Corina Rădulescu

Comunicare şi relaţii publice

Μοττο: "Ρε λ α ] ι συ ν τ µ α µεν τ υ λ νιχ© ρ ι ι τρε ο ρ γ α] ι ε [ ι πυβ λ ι χ υ σα λ ε "
ϑ.Ε .

ι λ ε π υ β λ ν α γ ε χ ο µ υ δ ι ν α ν ι ζ ρ ι λ ε
[ ι Τ

Γ ρ υ ν ι γ

Corina Rădulescu

Comunicare şi relaţii publice
Suport de curs

editura universităţii din bucureşti

4

Corina Rădulescu

~ 2005 ~

editura.84 E-mail: editura_unibuc@yahoo. ISBN 973-737-109-7 316. Bucureşti – 050663. dr.com Internet: www. Tel.unibuc. dr. univ.Referenţi ştiinţifici: Prof./Fax: 410. -Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.8) . univ. CORINA Comunicare şi relaţii publice / Corina Rădulescu. Panduri 90-92.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RĂDULESCU. 2005 Bibliogr.77(075. Vasile Morar Conf.23. Mihaela Pop © Editura Universităţii din Bucureşti Şos.

6 Corina Rădulescu Tehnoredactare computerizată: Constanţa TITU .

În aceeaşi măsură în care constituie substanţa oricărei manifestări umane. mărirea cantităţii de informaţie cu privire la biblioteca dintr-o anumită zonă. relaţii publice şi protocol. la oglindirea în privirile unei fiinţe dragi. structura comunicării. a se împărtăşi întru ceva) şi dacă e posibil egalitatea totală dintre cele două coduri proprii . Cum ar putea fi altfel din moment ce expresia „relaţii publice” a fost utilizată pentru prima dată cu sensul de preocupare pentru binele public. la simplul salut dintre doi oameni. punerea în comun (a comunica provine din latinescul communis=a pune în comun. mai precis apropierea. şi strângerea de fonduri pentru a diversifica serviciile ei) este bineînţeles comunicarea eficientă. devenim conştienţi de cât de mult depindem de ea.Argument 1. Prezenta lucrare stă sub semnul conexiunilor care există între comunicare. iar condiţia sine qua non a existenţei unui anume bine public (de pildă. retorică. de la metafizică la un surâs. Numai înţelegând exact natura şi virtuţiile. comunicarea în relaţiile publice este omniprezentă. Comunicarea –un cuvânt aflat astăzi pe buzele tuturora – îl defineşte pe om în diferenţa sa specifică. Ne-am fi putut oare numi oameni în absenţa oricărui schimb de mesaje cu alte făpturi asemeni nouă? Întrebarea e. fireşte.

provine din faptul că. cum am amintit. Relaţiile publice se ocupă de schimbarea atitudinilor şi a acţiunilor astfel încât să fie îndeplinite nişte obiective sociale. Această lucrare sintetică şi sistematică adresată studenţilor expune. Ultimul capitol vizează protocolul (principalele activităţi ale sale). dar. ne propunem să insistăm tocmai asupra acestor „întâlniri” naturale şi benefice dintre comunicare. atât în domeniul relaţiilor publice. reuşita – demersului de faţă. am pornit de la definiţia consacrată de James Grunig pentru această disciplină: „managementul comunicării dintre organizaţie şi publicurile sale”. cât şi în comunicare există de sine stătător o imensă bibliografie. în ceea ce priveşte întrepătrunderile fireşti dintre disciplinele amintite. nu ne mai „confruntăm” cu aceeaşi „problemă”. relaţii publice şi protocol. ca instrument de comunicare. domenii altfel separate în unele programe analitice. gândurile şi convingerile considerate de mine esenţiale în domeniul relaţiilor publice – privite în conexiunea lor intrinsecă cu comunicarea şi protocolul.8 Corina Rădulescu emiţătorului şi receptorului. caracteristicile comunicării în cadrul relaţiilor publice. În acest suport de curs. În prima parte a cursului. paradoxal. iar aceasta se realizează printr-o colaborare firească dintre management şi comunicare. Dificultatea – şi sperăm. 2. respectiv organizaţia şi publicurile sale. pentru ca ulterior – în capitolul III – să reliefez deplasările de accent. Astfel. ne . m-am oprit asupra elementelor de vocabular şi gramatică specifice domeniului cercetat (relaţiile publice în capitolul I şi comunicarea în capitolul II).

Pe de altă parte. Prin urmare. . în ceea ce le uneşte. această lucrare se întemeiază atât pe notele de curs ţinut cu studenţii de la Facultatea de Administraţie şi Afaceri.Comunicare şi relaţii publice 9 propunem să ştergem graniţele dintre ele şi să le definim în primul rând. cât şi pe discuţiile avute cu ei în timpul seminariilor. Ca întotdeauna într-o încercare fără precedente defrişate de alţii sunt conştientă de imperfecţiunile inerente oricărui pionierat. Calea inversă este şi ea posibilă: într-o expunere laconică se verifică mai uşor demersul preconizat. pe care ulterior să-l rezume cu oarecare variaţii. Unii autori preferă să se concentreze de la început asupra elaborării unui tratat de amploare. prin prisma efectului lor comun. datorită lor şi pentru ei s-a născut acest suport de curs.

Bernays. „relaţiile publice” au început să fie o ocupaţie şi o disciplină academică. unul dintre întemeietorii relaţiilor publice mărturisea că. expansiunea relaţiilor publice a devenit tot mai evidentă pe măsură ce instituţiile au început să înţeleagă din ce în ce mai clar forţele schimbării şi necesitatea adaptării activităţilor la noile presiuni şi aspiraţii. în 1923 a scris prima carte consacrată acestui domeniu. considerat alături de Ivy Lee (=părintele relaţiilor publice moderne).Capitolul I Capitolu Relaţiile publice: cadru general I. Manifestarea disponibilităţii de a asculta şi de a comunica eficient în circumstanţele actuale se dovedeşte a fi una dintre axiomele supravieţuirii. a credibilităţii şi a respectării instituţiei în diferitele segmente societale se reflectă în intensitatea cu care sunt aduse în discuţie. Ce sunt relaţiile publice? Pe la începutul secolului XX. Astăzi. Astăzi. Conştientizarea contribuţiei consistente pe care relaţiile publice o au în construirea reputaţiei. este vorba de „Crystalizing Public Opinion” („Cristalizarea opiniei publice”). Edward L. relaţiile publice.ooo de titluri.1. sau dintre marketing şi relaţii . în prezent. În mod frecvent. apare confuzia dintre relaţii cu publicul şi relaţii publice – ele fiind activităţi total diferite. în bibliografia de relaţii publice există mai mult de 16.

afacerile publice.”.. şi anume: organizaţia. Numărul mare de definiţii sau numărul mare de elemente care sunt incluse în corpul acestora se datorează varietăţii modurilor de înţelegere a acestui domeniu. în lucrările de specialitate.a.m..d. Grunig şi T Hunt (pe care o considerăm motto-ul cursului de faţă. apropie politicile şi procedurile unui individ sau ale unei organizaţii de interesele publicului. publicitate şi relaţii publice. Dincolo de numărul mare de definiţii pentru acest domeniu şi de varietatea acestora.. Considerăm că cea mai importantă definiţie în acest sens. lobbyul. Relaţiile publice sunt practicate în instituţiile guvernamentale. în firme. în asociaţii civice.Comunicare şi relaţii publice 11 publice.. precum şi în organizaţii non-guvernamentale. în instituţii educaţionale. este aceea propusă de revista profesională Public Relations News: „(. care stabileşte şi menţine legături reciproc benefice între o organizaţie şi publicul de care depinde succesul sau falimentul său. prin unele tehnici. Cutlip şi a colaboratorilor săi: „(. până la promovarea intereselor unei firme sau personalităţi). definiţii bazate pe efectele relaţiilor publice.. publicitatea. . M. precum şi pe cea a lui S. cunosc forme de lucruri variate şi implică obiective greu de conciliat (de la sprijinirea funcţionării democratice a unei societăţi.) funcţie de conducere care evaluează atitudinile publicului. manipulare şi relaţii publice ş. în instituţii bancare. cum ar fi: marketingul.) relaţiile publice reprezintă o funcţie managerială. întâlnim frecvent definiţia dată de James E. În plus. şi o vom dezvolta de-a lungul lui). reclama. cu alte tipuri de activitate. Există de asemenea. Numeroase definiţii se concentrează asupra a ceea ce fac specialiştii de relaţii publice. ele interferează. planifică şi execută un program de acţiune pentru a câştiga înţelegerea şi acceptarea publicului”. Dintre acestea. Activităţile de relaţii publice se desfăşoară în organizaţii extrem de diverse. fund-raising-ul etc. culturale etc. termenii de referinţă în definirea relaţiilor publice sunt în număr de patru.

instituţii administrative. specialiştii în relaţii publice acţionează în calitate de consilieri ai conducerii. funcţia managerială şi comunicarea. care include diverse tipuri de instituţii. guvern. întreprinderi. sau împărtăşesc valori comune. c. activitatea organizaţiei. interpretarea şi anticiparea opiniei publice. conducerea şi evaluarea permanentă a programelor de acţiune şi de comunicare. Organizaţia – este un termen generic. membrii unei organizaţii se ghidează după un sistem de valori şi după nişte norme unanim acceptate. Ele se nasc atunci când anumite grupuri vor să atingă anumite obiective la care nu pot ajunge prin acţiunea lor izolată. Official Statement of Public Relation. consilierea conducerii organizaţiei (la toate nivelele ei) în ceea ce priveşte deciziile. ministere. într-o anumită situaţie.12 Corina Rădulescu publicul. analizarea. instituţii din sfera educaţiei. poate fi orice grup ai cărui membrii au un interes comun. adoptată în 1982 de către Public Relation Society of America (cea mai mare asociaţie profesională de profil) defineşte funcţia managerială a relaţiilor publice prin următoarele tipuri de activităţi: a. poliţia. de la structuri ale puterii (preşedinţia. b. armata. pentru a . acest termen „cheie” vizează orice grup sau individ care este implicat în vreun fel anume în viaţa unei organizaţii. adică a acelor atitudini şi valori care ar putea influenţa. studierea. La rândul său. firme comerciale. în bine sau în rău. publicul (îl vom descrie într-un subpunct de sine stătător al acestui capitol). Din punctul de vedere al relaţiilor publice. fiind mediatori între aceasta şi publicurile interne şi externe. ordonate şi ierarhizate în vederea cooperării şi coordonării membrilor lor în anumite scopuri”. până la instituţii culturale şi sportive. puterile locale). Se observă că ele au scopuri diferite şi evoluează în medii deosebit de variate. Sociologul Raymond Boudon defineşte organizaţia în felul următor: „ansambluri umane. Cu privire la funcţia managerială.

că acest cadru se desfăşoară la interfaţa dintre organizaţie şi mediul acesteia (intern şi extern) şi urmăreşte stabilirea legăturilor pe orizontală. atitudini şi opinii sunt apreciate empiric. Funcţia de management. Relaţiile publice şi-au dezvoltat propriul cadru teoretic după modelul sistemelor manageriale. – dezvoltarea unor soluţii inovative în problemele organizaţionale. în concluzie. planificarea şi implementarea acţiunilor organizaţiei referitoare la influenţarea sau schimbarea politicilor publice. Rinehatr and Winston. Grunig şi Todd Hunt. New York. specialiştii în comunicare acţionează în diferite medii organizaţionale ale căror percepţii. cu precizarea. 89-97 . cantitativ şi. – gândirea strategică. gestionarea resurselor necesare îndeplinirii obiectivelor de mai sus. obiectivele şi strategiile organizaţiei. a legăturilor dintre unităţile de management şi staful operaţional şi a eventualelor conflicte care le separă.Comunicare şi relaţii publice 13 informa publicul şi de a-i permite înţelegerea obiectivelor organizaţiei. 1984. Grunig şi Todd Hunt1 consideră că realizarea acestor obiective presupune: – luarea în considerare a relaţiilor organizaţiei cu mediul. mai precis noţiunea de eficacitate este elementul comun care leagă relaţiile publice. atât în ceea ce priveşte comunicarea soluţiilor. în interiorul cât şi în exteriorul organizaţiei. James E. p. nu de puţine ori. e. d. 1 James E. considerate ca aparţinând altor domenii manageriale. specialistul în comunicare trebuie să cunoască misiunea. Managing Public Relations. organizaţiile şi publicul. Holt. managementul comunicării trebuie orientat spre inovare. cât şi în ceea ce înseamnă înţelegerea şi acceptarea nivelurilor manageriale.

Aşadar. iar pe de altă parte. acceptare. al cunoaşterii şi înţelegerii diferitelor tipuri de coduri ale acestora). Astfel. Credibilitatea liderilor organizaţiilor poate fi drastic afectată în cazurile în care . practicienii în relaţii publice sunt. dezvoltarea unui proces de comunicare eficient este determinată de cunoaşterea funcţiilor organizaţiei şi a structurilor ierarhice. practicienii trebuie să transfere atitudinile publicului către management. Cum precizam anterior. interpretarea de către public a managementului presupune cunoaşterea percepţiei pe care publicul o are despre organizaţie şi transmiterea acestor informaţii managementului. Abilităţile şi tehnicile (descrise în cursul de faţă. programele şi practicile managementului. pe de o parte. a feedback-ului şi a mecanismelor formale şi informale de evaluare. în principal. interpreţi. managementul prin obiective şi rezultate (MOR) şi prin tehnici de evaluare şi cercetare (PERT). Atingerea obiectivelor se bazează pe disponibilitatea managementului de a permite depăşirea acestor graniţe şi de a accepta ca specialiştii în relaţiile publice să cunoască raţionamentele care au stat la baza deciziilor manageriale. Pe de altă parte. şi mai ales focalizarea către public (în sensul subliniat pe parcursul textului de faţă. relaţiile publice nu pot fi practicate în spaţiul strict limitat al Departamentului de Relaţii Publice. a regulilor de luare a deciziei şi a procedurilor organizaţiei. a proceselor.14 – Corina Rădulescu – rezultatele procesului de comunicare trebuie măsurate prin aceleaşi tehnici comune tuturor sistemelor de management: managementul prin obiective (MBO). în capitolele II şi III) în comunicarea cu publicul îşi pierd relevanţa în cazul în care politicile şi obiectivele organizaţiei nu sunt bine înţelese şi – apoi – comunicate cu sinceritate publicului ţintă. Realizarea acestei legături biunivoce implică atenţie. înţelegere. ei trebuie să interpreteze publicului politicile.

În mediul extern. deşi este într-o situaţie fără soluţie. se confruntă cu o situaţie fără soluţie. Grunig2 în Defining Publics in Public Relations: The Case of a Suburban Hospital. paginile dedicate publicurilor şi opiniei publice) legate de acest aspect. Definirea noţiunii de public comportă anumite diferenţieri. 2. În mediul intern. Schimbările tehnologice (a se vedea subcapitolul Moduri şi mijloace de comunicare. James E. Publicul care intră în contact cu organizaţia este deosebit de divers. grupuri de consumatori şi alte organizaţii independente. Grunig. Luând ca reper această definiţie. Grunig deduce următoarele etape de evoluţie ale publicului: 1. în relaţia biunivocă dintre organizaţie (=politici şi programe manageriale) şi publicuri (=atitudini) cel mai important lucru este – cum spuneam – focalizarea către public. 3. Fiecare individ sau segment de indivizi are propriile nevoi şi un mod diferit de a (şi) le comunica. nu recunoaşte dificultatea acesteia ca problemă. managerii comunică direct cu diferite niveluri de subordonare. se organizează pentru a rezolva problema. sindicate. 1978. Defining Publics in Public Relations: The Case of a Suburban Hospital. Journalism Quartely. p. recunoaşte că se află într-o situaţie delicată. Dat fiind faptul că. 2 James E. 2. cunoaşterea valorilor şi atitudinilor acestora. James E. în mod special. comunicarea dintre manageri şi public este integrată într-un sistem care include agenţii guvernamentale de reglementare. consideră că publicul este reprezentat de un grup de oameni care: 1. public latent – grupul care. public conştient – grupul care recunoaşte problema. 109 . vom face în continuare câteva precizări suplimentare (vezi capitolul I. Journalism Quartely.Comunicare şi relaţii publice 15 aceştia sunt departe de interpretarea corectă a mesajelor şi sentimentelor publicului. cursul de faţă) au contribuit la creşterea interdependenţei dintre oameni şi organizaţii. furnizori. paginile 145-157. dar şi pe orizontală.

funcţionari. publicul primar poate susţine foarte mult (sau din contră) eforturile organizaţiei. acele categorii care nu sunt direct conectate la organizaţie. ambele categorii pot fi deosebit de importante în succesul organizaţiei. O altă clasificare a publicului utilizată. suportul oferit de masa celor neimplicaţi este determinant. clienţi. agenţiile etc. secundar şi marginal. ca suport în elaborarea strategiilor de comunicare este următoarea:  public intern şi extern. Această clasificare a publicului se dovedeşte deosebit de utilă ca suport în elaborarea strategiilor de comunicare. comunitatea locală. încercând să acţioneze pentru rezolvarea acelei probleme. acţionari. comunicarea trebuie să capete accente de persuasiune. acestea să răspundă fiecărui nivel al procesului de evoluţie a publicului. adică. manageri. compartimente. public activ – grupul care se organizează. o organizaţie (şi în special cea publică) vine în contact cu reprezentanţi ai celor trei categorii menţionate anterior.  public primar. pentru susţinători. iar publicul extern este reprezentat de presă.16 Corina Rădulescu 3. neimplicat şi susţinător. de cele mai multe ori. în schimb. celelalte două categorii sunt mai puţin. angajaţii şi cetăţenii actuali constituie publicul tradiţional. şefi de birouri. comunicarea trebuie să întărească credinţa în susţinerea oferită. astfel încât.  public tradiţional şi viitor. guvern. bordul de directori (constituie publicul intern al organizaţiei). Această clasificare nu este reprezentativă decât pentru anumite tipuri de instituţii publice. . în faţa oponenţilor. la rândul ei.  public oponent. tânăra generaţie reprezintă publicul viitor. cum sunt ministerele. sau chiar deloc implicate în susţinerea organizaţiei.

utilizează cercetarea şi tehnicile de comunicare ca instrumente principale de lucru. îl vom analiza pe larg în cadrul celei de-al doilea capitol al cursului de faţă. de opinia publică. defineşte şi accentuează responsabilităţile managementului cu privire la satisfacerea interesului public. de acceptare şi de cooperare între organizaţie şi publicul acesteia. oferă managementului suportul necesar informării şi formulării răspunsurilor cerute. pentru ca ulterior. Mai exact. explicit sau implicit. totodată relaţiile publice ajută publicul să înţeleagă specificul organizaţiei şi să aibă încredere în aceasta. implică managementul de criză. feedback-ul. s-au parcurs paşi importanţi în direcţia clarificării conţinutului acestui concept. zgomotul). Sintetizând toate aceste funcţii. de înţelegere. canalul. Deşi nu există o definiţie unanim acceptată pentru relaţiile publice. e subliniat faptul că ele apar ca o modalitate de comunicare între o organizaţie şi publicurile acesteia ajutându-i pe manageri să cunoască atitudinile publicului şi să poată lua decizii corecte. contextul. cu elementele sale majore (sursa. Hunt ne oferă cea mai concisă şi în acelaşi timp completă definiţie a domeniului analizat: „relaţiile publice sunt managementul comunicării dintre organizaţie şi publicurile sale”. Grunig (profesor de relaţii publice la Universitatea din Maryland) şi T. Astfel. Astfel. mesajul. avertizarea conducerii în legătură cu . E. anticipează viitoarele evoluţii ale mediului susţinând managementul în promovarea schimbărilor. relaţiile publice sunt (cum am amintit deja)o funcţie managerială distinctă care ajută la stabilirea şi menţinerea unei linii de comunicare reciproce. receptorul. J. codul.Comunicare şi relaţii publice 17 Cel de-al patrulea termen „cheie” – comunicarea –. relaţiile publice presupun cercetarea tuturor publicurilor: primirea de informaţii de la acestea. să ne oprim asupra diferenţei sale specifice în cadrul relaţiilor publice. în capitolul al treilea.

intuiţie. un interes profund pentru soluţionarea problemelor. reprezentând. Practicianul de relaţii publice serveşte drept intermediar între organizaţia pe care el o reprezintă şi toate publicurile acelei organizaţii. Drept urmare.18 Corina Rădulescu atitudinile şi reacţiile lor. curiozitate intelectuală. totodată un suport pentru management în direcţionarea circulaţiei fluxului informaţional. o înclinaţie pentru adevăr şi discreţie. flexibili. instruire în ştiinţe sociale şi în mecanismele relaţiilor publice. Ca funcţie de management. relaţiile publice: (1) ajută organizaţia şi publicul să se adapteze reciproc. practicianul de relaţii publice are responsabilităţi şi faţă de instituţie. simpatiei şi sprijinului acelor cercuri cu care au sau presupun că vor avea legături. şi faţă de diferitele ei publicuri. un simţ al raţiunii şi al logicii. şi (2) reprezintă efortul susţinut şi sistematic al conducerii organizaţiilor private şi publice prin care încearcă obţinerea înţelegerii. Dintre caracteristicile personale necesare în practicarea acestei profesii amintim: caracter şi integritate. relaţiile publice înseamnă responsabilitate şi înţelegere în stabilirea de politici şi de informare. abilitatea de a gândi creativ şi imaginativ. pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizaţiei şi ale publicurilor ei. În general. Acest rol implicit include toate activităţile legate de constatarea şi influenţarea opiniilor unui grup de persoane şi constituie numai aspectul comunicaţional. ei trebuie să fie creativi. ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenţia crescută faţă de publicuri şi evaluarea constantă a eficienţei tuturor programelor de relaţii publice. o cultură generală bogată. El sau ea distribuie informaţii care dau posibilitatea publicurilor instituţiei să-i înţeleagă politicile. în definirea responsabilităţilor asumate în servirea interesului public. o putere de analiză şi de sinteză eficientă. Relaţiile publice ridică o multitudine de probleme manageriale. În concluzie. obiectivitate. capabili să se . în adoptarea schimbărilor ce se impun prin anticiparea viitoarelor orientări.

Complexitatea rolului relaţiilor publice a făcut ca Societatea Relaţiilor Publice din SUA (PRSA) să definească paisprezece activităţi ce se asociază în general cu relaţiile publice: (1) informarea publică. (6) relaţiile publice financiare. de a le . (7) relaţiile comunitare. (9) relaţiile cu minorităţile. defineşte practica de relaţii publice ca fiind „arta şi ştiinţa socială de a analiza tendinţele. (3) afacerile publice. Prima întâlnire mondială a asociaţiilor de relaţii publice. (2) comunicarea. de pildă. Datorită complexităţii acestei activităţi sunt necesare cunoştinţe interdisciplinare. munca se desfăşoară – de cele mai multe ori – în echipă. (4) managementul problemelor. să posede integritate şi să aibă curaj în a-şi susţine propriile convingeri. (10) publicitatea. Există însă şi cazuri când el poate lucra independent. Practicianul de relaţii publice poate să fie angajat în departamentul unei organizaţii sau al unei agenţii de relaţii publice. O altă organizaţie a dat o definiţie consensuală a relaţiilor publice mult mai devreme decât a făcut-o PRSA. (12) activităţile de promovare. (11) activităţile agentului de presă. şi din acest motiv. care a avut loc în oraşul Mexico. nu există o singură facultate al cărei unic scop să fie pregătirea specialistului în relaţii publice. (8) relaţiile cu industria.Comunicare şi relaţii publice 19 folosească de diverse aptitudini. (14) propaganda. în calitate de consilier de relaţii publice. (13) relaţiile cu presa. (5) relaţiile guvernamentale. în august 1978. Nu există o uniformitate a instrucţiei în acest domeniu.

Credibilitatea în faţa acestuia se câştigă mult mai greu decât prin afişarea sau plătirea unor anunţuri publicitare sau reclame. care să servească atât organizaţia. Practica Relaţiilor Publice este disciplina care pune accent pe reputaţie. Institutul Britanic de Relaţii Publice (IPR) oferă următoarea definiţie: „. de a sfătui liderii organizaţiilor şi de a implementa programe de acţiune planificate. cele mai bune relaţii publice sunt proba unei conştiinţe sociale active –în consens cu faptul că. Pe termen lung. ea înseamna preocuparea pentru binele public. cât şi interesul public.. . a ceea ce spui şi a ceea ce alţii spun despre tine.” Această accepţie a relaţiilor publice considerăm că este cu atât mai importantă cu cât este menită să contracareze concepţia destul de răspândită astăzi potrivit căreia ele reprezintă „fardul” cu care se acoperă toate tipurile de imperfecţiuni şi de erori. atunci când a fost utilizată pentru prima dată expresia „relaţii publice”. În realitate. cu scopul câştigării înţelegerii şi a sprijinului şi al influenţării opiniei şi a comportamentului. acest concept trebuie să graviteze în jurul interesului publicului. Într-o abordare pragmatică.” O altă accepţie a relaţiilor publice ca „reputaţie a managementului” are popularitate în Marea Britanie. în 1882. relaţiile publice făcute bine presupun confruntarea deschisă şi onestă cu o problemă şi rezolvarea acestei probleme..relaţiile publice se concentrează pe reputaţie – rezultatul a ceea ce faci.20 Corina Rădulescu prezice consecinţele.

Dacă ar trebui să rezumăm caracteristicile unui proces de o asemenea complexitate. În acest prim capitol. comunicarea. procesul de relaţii publice cuprinde o succesiune de activităţi – grupate de teoreticieni în diverse formule: cercetarea. evaluarea. b. la cercetarea de relaţii publice (publicurile şi opinia publică. cercetarea pentru stabilirea cadrului de acţiune şi planificare. ne vom referi pe larg. 2. c. numai prin aceste pârghii se poate înţelege specificitatea publicurilor şi a problemelor cu care organizaţia se confruntă. atunci am sublinia următoarele aspecte: a. acţiunea. în acest context. acţiunile de comunicare urmează un calendar şi o sumă de strategii conforme cu obiectivele şi valorile organizaţiei. ele nu pot fi eficiente fără apelul la cercetarea publicului şi la teoriile şi metodele din ştiinţele sociale (motiv pentru care în cele ce urmează le vom analiza în amănunt). adică o serie de acţiuni care conduc la atingerea unui obiectiv. relaţiile publice sunt o funcţie a conducerii organizaţiei (reprezentând un factor esenţial în succesul unei organizaţii. urmând ca în capitolul II şi III să ne îndreptăm atenţia asupra celorlalte activităţi implicate într-un proces de relaţii publice (în mod special asupra comunicării = substanţa tuturor acţiunilor). .Comunicare şi relaţii publice 21 I. relaţiile publice sunt o activitate planificată. Astfel. Relaţiile publice – ca proces Relaţiile publice pot fi definite ca un proces. proceduri şi tehnici de cercetare). misiunea specialiştilor (manageri) în relaţii publice este de a concepe şi implementa programe referitoare la momentul şi formele în care trebuie desfăşurate acţiunile de comunicare. ele trebuie să fie o preocupare a conducerii acesteia).

publicurile şi opinia publică. Cercetarea în relaţiile publice include analizarea publicurilor. care include cercetarea formativă.a. a mass-media şi a tendinţelor. în scopul de a aduna . un rol constructiv în viaţa socială. comunicarea nu înseamnă numai să transmiţi publicului mesaje referitoare la organizaţie. cercetarea este utilizată – de-a lungul procesului de relaţii publice – pentru explorare. Ea este un proces care nu se termină niciodată. Ea se concentrează pe găsirea răspunsului la următoarele întrebări: – Care ne sunt publicurile? – Care este acţiunea/mesajul nostru? – Ce canale de comunicare ne ajută să ajungem la aceste publicuri? – Care este reacţia la eforturile noastre? – Ce ar trebui să facem pentru a păstra legătura cu publicurile? La fiecare activitate de relaţii publice. previziunile şi evaluarea problemelor. descriere. explicare şi predicţie. testarea mesajelor şi monitorizarea. Cercetarea de relaţii publice. ci să identifici mesajele publicului şi să le faci influente în sânul organizaţiei). ele implică o responsabilitate socială.22 Corina Rădulescu d. dimensiunea etică fiind foarte importantă în practicarea acestei profesii. relaţiile publice se bazează pe comunicarea bilaterală (respectiv. I 2. e. ar trebui să luăm în considerare răspunsurile la următoarele întrebări: – Cum urmează să fie înţeleasă activitatea de către toţi cei pe care încercăm să îi informăm sau persuadăm? – Ce vor spune sau vor face ei ca urmare a eforturilor noastre? – Ce simt ei faţă de noi şi faţă de ceea ce spunem sau facem? În concluzie.

tradiţional (cum am precizat anterior). Publicurile externe – după cum le spune numele – există în afara unei instituţii. firmele concurente. nu se poate lucra fără identificarea publicurilor. putem să ne gândim la diferitele publicuri din care putem face parte. ca individ (a se vedea reprezentarea grafică de la pag. În literatura de specialitate a relaţiilor publice. foarte importantă este distincţia dintre audienţă (= un grup de oameni care sunt receptorii – pasivi – a ceva. nu sunt în mod direct şi nici oficial parte a . cercetarea de monitorizare a programelor şi campaniilor şi cercetarea evaluativă. de aplicat în toate cazurile şi de urmat pentru realizarea cercetării. Termenul de public a însemnat.Comunicare şi relaţii publice 23 datele factuale. ce au consecinţe asupra organizaţiei. prin interese şi preocupări comune (împărtăşesc o identitate instituţională). instituţiile guvernamentale cu rol de reglementare dar şi vecinii. angajaţii organizaţiei. al comunicării. publicurile sunt împărţite în două categorii: cele interne şi cele externe. Pentru a înţelege mai bine distincţia dintre audienţă activă şi grup de persoane care pur şi simplu recepţionează ceva. un mesaj. o performanţă) şi termenul de public (= audienţa activă). clienţii. astfel. 21 cu publicurile unei persoane). în scopul de a determina succesul campaniilor respective şi modul în care trebuie făcute planificările în viitor. Publicul ar include. Acesta din urmă cuprinde orice grup de oameni care sunt legaţi. chiar dacă destul de slab. Din perspectiva relaţiilor publice. Nu există o formulă simplă. Publicurile şi opinia publică În nici o situaţie întâlnită în relaţiile publice. fie că este la nivelul managementului. fie la nivelul tactic. orice grup (sau individ) care are vreo implicare într-o organizaţie.

Comunications: The Transfer of Meaning. cum ar fi instituţiile guvernamentale cu putere de reglementare. angajaţii şi mai multe tipuri de suporteri (de pildă. Orice public particular. dar au o relaţie cu aceasta. au un impact substanţial asupra organizaţiei. Publicurile unei persoane U n c e tă ţ ean Un unc hi ca re jo a Un că ve go lf ci n r U n şo fe Ce “es te O per soan Un om ” a ces to m ă ă car e m er g e la b is e r ic U n o m c ă ru ia îi p la c e b o w lin g u l is t o b il u to m a Un nar U n a c ţio r U n pesca ic a ia c ite ş ]i p lă Un ce ti de to r U n o m că ru ia îi p la c e să jo a c e c ă r ţi on U nc su m a to r mu z ta x e Un an lu i l-u ha se ba al fa n ană ă un Un iin ţ O f ga ja t p la te n te U n p ă ri ru Un om că Sursa: Don Fabun. investitorii). indiferent de categoria mai largă în care s-ar putea încadra. Publicurile interne împărtăşesc aceeaşi identitate instituţională. poate deveni un punct principal de interes Un om ca re . Anumite publicuri externe. Ele includ conducerea.24 Corina Rădulescu organizaţiei.

femeile şi minorităţile. Fiecare instituţie are propriile sale publicuri primare. în funcţie de problemă sau situaţie. În orice moment. pericolul este foarte mare. Angajaţii sunt văzuţi ca deţinând multe informaţii despre organizaţie. agenţii guvernamentale cu rol de reglementare. dintre care pot fi prioritare toate sau doar câteva. pe măsură ce se dezvoltă unele probleme sau situaţii. pentru o plată mai mică. Potenţialul P al unui public + vulnerabilitatea V a unei organizaţii la acţiunea acelui public = importanţa I a publicului respectiv pentru organizaţie şi pentru programele sale de relaţii publice. reprezentanţi de vânzări) şi publicuri primare externe (clienţi. angajaţii). Identificarea publicurilor prioritare Indicele PVI (= importanţa vulnerabilităţii unui anume public) a fost dezvoltat pentru a ajuta organizaţiile să-şi identifice publicurile ţintă. orientate spre profit sau nonprofit. Ei constituie „linia întâi” a oricărui birou de relaţii publice. furnizori. credibili pentru celelalte publicuri. . pe măsură ce organizaţiile. are publicuri primare interne (acţionari. dar altele – cum spuneam – se pot schimba. comunitatea financiară. Cheia în identificarea şi ierarhizarea corectă a publicurilor prioritare o constituie cercetarea – respectiv. a afla cu exactitate din ce persoane sunt compuse aceste publicuri şi ce cred ele cu adevărat. publicul identificat astfel este numit „public-ţintă” sau „public prioritar”. Anumite publicuri prioritare sunt stabile (de pildă. Locul de muncă a devenit din ce în ce mai solicitant. Publicuri importante sunt angajaţii. astfel. precum şi comunitatea locală).Comunicare şi relaţii publice 25 din perspectiva eforturilor relaţiilor publice. unul sau mai multe dintre aceste publicuri primare pot deveni public-ţintă. O afacere. au redus numărul angajaţilor şi au crescut cantitatea de muncă la 47 de ore pe săptămână. cu acea înţelegere specială căpătată prin experienţa şi informaţiile adunate din interior – fiind. de exemplu. Dacă nu se face o cercetare şi doar se presupune care sunt aceste publicuri. comercianţi. angajaţi. Când apare această situaţie.

Minorităţile pot fi etnice sau religioase. informaţia demografică şi psihografică trebuie să fie combinată cu alte statistici. sexul. înainte ca decizia finală să fie luată. dintr-o perspectivă mai largă. mai puţin de 10% dintre ele se află într-o poziţie de autoritate. Femeile şi minorităţile pot fi o parte a publicului constituit din angajaţi. cum ar fi vârsta. acţionarii). Abordări mai sofisticate examinează trăsăturile importante ale personalităţii. Sensibilitatea faţă de cultura unei minorităţi este la fel de importantă precum conştientizarea existenţei ei şi folosirea efectivă a limbii minorităţii respective. dar. Eşecul în a recunoaşte că ele există în respectiva naţiune sau că sunt reprezentate de grupuri de susţinători în străinătate este. Ele pot crea probleme pentru reputaţia unei instituţii dacă sunt victimele hărţuirii sau discriminării şi fac public acest lucru. nivelul de educaţie etc. demografic (implică luarea în calcul a caracteristicilor statistice ale publicului. cât şi de statut. cât şi înspre stilul de viaţă. a dus atât la pierderi materiale. însă nu trebuie să presupunem că ele ar reprezenta vreun tip de omogenitate. în plus. în toate tipurile de relaţii. Aceste descrieri devin din ce în ce mai importante. majoritatea se găsesc într-o poziţie minoritară din punctul de vedere al puterii. constituie publicuri semnificative care pot distruge reputaţia unei organizaţii. social şi politic. Pentru a îmbunătăţii presupunerile bazate pe studii. . În pofida acestui fapt. pe măsură ce diversitatea publicurilor creşte.) şi psihografic (examinează caracteristicile definitorii din punct de vedere emoţional şi comportamental). cum ar fi valorile. Publicurile pot fi descrise în trei feluri: nominal (constă mai ales în a da publicului un nume. în cadrul firmelor. o greşeală. Se ştie faptul că.26 Corina Rădulescu Angajaţii rămaşi se tem şi ei să nu îşi piardă locurile de muncă. îndreptându-şi atenţia atât înspre atitudini. de asemenea. în mediul economic. femeile constituie majoritatea populaţiei lumii şi reprezintă aproape jumătate din forţa de muncă. de exemplu. Lipsa de sensibilitate faţă de femei şi minorităţi. venitul.

pe o problemă anume. Internetul atrage pentru că este participativ. este opinia colectivă a ceea ce cred. în societatea noastră globală compusă din publicuri fragmentate). incluzând aici şi mesajele percepute ca violare a spaţiului privat. Opinia publică reprezintă modul în care gândesc cei mai mulţi oameni dintr-un anumit public. lucru care duce la o segmentare şi mai mare a publicurilor. oferă anonimat şi permite dezvoltarea de „comunităţi”. Ea reprezintă percepţiile colective despre o organizaţie ale tuturor publicurilor sale. cu alte cuvinte. bazate pe ce face sau spune aceasta (percepţii care constituie „imaginea” sa). dificultăţi în a le descrie. Se observă că oamenii renunţă tot mai mult la media tradiţionale. persoanele în vârstă. „Reducerea la tăcere” a media tradiţionale. Imaginea descrie felul în care este percepută o organizaţie sau un individ. de masă şi specializate este parţial şi rezultatul saturării. alegătorii etc. întruchipând ideea acesteia despre adevăr. O nouă problemă de natură să creeze confuzii pentru cei care realizează studii despre utilizările de mass-media o reprezintă interpretarea „audienţelor” de pe Internet (cine sunt cei care accesează efectiv şi răspund la informaţia din paginile web devine un lucru din ce în ce mai important de ştiut. o manieră. o dispoziţie sau o poziţie. Ea a apărut ca . Opiniile reprezintă expresia unei estimări sau a unor raţionamente – în general. Credinţele sunt convingeri ferm fixate în temelia sistemului de valori al persoanei. pentru a determina felul în care îşi vor maximiza bugetele în scopul atingerii cât mai eficiente a publicurilor. ceva nu atât de puternic precum convingerile. politicienii.Comunicare şi relaţii publice 27 Studierea audienţelor este folosită de către mass-media pentru a vinde spaţiu/timp publicitar şi de către cei care cumpără spaţiu/timp publicitar. Atitudinile reprezintă tendinţele sau orientările spre ceva sau spre cineva – o stare de spirit. adolescenţii. prin urmare. Organizaţiile încearcă să atingă unele comunităţi segmentate folosind reţele de tip intranet şi listserv pentru a beneficia de participare interactivă. însă care duc la articularea unui sentiment sau a unui punct de vedere.

ai cărei membrii sunt legaţi prin interese comune. Din această cauză „scadenţa” strategiilor politice este însăşi ziua alegerilor. Deoarece opinia publică se schimbă aşa de repede şi poate fi influenţată aşa de uşor. când mulţi americani au aplaudat eforturile lui Mussolini de a-i „disciplina pe italieni” (traducere pentru turişti: a face ca trenurile să ajungă la timp). ci mai degrabă pe percepţiile sau evaluările unor evenimente. în timp ce majoritatea italienilor începuseră să trăiască cu frica miliţiilor fasciste cu cămăşi negre. schimbările de opinie. se foloseşte des în Anglia. îndeosebi în perioada de înfăptuire a revoluţiilor moderne în Europa. Şi poate fi bazată pe lipsa informaţiilor corecte. determinate de condiţiile lor de viaţă). dar termenul de opinie publică apare mult mai târziu. instituţii sau produse. Caracterul capricios al opiniei publice se datorează fragilei sale fundamentări în percepţie. ea poate fi folosită greşit sau chiar manipulată. Evident. când sunt socotite voturile efective – şi nu sondajele de opinie publică realizate mai devreme. De la acest termen se trece la cel de conştiinţă publică. Specialiştii în relaţii publice încearcă totuşi să măsoare rezultatele sondajelor. Opinia publică exprimă credinţe bazate nu neapărat pe fapte. de asemenea. în campanie (credibilitatea opiniei publice ca măsurătoare seamănă cu temperatura corpului). Iniţial. atitudine şi . se folosea termenul de spirit public pentru a defini starea de spirit generală. Opinia publică este. iar către sfârşitul secolului al XIX-lea. termenul de opinie publică (numind ceea ce este comun în gândirea şi acţiunile unei colectivităţi închegate. direcţionate spre poziţionarea viabilă – adică credibilă şi admisibilă – a unei organizaţii (sau persoane) faţă de competiţie. cum s-a întâmplat în perioada de dinainte de cel de-al doilea război mondial. a o măsura este o problemă serioasă. vizibil instabilă (= ţintă în mişcare). persoane.28 Corina Rădulescu fenomen social o dată cu primele forme de organizare socială. A o influenţa necesită eforturi constante.

ele trebuie să se asigure că aceste publicuri primesc informaţii 3 Charles Roll şi Albert Cantril. cartografierea percepţiilor. p 117. observare. de aceea. 1972. interpretare de roluri. dar nu se poate afirma că există destulă omogenitate într-un public pentru a face şi alte presupuneri despre cât de mult sunt împărtăşite aceste valori. Cu toate acestea. analiza factorilor şi analiza de tip cluster şi audituri complexe ale comunicării.” 3 Autorii ne atrag într-un fel atenţia asupra faptului că. uneori. a fost consemnată succint de către cercetătorii Charles Roll şi Albert Cantril. din timp în timp. Their Use and Misuse in Politics. Totuşi. analize psihografice. participare. nu există studii continue asupra stării de spirit a publicului. din capul locului. Prin urmare. la o proastă înţelegere a adevăratei stări a opiniei publice. . Organizaţiile depind de opiniile publicurilor lor. Cu toate acestea. ceea ce oferă un sondaj este o imagine a viziunilor publicului la un anumit moment în timp şi numai referitor la problema care le-a fost supusă atenţiei. sub semnul întrebării. lucru care conduce. a realiza diferenţa înseamnă a recunoaşte faptul că. Felul în care sondajele de opinie sunt tratate de către presă şi de către politicieni ar putea conduce însă la părerea că lucrurile ar sta altfel. conceperea de cercetări experimentale. Ei se bazează pe tehnici precum: sondajele de tip înainte-şi-după.Comunicare şi relaţii publice 29 comportament pentru a determina eficienţa eforturilor de persuadare. din sondaje sunt deduse frecvent inferenţe care determină schimbarea proporţiilor răspunsurilor. Basic Books. dar în special a sondajelor politice. Problema care se pune în înţelegerea publică a oricărui sondaj. New York. Diferitele publicuri pot împărtăşi anumite interese şi valori. „Nu este nimic imuabil în rezultatele unui sondaj. informaţia şi opinia pot fi fundamental diferite. Credibilitatea sondajelor de opinie a fost pusă. înţelegerea şi cunoaşterea diferă şi a avea grijă care dintre acestea va fi folosită în procesul de luare a deciziilor.

Tot aşa s-ar putea numi şi o persoană care concentrează atenţia mass-media asupra unui eveniment care altfel ar putea fi trecut cu vederea. politicile. Practicienii de relaţii publice se implică în aceste lupte pentru că fiecare parte a unei controverse îi poate utiliza ca purtători de cuvânt sau consilieri profesionişti. Atunci când cineva creează un eveniment ce devine ştire – după un calendar foarte atent planificat şi detaliat – el se va numi gestionar al fluxurilor informaţionale. De asemenea. cu loialitate oricărui client. în limitele eticii. servesc. Studierea opiniei publice leagă cercetările din relaţii publice atât de psihologia comportamentală. în ceea ce priveşte informaţia. indiferent dacă ei sunt personal de acord cu poziţia adoptată de client.30 Corina Rădulescu corecte şi pot să comunice cu organizaţia. Singura apărare a publicului rezidă în faptul că este conştient că mereu cineva încearcă să-i influenţeze opinia. ştiinţă. la americani. practicienii de relaţii publice atunci când vor să influenţeze opinia publică utilizează o varietate de apeluri persuasive – dar nu toate sunt oneste. De exemplu. de multe ori. libertatea de a concura pentru opinia publică este inerentă concepţiei pe care o dau ei noţiunii de democraţie). aceste întrebări sunt ridicate de membrii unei opoziţii. deşi unii practicieni. care posedă o informaţie specializată: cei care controlează informaţia controlează şi diseminarea ei. educaţie sau de oriunde. ducând o luptă pentru o opinie publică favorabilă (de pildă. O persoană mai sofisticată se va întreba: „Ce mi se cere să gândesc? Ce mi se cere să fac? De către cine? De ce?” În democraţie. ca şi avocaţii. Ei reprezintă de obicei partea care corespunde propriilor lor credinţe. au reprezentat esenţa guvernării Statelor Unite încă de la începuturi. în special în ceea ce priveşte deciziile care pot avea un impact asupra lor. cât şi de economie. Următoarea listă identifică unele mecanisme propagandistice utilizate în mod obişnuit pentru a induce publicurile în eroare: . Ceea ce se spune despre gestionarea informaţiilor de către guvern este adevărat pentru oricare alt grup din afaceri.

ea presupune a pune nişte sportivi profesionişti sau alte celebrităţi să încurajeze consumatorii să cumpere un produs. Curentul de opinie la modă: Acest mecanism de convingere este utilizat pentru a-i influenţa pe cei indecişi să meargă în aceeaşi direcţie cu majoritatea.Comunicare şi relaţii publice 31 1. oricât de mică ar fi diferenţa numerică între majoritate şi minoritate. opusă astfel mecanismului de transfer. Generalităţile răsunătoare: Multe cuvinte nebuloase pot fi folosite astfel (de pildă. Transferul: Acesta apare când o vedetă de cinema sau vreo altă celebritate face campanie pentru un politician sau un produs. 2. . astfel expuse: „un bun român”. această tehnică implică utilizarea unui limbaj casnic sau apeluri la grijile cotidiene pentru a convinge publicul că. Stereotipuri emoţionale: Se evocă mai multe tipuri de imagini. cu rezultatul că aura acestei persoane faimoase se va transfera asupra politicianului sau produsului mai puţin cunoscut. 5. O tehnică obişnuită în publicitate. „străin”. 3. 6. Rezultatul: distorsiuni şi proastă reprezentare. lăsându-le pe celelalte în afară. „casnică”. 4. prin faptul că afirmă că ei îl cumpără. etc. în ciuda birourilor lor impozante sau a aspiraţiilor către acestea. Mărturia: Aceasta reprezintă o garanţie efectivă. 7. Oameni simpli: Favorita politicienilor. O persoană poate fi numită „înţeleaptă şi conştiincioasă” sau „un mincinos şi un escroc”. Măsluirea cărţilor: A spune doar o „parte a adevărului” presupune selectarea faptelor astfel încât să prezinte un punct de vedere. „grupuri de admiratori”). Etichetarea: Caracterizarea poate fi pozitivă sau negativă. 8. politicienii sunt încă „de-ai noştri”.

Ne referim la faptul că utilizarea ei poate să schimbe atitudini şi comportamente într-un mod constructiv. scrisă. o asemenea opinie publică reprezintă un răspuns emoţional la informaţii sau evenimente. deşi. Tăcerea ilicită: Acest mecanism reprezintă o formă subtilă de propagandă. Retorica subversivă: O variantă a măsluirii cărţilor o reprezintă şi acest mecanism de discreditare a motivaţiilor unei persoane pentru a discredita o idee care poate fi bună şi utilă.32 Corina Rădulescu 9. Legislaţia socială. se întâmplă uneori să spună presei: „Ştiu. în interesul clientului lor. de asemenea. prin imagini etc. În general. Profesioniştii relaţiilor publice nu mint niciodată presa de informare. în ceea ce priveşte efectele asupra opiniei . dar nu vă pot spune. Implică şi ascunderea unor informaţii care ar corecta o impresie falsă. schimbările opiniei publice pe care le resimt şi asupra cărora lucrează (apoi) politicienii. precum insinuările. Subliniem faptul că. utilizată pentru a face apel la emoţii umane fundamentale în scopul efectuării unor schimbări de opinie în interesul publicului. asistenţa medicală.” Succesul celor care controlează anumite zone de informaţie. dar istoria ne oferă numeroase exemple de persoane abile în a le manevra cu mare subtilitate şi eficienţă. Propaganda a fost. impozitele pe venituri. Orice persoană care comunică poate utiliza mecanisme de propagandă – orală. Deşi cuprinde şi tehnici care sunt utilizate pentru a induce în eroare. cuvântul „propagandă” nu ar trebui văzut ca fiind total negativ (cel puţin în contextul relaţiilor publice). 10. sugestiile sau presupunerile. ceea ce-l diferenţiază pe practicianul profesionist de un gestionar neprofesionist al fluxurilor informaţionale este aderarea strictă la un cod etic care susţine o imagine puternică a responsabilităţii sociale globale. toate. drepturile civile precum şi alte iniţiative referitoare la politicile publice reflectă. Formele evidente ale acestor dispozitive de propagandă sunt uşor de recunoscut.

a ceea ce spui. în virtutea căruia. Practica Relaţiilor publice este disciplina care pune accent pe reputaţie. apare problema credibilităţii. Credibilitatea este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate avea un practician de relaţii publice. De exemplu. 1994. nu este neobişnuit ca sintagma „relaţii publice” să fie folosită în sens peiorativ. această percepţie greşită a relaţiilor publice este reîntărită de rapoarte periodice referitoare la un comportament de agest gen din partea unor (aşa zişi) specialiştii în relaţii publice. 10 oct. Comunicarea eficientă economic nu înseamnă (cum putem crede la prima vedere) manevre subtile şi manipulări ale opiniei (ce pot deveni în afaceri. p.Comunicare şi relaţii publice 33 publice. Acesta este principalul motiv. un articol care a apărut în New York Times despre un curs de relaţii publice cu presa predat în şcolile de management a fost intitulat „101 de metode pentru manipularea presei”. în sensul creării unui paravan fals. şi a ceea ce alţii spun despre tine. este la fel de puternic precum este credibilitatea lor. Datorită utilizării tehnicilor de persuasiune mulţi cred – în mod greşit – că relaţiile publice se ocupă de construirea imaginii.) ne oferă următoarea definiţie (amintită anterior) a domeniului: „Relaţiile publice se concentrează pe reputaţie – rezultatul a ceea ce faci. o dată ce aceasta din urmă atinge nivelul de acceptare. Să nu uităm că – până şi în situaţia când folosim persuasiunea pentru a creşte eficienţa comunicării. prin cursul de faţă contribuim la o propedeutică a acestei discipline). iar instruirea celor dezinformaţi cu privire la ceea ce sunt relaţiile publice cu adevărat este destul de dificilă (sperăm că. cu scopul câştigării înţelegerii şi a sprijinului şi al influenţării opiniei şi a comportamentului”4. şi în politică. . Din nefericire. Institutul Britanic de Relaţii Publice (I. înlocuitori ai moralităţii adevărate şi ai simţului etic). De aceea. ci presupune unitatea dialectică a definiţiei consacrată de James Grunig în domeniu: „managementul 4 P R News.R. nu înseamnă crearea de „măşti” pentru adevărul ce nu-i destul de bun.P. 3.

iar următorul subpunct al capitolului vizează cercetarea primară (cercetarea formală. a regăsirii şi utilizării rapoartelor existente şi a utilizării cercetării în planificarea.2 b Cercetarea pentru stabilirea cadrului de acţiune şi pentru planificare Cele două categorii de metode de cercetare în relaţiile publice sunt secundare (lecturarea materialelor disponibile. Ea furnizează. de Institutul Britanic de Relaţii Publice. precum şi monitorizarea. informaţii esenţiale pentru prezentarea eficientă a datelor. Instituţiile universitare şi cadrele . Acest subpunct se ocupă de cercetarea secundară (de cercetarea informală). planificarea şi evaluarea problemelor. testarea mesajelor. Cei dintâi gestionează fluxul actual de informaţii generate de organizaţie. I. monitorizarea şi evaluarea programelor de relaţii publice. calitativă şi cantitativă). cu accepţia de „reputaţie a managementului” oferită. cum ar fi fişierele şi documentele. cum spuneam anterior. A porni într-o nouă activitate de relaţii publice presupune foarte multe cercetări preliminare şi punerea la punct a unui sistem de acumulare şi accesare a informaţiilor. Unele organizaţii mai mari au angajaţi însărcinaţi cu gestionarea fluxului de informaţii interne şi bibliotecari pentru aceste informaţii. Subpunctul de faţă discută importanţa stocării informaţiilor şi datelor. despre personalul ei şi activităţile sale curente. Cele două mari categorii de surse ale cercetării sunt cele academice şi cele comerciale. chestionarea oamenilor) şi primare (a aduna date). adesea. mass-media şi analizarea tendinţelor.34 Corina Rădulescu comunicării între o organizaţie şi publicurile ei”. Bibliotecarii (sau arhiviştii) menţin înregistrări şi arhive din trecut. Reamintim faptul că. Arhivele de date pe care trebuie să le acumuleze specialiştii în relaţii publice includ informaţii despre organizaţie. cercetarea în relaţii publice sprijină analizele despre audienţe.

Cercetarea comercială este realizată de firmele sau agenţiile de cercetare. identificarea comportamentelor dorite de la publicuri/ lideri de opinie. câteodată finanţate de la guvern. Multe cercetări sunt disponibile în băncile de date electronice. Un plan în cinci etape pentru a consacra un sistem al managementului problemelor ar include: 1. prin fundaţii sau de către asociaţiile profesionale. În această activitate. Reexaminăm . 5. fiind făcute astfel publice. Rezultatele cercetărilor realizate de către instituţiile academice sau de asociaţiile profesionale sunt publicate de obicei în revistele de specialitate academice sau profesionale. După ce acumulăm toate informaţiile de care avem nevoie referitoare la o problemă sau situaţie dată. vezi paginile 20-31). trebuie să începem să explorăm publicurile implicate (aşa cum am precizat deja în cadrul subpunctului anterior. iar unele sunt accesibile utilizatorilor de PC-uri prin intermediul CD-ROM-urilor şi al Internetului. A prevedea problemele reprezintă latura de cercetare din gestionarea problemelor şi scanarea mediului de afaceri al organizaţiei. de publicitate şi relaţii publice şi de către alte companii legate într-un fel de marketing. anticiparea problemelor şi stabilirea priorităţilor. 3. planificarea utilizării mass-media şi evaluarea posibilelor rezultate. 4. o tendinţă sau o controversă viitoare. analizarea problemelor prin dezvoltarea unei analize formale a situaţiei sau un issue brief (scurtă şedinţă pe o temă punctuală). Principalele etape ale fazei de planificare în cercetare sunt: prevederea problemelor. dobândirea cunoştinţelor despre publicuri.Comunicare şi relaţii publice 35 didactice efectuează cercetări academice. identificarea publicurilor/liderilor de opinie care pot dezvolta acea poziţie a organizaţiei. o organizaţie foloseşte informaţia colectată pentru a determina modul în care ea şi publicurile sale trebuie să reacţioneze la un eveniment. recomandarea unei poziţii a organizaţiei cu privire la respectiva problemă. 2.

iar cercetarea evaluativă trebuie dusă la îndeplinire până la terminarea campaniei. pentru aceasta. pentru a se determina gradul său de succes sau de eşec. De exemplu. În mod ocazional.36 Corina Rădulescu profilurile acestora pentru a vedea cum este afectat fiecare dintre ele de către situaţie. putem consulta rapoartele Biroului de Audit al Tirajelor. dar nu îi poate asigura acestuia succesul. Pe de altă parte însă. pe probleme specifice. unele organizaţii nonprofit care depind de activităţile de strângere de fonduri sunt foarte sensibile la acoperirea mediatică de care beneficiază. ce mass-media utilizează şi cine sunt ei. vom dori să ştim cum utilizează oamenii mass-media. În fiecare situaţie a planificării. În plus. În dezvoltarea scopurilor. Când vrem să aflăm ceva despre un mijloc de comunicare anume. trebuie să includem în plan şi monitorizarea. O campanie trebuie monitorizată pe măsură ce se desfăşoară. Monitorizarea poate releva . Dacă acea companie deţinută particular ar fi acuzată de a fi poluat o sursă majoră de apă potabilă. După lansarea unui plan. Planificarea atentă poate preceda un program de relaţii publice. este important să dăm posibilitatea unui feedback. un canal de comunicare va furniza propriile sale date din cercetări pentru a vinde spaţiu/timp publicitar sau pentru a oferi sfaturi legate de utilizarea presei scrise. Cercetările care arată care sunt mass-media utilizate de diferitele publicuri sunt disponibile sub forma publicaţiilor profesionale. rapoartele cercetărilor de sondare a opiniei publice apar şi în presa populară. mijlocul de informare ar deveni dintr-o dată foarte important pe lista publicurilor. fiind ierarhizat foarte sus. Dar o companie particulară deţinută de persoane private care produce echipamente pentru o anumită ramură industrială nu va considera presa de informare pe un loc atât de important pe lista publicurilor. uneori este nevoie să regândim ierarhizarea generală a publicurilor. Ca practician de relaţii publice. trebuie să folosim o procedură „operaţională” care să ne permită să măsurăm mai târziu dacă am atins aceste scopuri. comerciale şi academice. Cele două mari sarcini implicate în explorarea publicurilor constau în ierarhizarea acestora în funcţie de probleme şi interpretarea comportamentelor lor. trebuie să decidem care sunt publicurile majore şi care sunt cele minore.

Judy VanSlyke Turk. să evalueze programele care sunt în desfăşurare. programul şi-a îndeplinit toate scopurile specifice. pentru a vedea dacă a fost îndeplinit. În evaluarea finală. trebuie să luăm în considerare fiecare dintre scopuri. În concluzie. să realizeze profilul publicurilor şi atitudinilor sale. care ne permite să determinăm dacă. t e s t a r e a ş i v i z u i r e a e i c ă e s t e n e v o i e ) 4 M o n i t o r i z a r e a t u tC a s p e c t e l o r u n u i pa ş i “ a c o r d u l 3 f i n p” u a l a c e s t o r a d e d a t e r ou rt a r e i nţ i o n a l e d e s p r e l i c u r i . Ed. cu câte eforturi. . Dean Kruckeberg. utilizarea de cercetări îl ajută pe specialistul în relaţii publice să anticipeze problemele. o dată terminate. Ceea ce rezultă este un ciclu al activităţii de cercetare. Polirom.Comunicare şi relaţii publice 37 zonele cu probleme înainte ca simpla problemă să se transforme în criză. „Totul despre relaţii publice. la final.m e d i m e s a j e i a * Doug Newson. şi dacă da. p e n t r u c e n f o r m i c e n u F o i p o r e ( d a 2 uă ld a b ş r m u l a r e a u n e i t e z e . Monitorizarea este diferită de evaluarea finală. care poate fi descris şi prezentat (a se vedea schema de mai jos)* în felul următor: Ciclul continuu al cercetării Pă s t r a r a c t i v i t s t r â n g e f a c t u a p l a n e a a t e r e a l e i f i c a t e l o r c e r u t i n d e i n f o î n s c o p u ă r i i1 d d ă a ş i a ţ i i r m l 5 E a l u a r e a v e d e a a m e r s c o p l a n u l u i ş v a . 2003. să acumuleze informaţii despre utilizarea eficientă a mass-media şi să evalueze programele şi campaniile. m a s s .

trebuie să luăm în considerare cel mai bun calendar pentru aceste activităţi şi mesaje. dacă ipoteza este respinsă. pagini web sau reclame. care furnizează informaţii în scopul de ajuta planificarea ulterioară. căutarea unor fapte adiţionale poate fi necesară pentru a determina ceea ce este nevoie să se ştie despre situaţie. Această evaluare poate ajuta la clarificarea profilului unui public sau la sugerarea unui anume tip de utilizare a unor media anume sau poate fi folosită ca sursă de informare pentru dezvoltarea unor planuri de viitor. Trebuie să evaluăm imaginea pe care o are publicul şi să stabilim dacă vom păstra sau modifica identitatea actuală. fie în mod specific. 5. ce a deviat şi de ce. După aceasta. trebuie condusă o evaluare pentru a vedea ce a mers după plan. să creăm metode pentru a ajunge la audienţă şi să decidem ce tip de mesaj este probabil să fie cel mai eficient – publicitate. O dată ce obiectivele de relaţii publice sunt dezvoltate. ca adunare de fapte în scopul planificării. Ar mai trebui. continuă cu testarea şi revizuirea opotezelor. ciclul (dar şi luându-l de la capăt) 1. completând. publicuri sau mass-media de utilizat. datele adunate din cercetări sunt folosite pentru a formula o ipoteză. a testa ipoteza şi a face revizuirile necesare. Aici vom lua în considerare cum este mai bine să prezentăm obiectivele de relaţii publice unui anume public. necesită o căutare ulterioară de date şi evaluarea metodologiei. 3. discursuri. vom efectua monitorizări. Pentru a ne asigura că planul funcţionează perfect. întâlniri. afişaj. de asemenea.38 Corina Rădulescu Cercetarea începe ca un studiu de rutină pentru a asista planificarea în relaţiile publice. 4. Cercetarea este începută fie ca o păstrare de rutină a datelor. După ce obiectivele de relaţii publice sunt determinate. astfel. 2. se mută înspre monitorizarea programelor de lucru şi se termină cu o evaluare a planului de relaţii publice. . În plus.

însă ambele presupun limitări. realizată în laborator. ea permite o analiză statistică. o luăm de la o sursă. adaugă o dimensiune nouă. de multe ori. cu atât cresc validitatea şi credibilitatea sa potenţială. ea nu este măsurabilă. Cercetarea calitativă este descriptivă şi informativă. cea calitativă de la calitate. trebuie dezvoltat un program continuu de cercetare pentru fiecare situaţie de relaţii publice. Cercetarea formală poate fi împărţită – la rândul său – în două categorii: calitativă şi cantitativă (cercetarea cantitativă vine de la cantitate. . totuşi. deoarece produce rezultate măsurabile şi oferă o mai mare predictibilitate. dar care nu se reduce la cifre). sau anchetă de teren. trebuie să ştim destule lucruri despre ea. Alegerea unui anume tip de cercetare se bazează pe scopul cercetării şi pe gradul de acurateţe pe care îl cere clientul. de aceea trebuie să ştim când sunt adecvate metodele informale şi când este nevoie de metode ceva mai formale. Cele două se completează reciproc. I 2 c.Comunicare şi relaţii publice 39 Astfel. nu ajungem să facem cercetarea formală noi înşine. însă avem nevoie de ea şi o cumpărăm. există destul loc pentru fiecare tip de cercetare. Cu cât este mai mare continuitatea proiectului de cercetare. Cercetarea cantitativă poate fi cercetare experimentală. Specialiştii în relaţii publice se folosesc de ambele tipuri (ele se completează reciproc). Prin urmare. sunt utile. Precizăm şi faptul că. pentru a evalua cât de credibilă este respectiva cercetare şi dacă merită banii pe care îi investim în ea sau nu. cât şi informală. Proceduri şi tehnici de cercetare Cercetarea poate fi atât formală .

de exemplu. Dintre acestea. de asemenea. cercetarea jurnalistică. uneltele de navigare prin Internet sau programele de computer care permit cercetarea peste tot în lume şi regăsirea unor date din cercetări. specialiştii în relaţii publice trebuie să fie familiarizaţi cu formele electronice de regăsire a informaţiei. Internetul ca unealtă de cercetare poate fi util şi rapid. nu şi în scopuri predictive. un rol important. sunt utilizate pe scară largă auditurile de opinie şi de comunicare. aceasta devenind o problemă atunci când nu poate fi adus site-ul la zi. cât şi asupra publicurilor interne. la vârful degetelor noastre. Rezultatele unor asemenea cercetări pot fi folosite doar pentru descriere. o bună parte a cercetării informale este condusă pentru a confirma sau nega validitatea conceptelor bazate pe intuiţie sau experienţă.40 Corina Rădulescu Din ce în ce mai mult. Intuiţia şi experienţa joacă. Cercetarea informală este condusă fără existenţa unor reguli şi proceduri asupra cărora să se fi căzut de acord în mod general şi care să permită altora să realizeze din nou acelaşi studiu. Astfel. Ambele tipuri pot fi realizate atât asupra publicurilor din afara unei organizaţii. Putem conta pe credibilitatea generală a datelor disponibile pe anumite site-uri. Cercetarea informală presupune anumite riscuri şi responsabilităţi. dar poate să nu fie chiar precis. Internetul este mai uşor de folosit decât o bibliotecă tradiţională deoarece se găseşte. auditurile de opinie şi analiza informării publice. Practic. Printre categoriile de tehnici folosite frecvent în cercetarea informală se numără: măsurătorile discrete. iar aspectelor etice trebuie să li se dea importanţa cuvenită de-a lungul întregii cercetări. Există riscul de utilizare a informaţiilor care . literalmente.

dosare de presă. Jurnalistul este învăţat să adune informaţii din două mari surse posibile: sursele secundare (statistici oficiale. însă nu dau şi dovada reală a acestor lucruri. Dean Kruckeberg. . Auditurile de opinie pot fi sociale. Ele permit cercetătorilor să studieze ceva sau pe cineva fără să interfereze cu acesta sau să întrerupă procesul care se derulează. care pot să nu fie valide sau sunt dificil de verificat. Experienţele de teren sunt adesea desemnate pentru a încorpora aceste tehnici. cercetarea informală utilizează. să le organizeze într-o secvenţă logică. Procedura tipică a fiecărui tip de audit este identică (vezi schema de mai jos)*. Măsurătorile discrete dau cercetătorului o noţiune generală asupra lucrurilor care s-au întâmplat. Afirmam anterior că. „Totul despre relaţii publice. Ed. Judy VanSlyke Turk. Ascultarea şi observarea sunt foarte importante – atât pentru reporter. oferind-o e cea mai uşoară pentru început. astfel încât încrucişarea surselor devine esenţială. ei învaţă să redacteze întrebările într-un mod neutru. pe scară largă.Comunicare şi relaţii publice 41 provin de la surse secundare. 2003. Cercetarea jurnalistică este o altă tehnică informală. Uneltele reporterului sunt uneltele oricărei alte forme de cercetare primară. cât şi pentru cercetătorul în relaţii publice. Principala responsabilitate implicată în colectarea informală a informaţiei de la oameni este legată de protejarea anonimatului acestora. * Doug Newson. Polirom. auditurile de opinie şi auditurile comunicării. biblioteci) şi primare (în special interviuri). Cercetarea informală utilizează în special măsurători discrete pentru a aduna informaţii. economice sau politice.

aC f i i n d c e l e m a i a d e c v a t e e t o d o l o g i e i s e l e c t a t e . cât şi auditurilor comunicării. p.42 Corina Rădulescu Auditurile comunicării tipică de auditare Procedura încearcă să evalueze răspunsurile Această procedură de auditare se aplică atât auditurilor de opinie. 209. Ea utilizează tehnici de cercetare formală şi informală. . a n a l i z a r e a ş i i n t e r p r e t a r e a d a t e l o r a u d i t u l u i P r e g ă t i r e a r a p o r t u l u d e s p r e d a t e l e r e z u l t a t e d i n a u d i t * m i * Ibidem. m I tn e r v i e v a r e a a n a g e r i l o r c o r p o r a ţ i e i ( c e i m a i p o t r i v i ţ i D e t e r m i n a r e i e c t i v e l o r a d o b e c v a t e P p P u m e r e a d e a c o r d a s u e t o d o l o g i i l o r e n t r u f i e c a r e g r u p g r a m a r e a n p r a r o a c t i v i t ă ţ i l o r P e n t r u f i e c a r e g r u p c a r e t r e b u i e a u d i t : C o i n f d r e s l e c t o r m i n c p e c a r e a ş a ţ i i l o e r c e t ă t i v e l o s t u r e z r i a l r a u i d i e r e a u l t a t eC e d i e n ţ e r o n d u c e r e a i n t e r v i u s e t i p f o c u s g r u p * r i l o r C o l e c t a r e a ş i s t u d i e r e a p o l i t i c i l o r ş i p l a n u r i l o r d e c o m u n i c a r e A C u d d e i t a r e a p r o c e d c o m u n i c a r e u r i l o P r u c e r e a r e g ă t i r e a ş i c o n d c e r c e t ă r i i f o r a l e l e c t a r e a ş i a n a l i z a r e a d e t i p *a n c h e t ă m a t e r i a l e l o r r e z u l t a t e d i n c o m u n i c a r e o C o l e c s t ta u r ed ai e şr ie a d a t e l o r e x i s t e n t e e f i c i e n ţ e i c o m u n C P r e l u c r aă r e a f o r m a l ă a d a t e l o r a s u p r şa i c a n t i t a t i v d i n a n c h e t ă * i c ă r i i o b ţ i n u t e o m p i l a r e a .

Tăieturile din ziare şi transcrierile materialelor care au apărut în audiovizual despre organizaţie pot fi analizate pentru a determina cantitatea şi calitatea acoperirii mediatice de care a beneficiat organizaţia. I n ţt ei a n C e c r e d e m C “ o n mo iu” n i c a C r ee c r e d “ e i ” d E v a l u a r e a i s p a r i t ă ţ i l o r i i r e R e c o ă mr a n d d îe m b u ă n ă tţ Auditurile de opinie şi auditurile comunicării pot fi realizate atât asupra publicurilor dintr-o organizaţie. Mai mult decât atât. fiecare poate fi utilizat înainte de o schimbare. ce face ea şi ce ar trebui ea să fie. Analiza mediatizării unei organizaţii ca urmare a informării publice reprezintă un alt instrument de cercetare informală des utilizat. Diferenţa practică între .Comunicare şi relaţii publice 43 Auditarea comunicării Un audit al comunicării dintr-o organizaţie presupune căutarea diferenţelor de opinie despre organizaţie ale diferitelor publicuri. cum ar fi începerea unei campanii. astfel încât publicurile să aibă aceleaşi idei despre ceea ce este organizaţia. pentru a le aduce la un punct comun. pentru a stabili cota de nivel sau baza în raport cu care vor fi măsurate rezultatele ulterioare. Cele două tipuri fundamentale de cercetare formală sunt cea calitativă şi cea cantitativă. cât şi asupra publicurilor externe.

pentru a asigura fundalul pentru înţelegerea problemei pe care o examinează. cât şi primare (oamenii care au fost implicaţi într-un fel sau altul). întrebările sunt prestate. părinţii studenţilor etc). Cheia în succesul acestei tehnici o reprezintă moderatorul. În tehnica de tip „focus-grup”. motivelor inconştiente care stau la baza proceselor de luare a deciziilor. în general sunt folosite trei tehnici distincte în munca de cercetare calitativă: istoriografia (incluzând studii de caz şi jurnale). de vreme ce intervievatul poate interpreta răspunsul în lumina propriilor lui opinii. jurnalele furnizează rapoarte detaliate ale experienţelor sau acţiunilor personale. intervievaţii aleşi reprezintă în general un public specific (în cadrul unei universităţi: corpul profesoral. articole. Deşi o bună parte a cercetărilor formale poate fi clasificată ca fiind calitativă. fără a beneficia şi de . personalul administrativ. care trebuie să fie un intervievator experimentat. deoarece grupurile omogene conversează mai uşor de obicei. studenţii. reviste etc). Cercetătorii organizează. aceste fapte. Studiile de caz utilizează datele factuale disponibile pentru a examina anumite probleme.44 Corina Rădulescu cercetarea calitativă (bazată în principal pe descriere) şi cercetarea cantitativă (bazată în principal pe măsurători) constă în faptul că. desemnate să producă răspunsuri libere pe care să le interpreteze cercetătorul. interviurile de profunzime şi focus-grupurile. ultima oferă – prin natura sa – o mai mare predictibilitate. Utilizarea greşită a acestei tehnici apare atunci când rezultatele date publicităţii sunt folosite pentru a face judecăţi doar pe baza acestora. Interviurile de profunzime sunt conduse cu o audienţă aleasă special. Un focus-grup constă din 12 până la 15 intervievaţi. evenimente sau instituţii dintr-o perspectivă sistematică. apoi. Această tehnică este utilizată extensiv în cercetarea motivaţională – în studiul emoţiilor. Oamenii care scriu biografii sau povestiri istorice despre lucruri din realitate trebuie mai întâi să colecteze date de la sursele informate – atât surse secundare (cărţi. Erorile apar adesea în evaluarea acestor întrebări.

Transcrierea discuţiilor de tip focus-grup sau a interviurilor de profunzime ajung adesea subiectul analizelor de conţinut. în ceea ce priveşte această tehnică. cum ar fi noile propuneri legislative.). Ca tehnică de colectare a informaţiilor. Un specialist în relaţii publice trebuie să stăpânească cel puţin informaţia de bază referitoare la cercetarea cantitativă. Statisticile descriptive constau în a prezenta datele în aşa manieră încât să fie înţelese. Free Press. a probabilităţilor. Cercetarea cantitativă oferă – cum spuneam – un grad mai ridicat de predictibilitate. În anchetă sunt folosite două tipuri de statistici: cele descriptive şi cele inferenţiale. la fel ca transcrierile după emisiunile radio sau de televiziune sau tăieturile din ziare. Statisticile inferenţiale ne permit să utilizăm ceea ce am aflat ca fiind adevărat referitor la un eşantion. o constituie stabilirea unui model care să permită o analiză neviciată de prejudecăţi sau stereotipuri.5 Cercetarea de tip anchetă încearcă să măsoare practicile şi preferinţele unui public anume. . ed. Măsurătorile cantitative includ analiza de conţinut şi ancheta bazată pe statistici descriptive şi inferenţiale. sistematice şi cantitative a conţinutului manifest al comunicării”. însă presupun şi a şti cum se pun 5 Bernard Berelson. Aceste fundamente ale cercetării includ o înţelegere practică a eşantionării. pentru a trage concluzii despre o populaţie în ansamblul ei. analiza de conţinut poate fi utilizată pentru a se afla ce se spune despre scopurile pe care şi le-a propus o organizaţie şi despre aria sa specială de interese. prin codificarea răspunsurilor membrilor acelui public la o serie standartizată de întrebări. „Content Analysis in Communication Research”. Definiţia clasică a analizei de conţinut a fost dată de către Bernard Berelson. în Mernard Berelson şi morris Janowicz (eds. a II-a.Comunicare şi relaţii publice 45 cercetări ceva mai precise. Glencoe. care a denumit-o ca o tehnică de cercetare în scopul „descrierii obiective. Principala dificultate. Focus-grupurile ar trebui utilizate doar ca tehnică preliminară sau de ghidare. Reader in Public Opinion and Comunication.

Un eşantion aleatoriu este de obicei nesupus prejudecăţilor. psihografice etc). Computerele sunt folosite pe scară largă în zilele noastre în scopul administrării electronice a chestionarelor. Majoritatea eşantionărilor se sprijină pe un subgrup. . telefonul sau chestionarele sunt trimise direct prin poştă. atunci când vrem să planificăm un program pentru a rezolva o problemă. ne vom canaliza asupra a trei componente majore: – publicurile implicate (ierarhizate în ordinea priorităţilor şi descrise în termenii caracteristicilor demografice. Într-un eşantion probabilist. În viitor . oamenii sunt aleşi la întâmplare. cele intenţionate sau cele pe cote. distorsionărilor sau erorilor substanţiale. Cel mai familiar instrument de colectare a datelor în anchete este chestionarul. populaţia este analizată după caracteristicile sale cunoscute. în care intervievatorul pune întrebările şi notează răspunsurile intervievatului pe un formular. Când contactul fizic nu este posibil. faţă în faţă. într-un eşantion pe zone. redus cantitativ. sunt studiate zonele geografice. Trei tipuri majore de eşantioane neprobabiliste sau nonaleatorii sunt cele accidentale. Un chestionar este adesea administrat sub forma unor interviuri personale. Eşantionarea se bazează pe probabilitate. de obicei. al publicului-ţintă. pe care cercetătorul îl foloseşte pentru a reprezenta grupul mai mare. tehnologia ar putea înlocui interviurile faţă în faţă. În concluzie. următoarea alegere este.46 Corina Rădulescu întrebările într-o cercetare. într-un eşantion pe cote. Distorsionarea subiectivă reprezintă tendinţa unei estimări de a devia de la valoarea adevărată. Eşantionul ales nu trebuie neapărat să fie mare (eşantioanele mari costă mult şi nu îmbunătăţesc acurateţea investigaţiei). definind relaţiile publice ca proces şi situându-ne în planul cercetării.

totuşi. Scopul monitorizării realizărilor – pe măsură ce mergem înainte – este acela de a „acorda” planul. Problema poate fi diminuată dacă planurile sunt realizate mai degrabă de către un grup decât de un singur individ. efectele pozitive sau negative asupra publicurilor. – media alese pentru a ajunge la fiecare dintre publicuri (ele sunt evaluate din perspectiva eficienţei lor în a transmite mesajul într-o manieră adecvată. La un anume punct. Orice plan trebuie să fie destul de flexibil pentru a permite unele schimbări pe măsură ce el se derulează. Aceste efecte potenţiale nu trebuie lăsate pe seama ghicitului.Comunicare şi relaţii publice 47 – discursurile pentru fiecare dintre aceste publicuri (dar care trebuie să conţină. A decide care sunt informaţiile relevante din cercetare şi care sunt cele irelevante este o activitate esenţială pentru o gândire obiectivă. Programul trebuie planificat pe etape. Trebuie încorporate în plan tehnici de cercetare. Această decizie însă trebuie să se bazeze pe descoperirile făcute cu ajutorul cercetării. . astfel încât instituţia să vorbească cu aceeaşi voce corporativă).economică şi rapidă). eliminând ceea ce nu funcţionează bine. Ele trebuie să fie anticipate şi bazate pe răspunsurile trecute. astfel încât să putem măsura cât de bine funcţionează planul. acelaşi mesaj. în situaţii similare. în esenţă. cineva va trebui să ia decizii esenţiale – poate fi oricine din grupul managerial sau persoana care se ocupă de relaţiile publice. anticipând astfel. scopurile trebuie stabilite pentru fiecare dintre aceste etape. dar şi pe ceea ce arată cercetarea că se întâmplă în astfel de cazuri.

ele trebuie să fie foarte concrete şi să se poată măsura. Obiectivele sunt acele acţiuni şi rezultate specifice care măsoară progresul făcut în atingerea scopurilor. În definiţiile campaniei de relaţii publice întâlnim frecvent referiri la concepte precum: obiective. modificând o lege sau o opinie. Declaraţia de principii este un text scurt în care sunt prezentate valorile majore ale unei organizaţii. Campaniile sunt construite şi elaborate pentru a aborda o temă. pentru a rezolva o problemă sau pentru a corecta sau îmbunătăţi o situaţie. dar contestate de ceilalţi. şi anume: . Ele sunt eforturi coordonate. Campaniile de relaţii publice Interacţiunea organizaţiilor cu publicurile lor oferă cadrul desfăşurării unor eforturi specifice.48 Corina Rădulescu I. O campanie trebuie construită în jurul unei declaraţii de poziţionare: o declaraţie a organizaţiei. care are la bază un anumit scop. ample şi orientate spre atingerea unui anumit obiectiv sau a unui set de obiective corelate care vor permite organizaţiei să atingă. O declaraţie de principii trebuie să răspundă la întrebări majore. sau – dimpotrivă – întărind un comportament. o lege sau o opinie dezirabile. În cea mai sintetică definiţie.3. responsabilităţile ei. scopuri sau declaraţie de principii. scopurile pe care le are. Ele ating aceste scopuri schimbând un comportament. efort bazat pe aplicarea unor strategii de comunicare şi evaluarea rezultatelor obţinute. de tipul campaniilor de relaţii publice. un scop pe termen lung. în viitor. exprimat sub forma unei declaraţii de principii. Scopurile sunt rezultatele globale pe care o organizaţie speră să le obţină prin activitatea ei. cu scopul de a atinge anumite obiective (determinate în urma unor cercetări). să aibă termene specifice de execuţie. campania de relaţii publice este un efort susţinut al unei organizaţii pentru a construi relaţii sociale demne de încredere.

Ce trebuie să aştepte publicurile noastre de la organizaţie? 4. Programul are un aspect continuu şi însoţeşte viaţa unei organizaţii pe mari durate de timp. organizaţia noastră? 3. Frecvent. elemente de relaţii publice apar ca instrumente de lucru într-o campanie de marketing sau de publicitate şi. fapt care permite evaluarea mai exactă a efectelor ei. în prezent şi în viitor. Către cine avem obligaţii? 9. Care va fi rolul nostru în comunitate şi în domeniul specific de activitate? 7. precizăm că relaţiile dintre acestea şi alte tipuri de campanii sunt complexe. 1 an). tehnicile reclamei şi tehnicile promoţiunii. organizarea de evenimente. Astfel. în relaţiile publice se pot aplica tehnicile de marketing pentru crearea de relaţii bune cu consumatorii şi satisfacerea nevoilor acestora. Cele două nu se exclud reciproc: un program se poate desfăşura simultan cu o campanie. cu cine vrem să colaborăm în acest traseu? 6. Care sunt priorităţile noastre? 5. De asemenea. invers. De ce ar putea cineva dori să lucreze pentru organizaţia noastră? Tot în cadrul acestor consideraţii introductive vis-a-vis de campania de relaţii publice. conferinţe de presă. dosare de presă etc. precizăm că există anumite diferenţe între ea şi programul de relaţii publice. Unde vrem să ajungem. are un început şi un sfârşit clar. Cui îi aparţine organizaţia? 8. Dacă ne referim strict la sfera campaniilor de relaţii publice. greu de redus la o schemă simplă. . iar campania este concepută pentru o anumită perioadă (1 lună. 6 luni. pot fi folosite de marketing pentru a se obţine sprijinul publicului într-o anumită campanie de reclame. De ce există? 2. tehnicile de relaţii publice – comunicate.Comunicare şi relaţii publice 49 1. Pentru ce vrem să fie cunoscută. şi anume.

monitorizarea şi evaluarea continuă a campaniei. cele de publicitate sensibilizează publicul faţă de un produs.R. 5. Primele au ca obiective crearea de relaţii pozitive între o organizaţie şi publicurile ei. care nu au legături importante cu declaraţia de principii a respectivei organizaţii. campaniile de marketing urmăresc crearea unei corespondenţe între ofertă şi cerere.) trebuie distinse de campaniile de comunicare publică (C. reciproc avantajoase. Campaniile de relaţii publice care au succes posedă anumite caracteristici de bază.P. sunt urmărite obiective limitate. persoană. practic. identificarea nevoilor.50 Corina Rădulescu O campanie este una de relaţii publice. între o organizaţie şi publicul ei. selectarea unor media adecvate pentru fiecare public prioritar. pentru a se vedea ce funcţionează şi unde trebuie făcute eforturi suplimentare. De asemenea. limitarea fumatului) şi folosesc exclusiv mass-media. .C. între nevoile consumatorilor şi produsele sau serviciile unei firme. 4. serviciu. 2. obiectivelor şi resurselor publicurilor-ţintă. iar cele de promoţiune încearcă să obţină sprijinul publicului pentru vânzări. campaniile de relaţii publice (C.P. în acest scop ele folosesc un spectru larg de mijloace de comunicare (ce urmează a fi analizate în capitolul următor). Campaniile de comunicare publică au un scop imediat. bine definit (de pildă. acţiuni sociale sau iniţiative politice.). şi anume: 1. planificarea sistematică a campaniilor (o planificare bună reprezintă o schemă care arată unde vrei să ajungi şi prin ce mijloace poţi realiza respectivele obiective). atunci când ea are drept obiectiv clădirea unor relaţii de înţelegere. luarea în considerare a rolurilor complementare ale comunicării interpersonale cu mass-media. 3.

există trei mari tipuri de probleme: corectarea unei situaţii date. 8. efectele ei etc. fixarea calendarului de lucru. 3. autoarea lucrării „Relaţiile publice. analiza situaţiei. stabilirea strategiilor. 7. Analiza detaliată a factorilor interni şi externi permite efectuarea unor evaluări de tip SWOT.Comunicare şi relaţii publice 51 După Cristina Coman.” planul unei campanii de relaţii publice trebuie să cuprinde următoarele puncte: 1. 2. definirea problemei. 6.) toate datele cunoscute referitoare la problema în cauză. 9. stabilirea procedurilor de evaluare. stabilirea bugetului. Problemele cu care se confruntă o organizaţie sunt variate şi numeroase. menţinerea sau ameliorarea unei situaţii pozitive deja existente. părţile implicate sau afectate. 5. ale împrejurărilor . Analiza situaţiei se poate materializa într-un dosar de lucru. identificarea şi definirea problemei – poate să survină ca răspuns la următoarele întrebări: – Care este sursa acelei preocupări? – Unde se află problema respectivă? – Când este o problemă? – Cine este implicat şi afectat? – Cum este implicat sau afectat? – De ce este acea preocupare o problemă pentru organizaţie şi pentru publicul ei? În cel de-al doilea moment al campaniei – analiza situaţiei – sunt acumulate în detaliu (istoricul ei. stabilirea obiectivelor. 4. care cuprinde două secţiuni: analiza factorilor interni şi analiza factorilor externi. atingerea unui obiectiv unic şi bine definit. a punctelor tari şi slabe ale organizaţiei. Principii şi strategii. În general. identificarea diferitelor categorii de public. Primul moment al campaniei de relaţii publice. Stabilirea tacticilor.

În cadrul planului de campanie trebuie să se precizeze că toate grupurile care sunt vizate vor fi atinse. care sunt . până la segmente foarte bine definite. în funcţie de obiectivul pe care ni-l propunem. de la acest cadru general trebuie să coborâm la întrebări specifice. cursul de faţă). cu caracteristici specifice = publicul-ţintă (a se vedea identificarea publicurilor prioritare. idealurilor. În cadrul momentului de stabilire a obiectivelor. aceste segmente de public vor fi atinse de mesajele campaniei simultan sau pe rând.52 Corina Rădulescu favorabile. precum şi a ameninţărilor cu care se confruntă. gradului de implicare al lor în viaţa organizaţiei. Întrebări precum: În ce fel sunt aceste publicuri vizate sau implicate în acea situaţie?. întrebarea cea mai importantă în cazul unei campanii de relaţii publice este: „Ce dorim să realizăm?”. Cum am spus deja. pagina 20. Repetăm. atunci când este cazul. cercetarea constituie temelia pe care se clădeşte practicarea eficientă a activităţilor de relaţii publice. se va arăta. de asemenea. identificarea diferitelor categorii de public presupune cunoaşterea valorilor. Din ce organizaţii fac parte sau cu ce organizaţii au legături? Etc. normelor de comportament. specialiştii vor utiliza metodele de cercetare (specifice ştiinţelor sociale) informale şi formale – discutate pe larg în subcapitolul anterior. pornind de la categorii largi de public. În funcţie de importanţa pe care o au. altfel apar inadvertenţe. Ce activităţi au?. aşteptărilor. – duc la definirea mai precisă şi la segmentarea riguroasă a acestor categorii de public. Practicienii din relaţii publice vor putea defini corect problema şi vor putea stabili în mod realist obiectivele campaniei numai după ce situaţia a fost analizată complet. a comunităţii sau în situaţia respectivă. ne putem adresa publicului. care apoi se vor fixa prin documente scrise. Unde trăiesc?. obiective precise. Pentru ca analiza să fie corectă şi pentru ca rezultatele acesteia să fie cât mai aproape de realitate. Obiectivele campaniei trebuie să fie în consens cu obiectivele generale ale organizaţiei. În cel de-al patrulea moment al campaniei.

Din totalitatea strategiilor prezente pe listă se va alege strategia/strategii(le) optimă pentru campania respectivă. 4. pe diferite canale (evenimentele speciale. Pentru aceasta se va alcătui o listă cu posibile strategii: 1. la descrierea pe scurt a acţiunilor prevăzute în cadrul strategiilor. Activitatea de diseminare a informaţiei. precum şi intervalul de timp necesar organizării acestora. . Organizarea de evenimente. media controlate şi media necontrolate). Trebuie să ţinem seama de întârzierile care pot apărea pe parcursul derulării unei activităţi şi să le menţionăm în calendar. Cel de-al cincilea moment – stabilirea strategiilor – constă într-un plan de acţiune care prevede liniile directoare şi temele majore ale unei campanii. mesaje pentru categoriile de public vizat. a datelor la care va avea loc fiecare acţiune (data. În alcătuirea unui plan de campanie de relaţii publice trebuie aleasă cea mai bună strategie/strategii. 5. Acesta trebuie să fie uşor de consultat şi să prezinte în mod clar momentul în care se vor desfăşura diferitele activităţi. 2. precum şi precizarea timpului necesar pentru pregătirea şi desfăşurarea acesteia). Activităţi organizaţionale etc. ziua. 3. Activităţi promoţionale. Tactica este acea acţiune de relaţii publice proiectată să aibă un efect specific asupra relaţiei dintre o organizaţie şi o anumită categorie de public. ora la care va avea loc acţiunea respectivă.Comunicare şi relaţii publice 53 segmentele cele mai importante (publicul-ţintă) către care se difuzează în mod privilegiat mesajele. Stabilirea tacticilor – al şaselea moment – se referă la prezentarea tacticilor alese. Ea este un instrument în procesul de comunicare folosit cu scopul de a transmite. Inactivitatea strategică. Fixarea calendarului vizează stabilirea momentului de începere şi încheiere a campaniei.

De exemplu. efectul asupra atitudinilor . ce nu a mers şi de ce? Ce s-a transformat într-un succes din greşeală? Ce putea fi făcut mai bine? Este nevoie de cercetare formală. hoteluri. Ce a mers. mese. efectul asupra obiectivelor şi asupra misiunii organizaţiei. motiv pentru care din echipă trebuie să facă parte şi un contabil specializat. Este nevoie de un sistem continuu de monitorizare pentru toate activităţile principale . materiale. În buget se includ toate costurile: tipărituri. campaniile de fund-raising de multe ori sunt mai costisitoare decât sumele colectate. închirieri de spaţiu. Trebuie să descoperim nişte dovezi clare că scopurile au fost sau nu atinse. rezultatul campaniei nu poate fi considerat un succes. trebuie să păstrăm toate analizele la un nivel profesionist. într-o campanie s-ar putea să fie nevoie de schimbarea direcţiei. Dacă nu a mers ceva. din ceea ce am greşit. Pentru a face o evaluare finală de succes. Fiecare campanie de relaţii publice merită o autopsie completă şi onestă. trebuie să evaluăm mai multe rezultate. deplasări. poştă. echipamente. Calculul pentru bugetul global al unei campanii este o activitate complexă. să constatăm dacă am făcut progrese şi. şi anume: impactul asupra publicurilor. de realocarea surselor sau de redefinirea priorităţilor pentru a ne atinge obiectivul. Prin urmare.54 Corina Rădulescu Stabilirea bugetului este desigur un moment indispensabil în economia unei campanii. să înţelegem cum putem face mai bine data viitoare. telefoane etc. Definirea procedurilor de evaluare sau analiza sistematică a desfăşurării campaniei şi a rezultatelor sale –ne permite să învăţăm din ceea ce am făcut bine. Într-o campanie trebuie să apară două tipuri de evaluare: monitorizare şi evaluare finală (post-mortem). de obicei există mai multe motive şi mai multe persoane responsabile. Atunci când costurile unei campanii depăşesc valoarea obiectivelor propuse. de care depinde bunul mers sau nu al ei. Trebuie să descoperim ce nu a atins nivelul planificat şi cu cât.

susţinerea şi evaluarea. impactul etic şi modul în care a fost percepută organizaţia ca responsabilă din punct de vedere social. şi prin metode mai puţin formale de răspuns. în final evaluăm rezultatele eficienţei programului prin cercetare formală. Evaluările pot fi făcute şi citind scrisorile şi răspunzând la telefoanele primite de la publicurile încântate sau dezamăgite ori vorbind cu diverse publicuri pentru a descoperi care sunt atitudinile lor. de la echipa respectivă şi de la publicuri. În concluzie. Campaniile de relaţii publice sunt de obicei construite în jurul dorinţei de a stabili. . Cele cinci elemente pentru o campanie de succes sunt educarea. de a schimba sau de a modifica anumite comportamente.Comunicare şi relaţii publice 55 publicurilor faţă de organizaţie şi asupra percepţiei lor despre organizaţie. efectul asupra statutului financiar al organizaţiei. Cele mai eficiente evaluări sunt programele continue: de exemplu. oferirea suporturilor şi stimulentelor materiale. asupra atitudinii etice şi asupra responsabilităţii sociale. cercetarea atitudinilor angajaţilor şi măsurarea atitudinii consumatorilor. Acestea ne oferă cote faţă de care să putem măsura efectele campaniei noastre. constrângerea. ne vom plasa în poziţia „reinventării continue a roţii”. putem să uităm de ea”. Vom măsura impactul financiar. Dacă spunem după o campanie: „S-a terminat. cercetarea anuală a ceea ce place şi a ceea ce nu place publicurilor. după finalizarea programului. în loc să creem un program continuu de evaluare.

1. Dacă Pascal îl definea pe om drept „trestie cugetătoare”. fiinţă care fabrică unelte şi inventează tehnici.Capitolul II Introducere în teoria comunicării II. acelaşi teoretician francez afirmă că „schimbul de informaţii. omul este. de a transmite sau afla de la semenii noştri idei. omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat (=semnul distinctiv al speciei noastre) ca să intre în legătură cu semenii săi. iar Bergson ca homo faber. Datează de aproximativ jumătate de secol. natura nu creează nimic fără un anume scop (telos). întrucât aduce cu sine întreaga încărcătură de ambiguităţi şi conotaţii acumulate de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen al sintagmei. Definirea obiectului. pentru antropologul Claude Lévi-Strauss. Pe drept cuvânt. Nevoia de a comunica. înainte de orice. intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism”. sentimente este o trăsătură fundamentală a omului. Teoria comunicării este însă o ştiinţă relativ nouă. prin urmare. informaţii. iar aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcană. şi mai fundamental decât un constructor de maşini. a conceptului de comunicare „A trăi în societate înseamnă a comunica” spune Bernard Voyenne. un locutor. Aflat . de idei. Cum bine ştim de la Aristotel. ca să comunice. devenind o necesitate vitală. o fiinţă care vorbeşte.

în semiotică (=ştiinţă a semnelor) comunicarea nu poate fi definită. Paradoxal. în sensul larg. Larson au încercat. Wilson. „comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule. comunicarea este orice transfer de informaţie. George Mounin în „Istoria lingvisticii” spune că într-o sală de teatru.. în urmă cu aproape 20 de ani. aflată nu o dată în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii. De exemplu. S-a observat cu acest prilej faptul că. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”. într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi”. pentru un biolog ca Edward O. Irving I. comunicarea între generaţii). Hovland. Dance şi Carl E. Mai exact. sociologiei sau ştiinţelor informaţiei (cibernetică. În dorinţa de a înţelege acest proces de proliferare semantică. termenul este utilizat într-o accepţiune particulară. Prin aceasta se depăşesc mult limitele semioticii (de pildă. există două repere extreme: 1. atât în limbajul uzual cât şi în terminologia unor tot mai diverse domenii ale ştiinţelor sociale (şi nu numai) conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o permanentă sursă de controverse. 2. definiţia dată de Carl I. de exemplu. să adune într-o carte definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori.Comunicare şi relaţii publice 57 într-o spectaculoasă creştere de popularitate. Însă un sociolog sau un psiholog – care nu concep comunicarea în absenţa unui subiect dotat cu conştiinţă – ar fi înclinaţi să accepte. mai degrabă. specializată. cercetătorii americani Frank E. X. nu se petrece un act de comunicare. în aproape fiecare subdomeniu al biologiei. telecomunicaţii etc). Aceasta întrucât un proces de comunicare are loc atunci când cele două instanţe – emiţătorul şi . Janis şi Harold H. limitându-se la cele mai reprezentative 126 de formulări.

Mounin e filolog şi nu acceptă decât comunicarea grefată pe limbajul verbalizat. Aici este vorba de o contaminare. Decodajul exact (egalitate totală între cele 2 Emiţător şi Receptor). o fac prin aplauze. Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intenţionat emiţătorul cu ceea ce a înţeles destinatarul. o comuniune şi nu despre comunicare. plâns etc. râsete. dar nu prin acelaşi tip de semne ca şi actorii. dincolo de procesele comunicaţionale. Ceea ce rezultă din decodaj constituie semnificaţii finale. Decodajul reductiv. nu putem disocia comunicarea de procesele conexe precum contaminarea. un reper. Vom întâlni diferite situaţii: Semnificaţii intenţionale / semnificaţii finale E R I. etc. contact nemijlocit. şi comuniunea care este o stare de vibrare la unison a doi sau mai mulţi subiecţi semiotici.. Este un caz limită.58 Corina Rădulescu destinatarul – îşi schimbă rolurile şi fluxul de semnificaţii inversat se realizează prin acelaşi tip de semne. II. în . care se foloseşte în special pentru procese de transfer prin agenţi. De fapt. chiar dacă şi spectatorii comunică cu cei de pe scenă. Intenţiile emiţătorului de comunicare sunt semnificaţii intenţionale. Decodajul amplificator. în care III. Într-o sală de teatru.

poate contribui la luminarea sensului de bază al cuvântului. încât depăşeşte total capacitatea de receptare a destinatarului. . efemere. adăugate de un context istoric sau altul. rămâne dificil de realizat. dar restrictivă (de pildă cea oferită de filologul George Mounin). Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării se datoresc în mare măsură vechimii termenului. E R IV. şi cea cu caracter general. printr-un demers de natură etimologică. care nu-l satisface decât pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris. de care. Decodajul aproximativ. dar se şi pierde. Decodajul aberant. Apreciem că restituirea semnificaţiei iniţiale. care destinatarul înţelege doar o parte din ceea ce a vrut să spună emiţătorul. până la urmă. profesorul britanic de telecomunicaţii Colin Cherry afirmă: „comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele”). în care se citeşte mai mult. uşurând distincţia dintre ceea ce reprezintă substratul peren al conceptului şi notele conjuncturale. în care cele două sfere sunt exterioare. În concluzie.Comunicare şi relaţii publice 59 tot ceea ce a vrut să spună emiţătorul a fost înţeles. nu e nimeni mulţumit. dar vagă (de exemplu. printr-o situaţie fizică a stimulilor (sub pragul minim de receptare). V. dar destinatarul înţelege mult mai mult. se observă că justa cumpănă dintre definiţia precisă. de-a lungul mai mult decât milenarei sale existenţe a acumulat progresiv conotaţii ce îngreunează mult misiunea celui care încearcă astăzi să-i expliciteze conţinutul. care. Decodajul aberant poate fi şi rezultatul faptului că textul are o încărcătură informaţională atât de mare.

se referă la acelaşi înţeles al termenului: „Când comunicăm. să explicăm. Constantin Noica în „Cuvânt împreună despre rostirea românească” reliefează faptul că românii nu au reţinut decât înţelesul cultual. Ed. Procesul comunicării. în epoca clasică. 1987. „ce aparţine mai multora sau tuturora”. din care reţinem adjectivele immunis=”scutit de sarcini. al latinescului communicare. Adică încercăm să împărtăşim o informaţie. Acesta din urmă. – are ar sta adjectivul munis. . o dată cu răspândirea creştinismului. al cărui înţeles era „care îşi face datoria. 1. s-a conturat sensul sacramental. Ed. banal”). să educăm sau să 6 Wilbur Schramm. -e. o idee sau o atitudine. încercăm să stabilim o comuniune cu cineva. În acest sens. de unde şi sensul actual „exceptat de la contractarea unei boli”. prin mijlocirea derivatului său communicus îl poate explica pe communicare. cuminecarea e de subînţelesuri.” 6 Cu privire la obiectivele mai largi ale comunicării. Comunicarea p. cuvântul desemnând împărtăşirea credincioşilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu. Nicki Stanton7 afirmă: „Ori de câte ori scriem sau vorbim. iar mai târziu. Eminescu. Bucureşti. 190. 7 Nicki Stanton. 1995. exceptat de îndeplinirea unei datorii” (la Titus Liviu immunis militia figurează cu înţelesul de „scutit de serviciul militar”). Apoi . euharistic. încercând să convingem. comunicarea e de date. „communis=”care îşi împarte sarcinile cu altcineva”.” Wilbur Schramm. a se împărtăşi întru ceva). p. serviabil”. termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură.60 Corina Rădulescu Se presupune că la temelia formării verbului latin communico. moştenit sub formă de cuminecare (=a se împărtăşi de la. ecleziastic. de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri. Ştiinţă şi Tehnică. să influenţăm. în studiul său „Procesul comunicării”. Acest din urmă cuvânt a dat naştere unei familii lexicale bogate. îndatoritor. filosoful român scrie: „Comunicarea nu e totul. (sursă a sensului derivat „obişnuit.

începând cu secolul al XVI-lea. automobil. el capătă o nouă semnificaţie: aceea de a transmite. Algos. – să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine). – să fim înţeleşi. de dubla sa dimensiune. pentru ca mai târziu.Comunicare şi relaţii publice 61 îndeplinim orice alt obiectiv. „Comunicarea stă la baza organizării sociale. îl are şi pe acela de Logos. Preluarea recentă. cinema. Verb divin. apropriat prin cuminecare. într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale realităţii”8. telegraf. o dată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicaţie (tren. pe lângă înţelesul comun. situat în sfera semantică a comunicării. 15. Comunicarea. avion. coagulând şi controlând raporturile „orizontale” dintre oameni. în secolele XIX şi XX. reprezentat de neologismul comunicare. termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat anterior. adică mijlocul de transmitere a ideilor (unul din cele şase componente intrinseci comunicării). Ed. Cu privire la „axa orizontală” a comunicării atragem atenţia asupra faptului că. drumurile). . pe cale savantă. Bucureşti. şi a sensului laic al cuvântului. prin intermediul procesului de comunicare. – să fim acceptaţi. de obicei. televiziune). comunicarea să însemne. înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare. conceptul de comunicare se confundă cu limbajul. o dată cu dezvoltarea şi modernizarea căilor de comunicaţie (poşta. citiţi). comunitară şi sacră. p. 2000. telefon. Atunci când nu reuşim să atingem nici unul din aceste obiective. a condus la apariţia unui dublet etimologic ce dă seama de ambivalenţa procesului de comunicare. radio. Dacă în secolul al XIVlea. dar angajează totodată şi aspiraţiile lor „verticale”. 8 Mihai Dinu. de fapt. urmărim întotdeauna patru scopuri principale: – să fim receptaţi (auziţi. care. Nu putem să nu observăm paralela semnificativă cu dublul statut al cuvântului.

. adică difuzare. ci şi modurile şi mijloacele comunicării. discursurile. În toate epocile anterioare.). inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă. se ajunge la comunicarea indirectă. transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. De la comunicarea directă.). cu expresia comunicaţiilor de masă (... mediată (scrisul. că şi cuvântul. de asemenea. Cinematograful se înscrie în aceeaşi categorie (. nu numai sensurile conceptului de comunicare... să fie încadrate în categoria mass-media... comunicarea înseamnă un transport (transfer) de „gânduri şi mesaje”.). în general. putere.. aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan. vasta lor rază de acţiune. care presupune obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje. Nu există nici o îndoială că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea şi televiziunea (. telefonul..). în principiu procesele de mediere. mijloacele de comunicare şi se traduce. Deci: media = mijloace de comunicare. pentru aceleaşi motive. un public de masă. telegraful. presa-ziarul. intrarea în relaţie cu cineva aflat la distanţă. benzile. Se poate considera. presupunea deplasarea obligatorie a sursei. mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public. Se modifică..). Cartea (. televiziunea). De asemenea.. nu numai de „bunuri şi persoane”. Presa. afişul publicitar. este considerată ca fiind unul dintre principalele mass-media (.. casetele sau videocasetele pot. El desemnează în general. scrisul sunt mijloace de comunicare (. Conceptul de comunicare de masă Conceptul de mass-media este mai nou şi este necesară o definire a lui: „Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină. comunicarea. în epocile moderne.). o dată cu aceasta. radioul. Chiar dacă ele .62 Corina Rădulescu transmitere.

mijloace ale comunicării de masă nu există o sinonimie perfectă. Cum 9 Jean Cazeneuve. radioul. Expresia massmedia nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de masă.”9 Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă. care trebuie avute în vedere. În definirea conceptului de comunicare de masă trebuie să avem în vedere faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de civilizaţia tehnicistă. Paris. Conceptul de mass înseamnă un public numeros. destinatarii comunicării formează grupuri vaste. ci a întregului grup. a elitelor sociale şi cultura de masă. În acest fel. receptarea de masă. creându-se în mod artificial o ruptură între cultura înaltă. . colectivităţi umane. comunicarea se socializează. 1972. La rândul lor. ci grupuri formate din indivizi. 9. ceea ce constituie socializarea audienţei. devine colectivă. Între comunicare de masă. ca o standardizare a consumului cultural şi. în acelaşi timp. şi mijloace de comunicare – instrumentele comunicării. producţia de masă. mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor – există diferenţe clare. Însăşi expresia mass-media conţine mai mult decât pe aceea de mijloace.televiziunea).Comunicare şi relaţii publice 63 servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca emiţători către marele public. conceptul de comunicare de masă este definit în sens unilateral. Emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi. dar poate fi înţeles şi ca o amplitudine socială a mesajului. trec printr-un mijloc de informare (ziarul. p. înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare. iar mesajele. ca un nivel scăzut de receptivitate. Denoël Gonthier. La société de l’ubiquité. care nu mai reflectă doar părerea unui singur individ. ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă. ceea ce implică unele trăsături specifice: – În cazul comunicării de masă.

În general formaliştii ruşi (şi în particular Roman Jakobson) pornesc de la principiul că fiecare funcţie a limbajului se grefează pe un . cum ar fi codul şi canalul de transmisie. iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne. mesaj şi receptor. propunând o clasificare ce are în vedere şi alte elemente ale procesului. de emiţător. Funcţiile comunicării În cunoscuta sa „Teorie a limbii”. reprezentativă. Emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal. profitând şi de achiziţiile conceptuale ale teoriei informaţiei. la rândul lor. receptorii devin. De asemenea. apelativă. el distinge funcţiile expresivă. Astfel. ca reprezentare în raport cu mesajul şi ca apel în raport cu destinatarul. termenii. Bühler constată că vorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul. pentru prima dată. din 1934. chiar de indiferenţă. astăzi consacraţi. Când ea se produce. II. După cel de-al doilea război mondial. specifice „erei electronice”.2.64 Corina Rădulescu afirmă cercetătorul francez Bernard Voyenne: „presa de masă reprezintă conversaţia tuturor cu toţi şi a fiecăruia cu celălalt. reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător este lentă. ceea ce îl determină să adopte. Karl Bühler defineşte actul comunicării lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonică. purtători ai unor noi mesaje. – De asemenea. lingvistul Roman Jakobson (şcoala formală rusă) completează tabloul funcţiilor comunicării.” – O altă trăsătură a comunicării de masă se referă la caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării. el operează distincţia dintre forma şi conţinutul mesajului. ataşând funcţii distincte acestor două componente.

El precizează că: „ceea ce am numit un set de elemente de percepţie încărcat cu o anumită semnificaţie şi limbaj de o anumită organizare trebuie numit text. 1. Se ştie . vom avea un emiţător. 2. mesajul (textul). Astfel. un mesaj (text). Langer vorbeşte de simboluri prezentative faţă de simboluri reprezentative – cuvinte folosite în mod obişnuit. centrarea textului asupra lui însuşi. Roman Jakobson opune mesajul codului (între cele două componente raportul e de autonomie): Cod Limbă Structură Abstract Esenţă Normă Sistem | | | | | | | Mesaj Vorbire Eveniment Concret Fenomen Utilizarea normei Proces Abraham Moles afirmă: mesajul este orice set de elemente de percepţie încărcat cu o anumită semnificaţie. Funcţia poetică constă în autoreflexivitatea textului. După Roman Jakobson structura comunicării cuprinde: emiţătorul. Acelaşi text poate avea semnificaţii diferite în funcţie de împrejurare. că e văzut şi ca text. Aceeaşi formă lingvistică poate fi decodificată diferit. canalul. De exemplu. codul. receptorul. contextul. iar în italiană – câine negru. lor le corespund cele şase funcţii ale limbajului. Într-o poezie lirică ponderea funcţiei emotive e mai mare decât într-o poezie etică sau într-un tratat de istorie. S. ceea ce duce la faptul că textul nu mai poate fi ignorat în procesul de receptare. am fost bucuros că am văzut expoziţia „Lumini şi umbre – patru secole de pictură franceză”). Funcţia emotivă constă în autoproiectarea emiţătorului în text şi mai precis prezenţa identificabilă a emiţătorului în text (de pildă. cane nero – în latină înseamnă cântă Nero. iar mesajul e rezultatul aplicării codului pe un anumit text”.Comunicare şi relaţii publice 65 constituent al situaţiei de comunicare.

cel de-al doilea semnificantul. gesturile sau tonul ce indică receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul aparţin sferei metalingvisticului. ele reţinând atenţia cititorului asupra aspectului lor concret. Funcţia referenţială se referă la faptul că limbajul trimite la o realitate exterioară. cel care îl recepţionează nu se poate baza pe el pentru a deduce în ce limbă dorim să-i vorbim. pe când cuvintele unui poem sunt. opace. De cele mai multe ori indicaţiile sunt implicite. în mare măsură. Perifrazele explicative care precizează accepţiunea în care trebuie înţeles un termen. căci. la mesajul pe care dorim să-l transmitem şi nici măcar la cod. spre deosebire de limbajul ştiinţific. „Alo”-ul cu care începem o convorbire telefonică nu exprimă nimic privitor la noi. pentru care ceea ce contează cu precădere este despre ce se vorbeşte. 3. câteodată aceste indicaţii sunt explicite. marchează deschiderea canalului. ceea ce face ca orice încercare de a le înlocui cu sinonime să distrugă poeticitatea textului. la altceva decât la sine.66 Corina Rădulescu că. Foarte multe semnale fatice însoţesc comunicarea interpersonală: jocul privirilor prin care se . De exemplu. Ele orientează decodajul. Îndărătul cuvintelor dintr-un text ştiinţific se văd înţelesurile pe care ele ni le dezvăluie. dat fiind caracterul internaţional al acestui cuvânt. Funcţia fatică sau de contact are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. fraza: semnul – în accepţia lui Ferdinand de Saussure – este conexiunea intrinsecă dintre semnificant şi semnificat. În schimb el ne ajută să stabilim contactul. Cel dintâi privilegiază semnificatul. la interlocutorul nostru. 5. O funcţie similară o au gesturile sau formulele de salut. De pildă. mă duc la librărie ca să cumpăr ultimul roman scris de Umberto Eco. 4. Funcţia metaligvistică constă în faptul că textul conţine în el indicaţii de cod. limbajul poetic pune accentul pe cum se spune.

de funcţia predominantă10. 353.d. ca artă. Ştiinţifică. mişcări ale capului. stratificarea rezultată constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale. nu comportă graniţe precise). cele şase funcţii pe care el le-a definit coexistă practic în orice comunicare. retorica avea în vedere tocmai valorificarea potenţelor conative ale comunicării interumane. ş. preocuparea capitală a artei este de a convinge dincolo de argumente (Roman Jakobson consideră că poezia nu coincide cu funcţia poetică. Diversitatea constă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva funcţii. Ed. confirmări verbale. în aceeaşi măsură. Structura verbală a unui mesaj depinde.a. în primul rând.” 10 Roman Jakobson. Funcţia conativă (nu are legătură cu conotaţia. Forma verbală conativă prin excelenţă este modul imperativ. Pornind în mod special de la această funcţie a limbajului. în elementele de retorică. În calitatea sa de artă a construirii discursurilor persuasive. . Este prezentă în mecanismele persuasive. în poezie există această funcţie pe lângă alte funcţii ale limbajului. 6. Potrivit concepţiei lui Jakobson. p. provine din verbul latin conor. În acest sens el subliniază că: „Deşi distingem şase aspecte fundamentale ale limbii. ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiilor. Bucureşti. conari. conatus sum = a se sforţa) e orientarea către destinatar şi se observă în reacţiile comportamentale imediate ale acestuia. De exemplu.m. noncoincidenţa funcţiei estetice cu poezia impune concluzia că distincţia dintre estetic şi extraestetic este graduală. Diferită de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanţă.Comunicare şi relaţii publice 67 reconfirmă mereu păstrarea contactului. de la importanţa persuasiunii în relaţia unei organizaţii cu publicurile sale – relaţiile publice sunt definite nu numai ca ştiinţă ci. am putea totuşi cu greu să găsim mesaje verbale care să îndeplinească numai o funcţie. Lingvistică şi poetică. iar funcţia poetică se poate găsi şi în alte enunţuri ce nu sunt ale unor finalităţi poetice. 1964.

numite de la început axiome ale comunicării: 1. 2. expresia gurii şi alte numeroase indicii. Dacă acceptăm că orice comportament are o anumită valoare comunicativă. unele aproape insesizabile. Este suficient să ne gândim la cazul de „non-comunicare” al omului care tace. şi anume cele legate de controlul canalului şi de recursul la metalimbaj. orientarea privirii. întemeiat în 1959. Jackson în localitatea Palo Alto. pentru a cunoaşte în adâncime mecanismele proceselor de comunicare. de către psihiatrii Paul Watzlawick şi Don D. Paloaltiştii porneau de la ideea că. coloraţia obrazului. dar totuşi percepute subliminal. Se spune că „tonul face muzica”. „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional.68 Corina Rădulescu Unul dintre marile merite ale clasificării propuse de Jakobson este acela că. deşi ea a fost elaborată pentru a explica fapte de limbă. semiologic şi terapeutic ei au formulat câteva importante principii ale comunicării interumane. trebuie să studiezi situaţiile în care acestea suferă dereglări sau blocaje. lângă San Francisco. se dovedeşte perfect extrapolabilă la toate modalităţile de comunicare. că nu doar mimica şi gesturile. vom putea accepta uşor această „axiomă”. cel de al doilea oferind indicaţii de interpretare al celui dintâi”. În urma cercetărilor de ordin medical. Vorbitorii acordă planului relaţional o importanţă decisivă şi dacă neînţelegerile de ordin . Poziţia corpului. „Comunicarea este inevitabilă” sau. Aspectele scăpate din vedere de Bühler. au câştigat în însemnătate o dată cu aprofundarea studiului nonverbalităţii de către cercetătorii ce gravitau în jurul celebrului Institute of Mental Researche. ci şi absenţa lor este elocventă. într-o formulare mai apropiată de cea a autorilor. „Non-comunicarea este imposibilă”. ne oferă indicaţiile metacomunicaţionale necesare pentru a descifra semnificaţia reală a tăcerii sale.

în toate cazurile. În realitate. 3. o segmentare obiectivă în cauze şi efecte este principial imposibilă. în timp ce ei se plâng că greşesc tocmai pentru că sunt prea mult supravegheaţi. căci dacă Henri Bergson afirma că: „gândim numai cu o mică parte din trecutul nostru. comunicarea e continuă. procesul comunicării urmează principiul spiralei (=în comunicarea interpersonală. un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii. acumulările încetează de a mai fi discrete. edificiul comunicării înălţându-se continuu. Doi oameni între care lucrurile nu mai merg ca înainte îşi vânează reciproc indiciile nonverbale de natură să demonstreze că celălalt e de vină. interpretate arbitrar drept cauze sau efecte. conflictul întemeindu-se pe faptul că ceea ce unii considerau cauză era pentru alţii efect. dorim şi . dar cu întregul nostru trecut. dicţionare – cele ce privesc relaţia generează adesea conflicte ireconciliabile. „Comunicarea e un proces continuu. Concluzia este că mecanismele înţelegerii reciproce funcţionează bine exact atunci când nu le percepem. ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns. Una din descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto e tocmai aceea că atenţia acordată comunicării distruge comunicarea. Există tendinţa de a considera lanţul comunicării drept segmentabil în acte bine delimitate. inclusiv cu zestrea sufletească originară. Indiciul cel mai evident că o relaţie este în curs de destrămare e chiar grija cu care participanţii urmăresc simptomele relaţiei.” De exemplu. iar mesajele se intercondiţionează într-o manieră complexă. prin contribuţia greu discernabilă a tuturor participanţilor). persoane competente.Comunicare şi relaţii publice 69 informaţional pot fi aplanate prin apelul surse – cărţi. argumentând că altfel aceştia comit greşeli.

Intonaţia cu care sunt pronunţate poate însă varia continuu. 5. La fel. de unde concluzia că modalitatea lingvistică de comunicare este una digitală. ne confruntăm cu o infinitate de posibilităţi. ea te pune pe gânduri sau e primită ca afront. ar trebui să dispunem de o mulţime deopotrivă infinită şi nenumărabilă de cuvinte distincte. 1914. cuvintele vor fi întotdeauna numărabile. L’evolution creatrice. când o expresie nepoliticoasă vine din partea cuiva care a fost foarte amabil şi atent cu tine.70 Corina Rădulescu acţionăm”11. Paris. ea poate fi percepută aproape ca o mângâiere. 4. Termenii provin din cibernetică. rostită. p. în vreme ce modalitatea 11 Henri Bergson. De exemplu. . efectul unei comunicări depinde de conţinutul comunicărilor anterioare. în schimb. prin însuşi modul în care sunt alcătuite. când suntem întrebaţi dacă pâinea e proaspătă e greu să răspundem numai prin da şi nu. De exemplu. pe care nici chiar totalitatea resurselor noastre lingvistice nu reuşeşte să o acopere. unde un sistem este considerat digital atunci când operează cu o logică binară şi analogic atunci când se utilizează logica cu o infinitate continuă de valori. Comunicăm cu întregul nostru trecut şi ar fi inutil să căutăm o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi. fie una analogică”. deoarece. „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală. faptul rămâne perfect valabil şi în ceea ce priveşte actele comunicative. Alcan. Pentru a descrie exact gradul de prospeţime a pâinii. cu efecte asemănătoare celor dintr-o experienţă fizică şcolară: apa călduţă pare rece pentru mâna ţinută anterior în apă fierbinte. Cu atât mai mult cu cât există şi o intertextualitate a comunicărilor. de cineva care înjură mai tot timpul. ceea ce e principial imposibil.

d. egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune constituie una din condiţiile unanim recunoscute ale comunicării eficiente. neacordarea dreptului la replică minează procesul de comunicare. efectul spuselor noastre s-a produs. Profesorul şi studentul la cursuri. Orice act de comunicare este ireversibil tocmai în sensul că.m. „Comunicarea este ireversibilă”. Privirea. tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relaţiei. Această afirmaţie trebuie pusă în legătură cu proprietatea oricărei comunicări de a produce. iar scuzele sunt tardive. efemer sau de lungă durată. Datorăm comunicării – nemijlocite sau mediate (de lecturi.Comunicare şi relaţii publice 71 paralingvistică are caracter analogic. prompt sau manifestat cu întârziere.) asupra celui care a primit-o. În cele dintâi. vizionări. o dată receptată. efectul există întotdeauna. „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare”. rolurile participanţilor rămân neschimbate pe parcursul comunicării. 5. el declanşează un mecanism ce nu mai poate fi dat înapoi. Există o strânsă legătură între „axiomele” 2 şi 4: componenta informaţională a comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală. Tot preponderent analogice sunt şi gesturile. s. gestul. Căinţa uşurează sufletul dar nu anulează natura ireversibilă a comunicării. un efect oarecare (intens sau mai slab. Există două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale. 6. medicul şi . pe când cea relaţională prin mijloace analogice. În principiu. Pe de altă parte. realizarea unei egalităţi veritabile rămâne un deziderat aproape imposibil de atins. o dată produs. audiţii) – cu semenii o parte însemnată din ceea ce numim personalitatea noastră. Snobismul comunicaţional.a. mimica. După ce l-am jignit pe un interlocutor.

Ajustarea la care se referă această „axiomă” reprezintă tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicări adevărate. Interacţiunea personală – cea dintre prieteni. Structura comunicării a. ce elimină din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare. ci numai fluidizarea lor.72 Corina Rădulescu pacientul pe timpul consultaţiei se menţin unul faţă de celălalt în raporturi fixe. Pentru ca. 7. El este cu atât mai dificil de obţinut cu cât interlocutorul (în cazul relaţiilor publice e vorba de publicurile unei organizaţii) ne este mai puţin cunoscut. Unicitatea experienţei de viaţă şi lingvistice a fiecăruia dintre noi atrage după sine necoincidenţa sensurilor pe care locutori diferiţi le acordă aceloraşi cuvinte. Modele ale comunicării . II. „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”.3. cu cât între „câmpurile” noastre de experienţă subzistă deosebiri mai importante. ci doar un simplu stimul senzorial (caracterul arbitrar al semnului) – îl poate evoca receptorului numai în măsura în care acesta îl posedă deja. este necesară o „negociere” a sensurilor. cu deprinderile sale lingvistice. soţi – nu presupune dispariţia rolurilor. Înţelesul cuvântului nu există nicăieri altundeva decât în mintea vorbitorului. Nu ne putem ameliora comunicarea dacă nu ţinem seama de inevitabilele diferenţe dintre oameni şi dacă nu încercăm să ne acomodăm cu codurile de exprimare ale celuilalt. înţelegerea să se realizeze. totuşi. mai precis cu ideolectul său. iar semnificantul sonor – nefiind un cărăuş al semnificatului. colegi.

Ioan Drăgan operează cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informaţiei. circulare şi interactive (R. cel care a utilizat pentru prima dată cuvântul „informaţie” în sensul său matematic (1927).Comunicare şi relaţii publice 73 În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele.d. angajaţi ai laboratoarelor Bell Telephone din New York au căutat să maximizeze eficienţa transmiterii semnalelor prin telefon şi unde radio. modele sociologice (modelul Scharamm. Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicării. aplicabilă şi în alte situaţii de transfer informaţional decât cele amintite. . modelul Gerbner ş. Modelul Shannon şi Weaver (1949) Inginerii C. ţinut la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. punctul de plecare fiind lucrările lui R. Universitatea din Bucureşti. modele lingvistice. de interacţiunile rezultate etc. E. Cursul de „Introducere în teoria comunicării”. Rieffel). V. structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relaţiilor publice. modelul cibernetic). În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare. În linii mari. modelul propus de cei doi are următoarea structură*: Schema Shannon – Weaver prezintă traseul unui mesaj care. elaborat de o sursă.a.). Hartley.m. De pildă. Weaver. L. este codificat de un transmiţător sub * Marian Petcu. Alţi autori le clasifică în modele lineare. ce pot fi grupate în funcţie de sensul schimbului de informaţii. Shannon şi W.

ea ne îngăduie să înţelegem mai bine esenţa oricărei comunicări. prin însăşi natura lor. dar. proces a cărui raţiune de-a fi este vehicularea de înţelesuri. Meritul fundamental al schemei este că. nu pot fi vehiculate. pe traseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a intervenţiei unei surse de zgomot. Nici una din manifestările menţionate ale psihicului uman nu poate fi sesizată direct de un dispozitiv material. ce parcurg un canal. ea nu dispune şi de mijloacele necesare pentru a-l face să ajungă la destinaţie. muzical sau cinematografic. Termenul global mesaj acoperă o mare varietate de realităţi. Shannon ne oferă o unealtă pentru măsurarea informaţiei (incertitudinea depinde de doi factori – numărul de evenimente posibile. după care parvin la receptorul ce le decodifică. Shannon a avut ideea de a stabili o relaţie între informaţie şi incertitudine. trăiri. restituind mesajului forma iniţială şi încredinţându-l astfel destinatarului. de la transmiterea ereditară a caracterelor biologice. Măsurând incertitudinea. entitatea emiţătoare se vede obligată să procedeze prin substituţie: ea încredinţează unor semnale materiale. Sursa produce mesajul. şi probabilitatea de producere a fiecăruia dintre evenimente). Ne confruntăm aici cu principalul paradox al comunicării. care. De aceea. O primă distincţie importantă pe care o pune în evidenţă schema amintită este cea dintre sursă şi transmiţător. stări de conştiinţă. C. idei. sentimente. fie acesta chiar atât de complex ca foarte sofisticatele noastre organe de simţ. până la discursul poetic. în sensul că informaţia reduce incertitudinea. în general. Cantitatea de informaţie pe care o obţinem când se produce un eveniment este egală cu cantitatea de incertitudine care este asociată înaintea acestui eveniment. deşi concepută în vederea explicării unor aspecte specifice sferei telecomunicaţiilor (cum am precizat mai sus). cu cât sunt mai numeroase cu atât incertitudinea celui care se va produce este mai mare. pe care le desemnăm în limbaj curent prin cuvinte ca: gânduri.74 Corina Rădulescu forma unor semnale. misiunea de a reprezenta . perceptibile senzorial. emoţii.

prin procură. opinia generală. paradoxul ei rezidă tocmai în această contradicţie dintre nevoia interlocutorilor de a-şi transmite mesaje şi imposibilitatea practică în care se află ei de a emite şi recepţiona altceva decât semnale. comunicarea este văzută ca proces linear. de vorbă. dar în cu totul alt sens decât sursa. expresii ori citate enunţate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enunţătorul exclusiv şi unic al mesajelor transmise. cunoscuţi sau necunoscuţi. comunicarea sonoră e posibilă numai dacă mediul fizic interpus între cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil. stau în fond. Transmiţătorul poate fi şi el multiplu. O condiţie sine-qua-non pentru ca semnalele să ajungă la receptor este ca ele să posede o natură compatibilă cu cea a canalului de transmisie. unidirecţional. idei. Conceptul de sursă reclamă la rândul său anumite clarificări. Înlocuirea nu înseamnă însă transport. iar informaţia. iar sursa – în lumina „dreptului de autor” asupra celor enunţate. conştient sau nu. aşadar. De fapt. În genere oricine preia. cum bine ştim. grupul de apartenenţă socială sau profesională. În modelul propus de Shannon şi Weaver observăm că actul de comunicare este identificat cu informaţia. Astfel. educatorii. Dacă judecăm. aşa încât acestea din urmă rămân şi pe urmă principial netransmisibile. cu transmisia de semnale. vom fi nevoiţi să concluzionăm că nu există decât surse colective şi că prin intermediul oricărui cuplu de comunicatori. prietenii. Pe de altă parte. Or tocmai aici se află principală limită a modelului – nu există feed-back (cel ce modifică atât . Există numeroase situaţii în care emiţătorul nu face decât să repete cuvintele unei terţe persoane.Comunicare şi relaţii publice 75 indirect. prin gura sa vorbesc alţii: familia. Aspectul cel mai spinos al comunicării. mari mulţimi de indivizi. etc. mesajele prin prisma originalităţii lor. produsele impalpabile ale conştiinţei şi afectivităţii. spiritul epocii.

Al doilea model Schramm demonstrează natura interactivă a procesului de comunicare. Schramm afirmă că în esenţă. adică transformarea unei idei. Codificarea constă în faptul de a traduce mesajul într-un limbaj adecvat atât canalului de transmitere. a codifica înseamnă a pune într-o formă inteligibilă. procesul de comunicare constă în „punerea în acord a receptorului cu emiţătorul. În desenul de mai jos observăm o zonă de suprapunere a celor două câmpuri de experienţă. ceea ce implică două momente importante –codificarea şi decodificarea mesajului. . 74).d.m. ca o condiţie absolut necesară „armonizării” celor doi. la extragerea semnificaţiilor necesare. acestui model îi datorăm debutul a ceea ce avea să devină „studiile comunicării”.a. Decodificarea se referă la „retraducerea” mesajului de către receptor. nici o referire la importanţa contextului în care are loc comunicarea şi care o poate influenţa. constituit din semnale organizate după convenţiile unuia sau mai multor coduri (vom reveni mai pe larg asupra noţiunii de cod). de asemenea. a unei opinii. Altfel spus. cât şi la cel al receptorului.76 Corina Rădulescu mesajul cât şi relaţia comunicaţională în sine). al cărui principal merit rămâne acela de a fi subliniat natura interactivă a procesului de comunicare (vezi pag. în mesaj. cu atât comunicarea este mai eficientă. cât şi receptorului. cu privire la un mesaj”. Pe baza modelului Schannon şi Weaver. Wilbur Schramm a elaborat propriul model. Nu există. Cu cât această suprafaţă este mai mare. deci „experienţa cumulată” a celor ce comunică. ş. ceea ce presupune existenţa unui „câmp de experienţă” atât la nivelul emiţătorului. adică înţelegerea şi interpretarea semnelor codificate ce compun mesajul. accesibilă şi transmisibilă semnalele şi simbolurile. Cu toate minusurile lui.

Schramm C o d i f i c a r e D e c o d i f i c a r e A treia schemă generală a comunicării – W. Schramm relevă calitatea de interpret a individului aflat în relaţie comunicaţională: el este în acelaşi timp atât codificator cât şi decodificator de mesaj.Comunicare şi relaţii publice 77 În completarea modelului său. Schramm * A doua schemă generală a comunicării – W. . Schramm (1954) Prima schemă generală a comunicării – W. reacţia de răspuns la un mesaj în scopul elaborării altui mesaj. ceea ce confirmă circularitatea procesului comunicaţional. W. Schramm D e c o d i f i c a tI o n r t e r p r e t C o d i f i c a t o r * Ibidem. Modelul lui W. Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicării – feed-back-ul (retroacţiunea).

Vom observa un ansamblu de elemente concentrice şi o serie de acţiuni şi retroacţiuni continue. 76) este aplicabil în cazul comunicării de masă (mediatizată). ale comunicării. cum mai este numit în literatura de specialitate. Donald Ungarait şi Thomas Bohn. toate insistând asupra capacităţii receptorului de a selecţiona. a interpreta şi a reinterpreta mesajele. Modelul de faţă (vezi pag. El este inspirat de ideea din ce în ce mai răspândită în anii 1970. aparţine unui grup de cercetători format din Ray Hiebert. în elice. ci că legăturile dintre emiţător şi receptor sunt mult mai complexe şi mai variate decât s-a crezut până atunci.d. în spirală.a. s-au propus modele concentrice. lineară. că procesul de comunicare nu urmează o schemă simplă.m. . care implică în realitate o negociere sau o tranzacţie continuă între emiţător şi receptor (ceea ce justifică reprezentarea într-o formă dinamică). ş.78 Corina Rădulescu M C o d i f i c a t o r I n t e r p r e t D e c o d i f i c a t o M e s a j D e c o d i f i c a t o I n t e r p r e t C o d i f i c a t o r e s a j r r Modelul circular al comunicării sau modelul concentric. Prin urmare.

retroacţiunile (răspunsul receptorilor . În fine. Într-o a doua etapă intervin „regulatorii”. prin urmare pot afecta conţinutul şi eficienţa mesajului. Urmează filtrele informaţionale de ordin fizic (oboseala receptorului. adică de profesioniştii ce decid asupra procesului de selecţie. acestea sunt filtrate de controlor. mesajele ating audienţa şi provoacă anumite efecte. mesajele sunt emise prin media (ziar. adică acele elemente care afectează calitatea comunicării (şi eficienţa ei). ce pot fi grupuri de presiune. Modelul integrează în schemă „zgomotele” (acestea pot fi specifice canalului de transmitere-imagine sau sunet de o slabă calitate. Anterior difuzării. ori semantice. televiziune). comunicatorii (redacţia unui ziar sau a unei televiziuni) produc mesaje ce trec mai întâi prin diferite stadii de comunicare (coduri).Comunicare şi relaţii publice 79 Într-o primă etapă. cum ar fi utilizarea unui limbaj greu accesibil). În fine. de pildă) sau psihologic (centrul de interes al receptorului). instituţii (asociaţii) ce pot exercita o anumită influenţă asupra media. sub forma informaţiilor scrise sau audiovizuale.

1964. vorbitor).C. care va fi înscris într-un cod 12 Roman Jakobson. Ştiinţifică. deci. ne-o propune pentru prima dată Karl Bühler. b.80 Corina Rădulescu spre comunicatori ori controlori). ascultător). procesul comunicării presupune. Context12. Structura comunicării la Roman Jakobson Indiferent de modelul asupra căruia ne îndreptăm atenţia. Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact. care trimite un mesaj unui destinatar (receptor. Roman Jakobson i-a adăugat încă trei componente: C. un transmiţător (emiţător. Die Sprachtheorie: M m e s a j E MŢ ĂI T O R F f e e d . C o n t e x / ţ mi n e u s t a /j / c o n E S c o p C o d a r e / C d o n t a c t / l i m b a j e c o d a r e R c o d / Această relaţie de comunicare se realizează în felul următor: emiţătorul lansează un mesaj. . Canal. receptor –. Probleme de stilistică. Bucureşti. mesaj. în cartea sa din 1934.– Cod. precum şi amplificarea (acordarea unei mai mari importanţe unei anumite informaţii sau personalităţi prin raport cu celelalte). mesajul se raportează la un context.b R E C E P T O R a c k Ulterior. Cea mai simplă structură a comunicării – e vorba de cunoscuta relaţie din cadrul triadei: emiţător.C. Ed.

atunci când avem în vedere codul scris. gestul. Din schema de mai sus. de descifrare a mesajului transmis. Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu. iar acesta decât cel scris. Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă: mesajul este totdeauna foarte concret.d. privirea. dimpotrivă. Informaţia pleacă de la E şi devine informaţie pentru R. de starea psihologică a emiţătorului. lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trăsăturile comunicării. e abstract. e o axă „in absentia” şi dă seama de principiul selecţiei în constituirea . mimica. are la dispoziţie unele semne de punctuaţie şi unele categorii gramaticale. nuanţat. Destinatarul (receptorul) va realiza o acţiune de decodare. În anumite situaţii. R trebuie să fie predispus să recepteze.. Prin urmare.m. observăm că Roman Jakobson consideră că orice proces de comunicare presupune şase elemente constitutive. Codul este acea convenţie tacită sau explicită în virtutea căreia se recunoaşte existenţa unei relaţii de tip funcţional între ceea ce semnifică ceva şi ceea ce este semnificat. Transferul realizează elementul comun al informaţiei. Transferul are loc între două entităţi orientate către un scop: E are scopul de a oferi. codul.a. respectiv codificarea. Vom începe cu veriga indispensabilă oricărui act de comunicare (cel mai important din cele şase elemente constitutive). conţine numai 28 de semne. în timp ce codul scris e mult mai sărac. ş. în cele ce urmează. de pildă. cu ajutorul cărora se formează cuvintele. având un număr redus de semne. Mesajul este mai bogat decât codul verbal. pot apărea mesaje întâmplătoare – mesajele sunt discontinue. în timp ce codul. De aceea. Codul poate fi o relaţie între semn şi ceea ce e desemnat în cadrul axei paradigmatice (=priveşte relaţia dintre semnul pe care îl utilizez într-un enunţ şi setul de semne de care el a fost prelevat.Comunicare şi relaţii publice 81 (limbaj). şi anume. determinat de loc. de timp. Înscrierea mesajului într-un cod se numeşte codare. ne vom ocupa pe rând de fiecare dintre ele. 1. codul. cum ar fi: vorbirea. cel lingvistic. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare.

enunţul „Toate corpurile au greutate” are . Cu privire la geneza codurilor precizăm că procesul de constituire a unui semn presupune două tipuri de acţiuni: a. dar elemente de cod există şi în plan sintagmatic (axa sintagmatică priveşte relaţia existentă între semnele coprezente în text. Într-un sens. Decodajul sau transcodajul se referă la trecerea unui text dintr-un cod în altul (ex: din telegraf în cod normal). Codajul este actul prin care o serie de semnificaţii sunt transpuse prin intermediul regulilor într-un anumit text care foloseşte un limbaj anumit. prevalează principiul combinării) – unele mai evidente (de pildă. ideea de cod cade exact pe ideea de semn şi pe cea de limbaj. Orice codaj este într-un anumit sens un transcodaj (nu există semnificaţii în sine). Gheorghe îl bate pe Vasile). Semantica unui text nu e o simplă însumare a semnificaţiilor tuturor elementelor textului – se adaugă tonul vocii cu care vorbim. repetiţia (prin care se fixează o anumită relaţie între semnul vehicul şi semnificaţie). Predicatul e inclus în subiect. Subcodurile sunt acele elemente de cod care ţin de semnificaţii conotative. semnificaţia e strict relaţională. se realizează socializarea codului.Vasile îl bate pe Gheorghe. Preţul frumosului cal a fost plătit de x – în a doua propoziţie e întărită aura ce înconjoară subiectul). Judecăţile sintetice după Immanuel Kant sunt acelea în care predicatul nu aduce nimic nou faţă de subiect. altele mai ascunse şi generatoare de conotaţii (exemplu: Preţul calului frumos a fost plătit de x. De exemplu. Umberto Eco în „Tratatul de semiotică” reexaminează distincţia kantiană între judecăţi sintetice şi judecăţi analitice. De exemplu: „toate corpurile au întindere”. Dacă sistemul este preluat de alţii. când citesc un text prin anumite semne. În schimb. ritmul. Ca noţiuni conexe ale codului avem: codaj sau codificare.82 Corina Rădulescu textului). etc. decodaj sau decodificare. îmi formez spontan un mod special de marcare în funcţie de ceea ce vreau să arăt prin acel marcaj.

însă. dar sesizez ceva prietenesc. ea va deveni o judecată semantică. În sistemul nostru semantic plasăm într-o anumită zonă ceea ce ne spune cineva. În realitate se depozitează şi stările afective. eu nu înţeleg. În general. Trebuie să luăm omnilateralitatea informaţiei. . fără să ştiu despre ce e vorba. E o judecată analitică. când vorbim de informaţie nu ne referim doar la informaţia gnoseologică. element suplimentar pe care îl introduc în procesul de semioză ca să semnific ceva. astfel înţelegem noţiunea de cod. această frază este spusă după zece ani. Judecăţile factuale sunt acelea care aduc ceva nou. Prin urmare. 1992 – aceasta este o judecată factuală deoarece termenul Mussolini trimite la o noţiune ce nu are în componenţa ei această marcă semantică. Umberto Eco contestă această distincţie între judecăţile sintetice şi cele analitice şi propune înlocuirea lor prin judecăţi factuale şi judecăţi semiotice. sigur mâine Juventus Torino va învinge pe Internaţionale Milano.Comunicare şi relaţii publice 83 relevanţă. sigur se va petrece acest lucru. b. Când cineva îmi spune în limba engleză „I like you”. Hipercodificarea este un fel de pluscod. Exemplul oferit de Umberto Eco în „Tratatul de semiotică” este următorul: Mâine Juventus Torino joacă cu Internaţionale Milano. O frază de tipul: „Mussolini a băut o cafea la patru ore după ce a intrat în Roma” nu are nici o şansă de a deveni o judecată semiotică. Dacă spun: Benito Mussolini a intrat în Roma la data de 28 oct. Acest mecanism îl folosim foarte des. pentru că deja cuvântul Mussolini trimite la conţinutul semantic Mussolini care este un semem. vrând să spun că. Un caz (fapt) ce se va petrece în viitor îl enunţ la prezent. Mâine Juventus învinge pe Internaţionale Milano – în engleză will delation. Dacă. textele centrate pe expresivitatea estetică conţin hipocodificarea. Hipocodificarea este un deficit de coduri.

pe de altă parte. această condiţie indispensabilă nu e nici pe departe îndeplinită. lipsit de orice ambiguitate. Dar este oare îndeplinită această condiţie în cazul limbilor naturale? Evident nu. Or. adică existenţa omonimiei. dicţionarul se prezintă într-adevăr ca o listă de corespondenţe care ne oferă cheia codificării lexicale a noţiunilor. explicită şi unanim acceptată a echivalenţelor convenite dintre cuvinte şi înţelesurile lor? Existenţa dicţionarelor explicative ar părea să pledeze pentru un răspuns afirmativ. şi receptorul. Făcând abstracţie de unele abateri. „alfabetul Morse” ne dezvăluie modul în care literele şi cuvintele alcătuite din ele sunt codificate în sistemul binar al punctelor şi linioarelor. pe de o parte. restituind cu fidelitate intenţiile emiţătorului. chiar dacă multe dintre ele pot fi rezolvate cu ajutorul contextului. posibilitatea ca o aceeaşi secvenţă de semnale să reprezinte două mesaje diferite. În plus. ceea ce ar presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le codifică. creează la decodificare dileme semantice incompatibile cu ideea de cod. am putea vedea în dicţionar expresia unui cod şi în limbă modalitatea . în acelaşi fel în care.84 Corina Rădulescu Foarte grave şi mai greu de combătut sunt neînţelegerile intervenite ca urmare a non-identităţii codurilor cu care operează transmiţătorul. La prima vedere. Decodificarea ar trebui să se prezinte ca imaginea în oglindă a codificării. măcar şi numai dacă luăm în considerare fenomene ca sinonimia sau omonimia (un acelaşi mesaj poate fi exprimat în două feluri diferite). Definiţia acceptată a codului condiţionează comunicarea de existenţa unui repertoriu de semnale împărtăşite atât de emiţător cât şi de receptor. Numai o simetrie perfectă între codificare şi decodificare garantează fidelitatea transmisiei. Pentru a asigura reversibilitatea transformării mesajsemnal. de pildă. codul va trebui să fie conceput astfel încât traducerile pe care el le mijloceşte să aibă un caracter univoc. Dar nu acesta este obstacolul cel mai redutabil de care se loveşte dorinţa noastră de comunicare cu semenii. Există însă o listă completă. într-un mare număr de cazuri.

în schimb. În cazul din urmă. dicţionarele nu fac decât să consemneze un uz lingvistic. Însă pentru cel ce primeşte mesajul. mai mult sau mai puţin. Dar nesfârşitele nuanţe în care se colorează cuvintele ca urmare a şirului irepetabil de întâlniri cu ele ale fiecărui vorbitor în parte constituie un patrimoniu netransmisibil. sistematic atunci când încearcă să îl impună. codul este dat a priori. raporturile dicţionarului cu limba vorbită sau scrisă sunt de o cu totul altă natură decât cele ale „alfabetului Morse”. pe care încearcă să o circumscrie definiţiile din dicţionar. De fapt însă. Aşa cum observă Pierre Guiraud: „codul nu se transformă decât în virtutea unui acord explicit al utilizatorilor”. c înseamnă. el nu evoluează în mod natural ca limba. eşuând. o rezultantă a unor vectori semantici absolut individuali ce vin din trecutul biograficcomunicaţional al persoanei respective. dar aceasta numai dacă înţelesul se află deja acolo. aflată într-o dinamică necontenită. Idiolectul – despre care ne vorbesc sociolingviştii – nu constă atât în repertoriul mijloacelor lingvistice de care dispune un locutor particular într-un moment . la rândul său. lucrurile se desfăşoară în felul următor: emiţătorul doreşte să comunice un sens s1 pe care îl codifică.Comunicare şi relaţii publice 85 practică de utilizare a acestuia în comunicarea interumană. adică să joace efectiv rolul de instrument de codificare a gândurilor vorbitorilor. singura. Dacă există un oarecare acord asupra conţinutului noţiunilor pe care le exprimă unităţile lexicale. o proprietate exclusivă. altceva. Ele pot într-adevăr deştepta în conştiinţa receptorului un înţeles. el se asociază în mintea receptorului cu un înţeles s2. potrivit experienţei sale lingvistice personale. prin cuvântul c. de altfel. Cuvintele constituie simple semnale fizice (=semnificanţi) care nu transportă sensuri. acesta se limitează la sfera denotaţiei. În concluzie. care face ca în orice moment imaginea pe care ne-o oferă despre ea dicţionarele să fie depăşită (limba de astăzi diferă suficient de cea consemnată de Haşdeu sau Philippide). cunoscut şi respectat cu sfinţenie de cei doi comunicatori. În general. pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne îngăduie s-o transferăm minţii şi sensibilităţii interlocutorilor. care constituie.

86

Corina Rădulescu

determinat al vieţii sale, cât în înţelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor în acel moment. De pildă, înţelegem sensul cuvântului dragoste în moduri diferite la 10, 20, 40 sau 60 de ani, din cauza acumulării în timp a experienţelor, reale sau simbolice, legate de acest sentiment complex. Altfel formulat, comunicarea e minată de faptul că transmiţătorul şi receptorul nu operează cu un acelaşi cod. Din acest punct de vedere, comunicarea verbală deţine totuşi o poziţie privilegiată. În ciuda dificultăţilor menţionate mai sus, există aici convenţii acceptate (un pact semantic minimal), ce limitează marja de incomprehensiune la valori cu mult mai mici decât în cazul comunicării non-verbale. O carte ne spune tuturor lucruri cât de cât asemănătoare. Dar o sonată de Beethoven (fie ea şi cu nume – de pildă, Sonata Lunii – deci ţinând de muzica programatică)? Dar o piesă pentru pian preparat de John Cage? Există oare vreun dicţionar de înţelesuri muzicale la care să facem apel pentru a afla care e semnificaţia unui anumit acord, al unui motiv ritmic sau melodic, ş.a.m.d.? Caracterul neexplicit al codului îngreunează foarte mult decodificarea discursului muzical în raport cu cea a limbii vorbite. Aproape fiecare mare compozitor inovează în domeniul limbajului, ceea ce îl obligă de fiecare dată pe ascultător să deprindă un cod nou, la a cărui descifrare cunoştinţele anterioare îi sunt de prea puţin folos. Artiştii (în general) neînţeleşi au fost şi vor fi întotdeauna suspectaţi sau de nepricepere sau de impostură, până în momentul în care limbajul lor va ajunge suficient de cunoscut pentru ca intenţiile artistice să le fie traduse corect şi emiterea judecăţilor de valoare să devină posibilă. E nevoie de timp pentru ca publicul, fie el mai cultivat, ori mai frust, să se familiarizeze cu noul limbaj. Asemenea copilului care pătrunde treptat sensurile vorbelor pe care le aude, deducându-le din frazele rostite de persoanele cu care vine în contact, auditoriul unei creaţii muzicale sau vizitatorul unei expoziţii de avangardă vor avea nevoie de un interval de timp, mai lung sau mai scurt, în care să se familiarizeze cu noul limbaj. A refuza de la început şi categoric oferta artistului – fie că e vorba

Comunicare şi relaţii publice

87

de o operă muzicală sau plastică – e ca şi cum ai declara lipsită de orice valoare o carte numai pentru că e scrisă într-o limbă pe care nu o înţelegi. Revenind la problema de bază a procesului de comunicare – legată de cod – subliniem încă o dată faptul că necoincidenţa dintre codul transmiţătorului şi cel al receptorului limitează drastic posibilităţile comunicării. Omniprezenţa zgomotului este cel de-al doilea motiv care duce la acelaşi efect în comunicare. În ciuda credinţei potrivit căreia cuvintele au un înţeles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificaţie intrinsecă. Mai exact, ele sunt semne, iar acestea au un caracter arbitrar. Ferdinand de Saussure în „Curs de lingvistică generală”, publicat în 1916, arată în mod expres că natura semnului este arbitrară. Între semnul lingvistic (semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă (semnificat), nu există relaţie intrinsecă. Nu există o legătură internă între cutare semnificat: soră, de exemplu, şi lanţul fonic pe care îl reprezintă (s-o-r-ă). „Ideea de soră nu este legată prin nici un raport interior cu şirul de sunete care îi serveşte drept semnificat”13 De pildă, secvenţa de sunete „cor” înseamnă pentru român o formaţie vocală, pentru francez – un instrument muzical, pentru latin – inimă şi aşa mai departe. Nici unul din aceste sensuri nu e conţinut în cuvânt, deşi atât vorbitorii obişnuiţi cât şi lingviştii apelează curent la formule de genul „conţinutul cuvântului” sau „semnificaţia termenului”. De fapt, cuvintele, ca şi petele de culoare dintr-un tablou sau acordurile muzicale, nu sunt altceva decât simple semnale fizice (=semnificanţi), menite să reactualizeze în mintea receptorului concepte preexistente, idei conturate şi fixate în trecut, pe baza generalizării experienţei personale, atât lingvistice cât şi extralingvistice. Am enunţat – la începutul discuţiei despre cod (ca fiind elementul cel mai important din structura comunicării) – faptul că, ideea de cod cade exact pe ideea de semn şi pe cea de limbaj. Ne vom opri în continuare la altă componentă a comunicării, şi anume la limbaj, la mijlocul de transmitere a ideilor, şi facem
13

F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Payot, reeditare, 1986, p. 100.

88

Corina Rădulescu

precizarea că de cele mai multe ori comunicarea este confundată cu limbajul. Cum spuneam la început, pentru antropologul LéviStrauss, omul este înainte de orice, un locutor, o fiinţă care vorbeşte. De ce să reţinem, printre toate semnele distinctive ale speciei umane, limbajul mai degrabă decât vreo altă trăsătură caracteristică? Într-un fel, limbajul nu este decât unul din elementele care caracterizează ceea ce se cheamă cultura umană, adică ceea ce omul „adaugă naturii”, ceea ce nu primeşte de la ascendenţii săi prin ereditate biologică, ci în care fiecare generaţie trebuie să se iniţieze prin învăţare. Învăţăm să vorbim limba noastră la fel cum suntem iniţiaţi în tehnica, ştiinţa şi religia noastră. Este clar însă că limbajul joacă aici un rol cu totul privilegiat: el nu este numai un element al culturii printre altele, ci şi vehiculul tuturor celorlalte deprinderi culturale. Dacă copilul învaţă să cunoască obiceiurile, regulile morale, credinţele civilizaţiei în care s-a născut, etc este mai întâi pentru că i se vorbeşte şi pentru că în prealabil a învăţat să înţeleagă şi să vorbească limba sa maternă. Vorbirea este – cum sublinia în antichitate Aristotel – semnul distinctiv al omului considerat ca animal social (zoon politikon). Într-adevăr, funcţia primordială a limbajului este comunicarea între indivizi.14 Roman Jakobson scrie pe bună dreptate, că „orice act de vorbire reuneşte un mesaj şi patru elemente legate de acesta: emiţătorul, receptorul, tema mesajului şi codul utilizat”. Mesajul este propriu-zis obiectul comunicării, iar codul – instrumentul lingvistic al mesajului. Se înţelege, această comunicare care defineşte specia umană în ceea ce îi este propriu nu este numai comunicarea verticală prin care, de sus în jos, tatăl de familie, profesorul sau preotul iniţiază copilul cu regulile, riturile colectivităţii; este şi comunicarea orizontală prin care primim de la altul şi îi oferim la rândul nostru informaţii. Este important să reamintim aici că orice societate umană se
14

Roman Jakobson Cours de lingvistique generale, p. 28.

Comunicare şi relaţii publice

89

bazează pe schimburi; cele mai vizibile sunt schimburile economice: trocul pur şi simplu din anumite societăţi arhaice sau procedeele prin care munca este schimbată pe bani (salariu, beneficii) şi banii pe bunuri de consum. Dar toate aspectele vieţii umane stau sub semnul schimbului. Interdicţia incestului, de exemplu, aşa cum a arătat antropologul Claude Lévi-Strauss, constituie reversul unei obligaţii de schimb: tu îţi vei oferi sora ca soţie prietenului tău şi te vei căsători cu sora acestuia. Nu trebuie să uităm că toate contractele care întemeiază societatea umană (după principiul ofertă-contraofertă: eu contractez obligaţii şi beneficiez în schimb de drepturi) presupun ca o condiţie sine qua non, ca o condiţie transcendentală, în limbaj kantian, acest schimb primordial care este schimbul de cuvinte: locutorul începe prin a schimba lucrurile pe cuvinte, mai uşor de mânuit, care le reprezintă. După aceea el schimbă cuvintele sale cu cele ale auditoriului. Schimbul lingvistic are chiar privilegiul de a-i îmbogăţii pe cei doi parteneri. Dacă suntem doi, fiecare cu câte o bancnotă de zece lei, şi dacă le schimbăm, după schimb fiecare nu va avea decât o bancnotă. Dar dacă avem fiecare câte o idee (reprezentată prin cuvinte) şi o schimbăm, fiecare va avea, după schimb, două idei. Ni se va putea reproşa poate că reducem aici limbajul la ceea ce constituie doar una din funcţiile sale, comunicarea. Ni se va atrage atenţia că alături de rolul său de comunicare, de informare, limbajul are şi o funcţie expresivă. Maurice Merleau-Ponty observă că, înainte de a fi în serviciul comunicării, limbajul este „un fel al corpului omenesc de a trăi şi celebra lumea”. Gaston Bachelard ne propune excelente ilustrări ale puterii expresive a limbajului. El scrie de exemplu: „Există cuvinte anti-respiratorii, cuvinte care ne sufocă (.....). Ele înscriu pe faţa noastră voinţa de a le respinge. Dacă filosoful ar binevoi să întoarcă cuvintele la aparatul nostru articular în loc să facă din ele prea devreme gânduri, ar descoperi că un cuvânt pronunţat, sau chiar un cuvânt a cărui pronunţare doar o imaginăm, este o actualizare a întregii noastre fiinţe. Observaţi de exemplu cu câtă sinceritate este pronunţat

.. Les Reveries du repos. izvorul creator al lumii.. a-l guverna. De funcţia magică a limbajului ar mai putea fi legată şi funcţia sa estetică. dacă mimezi lucrurile.d. după care gura se închide energic. Oraşul Roma avea un nume secret (Roma este un nume grecesc care înseamnă „forţă”. Cel ce posedă cuvântul posedă lucrul sau fiinţa desemnată. Dacă te exprimi. Charmes. Dar funcţiile expresivă. este. Nu constituie el un fel de onomatopee (. Detaşându-se de lucru.) – căci. „vrăji”. „funcţia esenţială a limbii ca instrument este aceea de comunicare”. El spune ceea ce nu există încă şi reînvie ceea ce a dispărut. poate că adevăratul nume al Romei era Valentia al cărui echivalent este cuvântul grec Roma).”15 Prin urmare. cuvântul joacă şi mimează lumea în aceeaşi măsură în care o semnifică. pentru ca oraşul însuşi să rămână la adăpost de vrăjile duşmanilor săi. De aceea poporul ironizează pe seama omului care vorbeşte singur (un bătrân ramolit. Nu s-a păstrat în poezie puterea de incantaţie a limbajului? Cânturile poetului sunt în latină carmina. Acesta este sensul care trebuie dat titlului unei culegeri de versuri de Paul Valery. un nebun delirant. Mitul. cum spune Andre Martinet în lucrarea sa „Elemente de lingvistică generală”.) a dezgustului? Este evacuată o gură de aer impur. ca o condiţie fundamentală. ş.m. funcţia sa de comunicare.a. estetică ale limbajului presupun ele însele. Şi. mytohos. p 96. vorbirea. după etimologia greacă. cuvântul pare a-l domina cu uşurinţă. Jose Corti. un beţivan. o faci întotdeauna pentru un auditor. păzit cu gelozie de către Pontifi. Multe mitologii au făcut din acest suveran impalpabil. Acestei funcţii expresive i se asociază funcţia magică a limbajului. Sub toate formele sale şi întotdeauna limbajul este strâns legat de viaţa socială a oamenilor. pentru un spectator – în cazul relaţiilor publice pentru anumite categorii de publicuri. magică. cuvântul însuşi.90 Corina Rădulescu cuvântul miasme ( în franceză se pronunţă miasm). cum spune Roman Jakobson: „nu există proprietate privată în domeniul 15 Gaston Bachelard.

cinematografic. se poate crea o cantitate nemăsurabilă de enunţuri – lege a maximului de randament sau a minimului efort (animalele nu au acest sistem. Combinarea semnelor cu semnificaţie autonomă în enunţuri: 16 Roman Jakobson. gestual. Semioticienii consideră că nu există o definiţie general acceptată a limbajului. capacitatea de a fixa. limbă. Până la apariţia „Tratatului de semiotică” a lui Umberto Eco (1975). în engleză numai language.16 Limbajul ne apare deci înainte de toate ca transmitere de informaţii. Exemplu: I. ele trebuie să emită un sunet pentru fiecare împrejurare). capacitate maximă în exprimarea nuanţată a unor semnificaţii. 33. Cours de linguistique generale. Termenul de limbaj are două accepţii: a. etc. stingerea foarte rapidă (dacă e vorba de exprimarea orală). dublă articulare. limba apare ca principala formă a limbajului. În limbile nelatine apare confuzia între langue =semioză şi organ al vorbirii. supraordonat termenului de limbă (limbaj verbalizat). existenţa unor reguli de combinare a semnelor (gramatica). alături de limbajul pictural. În limba română limbaj şi limbă sunt folosite cu sensurile corespunzătoare. aici totul este socializat”. . prin combinări. dialect. şi anume: existenţa unui repertoriu de semne (dicţionarul). linearitatea. limbă) el are semnificaţii diferite: limbaj. p. Ei au manifestat tendinţa de a contesta funcţia de limbaj a altor mijloace de comunicare ce nu au toate caracteristicile limbajului verbalizat. evitându-se confuzia amintită anterior. subordonat termenului de limbă. în semiotică domneau lingviştii. b.Comunicare şi relaţii publice 91 limbajului. stoca informaţiile. de a exprima lucruri abstracte. În diverse idiomuri (tip de limbaj verbalizat – grai. Dubla articulare în limbajul verbalizat –de realizare a proceselor de comunicare şi semnificare – se referă la faptul că în limbile europene sunt circa 35 de semne cu care. Ion merge pe cal.

pentru a înţelege ideea de marfă. e mai uşor să captăm sensurile operelor de artă prin cuvinte (fără să le epuizăm însă caracterul inefabil) dar contestăm o pecete. Considerăm că este vorba de o eroare logică. Ion merge pe c/al pe v/al pe m/al Combinarea acestor semne cu semne diferite în semne cu semnificaţie referenţială. etc. 1. pentru că poartă pecetea limbajului verbalizat. lingviştii contestă calitatea de limbaj celorlalte arte. Exemplu: anatomia omului dă cheia anatomiei maimuţei. o hiperbolizare a limbajului verbalizat. Karl Marx a analizat forma cea mai evoluată a societăţii – capitalismul. Progresul cunoaşterii se realizează nu pornind de la simplu la complex ci de la complex la simplu. Enunţurile sunt alcătuite cu semne cu semnificaţii autonome. nu este aşa –acesta e un logocentrism care pune artele în stare de minorat gnoseologic. Cum spuneam. pentru că în cele mai evoluate forme ale unui domeniu noi găsim ideea pură – elementele ei constitutive apar mult mai distincte. şi anume: extrapolarea necontrolată a unor caracteristici ale unei forme mai complexe la forme mai puţin complexe. El crede că limbajul verbalizat modelează lumea. „Avantajul” (ce se transformă însă uneori în dezavantaj) codului verbalizat – urmează să ne referim la el pe larg în cele ce .92 Corina Rădulescu II. Tot astfel. rostul limbajului e acela că prin el se realizează procesele de semnificare şi comunicare. ne modelează pe noi. Dar în capitalism există anumite caracteristici ale economiei – jocul liber al preţurilor. fetişismul mărfii. Marfa e aici un produs realizat în vederea schimbului. toate celelalte forme sunt sisteme de modelare secunde. 2. Semnele sunt alcătuite din unităţi care nu au semnificaţie autonomă. nu pentru consum propriu. Evident. E adevărat. Iuri Lotman (semiotica culturii) are o idee care privilegiază excesiv limbajul verbalizat. la limbaj.

Dar multiplicitatea limbilor ne arată în mod evident transcendenţa gândirii în raport cu cuvintele. Saussure arată în mod expres că natura semnului este arbitrară. dar adăuga că locuitorii ei sunt de bună seamă nebuni de vreme ce se încăpăţânează să numească cavallo ceea ce orice om cu judecată ştie că este un Pferd. Andre Martinet evocă anecdota nostimă a tirolezului care. În felul acesta eficienţa procesului de comunicare este maximă. Limbajul omenesc este convenţional În Cuvânt înainte la „Elemente de lingvistică generală”. Între semnul lingvistic (pe care semiotica îl numeşte semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă (semnificat). pe care o preferă simbolului. nu există relaţie intrinsecă. şi lanţul fonic care îl reprezintă (m-a-m-ă).” Aristotel reia acest punct de vedere: semnul funcţionează graţie unei convenţii între oameni (thesei). c. caracter ce oferă şanse mari existenţei unui numitor comun (unei coincidenţe în cazul cel mai bun) între cei doi poli ai comunicării. sarcina de a preciza şi adânci această idee veche şi de a trage din ea toate consecinţele. lăuda în faţa compatrioţilor frumuseţea acestei ţări. I-a revenit însă unui lingvist contemporan. încât le este destul de greu la început să înţeleagă însăşi existenţa limbilor străine. Nu există legătură internă între un anume semnificat: mamă. Şi este foarte adevărat că copiii sunt atât de obişnuiţi să identifice cuvintele din limba lor maternă cu lucrurile pe care le desemnează. Saussure întrebuinţează expresia „semn”. nu graţie naturii (physei). pentru a desemna elementele limbajului şi a sublinia caracterul lor arbitrar. contingenţa cuvintelor în raport cu gândirea. În „Curs de lingvistică generală”. Fără îndoială. de exemplu.Comunicare şi relaţii publice 93 urmează – constă în caracterul arbitrar al semnului verbal. ci în virtutea unei hotărâri şi a unei deprinderi. publicat în 1916. emiţătorul şi receptorul. Ferdinand de Saussure. Hermogenes declara deja că „de la natură şi în chip originar nici un nume nu aparţine vreunui lucru în particular. sensul acestor termeni este . În dialogul lui Platon intitulat Cratylos. „întorcându-se din Italia.

trebuie precizat că raportul simbolului cu ceea ce simbolizează el nu este de obicei pur extrinsec precum raportul dintre semn şi semnificat. un semnificant care trimite la un semnificat. el nu poate fi înlocuit cu orice. în general. cuvintele au fost preferate gesturilor din motive practice. o instituţie. Simbolul nu este arbitrar. Cele două părţi reunite permiteau posesorilor lor să se recunoască şi să continue relaţiile amicale anterioare. ea trăieşte în el. iniţial. mai degrabă decât un fapt natural. Darwin aprecia că populaţiile primitive au eliminat foarte repede limbajul prin gesturi pentru că pe de o parte el mobilizează întregul corp. adică un lucru care ţine locul altui lucru. ci o încarnează. în limba greacă. el nu se limitează să reprezinte într-un mod cu totul convenţional şi arbitrar realitatea simbolizată. simbol este la început un obiect din lemn tăiat în două. Oamenii s-ar fi putut exprima prin gesturi. Folosirea vorbirii este ea însăşi instituţională. Ideea esenţială care trebuie reţinută plecând de la analizele saussuriene este aceea că limbajul constituie. Faptul universal al vorbirii (practicate de toate popoarele actuale) indică fără îndoială că funcţia simbolică este naturală omului. Însăşi etimologia cuvântului simbol evocă bine funcţia de comunicare proprie limbajului. într-un fel. Dar pluralitatea limbilor vădeşte caracterul instituţional al fiecărui cod lingvistic. Şi „simbolurile” algebrice sunt perfect convenţionale şi arbitrare ca şi semnele saussuriene. în vreme ce pot substitui fără inconvenient cuvântul (semnul) sister cuvântului „soră”. Simbolul seamănă cu ceea ce simbolizează. un gaj de recunoaştere reciprocă. orice simbol este un semn. Astfel balanţa este în sens propriu simbolul justiţiei al cărei ideal de precizie şi de imparţialitate matematică îl evocă.94 Corina Rădulescu cam fluctuant. el nu are . iar pe de altă parte este impracticabil în condiţii de întuneric. Simbolul este deci. Se poate merge mai departe pentru a sublinia că funcţia simbolică nu era de drept supusă vorbirii. Totuşi. Surdul congenital rămâne mut dacă nu este educat (neauzind sunetele. doi prieteni păstrează fiecare o jumătate pe care o transmit copiilor lor. termenii semn şi simbol se deosebesc: dacă.

Dar noi găsim gata făcute semnele din limba noastră maternă şi nu depinde de noi faptul de a le schimba în mod arbitrar! Semnificanţii. că vorbirea „nu are organe proprii ci numai organe de împrumut”.. să spună că „limbajul este o funcţie în definitiv indiferentă faţă de organele senzoriale şi motorii pe care le împrumută pentru folosinţele sale (. Putem pune aici în evidenţă dimensiunea sociologică a limbajului. cum declară însuşi marele lingvist. Dar şi scrierea vădit instituţională. un semn arbitrar este un semn pe care îl aleg în mod liber. P.. sunt impuşi de comunitatea lingvistică de care ţin. codurile lingvistice sunt convenţionale. E adevărat că bolile limbajului au permis localizarea centrilor cerebrali ai vorbirii. Să reţinem în această privinţă calificativul de arbitrar (fapt ce poate avea repercusiuni în practicarea relaţiilor publice).Comunicare şi relaţii publice 95 înclinaţia de a le produce în mod spontan). El este. Fără să abandonăm astfel teoria saussuriană a caracterului arbitrar al semnului. echivoc. s-ar cuveni poate în această privinţă să o nuanţăm. Se poate chiar afirma. care se exercită prin intermediul unor organe angajate iniţial în activităţi de alt ordin. Întradevăr. fără îndoială. limba sunt. . Desigur. are centrii săi cerebrali. L’Aphasie et l’élaboration de la pensée explicite.. de care se serveşte Saussure pentru a caracteriza semnul lingvistic. pp.17 Laringele. împreună cu Ombredane. spune foarte bine Saussure. Ombredane are dreptate. dar ele nu sunt 17 Ombredane. Matematicianul poate inventa semne noi pentru a exprima funcţii pe care le-a descoperit. 282-283.” Vorbirea este mai curând o instituţie socială decât un instinct biologic. vălul palatului.. Nu va fi niciodată de prisos să insistăm asupra naturii sociale a limbajului. Centrii cerebrali care participă la activităţile noastre de vorbire şi de recunoaştere a semnelor nu sunt decât specializări ale unor centrii motori şi senzoriali care există dinainte. „la origine organe de respiraţie şi alimentaţie şi se menţin ca atare atunci când vorbirea se constituie şi se esercită”. artificială.) Limbajul este o activitate simbolică. Ar fi poate mai bine (mai blând) să spunem că semnul este nemotivat.U.F. ale căror leziuni îi alterează exerciţiul.

în sine. n-ar exista de la o limbă la alta nici un cuvânt echivalent şi orice traducere. 18 Benveniste. potrivit lui Worf. există mai întâi lumea. limbajul ne apare înainte de toate ca transmitere de informaţii. După această poveste despre origini. iar limbajul se mulţumeşte să o reflecte în mod pasiv. În Biblie. Comunicarea nu are sens fără informaţie. La limită. Probleme de lingvistică generală. Concluzionăm afirmând că limba reflectă practica socială şi – cum remarcam la începutul acestui subiect – cu cuvintele lui Roman Jakobson: „nu există proprietate privată în domeniul limbajului. 25. Se poate afirma. Cu alte cuvinte. îşi modelează o lume originală. p. Fiecare popor.96 Corina Rădulescu oarecare. ar fi imposibilă (în legătură cu această dificultate şi cu soluţiile posibile. Începând cu lucrările lui von Humboldt (1820). Studiul argoului arată foarte clar legăturile limbajului cu practica socială. în sens strict. aici totul este socializat”. prin limba sa. Cum spune Ullmann: „Orice sistem lingvistic conţine o analiză a lumii exterioare care îi este proprie şi care diferă de analiza altor limbi”. recomandăm o carte scrisă de George Mounin. precum Cassirer. că „limbajul reproduce lumea. domeniul acoperit de fiecare cuvânt. Gallimard). În fiecare limbă se reflectă ideile. întrucât nu există. din realitatea non-lingvistică. Originalitatea fiecărei limbi este mult mai mare decât se crede de obicei. Les problèmes théoriques de la traduction. dar supunând-o organizării sale proprii”. mentalităţile. Adam dă câte un nume fiecăruia dintre animalele şi lucrurile care îl înconjoară.18 Se poate arăta pe baza unor exemple speciale că în fapt practica socială a fiecărui popor este aceea care decupează. împreună cu Benveniste. Vocea omenească are resurse nenumărate şi fiecare limbă reţine doar un număr restrâns de sunete semnificative care sfârşesc prin a deveni obişnuite în interiorul fiecărei comunităţii lingvistice. viziunea asupra lumii proprie comunităţii care o întrebuinţează. . cum crede realismul naiv. cărora fiecare limbă le-ar da o denumire. cu obiecte distincte. ştim că raportul dintre cuvinte şi lucruri este mai complex. obiecte distincte în lume. reluate de neokantieni.

Dimpotrivă. a unei organizări calificate care vine să „informeze” o materie iniţial omogenă: sculptorul „informează” un bloc de marmură omogen. Am spus că informaţia este trecerea de la informal la formă. informaţia constă aşadar în comunicarea eficace a unei structuri. ceea ce. entropia dezordine). Unul – sensul aristotelic – vrea să spună comunicare a unei forme. cu un accent evident însă (dacă vrea să convingă anumite publicuri) pe sensul aristotelic al informaţiei. Pentru fizician. James Clerk Maxwel întreprindea studiul unei maşini capabile de „autoinformare”: regulatorul cu bile graţie căruia maşina cu vapori funcţionează cu o viteză constantă. o reduce. atunci când maşina. bunăoară mai încărcată. Dacă maşina se ambalează. cuvântul informaţie are două sensuri tradiţionale. cel puţin aproximativ unul din principiile fundamentale ale teoriei informaţiei: informaţia este contrariul entropiei (respectiv informaţia creează ordine. Încă din 1868. Şi. Teoria informaţiei Reamintim mai întâi că. Maşinile cele mai caracteristice ale secolului nostru sunt într-adevăr maşini informaţionale. încetineşte. bilele coboară şi măresc admisia. În esenţă.Comunicare şi relaţii publice 97 d. prin transmisii intermediare. Informaţia se traduce astfel în orice moment printr-o reacţie adecvată. este informat de noua viteză şi aşa mai departe. Aceasta este o „buclă”. Pentru cel care practică relaţiile publice ambele sensuri ale informaţiei sunt importante. un „feed-back”. Plecând de aici putem sesiza.invers. de la omogenitate nediferenţiată la o structură specifică. a unei structuri specifice. Regulatorul „informat” de creşterea vitezei. Celălalt sens aparţine limbii curente: transmitere a unui mesaj. al doilea sens al informaţiei se asociază cu primul: o maşină informaţională transmite o formă. îi dă de exemplu forma de statuie a lui Hermes. entropia este o . are drept efect diminuarea admisiei. o „structură specifică circulară”. regulatorul este „informat” despre acest lucru în felul următor: forţa centrifugă ridică bilele.

Al doilea principiu al termodinamicii implică faptul că în mod progresiv temperaturile diverselor regiuni ale barei se egalizează. în sensul că o entropie scăzută corespunde unui nivel de predictibilitate ridicat şi viceversa. Faptul cel mai remarcabil este că aceste legi pot fi exprimate într-o formă matematică riguroasă. de întoarcere la informal) este atunci la maxim. de mărimea entropiei informaţionale a unui proces depind şansele noastre de a-i prevedea desfăşurarea. suflul vântului va distruge rapid această structură. comunic o informaţie (în sens curent) şi. Dacă îmi scriu numele pe nisip. Diferenţa de temperatură între segmentul ab şi restul lui AB scade până când temperatura devine omogenă în toată bara. Acest proces care distruge informaţia este destul de asemănător cu entropia. o structură.98 Corina Rădulescu distrugere. căci comportarea elementelor ce compun un sistem mai entropic este mai dezordonată decât a acelora aparţinând unuia caracterizat printr-o valoare mai mică a entropiei. va şterge informaţia. După cum se ştie. care rămâne constantă în cazul unei transformări reversibile şi creşte pentru orice transformare ireversibilă. Entropia (care a crescut pe tot parcursul acestui proces de destructurare. Într-un mod absolut similar. Evoluţia viitoare a acestuia este cu atât mai previzibilă cu cât entropia sa este mai mică. nisipul redevine omogen. Entropia termodinamică constituie o măsură a nedeterminării sistemului. Fie un punct P despre care ştim doar că este situat pe o linie între A şi B. o întoarcere la omogen. că este situat în . fie prin 0 care semnifică jumătate stânga. în acelaşi timp. Suntem informaţi după aceea. entropia este unul din conceptele de bază ale termodinamicii. Să presupunem că o parte ab a unei bare AB este adusă la o temperatură superioară restului barei. Bineînţeles. fie prin 1 care semnifică jumătate dreapta. dau acelui nisip o formă. o dezorganizare. dreapta sau stânga etc. El a fost introdus de Clausius în 1865 ca o funcţie de stare a unui sistem închis. Ruyer scrie în legătură cu aceasta: „Informaţia elementară este alternativa „da-nu” sau orice altă decizie „binară” 1 sau 0.

. Cantitatea de informaţie câştigată prin trecerea de la AB la ab este deci logaritmul unei probabilităţi.. . 137-138. Informaţia este o entropie negativă. Formula care o exprimă este exact formula entropiei. desigur. în final. spune Ruyer. dar cu semnul contrar. Maşina nu poate crea nici spori cantitatea de informaţie. dar nu vor corija greşelile de tipar. Informaţia are o precizie limitată. Ibidem. p. 139.. o anumită uzură a maşinii. Tot Ruyer afirmă: „Comunicarea mecanică a informaţiei nu poate da seama de informaţia însăşi. rotativele imprimeriei pot trage un ziar în mii de exemplare. şi încă există întotdeauna o anumită pierdere (paraziţii la telefon şi la radio). singurul posesor al acelei „funcţii simbolice” care îi permite să comunice şi să informeze. Dar filosoful îşi păstrează aici dreptul de a pune. La Cybernetique et l’origine de l’information. maşinile constituie dovada strălucită a privilegiului inventatorului lor. Ea nu oferă niciodată. şi ea e logaritmul unei probabilităţi. Departe de a-l deposeda pe om de monopolul său de fiinţă gânditoare şi vorbitoare.”20 Maşina presupune totdeauna un inginer a cărui conştiinţă a inventat ruajele şi a prevăzut efectele. Teoria informaţiei se interesează deci nu de originea radicală a gândirii simbolice. din ce în ce 19 20 21 Raymond Ruyer. O maşină oricât de perfecţionată ar fi.. decât o zonă de probabilitate ab între A şi B. poate cel mult conserva şi transmite informaţia. împreună cu Ruyer. Raymond Ruyer. O maşină nu este niciodată decât „un ansamblu de legături auxiliare montate de această improvizatoare de legături care este conştiinţa”21. ea presupune un utilizator conştient şi eventual un reparator.010101.care exprimă informaţia noastră nu poate fi niciodată o serie indefinită de 1 şi 0. sunt totdeauna „încadrate de o activitate conştientă şi semnificantă”. Numărul în numeraţia binară de forma 0. ci de instrumentele ei.”19 Azi am spune”negentropie”. pp. cit. op.Comunicare şi relaţii publice 99 jumătatea stângă apoi în jumătatea dreaptă a acestei jumătăţi stângi etc. Maşinile. problema originii informaţiei.

informaţia este cu atât mai bogată cu cât elimină o cantitate mai mare de ignoranţă. noi să îl cunoaştem deja. infinit de variate.a. nu întotdeauna aflarea rezultatului unui atare proces ne surprinde. Or. Prin urmare. Numai existenţa mai multor variante de desfăşurare a evenimentelor conferă caracter informaţional producerii acestor evenimente. în mai multe limbi de circulaţie substantivul ştire (nouvelle. nu întâmplător.m.100 Corina Rădulescu mai eficace. la evenimente. posibilitatea noastră de a o ghici pe cea care se va realiza efectiv se reduce. Pe de altă parte. fie în urma experienţei. căci se poate întâmpla ca. Cum s-ar putea însă măsura informaţia? Înfăţişările ei sunt. faptul că între informaţie şi noutate există o legătură strânsă. precum am arătat mai sus. ş. Trebuie să subliniem. desigur. Chiar în natura verbului a informa se cuprinde implicit presupoziţia caracterului inedit al lucrului adus la cunoştinţă. la ceva ce s-a petrecut sau se petrece în momentul de faţă. acelea care transmit maximum de informaţie cu cele mai mici cheltuieli. la un proces al cărui rezultat nu ne este încă cunoscut înainte de primirea ştirii. încă înainte de a surveni deznodământul. iar aducerea la . de asemenea. de incertitudine. Un principiu fundamental al comunicării se referă tocmai la acest fapt: numai mesajele care conţin o anumită doză de noutate posedă valoare informaţională. Există informaţie într-un articol de ziar. o cercetate a celor mai economice coduri de informaţie. fie în urma unei deducţii logice. în memoria computerului dar şi în Sonata nr. să facă abstracţie de toate trăsăturile lor particulare. informaţia se referă la întâmplări. Ea este înainte de toate. Noutatea unei veşti e cu atât mai mare cu cât datele de care dispuneam nu ne îngăduiau să prevedem desfăşurarea evenimentelor. în zilele noastre. oricât de importante sunt acestea. O unitate de măsură comună a unor fenomene atât de variate va trebui. e limpede că pe măsură ce numărul de variante creşte. De obicei. 32 a lui Beethoven.d. dar şi în schimbarea de culoare a semaforului sau a obrazului unui prieten. news) provine din adjectivul care înseamnă „nou”. A informa înseamnă „a da de ştire”şi.

În afara unor situaţii create artificial. solicităm completări şi numai după un anumit număr de cereri şi obţineri de elemente lămuritoare. . ni se dă un răspuns parţial. probabilităţile rezultatelor unui experiment sunt diferite unele în raport cu altele. Tocmai această inegalitate a şanselor conferă caracter de surpriză unor evenimente şi face din ştirile de senzaţie mesaje mai „informaţionale” decât banalităţile. furnizându-ne ca atare mai multă informaţie. dobândim cunoaşterea integrală a datelor care ne interesează. Prima formulă mai prezintă o calitate preţioasă: ea ne permite să calculăm informaţia furnizată şi de evenimente ce nu mai prezintă şanse de realizare egale. Formula de mai sus exprimă sintetic faptul că precizarea rezultatului unui experiment anume furnizează o cantitate de informaţie cu atât mai mare cu cât repertoriul de rezultate diferite este mai bogat. Adeseori informaţia ne parvine în tranşe: punem o întrebare. de regulă. Această idee de a evalua cantitatea de informaţie cu ajutorul numărului total de deznodăminte posibile ale procesului la care se referă o anume ştire – a fost lansată din 1928 (cu vreo două decenii înainte de cristalizarea teoriei informaţiei). Să mai precizăm şi faptul că logaritmul în baza 2 al lui n reprezintă puterea la care trebuie ridicată cifra 2 pentru a se obţine valoarea n. adică cu ajutorul formulei mai simple: H=n Răspunsul e legat de cerinţa asigurării aditivităţii cantităţii de informaţie. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce a mai fost necesară introducerea în relaţie a logaritmului şi dacă nu ar fi fost posibil să se aprecieze cantitatea de informaţie chiar prin numărul de variante. de către inginerul american Hartley. iar Ho notează cantitatea de informaţie furnizată prin precizarea uneia dintre ele. El a propus drept măsură a informaţiei parametrul următor: Ho = log 2 n Unde n este numărul variantelor echibrobabile între care e posibilă opţiunea.Comunicare şi relaţii publice 101 cunoştinţă a deznodământului ne va elibera de o incertitudine mai mare.

ci numai în măsura în care constituie într-un anumit context. declanşarea bruscă şi total neaşteptată a unui război va fi în mod cert un subiect de ştire pentru prima pagină a ziarelor. iar specialiştii în relaţii publice trebuie la rândul lor să ţină cont de el. entropia informaţională rămâne parametrul esenţial prin intermediul căruia putem estima cantitativ caracterul de noutate sau. După cum reiese din cele spuse mai sus. Nu există întâmplări intrinsec informaţionale. evenimentesurpriză. a căror producere era puţin probabilă. În general. conceptul de informaţie e luat sub aspectul de cantitate de informaţie. Pe măsură ce războiul se prelungeşte. banalitatea mesajelor transmise în procesul de comunicare. Aceasta fiindcă pacea sau războiul sunt demne de atenţie nu în virtutea unor caracteristici intrinseci. în timp ce faptul că un preot a muşcat un câine este una) confirmă întocmai cele spuse mai sus. Într-un climat de pace. Ziariştii ştiu foarte bine acest lucru. iar cunoaşterea anticipată cu certitudine a deznodământului anulează entropia procesului. în teoria comunicării. dimpotrivă. într-un moment în care nimeni nu se mai aşteaptă. părţile beligerante cad de acord asupra încheierii păcii. publicul se obişnuieşte cu prezenţa zilnică a informaţiilor legate de acesta şi ştirile de pe front ocupă un spaţiu tot mai modest în economia tehnoredactării ziarului. Dacă însă. vestea aceasta va figura din nou pe prima pagină a cotidianelor de mare tiraj. Dificultatea maximă de a ghici ce urmează să se întâmple se asociază valorii celei mai mari a entropiei. Definiţia hazlie. producerea unui eveniment furnizează cu atât mai multă informaţie cu cât acesta este mai puţin probabil. aşa cum îl şi defineşte Umberto Eco în „Tratatul de semiotică generală”: informaţia „semnifică o . dar banalizată prin citare excesivă pe care ziariştii o dau ştirii de presă (faptul că un câine a muşcat un preot nu e o ştire.102 Corina Rădulescu În concluzie.

dar şi ale medierii. 3. Experienţa anterioară în situaţii similare. directă / indirectă. Ed.” 22 Există mai multe tipuri de informaţie: actuală / potenţială. 1982. 3. Atributele psihologice şi fiziologice. Pregătirea socială. Caracteristicile receptorului: 1. Valabilitatea informaţiei e dată de verosimilitatea ei (dacă e plauzibilă sau absurdă) şi de autoritatea sursei. 22 Umberto Eco. Tratatul de semiotică generală. informaţia pe care o deţine o sursă de autoritate. 2. 5. originală / reprodusă. profundă / superficială. Relaţia personală şi situaţională cu receptorul. ale receptorului. Obiectivele. care trebuie să se bazeze pe argumente. Competenţa informaţională presupune o abilitate de a comunica. educaţională şi culturală. Bucureşti. 2. . veche / nouă. explicată (pedagogică) / comentată. atitudinile şi motivaţia de primire a mesajului. Abilitatea de a comunica experienţa sa anterioară. p. judecăţi. 4. Diferenţa de pregătire socială. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Motivaţia de transmitere a mesajului (de ce vrea să comunice). utilă / inutilă. Atributele psihologice şi fiziologice. educaţională şi culturală între emiţător şi receptor. durabilă / trecătoare. 5. informaţia simbolizată etc. pe care le vom enumera succint: Caracteristicile emiţătorului: 1. de a o primi şi reţine.Comunicare şi relaţii publice 103 proprietate statistică a sursei. Relaţia personală cu emiţătorul. şi anume desemnează cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă. specifică atât emiţătorului cât şi receptorului. 57. condensată (articolul ştiinţific) / rarefiată (articolul de popularizare). dovezi. De aici rezultă anumite caracteristici ale emiţătorului. 4. imediată / târzie.

Medierea din perspectiva subiectului uman este o formă de refuz al rolului pasiv în comunicare. ci îşi exercită o influenţă modelatoare asupra receptorului. 1967. ea are o valoare modelatoare şi datorită mijlocului prin care este trasmis: the medium is the message („mediul este mesaj”)23. a progresului. The Medium is the Message. Mediul ambiant total de ordin social. deci. Marshall McLuhan afirmă că „mediul reprezintă mesajul” (the medium is the message). dar. Fără ea existenţa este de neconceput. Mediul total în trecutul în care au fost plasaţi emiţătorul şi receptorul. Schimbări previzibile ale acestui mediu. de atitudini. de sentimente) presupune o relaţie complexă între un emiţător (E) şi un receptor (R). de afirmare a exigenţelor umane prezente permanent în actul informaţional. comportamentul. comunicarea (=schimbul de idei. Diferenţa în bogăţia de informaţii între emiţător şi receptor. Pe drept cuvânt. 3. în acelaşi timp. a culturii şi a civilizaţiei omenirii. Cum am amintit. comunicarea este o necesitate vitală a omului. canalul nu rămâne neutru. în sensul că medierea are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte modul de receptare a mesajului. un mecanism dinamic al medierii. economic în momentul comunicării. modificându-i atitudinile. 2. New York.104 Corina Rădulescu 6. cu implicaţii profunde în modelarea umană. Caracteristicile mediului: 1. de menţinere a identităţii de sine în acest proces. opiniile. o formă a subiectivităţii. Procesul contemporan de comunicare este unul complex. Deci. politic. Componentă fundamentală a vieţii. de reconstrucţie din partea subiectului receptiv. mai precis o manifestare a 23 Marshall McLuhan. cât şi în medierea umană. . flexibil şi se manifestă atât în medierea tehnică (universul calculatorului).

Unele canale sunt mai eficiente şi au un mai mare impact asupra receptorului. Impactul mesajului se schimbă o dată cu canalul folosit. imagine. Etapele feed-back-ului 24 1. reduce abilitatea receptării şi decodificării unui mesaj. 1998. etc). implicit sau explicit. Feed-back-ul aduce emiţătorului informaţii despre mesaj. dimpotrivă. gust etc. în felul acesta el poate verifica dacă mesajul a fost primit şi înţeles corect. acceptat.Urgenţa efectuării transferului comunicaţional. intern (provine din percepţia subiectivă a emiţătorului) sau extern (provine de la altcineva). Fundaţiei România de mâine. Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet. El poate fi pozitiv (încurajează sursa să emită similar) sau negativ (descurajează). articolul). 2. miros. el este o formă sui-generis de comportament în comunicare. un rol deosebit îl are experienţa de viaţă personală a fiecăruia. Natura canalului afectează modalităţile în care mesajul e primit. intenţionat sau accidental. . ci şi pentru receptor. evaluat. cărţi. 24 Ion Haineş. La rândul lui.Anvergura transferului. Majoritatea receptorilor au preferinţă pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune). Bucureşti. p. Ea diferă de la persoană la persoană şi amplifică sau. mesajul (conţinutul actului comunicării) este privat sau public. În receptarea şi descifrarea unui mesaj. Introducere în teoria comunicării.Comunicare şi relaţii publice 105 intenţionalităţii (=depăşirea de sine însăşi a intenţiei în actul gândirii). în raport cu mesajul respectiv.Perturbaţia existentă în sistem. 22. procesat. ca proprietate fundamentală a conştiinţei umane. alţii pentru lectură (ziare. Feed-back-ul e folositor nu numai pentru emiţător. imediat (la un discurs politic vezi reacţia imediată) sau amânat (mass-media tradiţionale: cartea. 3. Ed.

spaţiul). efect pe care . bariere gnoseologice (insuficienţe ale experienţei. volum precar de cunoaştere. p.106 Corina Rădulescu 4. care să facă impresie. 5. b. 6. 62. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. în timp. nici emiţătorul nici receptorul nu-l sesizează (cazul comunicării indirecte de cele mai multe ori).Controlul informaţiei (emiţătorul verifică dacă şi în ce măsură mesajul/informaţia a ajuns la receptor. Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregătirea contextului social (pentru a fi receptat e necesar ca publicul să dorească acest mesaj). e. Ed. într-un subcapitol de sine stătător.Lipsa de pregătire sau abilitate de a stabili calea transferului. Orice comunicare are loc într-un anume context. Aşadar. în comunicare. 1987. Barierele comunicării Având în vedere importanţa realizării unui acord. Weltanschaung diferit).Lipsa educaţiei necesare pentru interpretarea informaţiei transferate. uneori. Efectul procesului comunicaţional este unul imediat şi uşor perceptibil (în cazul comunicării directe). El poate fi natural sau spectacular. Paradigmele comunicării. . Fiecare context impune anumite norme de comportament şi de comunicare. c. dezvoltarea redusă a gândirii). intervin diverse obstacole25 şi anume: a. bariere sociale (concepţii diferite despre viaţă. iar acesta îi oferă emiţătorului oportunităţi de a exercita influenţă asupra lui). vom insista. sau amânat. Foarte important în procesul comunicării este contextul. unei compatibilităţii – în cadrul procesului de relaţii publice – între codul unei anumite organizaţii şi codurile diverselor publicuri. bariere fizice (distanţa. asupra celor mai importante obstacole ce pot să apară în cadrul comunicării dintre cei doi poli. 25 vezi Maria Cornelia Bârliba.

temperamente etc. considerăm că autorul se referă în primul rând. personalitatea puternică a emiţătorului şi a 26 Nicki Stanton. e. Se observă că există o multitudine de factori care pot să se transforme în „bariere” în calea comunicării. memoriei. bariere de rezonanţă (informaţia nu corespunde întotdeauna nevoilor individului. El crede. bariere socio-psihologice (obiceiuri. bariere economice (lipsa mijloacelor financiare). Nicki Stanton consideră că „individualitatea noastră este principala barieră în calea comunicării”. de asemenea. bariere psihologice (particularităţile percepţiei. Diferenţele de percepţie sunt. c. f. ocupaţie. b. precum şi a celorlalte caracteristici ce ţin de personalitate). h. după o altă clasificare: a. pp. educaţie. culturi. d. tradiţii. emotivitatea. vor avea alte percepţii şi vor recepta situaţiile în mod diferit”26. după opinia lui Stanton. bariere istorice (informaţia este invers proporţională cu timpul care desparte un anumit eveniment de comunicarea despre el). bariere tehnice (lipsa tehnicii care să accelereze circulaţia informaţiei). convingerilor. lipsa de interes. 1995. că lipsa de cunoaştere (cunoştinţe reduse). doar rădăcina altor bariere de comunicare: „Modul în care noi privim lumea este influenţat de experienţele noastre anterioare. naţionalităţi. g. Prin această afirmaţie. 3-4. sex. astfel că persoane de diferite vârste. . Ştiinţă şi Tehnică. prejudecăţi). la faptul că adultul – spre deosebire de copil – se „osifică” în prejudecăţile (angoasele) sale. Comunicarea. Sau. bariere geografice (distanţa în spaţiu). bariere statalo-politice (în funcţie de regimul politic care nu permite circulaţia informaţiei pe o scară mai largă). Ed.Comunicare şi relaţii publice 107 d. bariere lingvistice (slaba cunoaştere a limbilor străine). nu intră în „rezonanţă” cu acestea). dificultăţile de exprimare. lipsa de încredere.

panamericanismul. Comunicarea devine incompletă sau la limită. socioprofesională. condiţiile de comunicare pot constitui bariere în calea comunicării. Criza ideii de obiectivitate în cunoaştere determină o îndoială cu privire la posibilitatea comunicării. Prin orizont de viaţă înţelegem totalitatea experienţelor unui individ (grup uman) circumscrise sistemului de trebuinţe şi mijloacelor de satisfacere a acestuia. la rândul său. Comunicarea va fi. practic. Sunt situaţii când există un vocabular comun. ceea ce. precum şi de locul acesteia în cadrul civilizaţiei umane. incompletă sau imposibilă. panslavismul. . Pe de altă parte. de orizontul cultural al vorbitorului. fie depăşibilă prin strategii de tip imperialist. Pentru a se realiza o comunicare. iar acesta de orizontul său de viaţă. În funcţie de natura limbajului. pp. Pentru ca această îndoială să dispară. 90-94. dificultatea comunicării ţine de marea diversitate a limbajelor27. Comunicarea se realizează foarte rar sau nu se realizează niciodată atunci când există convingerea că alte orizonturi culturale sunt nesemnificative sau chiar inferioare (elitismul. Să ne îndreptăm atenţia asupra câtorva dintre ele. sistem determinat de locul individului sau grupului în structura grupată a societăţii. 27 a se vedea în acest sens subpunctul tratat anterior. actul comunicării diferă de la un individ la altul. de nedepăşit. ar trebui să existe un limbaj universal neutru care să mijlocească traducerea unor limbaje în altele. etnico culturală a lumii este fie o stare eternă a lumii. Conţinutul semantic al limbajului ţine. eurocentrismul. este imposibil. a orizontului cultural sau orizontului de viaţă. rasismul) sau datorită convingerilor că actuala diversitate economico-politică. imposibilă sau este întreţinută iluzia comunicării. în acest caz. dar limbajul – după cum am reliefat mai sus (la structura comunicării) – nu înseamnă vocabular. nefiind conştientizată diferenţa dintre limbaj şi vocabular. dar limbajul este diferit. a concepţiilor despre lume (=Weltashaung). trebuie să existe un limbaj / cod comun. putem întâlni un vocabular diferit. Prin urmare. dar un limbaj comun.108 Corina Rădulescu receptorului („ciocnirea personalităţilor”).

Cum este posibilă comunicarea când există limbi diferite. coordonata de comunicare va bloca cealaltă coordonată importantă. clase sociale. Bineînţeles cele două cauze de bază ce duc la eşec în comunicare (le-am dezvoltat anterior) sunt: omniprezenţa zgomotului (a se vedea modelul comunicării de la Shannon şi Weaver. de natura cunoaşterii. Repetăm. Relativitatea comunicării nu ţine numai de incompetenţa lingvistică. pag. ele sunt. Limitele comunicării se manifestă şi în comunicarea dintre orice grupuri umane. 90-94). de fapt. nu există un limbaj comun. În ciuda existenţei unui vocabular comun. lipsite de vreo semnificaţie intrinsecă (a se vedea caracterul arbitrar al semnului lingvistic comentat anterior. partide politice. în procesul de relaţii publice. ceea ce determină continuitatea şi omogenitatea orizontului cultural. Astfel de situaţii poate pot fi întâlnite în laboratoarele ştiinţifice din cadrul aceloraşi şcoli de gândire (unde instrucţia este relativ identică). Situaţia ideală a comunicării presupune aceleaşi tehnici de problematizare şi aceeaşi organizare mentală. şi anume. 70 şi necoincidenţa dintre codul transmiţătorului şi cel al receptorului. potrivit căreia cuvintele au un înţeles. ci şi de o cauză mai adâncă. în lipsa unui limbaj neutru? . de aceea de multe ori dialogul dintre doi interlocutori se realizează ca un „dialog al surzilor” în planul semanticii. în această situaţie. paradigme diferite. unde orizontul vieţii are o mare continuitate în timp. precum şi de clivajele culturale. pe cea de management) şi un prilej de disconfort în plan psihologic. socioprofesionale. în comunităţile închise. la structura comunicării. sexe. care duc la relativism în comunicare. pag. El va însemna un prilej de conflict în planul pragmaticii (de exemplu. în ciuda credinţei inoculate de şcoală. generaţii etc.Comunicare şi relaţii publice 109 Accidentele de comunicare ţin de competenţa lingvistică a vorbitorilor sau – în cazuri mai grave – de stările patologice. etnice.

Kuhn şi el a intrat în ultimii douăzeci de ani în filosofia socială. Procesul de comunicare este. iar pentru o înţelegere mai profundă a lui este necesară o sumară trecere în revistă a modurilor şi mijloacelor de comunicare. Prima deficienţă poate fi înlăturată (cel puţin parţial). redundanţa contribuie la detectarea şi corectarea erorilor de transmisie. în psihologie. Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică. nume de persoane foarte cunoscute. prin trecerea de la o paradigmă la alta a cel puţin unuia dintre interlocutori. Totuşi practica istorică. aproape întotdeauna. antropologie. când avem de transmis cuiva la telefon un nume important. Un plus de redundanţă asigură un plus de siguranţă în transmiterea întocmai a mesajului. dar şi cea personală a fiecăruia dintre noi. Subliniam mai sus că eşecul în comunicare e determinat în principal de două cauze: necoincidenţa codurilor folosite şi intervenţia zgomotului. Pe baza lor. printr-un efort de acomodare. deci. inutile? Evident. însoţim rostirea cuvântului în cauză de enumerarea câtorva substantive proprii. dată fiind omniprezenţa bruiajului (măcar şi numai a celui psihologic.110 Corina Rădulescu Prin convertire. . prin familiarizarea cu modul de a comunica al interlocutorului. unul complex. Conceptul de paradigmă a fost impus în filosofia ştiinţei de către Th. şansele de-a o anihila total sunt minime. din ale căror iniţiale se compune acesta. Toate aceste substantive (ajutătoare) sunt redundante. sociologie. cu o posibilitate sporită de detectare şi înlăturate a erorilor. redundanţa este omniprezentă şi se observă că un nivel mai ridicat al ei se asociază. ne sugerează o modalitate relativ simplă de a contracara efectele neplăcute ale „zgomotului”. De pildă. ce supravieţuieşte chiar şi în condiţiile în care toate celelalte riscuri de perturbare fizică a semnalelor au fost înlăturate). Cât priveşte cea de-a doua piedică. adică parazitare. nu sunt inutile din moment ce procedeul îl ajută pe interlocutorul nostru să recepţioneze mesajul exact în forma dorită de noi. cel ce se instruieşte învaţă să formuleze şi să rezolve probleme noi. Altfel spus. convertire (cum precizam anterior). În limbă.

Moduri şi mijloace de comunicare Marshall McLuhan. urechea. o reîntoarcere la instantaneitate. c. Cultura vizuală. mitică. era electronică. specializată. Cultura orală. era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale). audiovizuală (era Marconi) este un nou tip de arhaism. 2. tribală. era tiparului (1500-1900). al cărei început McLuhan îl situează în Grecia antică după Homer.4. de tribalism. specifică epocii moderne şi aflată în plină desfăşurare. McLuhan insistă asupra separării nivelurilor afectiv-obiectiv. globală. ca simţ. fragmentară. d. consideră că istoria omenirii se împarte în patru mari etape. în „Galaxia Gutenberg” (1962). al cărei mijloc de comunicare este vorbirea şi care privilegiază. Este etapa ce corespunde „gândirii sălbatice” a lui Lévi-Strauss şi „mentalităţii primitive” a lui LéviBrühl. criteriul de clasificare fiind mijloacele de comunicare. Omenirea revine . sincronic şi imploziv.Comunicare şi relaţii publice 111 II. Consecinţele societăţii alfabetizate sunt individualismul. centralismul şi raţionalismul. care este legată de imprimat şi care privilegiază ochiul ca organ de simţ. Ea este o cultură mecanică. Ca şi LéviBrühl. Aceste patru etape sunt: a. b. După alţi cercetători. iar nu factorii social-economici. cele patru etape se reduc în fond la trei tipuri fundamentale de cultură (în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate). era scrisului. Vederea devine anestezic în raport cu celelalte simţuri. şi anume: 1. Aceasta pentru că e o etapă mitică. Cultura electronică. 3. care au – după cum se ştie – un rol determinant în societate.

Ştiinţifică şi Enciclopedică. „marfa centrală este informaţia şi bunurile tangibile sunt pure accesorii ale mişcării informaţiilor”1. intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism”3. Gina Stoiciu. op. în opinia lui McLuhan. Bernard Voyenne. comunicarea directă. de data aceasta sub formă de informaţii. La presse dans la société contemporaine. p. 1 2 Ion Haineş. b. Această cultură este. în Collection U. legată îndeosebi de utilizarea televiziunii. . 1962. iar Bernard Voyenne preciza în continuare că „schimbul de informaţii.112 Corina Rădulescu acum la stadiul de culegătoare de bunuri. deşi se manifestă o predominanţă a urechii. vom încerca să le caracterizăm succint pe fiecare dintre ele: 1. În continuare. comunicarea multiplă. ca mijloc de comunicare. o cultură superioară. Comunicarea directă Cum am precizat la început „a trăi în societate înseamnă a comunica”. Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă. comunicarea colectivă. p. pp. „lumea tinde să devină o mare familie. 3 Bernard Voyenne. 1981. Librairie Armand Colin. d. comunicarea indirectă. cit. Se manifestă o distanţare de individualism şi de cosmopolitism şi o revenire la „tribalism”.2 Un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de comunicare. Simţurile restabilesc între ele o coexistenţă raţională. c. 31-32. Ed. un sat global”. Paris. Bucureşti. 27.. de idei.. 11. consideră că există patru moduri de comunicare (în esenţă aceleaşi ca la McLuhan): a.

orală şi precizăm că. În cazul comunicării directe. feed-back-ul. primul devenind receptor.Comunicare şi relaţii publice 113 Actul comunicării se realizează prin mijloace de transmitere a informaţiilor de către o persoană spre o altă persoană. Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. de-a lungul mileniilor şi chiar astăzi. al unuia simbolic (limbajul) cu condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică” Comunicarea are loc imediat. forma principală de comunicare între oameni este comunicarea directă. Evident. a devenit o . Are loc un dialog. fără nici un intermediar. de asemenea. o comunicare directă. fiind condiţionată de obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legătură între cei doi parteneri. Se realizează astfel conexiunea inversă. un schimb permanent de idei. iar receptorul emiţător. Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O persoană – emiţător – intră în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau. adică a deformării mesajului. Ea este. eventual. prin intermediul unui sistem de transmitere fizic. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezintă decât substitute ale acesteia. ceea ce pentru epoca modernă. Ea este limitată în spaţiu şi în timp. sistem imediat reversibil. prin care raporturile dintre emiţător şi receptor se modifică. dar şi reciproc. E vorba de transmiterea în lanţ a unui mesaj. de către o persoană spre un grup de persoane sau de către un grup de persoane către alt grup de persoane. Ca un remediu al discontinuităţii au apărut (în societăţile mai puţin avansate din punct de vedere tehnic) anumite procedee empirice prin care se încearcă prelungirea comunicării directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui şir de indivizi. cu un număr dintre aceştia din urmă. între parteneri se stabileşte un anume tip de relaţii. acest gen de comunicare poate sărăci sau deforma mesajul. pe care sociologia le numeşte relaţii primare. care duce la apariţia zvonului. a dezinformării. Este comunicarea interpersonală. fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei. prin mijloacele comunicării colective specifice „erei electronice”.

Comunicarea directă înseamnă: a. ca termen de comparaţie şi reper teoretic pentru analiza altor forme ale comunicării (ce urmează să le descriem în cadrul comunicării umane non-verbale). comunicare prin gest. realizându-se ceea ce se cheamă „manipulare”. Comunicarea verbală: oralitatea Comunicarea verbală a fost (şi va fi) aproape continuu prezentă în discuţie. a bătăliei pentru putere. prin abaterea voită a atenţiei opiniei publice de la marile probleme ale contemporaneităţii la zone periferice sau cu caracter senzaţional. Z v o R R R ’ R R 3 n ’ ’ R R ’ R ’ ’ ’ ’ ’ ’ ’ M E mţ ă it o e s a j r R e c e p t o R 2r R R ’ ’ ’ R ’ R 4 Schema comunicării directe (după Bernard Voyenne) – Apropierea fizică între emiţător şi receptor. b. comunicare prin cuvânt (comunicarea verbală – de care ne-am ocupat în mod special în capitolul anterior).114 Corina Rădulescu modalitate esenţială a luptei politice. – Transmitere în lanţ. privire (comunicarea umană nonverbală). fie sub forma referirilor directe (este vorba de capitolul rezervat structurii comunicării). sistemul e imediat reversibil. a. Calitatea de cod a limbii a fost analizată (în . fie în arierplan.

Comunicare şi relaţii publice 115 subcapitolele anterioare. având o formulă de început şi de sfârşit. cu mare încărcătură afectivă. solemne. culturale. pag. Există mai multe tipuri de comunicare orală. dihotomia saussuriană fundamentală. Intervenţia este exprimarea unui punct de vedere personal. lecţia publică sau prelegerea. fiecare cu trăsăturile sale caracteristice: intervenţia. spontană. Vorbirea este o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare. ocazie cu care s-a insistat şi asupra arbitrariului semnului lingvistic şi asupra faptului – cu consecinţe deosebit de importante pentru procesul comunicării – că înţelesurile cuvintelor nu se află decât în mintea vorbitorilor şi nicăieri altundeva. ştiinţifice. argumentat. prilejuită de un eveniment festiv. de manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor. prin ridicarea paharului. în faţa unui auditoriu. Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii. într-o discuţie liberă. Distincţia dintre limbă şi vorbire constituie. Toastul este un discurs foarte scurt. Discursurile pot fi: politice. 77-94). prin care se exprimă urări (cu prilejul unei mese festive). alocuţiunea. sincronic / diacronic. o problemă. o idee. limba constituie un sistem existent în mod virtual în conştiinţa unei comunităţi umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli şi convenţii acceptate tacit de membrii corpului social. cu argumente. Cel . care le permite acestora exercitarea facultăţilor limbajului. în cinstea cuiva. toastul şi discursul. Din categoria cuvântărilor cu caracter academic fac parte conferinţa. Dihotomia astfel stabilită ar trebui să poată servi la trasarea graniţelor dintre domeniile lingvisticii şi teoriei comunicării. după cum se ştie. Pentru lingvistul Ferdinand de Saussure (1857–1913). sintagmatic /paradigmatic etc). arbitrar / motivat. Alocuţiunea este o comunicare scurtă. ce constituie latura concretă. căreia i se subordonează toate celelalte opoziţii evidenţiate de lingvistica structurală (formă / substanţă. Discursul sau cuvântarea este comunicarea prin care se susţine. ocazionale.

adică acel animal social înclinat către sociabilitate şi comunicare. cu care are multe puncte comune. Dar. omul când vorbeşte nu repetă întocmai. Omul este zoon politikon. Dacă vom alătura definiţiile celor trei discipline vom observa suprapunerile de preocupări. ci construieşte de fiecare dată secvenţe a căror paternitate îi aparţine. Paradoxal. Expresie directă a reacţiei la schimbări concrete din mediul exterior sau din propriul organism. subliniem caracterul ei simbolic. propice obiectivării emiţătorului. „graiul” animalelor este lipsit de detaşarea necesară pentru instituirea unui sistem convenţional de semne arbitrare. obiective şi metode de cercetare din momentul definirii sale de către Charles Morris. pe când cel de-al doilea ar avea în vedere tocmai acest ultim aspect. Conceptul se referă la capacitatea oricărui vorbitor de a enunţa fraze alcătuite de el însuşi în chiar clipa rostirii lor. şi formule prefabricate pe care le reproducem în situaţii fixe. în general. pragmatica însăşi întâmpină dificultăţi în a-şi preciza locul în raport cu sociolingvistica şi cu psiholingvistica. dar fără comunicare nu poate exista omenire.116 Corina Rădulescu dintâi s-ar limita la studiul limbii ca atare (=anatomia şi fiziologia sistemelor de semne lingvistice. Există. O altă trăsătură ce caracterizează comunicarea verbală este productivitatea (se foloseşte şi termenul de creativitate când e vorba de scriitorii de excepţie). lingvistica actuală se arată tot mai interesată de teritoriul şi problematica pragmaticii (semiotica a evoluat considerabil ca arie de interes. desigur.dar. fără referire la rolul jucat de acestea în procesele de interacţiune concretă dintre locutori). atunci când definea omul ca zoon politikon pornind tocmai de la graiul articulat (pe care animalele nu îl au). Revenind la comunicarea verbală. Faptul că această trăsătură îi oferă utilizatorului posibilitatea de a construi orice fel de enunţuri . comunicarea dintre oameni nu va fi niciodată totală. în 1938). de felul celui pe care se bazează vorbirea umană. ce o deosebeşte net de toate sistemele de semnalizare sonoră întâlnite în lumea animală. La acest fapt se referea Aristotel în antichitate.

privilegiază denotaţia în detrimentul conotaţiei. Consecinţe importante asupra comunicării verbale are caracterul arbitrar al semnului lingvistic (analizat în amănunt în cadrul structurii comunicării. În acest sens. forma sonoră sau grafică nu poate transmite sensul dorit. Kapferer observă că zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri. în procesul relaţiilor publice. la urma urmei. cea mai importantă „axiomă” a comunicării recomandă familiarizarea şi apoi acomodarea cu codul partenerului de dialog. deoarece. ci îl poate doar deştepta în mintea interlocutorului. deziderat. cele două nu se suprapun. acesta este şi primul pas ce trebuie obligatoriu făcut de ambele părţi (organizaţie şi publicuri). cu condiţia ca el să se afle deja acolo. Din acest punct de vedere. şi anume: minciuna şi zvonul. dovedit de însuşi faptul că un acelaşi semnificat este redat în limbi diferite prin semnificanţi diferiţi. Se poate minţii în vederea obţinerii unor avantaje materiale. sau pentru a forţa pătrunderea într-un mediu social dorit. Ambele au făcut obiectul studiilor de specialitate (este vorba despre lucrările de referinţă ale Sisselei Bok despre minciună şi ale lui J. cât şi pe cea de a relata despre evenimente şi situaţii in absentia. norma academică abstractă în defavoarea varietăţii modurilor de exprimare . atragem atenţia încă o dată asupra faptului că. ocupându-se de elementele ce conferă unitate limbii. Kapferer despre zvon). lingvistica e de mai puţin folos. 90-94). Înţelegerea dintre vorbitori depinde prin urmare de măsura în care ei acordă aceleaşi semnificaţii cuvintelor. Minciuna răspunde şi ea unor necesităţi de ordin personal sau social. atâta vreme cât există zvonuri care se confirmă. dar către care trebuie să se tindă prin eforturi conştiente. O dată ce între aspectul cuvântului şi înţelesul său nu există o legătură naturală. de neatins. N. pag. creează câmp liber pentru manifestarea unor produse neplăcute ale comunicării umane. pentru a prelungi o relaţie etc. pentru a avea succes în ceea ce-şi propun. De altfel.Comunicare şi relaţii publice 117 doreşte.

Conversaţia – structuri şi strategii. Cuvântul rostit acţionează incomparabil mai puternic. Iisus Hristos. Dincolo de nivelul metaforic. precum şi filosofi 4 Ionescu-Ruxăndoiu Liliana. Ed. ci al cuvântului rostit. 1995. În realitate. dimpotrivă. în asemenea cazuri (repetăm. generator nu o dată de efecte hipnotice (magnetism util în persuasiunea publicurilor – dacă e vorba de relaţiile publice). Mahomed). Domeniul predilect de analiză al lingvisticii îl reprezintă textele scrise. indusă în condiţii de laborator scrupulos controlate. Hipnoterapeuţii se bazează în primul rând pe acţiunea sugestivă a cuvintelor (cuvintele hipnotizatorului trebuie să devină singurele semnale de comunicare. se realizează aproape fără excepţie prin intermediul canalului verbal. 8. Oralitatea prezintă. Să ne gândim numai câţi oameni se convertesc la o credinţă nouă citind o carte şi câţi ascultând cuvintele unui om. în general. utile – într-o anumită doză – în persuasiunea publicurilor) nu este vorba de efectul cuvântului. doar că sensibil mai bogat şi mai complex.118 Corina Rădulescu individuală. nu mai puţin decât scripturalul. dacă ne gândim că cea dintâi este incomparabil mai eficace ca liant social decât cea de a doua. datorită intervenţiei factorilor extra – şi paralingvistici şi a influenţei decisive a cadrului situaţional. un sistem propriu de reguli şi norme. iar toţi ceilalţi stimuli să reprezinte „zgomotul de fond”). p. hipnoza reală. pe când oralul este domeniul retuşabilului şi al sensurilor negociabile între parteneri coprezenţi. Desigur. . Dacă atâţia mari întemeietori de religii (Buddha. care exclud negocierea sensurilor între emiţător şi receptor (aceştia putând fi separaţi prin mari distanţe spaţiale şi/sau temporale). înzestrat cu puteri neasemuit mai mari decât ale celui dintâi. ba chiar. pe care numai comunicarea scrisă e îndreptăţită să o reprezinte. Bucureşti. nu avem nici un motiv să plasăm comunicarea orală pe o poziţie inferioară în raport cu cea scrisă. All. întrucât „scrisul implică formulări definitive. posedă un magnetism.4 Există prejudecata că oralitatea ar constitui o abatere de la norma lingvistică.

se va generaliza însă de-abia după apariţia tiparului (vom discuta acest fapt pe larg. suspensia. asupra diversităţii. părintele alexandrin al criticii de text şi exegetul eminent al lui Homer. nivel cultural. ambiguitatea etc. debitul verbal. marcate de apariţia tiparului). Folosirea lor. În discursul oral intervin elemente ale comunicării non-verbale. Primele semne de punctuaţie au fost introduse încă din secolul al III-lea î. sociolingvistica (ce prezintă interes maxim pentru relaţiile publice) insistă.Hr de Aristofan din Bizanţ (cca 260–181). enunţuri incomplete. dacă lingvistica pune accentul pe unitatea limbii. dar nu numai de acesta. mimica.). multă vreme aleatorie. menite să reducă falia dintre cele două forme ale comunicării verbale. Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge şi de a emoţiona. vorbitorul trebuie să respecte regulile logicii formale (logica aristotelică). prin care se realizează expresivitatea comunicării: interogaţia şi invocaţia retorică. Cum precizam mai sus. modulaţiile tonului. Trăsăturile lor sunt dependente de caracterul canalului de comunicare. pauzele. deprecaţia etc. cât şi de contextul în care se . determinate atât de varietatea statutelor locutorilor (vârstă. în cadrul comunicării indirecte şi a celei multiple. replicile în suspensie. profesiune. exclamaţia. etc. apostrofa. Tocmai pentru că erau conştienţi de importanţa pentru comunicare a elementelor paraverbale. dubitaţia. accentele. repetiţiile. precum şi procedeele stilistice. cu precădere. tăcerile.Comunicare şi relaţii publice 119 (Socrate) nu ne-au lăsat nici un rând scris este şi pentru că ştiau că lucrurile stau exact invers decât par la prima vedere: fixarea grafică a învăţăturii este cea care o sărăceşte şi simplifică prin pierderea multitudinii de conotaţii şi nuanţe pe care numai oralitatea e capabilă să le transmită. Pentru aceasta. sex. cum ar fi: gesturile. În pofida unor astfel de inovaţii. distanţa ce le desparte rămâne considerabilă. autorii şi copiştii de manuscrise au simţit nevoia unor semne grafice destinate marcării intonaţiei. reticenţa. aluzia.

Ed. 1975. Un al treilea termen din aceeaşi serie este dialectul. el încearcă în felul acesta să sublinieze o dată în plus caracterul arbitrar al semnului lingvistic. sociolectele – varietăţi sociale şi dialectale – varietăţi regionale. conceptul de rol ocupă o poziţie aparte în sociologia 5 Apud. Diversitatea situaţiilor de comunicare dă naştere unor distincţii între modurile de adresare orală. atunci când afirma (citat enunţat şi în capitole anterioare): „în limbă nu există proprietate privată: totul este socializat”. Sociolingvistică – orientări actuale. În cadrul unui nivel determinat al piramidei stilurilor. p. 284. În concluzie. ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joacă într-un context dat. dacă denumim varietate orice ipostază concretă a limbii comune. Din această categorie fac parte registrele de exprimare. echivalentul idiolectului este sociolectul. 147. 6 Joshua Fishman. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu şi Dumitru Chiţoran.120 Corina Rădulescu desfăşoară interacţiunea. Sociologia limbii – o ştiinţă interdisciplinară pentru studiul limbii în societate. variaţiile de exprimare verbală de la un vorbitor la altul sunt reflectate prin intermediul conceptului de idiolect. Ed. Desigur. Bucureşti. de genul argoului sau al limbajelor profesionale). deşi un lingvist de talia lui Roman Jakobson a pus la îndoială utilitatea noţiunii de idiolect. definit drept: „inventarul deprinderilor verbale ale unui individ într-o anumită perioadă a vieţii sale”. Did. pe lângă varietăţile regionale ale unei limbi şi pe cele sociale. Sociolingvistică – orientări actuale. şi Ped. idiolectele desemnează varietăţi individuale. Didactică şi Pedagogică. La nivel de grup. definit de Joshua Fishman6 ca o varietate a limbii semnificativă pentru grupul considerat şi care integrează trăsăturile comune ale idiolectelor membrilor acestuia. obiect al geografiei lingvistice (deşi în concepţia lingviştilor americani noţiunea de dialect cuprinde. Provenit din teatru.5 Fenomenul nu poate fi trecut cu vederea. p. . 1975. în Liliana Ionescu-Ruxăndoiu şi Dumitru Chiţoran.

într-o măsură hotărâtoare. indivizii adoptă atitudini şi comportamente (îmbrăcăminte. Se observă că. de părinţi (în raport cu copiii). pe care le alternează după împrejurări. de subalterni (în raport cu şefii). în relaţiile publice. Rolul este deci factorul determinant în stabilirea registrului. pe rând.Comunicare şi relaţii publice 121 contemporană. putem juca. în care pentru a se ajunge la stăpânirea tuturor registrelor este necesară o practică îndelungată (din acelaşi motiv ar arbitrariului semnului lingvistic. de pacienţi. de natura tranzacţională sau personală a interacţiunii. unde democratizarea relaţiilor sociale a antrenat şi o fluiditate mai mare a acestora. deci al importanţei codului în structura comunicării). discurs verbal etc. de-a lungul unei singure zile. Fără precizarea relaţiei de rol dintre persoanele care interacţionează. în contrast cu cele moderne. dacă ne plasăm în contextul relaţiilor publice) etc. gesturi. pe care îl selectează din multitudinea modurilor de exprimare diferite învăţate de individ pe parcursul vieţii. de pietoni (constituind în felul acesta tot atâtea categorii de publicuri. De fapt.) deduse din practica interacţiunii sociale. Confundarea sau amestecul registrelor poate constitui o sursă de neplăceri. caracterul stabil sau variabil al rolurilor depinde. comportarea comunicaţională se conformează întru totul statutului social. În acest caz. De pildă. de cumpărători. de discipoli. de spectatori. rolul de fii (în raport cu părinţii noştri). de prieteni. pericol cu atât mai mare atunci când abordăm o limbă străină. este subliniată importanţa cunoaşterii corecte a segmentului de public căruia urmează să i te adresezi. vis-à-vis de conceptul de rol. el stând la temelia unei viziuni dramaturgice asupra comportamentului social. adică a registrului comunicării. are de suferit. alegerea varietăţii lingvistice adecvate întâlnirii. Primul tip se asociază situaţiilor în care obiectivele urmărite de participanţi sunt precis delimitate. solicitarea unui serviciu etc. drepturilor şi obligaţiilor ce revin fiecăreia dintre persoanele . Acţionând într-un cadru cu caracteristici date. societăţile tradiţionale sunt caracterizate printr-o strictă compartimentare a rolurilor. cumpărarea unui obiect.

folosirea termenilor de argou şi a regionalismelor. o dată plasaţi într-un cadru oficial. dar şi corespondenţei dintre oamenii culţi. Aceste reguli stabilesc compatibilitatea dintre un registru lexical dat şi un anumit tip de discurs. să adopte un cu totul alt registru. Alegerea corectă a registrelor presupune respectarea unor reguli pe care cercetătorii le numesc reguli de alternanţă şi care predictează selecţia dintre mai multe forme de exprimare în funcţie de specificul situaţiei de comunicare. Între aceşti trei parametri este necesar să subziste o anumită compatibilitate. cât şi sub aspect fonologic. Utilizarea unei variante „înalte” a limbii naţionale. Varianta „joasă” a . În unele limbi are loc o polarizare a acestor variante sub forma opoziţiei dintre un idiom oficial şi unul colocvial. ceea ce nu îl va împiedica însă ca. specialistul în relaţii publice) trebuie să stăpânească mai multe coduri şi subcoduri lingvistice diferite. cadrul şi momentul interacţiunii poartă numele de situaţie de comunicare. oricât de apropiate ar fi relaţiile personale dintre un funcţionar şi ministrul său. morfologic şi sintactic. Ansamblul alcătuit din relaţiile de rol. ea este rezervată manifestărilor publice de tipul discursuri politice. un acelaşi vorbitor (în particular.V. Astfel. extrem de codificată e numită diglosie. cursuri universitare. cu schimbări frecvente ale raportului de forţe dintre participanţi. În concluzie. emisiuni de ştiri de la Radio şi T.122 Corina Rădulescu implicate în negociere. regulile de alternanţă exclud. cel dintâi va fi obligat să se adreseze celui de-al doilea în conformitate cu relaţia de rol dintre subaltern şi şef. În schimb. pentru a putea „interpreta” mai multe roluri distincte. interacţiunea personală presupune manifestări comportamentale mult mai libere. cu caracteristici deosebite atât în plan lexical. Important este să se salveze congruenţa situaţiei printr-un comportament verbal deopotrivă adecvat contextului şi înzestrat cu o anumită coerenţă interioară. într-un discurs de recepţie la Academie. cu infime excepţii. altminteri situaţia este incongruentă.. într-un alt context. De pildă.

fără a se trage. în conversaţiile cu persoane de rang social inferior. fără scriere. teorii psihologiste. Astfel. faza culturii orale. teoria darwinistă a evoluţiei speciilor. în greaca modernă. de la imitarea realităţii la simbolizarea ei. În cartea sa din 1973 – „Sisteme de comunicare umană”. de la sunete nearticulate la sunete articulate. Situaţiile de diglosie cele mai cunoscute se întâlnesc în limba arabă. în cursul cărora s-a trecut de la predominarea afectului la predominarea raţiunii. variantele „înaltă” şi „joasă” sunt puternic divergente şi clar delimitate atât din punct de vedere funcţional. de la necesităţi expresive la necesităţi comunicative. concluzii definitive. McLuhan porneşte de la ideea că omul foloseşte în mod spontan cele cinci simţuri ale sale. de la global la diferenţiere. teoriile sociologice. Având de tratat comunicarea prin cuvânt. în germana elveţiană.d. în caricaturile din ziare. ci ca un proces de lungă durată.Comunicare şi relaţii publice 123 limbii naţionale este utilizată în familie. acela care corespunde în modul cel mai natural comunicării cu semenii săi prin limbajul vorbit. auzul fiind. diversele teorii pe această temă (teoria revelaţiei. în producţiile folclorice. Ea se caracterizează printr-o dominantă a expresiei orale şi a percepţiei auditive. Lucia Wald concluzionează cu privire la acest aspect: „originea vorbirii nu poate fi privită ca un act unic. dintre toate. care a parcurs mai multe faze.m. teoria priorităţii limbajului gestual. el se integrează direct şi spontan în cadrul său natural şi în grupul său social (în tribul său). profesorul canadian Marshall McLuhan defineşte (cum am enunţat deja) prima fază din istoria civilizaţiilor umane ca faza civilizaţiei arhaice.) au fost cristalizate şi ele se pot grupa în câteva direcţii. nu putem trece cu vederea faptul că. de la semnal la semn. ş. În toate aceste limbi. problema originii vorbirii a reprezentat în timp (şi reprezintă încă) obiectul unor numeroase cercetări. în emisiunile de teatru popular etc. cât şi structural.a. teoria originii convenţionale a limbajului. Această primă fază a comunicării sociale .” La rândul său. Cu toate acestea. nici astăzi.

teoreticianul deosebeşte o trăsătură fundamentală. capacitatea de a dialoga: „Animalele reacţionează la semnale. Ideea vine vorbind. mijloacele de comunicare apar ca prelungiri ale simţurilor fiinţei umane. 26-27. iar cuvintele capătă o forţă magică prin care universul este sacralizat – afirmă autorul. 12. deoarece numai el a reuşit să vorbească”. afectiv şi raţional. Ele comunică între ele. este singurul mijloc de comunicare capabil să păstreze un oarecare echilibru între sensibilitate şi intelect”. În această fază. dar nu dialoghează. omul primitiv trăia într-un univers acustic. mimică şi gesturi. gândirea înfloreşte liber şi rămâne apropiată de concret. prin conversaţie. la rândul lor. prin intonaţie. Astfel. Dialogul realizează cel mai bine feedback-ul şi. Ion Haineş. Introducere în teoria comunicării. prin meditaţie. atacă. p. El 7 8 Henri Wald. intelect are însă numai omul. nu contrazic. accent.” Dialogul reprezintă esenţa limbajului.124 Corina Rădulescu este denumită şi faza culturii tribale. Cartea Românească. dar omul se schimbă în funcţie de mijloacele de comunicare. dialogul.8 „Desfăşurându-se atât în prezenţa vorbitorului cât şi a ascultătorului. al rostirii. pp. pândesc. . martor al vorbirii sale. predominanţa unui anume organ de simţ al omului. Omul este însă prin esenţa sa o fiinţă dialogală. echilibrul dintre individual şi social. Prin urmare. totodată. cu sine însuşi. mijloc şi scop. În faza culturii orale. omul este rob al gurii. 1983. Pe această linie a deosebirilor dintre om şi animal. Saltul din lumea auditivului în lumea vizualului este saltul cel mare care se produce. nu răspund la întrebări. ceea ce a provocat o rupere a echilibrului dintre simţuri. nu se întreabă. Numai omul este capabil să dialogheze cu ceilalţi. specifică numai omului. iar acestea determină. în cartea sa Galaxia Gutenberg. Marshall McLuhan consideră că putem vorbi despre o condiţie ideală a omului. Henri Wald7 afirmă în legătură cu cele spuse mai sus: „Afectivitate şi inteligenţă au şi celelalte fiinţe. o dilatare a unuia dintre ele: auzul. care presupune o armonie ideală a simţurilor. Ed.

reprezintă vocaţia constituţional umană a comunicării interpersonale reciproc îmbogăţitoare. Prin forţa . capacitatea de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri.Comunicare şi relaţii publice 125 presupune o confruntare liberă de păreri. adecvarea la subiect ş.m. şi încă pe scară largă. există mai multe tipuri de dialog: a. o demonstraţie a caracterului democratic al relaţiilor dintre parteneri. auditoriul (gradul lui de cultură). starea sufletească. b.d. pentru ca în recapitulatio să realizeze o peroraţie. în cartea sa „Omul dialogal” (unde aduce un omagiu lingvistic fiinţei vorbitoare).a. Dialogul – cum bine îl defineşte filosoful român Vasile Tonoiu. în care se enunţă o temă. mijloacele non-verbale. Aşa cum reiese din cursul lui Ion Haineş „Introducere în teoria comunicării”. În toate tipurile de dialog. talonată uneori de o contratemă. Discursul este comunicarea orală a unui mesaj într-o formă unitară. urmată de laitmotive şi de argumentatio) prin care oratorul îşi desfăşoară forţa cuvântării. riguros organizată. un schimb dialectic de argumente. c. o naratio (o expunere. contextul. ca artă producătoare de persuasiune. de influenţare (intenţia de a schimba opinia interlocutorului). Trebuie. să facem distincţia între dialog (schimb dialectic de argumente) şi discurs. b. Comunicarea umană non-verbală Faptul că şi-a creat un mod de comunicare ce îi aparţine în exclusivitate – limbajul articulat – nu l-a împiedicat pe om să utilizeze. care intră în sfera retoricii. de informare reciprocă (atunci când poziţiile partenerilor coincid). o concluzie a întregului discurs. Structura oricărui discurs presupune – conform elocinţei clasice – un exordium (prin care se urmăreşte captarea atenţiei şi a bunăvoinţei). deosebit de importante sunt condiţiile desfăşurării lui: intenţia. de comunicare (asumarea reciprocă a unei soluţii). de asemenea.

Bucureşti. Pentru Quintilian. Faţă de limbajul sonor. cromatică sau electrică (dar în toate aceste domenii ingeniozitatea umană a compensat zgârcenia naturii. imaginând dispozitive artificiale pentru care necuvântătoarele ar avea motive să ne invidieze). involuntară sau voluntară. de gradul de cultură şi civilizaţie (sunt mai numeroase la populaţiile tribale decât la cele civilizate). şi anume: „orice mişcare corporală. Lucia Wald ne oferă o definiţie a gestului. în sens larg. de gradul de afectivitate al comunicării. 128. degete) şi mimica – mişcări ale muşchilor feţei. autoarea distinge gesturile propriu-zise – mişcări ale extremităţilor corpului (cap. dar compensează acest lucru. limbajul gesturilor are un randament mai redus. prin faptul că posedă un grad mare de universalitate (=are un caracter arbitrar mai mic. în ceea ce priveşte. braţe.126 Corina Rădulescu împrejurărilor nu toate s-au putut bucura de o dezvoltare egală. Ed Ştiinţifică. Sisteme de comunicare umană. Limbajul gesturilor9 În cartea sa „Sisteme de comunicare umană”. Comunicarea umană non-verbală se realizează pe următoarele căi: 1. 1973. de spaţiul geografic (mai frecvente la meridionali decât la cele nordice). capabil de a se substitui vorbirii sonore. Din cercetările întreprinse de 9 Lucia Wald. Gesturile constituie un mijloc auxiliar. purtătoare a unei semnificaţii de natură comunicativă sau afectivă”. Gradul de folosire a gesturilor diferă în funcţie de vârstă (ele sunt mai frecvente la copiii decât la adulţi). p. de subliniere sau evidenţiere a expresiilor sonore. gesturile reprezentau o limbă internaţională. Pantomima reprezintă „un sistem organizat de gesturi şi mimică. de exemplu. şi pentru motivul că organismul uman nu dispunea de posibilităţi fizice comparabile cu cele ale unor animale. În cadrul acestui limbaj. comunicarea luminoasă. . ţine mai mult de simbol şi mai puţin de semn). de pildă. în special ca acţiune dramatică”.

din motive sociale sau patologice. tragedia greacă. Pentru anumite domenii de activitate. poate şi pentru că de cele mai multe ori codul respectiv este cunoscut de ambele părţi. de mare intensitate. există şi în cazul lor un caracter convenţional al comunicării (cum de altfel am precizat mai sus). salut. cum ar fi oratoria. înclinarea capului înseamnă nu. şi anume: . baletul). În antichitate exista arta oratorică. În genere. vârstă şi temperament. există două situaţii tipice de folosire a gesturilor. reprezintă – temporar sau permanent – unicul mijloc de comunicare. indienii. bulgarii. E adevărat.Comunicare şi relaţii publice 127 specialişti. Acelaşi lucru e valabil şi pentru arta spectacolului. muzica (dirijatul. despre etichetă despre „limbajul trupului”. într-un limbaj specific. Alături de kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul trupului. gestul capătă un rol fundamental. care contribuia la impresionarea şi convingerea afectivă a receptorului. ca manifestări gestuale care diferenţiază oamenii în funcţie de aria geografică şi gradul de cultură. iar scuturarea lui da. cinematografia (filmul mut). ca şi expresia feţei. unde „limbajul trupului”. dinamica corporală. în timp ce în Tibet este semn de respect. alături de cuvânt. datorită faptului că aceeaşi mişcare poate avea semnificaţii diferite sau chiar opuse la diferite popoare. cum ar fi grecii.când gesturile reprezintă un auxiliar al limbajului sonor. Lucia Wald dă şi exemple în acelaşi sens: scoaterea limbii înseamnă în multe părţi ale globului batjocură. mimica „comunică”. o multitudine de semnificaţii. etc. gestul avea o extraordinară funcţie estetică şi expresivă. . al . dar mult mai mic. pentru arta pantomimei. De exemplu. deci invers decât la noi.când gesturile. pentru teatrul romantic. turcii. s-a ajuns la concluzia caracterului convenţional al gesturilor (mai redus însă decât în cazul limbajului verbal). teatrul (pantomima). la unele popoare. în cadrul căreia. balet. Se vorbeşte în ultimul timp tot mai mult despre regulile de politeţe.

dar mai ales după cultura de apartenenţă. New York. The Hidden Dimension. dar prima grijă a membrilor ei este aceea de a-şi delimita şi marca un teritoriu. îşi stabileşte distanţele faţă de ceilalţi oameni în cadrul vieţii cotidiene. în concordanţă cu evoluţia raporturilor sociale. În ceea ce priveşte teritoriul tribal. după prejudecăţile indivizilor. Următorii veniţi nu se vor aşeza niciodată în imediata vecinătate. Doubleday& Co. Edward Hall observă că aceste distanţe de interacţiune variază după distanţele sociale. familial şi personal. pe care îl consideră inviolabil. 1966. Desmond Morris distinge trei tipuri principale de teritoriu: tribal. întrun mod nu mult diferit de cel al haitelor de lupi în căutare de pradă. la mare. cât şi în manifestările familiei atunci când ea se află în deplasare. în esenţă.. Trăsăturile teritoriului familial sunt perceptibile atât în modul de organizare a locuinţei. Din acest punct de vedere. Dimpotrivă. Dacă urmărim comportarea pe plajă. de la bandele de răufăcători. vecinătate). Antropologul american Edward Hall înţelege prin proxemică modul în care omul percepe şi îşi structurează spaţiul. ci mult mai 10 Hall E. T. socială şi publică precum şi maniera în care îşi construieşte şi organizează microspaţiul. distanţele de interacţiune personală. asociaţiile de orice fel simt nevoia de a-şi delimita zona de acţiune. proxemica (proxemia – din englezescul proximity = apropiere. la munte.10 Proxemica afirmă. . vom observa că cea dintâi familie sosită în zori la plajă are libertatea de a se aşeza absolut oriunde doreşte.128 Corina Rădulescu comunicării prin gest şi mimică – a apărut o nouă ştiinţă. manifestările sale s-au diversificat şi nuanţat. marcându-şi teritoriul şi apărându-l prin mijloace specifice. de genul intonării unor cântece de luptă. toate grupurile. Caracterul tribal al teritoriilor colective se observă şi în apariţia în spaţiul acestora a unor manifestări „primitive”. până la partidele politice. că instinctul teritorial – atât de important în viaţa animalelor – e departe de a fi dispărut la om.

funcţionează aici aşa numitul principiu al „locului central”. Comunicarea tactilă şi cea olfactivă ocupă aici un loc privilegiat. cea a dormitoarelor este amplasată la etaj. în general. după cum urmează: d. cât un spaţiu a cărui străbatere îl obişnuieşte pe vizitator cu gândul că a pătruns pe un teritoriu în care libertatea sa de acţiune este îngrădită. pe măsura aglomerării plajei. Rolul vorbirii este mult diminuat. de preferinţă. Zona intimă. În distribuţia încăperilor acestui tip de cămin familial.T. Relaţia sexuală şi lupta sunt singurele . ipostaza mobilă a lui – constând în învelişul invizibil al automobilului în care se deplasează familia aflată în week-end. Dintre toate tipurile de spaţii menţionate. cel personal s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor. Ca şi în cazul relaţiilor interpersonale. La polul opus se plasează. exemplu tipic de „spaţiu cu organizare variabilă”.Comunicare şi relaţii publice 129 departe. prin simpla deplasare a unor panouri mobile se modifică distribuţia încăperilor şi unde. Aceştia au delimitat patru zone caracteristice. îţi poţi schimba tipul de activitate. slab. contactul ocular este. Acesta constă în alegerea. casa tradiţională japoneză. şi anume. în care. fiecare dintre ele fiind subîmpărţită la rândul ei în câte două subzone. şi ipostaza imobilă – casa de locuit. distanţele dintre „proprietăţile” familiale scăzând treptat. Subzona apropiată se întinde între 0–15 cm. zona cea mai intimă. Hall vede în locuinţa europeană din secolele XIII–XX paradigma a ceea ce el numeşte „spaţiile cu organizare fixă”. Se întinde de la suprafaţa epidermei noastre până la o distanţă de cca 45 cm de aceasta. ca un veritabil cuib. ochiul adaptându-se cu dificultate apropierii excesive. ea fiind protejată de câteva linii de fortificaţii succesive. E. Teritoriul familial e reprezentat prin două ipostaze. după Hall. Grădina din faţa casei constituie nu atât un obstacol. de către persoana venită mai târziu a poziţiei mediane între locurile deja ocupate. rămânând practic locului.

f. limitele menţionate ale zonei personale nu sunt aceleaşi în toate mediile. la rândul ei. temperamentali. Subzona îndepărtată (2. Subzona apropiată (1. Toate trăsăturile comunicaţionale menţionate sunt împinse aici la limită. iar . Zona personală (45–125 cm). presupune un grad ridicat de familiaritate între comunicatori. al relaţiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost total înlăturat. societăţile şi culturile. Ea se adresează unei colectivităţi. Zona socială (1.25–2. Ea corespunde distanţei obişnuite dintre doi oameni ce conversează pe stradă.25–3. ci ele variază în limite destul de largi.20–3. Mesajele transmise sunt aproape în exclusivitate afective sau puternic colorate afectiv. Frontiera interioară a teritoriului social este marcată prin amplasarea de obiecte tampon: ghişeul. De exemplu. În cadrul ei comunicarea îşi pierde aproape total caracterul interpersonal.20 m) presupune comunicarea verbală cu o voce plină şi clar decupată pe fondul eventualelor zgomote de fond. Cea dintâi. socio-culturali.130 Corina Rădulescu raporturi interumane compatibile cu această distanţă minimală. g. obligaţi să trăiască în spaţii mai aglomerate. Este spaţiul negocierilor impersonale. Desigur. demografici.60 m) adaugă două conotaţii noi: sublinierea distanţei ierarhice şi nevoia de linişte. taraba etc. o subzonă apropiată (45–75 cm) şi una îndepărtată (75– 125 cm). Zona publică (peste 3. dar ponderea comunicării verbale creşte şi contactul ocular devine mai bun. e.60 m). distanţa personală este mai mare în cazul locuitorilor de la ţară decât în cel al orăşenilor. Transgresarea limitelor stabilite se încarcă întotdeauna cu o anumită semnificaţie. Cuprinde.60 m). în funcţie de parametrii psihologici. biroul. Mesajul olfactiv al interlocutorului rămâne perceptibil şi atingerea oricând posibilă. În subzona îndepărtată ne simţim mult mai în largul nostru.

Polimark. Prin urmare. Zona intimă este cuprinsă între 15–46 cm. 1. copiii. Allan Pease. Aceasta este distanţa pe care o păstrăm faţă de alţii la întâlniri oficiale. .Comunicare şi relaţii publice 131 discursul este mai formalizat. După părerea autorului. 17. Bucureşti. relaţia profesor – elevi în timpul orelor de curs) şi la un nivel foarte scăzut în cel de al doilea (de exemplu. distanţă care variază în funcţie de variabilele culturale. Ed. geografice sau temperamentale. 1995. personală. Allan Pease defineşte patru zone posibile de distanţe interpersonale. fiecare individ are o arie personală de securitate. Astfel. Limbajul trupului. în cadrul limbajelor non-verbale.22 m. discursuri politice în faţa unor mari mulţimi).12 2. Bucureşti. deşi continuă să poată urmări reacţiile publicului şi să îşi ajusteze comunicarea în funcţie de acestea. p. dar mai ales au lumi diferite. p. „Tot aşa cum limbajul verbal diferă de la o cultură la alta. Din această categorie fac parte îndrăgostiţii. Doar celor apropiaţi emoţional le este permis să pătrundă în ea. socială şi publică. părinţii. legătura funcţionând bine în primul caz (de pildă. Ed. indivizi de culturi diferite nu au numai limbi şi teritorii diferite. o distanţă sau un spaţiu necesar securităţii sale personale. ceremonii sociale şi întâlniri prieteneşti. Limbajul trupului.11 Autorul demonstrează la rândul său faptul că.50 m) de cea îndepărtată. zona aceasta este cea mai importantă. 33. soţul sau soţia. 11 12 Allan Pease. „Omul îşi apără această zona ca o proprietate a sa. şi limbajul non-verbal poate fi diferit în diferite culturi”. şi anume: intimă. vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în parte.60–7. prietenii şi rudele apropiate”. Volumul glasului creşte. Polimark. dintre toate distanţele. Zona personală – între 46 cm şi 1. Tocmai amploarea acestui feedback distinge subzona apropiată (3. 1995.

132

Corina Rădulescu

3. Zona socială – între 1,22 m şi 3,60 m. Această distanţă o păstrăm faţă de necunoscuţi, faţă de factorul poştal sau cei care ne repară ceva în casă, faţă de vânzătorii din magazine, faţă de noul angajat şi faţă de toţi cei pe care nu-i cunoaştem prea bine. 4. Zona publică – peste 3,60 m. Aceasta este distanţa corespunzătoare de fiecare dată când ne adresăm unui grup mare de oameni.
Allan Pease subliniază faptul că aceste distanţe sunt determinate cultural. „În timp ce unele culturi, ca de pildă cea japoneză, s-au obişnuit cu aglomeraţia, altele preferă spaţiile larg deschise şi le place să menţină distanţa.”13 De asemenea, distanţa personală diferă de la o cultură la alta. Englezii au tendinţa de a se plasa la aproximativ 60 cm unul de celălalt, iar cei din culturile meridionale se simt bine la distanţa de 30 cm. În concluzie, perceperea spaţiului se realizează în mod diferit de fiecare dintre noi, în funcţie de educaţie, de cultură, de apartenenţa socială şi naţională, de timp, de vârstă, sex, temperament, etc. Marcajul cultural pe care îl reclamă proxemica este stimulator şi ne îndeamnă la redefinirea unor concepte legate de comunicare şi de raporturile dintre oameni. Allan Pease ne convinge că „limbajul trupului” este fascinant, că acesta poate comunica un mesaj mult mai convingător decât cuvintele, pentru că este mai autentic, sincer, mai deschis şi încărcat de o anume emotivitate, care i se transmite şi receptorului. De multe ori, atunci când sensul mesajului non-verbal intră în conflict cu cel verbal, suntem înclinaţi să dăm crezare mesajului non-verbal. Poziţia corpului, a picioarelor, mişcarea mâinilor, a capului, a ochilor pot comunica starea socială, cultura, educaţia, emoţia, timiditatea, superioritatea sau inferioritatea, modestia, supărarea, furia, mândria etc. Concluzia autorului sus menţionat este următoarea: „Cercetările referitoare la comunicările non-verbale
13

Ibidem, p. 32

Comunicare şi relaţii publice

133

au evidenţiat existenţa unei corelaţii între disponibilitatea de vorbire (bagajul de cuvinte deţinut) al unei persoane şi numărul de gesturi pe care îl utilizează pentru a transmite mesajul său. Aceasta înseamnă că rangul social, instruirea şi prestigiul unei persoane au influenţă directă asupra numărului de gesturi sau de mişcări ale trupului utilizate. Mai precis, persoana aflată pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale sau de conducere se bazează, în principal, pe vocabularul său bogat, în timp ce una mai puţin educată sau necalificată se va sprijini, pentru transmiterea intenţiilor sale, mai mult pe gesturi decât pe cuvinte.”14 La aceleaşi concluzii ajunge şi Ray Birdwhistell – fondatorul kinezicii (=comunicarea prin intermediul gesturilor şi al mimicii), cercetător la Universitatea din Toronto. Teza principală a lucrărilor sale de kinezică este că gestualitatea reprezintă un fel de instanţă intermediară între cultură (în accepţiunea antropologică a termenului) şi personalitatea umană. Pornind de la o taxinomie socială simplă, în conformitate cu care societatea americană contemporană lui era alcătuită din trei straturi principale (lower, middle, higher class), subîmpărţite, la rândul lor, în câte două subclase (upper şi lower), Birdwhistell susţinea că apartenenţa la una sau alta dintre aceste categorii determină un comportament non-verbal specific, şi că, prin urmare, un observator avizat poate să deducă din mimica şi gesturile unei persoane din care strat, respectiv substrat face parte acesta. O primă problemă ce se cere clarificată este aceea privind caracterul arbitrar sau motivat al semnului gestual. Se ştie că, în ceea ce priveşte semnul lingvistic, Ferdinand de Saussure a statuat arbitrariul acestuia (a se vedea structura comunicării, pag. 77-94), principiu în favoarea căruia pledează însăşi diversitatea limbilor. Care este, din acest punct de vedere, situaţia semnelor gestuale.
14

Allan Pease, op. cit., p. 25.

134

Corina Rădulescu

Pe de o parte, interpretarea diferită dată aceluiaşi gest în zone geografice diferite (desenarea unui cerculeţ cu degetele mare şi arătător unite la vârf înseamnă „O.K.” în America, „zero” în Franţa, „bani” în Japonia) şi posibilitatea exprimării aceleiaşi idei prin gesturi neasemănătoare (în locul semnului de „O.K.”, rusul ridică degetul mare în poziţie verticală, brazilianul îşi strânge între degete lobul urechii) – pledează pentru prezenţa arbitrariului şi în acest domeniu. Pe de altă parte însă, existenţa unor gesturi universale nu poate fi negată. Pe toate meridianele, nedumerirea se exprimă prin ridicarea din umeri, tristeţea sau veselia sunt semnalate prin modificări fizionomice asemănătoare. Considerăm că, în comparaţie cu semnul verbal, cel gestual are în măsură mai mică un caracter arbitrar, el plasându-se mai aproape de simbol şi mai departe de semn (concluzie enunţată şi în capitolul anterior). O altă problemă îndelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor. Majoritatea cercetătorilor iau drept punct de pornire raporturile gestului cu cuvântul. Ei apreciază că în relaţia cu planul lingvistic, comunicarea non-verbală poate îndeplini funcţii de accentuare, completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire. O clasificare mult citată este cea datorată cercetătorilor americani Paul Ekman şi Wallace V. Friesen, potrivit căreia gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj şi adaptori. Emblemele – de exemplu – ţin loc de cuvinte şi pot, la nevoie, să se constituie într-un limbaj de sine stătător. Aşa se întâmplă în cazul surdo-muţilor, dar şi în diverse alte situaţii – în care distanţa prea mare dintre emiţător şi destinatar, suprapunerea unui bruiaj foarte puternic, un tabu religios etc. – împiedică recurgerea la cuvânt. Cât priveşte abolirea din considerente artistice a comunicării verbale, ea a îmbrăcat forma pantomimei, specie dramatică cu o lungă istorie. Se ştie că, spre deosebire de vechii greci, care nu apreciau acest gen de spectacol, romanii îl agreau în aşa măsură încât, în vremea imperiului, pantomima a

Comunicare şi relaţii publice

135

început să înlocuiască treptat, în preferinţele publicului, teatrul vorbit. Ilustratorii din clasificarea lui Ekman şi Friesen îndeplinesc deopotrivă funcţia de însoţire şi de completare a comunicării verbale. Prezintă un caracter mult mai puţin arbitrar decât emblemele, o parte dintre ei fiind chiar reacţii gestuale înnăscute, ca atare, universale. Există opt tipuri principale de ilustratori: bastoanele (mişcări verticale ale mâinii menite să accentueze anumite cuvinte şi să atragă atenţia ascultătorului asupra elementelor esenţiale ale discursului), pictografele (desenează în aer forma unor obiecte despre care se vorbeşte), kinetografele (descriu o acţiune sau o mişcare corporală pe care emiţătorul socoteşte insuficient să o redea numai prin cuvinte), ideografele (descriu şi ele o mişcare, dar, de data aceasta, una abstractă, traiectoria unui raţionament), mişcările deictice (indică obiecte, locuri, persoane; recurgerea la ele este limitată de reguli de politeţe, de asemenea, mişcarea deictică e preluată de alte componente corporale sau fizionomice, care o rafinează, dându-i o aparenţă mai puţin agresivă), mişcările spaţiale (descriu raporturile de poziţie dintre obiectele sau persoanele despre care se vorbeşte), mişcările ritmice (reproduc cadenţa unei acţiuni) şi ilustratorii emblematici (embleme utilizate în prezenţa cuvântului căruia ele i se substituie în mod normal; de exemplu degetele arătător şi mijlociu dispuse în formă de V reprezintă semnul victoriei). Gesturile de reglaj dirijează, controlează şi întreţin comunicarea. Funcţia lor este expresivă şi fatică (a se vedea funcţiile limbajului, pag. 61). Confirmarea „din cap” cu care îi sunt întâmpinate spusele îl încurajează pe vorbitor să „o ţină tot aşa”, în timp ce o grimasă exprimând nemulţumirea sau îndoiala, îl poate determina să îşi reconsidere total strategia discursivă.

Inhibarea reacţiei constituie. pălăvrăgesc cu vârful degetelor. necontrafăcută. mimarea reacţiei contrare. b. la evenimentele respective. Anumite tehnici cinematografice au pus în evidenţă faptul că persoanele confruntate cu situaţii neaşteptate au expresii ce reprezintă reacţia sinceră. Cu cât o cultură e mai veche şi guvernată de reguli mai stricte. Cel ale cărui buze tac. Grija faţă de aproapele nostru. i-a învăţat să se abţină de la toate acele expresii ale suferinţei proprii care i-ar putea deranja pe ceilalţi. dimpotrivă. Nici o societate din lume nu şi-a încurajat vreodată membrii să-şi manifeste durerile în public prin plâns sau gesturi de disperare. în acelaşi timp. dar şi teama de autodemascare pot sta la baza iniţiativelor individuale de falsificare a informaţiei afective. socială şi personală. după care subiecţii respectivi îşi inhibă brusc manifestarea afectivă spontană din primul moment. ci. Exagerarea reacţiei mimico-gestuale constituie cel de-al doilea mod de a falsifica . trei forme diferite: a. nici controlul facial nu poate fi perfect. inhibarea reacţiei. Ne putem controla muşchii feţei şi. Nu toţi parametrii fizici sunt însă uşor de stăpânit. Cu privire la acest fapt.136 Corina Rădulescu Mişcările afective comunică stările sufleteşti prin care trece emiţătorul. c. Acestea îmbracă. să ne dăm în vileag sentimentele prin indicatori corporali rămaşi nesupravegheaţi tocmai din pricina importanţei acordate celor dintâi. modalitatea cea mai răspândită de ascundere a reacţiilor emoţionale. de regulă. Exteriorizarea liberă a emoţiilor este însă adeseori îngrădită de o dublă cenzură. dar aceste expresii (micromomentane) nu durează decât circa 0. De asemenea. Funcţia lor este emotivă şi ele se prezintă mai ales sub formă de indicii şi numai în subsidiar ca semnale. exagerarea reacţiei. se trădează prin toţi porii”. probabil. cu atât gradele de libertate ale manifestării publice a sentimentelor sunt mai reduse. Sigmund Freud afirma: „Cel care are ochi de văzut şi urechi de auzit constată că muritorii nu pot ascunde nici un secret.02 secunde.

îngrijire sau orice alte necesităţi trupeşti. societatea stabilind reguli nescrise de restrângere . ele pot transmite informaţii despre cel care le săvârşeşte numai în calitate de indicii. cât şi puterea de influenţare a sentimentelor şi voinţei (cazul hipnozei) asigură ochilor o poziţie privilegiată. Cel de-al treilea mod de a falsifica informaţia afectivă. pentru a impresiona persoane care ţin la noi) sau aparţine panopliei clasice a mijloacelor de seducţie. Sub numele de alter-adaptori sunt cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor într-un scop practic: cusutul. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată de comunicare. Cercetătorii sunt unanimi în a-i recunoaşte privirii statutul de cel mai important mijloc de transmitere a mesajelor nonverbale. ascunzându-le un fapt ce i-ar putea afecta. în prezenţa unor persoane străine. ori de manifestările de mândrie ale celui ce nu suportă să fie compătimit. măturatul şi toate acele mişcări pe care le presupune îndeplinirea unei munci manuale. Ea include mişcările ce răspund unor necesităţi umane şi pot fi efectuate atât în prezenţa cât şi în absenţa observatorilor. Auto-adaptorii se referă la nevoile propriului nostru trup şi ei pot satisface trebuinţe de curăţenie. în sfera şantajului sentimental (ne prefacem mai supăraţi decât suntem. Efectul urmărit se înscrie. în majoritatea cazurilor. regulile vieţii sociale limitează drastic. manifestarea lor în public (de pildă. etc. nu şi de semnale. şi anume. ne suflăm nasul mai discret decât în singurătate). Altminteri. după cum e vorba de o încercare de a-i menaja pe ceilalţi. Cât priveşte auto-adaptorii. în cazul în care nu interzic cu totul. Atât calitatea de dezvăluitori ai stărilor interioare. Gesturile din familia alter-adaptorilor dobândesc valoare comunicativă atunci când sunt efectuate în scop didactic. deopotrivă ca emiţători şi ca receptori de semnale interpersonale.Comunicare şi relaţii publice 137 informaţia afectivă. Forţa recunoscută a privirii limitează dreptul de a o folosi oricum şi oricât. simularea stării contrare poate avea la bază delicateţea sau orgoliul.

ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii. un criteriu obiectiv pentru distingerea între privirea insistentă încărcată de simpatie sau dragoste şi cea care denotă ostilitate: evoluţia dimensiunilor pupilei. New York. După Mark Knapp (Nonverbal Communication in Human Interaction. cu dragostea sau ura. Ele pot semnala şi existenţa unui raport social de un tip anume: cazul şefilor care caută să îşi domine subalternii privindu-i insistent în timp ce le vorbesc şi. 2. indiferent de sexul interlocutorului. Există. Informarea altor persoane că pot vorbi. se vizează. De natura relaţiei depinde şi amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea. dimpotrivă. un loc situat în mijlocul . 1978) funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt în număr de patru: 1. În acest sens. de asemenea. în timp ce atracţia. s-a observat că femeia realizează un contact vizual mai intens. 3. Într-o convorbire oficială.138 Corina Rădulescu a libertăţii privitorului.18 secunde pentru a nu fi interpretată ca un act de agresiune. Indicarea naturii relaţiei. pentru a sublinia că nu acordă prea mare importanţă opiniilor lor. Dar orientarea şi durata acesteia se pot asocia nu numai cu interesul sau ostilitatea. Privirea joacă un rol determinant în realizarea feedback-ului. evită să-i urmărească cu privirea când aceştia iau cuvântul. pofta pot produce creşteri spectaculoase ale mărimii pupilelor. selectarea vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice sau prin orientarea deictică a privirii. Adversarilor care se înfruntă li se contractă pupilele. interesul. Am menţionat deja modul în care sentimentele pozitive sau negative sunt transmise prin intermediul privirii. Într-o comunicare de grup. în cea mai mare parte a timpului. Cererea de informaţie. Cercetătorii au pus în evidenţă faptul că durata medie a privirii adresate unei persoane necunoscute trebuie să fie de 1.

sărutul. la care ne-am referit anterior. putem întreţine o relaţie strânsă cu o persoană aflată în celălalt colţ al sălii. de asemenea. ş. tusea. În cadrul comunicării umane non-verbale intră. simpatie. este una dintre cele mai vechi forme de comunicare şi cunoaşte o mare diversitate de manifestări: strigătul. strâns legat de spaţiul personal amintit anterior. rămânem departe unul de altul. de dragoste. pentru ca un grad mai mare de intimitate să îl aducă mai jos. oftatul. ne face să ne simţim mai apropiaţi de el. la kinezică sau kinetică. de durere (oftatul). râsul. . protecţie.Comunicare şi relaţii publice 139 frunţii interlocutorului. într-o regiune situată între bărbie şi zona coapselor. Prin limbaj tactil înţelegem atingerea. într-un loc aglomerat. chiar dacă. Compensarea distanţei fizice. Scopul acestuia este de apel sau de avertizare a unor parteneri aflaţi la distanţe mari. O conversaţie amicală coboară acest punct undeva între ochi şi gură. ce poate (uneori) intra în contradicţie cu cea dintâi. exclusiv prin mijlocirea privirii. practică pe scară largă privirea laterală. de dezaprobare (tusea).d. Comunicarea umană nearticulată este o altă modalitate a comunicării umane non-verbale. bătaia pe umăr –ca forme vechi ale comunicării prin care se stabileşte o relaţie de intimitate. pentru manifestarea unui sentiment de compasiune. practic. de coordonare a unor acţiuni colective. de satisfacţie şi bucurie. Atunci când suntem înconjuraţi de oameni mai mult sau mai puţin indiferenţi. şi limbajul tactil. fluieratul etc. 4.a.m. Interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă. În paralel cu proxemica corporală. care beneficiază şi de o vedere periferică mai bună decât bărbaţii. îmbrăţişarea. privirea instaurează şi o proxemică vizuală. Femeile.

fără îndoială. compozitorul nu se află în situaţia de a stăpâni semantica discursului său în felul în care o stăpâneşte. pe care o simt funciarmente onestă. fraze. limbajul plastic. în acest caz. Dintre sistemele de comunicare non-verbală elaborate de om. deosebit de importante – ce fac în primul rând obiectul de studiu al esteticii şi al artelor respective. muzica. motive. perioade. limbajul muzical nu lasă loc pentru minciună. 70) o numeşte transmiţător trebuie să cunoască înţelesurile exacte ale semnalelor cu ajutorul cărora se codifică mesajul. de durere sau de bucurie. scriitorul. Analiza conţinutului comunicării muzicale nu e deloc uşoară. Numai ştiind ce înseamnă alb şi negru. de exemplu. în bună măsură înţelesurile unităţilor de limbaj cu care operează – sunete. de pericolul imposturii. Or. Desigur. Spre deosebire de limbă. Aceasta din simplul motiv că. nu ca o opţiune morală. celule melodice etc. instanţa pe care schema Shannon – Weaver (a se vedea structura comunicării. Comunicarea muzicală fiind fundamental diferită de cea verbală.. putem numi albul negru şi negrul alb. despre care s-a spus (pornind de la caracterul arbitrar al semnului lingvistic) că a fost născocită pentru a disimula gândurile oamenilor. în primul rând din cauza caracterului atât de diferit al semanticii muzicale în raport cu semantica limbilor naturale. pag. De aici şi marea încredere a melomanilor în autenticitatea artei sunetelor. el îşi vede blocată eventuala intenţie de înşelare a auditoriului. devine evident faptul că sensul muzicii trebuie căutat în ea însăşi (şi nu în pretextele literare sau în comentariile ce uneori o însoţesc). Asemenea lichidului ce ia forma . ferită în mai mare măsură ca oricare alta. limbajul cinematografic. Ignorând. comunicarea umană non-verbală implică şi limbajul muzical.140 Corina Rădulescu Comunicarea cromatică. Sinceritatea apare. ci ca o consecinţă inevitabilă a însăşi naturii intime a comunicării muzicale. cel mai complex rămâne. pentru a induce în eroare receptorul. toate trei fiind modalităţi specifice de comunicare. transmite ideea unei puternice emoţii. manifestată prin modificarea culorii obrazului.

Liniile. În această perspectivă. Arhitectura. 57) dintre creator şi publicul său. . să dispună de un mijloc de exprimare specific. Artă sincretică. numai al său. Amplasarea şi mişcarea camerei în raport cu subiectul.Comunicare şi relaţii publice 141 vasului în care e păstrat. Imaginea cinematografică prezintă anumite trăsături care o disting net de imaginea picturală. şi anume: 5. 7. Plăcerea estetică încercată de receptorul comunicării plastice se datoreşte tocmai faptului că unitatea mijloacelor de expresie folosite este resimţită ca o garanţie a autenticităţii mesajului. tânjesc după puritatea şi autonomia muzicii. pictura şi sculptura. formele. Factorii care guvernează compoziţia cadrului de film sunt unii inexistenţi în pictură. 6. opera muzicală conservă şi transmite configuraţia reală a profilului interior al compozitorului. obiectele reprezentate devin figurisemne pe care artistul le coordonează în funcţie de un imperativ ce-şi are sorgintea şi justificarea în însăşi opera de artă. codul – indisociabil de acesta – devenind astfel un agent al comuniunii (a se vedea sensul de adâncime al termenului de comunicare precizat în subcapitolul II. iar valoarea ei este cu atât mai ridicată cu cât omul e mai complex şi personalitatea sa mai puternică. cinematograful nu pare. O examinare mai atentă spulberă această impresie superficială. prezentând elemente comune cu pictura (imaginea). teatrul (jocul actorilor). culorile. lumina ce alcătuiesc alfabetul limbajului pictural îşi datoresc prezenţa în operă nu subordonării în raport cu un model exterior. Variaţiile de direcţie şi intensitate a iluminării subiectului. ci exigenţelor reciproce rezultate din economia internă a lucrării. pag.1. muzica (coloana sonoră) şi chiar literatura (scenariul). mai puternic ancorate în materialitate. iar nu în criterii sau reguli preexistente. la prima vedere. exterioare acesteia. Mişcarea subiectului.

142 Corina Rădulescu Toate acestea contribuie efectiv la dramaturgia filmului – prin crearea unei ambianţe propice trezirii anumitor sentimente în raport cu acţiunea şi personajele. deci o limită spaţială. acest tip de comunicare se realizează şi printr-o transmitere în lanţ a unui mesaj. al gestului şi. de la un emiţător la un număr (teoretic infinit) de receptori. deformându-l. comunicarea directă este o formă completă de comunicare. atunci când o organizaţie doreşte să convingă şi să atragă un anumit segment de public ea trebuie să facă apel şi la nivelul inconştient (cu tot ce presupune acesta) al publicului. comunicarea muzicală. al cuvântului. combinarea comunicării verbale cu cea non-verbală. care pot. diversitatea şi complexitatea stimulilor constituie – după noi – una din cheile succesului în persuadarea publicurilor. Apreciem că. în procesul relaţiilor publice. prin omisiune a unor elemente ale informaţiei. viciindu-l însă – voit sau nevoit –. În concluzie. Să nu pierdem din vedere faptul că. la rândul lor. Ea se realizează – cum am văzut – prin intermediul privirii. folositoare sunt tipurile de comunicare amintite (pe scurt) mai sus. comunicarea umană non-verbală au o importanţă cu mult mai mare decât se consideră la prima vedere. După cum se observă în schema după Bernard Voyenne (vezi pag. în cadrul relaţiilor publice. Comunicarea directă presupune însă o apropiere fizică între emiţător şi receptor. nu numai la nivelul conştient. Pentru aceasta. conform intereselor. Este vorba despre . deosebit de percutante. şi în genere. După cum reiese din cele prezentate mai sus. opţiunilor personale sau de grup ale diverselor categorii sociale. 112). dimpotrivă. să retransmită imediat mesajul. prin adaos sau. comunicarea non-verbală în ansamblul ei. mai ales. Rolul pe care ea îl are în viaţa cotidiană este imens. ca şi una temporală. concepţiilor. plastică şi cinematografică.

2. R R R R E R R Schema comunicării indirecte (prin scriere) (după Bernard Voyenne) R R – lipsa de apropiere fizică.Comunicare şi relaţii publice 143 zvon (amintit deja) care are o importanţă mare în comunicare. Prin urmare. apropierea dintre partenerii de dialog şi se creează posibilitatea transmiterii unei informaţii nedeformate. în comunicarea de masă. Ed. Cum spune Marshall McLuhan trecerea a provocat o adevărată „ruptură între lumea magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului”15. 52. . ca şi a relaţiilor care se stabilesc între emiţător şi receptor. – transmitere în lanţ cu posibilitatea declanşării de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor. prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj. p. Bucureşti. 1975. Politică. fizică. prin care se suprimă condiţionarea materială. scrierea inaugurează un nou tip de comunicare. – răspunsul este mult mai lent decât în comunicarea directă. în mod deosebit. autentice. Galaxia Gutenberg. 15 Marshall McLuhan. obiective în timp şi în spaţiu. Comunicarea indirectă Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la comunicare indirectă.

1973. ceea ce va constitui o treaptă fundamentală în transformarea lor în scriere. de comunicare).Hr. . artistică. La originea scrisului se află. de asemenea. O etapă care precede apariţia scrierii este pictografia. când se înregistrează o serie de trăsături – puncte. Ed. Este un început de scriere pentru că îşi propune să comunice ceva. dar ea era prea limitată pentru că putea reprezenta obiecte concrete. spirale – care reprezintă o transpunere grafică a unor semne specifice gândirii mitice). p.000 de ani î. inventare de bunuri etc. (cam acum 20000 de ani sau. cam acum 50000 de ani. 16 Andre Leroi-Gourhan. Antropologul André Leroi-Gourhan consideră că cele mai îndepărtate vestigii ale scrierii datează de acum 35. desenele au avut o funcţie multiplă (magică. Bucureşti. motive economice: nevoia „contabilizării” unor produse agricole ce erau puse în circulaţie. folosit în scrierea hieroglifică egipteană (hieroglife = imagini sacre) şi chineză pentru a nota o idee sau un cuvânt. întocmirea unor liste. pentru că nu reproduce ideile în succesiunea lor. la reprezentările de oameni şi animale de pe pereţii peşterilor ale omului primitiv. Treptat. Ea este un sistem primitiv de scriere care constă în exprimarea ideilor prin desene figurative (pictograme) cu valoare reală sau simbolică. Ideograma este un semn grafic. dar nu putea reda articularea frazei. linii. şi mai înainte.144 Corina Rădulescu Istoria scrierii ne trimite în urmă cu zeci de mii de ani. pictogramele vor începe să fie dispuse linear. 259. dar nu e o scriere propriu-zisă. Gestul şi cuvântul. Folosirea pictogramelor a constituit prima încercare de a fixa vorbirea. mici incizii echidistante ce aduc mărturia despărţirii reprezentării prin figuri de imaginile figurative concrete şi dovezile celei mai vechi exprimări a manifestărilor ritmice.”16 Iniţial. Singura scriere ideografică păstrată până astăzi este scrierea chineză. şi că ele reprezintă „linii gravate în os sau în piatră. De la pictografie se trece la ideografie. până la desenele rupestre din epoca preistorică. Meridiane. adică la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezintă obiecte.

de unde denumirea de scriere cuneiformă. O formă de tranziţie între scrierea fonetică (silabică) şi alfabet este scrierea feniciană – un sistem de 22 de semne. logică. cunoscuseră o civilizaţie înfloritoare şi cărora le este atribuită inventarea scrierii. Hr.000 de simboluri ale scrierii chineze. Marshall McLuhan . iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior. în regiunea corespunzătoare actualului Irak de Sud. o comunicare cu trecutul şi chiar cu viitorul. Hârtia apare în secolul al II-lea d.000 de simboluri folosite practic de intelectualii chinezi şi e infinit mai simplu să foloseşti numai 22. perenitate. Câştigurile generate de descoperirea scrierii alfabetice sunt imense. apoi cu linii drepte. durată – o desprindere de prezent. a disciplinării ei. Ultima fază a scrierii o reprezintă scrierea alfabetică – este cel mai evoluat. a activităţii intelectuale. Hr. Simplificarea alfabetului a contribuit la marea răspândire a scrierii. este greu să stăpâneşti chiar cele 9. Hr). şi nu idei sau silabe (e imposibil să cunoşti toate cele 80. Scrierea alfabetică este astăzi folosită de popoarele civilizate în toată lumea. se răspândeşte în secolele al VI-lea şi al VII-lea în Asia. Marea realizare a acestei invenţii constă – cum spuneam – în reprezentarea fiecărui sunet printr-un singur semn. a creativităţii.Comunicare şi relaţii publice 145 Ideogramele au fost notate la început cu linii curbe. până când semnele au cunoscut aspectul de cui.. 24 sau 26 de semne). cel mai comod şi cel mai uşor adaptabil. Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci (în jurul anului 775 î. Scrierea cuneiformă a fost folosită de sumerieni. iar în secolele al XI-lea şi al XII-lea în Europa. a capacităţii de aprofundare prin lectură. Scrierea cuneiformă s-a răspândit în Orientul Apropiat şi a continuat să fie scrierea de circulaţie pentru multe secole. care între 5000 şi 4000 î. acesta a devenit strămoşul tuturor alfabetelor occidentale. are avantajul de a folosi litere ce reprezintă sunete izolate. ele au fost adăugate de greci). cuneo. în China. care notau doar consoanele. Trecerea de la canalul auditiv la cel vizual înseamnă de fapt:stimularea gândirii abstracte. Scrierea înseamnă precizie.

despre faptul că schizofrenia (dedublarea personalităţii umane) este o consecinţă inevitabilă a alfabetizării. socotit inventatorul scrisului. Bucureşti. cu ajutorul unor icoane străine. 1983. prin caznă proprie. lenevindu-le ţinerea de minte. Platon considera şi el că scrisul prezintă un mare neajuns prin caracterul de indiferenţă. 466. Opere vol IV. Concomitent. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte. între raţiune şi sensibilitate – sunt cele două tendinţe care caracterizează lumea Greciei antice şi care ar duce. 3. Platon îşi exprimă scepticismul cu privire la capacitatea scrierii de a fi un leac împotriva uitării: „Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde. punându-şi credinţa în scris. care a adus atâtea beneficii lumii. Ed.17 Ca o soluţie la scindarea de care s-a vorbit. . McLuhan propune reîntoarcerea la lumea oral-auditivă. de impersonalitate faţă de oralitatea exprimării. de impasibilitate. la retribalizare. Comunicarea multiplă 17 Platon – dialogul Phaidros. Prin intermediul mitului lui Theuth. idee perfect posibilă datorită cuceririlor erei electronice: radioul şi televiziunea. În antichitate. între inteligenţă şi pasiune. mai expresivă.146 Corina Rădulescu consideră că o dată cu inventarea scrierii. Despărţirea între lumea orală şi cea vizuală. oamenii îşi vor aminti din afară. p. la instaurarea unui „sat” global. El vorbeşte despre scindarea culturii şi civilizaţiei greceşti. dar nu prin printr-o proiecţie în trecut. autentică. omogene. între inimă şi minte. autorul atrage atenţia şi asupra pericolelor pe care le prezintă scrisul pentru omenire. la dezvoltarea unilaterală a individualismului. mult mai vie. ci în viitor prin constituirea unei culturi oralo-vizuale. ci doar readucerea aminte”. Ştiinţifică şi Enciclopedică. începe „Galaxia Gutenberg”. raţionalismului şi naţionalismului. şi nu dinăuntru.

cu caractere mobile. în Germania. Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare. prin propagare. propagarea ei în lanţ. Comunicarea multiplă are un caracter puternic socializat. Johanes Gutenberg (1400– 1468) a inventat tiparul cu litere de metal.Comunicare şi relaţii publice 147 Un rol important în simplificarea semnelor şi în difuzarea scrierii l-a avut apariţia tiparului. tiparul de lemn era cunoscut încă din secolul al XI-lea. dintre autor şi public. R R 1 R R R 4 3 R 3 3 3 E R 2 R 3 Schema comunicării multiple (prin imprimate) (după Bernard Voyenne) Aceleaşi caracteristici ca şi în cazul comunicării indirecte (prin scriere). caracterul multidirecţional al difuzării. asigurându-se astfel fidelitatea informaţiei scrise. în jurul anului 1450. Descoperirea tiparului a impus civilizaţia vizuală. În China. provocând o schimbare radicală a raporturilor dintre emiţător şi receptor. Tipografia a făcut din cultură un . dar mesajele sunt multiple şi transmise razant. În secolul al XV-lea. care în cursul aceluiaşi secol s-a răspândit în toată Europa. la Mainz.

şi anume: cartea şi presa. Dacă în secolul al XVII-lea. în Ţările de Jos. caracter comercial. care alimentează setea de cunoaştere. editorul. iar între ei intervine un al treilea personaj. în secolul imediat următor se vor dezvolta în primul rând cotidianele (în 1702 ziarul londonez „The Daily Courant”. Bucureşti. Această marfă. impusă de lectura textului. între public şi autor. ea are nevoie de pieţe de desfacere. public larg. Cartea a însemnat o creştere extraordinară a vitezei de citire a textului tipărit. preţuri accesibile. În acelaşi timp. în sensul actual al cuvântului. În acest context. . după cum afirmă McLuhan18. o marfă uniformă şi repetabilă. Galaxia Gutenberg. considerată primul periodic din lume. dar. se stabileşte o anumită relaţie între emiţător şi receptor. nevoia informării rapide şi exacte. în 1777 primul 18 Marshall McLuhan. prin multiplicarea ei. o posibilitate de adâncire în semnificaţia textului prin revenire şi meditare asupra lui. Ziarul. caracterul dominant îl reprezintă presa periodică. a provocat o ruptură între spirit şi inimă. Este vorba de publicaţia săptămânală Die Niewe Tidjingles (Noutăţile din Anvers). 258. p. prin puterea de a-l instala pe cititor „într-un univers subiectiv de libertate şi spontaneitate fără margini”. 1975. ci şi modul de gândire şi de comportament. favorizând egocentrismul. Prin omogenitatea şi liniaritatea ei. de difuzare. continuitate. ceea ce înseamnă periodicitate. logocentrismul. informaţie de actualitate. o gândire mai rapidă şi mai profundă. ci şi o formă materială concretă. în acelaşi timp. Tiparul revoluţionează nu numai tehnica editării. Politică. „detribalizarea” individului prin izolarea vizualităţii. cartea a reprezentat o lectură accesibilă unui public foarte larg. Tiparul este „tehnologia individualismului”.148 Corina Rădulescu bun de consum. se materializează în două produse ce ţin de civilizaţia omului modern. o marfă. Ed. a spiritului. care finalizează procesul de comunicare prin tipărirea cărţii. cartea nu este numai o expresie a culturii. prin caracterul portabil. a apărut în Europa 17 mai 1605 la Anvers. difuzare.

b. ordine şi structură logică a ideilor. datorată şi dezvoltării industriei. Este etapa marilor cotidiene. care . În secolul al XIX-lea. Între cele două există asemănări şi deosebiri. o capacitate maximă de analiză şi sinteză.). Atât în cazul cărţii. înseamnă transformarea discursului oral în text. atât în cazul cărţii. Funcţia documentară a textului presupune o eliberare totală de redundanţa oralităţii. când presa devine o modalitate modernă de comunicare. pentru a fi descifrat.Comunicare şi relaţii publice 149 cotidian francez „Journal de Paris” etc. Prin urmare. presa va cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă. realizată prin intermediul scrisului. editată la Iaşi. un caracter informativ şi reflexiv. a. documentară şi iconică. de către Gheorghe Asachi. cât şi în cel al ziarului putem vorbi de funcţiile textului: discursivă. Expresia valorică supremă a funcţiei documentare a textului este cartea. a apariţiei presei moderne. a agenţiilor de presă instituţionalizată. a comunicării de masă. în timp ce textul se caracterizează prin precizie. concurenţei. Gazeta de Transilvania. Comunicarea indirectă. de către George Bariţ. editat la Bucureşti de Ion Eliade Rădulescu. Acesta este cazul multor scriitori care urmează îndeaproape limba vorbită. În ţara noastră primele ziare au apărut în 1829: Curierul românesc. caracterul scriptic fiind aproape imperceptibil. perfecţionării căilor de difuzare. Textul este imagine. ceea ce înseamnă înscrierea sa într-un cod. Punerea în . cere un efort de înţelegere. editată la Braşov. Albina românească. instaurându-se astfel o nouă relaţie între emiţător şi receptor şi canalul de difuzare a informaţiilor. spiritului comercial. adresându-se unui public larg – care nu mai receptează pasiv mesajele şi care se constituie într-o opinie publică. textul poate reproduce discursul. şi mai ales în cazul ziarului. uneori. Dar. el are o funcţie iconică. la 1 iunie. claritate. discursului oral îi este specifică redundanţa. Impresia de oralitate este atât de profundă încât nu avem nici un moment senzaţia că ne aflăm în faţa unui text. la 8 aprilie. c. Astfel.

şi anume: cei care constituie antreprenorii de presă şi personalul lor. la care se adaugă fotografii. indirectă şi multiplă emiţătorul de mesaje este unul singur. Alcătuirea unei pagini de ziar cu titluri subtitluri. radioului şi televiziunii – atât emiţătorul cât şi receptorul devin două grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează o emisiune de radio şi cei care-l citesc sau audiază. – are un rol important asupra impactului cu cititorul. . Altfel formulat. multiplă şi colectivă. a poştei şi mijloacelor moderne de comunicaţie. Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este indirectă. şcolarizarea masivă.150 Corina Rădulescu pagină (în cazul ziarului. cu consecinţe în plan social şi psihologic. Procesul comunicării colective se realizează prin intermediul unor grupuri sociale specializate. 4. invenţiile specifice erei electronice –vor duce la apariţia unor noi modalităţi de comunicare şi a unor noi relaţii între oameni. comunicarea se socializează. desene. al cărţii) are o importanţă deosebită pentru cititor. Mesajul însuşi se socializează. Comunicarea colectivă Efectele apariţiei tiparului. revoluţia industrială. rubrici speciale. caricaturi etc. în cazul comunicării colective – prin intermediul ziarului. dezvoltarea oraşelor. pentru atragerea sau respingerea lui. Dacă în comunicarea directă. devine colectivă. pentru comunicarea cu el.

p. Paris. pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment. – Mesajele trebuie în mod obligatoriu. Bernard Voyenne vorbeşte în cartea sa „La presse dans la société contemporaine” despre trei caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul presei19. caracterul instantaneu.. . Receptarea lor periodică tinde către permanenţă. fie din grupuri mai mici. 25. să treacă printr-un organ de informare. La presse dans la société contemporaine. 1962. pentru că nu cunoaşte nici o întrerupere şi jalonează istoria în continuitatea ei. Libraire Armand Colin. c. 19 Bernard Voyenne. în Collection U. – Mesajele multiple sunt foarte numeroase. permanenţa.Comunicare şi relaţii publice 151 R R R R R R R R R R R R R R E E E E E E E E E E E E E E E R M e s a j e p i e r d u t e Schema comunicării colective (după Bernard Voyenne) – Emiţătorul şi receptorul nu sunt indivizi. şi anume: a. acestea însuşi fiind compuse fie din indivizi. care o diferenţiază de toate celelalte forme de comunicare. caracterul universal. b. ci grupuri. pentru că aduce veşti aproape în acelaşi timp cu desfăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic.

Între comunicare de masă şi massmedia nu există o suprapunere totală de sensuri. În sfârşit. Tehnicile moderne sunt cele amintite mai sus. informare colectivă. mai nou. 20 Gina Stoiciu. când avem în vedere instrumentele. trebuie să avem în vedere două aspecte esenţiale: a. în engleză. magnetofonul. masivă sau de masă (în engleză. 16. televiziunea. difuzare masivă (în engleză. înţelegem tehnicile. cibernetica. colective sau de masă. marea presă. mass communications. Ed. colectivă sau de masă. Ştiinţifică. semiotica etc. Mai exact. când avem în vedere produsele – ansamblul mesajelor destinate unui mare public – vorbim despre comunicaţiile sociale. mijloacele tehnice de creare. Componentele mass-media (radioul. la care se pot adăuga şi telefonul. teoria informaţiei.) se impun cercetării20 din cel puţin două puncte de vedere: din punctul de vedere al conţinutului (a ceea ce se transmite) şi din punctul de vedere al modelării conţinutului (cum se transmite). Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă. mass-media). casetofonul. mijloacele de difuzare. . cinematograful. ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scară de masă în condiţiile civilizaţiei tehniciste (drept conţinut). discul. cum ar fi: sociologia mass-media. elaborare şi difuzare de mesaje (ca instrumente de comunicare de masă). Fenomenul complex al mass-media face obiectul diverselor ştiinţe. despre mass-media (mijloace de comunicare de masă). publicitatea etc. mass communication). lingvistica. În definirea conceptului mass-media. psihologia socială. mesaje de difuzare socială. adică. p. b. vorbim despre comunicare de masă. când avem în vedere obiectul comunicării. cartea. iar mesajele folosite sunt valori culturale preluate şi adaptate la limbajele de comunicare de masă.152 Corina Rădulescu În cazul comunicării colective se vorbeşte despre comunicarea de masă şi.

Inventarea rotativei. de exemplu. prin ce canal? vizează analiza canalelor de comunicaţie. a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicării de masă. video etc. Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj şi mijloc de comunicare) şi cine? (producător şi receptor). cât şi în difuzarea de masă. avea să însemne imprimarea a 12.000–18. care posedă toate posibilităţile pentru apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă). pornind de la ideea că. în lucrarea sa „Structura şi funcţia comunicării în societate” (1948). cinematograful. a modului de receptare a mesajelor. Lasswell. cinema. marcată de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje impresionante.A.U. D. deoarece se bazează pe o tehnologie modernă (tiparul.8 milioane de exemplare. a eficacităţii comunicării. . televiziune. în orice acţiune de comunicare. El consideră că: „Societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării”. în 1920 – 27. aducătoare de profit. cui? vizează analiza publicului. pe o revoluţie industrială. dar şi pe apariţia unor organizaţii comerciale interesate atât în producţia de masă. trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect? Astfel. Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă. a mediului (presa scrisă. radioul. telegrafia. În Franţa se tipăreau 9 milioane de exemplare în 1914.000 de exemplare pe oră.. iar în S. în Franţa. între anii 1860–1870 în Statele Unite ale Americii. televiziunea). ce? vizează analiza de conţinut a comunicării. Cercetătorii consideră că vârsta de aur a marilor cotidiene este aceea a anilor 1890–1920. cine? vizează studiul emiţătorului. cu ce efect? are în vedere analiza scopului. radio. telefonul.).Comunicare şi relaţii publice 153 Cercetătorul american H. Cel mai vechi mijloc de comunicare de masă este presa (e vorba de presa modernă. în Anglia.

care deţin 95% din staţiile de emisie de televiziune. Morse a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie. Franţa în 1932. informaţiile pot fi păstrate . fonografului (Thomas Edison. secolul al XX-lea aduce o extraordinară diversificare a presei. Apariţia televiziunii este. pentru copii. Cuvântul. Astăzi. Germania realizează primele experienţe publice de televiziune în 1928. prin reînfiinţarea unor ziare din perioada interbelică (Universul. desigur rezultatul unui lung şir de invenţii în domeniul electricităţii. Cu ajutorul lui. cinematografului. manifestată prin apariţia. prin apariţia unor posturi locale de radio şi televiziune. În acest sens. brevetat în 1840). televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii. Dreptatea. radioului (brevetat în 1896. a telefonului (în 1876. a unui mare număr de ziare şi reviste (la sfârşitul anului 1991. Ea marchează apariţia telegrafului (inventatorul american S. inventat de fizicianul italian Guglielmo Marconi). Anglia în 1929.B. La toate acestea se adaugă o nouă cucerire a epocii moderne: calculatorul. Adevărul.). a unei prese pentru femei. O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost determinată de tehnologia electronică. al comercializării şi difuzării lor. chiar şi în ţările „lumii a treia”. atât în planul tehnicii de imprimare. al radiofoniei şi cinematografiei. a unei prese literar-artistice etc. în România putem vorbi de o adevărată revoluţie a comunicării. deci a unui canal audio-video. care deţin doar 5%. a unei prese a elitelor intelectuale.154 Corina Rădulescu Evident. în 1877 şia patentat fonograful). Dimineaţa etc. omul de ştiinţă american Alexander Graham Bell a inventat telefonul). cauza fundamentală fiind inegalităţile dintre ţările dezvoltate. precum şi prin înfiinţarea unor posturi independente de televiziune. într-un timp foarte scurt (după 1989). Ideea „satului global” – de care vorbeşte McLuhan – este totuşi departe de a se înfăptui. a unei prese specializate. numărul lor atingea 2000 de titluri). televiziunii. cât şi în cel al calităţii ziarelor. Constatăm existenţa unei prese politice.F. şi ţările în curs de dezvoltare.

calculatorul căpătând un rol fundamental în evoluţia societăţii în general. 1995. Calculatorul posedă un mare potenţial comunicativ. Powershift / Puterea în mişcare. existenţa artificială. ci şi la participarea la procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”. Prin codurile şi limbajele sale. 349. mai ales. ceea ce provoacă o anumită inegalitate în procesul comunicării. Prin capacitatea sa excepţională de a memora cantităţi imense de date. în esenţa ei. vom fi de acord. punerea lor în pagină etc. este comunicaţională. . Se modifică mediul de comunicare. poate nu va formula concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale. În acelaşi timp. Calculatorul devine nu numai o bancă importantă de date pentru ziare. Ed. ea va aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce. ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării. că „noul sistem mass-media este un accelerator de powershift” (putere în mişcare). Dacă adăugăm la toate acestea tehnologia mai nouă a Internetului. Procesul informatizării produce transformări substanţiale în sfera comunicării. care devine unul specializat. împreună cu Alvin Töffler. în forme ale viitorului comunicaţional. cu multiplele sale posibilităţi de comunicare. e pusă următoarea întrebare: „Va fi computerul eroul comunicării?” Răspunsul este fără echivoc: „Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană. prin prelucrarea ştirilor. p. ci şi un mod modern de editare. se modifică profund modalitatea de comunicare. destinat doar cunoscătorilor. dar. a presei. se observă tendinţa de mondializare a contextului comunicării. în special.Comunicare şi relaţii publice 155 şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Tehnologia informaţională va da fiinţă unei noi realităţi. La fel ca Dialogurile platoniciene. prin introducerea tehnologiei informatice care. Antet. adică de asigurare a accesibilităţii ei. aşa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. În lucrarea lui Alvin Töffler21. Totul este 21 Alvin Töffler.

în general. Drama omenirii ia naştere ca urmare a faptului că descoperirea se face mult mai repede decât informarea. violenţa. a mass-media. Altfel spus. el nu rămâne neutru. Faptele evoluează prea repede pentru ca omul să poată lua cunoştinţă clară de ele. comportamente. A doua funcţie fundamentală a mass-media este cea formativă. Vom încheia discuţia prezentă despre modurile şi mijloacele de comunicare trecând în revistă funcţiile mass-media în societatea contemporană – dat fiind importanţa sporită a acesteia astăzi: a. b. averea şi cunoaşterea. Între cele trei surse ale puterii intervine o dinamică a schimbării în favoarea celei din urmă. Sociologul american Alvin Töffler. mijlocul reprezintă mesajul. în sensul cel mai democratic.156 Corina Rădulescu ca între mijloacele moderne de comunicare să existe o conlucrare complexă. de a exprima şi forma opinii. Societatea viitorului va fi. şi are loc o „alchimie a informaţiei”). mentalităţi. de a comunica (=schimb de informaţii) ce se întâmplă în lume. afirma Marshall McLuhan. Raţiunea apariţiei presei aceasta a fost: de a informa. „The medium is the message”. este aceea de a informa. Avuţia înseamnă. consideră că lupta pentru putere va înseamnă lupta pentru stăpânirea informaţiilor (natura puterii se schimbă în funcţie de cunoaştere. În opinia sa. mijlocul influenţează modul de receptare a mesajului. Informaţia este sângele viu al unui ziar. „Mijlocul are .o societate a informaţiei sau nu va fi deloc. de a înregistra. în „Puterea în mişcare”. iar cunoaşterea devine resursa centrală a economiei avansate. Cea mai importantă funcţie a presei. pe diverse planuri. de a contribui la ridicarea nivelului general de cunoaştere şi de educaţie a populaţiei în domeniile culturii şi civilizaţiei. dar tot el adăuga: „the medium is the massage”. deci. modelatoare. cele trei principale surse ale puterii sunt. informaţie.

de etica lor profesională. falsificându-i opiniile. de divertisment. de trebuinţele sale fundamentale fireşti. Marea masă . ştirile sunt acelea care vând ziarul. Marile agenţii de presă au transformat informaţia în marfă. Imensele cheltuieli ce se fac în lume pentru publicitate au drept scop formarea la clienţi a unei convingeri capabile să-i transforme în cumpărători. Arta de a convinge presupune afirmaţia şi repetiţia. valori şi atunci funcţia formativă a presei are un rol benefic. grupul acţionar. Cele două mijloace consacrate de manipulare a maselor sunt publicitatea şi propaganda. c. După cum se ştie.. a unui filtru (gazetarul. O informaţie este rezultatul unei selecţii (subiective). accesul liber la informaţie sunt necesare ca aerul pentru organism. d. de receptorii acestor ştiri. funcţia amintită se transformă în manipulare.Comunicare şi relaţii publice 157 valoare de mesaj formativ” este o idee fundamentală a întregii opere a lui McLuhan. Dar sunt ştiri şi (. Modul în care sunt selectate şi comentate ştirile depinde de diverse criterii. ca şi metoda imaginilor comparative. Într-o societate democratică. schimbul liber de informaţii. Un mare rol în publicitate îl are ilustraţia. dar când nu există această identitate. supus zilnic bombardamentului informaţional care-i artificializează viaţa. Omul modern trăieşte sub o continuă stare de stres. obiectivă. abaterea voită de la informaţia exactă. de gradul general de cultură al ziariştilor. personale sau de grup. A patra funcţie a mass-media este cea recreativă. rupându-l de natură. care are drept scop (mascat) denaturarea adevărului.. redacţia). Între emiţătorul şi receptorul de informaţii poate să existe o identitate de interese. ele vând şi cumpără informaţii aducătoare de profit. variaţia aspectului anunţurilor. subiective sau obiective. de diverse interese.) ştiri. A treia funcţie importantă a mass-media este cea comercială. a unei opţiuni.

formând o parte din banca generală de cunoştinţe despre lume a persoanei respective. dar şi despre conţinutul neintenţionat. mai toate ziarele publică glume.158 Corina Rădulescu de oameni mediatizaţi. De aici. În fond. Alvin Töffler observă rolul imens al televiziunii (o numeşte piaţă de imagerie în extindere) şi puterea ei extraordinară de influenţare.divertismentul nu mai este un simplu divertisment. de cele mai multe ori. simpla distracţie nu mai este simplă. confuze are. Astăzi însă. dar care adesea zugrăveşte o imagine falsă a realităţii. de asistenţă pasivă la evenimentele care o afectează. au tot un rol formativ (pozitiv sau negativ după caz). de relaxare. Încheiem aici discuţia noastră despre principalele probleme ce fac obiectul de studiu al teoriei comunicării. sentimentul de obiect şi nu de subiect. prezent în toate programele şi reclamele de televiziune. El vorbeşte despre substratul intenţionat al acestui spectacol. răspunzând la această nevoie. Nimic din toate acestea nu este ignorat sau uitat de către spectator. Prin urmare. pentru că reprezintă în ultimă instanţă. Totul se îndosariază în minte. Din acest motiv. de divertisment. pentru a vedea – în cele ce urmează – cum se manifestă acestea în cadrul relaţiilor publice. . nevoia de apărare. cea comercială şi cea recreativă. caricaturi. care se datorează caracterului de spectacol. a unei opţiuni. ultimele două funcţii mass-media. iradiaţi cu informaţii contradictorii. ce accente capătă ele pentru a putea vorbi – în final – de managementul comunicării. tot o formă (mascată) a unei atitudini. radioul şi televiziunea au emisiuni speciale de umor.

2003.) în ansamblul lor.a. managementul. Cu alte cuvinte. administra în mod eficient. sugerând chiar prin rădăcina sa ideea de „a ţine în mână”. cât şi a fiecărei verigi structurale componente. umane. Ed. care este diferenţa specifică a „productivităţii” atunci când avem în vedere comunicarea dintre o organizaţie şi publicurile acesteia. . dacă. All Beck. organizaţii politice. Dacă termenul cunoscut nouă astăzi sub denumirea de management provine din latinescul manus (mână). Diferenţa specifică a comunicării în cadrul relaţiilor publice În lucrările de relaţii publice e evocată des definiţia dată de James Grunig acestora: „managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile ei”..m.22 Ce formă îmbracă modelul comunicării pentru a deveni eficient economic? 22 Viorel Cornescu. unităţi de învăţământ etc. Managementul organizaţiei. ca acţiune practică reprezintă: „(.d.Capitolul III COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE III 1.) un complex de acţiuni desfăşurate cu scopul de a asigura funcţionarea normală. şi sensul actual de a conduce. de care dispun”.. Sica Stanciu. Ioan Mihăilescu. financiare ş. El are ca scop atingerea obiectivelor organizaţiei. ne putem întreba (urmând să răspundem în capitolul de faţă). în condiţiile utilizării cât mai judicioase a resurselor materiale. eficientă a colectivităţilor umane organizate (întreprinderi economice.

timp. emiţătorul (organizaţia în cauză) lansează un mesaj. de dialogul eficient dintre organizaţie şi public. model analizat pe larg în cursul de faţă (în cadrul structurii comunicării. Am ales acest model din totalitatea celor prezentate (la modele ale comunicării. de planificare. la pag. Înscrierea mesajului întrun cod – reamintim – se numeşte codare. de organizare. pag. descifrare a mesajului transmis. şi anume: 1. Pentru a caracteriza managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile acesteia. 4. de antrenare şi de control. în 1960. caracterului arbitrar al semnului lingvistic). deosebit de utilă vis-à-vis de procesul relaţiilor publice. Ca manageri. iar receptorul (diversele categorii de publicuri) va realiza o acţiune de decodare. Informaţia pleacă de la emiţător şi devine informaţie pentru receptor. ceea ce înseamnă eficienţă. vom face apel la modelul comunicării propus de lingvistul Roman Jakobson. iar codul.160 Corina Rădulescu Autorii unei cărţi-reper în domeniu concluzionează atrăgând atenţia asupra celor cinci principii cu care se identifică managementul. 70-77) întrucât –având în vedere importanţa pe care Roman Jakobson o acordă codului (deci. El se aplică la toate nivelurile organizaţiei. dimpotrivă e abstract. 5. 2. Managementul este corelat cu productivitarea. Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă. şi anume: mesajul este întotdeauna concret. Prin urmare. Managementul se aplică la toate tipurile de organizaţii. în ansamblul celorlalte componente ale comunicării – considerăm această paradigmă. precum şi mesajului. În anumite situaţii (când scopul nu este acelaşi pentru ambii poli) pot apărea mesaje întâmplătoare. 77-94). 3. determinat de loc. Transferul acesta are loc între două entităţi orientate către un scop (emiţătorul oferă şi publicul receptează). oamenii îndeplinesc funcţii de conducere. care va fi înscris într-un cod. Scopul principal este crearea profitului. .

Canalul trebuie să fie. Astfel. 143. valorilor şi atitudinilor acestora). Insistăm asupra faptului că. intereselor. iar codul (ansamblul de valori. elementele majore de mai sus (şi – repetăm – descrise pe larg în capitolul „Structura comunicării”). la rândul său. cât şi a intenţiilor publicului ţintă (R). Să ne aducem aminte de cuvintele lui Marshall McLuhan: „the medium is the message”. Mai precis. mijlocul are valoare de mesaj formativ. respectiv. Calitatea mesajului. comunicarea eficientă depinde în primul rând de precizarea exactă a diferitelor categorii de . precum şi caracterul arbitrar al semnului lingvistic. a conţinutului actului de comunicare depinde atât de cunoaşterea scopului (clar definit) urmărit de organizaţie (E).Comunicare şi relaţii publice 161 având un număr redus de semne (a se vedea istoria apariţiei alfabetului de la pag. credibilitatea şi autoritatea devin cele mai importante caracteristice ale sursei. norme. credibil şi relevant pentru publicul vizat (de exemplu. necesitatea începerii procesului de relaţii publice cu identificarea publicurilor. iar feedback-ul va da măsura eficienţei sau noneficienţei mesajului. motivaţiilor. telefonul nu este un suport adecvat pentru prezentarea bilanţului unei întreprinderi). capătă nu atât o nouă identitate cât anumite accente noi. De asemenea. cu identificarea nevoilor. specialiştii în relaţii publice trebuie să se adapteze la diferitele coduri specifice diferitelor tipuri de public (de aici. convenţii comune ce garantează înţelegerea normală a mesajului) trebuie să fie pe cât posibil comun celor doi parteneri de dialog (am văzut deja că aceasta este o axiomă a comunicării). respectiv capitolul referitor la structura comunicării). Canalul ales dictează într-o anumită măsură tipurile de „texturi” ale mesajelor. din perspectiva relaţiilor publice. a organizaţiei respective. vis-à-vis de managementul comunicării presupus de procesul relaţiilor publice. Apreciem că. pentru practicienii în relaţii publice alegerea canalului (a mijloacelor de comunicare) adecvat pentru anumite mesaje este o decizie vitală.

De asemenea. de masă) poate crea o serie de dificultăţi pentru practicienii de relaţii publice.162 Corina Rădulescu receptori. limitarea – pe cât posibil – a zgomotului (acele elemente care înconjoară comunicarea. în al doilea rând. O dată ce ştim la ce nevoi şi valori vom face apel. A privi publicurile doar în mod colectiv (ca un singur răspuns. a se vedea modelul Shannon Weaver de la pag. Putem conta pe două lucruri cu privire la opinia publică: în primul rând. la rândul său. de o mare importanţă pentru cercetătorii relaţionişti este ce fac aceste publicuri. de identificarea publicurilor-ţintă şi de adecvarea mesajelor la specificul acestora. că aceia care au o opinie au fost convinşi cumva să creadă că o au. Fiecare persoană decide – în ultimă instanţă – în mod individual dacă să cumpere un anumit produs sau nu. Dar. ca bază teoretică de sprijin în relaţiile publice (vezi modelul behaviorist de mai jos). Acest fapt trebuie să fie în atenţia managementului comunicării. vom înţelege şi (contura mai bine) scopul mesajului nostru şi care apel persuasiv are cele mai mari şanse să dea rezultate. Este important să nu uităm că răspunsurile sunt întotdeauna individuale înainte de a deveni colective. După cum am precizat în primul capitol (vezi pagina 23. motiv pentru care au înlocuit modelul comunicării prin modelul comportamental. 70. dacă să aplaude sau nu etc. poate contribui. În SUA. la fel cum se întâmplă şi dacă luăm în considerare doar ceea ce spun publicurile. cursul de faţă). cursul de faţă). ei îşi iniţiază întotdeauna răspunsurile în mod individual. . la creşterea eficienţei comunicării. deşi oamenii au reacţii colective. fără explicaţii legate de ceea ce fac ele. opinia publică reprezintă opinia colectivă a unui grup de oameni. că se va schimba mereu (=ţintă în mişcare).

Comunicare şi relaţii publice 163 .

într-un fel sau altul. punctul de interes al gândirii. poate presupune crearea conştientizării. declanşarea evenimentului. În această etapă. valorile şi credinţele existente sau la oricare alte resurse. Computerul mental al fiecărui membru al publicului-ţintă verifică şi potriveşte. atitudinile. contact cu liderul de opinie. contribuie fie pozitiv. Etapa a doua. în orice caz. informaţiile. – însă. În etapa a treia. Primul pas. confirmă sau respinge. fie negativ la următoarea etapă. schimbarea nivelurilor de conştientizare sau menţinerea acesteia. Cu alte cuvinte. fiind apoi trecută înspre indivizii care au . în principiu. precedă acţiunea şi implică referirea la experienţele. îndepărtându-l de la accentul pe care îl plasa modelul tradiţional asupra creării sau reţinerii atenţiei. cheia pentru atragerea atenţiei o reprezintă relevanţa stimulului pentru individ. apar unele . o dată cu el. procesul de comunicare văzut ca difuzare de informaţie. obiectivul şi. informaţia porneşte de la mass-media înspre liderii de opinie. conştientizarea.164 Corina Rădulescu Modele teoretice care se află la baza practicării relaţiilor publice* M E m i ţ ă c o d i f m e s a o d u e l u d l c o d m u n i c ă r i i s Mt o er ud l i a A i c ă j u l D e c o i e n ţ a b a c k i f i c a r e R ă s p u n F f e e d M C şo t n i e n o dc oe lm u lp o r t a m e n t a l i s t ( b e h n e t a ţ ă m D â ne tc l a n ş C a m or e p a o r t a m t i zC a so r i en m l a t e n t e v e n i m e n t u l u i Modelul comportamentalist (behaviorist) schimbă. consimţământul latent. strategiilor şi planificării.

aşa cum este ea imaginată în modelul simetric al relaţiilor publice. vizează faptul că nu permite apariţia unui tip de acţiune reciprocă. toate accentuează mesajele destinate să afecteze atitudinile sau opiniile. Toate aceste practici servesc fie creării. va trebui să ne concentrăm eforturile asupra conservării opiniilor favorabile care există şi asupra câştigării de partea punctului nostru (ca organizaţie) de vedere a indivizilor nedecişi. Etapa a patra. accidental sau intenţionat. reclamele plătite şi evenimentele speciale care atrag atenţia. este cea a acţiunii. de asemenea. pentru a fi util. în relaţiile publice. însă.2. că. Prin urmare. III. protecţia şi persuasiunea . sugerează. Persuasiunea şi schimbarea – mijloace de schimbare a comportamentului Când cineva are o opinie contrară puternică. De asemenea. Într-o asemenea situaţie. Modelul comportamental explicat anterior. organizaţia şi-ar pierde vremea încercând să-l atragă de partea ei într-o problemă. Există trei moduri de bază în care îi putem determina pe oameni să facă ce dorim noi: puterea. Minusul modelului comportamental expus aici. comportamentul. care sunt fie indecişi. publicaţiile. fie neangajaţi. care cauzează acţiunea.Comunicare şi relaţii publice 165 circumstanţe. Acţiunea iniţială poate fi doar preliminară acţiunii finale – comportamentul ultim şi cel dorit. comunicarea ar trebui să se concentreze mai puţin pe atragerea „maselor” şi mai mult pe impactul personal asupra membrilor unui public definit. trebuie să ţinem cont că – în cele din urmă – există o mare diferenţă între atitudine şi comportament. fie menţinerii unui anumit nivel de conştientizare. un model al comunicării trebuie să cuprindă acoperirea mediatică. tot ce putem spera este să limităm întru câtva efectele pe care acea persoană le poate avea asupra celorlalţi.

cât şi receptiv mental. Cerinţa respectivă este pentru o cauză nobilă. având legi care cer supunerea. ea presupunând. pentru a ajuta la promovarea imboldului de a dona sânge –şi se bazează pe tactica de a cere patronilor să îşi ia angajamentul pentru salariaţii lor. grupurile de oameni cu acelaşi statut (ex: şeful) reprezintă întotdeauna o sursă de putere. dacă nu o vor face. aşa încât cel de-al doilea pas în persuadare îl reprezintă participarea. Specialiştii în relaţii publice utilizează puterea. şase paşi de urmat în procesul de persuadare (precizăm însă că. Alte surse de putere pot fi ceva mai subtile. Primul pas este prezentarea. angajaţii pot să nu fie obligaţi legal să urmeze sugestiile şefului. Putem face o prezentare care să fie ignorată totuşi. în special dacă se caută crearea unei opinii favorabile. nu neapărat fiecare act de persuadare urmăreşte această secvenţialitate). De exemplu. sugerată sau făţişă. al treilea pas îl reprezintă comprehensiunea. adică atât accesibil fizic. Pentru a satisface această cerinţă. totuşi utilizarea puterii. Deoarece grupurile pot exercita o presiune internă substanţială. În afară de a fi atent la mesaj.166 Corina Rădulescu (=utilizarea comunicării pentru a-i câştiga pe oameni pentru o cauză). Indiferent de scopurile persuasiunii. îşi vor căuta în scurt timp alte slujbe. O persoană trebuie să se afle într-o poziţie în care să primească mesajul persuasiv. precum mita. O sursă evidentă de putere o reprezintă sistemul juridic. Puterea presupune utilizarea autorităţii şi ameninţarea cu obligativitatea. Protecţia poate să presupună a plăti bani unei celebrităţi ca să apară în reclame sau să aibă apariţii în public în beneficiul unei companii. De aceea. dar pot fi şi delicate. Formele de protecţie utilizate ca mijloc de schimbare a comportamentului oamenilor pot fi brutale. însă pot obliga în egală măsură. Persuasiunea presupune utilizarea comunicării pentru a-i câştiga pe oameni pentru o cauză. însă. de pildă.care înseamnă că receptorul trebuie să fie atent la mesajul în cauză. în principiu. există. mesajul . receptorul trebuie să-l înţeleagă.

şi cel din urmă pas este acţiunea. factorul esenţial referitor la schimbarea opiniei îl reprezintă informaţia sau lipsa ei şi. extrem de vizibile datorită acoperirii mediatice de care au parte. precum şi modul selectiv în care ei o utilizează combină uneltele puterii cu persuasiunea. Schiller se ridică împotriva unor asemenea „manageri ai minţilor”. În persuasiune. al cincilea. Al şaselea. Herbert I. prin aceasta. Cercetătorul în ştiinţe sociale. în general. dacă nu. În ciuda protestelor unor practicieni cum că lucrurile nu ar sta aşa. specialiştii în relaţii publice relaţionişti utilizează frecvent tehnici de persuasiune pentru a articula un punct de vedere care diferă de cel al membrilor unui public. Specialistul în persuasiune trebuie să fie capabil să observe rezultatele persuasiunii în comportamentul receptorului. lucru care explică de ce repetiţia este un fapt atât de important în procesul de persuasiune. Accesul acestora din urmă la informaţie. Există tendinţa de a face informaţia disponibilă oamenilor. Strategiile persuasive ale relaţiilor publice sunt planificate – în mod special – în jurul a trei elemente (din cele . afacerilor şi educaţiei. iar ea se află în sursele controlabile –în eşaloanele superioare ale guvernării. îl reprezintă reţinerea informaţiei transmise. Informaţia reprezintă putere (a se vedea analiza făcută de Alvin Töffler în cartea sa „Puterea în mişcare”).Comunicare şi relaţii publice 167 trebuie prezentat (trebuie codat) sub formă de simboluri. felul în care această informaţie este prezentată sau ţinută secretă. în care receptorul ajunge să fie de acord cu punctul de vedere exprimat. astfel încât receptorul să înţeleagă. de ce. A patra etapă este acceptarea. care sunt. Exemple ar fi campaniile de relaţii publice sau de publicitate. Următorul pas. prin intermediul specialiştilor în relaţii publice care au puterea de a controla fluxurile informative. Strategiile de persuadare trebuie planificate şi monitorizate pentru a lămuri dacă se obţine efectul dorit la fiecare etapă şi.

Trebuie să fie o sursă de încredere. persoana de persuadat . În primul rând. tehnologic vorbind. De exemplu. pe care le anticipează astfel. putem acţiona cu prudenţă atunci când ne decidem să cumpărăm un automobil. Noi nu acţionăm întotdeauna ca fiinţe raţionale.168 Corina Rădulescu şase constitutive structurii comunicării): mass-media. relaţii publice înseamnă a decide ce să spui. Modul în care oamenii utilizează mass-media pentru a obţine anumite satisfacţii poate să se schimbe pe măsură ce se schimbă ei. Interesul individual pentru media specializate poate să nu reziste mai mult decât entuziasmul pentru o relaţie umană care se derulează în acelaşi timp. mass-media tipărite sunt mai bune la explicat detaliile. În selectarea unei strategii persuasive. Conform măsurătorilor unor cercetători americani. mesajul şi sursa. aptă să ajungă la publicurile prioritare şi capabilă. el trebuie să fie compatibil cu motivele publicului. mesajul lor trebuie să prezinte o anumită valoare pentru publicul-ţintă. un tânăr poate începe să se aboneze la revistele despre computere dacă se va împrieteni cu o tânără studentă la cibernetică. Totuşi. Alegerea canalului – repetăm – este esenţială. De asemenea. pentru divertisment sau pentru a se pregăti pentru conversaţiile sau interacţiunile cu ceilalţi. Un post de televiziune poate să-i avizeze pe oameni despre o anumită schimbare şi să le spună unde vor găsi informaţia. De exemplu. cui să spui. să poarte mesajul. Ştim că prea multă cafea nu este bună pentru noi. Într-o societate liberă în care comunicarea este deschisă. însă uneori bem şi câte cinci ceşti pe zi. apelurile persuasive trebuie să combine latura raţională cu cea emoţională. pentru că ne place. oamenii apelează la media diferite pentru diferite tipuri de satisfacţii şi recompense. trebuie să evaluăm mesajul în sine. televiziunea are o credibilitate înaltă şi o penetrare de masă. Pentru a fi eficiente. oamenii utilizează mass-media pentru a vedea ce se întâmplă şi i-ar putea interesa şi pe ei. De asemenea. circumstanţele sau relaţiile lor cu ceilalţi. cum să o faci şi cu ajutorul cărui canal mediatic să comunici.

îi poţi convinge să adopte copii din străinătate. Însă pot fi influenţaţi emoţional să accepte sfatul unei alte persoane. în special pe timp de criză. probabil. . care este bazată. de altă rasă – aşa cum s-a întâmplat în Vietnam –. Dacă organizaţia le cere să accepte un lucru pe care ei l-au respins anterior ca fiind un tabu social. Când un lucru pe care suntem persuadaţi să-l facem intră în coliziune cu ceea ce credem că ar trebui să facem. raţionalizându-ne comportamentele şi modificându-ne opiniile. membrii publicului respectiv vor respinge mesajul. datorită unui apel emoţional la sentimentul de vinovăţie sau la conştiinţă. deşi poate fi dificil să convingi adulţi americani albi să adopte copii americani. însă de altă rasă. trebuie furnizat – prin acel mesaj – oamenilor o apărare pentru ego-ul lor. în contextul relaţiilor publice sunt credibilitatea şi autoritatea). pentru a selecta cei mai potriviţi purtători de cuvânt pentru efectele căutate. care sunt aşa cum ei şiar dori să fie sau cum îşi închipuie că sunt. Cercetările sugerează că informarea publică poate fi esenţială pe parcursul ciclului de viaţă al unei probleme (deşi acest lucru este. Oamenii tind să dea crezare surselor care le seamănă lor ca persoane. Ei obişnuiesc să considere sursele de informare ca fiind autorităţi. noi rezolvăm acest conflict justificându-ne acţiunile. în mare măsură. O parte a acceptării unei autorităţi o reprezintă – cum am mai spus – credibilitatea. Sursa de informare are un efect atât de mare în ceea ce priveşte persuasiunea încât producătorii de reclame comerciale fac demersuri pentru a afla ce calităţi trebuie să aibă persoana sau persoanele care apar în reclame. pe încredere. De exemplu. din perspectiva sprijinului acordat). va trebui să le furnizeze o valoare pe care să o accepte pentru a înlocui acest tabu sau pentru a-l raţionaliza. trăsăturile de bază ale emiţătorului. apărându-şi instinctiv ego-urile. Organizaţiile au tot atâta grijă (am subliniat la început că. mai puţin adevărat atunci când publicurile sunt scindate. altfel.Comunicare şi relaţii publice 169 alege ce mesaj vrea să asculte. Dacă mesajul în cauză atentează la simţul securităţii sau la imaginea de sine a publicului.

Specialiştii în persuasiune utilizează una sau mai multe dintre cele cinci strategii specifice pentru a asigura supunerea: strategia stimul-răspuns (împrumutată din cercetarea behavioristă. strategia apelului iniţiat de către o personalitate este destinată oamenilor care sunt mai degrabă direcţionaţi spre activităţi în afara căminului decât spre casă. Unele dintre apelurile împotriva fumatului sau în favoarea fumatului se bazează pe personalităţi. la fel ca şi apelurile destinate să corecteze comportamente. poate persuada dacă informaţia este reţinută). în iniţierea de apeluri persuasive care ţintesc spre anumite motive umane. cât şi datorită faptului că globalizarea şi comunicarea electronică au tins să erodeze ierarhiile instituţionale. în contextul unui mesaj. O teorie a disonanţei cognitive (creată de sociologul Leon Festinger). această strategie trebuie să ofere o recompensă reală sau măcar uşor de perceput). presupune că audienţele pot fi condiţionate să răspundă automat la anumiţi stimuli. ar trebui să luăm în considerare două posibilităţi: că ar putea apărea disonanţa cognitivă şi că adevărul poate fi o chestiune personală. Privitor la eficienţa persuasiunii. Unele cercetări sugerează că nu contează atât credibilitatea sursei.170 Corina Rădulescu Oamenii au încredere aproape întotdeauna mai degrabă în cineva apropiat decât într-o figură autoritară. descrie ce fac oamenii când acţionează inconsecvent cu propriile lor credinţe – ca rezultat al presiunilor din partea puterii. Unii analişti susţin că influenţa autorităţii tradiţionale este în declin –atât datorită schimbărilor culturale experimentate de generaţia născută în SUA după război. a patronilor . strategia apelului social se referă la atragerea atenţiei asupra condiţiilor sociale. Multe apeluri privind uşurarea situaţiei celor săraci utilizează această strategie. cel puţin atunci când receptorul nu este adânc implicat în problemă. cum ar fi a răspunde la telefon atunci când sună). strategia cognitivă (presupune că învăţarea unor informaţii factuale. În fine. pentru a avea succes. strategia motivaţională (presupune crearea unei nevoi sau stimularea unei dorinţe. cât plauzibilitatea mesajului şi calitatea acestuia.

Campania a distribuit 59.000 de materiale scrise care aveau ca scop convingerea cititorilor că Naţiunile Unite trebuie văzute în termeni pozitivi. dar. câteodată. subtilitatea. Pentru a înţelege că adevărul este o chestiune personală şi orientată spre valori. să o înţeleagă. Pentru a obţine eficienţă în comunicare. iar încercarea de a face acest lucru se bazează pe comunicare. Newson afirmă că nu este adevărat că. există şi multe adevăruri personale mai puţin definitive (acestea sunt adesea circumstanţiale) – şi. unii fumători se lasă de fumat. Practicianul de relaţii publice Earl Newsom a indicat un exemplu referitor la eşecul major al unui efort de şase luni de „persuasiune profesionistă”. dacă ai bani suficienţi pentru tipărituri. consideră că. O bună parte a teoriilor despre comunicare utilizate în relaţiile publice se sprijină pe ideea lui Carl Hovland că. există multe conflicte evidente între doctrinele şi denumirile diferitelor secte. Toate cultele pretind că religia lor reprezintă adevărul. Naţiunile Unite erau extrem de ineficiente. totuşi. publicitate şi „propagandă”. uneori se poate produce o mai mare schimbare atitudinală printr-o persuasiune socială mai scăzută. din Ohio. pentru a schimba atitudinile. Anumite adevăruri obiective sunt general acceptate (cum ar fi cele de tipul „fotbalul este un sport de contact”). alături de acestea. trebuie mai întâi să schimbăm opiniile. acţiunea a eşuat deoarece. dacă urmăreşte eficienţa mesajului său. Profesorul în psihologie. Philip Zimbardo. specialistul în relaţii publice trebuie să ţină cont de ele. obiectul efortului de comunicare trebuie să acorde atenţie comunicării. în timpul campaniei. cel mai bun specialist în persuasiune este. să o accepte . De exemplu. când sunt persuadaţi subtil. poţi schimba ce se află în minţile oamenilor. Însă.Comunicare şi relaţii publice 171 sau a persuasiunii. Se consideră că. Este oare manipularea opiniei publice doar o chestiune de aptitudini şi cunoştinţe legate de comunicare? Nu întotdeauna. este nevoie doar să privim spre religiile lumii. cum ar fi copiii mici. că fumatul afectează sănătatea celor din jurul lor.

competenţa. O sursă poate fi ori o persoană. înainte de a-i influenţa pe oameni să aibă încredere în noi. D. Altfel spus. sursa comunicării. acea persoană vorbeşte pentru o întreagă instituţie a cărei credibilitate depinde de percepţia publicului despre puterea. Dar să nu uităm nici o clipă că a încerca să schimbăm atitudinile este un lucru complicat. ori un canal de comunicare. acest mecanism funcţionează doar dacă. care are ca scop producerea unei schimbări de opinie în public. cine este publicul şi care sunt efectele pe care le are comunicarea asupra acestuia? Vom examina aceste întrebări în următoarele subcapitole. Astfel. şi cu ce efect?” Partea legată de „cine” reprezintă. apare problema credibilităţii. Ce face publicul cu un mesaj defineşte efectele acestui mesaj. credibilitatea. Partea finală a întrebării lui Laswell este esenţială pentru oamenii din relaţiile publice: „cui şi cu ce efect?”. părem a rezolva problemele pe care ei îşi doresc să le vadă rezolvate –să ne îndreptăm încotro se îndreaptă şi ei. Earl Newson făcea următoarele comentarii cu privire la credibilitate: „Pare a fi adevărat că atitudinile oamenilor sunt formate cu ajutorul lucrurilor pe care ei văd că le facem sau spunem noi –şi nu de insistentele noastre încercări de a le spune totul despre noi şi de-ai persuada că le merităm încrederea. în practică.” H. cum . o întrebare relevantă se referă la credibilitatea unui mediu de comunicare. fie emoţională.172 Corina Rădulescu şi să şi-o amintească. Dacă sursa este un practician de relaţii publice. buna credinţă. Se pare că. pune următoarea întrebare: „Cine ce spune. Canalul mediatic utilizat pentru comunicare poartă informaţia în sine – fie factuală. Câte din cercetările redactate în termeni de audienţe atinse ne spun ceva despre receptare? Dacă . presupune a convinge o persoană să abandoneze un mod de a privi lumea în schimbul altuia. idealismul şi dinamismul acesteia. O dată ce această comunicare atinge nivelul de acceptare. Lasswell vis-a-vis de eficienţa comunicării.

Studiile realizate confirmă aceste generalităţi. Posibilele motive ale acestui fapt ar fi credinţa larg răspândită că „a vedea înseamnă a crede”. pentru a vorbi despre receptarea de către public a mass-media. Cum să alegem mesajul potrivit . precum şi capacitatea televiziunii de a dezangaja spiritul critic al audienţelor. Cotidienele au o mai mare credibilitate şi un impact persuasiv mai puternic decât admit editorii şi redactorii. datorând mult mediului de comunicare în ceea ce priveşte modul specializat în care îşi atrag audienţele şi impactul emoţional asupra acestora. va trebui. dintre cei care îl vor citi nu mulţi îi vor da atenţie. televiziunea domină. Se presupune că informarea publică are un grad mai mare de credibilitate decât reclamele deoarece pare a reprezenta o sursă de „ştiri” nedistorsionată (una denumită adesea credibilitatea părţii neutre). cele comerciale. Posturile radio. Mediatizarea unei organizaţii este mult mai dificil de măsurat din cauză că utilizarea materialelor trimise către mass-media de o instituţie şi publicate (informarea publică) sunt imposibil de evaluat. Revistele specializate. În ceea ce priveşte mass media (ca opuse mijloacelor de comunicare specializate).3. nu toate instituţiile de presă îl vor publica. mai întâi. publicaţiile industriei. îşi afectează semnificativ audienţele loiale. cele profesionale sunt bine cotate de către audienţele lor. III.Comunicare şi relaţii publice 173 trimitem un comunicat înspre mass-media. să vorbim în termenii mai largi ai informării publice şi publicităţii. Prin urmare. iar. În partea de jos a acestui top al credibilităţii se află publicaţiile companiilor.

precum şi absolvenţi de Litere). Ierarhia nevoilor umane a lui Maslow . Scopul unui mesaj. Trebuie să luăm în calcul scopul mesajului –dar şi forma. trebuie să pregătim un mesaj care să fie adecvat acestui canal. din aceasta trebuie să facă parte şi persoane specializate în arte plastice. Scopul nostru (ca organizaţie) trebuie să fie ceva măsurabil. deciziile privind motivaţia şi inspiraţia sunt uşor de luat. se ocupă de schimbarea atitudinilor şi a acţiunilor astfel încât să fie îndeplinite nişte obiective sociale. Scopul unui mesaj depinde de obiectivitatea comunicării. de ceea ce ne dorim să obţinem. după ce am evaluat gradul în care un canal mediatic este receptat. cum ar fi creşterea nivelului înscrierilor la universitate (nu ceva nebulos.174 Corina Rădulescu Teoriile comunicării ne spun că. culorile şi limbajul (precizam în primul capitol al cursului că activitatea de relaţii publice este o muncă de echipă. Specialistul în relaţii publice Edward L. Bernays spunea că acest cuvânt sugerează că relaţiile publice s-ar ocupa de umbre şi iluzii. Maslow a imaginat o ierarhie a motivaţiilor umane. în realitate. Psihologul Abraham H. Bernays era de neclintit în a utiliza cuvântul „imagine” în contextul relaţiilor publice. O dată ce scopul unui mesaj a fost clar definit. când. cum ar fi îmbunătăţirea imaginii unei organizaţii). precum şi credibilitatea sa.

– Actualizarea de sine reprezintă nevoia de dezvoltare individuală şi de utilizare constructivă a abilităţilor personale. Puterea acestei nevoi motivaţionale îi atrage pe tineri. să facă parte din grupuri. în special pe adolescenţi. odihnă ş.m.a.d. Aceasta se extinde şi la creativitate şi apreciere estetică. la nevoia de a şti şi de a înţelege. sex. Unele principii se potrivesc acestor nevoi. – Stima de sine include nevoile de realizare şi de recunoaştere a realizării de către ceilalţi. Ea cuprinde nevoia de a aparţine unui grup şi dorinţa de a trăi într-un mediu social prietenos. Unul dintre ele este homeostaza (oamenii fac constant eforturi de menţinere a statu-quo-ului). Ea cuprinde.Comunicare şi relaţii publice 175 Nevoi fizice Nevoi legate de siguranţă Nevoia de dragoste Acceptare Apartenenţă Apartenenţa la grup Dragoste Afecţiune Nevoi legate Nevoie de de stima de sine auto-actualizare Recunoaştere Prestigiu Încredere Calităţile de lider Succes Cunoaştere Auto-împlinire Provocări legate de creativitate Realitatea Curiozitatea intelectuală Hran ă Siguranţă Somn Securitate Sănătate Protecţie Nevoi fizice Confort Exerciţiu Pace Odihnă Ordine i → Sex anizaţ ie iva org rspect Din pe Muncă de secretariat M e nţine r e a / într e ţine r e a orga niza ţie i Servicii Programe Promovarea unei cauze – Nevoile fizice – nevoia de hrană. de băut. cum ar fi faptul că ne mulţumim mai degrabă cu o denumire mai interesantă a slujbei decât cu o mărire de salariu. – reprezintă motivaţiile fundamentale. – Siguranţa reprezintă nevoia de protecţie împotriva violenţei. Un altul îl reprezintă principiul privării. În ceea . a riscurilor economice şi a realităţii impredictibile. de asemenea. – Dragostea reprezintă mai mult decât nevoia de afecţiune. compromisurile de păstrare a imaginii de sine în care ne angajăm.

O barieră care este plasată între oameni şi îndeplinirea scopului lor va duce la încercarea de îndeplinire a scopului respectiv. şi care presupune. ele nu descresc niciodată în intensitate. vom înţelege şi scopul mesajului nostru şi care apel persuasiv are cele mai mari şanse să dea rezultate. Imaginile şi sunetele obţinute cu ajutorul computerului nu sunt. forma unui obiect şi senzaţia produsă de el pot fi factori determinanţi în ceea ce priveşte alegerea unei broşuri (ca să nu mai vorbim de citirea ei). mişcarea şi sunetul. tipurile de texturi. controlul interactiv. îşi vor schimba scopurile. el va continua să caute această împlinire. Cum spuneam anterior. însă pare a nu avea nici un efect asupra emoţiilor.176 Corina Rădulescu ce priveşte nevoile fiziologice. mărimea. în plus. canalul ales dictează. . „Textura” mesajului. În cazul tiparului. îşi pierde intensitatea. se pot resemna cu apartenenţa la o clasă socială sau cu un anumit statut. Principiul evaluării scopurilor se bazează pe tensiune. apoi putem alege „textura” mesajului în vederea atingerii efectului persuasiv. iar oamenii abandonează scopul respectiv – de exemplu. După acest punct. asta în condiţiile în care bariera nu se va dovedi prea puternică. Scopurile noastre sunt strâns legate de ceea ce vrem noi să fim. Dacă un om este privat de împlinirea unei nevoi fiziologice (cum ar fi hrana). caz în care oamenii. totuşi. la fel de bune precum sunt cele oferite de televiziune. Un competitor de luat în seamă îl reprezintă computerul. Ceea ce considerăm noi a fi de valoare probabil că reprezintă cheia personalităţii noastre. cel mai probabil. care are toate aceste elemente. eficienţa asupra motivării ulterioare merge până la un punct. Când privarea se referă la scopurile sociale. Principiul saturaţiei slăbeşte nevoile fiziologice şi poate duce la slăbirea motivelor sociale. Televiziunea presupune cea mai largă gamă – designul culorii. O dată ce ştim la ce nevoi şi valori vom face apel. într-o anumită măsură. dar şi pe străduinţa de a îndeplini ceva.

dialogului dintre două persoane. sensibile din punct de vedere cultural. Limbajul mesajului Problemele de comunicare se datorează. Simbolurile non-verbale sunt. dintre partea carnală a cuvântului şi partea lui conceptuală). Am atras atenţia asupra faptului că. de asemenea. asupra caracterului convenţional al semnului lingvistic (caracterul arbitrar al relaţiei dintre semnificant şi semnificat. de-a lungul capitolului anterior al cursului de faţă. organizaţie şi publicuri. asupra importanţei codului în cadrul celorlalte elemente componente structurii comunicării. În ceea ce priveşte culoarea. efortul în comunicare trebuie să se axeze. Trebuie să le eliminăm în special pe cele care sugerează prejudecăţile. trebuie să însemne pentru receptor acelaşi lucru ca şi pentru noi. în calitate de emiţător.Comunicare şi relaţii publice 177 a unui ambalaj de pe rafturile unui supermarket sau atragerea atenţiei oamenilor cu ajutorul unei reclame. 124-141. Indiciile non-verbale (a se vedea pag. cuvintele pe care le folosim. iar diferite audienţe de astăzi. iar indiciile alese fără atenţie pot distruge complet mesajul ales). mai . adesea. se vor grăbi să le observe. focalizeze pe apropierea codurilor dintre cei doi poli: emiţător şi receptor. cu consecinţe imediate în planul comunicării. persoanele care lucrează în relaţii publice trebuie să ştie ce culori atrag o anumită audienţă şi cât de bine se reproduc acele culori în canalul de comunicare ales pentru a comunica ceva acelei audienţe. Trebuie să ne asigurăm asupra faptului că simbolismul ascuns în proiectele mesajului se potriveşte cu intenţiile noastre (indiciile non-verbale bine alese pot să se lege cu succes de mesajul comunicat prin cuvinte. cum ar fi cea a unei femei care stă în picioare lângă un bărbat aşezat la un birou. parte a texturii mesajului. Nu contează dacă cele alese de noi pentru a spune un lucru sunt cele despre care noi credem că ar suna cel mai bine sau ar fi cele mai autoritare. cursul de faţă) comunică lucruri pe care cuvintele nu le spun. Am insistat mult. Respectiv. semanticii.

ele se reproduc prin comunicare şi reprezintă viruşii prin care se împrăştie persuasiunea”. impactul emoţional şi contextul. caracterul benign – lipsa efectelor directe asupra indivizilor expuşi la ele. Mesajul nostru trebuie să ajungă la receptor. Contextul mesajului – circumstanţele verbale – este de asemenea important. în guvern. în presă. Emotivitatea reprezintă măsura în care un icon duce la creşterea nivelului emoţiilor. bineînţeles. Confuziile lingvistice (vezi caracterul arbitrar al semnului lingvistic. pag. şi. asociaţii bazate pe cadrele sale individuale de referinţă. Claritatea. analist al comunicării strategice din Marea Britanie. Impactul emoţional al iconilor – imaginile. intuind imaginile pe care cuvintele le evocă. El reprezintă. rezonanţa –gradul în care se realizează acordul cu credinţele şi anxietăţile existente. prin urmare codul acestuia trebuie să conteze pentru noi. afirmă: „Iconii infectează credinţele oamenilor. Factori importanţi în alegerea limbajului sunt claritatea. pur şi simplu. Studiile sale arată că există trei factori care influenţează rata cu care imaginile iconice se împrăştie în conştiinţele oamenilor: emotivitatea. adecvând cuvântul în sine la respectivul mesaj. 90. o armă semnificativă în toate bătăliile purtate de propagandă. Cuvintele trebuie alese cu responsabilitate. Se pot utiliza programe computerizate pentru a verifica claritatea şi nivelul de accesibilitate al mesajului nostru. Robert Blood. Impactul emoţional. Contextul. evenimentele sau metaforele verbale care stârnesc emoţii – constituie un mecanism important de atingere a opiniei publice. Nu există o modalitate uşoară de .178 Corina Rădulescu degrabă. cursul de faţă) abundă în sistemul educaţional. rezonanţa şi caracterul lor benign. peste tot. intuind asociaţiile de idei pe care le-ar putea face receptorul. imagini bazate de obicei pe stereotipurile pe care le are receptorul. trebuie să ne concentrăm asupra cuvintelor care au cel mai puternic şi dezirabil impact asupra ascultătorului sau privitorului.

altfel ne-am îneca în zgomote. O bună parte a scriiturilor neclare rezultă din utilizarea prea multor cuvinte generale. Repetiţia şi consecvenţa. Foarte apreciată a fost odinioară teoria fluxului în doi paşi. Teoria sugera că liderii de opinie care consumă media specializate sau de masă sunt cei care adoptă ideile noi. exercitat de către membrii generaţiilor electronice. Aceştia îi influenţează pe ceilalţi. Deoarece oamenii caută şi. iar repetiţia creşte şansele de îndeplinire a acestui scop. ca semnificaţie. cu atât această imagine devine mai strălucitoare – în contextul relaţiilor publice. Ele nu trebuie să fie atât de generale. astfel încât nu este clară o idee anume. Cu cât cuvintele sunt mai generale. încât să includă gânduri care nu au fost intenţionate. în acelaşi timp. înspre publicul larg. Consecvenţa ajută la creşterea credibilităţii. Repetiţia creşte şansele ca oamenii să fie expuşi la mesaje. iar aici ne ajută consecvenţa. cu cât sunt mai precise. care susţinea că ideile curg într-un flux. Există dovezi care sugerează că oamenii care au crescut urmărind intens emisiuni de televiziune au învăţat să evite mesajele pe care nu doresc să le recepteze. dinspre cei care creează opinia. prea largi. evită mesajele. Într-o oarecare măsură toţi facem asta (intervine selectivitatea percepţiei noastre). Să lăsăm ca semnificaţiile să ducă la selectarea cuvintelor. a acelora care au prea multe semnificaţii. este important să luăm în considerare importanţa repetiţiei şi a consecvenţei în mesajele de relaţii publice. Însă gradul înalt al selectivităţii noastre inconştiente. începând cu . Receptarea şi acceptarea mesajelor. ridică provocări specifice specialiştilor în relaţii publice care încearcă să îi ajungă cu mesaje. este să ne asigurăm că mesajul ajunge la audienţa propusă. dar nici aşa de limitate încât să elimine o parte din semnificaţiile intenţionate. Primul nostru scop – în calitate de specialişti în relaţii publice –.Comunicare şi relaţii publice 179 alegere a cuvintelor. Următorul scop al nostru este să ne asigurăm că mesajul este crezut. cu atât mai palidă este imaginea pe care o creează.

comunicarea. Dacă avem de-a face cu un public-ţintă clar definit şi cunoaştem bine stereotipurile pe care le . îşi va asuma un risc şi mai mare atunci când va utiliza stereotipuri. iar informaţia pe care o aflăm astfel are o mai mare credibilitate decât oricare altele. În alte cazuri. Totuşi. în utilizarea simbolurilor. educaţională. el trebuie să-l decodeze.180 Corina Rădulescu oamenii care le seamănă lor (cei cu aceleaşi ocupaţii sau din aceeaşi clasă socială). perturbările în ceea ce priveşte credibilitatea şi interferenţa datorată selectivităţii din partea receptorului. în funcţie de atitudinea pe care o avem faţă de vorbitor. Tindem să căutăm drept surse nu doar oamenii care ne reflectă propriile opinii şi atitudini. doctorii. imprecisă la limită. Această credibilitate pe care o acordăm surselor „umane” fluctuează (sondajele ne arată că educatorii. De exemplu. religioasă etc. clerul se bucură de o credibilitate mai mare decât alţii). Dacă luăm în considerare mediul plin de distorsiuni existent în viaţa noastră de familie. Noi ne găsim constant în conversaţie cu alţii. adică să traducă informaţia în ceva care să aibă o semnificaţie personală pentru receptorul dorit (apropierea codurilor dintre cele două instanţe ale comunicării: emiţător şi receptor). bineînţeles. tindem să uităm atracţia şi interferenţele create de mesajele concurente. O sursă eficientă sunt oamenii. Şi. Acestea sunt ceva personal şi pot chiar să distorsioneze realitatea. majoritatea mesajelor nu ajung la noi. Oricine recunoaşte că un emiţător trebuie să codifice mesajele. în viaţa socială. mesajele pe care le intenţionăm noi sunt contraindicate de către regulile gramaticale ale limbii sau din alte cauze. este de mirare că până la urmă ajunge vreo comunicare la noi. Sursele unui mesaj Modurile în care publicurile percep sursa unui mesaj reprezintă un factor semnificativ în direcţia acceptării sau respingerii mesajului de către ele. recurgem adesea la stereotipuri (=imaginile din minţile noastre). În consecinţă. după care poate fi codificat răspunsul la mesaj. Dacă receptorul acceptă mesajul. ci şi mass-media care ne reflectă astfel.

William McGuire a observat un defect în teoriile procesării informaţiei de la Yale. iar acest lucru a devenit cunoscut drept abordarea Yale a persuasiunii. competenţa. idealismul. Principala critică adusă utilizării stereotipurilor pentru a reprezenta rolurile pe care le joacă oamenii sau pentru a desemna unele grupuri de oameni este că. bonitatea. adecvat asupra respectivei audienţe. buna-credinţă. Reacţiile la un mesaj Procesarea informaţiei este esenţială în evaluarea impactului (potenţial) al comunicării. În loc să se ocupe de sursă. mesajul. dinamismul) sursei reprezintă factorii conceptuali majori ai modelului Yale. acceptarea mesajului şi persuasiunea. acceptarea şi reţinerea mesajului. Sursa trebuie să-şi dovedească puterea. în general. buna-credinţă. competenţa. cui şi cu ce efect) şi a identificat sursa. Hovland a utilizat modelul lui Lasswell (cine ce spune. putem porni la drum cu ceva încredere. similaritatea (cu audienţa) şi dinamismul. McGuire a redus etapele modelului Yale la două – receptarea conţinutului mesajului şi ajungerea la înţelegerea lui – argumentând că. El consideră că Hovland şi colegii săi au ignorat relaţia dintre înţelegere şi acceptare. Carl Hovland a consacrat ideea că pentru a schimba opiniile trebuie schimbate atitudinile. idealismul. indicând efectele separate pe care le au acestea asupra impactului mesajului.Comunicare şi relaţii publice 181 putem utiliza eficient. înţelegerea. Trăsăturile de personalitate ale receptorului mesajului afectează înţelegerea. El a accentuat faptul că o comunicare eficientă presupune atenţia. McGuire s-a concentrat asupra receptorului. Credibilitatea (încrederea. Cum am spus deja. similaritatea) şi autoritatea (puterea. audienţa şi reacţia audienţei ca reprezentând elementele ciclului de procesare a informaţiei. imaginile respective se confundă cu realitatea. pentru a face . Modificările aduse de el clarifică relaţia dintre înţelegerea şi acceptarea mesajului. pentru mulţi. altfel riscul este deosebit de mare.

şi anume: cauzele situaţionale (externe) şi cauzele dispoziţionale (interne). la fel ca Hovland şi colegii săi. a presupus că noua informaţie cognitivă este aflată din conţinutul mesajului.182 Corina Rădulescu posibilă o schimbare de atitudine sau de opinie. Explicarea eforturilor oamenilor de a înţelege comportamentele altora poartă numele de teoria atribuirii. Teoria disonanţei cognitive afirmă că oamenii se străduiesc să reducă discrepanţele care există în interiorul propriului lor sistem cognitiv. teoria învăţării sociale) pe care să le aplice în planificarea strategiilor referitoare la mesaje. teoria atribuirii a lui Fritz Heider. Suprapunerea cognitivă apare atunci când trebuie făcută o alegere. cu atât este resimţită mai profund disonanţa. Experienţele oamenilor pot fi consonante (compatibile cu valorile). ca răspuns la mesajul original. McGuire. care afirma că oamenii nu află conţinutul unor mesaje. mai degrabă. pentru îndeplinirea unor scopuri. Dinamica grupului este importantă în acest proces pentru că indivizii încearcă să-şi ajusteze opiniile şi percepţiile ca răspuns la normele de grup şi la presiunile acestuia în direcţia uniformizării. Practicienii de relaţii publice au de ales între mai multe teorii (teoria motivaţiei ca problemă socială a lui Kurt Lewin. teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger. ci. După Fritz Heider există două tipuri de cauze utilizate în explicarea comportamentelor. Cu cât este mai mare raportul consonanţă-disonanţă. Alegerea cea mai apropiată de compatibilitate creează cea mai mică disonanţă. De exemplu. Dacă oamenii fac adesea lucruri . disonante (într-o poziţie conflictuală cu valorile proprii) sau irelevante. existând mai mult de o variantă. o persoană onestă va fi mai afectată de minciună decât sunt hoţii. şi invers. Sociopsihologul Kurt Lewin a observat că oamenii procesează informaţia şi îşi calculează atitudinile pentru a crea combinaţii logice. îşi creează mesajele lor idiosincratice ascunse. o persoană trebuie să primească efectiv un mesaj şi apoi să ajungă la esenţa acestuia. Această presupoziţie a fost pusă în discuţie de către Anthony Greenwald.

Dacă răspunsul este da. în situaţii diferite. 3. Profesorul de psihologie Robert Cialdini. 2. Reciprocitatea: O întrebare pe care şi-o pun oamenii înainte de a fi de acord cu o cerinţă formulată de cineva este: „Îi datorez ceva acestui om?”. observaţie. ne învaţă să ne aşteptăm la consecinţe diferite. depinzând de factori precum sistemele de valori. pe care le putem identifica într-o anumită strategie de persuasiune socială: 1 Consecvenţa: După ce s-au angajat într-o direcţie. altminteri. Teoria învăţării sociale susţine că interacţiunea reciprocă şi feedback-ul continuu apar între cogniţia internă a unei persoane şi o situaţie. Cum spuneam. În plus. Când oamenii se decid să se supună unei cerinţe. spune teoria. chiar într-un mod superficial. adesea chiar dacă. ar fi refuzat aceeaşi cerere sau dacă ceea ce au fost de acord să facă este mai semnificativ decât ceea ce au primit anterior. oamenii sunt ceva mai înclinaţi să aibă comportamente consecvente cu acea poziţie. Ceea ce aflăm din experienţă. Opţiunea selectată poate să fie aceea de a-i încuraja pe oameni să simtă că aparţin unor grupuri (Lewin). ei verifică dacă au mai făcut ceva în trecut care să fi fost în aceeaşi direcţie cu această cerinţă. pentru motive pe care nu le putem înţelege. se opreşte asupra unor elemente ale autopersuadării. am putea să le atribuim comportamentele unor cauze interne sau dispoziţionale. ascultare sau lectură etc. practicienii de relaţii publice trebuie să cunoască (şi să aleagă) toate aceste teorii atunci când planifică strategiile referitoare la mesaj. Validarea socială: Oamenii sunt mai influenţaţi să performeze unele acţiuni sau să creadă ceva când îi văd pe ceilalţi . de la acelaşi comportament.Comunicare şi relaţii publice 183 neobişnuite în diferite situaţii. modurile de aplicare sunt diferite pentru persoane diferite. Autopersuasiunea. reprezintă cea mai de succes formă a persuasiunii. ei sunt ceva mai înclinaţi să se supună. Poate fi utilizată pentru a evita ca un mesaj să intre în conflict cu valorile sau – dacă oamenii se află deja într-o stare de disonanţă cognitivă – să îi ajute pe oameni să reconcilieze conflictul valorilor cu ajutorul raţionalizării (Festinger).

4. Autoritatea: Oamenii sunt mai dornici să urmeze sugestiile cuiva pe care-l consideră o autoritate legitimă în termeni de cunoaştere şi credibilitate. Familiaritatea şi încrederea: Oamenii nu sunt dornici să accepte idei de la surse în care nu au încredere. Cele patru principii despre persuasiune ale lui Earl Newsom sunt clădite pe conceptul de identificare personală cu o idee sau cu o problemă. Ei nu trebuie să spună direct că produsul este bun. Cercetările arată că oamenii îşi doresc foarte mult unele obiecte rare atunci când sunt în competiţie cu alţii pentru a le dobândi sau atunci când cred că ei au vreun fel de exclusivitate. 3. dorinţe. Identificarea: Oamenii se vor raporta la o idee.184 Corina Rădulescu că fac acelaşi lucru. celor care realizează mesajele publicitare le place să includă în mesaje expresii de tipul „cele mai mari vânzări” sau „cea mai rapidă creştere”. 5. pentru a-şi descrie produsele. 2. ceea ce pare o dovadă suficientă. e nevoie doar să spună că alţii cred acest lucru. Caracterul limitat: Oamenii tind să dorească lucruri care sunt disponibile în număr mic sau a căror cantitate scade. indiferent . Un element important pe care îl cercetează oamenii înainte de a decide care este comportamentul adecvat pentru ei într-o situaţie îl reprezintă modul în care acţionează ceilalţi. temeri. sugerând acţiuni pe care oamenii le vor întreprinde la un apel personal: 1. A consacra credibilitatea cuiva poate fi o treabă înşelătoare. Din această cauză. Acest lucru explică succesul tacticilor de vânzare de tipul „termenlimită” sau „nu are rost să veniţi mai târziu”. aspiraţii. nevoi. o opinie sau un punct de vedere doar dacă văd că acestea ar avea un efect direct asupra propriilor lor speranţe. Sugerarea acţiunii: Oamenii vor susţine nişte idei doar dacă acele idei sunt acompaniate de o acţiune propusă de promotorul lor sau dacă receptorul însuşi le propune –în special o acţiune avantajoasă.

observatorii au prezis toate tiparele de vot ale tinerilor în vârstă de 18 ani. chiar dacă e vorba de o sursă căreia nu i se acordă încredere. De exemplu. în SUA. Identificarea şi sugerarea unei acţiuni sunt.1 Elementul „încredere” este foarte strâns legat de schimbarea opiniei. de asemenea. prezentat la Conferinţa pe tema Relaţiilor Publice a Companiei Standard Oil (New Jersey). religie. poate să fie uitată după o perioadă lungă de timp. mulţi dintre noi simt o asociere cu ceilalţi – prin educaţie. importante în schimbarea opiniei. Claritatea: Înţelesul unei idei dintr-un eveniment. încă dinainte de a li se acorda dreptul de vot. ei au primit informaţii de la aceştia pe termen lung (prin urmare.Comunicare şi relaţii publice 185 dacă aceste surse sunt persoane sau instituţii. atunci când evenimentele o cer. statut socioeconomic sau altă categorie. 4. 1 extrase din discursurile publicate de Earl Newsom: Element of a Good Public Relations Program. Una din teoriile comunicării – numită „funcţia de narcotizare” – sugerează că sursa unui mesaj persuasiv. Ce s-a întâmplat la vot? Cei mai mulţi dintre tineri au votat precum părinţii lor – probabil din cauză că îi iubesc şi au încredere în ei. profesie. Cât despre identificare. opinia poate fi mobilizată pe direcţia intereselor proprii. Totuşi. 1946. din 3 dec. Ceea ce spun grupurile cu care ne identificăm ne sugerează anumite direcţii de acţiune pentru noi. Aceste asocieri au o putere potenţială deoarece. lăsând în urmă un reziduu de informaţii acceptate ca fapte certe. . un scop al activităţilor de relaţii publice este acela de a se asigura că o instituţie merită şi obţine o astfel de încredere şi că păstrează încrederea celor pe care îi consideră prieteni. o situaţie sau un mesaj trebuie să fie clar pentru a fi persuasiv. Astfel. efectul e acelaşi). chiar dacă tinerii nu şi-ar fi iubit sau respectat părinţii. Fiecare dintre noi este mai înclinat să îşi asume atitudini şi să accepte fără critici idei de la persoanele pe care le iubeşte sau în care crede.

după cum ne arată rezultatele cercetărilor. Dacă apare chiar şi o mică voce care să contraatace. Liderii de opinie. . prieteni. Lesly distinge cel puţin trei grupuri diferite în categoria „lider”. afectate de familie. care se devotează promovării vizibile a unei cauze. 1974. grupul de maxim interes pentru persuasiune îl reprezintă liderii de opinie. 1. nr. 3. Chiar dacă noi nu suntem implicaţi direct într-o controversă anume. Din ce în ce mai mult. datorită propriilor noastre credinţe. cu toţii. atitudinile şi acţiunile oamenilor sunt. mass-media şi publicul general furnizează un input liderilor cu putere. 2. Mobilizarea opiniei de către un lider creează un grup de presiune. Opiniile. Acest input care ajunge la liderii cu putere este mult mai mare din partea activiştilor şi a liderilor de opinie decât din partea publicului sau a majorităţii organizaţiilor private. judecătorii şi instituţiile de reglementare care au puterea de a întreprinde acţiuni ce vor afecta organizaţiile şi societatea. Activiştii. Managing the Human Climates. Ei au capacitatea de a face ca lucrurile să se întâmple. 24. atât în mass-media. grupuri informale sau grupuri formale – cum ar fi cluburile sau organizaţiile. putem totuşi. însă ei. Illinois. acea treime dispare. au putere mică. Influenţa şi presiunile din partea grupului devin evidente în special în timpul controverselor. să sprijinim un grup de presiune care pretinde a ne reprezenta. indivizi şi grupuri influente. cât şi în plan individual – însă lideri pentru întreaga societate. „Guidelines on Public Relations and Public Affairs”. Liderii cu putere – legislatorii.2 o asemenea mobilizare poate fi activată cu ajutorul unor lideri foarte vizibili. Când problemele sunt clare. oficialii guvernamentali. Activiştii. toate. presiunea grupului influenţează doar o treime din membrii săi.186 Corina Rădulescu După Philip Lesly. 2 Philip Lesly.

totuşi. Anumite tipuri de limbaj persuasiv pot diminua capacitatea de gândire critică a oamenilor. însă o repetare de prea multe ori. însă suprautilizarea. cel mai probabil la lipsa atenţiei. mai degrabă putem afirma că limbajul persuasiv declanşează procesele mentale legate de memorie. această uitare descreşte gradual. de obicei. imaginaţie şi emoţii ceva mai mult decât pe cele legate de gândirea critică. O idee populară este că ascultătorii nu vor mai avea încredere în vocea opoziţiei dacă li se inoculează încă din mesajul puterii nişte argumente opuse. fără apariţia unei recompense. Un lucru este sigur despre comunicare: nu vom putea spune niciodată că am făcut . cercetătorul Carl Hovland a descoperit că.Comunicare şi relaţii publice 187 A-i face pe oameni să creadă un lucru este mai uşor decât a-i împiedica să accepte ceva în care noi. În ceea ce priveşte reţinerea (memorarea) informaţiei. Hovland a mai aflat că repetarea unui mesaj până la de trei-patru ori duce. Alte dovezi sugerează. deşi limbajul nu poate elimina total această capacitate. pentru a creşte reţinerea lor poate avea efect de bumerang. cu atât mai mult îşi vor aduce aminte din el. la creşterea atenţiei din partea oamenilor. plictiseală sau chiar la desconsiderarea informaţiei. El a mai descoperit că oamenii reţin mai degrabă materialele cu înţeles decât pe cele obscure. ca în războiul psihologic). în timpul unei perioade iniţiale. va duce. ca organizaţie.cu cât oamenii vor învăţa un material mai complet. oamenii uită repede informaţiile prezentate verbal. nu dorim să creadă. Mai mult decât atât. Scopul comunicării persuasive este adesea ascuns. chiar şi a materialelor bune. că orice mesaj preliminar poate slăbi impactul unui atac persuasiv care ar putea veni din partea opusă. până când se observă o pierdere nesemnificativă. devenind evident abia după o examinare atentă. Compararea conţinutului manifest cu intenţia poate fi realizată în cadrul examinării unor campanii de propagandă organizată (cum ar fi cele direcţionate de către un guvern înspre un altul.

Modelul lui Grunig3 încearcă să ilustreze importanţa potenţialului unei audienţe în ceea ce priveşte comunicarea eficientă economic. Deoarece procesarea informaţiei reprezintă un factor esenţial în comunicare. Grunig. 81.comunicăr iei maţiei ii (1-10). dacă nu îi furnizăm un mod de a ne răspunde. Teoria lui Grunig privind receptivitatea la mesaj. „Communication Behaviors and Attitudes of Environmental Publics: Two Studies”. modelele care prezic cu succes comportamentele sunt importante pentru planificarea unei campanii de comunicare. martie 1963.188 Corina Rădulescu astfel încât publicul să ne înţeleagă mesajul.eficienţei a sarea costurilor informaţ infor. . Journalism Monograph. cu maxim Nivel Nivel 5 ridicat ridicat Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel moderat Nivel ridicat Nivel scăzut Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel scăzut Nivel ridicat Nivel scăzut Nivel ridicat 4 7 6 3 Publicuri Comportamente De confruntare cu problema De confruntare cu problema Constrâns Constrâns De rutină Variabile Activ Activ Activ Activ Activ în aderarea la un comportament Latent Conştient Conştient Recunoaşterea Criteriul de Implicare problemei referinţă mare Recunoaşterea problemei Recunoaştere constrânsă Recunoaştere constrânsă Implicare mare Criteriul de Implicare referinţă mare Implicare mare Criteriul de Implicare referinţă mare De rutină De confruntare cu problema De Recunoaşterea confruntare problemei cu problema Implicare mare Recunoaşterea Criteriul de Implicare problemei referinţă mare Implicare mare 8 10 9 Nivel Nivel moderat ridicat 3 James E. Probabilităţile condiţionale pentru procesarea informaţiei şi pentru căutarea informaţiei Scala Căutare Proce.

va duce fie la procesarea informaţiei (nivel scăzut). trei ne explică momentul în care va comunica o persoană: recunoaşterea problemei. nivelul de implicare. aici. patru dintre cele 16 posibilităţi vor fi atât de puţin eficiente din perspectiva costurilor încât nu vor merita investiţiile: acelea care combină nivelul scăzut (adică procesarea informaţiei). şi conştiente. publicurile active constituie o a doua audienţă-ţintă. comportamentul de rutină şi comportamentul fatalist. În afară de acestea. comportamentul de rutină şi comportamentul fatalist. fie la căutarea de informaţie (nivel ridicat de implicare). . în eforturile de comunicare. iar eforturile active pentru obţinerea efectelor dorite necesită menţinerea comunicării. Printre acestea. Publicurile primare care vor avea de câştigat vor fi cele latente sau conştiente sau cele şi latente. care arată când şi cum va comunica o persoană. Cea de-a patra variabilă este variabila de control. recunoaşterea constrângerii şi prezenţa unui criteriu de referinţă. Douăsprezece dintre ele sunt destul de eficiente din perspectiva costurilor. comportamentul constrâns. recunoaşterea unei probleme şi conştientizarea unor constrângeri duc la apariţia a patru tipuri de situaţii percepute: confruntarea cu problema. deoarece un public activ trebuie să-şi organizeze comunicarea. Rezultatele anticipează că.Comunicare şi relaţii publice Latent / conştient Latent / conştient Inactiv / latent Inactiv / latent Latent Latent Inactiv Inactiv Constrâns Constrâns De rutină De rutină Fatalist Fatalist Fatalist Fatalist Recunoaştere constrânsă Recunoaştere constrânsă Criteriul de Implicare referinţă scăzută Implicare scăzută Criteriul de Implicare referinţă scăzută Implicare scăzută Criteriul de Implicare referinţă mare Criteriul de Implicare referinţă mare Criteriul de Implicare referinţă scăzută Criteriul de Implicare referinţă scăzută Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel moderat Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut 2 1 189 Dintre cele patru variabile independente pe care le identifică Grunig.

cu toţii am exercitat asupra celorlalţi un tip de persuasiune pentru a ne . Informaţia îşi capătă acceptarea socială. dezvoltă un interes. Publicul gândeşte situaţia. vede oportunităţile.190 Corina Rădulescu Cercetările recente sprijină două aspecte din modelul lui Grunig. 4. ca fiind un aspect al reţinerii). presupunerea că oamenii care sunt constrânşi (care nu ar fi liberi să implementeze o soluţie. Publicul afişează un angajament continuu. deşi această relaţie a fost explicată pe larg prin intermediul altor variabile. 5. fidel. au de-a face cu locul pe care îl ocupă informaţia în ciclul difuzării. Conştientizarea (denumită şi prezentare). Cercetarea arată că indivizii vor căuta şi vor procesa informaţia cel mai probabil dacă ei anticipează că aceasta îi va ajuta să rezolve o problemă şi dacă sunt implicaţi personal în încercarea de a rezolva problema. Ciclul difuzării are şase faze: 1. 2. 6. Informaţia (denumită şi participare. Adoptarea (tratată ca un aspect al reţinerii). Adeziunea (tratată. într-o situaţie care necesită o schimbare de comportament. Opunânduse modelului lui Grunig. Cercetarea mai sprijină. de asemenea. de asemenea. Testarea. O bună parte a răspunsurilor publicului la informaţia persuasivă. constând în atragerea atenţiei cuiva). Totuşi. Discuţiile referitoare la felul cum poate fi afectat comportamentul oamenilor prin intermediul persuasiunii ne fac pe mulţi dintre noi să ne simţim inconfortabil. Publicul adoptă informaţia pentru a o utiliza din plin. însă nu ştie detalii. Publicul primeşte informaţii. Evaluarea (denumită şi înţelegere). cel mai probabil. Publicul află despre o idee sau o practică. dacă ar avea una) nu vor căuta sau procesa informaţii. cunoaşterea soluţiei la o problemă de către un individ (sau „criteriul de referinţă” din terminologia lui Grunig) este corelată în mod negativ cu căutarea şi procesarea informaţiei. 3. cântăreşte alternativele. este experimentată.

către şi de la diferite publicuri.4 Canale şi media de comunicare Canalele de comunicare sunt căi publice sau private. dacă nu apar neajunsuri tehnice sau erori umane. primim o sticluţă cu lapte. Este important de reţinut că un mijloc de comunicare poate fi şi o persoană. disponibile oricui vrea să plătească o taxă. Deşi câteodată acestea sunt considerate dovezi ale prieteniei. obiective cu efecte pozitive în viaţa noastră. există o anumită garanţie că mesajul creat pentru acel mijloc va fi trimis către audienţă în forma în care a fost creat. Media sunt mijloacele de transmitere a mesajelor prin aceste canale. fără modificări. În acest proces de negociere am pus la bătaie ceva. Când se spune despre un mijloc de comunicare anume că este controlat. al capitolului II). pentru schimbarea atitudinilor şi acţiunilor astfel încât să fie îndeplinite nişte obiective sociale. în fapt. am observat că. specialiştii în relaţii publice se folosesc de diferite strategii de persuasiune. Canalele private sunt folosite de obicei de media direcţionate către un individ sau grup ales anume. din momentul în care copiii fiind. III. Ca adulţi. Canalele publice sunt dominate de media de masă sau specializate. Să nu pierdem însă din vedere faptul că. să vină să ne ia din locul în care ne-a lăsat maşina în pană etc. ele sunt. nişte negocieri. declarat sau nu.Comunicare şi relaţii publice 191 satisface propriile dorinţe. a tuturora. Dar. pentru transmiterea de mesaje. dar media în general sunt ori tipărite ori electronice (a se vedea subcapitolul 4 – Moduri şi mijloace de comunicare. dacă plângem. din cauza accesului global la mesaje prin intermediul tehnologiilor . O altă distincţie făcută în relaţiile publice în legătură cu media este între tipurile controlate şi cele necontrolate. îi persuadăm pe ceilalţi să meargă cu noi la un concert pe care nu vor să-l vadă.

împreună cu audienţa. Acel scop. Ar trebui folosit un singur canal mediatic? Dacă este dezirabil un mixaj de media.192 Corina Rădulescu electronice. Toate eforturile de relaţii publice trebuie făcute într-un scop anume. Confuzia dintre ce este publicitatea şi ce este informarea publică este naturală pentru că nu există limite clare între cele două. Trebuie să luăm în considerare trei întrebări atunci când selectăm media potrivite pentru mesajul nostru: 1. este vorba despre un mixaj de media controlate şi necontrolate (un panou este un exemplu de media controlate. Cât trebuie să cheltuieşti şi cât îţi permiţi să cheltuieşti? După ce răspundem la aceste întrebări şi evaluăm răspunsurile. Principala distincţie este de ordin economic. şi anume. în timp ce. cu timpul disponibil şi cu bugetul. ce media putem folosi pentru a se completa unele pe altele? Cele două tipuri principale de comunicare de relaţii publice sunt publicitatea şi informarea publică şi amândouă pot fi folosite cu mai multe tipuri de media. este . multe mesaje ajung acum la audienţe pentru care nu au fost niciodată intenţionate. Când trebuie să atingi acea audienţă şi până la ce dată trebuie să primească un mesaj pentru a răspunde la el? 3. cu mesajul în sine. televiziunea face parte dintre media necontrolate). publicitatea are un timp sau un spaţiu pentru care se plăteşte. În general. pe de altă parte. Care are cea mai mare credibilitate şi care este costul? 3. Ce audienţă vrem să atingem şi care este cota de credibilitate dată de acea audienţă fiecărui mijloc de comunicare? 2. Care media ating cel mai mare segment al publicului-ţintă vizat la cel mai mic preţ? 2. Informarea publică. trebuie să punem alte patru întrebări suplimentare: 1. ar trebui să conducă spre alegerea unor media potrivite. Pe care media poţi să te bazezi că vor livra mesajul în limitele de timp necesare pentru ca mesajul să fie eficient? 4.

În general. un ziar care face parte dintr-un trust de media tipărite şi audiovizuale poate promova o ofertă specială pentru abonamente sau poate anunţa o nouă secţiune „Stiluri de viaţă” printr-o reclamă sau un promo la staţiile de televiziune ale trustului. pentru susţinerea unei poziţii sau de identitate. Promo reprezintă ceea ce organizaţia pregăteşte pentru a folosi prin intermediul propriilor media sau prin intermediul altor media controlate de acelaşi proprietar. . În practica de relaţii publice sunt folosite de obicei. relatări sau editoriale – sau pentru „programe” în audiovizual. către sfârşitul revistelor şi câteodată în ziare. deşi alocările de spaţiu sau „bugetele” sunt stabilite. Practicienii de relaţii publice trebuie să ştie cum să elaboreze. Nu este plătită nici o sumă. Când subiectul afectează organizaţia direct. Alte trei tipuri de publicitate sunt folosite mai rar. anunţurile de interes public şi publicitate de corporaţie tematică. Crearea celor mai multe mesaje publicitare de orice fel – anunţuri de interes public sau mesaje comerciale – este un proces costisitor. AIP-urile tipărite sunt plasate în general. un produs sau un serviciu care apar în timpul sau în spaţiul rezervat pentru „conţinut editorial” – ştiri. Anunţurile de interes public (AIP) sunt materiale de promovare a unui produs sau a unei idei (nu ştiri) în forma unor anunţuri. publicitate în cooperare şi publicitate profesională.Comunicare şi relaţii publice 193 reprezentată de relatările despre un client. Publicitatea de corporaţie tematică este folosită de o organizaţie ca forum pentru părerile sale despre un subiect sau despre o problemă. AIP-urile au intrat şi în sistemele de cablu. care sunt elaborate la fel ca reclamele de către organizaţii. trei tipuri de publicitate: promo. să plaseze şi să evalueze textele de publicitate. televiziunile păstrează spaţiu de reclamă nevândut pentru AIP-uri. iar evaluările eficienţei sunt limitate. De exemplu. dar pot apărea: obiecte promoţionale. Cele mai multe programe nu sunt plătite în întregime pentru că publicitatea este vândută în preajma programelor.

cu un anumit produs. dacă este important pentru reputaţia unei companii ca numele ei să fie asociat. Ele pot prezenta un logo refăcut sau o schimbare de politică. atât pentru audienţele intenţionate. Ele sunt atât de „lipsite de informaţie” încât nu reuşesc să convingă. Publicitatea poate să facă uneori mai mult rău decât bine. pot folosi publicitatea pentru imagine. De exemplu. Ele sunt o formă de lobby pentru influenţarea opiniei publice (nu oferă numai un comentariu general pe o anumită temă. publicitatea poate crea probleme. Din cauza tonului şi conţinutului unei reclame de imagini. lipsa cercetării osândeşte cele mai multe reclame de imagine. Un instrument similar cu reclamele de imagine este reclama de identitate. poate fi confundată cu o acţiune de informare publică. Pe plan global mai ales. folosită adesea de companiile care nu fac produse pentru consumatorul final sau de către companiile orientate către consumatorii finali. la fel cum poate rezolva probleme. o reclamă la televiziunea din Peru arată mai mulţi africani gata să devoreze nişte turişti albi înainte să le fie oferită în schimb Budinca Regală făcută de . în mintea publicului. mai ales organizaţiile legate de o anumită ramură industrială sau de o anumită profesie. Câteodată. De fapt. publicitatea pentru imagine seamănă cu publicitatea pentru produs. Un alt tip de publicitate de corporaţie. ci cer şi susţinerea unei poziţii în beneficiul anume al organizaţiei). cât şi pentru cele neintenţionate care ar putea fi expuse la mesaj. Reclamele de imagine sunt adesea folosite de companiile care vor să-şi schimbe imaginea publică. şi invers. Prin urmare. este tipul pe care unele companii îl numesc reclame de imagine sau de susţinere. O companie îşi poate lega imaginea de un produs. atunci când rezultatele neintenţionate au estompat recunoaşterea publică. care funcţionează mai puţin ca un mesaj persuasiv şi mai mult ca un memento. Organizaţiile nonprofit. reclamele ar trebui să fie analizate în legătură cu limba şi cultura.194 Corina Rădulescu reclama respectivă devine aproape o declaraţie „de poziţie” direcţionată către public.

dar momentul în care va fi difuzat nu este. Deşi multe companii depind de agenţii locale pentru a face apel la acea piaţă. care indică cine va primi mesajul şi cât de des va fi expusă audienţa la el. asupra contextului în care apare (mărime. În cele din urmă. Copywriterul trebuie să ştie scopul anunţului sau al reclamei. cel care face publicitate ştie aproximativ când va primi mesajul o anumită audienţă. Şi. iar diversele media pot fi împărţite în media controlate şi media necontrolate. Mesajul este controlat. Copywriterii trebuie să .Comunicare şi relaţii publice 195 Nabisco. i se oferă acces la cercetarea de media despre audienţa pe care o are canalul mediatic respectiv. desigur. cercetarea de media va forma o idee despre impactul tipic pe care planificarea reclamelor îl va avea asupra comportamentului audienţei-ţintă. În plus. dar când ea a fost atacată în SUA. Politicile posturilor de televiziune în privinţa AIPurilor sunt atât de diverse încât nu pot fi încadrate într-o descriere generală. formă. Nabisco a zis că reclama nu reprezintă valorile companiei şi a fost o „greşeală”. fără ofensarea publicurilor din interiorul graniţelor. Publicitatea necontrolată este compusă din anunţuri de interes public (AIP) pregătite pentru posturile de radio şi de televiziune. este folosit un mixaj de media. trebuie să existe reguli. O persoană care scrie texte de publicitate are nevoie de mai multe lucruri decât de o simplă listă de detalii de la marketing şi de la vânzări care descrie ce ar trebui atins. Numai organizaţiile nonprofit pot obţine timpii de antenă gratis. Un avantaj semnificativ al folosirii publicităţii plătite este că persoana care face publicitate are aproape întotdeauna control total asupra mesajului în sine. Este esenţială adaptarea ofertelor de vânzări la pieţele străine. Practicianul pur şi simplu învaţă şi aplică cerinţele impuse de postul respectiv. culoare) şi asupra acelor media în care apare. În general. Peruvienii au considerat-o plină de fantezie şi de amuzament. canalul pe care va fi difuzată şi tipul de audienţă intenţionat.

trebuie să ştim foarte multe lucruri despre media care vor fi folosite. Totuşi. pentru a atrage o nouă piaţă. Este făcut în scopul informării? Este făcut pentru a introduce un nou produs. Miturile sunt sursele altor două probleme pe care le are de înfruntat . următorul lucru este alegerea acelor media care vor fi folosite. Pentru că publicitatea este atât de costisitoare. pentru ca reclamele să fie potrivite pentru audienţa fiecărui canal mediatic în parte. aceşti oameni nu cunosc organizaţia şi publicurile la fel de bine ca o persoană care lucrează cu ele tot timpul. aşa că modul în care materialul poate fi interpretat pentru diverse media (tipărite sau audiovizuale) este important în elaborarea textelor şi în planificarea imaginilor. Cei care fac publicitate au elaborat tehnica aceasta ca metodă de a găsi un loc pe piaţă. dar bine plătită. După ce a fost hotărât scopul unui anunţ. Chiar dacă angajăm pe altcineva pentru a scrie şi a produce reclamele. femei puternice şi grase care vor să slăbească. O atenţie specială în evaluarea reclamelor înainte ca acestea să primească aprobarea pentru a fi distribuite este reexaminarea reclamei care a fost produsă în funcţie de scopul hotărât mai înainte (interesele clientului ne obligă să punem accent pe scop). reclama sau AIP-ul. iar cei care elaborează strategiile de informare publică au început să o împrumute. Problemele care nu pot fi controlate în legătură cu publicitatea includ plasarea nefericită. Trebuie să-i ajutăm să folosească tonul potrivit în reclame şi trebuie să oferim informaţii foarte corecte celor care vor face anunţul.” Câteodată. pentru a sugera o nouă utilizare pentru un produs obişnuit? Este făcut în scopul persuadării? Următorul anunţ pentru o curăţătorie a apărut într-un ziar britanic – scopul lui este destul de clar: „Angajăm pentru muncă grea. Pentru cele mai multe reclame este folosit un mixaj de media.196 Corina Rădulescu definească clar scopul unui anunţ. scopul unui anunţ este „poziţionarea”. cele mai multe organizaţii apelează la un grup de redactori şi de artişti profesionişti pentru a elabora anunţul în sine. imitarea ideilor bune de publicitate şi efectele proaste ale publicităţii negative.

Scopurile campaniilor. legate de consumatori. sunt similare. şi mai mult decât atât. Fie că formatul este o reclamă filmată sau coperta unui volum broşat. desigur. Alte feluri de informare publică. Adesea este vorba despre ştiri. Informarea publică este reprezentată de informaţiile despre o organizaţie care apar sub forma materialelor de presă (nu sub forma publicităţii) într-o publicaţie sau în orice alte media informative. 3. Cercetările psihografice indică nevoia diferitelor abordări (care nu reies numai din rezultatele cercetărilor demografice). Una este ideea că o singură campanie de publicitate poate fi eficientă în mai multe ţări şi pentru mai multe culturi. Prin urmare. Consumatorii au aceleaşi dorinţe şi nevoi în întreaga lume. O a doua categorie importantă de mesaje plasate în diferitele media de practicienii de relaţii publice aparţine informării publice. este important să adaptăm reclama la public. O campanie globală nu va funcţiona decât dacă sunt îndeplinite toate condiţiile. pot fi strict . O campanie globală funcţionează atunci când sunt îndeplinite trei condiţii: 1. trebuie folosite mai multe abordări pentru a vinde exact acelaşi produs mai multor publicuri. de la televizor? Este un material de o coloană într-un ziar local? Raportul anual? O publicaţie internă? Apariţii pe o pagină de Web? Este toate acestea. Ce este informarea publică? Este cel mai important material dintr-o revistă naţională? Sunt treizeci de secunde la ştirile din prime time. Al doilea mit este că o singură imagine sau un concept de publicitate va funcţiona într-o cultură.Comunicare şi relaţii publice 197 publicitatea. dar poate fi şi un mesaj legat de vânzări sau un mesaj promoţional. în multe cazuri. 2. Piaţa s-a dezvoltat în acelaşi mod de la o ţară la alta. Candidaţii pentru posturile publice care ţin adesea discursuri şi se aşteaptă ca acestea să apară la ştiri vând două lucruri: pe ei înşişi şi ideile lor.

publicaţiile ramurii industriale şi cele ale profesiei sau ale asociaţiei. Publicaţiile pot fi produse în interiorul organizaţiilor sau în afara lor. Audienţele obişnuite pentru filmele sponsorizate sunt şcolile. practicienii de relaţii publice nu îşi pot permite să ignore filmele şi casetele video ca instrumente de transmitere a informaţiei şi de informare publică. pagini de Web şi alte media speciale. Acestea includ publicaţii. diferite media legate de angajaţi. Unul dintre tipurile de film de luat în considerare este cel de lungmetraj sau filmul sponsorizat. În acest caz. discursuri. filme şi producţii video. care are funcţia de lucrare de referinţă şi de instrument eficient de orientare. posturile de televiziune.198 Corina Rădulescu informaţionale. Una din principalele publicaţii pentru angajaţi care este produsă de departamentul de relaţii publice este manualul angajatului. Cele mai multe filme şi casete video sunt produse de specialişti din afara organizaţiei dacă organizaţia nu este destul de mare pentru a putea susţine o unitate internă. Discursurile sunt şi ele o formă de informare publică. multe alte instrumente de informare publică sunt folosite pentru a atinge publicurile nonmedia. Deşi o mare parte din datele de informare publică pe care practicienii de relaţii publice le oferă presei sunt prezentate ca buletine de informare sau sub formă de comunicat de presă. teletextul şi Intranetu. iar ceea ce scriu despre organizaţia sau despre clientul lor sunt ştiri de impact. organizaţiile comunităţilor. Cea mai mare parte din paginile de afaceri ale ziarelor este umplută cu comunicate de presă şi cu materiale care se bazează pe comunicate de presă. practicienii de relaţii publice funcţionează ca nişte reporteri. Alte forme de mesaje electronice sunt videotextul. Pe măsură ce audienţele sunt din ce în ce mai orientate către prezentări grafice şi audiovizuale. Trei categorii mari de publicaţii duc materialele de informare publică direct la audienţe: publicaţiile organizaţionale. Atunci când preşedintele unei organizaţii vorbeşte clubului .

nici ca ştiri în presă. prezentările multimedia. De asemenea. În plus. Discursurile sunt adesea publicate sub formă de broşuri şi sunt trimise publicurilor speciale. Altă persoană decide dacă va fi folosit şi cum va fi folosit materialul nostru. identificarea unor personaje cu organizaţia. Comunicatele mai pot fi luate şi de pe pagina de Internet a organizaţiei. Intern. Pentru a fi bine primite. Un practician de relaţii publice primeşte de obicei sarcina de a face documentarea pentru discursuri şi de a scrie discursuri. timbrele comemorative şi chiar benzile desenate. televiziunea cu circuit închis. cărţile. întâlnirile sunt folosite pentru a da posibilitatea conducerii să interacţioneze cu angajaţii şi să primească feedback. Este vorba de mesaje promoţionale ce includ: târgurile. diversele media specializate intră în categoria celor necontrolate. fie că sunt pentru publicurile interne sau externe. O altă categorie de mesaje de relaţii publice folosite pentru promovarea organizaţiilor şi a indivizilor nu apare nici sub formă de conţinut editorial. întâlnirile generează adesea informare publică. dar aceasta se întâmplă de obicei dacă este anunţată o ştire nouă. Întâlnirile în grupuri mici sunt văzute ca un instrument eficient de management şi adesea generează materiale de informare publică în publicaţiile interne. fie că presa locală preia discursul sau nu: o persoană este tot un canal mediatic. Acest lucru înseamnă să ne gândim care este gradul de control pe care îl avem asupra distribuirii mesajului de către un anumit canal mediatic. prin faxuri. de la creare la distribuire. rezultatul este informarea publică. trebuie să avem o imagine obiectivă a ceea ce se poate întâmpla cu ele. Redactorii-şefi primesc comunicatele de presă de la sursele de distribuţie de relaţii publice care funcţionează ca agenţie de presă. Această modalitate măreşte folosirea lor ca instrumente de informare publică. invitaţiile pentru a participa la un eveniment pot fi folosite pentru .Comunicare şi relaţii publice 199 Dinamo. frazele trebuie să fie create pentru acel grup anume. Dacă nu suntem redactorul-şef. prin poşta electronică şi prin poşta obişnuită. Pentru a ne hotărî unde să plasăm mesajele de informare publică.

Spre deosebire şi de publicitate. Dintre toate publicaţiile produse de o companie. şi în ceea ce priveşte distribuţia. Informaţia ajunge în massmedia pe multe căi. Rapoartele anuale sunt încă făcute intern de unele companii. şi de informarea publică elaborată pentru a fi difuzată direct publicului. prin Intranet. Prin urmare. Newsletter-urile şi revistele sunt în mod obişnuit elaborate de practicienii de relaţii publice. Practicienii de relaţii publice se confruntă mai ales cu două probleme în producerea publicaţiilor de corporaţie. Informaţiile despre o instituţie. informarea publică elaborată pentru mass-media este în general necontrolată în totalitate.200 Corina Rădulescu a câştiga interesul presei pentru evenimentele de relaţii publice. Birourile de relaţii publice pregătesc adesea materiale care sunt transmise direct publicurilor. raportul anual este văzut ca piesa care reprezintă semnătura companiei. Pentru a . aproape toată comunicarea este în formă electronică şi. de obicei. sub formă de publicaţii. Strângerea informaţiilor în interiorul unei organizaţii este asemănătoare cu munca reporterilor de ştiri prin găsirea şi cultivarea surselor. nu ce le-ar plăcea cititorilor să afle. sub formă electronică sau video. şi în ceea ce priveşte mesajul. Prima problemă este să afli ce se întâmplă în organizaţie. A doua problemă este tendinţa conducerii de a considera publicaţia un organ de propagandă prin care se poate spune cititorilor ce i-ar plăcea conducerii să creadă aceştia. în timp ce majoritatea producţiilor video sunt făcute în afara organizaţiei. pentru a avea materie primă pentru publicaţie. prezenţa presei la un eveniment şi interviurile. dar există trei căi principale: comunicatele de presă. un produs sau o persoană care apare în ştirile dintr-un ziar sau dintr-o revistă ori la radio sau la televiziune sunt folosite în modul pe care îl consideră de cuviinţă redactorii şefi. Unele companii nu au aproape deloc publicaţii pe hârtie. informarea publică în mass-media şi în media specializate din afara organizaţiei este necontrolată şi cere o pregătire atentă pentru a îndeplini cerinţele respectivului canal mediatic.

probabil. şi cu siguranţă o conferinţă de presă este un eveniment. în sarcina specialistului de relaţii publice intră şi pregătirea directorului general ca purtător de cuvânt eficient şi util. asigură-te că legendele sunt la locul lor. un comunicat de presă trebuie scris în stilul utilizat de un canal mediatic anume şi trebuie prezentat într-o formă potrivită cu tehnologia acestuia. pentru că sunt inutilizabile. Pentru evitarea informării publice negative şi a noninformării publice. 2. . 3. Pentru a răspunde la orice întrebare care ar putea apărea.Comunicare şi relaţii publice 201 fi acceptabil. Din ce în ce mai mult. ştampilate sau scrise cu pixul pe margine. ataşează legendele cu lipici cauciucat (nu cu lipici. cel mai important. dar un interviu nu este. astfel încât cerneala să nu fie suptă de hârtie. Prin urmare. interviurile cu presa sunt oferite de către directorul general cu ajutorul practicianului de relaţii publice. Cunoaşterea cerinţelor tehnologice ale media este importantă şi dacă vrem să atragem presa la un eveniment. Include pe fotografii numele furnizorului. şi. Reporterii spun că aruncă între 80 şi 90% dintre comunicatele de presă pe care le primesc. ar trebui respectate întotdeauna următoarele şase reguli: 1 Asigură-te că informaţia pe care o oferi este adecvată pentru canalul mediatic respectiv prin conţinut şi stil şi că ajunge în timp util. O mare parte din informarea publică negativă pe care o are o organizaţie poate fi atribuită erorilor de management: planificare defectuoasă. dă numele şi numărul de telefon al persoanei pe care presa ar trebui să o contacteze. Un discurs poate constitui un eveniment. vina specialistului în informare publică. comunicare puţin eficientă sau politici proaste. adresa şi numărul lui de telefon. 4. nu cu agrafe de hârtie). Verifică exactitatea tuturor faptelor cu atenţie şi uită-te de două ori după informaţiile care lipsesc. Dar lipsa materialelor de informare publică este.

O altă greşeală făcute de cei care scriu comunicate de presă este neluarea în considerare a audienţei unui anumit canal mediatic. pentru că nu sunt adaptate publicaţiei. 6. Publicaţiile profesionale primesc adesea mai multe comunicate pentru mass-media în general decât pot să folosească. Ziarele nu au birouri comerciale care să se ocupe de dosarele cu revista presei. Deşi directorii de ştiri de televiziune preferă să folosească materialele făcute de proprii lor angajaţi sau materialele de la o altă sursă de ştiri. atunci când trimiţi un material. în ceea ce priveşte informarea publică. aşa numitele media alternative. ei folosesc acum din ce în ce mai mult casetele video de informare publică. Nu suna niciodată să afli de ce o poveste sau o fotografie nu a apărut. şi pot fi transmise prin satelit. Televiziunile educaţionale folosesc adesea casete video şi filme cu reportaje produse de practicienii de relaţii publice. Materialele de informare publică nu înlocuiesc niciodată ştirile de eveniment – . şi dacă elaborează comunicate în mod special pentru audienţa respectivelor media selectate. nu „macro”. împart costurile de producţie şi de distribuţie şi pot avea ca rezultat un film cu un interes mai larg. Unele organizaţii ar trebui să dea mai multă atenţie unui alt tip de media specializate. Comunicatele de presă video (CPV) sunt de obicei ştiri de impact. CPV-urile şi casetele cu imagini suplimentare (trimise împreună. în cooperare. nu reportaje. dar mult mai rar. Nu trimite o dată cu comunicatele de presă o însemnare prin care ceri articolele care apar în ziar. şi la fel fac şi televiziunile comerciale. şi nu întreba niciodată. pentru ca directorii să poată crea versiuni diferite ale materialului) sunt atât de folosite acum încât industria distribuţiei video a crescut. când va apărea. Practicienii de relaţii publice au posibilităţi nelimitate să ajungă la publicurile lor dacă gândesc „micro”. Un mod de a suporta costurile este parteneriatul cu altă companie. dacă acestea nu conţin reclame.202 Corina Rădulescu 5. mai ales dacă trebuie să ajungă la activişti şi la grupurile de interes. Aceste comunicate de presă video.

că emisiunea se potriveşte cu obiectivul de relaţii publice. din ce . o asemenea casetă sau un asemenea film sunt şi ele supuse editării. s-ar putea să nu fie folosite deloc. Pentru asemenea evenimente. făcute de jurnalişti. Deşi nu este o tehnologie nouă. Unul dintre miturile care îi bântuie pe practicienii de relaţii publice este acela că expunerea TV este extrem de importantă. care sunt rezultatul chemării unei echipe de televiziune la un eveniment. la fel cum sunt supuse comunicatele de presă scrise. că organizaţia sau sponsorul are o reputaţie bună în urma emisiunii. dacă informaţia nu este folosită de toate reţelele. ultimul film sau propria persoană. Nu este adevărat. la fel. că purtătorul de cuvânt este bine antrenat sau are calităţile necesare unei apariţii la televiziune.Comunicare şi relaţii publice 203 ştirile înregistrate în momentul în care un eveniment este în desfăşurare (de obicei de către jurnalişti) –. Tehnologia digitală a creat noi metode de a transmite informaţia şi de a interacţiona cu publicurile. dar este cel mai bun mod de a spune o poveste în avans (o informare primară a jurnalistului). Este cu siguranţă vorba de o zona care scapă controlului –aproape la fel de incontrolabilă ca relatările jurnaliştilor de la faţa locului. 2. O formă de informare publică televizată care nu poate fi trecută cu vederea este talk-show-ul. cum ar fi găsirea celor mai ieftine bilete pentru o călătorie şi cumpărarea lor on-line. 3. sau. la fel cum căutăm informaţiile care ne privesc personal. ultimul cântec. practicianul de relaţii publice trebuie să se asigure de trei lucruri: 1. iar audienţa este atât de fragmentată încât. impactul va fi minim. Totuşi. Talk-show-urile din timpul zilei şi de seară prezintă oameni care îşi promovează ultima carte. Expunerea TV este atât de trecătoare. Cea mai mare parte a impactului materialelor de la faţa locului. S-ar putea să folosiţi un CD-ROM în acest curs. Putem să facem cercetare academică on-line. este datorată documentarelor şi reportajelor.

este posibil să găsim şi publicitate şi mesaje editoriale. au pagini de Internet. Organizaţiile de toate tipurile. cum ar fi campanii noi. Este mai mult spaţiu pentru informaţii. iar atunci când accesăm acele pagini. sunt un instrument foarte bun pentru informare publică şi promovare şi un loc de care depind reporterii pentru informaţii. Oamenii intră pe site-urile speciale la propriile lor adrese. înlesnirea folosirii lui.204 Corina Rădulescu în ce mai mulţi practicieni de relaţii publice folosesc acum CDROM-uri în locul broşurilor sau chiar în locul materialelor de prezentare. iar acel site oferă apoi o legătură către pagina principală a organizaţiei. Toate tipurile de consumatori de informaţie folosesc site-urile de Internet. alături de informaţiile cu valoare de ştire care ar atrage toate publicurile organizaţiei. Acestea includ: oferirea unui conţinut substanţial. Datorită flexibilităţii lor. iar presa are propriile site-uri unde utilizatorii se aşteaptă să găsească ultimele informaţii furnizate de instituţiile mediatice. profit şi non-profit (inclusiv cele guvernamentale). prezentarea tuturor informaţiilor „de bază” pe care te-ai aştepta să le găseşti şi în „foi volante cu informaţii” ale organizaţiei. mai ales în cazul paginilor organizaţiilor comerciale. actualizarea lui în timp util. Există mai multe îndatoriri permanente care sunt importante pentru menţinerea interesului pentru un site de Internet. oferte speciale. Ca acest lucru să se întâmple. De aceea. Internetul se dovedeşte o sursă de încredere şi pentru ştirile video. . paginile de web sunt unul dintre hibrizii noi cei mai adaptabili. Internetul oferă site-uri care asigură 24 de ore pe zi surse la nivel global pentru presă. Micro-site-urile nu sunt de obicei menţinute foarte mult. ne-am putea gândi la micro-site-uri pentru anumite funcţiuni. Deşi nu este. iar calitatea filmelor este extraordinară. cum ar fi dosarele cu revista presei. oferirea unei prezentări bune în cuvinte pentru cei care renunţă la grafică pentru a reduce timpul în care se încarcă o pagină. comunicare de criză şi vânzări on-line. Putem să folosim un CD-ROM sau Internetul pentru a distribui un CPV. nu numai presa.

iar oamenii nu se întorc la ele dacă nu consideră că tehnologia folosită este uimitoare. filmele online nu sunt interesante numai pentru jurnalişti. Aspectul interactiv în două sensuri este ceea ce face Internetul atât de atractiv ca nou canal de comunicare. Internetul a schimbat radical practica de relaţii publice. Site-urile web sunt adesea create şi apoi abandonate. Unele site-uri web sunt pur şi simplu prea complexe pentru a fi folosite eficient. natura interactivă a Internetului permite o monitorizare şi o evaluare pe care te poţi baza mai mult. Partea negativă a acestei schimbări este că ştirile proaste pot deveni instantaneu globale. Organizaţiile pot să fie atacate direct prin site-uri înşelătoare care le imită propriile site-uri. pentru că publicurile pot fi definite mai clar şi pot fi ţintite mai precis. par foarte promiţătoare pentru relaţiile publice. Mai mult. Noile tehnologii. pot fi simpliste şi plictisitoare şi nu oferă în realitate nici o informaţie despre utilizator. cum ar fi realitatea virtuală. Eficienţa tuturor formelor de comunicare depinde de folosirea adecvată şi inventivă a canalelor existente de comunicare şi a diverselor media. cel mai bun mod de a distribui CPV-urile. Dacă aceste acţiuni nu sunt bine gândite. .Comunicare şi relaţii publice 205 probabil. iar e-mail-ul şi grupurile de discuţii pot răspândi zvonuri chiar sub pretextul că acele informaţii vin din partea organizaţiilor. aruncând o imagine negativă asupra organizaţiei.

de forma de guvernământ. juridice şi politice ale vremii. Fundamentarea noţiunilor de bază. Regulile de protocol şi politeţe sunt impregnate nu doar de trecerea timpului. în ansamblul său. de influenţa mass-mediei. ci şi de concepţiile politice şi juridice specifice fiecărui stadiu de dezvoltare al societăţii. Evoluţia istorică a demonstrat că regulile de politeţe şi de protocol sunt influenţate de mai mulţi factori: a. caracterul naţional şi starea moravurilor. pot să apară reguli noi care să le înlocuiască pe cele vechi. uzanţele practicate în societate şi în lume sunt în continuă evoluţie. c. Pentru . de dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei. b. elemente de vocabular şi gramatică proprii protocolului Pe frontispiciul clădirii de la New College din Oxford se află scris „Manners make mane” respectiv comportamentul îl face pe om. Se poate observa că. respectiv republicană sau monarhică. de evoluţia generaţiilor. că ele reflectă de fapt.Capitolul IV Protocolul – instrument de comunicare IV.1. Fenomenul de „primenire” a generaţiilor atrage după sine şi „primenirea” regulilor de comportament. de concepţiile filosofice. de gradul de dezvoltare al societăţii.

se simte nevoia până şi a adoptării unei cronologii diferite. de compromis în sensul de încercare de a împăca două epoci istorice. Inclusiv perioadele de trecere de la un sistem la altul. oamenii se transformă. de la o etapă de evoluţie a societăţii la alta (ceea ce numim tranziţie). sacru pentru revoluţia franceză. toate acestea pentru a sluji principiul egalităţii. Napoleon Împărat. alta în curs de a se naşte. ca stat. deşi devine Împărat prin Constituţia Republicii. Mai mult chiar. Confucius (551–479) observa – cu . Edificator este şi modul în care se prezentau documentele oficiale ale administraţiei napoleoniene. care uneori duce la compromis (şi în cazuri limită la proliferarea Kisch-ului). Întreaga perioadă napoleoniană reprezintă o perioadă de „tranziţie haotică”. ca şi în celelalte domenii. Astfel. titlurile regale şi nobiliare sunt abolite. care să întărească faptul că s-a răsturnat un sistem de valori care a fost înlocuit cu altul. regăsim fenomenul modei. una apusă doar pe jumătate. care a produs mutaţii fundamentale – şi în ceea ce priveşte formele de protocol. un cuvânt greu de spus în normele de comportare îl are tradiţia. din punct de vedere al calificării şi chiar al apelării lor în „cetăţeni”. Astfel. cât şi în cel al formalismului protocolar. Abolirea privilegiilor nobiliare a avut ca fundament servirea principiului egalităţii între oameni. el este încoronat de papă. al concepţiilor. în egală măsură. cel mai edificator exemplu îl reprezintă Comuna din Paris. Istoria a demonstrat că şi în ceea ce priveşte normele de comportament. însă la fel ca un Bourbon este miruit cu uleiul sfânt cuvenit regilor. Mai mult chiar. se resimt în planul normelor de comportament de această stare de căutări. al mentalităţilor. la fel cum se întâmplase şi cu Carol cel Mare. de aşezare a concepţiilor. pe care se menţiona. Fenomenul de respingere a trecutului se manifestă. în planul ideatic. iar drept conducător al statului.Comunicare şi relaţii publice 207 secolul al XVIII-lea. apelativul „dumneavoastră” este înlocuit cu „tu”. Napoleon este ales prin plebiscit. Cel mai grăitor moment istoric de acest gen l-a reprezentat sfârşitul secolului al XVIII-lea rămas în istorie sub pecetea lui Napoleon. de la un regim politic la altul. Pe de altă parte. Republica Franceză.

2002. apoi în secolul al XVIII-lea salonul doamnei de Deffaud. este creştină. Există1 anumite trăsături care particularizează curtoazia occidentală faţă de cea practicată pe alte continente. Regulile de curtoazie occidentală sunt urmate în ţările în care civilizaţia este de origine europeană. în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea fiind celebre următoarele saloane: în 1726 doamna de Tercin. care au servit ca model întregii Europe (curtoazia europeană s-a format în saloanele franceze. este romană prin cadrul juridic. apropiate formei actuale. datorită îmbinării dintre Europa occidentală şi Statele Unite ale Americii. în acelaşi timp. al doamnei de Geoffrin. în secolele XVIIXVIII. ceea ce dă un ton particular spiritului său de libertate.208 Corina Rădulescu multă înţelepciune – faptul că virtutea nu este nimic dacă nu se naşte din curtoazie adevărată. p. 4. acordându-i un statut deosebit. este mediteraneană. pentru că modul de a fi concepută. generată în special de deplasările de o parte şi de alta a celor înstăriţi. care nu se regăseşte în alt tip de civilizaţie. Este recunoscut faptul că după întunecatul Ev mediu şi chiar după perioada renascentistă. se resimte influenţa succesivă a Evului Mediu şi a Renaşterii. Ed. care au plasat femeia în centrul vieţii mondene. adoptate şi de protocolul diplomatic. fraternitate. . prin originea acestuia şi formele de ordonare. egalitate. monopolul în ceea ce priveşte regulile de educaţie şi de comportament a fost deţinut de curtea 1 după Toma Georgescu şi Gheorghe Caravani. 3. Ele sunt.). este europeană şi atlantică în acelaşi timp. supleţea formelor de manifestare şi ritmul proporţiilor vin de la civilizaţia greacă. Uzanţe diplomatice şi protocol în relaţiile internaţionale. la curtea regilor franci. al domnişoarei de Lespinase etc. este puternic îmbibată de spiritul francez. şi anume: 1. Sylvi. 209. 5. deoarece curtoazia occidentală a căpătat contururi precise. 2. 6.

pp. care se aplică foarte bine protocolului ca mediu purtător de mesaje. Buna-cuviinţă şi comportamentul civilizat. iar în perioada modernă o etică a datoriei (a se vedea lucrările lui Immanuel Kant: „Metafizica moravurilor” şi „Critica raţiunii practice”). „utilitară”. Filosofia binelui şi ştiinţa dreptăţii. p 7. – explicativ. goale. . Mai întâi. Timişoara. Multe din noţiunile învecinate protocolului (politeţe. dar şi al unei distincţii gratuite. care este primul din punct de vedere al reprezentării cantitative. pentru că aşa stau lucrurile în secolul nostru. În acest capitol. bune maniere. etichetă. Fiind un limbaj simbolic. De-a lungul evoluţiei gândirii etice universale. 1988. pentru a le putea înţelege mai bine şi a şti să le utilizăm nestingheriţi. 24-25. datorită veridicităţii formulei (discutate în capitolul al doilea. Creştină Dimitrie Cantemir. 3 Vasile Morar. în speţă un limbaj non-verbal. Autorul amintit recunoaşte eticii trei momente. etică şi estetică”2 . în care comunicarea între naţiuni. Etica. lectorul este invitat să cunoască principalele elemente de vocabular şi gramatică. Facla. false. popoare şi indivizi este în egală măsură ca o dorinţă şi o necesitate universală.Comunicare şi relaţii publice 209 Regelui Soare. politeţea a tins să devină o comportare naturală. şi anume: – normativ. dorim să explicăm obiceiurile protocolare cele mai răspândite şi câteva din regulile de etichetă care le însoţesc. Versailles-ul însemnând: „un moment de înflorire a eleganţei şi distincţiei. 1994. bună-cuviinţă) sunt obiect de studiu al eticii – „filosofie asupra moralei şi/sau binelui sau datoriei”3. cursul de faţă) lui Marshall McLuhan „The medium is the message”. deci după „corsetul” formelor fără acoperire. După aceea. Ed. Univ. pentru a înţelege mai bine – în ultimă instanţă – 2 Vasile Isdrăilă. – descriptiv. în antichitate regăsim o etică a binelui şi a virtuţii (vezi „Etica nicomahică” a lui Aristotel). Firul conducător este cel al comunicării. Bucureşti.

Mai mult chiar.. ca spectator.. deoarece adevărată strălucire a fiinţei umane nu vine din exteriorul ei ci dinlăuntrul ei. în sensul de „curăţenie” morală. fie. şi mijloace care garantează o luare de contact favorabilă”5. atitudinile sau gesturile care tind să arate respectul faţă de celălalt. Louis Dussault. la fiecare dintre noţiunile învecinate protocolului şi vom încerca să le definim. pe de o parte. p. 19. Prin urmare. bunăcuviinţă. „arta de fi plăcut celor din jur” sau „respectarea demnităţii tuturor. Politeţea (etimologic. într-un timp şi loc determinat. uneori o etichetă exagerată. Protocolul. practicile urmate în relaţiile umane.210 Corina Rădulescu comunicarea. Bucureşti. alteori. se poate transforma în contrariul ei. respect reciproc şi toleranţă. şi politeţe. fiind. cuvântul „politeţe” a fost preluat din limba franceză „politesse”. p.” Aspectul exterior al exprimării fiinţei noastre nu poate suplini goliciunea şi pustiul din interiorul acesteia. Galaxia. unde evocă ideea de curăţenie. Politeţea a fost definită ca „permanenta atenţie acordată celor din jur”. pe de altă parte. instrument de comunicare. 1996. Ed. Uzanţele reprezintă elemente de fond. care poate da luciu dar nu şi strălucire”. ele fiind regulile statornicite în comportamentul social. al cărei subiect este fie ca actor.. începând şi terminând cu a ta însuţi”4. politeţea se referă la atenţiile. care la rândul ei l-a împrumutat din limba italiană „politezza”. op. 30. de puritate a trăirilor şi a comportamentului uman) reprezintă un ansamblu de norme de comportament bazate pe amabilitate. ne vom opri pe rând. bunul simţ şi bunul gust. care caracterizează. Diferenţa între protocol şi etichetă. cit. Este posibil ca o persoană să respecte normele de 4 5 Vasile Isdrăilă. pentru o mai bună delimitare (=diferenţe şi asemănări) a genului proxim şi a diferenţei specifice a protocolului. constă în faptul că „(. Eticheta reprezintă adeseori „un simplu ceremonial exterior. Ea personifică trăsătura comportamentală a celui care respectă întocmai rigorile tradiţionale ce sunt impuse de colectivitate.) în timp ce protocolul şi eticheta sunt normative. . ea poate sfida orice măsură şi de aici. în acelaşi timp.

ea ne apare ca strict necesară şi. ne apare ca suficientă la copil. fapt la care trimite însăşi etimologia cuvântului –adjectivul „poli”în limba franceză are ca sens de bază şlefuit. care. Goethe considera că nu există nici un semn exterior al politeţii care să nu cuprindă o profundă idee morală. din care au derivat sensurile de „politicos” şi „rafinat”. Adultului nu-i este suficient să fie politicos. Bucureşti. iar Pascal afirma că politeţea adevărată este altruistă. Ed. sau să ia cu tacâmurile personale dintr-un platou comun. Ca şi protocolul. lustruit. p. iar politeţea este a celui civilizat. Oamenii încep să se întrebe despre politicosul perfect dacă este. Din această perspectivă. 20. Între politeţe. şlefuire a propriului comportament. unui nou musafir care are cel mai important statut.) onestitatea presupune adesea asumarea riscului de a displace. iar conduita umană asupra căreia acţionează este influenţată de transformările continue care au loc în societate. după filosoful Bacon. precum şi de mediul urban sau rural în care trăieşte individul. . pe de altă parte. într-adevăr. pe de o parte. poate fi stabilită următoarea relaţie de determinare a unui anumit tip de om: buna-cuviinţă şi eticheta sunt atribute ale omului adevărat. ca şi de condiţiile concrete de existenţă. presupune exerciţiu îndelungat. ea începe să gesticuleze cu furculiţa pe deasupra mesei. în prima fază. deoarece „(. Politeţea desăvârşită naşte semne de întrebare. la o masă. Univers. cinstit. care atrag noi practici.. Mic tratat al marilor virtuţi. aduce nelinişti. veşmântul spiritului. de a-i şoca sau răni pe ceilalţi”6. Din punct de vedere cronologic.. însă peste câteva momente. dar lipsa politeţei duce la infatuare. nu este decât politeţe. Ajungerea unui individ la stadiul de „politicos”. politeţea precede moralei. care trebuie să servească drept haină de toate zilele. Prin urmare.Comunicare şi relaţii publice 211 protocol dar să le încalce pe cele de politeţe. însă adultul are nevoie de mai mult decât să fie politicos. ceea ce înseamnă că se comportă nepoliticos. De pildă. am putea spune. o persoană cedează locul din dreapta gazdei. şi etichetă şi bună-cuviinţă. 6 Andre Compte Sponvile. 1988. şi politeţea are o determinare istorică. Politeţea reprezintă. pe care îl ocupase până atunci. că plăcerea oamenilor mari este să facă pe alţii fericiţi.

o a doua natură a omului. denumire care se regăseşte la vechii indieni. nu din exteriorul său. o victorie împotriva instinctelor. Politeţea se confundă cu omenia. politeţea nu este un lux. din interior şi exterior. Psihologul Paul PopescuNeveanu considera că ea nu poate avea nimic comun cu manierele artificiale. integrată acesteia. politeţea autentică este cea care rămâne după ce au fost uitate regulile învăţate. Nu putem fi profund politicoşi. este mai degrabă un reflex al fondului moral-uman care recomandă să te porţi cu alţii astfel încât să nu-i jigneşti sau stinghereşti. şi a reflectat conţinutul relaţiilor sociale. 3.212 Corina Rădulescu omul adevărat şi politicos îl implică pe cel uman. Buna-cuviinţă înseamnă a intui ce ţi se cuvine ţie şi ce se cuvine altora şi a te comporta în consecinţă. modificându-şi formele de manifestare. sunt subliniate următoarele trăsături fundamentale ale sale: 1. Ca şi politeţea. politeţea a evoluat odată cu dezvoltarea societăţii. buna-cuviinţă trebuie să izvorască din interiorul individului. a propriei personalităţi. din înmagazinarea unui . politeţea este omniprezentă. în orice moment al existenţei omului şi faţă de oricare fiinţe cu care ne întâlnim. 2. cine nu este destul de politicos nu este destul de uman. care a devenit parte din sine. Buna-cuviinţă poate fi definită drept o ştiinţă a purtării. Ea se confundă adeseori cu eticheta. prin şlefuirea îndelungată. 4. să respecţi valorile morale şi materiale ale celorlalţi. În literatura de specialitate. de vreme ce suntem indiferenţi la suferinţele semenilor noştri. este pătruns de respectul pe care-l datorează celorlalţi. un îndemn pentru respectarea regulilor de convieţuire socială. Ceea ce este impus devine ulterior firesc. presupune să dai fiecăruia ce merită. funcţiile şi aria de influenţă. Ca şi cultura. nepăsători faţă de victoriile sau înfrângerile lor. Ca toate celelalte norme de conduită. ci un imperativ al societăţii moderne. Buna-cuviinţă evocă tipul comportamental al celui care reacţionează din convingere. adevărata politeţe ne apare ca o dimensiune a personalităţii umane.

Insolenţa reprezintă apogeul necuviinţei. Necuviinţa este reversul bunei-cuviinţe. protocolul – obiectul de studiu al capitolului de faţă – într-o accepţie foarte largă. – registrul în care erau înscrise actele notariale. Este lipsa absolută a respectului faţă de ceilalţi. deşi îşi conştientizează comportamentul şi situaţia pe care o creează acest comportament. indecent. „buna-cuviinţă exprimă conformitatea faţă de normele considerate a fi corespunzătoare” în timp ce bunele maniere sunt „numai acelea care sunt considerate corecte. Snobismul semnifică admiraţia excesivă pe care unele categorii sociale o manifestă faţă de regulile vieţii mondene. O asemenea atitudine se dezvăluie prin lipsa oricărei consideraţii faţă de semenul său şi. Unii autori nu pun semnul egalităţii între buna-cuviinţă şi bunele maniere. atitudinea prin care individul se exprimă într-un mod lipsit de respect.”7 Cicero. Galaxia. În sfârşit. instrument de comunicare.Comunicare şi relaţii publice 213 ansamblu de reguli căruia să te supui orbeşte. 30. poate fi definit ca totalitatea regulilor de conduită ce trebuie respectate în societate. considera ca fiind o conduită frumoasă aceea care corespunde demnităţii omului în ceea ce natura lui diferă de a celorlalte vieţuitoare: „(. . Cuvântul „protocol” provine din limba greacă. însoţită de dispreţul fără menajamente faţă de cel sau cei care nu le practică. spre deosebire de cele care nu ar putea să facă acest lucru. p. 7 Louis Dussault. mergând până la grosolănie. adică susceptibile să determine rezultatul aşteptat. Semnificaţia iniţială a termenului avea în vedere prima foaie lipită pe un sul de papirus. duritatea ofensatoare a individului care nu respectă pe nimeni şi nimic.. Ed. faţă de semenii săi. Termenul a devenit ulterior. întrucât. fără discernământ şi credinţă. implicit faţă de sine.. în succesiune: – textul original al unui înscris notarial. Protocolul. pe care se aflau înscrise datele asupra originii sale.) este acea potrivire cu natura în care moderaţia şi cumpătarea apar într-o înfăţişare de distincţie şi eleganţă”. care anulează posibilitatea integrării treptate în societate. Bucureşti. fiind format din două cuvinte. „protos” care înseamnă primul şi „kollao” care înseamnă a lipi (=ceea ce este lipit mai întâi).

2. în cadrul instituţiilor. a celebrărilor şi a altor acţiuni de acest tip (de pildă. Le protocole et les usages. 3. organizate statal. Paris. raporturile ierarhice stabilite între instituţii şi. normele la care se apelează în relaţiile cu aceste puteri şi. Serres. b. în funcţie de rangul acestora. serviciul de protocol din Ministerul Afacerilor Externe). indiferent dacă suveranitatea este atât externă cât şi internă. În lucrarea lui Louis Dussault –„Protocolul. Mai târziu. folosirea simbolurilor ţărilor şi naţiunilor.214 Corina Rădulescu – repertoarul modelelor folosite în redactarea textelor administrative. în sfera afacerilor externe. Presses Universitaires de France. de ceremonial. relaţiile dintre puteri suverane. se apreciază că domeniul protocolului este următorul: 1. în general. ordinea protocolară. din care relevăm: a. ansamblu de reguli şi practici de ceremonial care se aplică la festivităţi oficiale în relaţiile diplomatice. compartiment dintr-o instituţie care are ca sarcină organizarea oficială a activităţii de protocol. Un asemenea compartiment „are ca funcţie ordonarea lucrurilor. 1963 . Alţi autori8 restrâng semnificaţia protocolului la „prescripţiile imperative care determină locul cuvenit personajelor oficiale şi maniera de comportare faţă de acestea”. termenul este folosit pentru a desemna o culegere de formulare utilizate pentru a stabili corespondenţa între persoane. a 8 J. raporturile dintre cei care deţin puterea şi relaţiile pe care subordonaţii le întreţin cu aceştia. stabilirea luărilor de cuvânt. Cuvântul protocol are mai multe accepţiuni. instrument al comunicării”. numai internă sau limitată doar la nişte scopuri urmărite de statul respectiv. în secolul al XVII-lea. Această evoluţie este de natură să legitimeze folosirea actuală a termenului prin referire la ceremoniile şi relaţiile stabilite cu rigurozitate între personalităţile publice.

aşa cum sunt recomandate ele de protocol. p. c.Comunicare şi relaţii publice 215 locurilor şi a precăderii participanţilor”9 şi el trebuie să cunoască toate elementele necesare organizării în bune condiţii a unor activităţi specifice. în lumea afacerilor. partenerii de afaceri. protocol se referă la descrierea etapelor care trebuie urmate pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale. desemnează administrarea unui test. În psihologie. Acest cuvânt. Aceasta este semnificaţia de bază a termenului. înţelegerile şi hotărârile la care s-a ajuns în cadrul unei reuniuni internaţionale. putând fi extrapolat sensul la tratat. În medicină. interpretarea sa ori elementele unei intervenţii terapeutice. el se aplică la tot ceea ce se referă la obiceiurile formale. În literatura de specialitate. şi anume: desemnarea unor formulare utilizate pentru redactarea unor acte publice (imprimate tipizate care urmează să fie completate de anumiţi destinatari). în urma negocierii. prin acest concept se desemnează o convenţie. convenţie. organizării. document diplomatic care cuprinde acordurile. proces verbal al unei conferinţe. 55. el se aplică mijloacelor de interconexiune a sistemelor. indiferent dacă acest raport este ierarhic sau nu. Cele două semnificaţii vizează cuvântul „protocol” folosit ca substantiv. Vom spune astfel: o vizită protocolară. Ca adjectiv (=protocolar). Un alt concept care are tendinţa de a se confunda cu cel de protocol este eticheta. serviciului sau biroului însărcinat cu problemele referitoare la pregătirea şi desfăşurarea activităţilor oficiale: „serviciul de Protocol al Ministerului Afacerilor Externe”. iar acesteia i se adaugă o semnificaţie derivată. noţiunea de protocol este înţeleasă ca fiind sinonimă celei de document. În informatică. despre o persoană care ţine la formalismul relaţiilor sociale vom spune că este „protocolară”. . adică al relaţiilor individuale. În egală măsură. Ea se referă la formalismul relaţiilor dintre persoane particulare. este aplicat de asemenea. o înţelegere la care ajung. Dussault în lucrarea amintită 9 Idem. sensul este în acest caz oarecum peiorativ. d.

a aştepta să ţi se adreseze pentru a-i vorbi este o chestiune de etichetă. Ţinuta fizică face parte din patrimoniul fiecărei persoane..) este o regulă de protocol ca şeful statului să prezideze o masă la care participă. celelalte două ţin de regulile de comportament care trebuie respectate faţă de un personaj subiect al unui tratament protocolar”. a rămas celebră – pentru rigiditatea şi multitudinea regulilor – eticheta practicată la curtea lui Carol Quintul. este necesar să se depună eforturi susţinute 10 Louis Dussault. cit. op. Diferenţa dintre ele ar consta în faptul că protocolul se aplică relaţiilor interinstituţionale. În cazul unor defecte fizice minore. motiv pentru care nu este uşor a fi modificată.216 Corina Rădulescu arată că: „(.. 10 Adeseori. În istorie. Cum nobilimea ignora aceste inscripţii grădinarul a obţinut din partea regelui un decret prin care se dispunea respectarea obligatorie a acestor „etichete”. şi de atunci cuvântul a intrat în limbajul curent cu sensul de a desemna o comportare conformă unor norme. Eticheta comportării în societate presupune respectarea unor norme care vizează ţinuta fizică. salutul. dar a nu-l întrerupe în timp ce vorbeşte. îl reprezintă originea etichetei. servirea mesei. 29. Etimologia cuvântului etichetă – care exprimă ceea ce se cuvine – a avut la bază o interdicţie instituită în parcul de la Versailles. Ceea ce este comun celor doi termeni. de grădinarul şef al lui Ludovic al XIV-lea. iar eticheta raporturilor individuale. Unul din motivele care determină confuzia celor doi termeni. conversaţia telefonică. denumită „etichetă” (cuvânt care îşi poate găsi în prezent corespondentul în „agendă”). prin afişarea unor inscripţii care cereau să nu-i fie călcate în picioare peluzele proaspăt însămânţate. după cum. Sorgintea acesteia e plasată în secolul al XV-lea. p. este faptul că în ambele cazuri este vorba despre raporturi întreţinute în contextul vieţii publice. cele două concepte se confundă. Primul exemplu se referă la exercitarea puterii. atunci când este vorba de un monarh. dar mai ales a unor deprinderi necorespunzătoare. când evoca activităţile desfăşurate la curtea unui suveran.. activităţi ce se redactau sub formă de listă pe o foaie. prezentările. . conversaţia.

poziţia cu mâinile în buzunare este. folosirea mâinilor în timpul unei conversaţii este uneori utilă. nici aduşi în faţă. dar nu trebuie să ajungă la gesturi excesive. g. Greşeli evidente sunt: e. Prin urmare. k. d.Comunicare şi relaţii publice 217 prin exerciţii repetate pentru a se ajunge la o ţinută fizică corectă. în expresia corporală şi în ţinută. dar nici traşi înapoi ostentativ. încrucişarea mâinilor pe piept. b. i. c. fotoliu sau canapea – care pot să denote plictiseala ori satisfacţia de a fi obţinut un loc care nu va fi cedat cu uşurinţă. În societate este greşită: a. h. tuşitul. c. poziţia dreaptă a corpului – degajată. poziţia sprijinită de spătarul unui scaun sau de un perete. râsul prea zgomotos. j. expresia feţei. paşi potriviţi. ochelari. indicarea cu mâna a unui obiect şi mai ales a unei persoane. stilou etc. Asemenea gesturi trebuie evitate în societate. o balansare armonioasă a braţelor în limitele fixate de jocul normal al mâinilor. trosnitul degetelor. gesturile nervoase făcute cu diverse obiecte personale: chei. mimica şi gesturile – toate trebuie controlate cu atenţie. ţinuta recomandată în timpul mersului este: a. f. aşezarea pe scaun. De pildă. b. de asemenea. punerea mâinilor în şolduri. Salutul constituie o manifestare de consideraţie şi curtoazie faţă de o altă persoană. În ţinuta fizică. o poziţie naturală a umerilor. căscatul şi strănutul fără a pune mâna în dreptul gurii. batistă. nepotrivită. brichetă. neforţată. introducerea degetelor în nas. o serie de aspecte ce-i pot complica sau modifica . El constă în mimică.

eticheta impune următoarele reguli: a. politeţe etc. şi anume: a. ţigara şi mai ales scobitoarea.218 Corina Rădulescu sensul de la o expresie de stimă până la o obligaţie formală. atenţie. Prezentările implică cunoaşterea anumitor reguli. cel mai tânăr este prezentat celui mai în vârstă. un om politicos nu va ţine în gură creionul. se pronunţă numai titlul cel mai mare. a1. când se prezintă o pereche. Pentru purtarea unei conversaţii plăcute şi eficiente se cer: o bună pregătire profesională şi politică. Arta conversaţiei nu poate fi însuşită după anumite formule. tactică. Este incorect de a prezenta o femeie unui bărbat sau pe directorul X unui tânăr funcţionar. ţigara se scoate din gură când doreşti să iei cuvântul. cu unele excepţii. riscă să devină plictisitoare în lipsa unei conversaţii interesante. c. Pentru obţinerea unei atmosfere corespunzătoare gazda sau cel care a făcut invitaţia la o întâlnire de afaceri trebuie să se gândească din timp la organizarea acesteia astfel încât între participanţi să existe anumite puncte comune susţinute de interese sau preocupări din acelaşi domeniu sau din domenii conexe. În timpul unei conversaţii. b. bărbatul se ridică întotdeauna când îi este prezentată altă persoană. bărbat sau femeie. Conversaţia constituie la rândul ei un element important în societate. Atunci când una dintre persoane stă pe scaun şi urmează prezentarea. oricât de minuţios ar fi pregătită. femeia rămâne pe scaun. cultură generală. . b. un bătrân sau o personalitate marcantă. întâlnire de afaceri. a2 gradul inferior celui superior. mai întâi se prezintă bărbatul (soţul) şi apoi femeia (soţia). dacă persoana recomandată are mai multe titluri. bărbatul este prezentat femeii. Dacă se fumează în timpul unei discuţii. cu excepţia situaţiilor când îi este prezentată o femeie mai în vârstă. Este nepoliticos să-l apuci de rever pe interlocutor pentru a-i combate părerea sau să-l aprobi bătându-l pe umăr. Orice reuniune.

p. . de comportarea în timpul servirii mesei într-un cadru oficial.. Bunele maniere evocă „(. fără a se confunda. recurge în practică la un aparat exterior destinat să impresioneze imaginaţia. căci în materie de relaţii internaţionale trebuie să respectăm egalitatea nivelurilor ierarhice. Aurelia Marinescu. Astfel. Humanitas. între frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. indiferent de regimul politic. Codul bunelor maniere astăzi. ar fi o greşeală de protocol ca un şef de stat să-i scrie unui ministru al unui guvern străin.) totalitatea comportamentelor. Ed. între etic şi estetic. prin urmare. presupun depăşirea cu succes a unui test (realizat fără ştirea celui testat). care tinde spre o armonie între comportare şi etică. o dată cu trecerea timpului. atitudinilor. să recurgă la un formalism 11 12 L Dussault. Bucureşti. Manierele sunt o oglindă în care fiecare îşi arată faţa. Însă. cit. 31. Aurelia Marinescu12. Nu sunt puţine cazurile în care reuşita încheierii unei afaceri sau angajarea cât şi promovarea în cariera profesională. dar a da întâietate unei persoane mai în vârstă. nu au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. pentru a-şi îndeplini rolul.. una de etichetă. op. p. oricare ar fi ea. regulilor de etichetă şi noţiunilor de protocol care ne permit să facem faţă unei multitudini de situaţii din viaţa particulară şi publică. 14. Este adevărat că obiceiurile specifice protocolului şi etichetei au fost create în favoarea sistemelor puternic ierarhizate şi că autoritatea. face apel la instituţii care au nevoie. subliniază faptul că originea lor constă într-un sentiment uman profund.”11 Acest concept se află în strânsă legătură cu eticheta şi protocolul.Comunicare şi relaţii publice 219 Participarea la diverse acţiuni ce presupun servirea meselor într-un cadru larg sau restrâns impune un anumit comportament care trebuie să fie adecvat fiecărei situaţii. În schimb. 1995.. a trebuit să acceptăm că orice organizare socială. Ele nu au apărut la întâmplare. a oferi flori drept mulţumire pentru o cină deosebit de reuşită este o regulă a bunelor maniere.

conform ritmului muncii de zi cu zi. apariţia noilor condiţii de viaţă. de la banda cea mai neînsemnată până la complexa organizaţie Cosa Nostra (dacă ar fi să exemplificăm cu organizaţiile ilegale). justiţie şi poliţie. viaţa în societate are o latură teatrală. utilizarea lor. organizarea unei primiri. educaţie. manipularea se va face şi ea simţită în mod obligatoriu – fie că vrem sau nu. atitudini corporale. statul dispune de instrumente prestigioase: aparat militar. a unei mese. simboluri naţionale. Scopul pentru care noţiunile de protocol. devenite inutile pentru că erau neadaptate noilor condiţii de viaţă. dorim să reliefăm că. Întrucât ele nu mai reuşeau să reflecte realitatea. sub mai multe aspecte. Mijloacele puse în funcţiune pentru a plăcea nu sunt oare aceleaşi cu cele folosite pentru a ni se da dreptate. Datorită responsabilităţilor ce îi revin în materie de pace sau război. devenită o convenţie lipsită de sens. Fiind vorba de reprezentare (=iluzie). sărbători sau ceremonii în care respectarea unor ritualuri vechi sau noi creează tot atâtea legături între viaţa reală şi reprezentarea ei figurativă. aparat guvernamental. politeţe şi bune maniere au fost utilizate în trecut. cultură sau în relaţiile cu străinătatea.220 Corina Rădulescu capabil să evoce funcţia pe care o au şi să-i faciliteze exercitarea. iar acest lucru va fi considerat un motiv destul de întemeiat pentru a respinge „bunele maniere”. democraţia proprie Occidentului. Nu există însă nici o organizaţie. totul ne poate face să . clădiri oficiale etc. legală sau ilegală –care să nu genereze propriile sale instituţii: de la mica trupă de ghizi. nu putea să exprime decât ceva fals. oricât de modestă. conversaţii şi moduri de a vorbi. Politeţea va fi asociată cu viclenia. gesturi. care aminteşte de spectacol: ţinute vestimentare. oficială sau nu. Fiecare generaţie încearcă acest sentiment de inutilitate integrală sau parţială a formalismului relaţiilor instituţionale şi sociale. Organizarea ce le caracterizează va fi când evidentă. când mai puţin vizibilă. etichetă. pentru a obţine asentimentul sau sprijinul cuiva când este vorba de un proiect pe care dorim să-l promovăm? În acest fel înţelegem mai bine ce a fost înlăturat din protocol şi etichetă: acele elemente ale limbajului. Prin urmare.

Comunicare şi relaţii publice

221

credem că este vorba despre valori specifice unui sistem depăşit, deşi acestea sunt inerente vieţii în societate, fac parte din complexitatea realităţii. În concluzie, formalismul respectului acordat instituţiilor, cel pe care fiinţele umane îl manifestă unele faţă de altele, reflectă eforturile repetate din generaţie în generaţie pentru ca oamenii să beneficieze de o civilizaţie înfloritoare. În acest sens, ne vom îndrepta atenţia, în paginile ce urmează, asupra unor coordonate minime (=perene) ale comportamentului profesional, asupra protocolului în cadrul întâlnirilor de afaceri, iar în finalul capitolului asupra câtorva activităţi din multitudinea celor specifice protocolului.

IV.2. Calitatea de funcţionar public; reguli de civilitate
Calitatea de funcţionar public este una a comportamentului elevat şi elegant, diplomat şi inspirat, consecvent şi ponderat. Aceasta nu se poate realiza fără cunoaştere şi îndemânare, spirit practic şi autocontrol, dragoste de oameni, cultură, artă. Referindu-se la un minim de prescripţii de politeţe care trebuie respectate, J. Serres13 se opreşte la următoarele reguli de civilitate: 1. în oraş funcţionarul este primul care îşi salută superiorul, care are obligaţia să-i întoarcă salutul; 2. la serviciu, pe culoare sau în încăperi, funcţionarii fac loc pentru a trece superiorii; 3. atunci când un funcţionar superior intră în biroul unuia dintre subordonaţii săi, acesta trebuie să se ridice în picioare; 4. în birourile unde lucrează mai mulţi funcţionari, se ridică numai acela căruia i se adresează superiorul său;

13

J. Serres, op. cit., pp. 98-99.

222

Corina Rădulescu

5. atunci când un funcţionar este chemat în biroul superiorului său, acesta din urmă nu are obligaţia nici să se ridice pentru a-l întâmpina, nici să-l conducă la plecare; 6. atunci când persoana chemată este o femeie de grad mijlociu sau superior, acesta (funcţionarul superior) are obligaţia să se ridice şi să o conducă. Funcţionarului „de carieră”, i se cere un comportament uman şi profesional deosebit. Cuvântul „carieră”, desemnează profesia (ocupaţia, îndeletnicirea) pe care o exercită cineva pe baza unei pregătiri corespunzătoare. În „Dicţionarul limbii române contemporane” cuvântul „profesie” desemnează „pregătirea teoretică şi practică pentru exercitarea unei anumite îndeletniciri”, respectiv „o ocupaţie cu caracter permanent exercitată de cineva”. Comportamentul se înglobează în competenţă, ca o dimensiune a acesteia, iar îndemnul kantian – imperativul categoric – „poartă-te în aşa fel încât oricare din faptele tale să poată deveni o regulă universală de conduită”, este un îndemn spre perfecţiune ce face să strălucească, dă valoare unui bun profesionist. În concluzie, în toate profesiile este nevoie, pe lângă competenţă, de un comportament elegant şi ordonat (de multe ori îl numim civilizat), dar, în unele dintre ele, acest lucru dobândeşte valenţe deosebite. Specificul unora dintre profesii, printre care şi cea de funcţionar care lucrează în mod direct cu publicul, constă în următorul aspect: dacă în unele activităţi profesionale poţi să te detaşezi, prin rezervă, de ceilalţi şi să-ţi concentrezi întreaga forţă pe aspectele strict tehnic profesionale, în altele (în cadrul cărora relaţia emiţător-receptor este fundamentală) competenţa profesională trebuie îmbinată în mod armonios cu posibilitatea de a comunica, cu o comportare manierată şi elevată, în acelaşi timp, capabilă să creeze acele punţi de legătură între oameni. Nu pot fi formulate reţete de urmat, ci cel mult exprimate idei care să releve idealul, şi mai puţin calea de urmat. De pildă, în lucrarea „Uzanţe diplomatice şi protocol” (autori Prof. Univ. dr. Toma Gergescu şi

Comunicare şi relaţii publice

223

Prof. Univ. dr. Gheorghe Caraiani) sunt enunţate următoarele cerinţe ale comportamentului profesional: 1. Inteligenţa, cu care te naşti şi pe care o desăvârşeşti, prin educaţie şi instrucţie, este o coordonată esenţială a vieţii. Cugetul îl înalţă pe om, face măreţia lui. 2. Există un farmec de a fi, de a te purta, de a apărea în public. El nu derivă din respectarea cu sfinţenie a unui cod de reguli, care imprimă artificialitate, ci mai degrabă derivă din delicateţe sufletească, din respect pentru existenţa celorlalţi, din generozitate, sensibilitate, altruism. 3. Omul trebuie să aspire către ideal, către perfecţiune. Timpul şi viaţa permit progresul de la aproape bine la bine – idealul există şi este periculos pentru om să abandoneze căutarea lui. Renunţarea este primul pas către compromis şi degradare. 4. Comportamentul uman trebuie să fie echilibrat. Extremele sunt nefireşti şi dăunătoare; echilibrul interior, armonizat cu un comportament echilibrat dau sens şi culoare personalităţii individului. Unii au vrut să renunţe la pasiuni şi să devină zei; alţii au vrut să renunţe la raţiune şi să devină animale – spunea Des Barreaux. Şi unii şi alţii au eşuat. Omul trebuie să rămână complet, cu pasiunile şi raţiunea sa, capabil să se bucure de plăcerile vieţii dar să-i guste şi păcatele. Trebuie să existe o măsură în toate. Cum ne arată filosofii, natura umană este duală (divină şi animalică în acelaşi timp), secretul fericirii fiecăruia dintre noi, constând într-o cunoaştere cât mai adâncă şi obiectivă a propriei persoane, apoi în armonizarea, găsirea virtuţii –cum o numeau anticii, a mediei raţionale (a se vedea conceptul de mesotes de la Aristotel) între „prea mult” şi „prea puţin”. 5. Cultura este o coordonată fundamentală a personalităţii umane. Ea este – cum se ştie – ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat. Cunoştinţele şi gusturile trebuie cultivate, îmbogăţite continuu. De aici, importanţa unei

224

Corina Rădulescu

lecturi diverse, care ajută individul să fie în concordanţă cu nivelul şi spiritul generaţiei sale. 6. A te îndoi de orice nu înseamnă a nega totul. Dimpotrivă, punând sub semnul îndoielii cunoştinţele noastre ni le putem verifica şi corecta. Acesta este sensul celebrei afirmaţii a lui Socrate: „(....) ştiu că nu ştiu nimic”. De asemenea, „dubito ergo cogito, cogito ergo sum” reprezintă esenţa filosofiei lui Rene Descartes. Astăzi, cogito-ul cartezian s-ar metamorfoza în „vigo ergo cogito”, adică „trăiesc pentru că gândesc”, care este mai realist. 7. Omul modern trebuie să placă. Este elegant să fii zâmbitor, optimist, puternic, săritor, atent cu ceilalţi. Politeţea adevărată este senină, luminoasă, dătătoare de mulţumiri, de bucurii, este binefăcătoare. În plus, biologii au demonstrat faptul că pentru a zâmbi sunt antrenaţi numai treisprezece muşchi, în timp ce, pentru a încreţi fruntea şi ridica sprâncenele sunt puşi în mişcare cincizeci de muşchi. Fereşte-te de omul care nu râde niciodată –spune o înţeleaptă zicătoare populară. Zâmbetul este semnul unui gust ales şi al unei rafinate spiritualităţi, pentru că sălăşluieşte în suflete mari. Peste tot în lume, în cea a bussiness-ului ca şi a artei, în societate, se pune mare accent pe capacitatea de a împărtăşi, prin zâmbet, veselia şi optimismul cu care se înving dificultăţile vieţii. Optimist este acela care vede floarea trandafirului, nu spinii lui. 8. Cunoaşterea este o altă armă cu care învingem şi ne împlinim ca oameni şi profesionişti. În acest sens, a şti înseamnă a putea. Ca şi cultura, ştiinţa nu se apreciază după numărul de cărţi citite sau după zilele petrecute la bibliotecă, ci după modul în care aceste cărţi au şlefuit personalitatea omului. Naturii îi trebuie sute de ani, uneori chiar mii, până când dă un produs al său, o formă care ne impresionează prin arta şi desăvârşirea ei. Omul are

Un reper existenţial extrem de important este modul în care ne alegem prietenii. insuccesele. 9. dar. Oamenii mari sunt modeşti pentru că ei nu se compară cu ceilalţi. Relaţiile dintre oameni trebuie să fie guvernate de principiul respectului. grosolani. Omul nu trebuie să se compare cu un individ inferior sieşi. „Ce ocupaţie fericită este aceea care îi dă unui om în orice clipă prilejul să facă bine atâtor mii de oameni” – aprecia La Bruyere. existenţa neîmplinită etc. pentru noi dar mai ales pentru alţii. ca principiu al dreptăţii. 12. de vreme ce aceste aspecte îţi repugnă. de evoluţie). dar trebuie să fie răbdător cu sine însuşi şi cu ceilalţi şi. cere mai mult decât să nu vătămăm pe cineva atunci când vrem să obţinem consecinţe optime pentru toţi cei afectaţi de rezultat. Prietenii ne definesc şi ne reprezintă într-o mare măsură. Bucureşti. mai ales. în Etica aplicată. Numai comparaţia cu idealul este justificată. Este regretabil dacă. el impune şi datoria primă de a-i ajuta pe cei care sunt victimele nedreptăţilor comise de alţii14. Bunătatea din noi. ne comparăm cu cei mai slabi şi mai răi decât noi. „Principiul respectului. pentru ceilalţi. 10. o veşnică dorinţă de autoperfecţionare. este un reper existenţial fundamental. mai ales. ci cu modelul de om ideal pe care îl au în spiritul lor. Alternative. 181 .Comunicare şi relaţii publice 225 nevoie de puţin. p. Omul trăieşte pentru el. Nu poţi avea prieteni nepoliticoşi. „Introducere: Ambiţii şi speranţe ale eticii aplicate”. 11. 1995. pentru a ne justifica lipsurile. luptă. Ed. Cicero afirma în acest sens: „Scoateţi respectul din prietenie şi-i veţi lua cea mai frumoasă podoabă”. fără a avea 14 Adrian Miroiu. Prietenia presupune cu necesitate respect. Autorii lucrării „Uzanţe diplomatice şi protocol” se opresc la acele aspecte pe care le consideră esenţiale. să tindă spre desăvârşire (ceea ce presupune căutare.

întâlnirile pentru vânzări de produse fabricate de companie. Bunele maniere sunt întotdeauna cele care stau la baza realizării unei întâlniri productive. În relaţiile de afaceri sunt frecvente situaţiile în care întâlnirile dintre parteneri devin hotărâtoare pentru rezultatul acţiunilor întreprinse. Reguli de bază Atunci când fiecare dintre membrii conducerii administrative a unei companii sunt familiarizaţi cu regulile de protocol şi le aplică în mod firesc ei reprezintă instituţia lor într-un mod strălucit. În prezent. Comportamentul într-o întâlnire de afaceri de mai mică importanţă nu trebuie să difere în mod evident de cel adecvat pentru marile întâlniri dintre parteneri. El delimitează ceea ce este adecvat de ceea ce este nepotrivit în cele mai diverse situaţii care apar în activitatea companiei. Pentru a se împlini acest fapt. oricine trebuie să ştie ce înseamnă un bun protocol. simpozioane etc. plăcute şi care se finalizează cu încheierea afacerii în termenii cei mai favorabili pentru ambele părţi. protocolul instituţiei are în vedere comportamentul individual al persoanelor din conducerea administrativă considerat ca un aspect care oglindeşte compania. În această categorie sunt incluse întâlnirile pentru perfecţionarea condiţiilor preliminare ale unei afaceri. În toate aceste situaţii fiecare dintre participanţi reprezintă compania în întregul ei în faţa partenerilor . Protocolul se bazează pe concepţia că.226 Corina Rădulescu pretenţia epuizării dimensiunilor comportamentului profesional sau privat al unui individ. protocolul a devenit un element fundamental în desfăşurarea afacerilor. Protocolul în cadrul întâlnirilor de afaceri a. în reuşita afacerilor este foarte important modul în care personalul ştie să întreţină cea mai potrivită atmosferă în relaţiile cu partenerii. IV 3. conferinţe pe probleme comune activităţii mai multor firme. înainte de a fi pus în situaţia să-l practice. Prin urmare.

Acesta este şi un prilej pentru el de a-şi oferi cartea de vizită de afaceri. inventivitatea şi atitudinea atentă a acelora care răspund de organizarea lor. dacă participanţii la discuţii îi pun întrebări despre el şi compania sa. 2. În cele ce urmează ne vom opri la câteva din aspectele ce ţin de protocolul unei întâlniri .Comunicare şi relaţii publice 227 sau eventualilor colaboratori ai instituţiei. se comportă în mod prietenos şi firesc faţă de ceilalţi participanţi. Atunci când întârzie să înceapă. Normele de protocol valabile pentru organizatorul unei întâlniri de afaceri sunt la fel de importante şi pentru invitaţii la întâlnire deoarece în cursul acesteia sunt multe situaţii în care un participant poate da dovadă de bune maniere în mod eficient. Este recomandabil – pentru cel care este nou venit – să aştepte invitaţia de a lua loc – adresată de unul din participanţi care cunoaşte motivul prezenţei sale la întâlnire. 3. Întreaga ambianţă a unei întâlniri la care participă mulţi oameni depinde cu adevărat de profesionalismul. Dacă participă pentru prima dată din partea companiei proprii la o astfel de întâlnire. sau dacă reprezintă pe cineva din companie. Organizatorul trebuie să ajungă la timp dacă nu chiar cu câteva zeci de minute înainte de ora la care a fost programată începerea discuţiilor. trebuie să le explice participanţilor cine este şi de ce se află acolo. Manierele şi respectarea unor anumite norme de protocol sunt la fel de importante atât pentru invitaţi cât şi pentru organizatori. orice participant poate să se lanseze într-o conversaţie cu cel aflat în stânga sau în . Scaunele din dreapta şi din stânga organizatorului sunt pentru colegii acestuia sau pentru invitaţii de onoare. Este total nepotrivit să ia loc din proprie iniţiativă – mai ales când există riscul de a se aşeza lângă organizatorul întâlnirii. aspecte care trebuie să fie respectate în primul rând de organizatori: 1. 4. Dacă a venit la întâlnire în alte condiţii decât cele uzuale. eficienţa.

precum şi alte activităţi similare. nu sunt recomandate: rularea unor bucăţele de hârtie în formă de cocoloaşe minuscule. care a fost studiat şi parcurs în amănunt. dezorganizată. Manifestarea emoţiilor este bine să fie cât mai firească. eventualele observaţii trebuie notate. 7. 11. prin orice mijloace. Aceasta este şi o garanţie că intervenţiile sale în discuţii vor fi oportune şi eficiente pentru derularea afacerii. 5. Fiecare participant trebuie să fie pregătit pentru întâlnire cu tot materialul informativ necesar. Pentru a clarifica anumite informaţii este bine să existe curajul de a solicita lămuririle necesare. Este bine să se . Orice participant la discuţii trebuie să se gândească bine înainte de a vorbi pentru a nu-şi prezenta ideile într-o manieră neîngrijită. care implică o lipsă de consideraţie faţă de colegi. Se recomandă stăpânirea tentaţiei de a monopoliza discuţia. 10. Folosirea pronumelui de politeţe „noi” în loc de „eu” atunci când este vorba de un grup. plasarea agrafelor de birou în diferite combinaţii. 8. De asemenea.228 Corina Rădulescu dreapta sa (dacă persoana nu studiază cumva un material). Subiectul conversaţiei poate fi legat de evenimentele de actualitate sau chiar de motivul întâlnirii. Pentru a asigura finalitatea dorită a întâlnirii este mai bine să se clarifice lucrurile neînţelese decât să se lase impresia că sunt clare. Pe parcursul intervenţiilor din partea celorlalţi participanţi. 9. dar trebuie controlată atunci când este cazul de a fi exprimat dezacordul evident faţă de stadiul problemelor discutate. se recomandă pentru a înlătura accentul categoric al lui „eu”. 6. Este nepotrivit ca participantul să aibă o anumită poziţie în scaun care ar putea lăsa de înţeles plictiseala care este tocmai opusul atitudinii pe care trebuie să o afişeze.

alteori. Fiecare participant trebuie să vină bine pregătit pentru întâlnire. Întâlnirile organizate în afara companiei Ele sunt mai complicate din punct de vedere organizatoric întrucât au ca invitaţi un număr mare de oameni de la companii care au sediul în alte oraşe. Constituie o impoliteţe băutul dintr-o cutie de bere. sifon etc. se poate întâmpla ca o organizare cu adevărat ieftină să se dovedească a fi o pierdere în loc să fie o economie. Chiar dacă fumatul este permis în încăpere. astfel încât să evite blocarea discuţiilor din lipsă de informaţii.Comunicare şi relaţii publice 229 vorbească la subiect pentru a nu abuza de timpul celor prezenţi. este mai potrivit un hotel confortabil dintr-un oraş care dispune de facilităţi complexe – . conţinutul băuturii va fi turnat în pahar pentru a fi consumat. este de dorit ca fumatul să se facă în dreptul unei ferestre deschise pentru ca fumul să poată ieşi afară. O întâlnire în afara oraşului merită o anumită cheltuială planificată pentru că schimbarea ambianţei în care se va desfăşura poate crea condiţiile de finalizare rapidă şi mult mai eficientă a afacerilor propuse. 12. La o întâlnire de afaceri nu trebuie să se solicite folosirea telefonului decât în situaţiile speciale impuse de natura discuţiilor purtate. Dacă se primeşte această permisiune. astfel încât afacerile să poată fi combinate cu sport şi destindere. 13. Cu acest prilej apar cheltuieli care pot sau nu să se dovedească eficiente. se recomandă să se ceară permisiunea unanimă. Se recomandă ca la încheierea discuţiilor fiecare participant să mulţumească personal organizatorului întâlnirii pentru ospitalitate. în timpul întâlnirii de afaceri. când este o întâlnire de lucru. Alegerea locului unde se va desfăşura întâlnirea se va face în funcţie de obiectivele acesteia: uneori este potrivită o staţiune. Organizatorul întâlnirii va mulţumi totdeauna participanţilor la încheierea discuţiilor. b. 14.

Un bun organizator. Când se recurge la rezervarea spaţiului necesar întâlnirii într-un loc nou. posibilităţile de agrement şi recreare curente ale hotelului sau locului în care se desfăşoară întâlnirea. importanţă istorică sau culturală. băuturilor. sau lipsite de perspectivă. d. neobişnuit. Comportamentul lor. organizatorul se poate informa de la persoane care s-au ocupat recent de o acţiune asemănătoare.230 Corina Rădulescu condiţii de agrement. el va încerca să obţină scăderea preţului sau servicii suplimentare incluse în preţul cerut. b. c. organizatorul trebuie să treacă printr-o fază de negocieri. modul în care acţionează pe durata întâlnirii şi felul în care . costul mesei. aşezare pitorească etc. definitivarea condiţiilor de desfăşurare se va petrece în cel mai facil mod. Atât organizatorii cât şi participanţii la o întâlnire de afaceri de acest gen îşi vor arăta bunele maniere prin felul cum vor putea să se adapteze la condiţiile de protocol impuse. pentru că ele se pot schimba destul de mult de la un an la altul. ori amplasate într-o zonă mai zgomotoasă). Un bun organizator nu se opreşte la primul preţ văzut pe listă sau oferit de cineva. poate să economisească sume importante pentru compania sa. produselor de cofetărie etc. specialist în arta negocierilor. Înainte de a se da orice confirmare scrisă privind rezervarea locului pentru întâlnire sau a încheierii unui contract privitor la sumele ce vor trebui plătite pentru serviciile solicitate. ofertele de divertisment. Când trebuie să se facă rezervări la unul din hotelurile mai vechi este necesară actualizarea informaţiilor despre serviciile oferite de hotelul respectiv. Este bine să se negocieze asupra următoarelor aspecte: a. El are nevoie de experienţă în meserie şi să fie permanent informat prin reţele de care dispune în stabilirea legăturilor cu companiile implicate. Dacă organizatorul se bazează pe relaţii deja stabilite în acest scop. preţul camerelor (să se obţină preţurile mai scăzute pentru camerele mai mici.

cum ar fi uzanţele. participanţii îşi manifestă manierele prin comportarea lor din timpul întâlnirii. normele sau elementele de natură legală (nivelul de reprezentare sau baza materială. De asemenea. plafoanele admise de cheltuieli). pe o estradă? A primi străini? A redacta o scrisoare importantă? A stăpânii vocabularul mediului diplomatic? A organiza o masă pentru zece persoane. Activităţi specifice protocolului. iar un alt factor care influenţează decisiv succesul întâlnirii constă în atitudinea şi performanţele organizatorilor. Din multitudinea activităţilor enumerate.. la o conferinţă.sau două sute? Pe cine serveşti mai întâi? Ce meniu oferim? A lua cuvântul în public? A ţine un toast? Sunteţi maestru de ceremonii: pe cine salutaţi primul? Cine vorbeşte ultimul? Ce ţinută vestimentară purtăm? A aşeza drapelele? A face cadouri şi amintiri: ce să oferim? Toate răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele asemănătoare constituie obiectul. protocolul este determinat de limite bine stabilite.. în economia cursului de faţă vom prezenta. angajând un personal meticulos în organizarea şi realizarea întâlnirii de afaceri. caracterizare generală A redacta o invitaţie? A alcătui o listă de invitaţii? A primi două sute de persoane? A te ocupa de invitaţii de onoare? A face prezentările? A te prezenta pe tine însuţi? A plasa invitaţii la o masă. pe scurt. întâlnirea va avea succesul asigurat. Dincolo de elementele proprii de reglementare. în aplicarea practică a protocolului se definesc curentele – ce ţin de . IV. Compania se preocupă de bunele maniere.4. definesc diferenţa specifică a protocolului. Dacă toţi aceşti factori funcţionează. de elementele proprii de reglementare.Comunicare şi relaţii publice 231 urmează regulile protocolului negocierilor vor influenţa în mod evident finalitatea acestora. câteva dintre ele – considerate a fi deosebit de importante.

în principal. precum şi faptului că unele instituţii nu au dreptul sau mijloacele de a organiza un protocol de tip ceremonios. Protocolul ceremonios este prestabilit în detaliu. precum şi de protocol şi precădere. prin consum de resurse mai mic. Astfel. scăderii nivelului de reprezentare şi accesibilităţii sale. dictatori. Protocolul ceremonios este preferat de: funcţionarii cu demnităţi înalte. nimic nu poate fi aleatoriu şi nu sunt admise derogări de la standard sau acţiuni personale. acţiunile care sunt organizate ceremonios nu-şi ating scopul decât prin festivismul public în care organizatorul dovedeşte realizarea excepţională a caracteristicilor anterioare împletite cu măiestrie. prin consum mare de resurse –resursele umane sunt numeroase logistic. Protocolul cordial se caracterizează printr-o rigiditate mai mică a convenţiilor (permite o mai mare spontaneitate a participanţilor). putem vorbi despre protocol ceremonios şi protocol cordial. prin atitudine destinsă (prin urmare. dar redus. Acest lucru se datorează. Protocolul cordial (numit şi nonformal datorită caracterului său mai puţin festivist). El se caracterizează prin faptul că este o convenţie rigidă. are o pondere mai mare în cadrul protocolului. momentul public fiind prezent. Protocolul ceremonios prezintă o mai mare pondere a festivismului şi este destinat ceremoniilor publice. menit să impresioneze şi să dea măreţie participanţilor (în relaţiile internaţionale este considerat o formă de respect şi de politeţe). Protocolul cordial . prin fast. fiind spectaculos şi impozant.232 Corina Rădulescu considerente pur subiective (opţiunea conducătorului autorităţii statale sau administrative). Caracterul public este trăsătura cea mai importantă. prin discreţie – are o mai mare pondere interpersonală. participând la organizare mai multe instituţii. o afirmare mai mare a abilităţilor de comunicare personale ale participanţilor). el fiind la dispoziţia mai multor autorităţi ale administraţiei publice decât cel ceremonios. reprezentanţii unor state mici. detaliile decurgând de la sine în mod firesc. El este doar stabilit pe etape. ministere – este mai des întâlnit la Ministerul Afacerilor Externe şi la cel al Apărării.

pe lângă faptul că asigură desfăşurarea în bună ordine a ceremoniilor. funcţionarii care stăpânesc mai puţin uzanţele de protocol. Ordinea protocolară este una din cele mai delicate probleme cu care se confruntă organizatorii evenimentelor protocolare. semnele de deferenţă practicate într-o societate faţă de diferiţi membrii ai săi. dar care este respectat de către toate instituţiile din subordine. Cea mai înaltă funcţie într-un stat stabileşte precăderea prin act cu caracter intern. opţiunea conducătorului. Instrumentele folosite pentru a stabili precăderea şi rangul provin din diferite surse: listele de ordine protocolară oficiale stabilite de state şi de marile instituţii. ele reprezintă un mesaj în slujba intenţiei urmărite. Precum în cazul tuturor uzanţelor. ţările gazdă ale unor negocieri internaţionale. reprezentanţii administraţiei publice locale. Precăderea şi repartizarea locurilor în funcţie de aceasta. în cazul acordării de distincţii se aplică numai protocolul ceremonios. Cine va sta la masa de onoare şi pe ce loc? Cum vor fi distribuiţi invitaţii în sală? Cine va lua cuvântul primul sau cum se va încheia seria discursurilor? Acestea şi altele sunt întrebări la care precăderea dă rigoarea necesară evitării gafelor sau nemulţumirilor. gazda ia prima cuvântul) şi reguli ale casei (ceremonialurile militare de la stat la stat). În acest sens. indiferent de nivelul de reprezentare. reprezentanţii unor autorităţi publice de mai mică importanţă. regulile diplomatice. Precăderea se referă la ordinea protocolară în raport cu rangul şi funcţia fiecărei persoane participante la un protocol. pentru un stat se stabileşte ordinea de precădere pentru funcţiile politice sau de autoritate.Comunicare şi relaţii publice 233 este preferat de: reprezentanţii unor state mari când primesc reprezentanţi ai unor state mai mici. Astfel. pentru . reflectă totodată motivaţiile şi obiectivele acesteia. există reguli general valabile (de pildă. De exemplu. resursele existente etc. sau curtoazia reciproc manifestată între două părţi de-a lungul timpului. Aceste curente în aplicarea practică a protocolului sunt afectate şi de natura evenimentului.

prezentarea scrisorii de acreditare. stabilitatea. În cazul reprezentării politice interstatale sau al unor componente federative. Odată stabilită lista de precădere. principiul ierarhiei. nu la persoane. întâietatea. la dreapta. este plasată în partea dreaptă (cum se priveşte la prezidiu de către public). pentru organizaţiile neguvernamentale. apoi alternativ. ea devine obligatorie. . 2. Menţionăm că ordinea de precădere stabilită prin acest tip de reglementări este raportată la funcţii şi demnităţi. Dreapta înainte de stânga – presupune că oficialitatea cea mai importantă. tradiţia. cea mai importantă persoană se va poziţiona în centru. Toate aceste reglementări de precădere se adoptă la nivelul fiecărei instituţii. şi anume: persoana cea mai importantă. fiecare personalitate este poziţionată în dreptul drapelului. cedarea locului. galanteria. fie prin depunerea jurământului. stemei. la preluarea funcţiei de demnitate publică. 3. ordinea alfabetică. Ordinea între persoane de rang egal se stabileşte în mod particular în funcţie de elementele de precădere. În cazul în care sunt prezente mai multe state reprezentate sau unităţi administrativ-teritoriale. cuplurile. Pentru clarificarea poziţionării invitaţiilor la o ceremonie există trei reguli principale în acord cu care se aplică precăderea: 1. apoi la stânga vor fi celelalte oficialităţi (precum în figura de mai jos). după importanţă. titularul îşi preia o dată cu atribuţiile de reprezentare şi dreptul poziţiei în ordinea protocolară. Astfel. titularii de distincţii de merit. personalităţile religioase. natura evenimentului. ţinându-se seama de ordinea protocolară adoptată de autorităţile superioare sau de specialitate. simetria. vârsta şi vechimea. egalitatea statelor. sau altor elemente oficiale distinctive. raza teritorială. când există două.234 Corina Rădulescu reprezentanţele diplomatice. prin investire sau numire.

ci reprezintă şi un set de semnificaţii şi sentimente comune pentru o anumită comunitate. o politică sau o problematică acută se pune în dezbaterea publică. există un set de reguli privind arborarea drapelelor. scrisoarea de invitare. Arborarea drapelelor este o altă activitate importantă proprie protocolului. la o ceremonie există protocol de diferite grade: protocol de gradul 0. Ca gen ele se regăsesc atât în planul politic. dineurile şi recepţiile. semnarea de tratate şi convenţii. În funcţie de rangul persoanei care participă şi care are funcţie de reprezentare. Rangurile oficiale pot fi numerotate în cele mai multe sisteme până la numărul 45. acordarea de distincţii. Drapelul este simbol al suveranităţii statelor şi se bucură de respect. el nu este numai un obiect de comunicare. Cele mai frecvente tipuri de acţiuni protocolare – din perspectiva organizării ceremonialelor – sunt: conferinţele. care contribuie la transmiterea corectă a informaţiilor despre statutul ţării reprezentate sau situaţia momentului. protocol de gradul 1. restul participanţilor la ceremoniile oficiale fiind organizaţi după dorinţa gazdelor. cât şi pentru a determina importanţa pe care o are o anumită funcţie de demnitate publică. populaţie. sunt deosebit de importante 2 6 4 . depunerile de coroane şi ceremoniile militare. Prin urmare. cât şi în cel ştiinţific sau al societăţii civile. protocol de gradul 2 şi protocol de gradul 3. În plan intern ele sunt utile atunci când un concept. Conferinţele sunt un instrument de bază în dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi pentru a defini politicile şi strategiile comune multinaţionale.Comunicare şi relaţii publice 235 7 9 8 5 3 1 Rangurile şi titlurile oficiale sunt elemente distinctive folosite în protocol atât pentru stabilirea precăderii. fie că au un caracter regional sau la scară mai largă. Din punctul de vedere al protocolului. primirile oficiale.

şi anume: – intrarea şi aşezarea beneficiarilor – precăderea. neoficiale. se vor respecta anumite reguli ale conferirii în ordine. vor primi primele persoanele care au rangul cel mai mare. după cum urmează: se va acorda în ordine de la distincţia cu gradul cel mai mare la cea cu gradul cel mai mic. Însemnătatea lor constă în caracterul lor de liant al comunicării interpersonale a participanţilor şi un prilej al întâlnirilor informale reciproce. corespondenţe premergătoare. fie ele medalii. Actorii principali vor fi poziţionaţi astfel încât să aibă o poziţie privilegiată şi să poată fi văzuţi de toţi participanţii. Desfăşurarea ceremoniei are reguli protocolare deja cutumiare. lege. este importantă ceremonia de acordare. Primii care vor intra în sală sunt cei care urmează a primi distincţia. Din punct de vedere al alocuţiunilor de protocol. Distincţiile.236 Corina Rădulescu conferinţele desfăşurate la nivel politic statal în spaţiul naţional şi internaţional. care cuprinde următoarele elemente: pregătirea distincţiei. aparatura necesară pentru discuţii şi conducerea dezbaterilor. urmează regulile vârstei. persoanele în etate având prioritate. pregătirea ceremoniei. Organizarea protocolului în cadrul conferinţelor comportă mai multe aspecte. şi anume: stabilirea sălii. uzanţe protocolare. Una dintre cele mai importante activităţi de protocol este reprezentată de dineuri şi recepţii. stabilirea ordinii de precădere. dacă este vorba de acelaşi grad al distincţiei. elemente privind dotarea pentru expuneri. emiterea actului de conferire (decret. stabilirea modului de desfăşurare. elemente privind parcarea şi axele de organizare. stabilirea interpretariatului. Există o delimitare între recepţii şi dineuri. fie decorări cu diferite ordine civile sau militare. care însă nu . În cazul în care sunt mai mulţi onoraţi. Acordarea de distincţii – sub aspectul formei – este o activitate strict protocolară. hotărâre). sunt un atribut exclusiv al autorităţilor publice elective (alese prin vot direct).

Mai precis. cu privire la organizarea acţiunii trebuie stabilit locul de desfăşurare. acestea sunt supuse unor uzanţe generale. icrele nu se pot pune cu lingura în farfurie. au la bază bufetul suedez. Aceste caracteristici se pot îmbina. se organizează doar seara. în timp ce. locul de primire din partea gazdei etc. respectarea tradiţiilor culinare prin asigurarea produselor şi a modului de servire clasic în asemenea situaţii. ci numai pe tartine). şi perfectate alte elemente organizatorice: locurile de parcare. preparatele se mănâncă fiecare în felul său specific (de pildă. Fiind însă vorba de acţiuni de protocol. garderoba. respectarea opţiunilor religioase – nu se va servi carne de porc pentru oficialii de religie musulmană sau vită pentru hinduşi etc. presupun un număr mare de invitaţi. trebuie întocmit programul şi stabilită lista de invitaţi (după care urmează lansarea invitaţiilor). nu presupun ordine de precădere şi nici discursuri (deşi nu le exclud). ce presupune o exprimare mai adecvată. poziţionarea personalului de îndrumare. de peste 100. şi anume: dineurile presupun ca regulă aşezarea la masă. Acest lucru nu exclude însă bucătăria tradiţională. . Cu privire la meniu. Uzanţele în cadrul dineurilor şi recepţiilor vizează: decorarea mesei (simplă şi eficientă).Comunicare şi relaţii publice 237 este strictă. recepţiile se pot organiza indiferent de oră. servirea cafelei în salon pentru a se putea fuma. presupun discursuri şi un număr mic de invitaţi. precăderea servirii. alegerea felurilor de mâncare presupune câteva reguli: de preferinţă meniul va cuprinde acele preparate a căror pregătire şi păstrare nu vor avea de suferit în urma situaţiilor neprevăzute. motiv pentru care nu putem vorbi de existenţa unor clişee tip în ceea ce le priveşte. se pot face la gazdă acasă. meniul va respecta condiţia socială a invitaţiilor – nu se pot servi la dineuri sau recepţii produse de casă.

dar fără caracter oficial. intonarea imnului. Cum ne atrage atenţia Louis Dussault în lucrarea amintită deja. Preocuparea pentru aceste probleme ar echivala cu aceea de a trezi la viaţă în mod artificial. cu mâinile la nivelul mesei. cu precizarea faptului că o acţiune protocolară reuşită este o simbioză. nu se apleacă asupra farfuriei pentru că dineul presupune conversaţie. Încheiem această succintă prezentare a câtorva activităţi protocolare. a ţinut seama cu multă grijă de delicatele probleme religioase specifice liderilor . Respectarea regulilor referitoare la modul de tratare a personalităţilor în funcţie de locul lor în ierarhie. eticheta. iar această poziţie respinge eventuala abordare. argumentând că este vorba de norme perimate. este totuşi semnificativ faptul că. în general. O acţiune protocolară încununată de succes este rezultatul simbiozei acestor elemente. Deferenţa ca şi respectul nu cuprind doar obligaţii. nişte piese de muzeu. citirea actului de conferire. *** Unii s-ar putea crede autorizaţi să ignore protocolul. ci şi atenţii care dezvăluie personalitatea gazdei şi exprimă stima pe care o acordă interlocutorului său. intrarea persoanei oficiale care conferă. care concură la punerea în evidenţă a sensului pe care trebuie să-l aibă un eveniment al vieţii publice. în timpul războiului din Golf. sau chiar politeţea. politeţe şi bune maniere. ciocnirea cupei de şampanie – este un moment protocolar obligatoriu. generalul Norman Schwarzkopf. înmânarea diplomei şi a însemnelor. Acestor reguli trebuie să li se adauge îndeplinirea normelor care ţin de etichetă. Alte uzanţe ţin de bunul simţ în sens propriu: intrarea şi aşezarea publicului. faţă de care nu suntem obligaţi să ne supunem. de precăderea fiecăreia faţă de celelalte sau de reciprocitatea raporturilor lor foloseşte scopului protocolar. şeful operaţiilor militare. nu se pot pune coatele pe masă.238 Corina Rădulescu ţinuta la masă cu spatele drept. dar nu este destul pentru reuşita unui eveniment oficial.

formele şi mijloacele se pot schimba. toate acestea se înscriu în aceeaşi succesiune istorică a consideraţiei acordate unei personalităţi care îşi asumă o responsabilitate a vieţii colective. cea mai mare grijă relaţiilor sale cu şefii contingentelor aliate. ci şi un mod de a asigura securitatea oaspetelui. Regresând mult în timp. ci şi de alţi furnizori de bunuri şi servicii. personificând un simbol. determinantă va fi calitatea relaţiei existente. pentru a fi conduşi la palatul unde îi aştepta. escortată de un detaşament al Jandarmeriei regale. Ei se informaseră cu multă grijă asupra obiceiurilor Imperiului de Mijloc înainte de a se stabili acolo. mai ales în ceea ce-i privea pe saudiţi. . Câte pieţe n-au rămas oare inabordabile unor oameni de afaceri care n-au ştiut să ţină seama de obiceiurile unuia sau altuia dintre omologii lor străini? E mai mult ca sigur că un cumpărător nu e solicitat numai de o singură persoană. Să urmăm exemplul iezuiţilor. Membrii acestui ilustru ordin au dat dovadă de altruism şi de multă înţelepciune – ambele câştigă spiritele şi deschide inimile. prietene sau chiar inamice. A acordat.Comunicare şi relaţii publice 239 din acea regiune. Nu era doar un gest protocolar. împăratul Bizanţului punea atelajul său la dispoziţia ambasadorilor ţărilor vecine sau îndepărtate. În acest caz. care au plecat ca şi alte comunităţi religioase în secolul XVI să convertească China şi au fost singurii care nu au fost izgoniţi. există cel puţin încă doi concurenţi care oferă aceleaşi lucruri la un preţ comparabil. Pentru fiecare industriaş care încearcă să convingă. Prin urmare. de îndată ce aceştia ajungeau la porţile cetăţii. lângă care îşi instalase cartierul general. care duce un nou ambasador să-şi prezinte scrisorile de acreditare guvernatorului general din Ottawa sau limuzina guvernamentală care îl aşteaptă la sosirea sa pe aeroportul Sainte-Foy. pentru a face vizitele de curtoazie autorităţilor din Quebec. necesităţile rămân aceleaşi. iar pe parcursul şederii lor au fost foarte atenţi să nu-şi nemulţumească niciodată gazdele prin lipsa de respect faţă de normele locale. de asemenea. Caleaşca.

240

Corina Rădulescu

Stabilirea unui contact, menţinerea sau întreruperea lui ţin de capacitatea de a înţelege semnele, de a le decoda şi de a le respecta. Limbajul protocolului şi al etichetei evoluează. Ca în orice comunicare, e indicat să avem grijă să evităm un vocabular depăşit sau să impunem unul nou, al cărui sens, prea personal, ar fi ermetic şi eventual şocant, pentru că ar fi de neînţeles sau, şi mai rău, greşit interpretat. Dacă trebuie să ştim să distingem ce este util şi ce nu, ce este semnificativ şi ce nu, trebuie să ştim şi să propunem formule care să întrunească unanimitatea. Arta de a stăpâni bunele maniere constă în a trăi bine şi a profita în linişte de bucuriile pe care ţi le oferă relaţiile cu ceilalţi, sau, cel puţin, în a beneficia de acestea pe cât se poate. „Protocol, etichetă, politeţe fac parte din preţul care trebuie plătit pentru a menţine armonia între noi şi mediul în care evoluăm. Cu cât sunt mai bine cunoscute şi asimilate, cu atât impietează mai puţin asupra libertăţii noastre. Inerente vieţii în societate, ele însoţesc progresul civilizaţiei.”1

1

Louis Dussault, Protocolul, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, 1996, p. 36.

BIBLIOGRAFIE
Aristotel – Etica nicomahică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998. – Despre interpretare, în Organon I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. – Politica, Ed. Antet, Bucureşti, 1996. Bachelard, Gaston – Les Reveries du repos, Jose Corti, p 96. Bârliba, Maria Cornelia – Paradigmele comunicării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1987. Behavioral – Model Replacing Communications Model as Theoretical Underpinning of PR Practice”, pr. Reporter, 33 (30), 30 iulie 1990. Benveniste, Émile – Probleme de lingvistică generală, Ed. Universitas, Bucureşti, 2000. Berelson, Bernard – „Content Analysis in Communication Research”, în Mernard Berelson şi Morris Janowicz (eds.), Reader in Public Opinion and Comunication, ed. a II-a, Free Press, Glencoe. Bergson, Henri – L’evolution creatrice, Paris, Alcan, 1914. Cazeneuve, Jean – La société de l’ubiquité, Denoël Gonthier, Paris, 1972. Chelcea, Septimiu – Metodologia cercetării sociologice, Ed. Economică, Bucureşti, 2001. Coman, Cristina – Relaţii publice : principii şi strategii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001. – Relaţii publice. Tehnici de comunicare cu presa, Ed. All, Bucureşti, 1999.

242

Corina Rădulescu

Cornescu, V., Mihăilescu, I. Stanciu, S. – Managementul organizaţiei, Ed. All Beck, 2003. Cuilenburg, Van J.J., Scholten, O., Noomen, G.W. – Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004. Dagenois, Bernard – Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003. Dussault, Louis – Protocolul, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, Bucureşti, 1996. Dinu, Mihai – Comunicarea, Ed. Algos, Bucureşti, 2000. Doug Newson, Judy VanSlykeTurk, Dean Kruckeberg – Totul despre relaţiile publice, Ed. Polirom, 2003. Umberto, Eco, – Tratat de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. Georgescu, Toma, Caraiani, Gheorghe– Managementul negocierii afacerilor, uzanţe-protocale, Ed. LuminaLex, 1999. Grunig, James E. – Defining Publics in Public Relations: The Case of a Suburban Hospital, Journalism Quartely, 1978. Grunig, James E. şi Hunt, Todd – Managing Public Relations, Holt, Rinehatr and Winston, New York, 1984, p. 89-97 Haineş, Ion – Introducere în teoria comunicării, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 1998. Hall E. T. – The Hidden Dimension, Doubleday& Co, New York, 1966. Ionescu-Ruxăndoiu Liliana – Conversaţia – structuri şi strategii, All, Bucureşti, 1995. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana şi Chiţoran, Dumitru – Sociolingvistică – orientări actuale, Ed. Did. şi Ped, 1975. Isdrăilă, Vasile – Buna-cuviinţă şi comportamentul civilizat, Ed. Facla, Timişoara, 1988. Jakobson, Roman – Linvistică şi poetică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964. Jakobson, Roman – Probleme de stilistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964. Kant Immanuel – Critica raţiunii practice, Ed. IRI, Bucureşti, 1995.

Comunicare şi relaţii publice

243

– Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. IRI, Bucureşti, 1995. Leroi-Gourhan, Andre – Gestul şi cuvântul, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973. Lull, James – Mass media, comunicare, cultură şi abordare globală, Ed. Antet, Bucureşti, 1999. Marinescu, Aurelia – Codul bunelor maniere astăzi, Humanitas, Bucureşti, 1995. McLuhan, Marshall – Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, Bucureşti. 1975. McLuhan, Marshall – The Medium is the Message, New York, 1967. Miroiu, Adrian – „Introducere: Ambiţii şi speranţe ale eticii aplicate”, în Etica aplicată, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995. Morar, Vasile – Etic şi estetic, 1981 – Etica şi mutaţiile valorice, 1985. – Etica, 1994. – Etica. Filozofie a binelui şi ştiinţă a moralei, 1995 Ombredane – L’Aphasie et l’élaboration de la pensée explicite, P.U.F. P R News, 10 oct. 1994. Pease, Allan – Limbajul trupului, Ed. Polimark, Bucureşti, 1995. Petcu, Marian – Introducere în teoria comunicării, curs susţinut la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti. Pistol, Gh.M. – Negocieri şi uzanţe de protocol, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2002. Platon – dialogul Phaidros, Opere vol IV, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. – dialogul Cratylos, în Opere vol III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995. – dialogul Republica, în Opere vol V, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Radu, Cezar – Curs de semiotică generală, curs susţinut la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, 1982.

Ruyer. Lucia – Sisteme de comunicare umană. 1986. Ed. Serres. Wald. Bucureşti. Ed. 1973. – Cours de linguistique generale. Albert – Their Use and Misuse in Politics. Töffler. Librairie Armand Colin. reeditare. Wilbur – Procesul comunicării. Paris. Wald. Bucureşti. Gina – Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă. de Saussure. Antet. Henri – Ideea vine vorbind. Charles şi Cantril. Bucureşti. Raymond – La Cybernetique et l’origine de l’information. Stoiciu. 1988. în Collection U. . Eminescu. Presses Universitaires de France. 1963 Sponvile. Cartea Românească. 1995. Payot. Ed. 1995. New York. Bernard – La presse dans la société contemporaine. 1987. Bucureşti. Ed Ştiinţifică. F. Schramm. 1962. Ed.244 Corina Rădulescu Roll. Alvin – Powershift / Puterea în mişcare. 1981. Ed. Stanton. 1972. Nicki – Comunicarea. Paris. 1983. Ştiinţifică şi Enciclopedică.. J. Basic Books. Ştiinţă şi Tehnică. Univers. – Le protocole et les usages. Voyenne. Compte – Andre – Mic tratat al marilor virtuţi. Ed.

........... Teoria informaţiei............ Definirea obiectului........................... 5 9 9 20 47 55 55 63 71 71 78 91 95 105 110 Capitolul III COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE ........Cuprins Argument ..........1..................................3................................ c............2... Modele ale comunicării..........4...............1............... Structura comunicării la Roman Jakobson........................ Campaniile de relaţii publice ........ Funcţiile comunicării ........ 158 III........... a conceptului de comunicare II. I................. Ce sunt relaţiile publice? ..... e........................... Limbajul omenesc este convenţional..... II... Moduri şi mijloace de comunicare ................... II.................. 163 . I......... a... 158 III........................ Diferenţa specifică a comunicării în cadrul relaţiilor publice . Barierele comunicării............... Capitolul I RELAŢIILE PUBLICE: CADRU GENERAL ............ d........1.. Relaţiile publice – ca proces ...... I..................... Structura comunicării.............................................................2.......... Capitolul II INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII ..................................... Persuasiunea şi schimbarea – mijloace de schimbare a comportamentului.......................... II.......2......3.. b...................

204 204 219 224 229 BIBLIOGRAFIE ............................. reguli de civilitate..................... Protocolul în cadrul întâlnirilor de afaceri ....... caracterizare generală ...... IV.... elemente de vocabular şi gramatică proprii protocolului.......... Cum să alegem mesajul potrivit.... Canale şi media de comunicare...................... IV 3..... Fundamentarea noţiunilor de bază...................... 172 III............. IV...4... 239 Tiparul s-a executat sub cda 1494/2005 la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti .......246 Corina Rădulescu III...4..................... IV.....................2.....................1... 189 Capitolul IV PROTOCOLUL – INSTRUMENT DE COMUNICARE................................. Calitatea de funcţionar public..3............ Activităţi specifice protocolului...........

Comunicare şi relaţii publice 247 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful