poate, de a-şi trimbi a gloria, luptă împotriva for elor naturii şi a propriei sale slăbiciuni. Cu rare excep ii, alpinistul nu aspiră la glorie şi nu are nici spectatori care să-l încurajeze. LIONEL TERRAY Cîmpia înseamnă pacea, muntele lupta. L. LAUNAY Sînt neîmblînzi i şi răzvrătitori, aceşti mun i uriaşi, eroi ai libertă ii nebiruite, care refuză a fi subjuga i altora, decît soarelui, mîndri prin i ai Alpilor, conştien i de nobila lor obîrşie. AXEL MUNTHE Orice munte este o cetate, mai mult sau mai pu in apărată. Unele nu s-au putut lua, altele, înainte de a se preda, s-au împotrivit unui lung şir de asalturi. Dar totdeauna trebuie să lup i cu piedici nenumărate şi tocmai acestea constituie una din bucuriile ascensiunii mun ilor. EUGENE RAMBERT Voin a este unul din cele mai pre ioase daruri ale muntelui. El ne obişnuieşte să luptăm împotriva greută ilor materiale ale vie ii şi ne înva ă că numai efortul, singur, dă sens existen ei noastre. ANDRE THEURIET
313

Nimeni nu va putea uita vreodată lupta aspră şi îndrăznea ă care se dă şi cu puterile trupului, dar şi cu for ele sufletului pe verticala pere ilor, deasupra abisului ame itor, în fisuri suspendate sau albastre, în trecerea acrobatică şi spectaculoasă a surplombelor şi traseelor. ALEXANDRU BALACI Muntele inspiră sim iri grandioase. Cînd vezi văile şi cîmpiile întinzîndu-se la picioarele tale, drumurile, şerpuind ori în linie dreaptă, satele presărate de-a lungul lor, ai sentimentul unei ări. Descălecătorii au venit de la munte. GEORGE CĂLINESCU Povestirile ascensioniştilor sînt o înaltă şcoală a curajului, a camaraderiei, a eroismului, a caracterului, a spiritului de prevedere şi de jertfă. DUMITRU ALMAŞ Pentru noi, cei care avem pasiunea alpinismului, e lucru cunoscut ce superioritate dă for ei gîndirea şi perseveren a. Noi ştim că fiecare înăl ime cucerită, fiecare pas înainte nu pot fi realizate decît cu pre ul unor eforturi îndelungi şi tenace, pe care dorin a singură nu le-ar putea niciodată înfăptui. EDUARD WHYMPER

314

Dar Emilio n-a murit... A plecat în mun i pentru ca să nu se mai despartă niciodată de ei. Sufletul lui ne vă călăuzi mereu pe pere ii de calcar şi ne va fi mereu cap de coardă. SEVERINO CASARA Unii alpinişti îşi riscă via a. Alpiniştii echilibra i găsesc în acest risc un prilej de medita ie şi un izvor de zel care, opunîndu-se fanatismului morbid al acestora, le relevă noble ea pasiunii lor şi semnifica ia sacră a vie ii. MAURICE HERZOG Cînd voi muri, ultimele mele gînduri vor fi pentru Alpi şi voi mul umi cerului nu atît pentru că i-a creat, cît pentru că i-am cunoscut. THEODORE CAMUS La fel ca văzduhul şi oceanele, muntele îşi cheamă prietenii. Fiecare îşi împlineşte chemarea curajos. Unii cad, pentru ca cei mai mul i să înve e, să se bucure de via ă şi să privească încrezători înainte. ION COMAN Aş vrea să mor şi să înfloresc în smirdarii mun ilor . Aş vrea să mor şi să fiu rouă pe flori; aş vrea să mor şi să mă prefac în duh al izvoarelor. DUMITRU ALMAŞ

315

Nu, muntele nu înseamnă moarte sub avalanşe sau în furtuni, prin desprinderea prizelor sau smulgerea pitonului solicitat. Şi turistul sau alpinistul va merge nebuneşte în mun i pentru a se sinucide, ci dimpotrivă pentru a se bucura în mijlocul luminii, al celor mai radiante culori, al spa iului nesfîrşit, pentru a asculta apele care cad, marile freamăte ale pădurilor de brad în acorduri de orgă. ALEXANDRU BALACI Zadarnic ai căuta posomorîrea şi încruntarea la noi; surîsul e al ării întregi, România nu rîde în hohote zgomotoase. Ea zîmbeşte ca şi peisajul ei şi surîsul e al naturii întregi, trecînd în graiul şi literatura orală; peisajul acesta este dominat de munte, leagănul şi adăpostul de veacuri al poporului. TUDOR ARGHEZI Acesta este aşadar Muntele, despre care auzisem atîtea şi al cărui zvon l-am acceptat ca o intă de dor chiar şi în visuri... Muntele era înaltul şi adîncul, şi adaosul de oboseala proaspătă ce-o sim eam în sînge. Muntele era această privelişte în care intram tot mai adînc, şi care la rîndul ei intra şi ea în mine. LUCIAN BLAGA

316

În mun ii înal i, aerul este mai pur, corpul mai uşor, spiritul mai senin. Aici plăcerile sînt mai pu in arzătoare, pasiunile mai stăpînite. Medita ia are un caracter profund, raportată la lucrurile care ne înconjură şi voluptatea e calmă, fără nimic amar şi sensual. J. J. ROUSSEAU Leneşii se miră că ne văd părăsindu-ne scaunele confortabile şi drumurile noastre sigure, pentru a urca mun ii dificili şi periculoşi. Aceasta pentru că muntele are o prospe ime şi o for ă de via ă de care nu se vor bucura niciodată plăcerile deşarte şi pe care lenea nu le va cunoaşte niciodată. GEORGE BYRON La munte omul este mai simplu, via a lui este mai în linişte, năravurile sînt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gînd şi la vorbă şi verde la trup ca brazii sub care trăieşte. VASILE ALECSANDRI Ce-l cheamă pe om la înăl imi ? Gustul pericolului, mîndria de a stăpîni, dorin a de a cunoaşte ceea ce este necunoscut ? Poate numai înrudirea sa cu infinitul, acolo sus, pe vîrful cucerit pentru totdeauna... AEGIDIUS TSCHUDI

317

N-aş putea concepe cea mai frumoasă via ă, fără a mă bucura de pacea profundă şi odihnitoare a văilor înalte ale mun ilor, de seninătatea mîndră a crestelor albe, de speran a drumurilor fără sfîrşit şi a ascensiunilor mereu reînnoite. EMILE JAVELLE Ceea ce căutam este gustul acelei enorme bucurii care clocoteşte în inimi, care pătrunde pînă în ultima fibră, atunci cînd după o lungă oscilare la grani ele posibilită ilor umane putem din nou să strîngem via a cu ambele bra e. LIONEL TERRAY Maestrul a spus: în eleptul se bucură de apă, omul virtuos de mun i. CONFUCIUS De mult timp se pregăteşte o în elegere între for ele primitive ale omului şi acelea ale mun ilor; fericit cine ştie să le împace. GOETHE Sufletele mari sînt ca şi culmile înalte... Aşa a fost acest munte colosal care s-a ridicat deasupra Italiei Renaşterii şi al cărui profil frămîntat îl vedem pierzîndu-se în zilele depărtării. ROMAIN ROLLAND
318

Via a este şi ea o ascensiune. Pe măsură ce urci vezi mai bine, respiri mai puternic, eşti mai stăpîn pe tine... HENRY BORDEAUX Muntele invită la cugetare şi faptă; şesurile la reverie. TUDOR VIANU Por ile mun ilor îşi deschid o lume nouă, o lume fără de sfîrşit. JOHN RUSKIN Turistul vine aici să caute un punct de vedere, gînditorul găseşte o carte imensă. VICTOR HUGO Ca şi pădurea, ca şi oceanul, muntele este un educator tăcut care ne pune în fa a noastră înşine. JACQUES CHEVALIER În liniştea mun ilor s-a născut un suflet şi o conştiin ă. În contact direct cu misterele naturii, oamenii au ajuns la o fină sensibilitate şi o bogată via ă interioară. OCTAVIAN GOGA

319

Privirea oamenilor care urcă mun ii cată totdeauna departe, limpede, profund ca privirea marinarilor în care se reflectă vastele orizonturi. GUIDO REY Ne cheamă spre munte bucuria de a lupta şi de a cunoaşte, ispita riscului şi voluptatea victoriei, dorin a de a evada dintr-o lume mecanică, uniformă, pe care am făcut-o prea asemănătoare nouă înşine. JACQUES CHEVALIER Mo ii sînt oameni de munte. De-o mie de ani, ei sînt lega i pe via ă şi pe moarte de aceşti mun i încrunta i, cu creste ascu ite, spintecînd simbolic urgia vînturilor. GEO BOGZA Carpa ii nu ne-au despăr it niciodată. Peste ei s-a clădit aceeaşi limbă, acelaşi suflet şi mai tîrziu aceleaşi aspira ii. GEORGE VÎLSAN Noi rămînem recunoscători dragostei părinteşti a acestor gigan i auguşti, mun i sublimi, în care găsim adăpost la inima lor senină, paşnică şi profundă. JULES MICHELET

320

Nu există pe pămînt loc mai frumos decît Minia Konka. Legendele spun că o noapte petrecută pe munte echivalează cu zece ani de medita ie şi de rugăciuni neîntrerupte. SIH CIAN-CIUN Ce este alpinismul ? Un sport ? O activitate de cercetări ? Un leac împotriva ipohondriei ? Un mijloc de odihnă ? Nici prima, nici a doua, nici a treia şi totuşi fiecare din toate acestea. E o năzuin ă a sufletului spre înăl imi. Spre tot ceea ce este mai bun şi mai înăl ător. EVGHENI SIMONOV Gîndirii îi sînt necesare pasul călătorului, zvonul apelor, miresmele muntelui, ozonul tăriilor albastre, bolta brazilor, verdea a perenă e ca un simbol al longevită ii la care rîvneşte fiin a noastră. ALEX. ROSETTI Nici o şcoală, în adevăr, mai bărbătească şi mai eroică — şi ceea ce e mai mult — mai na ională, decît aceea a muntelui. ION CONEA Prin turism, ca şi prin muzică, omul se modelează, se transformă, se şlefuieşte cu ajutorul emo iilor pe care le încearcă, se întăreşte prin asprimile ce le îndură, îşi îmbogă eşte sufletul cu lumină şi frumuse i nebănuite.
321

DUMITRU ALMAŞ Muntele este acea parte a planetei noastre, „acoperişul lumii”, care se învecinează cel mai mult cu cerul. Pe creste ne sim im parte integrantă din Univers, de acolo, fără să mai avem limita vederii, salutăm spa iile siderale. ALEXANDRU BALACI Muntele îşi merită oamenii pe care îi are. Am văzut inşi singuratici călătorind de zile întregi pe necunoscutele şosele de zăpadă şi întrebîndu-i dacă nu-i deprimă singurătatea, m-au privit cu uluire. Au dreptate: nu sînt singuri, îşi au muntele. EUGEN BARBU

Redactor responsabil: GH. DEREVENCU Tehnoredactor: N. PANAITIDE Dat la cules 12.06.1967. Bun de tipar 12.11.67 Apărut 1967. Tiraj 7000+140 ex. broşate. Hîrtie scris I A 80 g/mp. Format 32/84 X 108. Coli editoriale 14,23. Coli tipar 7,5. Planşe coala T. nr. 9081/1967. C. Z. 52 Întreprinderea poligrafică Braşov, strada Lungi nr. 20. Braşov. Republica Socialistă România Comanda nr. 1099

Scanare, OCR şi Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com Corectura : Dan Pătîrniche Carte ob inută prin amabilitatea dlui Popa Hora iu

322