COMBATERE BIOLOGICĂ

SUPORT DE CURS

1

CUPRINS

1. Elemente teoretice ce definesc combaterea integrată....................................................3 2. Utilizarea eficientă a metodelor de protecţia plantelor..................................................9 2.1 Rotaţia culturilor....................................................................................................13 2.2 Protecţia integrată a culturilor...............................................................................17 2.3 Aplicarea de îngrăşăminte.....................................................................................21 2.4 Rezistenta soiurilor................................................................................................22 2.5 Carantina fitosanitara interna şi externa, elementele de igiena culturala..............24 2.6 Prognoza şi avertizarea tratamentelor....................................................................25 3. Managementul produselor pentru protecţia plantelor..................................................26 4. Metode de amenajare a teritoriului pentru creşterea rolului prădătorilor în combaterea biologică..........................................................................................................................37 5. grupe de dăunători (exemple)......................................................................................42 5.1 Dăunători polifagi .................................................................................................42 5.2 Dăunători ai culturilor de cereale .........................................................................44 5.3 Dăunători ai păşunilor şi fâneţelor.........................................................................47 5.4 Dăunători ai culturilor de plante leguminoase.......................................................49 5.5 Dăunători ai plantelor tehnice................................................................................51 5.6 Dăunători ai plantelor legumicole.........................................................................54

2

1.

ELEMENTE INTEGRATĂ

TEORETICE

CE

DEFINESC

COMBATEREA

Dăunătorii plantelor agricole acţionează pe diverse căi asupra ţesuturilor plantelor, direct prin hrănire, sau indirect prin galerii, dejectii, etc. Pentru a înţelege mai bine aspectele apariţiei pierderilor de recoltă, vor fi definite principalele noţiuni utilizate în combaterea integrata. Dauna reprezintă distrugerea unui organ vegetal, a ''unei părţi din organul plantei, sau o alterare a unor procese biochimice şi fiziologice care duc la reducerea acumulării de substanţă uscată şi, în final, pot duce la scăderea cantitativă şi calitativă a recoltei. Daunele se produc ca urmare a unei caracteristici importante a dăunătorilor, şi anume, a capacităţii de dăunare. Aceasta este condiţionată de caracteristici genetice şi poate fi definită ca fiind capacitatea de a produce daune. Capacitatea de dăunare poate fi exprimată ca indicatorul de reducere a recoltei unei plante sub acţiunea unui dăunător, sau în sens mai larg, reducerea recoltei unei culturi sub influenţa unei populaţii de insecte fitofage. Paguba poate fi privită ca un indicator tehnic care reflectă concret un prejudiciu, o stricăciune, o daună produsă culturii agricole. Pierderea se referă mai ales la recoltă, fiind de fapt un indicator economic şi reprezentând diferenţa între recolta obţinută într-o cultură neatacată şi una atacată. La rândul ei recolta este definită în mai multe feluri. Recolta potenţială se obţine în condiţii optime de dezvoltare a culturii agricole; ea este cea mai mare recoltă, de calitate superioară, obţinută atunci când se aplică cele mai perfecţionate tehnologii de cultură şi se respectă toate cerinţele agrofitotehnice. Recolta reală la hectar este recolta ce se obţine în unităţile de producţie prin aplicarea concretă a tehnologiei de cultură. Pierderea de producţie este, de fapt, diferenţa dintre recolta pe care o dau plantele neatacate de dăunători şi cea pe care o dau plantele atacate.

3

Pierderea teoretică de producţie apare în acest context ca o diferenţă între recolta potenţială şi cea reală. Insectele, şi în general dăunătorii culturilor agricole, se hrănesc şi trăiesc în agroecosistem folosind ca sursă de hrană ţesuturile vegetale. Prin hrănire şi prin alte activităţi ale insectelor, se produc daune şi pagube de diferite tipuri. În domeniul pierderilor se pot formula câteva principii, care generalizează cunoştinţele din domeniul protecţiei plantelor (T. Baicu, 1986): 1. Orice cultură agricolă este atacată de dăunători: Experienţa dezvoltării agriculturii în ţară, ca şi cea de pe plan mondial, arată că în agroecosistemul culturilor de câmp, începând cu grâul şi terminând cu culturile care ocupă suprafeţe mici, cum sunt cele medicinale, există o multitudine de dăunători. Privind din punct de vedere sistematic şi faunistic, speciile de animale fitofage sunt prezente în toate zonele de cultură inclusiv în depozite, cu variaţie de densitate şi abundenţă numerică, dar întotdeauna prezente. 2. Nu orice atac de dăunători duce la pierderi: Prezenţa dăunătorilor în culturile agricole poate duce la apariţia de pierderi, dacă se realizează următoarele condiţii: a) sunt genetic compatibile, planta nefiind imună sau cu grad ridicat de rezistenţă; b) dacă fazele sensibile de dezvoltare ale plantei corespund cu stadiile dăunătoare ale dăunătorului; c) dacă există o corespondenţă între cerinţele pedoclimatice ale dăunătorului şi plantei. Pe de altă parte, plantele de cultură au o capacitate proprie de a suporta atacul de dăunători (capacitatea de refacere a plantelor de grâu în funcţie de organul atacat de diferiţi dăunători). Trebuie subliniat că pe acest fenomen ne putem baza în protecţia culturilor numai în anumite cazuri. 3. Pierderile produse de dăunători depind de organele plantei: atacate ale

4

Atacul de dăunători poate să se manifeste pe diferite organe ale plantei, mai rar pe toată planta. Pierderi mari apar, chiar la densităţi mici, atunci când sunt atacate organele recoltate (seminţe, bulbi, tuberculi, rădăcini etc.). Acesta este cazul gărgăriţei capsulelor de bumbac, viermelui merelor, a atacului de buhă pe ardei, a dăunătorilor de depozite etc. Atacurile pe frunze, în funcţie de cultura agricolă sunt suportate mai uşor, uneori distrugerea foliajului în proporţie de 15—40% neinfluenţând ecolta. Acest fenomen este, însă, posibil numai dacă planta nu se află în faza de acumulare intensă a substanţei organice. Dăunătorii care produc toxine (păianjenii) din fam. Tarsonemidae, pot afecta metabolismul întregii plante. De asemenea, şi atacul pe rădăcini al diferitelor larve, deşi se manifestă pe un singur organ, afectează planta în întregime. Capacitatea de refacere a rădăcinilor este, în general mare, şi de aceea efectele de compensare permit reducerea pierderilor. 4. Nivelul pierderilor depinde de specia dăunătoare, şi în mod deosebit de capacitatea de dăunare: Diferiţii dăunători ai culturilor agricole nu produc daune şi pierderi în mod egal. De la o specie la alta acestea oscilează în limite foarte largi. Astfel, la grâu există o diferenţă mare între pierderile pe care le produce gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides, Goeze) şi cicada (Macrosteles sexnotattus, F.). Aceste diferenţe provin din multe cauze, dar cea mai importantă rămâne diferenţa între capacitatea de dăunare a speciilor luate în comparaţie. Aceasta este condiţionată genetic şi depinde de modul de hrănire a dăunătorilor, de durata de hrănire, de numărul de generaţii, de stadiul de dăunare etc. Din punct de vedere al capacităţii de dăunare, al importanţei economice şi al permanenţei atacurilor, speciile dăunătoare se împart în: - dăunători principali, care se întâlnesc an de an în cultură, depăşind pragul economic de dăunare şi care necesită lucrări de protecţie an de an;

5

- dăunători secundari

ca importanţă, care numai în unii ani depă

şesc pragul economic de dăunare şi pe suprafeţe restrânse şi ca atare lucrările de protecţie împotriva lor au o amploare redusă. Există şi termenul de dăunători secundari care este utilizat penitru speciile care se instalează şi produc pagube, mai ales pe plante slăbite, spre deosebire de cei principali care în aceeaşi ordine de idei, se referă dăunătorii care sunt capabili să atace plantele normal dezvoltate; - dăunători potenţiali care de regulă, deşi sunt prezenţi în culturi, nu produc pierderi sau pagube cu importanţă economică, deoarece nu depăşesc pragul economic de dăunare; - dăunători migratori sticticalis L.); Pierderile produse de o specie dăunătoare depind de stadiul de dezvoltare al indivizilor şi de variabilitatea agresivităţii lor. Astfel, în ciclul biologic al dăunătorilor există stadii în care nu dăunează, cum sunt cele de ou şi pupă şi altele în care dăunează, cum este cel mai frecvent stadiul de larvă. Există uneori biotipuri şi rase mai agresive şi care pot produce pagube mai mari decât populaţiile obişnuite. De aesemenea nivelul pierderilor depinde de diversitatea şi de densitatea dăunătorilor în diferite agroecosisteme. Cu cât într-o cultură se întâlnesc mai multe specii de dăunători, cu atât mai mult apare posibilitatea pro ducerii unor pierderi mari. Pierderile produse de diferiţi dăunători depind de densitatea lor. Den sitatea poate fi exprimată direct, ca număr de exemplare/plantă, la 100 plante, la m 2, la kg, trunchi, spic, frunză etc., sau indirect, ca mani festare a atacului (% de frunze roase, număr de pete, galerii, orificii etc.). La densităţi mici, sub pragul economic de dăunare (PED), se produc pierderi de substanţă proaspătă şi uscată, dar fără importanţă econo care, deşi au o mare capacitate de înmulţire, Margaritia numai din când în când se dezvoltă puternic (de exemplu la

6

mică. La densităţi egale cu PED, pierderea este egală cu costul trata mentului. Când densităţile sau gradul de atac trece de PED, sunt mari şi depăşesc cu mult cheltuielile de combatere; Pierderile ce se înregistrează în anul în curs depind de dinamica populaţiilor din anul trecut. În evoluţia dăunătorilor pe perioade lungi mai ales la rozătoare, se disting 5 faze în funcţie de care se pot apre cu pierderi mici sau fără pierderi; c) pierderi medii sau mici; d) foarte mari; e) declin - cu pierderi mici. Trecerea de la o fază la alta poate dura 1- 2 ani şi de aceea aceste de variabilitate sunt mai greu de observat. În genera l, cu cât echilibrul agroecosistemului este mai puţin stabil, cu atât pierderile probabile sunt mai mari. Ecosistemele naturale se află întrun echilibru natural, care este bazat pe o multitudine de factori biotici şi înmulţire

-

pierderile

şi cia

pierderile: a) depresie - fără pierderi sau cu pierderi mici; b) răs pândire intensă - cu înmulţire în masă - cu pierderi mari şi cicluri

abiotici; în agroecosisteme acest echilibru lipseşte mai ales la dăunătorii principali. Un factor care influenteaza pierderile sunt condiţiile pedoclimatice în care se dezvoltă planta de cultură şi speciile dăunătoare. Condiţiile foarte favorabile pentru planta de cultură, create de zona pedoclimatică, care corespund cerinţelor plantelor, soiurilor şi hibrizilor, asigură o creştere rapidă, o acumulare mare de substanţa usoară şi o recoltă apropiată de potenţial. Astfel de culturi suportă mai uşor atacul dăunătorilor, mai ales al celor secundari. Nivelul pagubelor depinde şi de factori interspecifici, în primul rând de entomofagi, acarofagi etc., în general de duşmanii naturali. În lipsa acestora sau la nivele scăzute de activitate, pagubele pot creşte foarte mult. Duşmanii naturali au un rol mare în reglarea densităţilor dăunătorilor cu importanţă secundară, în lipsa acestora ei pot trece în categoria celor principali;

7

Un alt factor important ce modifica nivelul pierderilor produse de dăunători este spectrul de plante atacate şi de rezistenţa soiurilor şi hibrizilor. Speciile monofage, adaptate la o singură cultură pot produce pierderi foarte mari în absenţa măsurilor de combatere (gărgăriţa sfeclei, gărgăriţa mazărei etc.). O caracteristică similară au şi multe specii oligofage, care pot produce pagube mari şi foarte mari pe un grup de culturi. Polifagii produc pierderi mari şi medii pe multe culturi, cu oscilaţii în funcţie de migrări şi factori abiotici (viermii sârmă, noctuidele etc.). Foarte importantă este rezistenţa soiurilor şi hibrizilor la dăunători, deşi este mai puţin cunoscută şi popularizată. Există diferenţe mari între diferite soiuri de grâu în ceea ce priveşte rezistenţa la musca de Hessa, între soiurile de varză, în ceea ce priveşte rezistenţa la musca verzei, între hibrizii de porumb, din punct de vedere al rezistenţei la sfredelitor, între diferite soiuri de lucerna în ceea ce priveşte rezistenţa la afide etc. Culturile în care se utilizează soiuri şi hibrizi rezistenţi sau toleranţi, înregistrează de regulă daune şi pierderi de recoltă mai mici decât în cazul celor sensibili. Măsurile agrofitotehnice, organizatorice şi, în general, tehnologiile şi sistemele de cultură influenţează pierderile din mai multe puncte de vedere după cum urmează: a) suprafaţa pe care se manifestă; b) formarea masei vegetale ca sursă de hrană; c) amplificarea sau slăbirea combinaţiilor optime sau extreme ale factorilor necesari înmulţirii, răspândirii şi suprvieţuirii dăunătorilor;
d) realizarea condiţiilor de înmulţire a duşmanilor naturali;

e) acţionează asupra relaţiei dăunător-plantă cultivată.

8

2. UTILIZAREA EFICIENTĂ A METODELOR DE PROTECŢIA PLANTELOR

Protectia plantelor este stiinta care se ocupa cu studiul agentilor de daunare (fitopatogeni - inclusiv virusuri, artropode fitofage, buruieni, rozatoare etc) în scopul stabilirii de masuri eficiente de combatere a pagubelor / pierderilor economice produse de acestia. Se considera ca circa o treime din recolta potentiala este distrusa de organismele daunatoare; deci protectia plantelor, ca disciplina biologica aplicata, contribuie la cresterea productiilor culturilor agricole şi la îmbunatatirea calitatii recoltei. Din motivele prezentate mai sus, combaterea dăunătorilor este imperios necesara pentru cultura plantelor, proceduri de protectie a plantelor (şi inclusiv a recoltei stocate) împotriva organismelor daunatoare, fiind o componenta majora a tuturor ghidurilor de buna practica agricola. Combaterea dăunătorilor culturilor agricole se realizeaza prin mai multe metode: chimice (cu utilizarea de pesticide), biologice (prin utilizare de organisme antagoniste şi de produse naturale), genetice (prin ameliorarea rezistentei plantelor la organismele daunatoare), agrotehnice (prin lucrari ale solului, inclusiv prasitul buruienilor) şi fizico-mecanice (dezinfectari termice ale semintelor, chirurgie vegetala, descuscutarea semintei etc.) În cele ce urmeaza termenii folositi sunt definiti dupa cum urmeaza: Produse de protectia plantelor. Sunt produsele folosite pentru combaterea agentilor de daunare. Se clasifica ca produse chimice (pesticide) şi produse biologice (biopreparate). Pesticidele sunt mijloace chimice de protectia plantelor, obtinute prin formularea şi conditionarea unui (unor) ingredient(e) biologic active. Cu foarte putine exceptii (ca de ex. regulatorii de crestere vegetala, folositi pentru controlul cresterii plantelor, sau produsele care actioneaza prin activarea rezistentei

9

manisfestate sistemic în plante, şi care sunt un fel de “vaccinuri” pentru plante) ingredientele active biologic ale pesticidelor sunt ingrediente toxice. Aceasta toxicitate de fapt impune existenta unui cod al unei bune practici de distributie şi utilizare a pesticidelor, cod care este elaborat inclusiv la nivel international (de catre FAO). În categoria pesticidelor sunt incluse şi urmatoarele categorii de substante: regulatorii de crestere, defoliantii, desicantii, activatorii rezistentei manifestate sistemic, substantele de curatire ale legumelor şi fructelor, substantele aplicate pentru a preveni caderea fructelor, ca şi substantele aplicate înainte sau dupa recoltare pentru combaterea dăunătorilor care actioneaza în timpul depozitarii şi transportarii recoltei. Biopreparatele sunt mijloace biologice realizate pe baza unor microoganisme utile plantelor de cultura sau pe baza unor compusi naturali (extracte din plante, denumite sugestiv în lb. engleza “botanicals”). Datorita caracterului lor biologic, biopreparatele au o actiune complexa asupra plantelor de cultura, termenul cel mai corect nefiind cel de biopreparate folosite în protectia plantelor, ci cel de biopreparate de uz agricol. Un exemplu devenit deja clasic, ilustrativ pentru aceastã actiune complexã, este cel al biopreparatelor pe bazã de ciuperci antagoniste din genul Trichoderma. Omologate ca biofungicide, o serie de biopreparate s-au dovedit a fi şi stimulatoare ale cresterii vegetale (se citeazã aici lucrarea Baker, R., 1988, “Trichoderma spp. as plant-growth stimulants.” CRC Crit Rev. Biotechnol., 7, 97-106), iar aceasta stimulare a cresterii plantelor s-a dovedit a fi datorata interventei biofungicidului în nutritia plantelor. Formularea este forma sub care un pesticid este comercializat şi reprezinta o combinatie de diversi compusi (solventi, surfactanti, cosurfactanti, muianti, adezivi, agenti de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulara etc.) al carei scop final este de a face produsul utilizabil în mod eficace. Compusii folositi la conditionarea pesticidelor sunt şi ei poluanti chimic importanti (solventii organici, surfactantii care sunt similari detergentilor în privinta poluarii apelor etc.), deci reprezinta un motiv secundar pentru elaborarea unui cod al unei bune practici de distributie şi utilizare a pesticidelor.

10

Conditionarea. Continutul, eventualul ambalaj hidrosolubil, cu ambalajul protector folosit pentru a distribui pesticidele la utilizatorul final de catre circuitele de distributie en-gros şi en-detail. Tehnologie de aplicare. Procesul fizic prin care pesticidele sunt aduse în contact cu organismul tinta sau aduse acolo unde organsimul tinta va intra în contact cu pesticidul. Aplicarea pesticidelor se face prin tratamente, care sunt fie tratamente în vegetatie (stropiri cu diferite volume de lichid şi cu mijloace terestre sau aeriene) fie tratamente la samânta (samânta în sens generic, adica orice organ al plantei utilizat pentru înfiintarea unei culturi, deci inclusiv tuberculii de cartofi) fie tratamente ale solului (aplicare pre-mergenta de erbicide, de exemplu). Bunele practici agricole în materie de utilizare a pesticidelor (BPA). Modalitati de utilizare a produselor omologate (cu drept de punere de piata) care sunt oficial recomandate sau autorizate de autoritatile nationale competente în scopul unei combateri eficeinte şi sigure pentru om şi mediu a agentilor de daunare. Aceste bune practici trebuie sa includa mai multe nivele de utilizare a pesticidelor, care nu trebuie sa depaseasca dozele cele mai ridicate autorizate sau care trebuie sa fie aplicate în asa fel încât sa lase un reziduu cât mai mic cu putinta. Limita maxima de reziduuri. Concentratia maxima de reziduuri de pesticide care sunt legal autorizate sau considerate ca acceptabile în unul sau mai multe produse alimentare, un produs agricol sau un produs destinat folosirii în furajarea animalelor. Pericol. Sursa potentiala de daune pentru om sau mediu înconjurator. Risc. Combinatie a probabilitatii de incidenta a unei daune şi gravitatea acestei daune. Utilizator. Orice persoana expusa produsului, inclusiv utilizatori profesionisti sau neprofesionisti (amatori) şi alte persoane, în general, expuse în alt context decat cel al strict al utilizarii produselor sau metodelor de protectia plantelor (de exemplu în cazul transportului sau al manipularii în vederea depozitarii).

11

Utilizare prevazuta. Utilizarea unui produs de protectia plantelor sau a unei metode de protectia plantelor în conformitate cu prevederile legale şi cu informatiile oferite de furnizor. Utilizare incorecta în limite acceptabile, predictibila. Utilizarea unui produs de protectia plantelor sau a unei metode de protectia plantelor în alt mod decat cel reglementat legal şi indicat de furnizor, dar care poate rezulta dintr-un comportament uman usor de prevazut. Protectia plantelor este una din activitatile agricole care prezinta un risc important pentru mentinere terenului în bune conditii pentru agricultura şi mediu. Riscul major deriva în primul rând din utilizarea pesticidelor. Din acest motiv legislatia europeana în domeniul agriculturii are, printre alte scopuri, şi pe acela de limitare a folosirii produselor chimice de protectia plantelor (pesticide) şi de încurajare a dezvoltarii şi utilizãrii de produse şi metode cu actiune predominant ecologica pentru atingerea obiectivelor agriculturii durabile (se citeazã aici documentul programatic COM (1999) 22 “Directions towards sustainable agriculture”) Peste 50% din teritoriul european este folosit pentru agricultura, deci realizarea unei agriculturii durabile este o parte esentiala a procesului de dezvoltare durabila (sustainable development), iar dezvoltarea durabilã constituie obiectivul major al tuturor strategiilor elaborate pe plan mondial, inclusiv în al celor elaborate în România (pe termen mediu, de dezvoltare regionalã, pentru zone defavorizate etc). Desi aparent în consonanta cu denumirea de “durabila” şi cu termenul englez “sustainable” interpretarea jurnalistica de “dezvoltare sustinuta” nu corespunde cu ceea ce se întelege în mod uzual prin dezvoltare durabila. Definita de Comisia Burtland, dezvoltarea durabila, este “dezvoltarea care corespunde necesitatilor prezentului fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a le satisface pe ale lor” (definitie conform glosarului la Legea nr. 137/1995 privind protectia mediului, lege republicatã în Monitorul Oficial nr. 70 din 17 februarie 2000). O componenta de baza a dezvoltarii durabile este utilizarea durabila a resurselor, respectiv “folosirea resurselor regenerabile într-un mod şi o ratã care sã nu

12

conduca la declinul pe termen lung al acestora, mentinând potentialul lor în acord cu necesitatile şi aspiratiile prezente şi viitoare” (conform glosarului mai sus citat). Metodele de protectia plantelor cele mai larg cunoscute şi utilizate şi cu un grad ridicat de utilizare a resurselor sunt metodele agrotehnice (şi în primul rând rotatia culturilor) care vor fi pe larg prezentate în continuare.

2.1 Rotaţia culturilor Rotatia culturilor este o practica agricola cunoscuta din cele mai vechi timpuri şi a aparut ca o necesitate în dezvoltarea agriculturii. Importanta rotatiei culturilor pentru conservarea terenurilor consta în contributia esentiala la mentinerea şi sporirea fertilitatii solurilor de pe terenurile utilizate în agricultura (sau altfel spus a capacitatii de productie vegetala a terenurilor) cu ajutorul chiar al plantelor cultivate pe teren. Prin sol se întelege stratul superficial afânat al litosferei, care (îndelung şi continuu transformat prin actiunea formatiilor vegetale succesive, a agentilor atmosferici şi a altor factori naturali specifici mediului geografic din care face parte) a acumulat treptat caracteristicile specifice fertilitatii, fiind astfel capabil sa întretina viata plantelor superioare. Stratul organomineral de sol este afânat, maruntit, foarte poros, permitând: dezvoltarea plantelor datorita: (i) difuziei nerestrictionate gazelor şi schimbul de gaze cu atmosfera; şi (ii) retinerii şi acumularii apei şi a elementelor nutritive în cantitati însemnate în paralel cu disponibilizarea lor continua prin procese microbiene şi de schimb ionic. Prin aceste caracteristici un sol bine format poseda conditiile care asigura fundamentala lui capacitate potentiala – fertilitatea naturala. Rolul esential în fertilitatea naturala a solurilor este dat de materia (impropriu denumita şi substanta) organica din sol. Materia organica din sol este formata practic din doua componente majore: humusul (care rezulta din material organic, în special vegetal, în curs de descompunere şi este alcatuit mai ales din polifenili de tipul acizi humici, fulvici şi humici, formati prin complexarea produsilor de degradare oxidativa ai ligninei cu aminozaharurile formate prin metabolismul

13

structurilor parietale ale microorganismelor din sol) şi glomalina, o glicoproteina complexa, hidrofoba, înalt rezistenta la biodegradare, cu caracteristici adezive, rizodepusa în sol de plantele active fotosintetic (prin exsudatele radiculare, şi în special prin exsudatele radiculare ale simbiozelor plantelor cu ciupercile producatoare de micorize / ciuperci AM). Rotatia permite folosirea stiintifica diferentiata a categoriilor de terenuri dintr-o exploatatie agricola, asigurând mentinerea şi sporirea fertilitatii naturale a solurilor (conditie esentiala pentru folosirea în agricultura sau pentru fundamentalul rol al terenurilor într-un ecosistem). Rotatia culturilor are şi o importanta componenta economica pentru ca favorizeaza planificarea anticipata a celor mai bune practici agricole: sistemul de lucrare a solului, aplicarea îngrasamintelor / amelioratorilor de sol, protectia plantelor împotriva agentilor de daunare (inclusiv a buruienilor), recoltarea şi depozitarea productiei (inclusiv protectia culturii depozitate). Rotatia culturilor contribuie substantial la rezolvarea atât a problemelor agrotehnice, cât şi a celor economice şi organizatorice, rezultând în final marirea productiei şi a productivitatii muncii la toate plantele cultivate. Datorita interactiunile benefice dintre masurile agrofitotehnice aplicate şi succesiunea culturilor, rotatia culturilor este o conditie esentiala de sporire a productiei şi mentinere a fertilitatii solului. În perspectiva, rotatia culturilor constituie una din masurile agrotehnice de baza care contribuie la reducerea consumului de energie pe unitatea de suprafata şi produs. Un rol deosebit de important are rotatia culturilor ca masura eficienta de protectie a mediului şi de conservare / mentinere a solului. Rotatia culturilor ramane masura agrotehnica de cea mai mare importanta în rationalizarea consumului de combustibili, îngrasaminte, produse de protectia plantelor (pesticide şi biopreparate), apa de irigat şi alte mijloace / input-uri necesare procesului de productie. În continuare vor fi prezentate pe scurt câteva caracteristici (din punct de vedere al conservarii terenurilor şi al eficientizarii protectiei plantelor ale urmatoarelor grupe de plante:

14

Leguminoasele anuale au un rol important în ameliorarea terenurilor fiindca îmbogatesc solul în azot fixat biologic (datorita simbiozelor fixatore de azot pe care le formeaza). Leguminoasele anuale elibereaza terenul devreme şi deci acesta poate fi pregatit din timp pentru semanaturile de toamna. Sunt cuprinse în aceasta grupa: mazarea, fasolea, soia, lintea, nautul, lupinul, bobul, mazarichea, latirul şi fasolita. Se cultiva dupa cereale paioase şi dupa prasitoare. Sunt foarte bune premergatoare pentru cereale paioase de toamna şi mai ales pentru grâu. Reduc rezerva de agenti de daunare şi favorizeaza dezvoltarea în culturile ulterioare a unor plante viguroase, cu un sistem propriu de aparare împotriva atacului de boli şi dăunători bine dezvoltat. Prasitoarele au şi ele un rol ameliorator al solurilor prin: (i) aratura adânca (daca aceasta se aplica conform bunelor practici agricole, şi mai ales pe curba de nivel în zonele deluroase) care stimuleaza compexarea oxidativa a humusului şi (ii) prin nivelul ridicat al rizodepunerii de glomalina prin exsudatele radiculare (prasitoarele, şi în special porumbul şi sorgul, fiind plante foarte eficiente din punct de vedere fotosintetic). Prasitoarele au un efect benefic şi asupra culturilor succesive, mai ales prin efectul prasilelor (care elimina o mare parte din rezerva biologica de agenti de daunare, şi în special buruieni). Aceleasi prasile au şi tendinta de a favoriza dezvoltarea populatiilor de buruieni cu organe subterane puternice (ca de ex. Sorghum halepense = costrei) care sunt apoi foarte dificil de combatut, necesitând erbicide cu translocare sistemica prin floem. Prasitoarele se pot cultiva dupa leguminoase perene şi indeosebi dupa cereale paioase. Cerealele paioase au efecte mai complexe asupra materiei organice din sol. Prezinta o rizodepunere semnificativa, favorizând dezvoltarea materiei organice a solului formate de plantele active fotosintetic, dar tind sa nu contribuie la refacerea humusului pentru ca resturile vegetale sunt de obicei preluate şi folosite în zootehnie, industria locala sau cultivarea ciupercilor lignocelulozice. Este recomandabila folosirea de îngrasaminte organice / amelioratori de sol la aceste culturi la care toata recolta se preia de pe câmp şi are utilizari care o scot din circutul local al materiei organice. Cerealele paioase favorizeaza aparitia unor buruieni problema (ca de ex. Avena fatua = orz salbatic) care necesita erbicide

15

recente pentru combatere (ca de ex. sulfonil-ureice). Cerealele de toamna cer premergatoare timpurii, au nevoie de apa în sol pentru germinatie şi de mult azot pentru crestere şi dezvoltare. Ele elibereaza devreme terenul şi sunt premergatoare bune din acest punct de vedere. Cele mai bune productii se obtin daca au fost semanate dupa leguminoase anuale. Cerealele de primavara se cultiva adesea dupa prasitoare, dar reusesc şi dupa cereale de toamna. Plantele tehnice se cultiva dupa cereale paioase şi plante prasitoare, sunt bune premergatoare pentru culturi de primavara. Unele plante tehnice din familia Brassicae (rapita colza, mustarul) reduc populatia de agenti de daunare (microorganisme fitopatogene din sol, insecte daunatoare) datorita glucozinolatilor produsi în cantitate mare, iar extinderea acestor culturi pentru producerea de biocombustibili (biodiesel) va favoriza noi scheme de rotatia culturilor în care efectul lor benefic pentru protectia culturilor succesive va fi pus mai bine în evidenta. Totusi aceste plante au şi un efect dăunător asupra materiei organice din sol, aceste plante având o translocare redusa a carbonului fotosintetizat în exsudate radiculare (inclusiv datorita faptului ca nu formeaza simbioze cu ciupercile producatoare de micorize). Leguminoasele perene se cultiva de obicei dupa prasitoare şi cereale paioase. În aceasta grupa se incadreaza lucerna, trifoiul, spaceta şi ghizdeiul. Au un rol important în ameliorarea terenurilor fiindca îmbogatesc solul în azot fixat biologic (datorita simbiozelor fixatoare de azot pe care le formeaza). Când se cultiva în amestec cu graminee perene (borceaguri) au un rol benefic şi asupra materiei organice formata din exsudatele radiculare ale plantelor active fotosintetic. Din punct de vedere al protectie culturilor succesive au multiple efecte benefice rezultate din reducerea rezervei biologice de agenti de daunare şi din cresterea nivelului populatiilor de organsime utile protectiei plantelor (PGPR – Plant Growth Promoting Rhizobacteria = rizobacterii favorizante ale cresterii plantelor; entomopatogeni; antagonisti ai fitopatogenilor, insecte pradatoare şi parazitoide). Rotatia culturilor influenteaza direct protectia plantelor. Diferitele practici agricole asociate rotatiei culturilor agricole influenteaza rezerva de agenti de

16

daunare – de ex. la cereale aratura de toamna influenteaza direct nivelul atacului la plosnitele, afidele şi carabuseii cerealelor sau a fitopatogenilor ce se instaleaza pe organele verzi. Influenta culturilor premergatoare în cadrul rotatiei şi a amplasarii culturilor în cadrul asolamentelor este, de regula, pozitiva pentru ca monocultura favorizeaza speciile de organisme daunatoare specializate. Totusi, uneori în monocultura de lunga durata se constata o reducere a nivelului de atac al acestei specii, reducere datorata dezvoltarii entomofagilor, antagonistilor sau hiperparazitilor specifici. Rotatia culturilor este numai una din masurile agrotehnice. Între diferitele metode de combatere şi cele agrotehnice exista numeroase interactiuni, multe înca necunoscute. Toate acestea vor fi discutate pe larg în capitolul care urmeaza.

2.2 Protecţia integrată a culturilor Protectia integrata este o asociere de metode şi mijloace chimice, fizice, biologice în combinatie cu metodele agrotehnice (obligatoriu compatibile) aplicate armonios în cadrul ecosistemelor agricole. Lucrarile de protectia plantelor sunt executate în functie de PED (pragul economic de daunare) pentru diminuarea la maximum a numarului de interventii fitosanitare şi pentru favorizarea factorilor naturali de combatere care regleaza / limiteaza populatiile agentilor de daunare. Având la baza elementele de conceptie ale lui Roberts, alaturi de noile cunostinte acumulate, T. Baicu, în 1988, a stabilit zece principii de baza ale protectiei integrate / sistemelor de protectie integrata, care sunt valabile şi astazi, şi care au un rol improtant în conservarea terenurilor. 1. Unitatea pe care se aplica combaretea integrata o constituie agrosistemul Culturile agricole sunt distribuite în toate zonele agropedoclimatice, în functie de conditiile ecologice, determinând areale marginite de conditiile de favorabilitate. Suprafetele ocupate de o singura cultura pot acoperi mii de hectare, depinzând de complexitatea sistemelor agricole, tipurile de relatii din agrocenoze, unde un rol important îl au factorii ecologici, abiotici şi biotici.

17

2. Speciile daunatoare pentru culturile agricole nu trebuie eliminate ci trebuie mentinute la un nivel scazut. Este necesar sa se reconsidere într-un mod radical importanta diferitelor specii daunatoare şi/sau patogene. Mai precis, trebuie cunoscuta importanta economica a fiecarei specii şi nivelul de pierderi care ar putea fi produs. Datele ecologice şi economice au aratat ca majoritatea speciilor recunoscute ca daunatoare nu trebuie tratate. Într-o cultura agricola se pot întâlni urmatoarele categorii de specii: specii daunatoare principale; specii daunatoare secundare; specii daunatoare migratoare; specii indiferente. 3. Factorii naturali trebuie utilizati mai intens pentru a regla densitatile populatiilor de organisme daunatoare . Factorii ecologici abiotici climatici: temperatura, umiditatea, lumina, ploaia; factorii edafici, factorii chimici şi factorii biotici: relatiile intraspecifice şi interspecifice pot influenta considerabil evolutia populatiilor de organisme daunatoare. Fiecare factor abiotic are un prag inferior şi un prag superior de temperatura, umiditate etc. care, odata depasit, opreste multiplicarea. 4. Tehnologiile de culturi moderne pot produce efecte neasteptate. Evolutia agriculturii moderne este stâns legata de schimbarile în modul traditional de lucru. Rezistenta soiurilor fata de bolile principale şi mai ales fata de dăunători este înca slaba. Sunt şi situatii când o varietate cunoscuta ca rezistenta devine sensibila dupa un numar de ani, din cauza aparitiei de noi rase ale patogenilor. 5. SPI trebuie sa se bazeze pe îmbinarea armonioasa a metodelor de combatere. Complexele de masuri de combatere sunt utilizate împotriva organismelor daunatoare principale şi secundare. În acelasi timp, masurile aplicate trebuie sa protejeze cât mai multe organisme utile. Uneori se considera ca îmbinarea metodelor înseamna acelasi lucru cu Protectia integrata. În realitate, îmbinarea mijloacelor şi metodelor reprezinta numai o parte a combaterii integrate, dar o parte esentiala. 6. SPI trebuie sa contina mijloace specifice de reglare a tratamentelor.

18

În primul rând trebuie sa fie înlocuite multe tratamente de tip profilactic, facute dupa calendarul de stropiri sau tratamentele de acoperire, cu tratamente de tip curativ. PED este mijlocul cel mai important pentru reglarea tuturor tipurilor de interventii fitosanitare şi este o notiune proprie combaterii integrate care permite aplicarea tratamentului numai când densitatile şi/sau gradul de atac pot/poate produce pierderi justificate din punct de vedere economic, pierderi evaluate la 35% din recolta, în echivalenta cu costul tratamentului fitosanitar. PED permite sa se localizeze tratamentul numai acolo unde limitele de atac sunt depasite şi variaza în functie de soi, categorie biologica, stadiul de dezvoltare al plantei, conditiile pedoclimatice, tehnologice etc. Daca se iau în considerare toate acestea, în cultura se poate stabili o “situatie critica” ce impune interventia fitosanitara. 7. SPI trebuie sa respecte cerintele tehnologiilor moderne. Un ansamblu de metode şi mijloace de combatere structurat cu elemente interdependente, ansamblu care se bazeaza şi pe factorii naturali de reglare a densitatii populatiilor de organisme daunatoare, nu trebuie sa depaseasca PED. Din punct de vedere al abordarii sistemice, în cadrul combaterii integrate, se poate face urmatoarea structurare: subsistemul proceselor tehnologice propriuzise, care este constituit din totalitatea lucrarilor de protectia plantelor, alaturi de aparatele, echipamentele, instalatiile, masinile de protectia plantelor, rezistenta soiurilor, metodele de aplicare a mijloacelor chimice, biologice, fizice etc.; subsistemul de control, de o mare importanta pentru obtinerea produselor agricole de calitate superioara sau diminuarea efectelor de poluare şi care, în esenta, se bazeaza pe executarea corecta a lucrarilor; subsistemul de manipulare include procesele tehnice de transport şi de pastrare a produselor fitofarmaceutice, alaturi de masinile specifice acestor procese, care pot fi considerate tot masini de protectia plantelor. Într-o anumita masura, în acest sistem, se poate introduce şi obtinerea produselor biologice în unitatile comerciale; suprasistemul de conducere sau organizatoric asigura aplicarea corecta, în timp şi spatiu, a diferitelor lucrari, în functie de secventa verigilor

19

tehnologice, în functie de PED cât şi în functie de ciclurile biologice ale plantei şi speciilor daunatoare. 8. SPI trebuie sa respecte cerintele toxicologice, energetice, economice şi de protectie ecologica. Din punct de vedere toxicologic, produsele foarte toxice din grupa rosie şi cele toxice din grupa verde (produsele cu toxicitate acuta sub 100 mg/kg) trebuie eliminate treptat din sortimentul de pesticide. Produsele cu efecte secundare periculoase (actiune cancerigena, embriotoxica), cele foarte persistente sau care lasa reziduuri mari în recolta trebuie, de asemenea, sa fie excluse din SPI. 9. Sistemele de combatere integrata trebuie incluse în tehnologia de cultura. În evolutia lor, modelele tehnologiilor de cultura intensive, superintensive sau cele agricole de tip industrial (în care se utilizeaza masini agricole de mare productivitate, noi metode agrotehnice, soiuri de mare productivitate şi, mai ales, mijloace chimice de combatere, modele care, prin continutul lor, se apropiau de productia de tip industrial) au început sa fie abandonate în favoarea modelelor agriculturii durabile, agriculturii ecologice, agriculturii de precizie etc.. 10. Elaborarea SPI trebuie sa se bazeze pe o abordare interdisciplinara, sistemica şi pe modelare matematica. Abordarea interdisciplinara este dictata de complexitatea agrosistemului, mai ales de marea varietate a agentilor de daunare (virusuri fitopatogene, bacterii, ciuperci fitopatogene, nematode, acarieni, insecte, rozatoare, buruieni etc.), dar şi de complexitatea metodelor şi felul mijloacelor de combatere. Trebuie, deci, utilizate rezultate obtinute în cadrul cercetarilor de biologie, fizica, chimie, ecologie, sistematica, agronomie, fiziologie, fitopatologie, entomologie, herbologie. Dupa o parcurgere, chiar sumara, a regulilor de baza pentru elaborarea sistemelor de protectie integrata putem observa ca elementele de fond sunt criteriile economice şi criteriile ecologice. (criteriile ecologice fiind în final criterii economice, pentru ca în prezent este evident ca riscul de mediu este un criteriu economic, conform definitiilor anterior prezentate –risc, pericol, dauna). În cele ce urmeaza vor fi prezentate pe scurt rolul diferitelor metode şi mijloace în cadrul sistemelor de protectie integrata.

20

La modul general, metodele agrotehnice au un rol deosebit în reducerea pagubelor facute de agentii de daunare – dar numai atunci când aceste metode agrotehnice atunci sunt utilizate conform bunelor practic agricole (tab.1).

2.3 Aplicarea de îngrăşăminte Aplicarea îngrasamintelor minerale sau organice este o alta practica agricola cu influente directe asupra protectiei plantelor. Prin nivelul alocarii elementelor nutritive se poate limita atacul unor fitopatogeni sau altor organisme daunatoare. Influenta fertilizarii se datoreaza: • actiunii directe a îngrasamintelor minerale asupra organismelor daunatoare; • actiunii asupra mecanismelor enzimatice ale acestor organisme; • asupra influentei indirecte prin schimbarea biochimiei sucului celular la planta gazda; • dezvoltarii corepsunzatoare a sistemului de aparare din planta, • cresterii ritmului de dezvoltare a elementelor structurale ale tesuturilor; • schimbarii epocii de maturare; • schimbarii proceselor de diferentiere etc.
21

Interactiunea dintre metodele agrotehnice şi metodele de protectia plantelor este exemplificata în tab. 2.

2.4 Rezistenta soiurilor Desi prezinta o importanta deosebita în protectia plantelor, de multe ori caracteristica de rezistenta a soiurilor la organismele daunatoare a fost trecuta cu vederea, realizarea starii fitosanitare a culturilor axându-se în principal pe masuri preventive sau, mai cu seama, pe cele curative de combatere. Se cunosc multe exemple când prin inducerea unor soiuri rezistente (activitate nepoluanta pentru

22

mediu) au fost eliminate lucrarile obisnuite de combatere cum ar fi cazul: râiei negre a cartofului, manei florii-soarelui, patarii brune a tomatelor, virusul mozaicului tutunului, filoxerei vitei de vie etc.. În fond echilibrul dinamic într-un ecosistem / agrosistem se bazeaza pe complementaritatea genelor organismelor plasate în diferite nise ecologice. În timp se înregistreaza o readaptare a materialului genetic al organismelor daunatoare dar şi al plantelor atacate în ceea ce priveste sistemul gene pentru virulenta / avirulenta – gene de rezistenta sau sensibilitate, motiv pentru care procesul de ameliorare în aceasta directie este unul continuu. În cazul în care genele implicate în procesul de rezistenta sunt numeroase, caracterele de rezistenta tind sa devina cantitative, caz în care exprimarea fenotipica este puternic influentata de conditiile de mediu, respectiv de agrotehnica aplicata culturii (inclusiv de celelalte componente ale sistemului de protectie integrata – tab.3) şi de conditiile climatice specifice.

23

În ultima vreme s-a facut apel la gene de rezistenta nespecifice genomului plantelor de cultura fata de atacul unor organisme daunatoare şi s-au realizat asanumitele organisme modificate genetic (GMO/OMG). Rezultatele, în multe cazuri au fost de-a dreptul spectaculoase, motiv pentru care, în functie de cadrul legal determinant de acceptarea publica şi specific tarii unde se (nu se) cultiva speciile modificate genetic aceasta masura poate fi benefica (sau nu). În tara noastra au fost descoperite linii de grâu de toamna rezistente la Cephus pygmaeus L., unii hibrizi de porumb toleranti sau chiar cu oarecare rezistenta fata de Ostrinia nubilalis Hb., linii şi soiuri de sorg rezistente la Schizaphis graminum Rond., etc. Succese remarcabile s-au înregistrat în directia obtinerii de soiuri de grâu rezistente la rugini, la cartofi şi tomate rezistente la viroze, la mar cu rezistenta fata de rapan, etc. Sistemele de combatere integrata (SPI) sunt elaborate pentru soiurile sau hibrizii deja omologate (respectiv omologati) care au caracteristicile de productivitate şi calitate verificate iar în cazul în care plantele de cultura sunt mai sensibile este firesc ca aplicarea tratamentelor sau a altor lucrari de protectia plantelor sa aibe o eficacitate mai scazute.

2.5 Carantina fitosanitara interna şi externa, elementele de igiena culturala În general, în protectia plantelor, organismele daunatoare nu se combat în totalitate, operatie care ar fi exceptional de costisitoare şi greu de realizat. Totusi, pentru unele organisme daunatoare a caror dezvoltare este rapida, pe arii largi producând adevarate epifitii sau epizootii se poate practica fenomenul de eradicare, pentru aceasta apelându-se la metodele şi mijloacele sectorului operativ de protectie a plantelor. Urmarirea îndeaproape a focarelor în care apar astfel de organisme precum şi împiedicarea extinderii pe arii largi a propagulelor acestora sunt elemente de carantina fitosanitara. Acestea sunt sustinute de un cadru legal adecvat şi sunt de competenta administratiei guvernamentale (unitatile fitosantiere din componenta directiilor agricole). Carantina fitosanitara apartine de sectorul operativ al

24

structurilor guvernamentale însa elementele de ingiena culturala asociate împiedicarii extinderii propagulelor agentilor de daunare de carantina intra în structura protectiei integrate.

2.6 Prognoza şi avertizarea tratamentelor Prognozarea aparitiei atacului unui anumit organism dăunător sau grupe de organisme daunatoare şi emiterea ulterioara a avertizarilor pentru efectuarea unei interventii de protectie a plantelor prezinta mare însemnatate pentru desfasurarea corecta în timp şi spatiu a activitatilor de combatere. Este bine de stiut din timp ce organisme daunatoare exista într-o zona pentru culturile agricole aflate în vegetatie precum şi potentiale niveluri de atac pentru a cunoaste ce spectru de mijloace de combatere trebuie folosit, ce sistema de masini trebuie utilizata pentru aplicarea acestora şi momentele optime de interventie pentru ca pagubele sa fie cât mai mici, interventiile cât mai putine, efectele economice sa fie maxime iar cele ecologice sa fie minime.

25

3. MANAGEMENTUL PRODUSELOR PENTRU PROTECŢIA PLANTELOR

Utilizarea eficienta a metodelor de protectia plantelor implica selectarea metodei optime şi reducerea la minimum a utilizarii produselor pentru protectia plantelor, respectiv a pesticidelor. În fig. 1 sunt ilustrate principalele cerinte de baza în selectarea pesticidelor optime de aplicat în conformitate cu principiile bunei practici agricole şi a mentinerii terenului în bune conditii pentru agricultura şi mediu.

Utilizarea produselor în protectia plantelor este reglementata în România prin lege. Punerea pe piata a produselor se face numai dupa omologarea lor de catre Comisia Interministeriala de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar (infiintata prin OG 4/1995). Potrivit Regulamentul de functionare al Comisiei
26

Interministeriale de Omologare a Produselor de uz Fitosanitar, regulament aprobat prin OM MAA 8343/1995, OM MS 718/95 şi OM MPAMI 444/95, pentru realizarea unui produs fitosanitar nou este nevoie de parcurgerea urmatoarelor etape: - obtinerea "Avizului de pilotare" - obtinerea "Avizului de fabricatie" - obtinerea "Avizului de mediu" - obtinerea "Avizului sanitar" - obtinerea datelor necesare pentru "Raportul biologic asupra eficacitatii" - obtinerea "Buletinului de analiza fizico-chimica". Pentru o substanta activa noua, neinregistrata în Romania, este obligatorie efectuarea a cel putin 2 ani de teste de eficacitate biologica! Procedura de omologare a produselor de uz fitosanitar (pesticide, biopreparate) este în spiritul documentelor europene corespunzatoare (Directiva Consiliului 91/414 EEC şi Directiva Comisiei 93/71 EEC). Aceasta procedura va fi înlocuita din 2007 în conformitate cu prevederile Ordinului comun MAPDR 1017/2005, MS 1144/2005 şi MMGA 1171 cu o procedura uniforma de evaluare şi omologare a produselor de protectia plantelor, procedura care tranpune în totalitate, conform HG 1559/2004, prevederile directivelor europene în domeniu. Obtinerea avizelor mentionate mai sus certifica eficacitatea produsului şi cuantifica riscurile pentru mediu şi pentru sanatatea omului, stabilind în acelasi timp şi conditiile de utilizare necesare pentru un management corespunzator al riscurilor de mediu şi de sanatate. Dupa punerea pe piata cadrul legislativ clasifica produsele utilizate în protectia plantelor în doua categorii: produsele din grupa de toxicitate III şi IV (slab toxice) sunt comerializate şi utilizate în mod liber, iar produsele din grupa I şi II de toxicitate (înalt toxice şi foarte toxice) sunt utilizate numai de catre personal specializat, autorizat de Autoritatile competente (inclusiv de catre Serviciul Arme, Munitii şi Substante toxice din cadrul IGP). Utilizarea pesticidelor se face conform unor tehnologii recomandate, neexistând pânã în prezent un cod autohoton al bunelor practici de distributie şi

27

utilizare a pesticidelor, dar fiind utilizat codul care este elaborat la nivel international (de catre FAO). Depozitarea pesticidelor se face în locuri special amenajate, prevazute cu dispozitive: (i) PSI (prevenire şi stingerea incendiilor); (ii) PM/TSM (Protectia Muncii/Tehnica Securitatii Muncii) (iii) de masurare avizate metrologic (cântare, mensuri). Prevederile legale impun ca depozitele de pesticide sa fie corespunzator delimitate şi marcate, cu asigurarea unei protectii fizice corespunzatoare. Substantele din grupa I-a şi a II-a de toxicitate se depoziteaza în încaperi separate şi conditii speciale, cu paza specializata şi registru de evidenta conform legii. Depozitele de pesticide se autorizeaza în conformitate cu Legea Mediului (Legea nr. 137/1995 privind protectia mediului, lege republicatã în Monitorul Oficial nr. 70 din 17 februarie 2000) şi cu prevederile Legii nr. 200/1998 privind sanatatea publica. Autorizarea depozitelor de pesticide se face numai dupa realizarea unor studii de impact asupra mediului, cu evidentierea riscurilor asupra componetelor de mediu şi a managementului acestor riscuri, şi dupa completarea bilanturilor de mediu. În organizarea depozitelor de pesticide trebuiesc respectate regulile de igiena şi sanatate publica, ca şi prevederile specifice de protectia muncii. Depozitul de pesticide trebuie sa fie prevazut cu flux de personal separat fizic de fluxul de pesticide, cu facilitati corespunzatoare (dusuri şi spalatoare cu apa calda, WC-uri cu evacuare în canalizare separata, vestiar încalzit pentru schimbarea hainelor, zona separata fizic pentru consumul alimentelor). Manipularea pesticidelor se va face exclusiv cu haine de protectie şi cu echipamentul de protectie specificat prin normele de tehnica securitatii muncii (ca de ex. masca în cazul produselor de gazare). Pesticidele depozitate în conditii necorespunzatoare sunt periculoase pentru mediu în general, şi direct pentru sanatatea oamenilor. Depozitele de pesticide se organizeaza exclusiv de catre utilizatorii de dimensiuni medii sau mari (exploatatii agricole de peste 120 ha la ses şi 90 ha în zonele de deal-munte, prestatorii de servicii de protectia plantelor). Numai acestor utilizatori de

28

pesticide li se permite existenta unor stocuri mai mari pe o durata mai lunga. Micii utilizatori nu au dreptul sa-şi constituie rezerve semificative de pesticide, care sa depaseasca consumul estimat pe perioada ciclului de vegetatie. Chiar şi în cazul micilor utilizatori pesticidele trebuie stocate în conditii corespunzatoare (ferite de caldura, lumina şi umiditate excesive), separat de alte materiale (şi mai ales de furaje sau de alimente). Produsele lichide se depoziteaza în încaperi cu temperaturi de min. 1°C şi max. 25°C. Nu este permisa încalzirea cu surse deschise (sobe, resouri electrice) a depozitelor de pesticide. Instalatiile de curent electric din depozitele de pesticide trebuie sa îndeplineasca normativele anti-Ex (explosion proof) pentru medii cu solventi organici şi pulberi şi sa permita spalarea cu jet de apa sub presiune. În toate cazurile pesticidele vor fi pastrate exclusiv în ambalajele lor originale, pe rafturi sau pe paleti. Ambalajele mai grele de 20 kg vor fi manipulate exclusiv cu dispozitive mecanice de manipulare (carucioare hidraulice, motostivuitoare etc.). Toti utilizatorii de pesticide care detin stocuri, indiferent de dimensiunile lor, trebuie sa tina şi sa completeze un registru de evidenta. În registru de evidenta al pesticidelor vor fi incluse toate operatiile implicate de utilizarea pesticidelor, inclusiv informatii despre data achizitionarii, data fabricatiei produsului, furnizorul de pesticide şi pretul de achizitonare. În cazul depozitelor de pesticide descarcarea de gestiune a stocurilor de pesticide din grupa I-a şi a II-a de toxicitate se va face numai pe baza de proces verbal contrasemnat de operatorii autorizati. Stocurile de pesticide expirate se înregistreaza la Ministerul Apelor şi Mediului Inconjurator şi la Ministerul Agriculturii, Alimentatie şi Padurilor şi se distrug, pe cheltuiala celui care le detine, prin incinerare în instalatii speciale, autorizate de Ministerul Apelor şi Mediului. Descarcarea de gestiune se face pe baza procesului-verbal de primire a pesticidelor expirate la unitatea care detine incineratorul autorizat şi a facturii de prestare de servicii de incinerare. Stocurile de produse fitosanitare din categoria “produse organice persistente” (POP’s - persistent organoproducts, cu exemplu caracteristic DDT), care

29

continua sa existe desi sunt interzise de peste 20 ani, sunt publicate de Ministerul Apelor şi Mediului într-o Carte Alba cu difuzare publica. Eliminarea acestor stocuri de deseuri periculoase este necesar sa se realizeze prin implicarea tuturor celor implicati şi/sau afectati, inclusiv a comunitatilor locale. Tratamentele chimice de combatere se aplica curativ sau preventiv, fie în vegetatie, fie prin tratament la sãmânta, fie prin tratarea solului. Tratamentele în vegetatie sunt obligatoriu tratamente umede (sub forma de stropiri, pulverizari sau aerosoli /ceata toxica, pulberile pentru prafuit fiind profund daunataore conservarii / mentinerii terenurilor. Stropirile se realizeaza cu ajutorul aparatelor de spate sau carosabile. Pulverizarile se fac cu utilaje cu actionare pneumatica. Aerosolii se obtin cu utilaje speciale (generatoare de ceata). Diferentierea între tratamentele umede este data de dimensiunile picaturilor, care descresc de la stropiri al aerosoli. Tratamentele gazoase de fac în spatii închise, pentru dezinfectarea semintelor sau tratarea spatiilor de depozitare. Momelile toxice se folosesc pentru combaterea insectelor de sol (coropisnite), mamiferelor daunatoare (soareci şi sobolani), limacsilor, corvidelor etc. Tratamentul la samânta se face fie pe cale umeda, fie pe cale uscata (dupa tipul de produs) folosind masini speciale de tratat seminte. Cele mai periculoase produse pentru mediu şi pentru sanatatea omului sunt pulberile de prafuit. În România nu mai exista practic produse astfel formulate, cu exceptia notabila a sulfului, care este însa un produs cu consonante ecologica, fiind natural, biodegradabil şi cu toxicitate redusa pentru organismele netinta. În cazul sulfului exista şi o importanta componenta economica rezultata din aplicarea reglementarilor de mediu. Desulfurizarea carburantilor (pentru reducrea emisiilor poluante) a determinat acumularea la rafinarii a unor cantitati foarte ridicate de sulf –iar utilizarea în agricultura a acestui excedent favorizeaza sechestrarea durabila a sulfului în compusi naturali, cu biodegradabilitate lenta. În general toate pesticidele sunt substante biologic active care prezinta efecte secundare asupra mediului şi a sanatatii omului. Atunci când exista posibilitatea de alegere se va opta întotdeauna pentru produsul care are cel

30

mai mic impact asupra mediului şi prezinta riscul cel mai redus pentru sanatatea omului. Forma cea mai convenabila de aplicare a pesticidelor din punctul de vedere al mediului este tratamentul la sãmânta. Desi este o forma de tratament preventiv, aceasta forma de tratament trebuie sa fie preferential utilizata în zonele cu ape de suprafata. Actiunile de protectia plantelor de interes public (ca de ex. combaterea unui dăunător de carantina de tipul lacustei marocane) se desfasoara de autoritatile competente (Inspectoratele Judetene de Protectia Plantelor şi de Carantina Fitosanitara) Decizia utilizarii pesticidelor sau a mijloacelor alternative de protectia plantelor apartine în exclusivitate celui care realizeaza respectiva exploatatie agricola (proprietar sau arendas). Aceasta decizie trebuie luata în functie de situatia concreta din respectiva exploatatie agricola. Fermierii fara pregatire agronomica de specialitate trebuie sa ia decizia de aplicare a pesticidelor numai dupa consultarea unui specialist. Aplicarea pesticidelor trebuie sa se faca numai la avertizare. Avertizarea tratamentelor se face atunci când un dăunător are tendinta de a se dezvolta peste pragul economic de daunare (PED). Pragul economic de daunare reprezinta nivelul populatiei de dăunători care produce o paguba superioara costurilor totale (ecologice şi economice) ale tratametului cu mijloace de protectia plantelor (pesticide, biopreparate). În general avertizarea tratamentelor se face de catre Inspectoratele judetene de protectia plantelor, având o valoare poderata la nivel de judet. Cele mai precise şi mai avantajoase sunt însa sistemele informatizate de prognoza şi avertizare utilizate local. Având în vedere rolul central al sistemelor informatizate de prognoza şi avertizare în cadrul bunelor practici agricole în materie de utilizare a pesticidelor în continuare se va insista asupra acestui subiect. Aceste sisteme expert s-au realizat datorita dezvoltarii microprocesoarelor şi a unor senzori fiabili, ca şi datorita progreselor în radiotelecomunicatii. S-au realizat astfel sisteme de prognoza şi avertizare complexe, flexibile, a cãror functionare permite o utilizare rationalã a metodelor şi mijloacelor de protectia plantelor, cu

31

diminuarea corespunzatoare a impactului produs de organismele daunatoare. Sistemele informatizate de prognoza şi avertizare sunt de fapt sisteme expert, care functioneaza pe baza unor modele matematice ale proceselor biologice specifice. Obiectivul final al programelor de prognoza şi avertizare, respectiv utilizarea eficienta şi durabila a resurselor agromonice, este subsumat obiectivelor economice şi ecologice ale agriculturii durabile şi agriculturii de precizie. Utilizarea sistemelor expert de prognoza şi avertizare duce nu numai la efecte ecologice (reducerea poluarii mediului şi a alimentului) ci are şi consecinte economice directe. Optimizarea tratamentelor duce la importante economii de pesticide, combustibil, forta de munca, care permit amortizarea rapida a investitiei într-un sistem de prognoza şi avertizare. În tarile UE investitiiile în sisteme de prognoza şi avertizare sunt considerate investitii de mediu şi beneficiaza de facilitati fiscale. Este de mentionat aici faptul ca tara noastrã se aflã în acest domeniu în topul realizarii şi implementarii unor astfel de sisteme. În România existã câteva tipuri de sisteme automate de avertizare, care combinã cele mai recente realizãri din domeniile electronicii, informaticii şi, nu în ultimul rând, al protectiei plantelor. Aceste sisteme sunt compuse din: - statia centralã de memorare, prelucrare şi vizualizare a datelor; - una sau mai multe statii de mãsurare şi transmitere a datelor. Statiile de mãsurare şi transmitere a datelor (care au posibilitatea de a mãsura şi de a transmite prin radio o serie de date agrometeorologice cum sunt: temperatura şi umiditatea relativã a aerului, existenta picãturilor de apã pe frunze, nivelul precipitatiilor etc) sunt complet autonome, desfãsurându-şi activitatea sub controlul unui (micro)calculator. Energia necesarã functionãrii este asiguratã de un acumulator încãrcat de o baterie de celule solare. La statia centralã sunt receptionate şi memorate, în baza de date a sistemului, informatiile transmise prin radio de cãtre statiile de mãsurare din câmp. Intervalul dintre douã mãsurãtori este de 15 minute. Unul dintre rolurile receptorului este de a memora, într-o primã fazã, datele transmise de cãtre statiile de mãsurare din câmp. Intreaga activitate a Sistemelor expert este controlatã de programul Statiei Centrale. Aceste programe, care din faza de proiectare au fost conceput a avea o

32

arhitecturã deschisã, au un nucleu de bazã, inclus în orice configuratie, şi un numãr variabil de “extensii”, destinate pentru a extinde aplicarea sistemelor la diferite culturi. Se recomanda utilizarea acestor sisteme de prognoza şi avertizare a tratamentelor cu pesticide, ca una din caile cele mai convenabile de reducere a efectelor negative ale pesticidelor. Personalul care se ocupa cu aplicarea pesticidelor trebuie sa fie instruit corespunzator. Pentru produsele din grupa I-a şi a II-a de toxicitate personalul trebuie sa fie calificat şi autorizat. Volumul de solutie sau suspensie de produs preparat o data trebuie sa fie în directa legatura cu suprafata de tratat. De câte ori este posibil se vor utiliza produse fitosanitare cu selectivitate ridicata pentru organismele netinta utile plantelor de cultura (polenizatori, parazitoizi şi pradatori, bacterii faixatoare de azot etc.) Tratamentele cu pesticide trebuiesc anuntate în prealabil (în scris) autoritatilor locale, cu precizarea: - felului tratamentului; - culturilor care urmeaza protejate; - parcelelor pe care se vor aplica tratamente; - perioadei de aplicare; - tipului(rilor) de pesticid(e) utilizat(e); În cazul particular al tratamentelor cu insecticide la culturi melifere trebuie notificati de catre primarie apicultorii din zona tratata, pentru a se evita pierderile produse stupilor. Aceasta prevedere se aplica şi autoritatilor competente care efectueaza tratamente de interes public! În zonele cu ape de suprafata bunele practici agricole impun limitarea folosirii mijlloacelor aero de tratament (elicoptere, motodeltaplane, avioane etc.), pentru ca aceste mijloace de tratament au o împrasitiere prea mare. În zonele cu ape de suprafata se vor evita, pe cât posibil, tratamente cu insecticide toxice pentru pesti (ce de ex. insecticide din clasa piretroizilor de sinteza). Daca nu este posibila renuntarea la aceste pesticide se vor lua masurile corespunzatoare de management al riscurilor (delimitarea precisa a perimetrului de tratament cu respectarea unei distante de minimum 10 m pâna la malul apei, echiparea utilajelor de pulverizare cu ecrane antidispersie, corelarea stricta între

33

capacitatea utilajelor de stropit şi suprafata de tratat, aplicarea tratamentelor la o viteza a vântului sub 4m/s, interzicerea cu desãvârsire a deversarilor de ape poluate cu pesticide provenite din spalarile utilajelor etc). Aplicarea pesticidelor se va face în conditii metorologice prevazute de tehnologiile în vigoare. Nu se vor face tratamente la temperaturi foarte ridicate şi în timpul amiezii, iar la produsele cu coeficient invers de temperatura se va respecta temperatura maxima indicata. Nu se vor face tratamente pe ploaie (sau înainte şi dupa) şi nu se vor aplica produse pesticide când umiditatea amosferica este ridicata. Viteza maxima a vântului pe care se vor face tratamente va fi de 4 m/s. În caz de vânt puternic tratamentele se vor efectua dimineata sau seara. Aplicarea tratamentelor cu pesticide se face cu respectarea regulilor specifice de protectia mediului şi de securitatea muncii. Cele mai importante reguli sunt urmatoarele: 1. Aplicarea pesticidelor se face numai de personal instruit, care au cunostiinta de caractersiticile produselor şi de prevederile regulilor de protectia muncii şi de prevenire şi stingere a incendiilor; 2. Personalul care aplica pesticidele trebuie sa fie într-o stare buna de sanatate, atestata conform legii de medicul de medicina muncii; 3. În timpul tratamentelor cu pesticide se vor respecta regulile de igiena şi snaatate publica; 4. Personalul care aplica pesticide trebuie sa verifice existenta agrementului tehnic şi certificarii utilajelor; în cazul în care utilajul functioneaza necorespunzator personalul trebuie sa opreasca aplicarea tratamentului şi sa ia masurile necesare pentru remedierea defectiunilor; 5. Este interzisa aplicarea pesticidelor la pomii înfloriti. Pomii înfloriti vor fi tratati numai în mod exceptional (ca de ex. tratamentele pentru combaterea focului bacterian), cu produse special omologate şi dupa reguli specifice. Nu este permisa utilizarea altor produse de uz fitosanitar în afara celor omologate de Comisia Interministeriala de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar. În România este însa destul de frecventa practica folosirii de pesticide comercializate ilegal. Aceste pesticide ilegale sunt:

34

(i) aduse prin micul trafic de frontiera din tarile limitrofe; (ii) provenite din stocurile de pesticide expirate (inclusiv din stocurile de DDT!); (iii) extrase din haldele de deseuri ale unor combinate chimice. Folosirea pesticidelor comercializate ilegal (mai ales a celor din categoria ii şi iii) are consecinte extrem de grave, inclusiv asupra utilizatorilor de pesticide ilegale sau a comunitatilor din care acestia fac parte. Se reaminteste aici cazul recent al interzicerii la comercializare a laptelui din câteva judete din centru Transilvaniei datorita contaminarii cu pesticide ilegale (şi mai ales cu hexaclorbenzen provenit din haldele de deseuri ale fostei Uzine Chimice Turda). Folosirea pesticidelor achizitionate ilegal trebuie descurajata prin aplicarea ferma a pedepselor prevazute de lege şi mai ales prin popularizarea riscurilor multiple la care se expun utilizatorii pesticidelor comercializate ilegal. Utilajele folosite pentru activitatile de protectia plantelor au utilizari dedicate, nemaiputând fi folosite şi pentru alte utilizari (de ex. pompele de stropit de spate nu pot fi folosite şi ca pompe pentru zugravit). Utilajele de protectia plantelor folosite în România prezinta un agrement tehnic conform cu cerintele Uniunii Europene. Folosirea acestor utilaje se face în dupa recomandarile constructorului de utilaje, cerintele producatorului de pesticide şi precederile tehnologiilor de aplicare. În vederea asigurarii unei functionari corespunzatoare utilajele de stropit vor fi în mod regulat testate şi certificate. Fiecare din dispozitivele de distribuire (duze de stropit, aspersoare rotative etc) vor trebui sa descarce cantitati similare de solutie / suspensie, într-o maniera constanta şi reproductibila. Sistemul de prindere a respectivelor dispozitive de stropit trebuie sa permita reglarea stricta a distantei pâna la plantele tratate. Piesele uzate trebuiesc imediat înlocuite cu piese noi. Sistemele de stropit trebuie sa asigure o distributie strict localizata pe rândul de plante şi nu pe întreg câmpul. Trebuie evitata aparitia zonelor netratate şi/sau a celor dublu tratate. Acest fapt se realizeaza prin marcarea suprafetei de tratat, iar utilajele de aplicat pesticide trebuie sa permita respectarea marcajelor.

35

Doza de pesticid aplicata per ha trebuie corelata strict cu norma de udare stabilita de Comisia Interministeriala pentru Omologarea Produselor de Uz Fitosanitar. Normele de udare sunt stabilite în functie de tipul şi de vârsta culturii şi sunt cuprinse de obicei între 330 şi 1100 l/ha. Pentru a usura respectarea dozei de pesticid de obicei recomandarile de utilizare prevad atât doza, cât şi concentratia recomandata la norma de udare corespunzatoare. Calitatea tratamentului depinde de tipul utilajului de aplicare a pesticidelor şi de pregatirea utilajului pentru lucru, dar şi de calificarea operatorului şi de preocuparea operatorului pentru prestarea unor tratament de calitate. Codul BPA are prevederi specifice referitoare la spalarea şi/sau decontaminarea utilajelor folosite. Utilajele de pulverizare trebuie sa fie prevazute cu instalatii proprii de spalare. Aceste instalatii trebuie sa permita spalarea atât a utilajului, cât şi a ambalajelor de pesticide. Este recomandat ca utilajul de stropit sa aiba şi un rezervor cu apa curata, de capacitate corespunzatoare. Apele de la spalarea ambalajelor vor fi incluse în solutia de stropit, cu respectarea normei de udare. Utilajele vor fi spalate cu ejet de presiune, în zone special amenajate, prevazute cu base de inactivare a pesticidelor din apele de spalare. Basele de inactivare a apelor de spalare vor fi delimitate şi marcate corespunzator (Pericol, zona otravita!). Amplasarea baselor de inactivare va fi facuta la distanta corespunzatoare de locuinte, fântâni, adaposturi de animale, culturi agricole.

36

4.

METODE BIOLOGICĂ

DE

AMENAJARE

A

TERITORIULUI

PENTRU

CREŞTEREA ROLULUI PRĂDĂTORILOR ÎN COMBATEREA

Multe din agroecosisteme constituie un mediu nefavorabil pentru dusmanii naturali ai agentilor de daunare (şi în special pentru pradatorii / parazitoizii insectelor daunatoare) din cauza gradului ridicat de dezechilibru, rezultat al perturbarilor şi interventiilor antropice. Managementul amenajarii teriroriului reprezinta o forma de favorizare a protectiei biologice a culturilor, fiind o abordare pe baze ecologice cu scopul de a stimula activitatea dusmanilor naturali ai insectelor. Modalitatea optima de a rapsunde cerintelor ecologice şi economice este cea a sistemelor de agricultura ecologica. Dezvoltarea agriculturii ecologice (“organice”, “biodinamice”) este una din orientarile fundamentale în tarile dezvoltate, şi în special în Uniunea Europeana datorita: (i) cresterii preocuparilor pentru sporirea calitatii şi securitatii lantului alimentar şi (ii) dezvoltarii unei etici de utilizare durabila a resurselor în agricultura. Ca o ilustrare a acestui interes a fost relativ recent adoptat la Bruxelles (în data de 10 iunie 2004) un document programatic intitulat “European Action Plan for Organic Food and Farming” (Anexa al COM415/2004). În România, numarul întreprinzatorilor care desfasoara activitati în domeniul agriculturii ecologice este în continua crestere, potrivit unui studiu recent realizat de Federatia Nationala de Agricultura Ecologica (FNAE). Potrivit FNAE, agricultura ecologica atrage tot mai multi investitori ca urmare a profitului de pâna la 400% care se poate obtine din culturile ecologice. Informatiile FNAE sunt confirmate de Ministerul Agriculturii, Padurilor şi Dezvoltarii Rurale (MAPDR). Datele oferite de MAPDR arata ca suprafetele cultivate în sistem ecologic au crescut de la 17.438 hectare în 2000, la 57.200 hectare în 2003, urmând ca în 2004 suprafata sa creasca la 75.500 hectare. Agricultura ecologica în România se dezvolta în directii complementare agriculturii din Uniunea Europeana, iar una din aceste

37

directii amenajarea teritoriului pentru cresterea rolului pradatorilor / parazitoizilor în combaterea dăunătorilor culturilor agricole. Scopul principal al activitatii de amenajare a teritoriului pentru cresterea rolului pradatorilor / parazitoizilor este de a crea o infrastructura ecologica conforma cu peisajul agricol care sa furnizeze resurse suplimentare pentru adultii de entomofagi, respectiv hrana (prada alternativa sau gazde) şi adaposturi fata de conditiile neprielnice. Aceste resurse trebuie sa fie integrate într-un teritoriu astfel încât sa fie favorabile în spatiu şi timp pentru dusmanii naturali şi practice în acelasi timp pentru a fi implementate de producatorii agricoli. Cresterea heterogenitatii vegetatiei în jurul zonelor cultivate favorizeaza o crestere în ansamblu a abundentei şi diversitatii organismelor pradatoare şi parazite. Tehnici disponibile pentru cresterea rolului artropodelor parazite şi pradatoare prin aceasta crestere a biodiversitatii / heterogenitatii vegetatiei sunt prezentate mai jos. Culturi intercalate sau culturi în benzi. (Intercropping /strip cropping) Doua sau mai multe specii de plante sunt cultivate împreuna pe acelasi teren în benzi paralele sau în parcele alaturate. Datele din literatura de specialitate sunt relevante. Din 209 studii asupra sistemelor de culturi intercalate recenzate, s-a gasit ca 65% din cele 130 de specii de dusmani naturali studiate au crescut în densitate în culturi mixte. În alt studiu, s-a gasit ca parazitoizii au fost mai abundenti în 72% din cazurile de culturi intercalate studiate. În 64% din alte studii recenzate s-a constatat ca rata parazitismului a fost mai ridicata în culturile intercalate. Culturile intercalate sunt fi o cale de reducere a dăunătorilor, prin aceea ca amestecul de specii din punct de vedere fiziologic, interfereaza cu abilitatea dăunătorilor de a-şi gasi sau de a reactiona asupra plantei gazda şi prin aceea ca amestecul de plante constituie un refugiu pentru mai multi dusmani naturali care pradeaza dăunătorii. Sistemul intercalat de cultura practicat la varza cu benzi de trifoi alb s-a demonstrat a fi un mijloc eficient de menagement al mustei radacinilor (Delia radicum), din cauza cresterii activitatii carabidelor pradatoare. Sistemul culturilor

38

intercalate a favorizat activitatea de pradare a carabidelor noctune fata de ouale mustei D. redicum. Un alt studiu privind impactul amenajarii teritoriului asupra activitatii carabidelor a fost realizat în cadrul culturii de porumb (Pioneer 3573), în care au fost intercalate benzi de trifoi alb, golomat şi un amestec de plante perene cu flori pentru suplimentarea hranei pradatorilor şi parazitilor. Folosirea acestor habitate pentru refugiu a determinat cresterea numarului de carabide pradatoare în cultura de porumb în timpul verii. De aceste refugii au beneficiat şi alti pradatori cum sunt stafilinidele şi arahnidele. De asemenea, benzile înerbate au redus efectele negative ale insecticidelor asupra carabidelor, prin asigurarea refugiului în timpul aplicarii tratamentelor insecticide. Subînsamântatul. (Undersowing) O a doua cultura este însamântata în prima cultura, în acelasi timp sau mai târziu, rezultând doua recolte în acelasi timp. De obicei benzile în care se cultiva cea de-a doua cultura cultura initala se transforma în mulci vegetal (prin cosire, erbicidare cu erbicide total, mulcire cu materiale plastice sufocante etc). În cazul în care culturile sunt subînsamântate / mulcite vegetal cu plante leguminoase se îmbunatateste şi fertilitatea naturala a solului. În 80% din astfel de studii s-a aratat o abundenta crescuta a acarienilor pradatori. Insule de conservare (Conservation headlands) O fâsie de 6 m în afara parcelelor primeste doar stropiri selective cu pesticide cu spectru scurt de actiune, prin care se reduce driftul şi depunerea în granitele parcelelor. Benzi îmburuienate în cultura. (Weed strips within the crops) Însamântarea câtorva benzi apropiate cu buruieni cu flori sau ierburi la anumite intervale transversal zonei cultivate. Acest sistem creste abundenta insectelor pradatoare pentru afide. Margini de cultura şi zone de carabide.(Field margins and beetle banks) Acest sistem capata importanta pe suprafete mari de cultura. Un astfel de sistem sporeste numarul de habitate disponibile pentru pradatori şi parazitoizi în vederea iernarii, reproducerii în timpul primaverii şi hranirii în timpul verii, întensificându-se astfel potentialul protectiei biologice a culturilor agricole.

39

Invazia buruienilor din astfel de sisteme este foarte redusa, iar uneori se creaza situatii de crestere a densitatii dăunătorilor. Marginile formate din raigras sunt importante locuri de cuibarit pentru pasari, viespile solitare, albine şi bondari. Cele care contin flori salbatice furnizeaza polen şi nectar pentru un numar de nevertebrate, incluzând speciile de bondari. Interesul botanic pe care îl prezinta acest sistem este ca actioneaza ca niste importante benzi tampon între practicile culturale şi habitatele sensibile cum sunt gardurile vii şi cursurile de apa. Marginile cu plante salbatice atrag mamiferele mici care constituie hrana petru bufnite. Zonele pentru carabide sunt create în mijlocul culturii Şi sunt zone asemanatoare cu cele de pe margini. Zonele pentru carabide sunt zone înierbate (situate de obicei trasversal în centrul culturii) unde pradatorii pot ierna, actionând astfel ca niste cuiburi de insectele pradatoare care primavara migreaza usor în cultura. Zonele pentru carabide sunt eficace în câmpurile de peste 20 hectare prevazute cu o buna retea de margini de iarba. Zonele pentru carabide sunt insule de pamânt de aproximativ 0,4 m înaltime şi 2 m latime create printr-o aratura în directiii opuse. Ele nu comunica, creând efectul de insula, ceea ce însemna ca vor fi preferate de pradatori. Zonele pentru carabide sunt semanate cu specii de graminee perene în amestec uneori cu leguminoase perene (generând practic borgceaguri). E mentionat ca astfel de culturi de graminee perene în amestec cu leguminoasele perene sunt încurajate prin Politica Agricola Comunitara. Plantele insectar. Plantele insectar pot fi adaugate în cultura ca benzi intercalate sau ca plante individuale în pepiniera. Plantele insectar pot de asemenea implica introducerea unei culturi acoperitoare între sau printre rândurile de plante. Un spectru mai larg de resurse vegetale (nectar, polen) pentru dusmanii naturali poate fi asigurat prin cultivarea teritoriului în benzi de plante insectar din speciile din fam. Apiaceae (patrunjel), Cruciferae (mustar), Lamiaceae (menta), Compositae (coada soricelului). Atragerea şi conservarea dusmanilor naturali presupune intelegerea nevoilor de baza a acestora privind hrana, comportamentul şi gazduirea lor. Pentru sustinerea şi cresterea populatiilor, multi dintre agentii de protectie biologica au nevoie de nectar, polen şi prada suplimentara. Prin

40

asigurarea unui teren amenajat cu resurse vegetative diverse, agricultorii pot spori numarul şi diversitatea pradatorilor şi parazitilor, ameliorându-şi concomitent fertilitatea terenului şi reducând costurile tratamentelor cu pesticide.

41

5. GRUPE DE DĂUNĂTORI (EXEMPLE)

5.1 Dăunători polifagi

42

Din grupul mare al dăunătorilor polifagi ai culturilor agricole, aproximativ 32-36 de specii sunt extrem de periculoase, în unii ani, în anumite zone, dacă nu se aplică măsurile corespunzătoare de combatere. Printre cei mai importanţi dăunători se numără: coropişniţa, lăcustele din ordinul Orthoptera, viermii albi, viermii-sărmă etc. din ordinul Coleoptera, viermii cenuşii din ordinul Lepidoptera etc. COROPIŞNIŢA - Gryllotalpa gryllotalpa Latr. Ord. Orthoptera, Fam. Gryllotalpidae. Sin.: Gryllotalpa vulgaris Latr., Curtilla vulgaris L. Este răspândită în Europa, în nordul Africii şi în Asia Occidentală. În Romania este frecventă în toate zonele de cultură a legumelor. Descriere: Adultul are corpul robust, cilindric, alungit, de 35—50 mm lungime, de culoare castanie-închis dorsal şi mai deschisă ventral. Aripile anterioare sunt scurte, pergamentoase, de culoare brună-deschisă, iar cele posterioare sunt bine dezvoltate, membranoase. Abdomenul terminal prezintă o pereche de cerci lungi. Oul este elipsoidal, galben-măsliniu, de 3—3,5 mm lungime. Larva asemănătoare adultului, dar mai mică şi apteră, la apariţie este albă, iar apoi castaniu-negricioasă. Biologie şi ecologie: Coroptşniţa are o generaţie la 2 ani (Lemeni şi Szekely, 1967). Iernează ca larve de vârstele a II-a sau a III-a şi ca adult, în sol, la diferite adâncimi. În timpul perioadei de vegetaţie larvele şi adulţii coropişniţei populează straturile superficiale ale solului, în care sapă numeroase galerii şi atacă părţile subterane ale plantelor. În luna mai sau la începutul lunii iunie adulţii părăsesc galeriile şi ies la suprafaţă pentru zborul de împerechere. După copulaţie, femelele sapă cuiburi în sol, de obicei la 10—15 cm adâncime, în care depun ouăle. Cuibul are mărimea unui ou de găină şi este prevăzut cu mai multe ieşiri. În cursul perioadei ovipozitare, care durează 8—12 zile, o femelă depune 134—382 ouă. Larvele apar după 2—3 săptămâni şi până în iarnă năpârlesc de l—2 ori. După hibernare, în anul următor, dezvoltarea larvelor

43

continuă, năpârlind încă de 3—4 ori. Spre toamnă se transformă în adulţi, care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare: Coropisniţa produce pagube mari mai ales în răsadniţe, iar în câmp la culturile de legume, tutun etc., îndeosebi în regiunile cu terenuri uşoare, aluvionare. Adulţii şi larvele rod părţile subterane ale plantelor. În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov etc. şi în tuberculii de cartof, insectele rod cavităţi mari, iar rădăcinile subţiri sunt retezate (răsaduri). Uneori sunt atacate seminţele în faza încolţirii. Coropisniţa produce şi pagube indirecte prin scoaterea seminţelor sau plantelor tinere la suprafaţa solului, atunci când sapă galerii. Combatere: Se utilizeaza efectuarea arăturilor adânci şi aplicarea de prasile repetate pentru distrugerea cuiburilor de coropişniţă şi folosirea de momeli toxice pregătite din boabe de cereale, întregi sau fărâmiţate, în amestec cu undelemn (5%) şi o substanţă toxică (fosfură de zinc 80 P, în concentraţie de 3%), în doză ele 30 kg/ha. Administrarea momelilor în câmp se face sub brazdă, cu câteva zile înainte de însămânţare sau la plantare. Atunci când plantele sunt răsărite sau plantate în câmp cât şi în răsadniţe, solarii şi sere, momelile se aplică prin împrăştiere, în grămezi mici, la suprafaţa solului sau se încorporează la o mică adâncime în sol. În cazul unor infestări puternice se vor aplica tratamente la sol prin prăfuire cu pulberi de lindan (Lindatox 3 PP), metilclor + lindan (PEB 5f 32) etc., în doză de 50—75 kg/ha sau cu produse granulate pe bază de fenitrotion + malation (Galithion 5 G), în cantitate de 30 kg/ha.

5.2 Dăunători ai culturilor de cereale TRIPSUL GRÂULUI — Haplothrips tritici Kurdj. Ord. Thysanoptera, Fam. Phloeothripidae.

44

Are un areal vast de răspândire, cuprinzând Europa, Asia Centrală, America de Nord şi nordul Africii. În Romania se găseşte în zona de câmpie şi în zona submontană. Descriere: Adultul are corpul de culoare neagră-brună. Capul prezintă peri postoculari lungi, ascuţiţi şi hialini. Antenele sunt formate din 8 articule, cu al 3-lea articul mai deschis la culoare. Aripile sunt membranoase, cu o singură nervură pe mijloc. Lungimea corpului este de 1,3—1,5 mm. Oul, oval-alungit, de 4 mm lungime este alb-gălbui imediat după depunere, devenind apoi de culoare roz. Larva are culoarea roscată-cărămizie, cu capul, picioarele şij ultimul segment abdominal negre. Lungimea corpului este de 13—15 mm. Biologie şi ecologie: Tripsul grâului iernează ca larvă (în grupe de 35—70 larve), pe porţiuni de plante din miriştea de grâu, în interiorul resturilor de paie, la suprafaţa solului sau la adâncimea de încorporare a miriştei. Primăvara, în cursul lunii aprilie, are loc transformarea larvelor în prenimfe şi nimfe, din care apoi, în luna mai, înainte de înspicatul cerealelor de toamnă, apar adulţii. La apariţie adultii stau grupaţi la baza ultimelor două frunze pe plantele de grâu, iar în momentul desfacerii burdufului pătrund în spice. Zborul maxim al adulţilor are loc în lunile mai, iunie, esalonându-se mai mult în anii cu amplitudini mari (de 10—23°C) ale temperaturii medii zilnice. În timpul infestării unei culturi adulţii migrează la început „orizontal” din locurile de iernare spre solele de grâu, şi apoi, „vertical" de pe spicele tulpinilor principale pe cele ale fraţilor fertili, neuniformitatea şi eşalonarea înspicatului favorizând infestarea culturilor. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2—6, rareori izolat, între palei şi glume, mai frecvent la baza bobului. Prolificitatea femelelor, în condiţii naturale, variază între 4 şi 27 ouă. Incubaţia durează 8—12 zile. Larvele în evoluţiia lor trec prin două vârste: cele de prima vârstă se instaleaza pe palei, în spiculeţele sterile, iar cele de vârsta a doua patrund în zona bobului prin partea apicală

45

şi se instalează în şănţuleţul părăsesc spicul, coborând diapauza. Migrarea larvelor de fototropism negativ al moderate din sol în lunile

ventral, în faza de coacere în ceară, larvele la suprafaţa solului, iar după recoltare se pentru estivaţie se datoreşte caracterului larvelor şi preferinţei lor faţă de temperaturi de vară. În timpul verii au loc migrări la suprafaţa solului, în special după perioade foarte calde, când grupează pentru iarnă, pe foarte superficial, mai rar în cime, în funcţie de adâncimea (1976), în condiţiile climatice din resturile vegetale de la suprafaţa du-se activă şi

instalează pe resturile vege tale din mirişte şi în sol, unde îşi petrec

ascendente din sol în litiera de

ploile foarte abundente sau după temperaturile scad la 5—6°C, larvele se porţiunile subţiri ale tulpinei din stratul soi, uneori chiar până la 10—30 cm adân încorporării miriştei. După E. Baniţă Oltenia 96% din larve hibernează în solului.

Prezintă o singură generaţie pe an, dezvoltarea insectei eşalonân pe o perioadă medie de 57 de zile pe plantă, ca adulţi, ou şi larvă 308 de zile în sol, ca larvă în diapauză şi nimfă. Plante atacate şi mod de dăunare :

Plantele-gazdă predominante apar ţin gramineelor cultivate şi sălbatice: grâu, orz, ovăz, secară, orez, golo adulţilor, pe rahis şi spiculeţe, caracteristic de „albealţa brune, necrotice, iar spicele măţ, pir, obsigă. Adulţii şi larvele înţeapă şi sug seva din organele flo rale, rahis şi boabe, în urma atacului se produce atrofierea organelor florale şi deci sterilitatea parţială sau totală a spicului, apărând astfel simptomul spicului", în locurile înţepate apar puncte sunt deformate, cu aristele răsucite, îndoite

şi zbârcite. Larvele atacă îndeosebi boabele în formare până la faza de coacere în ceară. Boabele atacate în faza de lapte nu se mai dezvoltă şi devin siştave . Pe boabe apar porţiuni decolorate, tegumentul este încreţit, iar şanţul ventral se adânceşte şi se lărgeşte. Tripşii, pe faptul că determină reduceri din producţia potenţială de până la puţin lângă 10%,

46

provoacă deprecierea calităţii glutenului şi a însuşirilor biologice seminţei. Din boabele atacate răsar plante cu o slabă capacitate de vegetaţie. Combatere : Pentru prevenirea apariţiei atacului de tripsi se reco agrotehnice ca: rotaţia culturilor la 3—4 ani, arderea miriştei, arătura de toamnă şi semănatul la epoca că soiurile precoce sunt mai puţin atacate. Când depăşesc 8 adulţi/spic, sunt recomandate tratamente

ale

mandă măsuri miriştei, discuitul

optimă. S-a constatat există infestări ca chimice cu produse 1,5 l/ha). ploşniţelor tripsului

pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE în doză de Tratamentele chimice aplicate frecvent în combaterea larvelor cerealelor şi gândacului ovăzului sunt eficiente şi împotriva grâului. În afara acestei specii, în culturile de cereale se mai întâlnesc şi alte de tisanoptere ca: tripsul secarei orzului (Limothrips denticornis graminum Uzel). (Haplothrips aculeatus Halliday), tripsul ovăzului

specii

F.), trip sul (Stenothrips

5.3 Dăunători ai păşunilor şi fâneţelor COSAŞUL PĂŞUNILOR Şl FÂNEŢELOR — Polysarcus denticaudus Charp., Ord. Orthoptera, Fam. Phaneropteridae Sin.: Orphania denticauda Charp. Specia este răspândită în Europa centrală şi de sud. În ţara noastră este frecventă în păşunile alpine din Transilvania şi Banat. Descriere: Adultul are corpul de culoare verde cu pete cafenii mai rar numai cafeniu. Capul este de culoare închisă. Intre antene, pe cap, prezintă o protuberantă largă, rotunjită, caracteristică. Antenele setiforme, verzi, depăşesc corpul în lungime. Pronotul prezintă pe disc linii brune. Marginea posterioară este trunchiată. Tegminele sunt scurte, lobiforme. Culoarea lor este verde-gălbuie

47

iar nervurile sunt brune. Aripile posterioare sunt atrofiate până la dispariţie. Femurele anterioare, mijlocii şi posterioare sunt brune. Cercii la masculi sunt alungiţi, curbaţi şi încrucişaţi. Placa subgenitală este mai lungă decât cercii. Ovipozitorul reprezintă circa jumătate din lungimea corpului. El este uşor curbat în sus, lăţit şi dinţat la vârf. Pe abdomen, dorsal prezintă 3 dungi longitudinale verzi-întunecate şi cu puncte negre. Ventral corpul este gălbuialburiu, alb-verzui, cu puncte negre. Lungimea corpului este la mascul de 25 —27 mm, iar la femelă de 28—42 mm. Oul este asemănător în privinţa culorii şi formei cu o sămânţă de în, măsoară 3,0—3,2 mm. Larva Biologie şi ecologie: Cosaşul păşunilor şi fâneţelor are o generaţie pe an. Iernează ca ou, în sol, la adâncimi de 1,5—2,0 cm. Larvele apar la sfarsitul lunii martie - începutul lunii aprilie. Stadiul larvar durează 45 - 60 de zile. În această perioadă larvele năpârlesc de 5 ori. Noii adulţi apar la sfârşitul lunii mai, sau în iunie. După copulaţie femela depune 50 - 60 de ouă în sol. Sunt preferate pentru pontă terenurile însorite şi uscate. Ponta se eşalonează până în luna august (E. Rădulescu şi colab., 1972). Plante atacate şi mod de dăunare: Dăunătorul este polifag. Atacă gramineele din păşuni şi fâneţe: păiusul, firuţa, golomăţul, coada vulpii etc. În caz de invazii poate să migreze parcurgând distanţe apreciabile şi să atace diferite culturi (cereale, sfeclă, lucerna, cartof, fasole etc.). Plantele atacate au frunzele roase neregulat pe margini, de la bază vârf. Epiderma şi parenchimul sunt distruse. Combatere : Protecţia pajiştilor se bazează în mare măsură pe măsuri Una din cele mai importante este cositul chiar daca atac masiv, acesta nu se înscrie în parametrii agroagrofitotehnice. pentru a evita un fitotehniei optimi. La spre postoligopodă este neagră sau brună-închis. Larvele de varsta a IV-a prezintă teci alare.

48

semnalarea unor focare se recomandă tăvălugirea. se facă depistarea focarelor şi distrugerea pon culturile atacate se vor trata cu produse pe bază 40 CE), carbaril (Oltitox 85 PU) etc.

Toamna este indicat să tei. În caz de invazii de malation (Carbetox Orthoptera. -

În pajişti se întâlnesc şi alte specii aparţinând ordinului

Dintre speciile cefe mai frecvente se cuvin menţionate: lăcusta italiană cu aripile albastre Tettiyonia viridissima Oedipoda coerulescens L., cosa şul verde -

Calliptamus sp L., lăcusta marocană — Dociosterus marocca Lacomb., lăcusta L., cosaşul pestriţ - Decticus verrucivorus L.,

lăcusta de pădure Isophia spe dosa, cosaşii — Oedaleus nigrofascialus De Geer., Stenobothrus sp. etc. Dintre acestea, prin răspândirea lor şi prin capacitatea de înmulţire în italiană, lăcusta marocană precis stabilită. 5.4 Dăunători ai culturilor de plante leguminoase GÂNDACUL ROŞU AL LUCERNEI — Phytodecta jornicata, Brigg. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae Specia este răspândită în centrul şi sudul Europei, în Orientul apropiat, America etc. În ţara noastră este o specie comună. Descriere. Adultul are corpul oval-alungiti, convex dorsal. Capul este negru, pronotul şi elitrele sunt de culoare roşie-cărămizie, iar partea ventrală a corpului este neagră. Antenele tibiile şi toracele sunt roşcate. Pronotul prezintă două macule circulare negre. Scutelul este negru. Pe fiecare elitră se găsesc câte 3 pete negre iar pe sutură se află o pată neagră comună. Uneori aceste pete confluează sau pot lipsi. Lungimea corpului 5,0-6,0 mm. Oul este oval-alungit, de culoare galbenă. Lungimea de 1,5-1,6 mm. L a r v a în ultima vârstă este de culoare galbenă-cenuşie cu capul şi placa pronotală întunecate. Corpul este mai îngust spre extremităţi şi uşor bombat masă, importanţă mai mare prezintă lăcusta şi lăcusta de pădure. Aceste specii pot produce

invazii neprevăzute, pe riodicitatea înmulţirii lor în masă nefiind încă

49

dorsal. Mezotoracele, metatoracele şi segmentele abdominale prezintă şiruri transversale regulate de negi cu peri de diferite mărimi. Picioarele sunt negre. Lungimea corpului este de 8—10 mm . Pupa este de culoare galbenă-portocalie şi are corpul acoperit cu peri albi. Lungimea 6,0—7,5 mm. Biologie şi ecologie. Gândacul roşu al lucemei are o generaţie pe an şi iernează în stadiul de adult în sol la o adâncime de până la 10—15 cm. Adulţii hibernanţi apar primăvara, la sfârşitul lunii martie - începutul lunii aprilie, la temperaturi medii ale aerului de 8,0—8,5°C. Perioada preovipozitară durează 6— 8 zile, timp în care se hrănesc cu frunze şi lăstari. Apoi are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor durează de la începutul lunii aprilie până la începutul lunii iunie. Ouăle sunt depuse în grupe de 2—20 bucăţi pe partea inferioară a frunzelor de lucerna, pe peţiol şi pe lăstari. O femelă depune în mod obişnuit 500— 600 de ouă. Dezvoltarea embrionară durează 4—10 zile. Larvele apar obişnuit la începutul lunii aprilie — începutul lunii mai. Stadiul larvar durează 3—4 săptămâni, perioadă în care năpârleşte de 4 ori. La completa dezvoltare larva se retrage în sol la 5—6 cm adâncime unde se transformă în pupă în nişte loje formate din particule de pământ. Stadiul pupal durează 8— 15 zile. Noii adulţi apar eşalonat începând cu prima decadă a lunii iunie şi până în august. După o perioadă de hrănire de 10—18 zile, la sfârşitul lunii iunie :— începutul lunii iulie, se retrag în sol, intră în diapauză estivală care se continuă cu cea hiemală. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător specific al culturilor de lucerna. Atacă atât adultul cât şi larva. Adultul roade frunzele marginal sau le perforează. Larvele nou apărute rod frunzele dinspre margine spre centru, iar după prima năpârlire pot consuma frunzele în întregime, nelăsând decât nervurile principale. În cazul unor invazii, producţia de masă verde este mult diminuată. Combatere. În vederea prevenirii atacului se va urmări ca noile culturi de lucerna să fie amplasate la distanţe cât mai mari faţă de cele vechi. La

50

alegerea terenului se vor evita solele cu premergătoare leguminoase şi, de asemenea, noile culturi nu trebuie să se găsească în vecinătatea pajiştilor naturale cu leguminoase furajere. Se recomandă grăparea timpurie primăvara, la pornirea în vegetaţie pentru distrugerea adulţilor hibernanţi precum şi după prima coasa, pentru distrugerea larvelor, mai ales când se lasă pentru sămânţă lucerna de coasa a doua. Grăparea se mai poate face şi toamna, după ultima coasă, în cazul unor atacuri mari se recomandă cosirea timpurie şi lăsarea de benzi capcasă de 0,5 m lăţime pe marginile solei. Aceste benzi se vor trata chimic pentru distrugerea insectelor adăpostite acolo (T. Baicu 1987). Tratamentele chimice trebuie să fie făcute la apariţia adulţilor hibernanţi, înainte de pontă şi la apariţia larvelor, cu 3 — 4 săptămâni înainte de cosire. Se vor folosi produsele Carbetovur 50 VUR — 3 l/ha; Sino-ratox 35 CE — 1,5 l/ha; Decis ULV 5g/l — 21/ha; Decis 2,5 CE — 0,4 l/ha; Ambush 5 VUR — l l/ha; Fastac 10 CE — 0,15 l/ha.

5.5 Dăunători ai plantelor tehnice PĂDUCHELE NEGRU AL SFECLEI — Aphis faba, Scop. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae. Este răspândit pe tot globul, fiind dăunător mai ales culturilor de sfeclă şi de bob furajer, în ţara noastră se întâlneşte în toate regiunile. Descriere. Forma apteră are corpul globulos, de 1,8—2,5 mm lungime, de culoare neagră mată, neagră verzuie, mată. Baza şi vârful antenelor sunt de culoare neagră, restul articulelor au culoare deschisă. Antenele sunt formate din 6 articule, care nu depăşesc 2/3 din lungimea corpului. Picioarele sunt relativ scurte, cu femurele brune, tibiile gal bene cu extremitatea distală fumurie, iar tarsele sunt negre. Coada este scurtă cu baza groasă, conică, de culoare neagră, iar corniculele sunt cilindrice, scurte (de 0,2—0,3 mm), de asemenea de culoare neagră. -

51

Forma aripată are corpul mai zvelt, de 1,4—2,2 mm lungime. Culoarea este neagră-lucioasă, brună-negricioasă sau brună-verzuie. An tenele sunt mai lungi decât corpul, formate din 6 articule, pe al treilea articol antenal cu 11—20 fose olfactive. Antenele şi picioarele sunt totalitate negre. Masculul are corpul îngust, aproape triunghiu lar. în -

Larva este asemănătoare cu adultul, mai mică, de culoare mai deschisă şi nearipată. Biologie şi ecologie. Specia este migratoare, planta-gazdă primară fi ind

Evonymus sp., Viburnum sp., Phyladelphus

sp., iar plante-gazda se -

cundare diferite specii de plante cultivate (sfecla, bobul, salata, macul, floarea-soarelui) şi spontane (loboda, pălămida etc.). Din ouăle de rezis tenţă, în primăvară, apar larvele de femele „fondatoare" (fundatrix). Acestea se răspândesc pe lăstarii şi frunzele plantelor-gazdă primare şi se hrănesc înţepând şi sugând sucul celular. Ajunse la maturitate feme lele fondatoare partenogenetic şi vivipar, dau naştere la prima generaţie de femele fundatrigene din care tot partenogenetic şi vivipar se înmul ţesc alte câteva generaţii fundatrigene. Incepând din a doua generaţie de fundatrigene apar şi forme aripate care, părăsind plantele gazdă pri mare, se răspândesc şi colonizează frunzele şi tulpinile diferitelor plante gazda secundare. Migraţia, urmată de decolonizarea completă a arbustilor , corespunde fenologic cu lignificarea lăstarilor acestora. Pe planta gazdă secundare afidul se înmulţeşte partenogenetic şi vivipar în virginogene aptere. Spre toamnă sexupare, aripate, care zboară dau naştere formelor sexuate, de rezistenţă la baza mugurilo arbuştilor, ouă care vor ierna timpul verii, având 7-8 generaţii de în coloniile de virginogene apar formele din nou pe plantele gazdă primare, unde iar acestea, după copulare, depun 3-7 ouă r sau în crăpăturile-scoarţei ramurilor (Knechtel şi C. Manolache, 1940).

52

Dinamica densităţii populaţiilor de afide este foarte mult influenţată factorii abiotici şi biotici. La baza autoreglării densităţii populaţiilor de afide se află cerinţele mari de hrană şi spaţiu: pe ma creşte populaţia scade, noii adulţi migrând pe alt azot mai ales în condiţiile lipsei îngrăsămin sură ce concurenţa e plante. Fertilizarea cu telor fosfatice, contribuie la

creşterea populaţiilor de afide în culturile de sfeclă. Vremea rece şi mohorâtă determină în final o reducere în populaţiile de afide, chiar dacă iniţial se înregistrează o densitate mare. Un important factor limitativ al înmulţirii afidelor îl constituie activitatea intensă a speciilor prădătoare (Coccinella septempunctata, Staphilinus sp., Chrysopa perla, Syrphus sp.) şi parazite (Aphidius spp.). Se apreciază, că buburuza Semiadalia undecimpunctata poate distruge 75% din populaţia de afide. Speciile prădătoare reduc mult afidele pe când furnicile (Lassius niger) le protejează împotriva prădătorilor (Sorauer, 1957); Plante atacate şi mod de dăunare. Formează colonii compacte pe faţa inferioară a limbului frunzelor. Dăunează prin înţeparea şi sugerea sucului celular, producând răsucirea frunzelor (pseudocecidii). În culturile de seminceri atacă de asemenea lăstarii şi inflorescenţele, florile rămânând sterile, sau în inflorescenţe producându-se sămânţă puţină şi cu calitaţi biologice reduse. Pagubele indirecte se datoresc instalării fumaginei pe roua de miere eliminată de insecte pe organele atacate. Păduchele este şi un important vector al unor boli virotice la sfeclă, lupin, fasole ş.a. (Sorauer, 1957; Kennedy şi colab., 1962). Combatere. Dintre măsurile agrofitotehnice, se recomandă asolamentele de lungă durată şi o rotaţie corespunzătoare a culturilor (fiind excluse celelalte plante gazdă secundare), arătura adâncă de toamnă, fertilizarea echilibrată, pregătirea unui pat germinativ de calitate, asigurarea uniformităţii, utilizarea de sămânţă drajată, distrugerea buruienilor şi în special a celor din familiile Chenopodiaceae şi Polygonaceae. Culturile de sfeclă se vor amplasa la distanţe cât se poate de mari de păduri, şi se vor distruge arbuştii care

53

constituie plante gazdă primare pentru dăunător. În cazul că nu se dispune de sămânţă drajată se va face pudrarea seminţelor sau glomerulelor cu Heptaclor (0,8 kg/100 kg), în amestec cu TMTD (6 kg/100 kg). Combaterea chimică se realizează prin aplicarea de tratamente la plantele gazdă primare cu insecticide organofosforice, de contact (Carbetox 37 CE — 0,4%, Ultracid 40 CE — 0,1%, Onefon 80 PS 0,15%, Danex 80 PS — 0,15%, Sumithion 50 CE — 0,l%) sau cu acţiune sistemică (Sinoratox 35 CE 0,15%, Metasystox 50 CE - 0,15%), carbamice (Olititox 85 PU — 0,1%) şi/sau piretroide (Decis 2,5 CE — 0,05% ş.a.).

5.6 Dăunători ai plantelor legumicole MUSCULIŢA ALBĂ DE SERA — Trialeurodes vaporariorum Westw. Ord. Homoptera. Fam. Aleurodidae Sin.: Aleyrodes vaporariorum Westw.; Asterochiton vaporariorum, Westw. Este originară din zonele tropicale ale Americii, de unde s-a răspândit în toate regiunile globului, în ţara noastră este considerată ca un dăunător foarte important pentru speciile de legume şi flori cultivate în spaţii protejate (sere, solarii, răsadniţe). În sezonul cald se întâlneşte şi în culturile de câmp, mai ales la tomate, vinete, ardei, salată, fasole ctc. Descriere. Adultul are corpul alungit, de culoare albă-gălbuie, acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă, albă, cu aspect făinos. Aripile sunt bine dezvoltate, aproape egale între ele şi cu nervurile reduse. Ochii, tibiile, tarsele şi vârful abdomenului sunt brune. Lungimea corpului la femelă este de 1,46—1,53 mm iar la .mascul de 1,15—1,43 mm. Oul este oval alungit, de 0,22—0,24 mm lungime, prevăzut cu un pedicel scurt. Culoarea este variabilă, albă-gălbuie la depunere şi neagră-violetă cu luciu metalic, înainte de ecloziune. Larva neonată are corpul oval, este de culoare galbenă-palidă, cu ochii roşii. În ultima vârstă larvele au corpul turtit dorso-ventral, de 0,7—0,8

54

mm lungime, de culoare verde-palid. Pe părţile laterale prezintă o bordură de spini scurţi, iar dorsal 15—20 de peri albiciosi, mai lungi . Biologie şi ecologie. Musculiţa albă se dezvoltă în sere în tot cursul anului, iar în câmp numai în perioada de vegetaţie. În condiţii de seră musculiţa albă are 3—4 generaţii/an, iar atunci cand condiţiile sunt favorabile pot evolua chiar 5—6 generaţii pe an. Depunerea ouălor are loc în grupe (10—15 ouă) pe partea inferioară a frunzelor, aşezate sub formă de semicerc sau arc de cerc. O femelă depune în decurs de câteva săptămâni 150—500 ouă, obişnuit câte 20—30 ouă pe zi. Incubaţia durează 3 —10 zile, fiind mult influenţată de temperatură şi umiditatea aerului. Larvele neonate se deplasează pe suprafata frunzelor timp de 2—3 zile, după care se fixează pe partea inferioară frunzelor cu ajutorul aparatului bucal, devin apode şi rămân în acelasi loc până la transformarea în adulţi. Dezvoltarea larvară este de 20—25 zile. Durata unei generaţii în seră este de 4—6 săptămâni, iar în câmp 7—8 săptămâni. De regulă generaţiile se suprapun, încât se pot întalni în tot cursul anului diferite stadii ale insectei. În timpul verii, adultii pot migra din sere pe diferite plante din câmp, pe care continuă să se înmulţească până în toamnă. La scăderea temperaturii, o parte din adulţi se reîntorc în sere, iar cele care rămân în câmp mor din cauza temperaturile scăzute (sub 0°C, timp de 3—4 zile, sunt distruse toate stadiile). Populaţia musculiţei de seră este distrusă uneori în proporţie de până la 80% de ciupercile Aschersonia aleyrodis Weber şi Cephalosporium aphidicola Tetch., care parazitează larvele. De asemenea, viespea Encarsia formosa Gahn. poate parazita în condiţii de seră până la 60—70% din larvele musculiţei albe. În câmp populaţiile dăunătorului sunt influenţate de o serie de prădători, printre care: Chrysopa lineata L., Chrysopa rufilabris Burn. ş.a. Plante atacate şi mod de dăunare. Insecta este polifagă şi atacă diferite specii de plante legumicole: tomate, ardei, vinete, castraveţi etc., precum şi specii floricole: garoafe, muscate, Gerbera, Primula, Verbena, Begonia etc.

55

Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii înţepând şi sugand sucul celular din ţesuturi. Datorită atacului frunzele se îngălbenesc, se usucă şi cad în plantă se produc modificări semnificative ale procesului de respiraţie şi se reduce suprafaţa de asimilaţie. De regulă, frunzele atacate sunt acoperite de „rouă de miere", care favorizează dezvoltarea unor ciuperci saprofite din genurile Capnodium, Alternaria, Fusarium, Penicillium etc., care formează un miceliu de culoare închisă, ecranând suprafeţele asimilatoare. În anii cu invazii mari, plantele pot pieri în masă, producţia fiind compromisă parţial sau total. Combatere. Se aplică măsuri preventive şi curative. Astfel, după desfiintarea culturilor, toate resturile vegetale vor fi scoase din sere şi distruse. Solul şi scheletul serelor se vor dezinsectiza cu produse organofosforice sau carbamice în concentraţii duble faţă de cele recomandate în cazul tratamentelor aplicate pe plante, se va distruge flora spontana de dicotiledonate din jurul serelor, care constituie sursa de infestare şi se vor menţine serele în perfectă stare de curăţenie. Tratamentele chimice se aplică prin stropire la apariţia unor focare insecte. Musculiţa albă are capacitatea de a manifesta rapid rezistenţă la insecticide, de aceea, este recomandată aplicarea alternativă a produse cu baze chimice şi mod de acţiune diferite. Se foloseşte o gamă larga de insecticide, şi anume: Cloroderivate (în general, interzise pe legume): Tiodan 35 EC — Thionex 35 EC — 0,15%; Organofosfati Carbamati Piretroizi

56

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful