Măştile Commediei dell’arte - posibile arhetipuri ale globalizării

Prep. Delia MORAR Universitatea ”Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

The present study starts from the assumption that the stock characters that animated the European squares and courts of the XVIth and XVIIth centuries could be a very good archetype for our globalization. The Italian Comedians are an example of how a people may preserve their identity through various ways of cultural manifestations in a unified and standardized Europe. Arlecchino, Brighella, Pulcinella, Pantalone, Colombina and the other masks succeded in spreading and imposing themselves in front of the others Europeans a new way of playing theatre which has been a point of reference of the genre eversince.

Într-o lume în care se vorbeşte peste tot de o Europă unită, despre globalizare, standardizare şi păstrarea, în acelaşi timp, a identităţii culturale, vrând nevrând ajungem să interpretăm şi să percepem cu alţi ochi istoria, cultura, trecutul social şi cultural. Nu m-am gândit niciodată că aş putea da exemplu în acest sens măştile Commediei dell’Arte, al căror reprezentat de seamă este Arlecchino. Costumul său peticit, masca sa sunt aproape la fel de cunoscute în întreaga lume şi asociate Italiei la fel cum este pizza, de exemplu. Deşi pot părea exemple banale, care îşi găsesc cu greu locul într-o lucrare de literatură, atât pizza, cât şi Arlecchino sunt semne distinctive pentru cultura şi civilizaţia italiană cunoscute şi recunoscute în orice colţ al lumii. S-au impus de-a lungul vremilor, s-au consolidat în mintea şi conştiinţa oamenilor şi, indiferent de loc, de timp, de contextul în care ar apărea şi, oricât de mult s-ar globaliza, standardiza, vor fi întotdeauna asociate Italiei. Mă voi opri aici cu această primă parte a introducerii în argumentul prezentei lucrări, cel puţin în ceea ce priveşte pizza şi voi continua să mă ocup de Arlecchino şi de celelalte măşti ale Commediei dell’Arte. Consider oportună o trecere în revistă a datelor exacte, a faptelor şi a întâmplărilor care să ne reamintească cine au fost la origini comedianţii dell’Arte, de unde au plecat şi unde au ajuns, pentru a-mi justifica afirmaţia din titlu. Cu siguranţă cultura, prin toate manifestările ei, este una din armele cele mai sigure pe care un popor o poate folosi într-o Europă comună, pentru a-şi afirma şi a-şi impune identitatea. Doar prin cultură, prin impunerea propriilor valori, prezente şi trecute, prin respectarea tradiţiilor şi a obiceiurilor, vom reuşi să ne afirmăm în faţa celorlalţi, să le câştigăm admiraţia, încrederea, respectul. Deşi nu acesta era scopul companiilor de artişti, care în secolele XVI, XVII cărându-şi casa şi scena în spinare colindau întreaga Europă, aceştia constituie un exemplu elocvent de afirmare şi de impunere a identităţii şi a modului de manifestare al unui popor. Commedia dell’Arte, îndrăznesc să susţin cu toată convingerea, se putea naşte doar în Italia, comedianţii nu puteau fi decât italieni. Există în firea lor, în caracterul lor, în felul lor de a fi, o înclinaţie spre gest, spre dialog, spre voie bună, spre muzică, spre spontaneitate, spre frumos. Prin spectacolele lor, actorii italieni încercau, întâi de toate, să-şi câştige existenţa, dar erau totodată

Singurele puncte de referinţă erau bufonii şi Carnavalul. începând cu a doua jumătate a secolului al XVIlea. Commedia dell'Arte sau „all'improvviso” sau „all'italiana” este prima manifestare a teatrului aşa cum îl percepem noi azi. ce pretenţii să aibă de la cei din jurul lor. pleacă din oraş în oraş. căruia să-i fie pe plac cu orice preţ. care se adunau în număr foarte mare în jurul scenelor improvizate în târgurile şi la curţile ţărilor europene. luându-şi casa în spinare. socială. reuşind să câştige admiraţia şi aplauzele atât a nobililor. care garanta pentru interesele comune. profani. un teatru care s-a născut all’improvviso (pe neaşteptate). clădirile Europei. politică. cum să-i înlăture sau dacă ar fi mai bine să-i tolereze pentru a evita un rău şi mai mare. Confidenti. „Ex-bufonii” îşi iau soarta în propriile mâini şi. Desiosi. care ştie să-şi unească atât de bine cuvintele şi acţiunile cuvintelor şi acţiunilor partenerului. Nu ştiau nici autorităţile. să fie recunoscuţi şi apreciaţi pentru reprezentaţiile lor şi pentru artiştii lor. spune un martor al vremii. fără un trecut. spectacolul creându-se chiar în momentul reprezentării lui pe scenă. în ciuda tuturor obstacolelor şi greutăţilor pe care le-au avut de întâmpinat. curţile. masca pe care actorii o purtau. munca lor. Isabellei Andreini). în căutarea unui public pe care să-l facă să râdă. prevedea pedepse pentru posibile contravenţii. Uniti. Întorcându-ne la anii de după 1530-1540 şi la situaţia economică şi socială a acelei epoci. noii actori şi spectacolele lor erau prin urmare consideraţi imorali. Singura certitudine era. moral şi imoral. Aveau practic statutul unei adevărate societăţi a cărei înfiinţare avea loc în prezenţa unui notar. S-au descoperit printre documentele vremii contractele în baza cărora se constituiau companiile dell'Arte. Un „bun actor dell'Arte”. pieţele. Accesi. să intre pe lungimea lui de undă astfel ca toţi să creadă că este ceva pregătit. în sensul că se pleca de la fragment spre întreg. teatrul. Zan Ganassa. Destul de puţine au reuşit să supravieţuiască şi să se impună. care îi ascundea şi îi făcea identificabili în acelaşi timp. de la practica pe scenă. academic. cât şi a oamenilor simplii din popor. o mască de care ar fi vrut să-şi poată separa propria persoană şi să-şi afirme adevărata identitate. Mulţi dintre membrii plecau şi formau alte companii care la rândul lor aveau aceeaşi soartă. Astfel se năşteau primele roluri. Nu ştiau nici ei cum să se numească. construindu-şi rolul singuri seară de seară în funcţie de reacţiile publicului şi de locul în care se aflau. fie că scena era în piaţă sau într-o clădire. lasă curtea şi. dar care le-a rămas lipită de chip şi de nume până în zilele noastre. care compune ceea ce spune în momentul în care o spune. Întregul orizont . este un om care îşi are propria personalitate. Multe sunt întrebările care rămân fără răspuns în ceea ce priveşte activitatea primilor actori dell'Arte. Totul pleca de la experienţa directă.mesagerii Italiei. de spontan. Chiar dacă perioadele de criză s-au repetat şi se mai repetă. care recită mai mult din imaginaţie decât din memorie. stabilea reguli precise în ceea ce priveşte posibilele câştiguri. slavă Domnului. care ştie să-şi asiste colegii cu care se află pe scenă. de real. să-şi creeze un nume. însă cei mai valoroşi dintre ei se îndepărtaseră de mult de giumbuşlucurile şi trucurile bufoneşti mult prea cunoscute deja de public. Fedeli. Din aceleaşi documente aflăm că puţine din companiile înfiinţate îşi duceau la bun sfârşit contractele. renunţând la protecţia unui singur senior. Neavând alţi termeni de comparaţie. Numele lor ne sunt cunoscute şi azi: Gelosi (de a cărui nume se leagă cele ale lui Flaminio Scala. secretele succesului de care cu siguranţă s-au bucurat. un repertoriu. primele spectacole într-o ordine oarecum răsturnată faţă de cea cu care suntem noi obişnuiţi. Nu ştia nici publicul în ce categorie să-i încadreze pe cei pe care îi aplauda. care îi vedeau ca pe un pericol pentru societate. imaginea de ansamblu este a unor vremuri de criză economică. mai trăieşte şi azi şi îmi place să cred că meritul le revine într-o oarecare măsură comedianţilor care. Pedrolino. au animat cu spiritul lor bufonesc. cum să se considere. fără un statut şi fără o perspectivă şi totuşi extrem de viu. străzile. în mod paradoxal.

Giordano Bruno. În oraşele secolului al XVII-lea se construiesc biserici şi palate. devin o prezenţă obişnuită şi răspândită în oraşele italieneşti ale secolelor XVI-XVII. Se află cel puţin cu câteva trepte mai sus. cât şi să-şi creeze un spaţiu şi un timp propriu. Conştiinţa instabilităţii îi îndrumă ochiul şi mâna. să râdă. un vis. Artistul secolelor XVIXVII îşi îndreaptă privirea spre lume şi o descrie aşa cum îi apare: realitatea în toate aspectele ei mai mult neplăcute decât plăcute. o lume într-o continuă metamorfoză şi schimbare. Bufonii de curte. Populaţia de la sate migrase spre marile oraşe. Primii actori profesionişti au izbutit foarte bine acest lucru reuşind atât să intuiască nevoile publicului. deşi de multe ori a fost coborâtă la acelaşi nivel. Poezia atinge adesea tema morţii şi a efemerului vieţii. Dacă umaniştii Renaşterii îşi îndreptaseră studiile şi interesele spre interiorul fiinţei.cu jocurile ei de lumini şi umbre . profesionişti şi posedau o cultură artistică şi profesională în raport cu . este altceva. Comedianţii dell'Arte erau. soarta sa îl determină să se adapteze întotdeauna şi să ţină ritmul cu spaţiul şi ritmul celorlalţi. al caducităţii. se reflectă în formele emanate de fantezia exaltată şi se inspiră din tot ceea ce este precar. statelor italiene încă mult prea dezbinate nu le rămâne decât să se închidă între propriile ziduri şi să-şi apere tradiţiile orientându-şi tot mai mult gusturile şi atenţia spre teatru. Un văl de melancolie pare a acoperi inima artistului baroc şi un acut sentiment al decadenţei. în primul rând. Prinţul era figura centrală în stat şi lui i se supuneau toţi. Tommaso Campanella. oamenii aveau nevoie mai mult ca oricând să fugă de realitatea negativă care-i înconjura. bufonii din pieţe care atrăgeau publicul în încercarea de a comercializa diferite produse. spre aspectele cele mai variate. Pentru a uita de sărăcia şi epidemiile care îi urmăreau peste tot. mai ales. Principala preocupare era menţinerea ordinii interne în stat şi o politică externă de cucerire. iar primele aplauze le merită tocmai pentru a fi intuit că lumea se schimba şi că la vremuri noi era nevoie de oameni noi şi de noi forme de manifestare. spre mediul în care omul trăieşte.social este dominat de marile monarhii absolutiste (cea mai puternică era cea a împăratului Carol al V-lea al Spaniei) şi de dure mecanisme de represiune pentru orice încălcare a regulilor sociale. mai schimbătoare. al instabilităţii universului şi existenţei umane. se organizează petreceri.dă o vie senzaţie de mişcare întregului. mai metamorfozabile ale existenţei. Pictura . Scena le permitea să vadă viaţa ca pe o simplă aparenţă. să se vadă şi să-i vadă pe ceilalţi şi. Cruciadele deschiseseră ochii europenilor spre tărâmuri necunoscute şi treziseră instinctul pentru o viaţă rătăcitoare şi aventuroasă. aglomeraţia favorizând comiterea ilegalităţilor şi vagabondajul. actorii care recitau în săli speciale doar la cererea unor nobili. spectacole în piaţă sau în săli care permiteau găzduirea unui spaţiu scenic. aşa cum ştim de la Shakespeare şi de la Calderón de la Barca. spre activităţile sale. Secolele baroce sunt secolele în care. lumea întreagă este o scenă şi toţi oamenii actori. reprezentanţi ai noului val de idei şi descoperiri. spre spectacol. Commedia dell'Arte le era contemporană şi chiar dacă preia o parte din arsenalul comedianţilor din pieţe. În aceeaşi perioadă se manifestă însă şi oameni precum Galilei. cele mai în măsură să impresioneze. care erau tot mai populate. efemer. acum atenţia se mută spre exterior. focuri de artificii. Oraşelor. Sculptura foloseşte materiale uşoare care-i permit crearea unor forme mereu agitate şi neliniştite. Pe acest fundal şi-au început comedianţii dell'Arte activitatea şi cu siguranţă spiritul lor este o oglindă fidelă a anilor în care s-au născut şi au evoluat. dimpotrivă trebuie să cedeze în faţa dominaţiei spaniole care îşi impune tot mai mult autoritatea asupra peninsulei. Muzica este în căutare de efecte sonore care să imite sunetele naturii. Arhitectura face să se clatine faţadele clădirilor simulând o mişcare care pare străină de o structură solidă. Italia nu mai este protagonista proceselor sociale şi a evenimentelor politice care au loc în Europa. Dacă teatrul îşi are întotdeauna un timp şi un spaţiu proprii.

cu trecerea anilor se integraseră şi mulţi actori francezi. să îndemne credincioşii să ocolească manifestările lor. să le împiedice spectacolele. La formarea şi la răspândirea Commediei dell’Arte drept un gen bine definit şi de sine stătător. actorii italieni şi măştile lor au intrat în lumea culturii şi aici s-a conturat şi s-a consolidat genul teatral numit şi „Comédie Italienne”. Acest gen de teatru era considerat un fenomen strict legat de viaţa de zi cu zi. însă cu timpul s-au introdus replici şi apoi scene întregi în limba franceză. mai ales. puse cap la cap. Să nu uităm că secolele în care nou-născuţii noştri actori încercau printr-un exerciţiu deloc uşor. Cu timpul sau reprezentat tot mai des comedii scrise. lăsând la o parte faptul că între timp se născuse şi Pierrot. Ţara în care au fost primiţi cel mai bine a fost Franţa. teatrul italienilor a fost închis şi actorii obligaţi să se întoarcă acasă. când ducele de Orléans a adus din Italia o nouă companie condusă de Luigi Riccoboni care a încercat să înfăptuiască în Franţa reforma teatrului italian şi să schimbe spectacolele improvizate şi măştile în ceea ce era odată teatrul. în contact direct cu cei cărora li se adresau să-şi creeze un statut. devine un obicei vicios. în 1577. inutil şi periculos. chiar în anii în . s-a întemeiat la Paris. varianta franceză a măştii. ilegalităţi comise de unii dintre comedianţi. să supravieţuiască. Au revenit în Franţa în anul 1716. prezenţa comicilor italieni în această ţară a devenit o obişnuinţă. însă „Commedia Italiana” era deja un gen bine definit în conştiinţa publicului şi nu putea fi înlocuit sau transformat în altceva. Acesta a fost unul din principalele motive pentru care actorii dell’Arte au început să-şi caute un alt spaţiu. profan. să şi-l apere şi. creează o aură negativă în jurul imaginii idealizate care s-a transmis despre Commedia dell'Arte şi despre măştile ei. prin anul 1697. Principalele acuzaţii şi obstacole veneau din partea bisericii. Însă ele au reuşit să creeze mai degrabă un fel de poetică negativă a fenomenului conţinând acuzaţii. confirmând astfel succesul pe care îl aveau în rândul publicului. când nu era justificat ca un moment al unui eveniment mai vast. cele datorită cărora au devenit un mit. unde actorii îşi desfăşurau activitatea primind din partea regelui o subvenţie anuală consistentă. impresionaţi de prestaţiile lor. Timpul spectacolului. care. În jurul anului 1570. poveşti sigure despre spectacolele şi reprezentaţiile lor obişnuite. a ajuns la Paris compania Gelosi. nobilii în vizită la curţile italieneşti. Publicul a rămas însă mult mai receptiv la maniera de a improviza a vechilor măşti pe care le cunoşteau şi pe care le îndrăgiseră.timpul în care trăiau. Au urmat apoi şi altele mai mult sau mai puţin semnificative până când. invitaţii. În urma succesului răsunător pe care această companie l-a obţinut în rândul francezilor. la un moment dat. cele care au constituit actul de naştere al teatrului modern. secolele Consiliului de la Trento în care regulile impuse de biserică sunt mai stricte ca oricând. evident. lipsesc însă imagini. În ciuda impactului puternic pe care l-au avut în epocă. cereri de protecţie din partea unor prinţi. Nu lipsesc unele documente. pur şi simplu. se semnalează prima apariţie cu rezonanţă a actorilor italieni profesionişti în Franţa. La Paris a început pentru prima dată să se vorbească de „commedia italiana”. fie franceze. acte notariale şi. răspunsuri la acuzaţii. au contribuit şi operele unor pictori care spre sfârşitul secolului al XVII-lea. dezordonat. invitau companiile de actori şi la ei acasă cu ocazia unor evenimente importante sau. un alt public pentru spectacolele lor. Dar Arlecchino a rămas Arlecchino şi nu putea fi interpretat decât de către actorii italieni. un teatru stabil italienesc. În anul 1660. În trupa teatrului. periculos în primul rând. însă nu oricine putea fi Arlecchino. pentru că inutil. Reprezentanţii bisericii încercau prin diverse metode să-i îngrădească tot mai mult. spectacolele aveau loc în limba italiană. Au urmat şi perioade de criză. din ordinul regelui Ludovic al XIV-lea. contractele despre care am pomenit deja. sunt secolele Contrareformei. descrieri. adică spectacole care aveau la bază un text scris în întregime. scrisori pe care exegeţii fenomenului le-au cercetat şi le mai cercetează cu atenţie. În plus. fie texte de ale lui Shakespeare. un adevărat arhetip cultural. Aici. pentru propria distracţie. când. asociat diavolului. Pentru câţiva ani buni de zile.

perechea de slugi isteţe şi viclene. cinstite sau mai puţin cinstite. bătrânii rămân singuri cu treburile lor. un bătrân cumsecade şi cu capul pe umeri. un bătrân dat în mintea copiilor. Caracteristica principală a acestui personaj era seriozitatea şi rareori provoca râsul spectatorilor. pălăria rotundă. Pulcinella este şi el neghiob. însă servitorul descurcăreţ. Idealul său în viaţă era să nu facă nimic şi totuşi dispus să facă orice pentru a-şi satisface foamea veşnică: să mintă. îndrăgostiţi şi ei. a manevra pentru a obţine ceva. pungaş şi ignorat la tinerelul răutăcios. să mai şi cânte din când în când. Morala sa este simplă: să trăiască viaţa filozofând şi. adică stăpânul. neobrăzat căruia nu-i lipseşte de multe ori o doză de cinism. Este unul din personajele cu viaţa cea mai lungă pe scenele Commediei dell'Arte şi uşor de recunoscut după costumul său format dintr-o haină roşie. Brighella este o altă mască de servitor. în jurul căreia se construia apoi spectacolul. a umbla cu intrigi. Loialitatea sa. mai puţin cunoscută decât Arlecchino. au creat din memorie scene care reevocau teatrul măştilor. bretele. înşelat sau seducător sau chiar toate aceste caracteristici la un loc. beţiv şi asasin. momentul şi contextul în care sunt . răutăcios şi nemernic. Îl vedem de multe ori îndrăgostit. hoţ şi insolent. neghiob. avar sau generos. Din galeria de servitori a măştilor Commediei dell’Arte. dar rudă bună cu acesta. bufon de curte.care comedianţii fuseseră alungaţi din Franţa. cu discursurile sale interminabile lipsite de orice logică. soţ ghinionist. îndrăgostit la rîndu-i de iubita fiului. era de fapt foarte simplă: doi tineri îndrăgostiţi. care găseşte soluţie şi replică la orice problemă şi încurcătură. Il Dottore plictiseşte şi amuză. masca neagră cu un cucui roşu în frunte sunt foarte uşor identificabile şi azi. Au rămas mărturie până în zilele noastre desenele şi schiţele lui Gillot şi ale lui Watteau. Imaginile create de aceşti pictori au păstrat vie în memoria publicului identitatea măştilor şi a personajelor cărora le dădeau viaţă. mâncău. iscusit în arta de a plăcea celor puternici şi de a se face necesar. travestiuri. În ceea ce priveşte caracterul lui Arlecchino şi personajele cărora le-a dat viaţă. slugă geloasă. sprijinindu-i pe cei doi tineri. Poate fi deştept sau prost. să fure şi chiar pregătit să primească bătaie. este de obicei veneţian. Arlecchino este masca cea mai faimoasă dintre toate. dar tendinţa sa spre sentimentalisme îl face sfătuitorul de încredere al îndrăgostiţilor. fals prinţ. Pantalone sau „il Magnifico”. poate doar atunci când se îndrăgostea de fete mult mai tinere decât el şi încerca din răsputeri să le cucerească. slugile îşi slujesc mai departe stăpânii. Pulcinella este masca care întrupează varianta napoletană a servitorilor. amant linguşitor. incoerente şi neavând nici o legătură cu locul. papuci negri şi masca cu nasul ascuţit. să blesteme fără motiv şi în acelaşi timp capabil de iubiri pasionale. încurcălume şi generos totodată. veşnic pus pe farse. negustor şi bătrân. în acelaşi timp. ciomăgeli. Prin definiţie leneş şi credul. acestea au suferit multe transformări: de la servitorul prost. Costumul său din petice colorate. hamal. mâncăcios. peripeţii. conform legilor fireşti ale naturii: tinerii se căsătoresc. Verbul „brigare” înseamnă în limba italiană a unelti. fie că era sluga unui nobil respectabil sau a unui călău. dacă este nevoie. pedepsit şi bastonat şi atunci când nu o merită. vrăjitor. căsătorindu-se şi ele. era uşor de cumpărat. cea care a devenit simbolul Commediei dell’Arte. cel care din umbră trage toate sforile şi pune în mişcare mecanismul comediei. această mască fermeca publicul prin schimbările neşteptate ale stării sale de spirit: gata să înjure. Dar care erau aceste măşti şi cum au reuşit ele să ajungă până la noi şi să ne fascineze rămânând la fel de vii ca întotdeauna ? Canavaua-tip. servitor. toate aceste acţiuni descriind foarte exact felul de a fi al personajului. şi totul se termină cu bine. neînţelegeri. Personajul cel mai îndrăgit rămâne. hoţ. Brighella este servitorul şmecher şi oportunist.

Roma. Mursia. Este tipul pedagogului pisălog care are tot timpul la îndemână o maximă în latină pentru a-şi justifica şi întări afirmaţiile. Căpitanii nu au în comun nici măcar un dialect: pot să vorbească italiană. ocupând un loc marginal în construcţia intrigii. Bibliografie Commedia dell’Arte a cura di Siro Ferrone. pe Colombina. pe Arlecchino. aceasta se datorează în primul rând celor care au dat naştere. italieni şi aşa vor rămâne în ciuda globalizărilor. putea fi gentilom. XVII e XVII secolo).rostite. francezi. a standardizărilor de orice fel şi de oricând. Firenze. 1970 Ferdinando Taviani. scurta trecere în revistă a celor mai cunoscute personaje ale Commediei dell'Arte cu masca lui Capitano. Dacă şi azi amintirea măştilor Commediei dell'Arte ne este încă familiară şi orice manifestare care încearcă să le readucă la viaţă reuşeşte să ne farmece. să ne atragă atenţia. Varianta cea mai des întâlnită era aceea a căpitanului care parodia prin rolul său cuceritorul spaniol care era în primul rând interesat să ia cu el tot ceea ce putea şi prea puţin se gândea la binele supuşilor. Au devenit şi unii şi alţii figuri universale care sunt în conştiinţa tuturor şi aparţin lumii întregi de secole. 1982 Roberto Tessari. guvernată de legi făcute de şi pentru bărbaţi şi că doar o femeie deşteaptă şi vicleană le poate veni de hac. spaniolă. Sansoni Editore. Se proclamă expert în gramatică şi filologie. Mirella Schino. italienii pot fi la fel de orgolioşi de ai avea contemporani cu aceşti monştri sacri. Colombina este servitoarea cea mai celebră a Commediei dell'Arte. Tipul uman întruchipat este acela al femeii inteligente care ştie că trăieşte într-o lume a bărbaţilor. o spaniolă italienizată sau dialectul napoletan. francezii pe Rabelais. mai mult decât o mască. spanioli. de a întreţine spectatorii şi de a lega scenele între ele graţie virtuozităţilor sale verbale. Commedia dell’Arte: la Maschera e l’Ombra. soldat sau o caricatură. interesele şi să insiste în a arăta acest lucru. La Commedia dell’Arte e la società barocca. Mursia. dar întodeauna pentru o cauză bună. spaniolii pe Cervantes. 1985 Ferdinando Taviani. nu întâmplător. Usher. Rolul său nu era foarte bine definit. au consolidat şi au transmis acest mit al Comediei Italiene în vremea lor şi apoi de-a lungul vremurilor. ci acela de a umple golurile. Storia della Commedia dell’Arte. Închei. Fiecare actor care interpreta rolul acestei măşti îşi construia propria imagine. Singura trăsătură comună este mândria şi darul de a vorbi tot timpul şi mai ales fără prea mult sens. Milano. dar răutatea şi obiceiul ei de a-şi bate joc de suspinele celor care se îndrăgosteau de ea erau elemente indispensabile pentru a garanta succesul reprezentaţiei. 1982 . ironizând şi bătându-şi joc de asupritori chiar şi în prezenţa lor. Scopul măştii pe scenă nu este acela de a se integra în şirul întâmplărilor reprezentaţiei. Il Capitano. Clevetitoare prin definiţie şi evident mincinoasă. pe Pulcinella. 1981 Mario Apollonio. dar sunt întâi de toate englezi. Firenze. astrologie şi mai ales medicină. Milano. Dacă englezii se mândresc că îl au pe Shakespeare. reprezintă o clasă de măşti. Este aceasta încă o dovadă a modului în care comedianţii ştiau să-şi apere identitatea. Bulzoni editore. Il segreto della Commedia dell’Arte (La memoria delle compagnie italiane del XVI.

Il Teatro barocco. Laterza.Roberto Tessari. 1996 Anna Saleppichi. Roma. Roma. Union Printing. MCMLXIX Franca Angelini. Leo Olschki editore. 1990 . Maschere. La Commedia dell’Arte nel Seicento. Firenze.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful