UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ - NAPOCA

CURS de

ECOLOGIA şi PROTECŢIA MEDIULUI

2008

CUPRINS PARTEA I NOŢIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ
Capitolul 1. INTRODUCERE 1.1. Definiţii şi istoric 1.2. Dezvoltarea ecologiei în tara noastră Capitolul 2. SISTEME BIOLOGICE 2.1. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie. 2.2. Clasificarea sistemelor 2.3. Sisteme studiate de ecologie Capitolul 3. FACTORII ECOLOGICI 3.1. Factorii abiotici 3.1.1. Factorii climatici 3.1.2. Factorii geografici (orografici) 3.1.3. Factorii mecanici 3.1.4. Factorii edafici 3.2. Factorii biotici 3.2.1. Relaţii homotipice 3.2.2. Relaţii heterotipice Capitolul 4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR 4.1. Structura trofică a ecosistemului 4.2. Structura biochimică a ecosistemelor Capitolul 5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI 5.1. Funcţia energetică 5.2. Funcţia de circulaţie 5.2.1. Circuitul carbonului 5.2.2. Circuitul azotului în natură 5.2.3. Circuitul fosforului 5.2.4. Circuitul apei în natură Pag . 4 4 4 5 5 5 5 6 6 6 9 10 10 10 11 11 12 12 15 16 16 18 19 20 21 22 23 23 23 23 23 24 25 25 25 26 26 26 26 28

PARTEA a II a ECOLOGIE AGRICOLĂ . SISTEME DE AGRICULTURĂ
Capitolul 6. ECOLOGIE AGRICOLĂ 6.1. Definiţie şi istoric 6.2. Ecosistemele agricole şi funcţionalitatea lor 6.2.1. Specificitatea ecosistemelor agricole 6.2.2. Tipuri de ecosisteme agricole 6.2.3. Ecosistemele agricole şi alimentaţia omenirii Capitolul 7. SISTEME DE AGRICULTURĂ 7.1. Ipoteze asupra originii agriculturii 7.2. Forme de trecere la agricultură 7.3. Evoluţia sistemelor agricole 7.3.1. Sisteme de agricultură tradiţionale 7.3.2. Sisteme de agricultură moderne 7.3.3. Sisteme de agricultură durabilă

2

PARTEA a III-a DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI
Capitolul 8. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE 8.1. Poluant. Poluare. Substanţe poluante 8.2. Clasificarea poluării 8.3. Poluarea aerului 8.3.1. Poluanţii gazoşi 8.3.2. Ploile acide 8.3.3. Deteriorarea stratului de ozon 8.3.4. Efectul de seră 8.4. Poluarea apei 8.4.1. Consumatorii de apă şi sursele de poluare 8.4.2. Principalii poluanţi ai apelor 8.4.3. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură 8.4.4. Eutrofizarea apelor 8.4.5. Poluarea termică a apei 8.4.6. Prevenirea şi combaterea poluării apei 8.5. Poluarea solului 8.5.1. Poluarea cu îngrăşăminte chimice 8.5.2. Poluarea cu pesticide Capitolul 9. BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 9.1. Biodiversitatea – o problemă globală 9.2. Valoarea biodiversităţii 9.2.1. Valori economice directe 9.2.2. Valori economice indirecte 9.2.3. Valori opţionale 9.2.4. Valoarea existenţială 9.3. Tipuri de biodiversitate 9.4. Conservarea biodiversităţii 9.4.1. Consideraţii generale 9.4.2. Conservarea “in situ” 9.4.3. Conservarea “ex situ” Capitolul 10. ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC 10.1. Obţinerea OGM-urilor 10.2. Semnificaţia, pericolele şi evoluţia transgenezei 10.3. Plante transgenice Capitolul 11. ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI 11.1 Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale 11.2. Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme 11.3. Deteriorarea mediului prin supraexploatare

32 32 32 32 33 33 34 35 35 36 36 36 37 37 38 39 39 40 40 42 42 43 43 44 45 46 46 47 47 47 49 50 50 50 51 60 60 61 61

3

PARTEA I

NOŢIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ
Capitolul 1 INTRODUCERE 1.1. Definiţii şi istoric
După cum se cunoaşte, primul care a subliniat existenţa principiului interacţiunii în lumea vie a fost savantul Charles Darwin. Exemplul folosit ele el şi citat în toate manuale este edificator: trifoiul roşu este polenizat ele bondari; numărul bondarilor este dependent de distrugerea cuiburiler acestora de către şoareci; numărul şoarecilor este în funcţie de activitatea pisicilor; rezultă că recolta de trifoi depinde de numărul şi activitatea pisicilor. Inspirat din teoria darwinistă, savantul german Ernst Haeckel (1834-1919) a introdus în deceniul al 7lea al secolului trecut, termenul de “ecologie”. In limba greacă, oicos = casă, gospodărie şi logos=cuvânt, vorba, sens; deci, ecologie= gospodăria (gospodărirea, economia) naturii. Haeckel a definit ecologia: “ ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant, atât organic cât şi anorganic” sau ca “ştiinţă a condiţiilor luptei pentru existenţă şi a economiei naturii”. Prin “economia naturii” a înţeles modul în care se repartizează substanţa vie pe specii, modul cum se produce, cum circulă şi cum se descompuse substanţa vie. Ideea lui Haeckel este integrată în concepţia sistemică. Conform concepţiei sistemice ecologia se defineşte ca “ ştiinţa a interacţiunilor vieţii cu mediul, pe niveluri supraorganismice sau biologia ecosistemelor”. Ideea de bază a circulaţiei materiei a fost experimentată încă de Lavoisier în 1792. Mersul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris exact abia de Pasteur în 1861. De aceea, Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi ca întemeietori ai ecologiei. Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor ele protecţie a mediului înconjurător. Este eronată, însă, sinonimia ecologie-protecţia mediului, deoarece ecologia este ştiinţă, nu tehnică. După E.P.Odum (1971), ecologia este nu numai o ştiinţă, ci şi o concepţie” ea trebuie să fie prezentă în toate activităţile umane.

1.2. Dezvoltarea ecologiei în tara noastră
Faptul ca Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Haeckel a facilitat patrunderea principiilor ecologice in tara noastra. Dintre continuatorii lui Antipa, amintim pe acad.M.Băcescu, acad. N.Botnariuc, care are cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale) şi anume ecologia unor bălţi din lunca inundabilă a Dunării inferioare. O altă personalitate deosebită a fost Emil Racoviţă, care a dezvoltat teoriile lui Darwin privind “lupta pentru existenţă”, arătând că aceasta nu are tendinţa de a produce modificări adânci, ci are ca rezultat menţinerea unui echilibru biologic”. El este considerat de fapt, părintele biospeologiei. Al.Borza s-a preocupat de ecologia plantelor, Traian Săvulescu a avut preocupări privind interacţiunile dintre plantele terestre şi fungi, iar A.Popovici-Bâznoşeanu. Dintre specialiştii români care au contribuit şi contribuie prin lucrările lor la cunoaşterea şi dezvoltarea ecologiei agricole, menţionăm: Ioan Puia de la USAMV Cluj-Napoca, B.Stugren. Desigur, numărul oamenilor de ştiinţă români care au abordat probleme de ecologie este mult mai mare iar aria preocupărilor extrem de diversă, demonstrând interesul integrării în circuitul ştiinţific mondial.

4

Capitolul 2 SISTEME BIOLOGICE 2 . 1 . Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie.
Şi substanţa vie, ca întregul univers, este organizată în sisteme. Conceptul de “sistem” reprezintă ansamblul de elemente, identice sau diferite, aflate în interacţiune, constituind un întreg organizat. Exemple: sistemul solar, organismul viu, sistemul de lucrare a solului etc. Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele în sistemul solar), fenomene, simboluri, elemente tehnologice. In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii, moleculele, celulele, ţesuturile, organele, organismele, populaţiile etc. Conform concepţiei sistemice, întreaga materie vie sau nevie, este organizată în sisteme ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi, la rândul său, este o parte (un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător.

2.2. Clasificarea sistemelor
In univers materia apare sub forma de substanţă si energie. Substanţa este alcătuită din molecule şi atomi fiind în acelaşi timp şi purtătorul material al energiei. Toate sistemele sunt grupate în 3 clase după comportarea lor în schimbul de substanţă şi energie cu mediul. Sistemele izolate – nu schimbă cu mediul materie nici sub forma de substanţă şi nici sub formă de energie. Sunt sisteme realizate numai teoretic pentru experienţe conceptuale asupra transformărilor fizice ale materiei în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile mediului. La sistemele izolate, energia totală a sistemului reprezintă o valoare constantă. Starea de invariabilitate cea mai probabilă a unui asemenea sistem se realizează cu valoare maximă a entropiei. Ex.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi. Sistemele închise – schimbă cu mediul materie numai sub formă de energie. De exemplu: un vas cu apă, închis ermetic, cedează sau primeşte căldura mediului înconjurător. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise. Sisteme deschise – schimbă cu mediul materie şi sub forma de energie şi sub formă de substanţă. Ecosistemele, de exemplu, un lac de câmpie, un ţărm de mare, un recif de coralieri, o pădure, sunt sisteme deschise.

2 . 3 . Sisteme studiate de ecologie
Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast. Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm: Organismul sau individul care reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii si are ca lege specifica METABOLISMUL (anabolism si catabolism), functie esenţială a indivizilor. Populaţia Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat si este treapta cea mai simpla de organizare a sistemelor vii supraindividuală (merii dintr-o plantatie; toate insectele de Anthonomus pomorum din plantatia respectivă). Biotopul E.P.Odum (1971) a definit biotopul, locul (spaţiul) de trai al unui organism sau al unei comunităţi. Ele mentele componente ale biotopului provin si apartin litosferei, hidrosferei si atmosferei. Particularitatile fiecărui biotop conditionează existenta unui anumit tip de biocenoză. Biocenoza. Termenul de biocenoză (lb.greacă, bios=viaţă;koinos=comun) reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit biotop. Exemplu de biocenoză într-o plantatie de măr: populaţie de meri, o populatie de A. pomorum (gărgăriţa florilor de măr), o populatie de V. inaequalis (rapăn),
5

o populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală) etc.. Toate acestea alcătuiesc biocenoza din livada respectivă. In cadrul biocenozei, speciile formează conexiuni elementare binare (între două specii) numite biosisteme. De exemplu, planta de măr – A. pomorum. Un loc central în structura biocenozei îl ocupa fitocenoza. Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile unei fitocenoze, poate fi făcută prin folosirea unor indici. Aceşti indici pot caracteriza fitocenozele din punct de vedere cantitativ (abundenţa, dominanţa, sociabilitatea, frecvenţa) dar şi calitativ (stratificarea, vitalitatea, periodicitatea). Ecosistemul Ecosistemul este unitatea ecologică ce cuprinde biocenoza si biotopul. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt producătoare si consumatoare, între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri si reţele trofice. Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil reunite întrun spaţiu restrâns. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta vie) şi biotopul (componenta nevie). De exemplu, o pădure, un parc, o cultură agricolă sunt ecosisteme alcătuite din biocenoză (plantele şi animalele) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective). Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei, un ciclu biogeochimic local. 0 băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem, fiindcă nu posedă un ciclu biogeochimic propriu ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de pădure. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedicată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu. Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului, adică numai partea crustei terestre locuită de organisme; altfel spus, biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ. Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene (materiale rezultate prin activitatea, biogeochimica a organismelor). Ea se intinde câţiva metri in profunzimea solului si câteva mii de metri în atmosferă, mări si oceane. Biosfera cuprinde reprezentanţii regnului vegetal cu aproximativ 300 mii specii si regnul animal cu aproximativ 1.385.000 specii. In regnul vegetal se remarca numărul mare al angiospermelor iar in regnul animal numărul mare al artopodelor (încrengatura de nevertebrate – insecte, acarieni). In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă.

Capitolul 3 FACTORII ECOLOGICI 3.1. Factorii abiotici
Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra organismelor, influenţându-le manifestările vitale. Aceste componente reprezintă factorii de mediu ca, de exemplu, factorii climatici. 3.1.1. Factorii climatici a.) Temperatura - este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru structura biocenozelor, în sensul că, în anumite condiţii, la unele organisme, schimburile metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditatate. Limitele de toleranţă a organismelor vii, privind rezistenţa la temperatură, este cuprins între -60 (-70°C), la unele specii de păsări şi mamifere, până la 80-90°C, la unele bacterii. Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Aceste valori limită sunt denumite valori pessimum. Intre ele se întinde domeniul de toleranţă .De mentionat importanta sumei gradelor de temperatură efectivă la insectele dăunătoare. In funcţie de cantitatea de caldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate 3 climate principale: cald,
6

temperat şi rece, precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei; - zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde; - zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona temperată; - zona tundrei polare, specifică zonei reci. De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei, pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajistilor alpine. In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există urmatoarea clasificare: EURITERME = organisme ce suporta variatii foarte largi de temperatura. Ex. Passer domesticus (vrabia) care suporta temperaturi ce variaza intre –30 şi +37 grade Celsius. STENOTERME = organisme ce suporta variatii foarte mici de temperatura. Ex. Larvele de Bombyx mori care se dezvoltă între 20 si 23 grade Celsius. MEZOTERME = se dezvoltă între limite medii de temperatură. In raport cu reactiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii: POIKILOTERME = temperatura corpului se modifică odată cu variaţiile termice ale mediului extern. HOMEOTERME = temperatura interna a corpului este constanta indifferent de modificarile mediului ambient (majoritatea păsărilor şi mamiferelor) b.) Lumina - acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale şi energetice. Funcţia informaţională se referă în special la regnul animal iar cea energetică este folosită de către plante, pentru desfăşurarea fenomenului de fotosinteză. In sens ecologic, radiaţia solară reprezintă intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate ecosistemele. Comparativ cu ceilalţi factori ecologici, lumina este distribuită pe glob mult mai egal. In cursul evoluţiei lor, plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. Din acest punct de vedere există 3 categorii de plante: - heliofile, care necesită lumină multa cum ar fi:Agropyron sp., Festuca sp. etc.; - sciofile, de umbră, care preferă lumina mai puţin intensă, cum sunt: Corydalis sp., Brachypodium silvaticum etc; - helio-sciofile, plante heliofile care pot suportă şi un oarecare grad de umbră: Cynodon dactylon, Dtgitaria sanguinalis, Galinsoga parviflora, etc. In funcţie de lungimea perioadei de vegetatie avem plante de zi lungă (ex. crinul) si plante de zi scurtă (ex. brandusa de toamna, crizantemele). Efectul informaţional cel mai general al luminii, pentru animale, constă în perceperea formelor, culorilor, mişcărilor, distanţelor, obiectelor înconjurătoare. Pe această bază devine posibilă dezvoltarea unei serii întregi de mijloace de apărare sau de atac la diferite animale. Mimetismul constă în imitarea coloritului, desenului şi a formei generale a.corpului unor animale ce posedă mijloace eficiente de apărare, ace cu venin, muşcături veninoase, gusturi sau mirosuri neplăcute etc.) de către alte animale care nu posedă asernenea mijloace. De exemplu, o serie întreagă de diptere imită diferite himenoptere. Duşmanii (mai ales păsările), evitând consumul insectelor bine apărate, evita şi imitatorii lor. Homocromia - constă in asemănarea coloritului general al unui animal cu acela al substratului. Când stă in nemişcare, animalul poate scăpa neobservat de duşman sau invers, victima poate să nu sesizeze prezenţa duşmanului. Imitatia - se dezvoltă pe aceeaşi bază, dar de data aceasta este imitat nu numai coloritul general, dar şi desenul şi adesea forma unor părti ale substratului (frunze, ramuri uscate etc.). Alternanta zi-noapte şi mai ales variaţia duratei relative a zilei şi a nopţii in cursul anului determina reactii complexe atât la plante cât şi la animale, reacţii care in ansamblu poarta numele de
7

fotoperiodism. La plante, durata perioadei luminoase a zilei influentează numeroase pracese - ca înflorirea, căderea frunzelor, formarea bulbilor, a tubercuiilor. In funcţie de durata zilei, unele plante sunt „de zi lungă" altele „de zi scurtă". Primele înfloresc primăvara şi vara (zi lungă), ultimele - toamna. c.) Apa Pe Pământ, existenţa vieţii este indisolubil legată de apă care, datorită însuşirilor sale fizice şi chimice, reprezintă un factor de prim ordin în desfaşurarea multor procese biochimice, fiziologice şi ecologice esenţiale. Aceste însuşiri sunt: Densitatea. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maxima la +4 °C, în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. Aceste însuşiri au consecinţe ecologice extrem de importante: gheata pluteşte pe apă. Dacă ea s-ar lăsa pe fundul apei, aceasta ar duce la dispariţia vieţii bentonice şi ar scoate din circuit uriaşe cantităţi de apă care s-ar acumula sub formă de gheaţă pe fundul bazinelor, nereuşind să se dezgheţe de la an la an. Densitatea maximă la +4 °C face ca, pe fundul celor mai adânci bazine, temperatura să fie în jurul acestei valori, permiţând existenţa vieţii bentonice. Căldura specifică a apei este mare: pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este necesară o calorie, ceea ce face ca apa să se încălzească şi să se răcească incet. Consecinţele ecologice ale acestei insuşiri sunt foarte importante. Dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă care are şi o masă uriaşă, ea devine un factor moderator al climei globului, atenuând oscilaţiile de temperatură. Din aceeaşi cauză în mediul acvatic temperatura are variatii mai moderate decât pe uscat. Conţinutul mare în apă a1 organismelor, care la unele specii ajunge la 98% din greutate şi în rare cazuri scade sub 50%, atenueaza oscilaţiile temperaturii corpului şi uşurează procesele de termoreglare. Conductibilitatea termică a apei este, de asemenea mare. Aceasta explică de ce speciile de origine acvatică nu sunt homeoterme: pierderile de energie necesară menţinerii temperaturii ar fi atât de mari încât completarea lor prin hrană abundentă ar deveni nerentabilă. Puterea de solvire. Apa este un remarcabil solvent: dizolva cel mare mare număr de substanţe, din toate lichidele cunoscute. De aceea reprezintă pe de o parte un mediu ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. Apa ca factor ecologic, prezintă o distribuţie diferită în timp şi spaţiu ceea ce determină adaptări ale plantelor şi condiţionează repartiţia lor geografică. Principalele surse de apă sunt: ploaia, zăpada, roua, ceaţa şi umiditatea relativă a aerului. Ploaia - reprezintă cea mai importantă sursa de apă şi are o mare influenţă asupra ecosistemelor prin cantitate, repartiţie, durată şi torenţialitate. In ţara noastră, în care climatul este în general continental, se înregistrează un maxim pluviometric la sfârşitul primăverii-începutul verii, când vegetaţia este explozivă, după care aceasta stagnează, eventual pâna toamna,când, în unele zone, apare un al doilea maxim pluviometric. Zăpada, apără plantele şi solul de temperaturile scăzute din timpul iernii iar primăvara prin topire îmbibă solul cu apă menţinându-l rece, întârziind intrarea prea rapidă a plantelor în vegetaţie fapt ce le-ar expune pericolului îngheţurilor târzii. Roua şi ceaţa, pun la dispoziţia plantelor cantităţi mici de apă şi anume cca.10% din precipitaţiile anuale insă sunt importante deoarece prezintă ritmicitate. Umiditatea Umiditatea aerului este determinată de cantitatea de vapori de apă din atmosferă şi reprezintă un factor de mare importanţă ecologică. În mod curent se iau în considerare trei cacteristici privind umiditatea atmosferica: a. Umiditatea absolută - care reprezintă cantitatea de vapori, exprimată în unităţi de masă (de ex. grame) la unitate de volum de aer (de ex. m3) ; b. Umiditatea relativă, reprezintă raportul dintre cantitatea de vapori existenţi la un moment dat în atmosferă şi cantitatea maximă de vapori ce ar putea fi conţinuţi în condiţiile respective de

8

temperatura şi presiune. Cu alte cuvinte, umiditatea relativă exprimă gradul de saturaţie a atmosferei cu vapori de apă şi de aceea se exprimă în procente faţă de saturaţie; c. Deficitul de saturaţie este diferenţa dintre presiunea maximă a vaporilor în condiţiile date de temperatură şi presiune şi presiunea reala din acel moment. Cu cât aceasta diferenţă este mai mare, aerul este mai putin saturat (mai uscat), ceea ce face ca evaporarea sau evapotranspiraţia să fie mai intense. Aceste procese au o puternică influenţă asupra productivităţii plantelor. O mare parte a apei absorbită din sol este pierdută prin transpiratie, proces care implică o importantă cheltuială de energie. La diferite plante s-a putut constata că pentru 1 000 g apă pierdută prin transpiraţie se realizează 1,7-6,7 g producţie netă (eficienţa transpiratiei). La majoritatea plantelor acest parametru are valoarea <2, dar la unele plante bine adaptate la conditii de uscăciune, această valoare se poate ridica la 4 sau chiar mai mult. Apa sub formă de vapori din atmosferă este strâns legată de temperatură. Astfel, în anii secetoşi, efectele asupra culturilor agricole sunt mai drastice în Câmpia Română decât în Dobrogea, unde prezenţa mării determină o umiditate relativă sporită. Apa din sol se poate afla în mai multe stări, care pot avea rol diferit în viaţa plantelor sau a animalelor din sol. a. Apa higroscopică este apa absorbita din atmosferă de catre particule1e solului. Ea este reţinută cu a mare putere astfel incât, in mod obişnuit, nu poate fi utilizata de către plante. b. Apa capilară este cea care umple spaţiul porilor din sol şi care se poate deplasa datorită tensiunii superficiale sau a presiunii osmotice. Dacă porii sunt foarte mici, puterea de retinere a apei este prea mare spre a putea fi absorbită de plante. Numai apa din spatii capilare mai rnari este utilizabilă pentru vegetaţie. c. Apa gravitatională este provenită din precipitaţii, umple interstiţiile mai rnari ale solului şi se scurge sau se infiltrează datorita forţei de gravitatie. După exigenţele faţă de apa, plantele se împart în patru grupe principale: - hidrofite (acvatice), caracterizate prin sistem radicular slab dezvoltat, cu toate organele verzi capabile să. valorifice pentru fotosinteză o cantitate mai redusă de lumină, cu puţine ţesuturi mecanice: Oryza sativa, Ranunculus aquatilis, Sagittaria sagitifolia etc. - higrofite (plante de locuri umede), a căror caractere sunt apropiate de hidrofite şi mezofite: Juncus sp.. - mezofite (plante de locuri cu umiditate moderată), caracterizate prin port erect, ţesuturi mecanice şi conducătoare mai bine dezvoltate. Exemple: Festuca rubra, Phleum pratense,Briza media. - xerofite (plante de locuri uscate), se caracterizează prin: presiune osmotică mare, sistem radicular foarte bine dezvoltat, la fel şi ţesuturile mecanice şi conducătoare aşadar caractere opuse hidrofitelor, exemple: Festuca valesiaca, Quercus pubescens etc. 3 . 1 . 2 . Factorii geografici (orografici) Aceştia au o influenţă indirectă asupra ecosistemelor şi sunt reprezentaţi prin: - panta, influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii, expunerea solului la fenomenul de eroziune, etc. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură. Exemplu: terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate unde indicate sunt pajiştile. Peste o anumită pantă nu este indicată nici pajiştea ci pădurea, care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune. Pajiştile de pe pantele prea mari nu sunt indicate să fie exploatate ca păşune, fiind mai expuse eroziunii. Pe pante mai mari de 20° sunt indicate terase cu viţă de vie şi pomi fructiferi. - altitudinea, determină condiţii climatice foarte diferite contribuind din plin la diversificarea ecosistemelor. La nivelul mării este considerată zero şi în funcţie de aceasta se stabileşte altitudinea diferitelor puncte geografice. Există o corelaţie între altitudine şi temperatură în sensul că pe măsură ce altitudinea creşte, temperatura scade. In ţara noastră, temperatura scade cu 0,5-0,6°C la fiecare 100 m altitudine. Datorită microclimatului se pot găsi la altitudini mari vegetaţie termofilă. datorită rocii care se încălzeşte mai uşor şi influenţează vegetaţia. - expoziţia, determină valori foarte diferite ale regimului hidric, a expunerii faţă de Soare, de vânturi, etc. De exemplu, în zona dealurilor, pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofilă reprezentată prin păduri de stejar

9

sau fag, în timp ce pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofilă, specifică câmpiei. 3. 1. 3. Factorii mecanici - Mişcarea atmosferei (vântul) este determinată de încălzirea inegală a maselor de aer care se deplasează din zonele cu presiune mai mare spre cele cu presiune mai mică. Efectele ecologice ale mişcării maselor de aer sunt însemnate, în sensul că acţionează asupra ecosistemelor atât direct cât şi indirect. Astfel, ca influenţă directă, vântul acţionează asupra temperaturii locale, ridicând-o sau coborând-o. În mişcare aerul are o intensă activitate de transport. De exemplu, nisipul, praful, cenuşa vulcanică etc., pot fi transportate la distanţe foarte mari şi depozitate, realizându-se în unele cazuri adevărate remodelări ale reliefului. Tot ca acţiune directă o constituie şi capacitatea de eroziune a vântului. Specii de plante şi animale s-au adaptat în cursul evoluţiei lor la acţiunea vântului. Astfel, un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere şi răspândire în timp ce la unele, ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare iar altele au tulpina liberă la interior deci au elasticitate sporită, caracter care, de asemenea, oferă protecţia necesară. Plantele anemofile se polenizeaza cu ajutorul vântului şi prezintă adaptări care fac posibilă realizarea acestui proces: polen uscat, usor, în cantitati foarte mari. Multe păsări utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat, ceea ce le permite mari economii de energie şi le uşurează zborurile de migraţie sau de căutare a hranei. La multe specii de insecte pentru care antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în viaţa speciei s-au dezvoltat adaptări structurale şi comportamentale ce permit evitarea unui asemenea pericol. Astfel, unele insecte insulare, montane, din zonele de coastă, au aripi reduse sau complet atrofiate, şi deci nu se ridică de pe sol, astfel ele ar putea fi antrenate de vânt şi sortite pieirii. - Mişcarea apei. In mişcare, apa transportă substanţe dizolvate, diferite corpuri în suspensie sau organisme vii. Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă. Curenţii descendenţi, transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii, iar curenţii ascendenţi transportă nutrienţii de pe fundul apelor spre straturile superficiale, determinând productivitatea zonei respective. Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori poate avea un caracter catastrofal conducând în final la perturbarea ecosistemelor. 3 . 1 . 4 . Factorii edafici Solul, ca mediu în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor, are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul. Bogăţia solului în elemente nutritive influenţează în mod deosebit compoziţia floristică a comunităţilor vegetale. Fertilitatea unui sol nu depinde de bogăţia sa în elemente minerale disponibile, ci în mai mare măsura, de proporţia între acestea. Numai astfel se justifică utilizarea îngrăşămintelor care vin să echilibreze proporţia de substanţe nutritive din sol. Aşa după cum este cunoscut, absorbţia elementelor chimice de către plante este selectivă. De exemplu, planta de porumb extrage din sol cantităţi mari de azot în timp ce lucerna foloseşte mult potasiu, şi mai puţin azot pe care şi-1 asigură din atmosferă prin fixare cu ajutorul bacteriilor de tip Rhyzobium. Între concentraţia elementelor din sol şi compoziţia chimică a plantelor pot fi stabilite anumite relaţii. In felul acesta se poate calcula "raportul de acumulare" (RA), RA = continutul din plante/continutul total din sol Sau indicele puterii de acumulare (IPA) IPA = continutul în plante/continutul dintr-un element asimilabil din mediu In timp ce pe solurile bogate în elemente nutritive vegetează specii eutrofe (folosesc pentru creştere rapidă şi producţie mare, o cantitate importantă de substanţe minerale) pe cele sărace vegetează specii puţin pretenţioase - oligotrofe (cu creştere lentă şi producţie mică).

3.2. Factorii biotici
Sub denumirea de factori biotici sunt cuprinse interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia ecosistemelor.
10

Aceste relaţii (coacţii) sunt de două tipuri: - homotipice (intraspecifice), care se realizează între indivizi aparţinând aceleiaşi specii; - heterotipice (interspecifice), care se produc între indivizi din specii diferite. 3.2.1. Relaţii homotipice. Se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă. Efectul de grup, semnifică necesitatea existenţei unui număr minim de indivizi pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. Acest efect are consecinţe pozitive asupra dezvoltării populaţiilor şi coastă în modificări ce apar atunci când mai mulţi indivizi duc o viaţă comună, permiţând, de exemplu, persistenţa unor colonii, reproducerea sau apărarea de atacul animalelor sălbatice, etc. Efectul de masă, se referă la biomasa totală care se realizează pe un anumit teritoriu. Acesta se manifesta când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică, ca atare are efecte negative asupra populaţiilor de vieţuitoare. Exemplu: când în făina în care trăieşte coleopterul Tribolium confusum numărul de indivizi este prea mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din larve sunt mâncate de părinţii lor, iar indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de reproducere. 3 . 2 . 2 . Relaţii heterotipice. Acestea se realizează, după cum s-a arătat, între indivizii aparţinând la specii diferite. Acest tip de relaţii formează una dintre cele mai importante caracteristici ale biocenozei Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice sau coacţii, care pot fi exprimate matematic astfel: efect neutru = 0 efect pozitiv = + efect negativ = 1. Independenţa sau neutralismul (0 0) - este atunci când cele două specii vieţuiesc independent; ele nau nici o influenţă una asupra celeilalte. Ex. : veverita - coleoptere 2. Competiţia interspecifică (- -), este un tip de coacţie defavorabilă ambelor specii. De regulă, competiţia interspecifică apare şi se manifestă ca urmare a utilizării de către două sau mai multe specii a aceloraşi resurse ale biotopului. Cu cât speciile sunt mai apropiate în ce priveşte " cerinţele" lor faţă de factorii de mediu, cu atât competiţia interapecifică este mai pronunţată. 3. Mutualism (+ +). In acest caz ambele populatii sunt influenţate pozitiv, deci profită de pe urma convietuirii şi sunt obligatoriu dependente una de alta. Mutualismul este foarte raspândit în natură. Practic, se pare ca cele mai multe specii se află in relaţii de mutualism cu câte una sau mai multe specii. Exemple: bacteriile fixatoare de azot (Rhizobium) convieţuiesc obligatoriu cu plante leguminoase. Lichenii reprezintă rezultatul convieţuirii obligatorii dintre alge, ciuperci şi (in unele cazuri) bacterii. Convietuirea dintre ciuperci şi arborii de pădure (micorize) este esenţială pentru dezvoltarea arborilor. In această convietuire structura radacinilor este modificată, iar complexul , radăcinăciupercă se arată a fi mai eficient în absorbţia sărurilor minerale din sol. Ciuperca utilizează hidraţi de carbon şi substanţe de creştere produse de arbori. 4.) Amensalism sau antibioză (- 0). Relatia nu este obligatorie pentru nici unul din componenti. Dar când se produce interactiunea, ea constă in faptul ca un component (amensalul) este inhibat in creşterea sau dezvoltarea sa de către unele produse elaborate de partener. Multe substanţe eliminate de bacterii, de alge, de plante superioare sau chiar de animale au efect inhibitor asupra dezvoltării indivizilor aparţinând altor specii. Antibioticele produse de bacterii sau ciuperci au aceste efecte. Atunci când această coacţie se manifestă între plante poartă denumirea de alelopatie. Alelopatia poate fi definită ca influenţa chimică reciprocă dintre organisme în natură, ce se realizează datorită eliminării în mediu de către un organism donator (emiţător) a unor produse metabolice care se răspândesc apoi în spatiu si sunt interceptate de către organismele receptoare. Fenomenul alelopatic îşi are, prin urmare, originea în totalitatea proceselor biochimice şi fiziologice care au loc în ecosistem. Modalităţile precise de desfăşurare a proceselor alelopatice, în cea mai mare parte, nu sunt încă bine cunoscute. Din această cauză nu se cunosc prea bine nici modalităţile prin care s-ar putea
11

influenţa constituirea unui "mediu chimic" specific, favorabil uneia sau alteia dintre fitocenoze. Se cunosc ceva mai bine doar unele fenomene izolate, cum ar fi fenomenul de "oboseală a solului", care apare în urma monoculturii îndelungate a unor specii de leguminoase (fenomen care, cel puţin parţial, este posibil de natură alelopatică). 5.) Parazitism (+ -) Relatia este obligatorie şi implică un efect pozitiv pentru parazit şi un efect negativ, inhibitor, pentru gazdă. Paraziţii trăiesc la suprafaţă sau cel mai frecvent în interiorul pradei unde consumă materie vie sau produse metabolice. In raporturi de parazitism cu plantele autotrofe, pot intra animalele, plantele heterotrofe (Cuscuta, Orobanche) sau microorganismele. 6.) Prădătorism (+ -). Ca şi în cazul parazitismului, relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru prădător şi negativă, inhibitoare, pentru prada. Spre deosebire de parazitism în care, în mod obişnuit, individul parazit nu-şi omoară gazda, deoarece ar duce la moartea parazitului, rapitorul de obicei işi omoara prada. Pentru agricutura sunt foarte importanti parazitii si pradatorii naturali pentru reducerea pagubelor produse de acţiunea insectelor fitofage.

Capitolul 4 STRUCTURA ECOSISTEMELOR
Structura este o însuşire esenţială, neseparabilă de sisteme, ce reflectă în special anumite tipuri de relaţii dintre elementele alcătuitoare. Ecosistemele naturale care compun biosfera prezintă structuri şi funcţii extrem de complexe, adeseori greu de descifrat. Cele mai importante structuri sunt: spaţială, trofică şi biochimică.

4 . 1 . Structura trofică a ecosistemului
În cazul biocenozei, între specii se stabilesc relaţii diferite, dintre care relaţiile privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Speciile dintr-o biocenoză sunt dependente de hrana oferită de mediu (de baza trofică). Aceasta este constituită din cantitatea de substanţă care pătrunde şi circulă în interiorul sistemului realizând producţia de biomasă. Ansamblul de relaţii trofice dintre speciile biocenozei constituie structura trofică a biocenozei. Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart în trei mari categorii funcţionale interdependente: I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică din care fac parte în primul rând toate plantele verzi care, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase). II. Consumatorii, reprezentati, prin toate animalele dintr-o biocenoză. In functie de hrana consumată putem distinge: 1. consumatori primari sau consumatori de ordinul I, reprezentati prin animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii primari; 2. consumatori secundari sau de ordinul II, reprezentati prin animale ce se hrănesc cu cele fitofage; 3. consumatori de ordinul III etc. O pozitie aparte în categoria consumatorilor este ocupată de detritofagi, animale care se hrănesc cu detritus organic (fragmente de material organic rezultat din fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte). Din această grupare ecologică fac parte numeroase specii de viermi, râme, miriapode, crustacei, acarieni, insecte. Detritusul organic este alcătuit, în cea mai mare parte, din resturi vegetale care se descompun mai greu (celuloza, lignina etc.). O pozitie apropiată de a detritofagilor, din punctul de vedere al nutritiei, o ocupă animalele care se hrănesc cu plante moarte (netransformate in detritus) şi animalele necrofage Tot aici trebuie menţionat grupul saprofitelor - plante ce se hrănesc cu resturi de plante (uneori şi de animale) 12

din care fac parte, de pildă, ciupercile. Toate aceste grupe, prin modul 1or de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialului organic vegetal sau animal. III. Descompunătorii sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi fungi care degradează substanţele organice provenite din cadavre, din excrete sau alte deşeuri. După mai multe etape succesive, fiecare etapă fiind determinată de anumite grupe de bacterii sau fungi, sunt eliberate elementele minerale conţinute în substanţele organice. Acest proces poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză. Grupările de specii, despărţite de producătorii primari prin acelaşi număr de trepte şi îndeplinind aceeaşi funcţie trofică, poartă numele de nivel trofic. Plantele verzi, deci producătorii primari, reprezintă primul nivel trofic. Consumatorii primari (animale fitofage) ca şi detritofagii reprezintă al doilea nivel trofic, consumatorii secundari (de ordinul II) - al treilea nivel trofic etc. Speciile din niveluri trofice diferite, legate între ele prin relaţii de nutriţie constituie lanţuri trofice (fig. 1). Lanţurile trofice reprezintă căile prin care se produce transferul de substanţă şi energie în orice ecosistem. Exemplu de lanţ trofic: iarbă – iepuri – vulpi.

Fig. 1. Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet (Odum, 1975) Examinând structura lanturilor trofice constatam că numărul verigilor de cele mai multe ori nu depăşeşte 5-6. Sunt două cauze esenţiale care limitează numărul verigilor din lanţurile trofice: în primul rând, un consumator nu poate consuma hrana sa în întregime deoarece aceasta ar duce la propria sa pieire; existenţa consumatorului este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei. In al doilea rând, admiţând că din partea consumată în medie cam 9/10 sunt pierdute prin cheltuieli energetice şi doar 1/10 contribuie la creşterea biomasei consumatorului dat care, deci, devine disponibilă pentru veriga următoare. Apare clar că, pe măsură ce înaintăm spre vârful lanţului trofic, animalele dispun de resurse tot mai puţine, trebuie să desfăşoare o activitate tot mai intensă pentru a-şi satisface necesităţile nutritive. Structura trofică a ecosistemelor ne arată că un animal carnivor sau omnivor, care se află în vârful piramidei trofice, pentru a trăi în bune condiţii trebuie să exploreze un spaţiu de circa o mie până la un milion de ori mai mare, decât un producător primar. Pentru acest motiv numărul de indivizi vegetali pe unitatea de suprafaţă este covârşitor faţă de numărul animalelor care se pot hrăni pe seama vegetaţiei.

13

Orice creştere a populaţiilor de erbivore peste proporţia legică admisă de piramida trofică duce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei. In condiţiile naturale un astfel de proces nu este posibil fiindcă efectivele populatiilor de erbivore sunt supuse mai multor controale ecologice, între care controlul prin carnivore joacă un rol important. Numărul carnivorelor de asemenea, nu poate creşte peste măsură fiindcă ele s-ar afla în situaţia de a-şi distruge propria resursă alimentară. Controlul carnivorelor se realizează prin scăderea naşterilor şi prin epidemii care elimină indivizii subalimentati. Erbivorele domesticite sunt singurele animale scoase de sub controlul exercitat de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. Inmultirea lor excesivă poate conduce, prin suprapaşunat, la distrugerea ecosistemelor seminaturale (a pajiştilor) prin fenomene de dezechilibru dintre productia vegetală, consumul ei sporit şi micşorarea posibilităţilor de regenerare a vegetatiei. Rezultatul este degradarea biotopurilor respective, de regulă prin eroziune, ca rezultat al suprapăşunatului. Lanţurile trofice, cu cât sunt mai scurte, cu atât sunt mai productive. Lanţurile trofice nu sunt simple şi nici izolate unele de altele. De exemplu, cele mai multe animale fitofage consumă diferite specii de plante şi, la rândul lor, cad pradă diferitelor animale carnivore, făcând parte, deci, din mai multe lanţuri trofice. Astfel, lanţurile trofice apar interconectate, alcătuind reţelele trofice. Structura trofică a ecosistemelor a fost descrisă pentru prima dată cantitativ de către ecologul englez ELTON (1927). Pentru acest motiv reprezentarea succesivă a nivelurilor trofice dintr-un ecosistem sub forma unei piramide se numeşte in ecologie piramidă trofică sau piramida eltoniană.

14

Fig. 2. Piramidele eltoniene (Strahler, 1974) Astfel, numărul de indivizi descreşte pe măsură ce se trece de la producători la consumatorii primari, secundari şi terţiari.. Reprezentând grafic pe un sistem de axe rectangulare, pe ordonată notând nivelurile trofice iar pe abscisă numărul de indivizi, apare o piramidă numită piramida numerică. Dacă se înregistrează biomasa (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat) nivelurilor trofice succesive, rezultă piramida biomaselor: producătorii (plantele verzi) cu biomasa cea mai mare urmaţi de consumatorii primari (erbivorele, fitofagii), consumatorii secundari (carnivorele sau zoofagii de ordinul I) si cei terţiari (carnivorele sau zoofagii de ordinul II) să fie cantitatea cea mai mică de biomasă. Dacă se ia în considerare energia potenţială existentă (stocată) la fiecare nivel trofic, rezultă piramida energiei sau piramida energetică, datorită pe de o parte pierderilor de biomasă precum şi datorită pierderilor energetice (consumurilor) necesare pentru procurarea, consumarea şi digerarea hranei (fig. 2)

4.2. Structura biochimică a ecosistemelor
Sub aspect biochimic, biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă metaboliţi de la un organism la altul, de la biocenoză la biotop. Cea mai mare parte din produşii metabolici circulă prin reteaua trofică, iar o fracţiune redusă este eliminată în biotop, de unde este recepţionată selectiv de către populaţiile biocenozei. Când metaboliţii sunt secretaţi de plante poartă denumirea de substanţe alelopatice,iar când sunt secretaţi de animale, se numesc feromoni sau alomoni. Organismele ce sintetizează şi elimină substanţe alelopatice se numesc emiţătoare sau donatoare, iar cele care receptează aceşti metaboliţi se numesc receptoare sau acceptoare În lumea vie există mai multe tipuri de interacţiuni biochimice, dintre care amintim:
15

a) Interacţiuni biochimice în lumea plantelor superioare Antagonismele se manifestă când colinele secretate de unele plante superioare inhibă dezvoltarea altor plante superioare. De exemplu nucul (Juglans nigra) inhibă dezvoltarea cartofilor, tomatelor, lucernei etc., datorită juglonului (toxină) eliminat de părţile verzi ale plantelor. Se fac cercetări privind extragerea şi sinteza pe scara largă a unor erbicide de origine vegetală (de la plante care conţin coline) sau la crearea de soiuri de plante cultivate care să elimine în mediu coline împotriva buruienilor. Sinergismele reprezintă o stimulare reciprocă a două specii ce cresc împreună. Colinele secretate de unele plante au efect pozitiv, stimulator asupra altora, cu care convietuiesc Exemplu: varza creşte mai bine în amestec cu tomatele; gramineele cresc mai bine în amestec cu leguminoasele etc. Actiunea sinergică se manifestă şi prin profilaxia unilaterală sau reciprocă faţă de boli şi dăunători. Exemplu: cultura intercalată de morcov cu praz împiedică depunerea ouălor de musculiţa morcovului cât şi a muştei cepei. b) Interacţiuni biochimice la animale La animale, substantele metabolice secundare elaborate cu rol în relatiile intraspecifice se numesc feromoni, iar în relaţiile interspecifice, alomoni. Aceşti metaboliţi îndeplinesc diverse funcţii: Feromonii de atractie a sexelor sunt bine studiati la insecte, asigurând întâlnirea celor două sexe în vederea reproducerii. Fenomenul este utilizat în lupta integrată (capcane feromonale). Feromonii de marcare sunt utilizaţi pentru însemnarea puilor, a teritoriului, a surselor de hrană (ex.: la albine şi furnici asigură accesul rapid al întregii colonii la aceste surse). Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lăcuste, gândaci de scoarţă), determinând formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru reproducere şi pentru folosirea hranei. Feromonii de alarmă determină reacţii de apărare la ceilalţi indivizi din populaţia sa. Alomonii au rol de apărare sau de atac împotriva altor specii. Exemplu: albine, viespi, şerpi etc. e) Interacţiuni biochimice plante - animale fitofage. Între plante (producători primari) şi animalele fitofage există atât interrelaţii trofice, cat şi biochimice. Plantele elaborează în procesul metabolic un număr mare de compuşi toxici (alcaloizi, glicozizi, saponine etc.) cu rol in limitarea atacului fitofagilor. Fitofagii, la rândul lor, elaborează produşi care neutralizează (antitoxine) metaboliţii plantelor. Plantele elimină noi toxine şi astfel, insectele fitofage acumulează gene care le fac rezistente faţă de toxinele vegetale. Dacă planta gazdă şi dăunătorul convieţuiesc în aceleaşi ecosisteme se stabileşte o stare de echilibru intre plantă şi fitofag Contactul unei plante cu un fitofag nou faţă de care nu are mijloace de apărare poate duce la dispariţia sa (ex.: viţa de vie europeană cu filoxera Phyloxera vastatrix). Un alt mijloc chimic de apărare a plantelor contra dăunătorilor fitofagi îl reprezintă producerea de hormoni juvenili ai insectelor. După cum se ştie dezvoltarea unei insecte este controlată prin două categorii de hormoni antagonişti : hormoni juvenili care menţin stadiul larvar şi hormoni de năpârlire (ecdizoni) care declanşează năpârlirile şi determină dezvoltarea structurilor insectei adulte. Astfel, la unele ferigi (Polypodium vulgare) şi gimnosperme (Taxus baccata) s-au descoperit cantităţi de ecdizoni în cantitate mult mai mare decât la insecte. Aceştia fitoecdizoni produc la insecte grave anomalii în creştere şi dezvoltare, ducând in final la sterilitate şi moarte prernatură. Plantele, mai ales gimnospermele, au elaborat un mijloc eficace de apărare, ca răspuns la pericolul pe care-1 reprezintă insectele. Probabil aceasta face ca gimnospermele să nu fie consumate de prea multi fitofagi. Dar, unele insecte au reuşit sa depăşească aceasta barieră fitohormoriii consumaţi fiind detoxificati în corpul larvelor. Capitolul 5

FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI
Funcţionalitatea ecosistemului rezultă din relaţiile existente între speciile care-l compun şi

16

interacţiunile acestora cu factorii abiotici.Esenţa funcţionării unui ecosistem constă în antrenarea energiei solare şi a substanţelor nutritive în circuitul biologic unde sunt transformate în substanţe organice ce intră în alcătuirea populaţiilor din biocenoză. Astfel, ecosistemul apare ca o unitate productivă de substanţă organică, materializată în organismele ce populează biotopul dat. Principalele funcţiuni ale unui ecosistem sunt: funcţia energetică, funcţia de circulaţie a materiei şi funcţia de autoreglare.

5.1. Funcţia energetică
Ecosistemul functionează ca un laborator de acumulare şi transformare a energiei. Nici un ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie. Energia ecosistemului poate să crească numai pe baza importului din radiaţiile solare. Viaţa este posibilă pe Terra numai datorită faptului că un flux continuu de energie solară intră zilnic în ecosistem, iar în acelasi timp, cantităţi mari de energie termică (de pe Pământ) intră în cosmos. Ecosistemele îşi menţin stabilitatea numai prin echilibrarea aportului continuu de energie radiantă cu cel al eliminării continue de căldură. Transformările energetice din ecosistem se desfăşoară conform principiilor termodinamicii. Primul principiu al termodinamicii (principiul conservării energiei) stabileşte că întreaga energie de care dispune un ecosistem este întemeiată pe tranformarea energiei iniţial intrate prin fotosinteză sau prin chemosinteză. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc o producţie de energie, ci numai o transformare de energie. Astfel, energia radiantă care ajunge la plante este transformată, în prezenţa clorofilei, în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide, lipide, protide etc., iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din urmă. Atât în plante cât şi în animale energia chimică conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. O parte din această energie se transformă în căldură, iar în final, după moartea organismelor, toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie calorică.

Fig. 3. Transferul de energie într-un ecosistem Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu. Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradării energiei, care arată că în orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potenţială se degradează sub forma de căldură şi este dispersată. De aici rezultă că randamentul transformării este < 1.

17

Pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatori de rang tot mai înalt, o tot mai mare parte din energia asimilată este consumată pentru necesităţile proprii ale organismelor şi deci o cantitate tot mai mică se acumulează în producţie de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat) disponibilă pentru nivelurile trofice următoare (fig. 3). Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că, pornind de la producători primari către consumatori de un grad tot mai înalt, creşte, în linii mari şi nivelul evolutiv al apeciilor. Speciile mai evoluate desfăşoară o activitate mai intensă şi mai diversificată. Grupele evoluate de organisme desfăşoară activităţi calitativ superioare. De pildă, la păsări şi mamifere o proporţie importantă de energie este cheltuită nu numai pentru căutarea şi capturarea prăzii (la carnivori) dar mai ales pentru protecţia, îngrijirea şi educaţia urmaşilor. De aici se vede că fluxul de energie prin ecosistem nu este simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul, ci şi un proces de schimbare a formelor de energie, apariţia şi dezvoltarea unor forme superioare de energie ca, de pildă, energia nervoasă, energia psihică. Energia degradată sub formă de caldură nu mai poate fi reutilizată de către ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantităţi de energie, deci fluxul de energie ce se scurge prin ecosistem este unidirecţional. Sursa principală de energie a unui ecosistem este energia solară, alcătuită din 45% radiaţii din spectrul vizibil, 45% radiaţii infraroşii şi 10% radiaţii ultraviolete. De menţionat este faptul că, nu toată cantitatea de energie solară poate fi pusă la dispoziţia vieţuitoarelor. Astfel, din cele aproximativ 2 cal/cmp /min. (constantă solară), circa 42% este absorbită de ozon, vapori de apă, particule de praf etc. şi este apoi radiată în spaţiu sub formă de căldură şi numai 58% ajunge la suprafaţa pământului. Din această cantitate numai 20% este absorbită de sol, apă şi vegetaţie, restul de 80% fiind reflectată în spaţiu. Plantele verzi utilizează pentru fotosinteză şi transformă în energie chimică numai 1-3% din energia luminoasă. Fotosinteza este procesul prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei iar această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice. În procesul de fotosinteză sunt implicate şi sărurile minerale (N, P, K, S etc.). Privită din punct de vedere chimic este o reacţie reducătoare, în care CO 2 (acceptor de hidrogen - electroni) este redus, apa este sursa de hidrogen, iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de reducere. Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este: clorofilă ↓ 6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2 Energia chimică are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din ecosisteme, fiind folosită în principal de bacteriile chemosintetizante: nitrificatoare, sulfuroase şi feruginoase. În procesul de sinteză a substanţelor organice, ca sursă de energie folosesc energia obţinută prin oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului, ai fierului) iar ca sursă de hidrogen pentru reducerea CO2 este apa.

5.2. Funcţia de circulaţie
Biocenoza, în baza structurii ei trofice, în procesul de hrănire, realizează circulaţia permanentă a materiei în ecosistem. Substanţa pătrunde în biocenoză din biotop sub forma unor combinaţii de atomi ai elementelor chimice. Plantele folosesc aceste combinaţii sub formă de soluţii apoase, iar cu ajutorul energiei solare atomii asimilaţi sunt incluşi în structurile substanţei organice prin procesul de fotosinteză. Deci, plantele asigură intrarea selectivă a elementelor din biotop în biocenoză. Atât proporţia cât şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză, constituie o caracteristică a

18

fiecărui ecosistem.

Fig. 4. Bioamplificarea DDT De la producătorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori prin reţeaua trofică, spre nivelurile superioare. Ajunse în organismul consumatorilor, elementele sunt scindate în radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminaţi sub formă de deşeuri metabolice, alţii sunt retinuţi pentru a fi utilizaţi în noi sinteze, iar alţii sunt depozitaţi fără a putea fi eliminaţi. In procesul de eliminare-reţinere, unele elemente realizează concentraţii crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Acest proces poartă denumirea de concentrare-acumulare sau amplificare biologică. De exemplu, într-un lanţ alimentar acvatic cu cinci verigi, concentraţia de DDT creşte de aproximativ de 10 milioane de ori, acumulându-se în special în ţesuturile grase ale organismelor (de la 0,000003 ppm DDT în apă, la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori (fig. 4). Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce au în biotop concentraţii reduse (pesticide, metale grele etc.) pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (răpitoare, om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale. Descompunătorii grefaţi la fiecare nivel trofic, mineralizează substanţele organice din organismele moarte şi asigură astfel transferul elementelor din biocenoză în biotop (fig. 5).

Fig. 5. Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic O caraceristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de desfăşurare a procesului. Astfel, în ecosistemele pădurii ecuatoriale umede, materia organică lipsită de viaţă este rapid descompusă şi reabsorbită, în timp ce, în ecosistemele naturale din zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera, turbă) sau în sol (humus). Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor. În acest fel, sistemele capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de suprafaţă şi timp. Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează cicluri circuite biogeochimice globale. Ele se pot împărti în două tipuri fundamentale: tipul sedimentar (fosfor şi sulf) şi tipul gazos (azot,
19

oxigen, carbon). La circuitele sedimentare, rezervorul principal îl constituie litosfera, iar la circuitele gazoase rezervorul principal îl constituie atmosfera. De asemenea, un rol major la nivelul biosferei îl reprezintă circuitul apei. 5.2.1. Circuitul carbonului Carbonul este introdus în corpul plantelor prin dioxidul de carbon, în procesul de fotosinteză şi este fixat apoi în substanţele organice care alcătuiesc corpul tuturor plantelor şi celorlalte organisme care compun lanţurile trofice din ecosisteme şi biosferă (fig. 6). Plantele ca şi producători sunt consumate de animale (consumatori), şi astfel materia organică vegetală se transformă în componenţi organici specifici organismului animal. După moartea plantelor şi animalelor; substanţele organice sunt descompuse sub acţiunea bacteriilor şi a altor organisme saprofite care populează solul, şi se ajunge la bioxid de carbon, apă şi săruri minerale; deci la materia anorganică de la care s-a pornit. Unele dintre substanţele anorganice de natură gazoază, rezultate, trec în atmosferă, altele ramân în sol şi formează substanţele hrănitoare pentru generaţiile noi de plante. Intervenţia omului în circuitul biogeochimic al carbonului constă în creştererea concentraţiei dioxidului de carbon în atmosferă prin: extinderea terenurilor agricole, în defavoarea pădurilor; incendieri, utilizarea lemnului drept combustibil, utilizarea pe scară largă a combustibililor fosili. Adaosul de CO2 în atmosferă nu poate fi compensat prin creşterea ratei de fixare fotosintetică de unde rezultă accentuarea efectului de seră.

Fig. 6. Circuitul carbonului în natură 5.2.2. Circuitul azotului în natură Circuitul azotului in natură are ca bază de pornire azotul atmosferic care poate fi fixat pe mai multe căi: în atmosferă, la înălţimi mari, sub influenţa radiaţiilor UV se produc NH3 şi nitraţi iar la înălţimi mai mici, sub influenţa fulgerelor iau naştere cantităţi mici de NH3. Aceşti compuşi sunt antrenaţi pe suprafaţa Pământului. Fixarea biologică a N atmosferic este cea mai importantă cale de intrare a acestui element în circuitul biosferei. Astfel, azotul ajunge în sol sau direct în rădăcinile plantelor leguminoase (sau alte angiosperme) şi de aici în planta verde. Fixarea azotului atmosferic se face cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot (Rhizobium, Azotobacter etc.).

20

Din plante, unde azotul intră în compoziţia substanţelor proteice, se întoarce în sol în mod direct, prin corpul plantelor moarte sau prin corpul animalelor moarte. Toate aceste surse asigură materia organică a solului, necesară formării humusului şi nutriţiei bacteriilor din sol. Prin putrezire, azotul din materia organică ajunge în compuşi nitrici şi de aici, fie în nutriţia minerală a plantelor, fie în atmosferă, ca azot gazos (fig. 7).

Fig. 7. Circuitul azotului în natură Omul intervine în circuitul azotului prin îngrăşămintele naturale (gunoi de grajd) şi artificiale (îngrăşăminte obţinute prin fixarea industrială a azotului liber) utilizate pentru fertilizarea culturilor agricole. Cantitatea de N atmosferic fixat pe cale artificială se ridică la circa 50 milioane tone pe an reprezentând circa 1/3 din azotul fixat pe cale biologică. Aceasta conduce la dereglări profunde a circuitului azotului pe scară planetară. Efectele creşterii necontrolate a concentraţiei de azot se manifestă regional prin poluarea straturilor acvifere şi eutrofizarea apelor continentale. 5.2.3. Circuitul fosforului Principalele rezerve de fosfor în natură sunt reprezentate de apatit (fosfat natural de Ca care conţine şi F şi Cl), în rocile magmatice şi în depozitele de excremente ale păsărilor acvatice (guano). Circuitul P nu are componenţi gazoşi, este indisolubil legat de circuitul hidrologic. P din rocile sedimentare şi eruptive de pe uscat este eliberat de dezagregare chimică, este spălat de ape de precipitaţie şi transportat treptat, prin râuri spre mări şi oceane unde se depune în sedimente.P de la mare adâncime, practic rămâne pierdut pentru biosferă (fig. 8). O revenire parţială a fosforului se realizează are loc prin depunerea excrementelor păsărilor marine (cca 10 mii tone anual) şi prin pescuitul realizat de om (cca 60 mii tone anual). În ecosistemele terestre o parte din P eliberat prin dezagregarea rocilor este preluat de plante; de la plante este preluat de animale. Excrementele ca şi cadavrele plantelor şi animalelor sunt degradate prin activitatea microbiană care duce la eliberare de P. O parte din acesta reintră în circuit, altă parte formează compuşi solubili. Permanentele pierderi de P din circuit fac ca acest element să devină un factor limitant al productivităţii biologice.

21

Omul intervine în circuitul fosforului, în sensul creşterii ratei de scurgere a fosforului spre oceane, prin accelerarea proceselor de eroziune datorate restrângerii vegetaţiei naturale, prin utilizarea pe scară largă a fertilizanţilor fosfatici în agricultură şi în urma extinderii detergenţilor. Circa 5-6 milioane t de fosfor mineral sunt introduse în circuit, prin îngrăşămintele minerale obţinute din exploatarea rocilor fosfatice. Cantităţile excesive de fosfor ajunse în apa lacurilor (îngrăşăminte, ape uzate) contribuie la fenomenul de eutrofizare a apelor.

Fig. 8. Circuitul fosforului în natură 5.2.4. Circuitul apei în natură In cursul ciclului său, apa se deplasează în mod neîntrerupt din ocean spre atmosferă: O mare parte a apei de ploaie care ajunge întrr-un ecosistem terestru, se evaporă în atmosferă, o altă parte este absorbită de rădăcinile plantelor, o altă parte este absorbită de rădăcinile plantelor şi reapare în atmosferă prin efectul transpiraţiei plantelor; în sfârşit, o altă parte se scurge la suprafaţa solului sau ajunge în pânza de apă freatică (fig. 9). Scurgerea apei este cu atât mai mare cu cât ecosistemul are mai puţină vegetaţie, solul este mai puţin permeabil şi înclinatia terenului este mai mare. În mişcarea sa la suprafata solului, apa nemaiîntâlnind nici o rezistenţă erodează şi distruge treptat solul. Ecosistemele cu ierburi dese, dar mai ales cele forestiere, compacte sunt cele mai eficace împotriva fenomenului de eroziune. Astfel, în ecosistemele forestiere, cantitatea de apă reţinută poate fi de 5-25 de ori mai mare comparativ cu pajiştile. În schimb, în păduri creşte cantitatea de apă infiltrată având un dublu efect: reducerea eroziunii solului şi alimentarea pânzei de apă freatică.

22

Fig. 9. Circuitul apei în natură

PARTEA a II-a

ECOLOGIE AGRICOLĂ . SISTEME DE AGRICULTURĂ
Capitolul 6 ECOLOGIE AGRICOLĂ 6.1. Definiţie şi istoric
Ca disciplină ştiinţifică, Ecologia agricolă a fost întemeiată de italianul Girolamo Azzi. El o definea ca fiind o ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de cultură. Aceasta disciplină a apărut în anul 1920. Azzi concepea această ştiinţă ca având drept principală preocupare influenţa factorilor de mediu asupra plantelor de cultură, care prin metode agrotehnice, pot evita efectele nefavorabile asupra plantelor (ex.:clima), respectiv pot îmbunătăţi parametrii productivi ai culturilor

23

prin folosirea acestor factori. De exemplu, G.Azzi indică modul în care trebuie făcută alegerea soiurilor de grâu în funcţie de specificul climatic al diferitelor zone. El consideră că "în locul încercărilor de combatere a condiţiilor climatice defavorabile, ecologia agricolă recomandă calea adaptării culturilor vegetale, la o climă sau alta". Concepţiile lui constituie, în fond, baza teoretică a lucrărilor de zonare ecologică a plantelor cultivate. Ecologiei agricole îi aparţin experienţele privind dependenţa producţiei plantelor şi animalelor de climă şi sol, influenţa lucrărilor solului, irigaţiei, tratării plantelor cu insectofungicide.

6.2. Ecosistemele agricole şi funcţionalitatea lor
După Puia şi Soran (1988) ecosistemul agricol este "o unitate funcţională a biosferei creată de om în scopul obţinerii de produse agricole şi prin aceasta dependentă de el". Dacă se analizează atent această definiţie putem constata că ecosistemele agricole prezintă unele asemănări cu cele naturale însă, totodată au si caracteristici proprii. Ca părţi componente ale ecosistemelor agricole menţionăm: - Agrobiocenoza (componenta biotică, vie), impusă de om prin cultivarea anumitor specii de plante sau întreţinerea unor specii de animale domestice. - Agrobiotopul (componenta abiotică, nevie) si este amenajat în cadrul biotopului natural de către om prin transformări ale mediului fizic necesare creării de condiţii cât mai bune pentru plantele de cultură. În prezent, la nivel mondial, agrobiotopurile cuprind o suprafaţă de aproximativ 4,5 miliarde hectare, ceea ce reprezintă 30% din suprafaţa uscatului. 6.2.1. Specificitatea ecosistemelor agricole Spre deosebire de ecosistemele naturale, ecosistemele agricole au o diversitate internă scăzută, ceea ce le permite o distribuire a substanţei şi energiei pe care le dau pe căi puţine sau chiar unice, dar care au o eficacitate ridicată. Ecosistemele naturale au în general, un echilibru relativ mai stabil decât ecosistemele agricole de o diversitate mai redusă. Caracteristica importantă a ecosistemelor agricole, constă în simbioza inseparabilă cu activitatea umană; plantele cultivate şi în general întregul ecosistem agricol nu pot concura cu plantele sălbatice şi ecosistemele naturale atunci când ele sunt părăsite de către om. Ecosistemul antropizat, ecosistemul agricol se deosebeşte de un ecosistem natural în primul rând printr-un consum de energie sporit şi prin folosirea altor surse de energie decât cea solară; apoi printr-un flux de substanţă care nu ţine seama de ciclurile biogeochimice chimice naturale. Scopul constă în obţinerea unor recolte de maximă productivitate. Ca element constitutiv al ecosistemului agricol se consideră sola (parcela). Sola are o suprafaţă precis delimitată pe principiul uniformităţii biotopului şi pe cel al unei decizii administrative; pe suprafaţa ei se vor face aceleaşi tratamente agrotehnice care dirijează sau modelează factorii de mediu: este vorba de lucrările solului, de îngrăşămintele şi pesticidele aplicate, de cantitatea de apă administrată. Biocenoza instalată pe acest biotop este aproximativ uniformă în spaţiu: pe toată suprafaţa se cultivă aceeaşi plantă, căreia i se asociază aceleaşi buruieni, aceeaşi agenţi fitopatogeni (cu hiperparaziţii lor) şi aceiaşi dăunători cu prădătorii caracteristici. Microflora şi microfauna din sol sunt, de asemenea, omogene deşi mai puţin specifice culturii. În timp, pe o solă se succed culturi care-i menţin proprietăţile uniforme. Nivelul imediat superior solei este asolamentul în care ea este încadrată. Arealul pe care asolamentul este organizat prezintă o delimitare precisă. Pe ansamblul ecosistemului, biocenoza este aceeaşi şi repartizarea sa spaţială, precum şi alternanţa în timp, pe diferite sole, sunt specifice acestui nivel ecologic. Asolamentul, este organizat la nivel de fermă sau de unitate agricolă. 6.2.2. Tipuri de ecosisteme agricole În funcţie de cantitatea de energie culturală (energia introdusă de om pentru obţinerea unor recolte cât mai mari; este biologică – om, animale - tehnologică - maşini) avem trei tipuri de ecosisteme. a.) Ecosistemele agricole extensive, se caracterizează printr-un raport ridicat între energia ieşită sub formă de

24

produs faţă de energia introdusă. Astfel, o calorie introdusă produce cca 10 calorii sub formă de recoltă utilă. In categoria ecosistemelor agricole extensive se înscriu sistemele agriculturii tradiţionale, livezile şi grădinile familiale, pajiştile naturale. Tehnologiile aplicate sunt rudimentare, soiurile cultivate au o productivitate scăzută, controlul asupra paraziţilor este slab sau chiar inexistent. Recolta este scăzută. Ecosistemele agricole extensive, permit recircularea tuturor resurselor naturale terestre şi regenerarea lor. b.) Ecosistemele agricole intensive. Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-intrare aproximativ egal cu 1. Energia suplimentară provenită din utilizarea combustibililor fosili (mecanizare + chimizare) conduce la o productivitate mai ridicată a agroecosistemelor intensive de circa 3-6 ori decât în agroecosistemele tradiţionale. La aceasta se mai adaugă folosirea soiurilor noi, a îmbunătăţirilor funciare, a irigaţiilor etc. Atâta timp cât resursele de energie tehnologică vor fi acceptabile, se recomandă producerea de alimente prin intermediul ecosistemelor agricole intensive. In aceste sisteme reciclarea naturală a substantelor minerale şi organice trebuie suplinită prin îngrăşaminte chimice şi alte substanţe, care măresc consumul de energie. Nerealizarea reciclării naturale duce la scăderea conţinutului solului în substanţe uşor solubile, deci la scăderea fertilităţii naturale a solului. Din aceasta categorie de ecosisteme agricole fac parte fermele ce practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate, plantaţiile pomicole şi podgoriile intensive etc. c.) Ecosistemele agricole industriale. Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-intrare mai mic decât 1. Pentru a se putea obţine o calorie de produs alimentar se consumă 2-20 calorii de energie culturală, în special tehnologică. În comparatie cu ecosistemele agricole tradiţionale, omul introduce în aceste ecosisteme de zeci de ori mai multă energie. Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de resursele energetice de care dispune omenirea. Deşi au o productivitate ridicată, iar acţiunea factorilor externi este bine controlată, aceste ecosisteme agricole sunt instabile din cauza sensibilităţii faţă de aprovizionarea în flux cu resurse minerale, organice şi energetice. Din aceasta grupă fac parte: complexele de creştere a păsărilor, suinelor, taurinelor, complexele piscicole şi serele. 6.2.3. Ecosistemele agricole şi alimentaţia omenirii Omul introduce in organism odată cu hrana, substante nutritive ce cuprind compuşi energetici ce se exprimă prin numărul de calorii pe care-l conţin. El are nevoie de substanţe care să-i asigure necesarul constituirii organismului şi energia indispensabilă activităţilor fiziologice, fizice şi intelectuale. Există, astfel, un necesar energetic strict care susţine activitatea vitală a protoplasmei celulelor ce alcătuiesc organismul uman, activitate care se numeşte metabolism bazal. Acesta se referă deci, la intensitatea proceselor metabolice care se petrec în condiţii „bazale" (repaus muscular, digestiv, intelectual), reprezentând nivelul minim al cheltuielilor energetice necesare asigurării funcţiilor indispensabile vieţii (circulaţia, respiraţia etc.). Valoarea energetică a metabolismului bazal este considerată echivalentă cu 1700-2000 kcal/24 ore la omul adult. La aceasta se adaugă energia necesară pentru încorporarea hranei, pentru activitatea fizică şi intelectuală, ajungânduse la un total de 3000-7000 kcal/24 ore. Acesta este numit metabolism de efort. Pentru calculul global al necesarului de alimente se ia în calcul adultul de 25 de ani. Se consideră că, în medie pe glob, necesarul minim zilnic trebuie să fie de circa 2400 kcal/zi. Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numeşte subnutriţie. În absenţa unuia sau mai multor compuşi indispensabili organismului uman, chiar la un regim alimentar bogat în calorii, apare starea de malnutriţie. În unele zone ale globului apare aşa numita supranutriţie cauzată de un regim foarte bogat în calorii ce depăşesc foarte mult necesităţile. Suprafaţa ocupată de ecosistemele agricole şi cele naturale de unde omul îşi procură hrana

25

zilnică reprezintă suprafaţa de nutriţie.Aici sunt incluse şi suprafeţele marine şi pădurile unde se practică pescuitul şi vânătoarea. Suprafaţa agricolă mondială este de circa 4,56 miliarde ha (34,9% din suprafaţa uscatului) din care arabil 1,37 miliarde ha (10,14% din suprafaţa uscatului). Suprafaţa de nutriţie este finită şi se reduce treptat odată cu creşterea populaţiei globului. Datele FAO din 1981 arată că suprafaţa agricolă în medie pe Terra era de 0,325 ha/individ, cu diferenţieri mari între ţări. În ţara noastră suprafaţa agricolă este de circa 14,8 milioane ha (62% din suprafaţa totală) din care 9,4 mil. ha teren arabil (63%). De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este de 0,41 ha, iar cea agricolă de 0,64 ha, valori superioare mediei mondiale. În funcţie de specificul fiecărei ţări, îmbunătăţirea nivelului de alimentaţie se poate realiza pe diverse căi: - extinderea suprafetelor cultivate (mai ales in America Latină şi de Sud, Africa, Australia); - creşterea productivităţii ecosistemelor agricole; - reducerea pierderilor de alimente din câmp (cca 20%) şi depozite (cca 10%); - folosirea tuturor resurselor alimentare provenite din ecosistemele naturale ; - folosirea mijloacelor neconvenţionale de producere a hranei (culturi de alge, microorganisme; cultivarea plantelor pe pelicule nutritive etc.); - ingineria genetică (obţinerea de hibrizi interspecifici, transferul de gene, protoplaşti); - accesul întregii populaţii la resursele alimentare; - corelarea creşterii demografice cu posibilitatea producerii de alimente.

Capitolul 7 SISTEME DE AGRICULTURĂ 7.1. Ipoteze asupra originii agriculturii
Teoria proximităţii sugerează că omul a fost pe rând, vânător, păstor (şi în paralel culegător de recolte) şi apoi cultivator. Viaţa în apropierea animalelor şi culegerea recoltelor au stat la baza domesticirii. Mai sunt necesare încă multe cercetări pentru formularea unei teorii fundamentate asupra genezei. agriculturii. Celebrul naturalist francez JEAN HENRY FABRE reflectând 1a preocupările şi cunoştinţele noastre în acest domeniu, scria: "Istoricii ridică în slăvi câmpurile de bătălie în care semenii noştri şi-au găsit moartea, dar consideră sub demnitatea lor să vorbească despre istoria câmpurilor desţelenite care ne aduc belşugul; ei cunosc numele tuturor bastarzilor regali, dar nu ne pot spune nimic despre istoria grâului. Este şi acesta un mod de manifestare a nebuniei umane.”

7.2. Forme de trecere la agricultură
Tranziţia de la vânătoare şi culegerea de recolte la practicarea agriculturii incipiente s-a făcut prin granocultură şi vegecultura. Granocultura include sistemele de agricultură bazate pe cultivarea plantelor producătoare de seminţe comestibile. A apărut în câteva centre ale regiunii temperate şi subtropicale. În Orientul Apropiat stadiul final al fazei de culegători-vânători s-a încheiat, cel mai probabil, cu 10.000 ani î.Ch., iar agricultura incipientă s-a practicat acolo între 9 mii şi 7 mii de ani î. Ch. Vegecultura include sisteme de agricultură bazate pe cultivarea unor plante ale căror organe comestibile sunt cele vegetative, aici întrând în primul rând rădăcinile şi tuberculii bogaţi în amidon. Acest tip de agricultură nu necesita un teren lucrat propriu-zis, ci numai plantarea fragmentelor de organe (mai ales tuberculi şi rădăcini) într-un sol umed. Odată cu defrişarea şi luarea unui nou teren în cultură se deplasează şi grupul uman cultivator, de aceea, acest mod primitiv de cultivare a plantelor se întâlneşte mult mai strâns legat de agricultura itinerantă decât granocultura.

26

Aceste sisteme de agricultură incipientă se bazau pe o tehnică relativ simplă: defrişarea pădurii, mai ales prin incendiere, pentru ca cenuşa să contribuie la fertilizarea solului, o cultivare de 1-2 ani, iar apoi terenul era lăsat să se reîmpădurească şi nu mai reintra în circuitul culturii decât după 6-20 de ani. În acest răstimp se refăceau solul şi fertilitatea lui. Granocultura şi vegecultura puteau asigura hrana pentru un adult uman pe timp de un an de pe o suprafaţă de 4 hectare de teren.

7.3. Evoluţia sistemelor agricole
7.3.1. Sisteme de agricultură tradiţionale Încă din epoca îndepărtată a agriculturii există o legătură strânsă între terenurile cultivate şi păşuni, dejecţiile animalelor având însuşirea de a reface şi îmbunătăţi fertilitatea solului. Prin confecţionarea unor unelte din ce în ce mai mai perfecţionate şi prin utilizarea pe o scară tot mai largă a animalelor domestice în muncile agricole, s-au putut crea surplusuri de producţie. Astfel, în zona temperată s-au instituit sisteme de agricultură suficient de complexe, denumite sintetic sisteme de agricultură tradiţională ce se caracterizează prin: extinderea suprafeţelor cultivate, introducerea rotaţiei culturilor, apoi a asolamentelor, selectarea empirică a unor soiuri de plante şi rase de animale rase de animale, folosirea animalelor domestice pentru efectuarea lucrărilor agricole, a uneltelor din lemn şi apoi metal, utilizarea dejecţiilor de la animale ca îngrăşământ organic etc. Agricultura tradiţională nu era concepută în afara creşterii animalelor domestice. Această legătură a apropiat-o foarte mult de cea a ecosistemelor naturale. Regăsim piramida eltoniană cu toţi componenţii ei: producători primari, reprezentaţi de plantele cultivate, consumatorii secundari constituiţi din erbivorele domesticite, consumatorul secundar omul şi destructorii prezenţi în sol. În agricultura tradiţională s-a înregistrat o permanentă reciclare a substanţelor şi o integrare a proceselor de producţie agricolă în ciclurile biogeochimice ale biosferei. În acest fel, agricultura tradiţională poate fi considerată ca fiind o îndeletnicire umană cu pronunţat caracter ecologic. Agricultura tradiţională a putut asigura omului o reducere a ariei de alimentare la 0,5-1,5 ha/individ/an. Se consideră că din antichitate şi până la revoluţia industrială, sistemele de cultivare a pământului au aparţinut agriculturii tradiţionale. 7.3.2. Sisteme de agricultură moderne Revoluţia industrială, tehnică şi ştiinţifică a produs, mai ales în a două jumătate a secolului XX, profunde schimbări în agricultură (folosirea combustibililor fosili pe scara largă, mecanizarea, chimizarea) care au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole, dar şi efecte negative asupra mediului. Aceste noi sisteme de cultură a plantelor aparţin agriculturii moderne, industrializate, în care suprafaţa arabilă de alimentaţie se reduce la 0,2-0,6 ha/individ/an. Menţionăm că, în momentul de faţă suprafaţa medie de teren arabil per locuitor al planetei este de 0,325 ha. În cadrul acestor sisteme de agricultură omul a reuşit să controleze într-o mare masură productivitatea ecosistemelor agricole şi să elimine controlul carnivorelor mari asupra populaţiilor de erbivore domestice. Agricultura ultimelor trei-patru decenii a înregistrat schimbări radicale. În afara de energia solară, a cărei curgere constantă întreţinea întregul sistem, omul a introdus în agricultură energia concentrată (culturală), în ultima analiză tot de provenienţă solară, a combustibililor fosili folosiţi direct (tracţiunea mecanică) sau indirect (ingrăşăminte chimice, pesticide etc.). În această agricultură industrializată s-a separat cultivarea plantelor de creşterea animalelor domestice. Aceasta despărţire arbitrară s-a soldat cu perturbarea ciclurilor biogeochimice seculare urmată de o scădere a fer-tilităţii solului. Astfel, lipsa îngrăşămintelor naturale a trebuit să fie suplinită de industrie prin introducerea într-o proportie crescândă a îngrăşămintelor chimice. Aceasta a condus la o artificializare tot mai pronunţată a unor tipuri de agroecosisteme. Posibilitatea atragerii în agroecosisteme, prin mecanizare-chimizare şi alte îmbunătăţiri tehnice, a unei energii suplimentare a condus în final la inventarea unor agroecosisteme, reduse

27

ca întindere (culturile din sere, complexele industriale zootehnice) dar cu o eficienţă foarte mare în producţie. Agroecosistemele industriale, cum se mai numesc, depind de energia suplimentară investită de om şi măresc posibilitatea controlului aproape a tuturor factorilor care contribuie la realizarea recoltelor. Agricultura industrializată (convenţională) a oferit omului posibilitatea îndepărtării sau reducerii diverşilor dăunători prin utilizarea pesticidelor. Acest sistem de agricultură industrializată se înregistrează o serie de efecte adverse asupra naturii şi sănătăţii oamenilor. Dintre acestea amintim: - favorizarea eroziunii solului prin aplicarea îngrăşămintelor minerale,irigaţii etc.; - toxicitatea cauzată de pesticide şi îngrăşăminte. Printre consecinţele directe se inscriu incidenta sporită a methemoglobinei (datorată prezenţei în exces a nitraţilor în furaje, în alimente şi în apa potabilă) şi eutrofizării (îmbogăţirea apelor continentale cu nutrienţi). Se mai adaugă: volatilizarea amoniacului din îngrăşămintele organice şi minerale; oxizii de azot degajaţi în atmosferă ce contribuie la manifestarea efectului de seră; - scăderea calităţii produselor alimentare datorită tehnologiilor moderne de prelucrare. Printre altele, cauzează îngrijorare aditivii alimentari (coloranţi sintetici, conservanţi, condimente etc.) şi substanţe care contaminează alimentele (reziduurile de îngrăşăminte, pesticide, hormoni, antibiotice, metale grele etc.). multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor prin folosirea abundentă a substanţelor chimice; - etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire, reproducere, depunerea ouălor etc). Marile complexe industriale de creştere a animalelor reprezintă de fapt izolarea şi hipertrofierea unor verigi ale lanţurilor trofice naturale în care animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evolutia biologică şi ecologică sol-plantă-animal, care constituie nucleul agroecosistemului.Creşterea sterilităţii în fermele zootehnice ca urmare a stresului; - restrângerea biodiversităţii ca urmare a procesului de extincţie (dispariţie) a unor specii cauzat de concentrarea productiei agricole şi extinderea arealului unor specii cultivate. In strânsă corelaţie cu restrângerea biodiversităţii este creşterea vulnerabilităţii genetice şi ecologice a cultivarurilor; - despăduriri şi desţeleniri abuzive pentru extinderea suprafetelor cultivate care, corelată cu eroziunea eoliană şi hidrică conduc la extinderea deşerturilor şi la extincţia unor specii şi pe această cale; - coborârea nivelului apelor freatice (în cazul desecărilor) sau ridicarea lui în cazul irigaţiilor sau constituirii acumulărilor de apă. În figura 10 este prezentată o schiţă a evoluţiei agroecosistemelor în care sunt marcate etapele principale ale dezvoltării agriculturii.

28

Fig. 10. Geneza şi evoluţia agroecosistemelor 7.3.3. Sisteme de agricultură durabilă Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile prezentului, fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare. Conceptul de durabil (sustainable) a apărut în ecologie, în sintagma biosferă durabilă, apoi s-a răspândit în agronomie, etică şi alte domenii. În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura durabilă. În spiritul acestui curs, în sistemele de agricultură durabilă includem: sistemele agricultură integrată şi sistemele de agricultura organică (ecologică, biologică). 7.3.3.1. Sisteme de agricultură integrată Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale, care să conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor, cu cheltuieli moderate de energie, în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat, fără a deranja mediul înconjurător. Foarte mulţi oameni de ştiinţă socotesc deja agricultura convenţională drept o agricultură tradiţională, insuficient de rentabilă şi dăunătoare în general biosferei (vezi cap. 9.3.2.) şi doresc ca ea să fie înlocuită. Elemente componente ale agriculturii integrate a . ) Chimizare-fertilizare Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane tone de îngrăşăminte, care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale şi alte multe milioane tone de substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează cea.30% din recoltele obţinute. Prin intermediul acestor mijloace jumătate din populaţia lumii are asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă. Cifrele acestea sumare şi aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planetă, pentru dezvoltarea societăţii. Dezavantajele utilizării substanţelor chimice în agricultură constau in epuizarea fertilităţii naturale a solului, determinând un grav dezechilibru în compoziţia acestuia, în influenţa negativă asupra calităţii alimentelor şi în modificări nefavorabile în biocenoze şi în mediul înconjurător. Cu toate acestea, disproporţia dintre avantajele pe care chimizarea-fertilizarea le-a adus omenirii fac suficient de neînsemnate deficienţele reale ale agriculturii contemporane.
29

În acest domeniu, agricultura integrată pleacă de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament dar că aceste mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. Alături de îngrăşăminte chimice, pe care le considerăm indispensabile într-o agricultură durabilă de mare randament, este necesară utilizarea din plin şi a altor mijloace care asigură fertilitatea solului. In primul rând trebuie intensificată fertilizarea organică a solului care să se realizeze cu materii organice compostate, în special cu acele materii organice rezultate de la marile crescătorii de animale. Folosirea composturilor provenite din nămolurile de la staţiile de epurare şi din resturile menajere a început de altfel să fie larg răspândită în acest sistem de reciclare a tuturor reziduurilor rezultate în procesele tehnologice. Nămolurile şi resturilor provenite din staţiile de epurare reprezintă o cale extrem de larg deschisă poluării, infecţiilor şi infestărilor, de aceea, pentru obţinerea lor se aplică tehnologii adecvate de compostare si poluare. Gunoiul de grajd si îngrăşămintele verzi trebuie folosite intens în agricultura ecologică. Utilizarea leguminoaselor este, de asemenea, un mijloc important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură. O cultura de leguminoase poate fixa în cursul unui an până la 200 kg de azot, ceea ce constituie o bază mai mult decât satisfăcătoare pentru orice cultură care ar urma. In ceea ce priveşte folosirea pesticidelor, se recomandă o mai mare prudenţă.Distrugerea bolilor şi dăunătorilor prin produse chimice trebuie înlocuită cu aşa numita "luptă integrată", mijloc care înglobează pesticidele dar care recomandă utilizarea lor numai în cazuri absolut necesare . b.) Lucrările solului şi energia cheltuită în mecanizare Pentru obţinerea unor mari cantităţi de produse alimentare agricultura contemporană a sporit conştient consumul de energie realizând tehnologii mecanizate care au cuprins toate operaţiunile: lucrările solului, întreţinerea culturilor, aplicarea de pesticide, recoltarea şi transportul produselor. Acest consum este determinat de consumul de combustibil implicat în lucrările cu tractorul şi de energie umană (energie activa directă); de consumul de materie şi materiale, cum ar fi sămânţa, îngrăşămintele, erbicidele, insecto-fungicidele (energia activă indirectă) şi de uzura maşinilor agricole, amortismente, reparaţii etc o (energia pasivă.). Agricultura integrată preconizează: - o reducere importantă a consumului de carburanţi şi implicit o mecanizare mai eficientă; - îmbunătăţirea tehnologiei de cultură a plantelor irigate, în sensul economiei de apă; - alegerea celei mai bune plante premergătoare; - introducerea de plante ameliorate în rotaţia culturii; - executarea fără întârziere şi de calitate a arăturilor în vederea acumulării nitraţilor; - administrarea raţională, fazială, a îngrăşămintelor, pe măsura asimilării lor de către plante. c.) Lupta integrată Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (fizice, chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor agricoli atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare (PED). a.) Necesitatea folosirii pesticidelor In agroecosisteme produc pagube: 500 de specii de ciuperci; 200 specii de buruieni, 10.000 specii de insecte si acarieni. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii, societatea internatională a acceptat folosirea pesticidelor cu un rău necesar. Poluarea cu pesticide se produce pe două direcţii. - direcţia impusă de necesitatea contracarării poluării biologice care poate fi: - verde: produsă de buruieni - brună: produsă de boli si dăunători - direcţia impusă de folosirea neratională a pesticidelor b.) Principii ecologice în utilizarea pesticidelor - la acelasi efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice;

30

- să se evite introducerea în ecosistem a pesticidelor greu degradabile biologic (ex. atrazin la grâu), a celor cu rezidualitate ridicată, uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică), a celor care au efecte secundare nedorite, bioacumulări, distrugerea entomofaunei utile (în sol distrug microorganismele care au rol important în procesul de mineralizare), în general a celor care afectează echilibrele ecologice; - nu se mai acceptă produse care prin persistenţa lor pătrund uşor în lanţul trofic plante-animale-om; - protecţia chimică nu trebuie să fie singura măsură de protecţie a plantelor. c.) Locul pesticidelor in agricultura durabilă Pentru a diminua numărul intervenţiilor chimice, pentru a evita tratamentele avertizate si aplicate după fenologia plantelor trebuie utilizate cunostinţele privind biologia si ecologia organismelor dăunatoare şi unele criterii economice. Dintre metodele curente utilizate amintim: - prognoza si avertizarea; - raportul interspecific dintre zoofagi şi dăunători - pragul economic de dăunare Prin PED se înţelege nivelul de atac al paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. PED permite renunţarea la o lucrare de combatere atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea PED Utilizarea PED are două avantaje: - folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi implicit reducerea poluării; - păstrarea mai bună a diversităţii pentru că pragurile acceptă un număr de buruieni, boli şi dăunători. 7.3.3.2. Sisteme de agricultură organică Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză, a condus la intoxicarea permanentă a populaţiei tuturor ţărilor industriale, cu o creştere alarmantă a frecvenţei bolilor degenerative (cancer, alergii, boli de piele grave etc.), mai ales la fermierii care întrebuinţează aceste substanţe. In plus, au apărut epidernii şi chiar endemii la animalele crescute în sistem intensiv, cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară, apariţia canibalismului, precum şi creşterea extremă a agresivităţii. Tot astfel, remarcăm apariţia unor noi virusuri şi bacterii datorită hranei nenaturale (pulberi din oase şi resturi organice din abatoare, în completarea furajelor „combinate"). Un astfel de virus este cel care produce boala vacilor nebune S-au făcut experienţe cu porci crescuţi în sistem intensiv: au fost lăsaţi în libertate, să moară de bătrâneţe. In afara fenomenului de agresivitate extremă, în scurt timp toţi s-au imbolnăvit de diferite boli infecţioase şi degenerative, cu preponderenţă cancer. La control, s-a constatat degenerarea sistemului imunitar. Aceste animale au devenit rezervorul multor boli infecţioase şi paraziţi, posibil de a fi transmise şi la om. Toţi mai mulţi oameni de ştiinţă cred că, atunci când pământul este îngrăşat chimic, omorând toată viaţa din el, iar plantele sunt stropite cu substanţe toxice contra dăunătorilor, o astfel de hrană nu poate să mai contribuie la sănătatea noastră. De aceea, agricultura organică nu utilizează produse organice de sinteză (pesticide, îngrăşăminte). De aceea majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura biologică, întelegând prin aceasta si creşterea naturală a animalelor. Au apărut legi drastice, institutii specializate, care asigură controlul permanent al calităţii produselor, al solului în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se cresc animalele. Au luat fiinţă în domeniu multe asociaţii, uniuni, cooperative etc. Produsele agriculturii curate, biologice, se distribuie azi în toată lumea prin magazinele biologice. Preturile acestor produse sunt cu 140% - 200% mai mari decât cele ale produselor agriculturii convenţionale, ceea ce face ca întreprinderile agricole biologice să fie rentabile. La aceasta se mai adaugă subvenţiile de la stat. Producţiile obţinute în agricultura biologică sunt cu 10-15% mai mici decât in agricultura

31

convenţională, ceea ce corespunde recomandărilor Consiliului Europei pentru extensivizarea agriculturii cu minimum 20%. Sondajele de opinie arată că, în Occident, consumatorii preferă aceste produse, iar suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. Tot mai mulţi medici susţin că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de agricultură biologică. Şcolile de agricultură biologică au apărut, pentru prima dată în lume, în Europa, la începutul secolului XX. Este demn de menţionat faptul că în ţările cu o agricultură biologică semnificativă s-a dezvoltat mai întâi agricultura integrată, care a functionat şi funcţionează ca o şcoală de pregătire a agricultorilor pentru trecerea la agricultura biologică. Agricultura integrată, aşa după cum a fost numită, integrează metodele şi procedeele agrotehnice blânde, ocrotitoare de mediu (combaterea biologică a bolilor şi dăunătorilor, folosirea intensivă a măsurilor preventive de combatere, folosirea pesticidelor cel mai putin toxice, fertilizarea organo-minerală etc.) cu metodele şi procedeele intensive, dar aplicate la nivelul minimului necesar (îngrăşăminte chimice, pesticide, erbicide, mecanizare, irigare). Agricultura integrată este un mare pas înainte spre ecologizarea agriculturii. Trecerea de la agricultura convenţională, intens chimizată, la agricultura organică se realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (2-5 ani), în funcţie de o serie de factori. Pentru aceasta, bioagricultorul trebuie să încheie contracte cu autoritatea specializată din cadrul Ministerului Agriculturii. Activitatea, în aceste unităţi de producţie se va face sub îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor autorităţilor competente.

32

PARTEA a III-a

DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI
Capitolul 8 DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE
De cele mai multe ori, vorbind despre impactul omului asupra mediului înconjurător, se fac referiri la poluare. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a mediului. Poluarea este una din ele. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de deteriorare, ca : extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici, introducerea de elemente biologice - floristice sau faunistice care duc la schimbarea echilibrelor ecologice, a structurii trofice, a productivităţii biologice; modificări ale unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative; desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai variate ecosisteme. Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de protecţie, nu însă inainte de a atrage atenţia că, aceste căi de deteriorare nu acţionează separat în timp şi spaţiu, ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor componente ale unui ecosistem, asupra ecosistemului întreg, asupra complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu.

8.1. Poluant. Poluare. Substanţe poluante
Incepând cu primele civilizaţii urbane, a apărut şi intervenţia brutală în mediu a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător prin poluanţi proveniţi din activitatea umană. Poluant, reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică asupra organismelor, care degradează componentele nevii ale mediului, provocând dezechilibre ecologice. Ca atare, orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant. Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: - factori fizici: radiaţii ionizante, particule solide, zgomote etc ; - factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali; - factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale. Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice. Substante poluante Ca substanţe poluante pot fi considerate: a..) Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se află într-un procent mai mare. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui, cărbunele, substanţele radioactive etc.) fie produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (CO2, NH3, sulfuri, hidrocarburi etc). b.) Substanţe noi apărute prin sinteze chimice, cum sunt: erbicidele, insecticidele, detergenţii, freonii etc.

8 . 2 . Clasificarea poluării
După natura poluantului, întâlnim: A. Poluare naturală, ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali, având ca surse: a.)- vulcanii, ce elimină particule solide, gaze şi vapori purtate de curenţi până la mari depărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă); b.) cutremurelet produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi;

33

c.) cometele şi meteoriţii, formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot globul. Are o acţiune redusă asupra organismului, excepţie face praful cosmic contaminat radioactiv; d.) eroziunea solului, datorată acţiunii vântului şi a ploilor. Prin eroziunea eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de vânt la mii de kilometri; e.) reziduurile vegetale şi animale, sub formă de frunze moarte, dejecţii, cadavre etc.degajă prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2, NH3, H2S) care impurifică aerul; f.) focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele, degajând în atmosferă mari cantităţi de fum şi bioxid de carrbon. B. Poluare artificială, a apărut sub influenţa factorului antropic. Aceasta poate fi: - fizică, produsă de zgomot (poluare sonoră), produsă de substanţe radioactive (poluare radioactivă) produsă de apă caldă, praf etc.; - chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie, produsă de ionii unor metale grele, pesticide, detergenţi; - biologică, rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din fermentaţii, eutrofizarea apelor. După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului, solului şi apei.

8.3. Poluarea aerului
Poluarea aerului are numeroase cauze, unele fiind rezultatul unor activităţi umane din ce în ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp, altele se datorează unor condiţii naturale. Acest tip de poluare a luat o mare amploare, odată cu apariţia civilizaţiei moderne, cu creşterea producţiei industriale, a circulaţiei rutiere, cu apariţia deşeurilor menajere etc. Poluarea aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite zone industriale unde producerea de noxe este sporită. Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor, praful de la fabricile de ciment, gaze din industria chimică etc. In funcţie de starea lor de agregare, poluanţii din aer sunt de două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi. 8 . 3 . 1 . Poluanţii gazoşi Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă şi din această categorie fac parte: - oxidul de carbon (CO), este cel mai răspândit poluant atmosferic. Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune, păcură şi gaze; motoarele cu ardere internă (58% din total); industria fierului, oţelului, petrochimică, a celulozei şi hârtiei; arderea deşeurilor, incendiile etc. Oxidul de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării carboxihemoglobinei, ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge. bioxidul de carbon (CO2). Concentraţia maximă normală de CO2, admisă în atmosferă este de 0 , 3 mg/mc de aer, iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic pentru om. Creşterea concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul creierului dar principalul efect îl constituie "efectul de seră". Principalele surse antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii, deşeuri, incălzit etc.). - hidrocarburile, se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte cancerigene; - bioxidul de sulf (SO2), rezultat din arderea combustibililor fosili şi din industria metalurgică, cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la conifere sau la specii foioase (plop, tei, mesteacăn etc.); - hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de sulfobacterii sau în industria chimică, farmaceutică, coloranţilor e t c . . Acesta afectează sistemul nervos, aparatul circulator şi sângele; compuşii azotului, dintre care N02 este cel mai periculos poluant provenit din motoarele cu ardere internă şi automobile, arderea combustibililor fosili; transporturi, industria chimică (fabrici de îngrăşăminte cu azot, de fabricare a HN03). Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra plantelor şi animalelor. Dioxidul de azot (NO2) este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul (NO). Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. Astfel, compuşii pe bază de sulf şi azot (SO2, NO, NO2, N2O, NH3, H2S) persistă în atmosferă câteva zile (1-5 zile), în
34

timp ce, alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi reactive după ani de zile (CO = 3 ani; CO2 = 4 ani; hidrocarburi = 16 ani) "Smog-ul" este o ceaţă albăstruie, rezultată în urma reacţiilor chimice dintre razele solare catalizatoare şi diferiţi poluanţi, în condiţiile unei atmosfere umede. Este un amestec de ceaţă şi fum şi provine din cuvintele englezeşti <<smoke>> şi <<fog>>. Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale iar la plante leziuni şi arsuri. În 1952, la Londra, din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese în 4 zile. În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici şi fenomenelor de sedimentare), însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în limite rezonabile, iar fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic. 8.3.2. Ploile acide Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S02 şi N02). care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete, se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic). Aceste substanţe, ajunse în atmosferă, în urma activităţilor industriale, pot fi transportate de vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari, căzând apoi pe sol sub formă de precipitaţii (ploaie, ninsoare, brumă sau prafuri acide). Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din combinarea CO2) dizolvat în ea. pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este considerat 5,6. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5,6. a.) Influenţa ploilor acide asupra apei Aciditatea apei este mai mare toamna, când precipitaţiile sunt mai frecvente şi primăvara, când poluanţii stocaţi în zăpada sunt cedaţi în prima faza a topirii zăpezii. Ploile acide conţin, de asemenea, o diversitate de elemente nutritive pentru plante: Ca, K, S, N, P precum şi o varietate de molecule organice şi produse ale industriei chimice. Creşte deci conţinutul apei lacurilor şi a sedimentelor în aceste substanţe. Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile în apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile; prezenţa acestor metale toxice aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate dăuna grav sănătăţii populaţiei. Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice, a cursurilor de apă şi lacurilor. b. Influenţa ploilor acide asupra solului Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului, la absorbţia unor macroelemente din sol, la pierderi de humus, la inhibarea fenomenelor de nitrificare din sol etc. c. Influenţa ploilor acide asupra plantelor Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei sau prin extracţia şi spălarea elementelor nutritive. Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei, apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei, urmată de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii, frecvenţa expunerii, intervalul dintre ploi, intensitatea ploii, mărimea picăturilor. Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile legumicole şi sfecla de zahăr. Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor, în mod direct asupra frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag substanţele nutritive. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai expuse. d.) Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale. Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale, construcţii de piatră etc.

35

e.) Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului. Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. De aceea se impune luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante. 8.3.3. Deteriorarea stratului de ozon Stratul de ozon (O3 - o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de oxidare) este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km. El este important din punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete. În atmosferă, în condiţii normale, cantitatea de ozon este relativ constantă; procesele prin care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un relativ echilibru. In ultimele decenii însă, ca urmare a activităţilor industriale, în atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă acest echilibru. Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este clorul ajuns în stratosferă care “sparge” moleculele de ozon. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali, în refrigeratoare, în sprayuri, şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial). Alături de substanţele clorurate, efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea combustibililor fosili). Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii umane. O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele. Expunerea prelungită la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate, de asemenea, cauza o creştere a incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismului Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice, atât cele acvatice (în felul acesta diminuând producţia de peşte), cât şi cele terestre. Influenţând nefavorabil fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente. Pericolul de distrugere a stratulur de ozon, cu toate implicatiile lui, este in atenţia forurilor de decizie naţionale şi internaţionale. Cercetările recente au demonstrat că deasupra Antarcticii stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40 % iar deasupra Statelor Unite se apreciază că grosimea stratului s-a diminuat cu 2,3 până la 6%. Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal, ratificat de 150 de ţări, conform prevederilor căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă. 8.3.4. Efectul de seră Se cunoaşte că Atmosfera este, în principiu, mai rece decât suprafata Pământului. Astfel, o parte din radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră este absorbită de către componenţii naturali ai Atmosferei, mai ales de către vaporii de apă şi de dioxidul de carbon din aer. Atmosfera, la rândul ei, va emite un flux radiativ, din care o parte va fi îndreptată spre Pământ, generând efectul de seră natural, iar altă parte se îndreaptă către spaţiu. Datorită efectului de seră natural se produce încălzirea suprafeţei terestre şi a stratului de aer din vecinătate care, în absenţa acestui efect, ar avea o temperatură mai mică cu 33oC (-18oC în loc de 15oC). Echilibrul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă se realizează atunci când răcirea rezultată prin emisiile de radiaţii IR (infrarosii) către spaţiu echilibrează energia netă primită de la Soare. Perturbarea bilanţului radiativ a fost numită impuls radiativ care poate fi pozitiv, când duce la creşterea temperaturii medii globale sau negativ când are efect invers. Datorită activităţii antropice, efectul de seră s-a intensificat în ultimul secol. Se apreciază că

36

temperatura medie a aerului la suprafaţa pământului ar putea creşte, fapt ceea ce ar determina topirea gheţarilor şi, ca urmare, creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. In consecinţă, apa mărilor şi oceanelor va acoperi suprafeţe tot mai mari de teren; creşterea temperaturii va determina şi modificări ale vegetaţiei. Analiza pe termen lung a procesului de încălzire globală, pe plan mondial, pe baza datelor referitoare la temperatura medie anuală a ultimilor 100 de ani, arată o încălzire, începând cu sfârşitul secolulului al XIX-lea, cu 0,6oC. Desigur, această încălzire nu poate fi imputată numai bioxidului de carbon şi celorlalte gaze menţionate; încălzirea globală actuală se desfăşoară şi pe fondul perioadei numite <<Încălzirea recentă>> care a început la jumătatea sec. al XIX-lea. Prevenirea şi combaterea poluării aerului Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm: întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării pierderilor accidentale de substanţe toxice; aplicarea de tehnologii nepoluante; utilizarea surselor nepoluante de energie, cum sunt: sursa eoliană, hidraulică, a mareelor etc.; extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul utilizării cărbunilor ca sursa de energie; înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin transportul cu trenul; buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă; înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de combustibili fosili să se diminueze şi poluarea aerului; amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de localităţi, în special complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în atmosferă prin filtrarea aerului poluant şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor poluante.

8.4. Poluarea apei
8.4.1. Consumatorii de apă şi sursele de poluare ale apei Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria, cu menţiunea că în timp ce agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată, industria o restituie în proporţie foarte mare. Apele restituite sunt "ape uzate" şi au o compoziţie fizică, chimică, şi bacteriologică diferite faţă de apa prelevată. In ceea ce priveşte apa, prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie pentru folosirea normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea. După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel: a). ape uzate menajere, în care poluanţii sunt: resturi alimentare, dejecţii, săpun, detergenţi, microorganisme etc. b.) ape uzate din zootehnie, în care poluanţii sunt: resturi de furaje, aşternut, dejecţii, microorganisme etc . c.) ape uzate industriale, împărţite în: - ape de răcire (poluantul este căldura), - ape uzate de spălare şi transport, - ape provenite din secţiile de producţie. 8 . 4 . 2 . Principalii poluanţi ai apelor In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice. - Poluanţi organici. Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care poluează cantităţi mari de apă. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare, industria alimentară (fabrici de conserve, fabrici de zahăr) etc.
37

Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli, amine, uree, amoniac, nitraţi, nitriţi. De asemenea, industriile petrochimică, maselor plastice, fibrelor sintetice, detergenţilor, medicamentelor, coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă. Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite organisme. - Poluanţi anorganici. Aceaştia sunt caracteristici, în primul rând, industriei clorosodice (în special cu săruri de NaCl). Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din industria petrolieră de extracţie şi industria petrochimică. Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric, acid clorhidric, acid azotic etc.). - Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi, şantiere e t c ) , zootehnie, abatoare etc. şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde, murdare, stătătoare. Prin apă pot fi transmise boli bacteriene, boli virotic e , boli parazitare şi alte boli infecţioase; In funcţie de gradul de poluare, apele se grupează în trei categorii: polisaprobe (foarte puternic poluate), mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi oligosaprobe (considerate practic curate). 8 . 4 . 3 . Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură a.) Ingrăşămintele chimice Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect, provoacă grave fenomene de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă. Cercetările arată că un hectar de pământ cultivat pune la dispoziţia apelor care-1 traversează aproximativ 400 kg substanţe solubile pe an din care cel puţin 1 kg de azot, însă pe măsură ce aplicarea îngrăşămintelor cu azot s-a intensificat, apele s-au îmbogăţit substanţial în nitraţi care, în exces, devin incompatibili cu viaţa. b.) Pesticidele Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om, floră şi faună. Ele ajung în sursele de apă prin scurgerea apelor din industria pesticidelor, prin scurgerea de pe solele tratate, prin transportul de către curenţii de aer, prin spălarea echipamentelor etc. De asemenea, sulful şi sulfatul de cupru mult folosiţi în viticultură pentru protecţia împotriva bolilor, ajung în ape provocând poluări marcante. Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în: delimitarea zonelor de protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea tratamentelor fitosanitare în această zonă; utilizarea corectă a pesticidelor, colectarea apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au fost pesticide şi tratarea lor şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării biochimice a pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă. c.) Gunoiul de grajd O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot, 1-2 kg P205 şi 3-6 kg K2O. Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt deversate direct, fără epurări prealabile, ele formează permanente izvoare de impurificare a apelor, ducând la imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei acvatice. 8.4.4. Eutrofizarea apelor Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor, mai ales a apelor continentale stătătoare, prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi, ca urmare a activităţii umane. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să afecteze şi unele bazine maritime. Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu. Nutrienţii, principali responsabili ai eutrofizării, sunt în primul rând fosforul (care în condiţii naturale, de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării vegetaţiei), apoi azotul. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică — a macrofitelor acvatice. Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme

38

mineralizatoare duce la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă) oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei. Carenţa de oxigen duce la sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi prin cei anaerobi. Substanţa organică depusă în cantităţi mari, este degradată pe cale anaerobă doar parţial, se acumulează, iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii, duc la degajare de H 2 S, care intoxică sedimentele şi apele de profunzime. În timp, aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii ecosistemelor, a modului lor de funcţionare, la deteriorarea calităţii apei, degradarea biocenozelor. Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. Din punct de vedere practic, al posibilităţilor de control al acestor surse, ele pot fi împărţite în punctiforme şi difuze. În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de canalizare — deci scurgeri din aşezări omeneşti, din întreprinderi industriale. Aceste surse pot fi mai uşor controlate prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales a fosforului şi azotului din apele deversate, prin diverse procedee. In a doua categorie, a surselor difuze, intră în primul rând îngrăşămintele folosite în agricultură, îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape de şiroire, de infiltraţie, sau prin sistemele de drenaj al apelor de irigaţii, ajungând în râuri sau în pânze freatice. Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor. Controlul acestor surse este dificil şi, practic, singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o gospodărire raţională, foarte atentă a resurselor. 8.4.5. Poluarea termică a apei Poluarea termică afectează mai ales ecosistemele acvatice continentale (lacuri, ape curgătoare) şi unele zone litorale marine. Sursa principală a poluării termice o reprezintă apele de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice care utilizează presiunea aburului pentru punerea turbinelor în mişcare. Apa de răcire este pompată dintr-un bazin natural (râu, lac) şi deversată ulterior înapoi în bazin. Trecând prin sistemul tuburilor de răcire a aburilor apa se încălzeşte, în medie cu 8—11 °C (de la 5 la 18 °C) peste temperatura iniţială. Adesea apa de răcire este clorinată pentru a împiedica dezvoltarea diferitelor microorganisme în sistemul de răcire. Creşterea temperaturii se produce cel mai mult în zona de deversare a apei de răcire. Din acest punct se creează o zonă cu gradient termic. Dacă deversarea se face într-un lac, apa caldă se răspândeşte pe suprafaţa lacului pe o zonă destul de întinsă. Într-un râu se produce treptat amestecarea apei calde cu apa râului, pe o distanţă variabilă. Din aceste motive se produc schimbări în structura fitoplanctonului. Este afectată şi producţia primară. La încălzirea până pe la 20°C, producţia primară înregistrează chiar o creştere, dar la temperaturi mai ridicate se produce o inhibare a fotosintezei, scăderea cantităţii de fitoplancton şi a producţiei primare. Se pot produce fenomene de eutrofizare ca urmare a creşterii temperaturii. Peştii fiind deosebit de sensibili la scăderea oxigenului, deoarece hemoglobina lor are o afinitate mai redusă faţă de oxigen, aceştia pot muri în masă, la o creştere chiar mică a temperaturii. Peştii mai sunt afectaţi şi de traumatismele mecanice. Fiecare specie, pentru parcurgerea normală a ciclului vital are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente. Creşterea temperaturii mediului duce la satisfacerea accelerată a acestei cerinţe, deci la scurtarea ciclurilor vitale, schimbarea dimensiunilor indivizilor, schimbarea structurii pe vârste şi dimensiuni a populaţiilor, schimbarea

39

perioadelor de ecloziune a larvelor, de apariţie a adulţilor etc. De pildă, temperatura crescută a apei face ca ecloziunea multor insecte să se producă mult mai devreme decât în mod normal, când în afara apei vremea e încă prea rece pentru ele — ceea ce poate periclita reproducerea lor. Grăbirea ciclurilor vitale duce, la animale poikiloterme acvatice, la scăderea dimensiunilor maxime de la fiecare clasă de vârstă şi deci la scăderea biomasei. Scăderea biomasei de nevertebrate afectează semnificativ baza trofică a peştilor. 10.4.6. Prevenirea şi combaterea poluării apei Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor uzate înainte de deversare în emisari. Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate, care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi, astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare, care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte: Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu ajutorul grătarelor, sitelor, deznisipatoarelor, decantoarelor etc. Grătarele sunt rare şi dese (fine). Grătarele fine separă, compactează şi spală rejecţiile din apă mai mari de 10 mm. Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul bazinelor precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei, printr-un proces de barbotare puternică cu aer. În decantoarele primare, nămolul este decantat iar ulterior este transportat în partea din amonte a decantorului, de unde este evacuat. Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu, clorură ferică etc.) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi îndepărtat. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate. Treapta biologică . Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind microorganisme ce le utilizează ca hrană. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se utilizează pentru producerea de energie termică, respectiv energie electrică (cu ajutorul unui motor de tip Diesel, adaptat pentru a funcţiona pe biogaz, cu o concentraţie minimă de 40% biogaz). Surplusul de biogaz se poate stoca în gazometre. Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului. În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului. Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice pentru a evita contaminarea solului cu agenţi patogeni . Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). Indicatorii de calitate sunt: organoleptici (miros, culoare), microbiologici (bacterii coliforme, streptococi etc.) fizici şi chimici (pH, ioni amoniu, nitraţi, nitriţi, consum biochimic de oxigen – CBO5, consum chimic de oxigen – CCO etc). Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen). CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l).

8.5. Poluarea solului
Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, de apele reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură. 8 . 5 . 1 . Poluarea cu îngrăşăminte chimice

40

Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de utilizarea îngrăşămintelor, cele cu azot, fosfor şi potasiu ocupând locul principal. Efectul poluant al îngrăşămintelor chimice rezultă din faptul că, unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice, sau sunt folosite în cantităţi excesive. Fiind solubile în apă, atât impurităţile cât şi excesul de îngrăşământ, neutilizat de plante este spălat şi ajunge în apele freatice, în râuri, lacuri, în apa potabilă şi deci la om. Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor. Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a râurilor, constă în intensificarea procesului de eutrofizare, iar prezenţa lor în apa potabilă este periculoasă pentru sănătatea omului. Din plante, azotaţii ajung la om, în tubul digestiv, unde în condiţii reducătoare, datorită florei intestinale, se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. Ei se combină cu hemoglobina, formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul, situaţii în care apar grave anemii. Studii recente au arătat că azotaţii, în tractusul intestinal, pot să se transforme în nitrosamine, substanţe cu acţiune cancerigenă. Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate, datorită unor impurităţi care intră în compoziţia lor. Astfel fosforul acumulat în sol şi apă poate deveni inhibant al proceselor vitale al plantelor: anhidrida fosforică în sol duce la o carenţă de zinc şi implicit la scăderea recoltelor. Pentru a preîntâmpina scăderea productivităţii solului ca urmare a chimizării, se recomandă asocierea îngrăşămintelor chimice cu cele organice sau alternarea administrării lor, astfel ca îngrăşămintele organice să fie administrate cel puţin la 3-4 ani. Pentru a avea o vedere cât mai cuprinzătoare a situaţiei calităţii solurilor agricole şi a cunoaşterii dinamicii acestuia, în cadrul Institutului pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti s-a instituit sistemul naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole, cu elaborarea în fiecare an a unei analize privind starea de calitate a solurilor agricole din ţară. Pentru perspectiva imediată şi îndepărtată, o problemă îngrijorătoare prezintă poluarea solurilor datorită irigării cu apă din unele râuri în care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş, Olt, Mureş, Prahova). Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor, reprezintă surse serioase de poluare a solurilor, În România, suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă agricolă prin acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri, care totalizează o cantitate de peste 300 milioane tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii hectare. Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente nutritive cu compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de fertilizare perfecţionată. Acest sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea îngrăşămintelor organice şi verzi, creşterea ponderii plantelor leguminoase fixatoare de azot atmosferic, precum şi a plantelor perene care contribuie la îmbunătăţirea solului în materie organică şi a structurii acestuia. 8 . 5 . 2 . Poluarea cu pesticide Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, când s-a trecut la producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate, organofosforice, erbicidelor, fungicidelor, raticidelor etc. de mare eficacitate şi adesea foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme, plante superioare, animale nevertebrate sau mamifere. Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol, îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi mineralizarea materiei organice moarte. Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele biogeochimice ale elementelor în natură. Pesticidele afectează în mod deosebit râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului. Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate, grup din care face parte DDT-ui şi derivaţii săi. Se ştie că 2,4 D şi DDT-ui ajunşi în sol întrerup temporar procesul de nitrificaţie, ceea ce

41

îngreunează aprovizionarea plantelor cu hrană. Compuşii organocloruraţi, ca de altfel multe alte pesticide, cu o mare stabilitate chimică în condiţiile mediului natural, se degradează producându-se foarte lent (DDT-ul are timpul de înjumătăţire de circa 20 ani), sunt greu solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi, acumulându-se în grăsimea animalelor şi plantelor. Omul, utilizează pesticidele pentru a distruge un număr restrâns de organisme ce echivalează cu 0,5% din totalul speciilor ce populează biosfera, dar ele acţionează în mod cu totul diferit asupra tuturor organismelor. Administrarea lor este îndreptată asupra populaţiilor şi nu a indivizilor izolaţi. Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme. Astfel, în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că acestea acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali la nevertebrate şi asupra sistemului nervos la vertebrate. Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici, inhibă enzime, afectează sistemul nervos atât la insecte, la artropode cât şi la homeoterme. Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare pentru distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor, existând totdeauna o supraîncărcare a tratamentului. Pesticidele afectează zone foarte întinse, de zeci de milioane de hectare. Marea stabilitate a pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare. O mare parte din dăunătorii şi paraziţii culturilor devin rezistenţi. Folosirea abuzivă a pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase produse alimentare, în special cele proaspete. Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui număr mare de indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara celor vizaţi. Pulverizarea insecticidelor din avion, deasupra pădurilor poate provoca intoxicaţii puternice în special a faunei forestiere. Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide organoclorurate poate de asemenea reduce efectivele lor. Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor de-a lungul lanţurilor şi reţelelor trofice. Pesticidele din biomasa vegetală, trec apoi şi contaminează fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor. Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de utilitatea lor pe de o parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte. Producerea şi utilizarea lor, deocamdată nu poate fi oprită; sunt însă necesare măsuri severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi remanentă mare. Tipul de sol are un rol deosebit în reţinerea pesticidelor; astfel solurile argiloase bogate în materii organice păstrează mai bine aceste substanţe şi reziduurile lor comparativ cu cele nisipoase. Pentru evitarea poluării solului cu pesticide vor fi folosite numai cele uşor degradabile. Depoluarea solului de reziduuri de pesticide se face prin administrarea unor adjuvanţi, cultivarea unor anumite plante, utilizarea unor microorganisme. Soluţia cea mai eficientă, atât pentru combaterea dăunătorilor cât şi pentru protecţia mediului, constă în reducerea treptată, în interval, a pesticidelor utilizate în prezent, cu tendinţa de a le înlocui în totalitate. În ultimele decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea cantităţilor de pesticide în combaterea paraziţilor la plantele de cultură. Aceste aspecte au fost tratate la capitolul 9.3.3.1. “Sisteme de agricultură integrate”. Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere, zgura metalurgică de la termocentrale, deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale, reziduurile provenite din industria alimentară, deşeurile casnice etc. În poluarea mediului, un loc important îl ocupă poluarea sonoră şi poluarea cu izotopi radioactivi. Capitolul 9

42

BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 9.1. Biodiversitatea – o problemă globală
Comunităţile biologice, dezvoltate in milioane de ani, au început să fie distruse de activităţile oamenilor. Un număr mare de specii suferă un declin rapid, unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor, ca rezultat al vânării excesive, distrugerii habitatelor, atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de către om. Principalul inamic al biodiversităţii este sărăcia iar protecţia acesteia trece, in mod obligatoriu, prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării . Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe Pământ, reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme, genele pe care acestea le conţin, complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic. Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate, ci şi eficacitatea unor măsuri active de protecţie. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale, economice, politice şi etice. Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific, ci şi în plan politic şi educaţional, implicând oficialităţile locale, guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de protecţie. Începând cu Conferinta Naţiunilor Unite asupra Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaşte, oficial şi la nivel internaţional, interdependenta dintre problemele sociale, tehnologice, economice şi cele ecologice. Pornind de la acest adevăr, s-a dezvoltat conceptul, apoi strategia, dezvoltării durabile, în cadrul căreia ecologia joacă rolul unei adevarate plăci turnante. Recunoasterea importanţei acestei discipline, pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice în conştiinţa unei mari parţi a populaţiei, inserarea problemelor de mediu în programele partidelor şi guvernelor etc. sunt realizări incontestabile. Lor li se datorează dezvoltarea de programe internaţionale, elaborarea unor acte normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internaţionale specializate pe problemele mediului înconjurator. Convenţia de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei şi faunei sălbatice, a habitatelor naturale. Se referă, în special, la conservarea păsărilor migratoare. Conferintele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992), de la Johanesburg (2002) ş.a. nu au făcut decat să întăreasca voinţa de acţiune a majorităţii tărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile. Declaraţia de la Rio afirmă principiul “poluatorul plăteşte”, prin care companiile şi guvernele trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate mediului. Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima dată în SUA, la primul forum american National Forum on BioDiversity (1986). Termenul este atribuit lui E.O.Wilson, cunoscut entomolog şi sociobiolog. Transpunerea în tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992, la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO), semnată de 168 de state. Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariţia vietii. Această creştere nu a fost constantă, existând perioade cu o rată mare a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. In timp geologic s-au produs cinci extincţii în masă. Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul Permianului, acum 250 milioane ani, când se pare că au dispărut intre 77 - 96% din totalul speciilor marine. Este foarte probabil ca extincţiile să fie cauzate de perturbatii majore (erupţii vulcanice pe mari suprafete sau coliziunea cu un asteroid), care au determinat apariţia unor schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă. Au trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute in Permian să se refacă. Extinctiile ca şi speciaţiile fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural. Chiar dacă extincţiile sunt un proces natural pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei. Rata actuală de extincţie este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decat ratele din trecutul geologic. Acest episod nou al extincţiilor este numit a şasea extincţie şi este datorat
43

exclusiv activităţii umane. Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă. Multe resurse naturale precum aerul, apele, solul, speciile rare, peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul intregii societăţi. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare monetară. Oamenii, industriile, utilizează şi degradează aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic, situatie descrisă ca tragedia bunului comun. In sistemele ecologiste de evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului. Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua şi degradarea mediului. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul. Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o problemă foarte complexă, ea fiind determinată de o varietate de factori economici şi etici. Un obiectiv major al economiei ecologice este dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii biologice. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică variabilităţii genetice, speciilor, comunităţilor biologice şi ecosistemelor.

9.2. Valoarea biodiversităţii
9.2.1. Valori economice directe 1.) Valori utilizate pentru consum Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. În cazul în care populaţia din mediul rural nu este capabilă să obţină aceste produse (ex. vânatul, combustibilul lemnos), ca urmare a efectelor degradării mediului, supraexploatării resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor protejate, standardul de viaţă va fi în scădere, fapt ce poate merge până la punctul in care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane. 2.) Valoarea de utilizare a produselor Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau internaţionale. In prezent, lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural, cu o valoare circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an. Productia de lemn este exportată în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale, care obţin astfel valută pentru industrializare sau plata datoriilor. Produsele nelemnoase din pădure, incluzând vânatul, fructele, latex-ul, răşinile, plantele medicinale au de asemenea o valoare productivă foarte mare. De exemplu, produsele nelemnoase exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii. Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal “de viaţă sălbatică”, precum şi ingeniozitatea reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi. De exemplu, un cimpanzeu este plătit braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde beneficiarului cu circa 7.500 USD. Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi genetic culturile agricole. Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa genetic pe cele domestice. In cazul plantelor cultivate, speciile sălbatice pot produce gene care conferă rezistenta la boli sau determină creşterea producţiei. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelor rezistente la pesticide, virulenţei unor fungi, bacterii sau viruşi necunoscuti. Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. Astfel, În Irlanda, în anul 1846, cartofii au fost distruşi aproape în totalitate. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat prin moartea a peste 1,5 milioane de irlandezi şi cu migrarea altor 2-3 milioane în alte ţări, cartoful fiind un aliment de bază. În anul 1922 cartoful a fost aproape decimat în fosta

44

URSS. Exemplele pot continua. Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control. Exemplu: viermele alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani. După cercetări intense, entomologii au descoperit o viespe din Paraguai, necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al maniocului. Un program de creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc. Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în industria farmaceutică. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in S.U.A. sunt derivate din plante, animale, fungi, bacterii. Două medicamente obţinute dintr-un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor şi a altor boli de sânge. Aceste tratamente au crescut rata de supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%. Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se descoperi noi plante, animale, fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA. 9.2.2. Valori economice indirecte Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu sunt consumate prin utilizare. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor, purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii. a.) Productivitatea ecosistemelor. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. Acestea reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape toate speciile pe care omul le exploatează. Aproximativ 40% din productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om. Distrugerea vegetaţiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel areal. Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute - adesea cu cheltuieli foarte mari - nu se mai poate restabili funcţionalitatea iniţială a ecosistemelor, acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii. Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul că pierderea unor specii determină declinul productivităţii, comunitatea fiind mai puţin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului, precum seceta. Atunci când sunt pierdute specii, comunităţile biologice işi vor reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de activitatea umană. b.) Protectia apelor şi a resurselor edafice. Comunităţile biologice au o importanţă vitală în protejarea resurselor de apă, protecţia ecosistemelor împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei. Aparatul foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu solul, rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului, mărindu-i capacitatea de a absorbi apa. Creşterea capacităţii de retenţie a apei reduce posibilitatea de producere a inundaţiilor care apar după ploile puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia, în zile sau săptămâni după ploaie. Atunci cand vegetaţia este degradată, rata de eroziune a solurilor şi chiar alunecările de teren cresc rapid, reducând substanţial valoarea terenurilor. Mai mult, particulele de sol ajunse în apă pot elimina animalele de apă dulce, viaţa marină din estuare. Sedimentele reduc indicele de potabilitate şi indirect posibilitatea de utilizare a apei de către comunităţile umane ce trăiesc de-a lungul râurilor. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerată a lacurilor de acumulare, la diminuarea producţiei de energie electrică sau reducerea navigabilităţii. c.) Ameliorarea climatului. La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei directe şi procesul de evapotranspiratie. Efectul răcoritor diminuează utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat, sporeşte confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii. La nivel regional, evapotranspiratia asigură secvenţe ale circuitului apei în natură. Pierderea

45

vegetaţiei din unele regiuni de pe glob a condus la reducerea, la nivel regional, a cantităţii anuale a precipitatiilor. La nivel global, creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului. Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea capacităţii de absorbtie a CO2, contribuind la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală. d.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. Comunităţile biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale grele, pesticide, ape uzate, care au fost introduşi în mediu prin activităţi umane. e.) Relaţiile dintre specii. Existenta multora dintre speciile vânate de oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice. Astfel, declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni poate determina diminuarea numărului celor vânate. O parte din animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare hranei. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. Numeroase specii de plante cultivate sunt entomofile, depinzând de insecte pentru polenizare. Diseminarea multor specii specii sălbatice este dependentă de animalele care le consumă fructele. Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi atribuită, în parte, efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor din sol. f.) Recreerea şi ecoturismul. Un scop important al activităţilor recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor activităţi precum drumeţia, fotografiatul, tabere ornitologice, observarea balenelor etc. Valoarea monetară a acestor activităţi, numită uneori valoarea farmecului poate fi considerabilă (circa de 800 miliarde USD/an). Ecoturismul este o industrie în rapidă dezvoltare, implicând peste 200 milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an în lume. Vizitarea unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. Rolul ecoturismului este în particular important în multe ţări tropicale. Ecoturismul poate furniza o justificare imediată, pragmatică pentru protejarea diversităţii biologice, în mod particular atunci când activităţile pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management. g.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. Multe cărti, reviste, programe de televiziune, materiale multimedia, filme produse în scopuri educationale şi recreative sunt bazate pe teme din natură. Aceste produse educaţionale valorează probabil miliarde de dolari pe an. h.) Monitorizarea factorilor de mediu. Speciile care au sensibilităţi aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare într-un program de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului. Unele specii pot servi ca înlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare. Cei mai cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele chimice din ploi sau aer. O cantitate mare de substante toxice distruge lichenii, fiecare specie având un nivel distinct de toleranţă la poluarea atmosferică. Compoziţia comunităţilor de licheni dintr-un areal poate fi utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a atmosferei, iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. Moluştele şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici. 9.2.3. Valori opţionale Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu economic societăţii umane în viitor. Continua schimbare a societăţii umane generează necesităţi, deci trebuie să existe metode care să le satisfacă. Adesea solutia problemei este un animal sau o plantă necunoscută anterior. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă. Entomologii caută insecte utilizabile ca agenţi biologici de control, microbiologii caută bacterii care să asiste procesele biochimice industriale, zoologii caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc. Posibila valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe produse sau procese neimaginabile încă.

46

Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii. Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor seculare nord-americane, este unul din rezultatele recente ale acestor căutări. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva localitati izolate din China. In decursul ultimilor 20 de ani, o industrie de 500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. De asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia, care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea problemele de circulatie, accidente cerebrale, pierderea memoriei. Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică considerabilă. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală, chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate. Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual; dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme, niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate declanşa pierderea unei specii. 9.2.4. Valoarea existenţială Foarte mulţi oameni din lumea întreagă au grijă de animalele salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. Acest lucru poate fi asociat cu dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o observăm în sălbăticie. Câteva specii, denumite megafauna charismatică, ca panda, leii, elefantii, bizonii şi numeroase păsări evidenţiază răspunsuri emoţionale din partea oamenilor. Aceştia valorifică emoţiile trăite în mod direct bucurându-se şi contribuind cu bani în susţinerea organizaţiilor de mediu, care la rândul lor participă la protecţia acestor specii şi habitatelor lor. Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea diversităţii biologice, îndeosebi în tările dezvoltate. Aceste sume se regăsesc în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice, reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor. In concluzie, economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică. Acest lucru a permis cercetătorilor să evalueze mai corect proiectele, cuantificând şi impactele asupra mediului, variabile care înainte erau scoase din ecuaţie.

9.3. Tipuri de biodiversitate
Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele: A.) Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi genofondului din interiorul populaţiilor unei specii, pe întregul său areal de răspândire Omul este şi un creator de biodiverstiate, nu numai un factor de erodare a acesteia. De-a lungul timpului, cel mai adesea prin metode empirice, comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale, precum şi de rase; B.) Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit biotop, o anumită regiune, ţară ş.a.m.d, privite şi prin prisma importanţei biogeografice, a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea. Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei. Numărul probabil de specii pe Glob este de circa 13.600.000 iar numărul de specii descrise de circa 1.800.000. Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. Caracterul acestui proces este alarmant întrucât, de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a ajuns una-două specii/ zi. Cauzele principale constau, în esenţă, în supraexploatarea speciilor, supraexploatarea

47

şi deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de poluare artificială, cu toate efectele sale asupra organismelor şi asupra climatului general. C.) Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de diversele comunităţi de organisme, integrate într-un anumit biotop, dar şi complexul de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente. Acest tip de biodiversitate este, în mod cert, cel mai puţin studiat, întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică, ci mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice, modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei, precum şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte. Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări. D.) Biodiversitatea culturală se consideră că toate practicile, tradiţiile şi creaţiile umane, care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului, în toată complexitatea sa. Prin aceste practici şi tradiţii, omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride, varietăţi, soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii. In toate regiunile Globului, de-a lungul secolelor, populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica. În acelaşi timp, s-au consolidat o serie de tradiţii populare, de ritualuri păgâne sau creştine, multe având ca „actori" elemente din mediul înconjurător. De la aceste practici s-au dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa ecologică. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce, implicit, la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie, un anumit tip de habitat în spaţiul comunităţii respective. Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate, asocierea şi utilizarea unora dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele mai sigure şi mai economicoase. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea unor tradiţii seculare cu tehnologii importate, străine populaţiei băştinaşe (agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice în acest sens).

9.4. Conservarea biodiversităţii
9.4.1. Consideraţii generale Astăzi (în plin Deceniu ONU pentru combaterea sărăciei: 1997-2006), circa 1,3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută, 40 de milioane mor anual de boli cauzate de foame, despăduririle au un ritm mediu anual de circa 2%, urbanizarea a reunit deja 50% din populaţia Terrei, iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de organisme sunt puternic ameninţate etc. Problema apei devine una globală. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va muri de sete înainte să moară de foame". Afirmaţia se bazează pe faptul că, în deceniul trecut, peste 1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă, iar circa 10 milioane mureau anual din cauza bolilor generate de lipsa acesteia. În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură să asigure conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic ameninţate cu dispariţia, pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem. 9.4.2. Conservarea „in situ" Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte. Conservarea „in situ" rămâne, aşadar, soluţia optimă, ideală pentru strategia conservativă. a.) Categorii sozologice de specii Multă vreme, naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare, ori prezentau o valoare biogeografică deosebită, chiar şi una sentimentală. Aşa s-au declarat „monumente ale naturii", aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi, tot aşa, s-au elaborat primele „liste roşii” sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia - ştiinţă a conservării biodiversităţii. Pe plan mondial, la ora actuala sunt stabilite următoarele categorii sozologice de specii, alături de liste ale speciilor vegetale şi animale care necesită o protecţie strictă: - specii dispărute;

48

- specii în mare pericol; - specii ameninţate; - specii vulnerabile; - specii rare; - specii potenţial ameninţate; - specii ale căror statut nu este încă elucidat; - specii fără interes pentru lista roşie; - specii sau taxoni neevaluaţi. b. Categorii de arii protejate Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii - IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii de conservare a naturii, peisaje marine sau terestre protejate, rezervaţii de resurse naturale, regiuni biologice naturale şi rezervaţii antropologice, regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple, rezervaţii ale biosferei. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă internaţională (mlaştini, păduri de mangrove, delte etc.). De la noi din ţară, în această categorie este inclusă doar Delta Dunării. În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de circa un secol. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi. 1.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale, scopul urmărit fiind de conservare şi studiere a speciilor. Ele aparţin statului şi sunt supuse controlului şi protecţiei acestuia. Sunt arii “total închise”. La noi în ţară, ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional Retezat, Delta Dunării şi Parcul Rodna. 2.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape, în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală. În aceste arii sunt excluse exploatările economice, iar vizitarea lor este autorizată în scopuri educative, de recreere sau culturale. Uneori, pe aceste suprafeţe sunt admise mici aşezări. În România există 11 parcuri naţionale (Delta Dunării care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional, Domogled-Valea Cernei, Retezat, Munţii Rodnei, Ceahlău, Călimani, Piatra Craiului etc. 3.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peşteri, situri arheologice, suprafeţe cu o anumită floră şi faună), de o valoare excepţională, care sunt protejate. Acestea sunt reprezentate de peşteri, vulcani, dune, zone sălbatice împădurite etc. Ele sunt accesibile publicului dar trebuie atent gestionate. 4.) Rezervaţii de conservare a naturii. (rezervaţii naturale dirijate) sunt anumite suprafeţe de teren, care permit menţinerea în stare bună a faunei sedentare sau migratorii şi a florei. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgăraş, rezervaţia Scăriţa-Belioara etc. 5.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porţile de Fier, Apuseni, Bucegi. 6. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan internaţional, prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a a umanităţii. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc monitorizarea întregii activităţi din biosferă. În rezervaţiile biosferei, pe lângă cercetare şi supraveghere, se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie, formare şi demonstraţie. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). Statutul acesta a fost acordat şi Deltei Dunării, din anul 1992. 7. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de obiective naturale, istorice, culturale etc. din toată lumea. La noi în ţară amintim: mănăstirile din Bucovina, Mănăstirea Hurezi, Delta Dunării rtc. 9.4.3. Conservarea „ex situ"

49

Procesul de conservare ex situ poate fi considerat ca un complex de variate măsuri complementare, dezvoltarea într-o altfel de ambianţă ecologică decât cea caracteristică unităţii ţintă, în scopul refacerii perpetuării populaţiilor unor specii amninţate sau ale unor soiuri şi rase. În cadrul acestui sistem de conservare, distingem: a.) colecţii tematice, care pot fi: - colecţii de lucru (constituite pe durata experimentelor) - colecţii bază (pentru conservarea pe termen lung). Constituirea acestor colecţii şi păstrarea lor, necesită un volum mare de muncă şi consumuri energetice sporite. b.) băncile de gene (sau conservatoarele de germoplasmă) reunesc seminţe de fructe, culturi in vitro şi embrioni care, după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de temperaturi scăzute (criostocare), fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp. În cadrul acestor bănci de gene, se disting colecţii cu materiale ortodoxe (care se pot deshidrata uşor şi rezistă la temperaturi între 0-20˚C), colecţii de materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) şi colecţii cu materiale liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabilă deshidratare în vid). Embrionii şi unele plantule obţinute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare fie pe termen lung (la -196˚C), fie pe termen scurt (la -70....-100˚C), fie temporar (la 1-9˚C). c.) conservare in situ, în ciuda denumirii, aparţin tot conservării „ex situ” şi se referă la soiuri de plante şi rase de animale, mai ales din categoria celor tradiţionale, care nu mai sunt utilizate pe scară largă. Astfel există conservatoare de tip livezi, conservatoare de cereale, conservatoare de legume, conservatoare de rase etc. Aceste conservatoare sunt concepute pe regiuni biogeografice, aspect care face să se reducă costurile implicate. Un astfel de conservator poate fi considerat şi cel de la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Cluj, unde colecţia cuprinde 963 soiuri, din care 378 soiuri de păr, 84 soiuri de măr, 160 căpşuni şi 53 de cireş. Uniformizarea agriculturii şi zootehniei înseamnă pierderea unei mari părţi a biodiversităţii şi un pericol, petru supravieţuirea umanităţii. Reamitim ca în Irlanda, foametea din 1846-1847 a fost cauzată în primul rând de existenţa în culturi a unui singur soi de cartof (autohton) şi numai apoi datorită manei, favorizată de condiţiile climatice. d). grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii, rol care va deveni, în viitor unul la fel de important ca şi cel educaţional. Naturalisţiilor, agronomilor si zootehniştilor le revine o importantă acţiune de conservare „ex-situ”, pe lângă rolul primordial al conservării in situ. Direcţii şi stategii de conservare care se impun în ţara noastra : - identificarea localităţiilor în care supravieţuiesc specii, soiuri cu un grad ridicat de vulnerabilitate; - descifrarea structurii genetice a acestor populaţii, prin tehnici moleculare; - studierea biologiei şi ecologiei acestor taxoni (specii, biospecii, soiuri, rase) cu sublinierea rolului pe care-l joacă în funcţionarea ecosistemelor ori a valorii economice în perpectivă; - contituirea formelor şi modalităţilor de conservare „ex-situ” cu respectarea metodologiei internaţionale; - declanşarea experimentelor de refacere a populaţiilor naturale; - implicarea, pe cât posibil şi a populaţiei umane în acţiunea de conservare in situ mai cu seamă pentru acesi taxoni care au valenţe decorative, sentimentale ori reprezintă urme ale culturii tradiţionale - dezvoltarea unor programe naţionale şi internaţionale cu participarea universităţiilor grădinilor botanice şi zoologice, staţiunilor de cercetări agricole ori horticole a celor silvice şi chiar a muzeelor etnografice. Activitatea de conservare „ex situ” reprezintă o alternativă a lumii contemporane. Este tot

50

mai evident că problemele sociale, ecologice şi economice sunt interdependente şi că, angajându-se în această muncă, ne îndeplinim o datorie faţă de generaţiile care vor urma. Capitolul 10

ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC 10.1. Obţinerea OGM-urilor
Odată cu începutul anilor 1970, o serie de tehnici ale geniului genetic (adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism, aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. Spre exemplu, o genă umană transferată în genomul unei bacterii, al unei unei plante sau al unui animal; o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui animal ş.a.m.d. Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune traversarea (transgresia) barierelor care, până nu demult, împiedicau schimburile de gene între specii diferite, mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite. Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se numeşte genă de interes, devenită în momentul transferului efectiv transgenă, iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic. Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale: 1. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes; 2. introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă, pentru că singură nu este capabilă să străbată membranele celulare; 3. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor; 4. obţinerea, în cazul organismelor pluricelulare, a unui nou organism pornind de la o singură celulă transgenizată; 5. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă, la descendenţii organismului transgenic. Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker, a cărei expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic, la un anumit erbicid. Dar, pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă, ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu genomic. În fapt, chiar dacă codul genetic este universal, expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la care se asociază. Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă, trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal. O transgenă este, aşadar, mult mai mult decât o simplă genă de interes, ea este o veritabilă construcţie genetică.

10.2. Semnificaţia, pericolele şi evoluţia transgenezei
Până la apariţia geniului genetic, ameliorarea plantelor şi animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare - selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii. Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între specii şi regnuri diferite, geniul genetic permite crearea de organisme transgenice, dotate cu proprietăţi noi, total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu), fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii. Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară, inclusiv al propriei sale specii. Este vorba, aşadar, de o veritabilă revoluţie biologică !
51

In 1973, odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe), asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic. După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din domeniul genetic. Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează industriile pentru agricultură, pentru medicină şi farmacie ş.a. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză. Cercetările efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în genetica moleculară, dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi protecţia rezultatelor, prin brevete, pentru a asigura şi „compensaţia investiţiei". În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe, foarte interesate în plante transgenice. Unele dintre ele vor fi, la rândul lor, cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei şi farmaciei.De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice, cum ar fi MONSANTO, în SUA şi NOVARTIS, în Europa, fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare. Până în prezent, aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal microorganismele şi plantele din cultura mare.

10.3. Plante transgenice
A.) Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. În SUA, entuziasmul a fost cel mai mare şi, prin urmare, giganţi ai agrochimiei, ai chimiei şi farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe transgenice. Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele: a) Rezistenţa la erbicide: Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală, iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi, sub aspect biologic, cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi, în câteva cazuri, de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus netoxic (detoxificarea lui), uşoara modificare a enzimei vizate sau supraexprimarea sintezei sale, într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal. Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip OGM este unispecifică, adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice. b) Rezistenţa la insecte dăunătoare Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă, în ţesutul lor, o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis; pe care o vom nota în continuare Bt.), cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională, precum şi în silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare). Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. conţin proteina insecticidă, aşa cum se prezintă ea în bacterie, adică inactivă. Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale dăunătorului, ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. Astfel respectiva genă a fost modificată, astfel ca să codifice proteina activă, situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace, chiar înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei. c) Rezistenţa la boli Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. - coat protein) s-au

52

obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri, deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică. Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi, astfel, declanşarea bolilor virale (virozelor). O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene, în esenţă, prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii ciupercilor. d) Rezistenţa la îngheţ OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. Strategiile utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt: - tratamentul culturilor de soiuri convenţionale, prin pulverizarea cu bacterii transgenice „antigel", pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii. - inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci, cum ar fi spre exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni. e.) Maturarea întârziată O astfel de însuşire a fost conferită, pentru prima dată, unei legume de importanţă economică mondială: tomatele. Şi în acest caz sunt utilizate două metode principale: - inserţia unei gene care blochează galacturonaza, enzimă responsabilă de înmuierea fructelor; - blocarea sintezei hormonului de maturare, acest ultim proces (cel de maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă, înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive, cu un spectru nutriţional mai echilibrat. B.) Avantajele plantelor transgenice, prezentate de producătorii şi apărătorii lor a.) Pentru amelioratori Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. Tehnicile transgenezei sunt mult mai precise şi mult mai rapide, întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes, pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor, fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite. b.) Pentru agricultori În primul rând, se simplifică procesul de combatere a buruienilor, prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada de vegetaţie, folosinduse doar un singur erbicid total. Apoi, graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători, sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul convenţional. În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor, cresc randamentul şi beneficiul realizate de culturile transgenice, pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor, a agenţilor patogeni şi a insectelor, iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor. c.) Pentru industriaşi Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice, se ameliorează şi procesele de prelucrare industrială: amidon modificat, lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă), bioplasticele, obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic etc. d..) Pentru consumatori Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi cu pierderi minime. e.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide. În plus, are loc o creştere a producţiei agricole, iar, într-un viitor apropiat, se speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate, la secetă, la aciditatea crescută a solului, la temperaturi mai scăzute etc).

53

C.) Riscurile legate de cultura plantelor transgenice Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare - selecţie folosite până în prezent, amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei transgene. Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme sunt producătorii de seminţe. În primul rând, prin brevetarea fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie, apoi, prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă, se garantează producătorului de seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată). În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este, înainte de toate, o problemă de acces la hrană, lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale, de sistemele politice, de epuizarea solurilor sau, de accesul la pământ. Superproducţiile agricole realizate în sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor, doar repartizarea globală a acestor producţii obţinute este deficitară! a.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale - Efecte secundare nedorite. Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată era făinoasă, cu gust metalic şi suportă greu transportul, căci pieliţa sa era fragilă, motive pentru care consumatorii americani au refuzat-o. - „Slăbiciuni" în expresia transgenelor. În SUA, în 1996, culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente. Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care, pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor, iar pe de altă parte a diminuat capacitatea bumbaculuiOGM să sintetizeze proteina-insecticid. b.) Riscuri ambientale - Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale. Culturile experimentale efectuate în 15 ţări, înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri, nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. De fapt, scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate, adică optimizarea condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor. Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite, dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare, dacă influenţează microorganismele din sol etc. c.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic - Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite. Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale. De exemplu, practicând o monocultură de rapiţă transgenică, rezistentă la un erbicid determinat, se riscă, accelerarea selecţiei de buruieni hibride, rezistente la acelaşi erbicid. În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice, practica obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă, deoarece plantele de rapiţă-OGM vor rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un alt erbicid total, deci investiţii suplimentare. Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de producătorii de OGM-uri, care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. Aşadar, din nou, alte investiţii şi alte riscuri. - Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii. De exemplu, polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km, cel de porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt. (la care s-a transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa, chiar de la

54

începutul autorizării primelor culturi. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care practică agricultura biologică, apare pericolul imposibilităţii de a garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri, existând riscul hibridizărilor cu porumbul transgenic. Astfel, în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia, deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele trasngenice. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la porumb, în vara anului 2000, în Franţa, pe 4500 ha. Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri, guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice, dar s-au menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1.000) a seminţelor transgenice. În iulie 2001, Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri. Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice), polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin probabil, deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada, în special). Aceasta se poate numi poluare genetică. Şi in Mexic s-a detectat o poluare genetică a porumbului comercial, fiind poluate 35% dintre eşantioane. Se cunoaşte faptul că, în 1998, Mexicul (patria de origine a porumbului şi, încă, rezervorul biodiversităţii acestuia, prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care interzicea cultura de porumbOGM. Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite, pornind de la culturile-OGM. - Contaminarea porumbului transgenic de un altul, tot de tip OGM. De exemplu la finele lui septembrie 2000, puternica societate KRAFT FOOD USA retrage din circulaţie 2,5 milioane de cutii de plăcinte din porumb, întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte, 1% porumb Starlink, rezervat numai în scop furajer. Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant pentru om. d. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor - Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt. Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid, pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial. În cazul plantelor transgenice, problema se va pune într-o manieră şi mai accentuată, căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor rezistente.Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti, estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi că, până atunci, vor produce noi organisme transgenice, rezistente la un alt insecticid. - Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide", în afara celor ţintă. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente, privind studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice. - Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii insectelor dăunătoare. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea, hrăniţi cu omizi (de Ostrinia nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt. În Scoţia, o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă, 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută, comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali.

55

e. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri - Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri. Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. De aceea, anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena virală cp, prezentă într-o anumită plantă, cu gene ale unui virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în aceasta. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator, fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen decât virusul parental. Marele necunoscut este reprezentat, desigur, de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar produce în natură, mai ales în vastele culturi transgenice, unde sunt prezente numeroase gene virale. Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare plantelor. f. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase. Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul digestiei, fie în timpul proceselor de transformare industrială. Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un timp suficient, înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri. Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor. - Apariţia unor noi alergii. De exemplu, o soia îmbogăţită în metionină, pentru mărirea valorii furajere, s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale, dar periculoasă pentru consumul uman. Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante, conţinând transgene provenite de la microorganisme şi virusuri, să nu facă parte niciodată din alimentaţia oamenilor, mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută. - Creşterea rezistenţei la antibiotice. Această problemă se pune pentru că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic, gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat, considerându-le fără pericol pentru om. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă, fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană. În plus, ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului. Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel de rapiţe. - „Afacerea Pusztai". În ediţia sa din 29 mai 1999, cunoscutul săptămânal medical britanic The Lancet estima că „...plantele transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor..." şi denunţa „... iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante transgenice". În acelaşi timp, se atrăgea atenţia asupra faptului că un reputat cercetător, A. Pusztai (de la Rowett Institut, Scoţia locul de naştere al cunoscutei Dolly, eutanasiată în februarie 2003), şi-a pierdut slujba în urma unei emisiuni televizate, în care prezenta cercetările sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic, care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel). Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar, în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali", dar la care s-a adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă, erau normali. „Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie),

56

reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc. Contrar concluziilor lui Pusztai, o serie de cercetători chinezi nu au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică. D.) Dezvoltarea culturilor transgenice în lume a.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990, ele debutând în SUA, apoi în Argentina, Canada, China, Africa de Sud, Australia, Mexic, Portugalia, Ucraina, România. La numai şapte ani de la debutul lor oficial, aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha, la care sar mai putea adăuga culturile ilegale. O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale, unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. Explicaţia constă în faptul că mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare, din ce în ce mai mult, rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă, opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor, iar, de puţin timp, şi solicitările cetăţenilor-consumatori. b. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia, bumbac, porumb şi rapiţă, restul de plante transgenice (cartof, papaia, tutun, dovleac ş.a.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial. c. Referitor la caracterul transferat acestor plante, se constată faptul că în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996), aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. Din 2002 încoace, situaţia se inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total, aproximativ 17% cele rezistente la atacul unor insecte. d. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA, Argentina, Canada si China). E.) Brevetarea fiinţelor vii Până la venirea „la putere" a geniului genetic, dreptul de brevetare nu privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate, utilizare, aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa, pentru a permite reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. Brevetul garantează deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în general 20 de ani). În SUA, ca şi în Europa, brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de brevete de invenţie, treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii. Aşa cum s-a precizat anterior, dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty", după numele microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. În 1980, acest cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o. Această premieră, în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate, utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE. Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE, în 1998, Consiliul de Miniştri al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor (Directiva 98/44). Aceste prevederi au generat, declanşarea a numeroase critici în Italia, Olanda, Norvegia şi alte ţări europene. Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material pentru semănat în anul următor.

57

Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice, el trebuie să semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. Cu alte cuvinte, el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la producător, îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i cultură, în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale. Firmele producătoare nu pot fi înşelate, căci ele îşi trimit inspectori care controlează pe teren respectarea contractelor. Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA, unde fermele au suprafeţe foarte mari, dar el este mai dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din Europa). Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate, în curs de dezvoltare, unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate. Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea, prin geniul genetic, a seminţelor produse de plantele transgenice. Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System", sugestiv denumit „Terminator", întrucât el „termină" viaţa plantei, împiedicând-o să se reproducă. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică foarte sofisticată, chiar „diabolică". Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul înconjurător. Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe. Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. Astfel, MONSANTO a decis întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”. F.) Contestarea OGM-urilor Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite din plante transgenice, OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. Dar situaţia s-a schimbat brusc, începând cu 1996, când, descărcarea în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material transgenic), a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care, adesea violent, s-a opus debarcării containerelor. Minoritatea ştiinţifică angajată, fără a pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei, estima că sunt încă insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor şi, ca urmare, şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public. În SUA, nu se cere agricultorilor să recolteze, în mod separat, cele două tipuri de plante, transgenice şi convenţionale. O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri. Anumite ţări (Austria, Italia, Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor. Pentru a calma spiritele, UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice. Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi a variantei sale la om), consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi, în mod special, de ultima sa înflorire - OGM-urile. Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul anului următor 1998. Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină", produşi în crescătorii uriaşe din Belgia, livraţi pe piaţă atât în Belgia, cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări. Această „afacere" ilustrează, încă o dată în plus, pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice. Astfel de evenimente sporesc teama

58

consumatorilor faţă de orice aliment de origine transgenică. Probabil, în curând, datorită strategiei stabilite de GREENPEACE, alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. Mai rămâne, ca excepţie, carnea provenită de la crescătoriile industriale, unde animalele sunt furajate cu soia-OGM importată din SUA. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM. Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA, care doreau să le dezvolte la scară mare, ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial. În lumea agricolă a UE, aceste culturi au fost primite în moduri diferite. Astfel, în Germania, agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor, temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM". În Spania, singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM comerciale, doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi. În Franţa, cea mai mare ţară agricolă din UE, asistăm şi la cea mai puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. Opozanţi se tem de o poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale, a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. Ei au distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor. În iunie 1999, aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM, obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. În cursul verii 2001, poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută, oficial, în Franţa. Tot în Franţa, contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători, s-a descoperit existenţa unor culturi experimentale de viţăde-vie transgenică. Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa, Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-OGM, care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi. Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte regiuni şi ţări industrializate, situate în afara UE. În 1999 (Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, India, Filipine, Thailanda etc.) Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. După ce au acceptat alimentele-OGM, consumatorii din această parte a lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea produselor OGM/non-OGM. G.) Acapararea agriculturii de către multinaţionale a. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor Astăzi, 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale, pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. Dintre cele 10 multinaţionale, jumătate controlează, în totalitate, piaţa mondială a seminţelor-OGM. Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. Prima care s-a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care, în 1984, a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare. Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din SUA, trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud, a Europei şi a altor continente. Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de origine, puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din numeroase ţări, în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. Aproape peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale acestei firme.

59

Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS, al doilea gigant mondial în chimie şi farmacie, firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc. b. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume, protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992). 1. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor, dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări, dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA, Argentina, Chile, Uruguay, Canada şi Australia). 2. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". Şi de această dată SUA a refuzat să semneze. 3. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate", care autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior. Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. Australia şi Canada au refuzat, iar SUA nu a dorit să se pronunţe, deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra biosecurităţii", care pregătise de fapt acest protocol. Astfel, până acum, multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială", care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). În martie 2000, guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă, Argentina a fost aceea care a ameninţat, astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia, unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat. În final, după 4 ani de negocieri, Protocolul pentru Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări, intrând în vigoare la 11 septembrie 2003. Acest protocol prevede, printre altele, o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei produselor lor, iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să refuze importul acestora. c. Noua reglementare europeană Confruntată pe de o parte cu opinia publică, din ce în ce mai ostilă OGM-urilor, pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice, Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului precauţiilor şi, totuşi, fără penalizări importante pentru industriile biotehnologice. Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care conţine peste 0,9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE, atât pentru alimentaţia umană, cât şi pentru cea animală. Din păcate, reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM. Pe lângă etichetaj, reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit, astfel ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină). Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat prealabil. în ansamblul ei. Totuşi, Directiva UE constituie un progres remarcabil, căci ea va da posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri. De la publicarea acestei reglementări europene, SUA s-a opus puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru producători. În august 2003, SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului european, considerându-1 ca o îngrădire a

60

liberei circulaţii a mărfurilor, ca responsabil pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari, rezultaţi din exportul de porumb american în UE. Şi ameninţările cu alte plângeri continuă. d.) Declinul OGM-urilor în Europa La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. Astfel, sub presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor, ostile OGM-urilor şi tot mai exigente, aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic, mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%, faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-uri). Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri au început să scadă. Capitolul 11

ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI 11.1. Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale
Construcţiile de baraje şi canale au numeroase efecte negative asupra mediului. Construcţia barajelor schimbă regimul viiturilor conducând la sedimentarea viiturilor in lacuri. Pentru a compensa lipsa fertilităţii naturale prin nămolul adus de viituri, sunt folosite îngrăşăminte sintetice şi un vast sistem de canale de irigaţie, care a dus pe de o parte la apariţia fenomenului salinizării solului iar pe de altă parte a dus la creşterea incidenţei unor periculoase maladii, ca malaria. În unele lacuri s-au dezvoltat imense cantităţi de plante acvatice, împiedicând atât navigaţia cât şi pescuitul. Unele specii locale acvatice pot dispărea, altele pot creşte numeric. Unele specii imigrate se înmulţesc foarte mult iar treptat, se pot stabiliza noi stări de echilibru, afectând evoluţia tuturor speciilor din zonă. Construcţia de canale conduc la perturbări profunde în întreaga structură a biocenozelor. Barajele produc mari presiuni în scoarţa pământului ce declanşează cutremure de pământ.

11.2. Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme
Orice specie posedă o anumită capacitate de răspândire geografică (extinderea arealului geografic) şi ecologică (pătrundere în ecosisteme diferite – deci extindere de areal ecologic). Acest proces s-a desfăşurat în tot cursul istoriei vieţii pe Pământ şi se desfăşoară şi în prezent. În acest proces, multe încercări se soldează cu eşec din cauze diferite: factori abiotici nepotriviţi, biocenoza nouă se dovedeşte atât de complexă şi închegată încât nu permite instalarea (realizarea unui anumit nivel numeric şi constituirea unei nişe ecologice) noului intrus. Pătrunderea într-un nou ecosistem înseamnă schimbarea corelaţiilor cu factorii biotici şi abiotici, deci schimbarea modului de acţiune a selecţiei ceea ce duce treptat, în succesiunea generaţiilor, la schimbarea mai mult sau mai puţin profundă, a genofondului populaţiei pătrunse, la adaptarea ei faţă de noile condiţii. Introducerea de elemente (specii) străine în diferite biocenoze poate fi neintenţionată sau intenţionată. a). Introduceri neintenţionate Prin anul 1929, pe o navă militară venind din Dakar (Africa de Vest) au ajuns pe coasta răsăriteană a Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae, vectori ai malariei, care până atunci existau numai în Africa. Curând, a apărut malaria. Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit, circa 12 mii au murit. O adevărată catastrofă economică s-a produs când acum aproximativ un secol, afidul Phylloxera vitifolii (ord. Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte porturi). Până atunci, această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA, la vest de Munţii Stâncoşi, fără a pricinui pagube vizibile (adaptare reciprocă). Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1.200.000 hectare). Atunci a dispărut ideea de a altoi soiurile europene de viţă pe cele americane, rezistente la filoxeră. În acest fel a fost stăvilită invazia acestui afid. Un alt exemplu este gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. Coleoptera),
61

important dăunător pentru culturile de cartof. Gândacul de Colorado exista în biocenozele naturale în zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic, hrănindu-se mai ales cu un solanaceu spontan – Solanum rostratum. În 1874 a ajuns la coasta atlantică a Statelor Unite iar peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse. În 1920 (când pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească) şi 1925 el se răspândeşte în toată Franţa şi de aici se întinde în toată Europa, pricinuind mari pagube economice. La noi în ţară el a pătruns prin anii 1950. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest dăunător periculos. În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni, crustacei, moluşte, peşti, păsări, mamifere. b.) Introduceri intenţionate s-au făcut şi se fac în cele mai diferite scopuri – plante de cultură (alimentare, tehnice, esenţe lemnoase, decorative), animale pentru scopuri alimentare, cinegetice, estetice. Ca urmare a acestor introduceri, întreaga floră şi faună endemică, de o inestimabilă valoare ştiinţifică, întreaga structură a biocenozelor unice, au fost deteriorate în mod ireversibil. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european Oryctolagus cuniculus în Australia. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare. Neavând duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel. Creşterea vertiginoasă a numărului iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33.000 în 1873, 9 milioane în 1882, 17,5 milioane în 1945. S-au introdus vulpi din Europa, duşmanii naturali ai iepurelui. Dar vulpile au preferat să consume miei şi fauna locală mai uşor accesibilă. Momelile otrăvite folosite contra vulpilor au dus la nimicirea unui număr mare de animale autohtone. În 1950, înmulţirea şi extinderea iepurilor, a fost oprită prin introducerea unei viroze a iepurilor. După o perioadă de 6-7 ani, iepurii au devenit parţial imuni, astfel încât în prezent, după fiecare epidemie virotică numărul lor creşte tot mai mult. Atunci când o specie introdusă într-un ecosistem nou pentru ea, reuşeşte să se stabilească în el şi să se reproducă normal, zicem că s-a produs aclimatizarea speciei respective.

11.3. Deteriorarea mediului prin supraexploatare
Supraexploatarea speciilor Dispariţia sau scăderea până la un nivel critic al speciilor, local sau pe tot arealul lor, se datorează adesea supraexploatării lor (vânătoare, pescuit, suprapăşunat) dar de multe ori este consecinţa distrugerii habitatului lor, în care caz sunt afectate numeroase specii. De multe ori efectele sunt greu sesizabile pentru moment şi trec neobservate, alteori afectează interesele economice ale omului, iar în unele împrejurări, când afectează biocenoze întregi, pot fi de-a dreptul catastrofale pentru existenţa populaţiilor umane, din zonele respective. Cercetările arată că, din totalul speciilor (311) dispărute în timpuri istorice, 82% au dispărut în ultimele trei secole. Evaluări aproximative arată că circa 20.000 specii de plante şi zeci de mii de specii de animale sunt ameninţate cu extincţie completă. De asemenea, trebuie spus că, de cele mai multe ori nu ştim aproape nimic despre implicaţiile genetice, ecologice, evolutive şi economice ale dispariţiei unei altei specii decât atunci când aceasta afectează în mod evident interesele noastre. Trebuie să fie limpede că o specie cu atâţia consumatori este în miezul unei complexe reţele trofice, a cărei dezechilibrare poate fi foarte gravă. Supraexploatarea solului, pădurilor, păşunilor Eroziunea solului este un fenomen care se produce în mod natural. Dar, pe solurile bine protejate de vegetaţia neperturbată, refacerea solului echilibrează eroziunea lui. În cazul când protecţia covorului vegetal e perturbată, eroziunea devine mai intensă decât refacerea şi ca urmare solul se degradează. Dereglarea acestui echilibru de multe ori se produce prin exploatarea neraţională şi supraexploatarea solului. Refacerea solului este un proces foarte lent: chiar în condiţiile acoperirii cu vegetaţie sunt necesare 3-4 secole pentru formarea unui strat de 3 cm de sol. Funcţiile pădurilor, indiferent de zona geografică, sunt multiple: hidrologică, de protecţie a

62

solurilor, climatică, estetică, sanitar-igienică, recreativă. Pădurile influenţează clima locală şi regională, în general moderând-o. Coroanele arborilor, prin frunzişul lor, interceptează apa de precipitaţie diminuând impactul mecanic al ei asupra solului. Litiera are şi ea acest rol şi, pe lângă aceasta, are capacitatea de a reţine mari cantităţi de apă, moderând scurgerile de suprafaţă şi echilibrând alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltraţie. În acest fel solul devine protejat împotriva eroziunii prin spălare. Aceste trăsături capătă o deosebită importanţă în bazinele de alimentare a râurilor: împiedicând scurgeri violente, este moderat regimul viiturilor, este împiedicată colmatarea lacurilor. Despădurirea pantelor din asemenea bazine de alimentare duce la viituri violente, la inundaţii, la colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare. Situaţii critice şi mai grave se produc în urma supraexploatării pădurilor din zona ecuatorială şi a păşunilor din zonele aride şi semiaride. În aceste zone, cu o populaţie globală de circa 600 milioane oameni, suprapăşunatul duce la deşertificarea unor vaste regiuni. Întregul deşert al Saharei, cel mai mare din lume, se datorează supraexploatării (mai ales suprapăşunatului). Cercetările arată că, în perioadele preistorice şi istorice, în locul unde se întinde Sahara exista o bogată vegetaţie de păşuni şi păduri, ape abundente şi o faună bogată, inclusiv a marilor mamifere africane. Până acum 2000 de ani existau încă păduri departe, în interiorul Saharei actuale. Extinderea deşertului, din aceleaşi cauze, se produce şi astăzi, cu circa 5 km pe an.

63

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful