CAPITOLUL 1 OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE

1.1.

Devenirea economiei politice ca ştiinţă

Comparativ cu ştiinţele naturii, cu matematica, fizica sau chimia, economia politică este o ştiinţă relativ tânără. Afirmarea, consacrarea şi recunoaşterea statutului ei de ştiinţă ţin de începuturile epocii moderne. Până să ajungă însă aici, până a se putea vorbi de o ştiinţă despre economie în adevăratul sens al cuvântului, a fost necesară străbaterea unui drum lung şi anevoios. Începuturile acestui proces se pierd în negura timpului. Explicaţia este legată de imprejurarea, cu determinare obiectivă, că omul a fost nevoit, dintotdeauna, să gândească economic. Chiar dacă, prin prozaicul său, acest lucru i-a plăcut mai puţin, el a fost obligat să înţeleagă că existenţa sa este, înainte de toate, economică. Mai mult, el, individul, ca şi colectivităţile umane, a fost nevoit să constate că această existenţă, calitatea ei, depinde de modul în care se găsesc soluţii la ingrata inecuaţie cu care tot timpul a fost confruntat: resurse, relativ limitate, pe de o parte, nevoi nelimitate, pe de altă parte. Permanenţa acestei căutări motivează permanenţa actului ideatic creator pe terenul economiei; gândul despre economie a fost un însoţitor permanent al preocupărilor omeneşti individuale şi colective. Din împrejurarea că existenţa nu a fost şi nu este decât socială trebuie înţeles şi faptul că această componentă de bază a activităţii generale a avut, din start, atât o dimensiune micro cât şi una macroeconomică; căutarea de soluţii la amintita inecuaţie a vizat, dintr-un început, atât perimetrul existenţei individuale cât şi a celei colective. Suma acestor idei economice, manifestate încă din cele mai vechi timpuri şi dintre care foarte puţine au ajuns până la noi, nu înseamnă

nici pe departe ştiinţă economică. Devenirea sa avea să se producă mult mai târziu. Dacă sub raportul originii doar fizica pare să aibă ascendent asupra economiei, ca moment iniţial, sub cel al formării şi constituirii într-un corpus teoretic legat şi unitar, consacrarea economiei politice s-a dovedit un proces dificil, angajând considerabile eforturi pentru dobândirea de rezultate palpabile. Aceasta pentru că, pe tot acest traseu, economia, obiectul aflat în atenţie şi spre analiză s-a prezentat ca un şantier în mişcare, greu de filmat, prins în tuşe şi explicitat. Încercările n-au lipsit însă. Minţi cutezante au găsit răgazul spre a desluşi legile de mişcare ale unuia dintre cele mai complexe şi contradictorii domenii ale existenţei noastre - economia. Urmările n-au întârziat să apară. Raţiuni de timp şi spaţiu nu ne permit o tratare exhaustivă a tuturor momentelor cu semnificaţie în creşterea şi afirmarea economiei politice. Rămâne, acesta, obiectul de studiu al Istoriei gândirii economice . Aici, şi acum, încercăm doar o succintă trecere în revistă a acestui uriaş travaliu, cu marcarea, esenţialmente, a principalelor salturi şi schimbări de paradigmă. Reţinem, pentru început, că primele formalizări ale gândului despre economie se produc în Orientul antic. China, India, Egiptul şi Babilonul dau primele semnale pentru ca, imediat, Grecia şi Roma antică să ofere, pentru această etapă, momentul de vârf. Prin Xenofon, Platon şi Aristotel, concepţiile economice îşi fac intrarea în circuitul general al ideilor. Economicul şi Despre venituri scrise de Xenopol, Statul, şi Legile de Platon, Politica şi Etica nicomachică ale lui Aristotel stau mărturie în acest sens . Este clar că grecii priveau şi vorbeau despre economie prin prisma sistemului lor de gândire. Etimologia cuvântului economie este semnificativă în acest sens; termenul este de origine greacă compus fiind din «oikos» care înseamnă casă, cetate şi «nomos» care desemnează principiul, legea, regula etc. ştiinţa administrării cetăţii ar fi, deci, definirea pe scurt a obiectului economiei după vechii greci. Evul mediu, cu numai doi reprezentanţi pentru domeniul ce ne interesează, Toma D'Aquino şi Thomas Münzer, subordonează gândirea economică, atât cât se produce, moralei creştine. Relativ la ceea ce se realizase deja această etapă nu vine cu progrese semnificative pentru gândirea economică. Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantilişti, progresul ştiinţei economice îşi reia cadenţa imprimată de antici. Pe parcursul
1 2

A se vedea în acest sens, Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol. 1-2, Editura "Gh. Zane", Iaşi, 1993-1995. 2 Vezi, în acest sens, M. Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964.

1

28

celor trei secole de dăinuire (1450-1740), deşi n-a însemnat un efort ştiinţific propriu-zis de cunoaştere, ci unul de rezolvare a unor probleme practice, mercantilismul rămâne, totuşi, o contribuţie valoroasă pe terenul stiinţei economice prin demersurile teoretice pe care le-a întreprins în domeniul monedei, populaţiei, dobânzii, balanţei comerciale şi de plăţi, preţului etc. Marcând trecerea de la economia artizanală la economia capitalistă, mercantiliştii şi-au construit discursul teoretic şi practic în jurul unei idei axă: îmbogăţirea, cu orice preţ, a naţiunii. În felul acesta, indirect, ei au fixat obiectul ştiinţei economice. Prin Antoine de Montchrèstien i-au dat numele de Economie politică, iar prin J.B. Colbert au demonstrat că etajul normativ al acestei ştiinţe vine să completeze pe cel pozitiv şi ambele se verifică prin politica economică. Pe terenul teoriei, cea mai bună pregătire pentru tranziţie la şcoala liberală clasică o face W. Petty. Cu preocupări şi contribuţii în domeniul metodologiei, al teoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se află deja în prefaţa şcolii clasice. Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale şi, în principal, neglijarea agriculturii, va determina o puternică contrareacţie. Ea vine din sens liberal şi se numeşte fiziocraţie. Fiziocraţia înseamnă primul sistem coerent de economie politică. Prin şcoala fiziocrată, dintre figurile căreia reţinem ca reprezentative pe Fr. Quesnay cu Tabloul economic şi A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiei, economia politică devine riguroasă, mai abstractă, sistematică, apelând la analiză şi sinteză, deopotrivă. Construind un sistem noţional propriu, fiziocraţii oferă prima imagine formală şi coerentă a reproducţiei produsului naţional. Doctrina şi politica fiziocrată sunt în esenţă liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijină pe o filosofie proprie: ordinea naturală. De aici îşi va trage seva întregul liberalism de mai târziu. Noua filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de proprietate ce se instalează şi se impune la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII prin fiziocraţi, oferă baza de sprijin şi punctul de plecare pentru clasicismul economic. Era clasică, cu mici excepţii, "este perioada specific engleză a istoriei ştiinţei noastre" . Într-adevăr, Anglia vine cu patru mari apostoli creatori de sistem: A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus si J.S. Mill. Replica franceză, cu sorginte în şcoala fiziocrată, este dată de J.B. Say şi Fr. Bastiat. Printre lucrările de referinţă care s-au constituit borne serioase pentru parcursul ştiinţei economice reţinem: Avuţia
3

3

J.A. Schumpeter, Histoire de l'analyse économique, vol. 2, Gallimard, Paris, 1983,

p.15.

29

Principiile de economie politică (1848) de J. Pe de altă parte. ştiinţa economică începe să însemne o specialitate precisă. dar şi un sistem de economie politică. Scopul ştiinţei economice este răspicat declarat a fi unul utilitarist. sunt de reţinut două lucruri. lăsând moştenire o zestre teoretică de excepţie. numai prin asigurarea interesului personal se asigură pacea socială. nu invers. în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi. Un prim suflu vine dinspre K. viziune istorică despre evoluţia economiei. Secolul clasicismului economic îşi poartă pe deplin meritat numele. Esenţialul contribuţiei sale pe terenul economiei îl reprezintă lucrarea de maturitate Capitalul. Smith în 1776. istorie. disipate până atunci în lucrări de filosofie. de fond. capabilă. oricând. bine delimitată. Concepţia fundamentală despre organizarea economiei îşi găseşte suportul în ordinea naturală. să întreţină discursul economic modern. schimburi internaţionale etc. sub raportul tematicii abordate şi al analizelor pertinente oferite. Locul clasicilor în istoria formării ştiinţei economice rămâne statuat prin calitatea analizelor pe care le-au făcut unor probleme nodale. ale economiei: valoare.B. perspectivă pentru omenire. primeşte o dublă confruntare. Marx. iar universul ideatic preferat este microanaliză. Ca atare. creatori. Eseu asupra principiului populaţiei (1798) de Th. deci. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. În toate aceste domenii ei s-au dovedit cutezanţi.. prin evaluare şi reevaluare. economia clasică engleză şi socialismul francez. Tratat de economie politică (1803) de J. Mill. locul lui Marx rămâme alături de marii clasici. ca şi în celelalte lucrări. Rămân convinşi că numai urmărind o bună conduită individuală. Ideile economice. Malthus. ea trebuie să facă cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii.concomitent. sunt partizani convinşi ai liberalismului. Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817) ale lui D. Aici. repartiţie. Această nouă paradigmă. sunt acum adunate sub coperţile unor tratate de specialitate. filosofie. este marxismul . născută la confluenţa şi confruntarea dintre filosofia germană. Clasicii cred în legile naturale. Ricardo. graţie economiştilor clasici. Din această din urmă latură. politică economică. a sistemului de economie politică creat de Marx. producţie. Say. preţ.S.naţiunilor. permit economiei politice să-şi ocupe locul îndreptăţit între celelalte ştiinţe. Marx se vădeşte a fi creatorul unui soclu epistemologic nou pentru ansamblul ştiinţelor sociale. ceea ce a oferit Marx 30 . creştere. morală etc. rezultatul unor cercetări întreprinse de profesionisti. Metoda folosită de ei este cea a abstracţiei ştiinţifice şi a deducţiei. pragmatic. Întâi. metodă de analiză (dialectica). Corpusul de idei bine legate care. scrisă de A.

În esenţă.reprezintă un negativ al operelor clasicilor. Neoclasicii. «Copilul preferat» al clasicilor. producător sau consumator. nici cei care îşi sprijină sistemul prin propoziţiile Capitalului. ştiinţa economică nu rămâne osificată. subiectul analizei îl formează homo oeconomicus rationalis. Celălalt palier trimite spre obiectul analizei. teoria valorii. drept consecinţe: lupta de clasă devine motorul dezvoltării economico-sociale. relaţii dintre oameni şi ca urmare. al ultimei unităţi. Carl Menger. e loc suficient pentru fiecare să trăiască bine fără ca.a. obiectul economiei politice devine studiul relaţiilor dintre oameni în procesul de producţie. relaţiile dintre lucruri sunt. este abandonat. nici cei care îl critică. vine şi scoala neoclasică sau marginaliştii. obiectivul final al acestui studiu nu este de a găsi soluţiile realizării unui echilibru. Marx şi-a centrat discursul pe faptul social. specificitatea. Economia nu mai apare în formula unui joc cu sumă nulă ca în cazul lui Marx. un altul să sufere. Mişcarea faptelor o împinge spre o confruntare interioară permanentă. «Răscolită» de marxism şi «primenită» prin neoclasicism. Noua metodă se defineşte prin principiul marjei. Mediul este unul abstract. amploarea şi. Eugen Böhm . dintre care reţinem ca semnificative numele economiştilor Stanley Jevons. Pe neoclasici îi interesează mai puţin problemele producţiei şi repartiţiei şi mai mult pe cele ale echilibrului. pe acelaşi schelet teoretic şi în baza aceleiaşi filosofii ca şi clasicii. Nici un economist. Leon Walras. Oricum. Cu un suflu nou. se adresează unei nevoi mai puţin acute. mai ales. nu pot face abstracţie de el. evoluţia particulară a faptelor după modelul gândirii sale îi conferă un loc aparte în istoria gândirii economice. De aici. construiesc. Unul vizează baza de sprijin.Bawerk. O nouă abordare. de fapt. În căutarea echilibrului ei construiesc un mediu propice cercetării lor şi impun o nouă metodă. Supunând unei severe critici intregul eşafodaj teoretic clasic. o atare analiză inspiră o viziune mai puţin conflictuală. pe acest considerent. Principiul şi modul de judecată sunt extinse la toate dimensiunile economiei. în baza unei teorii subiective a valorii. Ruptura de ei se produce la două nivele. În acest mediu. ci de a demonstra netemeinicia unei orânduiri (capitaliste) şi de a o înlocui cu alta mai bună pe calea revoluţiei. comportamentul şi influenţa ultimei unităţi dintr-un stoc de bunuri omogene asupra nevoilor sunt diferite faţă de cele ale unităţii precedente. la sfârşit de secol XIX. specific. teoria obiectivă a valorii muncă. Momentul cu cea mai 31 . Alfred Marshall ş.. deschide perspectiva unui gen nou de analiză. al concurenţei pure şi perfecte specifică capitalismului atomizat al secolului XIX şi circumscris predilect la nivel microeconomic.

considerăm posibilă existenţa unui principiu unificator. concurenţei şi a pârghiilor valorice în general. Schumpeter. numai la etajul normativ al ştiinţei noastre. Criza economică şi politică a anilor 80 avea să-i pună serios în cauză statutul. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Pe deplin stăpân pe meşteşugul de teoretician. Dezvoltarea sa devine posibilă prin contactul permanent pe care. soluţiile capătă nuanţă. p.. Engels şi Lenin şi aflată tot timpul în duel cu «economia politică burgheză». cu cea capitalistă dar şi cu cea socialistă. credem. Keynes. echilibrul. 4 32 . economia politică recepţionează semnalele şi impulsurile. cu economia dezvoltată dar şi cu cea slab dezvoltată. iau culoarea sistemului. e una singură.A. inspirată din Marx. cel pozitiv. Aceste legături o menţin vie şi o obligă la un permanent examen. Sistemul de economie politică bazat pe filosofia liberală clasică şi neoclasică suferă un serios afront. Bucureşti. Din cealaltă parte a lumii. La probleme economice asemănătoare ea oferă soluţii asemănătoare.A. Tot pe această cale. 5 J.1. îl are cu lumea. Faptul că propoziţiile ştiinţei economice inspiră. din acest punct de vedere. Cuprinse în textura politicii economice. în dublu flux. supoziţia lui J. vol. 4 5 J. Pentru primul etaj. devine problema principală a economiei politice. Pentru evoluţia ştiinţei economice şi a politicii economice pe care a inspirat-o Keynesismul atrage şi reţine atenţia prin câteva idei cu caracter de noutate şi anume: plasarea analizei la nivel macroeconomic. a dobânzii şi a banilor.semnificativă influenţă asupra acestui proces se încadrează în perimetrul anilor '29-'33. sisteme de politică economică diferite. politica economică dobândeşte fundament ştiinţific.M. fizic şi monetar. a sistemelor.48. Nu putem vorbi de o economie politică românească şi alta franceză. Marea criză îi «produce» pe Keynes şi a sa Teorie generală . cit. Editura ştiinţifică. Keynes rămâne o prezenţă în toate manualele şi lucrările de economie. Din interiorul ei se promovează ideea unei economii planificate centralizat şi se relativizează importanţa pieţei. privit prin prisma ocupării cât mai depline a forţei de muncă. economia politică iese la rampă printr-un alt «copil» al ei botezat cu numele de economie politică a socialismului. dinspre Răsărit. ştiinţa economiei. părăsirea unor principii ale clasicismului liberal şi acceptarea unor măsuri de orientare economică în care statul este invitat să joace un rol activ. în forma concret-specifică a sistemelor sale. Trimiterea se face aici. o obligă la dezvoltare permanentă. Schumpeter de a gândi şi analiza prin sisteme de economie politică pare îndreptăţită. op. 1970. funcţie de filosofia socială dominantă. analiză oricând inspiratoare.

Termenului de economie i s-a adăugat deci cel de politică. concurenţă sub raportul multitudinii definiţiilor ce i s-au dat în timp . cetate). op.B. de Montchrèstien. Antoine de Montchrèstien utilizează pentru prima dată termenul de economie politică în chiar titlul lucrării sale Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei mamă. după M. Stanley Jevons vede în ştiinţă economică o "disciplină normativă foarte utilă deciziei politice" (După S. primul. De la Xenofon care. cit. Antoine de Montchrèstien.cit. p. cit. caracterizează economia drept o "ştiinţă care studiază comportamentul uman ca şi relaţia dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative (S. putem răspunde acestor întrebări? Multă vreme percepţia ştiinţei noastre s-a realizat sub simplul nume de economie.). op. ce este. Din această perspectivă. defineşte obiectul ştiinţei economice prin subtitlul lucrării sale fundamentale drept "o cercetare a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor". Economicul II. economia este nu numai o ştiinţă ci şi o artă. 33 . Pe aceeaşi linie. Lionel Robbins. vorbeşte despre ştiinţa economică şi Antoine de Montchrèstien care uzează cel dintâi de denumirea de economie politică şi până astăzi ştiinţa despre economie nu are. Adam Smith.48-51).. considera economia politică ca fiind ştiinţa ce studiază "administraţia patrimoniului cetăţii" (A. cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = oraş. op. Paris. 1988. Say. a "ştiinţei bogăţiei" se înscrie şi J. K. Xenofon şi Aristotel în special.. cu ce se ocupă şi ce urmăreşte economia politică? Abordând problema sub raport etimologic. 12.). 2. 3. Ceea ce caracterizează acest lung traseu în care gama 6 6 Redăm câteva din cele mai semnificative: 1. de departe. putem contura deja câteva propoziţii care fixează obiectul ei de studiu. 5. Anthropos. vechii greci. Epistémologie et economie.. În 1615. Marx defineşte economia politică ca fiind "studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii" (S. p.). Latouche.78).2. o priveau ca pe o ştiinţă a economiei domestice. Obiectul de studiu al economiei politice Urmărind evoluţia procesuală a drumului parcurs întru devenirea ştiinţei economice.. Latouche. Traité . Aşadar. un mijloc prin care oamenii sunt în stare să-şi mărească patrimoniul" (Xenofon. Oprişan.cit. 6. 4. Xenofon considera că ". Latouche. op.. după Serge Latouche.

adăuga în notă proprie economistul american. ca şi legile obiective ce guvernează aceste procese.definiţiilor pe care le-a primit ştiinţa noastră este foarte variată s-ar putea înscrie în următoarele propoziţii sintetizatoare: Întâi. repartiţiei. studiul scopurilor urmărite de aceste organizaţii în măsura în care ele sunt de acord sau se opun interesului general. deşi par a nu vorbi despre acelaşi lucru. cu sindicatele şi cu guvernele pentru a satisface nevoile lor economice. esenţiale. respective. lucr. în scopul consumului prezent şi viitor. b. Aurel Iancu este de părere că "ştiinţa economică reprezintă o schemă a analizei si interpretării realităţii economice. Ştiinţa economică şi interferenţele ei. folosind sau nu moneda.). şi studiul organizaţiilor. op. Galbraith. ştiinţei economice i se încredinţează misiunea de a-i invăţa pe indivizi cât şi pe colectivitătile umane în ansamblu. Salinger. Iancu. Engels realizează o ruptură. 1993. Tout savoir . parafrazându-l pe Alfred Marshall.1. maniera de a face să paralizeze interesul colectivităţii" (J. K. Raymond Barre crede că economia este "ştiinţa administrării resurselor rare într-o societate umană. Marx şi Fr. Pe firul acestei idei.cit.. necesare. Ei cantonează obiectul cercetării economice. Latoucle. pentru a lua în considerare acţiunile economice tipice. de a afecta resursele productive rare la producţia (în decursul timpului) de mărfuri şi servicii variate şi de a le distribui. 9. 1978. Îi interesează relaţiile dintre oameni în procesul producţiei. Paris. cum se produce mai repede şi mai uşor bogăţie.16). în condiţiile unor implicări ale puterii publice (ale statului) în realizarea unor ajustări ale mecanismului de funcţionare a economiei" (A. N. Seuil. 8. Bucureşti. Tratat de economie. Prin legi obiective cei doi înţeleg legăturile generale. Obiectivitatea este legată de faptul că respectivele legi acţionează independent de 7. Această schemă este concepută . repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. ea studiază formele pe care le iau comportamentele umane şi conduitele sociale în amenajarea oneroasă a lumii exterioare şi actele ce se propun spre a se reduce tensiunea care există între dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate ale subiecţilor economici (S.ou presque . între diferiţi indivizi şi colectivităţi ce constituie societatea" (S. Economica. 34 . în fine. vol.cit.sur leconomie. definiţiile oferite ştiinţei economice pot «suporta» următoarea grupare: a. scria că "economia nu este altceva decât studiul umanităţii în conduita vieţii sale cotidiene.). Ea înseamnă. p. De la Xenofon şi până la clasici. pentru a desprinde anumite regularităţi în comportamentul agenţilor economici care îşi desfăsoară activitatea în scopul realizării unor obiective sau finalităţi într-o lume cu resurse limitate. schimbului şi consumului bunurilor economice.. Paul Samuelson consideră ca "Ştiinţa economică cercetează modul cum oamenii decid. a manierei în care oamenii au de a face cu marile întreprinderi.11). 10. Latouche. p.John Kenneth Galbraith.K. Şi. folosind instituţii şi instrumente economice adecvate. inclusiv. predilect pe terenul socialului.

economia politică a putut fi aservită completamente ideologiei dominante a unui sistem politic. sunt exemple de legi economice obiective. reţinem remarca economistului francez Jacques Généreux privind necesitatea unităţii acestor două paliere: "Economia. ea trebuie să fie şi normativă. La ce serveşte buna cunoaştere a funcţionării pieţei muncii dacă aceasta nu poate fi utilizată pentru a inspira politici eficace de luptă contra şomajului. Pe fundal. Marx şi Engels plasează şi încadrează studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice obiective în spaţiu şi în timp. Ea nu poate să rămână o ştiinţă pur pozitivă.şi economia politică în sens restrâns . în timp ce analiza economică normativă caută să ne spună cum ar trebui să fie sau ce ar trebui făcut pentru ca lucrurile să fie aşa cum dorim. Subliniind că analiza economică pozitivă explică de ce lucrurile şi comportamentul oamenilor sunt aşa cum sunt. Trebuind să meargă spre sugestii. aflată în permanentă criză. Problema afectării. nu însă în afara activităţii lor conştiente şi. legea cererii şi ofertei etc. este inevitabil politică. c. nu împotriva a ceea ce înseamnă natural şi firesc în acţiunea umană. economia este «condamnată» să fie politică. aflată în neîntrerupt progres. ca şi contemporanii. şi. apare acelaşi obiectiv producerea de bogăţie. Al doilea. nevoi nelimitate pe de altă parte. direct sau indirect. Până să se ajungă acolo ştiinţa economică trebuie să găsească soluţii la ingrata inecuaţie care a însoţit dintotdeauna viaţa oamenilor: resurse limitate pe de o parte. În consonanţă cu un atare punct de vedere s-a putut vorbi despre o economie politică burgheză. Pe acest temei ei se văd îndreptăţiţi să facă distincţie între economie politică în sens larg . mai ales.ca ştiinţă care studiază relaţiile de producţie şi legile economice pe toate treptele de dezvoltare a societăţii omeneşti .voinţa oamenilor. tratând comportamente umane şi consecinţele lor colective. şi o economie politică socialistă. În rezolvarea lor nu se neglijează comportamentul uman. de formare profesională etc. Aşa se explică de ce definiţia lui Lionel Robbins devine punct de reper. El surprinde exact ceea ce ştiinţa economică vrea să însemne astăzi: "ştiinţă care studiază comportamentul uman ca o relaţie dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative". soluţii etc. în atingerea scopului său. se apropie de linia de gândire clasică. a echilibrului şi dezechilibrului dobândesc pondere.? La ce este bună înţelegerea mecanismelor de creştere dacă aceasta nu ajută cu nimic la stimularea progresului economic şi la favorizarea dezvoltării ţărilor 35 . tot în baza acestei optici. Legea creşterii productivităţii muncii. Neoclasicii. a economiei de timp.anatomie şi fiziologie a unei singure societăţi.

vol. 1990. indiferent ce nume şi-a luat. economia ca ştiinţa poate fi aservită ideologiei . Este pozitiv în măsura în care politica economică serveşte de «cordon ombilical» prin care ştiinţa economică este ancorată la realitate. prin generalizare. De aici. implicând raportul dintre stat şi economie. de şcoala economică în vogă. Fiziocraţii. 1994. Economie politique. credem că cel care. nu aceeaşi interpretare e permisibilă în situaţia economiei politice. Paradigme de gândire. Reiffers. "Al.1. Paris. Economica. 8 Pentru o analiză în detaliu a problemei vezi. p.I. a politicii economice. Prin aceasta din urmă înţelegem "ansamblul deciziilor luate de puterea publică în vederea orientării activităţii într-un sens dorit" . Este negativ atunci când. Introduction et micro-économie. Politique économique. 9 Xavier Greffe. Marx. Edit. a înţeles că prin politic economicul prinde sau nu viaţă. Neoclasicii şi. Aşadar. p. Paris. în mare parte. că. 1990. Analiza normativă apare astfel ca urmare logică a cunoasterii pozitive" .sărace? Nu există niciodată o dezbatere teoretică în economie care să nu conducă la o dezbatere politică. Cuza" Iaşi. cunoscutele teorii ale consumatorului şi producătorului.16. au fost extinse la scara ansamblului. toţi economiştii recunosc că cercetarea microeconomică serveşte ca punct de plecare pentru cea macroeconomică. În funcţie de mediul paradigmatic în care s-a produs. economia politică şi-a circumscris câmpul investigaţional fie în perimetrul micro fie în cel macroeconomic. Faptul în sine este şi pozitiv şi negativ. s-a mers preponderent într-o direcţie sau alta. sesizând interdependenţele dintre variabilele economice. primul. dimpotrivă. timpul şi mai ales de obiectivele imediate ale cercetării. Univ. Jean L. de locul. Jacques Mairesse. ale căror adevăruri. Hachete. Distincţia s-a făcut însă doar la nivelul punctelor de vedere. termenul de politic poate căpăta un sens tendenţios atunci când e prins în organica politicii economice. Subliniind aceste lucruri găsim necesar să facem şi precizarea că economia politică. convinşi fiind că ceea ce face bine unui individ sau familiei sale nu are cum să facă rău societăţii în ansamblu. Pohoaţă. chiar în condiţiile strânselor sale legături cu politica. nu se suprapune şi nu se confundă cu politica economică. 7 36 . Encyclopedie economique. a avut şi simţul unităţii. clasicii au manifestat propensiune pentru microanaliză. Généreaux. Al treilea. Subscriind în totalitate la cele spuse de economistul francez.1185. Keynes şi mare parte dintre contemporanii noştri plasează analiza la 7 8 9 J. tot pe această cale. a adăugat la noţiunea de economie pe cea de politică (A. de Montchrèstien) n-a avut în vedere doar semnificaţia etimologică a termenilor. în Xavier Greffe. I.

ca obiect de studiu. e că. Dar.n. monedă. «economie politică» sau. ştiinţa economică ţine de domeniul cotidianului. altfel spus. În fond. «economie socială». «economics».. «ştiinţa economică». schimb şi consum într-o structură socială dată. Prima este legată de împrejurarea că realul economic cu care teoria se confruntă în permanenţă este. pe rând. statistică şi «teorie» (în accepţiunea de «cutie cu instrumente de analiză» aşa cum gândea 10 11 10 11 Jacques Généreux. inflaţie. prin miezul ei numit economie politică.n. în fapt.).. p. cit. «economie». Cum însăşi denumirea sugerează. fără un exerciţiu ştiinţific pregătitor. "Ceea ce distinge pe economistul «ştiinţific» de toţi cei care gândesc. Al patrulea. marile probleme ale economiei sunt de fapt macroeconomice. ştiinţa de care ne ocupăm a fost definită. dar şi analiză realizată de minţi instruite şi prin metode speciale. al vocabularului curent. De aici consecinţa şi concluzia.18. ştiinţa economică îşi «fixează» în fapt. vorbesc şi scriu pe subiecte economice". înseamnă observaţie. Schumpeter. În al cincilea rând. studiind mecanismele de producţie. oricât de complexe ar fi. realul existenţial palpabil ce se oferă zi de zi observaţiei empirice directe.)" . 37 . firească până la un punct. preţ. simplu. repartiţie. ceea ce este important şi se impune cu toată evidenţa. op. ceea ce am putea numi realul economic. întemeiat. invităm a se reţine că ştiinţa economică. etc. ca şi interdependenţele dintre acestea.nivel macro. indiferent de denumire. Ibidem. remarca. manualele în domeniu cuprind sub coperţile lor două mari părţi: microeconomie şi macroeconomie. «political economy». este o stăpânire a tehnicilor pe care le clasăm sub trei rubrici: istorie (în sensul de simţ istoric sau chiar experienţă istorică . Nivelul său privilegiat de observaţie este cel al întreprinderii şi al pieţii unui bun sau serviciu particular" . că. microanaliza îşi ia ca sarcină "să explice comportamentele individuale şi interacţiunea lor. în timp ce macroanaliza "se interesează în principal de interacţiunea variabilelor economice agregate la nivelul economiei naţionale (produs intern brut. obiectul economiei politice este analizat din această dublă perspectivă. şomaj. De reţinut că în prezent literatura anglo-saxonă uzează de termenul «economics» în timp ce în cea francofonă s-a impus denumirea de «economie politică». înseamnă infinit mai mult decât observaţie obişnuită. Relevarea acestei evidenţe conduce la două mari concluzii. Spre a înlătura orice tentaţie în înţelegerea lucrurilor pe o atare direcţie. că oamenii se cred competenţi să raţioneze despre probleme economice.

pe de altă parte. ştiinţe economice fundamentale: economia politică. operează aici un benefic proces de diviziune a muncii. Nu acestea sunt însă graniţele fireşti ale ştiinţei noastre. istoria gândirii economice. că. deopotrivă. cit. op. toate la un loc. Relaţiile de interdependenţă dintre aceste discipline cu autonomie relativă pe de o parte. nu e greu de constatat că multă vreme ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. odată profesionalizată si autonomizată. ştiinţa economică şi-a dobândit propriul statut şi şi-a bornat teritoriul.n. economia reală a rămas ţelul şi farul ei. Dar. 36. "totul este economic chiar dacă ştiinţa economică nu este peste tot" .n. Faptul că economia este o totalitate prezentă şi perceptibilă peste tot conduce repede la ipoteza că pentru a obţine rezultate satisfăcătoare ştiinţa economică nu poate fi decât universală. Schumpeter a ţinut să completeze şi să adauge la cele trei mijloace de analiză care. alcătuiesc «economia ştiinţifică» şi sociologia.A. p. Este adevărat că istoria formării şi constituirii ei demonstrează că primele idei economice n-au venit de la profesionişti ai domeniului.Joan Robinson sau de «meşteşug de teoretician» în genul lui John M. Economie politique.economia politică. A doua concluzie se sprijină pe constatarea că realul economic este impregnat în textura realului existenţial. moralişti. clerici etc. numai ca rod al unei munci de cercetare specializată.)" . Claude Mouchot. ca sistem de economie politică. p. pentru a emite pretenţia ştiinţificităţii trebuie să stăpânească. permit de acum a pune problema existenţei unui sistem al ştiinţelor economice în care cea mai mare parte a economiştilor includ: 1. domeniul materialului şi socialului. aşa cum sublinia economistul francez Claude Mouchot. E cert că problematica economică nu era atât de complicată încât să nu-şi găsească acoperire şi explicaţie în propoziţiile economiei politice. Economia politică rămâne axul şi punctul de sprijin în jurul căruia gravitează.195. 38 . 1984. şi dintre ele şi miezul din care s-au desprins . ştiinţa economică apare ca un sistem de gândire coerent. istorici. ştiinţa conducerii etc. Keynes . Economica. cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în chiar cercetarea economică. Numai astfel privită. Urmărind acest proces. Schumpeter. statistica. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice. se dezvoltă şi se autonomizează un număr în creştere de discipline ce-şi propun să studieze o anumită «felie» a realităţii. ci dinspre filosofi. 12 13 12 13 J. matematicieni. ca un sumuum de paradigme intercorelate. Paris.

. Science de l'homme et science économique.24. p. C. relaţii valutar financiare internaţionale etc. T. . Paris. vol. detalii suplimentare în: C. se nutreşte din experienţa acestora. pur iluminist. sociologia economică.analiza economiei nu poate avea un caracter neutru. Conchidem că economia politică este ştiinţa care prin studiul vieţii economice este chemată să ofere soluţii pentru 14 15 A se vedea. economia mondială. 1981. credit. contabilitate. Editura Politică. Murgescu. geografia economică. Restructurări în economia politică. ştiinţe economice teoretico-aplicative: economia ramurilor de producţie (industriei.economia politică nu se suprapune cu ştiinţa economică. p. ştiinţe economice de graniţă: econometria. Bichi. încadrează. finanţe. ci trebuie să-şi găsească prelungirea firească prin etajul normativ într-o politică economică menită a înrâuri evoluţia faptelor după modelul dorit. . Unele consideraţii cu privire la dialogul interdisciplinar al ştiinţelor economice în "Revista economică". dar şi inspiră. 3. etc. pentru toate celelalte ştiinţe economice.obiectul ei de studiu rămâne viaţa economică pentru care trebuie să creeze bogăţie materială şi spirituală.micro şi macroeconomic. prefaţând-o şi reprezentând-o. cibernetica economică etc. Bucureşti. .87-177. cu schimbare de ponderi între componente.studiul vieţii economice trebuie realizat bidirecţional . aflat într-o permanentă dinamică. dar oferă acesteia fizionomia. În cadrul acestui sistem. Urmărind această rută prin care economia politică şi cei care o slujesc încearcă să-i stabilească graniţele şi să-i surprindă în tuşe cât mai sigure obiectul şi constatând că: . Ea oferă anvergura şi deschiderea filosofico-metodologică. Formarea şi dezvoltarea sistemului ştiinţelor economice în Tratat de economie contemporană. Editura Politică. Tiporex. după Gromoslav Mladenatz în Cunoaştere şi metodă în ştiinţă economică.viaţa economică nu este decât un «ansamblu de acte omeneşti carora autorii lor le dau sens» . Postolache. 1986. marketing. economia politică a fost şi a rămas să ocupe un loc central. Prin soclul ei epistemologic oferă măsura valorii. comerţului etc.1. monedă. construcţiei. agriculturii. 19/1984. Ea dă.etc. nota şi metoda. Bucureşti. tonul. 14 39 . 1947.). În acelaşi timp. Bucureşti. 1943. . economia politică valorifică rezultatele obţinute de celelalte componente ale sistemului. 15 François Perroux. istoria economică. ecologia. .evoluţia vieţii economice este totuşi guvernată de legi economice obiective.2.

aceasta din urmă desemnează discursul filosofic angajat de folosirea uneia sau alteia dintre metode. la nivel micro şi macroeconomic într-un cadru socio-economic dat. Valoarea. Noţiunile sau conceptele. categorii economice cu ajutorul cărora se operează în procesul cunoaşterii. guvernat de legi obiective. după un criteriu stabilit. de la celelalte ştiinţe în sistemul cărora economia politică a ieşit mai târziu la rampă. Ion Pohoaţă. aşa cum s-a arătat. în context. Este sarcina metodologiei să justifice.. în timp ce metodica ţine de didactica predării cunoştinţelor ca atare. exprimă 16 Vezi. în marea lor majoritate. sunt. categorii şi legi economice. întâmplător în evoluţia respectivului fenomen sau proces economic.optimizarea relaţiei resurse limitate . Acesta este sensul metodei şi atunci când vorbim de economia politică: de ansamblul de căi şi procedee găsite în baza unor principii prin care se caută adevărul în economie. Căile şi metodele de analiză propriu-zisă nu pot fi rupte de principiile pe care se sprijină. apriorismul. Ştiinţă economică în discursul metodologic. Produsul prim al abstractizării este abstracţia ştiinţifică concretizabilă în noţiuni. Legile economice. 3. realismul ştiinţific. instrumente şi tehnici imprumutate. Aici şi acum. plusurile şi minusurile unor principii de judecată precum individualismul. Astfel.nevoi nelimitate. Metoda economiei politice Etimologia cuvântului trimite la limba greacă unde «methodos» înseamnă cale. renta. 16 40 . p.101-149. că metoda nu se identifică cu metodologia. într-o anumită clasă. venitul naţional etc. ceea ce ne putem propune e de a explicita sensul unor instrumente de analiză şi evaluare la care economia politică recurge şi care dau contur metodei sale. mod de exprimare. preţul. mijloc. subliniem ca esenţial faptul că analiza fenomenelor şi proceselor economice se face pe calea abstractizării. de esemplu. pe plan mintal doar ceea ce este esenţial. motivat. repetabil şi relativ stabil în fenomenul studiat. De reţinut.cit. laturile esenţiale. în Paradigme de gândire. Categoriile economice sunt noţiuni de maximă generalitate ce surprind esenţa existentă în mod obiectiv în fenomenele şi procesele economice. Ea înseamnă acel procedeu al cunoaşterii prin care subiectul cercetător reţine. op. istoricul. reţine trendul. empirismul. reflectă caracterele generale ale fenomenelor grupate mintal. purismul sau anarhismul . banii. lăsând deoparte ceea ce este aleatoriu.

ca procedeu tehnic. a creşterii productivităţii muncii etc. în context. linia pentru geometrie. Omul surprinde prin gândire realitatea economică. De asemenea. Pentru a le determina dimensiunile. esenţială. este conceptul operant. riscul şi incertitudinea. ele se impun pur şi simplu. acţiunea oamenilor în sensul respectării cerinţelor acestora. nu exclude elementul de spontaneitate în evoluţia vieţii economice. este vorba de homo oeconomicus rationalis.esenţa fenomenelor şi proceselor economice. cu complexitatea fenomenelor şi proceselor. cu aceleaşi funcţii şi aceaşi menire ca atomul pentru fizică. ADN-ul pentru biologie etc. în acelaşi timp. Ceea ce dă specificitate economiei politice atunci când ea recurge la abstractizare. altfel spus. cu complexa natură umană care o străbate. dar el nu-şi poate propune sa pună ordine în lumea reală. Ea constă în descompunerea mintală a întregului în elementele lui componente 41 . dependenţa cauzală. şi faptul că viaţa economică. Legea cererii şi ofertei. direcţia şi tendinţele lor. nu exclude. gândite şi formulate potrivit unor opţiuni stabilite la un monent dat. De aceea. Subliniem. Deşi criticile la adresa acestui tip de analiză abstractă bazată pe homo oeconomicus nu lipsesc (în treacăt fie spus ele nu sunt lipsite de importanţă). subordonate raţionalităţii. economia politică recurge la ajutorul statisticii şi la calculul probabilistic. producător sau consumator. proprie acestor fenomene şi procese. ruptă de realitatea conflictuală a mediului concret în care trăieşte pentru a se manifesta într-unul al concurenţei. legile economice nu pot fi proclamate. ca toate celelalte ştiinţe sociale. pe care şi l-a creat nevoită fiind să «decupeze» din întregul existenţial o «felie» reprezentativă. dominat de logica hedonistică şi convins că acţionează într-un univers cartezian în care fiecare şi toţi deopotrivă sunt ghidaţi de aceleaşi principii izvorâte şi. nu au nevoie de a fi proclamate. folosirea legilor economice. Desprinderea a ceea ce este esenţial în evoluţia fenomenelor economice nu poate fi realizată decât prefaţând munca de cercetare cu analiza propriu-zisă. nu poate fi surprinsă decât în limitele ei cele mai generale de către legile economice. Ele au un caracter obiectiv şi nu trebuie confundate cu legile juridice care sunt expresia voinţei oamenilor. necesară. entitate abstractă. tot impalpabile şi invizibile. spre deosebire de legile juridice. de primă importanţă. istoria gândirii şi faptelor economice dovedeşte din plin că ştiinţa economică a reuşit să facă totuşi din homo oeconomicus un model de analiză demn de interes. legătura lor internă. dar capabile să susţină o analiză de ţinută.

după cum a afirmat Schrödinger. Prin analiza dinamică. ca şi legăturile dintre aceste părţi. psihologiei etc. dar tot matematica nu-i poate fi de nici un folos acolo unde numai analiza calitativă poate spune ceva. Sesizând că matematizarea economiei este o chestiune de proporţii şi că rămâne un mijloc şi nu un scop. filosofiei. un clişeu al vieţii economice aşa cum se prezintă ea la un moment dat. cu toate nuanţele-i specifice.pentru a putea fi studiate. ci fapte sociale. Bucureşti. ceea ce rezultă de aici este un instantaneu. dificultatea economiei politice nu provine din matematică. la generalizarea ştiinţifică. de care are nevoie. Nicolae Georgescu-Röegen scria că "modelele aritmomorfice sunt tot atât de indispensabile în economie ca şi în alte domenii ştiinţifice. Aceasta nu inseamnă că ele pot face tot ce e de făcut în economie. dreptului. se recurge la analiza calitativă. cât din motive de eficientizare a cercetării. astfel. dimpotrivă. modela sau măsura a fost considerat. p. Matematica o poate ajuta să ajungă la adevăr. dintotdeauna. Tocmai pentru că economia politică «trece» prin social şi se verifică mereu prin acesta. realitatea este «filmată». Cele două tehnici de analiză se completează şi se presupun reciproc. Economia politică a apelat la matematică nu atât pentru a-şi consolida statutul său de ştiinţă. de la fapte concrete. analiza este calitativă sau cantitativă. Prima încearcă să surprindă fenomenul economic în complexitatea sa. realizabilă prin trimiteri consistente pe terenul istoriei. Recursul la matematică pentru a schematiza. îi oferă rotunjime şi sens. ţine seama de dimensiunea cuantificabilă a fenomenelor economice. Inducţia este modul de raţionare de la particular la general. Deducţia. Iar complexitatea este dată de împrejurarea că nu există fapte pur economice. referindu-se la viaţa biologică. o probă a ştiinţificităţii. aşa cum se prezintă ele în realitatea mozaicată. Cea de-a doua. Căci. După sensul raţionamentului logic. înseamnă modul de raţionare de la general la particular. dimpotrivă. 17 42 . Prin analiza statică realitatea se «fotografiază». analiza poate fi inductivă sau deductivă. parte cu parte. ci din faptul că obiectul însuşi este «mult prea complicat pentru a fi pe deplin accesibil matematicii" . analiza poate fi statică sau dinamică. 17 Nicolae Georgescu-Roegen.547. Dimensiunea interdisciplinară a studiului are menirea întregirii analizei. După modul în care surprinde desfăşurarea fenomenelor în evoluţia lor procesuală. în spaţiu şi în timp. Editura Politică. Din punct de vedere al conţinutului. cu această ocazie legăturile dintre fenomenele şi procesele economice sunt surprinse în evoluţia lor. Legea entropiei şi procesul economic. 1979.

Judecăţile prin clişee s-au pretat mai bine universului lor ideatic . Prin analiză şi sinteză economia politică îşi sondează obiectul ei de studiu. Surprinderea. de această metodă. dat fiind tocmai numărul infinit de consecinţe ale ei. aşa cum s-a subliniat deja. O teorie înseamnă o sumă de «conjencturi» şi ipoteze îndrăzneţe cu un număr infinit de consecinţe. cu scopul de a descoperi legile care guvernează realitatea studiată. Popper găseşte că evidenţierea falsităţii unei teorii ar fi mai la îndemână. Fiziocraţii. Ceea ce-i asigură acestuia un loc special în istoria filosofiei critice este rolul cu totul particular pe care el l-a acordat experimentului în procesul cunoaşterii. la acest nivel. fenomenele economice sunt descompuse în părţi componente pentru a fi studiate în intimitatea lor. pentru ca prin generalizări teoretice mijlocite de abstractizare să expună. până la aceste abstracţiuni se ajunge prin sinteză. Stă tot în sarcina ei. Principiul falsificabilităţii ţine de contribuţia cunoscutului filosof Karl Popper. statica nu mai poate spune mare lucru. metode aflate ele însele sub zodia contradictoriului şi în obiectivul discursului filosoficocritic. pentru Popper verificarea experimentală nu confirmă nimic asupra adevărului unei teorii. Prin analiză. Nu puţine sunt metodele la care se poate recurge în acest scop.La analiza statică au recurs îndeosebi neoclasicii. în profitul lor şi al ştiinţei pe care o slujesc.microeconomia. Este limpede că sinteza vine în prelungirea analizei spre a-i da motivaţie. să-şi evalueze şi să-şi verifice rezultatele cercetării. De aici. susţine că e mai facil să găsim temeiuri pentru a demonstra falsitatea unei teorii decât temeiuri care să 43 . Pentru a suplini acest gol metodologic şi a depăşi impasul. spre exemplificare şi concretizare. a ştiinţei noastre. concepte. nu întotdeauna clar şi de o manieră tranşantă din lucrarea sa Logica cercetării ştiintifice. cât şi contemporanii se folosesc. în mare parte clasicii. Ea constă în reunirea mintală a elementelor desprinse din analiză şi stabilirea a ceea ce este general şi de esenţă în anatomia acestor elemente. nimeni n-ar putea să probeze pe cale experimentală acest lucru. Tipicele modele comportamentale ale producătorului sau consumatorului vin din această direcţie. Ne oprim. economia politică operează cu noţiuni. de la concluziile desprinse prin cercetarea în detaliu a lucrurilor. Altfel spus. legi. În măsura în care laboratorul de analiză a fost proiectat la nivel macro sau chiar mondoeconomic. la principiul falsificabilităţii şi la experimentul economic. Dar. Aşa cum rezultă. sens. a organismului economic în mişcare nu se poate realiza decât prin analiza dinamică. Chiar dacă cineva ar lua o teorie drept adevarată.

demonstreze că generalizările sunt adevărate.. 19 Renato di Ruzza. La nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare. Presses Universitaires de Grenoble. credem că termenul în franceză se apropie mai mult de sensul şi semnificaţia a ceea ce a vrut sa spună Popper. Acest inventar de predicţii este supus ulterior testării empirice. 18 44 . predicţii. Exerciţiul popperian. Plecând de la această bază. La dernière instance et son ombre. Un asemenea raţionament îl conduce la faimosul său criteriu al falsificabilităţii sau al contrazicerii. Dacă experimentul ţine cincizeci de ani şi se soldează cu eşec. Popper a dedus. Încercând el însuşi să explice sorgintea faimosului său principiu. Popper se pare că "a rămas contrariat de insistenţa cu care Einstein repeta. economia ar avea cea mai mare nevoie de proba experimentului. de axiome. După opinia lui Popper. Dacă testul este negativ se renunţă la teoria (sau la o parte din teoria) combătută şi contrazisă pe bază empirică. «conjencturi» luate sub beneficiu de inventar. chimia etc. p. Riscurile sunt aici deosebit de mari. aceasta deoarece se acceptă ipoteza că există un număr infinit. În pofida acestui fapt economiei îi este refuzat experimentul în măsura în care fac apel la el fizica. ne spune deja că experimentul în economie îşi are o specificitate a lui faţă de alte domenii. Viaţa economică nu poate fi studiată la eprubetă. dacă o singură experienţă ar fi contrazis-o" . un eseu. adică aceea de combatere. se emit concluzii. de aici.87. ci doar provizoriu acceptată. de la un sistem de ipoteze. contrazisă în raport cu sistemul de axiome care a servit ca punct de plecare. aceasta înseamnă că ai transformat în cobai o 18 19 «Falsify» în limba engleză şi «refutabilite» în limba franceză. celor care voiau să-l audă. apriori posibile. Elements d'épistemologie pour économistes. Constituindu-se în segmentul cu cea mai mare pondere a existenţei umane. teoria nu este considerată confirmată. Dacă testul este pozitiv. nimic nu este inclus în cea a certitudinii definitive. biologia. pe cale pur logică. Teoria nu poate fi niciodată expresia vreunei legi economice obiectiv universale. a relativităţii . aşa ceva nu există în economie. La nivel macroeconomic însă ceea ce se experimentează este viaţa însăşi.. conducere sau marketing. de contrazicere. El începe deductiv. de alte experimente ce ar putea infirma teoria noastră. conceput a se derula în mod esenţial pe idee. că rolul ştiinţei şi al omului de ştiinţă este de a formula în permanenţă «conjencturi» îndrăzneţe şi de a găsi apoi criteriul pentru evidenţierea şi eliminarea erorilor. Totul este plasat deci în zona provizoriului. teoria nu poate fi decât o «încercare îndrăzneaţă». că el n-ar ezita nici o secundă să renunţe la teoria sa. 1988. Noi optăm pentru acest din urmă termen având în vedere originea demersului popperian. aici. probată.

La nivel macro se pretează mai bine exerciţiul mintal popperian sau o extensie a concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. 45 . Importă aici calitatea analizei efectuate. De aceea se susţine că o minte instruită şi inspirată care ştie intuitiv să te orienteze spre pista bună e mai presus de orice metodă.generaţie.

economice şi tehnice. de calitate mai slabă. încă de la începuturile sale. cum şi pentru cine. Cele trei probleme ale organizării economice Indiferent de sistemul economic sau de nivelul de dezvoltare. Sisteme economice Dinamică şi istorică prin natura sa. Teoria economică s-a preocupat. nelimitate.1.CAPITOLUL 2 FORME DE ORGANIZARE şI FUNCºIONARE A ECONOMIEI SOCIALE 2. de tehnologiile 46 . creşterii bunăstării noastre prezente sau mai multe bunuri necesare investiţiilor.1. Sistemul economic este caracterizat de către André Marchal ca un complex coerent de structuri instituţionale şi sociale. psihologice sau mentale. schimbându-şi modul de organizare în funcţie de natura sistemului economic. în funcţie de resursele disponibile. aceea a raportului dintre resursele limitate şi nevoile în continuă creştere şi diversificare. orice societate este nevoită să dea răspuns la trei întrebări esenţiale şi interdependente: ce. de ce calitate şi când? Producem azi mai multe bunuri necesare consumului curent. activitatea economică s-a desfăşurat în baza condiţiilor de loc şi de timp. dar de calitate superioară ? .Ce bunuri trebuie să fie produse. 2. sau mai puţine. pentru a creşte potenţialul producţiei viitoare ? Este bine să fie produse mai multe bunuri. în ce cantităţi.1. să fundamenteze tipurile specifice de organizare şi reglare a activităţii economice. . Acesta are drept obiectiv esenţial atenuarea conflictului dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate. chemate să aducă rezolvări viabile problemei rarităţii. pornind de la problema fundamentală a economiei.Cum trebuie să producem bunurile asupra cărora ne-am hotarât prin răspunsul dat la prima întrebare? Avem la dispoziţie mai multe variante.

hidrocarburi sau centrale nucleare. Prin decizii de politica macroeconomică se poate opta ca energia să fie asigurată de întreprinderi publice. vol. modul de soluţionare a lor diferă în timp şi spatiu. În fapt. realitatea economică nu a putut fi delimitată rigid în cele trei sisteme economice. de exemplu. p. mecanismul de funcţionare şi-a schimbat structurile. măsurat la nivel macroeconomic prin indicatori cum ar fi produsul naţional brut (P. aşa cum vom vedea în continuare. prin care s-a asigurat mişcarea sistemului economic. cum se repartizează rezultatul activităţii economice. au coexistat într-o unitate dialectica şi dinamică. aceste două elemente .)? Optăm pentru o societate cu mari discrepanţe între o minoritate foarte bogată şi o majoritate a populaţiei saracă? Dorim. energia electrică poate fi obţinută din cărbune.existente. de gradul de poluare pe care-l provoacă o variantă sau alta etc. cărora le corespund în realitate regimurile economice istorice.sistemele economice şi mecanismele specifice .1. 47 .N. PUF. pârghiile etc. Paris. Vom opta pentru una din resurse sau pentru mai multe în funcţie de ceea ce este disponibil. Raymond Barre distinge trei sisteme economice principale: sistemul economiei naturale. 1969. Prin acestea. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi realizată prin modul cum se răspunde la trei întrebări fundamentale: a) cine decide? b) care sunt motivaţiile dominante ale deciziei? c) care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile? Pe baza ansamblului coerent al răspunsurilor tip la aceste întrebări se pot desprinde trăsăturile esenţiale ale modelelor teoretice (imaginate) ale sistemelor economice. Astfel. private sau mixte etc. Economie politique.Pentru cine sunt produse bunurile în cadrul societăţii? Sau. dimpotrivă. .195-200.s-au integrat organic. Aceste sisteme economice s-au realizat în practică. În această privinţă. altfel pusă această întrebare. iar 1 1 Barre R. Totodată.2. 2. mijloacele. sistemul economic s-a adaptat condiţiilor concret-istorice existente.1. ce au coexistat şi s-au intercondiţionat. ele reprezentând ideatizări teoretice. hidrocentrale. o repartizare a bogăţiei sociale în mod egalitar? Adoptăm un sistem de repartiţie prin care să fie favorizate anumite categorii socio-profesionale? Deşi aceste trei întrebări fundamentale sunt comune tuturor societăţilor. de sistemul economic în care ne aflăm.. În diferite etape de dezvoltare a sistemului economic.B. prin mecanisme de funcţionare specifice. sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei de comandă .

care era independentă una de alta. Curs de Economie Politică. 1985. care putea lua două forme: • autoconsum final . izolată din punct de vedere economic.13. resursele naturale. cca 90% trăiau din munca câmpului. 1.destinat producerii altor bunuri. • autoconsum intermediar . Ea a fost preponderentă până la prima revoluţie industrială. în secolul al XIV-lea.ce permitea satisfacerea directă a nevoilor de viaţă ale oamenilor. dimensiunile economiei naturale erau şi mai extinse. activitatea economică a luat forma economiei naturale. p. Braudel F.18. p.12 şi următoarele. erau alocaţi la nivelul acestui sistem închis. 3 2 48 . urmărindu-se doar satisfacerea nevoilor în limita propriei producţii obţinute.. 2.n. sau "noneconomie" . bunurile de capital. p. de la obţinerea diferitelor materii prime. iar 60-70% din producţia regiunii nu ajungea pe piaţă. după Fernand Braudel . S-a mai numit şi "economie autarhică". Edit. Instituţia cheie o reprezentă gospodăria familială. 4 Braudel F. Craiova. Bucureşti. fără a apela la schimb. Principalii factori de producţie disponibili în etapa respectivă şi la nivelul acelei comunităţi şi anume.. Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate îşi satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi.. vol. precum şi resursele umane.).2.cit. Fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile. la nivelul gospodăriei individuale. "economie casnică închisă" . Astfel.n. În celelalte regiuni ale planetei. Ramuri. op.aprecierea acesteia ca fiind organizată sub una din aceste forme se face după criteriul preponderenţei pe care o deţine fiecare în cadrul întregii activităţi economice. în care "producţia şi consumul erau 2 3 4 Madgearu V. de aproximativ 60-70 milioane locuitori. până la pregătirea lor în formă definitivă pentru consum. Caracteristici ale sistemului economiei naturale La începuturile existenţei sale. din populatia regiunii mediteraniene (care era centrul activităţii economice. sociale şi politice . Motivaţia principală a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate autoconsumului. Edit. în principal.. 1994. Meridiane. Jocurile schimbului. În cadrul economiei naturale activitatea economică se realiza. iniţiativa acesteia aparţinând membrilor grupului respectiv.

îmbinate într-o singură funcţie dătătoare de viaţă" . Fiecare avea o activitate economică diversificată, având drept rezultat producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor, în special, cele elementare (biologice), limitate de nivelul scăzut de dezvoltare existent. Alvin Toffler consideră economia naturală drept "civilizaţia primului val", ce se caracteriza prin: - "pământul constituia principalul factor de producţie; - baza economiei consta în cules, vânătoare şi cultivarea pământului; - diviziunea simplă a muncii; - economie descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i făcea trebuinţă" . În timp, economia naturală a cunoscut o evidentă tendinţă de restrângere relativă. În fapt, încă din comuna primitivă, treptat, unele bunuri materiale, mai ales uneltele, pe care fiecare producător izolat nu le putea produce singur sau erau produse, dar numai cu mari dificultăţi, au început să fie procurate prin schimb. Prin urmare, marfa, ca obiect al economiei de schimb, a apărut cu mult înaintea producţiei de mărfuri. Însă, înainte de apariţia diviziunii muncii, schimbul de activităţi avea loc numai cu totul întâmplător. Abia după aceea el si-a lărgit treptat sfera de cuprindere şi a devenit relativ stabil. Cu toate acestea, până la apariţia şi a celei de-a doua condiţii a existenţei economiei de schimb - autonomia, independenţa producătorilor - schimbul de marfuri era legat doar de surplusul care putea apărea întâmplător la o comunitate sau alta şi continua să deţină o pondere mică în totalul activităţii economice. Odată cu apariţia producţiei de mărfuri, prin existenţa simultană a celor două condiţii ale acesteia, schimbul de mărfuri capătă un impuls deosebit şi îşi ameliorează treptat poziţia în ansamblul producţiei sociale. În principal, această dezvoltare a economiei de schimb a fost urmarea amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor, prin extinderea meşteşugurilor şi apoi prin realizarea primei revoluţii industriale, care a adus cu sine o producţie de mărfuri generalizată şi, prin aceasta, trecerea de la un sistem economic în care predomina economia naturală, la un sistem în care locul şi rolul principal revine economiei de schimb. Aceasta însă, nu trebuie să ne facă să credem că în prezent, ar fi dispărut forma anterioară de organizare a producţiei sociale. În multe din ţările cu economie slab dezvoltată, economia ţărănească, cu o pondere încă importantă în totalul producţiei naţionale, poartă şi
5 6

5 6

Toffler A., Al treilea val, Edit. Politică, Bucureşti, 1983, p.78. Ibidem, p.56-57.

49

astăzi, în mare măsură, caracterul de economie naturală. Sunt şi specialişti ( de exemplu A. Toffler) care susţin că unele elemente sau laturi ale economiei naturale pot cunoaşte o anumită revigorare în viitor şi în ţările dezvoltate economic. Această perspectivă ar fi legată de tendinţa de creştere a timpului liber şi de dorinţa fiecărui individ de a alterna diferitele tipuri de activităţi . Neexcluzând o asemenea tendinţă, apreciem totuşi că rolul şi ponderea economiei naturale în ţările avansate din punct de vedere economic nu vor fi decât secundare.
7

2.3. Economia de schimb - Sistemul economiei de piaţă
2.3.1. Conceptul şi conţinutul economiei de schimb Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor, ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale, s-a dovedit, aşa cum experienţa acumulată până în prezent o demonstrează, sistemul economic de o deosebită performanţă. Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie, activităţile agenţilor economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pieţei, aceasta răsplătind ori sancţionând, după caz, munca desfăşurată în toate componentele economiei nationale. Criteriile cu care aceasta operează sunt cele ale eficienţei şi concordanţei activităţilor economice cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a supravieţui în condiţiile economiei de piaţă şi cu atât mai mult, pentru a desfăşura activităţi rentabile, agenţii economici trebuie să fie receptivi la semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, flexibilitate în mecanismul de functionare, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanentă pentru înnoire şi modernizare. În cadrul economiei de piaţă activitatea economică este pusă în mişcare printr-un mare număr de decizii aparent independente unele faţă de altele, iar iniţiativa aparţine individului, care este centrul impulsionării activităţii economice. Având în vedere multitudinea centrelor de decizie, spunem că economia este
7

Ibidem, p.358 şi următoarele.

50

pluripolară. Evoluţia înregistrată în cea mai mare parte a ţărilor cu economie de piaţă se caracterizează printr-o reducere a numărului centrelor de decizie semnificative, prin aparitia centrelor de decizie publice, existenţa marilor grupări monopoliste, a fenomenele de integrare economică etc. Cu toate acestea, caracterul pluripolar al economiei s-a menţinut. Economia de piaţă este formată, în principal, din două sectoare: a) Sectorul privat, caracterizat prin trecerea de la economia micilor unităţi, numeroase şi de forţe aproximativ egale, la o economie a marilor unităţi, mai puţin numeroase şi de forţe inegale. Dintre factorii care au determinat această evoluţie amintim: · procesul concurenţei - care a dus la eliminarea celor slabi de către cei puternici (aşa numitul "darwinism social"); · exigenţele progresului tehnic şi ale formelor moderne de producţie care au impus necesitatea acumulării de capital şi concentrarea acestuia într-un număr mic de unităţi; · apariţia economiei de grup ca urmare a faptului că producătorii din anumite sectoare, animaţi de grija apărării intereselor profesionale comune, au fost determinaţi să adopte politici apropiate sau complementare în anumite domenii, ceea ce a avut incidenţe asupra iniţiativei economice; · dezvoltarea societăţilor transnaţionale, mai ales de origine americană inainte de 1944, dar apoi, după cel de-al doilea război mondial, şi europeană, japoneză etc. b) Sectorul public a cărui constituire s-a datorat unor cauze diverse: · carenţelor iniţiativei private, care nu poate rezolva problemele din anumite sectoare caracterizate printr-o rentabilitate scăzută; · interesul financiar al statului pentru unele activităţi fără riscuri, dar care aduc beneficii regulate şi considerabile (anumite monopoluri ale statului); · salvgardarea interesului economic al naţiunii; · consideraţii politice (de exemplu: apărarea naţională), etc. Odată cu apariţia şi dezvoltarea sectorului public apar noi centre de decizie, statul devenind apriori principalul centru al impulsionării economiei. Aceasta s-a realizat, în principal, pe două căi: prin deciziile sale directe - statul controlând şi orientând activitatea unităţilor publice, menţinând însă pluralitatea centrelor de decizie în acest sector; prin deciziile indirecte sub forma intervenţiilor legate de politica economică, prin care însă, cel mai adesea, statul nu se substituie centrelor de decizie existente, ci doar modifică cadrul manifestării lor. Motivaţia dominantă a oricărei decizii în sectorul privat este urmărirea obţinerii celui mai mare câştig monetar individual, iar resortul principal al activităţii economice este concurenţa. Însă,

51

prin singurul joc al mecanismelor autoregulatoare" . piaţa reprezintă o adevărată instituţie socială. urmărit prin infiinţarea exploatărilor cooperative. Modelul teoretic al economiei de piaţă şi evoluţia ei în realitate Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea în ideile liberalismului economic. economia de piaţă a evoluat.proprietatea privată. p. la o economie de piaţă în care un rol important îl au marile corporaţii. Prin importanţa sa în funcţionarea sistemului şi prin caracterul său permanent în punerea în contact a agenţilor economici. În timp. în special. Adam Smith şi David Ricardo.3. Această doctrină a fost consacrată pe plan politic prin principiul după care economicul era exclus din sfera de activitate a statului. Dintre instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile amintim: • instituţie juridică .piaţa. Piettre "echilibrul în viaţa economică poate fi asigurat prin existenţa unei depline libertăţi. 8 52 . Problemele trebuiau să se rezolve ele însele. care permite prin jocul ajustărilor continue. statul. 2. Singurele măsuri de intervenţie a statului admise erau acelea necesare pentru a elimina obstacolele care apăreau în calea jocului 8 A. deoarece numai astfel legile economice puteau să acţioneze fără nici o piedică.care constituie motivaţia de bază a deciziilor economice luate sub controlul statului. Tomul I Ou va le capitalisme? Edit. care. de la economia de piaţă liberă şi de la o liberă concurenţă. la o economie în care a apărut şi s-a dezvoltat un agent economic nou. compatibilitatea deciziilor autonome. laissez passer. altfel. Paris. Les grandes problèmes de l'économie contemporaine. Aşa cum arată A. le monde va de lui même" se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă după legi proprii şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior. interesului general .2. • un mecanism .mobilul profitului şi resortul concurenţei şi-au schimbat natura pe parcursul evoluţiei economiei de piaţă datorită: principiului solidarităţii. ar fi generatoare de anarhie. sintetizată în formula "laissez faire. de la formarea spontană a preţurilor. 1976. Piettre. Această concepţie a fost consacrată de ei prin două principii esenţiale: libera concurenţă şi libera iniţiativă. Cujas. prefaţat prin lucrările fiziocraţilor şi dezvoltat de economiştii clasici englezi. Concepţia lor asupra societăţii în general şi asupra vieţii economice.19. care stă la baza liberei iniţiative.

având drept rezultat sporirea profiturilor. dintre care amintim: existenţa marilor grupări monopoliste. a mărit dimensiunea unităţilor economice în raport cu piaţa şi prin aceasta cele puternice au câştigat o poziţie care le permite să influenţeze pieţele şi să mânuiască preţurile. În realitate acest lucru nu era posibil nici chiar în acele condiţii ale micii producţii de mărfuri. de a spori producţia când preţurile creşteau şi de a o reduce. preţurile creşteau. întrucât profiturile se micşorau. Procesul de dezvoltare economică. la rândul lor. Însă. teza principală a concurenţei perfecte era următoarea: unităţile economice erau mult mai mici faţă de mărimea pieţei. fapt care determina pe producători să restrângă producţia. preţul produsului respectiv scădea. niciuna nu era în măsură să aibă prin propria-i acţiune o anumită influenţă asupra alteia. pentru a evita ca o unitate economică sau un grup de unităţi economice să distrugă sau să absoarbă concurenţii săi. producătorii orientându-şi activitatea în funcţie de oscilaţiile acestuia. intervenţia statului în viaţa 53 . nici această concurenţă perfectă nu a existat niciodată. urmare a progresului tehnic din numeroase domenii de activitate. La aceste fapte. Fiecare unitate economică se supunea preţurilor care rezultau din jocul ofertei şi cererii. Astfel. puteau să participe la cerere.liber al concurenţei. Invers. având drept rezultat sporirea acesteia. care. când preţurile se micşorau. controlând o parte prea mare a pieţei. treptat. existând dintotdeauna o anumită rigiditate ce ţine atât de factorul capital. o serie de consumatori ale căror venituri erau insuficiente. încurajau producătorii în lărgirea producţiei. Prima înseamnă posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice moment orientarea şi volumul producţiei. Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producţie şi o concurenţă perfectă. pe măsura evoluţiei vieţii economice. În acelaşi timp. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezulta un anumit preţ care exercita o funcţie economică esenţială. de unde şi numele de economie de piaţa. dacă la un moment dat oferta de mărfuri era mai mică decât cererea solvabilă. o parte din consumatorii care până atunci erau în afara pieţei. În acelasi timp. s-au adăugat noi distorsiuni create pe piaţă. neputând face faţă urcării preţurilor. cât şi de factorul forţă de muncă. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect. în vederea adaptării ei la cerere. atunci când oferta unui anumit produs era mai mare decât cererea solvabilă. pentru a se îndrepta spre alte domenii. fapt prin care cererea era adusă la nivelul ofertei şi echilibrul se restabilea. realitatea a fost în mod constant departe de această idealizare liberală. Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnale ale preţurilor. erau îndepărtaţi de pe piaţă şi echilibrul dintre producţie şi consum se restabilea.

a. Apariţia acestui agent economic a fost considerată drept un proces necesar în contextul creşterii complexităţii economiei naţionale. opacizează informaţia economică ş. conservând însă principiile esenţiale caracteristice mecanismului pieţei. 1962. intervenţia statului în economie prin politica bugetară. peste anumite limite obiective. a necesităţii menţinerii echilibrului economic. Chicago. având un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea. în economiile moderne de piaţă. ea se caracterizează printr-o "concurenţa imperfectă". a contradicţiilor economiei de piaţă. politica veniturilor. prin legislaţia economică (vizând concurenţa. etc.economică. În funcţionarea economiei se impletesc mecanismele de piaţă cu intervenţia statului şi ceea ce diferă de la o ţară la alta este natura şi proporţiile acesteia. s. piaţa ocupând locul principal în deciziile şi comportamentul agenţilor economici. p. ce se caracterizează prin formarea liberă a preţurilor. nu mai prezintă trăsaturile economiei de piaţă perfect concurenţiale din gândirea clasică şi neoclasică (număr mare de producători şi consumatori de putere aproximativ egală care acţionau exclusiv în baza unor principii de raţionalitate economică şi erau perfect şi permament informaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă). politica fiscală şi monetară. influenţează permanent. 9 M. etc. economia de piaţă. 9 54 . din punct de vedere al mecanismului de funcţionare. joacă un rol de catalizator economic. Economia de schimb presupune existenţa mecanismului concurenţial. piaţa reprezintă condiţia generală a funcţionării acestui tip de economie. The University of Chicago Press. controlează în grade diferite preţurile. gestiunea şi reglarea economiilor naţionale.a. Capitalism and Freedom. Dar. de natură să deregleze funcţionarea pieţei. Prin mecanismele sale. Totodată.). economiile de piaţa sunt economii mixte. fenomenele de integrare economică. Friedman. Drept urmare. constatarea unor slăbiciuni şi eşecuri ale acestora au dus la includerea statului în mecanismul general de funcţionare a economiei naţionale. rafinat sau agresiv. aşa cum există ea în realitate în prezent. Statul. Trăsătura sa principală rămâne autoreglarea. ridică bariere de diverse genuri la intrarea în domeniul lor de activitate a noilor concurenţi (potenţiali sau reali). Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esenţă a mecanismului economic. apare. salariul. aceasta întrucât în condiţiile dominării mecanismelor pieţei. mai ales în concepţia economiştilor monetarişti .72. cererea consumatorilor.. ce presupune dominaţia unui numar redus de unităţi mari care duc o politică de piaţă în sensul de "diferenţiere" (modificarea formală sau reală) a produsului.

inflaţiei. concurenţa reprezintă o puternică forţă motrice pentru impulsionarea creativităţii în economie. Deşi legile producţiei de mărfuri.care se vor forma sau vor dispare în funcţie de iniţiativele particulare sau publice. Iată de ce intervenţia statului în acest mecanism devine oportună. Regula de joc a unui asemenea mecanism constă în a lăsa economia să funcţioneze plecând de la celulele sale autonome . În aceste condiţii. una din premisele maximizării rezultatelor activităţii economice. în acelaşi timp. De fapt. Mecanismul concurenţial generează o alocare a resurselor în funcţie de nevoile reale ale societăţii. consumul are o influenţă mult mai mare asupra producţiei. ele stimulează iniţiativa creatoare şi spiritul de întreprindere. concurenţa stimulează diversificarea. evitarea sau atenuarea. vor creşte sau se vor micşora în funcţie de capacitatea lor de a răspunde cererii. Totuşi. Tribuna economică nr.3. care este indicată de preţul pieţei. Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane Tipul actual de economie de piaţă existent în ţările dezvoltate se caracterizează. pot fi şi în legătură cu funcţionarea pieţei. 15/1990. prin următoarele trăsături 0: 1 10 Sava S. Situaţii critice ivite în economie. Ingerinţele sale în mecanismul economiei de schimb urmăresc. înnoirea sa în ritmuri rapide. pe cât posibil. chiar dacă această oportunitate este contestată de unii economişti. în vederea asigurării echilibrului economic şi pentru realizarea unor obiective de interes general. în condiţiile unui volum limitat al resurselor.3. de genul somajului. a efectelor negative pe care acesta le generează.unităţile economice .20-21. pentru aşezarea ei pe coordonatele modernizării şi creşterii rentabilităţii. uneori generând irevocabil falimentul. 2. nu trebuie subestimat faptul că mecanismul economiei de schimb nu conduce în mod automat la o alocare a resurselor optimă sub aspect economic. crearea de produse şi servicii diferite care satisfac aceeeaşi nevoie de consum sau care satisfac simultan mai multe nevoi.. în principal.. în fapt. ale concurenţei şi competenţei sunt dure. Tranziţia spre economia de piaţă.care reprezintă principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea şi. p. sărăcirii unor pături sociale ş. cu mecanismele concurenţei. social şi uman deopotrivă. Prin aceasta. anticiparea direcţiilor de evoluţie a cererii. Acţiunea statului în economia modernă este o realitate. mai ales domeniul şi amploarea intervenţiei sunt disputate. preţurilor. Numai că intervenţia sa se înfăptuieşte exclusiv prin pârghii economico-financiare. relaţiei cerere-ofertă.a. 55 . irosirii unor resurse.

11 56 . modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie. În funcţie de gradul.el se caracterizează prin puternice elemente tradiţionale şi naţionale care facilitează 1 Sava S. prin care el nu desfiinţează piaţa şi nici nu îndeplineşte funcţiile ei. Probleme economice. • este o economie descentralizată . Ionescu E. cele mai reticente la intervenţia economică a statului. adepte ale ideii de superioritate a întreprinderii private şi liberei iniţiative. 7/1990.. ci se prezintă într-o mare diversitate de situaţii.cuantificare a cheltuielilor şi a rezultatelor.• este o economie multipolară. de decizie şi de acţiune. ci caută să o completeze. • este o economie în care profitul reprezintă mobilul central al activităţilor economice. • este o economie în care statul exercită. să-i corecteze eşecurile şi să vegheze asupra funcţionării ei. adepte ale intervenţiei active a statului în economie. variind după coloratura politică a guvernului. • este o economie de întreprindere în care universul macroeconomic este fundamental în activităţile din economia naţională.e a unor cerinţe economico-sociale. · tipul de economie paternalistă . în sensul că se caracterizează prin multitudinea şi diversitatea centrelor de decizie economică.45. doctrina economică ce are un rol mai mare în adoptarea politicii economice etc. nr. · tipul vest-european ce cuprinde economiile de piaţă cu o pronunţată tentă dirijistă. • este o economie de calcul în expresie monetară moneda servind drept numitor comun al activităţilor agenţilor economici. cu angajamente reciproce în vederea satisfacerii acceptabi.întrucât orice agent economic are autonomie de opţiune. p. de rolul şi funcţiile reale ale pieţei. în care sectorul privat cooperează cu cel public. o intervenţie indirectă şi globală. în principal. Economia de piaţă contemporană. ca ceva unitar. însă. Sistemul real al economiei de piaţă nu apare. · tipul de economie socială de piaţă ce reprezintă un sistem economic care tinde spre reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială. se pot identifica mai multe tipuri concrete de economie de piaţă 1: · tipul anglo-saxon ce cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cele mai puţin înclinate spre dirijism. răspunzând cerinţelor de evaluare .. de experienţe şi de practici nationale.

au un caracter marginal. Însă. birocraţia. iar realizarea lor este obligatorie. principala sursă de progres economic şi social. Dominaţia proprietăţii de stat. îşi pun amprenta asupra funcţionării întregului sistem al 57 . Componentele economiei individuale. dar niciodată un stimulent al activităţii economice.4. Doar în acele componente ale economiei individuale profitul exprimă interesul personal şi reprezintă motivaţia principală a deciziei economice. folosindu-se în acest scop aparatul de stat. prin însăşi natura lor. care devine atotcuprinzătoare şi planul central care are un caracter imperativ. au evidenţiat. statul substituie relaţiile economice dintre subiecţii economiei cu relaţii verticale de tip administrativ care. Întrucât principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic. şi constituie baza materială a existenţei purtătorului relaţiilor administrative. aparţine unei autorităţi centrale. Sistemul economiei de comandă Sistemul economiei de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la unele disfuncţionalităţi ale funcţionării reale a sistemului economiei de piaţă. aceasta implică ca necesară. rolul de catalizator al statului realizându-se prin modalităţi ce reflectă transpunerea la nivel macroeconomic a sistemului paternalist de la nivel micro-social etc. În virtutea dreptului său de proprietate asupra unei părţi importante a avuţiei naţionale. forţa socială vital interesată în blocarea formării relaţiilor de piaţă. în care deciziile sunt luate de agenţii economici ce le execută. Economiile naţionale care au funcţionat pe coordonatele acestor tipuri. Profitul este doar un indicator al unei bune gestiuni. relaţii care exclud prin definiţie piaţa. 2. faptul că acesta reprezintă prin toate elementele şi instituţiile sale componente. În cadrul acestui sistem iniţiativa deciziei economice. cu rezultate diferite . Toate aceste decizii se regăsesc în planul centralizat. În plus. Instituţiile cheie ale economiei de comandă sunt proprietatea de stat asupra bunurilor de producţie. de realizarea cărora depinde şi satisfacerea intereselor personale.viabilitatea sistemului economiei de piaţă. sunt anti-economice. bineînţeles. monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale. spunem că economia este unipolară. acestea au o pondere limitată în ansamblul producţiei sociale.dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi de competiţie al agenţilor economici. Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al colectivităţii naţionale. reprezentând o normă de conduită pentru agenţii economici. preocuparea pentru bunăstarea socială.

preţul. Rolul pieţei se reduce. care asigură conducerea centralizată a întregii activităţi economice şi sociale. Concurenţa nu-şi poate îndeplini rolul său de regulator al pieţei şi de stimulare a activităţii economice. la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare prin sistemul aprovizionării tehnico . determinate.materiale şi al trecerii în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare. în principal. interesele economice şi sociale ale diferitelor categorii de agenţi economici. agenţii economici neavând libertatea necesară folosirii lor. ea se abate evident de la rolul său de mijlocire directă a contactului dintre cerere şi oferta. în nici o societate contemporană economia nu se prezintă şi nici nu s-a prezentat într-o formă pură a vreuneia dintre cele două modele polare înfăţişate mai sus. Cea mai mare parte a resurselor economice sunt alocate centralizat. În fapt. cum deja s-a subliniat. cursul de schimb etc. dirijarea şi corelarea ex-ante a acesteia. dobânda. în cadrul căreia să se poată cunoaşte operativ în ce măsură echilibrul şi eficienţa economică validează bunurile şi serviciile create. de ambiţii fanteziste şi grandomane. este o piaţă distorsionată ex-ante. materiale şi financiare disponibile au apărut şi s-au amplificat în economiile acestor ţări. Unul dintre primii economişti care a încercat să îmbine planificarea cu funcţiile pieţei şi care a subliniat importanţa echilibrului preţurilor pentru asigurarea unei alocări eficiente a resurselor a fost polonezul Oscar Lange. precum. activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor şi reglementărilor stabilite de centru prin planul de stat.economii mixte În realitate. creditul. nu reflectă condiţiile reale de pe piaţa internă sau externă. prin nivelul şi evoluţia lor.economiei de comandă. Deşi. adesea. Economiile contemporane . sunt stabilite în mod centralizat şi. Doar Anglia secolului al XIX-lea s-a apropiat destul de mult de acest 58 .financiare. Pârghiile economico. practic. şi într-o asemenea economie există piaţă. Autonomia decizională a agenţilor economici se manifestă numai la nivelul proprietăţii particulare. În aceste condiţii. prin directive şi planuri lipsite de realism. iar în cadrul celei de stat este limitată la elemente de mică importanţă pentru activitatea acestora. impozitele şi taxele. 2. şi-au făcut şi aici loc unele studii teoretice care critică şi resping aceste realităţi.5. existând practica pierderilor planificate. în care se neglijează. Abia când probleme economice importante legate de utilizarea cât mai raţională şi eficientă a resurselor umane. Nu a existat niciodată o economie de piaţă în proporţie de 100%. dintre producători şi consumatori.

La aceasta se adaugă funcţia sa de redistribuitor de venituri primare. Totalul cheltuielilor guvernamentale (ca pondere în P. al cheltuielilor publice. Les Édition d'Organisation. de la 17.107. Se observă din tabele că.6% în Franţa. p. aşa cum arată şi Paul Samuelson. Prezenţa masivă a statului în economiile contemporane cele mai dezvoltate este demonstrată. p. Statul însă. joacă un rol important în modificarea funcţionării pieţei 2. aşa cum rezultă din tabelele 2. de exemplu. 1992. în perioada 1970-1997) 1970-73 1974-85 1986-90 1991-93 în % 1994-97 Paul A. Nordhaus. astăzi.5% la 32. p. şi 2. încasările şi cheltuielile guvernamentale. 12 59 . Dominique Pelassy. asigură o serie de servicii publice indispensabile funcţionării mecanismului economic sau chiar bunăstării marii majorităţi a indivizilor.4% în Marea Britanie. de la 11. 14e Édition entièrement revue et mise à jour.1.2% la 38.2% în Suedia. Samuelson. Willian D. 1995. Statul adoptă legile care reglementează viaţa economică.4% în Italia şi de la 17% la 18.I.1. de la 14. Oricum. ea se situează la aproape 50% pentru "Europa celor 15" şi la circa 1/3 din PIB în SUA şi Japonia. este ca şi cum ai încerca să aplauzi cu o singură mână" . Paris.25.concomitent.I.2. cu o uşoară tendinţă de scădere în anii '90. 13 Ibidem.3% în Statele Unite) 4. de ponderea importantă pe care o au în P. Bucureşti. Desigur.4% la 25. de la 26. atât la cheltuielile cât şi la prelevările guvernului asupra economiei.piaţa şi statul . În plus. Economia mixtă. jumătate socialistă. prin politica monetară cât şi printr-o serie de alte pârghii şi instrumente ale politicii economice.model. Orientarea economiei la nivel macroeconomic se realizează prin sistemul impozitării. am asistat la creşterea numărului persoanelor remunerate de stat (între 1951 şi 1981 ponderea acestora în totalul populaţiei active a crescut de la 15. De asemenea. "A face să funcţioneze o economie modernă fără a recurge la cele două jumătăţi .B.subliniază Paul Samuelson 3. Micro-économie.6% la 31. în SUA. 1 1 1 Tabel 2. dar şi mediul afacerilor. statul fiind astfel un principal furnizor de venituri primare. 14 Matei Dogan. cea mai mare parte a deciziilor sunt adoptate prin intermediul pieţei. prezenţa sa a crescut substanţial de-a lungul ultimului sfert de secol. deşi în ultimele decenii s-a înregistrat o tendinţă de reducere a acestui rol. protejează mediul înconjurător. Editura Alternative.4% la 24. jumătate capitalistă. printre altele.B.8% în Germania Occidentală. statul este în societăţile occidentale cel mai important proprietar de locuinţe.74.

3 56.3 37.4 68.Belgia Danemarca Germania* Grecia Spania Franţa Irlanda Italia Luxemburg Olanda Austria Portugalia Finlanda Suedia Marea Britanie Uniunea Europeană* SUA Japonia 43.5 42.9 34.72 57.6 52.7 37.3 42.7 47.4 37.4 31.0 59.2 47.5 40.1 34.1 50.9 33.2 35.0 56.6 40.1 49.1 49.7 48.8 46.6 32.4 60 .0 51.0 38.2 51.9 51.8 36.0 47.2 46.1 47.1 41.7 43.5 59.2 35.6 66.3 51.5 54.8 60.5 60.7 55.6 47.7 45.1 40.0 45.4 41.7 56.0 39.4 33.4 42.5 45.6 55.2 57.0 24.0 51.9 35.1 23.4 52.5 43.9 42.11 56.3 54.5 39.3 21.0 45.8 53.4 32.9 31.1 59.1 54.1 41.6 42.3 46.3 47.9 53.4 45.1 44.1 30.0 47.2 40.6 50.

9 31.3 57.5 42.8 50. EUR without Greece 2.3 1974-85 48.8 34.5 36.3 40.0 56.6 45.7 48.3 23.6 44.9 33.1 50.1 37.0 38.7 37.9 45.7 39.2 33.I.7 44.8 47.7 49.0 35.1 38.7 37. Totalul prelevărilor curente guvernamentale (ca pondere în P.4 38.0 37.0 57.2.3 53.8 44.9 47.4 60.5 26.3 54.8 29.2 61.3 49.4 41.8 40.7 46.5 63.2 46.6 37.5 36.0 1986-90 49.4 37.1 49.5 34.5 52.6 41.7 44.1.0 38.2 44.B.8 40.2 41.1 46.2 39. EUR without Greece and Portugal Tabel 2.2 49.8 57.8 33.9 32. în perioada 1970-1997) Belgia Danemarca Germania* Grecia Spania Franţa Irlanda Italia Luxemburg Olanda Austria Portugalia Finlanda Suedia Marea Britanie 1970-73 40.5 61 .2 1991-93 49.9 52.1 49.9 29.2 48.3 51.3 45.1 în % 1994-97 50.

Uniunea Europeană* SUA Japonia 1. statul poate influenţa desigur şi mediul afacerilor. Dominique Pelassy. cel care este rezervat mecanismelor pieţei.2 46.51 41. pentru a păstra libertatea întreprinderilor şi a menaja susceptibilitatea contribuabilului 5.41.6 34. 62 . p. p.. va continua să existe. adică a diminuării prezenţei statului în economie. În pofida tendinţelor manifestate încă de la sfârşitul anilor '70 pe direcţia "dereglementării". 36.1 30.General for Economic and Financial Affairs. EUR without Greece.0 33.2 34. No.cit. European Economy.2 34. Economic trends. Realităţile ultimelor două decenii au demonstrat însă că succesul funcţionării economiilor moderne a fost într-o relaţie inversă cu dimensiunile implicării statului în viaţa economică. Pe plan politic.7 Sursa datelor: European Commission. Directorate . 1 Concepte de bază 15 Matei Dogan. 12 December 1995.7 44. în urma creşterii implicării statului în calitate de gestionar.6 22. eliminarea sa totală nu este de conceput şi nici nu poate fi cerută de cineva. oricât de adept al ideilor liberale ar fi. Problema care se pune este de a menţine prezenţa statului în limite acceptabile.2 27. Adesea ele au favorizat consumul în dauna investiţiilor. desigur în forme şi ponderi diferite de la ţară la ţară. Intervenţiile guvernamentale au fost şi sunt tot mai mult criticate pentru efectele lor nocive asupra echilibrelor tradiţionale. Supplement A.1 32.6 34.22 Prin întreprinderile sale publice cât şi printr-o serie de reglementări directe ale politicii monetare şi financiare. Economia mixtă.1 45. s-a ajuns la "tehnocratizarea puterii". op.0 32. industriale sau agricole.

7. 5. 4. Sectoarele economiei de piaţă. 8. Apariţia şi dezvoltarea economiei de schimb.· Sisteme economice · Probleme fundamentale ale organizării economice · Tipurile fundamentale ale sistemelor economice · Economia naturală · Economia de piaţă · Sectoarele economiei de piaţă · Economia socială de piaţă · Economia paternalistă · Economia mixtă Probleme de discutat 1. 6. Ce reprezintă un sistem economic? 2. conţinutul şi caracteristicile economiei naturale. Modelul teoretic al economiei de piaţă şi confruntarea sa cu economia reală. Economia de comandă şi eşecul funcţionării ei. Conceptul. Care sunt problemele fundamentale ale organizării economice? 3. De ce se afirmă că economiile contemporane sunt economii mixte? 63 . Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane.

1. concretizate în diferenţa dintre veniturile încasate prin vânzarea bunurilor produse şi cheltuielile efectuate cu factorii de producţie consumaţi. dar şi al pieţei. cunoscut şi sub numele de întreprinzător.CAPITOLUL 3 TEORIA CONSUMATORULUI 3. prin consumarea acestora. În calitate de consumator. de fapt. pe care o produce prin combinarea factorilor de producţie. analiza microeconomică este dedicată explicării comportamentelor individuale şi interacţiunilor lor. de consumator şi de producător. individul se manifestă ca purtător al ofertei de bunuri şi servicii. El trebuie să-şi satisfacă şi multitudinea nevoilor sale. El este privit în dubla sa ipostază. urmăreşte maximizarea rezultatelor obţinute. În centrul atenţiei este situat deci nivelul individual. Orice producător este însă în acelaşi timp şi consumator. Altfel spus. * .termen derivat din grecescul "hedone" care înseamnă plăcere reprezintă o concepţie care proclamă plăcerea drept binele suprem. iar dorinţa de a o obţine. întrucât există largi categorii ale populaţiei care sunt consumatoare de bunuri şi servicii fără a fi în acelaşi timp şi producătoare ale acestora. urmărind maximizarea satisfacerii nevoilor sale prin utilizarea resurselor limitate pe care le are la dispoziţie. principiu al comportamentului. producătorul. reprezentat de omul aflat intr-o permanentă căutare a satisfacerii nevoilor sale. el caută maximizarea utilităţii economice. În calitate de producător. individul se manifestă ca purtător al cererii de bunuri şi servicii de consum. Ca agent esenţial al producţiei. De ce mai întâi consumatorul? După cum s-a reţinut din cursurile introductive. Nu putem spune acelaşi lucru şi despre consumatorul purtător al cererii. ca oricare alt individ. pe baza principiului hedonist . Acesta este unul din motivele pentru care * Hedonismul .

Această teorie a fost dezvoltată de economiştii neoclasici din ultima pătrime a secolului al XIX-lea *. Într-o primă formă. 65 . În plus. * 3. Cu toate că teoria utilităţii cardinale a fost respinsă şi depăşită. elemente din primul manifestându-se în forme transformate în cel de-al doilea. un. utilitatea totală a întregii cantităţi fiind n × u. În realitate însă. indiferent de intensitatea nevoilor... astfel încât unităţile X1. nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă nu numai de la individ la individ. austriacul Karl Menger şi francezul Léon Walras. s-a presupus că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care o obţine din consumul fiecărei unităţi dintr-un anumit bun omogen. ci şi de la o unitate la alta consumată din acelaşi produs..începem analiza microeconomică prin studierea comportamentului consumatorului.2. Teoria consumatorului îşi propune să explice maniera în care individul repartizează resursele sale între diferite bunuri şi servicii disponibile. X2. astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia produsă prin consumul lor. aşa cum se va evidenţia după studierea celor două tipuri fundamentale de comportament. comparativ cu cea dată de folosirea unei cantităţi dintr-un alt bun. Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul bunurilor şi serviciilor procurate cu ajutorul resurselor limitate care formează "bugetul" individului defineşte starea de echilibru a consumatorului. o serie de concepte şi ** ¥n special englezul Stanley Jevons. Xn dintr-un bun omogen au utilităţile individuale u1. sub influenţa filosofilor utilitarişti. De aici a rezultat posibilitatea stabilirii unei ierarhii între nivelurile de utilitate şi a exprimării numerice a satisfacţiei oferite de consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun. bunuri identice au.. de cantitatea consumată si de sacrificiul făcut pentru obţinerea lor. care descreşte pe măsură ce sporeşte numărul de unităţi consumate. a aşa-numitei "abordări cardinale".. economiştii neoclasici au fundamentat în ultima pătrime a secolului al XIX-lea teoria utilităţii marginale. egale între ele. pentru persoane diferite. Acest fapt rezultă din gradul diferit de intensitate al nevoii satisfăcute prin consumul bunului respectiv. aceeaşi utilitate economică.. . ... u2.. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului În concepţia clasică. există numeroase similitudini între comportamentul consumatorului şi cel al producătorului. Pornind de aici. . pornindu-se de la premisa că individul raţional caută maximum de satisfacţie sau de utilitate.

) 66 . motiv pentru care le prezentăm în continuare. nivelul lui U depinde de cantitatea consumată. 3. Deci. În tratarea utilităţii marginale distingem două cazuri: a) Utilitatea marginală a unui bun parţial sau imperfect divizibil. care rezultă dintr-o variaţie infinit de mică a consumului bunului X. deci: de Um X = b) Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil Dacă bunul X este perfect divizibil. adică "U este funcţie de X". De exemplu. automobilul şi ochelarii sunt bunuri imperfect divizibile). Utilitatea marginală. a unui bun oarecare. U. putem spune că utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă variaţia utilităţii totale pentru o variaţie ∆U ∆X (3. un miligram sau submultipli mai mici. în care X este cantitatea consumată din bunul X.1. deoarece acesta poate fi mărit cu 0. se foloseşte conceptul de utilitate marginală. Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil (UmX) reprezintă variaţia utilităţii totale (D U) determinată consumul unei unităţi suplimentare din acest bun. dacă măsurăm consumul în grame. ceea ce se scrie: U = f(x). Deci.5 grame. În acest caz.2. un consumator nu poate utiliza trei sferturi de automobil sau jumătate de ochelari.25 grame. Nici atunci când folosim ca etalon jumătatea de gram. măsoară satisfacţia globală pe care individul o obţine prin consumarea unei anumite cantităţi din acest bun. Pentru a determina sensul şi ritmul în care utilitatea totală evoluează atunci când cantitatea consumată din bunul X creşte. X. există mereu o cantitate mai mică ce poate fi consumată. măsoară evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie foarte mică a cantităţii consumate. Um. deoarece putem utiliza mereu un etalon de măsură mai mic: 0. atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită. un gram nu reprezintă consumul "marginal". Spunem că un bun este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de coborât (de exemplu. aceasta nu poate reprezenta un consum marginal.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală Utilitatea totală.instrumente de analiză fundamentate în cadrul ei au rămas în patrimoniul ştiinţei economice. o definiţie riguroasă a utilităţii marginale trebuie să ia în considerare evoluţia utilităţii totale.

putem scrie derivata lui y în funcţie de x în două ∂y maniere: y'(x) sau . Să ne reamintim că derivata unei variabile oarecare y. Dacă intensitatea nevoii descreşte odată cu creşterea cantităţii consumate. care este funcţie de o altă variabilă x. plăcerea nu este proporţională cu cantitatea consumată. din care s-a ajuns la principiul utilităţii marginale descrescânde: utilitatea suplimentară oferită de consumul unei cantităţi crescânde dintr-un anumit bun descreşte până când devine nulă la punctul de saturaţie. într-o zi caniculară de vară. Dacă y = f(x). Evoluţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale Am văzut doar că utilitatea totală a unui bun oarecare măsoară satisfacţia globală obţinută de individ prin consumarea unei anumite cantităţi din bunul respectiv.) ∂ x 3. Deci. Primul pahar de răcoritoare consumat satisface o nevoie de 67 .infinit de mică ("infinitezimală") a cantităţii consumate din acel bun. analiza economică se foloseşte de o ipoteză simplă: intensitatea unei nevoi este descrescândă pe măsură ce cantitatea consumată creşte. Exprimarea utilităţii marginale astfel definite se poate realiza cu ajutorul conceptului matematic de derivată. obţinută pentru fiecare unitate consumată suplimentar este mai mică decât pentru precedenta. Cum evoluează însă nivelul de satisfacţie a individului atunci când el consumă o cantitate crescândă dintr-un bun? Va creşte proporţional cu cantitatea consumată suplimentar.2. adică utilitatea. în anul 1843. măsoară cum variază y pentru o variaţie a lui x care tinde spre zero. adică: y Um = f ' (x) sau Um= ∂ (3. Acesta este principiul intensităţii descrescânde a nevoilor. răspunsul corect la întrebarea de mai sus este: nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unei cantităţi crescânde dintr-un bun depinde de intensitatea nevoii pe care consumatorul caută s-o satisfacă. satisfacţia. intensitatea nevoii de a bea răcoritoare pentru a potoli setea este foarte ridicată. ci cu lipsa. ∂x utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă derivata funcţiei de utilitate totală în raport cu X. În acest sens. cu nemulţumirea încercată înaintea consumului. din punct de vedere matematic. cum am fi tentaţi să credem? Întrucât satisfacţia reprezintă de fapt plăcerea oferită de consum.2.2. formulat de psihologul german Heinrich Gossen. care este opusul nemulţumirii provocate de lipsa unui anumit bun necesar satisfacerii unei nevoi. De exemplu.

printr-o curbă crescătoare.. Considerând băutura răcoritoare ca fiind bunul X.. Al doilea pahar consumat procură mai puţină satisfacţie sau plăcere decât primul. U2. U poate fi deci reprezentată...m.. dar din ce în ce mai puţin repede. paharele băute succesiv x1. . xn... Atenţie însă! Aceasta nu înseamnă că satisfacţia totală se diminuează.n) reprezintă utilităţile individuale cu proprietatea că U1>U2 .intensitate maximă. .. Dimpotrivă. U atinge nivelul său maxim în punctul S. Pe ordonatele celor două grafice înscriem nivelul utilităţii totale (U).. i =1 n Cele de mai sus pot fi evidenţiate şi printr-o reprezentare grafică. dar cu o raţie descrescândă. utilitatea totală continuă să crească. respectiv al utilităţii marginale (Um). Ui (i = 1. iar al treilea mai mică decât al doilea ş.. iar U = ∑ U i reprezintă utilitatea totală..1.d. iar pe abscise înscriem cantitatea consumată din bunul considerat (X). 68 . ea creşte..a. iar utilitatea corespunzătoare fiecărui pahar U1. x2. Un. adică utilitatea marginală se diminuează. aşa ca în figura 3. ... Un reprezintă utilitatea marginală. Dacă individul continuă să bea (întrucât îi face plăcere).>Un. numit punctul de saţietate sau de saturaţie a consumatorului. iar Um printr-o curbă descrescătoare...2.

În acest punct. 3. dimpotrivă. De exemplu. o insatisfacţie. Deci. vom presupune că individul raţional nu-şi va continua consumul dincolo de punctul de saţietate. utilitatea marginală ar deveni negativă. de mai jos: 69 . o suferinţă chiar. un consum exagerat dintr-un anumit bun poate antrena nu o creştere a satisfacţiei. Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale poate fi la fel de sugestiv prezentată şi prin graficul din fig. Întrucât însă una dintre ipotezele fundamentale ale ştiinţei economice este raţionalitatea. ci. Um este nulă.2. ceea ce ar face ca şi utilitatea totală să înceapă a se micşora. Dacă individul şi-ar mări consumul dincolo de acest punct. astfel încât utilitatea marginală va fi în mod normal descrescătoare şi pozitivă. dacă primele pahare de băutură răcoritoare ar fi agreabile pentru un individ într-o zi călduroasă de vară.adică o unitate suplimentară de consum nu mai sporeşte satisfacţia. nu acelaşi lucru s-ar întâmpla pentru al douăzecilea pahar.

iar utilitatea totală va fi suma U1+U2. nu trebuie să consimtă nici un sacrificiu pentru a-şi procura o cantitate oarecare dintr-un bun.F. individul alege din varietatea bunurilor care-l înconjoară acele combinaţii care-i pot oferi cea mai mare satisfacţie. Dacă se adaugă unităţii x1. Deci.3. 3..3. care descrie de fapt evoluţia utilităţii marginale.. Deci. utilitatea totală coincide cu utilitatea individuală şi cu cea marginală. Alegerea optimală a consumatorului Fiind nevoit să-şi satisfacă numeroase nevoi. 3.2. El nu suportă nici un cost. Într-o ipotetică situaţie de abundenţă. şi unitatea x2. Dacă se consumă numai unitatea X1. ceea ce pe grafic reprezintă suprafaţa marcată de axele de coordonate şi curba AB..Se observă că fiecărei unităţi xi din bunul X îi corespunde o utilitate individuală Ui (i=1.2. condiţia 70 ..2.. consumatorul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea. Dacă vor fi consumate toate unităţile. De aceea. nimic nu limitează posibilităţile de consum ale individului.. consumate. iar utilitatea totală va fi reprezentată de suprafaţa cuprinsă între axele de coordonate şi curba ABCDE. fapt care se întâmplă atunci când utilitatea marginală devine nulă. atunci Um devine U2. Um va fi Un (utilitatea celei de-a n-a unităţi consumate).1. de la x 1 până la xn.. n). poate consuma orice bun până în momentul în care utilitatea totală este maximă.

denumită şi condiţia de echilibru a consumatorului. în situaţia de abundenţă este: Um X = 0 (3.3. Înseamnă că bunul X are un cost de oportunitate. U m X < U mY . el nu-şi va mai pune întrebarea dacă trebuie să consume o unitate suplimentară din bunul X. consumatorul şi-ar mai putea spori utilitatea totală substituind unei unităţi din Y o unitate din X şi continuând această substituire atât timp cât U m X > U mY .3. Y) astfel determinat încât utilitatea marginală a celor două bunuri să fie egală. U m X va descreşte.alegerii optimale a consumatorului. De aceea. ci dacă trebuie să cheltuiască o unitate monetară suplimentară pentru bunul X sau pentru bunul Y. sau din bunul Y.4) m m 3. Dincolo de acest punct. Dacă presupunem că există numai două bunuri substituibile. Dacă U m X > U mY . adică o unitate din Y să substituie o unitate din X până la restabilirea egalităţii. Se ajunge astfel la un punct al substituirii unde cele două utilităţi marginale devin egale.2. reprezentat de satisfacţiile pe care le-ar putea obţine individul renunţând la consumul lui X.3. individul trebuie să decidă cum o împarte pentru procurarea bunului X şi pentru procurarea bunului Y. deci unde bunurile se schimbă direct între ele. În situaţia de raritate a unei economii de troc. individul nu-şi mai poate continua consumul până la punctul de saturaţie.2.) 3.3. a consuma un bun X înseamnă a renunţa la un bun Y sau la un bun Z. Utilitatea maximă obţinută prin cheltuirea sumei de care dispune va fi atinsă atunci când utilitatea marginală a unui leu cheltuit pentru procurarea bunului X devine egală cu utilitatea marginală a unui leu cheltuit 71 . problema consumatorului se schimbă. În situaţia de raritate cu economie monetară. întrucât se diminuează cantitatea consumată din Y ca urmare a substituirii. cum ştim că utilitatea marginală este descrescândă în raport cu cantitatea consumată. pentru a-şi maximiza utilitatea. sau la oricare altul pe care l-ai fi putut obţine în schimb. condiţia de echilibru a consumatorului în situaţia de raritate cu economie de troc este: U X =U Y (3. În acest caz. iar U mY va creşte. Deci. ceea ce ar determina necesitatea unei substituiri în sens invers. În realitate. numită bugetul său.2. De aceea individul trebuie să aleagă între mai multe posibilităţi de consum. Dispunând de o sumă dată. bunurile care ne satisfac trebuinţele prin consum sunt rare. combinaţia optimală care-i asigură consumatorului maximizarea satisfacţiei este coşul (X. X şi Y. De această dată.

în timp ce comportamentele individuale sunt ghidate de utilitatea marginală. fiind foarte rare. 3. iar indivizii nu consimt să facă sacrificii importante pentru a o obţine. în consecinţă. apa are o utilitate totală foarte mare. Într-adevăr.5) Demonstrarea acestei condiţii se realizează printr-un raţionament similar celui folosit pentru situaţia de raritate cu economie de troc. În schimb. au o valoare de schimb foarte ridicată. indivizii consimţind astfel un sacrificiu important pentru a le obţine. deci cu o utilitate foarte ridicată. Este cunoscut faptul că economiştii clasici din secolele XVIII şi XIX au întâmpinat serioase dificultăţi în reconcilierea valorii de întrebuinţare şi a valorii de schimb.4. au o utilitate marginală mult mai ridicată şi. condiţia de echilibru a consumatorului devine: U X UY m = m P P x y (3. 72 . Apărea o contradicţie între valoarea de întrebuinţare.pentru procurarea bunului Y. Paradoxul provenea din faptul că se lua ca fundament al valorii utilitatea totală a bunului. pe baza luării în considerare a utilităţii marginale s-a putut oferi o soluţie valabilă problemei valorii. în timp ce diamantele. întemeiată pe utilitatea reprezentată de un bun pentru utilizatorul său. Utilitatea marginală pe o unitate monetară cheltuită se obţine prin împărţirea utilităţii marginale a bunului la preţul său. mai puţin necesare decât apa. respectiv Y.2. Realizări şi limite în abordarea cardinală a utilităţii Meritul fundamental al teoreticienilor utilităţii marginale îl constituie descoperirea unui principiu major al analizei microeconomice: adoptarea deciziilor individuale pe baza comparării şi egalizării costurilor şi avantajelor aferente ultimei unităţi consumate sau produse. Dacă Px şi Py sunt preţurile unitare ale bunurilor X. care asigură maximizarea avantajelor (a utilităţii la teoria consumatorului sau a profitului la teoria producătorului). Apa. şi valoarea de schimb. indispensabilă vieţii oamenilor. fiindcă sunt mai puţin necesare. diamantele au o utilitate totală mai redusă decât a apei. Această problemă a fost pusă de Adam Smith în "Avuţia naţiunilor" şi a rămas în literatură sub denumirea de "paradoxul apei şi diamantelor". De asemenea. nu valora nimic sau aproape nimic pe piaţă. Utilitatea sa marginală este însă foarte scăzută. dar. un preţ mult mai mare pe piaţă. Deci. deoarece este abundentă. exprimată prin preţul determinat pe piaţă.

. în această privinţă consumatorul nu cunoaşte decât numărul ordinal şi nu numărul cardinal . n). vol. În fixarea combinaţiilor posibile de produse de care are nevoie. Un "coş" de consum conţine bunurile qi (i = 1. cit. şi resursele băneşti proprii disponibile pentru procurarea lor.3. ce implică judecăţi de valoare. consumatorul ţine seama de două elemente esenţiale: valoarea relativă a produselor. în special Vilfredo Pareto şi John Hicks. trecându-se astfel la abordarea ordinală a utilităţii şi a echilibrului consumatorului. Consumatorul. 1 3. ţine de psihologia consumatorului şi are o conotaţie morală. atunci când efectuează alegerile. monopol... au formulat o ipoteză mai simplă şi mai performantă: indivizii sunt capabili să compare şi să clasifice alegerile conform unei ordini de preferinţă. . reprezentanţii de seamă ai noii şcoli marginaliste. paradoxul dispare.69. Este evident că există o infinitate de combinaţii posibile între bunurile care pot satisface nevoile de consum.. numite "coşuri" sau "panere" de consum. fără a mai atribui fiecăreia un indice cantitativ.. concurenţă. Axiomele teoriei alegerii De această dată consumatorul ştie să facă alegerea bunurilor de care are nevoie nu prin măsurarea utilităţii lor..3. După cum preciza Ludwig von Mises. imposibil de apreciat prin cuantificări numerice. Desigur. nu apelează la exprimări cifrice ale utilităţii.observăm că dacă se ia utilitatea marginală ca fundament al valorii. 3. p. Piaţă. În pofida acestor realizări. Pentru depăşirea obstacolului legat de această ipoteză. irealismul ipotezei cuantificării utilităţii printr-un indice cantitativ precis nu poate descalifica teoria utilităţii marginale ca instrument de cercetare ştiinţifică. 3. adică preţurile lor. 2. aşa că individul trebuie să facă alegeri atât între 1 După Aurel Iancu. op. care reprezintă ceea ce se numeşte constrângerea sau restricţia bugetară. 2. ci ierarhizează bunurile de care are nevoie în funcţie de ordinea preferinţelor sale. Abordarea ordinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului 3... 73 .3.1. m) iar fiecare bun are unităţile x j (j = 1. ci prin stabilirea ordinei în care preferă bunurile respective. deşi are în vedere diferenţele cantitative de satisfacţie date de dozele diferite de bunuri consumate. în calea abordării cardinale a utilităţii a rămas o dificultate insurmontabilă: aceea a măsurării cantitative a utilităţii. . Utilitatea este o noţiune care depăşeşte sfera economicului pur.

ale aceloraşi produse.bunurile qi . Econometrica. Y. Clarendon Press. B este preferată combinaţiei A. M. oct.3. Relaţia de comparaţie sau de ordine completă: între două situaţii posibile A şi B. ci un model abstract al consumatorului raţional.ş.. introdusă pentru prima dată de italianul Vilfredo Pareto (1848-1923) şi dezvoltată apoi de J.2. Allais etc. ş. ceea ce înseamnă A = B. Z.d. după Aurel Iancu. III.a. Hicks. 1965. De aici rezultă că individul poate stabili o ordine de preferinţă pentru toate combinaţiile sau "coşurile" posibile. Pentru trierea alegerilor posibile şi definirea unei ordini de preferinţă în vederea construirii unei funcţii de preferinţă.. Utilitatea agregată. adică B > A. când pregăteşte "coşurile". op. ambele combinaţii conţinând aceeaşi cantitate din bunul X. 1909. teoreticienii neoclasici au luat ca obiect al cercetării ştiinţifice nu individul real. B va fi preferat lui A. Dacă însă se va adăuga la combinaţia A cantitatea suplimentară din bunul Y necesară egalării celei existente în combinaţia B. dar combinaţia B având o cantitate mai mare din bunul Y. Maurice Allais. Debreu. Definiţia şi proprietăţile curbei de indiferenţă 2 V. fie ele X. adică A>B. Z.. Relaţia de tranzitivitate: dacă situaţia A este preferată situaţiei B. Y. iar B este preferată situaţiei C. adică A>C. obţinută prin consumul bunurilor din coşul Q i . Manuel d'économie politique. Pareto. p.. . perfect informat. care urmăreşte maximizarea utilităţii ghidându-se după axiomele prezentate mai sus. Relaţia de non-saturaţie (sau cel mai mare este preferat celui mai mic): dacă există două combinatii.R. Théorie de la valeur. ceea ce înseamnă A > B.d.. fiindu-i indiferent dacă o alege pe A sau B. este o funcţie de tipul U=u(X.a. A şi B. teoria alegerii pleacă de la următoarele axiome: I. atunci A este preferată situaţiei C. Gerard Debreu. 1956. numită şi curbă de izoutilitate.m. . ca la axioma III.71. 2 74 . John R.. Oxford. Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilităţii este curba de indiferenţă.. Dunod.). IV. Le comportement de l'homme rationnel devant le risque. sau le poate considera echivalente. Value and Capital. Hicks.. 3. consumatorul o poate prefera pe A. II. A şi B.m. adică B>C..cit. Relaţia de continuitate (sau de indiferenţă): presupunându-se existenţa a două combinaţii. cât şi între "coşurile" Qi' care asigură niveluri de utilitate diferită. sau pe B. în abordarea ordinală a utilităţii şi a echilibrului consumatorului. Paris. G. adică B>A. 1953. consumatorul va ajunge într-o situaţie de indiferenţă: A=B. Mai este de precizat că.

X şi Y. Dacă ne situăm pe curba Uo. Pe figura de mai sus sunt reprezentate trei curbe de indiferenţă.Pentru simplificarea şi asigurarea posibilităţii exprimării grafice. constituit din combinaţia a 3 unităţi din bunul X şi 12 unităţi din bunul Y. constituit din 11 unităţi din bunul X şi 5 unităţi din bunul Y. Uo. consumând fie "coşul" C. · Mulţimea combinaţiilor a două bunuri. U1 şi U2. din care poate constitui o infinitate de "coşuri" sau "panere" de consum). cum ar fi A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y) sau B (9 unităţi din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această 75 . care indică trei niveluri diferite de utilitate. fie oricare altă combinaţie aferentă infinităţii punctelor de pe curba respectivă. fie "coşul" D. Acestea pot fi grupate în două categorii: • combinaţii care asigură acelaşi nivel de satisfacţie sau de utilitate. X şi Y. să presupunem că un individ consumator are la dispoziţie numai două bunuri. cu care poate efectua o infinitate de combinaţii (altfel spus. consumatorul va obţine aceeaşi satisfacţie sau utilitate. Uo. • combinaţii care asigură niveluri diferite de satisfacţie sau de utilitate. "Coşurile" sau combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U1. care asigură consumatorului un nivel de utilitate identic se numeşte curbă de indiferenţă.

3. pentru a ne situa pe aceeaşi curbă de indiferenţă. (C. iar A<C. C=D. când utilitatea marginală a bunului respectiv devine negativă. o diminuare a cantităţii din bunul Y ar creşte satisfacţia individului (fiindcă i-ar reduce insatisfacţia sau neplăcerea provocată de consumul acestui bun). · Pentru un acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă. pentru a menţine utilitatea neschimbată. D) şi (E. iar toate punctele situate la stânga celor de pe curba de indiferenţă U0 reprezintă combinaţii care asigură mai puţină utilitate. Y ). · Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. atunci combinaţiile exprimate pe punctele G şi H ar trebui. prin metoda reducerii la absurd: dacă intersecţia curbelor U2 şi U3 ar fi posibilă. Există tot atâtea "hărţi de indiferenţă" ca şi numărul indivizilor. în care U0. fiecare corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. întrucât cuplurile (A. Această proprietate derivă din ipoteza de raţionalitate a consumatorului. Y ) . cum ar fi E (6 unităţi din bunul X şi 13 unităţi din bunul Y) sau F (9 unităţi din bunul X şi 10 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă oferă un nivel de utilitate U2. U1 şi U2 sunt constante. U2 = f2 ( X . Cantitatea din bunul Y şi cea din 76 . potrivit căreia individul nu-şi va continua niciodată consumul unui bun dincolo de punctul de saţietate. F) se află pe câte o curbă de indiferenţă. Putem formaliza cele de mai sus astfel: U0 = f0 ( X . · Deci. "Coşurile" de consum sau combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U2. Y ). · Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. Aceasta se poate demonstra pe figura 3. Dacă UmY ar fi negativă. U1 = f1 ( X. să asigure acelaşi nivel de utilitate ca şi combinaţia F. C<E. ar trebui să se reducă şi consumul lui X. superior lui U0 . B). A=B.curbă oferă un nivel de satisfacţie sau utilitate U 1 mai redus decât Uo. Or aceasta este imposibil deoarece G>H. de unde rezultă A<E (relaţia de tranzitivitate). din definiţia curbelor de indiferenţă. E=F. iar U1 < U0 < U2 . Ansamblul acestor curbe de indiferenţă este denumit harta de indiferenţă. iar atunci. Toate punctele situate la dreapta celor de pe curba U0 reprezintă combinaţii ale bunurilor X şi Y care oferă mai multă utilitate.

Acest fapt se poate observa pe figura 3. Deci forma descrescătoare a curbei de indiferenţă rezultă din faptul că UmX şi UmY sunt presupuse pozitive. diminuarea cantităţii din bunul Y reduce utilitatea totală a individului. în termeni nematematici. descrescândă sau negativă între cantitatea din bunul X şi cantitatea din bunul Y: dacă X creşte. de-a lungul curbei de indiferenţă. aşa cum rezultă din figura 3.3: Pornind de la combinaţia A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y). Y scade şi invers. Relaţia descrescătoare între cantitatea din bunul X şi cantitatea din bunul Y am fi avut-o şi de-a lungul unei drepte. adică. cum utilitatea marginală este mereu pozitivă. Însă. ci curbate spre punctul de origine al axelor de coordonate. dacă reducem numărul unităţilor bunului Y la 3. ca urmare a raţionalităţii comportamentului consumatorului.bunul X ar varia în acelaşi sens. Deci. nu poate fi realizată decât prin creşterea cantităţii consumate din celălalt bun. 77 . pentru a ne situa în continuare pe aceeaşi curbă de indiferenţă. pentru a menţine neschimbată utilitatea U1 trebuie să creştem numărul unităţilor bunului X de la 2 la 9 (punctul B). există o relaţie inversă. · Curbele de indiferenţă sunt convexe. spre partea de jos: înclinaţia lor se diminuează în mod progresiv de la stânga la dreapta. Menţinerea neschimbată a utilităţii totale. Curba de indiferenţă ar fi crescătoare. ele nu sunt drepte.4. X. Curbele de indiferenţă sunt însă convexe.

3. de-a lungul acesteia. Cu cât bunul Y este substituit într-un ritm mai rapid de către bunul X.. Cu atât mai mult cu cât şi bunul X. o creştere a cantităţii din bunul X. presupunem două funcţii liniare de utilitate. X. astfel încât utilitatea sa marginală (UmY) creşte. o unitate din bunul X fiind mereu echivalentă cu o unitate din bunul Y. L-ar interesa numai cantitatea totală din bunurile X şi Y. cu o mărime DX. ceea ce ar însemna ca individul. cu înclinaţii sau pante diferite. Analiza economică se interesează însă în mod normal de alegerea între două bunuri imperfect substituibile.5.După cum se poate observa din figura 3.3. considerându-le perfect identice. De aceea. dimpotrivă. o aceeaşi diminuare a cantităţii lui Y nu poate fi compensată decât printr-o cantitate crescândă din bunul X. Ritmul sau "viteza" cu care Y variază ca reacţie la variaţia lui X se măsoară deci prin panta dreptei de indiferenţă. primul bun devine din ce în ce mai rar. cu o mărime dată.4. Y se diminuează foarte rapid de-a lungul dreptei D1 şi mult mai lent de-a lungul dreptei D2. şi variaţia lui X. D Y. Ca urmare. utilitatea sa marginală se diminuează. substituită cu o altă cantitate din bunul X. utilitatea totală se diminuează din ce în ce mai repede şi doar o cantitate crescândă din celălalt bun. între două puncte oarecare. pentru a menţine utilitatea neschimbată. U1 şi U2. Se observă din figura 3. de-a lungul curbei de indiferenţă. devine din ce în ce mai mare. reprezentate grafic prin dreptele D1 şi D2. DX. DY.3. dacă funcţia de utilitate ar fi liniară. exprimată printr-o dreaptă. cu atât panta curbei de-a lungul căreia se face această substituire este mai puternică. Rata marginală de substituire (RMS) S-a văzut că forma curbei de indiferenţă este determinată de ritmul în care bunul Y este substituit de bunul X de-a lungul acestei curbe. 78 . va putea menţine utilitatea totală neschimbată. să fie indiferent faţă de ponderea fiecărui bun în "coşul" său format din cele două bunuri. o diminuare a cantităţii bunului Y. presupune. fiind din ce în ce mai abundent. Când se diminuează cu o anumită cantitate volumul consumat din bunul Y. care rămâne neschimbată pe orice porţiune a dreptei ne-am situa. Pentru a înţelege mai usor acest fapt. Cum explicăm acest fapt? De unde provine? Să ne reamintim de principiul utilităţii marginale descrescânde la creşterea cantităţii consumate. că atunci când cantitatea din bunul X creşte cu DX. Aceasta s-ar întâmpla însă numai dacă bunurile X şi Y ar fi perfect substituibile. care se determină ca raport între variaţia lui Y.

. RMS este determinată prin derivata lui Y în raport cu X. "panta dreptei tangente la curbă în acel punct".M. De aceea. fiind negativă deoarece variaţiile celor două cantităţi sunt de sensuri contrarii. Cum RMS nu este altceva decât "panta într-un punct" a curbei.6. într-o exprimare matematică. în cazul unei drepte. singura modalitate de determinare a ritmului de variaţie a cantităţii din bunul Y ca reacţie la modificarea cantităţii din bunul X este calculul derivatei lui Y în raport cu X.4. ea variind în fiecare punct. aşa cum rezultă şi din figura 3. raportul DY/DX este identic în toate punctele sale.S.Deci. panta dreptei = În timp ce. astfel încât nivelul utilităţii totale să rămână neschimbat.) 79 . măsoară variaţia cantităţii necesare a fi consumate din bunul Y. Ea măsoară variaţia lui Y pentru o variaţie infinit de mică a lui X(DX®0). ea variază în fiecare punct şi este continuu descrescândă de-a lungul curbei. care reprezintă "panta într-un punct" a curbei sau. putem spune ca rata marginală de substituire (R. valoarea absolută a pantei se diminuează de la stânga spre dreapta.) între două bunuri. Pentru a fi exprimată însă în valori pozitive. RMS se ∆Y ∆X (3. Cu aceste precizări făcute. de-a lungul unei curbe convexe. Y şi X. de-a lungul unei curbe de indiferenţă. pentru a compensa o variaţie infinit de mică (infinitezimală) a cantităţii consumate din bunul X.

RMS se diminuează tot mai mult pe măsură ce ne deplasăm spre dreapta pe curba de indiferenţă.U)=X×Y=10.1) ajunge la 0. care este o hiperbolă echilaterală. Din U(X. Aceasta înseamnă că.Y ) = X ⋅ Y (4.este definită de funcţia : U = U ( X.7. RMS este 10.6. RMS variază în X ∂X X 80 . utilitatea asigurată de consumul a două bunuri băutură răcoritoare (X) măsurată cu paharul şi pateuri (Y) având ca unitate de măsură "bucata" .1. să presupunem că pentru o persoană. astfel încât în punctul D(10. de coordonate 1şi 10. când de fapt persoana aproape nu vrea să mai substituie cele două bunuri.8) Când consumatorul doreşte să-şi menţină neschimbată utilitatea. curba de indiferenţă va fi cea reprezentată în fig. într-o zi caniculară de vară. În punctul A. o creştere cu un pahar a consumului de băutură răcoritoare necesită o diminuare cu 10 bucăţi a cantităţii consumate din pateuri. substituind băuturii răcoritoare pateurile.. adică RMS = 2 . dacă se vrea menţinerea neschimbată a utilităţii totale. pentru a-i sublinia caracterul convenţional: RMS = (− ) De exemplu. să zicem.) Y= fiecare punct al curbei de indiferenţă. iar RMS = (− ) .defineşte cu un semn "-" plasat în faţă între paranteze rotunde. deci care reprezintă o combinaţie sau un "coş" de consum format dintr-un pahar de băutură răcoritoare şi 10 bucăţi de pateuri. rezultă ∂Y ∂X (4. 10 ∂Y 10 . în punctul A. la 10. la un nivel pe care el îl apreciază. 4.

de 2 ori mai mare). că RMS se poate calcula într-un punct oarecare al curbei de indiferenţă.9) Această rată ne arată cât trebuie sacrificat din Y pentru creşterea cu o unitate a lui X. În acest caz. dar nu între două puncte.5 = 0. şi din acest exemplu. necesită. o diminuare a consumului de pateuri (bunul Y) cu 8 bucăţi (o variaţie în sens invers. (bunul X) cu 4 pahare. Exemple de funcţii de utilitate şi de curbe de indiferenţă care le corespund 81 . 3. Între două puncte se poate calcula o rată medie de substituire ( RmS ).4. RMS şi Rm nu pot fi identice decât dacă panta între două S puncte şi panta într-un punct ar fi egale pe oricare porţiune a curbei de indiferenţă.4 = 01 . vom avea: RmS AC = (− ) ∆Y 2 − 10 −8 = (− ) = (− ) =2 ∆X 5 −1 4 (3. Dacă ne vom folosi de exemplul de mai sus şi vom calcula RmS între punctele A şi C. ceea ce nu se poate întâmpla decât dacă curba de indiferenţă ar fi o dreaptă. creşterea cantităţii consumate din băutura răcoritoare. când se trece de la combinaţia A la combinaţia C.3. pentru menţinerea neschimbată a utilităţii (adică pentru a ne situa pe curba de indiferenţă). Se observă.R S = (−) M RS M RS M RS M RS M A B C D =1 0 ∂Y 1 0 = ∂X X2 = 2.

Hărţile de indiferenţă cu aceste curbe sunt ilustrate în fig.10) U = U ( X. 3.10 este denumită de obicei funcţia de utilitate Cobb-Douglas. în care a=b=1.7. unde a şi b sunt constante pozitive.Y ) = X α ⋅ Y β . De aceea este necesar să examinăm câteva forme particulare pe care le pot lua funcţiile de utilitate pentru două bunuri. În exemplul pe care l-am luat cu băutura răcoritoare şi pateurile. Funcţia de utilitate care generează asemenea curbe are forma: (3. Graficul a)reprezintă forma familiară a curbei de indiferenţă cu care deja ne-am întâlnit.Este dificil de determinat funcţiile de utilitate implicate de modul de ordonare şi alegere a combinaţiilor de consum efectuate de către indivizi. preţuri şi alţi factori. Forma mai generală prezentată în ecuaţia 3. am studiat un caz particular al acestei funcţii. după numele a doi cercetători 82 . Ne putem da seama de formele lor observând comportamentul consumatorului ca reacţie a acestuia la schimbările survenite în venit.

O cantitate suplimentară de cafea. iar operatorul "min. care nu pot fi consumate decât împreună.c). utilitatea va fi dată de ecuaţia: U = U ( X . indiferent de ponderea pe care o are în "coşul" de consum Y sau X." înseamnă că utilitatea este dată de cel mai mic dintre cei doi termeni din paranteză. Ecuaţia matematică a funcţiei de utilitate care generează aceste curbe de indiferenţă în formă de "L" este: U = U ( X . dacă notăm cu X cantitatea de cafea (10 g.7. (3.) pentru o ceaşcă. exprimată de dimensiunea pe verticală. sunt generate de o funcţie de utilitate descrisă de ecuaţia: U =U(X. Y ) = min.7. unde curbele de indiferenţă au forma literei "L". Numai consumând cafeaua şi zahărul împreună se poate asigura creşterea utilităţii. pentru care RMS rămâne constantă. o persoană care preferă 5 grame de zahăr la 10 grame de cafea. De exemplu. această formă a curbelor de indiferenţă este specifică combinaţiilor a două bunuri. 3.2Y ) .) 83 .12) unde a şi b sunt constante pozitive.care au folosit-o în studiile lor cu privire la funcţiile de producţie din economia Statelor Unite. fără creşterea cantităţii de cafea nu va duce la sporirea satisfacţiei individului. (3.Y) = α + β . cum nici o cantitate suplimentară de zahăr. în esenţă. fiind aplicabile alegerilor pentru bunuri perfect complementare. O situaţie opusă cazului preferinţelor pentru bunuri perfect substituibile este cea ilustrată de fig. Curbele de indiferenţă sub forma liniilor drepte din fig. fără a spori şi zahărul nu va determina creşterea utilităţii.b).( X .13. de obicei bunuri care. de exemplu cafeaua şi zahărul. 3. βY ) . Forma acestor curbe de indiferenţă evidenţiază faptul că perechile respective de bunuri vor fi consumate într-o proporţie fixă. va consuma 10 grame de zahăr la 20 grame cafea şi 15 grame de zahăr la 30 grame cafea când doreşte să-şi mărească utilitatea de la Uo la U1 şi apoi la U2. După cum am amintit deja. Y ) = min(αX . X şi Y. sunt acelaşi produs. În exemplul cu cafeaua şi zahărul. perfect substituibile.) şi cu Y cantitatea de zahăr (5 g. X Y (3.11) unde de asemenea a şi b sunt constant pozitive.

sub forma dreptelor cu pantă pozitivă.7. U=min. de exemplu Y.m. X β (3. unde se va confrunta cu 84 . mai trebuie pusă condiţia: α ⋅ X = β ⋅Y . deoarece min.10) . dar cafeaua ar rămâne la cantitatea X0. nu va accepta să pătrundă mai profund în deltă. Deci. nu oferă individului nici o satisfacţie suplimentară. pentru a creşte utilitatea de la U0 la U1. neînsoţită însă de creşterea zahărului.12.fiind egală cu 10 deoarece U = U ( X .(10. (20.7.13. este necesar ca între bunul Y (zahărul) şi bunul X (cafeaua) să se menţină mereu proporţia de α 1 = . X şi Y. ar fi un bun "rău". Y ) = min. oricât de mult ar spori cantitatea de cafea.. 20 grame de cafea şi 5 grame de zahăr vor asigura aceeaşi utilitate. adică reduce utilitatea. în cazul nostru turistul. 3.c) de curba "L" U1. la dublarea cantităţii de cafea trebuie să se asigure dublarea cantităţii de zahăr şi atunci. fără ca zahărul sau cafeaua să fie în exces. În exemplul nostru ilustrat de ecuatia 3.20)=20. (20. Dacă se doreşte majorarea utilităţii de la nivelul U 0 la U1. β 2 În fine. curbele de indiferenţă din fig. la U2 ş.d). chiar periculos cu ţânţarii din aceste locuri.15) relaţie care indică proporţia fixă dintre cantităţile celor două bunuri necesare pentru a menţine utilitatea reflectată de o anume curbă de indiferenţă. ca şi atunci când ar spori cantitatea de zahăr (variabila Y). adică o cantitate suplimentară de cafea. Pentru ca utilitatea să crească.d. care provoacă disconfort. 3. adică variabila X.10)=10. Pentru ca nici unul din cele două bunuri X şi Y din ecuaţia 3. iar bunul Y contactul neplăcut.14) Y α = . nivelul utilităţii fiind exprimat pe fig. să nu fie în exces. de unde rezultă: (3.a. sunt aplicabile situaţiilor în care unul dintre cele două bunuri. Ne putem imagina o combinaţie de acest tip considerând bunul X splendorile oferite de cadrul natural al Deltei Dunării.. trebuie să crească şi cafeaua (cel puţin la cantitatea X1) şi zahărul (cel puţin la cantitatea Y1). nivelul utilităţii se menţine la U0. dacă zahărul rămâne la cantitatea Y 0. Consumatorul.

) unde a > 0.5.mai mulţi ţânţari (în termenii teoriei alegerii.16. astfel încât. odată cu creşterea cantităţii din bunul "rău" . care este o mărime ce se formează pe piaţa muncii. El este obligat să ţină seama şi de posibilităţile sale de a procura bunurile respective. 3.).3. Astfel. este necesară modificarea concomitentă a cantităţilor celor 2 bunuri. Pentru a alege. Preţurile Px şi Py rezultă din confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa celor două bunuri. care exprimă cel mai ridicat nivel al utilităţii ce se poate obţine din combinaţia sau alegerea respectivă.care provoacă dezutilitate. adică de salariu. Deci creşterile din X vor determina sporirea utilităţii în timp ce creşterile din Y o vor diminua. Toate aceste trei variabile sunt independente de deciziile de consum pe care le ia individul. va fi nevoit să "consume" mai multe înţepături oferite de aceste insecte oribile) decât dacă produsul turistic ce i se oferă se va mări (privelişti mai sălbatice.produsul turistic . trebuie să crească şi cantitatea din bunul "bun" . animale sau păsări mai rare. Echilibrul consumatorului Am văzut că prin curba de indiferenţă se formalizează preferinţele subiective ale consumatorilor. indicându-ni-se doar modul în care indivizii sunt dispuşi să substituie diferitele bunuri între ele. iar b < 0. o bucătărie tradiţională mai inedită etc. Deci. dar în sens contrar. Acestea nu reprezintă decât o parte a problemei: ceea ce este dorit. Ele ne mai sugerează şi faptul că obiectivul consumatorului constă în atingerea curbei de indiferenţă cea mai ridicată posibil. specii de plante. consumatorul nu ia în considerare numai preferinţele sau dorinţele sale. diminuează utilitatea. posibilităţi care sunt limitate. pentru menţinerea neschimbată a ei. 3.3. Px şi Py sunt variabile 85 .Y ) = α ⋅ X + β ⋅ Y (3.care sporeşte utilitatea.d) este: U = U ( X. Însă.contactul cu ţânţarii .5. o teorie completă a consumatorului trebuie să mai permită şi confruntarea dezirabilului cu posibilul. Deci V.1.7. astfel încât nivelul utilităţii totale să se menţină neschimbat. 3. Funcţia matematică ce poate defini harta de indiferenţă din fig. Constrângerea bugetară Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) şi de preţurile celor două bunuri (Px şi Py). venitul depinde în esenţă de preţul muncii individului.

putem scrie: V = Px ⋅ X + Py ⋅ Y . adică dacă s-ar consuma zero din bunul Y: V = Px ⋅ X + Py ⋅ 0 . 3. Limita impusă alegerii consumatorului de dimensiunea venitului său şi de nivelul preţurilor reprezintă constrângerea bugetară. sub forma unor constrângeri sau restricţii exogene. Ea constă în faptul că cheltuielile de consum pe care le efectuează un individ nu pot depăşi venitul său.exogene.7. cheltuiala pentru procurarea unui bun este. în esenţă.. printr-o dreaptă care exprimă mulţimea combinaţiilor (X. ceea ce Y= V . acestea sunt reprezentate de intersecţiile dreptei cu axele de coordonate: pe axa ordonatei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul Y dacă întreg venitul V este alocat procurării acestui bun.17) ceea ce se poate reprezenta şi grafic. Or. cantitatea din acel bun înmulţită cu preţul lui. de unde rezultă X = V . care se impun individului în momentul alegerii. folosind notaţiile cărora le-am prezentat semnificaţiile mai sus. adică dacă s-ar consuma zero din bunul X: înseamnă V = Px ⋅ 0 + Py ⋅ Y . adică Venitul = cheltuiala pentru procurarea bunului X + cheltuiala pentru procurarea bunului Y. şi atunci. pe axa abscisei intersecţia exprimă cantitatea Py maximă ce poate fi consumată din bunul X dacă întregul venit V este alocat procurării acestui produs. Pentru a trasa o dreaptă este suficient să cunoaştem două puncte ale sale. Px 86 . Y) ce pot fi procurate de un consumator ţinând seama de venitul său şi preţurile bunurilor X şi Y. (3. După cum observăm din fig.

consumul lui Y devine minus ceva. Py PX Panta dreptei bugetare. unde "a" reprezintă panta. Acest ceva va fi cu atât mai mare cu cât Px va fi mai 87 . Astfel. coordonatele punctelor de intersecţie sunt A(0. Dacă X=0. V V ) şi B( . panta dreptei bugetare este Această ecuaţie descrie modul cum evoluează consumul lui Y în funcţie de cel al lui X.0) . cât s-a Py Py cheltuit pentru X.18.Deci. este de fapt tangenta unghiului ABO din triunghiul dreptunghic AOB: V P A O P y tg. consumul lui Y este la maximul său = V V .) Deci. în mărime absolută. A O = B = = x V O B P y P x Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă sub forma ecuaţiei unei drepte de tipul y = a×x + b. Py Py ⋅ Y = − Px ⋅ X + V şi împărţind prin Py: (3. dacă X>0. Py Py − Px . V = Px ⋅ X + Py ⋅ Y este echivalentă cu Y=− Px V ⋅X + .

Px/Py) sunt confundate. panta este mai mare. Dacă Px > Py. cantitatea din bunul Y nu s-ar mai diminua. 3. Y se va diminua mai repede. Deci: dY P =− x .mare. combinaţia optimală este definită de punctul în care curba de indiferenţă este tangentă la dreapta bugetară (punctul E din fig. Astfel spus.3. rezultă că ritmul în care Y se diminuează când X creşte(nimic altceva decât panta dreptei bugetare) depinde de preţul relativ al celor două bunuri. Combinaţia optimală Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul unei combinaţii de două bunuri cumpărate dintr-un venit limitat. Y se va diminua mai lent.19) 88 . adică dacă bunul X ar fi gratuit. iar în al doilea panta este mai uşoară.2. dX Py Dar. De aici.9.5. Aceasta înseamnă că el va reţine punctul de pe această dreaptă care atinge curba cea mai ridicată. În primul caz. dar astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe dreapta sa bugetară. iar dreapta bugetară ar fi orizontală. Daca Px ar fi zero. Deci panta = ∆Y P = (− ) x . ∆X Py 3.). Dacă Px < Py. panta ar fi zero. prin definiţie: (3. Aceasta înseamnă că în punctul E panta curbei de indiferenţă (dY/dX) şi cea a dreptei bugetare (. individul va trebui să atingă curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil.

Se poate arăta acum că determinarea combinaţiei optimale a consumatorului. din punctul de vedere al abordării ordinale. dacă exprimăm matematic variaţia utilităţii totale legată de variaţiile cantităţilor din bunurile X şi Y.26) şi (3. este compatibilă cu rezultatul obţinut în cadrul abordării cardinale. U mY dX (3.27) ceea ce este echivalent cu: 89 .20) Din relaţiile (3. din relaţiile (3.RMS = (− ) RMS = (− ) Deci: dY .20) rezultă: (3.21) RMS = Px . dX Py (3.25) (3. Py (3. utilitatea totală este aceeaşi în oricare punct.23) devine: 0 = U m X ⋅ dX + U mY ⋅ dY de unde: (3.19) şi (3. avem: dU = U m X ⋅ dX + U mY ⋅ dY (3.26) Cum RMS = − Um X dY . Într-adevăr. U mY dX Deci. dX dY Px = . Atunci relaţia (3.24) U m X ⋅ dX = −U mY ⋅ dY Um X dY =− . Py U mY (3. astfel încât dU = 0.23) Dacă ne situăm pe o curba de indiferenţă.22) rezultă: RMS = Px U m X = .22) Pe de altă parte însă. RMS se poate exprima şi prin raportul dintre utilităţile marginale ale celor două bunuri. rezultă că RMS = .

27 sau 3.m.28) relaţie identică cu condiţia de echilibru a consumatorului în abordarea cardinală a utilităţii în cadrul economiei monetare (relaţia 3.U m X U mY = . Pentru a determina combinaţia optimală sau echilibrul consumatorului.5Y + 10 = 0 (3.Y)=X×(Y-2).29) Împreună cu ecuaţia constrângerii bugetare: 50 = 10X + 5Y.m. curba de indiferenţă U 1 din fig. iar Py = 5 u.5. este dată de funcţia U=U(X.10 este definită de funcţia: U=U(X. sau 10 X − 5Y + 10 = 0  X = 2 ⇒  10 X + 5Y − 50 = 0 Y = 6 90 . 3. adică utilitatea maximă permisă de constrângerea bugetară.28: U m X Px = .m. U mY Py Um X = deci: Y − 2 10 sau 5(Y-2)=10X. X şi Y: Punctul E1 de coordonate (2. în condiţiile în care venitul de care dispune (V) este de 50 unităţi monetare iar preţurile celor două produse sunt P x = 10 u. Să înţelegem acum mai bine modul de determinare a echilibrului consumatorului printr-un exemplu: să presupunem că utilitatea căutată de un individ prin consumul a două bunuri.10. întrucât. cu venitul său de 50 u. X şi Y.3. el atinge curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil. 3. de la subcapitolul 3.Y)=X×(Y-2)=8.30) se formează un sistem de 2 ecuaţii cu două necunoscute. unde X şi Y sunt cantităţile din bunurile respective. Px Py (3. ceea ce este echivalent cu: = X 5 ∂U =Y −2 ∂X ∂U U mY = =X ∂Y 10X . folosim relaţia 3.). Deci. de exemplu.50 = 0 (3. care-i asigură o utilitate de: U=X(Y-2)=2(6-2)=8. 6) din fig.2. indică combinaţia optimă (2 unităţi din bunul X şi 6 unităţi din bunul Y) sau punctul de echilibru al consumatorului. ceea ce este echivalent cu : 10X + 5Y .

Toate celelalte alegeri cuprinse în triunghiul haşurat. X (3. cum uşor se poate intui din fig. toate aceste combinaţii reprezintă o alocare a venitului de 50 u. deci cele care îndeplinesc condiţia: Px ⋅ X + Py ⋅ Y ≤ V . se modifică panta dreptei bugetare (am văzut că aceasta este egală tocmai cu raportul dintre Px şi Py). U = U ( X.Y = 2+ 8 . neoptimală.5.3. chiar situate pe dreapta bugetară (combinaţii realizate prin cheltuirea integrală a venitului) s-ar plasa pe curbe de indiferenţă aflate la stânga lui U1. Efectul variaţiilor de preţ Ce se întâmplă atunci când se modifică preţurile celor două bunuri sau doar al unuia dintre ele? Altfel exprimat.3.m. care se situează pe curba de indiferenţă U1. adică preţul unui bun exprimat prin preţul celuilalt.m.32) Dar. Pe de o parte. se modifică şi puterea de cumpărare a venitului nominal rămas 91 . în afara alegerii din punctul E 1.. (3. Pe de altă parte. când se modifică preţul relativ.31) Triunghiul haşurat cuprinde toate posibilele combinaţii pe care le poate alege consumatorul în limita venitului său de 50 u. 3. deci s-ar asigura un nivel de utilitate mai redus. Y ) = X (Y − 2) Px1 = 10 → U1 = 8 Px 2 = 4 → U2 = 20 Px 3 = 2 → U 3 = 40 8 X 20 Curba U 2 :Y = 2 + X 40 Curba U 3:Y = 2 + X Curba U1:Y = 2 + 3.10.

Py rămânând nemodificat. în condiţiile menţinerii constante a preţului celuilalt bun şi a venitului. care se mai numeşte şi venit real. dacă preţul va scădea. cantitatea maximă ce va putea fi consumată din X creşte la 25 unităţi (venitul şi Py rămân neschimbate). va fi: Y = 2+ (3. reducând nivelul de utilitate. este de: U2 = X ⋅ (Y − 2) = 5 ⋅ (6 − 2) = 20 Y = 2+ 20 . cu acelaşi venit.m. astfel încât dreapta bugetară.. Noul nivel al utilităţii maxime obţinute prin creşterea cantităţii consumate din bunul X. Ecuaţia noii drepte bugetare va fi: 2 Y = − X + 10 . Dacă în exemplul anterior am presupune că Px se reduce de la 10 u. are ca efect. deci obţinerea unui nivel 92 .5 unităţi din bunul X în loc de 5. de 50 u.. 5 40 . ajungând la 2 u. dacă preţul se va majora. 5 (3. poziţia punctului de echilibru al consumatorului.35) Coordonatele noului punct de echilibru vor fi (10.6). menţinându-şi neschimbat punctul de intersecţie cu ordonata. se va putea procura o cantitate maximă de 50:4=12. 3. iar ecuaţia curbei de indiferenţă. se va modifica şi ecuaţia dreptei bugetare.36) Se observă deci că reducerea preţului unuia dintre bunuri.0). care devine: Y=− 4 X + 10 .6). E2. Printr-un calcul similar celui prin care am determinat coordonatele punctului E 1 din fig.33). Desigur. o dată cu acestea. Aceasta va creşte şi deci va asigura o ridicare a nivelului de utilitate.10 aflăm noul punct de echilibru al consumatorului.nemodificat. la 4 u.. care va permite plasarea consumatorului pe o curbă de indiferenţă situată mai la dreapta. ca urmare a reducerii preţului său.m. X (3.5. îşi va deplasa extremitatea de pe abscisă de la punctul B(5.m. sau se va diminua.0) la C(12. pe de o parte. creşterea puterii de cumpărare sau a nivelului venitului real.34) Ecuaţia noii curbe de indiferenţă va fi: Dacă preţul bunului X se va mai reduce odată.m. şi ecuaţia funcţiei de utilitate şi. cu un nivel de utilitate de această dată de 40. X (3. adică numărul de bucăţi ce pot fi cumpărate cu o mărime dată a venitului nominal. de coordonate (5.

ceea ce. adică dacă preţurile scad în aceeaşi proporţie.un standard de viaţă mai redus. dimpotrivă n<1. neschimbat. iar pe de altă parte.a). 3.37) Altfel.11). individul îşi va putea procura o cantitate maximă din bunul X sau din bunul Y de n ori mai mică. cantitatea maximă ce poate fi procurată din X cu venitul V rămas constant se micşorează mai mult decât cantitatea maximă din Y. ambele. dreapta bugetară se va deplasa tot paralel cu ea însăşi. paralelă cu ea însăşi. d1. mărindu-şi panta. fig.de utilitate mai ridicat. îi corespunde curba de indiferenţă U1. 3. mai este necesară condiţia. b) Px şi Py se măresc.a). şi în acelasi sens. Dacă se modifică ambele preţuri. panta dreptei bugetare rămâne neschimbată: panta = n ⋅ Px Px = n ⋅ Py Py Apar însă şi aici două cazuri: a1) dacă n>1. adică dacă preţurile cresc în aceeaşi proporţie. ca urmare a faptului că preţul Py şi venitul nu se modifică. noii poziţii a dreptei bugetare. care. fără a se modifica venitul nominal.(nPx. atunci când bunurile X şi Y sunt imperfecte divizibile. se va reprezenta printr-o deplasare a dreptei bugetare.b). 3.11.11. şi aici sunt două cazuri: b1) dacă Px se măreşte într-o proporţie mai mare decât Py (deci n>m). n. din fig. evident. de exemplu n. venitul menţinându-se constant. nu ar mai putea fi procurată cu venitul V nici o unitate din cele două bunuri. iar Py de m ori. 93 . pot apare următoarele situaţii: a) Px şi Py se modifică în aceeaşi proporţie. astfel încât dreapta bugetară se deplasează în poziţia d 1. 3. a2) dacă. diminuarea pantei dreptei bugetare sau ratei marginale de substituire. Aşa cum se observă din figura 3.cum se mai poate spune . spre originea axelor de coordonate (vezi. ca max. care rămâne fix. reprezintă un nivel mai scăzut de utilitate sau . Diminuarea pantei (în cazul reducerii lui Px) sau creşterea ei (în cazul majorării lui Px) are loc prin rotirea dreptei bugetare în jurul punctului A (din fig. nPy) £ V (3. dar în direcţie opusă originii axelor de coordonate (în poziţia d2 din fig. cu venitul V. ci Px de n ori.11. Desigur. grafic. dar nu în aceeaşi proporţie. căreia îi va corespunde curba de indiferenţă U2).10).

c) Px şi Py se micşorează ambele. Se observă.11.b). faptul că în ambele cazuri. din reprezentarea grafică.c). Se observă. ci Px de n ori. curbele de indiferenţă corespunzătoare noilor poziţii ale dreptei bugetare.11. 3.c) faptul că. nu în aceeaşi proporţie. cantitatea maximă ce poate fi procurată din bunul X cu venitul constant V creşte şi ea intr-o proporţie mai mare decât cea din bunul Y. 94 .b2) dacă. n¹m. sunt la dreapta curbei iniţiale U0. Aceleaşi două situaţii: c1) dacă Px se micşorează într-o proporţie mai mare decât Py (deci daca n>m). c2) dacă. fig. 3. de asemenea. diminuându-şi panta (vezi fig. din reprezentarea grafică (fig. iar Py de m ori.11. dar. în ambele cazuri. dreapta bugetară se va deplasa în poziţia d2. dimpotrivă. Px se micsorează într-o proporţie mai mică decât Py (deci dacă n<m). dimpotrivă. nivelul utilităţii exprimat de curbele de indiferenţă U1 şi U2 este inferior situaţiei iniţiale. 3. U1 şi U2. dreapta bugetară se deplasează din poziţia d0 în poziţia d2. Px se măreşte într-o proporţie mai mică decât Py (deci n<m). Dreapta bugetară se deplasează din poziţia d 0 în poziţia d1 diminuându-şi panta (vezi. deci exprimă un nivel mai ridicat de utilitate. b 1 şi b2.

5. ajungând în poziţia d 1 din fig. situaţia este asemănătoare cu cea descrisă la situaţia a) de mai sus. mărindu-şi panta. să reţinem şi aici două cazuri: d1) dacă Px se măreşte de n ori.4. Efectul variaţiilor de venit Când se modifică doar venitul nominal. fără ca venitul nominal să se modifice. 95 . preţurile celor două bunuri ramânând neschimbate. 3. ne dăm seama.d) Px şi Py variază în proporţii şi sensuri diferite. creşterea sau diminuarea puterii de cumpărare a consumatorului şi deci a nivelului său de satisfacţie datorându-se de această dată creşterii sau diminuării venitului şi nu diminuării sau creşterii preţurilor celor două bunuri în aceeaşi proporţie.11. dreapta bugetară suferă un proces de răsucire.3. Fără a mai aprofunda analiza. 3. printr-un rationament similar celor de mai sus că dreapta bugetară se deplasează în poziţia d2.d). d2) dacă Px se micşorează de n ori în timp ce Py se măreşte de m ori. iar Py se micşorează de m ori. diminuându-şi panta.

a variaţiei cererii numai pe seama influenţelor exercitate de modificările preţurilor şi veniturilor nu poate fi realizată decât pentru un redus număr de cazuri. este necesar să se apeleze la explicaţii psihologice. Deci. de exemplu gospodăria familială.Deci.m.stau la baza explicării comportamentului consumatorului. aceşti trei factori .a). deoarece nu poate fi supusă probei faptelor. paralele cu ele însele. Y. ş. Atunci când variaţiile cererii nu pot fi explicate prin schimbările survenite în preţuri şi venit. De aici rezultă că cererea pentru bunuri şi servicii ar depinde de variaţiile preţurilor lor relative şi ale venitului real. o creştere a venitului determină deplasarea dreptei bugetare şi a curbei de indiferenţă corespunzătoare spre dreapta . aşa cum arată reprezentarea grafică din fig. Ipoteza modificării gusturilor şi preferinţelor este considerată neştiinţifică. explicarea alegerilor şi. U. rezultate din diversele combinaţii ale cazurilor prezentate mai sus. stabile. 96 . denumită adesea "menajul". Limite ale teoriei tradiţionale Teoria tradiţională consideră însă gusturile şi preferinţele consumatorilor ca variabile exogene.. iar o diminuare a venitului determină deplasarea paralelă spre stânga. Or.. ..4. preţurile şi gusturile . ţinând cont de constrângerea bugetară dată de preţurile acestor bunuri şi venitul de care dispune consumatorul. În rest. pe care nu le ia în seamă la explicarea comportamentelor. Economiştii nu dispun de o teorie utilă a formării gusturilor şi nici vreo altă disciplină a ştiinţelor sociale nu a reuşit să facă acest lucru. 3. la presupuneri privind modificarea gusturilor şi preferinţelor cu care se iese în afara domeniului ştiinţei economice.venitul.1. Desigur. realităţile pieţei în care se mişcă şi ia decizii consumatorul se pot înfăţişa şi în numeroase alte situaţii. ele sunt atribuite modificării gusturilor sau preferinţelor.a. 3. Noţiuni asupra noii teorii a consumatorului Abordarea tradiţională a comportamentului consumatorului pleacă de la ipoteza că individul sau unitatea consumatoare. obţinută din satisfacţiile asigurate prin consumul bunurilor X.d. caută să maximizeze utilitatea agregată. Z. Studierea efectelor variaţiilor preţurilor şi venitului asupra comportamentului consumatorului ne va permite o mai bună înţelegere a conţinutului teoriei cererii la care trecem în tema următoare.4. 3. nu este infirmabilă. în final.11.

Tuturor acestor neajunsuri le vine în întâmpinare aşa-numita "noua teorie a consumatorului" care începe să se contureze odată cu lucrările lui Gary S. Stigler. ceea ce însemna că individul consumator urmăreşte să-şi satisfacă o nevoie de X. o nevoie de ziare sau reviste. confundând bunurile şi serviciile cu nevoile pe care acestea le satisfac. de compact disc etc.2.J. în termeni concreţi. în expresie monetară. ce elemente determină o familie să decidă numărul copiilor pe care-i va aduce pe lume? Sau ce influenţe generează comportamentele atât de diferite de la o ţară la alta în privinţa căsătoriei şi divorţului? Cum poate fi explicată tendinţa de diminuare a natalităţii în ţările cu un nivel de dezvoltare şi civilizaţie ridicat? Sau care sunt motivaţiile unor serii întregi de discriminări pe diverse criterii ce mai pot fi întâlnite în unele state? Dar opţiunea individului între o activitate licită şi una ilicită care. Teoria tradiţională. acolo unde individul nu mai poate cuantifica şi compara prin intermediul preţurilor.. 97 .).m.J.ş. De exemplu. o nevoie de alimente. apoi de televizor.Z.Mai sunt numeroase comportamente care nici măcar nu pot fi abordate prin prisma influenţelor exercitate de modificarea preţurilor sau venitului. este cel mai adesea aspru pedepsită? Exemplele ar putea continua. noua abordare face distincţie între bunuri şi nevoi. creşterea veniturilor. ci doar să-i lărgească aria de cuprindere. Schultz.. a apariţiei a numeroase noi bunuri şi servicii destinate satisfacerii aşa-numitelor "nevoi noi": nevoia de radio. K.. o nevoie de automobil etc. Abordarea tradiţională a comportamentului consumatorului se dovedeşte şi mai neputincioasă în cazul alegerilor nonmarfare. apărute mai ales în anii '60 şi după.W. a nivelului de trai pe măsura sporirii forţei productive a societăţii poate fi o explicaţie a amplificării volumului consumului... Ea nu-şi propune să respingă teoria tradiţională. o nevoie de Y etc..d. dar nu şi a structurii lui. T..) sau U=u(X. construia funcţia de utilitate sub forma U=f(X. Becker.Z. 3. sau. De exemplu. Lancaster şi alţii. G.Y. Elemente ale noii teorii a consumatorului Pentru a nu fi pusă sub semnul întrebării ipoteza stabilităţii gusturilor şi preferinţelor. fundamentală pentru teoria tradiţională a consumatorului. să-i îmbogăţească instrumentele de analiză şi să-i întărească rigurozitatea ştiinţifică.4.Y. descoperită. cum poate fi explicată evoluţia modurilor de consum. de casete audio.a. atât de rapidă în secolul nostru? Desigur. de videocasetofoane.

. autoturismul de diferite mărci. Nevoia de a ne informa ne-o putem satisface cumpărând şi citind ziare sau urmărind emisiunile informative la radio sau televizor. prin acest demers ştiinţific.. astfel încât ele nu mai apar ca obiecte ale dorinţei. ci de a se informa.m.În noua abordare.. stabilă. nu are nevoie de ziare sau reviste.. ci simte nevoia de a se hrăni. se schimbă. informare. carne de porc. ipoteza stabilităţii preferinţelor devine compatibilă cu modificările survenite în modul de consum. Nevoia de a ne delecta în timpul liber ascultând melodiile preferate ne-o putem satisface folosind pickup-ul. Bunurile apar abia în funcţia de producţie a fiecăreia dintre satisfacţiile Si: pentru fiecare dintre aceste satisfacţii există o funcţie de producţie de forma: S = S (X.a. nevoile. iar dacă dorim şi imagine. la un televizor obişnuit. vaporul etc. nevoia de a ne informa ne-o putem satisface şi prin INTERNET. deplasare. preferinţele nu se mai modifică. cartofi sau paste făinoase. bicicleta.. 98 . casetofonul sau C. Ea se va putea scrie: U = u(alimentaţie. Iată cum. (i = 1. Aceeaşi nevoie.D. evoluează odată cu progresul general al societăţii.d).-urile. funcţia de utilitate devine U = u (S i).Z. reprezintă bunurile şi serviciile combinate şi consumate pentru a produce satisfacţia urmărită. funcţia de utilitate nu va mai avea ca argumente bunurile. De aceea. de vită sau de pasăre. În felul acesta.). folosind calculatoare performante. avionul. nevoile sau preferinţele din funcţia de utilitate pot rămâne stabile. cu zeci de canale. Ca urmare... în sistemul producţiei şi în nivelul de trai. la rându-i. ci de a se deplasa.. consumate singure sau în diverse combinaţii cu alte bunuri şi servicii. de calitatea a II-a sau de calitatea I.. cu toate că modul de satisfacere a lor. poate fi satisfăcută prin bunuri diferite. Notând toate aceste satisfacţii urmărite de consumator cu Si. în funcţie de progresele obţinute pe plan tehnico-ştiinţific. în funcţie de modul cum evoluează tehnicile şi. reputaţie etc. nu are nevoie de automobil. ci numai modul de a le satisface. casetele video. costurile. implicit.Z.2. ş. delectare. naţionale şi străine. motocicleta. trenul.Y.Y.n). Nevoia de deplasare ne-o putem satisface folosind căruţa cu cai. se pleacă de la ipoteza că individul nu are nevoie de alimente. Azi.. adică modul de consum. unde X. ci nevoile sau satisfacţiile căutate. nevoia de a ne hrăni ne-o putem satisface consumând pâine neagră sau pâine albă. care recepţionează numai unul sau două posturi naţionale publice sau un televizor prin cablu sau satelit.. ci ca factori de producţie aflaţi într-o permanentă evoluţie. . care recepţionează zeci de posturi publice şi private. margarină sau unt etc. care evoluează.

După anii '50. începând de la o vârstă fragedă. amplificându-se la omul modern individualismul. creşterea rapidă a salariilor reale a determinat o sporire considerabilă a costului timpului. alături de celelalte bunuri şi servicii. dispunând de condiţii de viaţă mai bune şi de o îngrijire mai atentă din partea părinţilor. că dragostea sau preferinţa pentru copii a scăzut. deşi tenisul este sportul său preferat urmărit la televizor. factor de producţie a satisfacţiei. Cum? Plecând de la costul de oportunitate al timpului consacrat vieţii de familie şi în primul rând creşterii copiilor. Or. Desigur că primului jocul îi oferă o satisfacţie deosebită. timpul este o resursă rară. s-ar fi putut explica tendinţa mai sus enunţată punând-o pe seama modificării unor comportamente umane fundamentale: de exemplu. astfel încât fiecare oră consacrată activităţilor din gospodărie. Pornind de aici. scăderea natalităţii în ţările dezvoltate poate fi explicată fără a pune sub semnul întrebării stabilitatea sentimentelor de dragoste faţă de copii. astfel încât putem scrie funcţia de producere a satisfacţiei într-o formă mai completă: S = S (X. a luat. Z. nu a mai ţinut o rachetă în mână. cunoştinţelor. fapt constatat începând cu anii '50 ai secolului nostru în ţările occidentale. ca ansamblul experienţelor. timp). cum ar fi tendinţa de scădere a natalităţii odată cu ridicarea nivelului de trai. odată cu integrarea în analiză a costului timpului.. îl relaxează. Gradul diferit de satisfacţie este dat. . cel mai adesea. Pot fi date numeroase exemple pentru a înţelege mai bine această contribuţie a "noii teorii". "materialismul". Unul dintre ei. Celălalt nu a mai intrat până acum pe teren. deci. promotorii "noii teorii a consumatorului" consideră că au extins câmpul de aplicare a teoriei economice la procese mai greu de explicat. nu de vreo preferinţă mai mare sau mai mică 99 . Capitalul uman este definit. îngrijirea şi educarea copiilor. dezvoltându-şi aptitudinile. Timpul devine şi el.O altă completare adusă teoriei tradiţionale o reprezintă integrarea costului timpului. un ultim nou element adus de "noua teorie a consumatorului" pe care-l mai evidenţiem este integrarea în analiză a capitalului uman. pentru creşterea. Y. Ca oricare alt bun şi serviciu. lecţii de tenis. satisfacţia resimţită de doi indivizi care joacă tenis în timpul lor liber.. de pildă. utilizarea sa având un cost de oportunitate: ansamblul satisfacţiilor pe care le-am putea obţine dând timpului consumat o altă utilizare. În absenţa acestui demers metodologic. În fine. Iată. în timp ce pentru al doilea jocul poate deveni uşor o sursă de insatisfacţie. deprinderilor dobândite de individ de la naşterea sa şi care-l fac să obţină satisfacţii de grade diferite prin consumul unei cantităţi determinate de bunuri şi servicii. are un cost de oportunitate mult mai ridicat faţă de cel din trecut..

de la un individ la altul. gusturilor sau dragostei nu este infirmabilă şi deci. Nu s-a urmărit susţinerea ideii că personalitatea fiecărui individ. Probleme de discutat 100 . adică de capitalul uman. Explicarea însă a variaţiei comportamentului prin presupunerea că aceasta ar fi consecinţa modificării preferinţelor. de substit. nici ştiinţifică. De aceea. de creaţie. Deci. dobândită printr-un efort. gusturile sau dragostea ar fi fără importanţă pentru comportamentele umane. de destindere.înnăscută. ci de nivelul deprinderilor. care asigură posibilitatea predictibilităţii eficace a comportamentelor. Concepte de bază · Utilitatea şi formele ei · Curba de indiferenţă · Panta curbei sau rata marginală de substituire · Convexitatea curbei de indiferenţă şi legea utilităţii marginale descrescânde · Dreapta bugetară sau constrângerea bugetară · Combinaţia optimală sau echilibrul consumatorului: P U X x =Rata marg. s-a căutat doar o nouă poziţie metodologică. abilităţilor dobândite în cadrul unui proces de pregătire. aceeaşi nevoie. Concluzie Prin această nouă manieră de abordare a comportamentului consumatorului în multitudinea ipostazelor în care se poate prezenta. de emoţie poate fi satisfăcută în mod diferit de la individ la individ în funcţie de capacitatea fiecăruia. şi el diferit. se consideră că soluţionarea problemei în condiţiile stabilităţii preferinţelor permite emiterea unor ipoteze infirmabile şi deci ştiinţifice.= m P UmY y · Influenţa variaţiilor preţurilor asupra echilibrului consumatorului · Influenţa variaţiilor venitului nominal asupra echilibrului consumatorului · Capitalul uman.

Ce influenţe exercită variaţiile preţurilor şi ale venitului asupra echilibrului consumatorului? 10. Ce este utilitatea şi cum se poate determina nivelul său? 2. Care sunt limitele teoriei tradiţionale a consumatorului? 11. În ce constau principalele elemente ale "noii" teorii a consumatorului? 101 . Ce este rata marginală de substituire şi cum se poate determina? 7. Alegerea optimală a consumatorului din punctul de vedere al abordării cardinale a utilităţii 4.1. Cum se rezolvă problema alegerii optimale a consumatorului sau a echilibrului acestuia în cadrul abordării ordinale a utilităţii? 9. Ce este curba de indiferenţă şi care sunt proprietăţile sale? 6. În ce constă principiul utilităţii marginale descrescânde? 3. Realizări şi limite ale abordării cardinale a utilităţii 5. Ce reprezintă constrângerea bugetară a consumatorului şi cum poate fi reprezentată? 8.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful