Academia de Ştiinţe a Moldovei Institutul de Filologie

Academia de Studii Economice din Moldova Universitatea de Stat „A. Russo” din Bălţi Facultatea de Litere

Colocviul Internaţional

Filologia modernă: realizări şi perspective în context european
(ediţia a III-a)

Limbă, limbaj, vorbire
(In memoriam acad. Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru) 10-12 noiembrie 2009

Coordonatori: Viorica RĂILEANU, Nina CORCINSCHI

Chişinău, 2010

CZU

Lucrarea a fost recomandată pentru tipar de Consiliul ştiinţific al Institutului de Filologie al AŞM.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii: FILOLOGIA MODERNĂ: realizări şi perspective în context european (ediţia a III-a) Limbă, limbaj, vorbire (In memoriam acad. Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru)/ coord.: Viorica Răileanu, Nina Corcinschi – Ch.: S. n. (Tipogr. ). Vol. III. – 2010 – 512 p. ISBN Procesare computerizată: Galina Prodan
Materialele publicate în acest volum reflectă punctul de vedere al autorilor. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui articol aparţine în exclusivitate semnatarului.

© Institutul de Filologie al AŞM, 2010

CUPRINS Prefaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Maria ALExE Drumul – topos specific al prozei balcanice DuMitru APETRI Regionalismul în actul traducerii literare . . . . . . . . . . . . Vasile BAHNARU Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vasile BAJUREANU Unele aspecte semantico-funcţionale ale blocurilor sintactice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ana BANTOŞ Întemeierea prin cuvântul artistic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ion BĂRBUŢĂ Sensul enunţului – construcţie semantică, sintactică, pragmatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ТаТьяна БИГДАН Факторы становления личности в современном поликультурном мире . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Klaus BOCHMANN O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . raisa BORCOMAN, arMinia CICALĂ-RACU Interacţiunea limbajului economic cu cel comun în procesul de predare-învăţare a disciplinelor economice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vasile BOTNARCIUC Avantajele abordării netradiţionale a unor probleme tradiţionale de sintaxologie românească . . . . . . . . . . . . . . . . olga BOZ, aliona ZGARDAN Trăsături morfo-sintactice ale adverbului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . alexanDru BURLACU Ars poetica lui Grigore Vieru . . . . . . . . . . . . . . . . . . natalia BUTMALAI Structura semantică a verbelor psihologice în limba română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . tatiana BUTNARU Metafora ninsorii: principii de simbolizare mitico-folclorică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Marin BUTUC Despre noţiunea de termeni-sintagme ai metalimbajului militar românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 11 18 22 30 35 40 48 55

61 67 75 80 87 92 98

Petru BUTUC Unele aspecte morfo-sintactice ale particulei în limba română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 Carolina CĂRĂUŞ Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102 aDriana CAZACU Poetica reiterării la Liviu Deleanu . . . . . . . . . . . . . . . . . 111 lilia CAZACU (Re)construirea identităţii în Republica Moldova după anul 1990 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117

Dorina CHIŞ Metafora în vocabularul specializat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122 inga CIOBANU Grigore Vieru: melos poetic şi har orfic . . . . . . . . . . . . . . . . 130 ViCtor CIRIMPEI Amprente ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . sergiu COGUT Viziunea lui M. Bahtin asupra menippeii . . . . . . . . . . . . . . liDia COLESNIC-CODREANCA O comparaţie lexicografică bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . gheorghe COLŢUN, MoniCa SPIRESCU Motive Biblice în poeziile unor scriitori români . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . irina CONDREA Aspecte ale discursului politic în campania electorală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134 137 142 148 159

elena CONSTANTINOVICI Rolul formulelor de adresare în organizarea comunicării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167 nina CORCINSCHI Grigore Vieru: devenire întru fiinţă . . . . . . . . . . . . . 173 alexanDru COSMESCU Coerenţa şi analiza de discurs: analiza tematică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178 Maria COSNICEANU Originea numelor Rusu şi Rosso . . . . . . . . . . . . . . . . 182 taMara CRISTEI Grigore Vieru: un model de lectură poetică . . . . . . . . . . . 186 Petru DERESCU Valenţe formative ale dialogului berejanian . . . . . . . . . . . 192 ioan DERŞIDAN Catilinari şi temperatori. Studiu despre Eminescu şi Caragiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197

alexanDru DÎRUL Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209 inga DRUŢĂ, irina TERGUŢĂ Traductibil vs intraductibil din perspectiva comunicării interculturale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218

iosif ENĂŞOAE, naDia elena VACARU, iosif TAMAŞ „Mireasa greşită” – tradiţii şi folclor creştin catolic în Moldova . . . . . . . . . . . 224 gabriela FRUNZĂ Interacţiunea triftongilor şi a altor succesivităţi vocalice în rostirea limbii române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230 MarCu GABINSCHI Unele antroponime demne de atenţia lingviştilor (alb. trako şi dako) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 234

anatol GAVRILOV Stilul oralităţii în reinterpretarea dialogică a lui Bahtin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239 olesea GÎRLEA Mit şi ficţiune artistică (dualitatea imaginii artistice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247

aliona GRATI Romanul ca lume postbabelică. Despre dialogism, polifonie, heteroglosie şi carnavalesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255 aurelia HANGANU Factorii semantici care determină selecţia actantului în rolul de subiect . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263

ClauDia IONESCU „Ce mică-i lumea! O poveste din mediul universitar”: aspecte ale ironiei postmoderne în romanul lui David Lodge . . . . . . . . . . . . . 269 sVetlana KOROLEVSKI „Ceasornicul domnilor” de Nicolae Costin. Valenţe discursive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . iurie KRIVOTUROV, ZinaiDa CAMENEV Universals and typology (on the material of the passive voice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . aDela MANOLII Elemente greceşti pătrunse în lexicul românesc în perioada fanariotă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275 283 291

iulia MĂRGĂRIT Valoarea documentar-lingvistică a romanului anonim „Aglaia” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 297 gheorghe MOLDOVANU Limbă şi identitate în Republica Moldova: o problemă controversată cu un potenţial ridicat de conflict . . . . . . . . . . . . . . 305 ionel NARIŢA Moartea modală a universului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 321 inna NEGRESCU-BABUŞ Calc, traducere şi împrumut . . . . . . . . . . . . . . . . 330 felix NICOLAU Trilogia la sfârşitul postmodernităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . 337 aDela NOVAC Stereotipul cultural: concept şi funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 343 Maria ONOFRAŞ Cuvinte străine în vocabularul contemporan . . . . . . . . . . 347 Vasile PAVEL Elemente străvechi în graiurile româneşti (pe baza alm/alrr. bas.) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 350 sergiu PAVLICENCU Teoria sistemică a literaturii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 358 VeroniCa PĂCURARU Aspecte pragmatice ale polisemizării semnelor lexicale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 366 liDia CarMen PIRCA Magda Isanos – logosul mimetic. De la configuraţia intertextuală la hipertextualitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 374 ion PLĂMĂDEALĂ Despre conceptul textualist de literatură . . . . . . . . . . . 380 gheorghe POPA Silviu Berejan şi Grigore Vieru: similitudini de viziune asupra limbajului şi a limbii române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 386

aDrian Dinu RACHIERU Grigore Vieru – Patria şi Matria . . . . . . . . . . . . . 392 VioriCa RĂILEANU Denumiri de ape provenite de la oiconime . . . . . . . . . . 397 Vitalie RĂILEANU Manifestarea ludicului în poezia din R. Moldova din a II-a jum. a sec. XX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 402 Cristina ROBU Dedublarea personajului literar: disociere sau scindare? (studiu după „Fight Club” de Chuck Palahniuk) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 408 tiMofei ROŞCA Labirintul stănescian sau piramida lui keops . . . . . . . . . . . 413 angela SAVIN Motivarea utilizării locuţiunilor verbale monosemantice ce redau concomitent mai multe tipuri de acţiune . . . . . . . . . 419 Valeriu SCLIFOS Colectarea materialului frazeologic regional prin apeluri, chestionare şi corespondenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 428

6

stela SPÎNU Particularităţi fonetice ale graiurilor româneşti din sud-estul Ucrainei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 435 sVetlana STANŢIERU Accentul – indiciu al culturii exprimării . . . . . . . . . 440 Polina TABURCEANU Lumea clerului la Alexei Mateevici şi Leon Donici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 445 lilia TRINCA Sensul şi capcanele implicitului psiho-socio-cultural . . . . . . 452 elena ŢAU George Meniuc epistolierul: vocaţia dialogului revelator al alterităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 460 elena UNGUREANU Figurile discursului repetat (adiectio, detractio, immutatio, permutatio): perspectivă gramaticală şi pragmatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 465 Violeta UNGUREANU Analiza semantico-pragmatică a cuvintelor polisemantice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 475 luDMila USATÎI Eul dedublat în literatura anilor ’60-’80 ai sec. XX din R. Moldova . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 480 galaCtion VEREBCEANU Un manuscris chişinăuian de la 1790 al Alexandriei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . liDia VRABIE Criteriile de prezentare a unităţilor frazeologice în dicţionarele explicative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 485 494

ana VULPE Note privind corectitudinea utilizării unor împrumuturi . . . . . . 498 luDMila ZBANŢ, eufrosinia AxENTI Funcţionarea intensemelor derivative în presă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 502 aliona ZGARDAN, Olga BOZ Motivarea semantică: între ontic şi gnostic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 508

7

Prefaţă Volumul de faţă propune publicului interesat rapoartele şi comunicările prezentate cu prilejul desfăşurării celei de-a III-a ediţii a Colocviului internaţional Filologia modernă. Realizări şi perspective în context european cu genericul Limbă, limbaj, vorbire (in memoriam acad. Silviu Berejan şi a poetului acad. Grigore Vieru), organizat la 10-12 noiembrie 2009 de către Institutul de Filologie al AŞM în colaborare cu Academia de Studii Economice a Moldovei şi Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi. Sesiunea de comunicări ştiinţifice a intenţionat să pună în circuit şi să valorizeze schimbul de experienţă între specialiştii din Republica Moldova şi cei din alte ţări (România, Germania, SUA, Kazahstan şi Ucraina) în suita variată de probleme filologice care se impun cu precădere într-o epocă marcată de interactivitate, de curente lingvistice şi literare divergente. Necesitatea de conciliere a limbii ca structură normativă cu variaţiunile funcţionale ale limbajului, implicat în conjuncturi discursive conotative sau/şi denotative, a focalizat atenţia cercetătorilor pe departajările limbă, limbaj, vorbire, discurs, text etc. Comunicările tranzitează frontiera lingvisticii şi cea a ştiinţei literare, operând largi intruziuni în domenii aferente şi ilustrând aspecte specifice ale relaţiei limbă, limbaj, vorbire din perspective diferite. Sincretismul abordărilor se justifică prin încercarea de circumscriere a unei varietăţi cât mai extinse de corelaţionări în cadrul conceptelor enunţate, prin extrapolări ale valenţelor lingvistice, literare, hermeneutice, filosofice, fenomenologice, sociologice etc. puse în procesul de cercetare şi de funcţionare a limbii. Lucrările colocviului au fost consacrate memoriei academicianului Silviu Berejan şi poetului academician Grigore Vieru, ale căror contribuţii ştiinţifice sau poetice au avut un rol determinant în promovarea spiritualităţii româneşti în spaţiul basarabean. Direcţiile pe care le-au trasat S. Berejan şi G. Vieru în domeniul umanistic au constituit pretexte serioase pentru dezbaterile demarate în cadrul întrunirii. Discuţiile despre similitudinile de viziune asupra limbajului şi a limbii române a acestor personalităţi au fost iniţiate la şedinţa în plen, într-un amplu discurs ţinut de dr. hab. Gheorghe Popa, care menţionează statutul lor comun de „valorificatori ai implicaţiilor, de glorificatori ai virtuţilor şi de protectori ai rosturilor limbajului uman, în general, şi ale limbii române, în special”. Abordările specialiştilor în ştiinţele limbii implică cele mai importante compartimente lingvistice: gramatică, dialectologie şi istorie a limbii, lexicologie şi onomastică, sociolingvistică şi ştiinţe ale comunicării. Problemele privind limba ca sistem nu au fost pe deplin elucidate atât în planul diacroniei, cât şi în cel al sincroniei, provocând constant atenţia cercetătorilor. În cadrul lucrărilor acad. Klaus Bochmann (Germania), dr. Iulia Mărgărit (Bucureşti), dr. Galaction Verebceanu, dr. Adela Manolii

8

au pus în discuţie procesele de evoluţie istorică a limbii, dr. hab. Vasile Pavel, dr. Stela Spânu au abordat varietăţile ei dialectale. Aspectele morfo-sintactice şi semantice ale limbii au constituit preocuparea cercetătorilor dr. hab. Alexandru Dîrul, dr. Angela Savin-Zgardan, dr. Aurelia Hanganu, dr. Aliona Zgardan, dr. Petru Butuc, dr. Vasile Bajureanu, Parascovia Grozavu etc. Limbajele de specialitate au suscitat interesul doamnelor dr. Raisa Borcoman, dr. Armenia Cicală, domnului Marin Butuc. Probleme de onomastică au intrat în atenţia domnului dr. hab. Marcu Gabinschi şi a doamnelor dr. Maria Cosniceanu, dr. Viorica Răileanu. Aspecte ale frazeologiei limbii au fost elucidate în comunicările cercetătorilor Lidia Vrabie, Valeriu Sclifos; la capitolul de fonetică s-au pronunţat doamnele Svetlana Stanţieru, Gabriela Frunză etc. O bună parte din participanţi s-au arătat interesaţi de dialectica raportului dintre semn şi interpret. Anume în implicaţiile semantice pe care le impune discursul se prefigurează şi surprizele polisemantice ale limbajului, consideră cercetătoarea dr. Veronica Păcuraru. O abordare pragmatică în analiza construcţiei enunţului propune dr. Ion Bărbuţă, în vederea remedierii reducţionismului modelului lingvistic structuralist. Aceste tendinţe atrag atenţia asupra reculului structuralismului şi a deplasării accentului pe hermeneutici sociale, pragmatice, care abordează atât aspectul denotativ, cât şi cel conotativ al limbajului ca acte discursive ce antrenează relaţia interactivă emiţător-receptor. Rolul contextului comunicaţional în determinarea potenţialului polisemantic al cuvântului o preocupă şi pe doamna dr. Violeta Ungureanu. Comunicarea dintre emiţător şi receptor produce discursul, a cărui eficienţă este determinată de tehnicile şi strategiile raportate finalităţii comunicative. Doamna dr. hab. Irina Condrea atenţionează asupra unei eventuale manipulări ideologice în discursul politic, care reclamă tehnici de persuasiune. Cercetătoarea distinge în comunicarea electorală câteva tipuri de mesaje condiţionate (şi) de conjunctura extralingvistică şi orientate strategic spre influenţarea opţiunii de vot a electoratului. Pentru a asigura contactul interactiv cu destinatarul, discursul publicistic uzitează de o recuzită retorică specifică. Dintre totalitatea formanţilor de intensificare, susceptibili de a genera reacţii afective din partea receptorilor, doamna dr. Ludmila Zbanţ remarcă afixele tradiţionale, preferate de jurnalişti în virtutea diversităţii şi a încărcăturii lor semantice. Situaţiile comunicaţionale asigură fiinţarea limbajului, tinzând intercomprehensiunea. Vorbind despre comunicarea interculturală, doamna dr. Lilia Trincă avertizează asupra denaturărilor semantice, provenite din dificultatea protagoniştilor de ajustare a propriei achiziţii psiho-lingvistice la codul simbolic al celuilalt. Calitatea dialogului intercultural ar fi asigurată şi de traducerea corectă, alt aspect care a fost supus investigaţiei în cadrul lucrărilor colocviului. Cercetătorii dr. Inga Druţă, Irina Terguţă şi dr. Dumitru Apetri analizează fenomenul traducerilor, ţinând cont de potenţialul de denotare şi conotare al cuvântului. Alte probleme privind statutul cuvântului străin inclus în circuitul lingvistic local sunt dezbătute în comunicările doamnelor dr. Ana Vulpe, dr. Maria Onofraş, Inna Negrescu-Babuş etc. Un alt aspect care influenţează calitatea comunicării este conştiinţa lingvistică a vorbitorilor. Limba devine vorbire doar în context social. Relaţia limbă şi identitate naţională este un subiect care animă şi comunicările

9

cercetătorilor dr. hab. Vasile Bahnaru, dr. hab. Gheorghe Moldovanu, Lilia Cazacu. Pornind de la distincţiile operate în cadrul funcţionalităţii limbajului de către R. Jakobson, dr. hab. Vasile Bahnaru evidenţiază, în special, funcţia integratoare, în care se regăsesc toate celelalte funcţii consacrate şi care exprimă în cel mai înalt grad posibilitatea individului minoritar de integrare în societatea moldovenească. Lingvistul pledează pentru o strategie a politicii lingvistice în Republica Moldova, care să prevadă existenţa unei singure limbi de stat, utilizată în mod obligatoriu în toate domeniile vieţii publice. Un loc important în tematicile literare ale colocviului ocupă abordarea creaţiei lui Grigore Vieru. Acad. Mihai Cimpoi menţionează arhetipalitatea ca principiu structurant al viziunii poetice vierene, dr. hab. Alexandru Burlacu avansează ideea privind dualitatea măştii poetului: ipostaza orfică şi cea mesianică, care sublimizează discursul poetic, dar şi-i conferă vigurozitate. Profesorul Adrian Dinu Rachieru (Timişoara) se referă la procesiunea magică a scrisului, prin care poetul exorcizează demoniile lumii şi se apropie de dumnezeire. Cercetătorii dr. Gheorghe Colţun (Bucureşti) şi Monica Spirescu (Târgovişte) disociază semantismul unităţilor frazeologice prezente în creaţia lui Grigore Vieru şi a altor poeţi contemporani din Basarabia. Contribuţiile participanţilor au multiplicat profilul poetului într-o serie de ipostazieri creatoare. Dr. Ana Bantoş se preocupă de un Gr. Vieru „ctitor al fiinţei”; dr. Inga Ciobanu se referă la „cântăreţul orfic Gr. Vieru”; dr. Tamara Cristei descoperă un Gr. Vieru „lector model” al textelor sale, mediind receptarea lectorială. În cadrul secţiilor de literatură au fost puse în vizor particularităţile limbajului artistic opus reducţionismului bazat pe ierarhizări pretenţioase şi rigide. Comunicările ţinute de dr. Dorina Chiş (Timişoara), dr. Tatiana Butnaru, Olesea Gârlea extrapolează funcţionalitatea metaforei şi a imaginii artistice în planul configurării literarităţii. Flexibilitatea şi bogăţia limbajului folcloric sunt focalizate în comunicările cercetătorilor dr. Victor Cirimpei, dr. Iosif Enăşoae, dr. Iosif Tamaş, Nadia Elena Vacaru (Iaşi). Abordările teoretice sunt corelate cu aplicaţii pe textul literar, la care au excelat dr. Elena Ţau, Svetlana Korolevschi, dr. Timofei Roşca, dr. Adriana Cazacu, dr. Ludmila Usatâi, dr. Lidia Pirca etc. Discursul postmodernist a constitut pretexte pentru disocieri despre intertextualitate, ironie şi ludism, precum şi despre structura scindată şi dedublată a personajului contemporan, prezentate în comunicările cercetătorilor dr. Elena Ungureanu, dr. Claudia Ionescu, dr. Maria Rada Alexe, Vitalie Răileanu. Prezintă interes perspectiva comparativă de abordare a discursului artistic. Profesorul Ioan Derşidan (Oradea) participă la ilustrarea acestei grile cu un studiu despre catilinarii eminescieni şi temperatorii caragialieni care oglindesc specificul vieţii publice şi a celei private româneşti din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Dr. Felix Nicolau (Bucureşti) propune o analiză a condiţiei actuale a romanului românesc, exprimată în trilogiile semnate de N. Breban şi M. Cărtărescu. Autorul examinează intertextualitatea şi contextualitatea trilogiilor, preocupându-se în special de vizionarul simbolic al scurt-metrajelor, dar şi de sursele de umor eficient care ar dinamiza acţiunea.

10

Necesitatea abordării limbajului literar prin prisma actualităţii a condiţionat desfăşurarea unei secţiuni de teorie a literaturii. Cei care au optat pentru acest profil au vorbit despre diverse şcoli şi curente de interpretare a literaturii care au avut în vizor raportul limbă, limbaj, vorbire (discurs, text). Dr. hab. Sergiu Pavlicenco a ţinut o comunicare despre abordările sistemice ale literaturii apărute în ultimele decenii în multe ţări (ştiinţa empirică, teoria sistemică, teoria structural-funcţională), dr. hab. Ion Plămădeală a vorbit despre cercetările textualiste care au optat pentru restrângerea spectrului comunicării literare la studiul artefactelor denotate ca texte şi pentru ignorarea autorului şi lectorului. Profesorul Ionel Nariţa (Timişoara) propune o grilă logică care poate fi aplicată şi asupra limbajului literar. Cu aceştia au polemizat cercetătorii care şi-au orientat atenţia pe intercomunicarea şi intercomprehensiunea operei literare. Dr. hab. Anatol Gavrilov revine la interpretarea dialogică a stilului oralităţii realizată de către savantul rus M. Bahtin; tot de la teoria dialogică porneşte dr. Aliona Grati atunci când defineşte poetica romanului românesc contemporan ca fiind o oscilare între tendinţele de unificare şi diversificare a limbajului. La colocviu au participat şi tineri cercetători ca Alexandru Cosmescu, Olesea Gârlea, Olga Boz, Cristina Robu, Sergiu Cogut, Polina Taburceanu, Inna Negrescu-Babuş, care au susţinut examenul exerciţiului critic, probând eficienţa schimbului de experienţă între generaţii. Toate aceste contribuţii ştiinţifice au asigurat atmosfera ştiinţifică, circuitului de idei din cadrul colocviului, constituind un bun prilej pentru întruniri ulterioare. dr. Nina Corcinschi

un călător în faţa căruia s-au deschis porţile fermecate ale Levantului. spre cetatea legendară a Constantinopolului/ Istambul. 1997. aflat în cea mai mare parte sub aceeaşi administraţie. ducând toate spre capitala vechiului Bizanţ. văzut ca o resursă autohtonă de exprimare în cadrul unei literaturi care încerca şi reuşea să ţină pasul cu literatura occidentală se explică şi prin existenţa unor preocupări de reînnoire a formelor de expresie la nivelul romanului european. care a contribuit la „dobândirea treptată a unei mari deschideri către lumea europeană. unul pentru care drumul parcurs. să cunoască drumurile. Călinescu şi Iorga. să străbată un spaţiu vast ce a fost în trecut delimitat de graniţa imperiilor succesive. Celebrul personaj al scriitorului grec Kazantzakis. Zorba grecul pare un rătăcitor fericit prin lume. apare în modernitate. Consideraţii generale Conştiinţa unei literaturi balcanice. Prăbuşirea ideologiilor. dar poate fi şi un biet înţelept rătăcitor. care analizează din diferite perspective modul în care fondul balcanic este preluat de literatura modernă şi felul în care imaginarul balcanic este folosit de scriitori pentru a se exprima. devenit înţelept doar prin experienţa călătoriei. drumul pe care acestea se situează şi pe care intenţionează să se dezvolte. Revalorificarea unor resurse creative ce aparţin acestui fond atrage şi reinterpretarea unor elemente prin care se defineşte modelul romanului balcanic. o zonă străbătută de drumuri mai mult sau mai puţin sigure. oferind cititorului perspective diferite. devenit imperiului Otoman.11 DRUMUL – TOPOS SPECIFIC AL PROZEI BALCANICE MARIA ALEXE Universitatea naţională de arte. dincolo de ceea ce fusesem învăţaţi să vedem şi să acceptăm [2. 14]. De aceea balcanicul este adeseori nevoit să călătorească. În prezentul demers critic mă voi referi la unul din cronotopii ce au o contribuţie majoră în conturarea profilului identitar al acestui roman – drumul. ca o formă de expresie distinctă în cadrul prozei. Recurgerea la fondul balcanic. călătoria a fost o formă de răscumpărare. ci un rezultat al istoriei nemiloase. fără frontiere. alături de obişnuinţa noastră postmodernă de a vedea şi a accepta multiplicitatea în societăţile de azi. Rătăcitor prin lume el se întoarce însă mereu la vatra neamului său. Cu timpul apar la marginea acestui spaţiu . Postmodernismul permite reinterpretarea istoriei. al popoarelor colonizate sau marginalizate [10. punctul de vedere al învinşilor. În perioada medievală timpurie şi până aproape în secolul al XIX-lea zona pe care azi o considerăm ca generatoare a culturii balcanice reprezenta un spaţiu vast. 73]. Bucureşti 1. ne deschide ochii şi ne face să putem vedea şi în alte societăţi. în operele reprezentative ale lui Lovinescu. p. Se creează astfel un cadru cultural favorabil dezvoltării literaturii balcanice. Circulaţia călătorilor pe drumurile Peninsulei Balcanice timp de mai multe sute de ani nu a reprezentat o aventură.

1 . îl diversifică. Drumul – cronotop specific al prozei balcanice Cercetarea care a reprezentat baza acestei lucrări a generat mai multe ipoteze de lucru. am constat existenţa unor toposuri reprezentative care au modelat naraţiunea. recreat prin scrierile Anei Comnen. în care cititorul se află simultan în Bucureşti. deconstruieşte. aşa cum se întâmplă cu Olivia Manning. În acest context drumurile balcanicilor spre Occident se intersectează cu cele ale occidentalilor ce vin să viziteze regiunea sau chiar să se stabilească aici pentru o perioadă. regiunea este străbătută de mari trenuri internaţionale ce devin locul ideal al intrigii şi al crimei (Agatha Christie – Crima din Orient-Express). pe care romanul specific acestei zone o reprezintă. 2002. privind reprezentativitatea personajelor balcanice. sugerat metaforic de imaginea roţii rostogolite lent de unul din personaje. reporter la L’Evénement de Paris. Este şi un spaţiu privit în oglindă. a grupurilor majoritare sau minoritare” [13. când Europa occidentală începe să se intereseze cu adevărat de Balcani. 2000. 8]. perioadă care o inspiră şi scrie trilogia Balkan Trilogy. 2. fiindcă au fost calchiate pe teme culturale specifice. 1977. din dinastia împăraţilor bizantini. pentru a fi recompus de autor cu ajutorul cititorilor săi. […] huruitul roţii nu a mirat pe nimeni din cei rămaşi prin case şi prin curţi. E vastitatea aparentă a unei lumi închise pe care tehnica simultaneităţii specifică postmodernismului. Romanul scriitoarei bulgare. lumea balcanică. paradis al lumii interlope. în debutul romanului lui Ştefan Bănulescu Cartea Milionarului1. E de fapt o imagine în oglindă a Imperiului Bizantin. dar care cel puţin la nivelul naraţiunii nu exclud aspectele carnavaleşti şi ludice prin care sunt impuse conştiinţei cititorului anumite imagini caracteristice cu valoare simbolică. Lunga noapte a comunismului izolează regiunea de restul continentului şi închide aceste drumuri. ca în romanul Calpuzanii de Silviu Angelescu. Paradigma teoriei lui Mircea Muthu. p 15]. care stă o perioada la Bucureşti şi la Atena. În urma lecturii mai multor romane balcanice aparţinând unor culturi naţionale diferite. a contribuit la dezvoltarea capacităţii de filtrare şi asimilare a elementelor culturale diverse şi la grefarea lor pe fondul culturii tradiţionale. 7]. În secolul XX. cultura satului. În acest areal cultural se poate identifica o stratificare în care ierarhiile sunt determinate de practici culturale străvechi. Fanar sau Bizanţ sau în Moarte la Bizanţ de Julia Kristeva în care imaginea Bizanţului se oglindeşte în realitatea contemporană2. se caracterizează printr-un spaţiu închis. adiabatic [14. a oraşului. scris în franceză are ca motto un text atribuit Anei Comnen. ziarista Stéphanie Delacour. marginalizând încă o dată regiunea. rezultat al anumitor practici culturale. nici că roata şi omul nu s-au oprit în dreptul rotăriei aflată în coasta fermei Generalului Marosin [Bănulescu. 2 În romanul Juliei Kristeva. În ciuda acestei deschideri ample a spaţiului balcanic real. vine să cerceteze o dispariţie misterioasă în oraşul imaginar Santa Barbara. are la baza premiza potrivit căreia această reprezentativitate se datorează existenţei unor toposuri culturale regăsibile Omul înainta pe şosea dând de-a dura o roată de căruţă. târgurilor. concomitent cu formarea unor sfere culturale diverse.12 Maria AlEXE şi alte imperii şi oamenii locului învaţă să străbată şi alte drumuri care izvorăsc însă din drumurile vechi ale bizantinilor. Călătoria pe drumurile Balcanilor.

Rolul său este complex. drumul are în proza balcanică. Romanul lui Orhan Pamuk Fortăreaţa Albă debutează. unite cândva. în acelaşi timp o sursă a definirii identităţii eroului. renunţând la viaţa de hoinar. a căror imagine este analizată în funcţie de modul în care converg spre realizarea profilului specific romanului balcanic se ordonează în jurul unui cronotop reprezentativ: drumul Studiul literaturii balcanice din diferite epocii. în schimb. În literatura balcanică postmodernă drumul continuă să fie un element ordonator al naraţiunii şi. începând cu basmele şi baladele o funcţie ordonatoare. stabilindu-se în locul în care se desfăşoară acţiunea romanului. eroul lui Ştefan Bănulescu îşi afirmă originea spunând ca vine din Marmaţia. E de fapt un drum al cunoaşterii de sine şi al cunoaşterii culturale prin care sunt evidenţiate diferenţe ce separă estul (Imperiul Otoman) de vest (republicile italiene). spaţiul care îl leagă de colectivitatea celor din Metopolis. a oamenilor spre fantastic (tărâmul celălalt) şi se întoarce în lumea reală. Deplasarea sa în spaţiu nu este esenţială. Un drum dinspre real spre fantastic străbate eroul lui Eliade. inclusiv al prozei populare a condus la avansare ipotezei conform căreia drumul reprezintă în nu doar un cronotop prin care se poate descifra simbolistica acestei proze sau un element definitoriu la nivelul caracterologiei identitare a personajelor. Astfel spaţiul în care se va desfăşura acţiunea romanului se concretizează prin imaginea drumului străbătut de erou. importantă pentru definirea profilului compoziţional. în lumea antică este întărită de imaginea în oglindă a celor doi eroi – veneţianul şi hogea turc. Rolul acesta a fost dezvoltat de în basme unde eroul parcurge mereu drumul din lumea noastă. asemenea acţiunii din Mă numesc Roşu cu drumul pe care eroului principal. a cărui imagine se constituie. Aparent romanul începe cu un drum întrerupt. dar drumul pe mare devine unul al cunoaşterii. drumul parcurs în timp este cel care constituie axa pe care se desfăşoară întâmplările . drumul pe care acesta îl face la bordul unei corăbii veneţiene. Piraţii îl vând şi astfel eroul ajunge la Istambul. drumul reprezintă axa în jurul căreia se ordonează diferitele secvenţe ale naraţiunii). la nivel compoziţional şi în stabilirea registrelor de comunicare. într-o lume complet diferită. În balada Meşterului Manole ca şi în cea despre călătoria fratelui mort (baladă ce este mereu evocată de Ismail Kadare în romanele sale ca imagine emblematică a culturii albaneze). acţiunea debutează cu prezentarea eroului care vine de departe şi îşi va schimba viaţa. în egală măsură din componente de spaţialitate şi de temporalitate cu un rol semnificativ în construirea discursului narativ. În romanul lui Ştefan Bănulescu Cartea Milionarului sau cel al scriitorului turc Orhan Pamuk Mă numesc Roşu. Ideea celor două părţi ale unei Europe. Noutatea demersului se datorează faptului că am considerat drumul un cronotop. simbol al aventurii într-o epocă în care mările. După ce străbate drumul. mai ales Marea Mediterană erau dominate de navigatorii genovezi sau veneţieni este întrerupt de faptul că el este luat prizonier. învăţătorul Fărâmă din ampla nuvelă Pe strada Mântuleasa.Drumul – topos specific al prozei balcanice 13 în întreg spaţiul balcanic la care se adaugă influenţe venite din spaţiul culturii occidentale. Aceste toposuri reprezentative. Eroul trebuie să parcurgă o cale lungă şi întortocheată pentru a construi un pod ce separă cele două părţi ale Europei. Semnificaţiile cronoptopului sunt însă mai bogate.

Personajul principal al romanului Copiii Domnului de Petru Popescu. 1999. Evseev – Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale – Editura Amarcord. dar şi cele din viaţa de zi cu zi). În unele scrieri simbolul şi-a pierdut funcţia iniţială şi s-a transformat în simplu motiv. a fost parcursul străbătut spre Mircea Eliade – Sacrul şi profanul – Ed. a abaterii este complicat. 1 2 . spre Gheena poate – Petru Popescu (Copiii Domnului. din înaltul pur al copilăriei. 4 Mircea Eliade – Sacrul şi profanul – Ed. Rătăcirea este conştientizată de soţia sa cea care se călugăreşte şi nu poate muri fără să îşi mărturisească păcatul. cu toate întâmplările previzibile sau imprevizibile ale unei călătorii. Pedeapsa îl surprinde şi procesul conştientizării vinovăţiei. prefigurând iniţierea. de atunci acest drum cobora neted şi mergea spre adânc nesfârşit. Pe drum el vine în contact cu semne codificate. nunta. accesului cu cel al mişcării în timp. mai mult decât de conştientizarea faptei2. dar şi basmele orientale vorbesc despre drumuri. punţi pe care eroul trebuie să le treacă pentru a deveni puternic sau pentru a putea să-şi îndeplinească misiunea1. urmând un anumit drum. drumul i se înfăţişa drept şi fără neguri. adică de la ceea ce ar fi trebuit să fie parcursul său în calitate de preot. „Religios şi ritmic. spre focul subpământean. Călătoria eroului mitic este o călătorie iniţiatică. Un loc puternic marcat în mitologia populară este răscrucea. au o funcţie iniţiatică evidentă. Timişoara.14 Maria AlEXE 3. în altar ori în încleştarea hoţiei. vad. obstacolele-punte. Călătoria ţăranului român începe dimineaţa şi el nu se întoarce din drum orice s-ar întâmpla3 fiindcă această cale poate fi transfigurată în valori religioase. Bucureşti. fără a intersecta în mod clar spaţiul fantasticului sau în fantastic. Humnitas. legăturii. în calitatea sa de soldat. 123. îşi văzuse moartea cu ochii. 3 I. precum şi diferitele locuri de trecere. Aspecte ale simbolisticii drumului în literatura balcanică Valoarea simbolică a drumului este evidentă încă din perioada antichităţii. Omul arhaic. Bucureşti. drumurile pe care le-a străbătut eroul principal prin Asia şi Peninsula Balcanică. 74). În acest tip de scrieri simbolul drumului se corelează cu simbolul centrului şi are la nivelul culturilor tradiţionale o funcţie operatorie. destinului. este esenţială pentru definirea romanului balcanic. Legendele medievale. vale. că ceea ce face îl abate de la drumul său iniţial. 122. îşi reprezintă în mod intuitiv propria sa viaţă sub forma unui drum. înmormântarea. romanul balcanic drumul păstrează o parte din simbolistica sa. când fusese zdruncinat de copita groaznică. cel pe care Mircea Eliade îl consideră profund religios. fie că deplasarea se face sub semnul verosimilului. chiar răstignirea pe cruce de ciobanii pe care îi jefuia pare să creadă că vremurile aspre l-au împins la fărădelegi şi regretele sunt legate de pierderea tovarăşilor săi şi a familiei. Simbolul drumului îngemănează simbolismul liniei. nu este conştient că a rătăcit drumul. Humnitas. ce se materializează mitic. din cultura populară unde apare legat de simbolismul trecerii (marile treceri botezul. preotul/tâlharul Anichit. dintre care cele mai cunoscute sunt cele ale regelui Arthur. El semnifică unificarea nivelelor realului şi imaginarului. Drumul este asociat cunoaşterii iniţierii. nu ieşea din canon. transformării. 147. Situarea eroului (eroinei) în spaţiu şi timp. În romanul Mă numesc Roşu al scriitorului Orhan Pamuk. Astăzi această semnificaţie datorată funcţiei cultice a basmului nu mai este atât de evidentă. transformată în „calea vieţii”4.

Drumul – topos specific al prozei balcanice

15

maturizare1. Drumul este unul din toposurile care dă dimensiuni identitare unor personaje, în special celor care se încadrează în categoria înţeleptului rătăcitor, înrudit cu picaro-ul occidental şi prin care autorii construiesc o paradigmă a cetăţii şi a istoriei [14, 2002, 71]. 4. Funcţia cronotopului drumului la nivelul compoziţiei Romanul balcanic postmodern a preluat din literatura populară asocierea cronotopului drumului cu cel al întâlnirii, ceea ce adus la amplificarea funcţiei sale la nivelul compoziţiei, el poate servi ca intrigă, uneori ca punct culminant sau chiar ca deznodământ (ca final) al subiectului, întâlnirea este unul dintre cele mai vechi evenimente constitutive ale subiectului eposului (mai ales ale romanului) [Bahtin, 310]. Întâlnirea poate deveni pretext al desfăşurării drumului. Funcţia ordonatoare a cronotopului este cu atît mai importantă cu cât în romanele postmoderne intriga îşi pierde din importanţă, asistând la multiplicarea şi diversificarea ei. În nuvela lui Mircea Eliade Pe strada Mântuleasa, acţiunea debutează cu întâlnirea dintre Fărâmă şi cel despre care crede că este fostul său elev. Confuzia bătrânului învăţător declanşează un şir de întâmplări care îl vor purta pe cititor cu mulţi ani în urmă, ajungând până în epoca fanariotă, prin zona din jurul străzii Mântuleasa. Este drumul pe care cititorul îl străbate din realitatea în fantastic, din întunecata epocă a anilor ’50 spre oraşul mitic. Este ca în basme un drum sinuos cu treceri camuflate, pe care doar cei iniţiaţi le pot descoperi, cu popasuri prelungite într-un anumit timp sau loc, cu întoarceri neaşteptate. Eroul lui Constantin Ţoiu, Chiril Merişor străbate acelaşi Bucureşti atemporal care îi este dezvăluit de prietenul său anticarul. E tot un drum simbolic, fiindcă reprezintă calea străbătută de eroul ce se descoperă pe sine şi adevărata viaţă culturală a Bucureştiului anilor ’50. Într-un alt roman, aparţinând aceluiaşi autor .a cărui acţiune se petrece tot în Bucureşti, dar într-o epocă mai relaxată, este vorba de Obligado, eroul se întâlneşte cu prietenul său arhitectul JT şi străbat împreună oraşul pe urmele Crailor de curtea veche. Zona pe care o parcurg eroii este în linii mari aceeaşi, cu trimitere şi la romanul lui Mateiu Caragiale. Dacă funcţia la nivelul compoziţiei pare oarecum identică (pretext pentru evocarea unor întâmplări), ea diferă la nivelul caracterologiei identitare. În Obligado, drum prin vechiul Bucureşti este imaginea simbolică prin care autorul pune faţă în faţă destinul unui oraş şi cel al unui individ. Prin secvenţa plimbării ce urmează întâlnirii, pretext al rememorării unor întâmplări din perioada interbelică şi al analizei unor situaţii prezente, eroul se raportează pe sine şi destinul său tragic la scara istoriei. Compoziţional descrierea plimbării celor doi eroi este, aşa cum am arătat doar aparent aceeaşi din Galeria cu viţă sălbatecă. În acest al doilea roman al lui Constantin Ţoiu perspectiva deschisă este mai amplă, nu doar iniţierea unei introspecţii, ci şi ilustrarea dihotomiei individual-colectiv, a raportului dintre drama unui individ şi tragedia unui popor.
1 În primele capitole eroul reîntors în oraşul său natal parcurge un drum al cărui traseu este determinat de identificarea locurilor în care s-a format ca artist: casa unchiului său şi atelierul miniaturiştilor.

16

Maria AlEXE

Într-o manieră ironică, specifică postmodernismului, scriitorul Vasile Vasilache prezintă în romanul Povestea cu cocoşul roşu drumurile pe care eroul său le străbate de la sat la oraş, din societatea arhaică în cea cosmopolită şi snoabă, de la ignoranţă spre o cunoaştere lipsită de profunzime. În viziunea antropomorfizată a prozatorului drumul „bouţului” spre târg, din lumea arhaică a satului moldovenesc spre cea necunoscută a oraşului „Drumul se întindea bătut ca palma, drum pe de alăturea toloancei, înnegrite de curând. Drum lung, nesfârşit, să tot mergi şi să-ţi alungi urâtul” [17, 9]. Textul reface în manieră parodică imaginea drumului iniţiatic al eroului basmului popular. Acesta este descris în manieră fabulistică şi prezintă parcursul „bouţului” şi în manieră satirică, scriitorul construind prin Serafim un erou de tip Păcală. În final cele două drumuri se unesc asigurând unitatea compoziţională a romanului. Romanul Juliei Kristeva Moarte la Bizanţ prezintă un lumea cosmopolită a societăţii globalizate în care drumurile se intersectează haotic, rezultat al unei lumi ce devine, datorită progresului tehnic din ce în ce mai mică. Personajul principal, ziarista Stéphanie Delacour călătoreşte în toată lumea, ca orice reporter de teren, pentru a putea să valorifice bombele informaţionale. Drumul care asigură unitatea compoziţională este drumul în timp cel care leagă epoca contemporană de Bizanţul epocii Anei Comnen. E un drum în timp, dar şi un drum în spaţiu, autoarea evocând campaniile cavalerilor cruciaţi, cei care străbat Peninsula Balcanică, oprindu-se chiar pe teritoriul de azi al Bulgariei. Ca în romanul lui Silviu Angelescu, cititorul are impresia unui carusel în care atunci şi acum par să se rotească mereu. Arcul peste timp, creat de Julia Kristeva îl ajută pe cititor să descopere un spaţiu vast străbătut de drumuri ce devin posibile datorită unităţii administrative şi politice din timpul Bizanţului medieval. Spre deosebire de eroul lui Pamuk din Fortăreaţa Albă care reuşeşte să parcurgă drumul ce separă cele două „jumătăţi” ale Europei, Julia Kristeva, contemporană cu Europa unită, conştientizează diferenţele şi atitudinea supărător protectoare a vestului. Indirect, în maniera aluzivă specifică literaturii balcanice ea evoca invazia cavalerilor cruciaţi din timpul Anei Comnen. În scrierile acestei prinţese bizantine eroii occidentali „civilizatori” apar adeseori mai barbari decât bizantinii pe care ar fi dorit să îi elibereze. 5. Concluzii Cercetarea privind rolul pe care imaginea drumului o are în stabilirea profilului identitar al romanului balcanic postmodern a confirmat ipotezele de lucru iniţiale. Este evident faptul că imaginea drumului reprezintă, nu doar un topos semnificativ, ci un cronotop cu implicaţii privind caracterologia identitară a personajelor şi la nivelul compoziţiei romanelor. Modalitatea în care este abordat acest cronotop a la diversificarea şi îmbogăţirea simbolisticii sale în romanul balcanic postmodern datorită fondului cultural autohton şi a limbajului aluziv specific acestei literaturi. Studiul asupra cronotopului drumului în romanul balcanic oferă o privire de ansamblu asupra imaginii sale în proza balcanică în general şi a celei din perioada postmodernă în special. Este o modalitate nouă de abordare a operei

Drumul – topos specific al prozei balcanice

17

scriitorilor din regiune, privită din punctul de vedere al specificităţii sale şi nu doar în raport cu literatura culturilor occidentale dominante. O astfel de cercetare care analizează modalităţile de structurare şi funcţionare a unei imagini dint-o perspectivă interdisciplinară absolut necesară unui astfel de demers, releva caracterul unitar al romanului balcanic, implicit existenţa sa ca specie bine definită.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Albu Mihaela, Sud-estul european (sau Peninsula Balcanică) regiune cu destin specific şi bogat patrimoniu cultural în Carmina Balcanica, anul I, nr. 1, Craiova, 2008. 2. Alexandrescu Sorin, Paradoxul românesc, Editura Univers, Bucureşti, 1998. 3. Bănulescu Ştefan, Cartea Milionarului; Cartea de la Metopolis, Editura Eminescu, Bucureşti, 197…. 4. Cărtărescu, Mircea – Travesti – editura Humanitas, Bucureşti 1994. 5. Cărtărescu Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. 6. Cărtărescu Mircea, Nostalgia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. 7. Eliade Mircea, Proza fantastică – Pe strada Mântuleasa, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1991. 8. Eliade Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humnitas, Bucureşti, 2000. 9. Evseev Ivan, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amacord, Timişoara, 1999. 10. Hutcheon Linda, Politica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 1997. 11. Kadare Ismail, Palatul viselor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. 12. Kristeva Julia, Moarte la Bizanţ, Editura Rao International Publishing Company, Bucureşti, 2005. 13. Marinescu Mariana, Drumuri si călători în Balcani, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 2000. 14. Muthu Mircea, Balcanismul literar românesc, Editura Dacia Cluj-Napoca, 2002. 15. Pamuk Orhan, Fortăreaţa albă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007. 16. Pamuk Orhan, Mă numesc Roşu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006. 17. Vasilache Vasile, Povestea cu cocoşul roşu, Chişinău 2004.

18

REGIONALISMUL ÎN ACTUL TRADUCERII LITERARE DUMITRU APETRI Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie Realitatea din R. Moldova abundă în multiple fenomene negative cauzate de ideologia totalitară sovietică. Două dintre cele mai alogice, bizare şi anacronice sunt următoarele: intenţia de a crea în spaţiul românesc de la est de Prut un popor moldovenesc deosebit de cel român şi o limbă moldovenească distinctă de cea română. Insistenţa de a plăsmui un mijloc glotic artificial s-a răsfrânt în mod nefast, bineînţeles, asupra creaţiei artistice propriu-zise, inclusiv asupra traducerilor literare. În cele ce urmează ne vom referi doar la unul din aceste fapte de limbă – regionalismul în actul de tălmăcire „în moldoveneşte” a literaturii ucrainene în deceniul şase al secolului XX. Timp de vreo şase decenii, din 1924 şi până pe la mijlocul anilor ’80*, mai întîi în RASSM, apoi în RSSM, s-au efectuat numeroase transpuneri din literatura ucraineană – circa 120 de cărţi, ce-i drept, o bună parte din ele prin intermediul limbii ruse. Menţionăm în treacăt: la totalitatea de cărţi indicată s-au adăugat treptat nu puţine texte care au văzut lumina în paginile presei periodice, în diverse culegeri tematice şi de altă natură.1 Privită sub aspectul calităţii, producţia livrescă apărută până în anii ’60 nu denotă însuşiri artistice. Una dintre cauzele care a determinat situaţia dată este prezenţa agasantă a regionalismului în actul traducţiilor. Anume regionalismul constituie elementul constitutiv lingvistic care le-a afectat grav valoarea literară. Îndepărtându-se pe această cale de original, textele ţintă au impus o imagine neadecvată a operelor originale şi, în definitiv, au adus serioase prejudicii estetice cititorului nostru, în plan larg – spiritualităţii autohtone. Se ştie că regionalismul, în linii mari şi în mod firesc, se prezintă ca un fapt lingvistic obiectiv, dar, în spaţiul românesc de la est de Prut, începînd cu anul 1812, el a început a căpăta o configuraţie aparte. Regretatul academician Silviu Berejan, într-un studiu al său, constata, pe bună dreptate: „Regionalismul, adică particularităţile regionale şi interpretările regionaliste ale realităţilor locale, este un fenomen firesc pentru orice comunitate socială de proporţii, dar în Basarabia, spre deosebire de alte provincii româneşti, în virtutea unor condiţii dictate de interesele geopolitice din zonă, el a degenerat într-o problemă dezbinatoare, eminamente politică” [1, p. 35]. Este vorba despre politica Imperiului rus, iar după 1940 a Imperiului sovietic de a crea în arealul românesc indicat mai sus o limbă moldovenească
* Anume pe la mijlocul anilor ’80, s-a întrerupt, practic, dialogul intercultural dintre R. Moldova şi Ucraina prin intermediul versiunilor artistice.1

Regionalismul în actul traducerii literare

19

în baza graiurilor locale. În aceste graiuri „se implantau, fără discernământ regionalisme de provenienţă slavă sau, în mod direct «neologisme» ruseşti…” [1, p. 36]. Cel mai evident şi mai lesne această practică o depistăm în tălmăcirile efectuate până la 1940 în stînga Nistrului, adică în RASSM, dar, cu o intensitate mult mai mică, şi în cele tipărite în R. Moldova în perioada postbelică. Întrucât traducerile de până la 1940 sunt, pur şi simplu, oribile sub aspect glotic ne-am ales 5 cărţi de proză ucraineană replămădite în grai moldav în prima jumătate a anilor ~ 50. Exemplele sunt alese din cărţile Opere alese de Taras Şevcenko, Curcubeul de W. Wasilewska, Povestiri de M. Koţiubinski, Nuvele şi schiţe de O. Gonciar şi volumul colectiv Nuvela ucraineană. Este cu adevărat deranjant procentul de lexic impropriu ce a invadat paginile tipăriturilor enumerate. Ilustrarea o facem astfel: în prima coloniţă includem cuvintele din sursa primă, în cea de-a doua pe cele din limba ţintă, în a treia – unităţile lexicale cerute, după convingerea noastră, de context. T. Şevcenko. Opere alese, Chişinău, 1951, traducător N. Bernştein (exemplele sunt excerptate dintr-o singură povestire şevcenkiană – Varnakul)
скатерть хлопский палат единый читали постоянно светлица ограбление cвинец лютый скромность преступление изображающий strecătoare hlopă casă singur citeau mereu odaie grăbuiţi arme rău tăcere fărădelegi arătându-l faţă de masă şerb palat unic predau permanent casă mare (odaie pentru oaspeţi) prădaţi plumb cumplit modestie crimă zugrăvindu-l

W. Wasilewska. Curcubeul, Chişinău, 1953, traducător A. Şoimer.
прoступать торжествовать a zăcea îi făcea plăcere a se întrezări a domina, a triumfa

M. Koţiubinski. Povestiri, Chişinău, 1953, traducător F. Cibotari.
свитка работников гнилых пóдать нанялся не сватается завиваются burcă slugi putregărite dări te-ai tocmit n-o lua în căsătorie se răsucesc flanea lucrători putrede impozite te-ai înnăimit n-o peţi se îmbracă (este vorba aici de creşterea verzei)

20

Dumitru APETRI

Nuvela ucraineană, Chişinău, 1953, traducător la Cutcoveţchi.
cкатертина пригощаються stricătoare sorb faţă de masă servesc

O. Gonciar. Nuvele şi schiţe, Chişinău, 1955, traducător Vl. Belistov.
баклажаны сени чуткость могучий чувствую фон открытый волевой pătlăgele roşii tindă gingaş de nebiruit ştiu fon deschis voluntar vinete coridor sensibilitate puternic, măreţ simt fundal fără acoperiş de voinţă

După cum vedem, în unele cazuri câteva pagini sau o scriere chiar şi de proporţii mici conţine multe unităţi lexicale folosite impropriu. Lacuna aceasta afectează adeseori claritatea textului făcându-l evaziv, imprimîndu-i multă nebulozitate. Alteori ea văduveşte scrierea de anumite nuanţe de sens, diminuează forţa ei emotivă, ermetizându-i, în cele din urmă, mesajul sau creîndu-i cititorului o impresie greşită despre cele evocate sau zugrăvite de autorul originalului. În disonanţă cu atmosfera stilistică a variantelor româneşti se află, raralel cu lexicul impropriu, rusismele şi ucrainismele. Pe acestea se admite a le păstra în textul ţintă doar atunci, când reprezintă nişte realii, pe care le explicăm în text sau în nota subpaginală, sau în cazul când îndeplinesc funcţia de caracterizare a limbajului unui anumit personaj. Bunăoară, folosirea (cu explicaţia necesară subpaginală) a ucrainismului жермало în versiunea romanului Tronca de O. Gonciar. Ca elemente eterogene se impun în tălmăciri acele rusisme şi ucrainisme care au în limba noastră indiscutabile echivalenţe. Suntem convinşi: fără mult efort intelectual, s-ar fi putut găsi echivalenţe pentru oricare dintre unităţile lexicale ce urmează: otread, flighel, dejurnă, pána (în sens de cucoană), azbucă, lecari, univermag, bolniţă, jasmin, barbaris, podpolie, raicom, pravlenie, ustav, partorg, buhalter, razvedcă, tâl ş.a.m.d. Este îndreptăţită utilizarea a astfel de istorisme cum sunt esaul, ureadnic, dar nu ne vom încumeta să acceptăm lipsa explicaţiilor asupra acestor termeni vechi. Suntem de părerea că practica ticluirii „în moldoveneşte” a astfel de texte este una păguboasă, mai ales când avem de faţă faptul că majoritatea acestor transferuri erau destinate şcolii şi că ele apăreau în tiraje ce variau între 5 şi 15 mii de exemplare. O astfel de producţie livrescă, lipsită de valoare estetică, a adus, cum am menţionat mai sus, mari prejudicii culturii noastre naţionale, în speţă gustului artistic.

Regionalismul în actul traducerii literare

21

Lingvistul Vasile Pavel, într-un studiu al său, accentua: „Tentativa de a sprijini ideea, din rătăcire sau rea-voinţă, că există o «limbă moldovenească» opusă limbii române, zămislită, chipurile, pe o bază dialectală moldovenească, este o gravă eroare şi o absurditate” [2, p. 40]. Această eroare şi absurditate s-a manifestat pregnant, în dauna cititorului nostru, şi în actul transpunerilor din literatura ucraineană efectuate în anii ’50 ai sec. XX şi chiar mai târziu.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Berejan Silviu, Folosirea glotonimului limba română în Republica Moldova. Aspecte identitare, în cartea sa Itinerar sociolingvistic, Chişinău, 2007. 2. Pavel Vasile, Limba română – unitate în diversitate, în Limba Română, nr. 9-10, 2008.

22

ESEU ASUPRA LIMBII CA FACTOR INTEGRATOR AL STATULUI VASILE BAHNARU Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie 0. Înainte de a examina tema enunţată în titlul acestei comunicări, aş vrea să vă reamintesc un episod din romanul popular Esopia, pentru a vă convinge de polivalenţa funcţională a limbajului uman. Citez: Apoi, preste doao-trei zile, chemă Xantos pe ucenicii săi de la şcoală, să-i ospeteze. Şi trimisă pe Esop în târg şi-i zisă să cumpere bucate care vor fi mai bune şi mai dulci. Iar Esop, mergând la târg, gândea întru sine zicând: „Oare cum aş face să dezvăţ pre stăpânul mieu să nu mai vorbească nebuneşte?” Şi socoti de cumpără tot limbi de porc. Şi, ducându-să acasă, făcu multe feliuri de bucate fiarte, fripte, prăjite. Şi viind filosofii toţi la masa, adusă Esop bucate şi le pusă dinainte limbi de porc; şi al doilea rând de bucate iară limbi de porci, prăjite. Decii luară filosofii a povesti pentru limbi, că şi filosofia cu limba să slujaşte. Apoi adusă şi a treia oară iar limbi, fripte şi încă mai pusă de multe ori tot limbi, făcute în multe feliuri. Iar filosofii zisără: — Până când vom mânca tot limbi? Că până ce am mâncat la limbi, până ne dor şi ale noastre limbi! Xantos strigă pe Esop şi-i zisă cu mânie mare: — Dar nu mai sunt alte feliuri de bucate, ci tot limbi aduci? Au doară nu ţ-am poruncit eu ţie, spurcatule, să cumperi ce bucate sunt mai bune şi mai dulci? Esop zisă: — Jupâne, până când mă vei ocărî şi mă vei ruşina fără vină dinaintea acestor filosofi? Şi-i zisă Esop: Oare ce iaste mai dulce pre lume decât limba, ori de prieteşug, ori de rugăminte, ori de dragoste, de vândut şi de cumpărat şi de toate veseliile şi tocmelele; de întrăbări de sănătate şi de spăsenie; căci cu limba pacea să tocmeşte, cetăţile să zidesc şi ce să mai zic pentru limbă, căci ea iaste înţelepţia vieţii noastre. De aceasta sfătuiră toţi filosofii şi aşa aflară precum zisă Esop. Iară când fu a doao zi, zisă Xantos filosoful oaspeţilor să nu le pară cu greu pentru ospăţul limbilor. Şi le zisă: — Să nu vă pară dumnelorvoastră că doară cu voia mea au fost aceasta, ci meşteşugurile robului celui viclean. Şi să rugă lor să vie şi a doao zi să-i ospăteze, zicând că: — De nu va schimba bucatele dinaintea dumneavoastră, voiusă-mi aleg cu dânsul! Şi chemă pe Esop şi-i porunci zicând:

Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului

23

— Să te duci în târg, să-mi cumperi ce va fi mai rău şi mai amar, că voiu să-m ospetezi ucenicii miei! Iar Esop, neavând frică de niminea, mersă în târg şi cumpără iară limbi de râmători şi le găti foarte bine. Şi deacă veniră filosofii, şăzură la masă şi porunci Xantos lui Esop să aducă bucate pe masă. Iară el adusă într-o tipsie acoperită şi o pusă pe masă. Iar un filosof descoperi tipsiia şi deacă văzu că sunt iar limbi de porc, începu a râde şi zicea: — Iar limbi de porc! Iară Esop tăcea, nu zicea nimic, ci tot căra bărbăteşte şi punea pre masă limbi de râmători. Iar Xantos, de mânie şi de ciudă mare, nu mai ştiia ce face, ci zisă: — Esope! Dar aceasta ce iaste? Cum ţ-am poruncit eu şi tu cum faci? Au doară nu ţ-am poruncit eu ţie ce bucate sunt mai rele şi mai amare? Iară tu ai făcut ca şi ieri! Iară Esop răspunsă şi zisă: — Jupâne, au doară iaste ceva mai rău şi mai amar decât limba? Limba sparge ceteţi mari din temelie, limba omoară, limba huleşte, limba cleveteşte şi pâreşte, limba jură strâmb şi toate răutăţile să fac din limbă!1 1.0. La o examinare atentă a acestui fragment constatăm că Esop a intuit, graţie înţelepciunii sale proverbiale, funcţia persuasivă a limbajului uman. Din capul locului ţinem să subliniem că limbajul este procesul prin care se realizează comunicarea verbală şi gândirea noţională, adică limbajul nu este altceva decât realizarea, manifestarea limbii în procesul vorbirii sau, în alţi termeni, limbajul este limba în acţiune, iar limba este, totodată, instrumentul limbajului, alcătuit din fonetică, vocabular şi gramatică, este mijlocul de comunicare şi furnizorul de semne, de simboluri pentru comunicare şi gândire. De altfel, limba este un fenomen eminamente social, diferit de la un popor la altul şi un fenomen istoric, diferit de la o epocă istorică la alta. Limba, ca instrument social, a apărut şi s-a dezvoltat în procesul muncii, urmând constituirea şi dezvoltarea societăţii umane. În această ordine de idei, putem afirma că limba, ca fenomen general uman, a determinat apariţia conştiinţei naţionale şi sociale, în timp ce limbajul este un proces individual, ca orice proces psihic care apare şi se dezvoltă în ontogeneză (evoluţia fiecărui individ după naştere), potrivit legilor psihofiziologice. În linii mari, în cadrul limbii – şi, respectiv, al limbajului – distingem două funcţii importante: funcţia comunicativă şi funcţia cognitivă. Schematic, comunicarea presupune existenţa unui expeditor (emiţător), a unui destinatar (receptor), a unui canal de transmitere, precum şi a mesajului de transmis. Trebuie să existe, deci, cel puţin două persoane care să comunice, orice partener la comunicare putând fi, în acelaşi timp, atât expeditor, cât şi destinatar. Prin comunicare, oamenii pot coopera, colabora, realiza acţiuni în comun, îşi pot uni eforturile în vederea ocrotirii naturii, a vieţii, a dezvoltării societăţii în toate domeniile, pot prelua şi transmite experienţa din generaţie în generaţie. 1.1. Limbajul ca fenomen psihic este procesul individual de folosire subiectivă şi personală de către fiecare individ a sistemului general al limbii. Dacă limba unui popor este unică (română, franceză) şi aceeaşi pentru toţi membrii colectivităţii care o vorbesc, limbajul se constituie diferenţial în tot atâtea variante individuale câţi indivizi folosesc limba dată. El exprimă, în fond, gradul interior

24

Vasile BAHNARU

de însuşire şi stăpânire de către fiecare din noi a elementelor limbii. De aceea unii dintre noi au un limbaj mai bogat, mai expresiv, plastic, iar alţii un limbaj insuficient de expresiv, adică inexpresiv. Totodată, vorbitorii de limbă, în funcţie de gradul lor de cultură, dispun de un limbaj gramatical fie corect constituit, fie incorect format. Unii dispun de un debit verbal abundent, precipitat şi cu o slabă consistenţă informaţională. În schimb sunt alţii care au un limbaj succint, dar cu o mare concentraţie de idei. Limbajul formulează, exprimă, detaliază şi amplifică diverse conţinuturi psihice, precum imaginile senzoriale, cele recente şi actuale, sau mai tardive din cunoaşterea noastră, stările afective, intenţionalitatea persoanei, scopurile ei. Cu alte cuvinte, vorbirea configurează cunoaşterea noastră de tip uman, deoarece numai datorită mecanismelor vorbirii şi verbalizării tuturor impresiilor noi se face posibilă conştientizarea stimulilor şi integrarea proceselor psihice în activitatea subiectivă conştientă a omului. 1.2. Limbajul ca fenomen psihic îndeplineşte mai multe funcţii. Funcţia de comunicare cunoscută şi sub denumirea de transferare a unui conţinut de la o persoană la alta. Această funcţie este cea mai importantă şi constă în nominalizarea lucrurilor, a evenimentelor, realităţii, pe de o parte, şi în efectuarea predicaţiilor corespunzătoare, pe de altă parte. Limbajul nu poate fi conceput numai ca producere şi recepţionare a semnelor verbale, latura exterioară a comunicării interumane. Funcţia comunicativa a limbii şi limbajului, prin excelenţă socială, pune pe oameni în relaţii reciproce, adică este indisolubil legată de funcţia cognitivă, altfel spus de integrare, conceptualizare şi, în genere, de elaborare a limbii. Limbajul este implicat în toate procesele de cunoaştere prin cuvinte, care sunt purtătoare de informaţii şi semnificaţii, facilitând şi mediind operaţiile de generalizare şi abstractizare, permiţând explorarea şi investigarea realităţii, îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor (aprecierea, prelucrarea, sistematizarea, ierarhizarea). Însuşindu-şi limba, comunicând cu ceilalţi, omul (în cursul vieţii sale) îşi însuşeşte în acelaşi timp experienţa acumulată de generaţiile trecute şi prezente (produse verbale în formă scrisă – lucrări ştiinţifice, opere literare etc., precum şi regulile, forma, structura, formele gândirii logice. 1.3. Funcţia expresivă sau emoţional-expresivă, afectivă este funcţia de manifestare atitudinală complexă a unor idei, imagini, nu numai prin cuvintele înseşi, dar şi prin ritm, intonaţie, accent, pauză, mimică, pantomimică, gestică. Funcţia expresiv-afectivă constă în exprimarea spontană sau semideliberată a emoţiilor şi impulsurilor. Funcţia persuasivă sau de convingere, adică de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări emoţionale este cunoscută şi sub forma imperativ-persuasivă a limbajului. Prin această formă vorbitorul se impune altui, exercită o influenţă asupra voinţei lui. Este clar însă că funcţia este compusă, întrucât imperativul ordinului este altceva decât convingerea realizată prin argument şi prin apelul emoţional. În anumite condiţii, forţa de convicţiune a cuvântului devine excepţional de mare. Un bun orator, un bun profesor cu o înaltă tehnică şi cultură a limbajului, reuşeşte să pună complet stăpânire pe auditor (forţa educativă a limbajului). Mijloacele persuasiv-imperative ale limbajului sunt variate, în funcţie de scopul urmărit. Astfel, pentru a săvârşi o faptă sau acţiune se recurge la: ordin, comandă, cerinţă ferm exprimată sau rugăminte. Pentru încetarea, stoparea unei acţiuni se face apel la interdicţie, ameninţare sau reproş. Pentru a acţiona asupra voinţei, pe

Pentru a ajunge la asemenea performanţe trebuie sa urmăm un anumit antrenament.Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului 25 calea convingerii. limbajul intervine îndeosebi pentru a ajusta acţiunea la împrejurări. întrucât se desfăşoară într-un cadru situativ şi cele mai multe din condiţiile acţiunii sunt cunoscute. Limbajul practic se regăseşte în conduita individuală sub forma autocomenzii şi autointerdicţiei. să schimbăm la un moment dat dispoziţia afectivă. Jakobson (expresivă – cromatică – cognitivă – poetică – fatică şi metalingvistică) sunt coprezente în funcţionarea reţelei de comunicare şi ele exprimă mai puţin o ierarhie şi mai mult un bloc funcţional2. Prin comenzi – în limbaj extern (cu voce tare) şi limbaj intern (în gând). iniţiativa etc. nu sunt propriu-zis solicitări de informaţii. 2. În acelaşi timp. 1. se face uz de mijloace persuasive specifice (propunerea. Ce mai faci? etc. produce o rafinare a lor. este necesar ca limba să fie examinată din cele mai variate puncte de vedere: structura ei internă. În acest caz este vorba de un limbaj de intervenţie promptă. relaţia socială de cunoaştere şi de atenţie reciprocă a indivizilor.1. cu formule de concesie şi energie. este absolut necesar să identificăm care particularitate a limbii determină esenţa ei definitorie. Această putere a cuvântului se bazează pe faptul că funcţiile organismului sunt desemnate verbal. Limbajul uman este un fenomen extrem de complex. aprobării de sine. dezvoltată la nivelul operaţiilor formale când devin posibile raţionamentele ipotetico-deductive.4. factorii interni şi externi care influenţează producerea modificărilor în sistemul limbii ca urmare a procesului de evoluţie istorică. deoarece nu se adresează în scopul stabilirii unui adevăr sau al elaborării unei acţiuni. a blamării. Dezvoltarea la nivel superior a limbajului transformă şi celelalte funcţii.5. Modelarea verbală a reacţiilor permite omului să le stăpânească. 1. formele de existenţă şi de funcţionare a limbii umane. Funcţia dialectică implică formarea şi rezolvarea contradicţiilor sau a conflictelor problematice. prevenirea sau apelul. să mobilizăm forţele pentru a face faţă unei situaţii dificile (stress).0. Este ceea ce intervine în dezvoltarea funcţiei afective a limbajului odată cu elaborarea lui categorială. posedă „dublură verbală”. În muncă. Pentru a pătrunde în esenţa acestui fenomen. comunicările frecvente de tip: Cum te simţi?. 2. . Funcţia fatică (sau factuală) este mai mult o funcţie psihosocială şi se referă la menţinerea unor contacte sociale între persoane. o adevărată „gimnastică psihică”. a modula intensitatea eforturilor şi a întreţine o anumită cadenţă. Funcţia reglatorie sau de determinare exprimă în esenţă conducerea conduitei altei persoane şi a propriului comportament (utilitate practică). De exemplu. Forţa limbajului se manifestă elocvent în posibilitatea omului de a stăpâni voluntar reacţiile somatice şi chiar vegetative ale propriului organism. noi putem să declanşăm sau să blocăm aceste reacţii. relaţiile existente între elementele structurii interne a limbii. Funcţiile inventariate de lingvistul R. abstracte şi teoretice. adică sa le „programeze” pe plan mintal şi să comande desfăşurarea lor ulterioară. Funcţia denumită restrictiv dialectică este cea a cunoaşterii conceptuale. a valorii ritmice care punctează acţiunea şi-i relevă articulaţiile.). ci numai pentru a menţine şi a continua comunicarea. sfatul.

şi limbajul uman exercită trei funcţii distincte. fatică sau factuală. Aspectul informaţional urmăreşte transmiterea cunoştinţelor de la o persoană la alta şi se află în relaţii indisolubile cu funcţia semnificativă şi cu cea generalizatoare. memoria. Intercomprehensiunea în procesul de comunicare se bazează. distingem funcţiile reprezentativă. Funcţia semnificativă distinge limbajul uman de procesul de comunicare din lumea animalelor. distingem domeniile de funcţionare a limbii (sfera existenţială. religia. fie indirectă (în situaţia în care comunicăm informaţii importante în activitatea sa).2. Cu alte cuvinte. urmează să avem în vedere că primele două funcţii pot fi interpretate drept o activitate psihică internă. limba permite a exercita. învăţământul primar. distingem funcţia comunicativă a limbii. pentru limbajul uman sunt caracteristice următoarele funcţii determinante: 1) mijloc de formare. constă în faptul că limba se foloseşte absolut în toate domeniile activităţii sociale a omului. activitatea administraţiei de stat şi cea social-politică. În acelaşi timp. obţinută prin efortul generaţiilor precedente devine o achiziţie a generaţiilor viitoare. limba serveşte în calitate de modalitate de codificare a informaţiei despre obiectele şi fenomenele din realitate. Aşadar. Prin intermediul limbii informaţia despre universul ambiental. 1) semnificativă sau nominativă. se modifică şi limba. În calitatea sa de mijloc de comunicare. statutul social al diferitor forme de existenţă a limbii. fie directă (în situaţia în care indicăm cum urmează să procedeze). 1) în raport cu omul în general. 2) mijloc de comunicare şi 3) mijloc al activităţii intelectuale şi spirituale (percepţia. economia naţională. În fine. de existenţă şi de acumulare a experienţei istorico-sociale. corelaţiile ei existente între dialectele şi graiurile teritoriale şi sociale. care o face să dispună de trăsături similare ca şi alte fenomene sociale şi totodată o face să se distingă în mod cardinal de alte fenomene sociale. în activitatea sa. 3) în raport cu componenţii situaţionali ai comunicării curente. pe unitatea semnificativă a obiectelor şi a fenomenelor pentru participanţii la actul de comunicare. cea de obţinere a informaţiei şi cea reglatorie. ştiinţa. Limba ca modalitate a activităţii intelectuale constă în faptul că individul. inclusiv despre om.26 Vasile BAHNARU Caracteristica de bază a limbii. 2) în raport cu o societate sau o comunitate concretă. fiind în permanenţă expresia verbală a trăsăturilor caracteristice ale acestora. imaginaţia). Funcţia expresivă a limbajului constă în exprimarea . persuasivă. Funcţia generalizatoare constă în faptul că unitatea lexicală desemnează nu numai un obiect concret. 4) în raport cu scopul şi finalitatea exprimării în vorbirea concretă sau în actele comunicative. comunicarea la nivel naţional şi internaţional etc. stratificarea ei funcţională şi socială. expresivă (emotivă). prin urmare. distingem funcţia de exprimare a proceselor psihice. Întrucât societatea în procesul ei de continuă evoluţie istorică se modifică. îşi planifică în mod conştient acţiunile. expresiv şi volitiv. asupra conlocutorului. În procesul de realizare a primei funcţii. fiind vorba de funcţia comunicativă. Funcţia comunicativă include trei aspecte distincte: informaţional. în timp ce funcţia comunicativă se manifestă în calitate de comportament verbal extern. gândirea. întrucât omul stabileşte o relaţie de corespondenţă între cuvânt şi obiectul desemnat de acesta. mass-media. 2. ci o clasă de obiecte similare. o anumită influenţă. de transmitere a informaţiei. metalingvistică şi poetică sau estetică.). 2) generalizatoare şi 3) comunicativă. urmărind scopul de a stabili relaţii între persoane. mediu şi superior.

h) Funcţia dialectică constă în formularea şi rezolvarea conflictelor problematice3. persuasivă. mergând până la construcţia artistică. consonanţe. practic. inclusiv statutul internaţional al Republicii Moldova. politică. expresivă. ludică şi dialectică. Aşadar. trebuie să recunoaştem că perseverenţa unor alolingvi în nedorinţa de a învăţa limba română este determinată de refuzul de a conştientiza faptul că situaţia politică. comunicativă. permite explorarea şi investigarea realităţii şi îmbogăţirea şi clarificarea cunoştinţelor.4. b) Funcţia simbolic-reprezentativă se reduce la procesul de substituire a unor obiecte. d) Funcţia persuasivă sau de convingere se reduce la procesul de inducţie la o altă persoană a unor idei sau stări emoţionale. ca urmare a moştenirii unei mentalităţi sovietice. f) Funcţia ludică sau de joc presupune identificarea unor asociaţii verbale de efect. dar şi să se integreze în comunitatea dată şi să beneficieze de privilegiile oferite de societatea respectivă. ciocniri de sensuri. nu cunoaşte şi. De altfel. e) Funcţia reglatorie sau de determinare are drept scop conducerea conduitei altei persoane şi a propriului comportament. fenomene sau relaţii prin formule verbale. când era firesc ca Legea cu privire la funcţionarea limbilor să rezerve un loc special limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din URSS. în permanenţă. funcţiile limbii se reduc. întrucât individul care cunoaşte limba unei majorităţi sociale are posibilitatea nu numai să comunice cu membrii acestei comunităţi.Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului 27 sentimentelor şi atitudinii locutorului în raport cu obiectul exprimării. s-a modificat în mod radical în raport cu situaţia de până la 1991. dat fiind că factorul decisiv în procesul de integrare socială. la următoarele: a) Funcţia cognitivă are drept finalitate procesul de integrare. urmărindu-se nu altceva decât conservarea unui statu-quo sovietic. în timp ce după 1991 imperiul sovietic şi-a încetat existenţa. în baza celor constatate anterior. când limba rusă era utilizată realmente în toate domeniile sociale şi economice. Prin urmare. examinând funcţiile pe care le exercită limbajul uman. economică şi spirituală a alolingvilor este cunoaşterea limbii române. nici nu vrea să cunoască limba majorităţii. ritmică. în timp ce limbii române îi revenea rolul de „cenuşăreasă”. Tocmai din aceste considerente este iraţional a promova ideea despre o a doua . pe ideea necesităţii de a oferi limbii ruse statutul de limbă oficială. nu numai prin cuvinte dar şi prin intonaţie. inclusiv limba. 3. se referă. În contextul Republicii Moldova.3. mimică. c) Funcţia expresivă constă în procesul de manifestare complexă a unor idei. conceptualizare şi elaborare a gândirii şi ca urmare limbajul fixează şi directivează rezultatele activităţii de cunoaştere. anunţată în denumirea comunicării noastre. reglatorie. la toate funcţiile enumerate anterior: cognitivă. în general. din care considerente pedalează. iar funcţia volitivă nu urmăreşte decât luarea în stăpânire a ascultătorului de către vorbitor. 2. funcţia integratoare a limbii are o importanţă determinantă.0. în special pentru alolingvi. iar Republica Moldova a devenit stat independent. gestică. deseori. 2. facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi abstractizare. putem conchide că funcţia integratoare. Cea mai mare parte a etniilor conlocuitoare. de limbă de „bucătărie”.

aşa încât minorităţile să se poată integra cu facilitate în viaţa socială. Să reţinem că. Tot în acest context reiterăm ideea că drepturile minorităţilor pot fi extinse doar până la limita care nu afectează interesele. Astfel. iar majoritatea ca şi cum ar fi minoritate. de aceea politica lingvistică din Republica Moldova trebuie să vizeze readucerea la normalitate a acestei anomalii. . minorităţile naţionale urmează să studieze până la o anumită vârstă limba şi cultura proprie. deşi minoritari în Republica Moldova. întrucât statul este obligat să acorde acestora anumite drepturi în conformitate cu practica lingvistică europeană.2. În acest context specific. este necesar să fie creată o instituţie care să supravegheze punerea în aplicare a legislaţiei lingvistice prin dreptul de a da sancţiuni. şi deci situaţia de anormalitate se va perpetua. Tocmai pentru a readuce la normalitate această anomalie. după care este necesar ca studierea tuturor disciplinelor de studiu să se realizeze în limba română. fiind frustraţi la gândul că au ajuns în situaţia de etnie minoritară şi avansează aberaţii imposibile a fi realizate într-un stat cu populaţie majoritară românească. În această ordine de idei urmează să admitem că rusofonii. gimnazial şi universitar. rusofonii se comportă ca o majoritate – nu cunosc limba română a majorităţii. Tot în această ordine de idei amintim că din perspectiva experienţei legislative internaţionale se cere să reţinem două momente de importanţă cardinală: 1) conştientizarea faptului că politicile lingvistice au ca scop fortificarea statutului limbii române în Republica Moldova. comerţ şi afaceri şi învăţământul primar. strategia politicii lingvistice urmează să fie fondată pe trei principii de bază:1) să stopeze procesul de asimilare şi de minorizare a românofonilor. legislaţia lingvistică (şi nu numai) nu va funcţiona. Ţinem să subliniem în mod special ideea că învăţarea limbii române şi comunicarea în limba română din partea etniilor conlocuitoare conduce la integrarea acestora în societate. care se comportă ca şi cum ar fi majoritate. este necesară elaborarea şi aplicarea în practică a unei politici lingvistice care ar corespunde cerinţelor vremii şi regulamentelor Uniunii Europene.1. pur şi simplu. este vorba de interesele unei minorităţi privilegiate. 3. Această politică trebuie să prevadă existenţa unei singure limbi de stat şi să i se asigure utilizarea în domenille următoare: justiţie. 3. 3) să realizeze afirmarea caracterului român al statului. sectorul nonguvernamental. minoritatea se comportă ca şi cum ar fi majoritate. în timp ce bilingvismul sau existenţa unei a doua limbi de stat determină dezintegrarea statului pe baze lingvistice. politică. 2) să asigure predominarea socioeconomică a majorităţii românofone. Dacă acest mecanism de control nu va fi creat. economică şi spirituală a statului. majorităţii naţionale. fapt care nu contravine în niciun fel valorilor de toleranţă şi respect al minorităţilor. nu doresc să înveţe limba română. întreprinderile private şi publice. În acelaşi timp ar fi o eroare să perseverăm în ideea că etniile conlocuitoare ar trebui lipsite de drepturile lor naturale. iar în situaţia în care acestea subminează interesele unei minorităţi. şi 2) în vederea transpunerii în viaţă a acestei politici lingvistice. la prosperarea lor socială şi materială. administraţia publică. inclusiv drepturile. rusa fiind folosită în toate domeniile publice şi considerată limba de comunicare între românofoni şi rusofoni. cât ar părea de paradoxal acest lucru.28 Vasile BAHNARU limbă oficială. Astfel.

1969. lucru care nu se întâmplă în alte ţări unde sentimentul naţional s-a clădit de veacuri. London. 1986. Москва. Остин Дж. XVII. în afară de micile ţări. Строссон Я. 1986. Вып.Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului 29 4. 2002. XVII. .Ф. Ивин А. 1975. Теория аргументации. Якобсон Роман. XVII. Bucureşti. Москва. Намерение и конвенция речевых актах// Новое в зарубежной лингвистике. 1986. XVII. Ивин А. Сёрль Дж. Москва. Слово как действие // Новое в зарубежной лингвистике. 193-230. La noi cimentul este limba. p. În problema funcţiilor limbajului uman a se vedea: Searle J. С. Москва. Классификация иллокутивных актов // Новое в зарубежной лингвистике.А. 1963.R. Cărţile populare în literatura românească. Вып. 136-137. Сёрль Дж. Что такое речевой акт // Новое в зарубежной лингвистике.А. care susţine undeva că suntem poate singura ţară din Europa. În fine. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Editura pentru literatură. Chiţimia şi Dan Simionescu. 2000. Вып. I. Vol. 1986. Вып. Speech Acts: An Essay în the Philosophy of Language. al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă de la Nistru până la Tisa. Москва. încetul cu încetul. Москва. este cazul să readucem în actualitate afirmaţia cunoscutului istoric român Neagu Djuvara. Лингвистика и поэтика // Структурализм: „за” и „против”. 3. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ion C. în jurul unei istorii comune. Москва. 2. Риторика.

Râşcani Noţiunea despre aşa-numitele „blocuri sintactice” şi-a făcut apariţia în lingvistică relativ nu demult. Am utilizat paralel jonctivul fiindcă din simplul motiv de a preveni cititorul că valoarea temporală a subordonatei (1) se exclude parţial. Fraze cu blocuri sintactice cauzal-temporale Bazându-ne pe aceste opinii ale diferitor savanţi referitor la aspectul activ al sintaxei. 56]. p. Creangă. deşi constatările. conducându-ne la ideea eronată că morfologia şi sintaxa numesc una şi aceeaşi. când/ fiindcă ştia. p. deoarece ar fi alogic. deşi propoziţia (1) are statut de propoziţie completă din punctul de vedere al structurii şi se află în subordonarea propoziţiei principale (3).30 UNELE ASPECTE SEMANTICO-FUNCŢIONALE ALE BLOCURILOR SINTACTICE VASILE BAJUREANU Liceul teoretic „Liviu Damian”. despre aspectul activ şi pasiv al gramaticii. prof. p. ce ne va conduce spre noţiunea de blocuri sintactice sincretice. V. Ciobanu subliniază că la o analiză pasivă unităţile sintactice se identifică. Această frază formată din trei propoziţii conform analizei tradiţionale. dacă pentru identificarea subordonatei în cauză am pune întrebarea: când i se tăiau picioarele? – răspuns: când ştia. cu cele morfologice. O. numai că utilizează o terminologie diferită [3. Dar. nu prezintă nicio dificultate la delimitarea corectă a fiecărui tip de subordonată. 195). spre această idee. Verbul . 68]. Şcerba vorbea. i se tăiau picioarele3) (I. având ca regentă propoziţia (3): i se tăiau picioarele (când) fiindcă ştia că are să dea iar peste Ivan. 21]. observaţiile şi opiniile multor savanţi duceau spre acest termen. Academicianul L. Oprindu-se pe larg asupra acestor două modalităţi de studiere a sintaxei la nivelul propoziţiei. ci de lungă durată. vom analiza material faptic de limbă la nivel frastic. Aici se examinează problema cum se exprimă cutare sau cutare gândire [2. propoziţia (1) când ştia – subordonată cauzal-temporală şi propoziţia (2) că are să dea iar peste Ivan e subordonată completivă faţă de (1). Aşadar. dându-i prioritate primului [1. nu e aptă a realiza un act comunicativ suficient: i se tăiau Morţii picioarele. de exemplu. p. de fapt. la cel informativ-comunicativ. putem spune că punctul de plecare e complet altul. fiindcă aşa e natura lexicală a acestui verb a şti ceva nu e un proces efemer. Fraza (1) Când ştia (Moartea)1) că are să dea iar peste Ivan2). A. care numai ca rezultat al uitării poate deveni revers semantic. am determinat că propoziţia (3) … i se tăiau picioarele e principală. Deosebirea dintre cele două aspecte savantul o lămurea aşa: atunci când avem de-a face cu aspectul pasiv al sintaxei.

200). Iată cum va arăta schematic această frază: PP 3 Din ce cauză? PS 1 Cauzal-temp. Creangă. în această frază funcţionează două unităţi – propoziţia (3) şi cuplul propoziţional format din PS1 + PS2. Deci propoziţia (1). Pentru exemplificare: Şi deşi nici nu visa Ivan că are să mai dea ochii vreo dată cu Moartea. iar PS 2. numai iaca se trezeşte cu dânsa faţă în faţă. atât analiza. Valoarea concesivă se va deduce din coraportul logico-semantic ce se stabileşte între propoziţiile (1) + (2) şi propoziţia principală (3). având ca regentă propoziţia (1). cât şi schema frazei permit să afirmăm că PS 1 cauzaltemporală se prezintă în calitate de actualizator semantic. introdusă prin jonctivul când în corelaţie cu propoziţia (2) între care se realizează un raport completiv sunt subordonate propoziţiei principale (3). deci propoziţia (1) e subordonată propoziţiei (3). în cazul dat cere. iar propoziţia (2) e completivă. stabilindu-se un raport cauzal-temporal. formînd astfel un bloc subordonat ei. propoziţia (2) – completivă şi propoziţia (3) – principală. Fraze cu blocuri concesiv temporale Fraza (8) Şi când nici nu visa Ivan1 că are să mai dea vreo dată ochii cu Moartea2 numai iaca se trezeşte cu dânsa faţă în faţă3… (I. observăm o situaţie similară cu cea din frazele cu blocuri sincretice cauzaltemporale. formînd astfel un bloc cauzal-temporal subordonat propoziţiei (3). care face parte din grupa verbelor cogetandi. pentru a încheia actul comunicativ început de propoziţia (1) şi „chemat” pentru a-l încheia prin propoziţia (2) completivă din punct de vedere funcţional şi totodată constituind dominanta semantică a cauzalităţii din blocul format din propoziţiile (1) şi (2). o complinire semantică. în mod imperios. O. Această frază e formată din trei propoziţii dintre care propoziţia (1) trebuie considerată temporal-concesivă. Bloc cauzal-temporal Ce? PS 2 completivă Aşadar. Examinînd raporturile logico-semantice între aceste trei propoziţii. p. subordonată cauzal-temporală. completivă subordonată propoziţiei (1) constituie dominanta semantică a cauzalităţii faţă de propoziţia principală (3).Unele aspecte semantico-funcţionale ale blocurilor sintactice 31 a şti. Altfel spus. .

În această frază ne va interesa raportul dintre propoziţia (5). iar situaţia în mod explicit poate fi redată în acest segment al frazei în felul următor: …deşi au stabilit că el e romancier. de asemenea. e sinsemantică şi necesită compliniri în . (3) şi (4). el e autor de teatru. Arghezi. b) … că are să mai dea ochii vreo dată cu Moartea se trezeşte cu dânsa faţă în faţă. se trezeşte cu dânsa faţă în faţă. Schematic această frază va avea o configuraţie analogă cu cele precedente: PS 3 PS 1 Temp. Propoziţia (3) temporală. dar se trezeşte cu dânsa faţă în faţă. (4) – completivă faţă de (3). Propoziţia (3) având ca predicat verbul a stabili. Luate separat. Blocul format din propoziţia (1) temporal-concesivă plus subordonata ei completivă (2) se subordonează propoziţiei principale (3).-conc. Am observat că ambele invariante (a şi b) sunt incapabile a ne conduce spre o analiză logică a faptelor de limbă ca să nu mai vorbim de pătrunderea în sensul exprimat în mod parţial explicit al acestei fraze. datorită negaţiei şi respectiv între ele (propoziţiile) se stabileşte un raport de opoziţie (adversativ): Nu visa Ivan să dea ochii vreo dată cu Moartea. E autor de teatru5… (T. PT. iar propoziţia (5) – principală. propoziţiile (1) şi (2) şi raportate la propoziţia principală (3) nicidecum nu pot satisface actul comunicativ-informativ. el e romancier2. Evident că predicatele nominale din (4) şi (5) se află într-un raport de opoziţie semantică. Când au stabilit3 că e romancier4. formînd astfel un bloc sincretic numit concesiv-temporal. deoarece valoarea concesivă a blocului prevalează asupra celei temporale datorită opoziţiei despre care am vorbit mai sus. PS 2 completivă Fraza (9) Când îl cred poet1.131). Situaţia aici poate fi declarată similară cu cea din fraza (8).32 Vasile BAjUREANU E sesizabil faptul că verbele predicate din propoziţiile (1) şi (3) se află în relaţie de antonimie lexicală. A se compara: a) Şi când nici nu visa Ivan. dar numai cuplul nedezmembrat format din propoziţia (1) şi (2) poate fi raportat logic şi gramatical la propoziţia principală (3) a frazei.

Segmentul analizat poate fi încadrat în schema: PS 5 PS 3 Temporală PS 4 completivă Bloc condiţional-atributiv Fraza (10) Apoi dă.-atr. Blocul format din propoziţiile (2) şi (3) trebuie luat drept condiţionalatributiv. Această frază după structură e similară cu cele precedente. Aceasta se întâmplă din cauză că propoziţiile sincretice subordonate principalei. iar complinirea cerută de ele e realizată de o completivă. luate separat. sunt sinsemantice. PS 3 completivă Aşadar. Schema: PP 1 PS 2 Cond. când ar şti omul 2 ce-ar păţi3. Creangă. În plan semantic trebuie menţionat că semnificaţia dominantă a blocului o comportă anume completiva din componenţa lui. 179). diferă numai tipul propoziţiei circumstanţiale (2) care trebuie considerată cu certitudine condiţională. pe care îl . care conţine informaţia de bază „solicitată” de propoziţia principală de la întreg blocul. deoarece fraza are un caracter generalizator. p. cumătră 1. materialul cercetat în acest studiu ne permite să deducem că în plan structural în componenţa blocurilor sincretice (cauzal-temporale. dinainte s-ar păzi4 (I. concesivtemporale şi circumstanţial-atributive) intră numaidecât o propoziţie completivă. având ca regentă propoziţia circumstanţială care e subordonată celei principale din frază.Unele aspecte semantico-funcţionale ale blocurilor sintactice 33 acest plan pe care le conţine subordonata completivă (4). formând împreună un bloc concesiv-temporal subordonat propoziţiei principale (5).

Коммуникативная функция и структура языка. М. Щерба Л.ф. I. 72. Оп. vol. 21. 2. В. c. 1974. п.. Aceasta are loc din motivul că subordonatele circumstanţiale conţin verbe predicate cu un sens lexical bine individualizat şi nu necesită actualizatori semantici suplimentari. 1960. În legătură cu subordonatele explicative. acestui tip de blocuri îi putem deduce următoarea definiţie: Unitatea sintactică formată dintr-o propoziţie subordonată circumstanţială şi una completivă subordonată celei circumstanţiale ce constituie un tot întreg semantic şi funcţional. Колшанский Г.. făcându-l apt a subordona blocul sincretic circumstanţial. Дудковская Л. 4. 28-29. 8. чит. чит. Cинтакса ши семантика. constituind nucleul semantic şi funcţional al acestuia. c. 11. В. 1956. R. – Studii de gramatică. L. 9. A. p. . c. 121. степ. Чобану А. на соискание уч. 93. 3. к. propoziţia completivă e prezentă în componenţa blocului propoziţiilor principale. Ленинград. Ленинград. Оп. 1984. 56. 143. 4. 1985. дисс. Pe baza materialului faptic cercetat şi analizat. trebuie calificată drept bloc sincretic cu valori semantice respective.н. Trandafir Gh. p. Graur Al. Избранные работы по языкознанию и фонетики. p. Чобану А.. Причинно-следственные отношения в сложном предложение и тексте. 12. Кишинэу.69.. şi alte tipuri de blocuri sincretice în care propoziţia completivă lipseşte din componenţa lor. subordonat propoziţiei principale din fraza în care funcţionează. Acest tip de blocuri are următoarea tipologie: PS circumstanţială + PS completivă = Bloc sincretic Există. 5.. 10. с.. în baza constatărilor efectuate.И. п. nr. 92. Idem. 7. Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale./ Автореф. В. 9. 1958. И. 6. Op. în schimb. Плотников Б. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Синтакса ши семантика. A. Чобану А. п. cit. И. Языковая система и речевая деятельность. М. Щерба Л. Coteanu I. Bucureşti.34 Vasile BAjUREANU subordonează printr-o recţiune puternică. după cum am observat.

35

ÎNTEMEIEREA PRIN CUVÂNTUL ARTISTIC ANA BANTOŞ Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie Se ştie că modernizarea literaturii, după ce a fost anunţată de simbolism, intervine în forţă în primele decenii ale secolului al XX-lea, mai exact, în anii primului război mondial şi că, în peisajul literar românesc, a fost întreruptă brutal după cel de al doilea război mondial. Cred că nu este eronat să afirmăm că bulversarea pe plan mondial, care s-a manifestat plenar şi pe tărâmul artelor, a durat până la căderea zidului Berlinului şi nu a luat încă sfârşit. Iată de ce pentru a explicita situaţia literaturii în ansamblu, sau luată pe autori separat, este necesar să abordăm lucrurile dintr-o perspectivă temporală amplă. Cu atât mai mult că nu dispunem încă de o istorie a ideii de modernism în spaţiul românesc iar modelul propus de Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne, ţine în special de „modernismul înalt”, fără ca autorul să ia în consideraţie atitudinea antimodernă care apare, adesea, chiar în scrierile autorilor celor mai modernişti. În peisajul literar românesc, istoricii literari au constatat faptul că cele mai contradictorii opţiuni coexistă, în raporturile „generaţiei ’27” (C. Noica, E. Cioran, N. Ionescu, P. Comarnescu) cu modernismul. Iar în anii ’50, când are loc revenirea la suprafaţă a modernismelor, constrânse un timp la o existenţă subterană, caracterul distinctiv al modernismului reactualizat este oarecum diferit faţă de modernismul interbelic. Interpretat şi reinterpretat din perspectiva diverselor fenomene ce s-au „aşezat” între timp în literatură, modernismul astăzi continuă să se afle în obiectivul unor disocieri în plină desfăşurare. Studiilor lui Adrian Marino, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Th. Codreanu, I. B. Lefter, Gh. Crăciun, Al. Muşina li se adaugă multiple disocieri, de multe ori tangenţiale doar, în presa periodică. O antologie în 2 volume Modernismul literar românesc în date (1880-2000) şi texte (1880-1949) (Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008) de G. Omăt e pe măsură să creeze noi facilităţi de interpretare, astfel încât vor apare în continuare şi alte investigaţii ale literaturii româneşti din Ţară şi din R. Moldova, prin prisma modernismului. De precizat că, refăcută de către neomodernişti, relaţia literaturii române cu modernismul a funcţionat, în peisajul din România, diferit de felul cum s-au derulat lucrurile în sânga Prutului, unde orice mişcare de apropiere de fenomenele modernismului occidental era calificată drept aderare la concepţiile burgheze despre artă şi literatură, drept trădare a ideologiei comuniste şi a intereselor luptei de clasă. Toate distorsionările ce s-au produs în interpretarea fenomenelor literare româneşti contemporane pe ambele maluri ale Prutului urmează deci să fie analizate pe îndelete, abia de aici încolo. Între acestea se află şi dubla reacţie faţă de poezia lui Grigore Vieru: de o parte, exaltarea metaforizantă,

36

Ana BANTOŞ

de cealaltă, iritarea, care vizează în mod special genul poeziei patriotice, poezia inspirată de suferinţele istorice, reacţii care au şi ele legătură directă cu felul cum a fost şi mai este percepută corelaţia tradiţionalism – modernism în peisajul nostru literar, mai exact spus, cu o percepţie, de multe ori superficială a fenomenelor. Ţinând cont de „glisajele şi bizareriile de receptare din interiorul scenei noastre literare”, Daniel Cristea-Enache, spre exemplu, consideră că e de discutat asupra etichetei de „sămănătorist” (varianta „păşunist”) aplicată lui Grigore Vieru şi mai tuturor poeţilor universului rural: „Sămănătorismul este convenţional, decorativ, exterior, aproape automatic în decupajul unui paradis al satului. Imaginile sunt fixate printr-un simbolism diminuat, univoc, iar nuanţele de culoare creativă lipsesc. Textele păşuniste sînt nişte pagini de album, scrise de versificatori neaoşi pentru ipostazele româneşti ale nobilelor costumate, din plictiseală, în păstoriţe din Arcadia. Şi verosimilitatea, şi autenticitatea lipsesc din producţiile sămănătoriste, în timp ce artificialitatea domină, de la un capăt la celălalt, procesul constituirii „literare” [1, p. 89]. Cred că abordarea cea mai justificată a creaţiei lui Grigore Vieru este anume din perspectiva verosimiltăţii şi a autenticităţii poeziei. Perspectiva aceasta implică, fără doar şi poate, câteva momente cheie, precum „abandonarea“ viziunii proletcultiste asupra literaturii, reînvierea modelului poetic autohton prin redescoperirea tradiţiei, redeschiderea orizontului universal, redescoperirea lirismului, „repromovarea” eului poetic, într-un cuvânt, reafirmarea conştiinţei poetice. Toate acestea se subordonează asimilării din mers a modernismului, care în context basarabean este chiar mai complex şi mai complicat, ţinându-se cont nu doar de izolarea de matricea firească a literaturii româneşti, dar şi de faptul că limba română aici s-a aflat timp de două secole „sub cnutul deznaţionalizării” (Th. Codreanu). Predilecţia pentru sensul estetic, cultul formei, rafinamentul limbajului si al construcţiei, caracteristicile mai importante ale poeziei moderne se află, fără doar şi poate în obiectivul celor mai mulţi poeţi basarabeni şaizecişti, însă limba ca mărturie a ceea ce este poetul prevalează. Ea are conotaţiile sale aparte, pe care poezia lui Vieru le reflectă în mod eshaustiv, fără a neglija diferenţele de vârstă ale cititorilor: de la versuri dedicate copiilor, gen Pe ramal verde tace, până la memorabila, În limba ta, Vieru, potrivit opiniei lui Th. Codreanu, promovează în arta sa simţul limbii ca logos iar nu ca beţie: „Ceea ce Grigore Vieru a făcut pentru renaşterea limbii române în Basarabia este echivalentul modelului eminescian de limbă română semnalat de Titu Maiorescu” [2, p. …]. „Limba este un bun într-un sens mai originar. Ea dă garanţie, adică oferă certitudinea că omul poate să fie ca fiinţă ce aparţine Istoriei. Limba nu este o unealtă disponibilă, ci acea proprietate (Ereignis) care dispune de cea mai înaltă posibilitate a fiinţei omului. Trebuie să ne asigurăm mai întâi de această esenţă a limbii, pentru a înţelege cu adevărat domeniul în care operează poezia şi, în felul acesta, poezia însăşi”, scrie Martin Heidegger, punând accentul pe funcţia decisivă a limbii în definirea esenţei poeziei sau în ctitorirea ei. Amintim că în eseul său Hölderlin şi esenţa poeziei Heidegger, căutând răspuns la întrebarea „Cum survine în Istorie (geschieht) – limba?”, porneşte de la plasarea, de către Hölderlin, a oamenilor în dialog („De când suntem un dialog, – scrie

Întemeierea prin cuvântul artistic

37

el”), precizând că „aceasta însă nu este doar o modalitate de împlinire a limbii, ci abia prin dialog limba devine esenţială. Ceea ce numim îndeobşte limbă, adică un set de cuvinte şi reguli de înlănţuire a cuvintelor, este doar o suprafaţă a limbii”. Mai departe Heidegger îşi urmează demonstraţia arătând că în procesul dialogului vorbirea mediază o ajungere la fiinţa celuilalt. [3, p. 228]. Vom menţiona că în acelaşi mod putem explica şi pledoaria lui Vieru pentru aproapele său, ajungerea la fiinţa celuilalt prin intermediul valorilor estetice dovedindu-se a fi un proces anevoios în contextul literaturii din Basarabia, proces care aici ţine de adevărul fiinţei. Starea de apropiere, aproapele în cazul lui Grigore Vieru îşi are sorgintea în dorinţa de a depăşi „rinocerizarea” şi a reface comuniunea spirituală a existenţei umane, după alte criterii decât cele promovate de ideologia comunistă. Cred că anume în acest sens trebuie înţeleasă una din cărţile sale de poezie întitulată Aproape. În paranteză, drept argument, aş aminti primul său autograf pe această carte adresat familiei mele: Cu sufletul aproape de sufletul dumnealor. Sentimentul, în conformitate cu opinia lui Heidegger, are menirea de a-l face pe om să se găsească pe sine, mai mult decât să afle ceva din afara sa. Când Grigore Vieru le spunea studenţilor de la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat, la una din întâlnirile cu ei, că orice s-ar întâmpla, să nu uite că au suflet, el îi orienta nu spre a deveni nişte sentimentali romantic (între altele, Vieru era categoric împotriva romantismului, şi din motivul că în contextul literaturii ex-sovietice acesta se asocia funcţiei proletcultiste de proslăvire a „socialismului înalt dezvoltat”), ci spre ceea ce în perspectivă heideggeriană înseamnă situarea afectivă într-un loc din lume ocupat de propria lor fiinţă. „Cine este omul?, – se întreabă Heidegger, analizând poezia lui Hölderlin şi răspunde: – Cel care depune mărturie de ceea ce este el”, menţionând că „a depune mărturie înseamnă, pe de o parte, a aduce la cunoştinţă, dar în acelaşi timp înseamnă a-şi asuma răspunderea, în actul aducerii la cunoştinţă, pentru ceea ce a fost adus la cunoştinţă”. „Cel care sânt”, din perspectivă viereană, ca şi „Sânt verb”, în optica lui Liviu Damian, colegul său de generaţie, sunt două titluri de volume care deschid o altă perspectivă în poezia basarabeană. Damian, în una din poeziile sale, va face trimitere directă la Hölderlin şi dezlegarea târzie a acestei trimiteri este relevantă în acelaşi context explicat şi de Heidegger, care întrebându-se în continuare în eseul mai sus menţionat „Dar ce trebuie omul să mărturisească?”, răspunde astfel: „Apartenenţa sa la pământ. Această apartenenţă constă în aceea că omul este moştenitor al lucrurilor toate şi cel care învaţă de la toate. Însă lucrurile se află în conflict. Ceea ce le desparte, prin aceasta unindu-le totodată, este numit de Hölderlin «intimă fervoare» (Innigkeit). Mărturisirea apartenenţei la această intimă fervoare survine prin crearea unei lumi şi înălţarea ei, precum şi prin distrugerea acelei lumi şi pieirea ei”. Mărturisirea survine din libertatea deciziei, consideră Heidegger, libertate care „se înstăpâneşte asupra necesarului şi se supune coeziunii pe care o instituie o exigenţă superioară”. Că anume aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte instituirea unei exigenţe superioare în creaţia poeţilor basarabeni amintiţi am demonstrat-o într-un studiu Doi poeţi mărturisitori, în care am analizat creaţia lui Vieru în paralel cu cea a lui Mateevici, (vezi: vol. Grigore Vieru, poetul.

38

Ana BANTOŞ

Chişinău: Ştiinţa, 2010, p. 107-116) şi unde am disociat tranziţia de la memorie la istorie. Drept dovadă că punctul de vedere expus atunci este justificat, iată ce susţine şi Heidegger în acelaşi sens: „Calitatea de mărturisitor al apartenenţei la fiinţare în totalitatea ei, survine ca Istorie. Însă, – precizează el, – ca Istoria să fie posibilă, omului i-a fost dată limba. Ea este un bun al omului” [3, p. 225]. Limba pentru poeţii basarabeni, face parte din valorile spirituale care trebuiau recuperate, în dimensiunea lor adevărată, altele fiind scriitorii clasici, folclorul, credinţa. Să nu trecem cu vederea faptul că moderniştii adevăraţi au pledat pentru însuşirea valorilor trecutului. Aici se cuvine să amintim şi opiniile unor inovatori ai poeziei moderne, precum T. S. Eliot, bunăoară, care scria: „Cineva a spus: „Scriitorii trecutului sânt departe de noi pentru că noi ştim cu mult mai mult decât ei”. Tocmai: îi ştim pe ei” [4, p. 208]. În acelaşi sens se exprima şi Apollinaire, dar şi A. Compagnon în cartea sa, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes. (Editura Art, Bucureşti, 2008). Se impune precizarea că însuşirea valorilor trecutului într-un spaţiu în care acestea din urmă au fost ţinute la index timp de o jumătate de secol este un caz aparte şi necesită a fi investigat cu un instrumentar ne tradiţional. Înseamnă, de fapt, că scriitorii găseau căile ocolitoare sau recurgeau la metode subversive. Este relevant în acest sens felul în care Vieru reface corelaţia cu poezia clasică, prin Eminescu. Când poetul contemporan cu noi i se adresează iubitei: Dragă, o tee!, el împleteşte modul de percepţie estetică eminesciană de o aşa manieră, încât orice s-ar întâmpla, pe plan politico-social, Eminescu rămâne prin poezia lui Vieru. Sub semnul lui Eminescu poezia basarabeană va reface şi drumul spre alte valori ale trecutului, spre folclor. Menţionăm că Vieru reface drumul spre creaţia populară la modul eminescian. De reţinut că, înainte ca poezia lui Vieru să contribuie în mod esenţial la consolidarea identităţii româneşti a basarabeanului, trebuie avut în vedere faptul că Vieru a contribuit nu mai puţin la ctitorirea în sensul în care vorbea Martin Heidegger despre Hölderlin: „Ctitoria fiinţei este legată de semnele zeilor. Iar cuvântul poetic nu este totodată decât interpretarea „vocii poporului”. Acesta este numele pe care Hölderlin îl dă legendelor prin care un popor îşi aminteşte de apartenenţa sa la fiinţare în totalitatea ei. Dar această voce se scufundă adesea în tăcere şi osteneşte în sine însăşi. Ea nici nu are de fapt putinţa să spună, prin ea însăşi doar, ceea ce este autentic, ci are nevoie de cel care o interpretează” [3, p. 235-236]. În fond, poetul Grigore Vieru exprimă vocea interioară a poporului său, voce care pe un segment de timp, în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată de ce Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular, prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii. „Asemenea lui Goga inerpretat excepţional de G. Călinescu, Grigore Vieru ilustrează o categorie estetică paradoxală”, – scrie Daniel CristeaEnache. – „Un nou poet al pătimirii naţionale, o funcţie poetică şi identitară bine precizată a comunităţii în pericol de mankurtizare ajunge să practice un lirism de o factură specială. Un lirism care se centrează pe elemente anistorice, general-umane, şi pe situaţii chinuitor desprinse de contextul lor, pentru a redeveni fundamentale” [1, p. 89].

Întemeierea prin cuvântul artistic

39

Optimismul său dătător de libertate interioară, face posibilă armonia originară spre care tinde autorul, nutrind nostalgia limbajului primordial. De acolo, din sfera profundă a trăirii simple, aproape arhaice, din exilul interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă contra limbajului de lemn. Acesta este înlocuit de limbajul simţurilor, al fervorii intime, al simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei în măsură să înlesnească redescoperirea drumului pierdut către poezia autentică. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Daniel Cristea-Enache, Funcţia Vieru, în revista Convorbiri literare, Nr. 10 (166) 2009; 2. Codreanu Theodor, Zece argumente pentru intrarea în canonul literar a lui Grigore Vieru, LA, nr. 44; 3. Heidegger Martin, Originea operei de artă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995; 4. Eliot T. S., Tradiţia şi talentul personal, în vol. Romulus Bucur, Alexandru Muşina, Antologie de poezie modernă. Poeţi moderni despre poezie, Editura „Leca Brâncuş”, Bucureşti, 1997.

40

SENSUL ENUNŢULUI – CONSTRUCŢIE SEMANTICĂ, SINTACTICĂ, PRAGMATICĂ ION BĂRBUŢĂ Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie 0.1. Articolul de faţă are ca obiectiv descrierea regulilor pragma-semantice ale construcţiei enunţului, scopul urmărit fiind modelarea procesului de constituire a semnificatului global al enunţului. În special, se va analiza efectul diverselor componente ale actului comunicativ asupra producerii şi receptării enunţurilor, atât sub aspectul structurii, cât şi al semnificaţiei acestora. 0.2. Este bine cunoscut faptul că diverse doctrine lingvistice au elaborat modele ale enunţului în care acesta este descris sub diverse aspecte. În cele ce urmează ne vom opri asupra a două dintre ele. Modelul propus de tradiţia lingvistică structuralistă prevede descrierea unităţilor sintactice sub două aspecte: descrierea semnificaţiei unităţilor date şi a elementelor lor componente şi descrierea mijloacelor de limbă folosite pentru realizarea acestora. Este vorba de o interpretare a enunţului prin corelarea celor două planuri: planul conţinutului şi cel al expresiei. Deşi oferă o posibilitate a înţelegerii clare a modului de structurare a enunţului, analiza bazată pe corelaţia semnificaţie – mijloace de exprimare nu este totuşi în măsură să ne ofere o imagine completă şi adecvată a acestei unităţi comunicative, mai ales, sub aspectul utilizării enunţului în situaţiile reale de comunicare. În cadrul acestui model, enunţul este definit prin indicarea trăsăturilor structurale definitorii, însă mai puţin sau aproape deloc prin felul în care se construieşte de către emiţător şi este decodificat de receptor. În aceste condiţii, trebuie să observăm că modelul dat are un caracter unilateral şi nu oferă posibilitatea descrierii întregului spectru de aspecte caracteristice enunţului în calitatea sa de unitate comunicativă de bază. În consecinţă, o serie de probleme legate de actul de producere şi de funcţionare a enunţului în cadrul schimburilor verbale rămân neclarificate. 0.3. După cum se ştie, multă vreme lingvistica a ignorat comunicarea verbală, lingviştii fiind preocupaţi de modul de organizare a sistemului limbii. Astăzi lingviştii abandonează lingvistica codului pentru o lingvistică axată pe comunicare şi studiază legile care reglementează utilizarea limbii în procesul de interacţiune verbală în cadrul actelor de limbaj. Având în vedere faptul că enunţul se realizează în cadrul unui act de vorbire, modelul de orientare structuralistă, în care enunţul este descris doar ca succesiune de „poziţii sintactice” [1, p. 23], prezintă o imagine incompletă a acestei unităţi comunicative. Un model de descriere a structurii semanticosintactice a enunţului care deschide o perspectivă mai largă este propus de lingvistica enunţării, adică de pragmatică. Modelul în cauză prevede interpretarea enunţului nu doar în calitate de structură dotată cu semnificaţie, ci şi ca mijloc folosit de emiţător, într-un context comunicativ dat, pentru

Sensul enunţului – construcţie semantică, sintactică, pragmatică

41

realizarea unei intenţii comunicative. Datorită acestui fapt, modelul de orientare pragmatică permite examinarea modalităţii de funcţionare a enunţului în procesul complex al comunicării verbale. Entitatea de la care porneşte analiza pragmatico-situaţională a enunţului este actul enunţării. După E. Benveniste, enunţarea (sau activitatea de limbaj) este o punere în funcţiune a limbii. Din acest punct de vedere, enunţul este definit drept act individual de folosire concretă a limbii [2, p. 196]. În acelaşi timp, încercarea de a studia această „punere în acţiune” se loveşte de o serie de probleme determinate de faptul că singurele lucruri sesizabile legate de enunţare sunt componentele implicate în enunţare şi enunţul (produs, rezultat al enunţării). Prin urmare, descrierea componentelor de semnificaţie ale enunţului presupune examinarea elementelor situaţiei de enunţare, ceea ce ar permite descoperirea reflexului pe care îl au ele în structura semantico-sintactică a enunţului. În acest caz, aspectul cel mai important pe care îl implică interpretarea enunţului din perspectivă pragmatică este stabilirea relaţiilor dintre elementele actului de limbaj şi componentele semantico-sintactice ale enunţului, căci, după cum scrie, pe bună dreptate, L. Ionescu-Ruxăndoiu, „diversele componente ale enunţului se raportează cu necesitate la diversele componente ale situaţiei în care sunt folosite” [3, p. 27]. 0.4. După cum demonstrează studiile în care enunţul şi componentele sale semantice sunt abordate dintr-o perspectivă pragmatică, între enunţ şi activitatea de enunţare există o legătură strânsă. Tipul dat de relaţie se manifestă prin faptul că „structura enunţului reflectă particularităţile fiecărui context comunicativ”, acestea de la urmă fiind actualizate în cadrul enunţului prin diverse mărci ale activităţii de enunţare [2, p. 196]. În felul acesta, analiza pragmatico-situaţională a enunţului necesită întâi de toate examinarea actului de vorbire şi precizarea elementelor constituente ale acestui act. Procesul de comunicare se constituie din acte de limbaj. Actul de limbaj este definit drept unitate elementară a comunicării care asigură transmiterea unui mesaj prin intermediul limbii de la un comunicant la altul. Dintr-o perspectivă integratoare, actul de limbaj este segmentul de comunicare interumană care leagă toate elementele procesului comunicativ. Elementele acestea sunt următoarele: 1) participanţii la situaţia de comunicare: vorbitorul şi interlocutorul, 2) mesajul (textul), 3) codul, 4) contextul, 5) evenimentul desemnat şi 6) situaţia de comunicare (sau situaţia de discurs). Interacţiunea verbală dintre cei doi participanţi şi corelarea acestui proces de comunicare cu celelalte elemente ale actului de limbaj sunt bine cunoscute din studiile care abordează problema în cauză de aceea nu ne vom opri aici asupra lor. 0.5. Cât priveşte implicarea lor în procesul de constituire a semnificatului global al enunţului, componentele actului de limbaj au o pondere diferită. Astfel, dacă luăm în considerare corelarea fiecărei variabile comunicaţionale (evenimentul desemnat, situaţia de comunicare, emiţătorul, receptorul etc.) cu componentele semantice ale enunţului, cele dintâi se grupează în următoarele două clase: I. evenimentul comunicat prin enunţ (ce se spune) şi II. contextul comunicativ (în ce context se spune). Evenimentul comunicat prin enunţ reprezintă un fragment din realitate (eveniment, fenomen, stare de lucruri, caracteristică a unui obiect ori a unei clase de obiecte) descris prin intermediul enunţului.

42

Ion BăRBUţă

Mult mai numeroase sunt componentele care constituie contextul enunţării, acesta fiind alcătuit din: 1) situaţia enunţării şi 2) factorii datoraţi interacţiunii dintre locutor şi interlocutor. Situaţia enunţării este un component de natură complexă. Coordonatele situaţionale de bază ale enunţării sunt: a) cei doi poli ai comunicării (participanţii la interacţiunea comunicativă): emiţătorul (cine spune) şi receptorul (cui i se spune) şi b) circumstanţele comunicării: locul comunicării (unde se spune) şi momentul comunicării (când se spune). Cea de a două componentă a contextului comunicativ cuprinde ansamblul de factori care derivă din interacţiunea dintre locutor şi interlocutor în cadrul actului de vorbire. Factorii în cauză sunt determinaţi de starea emotiv-informaţională a celor doi protagonişti ai actului de comunicare. Printre aceştia se numără: – intenţiile comunicative (ce urmăreşte emiţătorul), – scopul urmărit de locutor (cu ce scop se spune), – atitudinea locutorului faţă de cele enunţate (cum se spune), – efectul enunţării frazei asupra interlocutorului (care este reacţia interlocutorului), – fondul comun de cunoştinţe (ce ştiu în comun cei doi interlocutori), – contextul verbal (în ce context apare enunţul respectiv) etc. Unii dintre aceşti factori sunt legaţi de emiţător, alţii de receptor. Astfel, locutorul este cel care urmăreşte realizarea, în cadrul situaţiei de discurs, a unei intenţii comunicative şi îşi manifestă atitudinea faţă de cele enunţate. În legătură cu interlocutorul putem urmări efectul enunţării textului asupra acestuia. Există şi o a treia categorie de factori, care ţin atât de emiţător, cât şi de receptor. Printre acestea se numără fondul de cunoştinţe comun interlocutorilor. Văzute din perspectiva enunţării, componentele actului de limbaj ar putea fi prezentate, într-o formă schematică, în felul următor.
Componentele actului de limbaj implicate în enunţare I. evenimentul comunicat prin enunţ II. contextul comunicativ (universul de discurs) 1. situaţia enunţării 2. factorii datoraţi interacţiunii dintre locutor şi interlocutor │ • intenţiile comunicative • scopul urmărit de locutor • atitudinea locutorului faţă de cele enunţate • efectul enunţării frazei asupra interlocutorului • fondul de cunoştinţe comun celor doi comunicanţi • contextul verbal

a) participanţii la interacţiunea comunicativă │ • emiţătorul • receptorul

b) circumstanţele comunicării │ • locul comunicării • momentul comunicării

0.6. Analiza semantico-pragmatică a enunţului relevă că în structura acestuia se întâlnesc componente ale căror valori pot fi explicate într-un mod adecvat doar dacă se urmăreşte implicarea în procesul de producere a enunţului a componentelor actului de limbaj. Astfel, pornind de la corelarea componentelor

Sensul enunţului – construcţie semantică, sintactică, pragmatică

43

semantice din structura enunţului cu variabilele contextului comunicativ, delimităm următoarele trei tipuri de componente: a) componente semantice care se datorează raporturilor stabilite între enunţ şi situaţia denotată (referentul); b) componente semantice determinate de raporturile stabilite între cei doi interlocutori, precum şi între enunţ şi utilizatorii lui; c) componente semantice care derivă din raporturile stabilite între enunţ şi situaţia enunţării. 0.7. În acelaşi timp, este bine ştiut că latura de conţinut a enunţului reprezintă o entitate ce se caracterizează prin suprapunerea mai multor straturi de informaţie [4, p. 864]. Deşi denotă o mare diversitate, aceste straturi de informaţie care constituie sensul enunţului pot fi grupate în următoarele trei tipuri: a) informaţia descriptivă, cuprinde componentele de semnificaţie care descriu starea de lucruri din realitate desemnată prin enunţ; b) informaţia comunicativ-interacţională, cuprinde componentele de semnificaţie privitoare la interacţiunea dintre locutor şi interlocutor, la relaţia stabilită între emiţător şi realitatea desemnată şi la relaţia emiţător – conţinutul celor enunţate; c) informaţia de natură deictică, include componentele de semnificaţie ce reflectă coordonatele situaţiei de discurs: participanţii la dialog, locul şi timpul enunţării. Aşadar, pornind de la aspectul codificat, latura de conţinut a unui enunţ se defineşte prin următoarele trei caracteristici esenţiale: 1. referenţialitate (enunţul comportă o referinţă la o anumită stare de lucruri), 2. intenţionalitate (enunţul conţine informaţii determinate de scopul comunicativ urmărit de locutor) şi 3. Situaţionalitate (enunţul cuprinde în structura sa informaţii care evocă situaţia de enunţare, informaţii determinate de datele concrete ale situaţiei de comunicare). Acestea sunt componentele de bază delimitate în structura semnificatului unui enunţ. În legătură cu ele s-ar putea face unele constatări. Ceea ce trebuie menţionat, în primul rând, este faptul că între componentele actului de limbaj şi componentele de semnificaţie ale enunţului există o anumită corelaţie, care ar putea fi prezentată cu ajutorul tabelului de mai jos.
Componentele actului de limbaj implicate în enunţare I. evenimentul comunicat prin enunţ II. contextul comunicativ: 1) factorii datoraţi interacţiunii dintre locutor şi interlocutor (intenţiile comunicative, atitudinea locutorului faţă de cele enunţate, efectul asupra interlocutorului) 2) situaţia enunţării Tipuri de informaţii din cadrul enunţului informaţia descriptivă informaţia comunicativinteracţională informaţia de natură deictică Trăsăturile enunţului referenţialitate intenţionalitate

situaţionalitate

În al doilea rând, ceea ce trebuie avut în vedere în legătura cu straturile date de semnificaţie este faptul că unele dintre ele înglobează mai multe valori. Este vorba, în special, de componenta comunicativ-informaţională, care este cea mai amplă sub aspectul valorilor înglobate, valori care se definesc printr-o mare diversitate.

44

Ion BăRBUţă

Este de la sine înţeles că în limitele unui articol nu poate fi vorba de o prezentare desfăşurată a componentelor date, de aceea aici ne vom limita doar la o prezentare schematică a acestor componente şi a nivelurilor cuprinse de către fiecare dintre ele. Tipurile de informaţie delimitate în cadrul enunţului şi straturile de semnificaţie cuprinse de către acestea le prezentăm cu ajutorul tabelului de mai jos.
Caracteristicile enunţului Referenţialitatea Tipuri de informaţii din componenţa enunţului 1. Informaţia factuală sau descriptivă (reprezintă descrierea unui eveniment) 2. Informaţia comunicativinteracţională a) Emiţător – Receptor informaţia (inter) acţională (corespunde forţei ilocuţionare a enunţului) b) Emiţător – Realitate c) Emiţător – Enunţ informaţia comunicativă sau discursivă (privitoare la organizarea informaţiei factuale şi a celei interacţionale componentele de semnificaţie care asigură ancorarea enunţului în situaţia de comunicare Straturile de semnificaţie Nivelul semnificaţiilor sintactice referenţial-

a) Nivelul semnificaţiilor comunicativpragmatice. Scopul comunicativ b) Aspectul ilocuţionar. Componenta ilocuţionară a actului de vorbire Modalitatea a) Nivelul semnificaţiilor logicosintactice. Predicativitatea b) Nivelul semnificaţiilor comuni-cativsintactice. Nivelul organizării tematice c) Nivelul semnificaţiilor discursivpragmatice e) Aspectul afectiv-expresiv Categoria localizării situaţionale. Deixisul

Intenţionalitatea

Situaţionalitatea

0.8. În continuare vom ilustra constatările privind componentele semantice ale enunţului şi regulile semantice ale construcţiei enunţului analizând câteva exemple. 0.9. S-a spus deja că fiecare enunţ conţine în structura sa semantică informaţia despre o stare de lucruri din realitate, care poate fi un eveniment, un fenomen sau o caracteristică a unui obiect ori a unei clase de obiecte. Informaţia dată constituie structura referenţială a enunţului. Termenul folosit în această lucrare pentru desemnarea structurii denotative a enunţului este cel de nivel referenţial. Trăsătura de bază a nivelului în cauză este faptul că el reprezintă conţinutul care poate fi corelat cu evenimentul din realitate descris în enunţ. Astfel, prin acest nivel enunţul „trimite”, „se raportează” la o anumită stare de lucruri, la un anumit eveniment din realitate. Trebuie notat că cel mai îndeaproape de cercetarea acestui nivel s-au ocupat teoriile care vizează structura actanţială a verbelor şi gramatica cazurilor, care este o variantă ameliorată a teoriei generative standard. Iată cum ar putea fi descris în termenii structurilor actanţiale nivelul referenţial al următoarelor enunţuri:
Copiii aleargă. Păsările cântă. Soarele este fierbinte. În sală este multă lume. ţăranii ară pământul. Elevul scrie o compunere. Agent – Proces Agent – Proces Temă – Caracteristică Temă – Existenţa – Loc Agent – Proces – Obiect Agent – Proces – Obiect

p. deşi agentul apare frecvent în calitate de subiect.Sensul enunţului – construcţie semantică. trebuie adăugat că. După cum se ştie. desemnat printr-un nume. Rolul de subiect în cadrul nivelului predicativ poate fi atribuit şi participantului pasiv. Cred că p. reale sau potenţiale. ceea ce. nu ne permite să elucidăm specificul fiecăreia dintre aceste categorii. Subiectul îndeplineşte. Vânătorul a împuşcat un lup. (P) → Ştiu că p. Anume această de la urmă interpretare o vom accepta în studiul de faţă. sintactică. şi pentru poziţia de predicat este selectat componentul care semnifică acţiunea. prin care se înţelege rolurile implicate de verbul predicat. O altă categorie distinsă în cadrul structurii semantico-sintactice a enunţului este modalitatea. constatăm că în ambele cazuri agentul este vânătorul. de fapt.1. predicativitatea este definită ca o categorie care reprezintă: a) raportarea conţinutului unui enunţ la realitate. ceea ce se schimbă este doar perspectiva de prezentare a evenimentului la nivelul structurii predicative.0. Astfel. adică pacientului. aşa cum e şi în exemplul prezentat mai jos. agentul. caracteristica. o funcţie denotativă. b) valori privind intenţia şi gradul de . vorbitorul selectează pentru poziţia de subiect al enunţului unul dintre participanţii la eveniment. incluzând predicatul semantic şi actanţii. descrise prin enunţ [4. Modalitatea cuprinde următoarele tipuri de valori: a) valori legate de gradul de cunoaştere a realităţii descrise (atitudinea cognitivă): Vine. o funcţie comunicativă. în categoria predicativităţii sunt incluse modalitatea şi categoria localizării situaţionale. 1. nivelul referenţial: Pacient – Proces – Agent nivelul predicativ: Subiect – Predicat Analizând aceste enunţuri. Din studiile de specialitate se ştie că această categorie cunoaşte diverse interpretări. însuşirea care se atribuie subiectului. de regulă. Următorul component semantic al enunţului este nivelul predicativ. Prima interpretare este prea largă şi deci inacceptabilă din punctul nostru de vedere. În acest caz. lupul. aşadar. Într-o altă interpretare. 1. 673]. b) atribuirea unei caracteristici subiectului prin intermediul predicatului. iar pacientul.. iar predicatul funcţionează ca element descriptiv. el nu este unicul participant care poate fi utilizat în această postură. Pesemne p. Este o categorie subiectivă care exprimă atitudinea cognitivă. predicativitatea este văzută ca o categorie logică al cărei conţinut îl constituie relaţia stabilită între un subiect (obiectul comunicării) şi un predicat (ceea ce se comunică despre subiect). Cele mai cunoscute sunt următoarele două. volitivă sau evaluativă a vorbitorului faţă de stările de lucruri. Acest lucru se întâmplă în construcţiile pasive: lupul a fost împuşcat de vânător. iar predicatul. Pornind de la această distincţie funcţională. plasând în poziţia predicatului componentul care descrie evenimentul. Dintre actanţii semantici pentru poziţia de subiect la nivelul predicativ este ales. Desigur că p. între subiect şi predicat există o deosebire funcţională: subiectul este orientat spre identificarea obiectului comunicării. nivelul referenţial: Agent – Proces – Pacient nivelul predicativ: Subiect – Predicat Totuşi. pragmatică 45 După cum putem observa fiecare dintre aceste structuri se defineşte printr-un număr anumit de constituenţi.

p. intenţia comunicativă a vorbitorului).2. 1. După cum putem observa. Ultimul component delimitat în cadrul semnificatului global al enunţului este nivelul care are la bază informaţia despre scopul comunicării. necunoscute. În acelaşi timp. deoarece numai în cadrul situaţiei concrete de comunicare putem delimita informaţia veche. cunoscut din contextul situaţional. iar cealaltă parte de enunţ. fiecare dintre cele trei elemente ale enunţului de mai sus să poată să fie purtătorul unei noi informaţii şi.3. Componenta propoziţională are un caracter obiectiv. să îndeplinească rolul de remă. în cazul în care acest enunţ va fi folosit ca răspuns la întrebarea Ce a făcut vânătorul? cuvântul vânătorul. de fapt. cu nivelul referenţial [6. servind drept bază pentru cadrul modal care este exprimat cu ajutorul modalizatorilor. Bally aceste componente sunt desemnate prin dictum şi modus. ar putea fi prezentată în felul următor. Nivelul dat cuprinde informaţia privind ierarhia elementelor enunţului după importanţa lor comunicativă. În funcţie de anumiţi factori de natură pragmatică (precum contextul. iar cea de a doua prin cel de remă. ceea ce face ca. 70]. c) valori legate de aprecierea pozitivă sau negativă a unor stări (atitudinea evaluativă): Ce bine e că p. p. în fiecare situaţie concretă de comunicare. Prima parte a enunţului este desemnată prin termenul temă. apare ca temă. va îndeplini rolul de remă. analizând enunţul sub aspectul valorilor modale conţinute. date şi b) o secvenţă purtătoare a informaţiei noi. în special. practic. Astfel. Vânătorul a împuşcat un lup. Este aspectul propriu-zis pragmatic al enunţului. 1. Trebuie spus că acesta este aspectul cel mai important care îi conferă enunţului statut de unitate comunicativă. aspect care depinde de situaţia de comunicare şi de contextul comunicativ. Astfel. nivelul referenţial. nivelul predicativ şi nivelul organizării informaţionale. ea nu depinde de situaţia de comunicare şi de atitudinea vorbitorului. Dacă e să apelăm la acelaşi exemplu de mai sus corelarea dintre cele trei componente de bază. Un alt component semantic al enunţului este nivelul organizării informaţionale. odată cu schimbarea contextului situaţional sunt posibile şi alte variante de segmentare informaţională a enunţului dat. . în structura enunţului se disting: a) o secvenţă purtătoare a informaţiei cunoscute. cercetătorii disting în structura lui o componentă care cuprinde informaţia despre evenimentul desemnat şi o componentă modală. constituind. care adaugă o informaţie nouă la ceea ce este deja cunoscut.46 Ion BăRBUţă impunere a unor fapte virtuale/ potenţiale (atitudinea volitivă şi prescriptivă): Vreau să p. În terminologia lui Ch. interacţionând. care reprezintă aprecierea subiectivă a vorbitorului [5. Spre deosebire de alte nivele ale enunţului. în consecinţă. Nivelul segmentării informaţionale Temă – Remă se suprapune celorlalte niveluri. nivelul segmentării informaţionale se defineşte prin posibilităţi de variere foarte largi. 189]. esenţa enunţului. toate aceste enunţuri au forma: M(odalizator) + P(ropoziţie). nivelul referenţial nivelul predicativ nivelul organizării informaţionale Agent – Proces – Pacient Subiect – Predicat Temă – Remă Trăsătura de bază a acestui tip de segmentare este faptul că ea este total dependentă de situaţia de discurs. cunoscută de ceea ce este informaţie nouă. Trebuie să p. informaţie adăugată prin enunţul dat..

Gramatica limbii române. Субъектность. după opinia unor specialişti. 3. precum scopul urmărit de locutor în situaţia dată de comunicare şi efectul enunţării acesteia asupra interlocutorului (componenta comunicativ-interacţională) şi. Gramatica limbii române. Объектность. Bucureşti. pe care o prezintă sub forma unei promisiuni. 2005. 5. Bidu-Vrânceanu Angela. Astfel. p. 1992. . Sankt-Petersburg. Vol. Bucureşti. dacă încercăm să stabilim modul în care are loc trecerea de la enunţare la enunţ. Călăraşu Cristina. folosite în construcţii de tipul: vorbitorul A presupune ceva spunând x. Moeschler Jacques. Conversaţia: structuri şi strategii. 1996. se explicitează cu ajutorul verbelor a implica. În felul acesta. o stare de lucruri din realitate. Vol. Коммуникативная перспектива высказывания. Cluj-Napoca. De exemplu. în structura enunţului se face distincţie între conţinutul propoziţional (faptul că vorbitorul va veni mai devreme acasă) şi forţa sa ilocuţionară (promisiunea). Модальность. 2001. Теория функциональной грамматики. Bucureşti. locutorul comunică o anumită informaţie despre revenirea sa acasă. dar şi de receptare a enunţului. În felul acesta. b) conţinutul enunţului este organizat în conformitate cu starea intenţională şi mentală a locutorului. Cele de mai sus ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine cum se desfăşoară procesul de producere. 1999. 1. Темпоральность. în sfârşit. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite. 1990. formulând enunţul Azi voi veni mai devreme acasă. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 7. Ionescu-Ruxăndoiu Liliana. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Aceste două componente ale enunţului pot fi marcate prin mărci distincte: Promit să vin azi mai devreme acasă [7. într-o formă generalizată. c) enunţul este „ancorat” în situaţia de discurs.Sensul enunţului – construcţie semantică. sintactică. Mancaş Mihaela. situaţia de comunicare în care enunţul dat este produs (cadrul discursiv). Теория функциональной грамматики. 2. semnificaţia enunţului poate fi interpretată drept o combinare dintre o componentă care desemnează o anumită stare de lucruri din realitate (componenta descriptivă) şi componentele care derivă din interacţiunea dintre locutor şi interlocutor.. 4. adică localizat în raport cu coordonatele cadrului discursiv cu ajutorul deicticelor. 503]. Ionescu-Ruxăndoiu L. a presupune. constatăm că acesta implică următoarele acte concrete: a) orice enunţ trimite la un referent care reprezintă un eveniment. 6. 1: Cuvântul. intenţia comunicativă este definită de lingvişti drept o valoare potenţială şi virtuală de natură subiectivă având la bază motivul care îl determină pe locutor să formuleze enunţul respectiv. pragmatică 47 Din acest punct de vedere. Dicţionar enciclopedic de pragmatică. Pană-Dindelegan Gabriela. Sankt-Petersburg. Această valoare subiectivă. 2005. Bucureşti. Reboul Anne.4. Определённость/ неопределённость. II: Enunţul.

Еще более полифонична пространственная ось. Временная ось включает в себя культуры сменяющих друг друга исторических эпох. что она «социально определена и должна быть воспитана» [2. автор полагает. образующие и направляющие культуру. включающая относительно одновременно существующие этнокультуры и субкультуры. находясь на их пересечении и неся в себе множество культур. Проблема социокультурной идентичности становится актуальной во всем мире в связи с «наступлением» культуры постмодерна. а на самом деле взаимодополняющие друг друга: социокультурная идентичность и толерантность. отделением себя от других. поликультурность есть совокупность социальнопсихологических характеристик. Джуринского. стремление идентифицировать себя с тем или иным сообществом возникает при разрушении традиционного уклада. 325]. прежде всего. профессиональную и т.д. с. социокультурная идентичность. Как носитель и создатель культуры. Идентичность впервые определена Э. Т. Н. что любая наиболее устойчивая и постоянная условная и реальная социальная группа порождает особую субкультуру. По мнению В. человек объективно должен отражать в себе ее многомерность. современный человек. Эриксоном как тождественность самому себе и одновременно она связывается им с идентификацией человеком себя с другими и различением. Н. воспринимаемые чаще всего как амбивалентные. Таким образом. культурную. Вместе с тем. Среди данных характеристик наиболее существенными являются две. Н. что поликультурность как интегративное качество человека является своего рода продуктом поликультурного воспитания [6]. c. а человек как исполнитель соответствующей социальной роли становится носителем данной субкультуры. Существуют многочисленные пространственно-временные вектора. глобальной политики. 6]. Никитина исходит из того. информационной экономики. Таким образом. социальную. обеспечивающих возможность мирного сосуществования субъектов как представителей различных культур в условиях демократического гетерогенного социума (И. Исследователи выделяют несколько видов идентичности: личностную.48 ФАКТОРЫ СТАНОВЛЕНИЯ ЛИЧНОСТИ В СОВРЕМЕННОМ ПОЛИКУЛЬТУРНОМ МИРЕ ТАТьЯНА БИГДАН Университет «Высшая Антропологическая Школа» Современный мир и повреждённая им культура многополярны и многомерны. Нас интересует. принимая позицию А. Сулейманов). отмечающего негенетический характер «происхождения» поликультурности. в котором потребность самоопределения в системе социальных взаимосвязей не актуализирована [13. . ведущей к самоидентификации [12]. А. поликультурен по своей сути. Ядова. и пришедшего к выводу о том.

Недаром само понятие «идентичность» впервые появилось в контексте изучения «кризиса идентичности». возрастом. c. 51]. в которой современный человек может потерять не только свои социальные. ядерная угроза. мировоззрением. Ядов. формы поведения других культурных групп через призму собственных представлений. 325]. эксперименты с генными кодами создают условия по поводу идентичности. исследователи обращают внимание на то. Дмитриев понимает под идентичностью индивида «наличие тех или иных культурных черт. А. тип волос) [3. и в обозримом будущем. Как отмечает И. но также «там»: и в прошлом. открытости сознания личности. классовой и гражданской принадлежностью и проявляющееся во внешних физических данных (цвет кожи. таким образом. 13-14]. принятие или непринятие). При этом стереотип может быть истинным и ложным. ведут к толерантности. но и биологически видовые свойства [4]. Кон. способности к изменению своих предубеждений. норм. то эти традиции и обычаи кажутся им неприемлемыми [5. Становление социокультурной личности может осуществляться по-разному. может выражать положительные и отрицательные эмоции. этническим происхождением. культурные. моральная безответственность. Интолерантность возникает . Личность. физическим и умственным развитием. позволяющих отличать одного человека от другого». Он аккумулирует некий стандартный коллективный опыт и помогает человеку ориентироваться в жизни. форма носа. речью. c. проистекающая из убежденности человека или социальной группы в том. каким образом «я» культурно представлено в различных ситуациях социального взаимодействия. обычаи. установок и стереотипов. Характер этого отношения (позитивное или негативное. Однако открытость сознания.Факторы становления личности в современном поликультурном мире 49 Технологические специализации. что их система верований и образ жизни являются высшими по отношению к образу жизни других людей. понимание и осознание человеком права другого или других быть иными. стереотип – неотъемлемый элемент общественного сознания. установки и стереотипы. профессией. чем он сам. глобальные коммуникации. полом. Д. образованием. Как отмечает В. С. Идентичность как самостоятельная дефиниция обозначает. Рассматривая взаимосвязь идентичности и толерантности. половой ориентацией. ценностей как «своих» автоматически ведет за собой рождение определенного отношения к «другим» по всем культурным отличиям и своеобразию [11. включается в глобальную систему социального пространства» [13. Поскольку люди неизбежно воспринимают традиции. Г. что определение себя и установление отдельных характеристик. 272-274]. зависит чаще всего от двух факторов: ценностных основ идентичности и степени гибкости. характеризуемое социальной принадлежностью. обычаями. «в современной жизни человек вследствие активного взаимодействия разных культур с помощью средств массовой информации идентифицирует себя не только с общностями «здесь» и «теперь». экономической. Интолерантность – нетерпимость. c. разрез глаз. традициями. обычаев. ведущее к толерантности или интолерантности. родом. религией. переоценка роли пола. c. В социальной психологии в качестве основных механизмов появления интолерантности и ее проявлений в различных типах дискриминации принято считать предубеждения. языком.

15]. Дмитриев выделяет следующий типы дискриминации: • этноцентризм – превосходство этнической группы над другими и самоотгораживание от других этнических групп. проявления дискриминации по отношению к ним. и человеку приходится приспосабливаться: подстраиваться. в различных социальных группах. использующие эту модель в исследовании этнической идентичности. культуре и её представителям. при трансформации же идентичности усиление новой идентификации ведет к ослаблению прежней [10]. Д. • русофобия – ненависть к русским [3. Таким образом. Во многом толерантное отношение к другим определяется степенью осознанности современным человеком своей собственной поликультурности. согласно которому каждый человек есть пересечение многих культур.50 Татьяна БИгдаН тогда. А. Но вместе с тем в поликультурном обществе. обладающий четкой идентичностью с одной группой. Согласно первому. его собственная социокультурная идентичность в определенной степени мозаична. Дмитриев отстаивает идею «мультиидентичности» человека [3. В соответствии с методологическим принципом. что признается нормальным в одной культуре. c. Джуринский говорит о поликультурной идентичности личности в условиях поликультурного общества. что возможна одновременная идентификация индивида с двумя и более социокультурными общностями: несколько идентичностей в сознании одной личности могут существовать вполне независимо друг от друга. существует множество норм и ценностей. анормально в другой. о взаимодействии разных культурных идентичностей [2. То. 14-15]. 54]. Авторы. • классизм – дискриминация по социально-экономическому статусу. О. существуют два подхода к определению особенностей социокультурной (в данном случае этнической) идентичности. когда эти действительные или воображаемые различия возводятся в главное качество и превращаются во враждебную психологическую установку. Г. особенности становления социокультурной идентичности личности в современной поликультурной реальности определяют необходимость решения проблемы формирования толерантности к иным социальным и культурным группам и носителям их идентичности. • сексизм – дискриминация из-за родовой и половой принадлежности. которую он выполняет. мимикрировать в зависимости от той роли. происходит разрушение . У исследователей существует разное отношение к данной неоднородности. часто противоречащих друг другу. Д. предубеждение по отношению к какой-либо группе. не может одновременно осознавать тождество с другой. Таким образом. исходят из идеи обратно пропорциональной зависимости этих двух идентификаций. • антисемитизм – ненависть к евреям. Как отмечает Е. • лингвисизм – дискриминация из-за речевых и языковых различий. Хабенская. членом которых является индивид. Г. Поскольку человек одновременно является участником многих социальных групп. делающей их почти взаимоисключающими: индивид. c. Другие авторы приходят к выводу. Н. идентификация может происходить со своей групповой или с доминантной группой. c.

В частности. Вместе с тем. снисхождению [9. измеряемая не индивидными. Вместе с тем истинность и подлинность. общества. самополагающей сущности [11. В условиях поликультурной реальности особое значение приобретает толерантность как свойство человека.Факторы становления личности в современном поликультурном мире 51 личности. смыслообразующей социокультурной идентичности. 26]. подлинному в различных ситуациях социокультурного взаимодействия. и различие взглядов на мир [3. c. в различных социальных ролях. 38]. В Декларации принципов толерантности. принятие и правильное понимание богатого многообразия культур нашего мира. утвержденной ЮНЕСКО в 1995 году. где терпимость характеризуется как свойство. c. наших форм . социализация современного человека осуществляется в условиях имитационного характера бытия людей. выступает в качестве центральной компоненты мультикультурализма (поликультурности) [2. Следовательно. предупреждения «растаскивания» её внутреннего мира на отдельные. воплощенные в культуре и принятые в позитивно ориентированных социальных общностях и группах. когда социальный порядок строится на имитационных способах адаптации индивидов. а. На наш взгляд. При этом автор отмечает. а сущностно человеческими свойствами личности. предполагающую осознание многомерности мира и социальной среды. выступающее одновременно порождением мультикультурности и условием её существования. c. целостность личности обеспечивается наличием позитивной доминантной. 11]. Джуринскому. они ссылаются на толкование терпимости в «Полном словаре живого великорусского языка» В. группы. становится таковой. В результате человек может потерять способность распознавать себя не только в коммуникативном поле жизненных ситуаций. утрата собственной идентичности – обретения ответа на жизненно важные вопросы: Кто Я? Где Я? С кем Я? Как отмечают исследователи. которая достигается только посредством самоопределения личности в поликультурном пространстве. что толерантность находит свое выражение в двух сферах: на психологическом уровне – как внутренняя установка и отношение личности и коллектива и на политическом уровне – как действие или осуществленная норма. формируемое на основе признания универсальных прав и основных свобод человека… Толерантность означает уважение. И. В. толерантность. снисхождение или потворство. качество терпеть что-либо или кого-либо только по милосердию. если несет и проявляет в себе общечеловеческие ценности и смыслы. По А. c. подчас противоречивые составляющие. Даля. но и в качестве самочувствующей. 40]. Н. Толерантность – это прежде всего активное отношение. личностная идентичность выполняет интегрирующую роль в сохранении аутентичности и конгруэнтности личности как соответствия ее поведения истинному. В ситуации множественности идентификаций возникает проблема сохранения целостности личности. утверждается: «Толерантность – это не уступка. стремление использовать в качестве синонима толерантности – термина латинского происхождения – русского термина терпимость вызывает возражение у многих исследователей. понимаемая как терпимость к иным культурам и этносам. значит. А Тишков понимает под толерантностью «личностную и общественную характеристику».

конфессиональных. наиболее полно отражающих сущность толерантности: признание. В данном случае интолерантность выступает как проявление толерантности. Толерантность – это гармония в многообразии». Как отмечает П. принятие и понимание представителей других культур [8. Таким образом. открытость. свободный выбор своей социокультурной идентичности и осознание своей поликультурности. с другой. поликультурность как источник движения в этом мире». выступая условием и содержательной основой индивидуализации и социализации личности в поликультурной среде [6]. Осознавая дихотомию понятий «толерантность» – «интолерантность». ксенофобии. а существуют во взаимосвязи и взаимозависимости. адаптации в многокультурном мире. толерантность может и способна переходить в интолерантность. В. с одной стороны. Одной из самых сложных проблем в условиях поликультурности и многополярности современного мира является проблема определения границ толерантности. Раскрывая диалектику значений толерантности. субкультурных) групп. – условие приспособления. Пытаясь выделить отличие толерантности от терпимости как сознательного подавления в себе чувства неприязни к инаковости другого человека и других культур или снисходительно-равнодушного отношения к ним. когда речь идет о неприятии экстремизма. Степанов. автономизацию. общение и свобода мысли. её роли в регулировании взаимоотношений «личность – общество» в условиях поликультурности. c. которая может осуществляться только посредством принятия и понимания неизбежности и необходимости многообразия. проявленная в подобной ситуации. необходимо обратить внимание на диалектический характер их взаимосвязи. совести и убеждений. унижении достоинства и нарушении прав другого человека или культурного сообщества. Необходимо отметить.52 Татьяна БИгдаН самовыражения и способов проявлений человеческой индивидуальности. выступает как показатель негативного или равнодушного отношения человека к данным явлениям и чаще всего воспринимается как проявление интолерантности. 4-5]. что в качестве социокультурной толерантности чаще всего рассматривается этническая толерантность. Асмолов пишет: «Толерантность – право другого на варианты. а также в контексте ценностного отношения к людям как представителям иных социокультурных (этнических. Ей способствуют знания. автор выделяет три понятия. признание права личности на обособление. поликультурная среда на всех уровнях включает в себя достаточно . возможность смещения отрицательного и положительного полюсов в зависимости от конкретной ситуации. право на действительный мультикультурализм. Так. социокультурная идентичность и социокультурная толерантность не амбивалентны по своей сути. Терпимость же. толерантность можно рассматривать в двух контекстах: в контексте ценностного отношения к людям вообще (безотносительно к их культурной принадлежности). А. И одновременно «толерантность выступает как норма совместимости в мире разнообразия» [1]. Второй вариант можно охарактеризовать как социокультурную толерантность. Между тем. В контексте социального воспитания толерантность – это.

Можно выделить множество сред. что.. в том числе: культурная и социокультурная. . исследователи считают таковыми не только внутриличностные (психогенные). чужими. города. класс. а также выявления воспитательного потенциала поликультурной среды. образовательная и непосредственно субкультурная среда той общности. субкультуры) и микросреда (культура семьи. Так К. так и опосредованно: мегасреда (мир и мировая культура) макросреда (культура страны. среди чего пребывает субъект.). В связи с этим. использование которого в процессе воспитания подрастающего поколения обеспечит его позитивное социальное становление. определяется Ю. которые зависят от состояния окружающей социальной и культурной среды (социальные. села и т. Реалии современной жизни все более подводят исследователей к необходимости учитывать возрастающее значение среды в становлении толерантности личности. Обратим внимание на то. являющиеся источником предубеждений. экономические и социокультурные).Факторы становления личности в современном поликультурном мире 53 большое количество не только этнокультур. т. что становление толерантности личности во многом зависит от окружающей среды. Именно это является по Хорни причиной того. чьи нормы и ценности кажутся непонятными. интеграционные процессы. пытаясь избавиться от тревоги и ощущения нестабильности. Хорни говорит о состоянии «базальной тревоги». что современные границы социокультурной среды как данного каждому человеку пространства значительно расширены. д. каждая из этих «сред» является негомогенной по своему культурному составу.е. добавляющих к состоянию «базальной тревоги» страх утраты своей социокультурной идентичности. культура группы сверстников). c. влияющих на социализацию человека как непосредственно. распада привычных социальных связей [7. и в условиях «глобальной деревни» термин «социокультурная среда» может употребляться для характеристики всех уровней социальных сред и соответствующих им культур. человек может демонстрировать враждебность и агрессию по отношению к тем группам в обществе. общества. Выделяя факторы. молодежная субкультура. Мануйловым как то. что опосредует его развитие. а оттого еще более пугающими. ускорения темпов жизни. Среда. этноса). изменения норм морали и поведения. проникновение «чуждых» культур в условиях разрушения идеологических перегородок и перехода к информационному обществу. мезосреда (культура региона. 256-260]. Неоспорим тот факт. Кроме того.С. Добавим сюда присущие поликультурному обществу глобализацию. школа и т. с функциональной точки зрения. выступает как поликультурная среда. в которых происходит социализация человека. д. которое возникает у личности в ситуации быстрых социальных изменений: урбанизации. куда включен человек (семья. но и других субкультур. ведущих к интолерантности. культура организации. посредством чего формируется его образ жизни. но и те. референтная группа. перед исследователями возникает необходимость определения влияния поликультурности каждого уровня социокультурной среды на становление толерантности и социокультурной идентичности личности.

4. Шакурова М. под общ. В. С. – М. В.viuonline/ ru/science/publ/bulleten20/page4. – 200 с. Семечкин Н. 6. П. В. Социально-педагогические условия становления социокультурной идентичности личности: монография/ М. 3. Этническая идентичность: подходы к проблеме [Электронный ресурс]/ Е. 1996. И. Г. 2006. Джуринский. Социокультурная идентичность и толерантность как составляющие поликультурности личности/ Н. Ядов В.: Московский психолого-социальный институт. Асмолов. Новиковой. Кон. 1999.. В. – 344 с. Степанов П. Никитина. Г. 12. Н. Джуринский А. Д. – Ростов-на-Дону: Издательство СевероКавказского научного центра высшей школы. 2001. 7. Идентичность: юность и кризис/ Э. Куликова. А. и предисловие А.В. – М.: Речь.]. 2007. Хабенская. Мчедлов [и др. – Режим доступа: http://www. общ. Никитина Н. Асмолов А. 10. П. – М. 5. – 84 с. Социологическая психология/ И. 1999. – 304 с. СПИСОК ЛИТЕРАТУРЫ 1. и общая редакция Л.: Питер. [пер. – 416 с.: Республика. ред. Дмитриев. – Режим доступа: http://www. Ядов// Психология личности в трудах отечественных психологов/ Сост. с англ. Формирование установок толерантного сознания как теоретическая и практическая задача [Электронный ресурс]/ А. – М. – с. Эриксон. Институт комплексных социальных исследований РАН. 8. ред. Шакурова.tolerance. – СПб. – 208 с. 2004. Мчедлова. Социальная идентификация в кризисном обществе/ В. С. воспитание толерантности и становление культурной идентичности одновременно решают задачи социальной адаптации (приспособления) воспитанника к поликультурному миру и его индивидуализации (конструктивному обособлению) в этом мире: это и есть две стороны одной медали. 2006. О. Воронеж: Издательство НПО «Модек». Воспитание толерантности у школьников: теория.В. Социально-философские аспекты/ Заковоротная М. Воспитание в многонациональной школе: пособие для учителя/ А. Многокультурное образование/ Г. – Воронеж: ВГПУ.ru/biblio/dzyalosh-1/multi/1_asmolov. В. М. Толерантность/ М.: Народное образование. – Ульяновск: ГОУ ВПО Ульяновский государственный педагогический институт. Д. В. методика. – М.: Просвещение. А. 324-335. Дмитриев Г. Хабенская Е. Кон И. Семечкин. 13. называемой социализацией. Л. диагностика/ П. 2004. 9. И.54 Татьяна БИгдаН Таким образом.htm 11. 2009.О. Эриксон Э. Н. .: АПК и ППРО. Заковоротная М. 1999. Психология социального влияния/ Н. – 96с. – 560 с. Идентичность человека. – СПб. Н. Н. Степанов// Под ред. И.html 2. Толстых] – Издательская группа «Прогресс».

când în anul 2009 am început să scriu o introducere în istoria limbii române pentru uzul studenţilor germani. Alexandru Philippide. Problema despre care aş vrea să insist aici priveşte periodizarea istoriei limbii române. Alexandru Rosetti. se deosebeşte o fază veche – franceza veche (ancien français). Germania Istoria limbii române pare să fie foarte bine descrisă. spaniola veche (español antiguo). împotriva acestei presupuneri. Gheorghe Ivănescu şi alţii. Totuşi. germana veche de sus şi de jos (Althoch/ nieder/ deutsch). dacă luăm în vedere bibliografia enormă de specialitate şi numele unor lingvişti dintre cei mai de seamă. middle English). français moderne). Să pui la îndoială unele puncte de vedere de care ei s-au lăsat ghidaţi în cercetarea lor şi care parcă au un caracter cvasi axiomatic. istoriograful lingvistic poate fi tentat să le aplice şi la domeniul românesc.55 O PROBLEMĂ A ISTORIEI LIMBII ROMÂNE APARENT REZOLVATĂ: PERIODIZAREA KLAUS BOCHMANN Institut de Filologie din Leipzig. Al doilea punct critic priveşte conceptul de limba literară. Menţionez în treacăt două fenomene pe care aş vrea să le pun în discuţie şi cu alte ocazii. şi anume aşa-zisa problemă a continuităţii unei limbi romanice la nord de Dunăre: nedumerirea mea provine din faptul că argumentele multor lingvişti germani. Pentru unele limbi se presupune şi o fază mijlocie valabilă pentru epoca de tranziţie între Evul Mediu târziu şi epoca modernă timpurie (moyen français. italiana veche (italiano antico). Mittelhochdeutsch. am constatat cu mirare că există fenomene a căror tratare mi-au produs un sentiment de nemulţumire. cu atât mai mult cu cât materia cu pricină va fi predată câteodată chiar de oponenţii punctului de vedere român „oficial”. Ţinându-se cont de asemenea periodizări. după părerea mea. Sunt de părere că această viziune ar fi posibilă fără probleme dacă în istoriografia lingvistică română nu ar exista . poate apărea ca un sacrileg. care văd lucrurile cu totul altfel decât majoritatea lingviştilor români. Ovid Densusianu. Pentru faza actuală a limbilor se adaugă a desemna adeseori o referinţă la contemporaneitate. germana nouă de sus şi de jos (Neuhoch/ nieder/ deutsch) etc. alta decât româna. referitoare la epoca modernă – franceza nouă sau modernă (nouveau français. O introducere în istoria limbii române pentru studenţi germani însă nu poate face abstracţie de aceste puncte de vedere. care şi-au dedicat activitatea ştiinţifică acestui obiect. engleza veche (old english) – şi una nouă sau modernă. în special postularea unei presupuse unităţi a ei deja în secolele în care faptele vorbesc. în această listă îi găsim pe Sextil Puşcariu. În istoriografia celorlalte limbi romanice. limba germană contemporană sau de azi (deutsche Sprache der Gegenwart/ deutsche Gegenwartssprache sau heutiges Deutsch). deci limba franceza contemporană sau de azi (français contemporain sau d’aujourd-hui). nu sunt discutate nicăieri sau nici măcar luate în seamă în publicaţiile româneşti. dar şi în cea germană şi engleză.

p. precum şi aromână veche. cum se spune în germană. În lucrările de referinţă este vorba de 1. ar merge până pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. de la formarea ei până azi limba română nu şi-ar fi schimbat sensibil înfăţişarea. în opera lui citată. după care ar urma. în epoca care în istoria limbilor romanice occidentale se identifică cu epoca veche. şi că idiomurile care rezultă din acest proces se îndepărtează unul de altul nu numai din punct de vedere structural şi lexical. Die rumänische Sprache. Pentru a ţine cont de aceste considerente. Prima fază ar merge de la formarea limbii române în secolele VII şi VIII până la scindarea ei în cele patru dialecte cunoscute. structurală. Chiar dacă nu s-a întâmplat prea des că un teritoriu lingvistic care era coerent la origine. În acest sens ar fi de recomandat ca. cât şi pentru aromâna şi celelalte varietăţi secolul al X-lea nu prezintă o cezură de natură internă. nu şi-a schimbat substanţial structura gramaticală şi fonologică. cum vom explica mai jos). din cauza lipsei documentelor. limba română primitivă sau protoromână (Urrumänisch – „străromâna”. ci şi spaţial sau geografic. 2. până la începutul unei perioade noi (al cărei început îl fixăm în secolul al XIII-lea. care după cum putem şti în ziua de azi. pe care. remodelată în cadrul occidentalizării generale a culturii româneşti. megleno-română veche etc. care datează din faza imediat următoare scindării acelei unităţi. propunem să se caracterizeze limba română în perioada de până la secolul X drept română veche comună. nu se poate nega că ea face parte de epoca veche. În lumina tradiţiilor europene ale istoriografiei limbilor trebuie să fie permis să ne întrebăm dacă finalizarea unui proces de diferenţiere dialectală (deci cel care separă româna comună de româna veche) poate servi drept cezură în istoria limbii. limba română veche şi 3. Vezi îndeosebi Sextil Puşcariu. proces care s-ar fi terminat în secolul al X-lea1. a limbii române vechi. gramaticale. cea a limbii române moderne. cel puţin nu avem niciun temei să presupunem asemenea consecinţe. totuşi putem atrage atenţia la faptul că formarea dialectelor a fost un fenomen paneuropean care a avut loc în Evul Mediu timpuriu. nici fonologică. se fragmentează. adică dacă poate fi privită ca un criteriu pentru delimitarea unei epoci întregi. în traducerea din 1943 în germană a operei magistrale a lui Sextil Puşcariu). şi româna din faza următoare drept dacoromână veche. Leipzig 1943. nici nu ştim dacă pierderea unităţii blocului lingvistico-spaţial a avut consecinţe imediate de natură intralingvistică. Sextil Puşcariu. Dacă postularea unei perioade a românei comune pare cu totul îndreptăţită. Mai importantă decât această chestiune îmi pare să fie delimitarea (daco) românei vechi de stadiul ei de dezvoltare. 1 . după o fază de tranziţie pe care urmând istoriografia literară am putea-o numi faza limbii române premoderne. limba română modernă şi limba română contemporană. singurul criteriu de periodizare rămânând deci începutul unei evoluţii divergente a celor patru dialecte. Dacă ne ţinem de ceea ce ne spun cei mai mari istoriografi ai limbii române. „die rumänische Kirche im romanischen Dorf zu lassen” (adică „să lăsăm biserica română în satul romanic”). Aici se pune iarăşi problema criteriilor de periodizare. a limbii române vechi. le constatăm abia în epoca modernă. De fapt. nici morfologică. 300. lexicale. sau de limba română comună. Perioada imediat următoare. a cărui părere a fost împărtăşită de către mulţi alţi lingvişti români. deci fonologice. Atât pentru dacoromâna.56 Klaus BOCHMANN drumuri bătute care duc în alte direcţii.

Pop. Punctul de vedere formal-structural. Dicţionarul limbii române vechi. După afirmarea masivă a sociolingvisticii în lingvistica internaţională s-a impus şi o abordare nouă a problemelor istoriei limbii. tot ceea ce o deosebeşte. aceasta ar însemna că o periodizare a istoriei limbii române pe criterii pur formale. XVI şi XVII. Limba latină. perfect explicabile în lumina foneticii şi a morfologiei istorice.. ea nu diferă prea mult nici de limba populară actuală: se poate spune. rezultă că în acea epocă [este vorba de secolele XIII-XV] limba română nu diferea sensibil de cea pe care ne-o oferă textele din sec. XIII-XV limba română se apropiase într-o mare măsură de aspectul ei actual …”2 În ultimă instanţă. aşadar. Mihăilă. cit. este omogenă. de exemplu.. condiţionează în mod foarte clar diferenţa dintre limba franceză veche şi cea mijlocie şi nouă. simplificând rezultatul acestor citate.”4 Autorii nu au avut şansa să demonstreze acest principiu în practica. fiindcă este mediată. de limba latină. Cu excepţia unor forme arhaice. a schimburilor fonologice şi morfologice sau morfo-sintactice care. 6. Densusianu. op. tratatul fiind abandonat după cel de al doilea volum. Vom vorbi. a fost reconsiderat în determinarea perioadelor istorice a unor limbi. 1 2 . discontinuităţile din structura gramaticală au o valoare excepţională pentru periodizarea istoriei limbii. 5. fără teamă de a greşi. sau germana veche de sus de germana mijlocie de sus. că în sec. Bucureşti 1965. Hasdeu. pe de o parte. Bucureşti 1962. care de fapt a stat la baza orientării expuse mai sus. G. Mihăilă. de celelalte limbi romanice. Un lingvist român care se lăsa dus de aceste considerente. Rosetti şi de alţi lingvişti români. cit. Rom. deci ar fi existat deja în româna veche comună (punct de vedere de altfel criticat de către Al. nu este posibilă în cazul limbii române decât cu rezerve remarcabile! Dacă. raporturile de comunicare socială în care o limbă este utilizată. p. Şi la G. Pentru determinarea fazelor de dezvoltare a limbilor au fost luate în seamă şi condiţiile socioculturale. p. adeseori chiar întrun context multilingual. rezistentă. şi pe de alta. 4 Loc. continuând de Puşcariu. Şi aspectele lexicale. pentru periodizarea istoriei acestei limbi trebuie căutate sau cel puţin adăugate şi alte criterii. „Cuvânt înainte”. ca orice reflectare sistematizată. Academiei Rep. şi. o găsim în cele patru dialecte”1. Ed. a cărui valabilitate o punem în îndoială. de perioade distincte numai în momentul în care vom constata o discontinuitate evidentă de structură. în concluzie. 283. volumul I. Al. în introducerea sa în Dicţionarul limbii române vechi citim: „Din cercetările întreprinse de B. Aşa de pildă în tratatul Istoria limbii române editat de Academia RPR în 1965 citim în prefaţă: „Istoria limbii române îşi propune să deducă principalele perioade de dezvoltare a limbii române din însăşi evoluţia ei internă.P. a fost formulat în mod explicit chiar în unele lucrări de referinţă a istoriei limbii române.. cam marginalizate (surghiunite în aşa-numitul ’lexicon’) de către structuralism. De aceea. Philippide). structura limbii române de la formarea ei până azi nu s-a schimbat substanţial. S. Ov.O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea 57 scrie că „toate trăsăturile caracteristice limbii române. S. 3 Istoria limbii române. 7.”3 Focusul cercetării istoriografice este pus în exclusivitate pe evoluţia aşa-zisă „internă” a limbii: „… baza periodizării va fi în primul rând evoluţia structurii gramaticale.

că într-o epocă în care purtătorii limbii române au trăit încă în structuri prestatale. Istoria limbii române. spre româna veche comună.”2 Nu se poate nega. în: Beiträge zur Romanischen Philologie. p. 1. În această perioadă românii trăiesc în obştile săteşti medievale. 77-86. transformând esenţa tipologică a unei limbi din care face parte şi nivelul lexical. Bochmann. aromâna veche etc. Numai un credo intralingvistic. morfotice. dar şi utilizând unele impulsuri venite din marxism. Stabilind fazele de dezvoltare a limbii române şi împărţind pe epoci diferite schimbări (fonetice. de la limba latină până astăzi. De fapt. turcice. epoca de formare a tuturor limbilor romanice. În voluminoasa sa lucrare Istoria limbii române din 1980 scrie: „Lucrarea de faţă încearcă să prezinte dezvoltarea limbii române epocă cu epocă. datorită acestui impact al politicului asupra limbii. moştenită din epoca romanticismului şi renovată la începutul secolului al XX-lea de către şcoala sociologică din lingvistica franceză (Meillet. Dauzat. pe de o parte. ea explică aceste schimbări direct sau indirect. 1970. intrarea în limba română a multor termeni şi expresii slavone utilizate în cancelariile domneşti şi în biserică. întrucât ea dădu limbii un nou statut sociocultural. îndeletnicirea economică principală a lor. Perioada veche. de exemplu. reducţionist care ia drept unicul criteriu al evoluţiei unei limbi structura gramaticală şi fonologică. şi celor mai importante contacte lingvistice le revine un rol în periodizare. ei sunt stăpâniţi în mare parte de triburi sau state de altă etnie (slave. H. renunţând la complexitatea faţetelor acestor evoluţii. p. cu toate că structura ei nu a fost afectată de asemenea interferenţe. bineînţeles.58 Klaus BOCHMANN altfel şi o orientare mai veche. „Französische Beiträge zur Soziolinguistik”. În acest sens propunem împărţirea istoriei limbii române în următoarele perioade: 1. prin fazele dezvoltării istorice a poporului român.. începând cu trecerea de la latina spaţiului balcanic şi carpato-dunărean în secolul VII-VIII. deşi mult mai rar decât se admiteau de către şcoala lingvistică franceză şi de către structuralişti). şi prin diferenţierea celor patru dialecte române spre dacoromâna veche. sintactice şi lexicale) ale limbii. în regiunile muntoase din Europa central-orientală pe de alta. am făcut aceasta numai atunci când faptele lingvistice nu sunt expresia unei tendinţe a sistemului lingvistic (căci admitem şi noi asemenea tendinţe. Iaşi 1980. maghiară) şi încă nu dispun de state proprii. Chiar dacă admitem că nici primul contact lingvistic slavo-român nu schimbase limba română în esenţa ei (problemă afectată de altfel de puternice conotaţii politice) – cine vrea să nege că cel puţin sub aspectul lexical. într-o a doua fază care merge până la naşterea primelor formaţiuni statale româneşti autonome prin secolele XII-XIII. deci prin fapte istorice şi mai ales prin diverse structuri sociale. a fost Gheorghe Ivănescu. Păstoritul cu transhumanţa. care aproape în mod automat cere noi forme de expresie. 1 .1). au dat acesteia o înfăţişare nouă. 2 Gheorghe Ivănescu. VIII. Dacoromâna veche este o limbă populară vezi K. îi duce la deplasări îndelungate până în sudul adânc al Peninsulei Balcanice. influenţa slavă a transformat puternic înfăţişarea limbii române? De asemenea scripturalizarea. limbii nu puteau să-i revină acele funcţii comunicative pe care le-a primit abia cu întemeierea primelor formaţiuni statale. în prima fază. poate face abstracţie de condiţiile sociopolitice. chiar dacă atunci încă alte limbi ocupau funcţia de limbă cancelărească. În secolele XII-XV. trebuie respectată ca un criteriu de periodizare. Vendryes etc.

cnezatele din Transilvania şi Maramureş. Cu toate că în primele secole limba scrisă este slavona. factori hotărâtori pentru voinţa de a transforma limba în instrumentul primordial de manifestare drept naţiune. Limba română din perioada mijlocie. evident. mai ales lexicale. este caracterizată prin anumite deosebiri dialectale (cu o uşoară tendinţă de aplanare a acestora). precum şi a unui lexic al culturii aristocratice. Perioada este caracterizată prin formarea unei conştiinţe de sine naţională şi a unei mişcări naţionale. datând de la existenţa primelor formaţiuni statale româneşti. precum şi cea maghiară. Formarea statului naţional unitar a fost un alt factor hotărâtor pentru dezvoltarea ulterioară a limbii. când o parte a elitelor sau forţelor sociale hegemoniale. de curte. că româna este aproape unica limbă de comunicare orală. cu diferenţierea deja propusă (a) într-o fază premodernă (de la a doua jumătate a secolului al XVIII-lea până pe la 1830). şi întâlnim şi primele tipărituri. 1 . 3. Dintre interferenţele. care a făcut din limba română Aceste cuvinte dintre cele mai vechi din limba română le aflăm din Dicţionarul limbii române vechi (sfârşitul sec. Dacă evoluţia structurală nu ne livrează argumente semnificative. (b) faza modernizării accelerate (1830 până la sfârşitul secolului al XIX-lea) şi (c) faza de azi. deocamdată în sec. deci conducătoare în domeniul spiritual. precum şi în corespondenţa privată. de aceea nu este şi scripturalizată. mai întâi în domeniul religios şi în cancelariile domneşti. Perioada nouă. trebuie să recurgem la acele criterii. modernă. până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. contemporană (de la începutul secolului al XX-lea până azi). iar începând cu secolul al XVI-lea parţial şi pentru administraţie. iar începând cu secolul al XVII-lea şi cu privire la literatura artistică. de stat. trebuie reţinută în mod deosebit influenţa slavă veche. al X-lea – începutul sec. prin intenţia de a cuprinde sub denumirea de limba română veche tot ceea ce a existat între secolul X şi secolul al XVIII-lea. ne pare justificată prin faptul că datele socioculturale (sau sociolingvistice) ne impun acest lucru. nu am putea să le izolăm de condiţiile care le-au produs. Perioada mijlocie (corespunde limbii române vechi din literatura de specialitate). în Transilvania şi latina. în Moldova şi Ţara Românească. spre Franţa la românii din Moldova şi Ţara Românească. de altfel aceasta reiese şi din textele zise slavo-române1. Bucureşti 1974. mai întâi pentru uzul privat. sub influenţa neogrecească şi turcească. care se referă cu precădere la viaţa orăşenească. chiar dacă ar exista cezuri structurale importante. De altfel. încep să se despartă de modelul cultural slavo-bizantin şi se orientează spre occident. În decursul perioadei de mijloc are loc scripturalizarea limbii române. 2.O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea 59 utilizată în exclusivitate în mod oral. din ceea ce ştim din documentele transmise nouă. religie şi literatura analistică. Transhumanţa garantează o relativă unitate a limbii. formată prin recursul la slavona bisericească. Postularea acestei perioade de mijloc. spre Germania şi Italia la ardeleni. permiţând o politică lingvistică eficientă. a organizaţiei bisericeşti şi a culturii religioase. desprinderea ei de perioada anterioară. sensibilă în mai toate domeniile vieţii. al XVI-lea). şi voievodatele Moldovei şi a Ţării Româneşti. prin formarea unui lexic administrativ. XVII-lea româna se impune definitiv în scris şi în domeniile oficiale. ar însemna să opunem faza străveche şi veche direct limbii române contemporane. şi de viaţa orăşenească. Se nasc tradiţii textuale în limba română. cu un lexic adaptat la felul simplu de viaţa şi de economie.

Procesul acesta a fost însoţit. limba modernă. cu diversificarea treptată a tipurilor de texte literare şi neliterare în limba română. ci şi în morfosintaxă. limba veche. cei mai mulţi istoriografi lingvistici din România chiar disting şi ei trei etape în evoluţia limbii române – româna comună. . dar şi tipurile de texte sunt supuse unui proces de modernizare după modelul mai ales francez. exclusiv orală.60 Klaus BOCHMANN un instrument de stăpânire politică şi de organizare a vieţii sociale şi culturale sub toate aspectele ei. Însă în aceste opt secole s-au produs schimbări enorme în sânul limbii române: trecerea ei de la statutul unei limbi populare. mi se pare. alte ordini de idei. a coexistenţei temporare a românei cu neogreaca în epoca fanarioţilor. de abandonarea completă a slavonei ca limbă scrisă. Deja spre finalul secolului al XIX-lea. o reflecţie critică asupra conceptelor tradiţionale din acest domeniu care ne-ar permite să privim mulţimea datelor cunoscute şi descrise într-o lumină nouă. limba română se prezintă ca o limbă modernă cu un vocabular foarte bogat şi cu un potenţial expresiv şi stilistic cu care poate face faţă la orice cerinţă comunicativă. Cu aceste consideraţii nu intenţionez să provoc răsturnarea întregii cercetări privind istoria limbii române – chiar ar fi ridicolă o asemenea încercare. nediferenţiată. drept limbi mai ales scrise. la început. cu alte ierarhii. la cel de limbă a păturilor conducătoare a unor state feudale. Mai utilă ar fi. şi cu franceza în tot secolul al XIX-lea. Limba se îmbogăţeşte masiv cu împrumuturi din franceză şi celelalte limbi romanice. de la oralitatea exclusivă la scripturalitate. toate aceste schimbări având drept consecinţe anumite evoluţii nu numai în lexic. numai că epoca limbii vechi apare prea lungă. practic mergând de la secolul al X-lea până la sfârşitul celui de al XVIII-lea. precum şi la statut de limbă oficială. La drept vorbind. care pot fi documentate prin publicaţii.

Specialiştii din diverse domenii utilizează. a da faliment etc. familiară (pe înţelesul tuturor vorbitorilor unei limbi)” [7. prin transfer semantic. a desface soldurile. ARMINIA CICALĂ-RACU Academia de Studii Economice din Moldova E un lucru general cunoscut că pentru un bun specialist. terminologii de specialitate. Or. mişcare a contului. una dintre calităţile definitorii ale acestuia este accesibilitatea. în orice domeniu ar activa acesta. precum şi a unui şir de formulări şi expresii specifice: a trage o cambie. care îşi propun redarea unui conţinut de idei specific. trecerea de la uşor la greu. reprezintă „o modalitate de exprimare simplă. ale cărui trăsături diferenţiale principale rezidă în prezenţa unei terminologii. terminologia economică s-a completat cu foarte mulţi termeni proveniţi. de scopul acestuia şi de natura destinatarului. au fiecare o zonă de interferenţă [12. 202]. inclusiv celor economice. în aceste condiţii. destul de vaste.61 INTERACŢIUNEA LIMBAJULUI ECONOMIC CU CEL COMUN ÎN PROCESUL DE PREDARE-ÎNVĂŢARE A DISCIPLINELOR ECONOMICE RAISA BORCOMAN. de la simplu la complex. Folosirea diferenţiată a resurselor lexicale. caracteristic tuturor disciplinelor. a vinde/ a cumpăra în vrac. ci. unul dintre principiile fundamentale în predarea-învăţarea disciplinelor economice este cel al accesibilităţii şi individualizării instruirii. simplu şi atrăgător” [10. ci mai trebuie să şi poată comunica într-un limbaj adecvat cu publicul/ cu auditoriul căruia i se adresează. alături de alte procedee şi metode didactice. informatic. Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun se manifestă încă de la începuturile constituirii şi delimitării celui dintâi. pe de o parte. limbajele profesionale. în funcţie de o anumită viaţă social-culturală. de regulă. Se disting. p. De aici. dimpotrivă. aşa-zisele limbaje specializate sau profesionale. a stat la baza tuturor limbajelor specializate. în funcţie de conţinutul mesajului. clar. este unul din dezideratele esenţiale ale procesului de predareînvăţare. trebuie nu doar să posede un ansamblu de cunoştinţe. şi prin „utilizarea de către profesor a unui limbaj riguros. de la cunoscut la necunoscut. p. în raport cu o activitate profesională oarecare. economic. de la unele cuvinte şi îmbinări de cuvinte din limbajul comun: îngheţare (de preţuri/ . Apărute în procesul de specializare a activităţilor. teorii. a rezolva corespondenţa. 292]. de altfel. 1046]. Limbajul comun. impunătoare. medical. Iar accesibilitatea şi individualizarea instruirii se poate realiza. p. pe parcursul evoluţiei sale. Astfel. a stinge o datorie. sportiv etc. mai multe limbaje specializate: tehnic. p. cum sunt: selectarea conţinuturilor învăţării în funcţie de esenţialitatea şi utilitatea lor pentru formarea anumitor competenţe. limbajele specializate se realizează în acord cu o ştiinţă sau cu o activitate oarecare [2. care. nu sunt izolate între ele. 46]. În această interpretare. morfosintactice şi stilistice ale limbii.

ajustare (economică). o datorie morală) etc. Pe de altă parte. rezervă (de spital). titlu (de credit). spre exemplu. lexemul preţ desemnează concepte înrudite. spirituale. a unui proces sau fenomen cu caracter negativ existent la un moment dat în economie sau într-un sector al acesteia. Fenomenul transferării unităţilor lexicale din limbajul comun în limbajul ştiinţific (în cazul nostru. în literatura de specialitate. de asemenea. impunere. triunghiulară etc. cuprinzând alţi termeni economici. Utilizarea. cu scopul de a crea condiţii pentru realizarea cerinţelor momentului respectiv”. în baza unui dicţionar explicativ. p. evoluţia semantică a termenilor de genul: capital (de bunuri intelectuale. exerciţiu (financiar) etc. propune o definiţie ştiinţifică. cu sensul de „sumă de bani care se cere sau se plăteşte pentru o marfă. i se adaugă sau i se modifică elemente/ trăsături ale definiţiei în aşa fel. a taxa (a califica. în literatura de specialitate.. a înmagazina în memorie date. bancară. a unor îmbinări. cum ar fi. p. paradox (statistic). se numeşte terminologizare. a considera drept…). a se achita (a-şi îndeplini o obligaţie. un şir de termeni şi îmbinări terminologice cu caracter economic pătrund în limbajul comun fiind supuşi unui proces invers terminologizării.62 Raisa BORCOMAN. Efortul analitic exercitat asupra unui fapt observat în limbajul comun şi asociat unui termen din limbajul de specialitate poate produce un concept ştiinţific necunoscut de către publicul larg. liberare (a debitorului).). 344]. [4.). achiziţie (a face o achiziţie). încadrat într-un sistem în care el relaţionează cu alte concepte din cadrul acestuia. a avea girul cuiva etc. care. participaţie. unele necunoscute de către publicul larg (preţ: ajustat/ conjunctural/ conducător/ de curs/ de deschidere/ de exersare/ de intervenţie/ de monopo/ de oligopol/ de revocare/ de prag/ de subscripţie/ de transfer etc. subscrise (la emisie). Arminia CICALă-RACU de conturi). în cel economic) trebuie analizat prin prisma relaţiei concept–termen. în limbajul comun. morale). 153-163] A se urmări. depresiune. a fi bun/ rău de plată. a fi de bani gata. restanţă („examen care nu a fost promovat în termenul stabilit”). orizont (economic). Conceptului astfel elaborat. în timp ce un dicţionar de specialitate. 2001). a stoca (a fixa. în acest sens. a plăti cu aceeaşi monedă. încât el se prezintă ca un concept fundamentat ştiinţific. balanţă (de plăţi). denotă strânsă legătură dintre cele două limbaje: a nu da doi bani (pe cineva). Lexemul preţ a pătruns din limbajul economic în limbajul comun. Dicţionarul de economie (Bucureşti. Este vorba de un proces complex care. se numeşte determinologizare. expresii frazeologice care conţin în structura lor termeni economici. operaţie (de bursă. Aflat în relaţie cu alţi termeni. fiind cunoscut oricui. informaţii). injectare . lichidator (asasin. fapt care îngreuiază cu mult înţelegerea lui de către persoanele neiniţiate în materie de economie – „cantitatea de monedă cerută şi/ sau oferită pentru achiziţionarea unei unităţi de satisfactori sau prodfactori” [6. şi nu a termenului izolat. Menirea economiştilor este de a folosi un limbaj pertinent mediului/ auditoriului căruia i se adresează sau i se explică conceptele respective. tranziţie (a trenului). ucigaş plătit). efect (comercial). pentru un serviciu” etc. În limbajul economic au pătruns şi continuă să pătrundă elemente lexicale şi din alte limbaje specializate: din domeniul medicinii – asanare „lichidarea unei stări de fapt. prin analiză. de devize. a trăi pe socoteala (cuiva).

De exemplu. Unii dintre economişti. inclusiv procesele de codificare şi de decodificare a teoriilor economice” etc. „optimul Pareto”. întrucât veniturile noastre cresc. impact rezidual. din domeniul lingvistic – semiotică economică „totalitatea proceselor de semnificare şi/sau comunicare pe care le utilizează omul în raporturile sale cu realitatea economică. la predarea lor. încât orice persoană să poată înţelege ceea ce i se comunică. în ştiinţa lingvistică. având calitatea de a fi utilizat şi ca un instrument pentru analiza fenomenelor economice. din domeniul militar – strategie „arta de a folosi toate mijloacele existente în vederea asigurării succesului într-o luptă. 211]. ipotezele separabilităţii. Unii termeni şi îmbinări terminologice. cheltuim mai mult. formulele matematice. a fost denumit reterminologizare [15. variabilele – carte albă de referinţă etc. Trebuie să remarcăm că fiecare dintre aceste trei limbaje are avantaje şi dezavantaje. 58-59]. care este o noţiune economică formulată de către savantul economist . economic şi comun. În plus. pe de altă parte”. în ştiinţa economică se poate comunica folosindu-se elemente din trei limbaje diferite: matematic. Exprimarea în limbajul comun îl impune pe specialistul în domeniu să-şi reformuleze şi să-şi exprime gândurile în aşa fel. într-o activitate”. Pe de altă parte. dorind să arate că au nivel avansat de cunoaştere a domeniului. p.)”. în care „C” este consumul. în afară de venit. se impune aplicarea unor procedee specifice operaţionalizării noţiunilor (conceptelor) economice. p. dacă sunt extrem de complicate. [7. îşi „împânzesc” discursul sau relatarea scrisă cu nume ale economiştilor consacraţi. reprezentată de un venit suplimentar care nu rezultă din consumul imediat al sectorului privat”. noi ne mărim cheltuielile din ce în ce mai puţin şi mărim economiile noastre din ce în ce mai mult”. şi consum şi alţi factori.Interacţiunea limbajului economic cu cel comun în procesul de predare – învăţare a disciplinelor economice 63 „adaos exogen la venitul unei firme sau al unei familii. conceptul respectiv poate fi explicat în modul următor: „Cu cât câştigăm mai mult. cum sunt: maximizarea profitului pe termen scurt. economic. Prin operaţionalizare se înţelege modalitatea metodologică ce pune în evidenţă funcţia operatorie. campanie „ansamblu de operaţii organizate după un anumit plan desfăşurat intensiv într-o perioadă de timp. instrumentală a conceptelor şi teoriilor ştiinţifice. „y” – venitul şi „f” – simbolul pentru funcţie. Limbajul matematic. dar. elevilor. Avem de a face cu nişte noţiuni economice cu un grad ridicat de abstractizare şi. au dezavantajul de a nu fi înţelese de publicul larg şi. situaţii. a conceptelor economice într-un limbaj simplu poate realiza un feedback eficient. În general. cu privire la fenomene. folosit în mod adecvat. conceptul de „funcţie a consumului” poate fi exprimat în limbajul matematic prin formula C = f(y). este cel mai concis. având un înalt grad de abstractizare. relativ seci şi lipsite de culoarea limbajului comun. De exemplu. social etc. evenimente care fac subiectul analizelor economice şi care eficientizează însuşirea fenomenului discutat. Avem de a face cu un fenomen care. [9. În limbajul comun. acest concept are următoarea accepţie: „relaţia care descrie legătura funcţională dintre venit şi cheltuielile de consum. explicarea. În limbajul economic. p. din partea studenţilor. 17-22]. care s-au transformat în termeni ce definesc sau indică teorii economice. uneori chiar nici de unii specialişti în domeniu. pe de o parte. fără a le explica accepţia contextuală. sunt greu de înţeles chiar şi de persoanele care au o oarecare pregătire în domeniul economiei. în procesul de predare. în vederea realizării unui scop determinat (politic.

care domină întreaga viaţă economică şi politică”. numărul cumpărătorilor). reiese cu claritate că procesul continuu de informare. cu semnificaţia de mai sus. care. de fapt. şi care. p. care nu reprezintă transferarea. 60]. şine de cale ferată. scăderea cantităţii vândute pentru că foarte puţini vânzători pot accepta această schimbare datorită situaţiei lor de agenţi economici al căror mobil imediat este câştigul [5. acesta se vede nevoit să-şi concentreze atenţia asupra exprimării dubioase. Greu de înţeles sunt şi unele noţiuni economice abstracte. pentru ca toţi să o ducă bine” sau „situaţia când starea unuia se îmbunătăţeşte. eventual. p. cu studenţii. de predat sunt noţiunile economice redate prin îmbinări terminologice. în mod necesar. Fără explicaţia de rigoare. iar cea a celuilalt se înrăutăţeşte”. de exemplu. 11]. într-un limbaj accesibil. un preţ a cărui creştere diminuează foarte mult cantitatea vândută (şi. pentru care nu se aşteaptă să se primească în schimb niciun fel de mărfuri sau servicii”. (2) „piaţă a mărfurilor monopolizată de un număr redus de mari producători”. Arminia CICALă-RACU Vilfredo Pareto. iar profesorul de economie.). îmbinarea terminologică funcţia consumului. nefiind definite în mod adecvat. al căror mesaj este greu de sesizat într-un manual de specialitate: Preţul de echilibru este. Mai greu de însuşit şi. (3) „oligopson” etc. de asemenea. în care un număr relativ mic de firme/ consumatori cumpără cea mai mare parte a produselor respective”. una dintre calităţile fundamentale ale cadrului didactic modern este „capacitatea de a prelucra. ci semnifică „plăţi efectuate de către guvern pentru securitatea socială (compensaţii pentru şomaj. evident. ori de câte ori se va confrunta cu ea în procesul de predare. chiar dacă o asemenea modificare devine interesantă şi ispititoare pentru vânzători (producători): o diminuare a sa atrage. imprimă limbajului o oarecare obscuritate.) cunoştinţele transmise. n. sporirea accesibilităţii fondului terminologic pentru viitorii specialişti în domeniul . de a transforma abilităţi specifice domeniului ţinând seama de particularităţile de vârstă individuală şi de grup ale elevilor/ studenţilor” [9. O situaţie similară se atestă şi în cazul noţiunii transfer de plăţi.64 Raisa BORCOMAN. este o noţiune teoretică. Ne referim la cele de genul (1) „oligarhie financiară”. în comunicarea cu elevii. Astfel. văduvite de claritate. Absolut inadmisibilă este şi folosirea unor fraze lungi. drept o „sumă” a sensurilor directe ale elementelor constitutive ale lor. defectuoase. 2) „oligopol”. aceasta ar rămâne neînţeleasă. nu doar complexă. Exprimarea confuză nu permite destinatarului (elevului. studentului) să recepţioneze informaţia adresată lui. va trebui să o operaţionalizeze într-un mod accesibil auditoriului. (3) „situaţie care semnifică existenţa pe piaţă a mai multor producători ai unui produs. în termenii didacticii moderne. pentru lichidarea pagubelor pricinuite de calamităţi etc. al căror conţinut ar putea fi interpretat de către persoanele neiniţiate în materie de economie. desemnează „o stare a economiei din care nu se poate face nicio mişcare. Din cele relatate până aici. În atare situaţii. trecerea unor plăţi dintr-o instituţie financiară în alta sau dintr-o ţară în alta. Or. respectiv. ceea ce ar reieşi din suma sensurilor elementelor constitutive. fără operaţionalizarea noţiunii respective. de precizie şi mai puţin asupra însuşirii materiei ca atare. sau. de instruire economică presupune. de a structura şi de a face accesibile (subl. ar trebui însoţite de explicaţiile corespunzătoare: (1) „grup restrâns de proprietari ai capitalului financiar. dar şi controversată.

p. (2) Lupta de concurenţă (corect: concurenţa) dintre întreprinzători îi sileşte (??) să introducă în producţie realizarea (corect: realizările) ştiinţei şi tehnicii. Productivitatea muncii reprezintă cantitatea (??) pe care forţa de muncă o poate produce într-o anumită perioadă de timp [11. să perfecţioneze procesul tehnologic şi organizarea producţiei şi a muncii [6. în indicaţii metodice. p. 73]. în dicţionarele de specialitate etc. p. 44]. Gajul este garanţia reală care constă în afectarea unui bun mişcător (corect: mobil) aparţinând debitorului sau altei persoane pentru garantarea executării obligaţiei până la stingerea acesteia [8. în limbajul economic.” [8. Autorii de manuale. încercând să adapteze definiţiile termenilor economici la nivelul etapei de instruire corespunzătoare sunt supuşi unor „provocări” foarte serioase. Examinând astfel de situaţii. dintre diferite varietăţi funcţionalstilistice ale limbii reprezintă un fenomen firesc. 118]. a unor expresii frazeologice din limba vorbită: (1) Accizele se plătesc statului de către vânzătorii de mărfuri şi sunt trecute pe umerii (??) populaţiei … [6. dar afectează grav ţinuta ştiinţifică a lor. Folosirea abuzivă însă în textele economice a unor elemente din limbajul familiar nu numai că devin supărătoare. deloc uşoară. Acest lucru însă nu presupune „coborârea” specialistului până la nivelul publicului neinstruit în ceea ce priveşte exprimarea. termeni din limbajul familiar. acestea izbutesc. p. definiţiile unor termeni extrase din lucrarea „Economie aplicată. se manifestă vertiginos tendinţa de globalizare a economiei. şi alte exemple: (1) Concurenţa împinge (??) preţul spre nivelul preţului de informare a pieţei [11. când. nişte echivalente terminologice din limba vorbită: „Ruperea unui contract implică cheltuieli pentru ambele părţi şi poate afecta şi prestigiul afacerii. p. A se examina. Manual pentru liceeni şi elevi ai claselor superioare”. în acest sens. 5]. 155]. Cele mai importante concluzii care pot fi trase în legătură cu problema discutată se rezumă la următoarele: – În condiţiile actuale. iar. 89]. În cazurile când întreprinderile outsider stau în calea (??) monopolurilor. limbajul economic are o pondere tot mai mare în cadrul limbajelor specializate. pe de altă parte.Interacţiunea limbajului economic cu cel comun în procesul de predare – învăţare a disciplinelor economice 65 economic. suntem în drept să ne întrebăm: „Este vorba de o „grijă deosebită” faţă de vorbitorul de rând. Rigorile stilistice se încalcă şi prin utilizarea inadecvată. Uneori însă astfel de definiţii „adaptate” nu doar că sunt defectuoase. până la urmă (??). A se urmări în acest sens. 155]. 106]. are loc diversificarea ramurilor economiei naţionale. – Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun în procesul de predare-învăţare a disciplinelor economice presupune utilizarea de către . greu de sesizat. Îi salutăm şi îi susţinem pe cei cărora le reuşeşte această operaţie. sau de o competenţă insuficientă în ceea ce priveşte operarea cu unităţi din fondul terminologic literar al ştiinţei economice?” Interferenţele dintre diferite limbaje. p. să ruineze întreprinderile nemonopolizate … [6. folosind în manuale. care este o traducere din limba engleză şi a cărui valoare este diminuată considerabil de limbajul în care a fost realizată: Marketingul reprezintă totul ce are loc între procesul de producţie şi vânzarea produsului (??) [11. p. (3) Dar în lupta de concurenţă biruie (??) totuşi monopolurile [6. p. utilizându-se elemente. 155]. pe de o parte. p. de dicţionare şcolare. dar şi denaturează esenţa termenului ca atare.

Economie. 2007. Editura Nemira. Blanovschi A. Portofoliul seminariilor. 2003. Chişinău... ASE. în general.. Călăraşu C. Bucureşti. Tănase C. Chişinău. a.. Rusu C. Manual pentru liceeni şi elevi ai claselor superioare.. Dicţionarul complet al economiei de piaţă. a. adecvat domeniului respectiv. . 1993. 12.. 14.S. 1995. 6. dar simplu şi accesibil. Bucureşti. 2. Coşea M. 1994. Chişinău. a unui limbaj riguros. în particular. şi a limbajului de specialitate. 1996. 15. 1999. 2001. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (DEXI). Bucureşti. Voicu M. Dicţionar de economie. 7. indicaţii metodice etc. 2001. T.. Bucureşti.. Editura ARC.. trebuie nu doar să promoveze. Bucureşti. Arminia CICALă-RACU profesori şi. Druţă M. Editura GUNIVAS. Ed.E. 4.... 9. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Manual pentru cl. Dicţionar de economie. 2003. Bucureşti. 3.. 2002. L. indiferent de disciplina pe care o predă. a XI-a/ licee şi şcoli normale. Iaşi. Peripliceanu C. Studiu asupra terminologiei managementului economic în limba română.. Cepraga. Editura A.. de către autorii de manuale. Albulescu M. 2000.E. ş. de dicţionare. nr. 11. Editura Economică.. Sinteze şi comentarii de texte. Economie aplicată. Bucureşti. Căun V. Predarea şi învăţarea disciplinelor socioumane. Chişinău. Ediţia Societatea Informaţia. Managementul afacerilor mici şi mijlocii. 10.. Orice profesor.66 Raisa BORCOMAN. Editura Enciclopedică „Gh. 13. Editura ASE. în „Limba şi literatura Moldovenească”. 2000. ş. Didactica disciplinelor economice. Chişinău.. Dicţionar de ştiinţe ale limbii.M. Didactica disciplinelor economice. 3. Bidu-Vrînceanu A. Bucureşti. Ghiţă P. Reinterpretrea semantică a unităţilor lexicale. Economie. Roatis F. a. 5. Griinberg C. Chişinău. Aspecte ale limbajului economic şi comercial. 8. ş. Asachi”. Albulescu I. ş. ci şi să sancţioneze folosirea greşită de către studenţi/ elevi a limbii române. a. Druţă M. implicit. 2006. Consideraţii teoretice şi aplicaţii. 1988.

sintaxologia clasică încă nu răspunde rigorilor unei ştiinţe autonome. p. adică în dezvăluirea sistemului ca atare. în general [ГРЯ. 15-16]. cum se specifică în unele gramatici) şi a relaţiilor ce se stabilesc în mod real între ele (sintagmatice şi paradigmatice). dezvoltată şi definitiv cristalizată/conturată. lipsa de consecvenţă în identificarea funcţiilor sistemigene ale unităţilor ce alcătuiesc entităţi comunicative a compromis acest procedeu. ci şi în dezvăluirea naturii unităţilor glotice semnificative în general (nu numai lexicale. Acesta este material primar (исходный) din care se edifică palatul ştiinţei. stabilirea legităţilor fundamentale privind mecanismul de funcţionare a limbii devine una dintre priorităţile lingvisticii ca ştiinţă. adică cu reţeaua de relaţii între unităţile date [1. 8]. de a deschide calea spre inventarierea a tot ce alcătuieşte o structură sub aspectul unităţilor constitutive.67 AVANTAJELE ABORDĂRII NETRADIŢIONALE A UNOR PROBLEME TRADIŢIONALE DE SINTAxOLOGIE ROMÂNEASCĂ VASILE BOTNARCIUC Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova Definirea gramaticii ca o sumă de reguli privind schimbările şi interconexiunile unităţilor lexicale din cadrul unei propoziţii şi că se are în vedere nu cuvintele concrete în propoziţiile concrete. ea nimic nu poate explica şi nimic nu poate prezice. analiza încheindu-se cu identificarea doar a unui singur sistem propoziţional. 1960. ignorându-se fără a se ţine cont de potenţialul lor sistemigen. Dar aceasta încă nu e ştiinţă. dar şi unilaterală. p. întrucât potrivit opiniei acad. dar nu e deocamdată edificiul ca atare” [2. pare a fi şi incompletă. . p. p. cercetătorul doar poate descrie fenomenele. 386]. Examinată din acest punct de vedere. ci cuvinte şi propoziţii. de multe ori nefructificat. al relaţiilor ce le unesc şi al funcţiilor pe care le îndeplinesc [3. 17]. Dar. Din această perspectivă. Anume gramatica este chemată să stabilească legităţile de guvernare a mecanismului de funcţionare al limbii şi prin aceasta contribuind la formarea unei viziuni adecvate şi corecte privind sistemicitatea limbii. V. adună şi sistematizează faptele. Cât timp legităţile corespunzătoare nu-s descoperite. a celui bimembru. subiect + predicat. cu substanţa (inventarul de unităţi) şi structura sa. Toate elementele propoziţiei ce depăşesc sistemul bimembru au fost declarate fără niciun discernământ secundare. în orice caz nu este acea ştiinţă autentică. acumulează materialul empiric. Această definiţie este incompletă şi unilaterală din motivul că menirea gramaticii constă nu doar în prezentarea unei sume de reguli privind schimbările şi interconexiunile unităţilor semnalate. Baza metodologică a tuturor gramaticilor româneşti (şi nu numai) o constituie analiza care oferă avantajul. Kedrov „descoperirea legităţilor constituie sarcina de bază şi scopul principal al fiecărei ştiinţe.

adică esenţiale şi sistemigene. Un asemenea tablou persistă. predau de exemplu. concept în totalitate compromis şi depăşit de rigorile sistemicităţii. ar trebui să se deosebească principial atât cantitativ. ei predau doar două structuri sintaxologice: propoziţia monomembră şi propoziţia bimembră. Comparând manualele şcolare cu cele universitare. care contestă acest concept. care-s considerate de către specialiştii de gramatică tradiţională unicele părţi de propoziţie principale. destinate atât şcolii medii. existente în sintaxologia românească şi demonstrate cu surplus de argumente de către sintaxologul Ion Eţcu în lucrările sale. Vom semnala că acestea diferă doar din perspectivă informaţională şi anume: manualele universitare. din păcate. unde a doua entitate mai reprezintă şi supranumitul sistem propoziţional SP. Vorba e că profesorii şi cadrele didactice. le evită. conţin o dezbatere şi o descriere mult mai completă. spre deosebire de cele şcolare. am observat că acestea sunt elaborate în/şi pe baza aceloraşi principii. Cât priveşte celelalte 11 (unsprezece) sisteme propoziţionale. n-a putut şi nu poate depăşi inconsecvenţele şi contradicţiile inerente în abordarea faptelor de limbă. cât şi calitativ. Din categoria unităţilor fundamentale mai fac parte încă două entităţi sintaxologice: subiectul şi predicatul. Acestea aşa şi sunt concepute. nici mai mult nici mai puţin. din care motiv este frecvent criticată. pe de o parte. pe traseul de cunoaştere ştiinţifică a structurii gramaticale a limbii române şi a sistemului ei extrem de complex. studierea/învăţarea şi predarea unităţilor sintaxologice în cheie tradiţională suferă şi va suferi în continuare de un tratament superficial şi nu permite înţelegerea şi avansarea pe nivele. pur şi simplu. începând cu veriga învăţământului primar şi încheind cu clasele liceale. iar apoi predate elevilor la orele de limba română. Celelalte părţi de propoziţie (complementul direct. se caracterizează printr-un vădit eclecticism inexplicabil. în toate manualele şcolare. De fapt. care le fac să fie mult prea asemănătoare şi discutabile. pe care le urmăresc aceste două tipuri de manual. complementul indirect. însă aceste două tipuri de manuale coincid. nu se predau. inclusiv materialele didactice. cât şi cele superioare. Nu încape nicio îndoială că graţie scopurilor concrete. mai diversificată şi mult mai amănunţită din perspectiva detalizării efectuate. pur şi simplu. atributul etc. Şi această critică este pe deplin justificată. sunt concepute şi elaborate în strictă conformitate cu acest supranumit şi suprasolicitat concept propoziţional bimembru. fiind direct sau premeditat ignorate. pe când cele universitare sau academice ar trebui să fie surse de cercetare şi cunoaştere. Astfel. neincluzându-le în problematica ce urmează a fi discutată pe parcursul anilor de şcoală. cu toate că există o mulţime de articole ştiinţifice şi o serie de monografii personale şi colective. Autorii de curriculum şi de manuale. acestea. fără nicio excepţie. structura manualelor şcolare şi materia propriu-zisă ar trebui să fie preponderent pragmatice. Teoria tradiţională. iar pe de altă parte. conceptual şi structural. tratate şi deci predate ca părţi de propoziţie secundare.) sunt. unităţile fundamentale ale sintaxologiei româneşti. după cum se ştie. De altfel. câteva dintre care sunt considerate de referinţă.68 Vasile BOTNARCIUC Vom remarca în acest sens că toate manualele de limba română. ea se răsfrânge în mod păgubos asupra procesului de învăţare/predare. declarate. întrucât teoria dată. considerându-l incomplet şi eronat şi care prezintă un alt punct de vedere referitor la problemele discutate mai sus. orientate spre formarea unui specialist . aşa cum le-au asimilat la facultate.

destinate învăţământului şcolar şi celui superior. între procesul de învăţare. condiţionată de descoperiri permanente. persistă la facultăţile de filologie. cât şi în stabilirea şi înţelegerea mecanismului extrem de complex de funcţionare a limbii române. la care cercetătorul ştiinţific serios şi onest trebuie să-şi raporteze permanent ideile şi activitatea practică. de altfel. care prea puţin pare să fie înclinat spre schimbări. în general. se constată un anumit dezacord […]. să predăm în universităţi nu un curs desfăşurat al gramaticii şcolare. lingviştii. în special pe epistemologie. şi nu numai. O explicaţie a perpetuării unor contradicţii inconsecvente sau abordări sumare şi contradictorii în gramaticile şi manualele de sintaxă românească. fără ca aceasta să fie guvernată de anumite principii sau legi care să o conducă. Să încercăm şi noi. p. „nu se poate face nicio cercetare ştiinţifică având un caracter riguros ştiinţific. Ele sunt repere absolut necesare. p. predau matematica superioară. bazată pe principii metodologice şi epistemologice universale. în aflarea şi descoperirea adevărului aplicat la obiectul cercetării sale” [5. Principiile cercetării ştiinţifice nu sunt numai legi. deoarece ştiinţa presupune o agitaţie neîncetată. Starea de lucruri care. iar predarea. vizavi de pregătirea specialiştilor – filologi în multe privinţe încetinesc. Pentru a depăşi această situaţie din sintaxologia românească. stimulează cercetarea” [Ibidem]. unde predau profesori talentaţi şi bine pregătiţi teoretic. în general. întrucât ele reprezintă normele călăuzitoare de care orice cercetător este obligat să ţină seama în activitatea sa. respectiv metoda. Aceste principii sunt necesare. 15-27]. pe care o dezvoltă astfel: „E neîndoielnic faptul că predarea prin esenţa sa este predispusă spre dogmatism. de Broglie. Din păcate. De remarcat că. atare manuale deocamdată n-avem şi sincer sperăm că acestea vor apărea într-un viitor nu prea îndepărtat. Aşadar. din păcate. frânează sau chiar blochează procesul de cercetare. Reperarea ştiinţelor pe principii ale filosofiei. şi ştiinţă. în a cărui opinie „cercetarea şi predarea aproape că sunt inseparabile şi de cele mai multe ori ambele au de pierdut de pe urma izolării reciproce. Am putea prelua exemplul profesorilor de matematică. şi lingvisticii din lume. ci „gramatica superioară”. a gramaticii ştiinţifice. şansele şi posibilităţile de empirism cresc. care în realitate e întotdeauna provizorie” [4. 257]. 343-344]. p. caracteristică. necesară pentru ca făclia ştiinţei să treacă de la generaţia premergătoare la următoarea. în general. este menţionată şi totodată susţinută şi promovată fără pic de ezitare de către . Cercetarea alimentează predarea. care în şcoli obişnuite sau licee predau matematica sau matematica elementară. unul dintre motivele principale care stăvilesc sau îngreunează avansarea şi dezvoltarea teoriei sintaxologice este ignorarea cu desăvârşire a teoriei cunoaşterii. care se află într-o neîncetată mişcare.Avantajele abordării netradiţionale a unor probleme tradiţionale de sintaxologie românească 69 capabil să se descurce atât în diverse niveluri de cunoaştere. pentru a putea menţine şi urma calea cea mai dreaptă. poate fi cea a lui L. Acesta e un imperativ al şcolii superioare. dacă acceptăm analogia cu „Algebra superioară” [1. Nimic nu e mai opus funcţiilor ştiinţei decât funcţia de predare. iar predarea – o convingere fermă. pe când la Facultatea de Matematică. că ea se străduieşte să dea cunoştinţelor noastre o formă definitivă împietrită. avem în vedere catedrele de limbă română sau cele de lingvistică generală şi romanică. sau dezvoltarea firească a gramaticii teoretice. Dincolo de acestea. care sublinia că. o soluţie pertinentă ar fi apelul sau îndrumarea aceluiaşi autor.

mai exact – a acestui adevăr incontestabil. precum fizica teoretică. cercetătorul-sintaxolog are şanse reale de a evita greşeala comisă de către gramatica tradiţională. ştiinţa autentică în opinia acestora. – identificarea invariantei abstracte şi esenţiale în diversitatea faptelor senzoriale. a cunoaşterii empirice de cea raţională. care „reprezintă instanţa supremă pentru prelucrarea reprezentărilor concrete” (Kant) cu scopul de a identifica şi descrie „necesitatea internă a obiectului” (Hegel). care s-au condus doar de principiul atomar potrivit căruia au căutat. iar ignorarea acestui fapt. cu intuirea senzorială. Ţinând cont de atare principii şi rigori epistemologice şi totodată respectându-le cu stricteţe. este pătrunsă de spiritul filosofiei şi se află într-un raport de condiţionare reciprocă cu teoria cunoaşterii. 100]. în vorbirea orală şi scrisă. Enăchescu). în scopul de a verifica justeţea rezultatelor gândirii abstracte (C. p. succedată de etapa raţională. nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că orice proces de cunoaştere demarează cu contemplarea vie.70 Vasile BOTNARCIUC oamenii de ştiinţă consacraţi. identificat şi descris extrem de minuţios tot noi şi noi elemente componente ale unităţilor de comunicare. demonstrând astfel caracterul universal al organizării sistemice. Drept rezultat au fost inventariate şi descrise peste 20 de părţi de propoziţie. – unitatea şi lupta contrariilor (Hegel): orice fenomen de limbă poate/trebuie tratat ca unitate a fenomenului şi esenţei individualului şi generalului. altfel zis. – saltul de la concretul senzorial la gândirea abstractă şi de la aceasta la practică. Ele pot fi direct şi indirect accesibile gândirii pentru a fi cercetate în vederea cunoaşterii lor” [5. utilizarea abstracţiilor ştiinţifice obiectivate în substanţa vie a limbii. Din această perspectivă. „cunoaşterea este rezultatul acţiunii. care s-ar părea că sunt departe de filosofie. – identificarea şi descrierea necesităţii interne a obiectelor (Hegel). Înainte de toate. dar au ocolit şi n-au definit. concretului şi abstractului. cunoaşterea senzorială e urmată de cunoaşterea raţională numită şi gândire abstractă. un răspuns clar şi univoc cere întrebarea fundamentală: Ce este cunoaşterea? În fond. mai exact de către autorii de gramatică tradiţională. formei şi conţinutului. întrucât „adevărul este corespondenţă a gândirii cu obiectul. precum: – avansarea de la faptele concrete (ale limbii) la prelucrarea reprezentărilor despre acestea (Kant). orice cercetare lingvistică trebuie să se bazeze şi să se fundamenteze pe câteva principii gnoseologice relevante lingvisticii şi ştiinţelor comunicării. şi nici nu . 26]. a termenilor empirici de cei teoretici. De asemenea. Un reper absolut necesar. a constantului în variabil. iar pentru a produce această corespondenţă – căci ea nu e dată în sine şi pentru sine – gândirea trebuie să se supună şi să se conformeze obiectului” [7. la care cercetătorul ştiinţific trebuie să-şi raporteze permanent eforturile îl constituie analiza şi sinteza. al operaţiilor gândirii asupra fenomenelor din realitate. De exemplu. face ca ştiinţa să devină primitivă şi confuză [6]. p. – descoperirea generalului în particular. – delimitarea consecventă a entităţilor ontice de cele gnostice a faptelor sesizabile de categoriile ştiinţifice.

mijlocul. • Propoziţia este „unitate de bază a sintaxei alături de sintagmă. p. ca cititorul (elevul. cine este?. p. 136].” [8. nu s-a încercat nici în GALR din 2005 să se clarifice în ce constă legătura dintre cele 26 de părţi de propoziţie depistate şi organizarea sistemică a nivelului sintaxologic al limbii. câţi?. Şirul de astfel de definiţii şi interpretări poate fi continuat pe zeci de pagini. parte de propoziţie şi frază. a. b) de ce oare autorii de manuale şi de dicţionare categoric nu iau în considerare şi alte puncte de vedere ce se referă la o problemă sau alta? Considerăm că ar fi bine. 36]. 149]. E alcătuit din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin. 42]. materia. este preluată şi promovată (mai exact. adică: • „Subiectul este partea principală de propoziţie care desemnează obiectul despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului … şi răspunde la întrebările cine?. Pentru că n-au fost explicitate şi clarificate atare probleme. p. din articol în articol şi din monografie în monografie. După structură propoziţiile se împart… în bimembre (simple şi dezvoltate) şi monomembre” [8. apartenenţa. p. şi anume: a) dorim înainte de toate să atragem atenţia cititorului asupra faptului că o atare abordare. un adjectiv sau un adverb completând şi actualizând semantic cuvântul determinat” [8. p. ce?” [8. tirajată) din manual în manual. iar noţiunea de parte de propoziţie cum a fost aşa a şi rămas o entitate ambiguă. o interjecţie. a. al câtelea?. învăţătorul sau profesorul) să fie informat obiectiv şi cu argumentele de rigoare în fiecare caz discutat aparte. • Sintagma este „termen sinonim cu îmbinarea/grupul de cuvinte. • Complementul circumstanţial de timp este „partea secundară de propoziţie care arată timpul când se petrece acţiunea verbului sau durata acţiunii” [8. a câta? etc. şi corect. deci şi un alt mod de abordare a fenomenelor semnalate. ce fel de?. . 44]. a cui?. în general. 25]. şi în acelaşi timp.Avantajele abordării netradiţionale a unor probleme tradiţionale de sintaxologie românească 71 au precizat ce fel de entitate este propoziţia în raport cu alte unităţi esenţiale ale sintaxologiei româneşti. Ş. ce este?. locul) şi răspunde la întrebările care?. precum şi altele similare. 189]. m. câte?. • Predicatul este „Parte principală de propoziţie care arată ce se spune despre subiect … şi răspunde la întrebările (principale): ce face?. se trece cu vederea o altă opinie. p. • Atributul este „parte secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut al lui indicând diferite caracteristici ale obiectului (cantitatea. demonstrat şi descris destul de amănunţit în zeci de articole ştiinţifice. m. p. Mai mult chiar. ce se spune despre?. parţial eronată şi păguboasă. p. Din păcate. • Complementul circumstanţial de loc este partea secundară de propoziţie care arată locul unde „se desfăşoară acţiunea” [8. semnate de mai mulţi autori.. într-o serie de disertaţii şi cercetări monografice. s-a ajuns unde s-a ajuns. ş. cum este?” [8. d. lipsită de contururi explicite. • Complementul este „partea secundară de propoziţie care determină un verb. cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic” [8. numai că scopul urmărit de noi este cu totul altul. studentul. d. 194-195].

Şi drept exemplu. care în primul şi în primul rând. cu siguranţă cititorul avizat ar fi scutit de povara unor erori metodologice. Şi iată de ce: atât părţile de vorbire. fiind o abstracţie inventariată şi dedusă de savanţi. dar şi suficiente pentru constituirea unei unităţi de comunicare independente. Asemenea entităţi nu sunt compatibile şi deci nu pot materializa/actualiza raporturi de integrare. discutând. complementul indirect. circumstanţialul de loc etc. Între aceste două categorii de entităţi se exclude existenţa unor raporturi de integrare. se realizează un număr infinit de propoziţii şi fraze concrete” [9. Ce ar fi dacă autorii de gramatici româneşti ar folosi realizările deja obţinute în baza aplicării principiilor epistemologice fundamentale. pe când cea de-a doua (subiectul. nu are nici chemare şi nici suportul corespunzător de a participa la actul de constituire a unităţilor comunicative. noi inducem în eroare cititorul. fiind totodată necesare. în primul rând. Schimbând optica de abordare a acestei probleme. cât şi părţile de propoziţie constituie nişte entităţi abstracte. modele sau propoziţii-sistem. p. paradigma părţilor de propoziţie fundamentale. Şi situaţia s-ar schimba imediat în mod radical. iar partea de vorbire.) ţine de morfologie. şi b) „părţile de vorbire îndeplinesc în propoziţie diferite funcţii: subiect. . Mai mult chiar. de exemplu. dar relativ limitat de cuvinte. ce se referă la nivele diferite.) ţine de sintaxologie. problema definiţiei părţilor principale de propoziţie.72 Vasile BOTNARCIUC Ce ar fi dacă autorii respectivi în lucrările de acest fel. Referitor la afirmaţia cercetătoarei Miora Avram am avea de semnalat doar atât: s-a demonstrat în mai multe lucrări că studiul sintaxei se face pentru a demonstra cum. graţie unui număr limitat de esenţe propoziţionale. unul de alternativă. ne simţim obligaţi să facem următoarele precizări: • este evident faptul că se afirmă un neadevăr atunci când se consideră că părţile de vorbire îndeplinesc în propoziţie diferite funcţii sintactice. este considerată o structură. p. Eţcu. esenţiale şi deci principale ar fi completată şi reprezentată nu doar de subiect şi predicat. predicat. atribut. studenţii şi profesorii de specialitate. pentru că atare afirmaţie nu corespunde adevărului. adică a enunţurilor. complement” [10. 237]. vom prezenta doar două afirmaţii ce aparţin unor renumiţi cercetători români: a) „Studiul sintaxei oglindeşte […] felul cum. elevii. ci şi de o serie întreagă de componente fundamentale ca: atributul. întrucât pe loc s-ar recunoaşte nu doar două tipuri de propoziţii. trebuie deduse. Afirmând asemenea lucruri. 369]. ci 12 (douăsprezece) sisteme propoziţionale. complementul direct. se produc / se realizează un număr nelimitat de entităţi concrete. atributul etc. cu un număr mare. ar prezenta şi un alt concept. predicatul. Prima categorie de abstracţii (substantivul. circumstanţialul de timp. Cât priveşte cea de-a doua afirmaţie. o unitate materială de comunicare. ca să zicem aşa. entitatea de propoziţie. adică enunţuri. după cum bine aminteşte sintaxologul I. adjectivul etc. în opinia celor doi autori de manuale. potrivit căruia se numesc părţi principale de propoziţie toate părţile de propoziţie esenţiale care participă la alcătuirea unui sau altui sistem sintaxologic. verbul. despre care am amintit mai sus? Dacă le-ar folosi în mod judicios. o unitate concretă.

fenomene). ca general există numai în şi prin vorbire. reale şi virtuale. empirică reprezintă prima etapă a cunoaşterii lingvistice. abstractă reprezintă cea de-a doua etapă. ca individual este o manifestare a limbii. • Distincţia dintre sintaxa limbii şi sintaxa vorbirii permite evitarea unei grave greşeli epistemologice – confundarea generalului cu individualul. la care inventarul de unităţi raţionale. am scoate în evidenţă câteva momente mai importante. categoriile create de cercetător în scopul dat. reflectat în sintaxa limbii ca existenţa individualizată a lucrurilor izolate (fiinţe. • În lucrările cu caracter didactic.Avantajele abordării netradiţionale a unor probleme tradiţionale de sintaxologie românească 73 Referitor la definiţia entităţii de sintagmă. pe de o parte. după cum şi vorbirea ca fenomen. ce ţine de acum de domeniul morfologiei. • Tipologizarea efectuată şi promovată cu o perseverenţă de invidiat nu doar în manualele pentru şcolile de diferite grade. abstracte este reprezentat de sintagmă. precum şi ca existenţă corelată a multitudinii acestora. enunţul şi partea enunţului. Cunoaşterea concretă. termenul determinat. fără a se încerca cel puţin vreo motivare. îmbinarea de logoforme (îmbinările de cuvinte). • Dihotomia sintaxa limbii/sintaxa vorbirii constituie un tot unitar. cercetătorii din cealaltă tabără le-au considerat şi le consideră în continuare necesare şi obligatorii şi din motivul că doar în aşa fel se poate delimita obiectul de cercetare şi unităţile lui constitutive de ştiinţa despre acest obiect şi unităţile. ca abstract. al cărui obiect sunt unităţile concrete ale limbii – logoforma. parte de propoziţie şi propoziţie. cercetătorul distinge două tipuri de cunoaştere: 1. Cunoaşterea teoretică. ba e expulzată din repertoriul unităţilor ce participă la constituirea structurii limbii române. semnificând că limba ca esenţă. . • Potrivit principiilor metodologice şi procedeelor epistemologice. includerea sau excluderea ÎC/ S/ GC se prezintă ca un act pur mecanic. fiind identificat cu o parte de vorbire. le-a marcat pe cele de interdependenţă. şi în privinţa aceasta cele câteva abordări teoretice ale ÎC nu au depăşit cu mult nivelul lucrărilor cu caracter didactic. obiecte. ce şi-au demonstrat eficienţa la inventarierea claselor de ÎC. • Deşi s-au făcut multe observaţii subtile şi judicioase privind raporturile semantice din cadrul ÎC. dar şi cele câteva lucrări teoretice (avem în vedere monografiile personale publicate) s-a întemeiat pe principiul binarităţii. 2. şi anume: • Sintagma (S)/ îmbinarea de cuvinte (ÎC)/ grupul de cuvinte (GC) ca entitate sintactică ba e considerată unitate de bază a limbii. • Abordarea filosofică a obiectului de cercetare a evidenţiat legăturile. iar pe de alta. partea îmbinării de logoforme. parte de sintagmă. editate în Republica Moldova. interacţiune şi interconexiune: dintre realitate şi gândire. principiul sistemicităţii. declarată că e sinonimă cu îmbinarea de cuvinte/grupul de cuvinte. termen sintactic. raporturile şi relaţiile implicite ale obiectelor şi fenomenelor. • Aplicarea creatoare a principiilor metodologice şi a procedeelor epistemologice. deoarece analiza faptelor concrete s-a făcut ignorându-se. s-a fetişizat într-un mod exagerat principiul binarităţii. inclusiv la deducerea esenţelor acestor clase de ÎC.

parte de sintagmă. 10.. Sintaxa limbii române. 5. Iaşi.. Кедров В.74 Vasile BOTNARCIUC a abstractului cu concretul. Prin urmare. Tratat de teoria cercetării ştiinţifice. Моя жизнь и взгляды. Bucureşti. I. Gramatica pentru toţi. Мoscova. Бройль Л. este reprezentată de: propoziţie. Мoscova.. 1986. По тропам науки. 2008. 1966. Изд-во «Штиинца» Кишинэу. Борн М.. Bărbuţă I. Sintaxa limbii.. sintagmă.. în plus. ea elimină deficienţele mai sus examinate de definire a lor şi a termenilor aferenţi. 3. Mic dicţionar de termeni lingvistici. Мoscova. Роль грамматики в формировании научного представления о языковой системе// Изучение грамматического строя языка и преподавание грамматики в вузе и школе. Bucureşti. М. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 1995. Popescu Ş. Hanganu A. Bucureşti.. Gramatica practică a limbii române. Философия как общая наука в её соотношении с частными науками// Философия и наука. 8. 1973. sintaxa vorbirii. 4.. 1983. Hegel G. Ungureanu E. este reprezentată de: enunţ. . Bucureşti. 6. Enăchescu C. Polirom. 1962. parte de propoziţie. 2005. parte de enunţ. adică sintaxa.. Avram M. îmbinare de cuvinte (îmbinare de logoforme).. Constantinovici E. 9. Бережан С. Chişinău. 1976.. Diaconescu I.. Ştiinţa logicii.. 2. O atare delimitare răspunde rigorilor epistemice. adică sintaxologia. a esenţei cu forma de manifestare. 1972. adică cu fenomenul. Дырул А.. Unităţile sintactice. Ецко И. parte de îmbinare de cuvinte (parte de îmbinare de logoforme). 7.

numeralul adjectivul. Pentru a stabili contextul diagnostic. 26]. niciodată. 3) ╬ (nu) ╬ se ………… verb ╬2 ex. cum ar fi se călătoreşte. s-a pornit de la reflexivul impersonal. adică a poziţiei (sau a poziţiilor) în care este admisă numai ocurenţa acestei părţi de vorbire”1 [1. ……… indică poziţia adverbului în context. G. Morfosintaxa adverbului românesc.. se stă. adică de la forma de reflexiv care nu admite combinaţia cu un nominativ subiect. se merge.75 TRĂSĂTURI MORFO-SINTACTICE ALE ADVERVULUI OLGA BOZ. semiadverbele şi locuţiunile adverbiale. . se ajunge etc. utilizate neprepoziţional. cât şi pe cea negativă a verbului. mâine) (nu) se călătoreşte. cam) călătoreşte. ALIONA ZGARDAN Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” Fiind o clasă de cuvinte eterogenă şi având valenţe combinatorii foarte largi. pe baza analizei distribuţionale impune găsirea contextului diagnostic (caracteristic). care întocmai ca şi adverbul pot intra în relaţie directă cu verbul). uneori. şi. Georgeta. în cazul verbelor intranzitive) exclude ocurenţa substantivului şi a substitutelor sale. liberă. acolo. pronumele. 2) ╬ ………… (nu) se verb ╬ ex. Marea majoritate a adverbelor admit atât forma pozitivă. integrare sau antepunere. precum şi a adjectivului.: (nu) se mai (prea. sintactice şi cele semantice ale adverbului românesc. 2 Ciompec. Evidenţiind funcţiile morfologice.: substantivul. p. se râde. se reprezintă marca reflexivului impersonal. Astfel. de regulă.: (nu) se călătoreşte bine (acolo. chiar. mâine). una dintre problemele de bază ale cercetării adverbului ca parte de vorbire este definirea lui. prezenţa indicelui impersonal se în structura acestei forme verbale (care se realizează. dar. Ţinând cont de diversele posibilităţi de integrare – prin postpunere. care presupune eliminarea din contextul general al poziţiilor comune şi al altor părţi de vorbire (ex. tot. nu marchează forma negativă a verbului. topica fiind. contextul la care s-a ajuns poate fi formulat în felul următor: 1) ╬ (nu) se verb ………… ex. precum şi de selectarea de către unele adverbe a formei negative sau pozitive a verbului. Sunt însă şi unităţi adverbiale care selectează numai una dintre aceste forme. în general. Cercetătoarea Georgeta Ciompec delimitează în monografia sa Morfosintaxa adverbului românesc 3 categorii de unităţi adverbiale: adverbele propriu-zise. dominant rămânând totuşi verbul. Ciompec consideră că „o definiţie strict sintactică. (nu) se actualizează obligatoriu în poziţiile 1) şi 1 ╬ marchează pauza. precum şi delimitarea paradigmei sale. 14. fixă –.: când (unde. p. verb este verbul la una dintre formele simple ale indicativului.

şi anume în cazul adverbelor şi al adjectivelor omonime.: departe aşa. . În afară de adverbe. ca determinant. p.. în română. p. deci ca adverb”2. aşa). ocurenţa apoziţională a acestora (bine.76 Olga BOZ. precum şi într-o anumită raportare la noţiunea de timp. De ex. În construcţii ca se călătoreşte numai aşa. generală şi specifică. deci fără a afecta forma cuvântului ca atare1. având funcţii sintactice diferite. adverbele sunt cuvinte neflexibile. Aliona ZGARDAN 2) în cazul adverbelor negative ca niciodată. 15. a se compara: Elevii pleacă bucuroşi în excursie cu Elevii pleacă bucuros în excursie.. ca şi adverbul care le precedă. În acest context sunt aduse gerunziile (cântând aşa. nicăieri. deloc. Această particularitate. se merge bine astfel etc. apar în acelaşi punct al enunţului. I. Astfel. diversele sale valori se realizează perifrastic. comparaţia – singura categorie gramaticală în raport cu care „variază” această parte de vorbire – nu reprezintă un criteriu de flexiune propriu-zisă (de ex. în opoziţie cu bucuros. în absenţa acestor mărci. Morfosintaxa adverbului românesc. Din punct de vedere morfologic. justifică deci considerarea adverbului – atât de eterogen sub diverse aspecte şi de aceea contestat. p. unde ea se exprimă prin sufixe). număr şi caz relevă dependenţa lui bucuroşi faţă de substantiv. G. adverbul manifestă indiferenţă faţă de categoriile gramaticale ale regentului: în comparaţie cu determinantele prevăzute cu marca lor funcţiei lor sintagmatice – acord sau recţiune –. care au întocmai ca adverbele. defel etc. întrucât. Georgeta. mai ales atunci când acestea. Morfosintaxa adverbului românesc. procedând astfel). Ciompec concluzionează că „distribuţional. cel mai bine. astfel sunt determinante ale verbului. Georgeta. adverbul apare ca un determinant cu marca Ø. prezentându-se în sistemul limbii cu o formă unică. Această caracteristică formală se datorează faptului că: 1) pe de o parte. mâine astfel totdeauna aşa. Separarea adverbului de gerunziu se poate face pe baza valenţelor combinatorii specifice pentru cele două serii admise în contextul selectat: 4) ╬ ………… + aşa (astfel) ╬ (în care aşa sau astfel sunt determinante ale elementului precedent). funcţie determinativă.). ca parte de vorbire – drept o clasă de cuvinte distinctă şi permite alcătuirea în mod riguros a inventarului ei prin identificarea exactă a unităţilor care o compun” [1. uneori. 1 2 Ciompec. apare ca determinant al verbului. În secvenţe de tipul se călătoreşte totdeauna aşa. invariabile. în care reiteraţia redundantă a mărcilor de gen. nicicând. cel mult. bine astfel). foarte bine etc. ci.: ca în latină. 29]. Cercetătoarea Georgeta Ciompec mai precizează faptul că „uneori invariabilitatea formală a adverbelor dobândeşte valoare distinctivă. dar excluse adverbele. în contextul selectat (poziţia 1 şi 2) mai sunt admise şi gerunziile. care nu permit determinarea prin aşa sau astfel postpuşi (ex. care. cu ajutorul morfemelor libere (mai bine. prin urmare calitatea sa de adjectiv. dar a căror apartenenţă la paradigma verbală se manifestă clar prin păstrarea posibilităţilor de combinare proprii verbelor de care se ataşează prin radical. adverbul se defineşte drept clasa de cuvinte care pot apărea ca determinante în cel puţin unul dintre seriile de contexte 1-3 şi sunt excluse din contextul 4. 26. aşa. 2) pe de altă parte. „numai” îl determină pe „aşa” şi nu invers. Ciompec.

ad-literam. tocmai el. uneori. (B) Clasa adverbelor ocurente numai în sintagme al căror centru este un adverb sau adjectiv (calificativ sau cantitativ). în cadrul combinaţiilor. semantic. omeneşte. tocmai al treilea. plecarea (de) mâine. în primul rând. grav. Georgeta.Trăsături morfo-sintactice ale adverbului 77 II. poate contracta relaţii cu fiecare dintre clasele de cuvinte menţionate. comun pentru toate adverbele.). atât. grozav de rea. relevantă numeric. celui de atunci. care. grozav. b) pronumele: oricare de acolo. este verbul. din zi în zi etc.) b. e) adverbul: făţiş duşmănos. funcţia principală de modificator. p. cam înalte. aproape sufleteşte. caracterizându-se prin: (1) posedă valenţe combinative foarte largi. l o c u ţ i u n i l e a d v e r b i a l e c a u z a l e ş i f i n a l e (de aceea. neprecis circumscrisă. deocamdată. din când în când. calitatea de cuvinte constitutive. În schimb. teribil. numai acest (copil). cum. cele cantitative (destul. câteodată. niciodată. intensivă sau limitativă (aparent. aproape nimic etc. o mare parte. gratis. imediat. chiar fiecare (carte) etc. numai aici. În funcţie de posibilităţile combinatorii ale adverbului. cât. El se poate combina ca determinant cu: a) substantivul: mersul (până) acasă. p. numeric etc. îndată. relativ. oriunde etc. Din punct de vedere sintactic.). mult. teza de astăzi. care. de determinant. în acest caz. 16-22... două de atunci.). adverbul prezintă unele particularităţi specifice. extraordinar de bine. cuprinzând: a. a d v e r b e l e r e l a t i v e ş i i n t e r o g a t i v e (când. piano etc. În cazul dat e vorba de: a. considerat individual. adverbul se caracterizează prin valenţe combinative foarte largi. . c) numeralul: trei de aici. unde. pe plan structural. măcar două (caiete). subtil ironic.. puţin. delimitează 4 clase de adverbe: (A) o clasă de distribuţie aparte ce include adverbele care se combină exclusiv cu verbul.) c. (3) autonomia semantică.). adjectival. totdeauna. luând în consideraţie toate unităţile recunoscute de gramaticile curente ca aparţinând acestei clase. mereu.. Trebuie de menţionat însă faptul că nu oricare dintre adverbe. realmente. vreodată. casa de acolo. le conferă adverbelor. nicicând. niciunul de aici. ca urmare a conţinutului lor noţional. se constituie pe plan structural ca unităţi sintactice). teoretic. aproape douăzeci etc. pot avea valoare modală. a d v e r b e l e t e m p o r a l e a s p e c t u a l e (adesea. contra. contextul general. o parte restrânsă (care nu poate fi circumscrisă exact) a adverbelor modale propriu-zise (substantival. de asta etc. intrând în relaţii directe sau prin intermediul prepoziţiei cu orice parte de vorbire autonomă (adică acele care. c. dintre a d v e r b e l e p r o p r i u z i s e. se aseamănă 1 Ciompec. (2) realizează. încotro. de unităţi sintactice 1 [1. a d v e r b e l e m o d a l e. 16-22]: (1) Distribuţional. chiar elevul etc. cât de cât etc. d) adjectivul: (calificativ sau determinativ): grav bolnav. b. perfect. în general. oricând. Morfosintaxa adverbului românesc. chiar atunci etc. aparent departe. cercetătoarea Georgeta Ciompec.

din când în când etc. joi etc. tot – exprimând continuitatea. apariţia adverbului este condiţionată de prezenţa verbului. pesemne.: în construcţii ca a sosit tocmai atunci. Aşadar. mereu. care cuprinde: a. (C) Clasa adverbelor ocurente în grupul nominal (substantiv. uneori. identitatea –. drept adjective când sunt subordonate unui nume. demult. alene. nu. unităţi care informează asupra timpului transcendent. pronume. anevoie. dar şi sunt regente faţă de . poate. (nu)cumva.) şi b. batăr (reg. diseară. cu excepţia celor relativ-interogative din gruparea semantică respectivă. p. celelalte „aspectuale” [2. numeral).: imediat. doar. persistenţa. Ciompec. Trebuie evidenţiat faptul că mai mulţi cercetători disting. în enunţuri ca profesorul pleacă astăzi. ocurenţa adverbului într-un enunţ implică prezenţa unui alt termen cu care stabileşte o relaţie de dependenţă (de determinare unilaterală).). sus etc. atunci. Această clasă cuprinde seria de unităţi adverbiale chiar. uneori. Aliona ZGARDAN foarte mult cu adverbele modale. se exprimă cam greu. Primele au fost numite „topologice”.: astăzi. încai. abia. mai ales. aievea etc. bine. adverbele de loc (aici. mai toţi) –. adverbe ca aşa. mai – exprimând durata sau proximitatea (îmi mai amintesc. nici. vreodată. de exemplu. cam. jos. aspectual. p. unităţi care caracterizează procesul din punct de vedere imanent. în acest caz. departe sunt subordonate faţă de verbe. în timp ce verbul sau substantivul pot apărea fără adverb (profesorul pleacă. şi. încă etc. ex. de determinant. mâine. Din punct de vedere semantic. 2. atunci. prea. prin analogie. teza de mâine e grea. respectiv a substantivului. uneori se referă la conţinutul unei propoziţii întregi. tocmai. că adverbele modale propriu-zise sunt înlocuite în grupul nominal cu adjectivele omonime: expune clar → expunere clară. Marea majoritate a adverbelor prezintă şi posibilitatea de a fi concomitent regente ale altor adverbe sau ale unor construcţii nominale prepoziţionale (cu funcţii de complemente). 18). două grupe având şi particularităţi distribuţionale diferite: 1. teza e grea). 187]. greu. diverse valori în context). aproape – cu sens modal –. cel puţin. frecvenţa. departe. (2) Funcţia principală şi permanentă a adverbului în cadrul combinaţiilor pe care le realizează este aceea de m o d i f i c a t o r.). Trebuie de precizat.. îndată. decât „numai” – în context negativ (n-a venit decât el) –. derivatele în -eşte (bărbăteşte) sunt înlocuite cu adjectivele corespunzătoare în -esc (bărbătesc) etc. (D) Clasa adverbelor capabile de a se combina cu oricare dintre părţile de vorbire amintite – dintre care adjectivul determinativ (pronominal sau numeral) reprezintă contextul lor specific – iar. azi. fără ca enunţul să se dezorganizeze. oare. au (arhaic). Pe baza acestei caracteristici sintagmatice (după cum observă G. aceste cuvinte sunt profund eterogene (chiar şi aceeaşi unitate fonică poate avea. numai. concesia. acolo. oricând. niciodată. indicând momentul (intervalul) faţă de un punct de reper cronologic (ex. totdeauna. taman. încaltea. aiurea. adverbele temporale topologice (ieri. marcând durata. parcă. barem. acum. caracterul continuu sau discontinuu (ex. încadrându-se în diferite clase semantice.78 Olga BOZ. măcar. locuieşte departe de şcoală. altădată). asemenea. chiar dacă rămân invariabile. nicicând. cuvintele atunci. în cadrul adverbelor temporale.). mâine. ieri. trebuie considerate.

având funcţie semantică. Ciompec G. 324] grupează elementele ca numai. Ciompec. ca nume predicative sau ca elemente predicative suplimentare. adică „unităţile clasei de distribuţie (D). În cadrul propoziţiei. 1985. 2. Morfosintaxa adverbului românesc. cuvinte cu sens vag. 23]. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. p. Bucureşti. adverbele sunt cuvinte autonome. încadrarea lor în clasa adverbelor” [1. în „categoria cuvintelor care nu sunt părţi de propoziţie”. Pe lângă unităţile care constituie partea cea mai mare a clasei. Editura Polirom. este înglobată aici şi seria de cuvinte şi. numai etc. Gramatica limbii române. verbele sau adjectivele. p. „Unităţile în discuţie au totuşi funcţiune determinativă (cum se poate demonstra prin proba omisiunii). fiind separate de cuvântul regent. În general. şi. 1 982. . şi. relativ abstract. semantic. precizând că ele formează împreună cu elementele la care se referă „o parte de propoziţie dezvoltată”. Datorită particularităţilor lor semantice şi gramaticale. tocmai etc. măcar etc. Gramatica de bază a limbii române. 1997. pe lângă alte particularităţi. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. tot. chiar dacă această funcţiune se realizează în mod specific de al celorlalte adverbe. Bucureşti. adverbele pot funcţiona ca circumstanţiale. 4. tocmai. adică unităţi ca numai. Gramatica limbii române. nu au niciodată posibilitatea să fie regente adverbele din clasa (D). Sincronie şi diacronie. adverbele sunt. Bucureşti... e situaţia unităţilor clasei (D). p. III. [4. Coteanu I. 3. de şcoală. Irimia D. datorită conţinutului lor noţional. În acest sens. încă.. exprimând mai ales nuanţe ale modalităţii” [1. de unităţi sintactice. în general. Potrivit cercetătoarei G. Mai puţin clară.. ceea ce explică. Editura Albatros. adverbul este o clasă de cuvinte eterogenă. Bucureşti. cuvinte autonome. le conferă pe plan structural calitatea de cuvinte constitutive. cam. 2005.: Nu putem primi lângă noi decât bărbaţii fără şovăire. ca atribute. din acest punct de vedere. 22]. deci nu au funcţie sintactică. exemplu ce constituie un punct de vedere clar expus al cercetătoarei asupra unităţilor respective şi evitarea faptului privind eventualitatea încadrării lor într-o parte de vorbire separată. ca şi substantivele. chiar. nici. (3) Faptul că.Trăsături morfo-sintactice ale adverbului 79 tocmai. ex. chiar. Din punct de vedere semantic. Editura Academiei.

La modernişti. urmându-se un alt principiu decât cel cronologic. Contrar modelor poetice de odinioară. Eul poetic îşi trăieşte. Dacă-i multă e şi frumoasă” – iată chintesenţa poeticii sale. („Doina”). M-am amestecat cu tine Ca ce-aşteaptă cu ce vine”. o mărturisire ce prefigurează un manifest artistic. orice volum nou debutează. o formă elementară a cărora fiind ciclizarea tematică. predilecţia deosebită pentru „valorile simple ale vieţii”. cu „locul” este desfăşurată în paralela dintre seria de simboluri tradiţionale: . instituindu-se o viziune a unei iniţieri participative: „M-am amestecat cu viaţa Ca noaptea cu dimineaţa. note şi articole. ci constituie o necesitate organică de conştientizare sau aderare la o direcţie sau la un program. In fuzionarea eului cu lumea se încearcă stări existenţiale antinomice. când o doctrină sau alta dominau zeci sau sute de ani. ideea legământului cu „cuvântul”. Institutul de Filologie Mai cu seamă de la Charles Baudelaire încoace. în poezie. poetul modern îşi construieşte volumele deliberat./ Şi sânt dat şi dorului/ Ca frunza – izvorului/ Lângă stea ce-a răsărit/ În trenă de nesfârşit. Poetul. ci. în vederea afirmării unei unităţi de sensuri bine articulate. fundamentând insistent o poetică a esenţelor fiinţării. eseuri. În acest sens. de obicei. volumul de poezie nu mai reprezintă o culegere în care sunt adunate. De aici. cu o artă poetică. „O poezie trebuie să fie multă. pe parcursul întregii sale creaţii artistice. claie peste grămadă (fie şi în ordine cronologică). Ideea este amplificată şi reluată obsesiv în metafore explicite: „Şi sânt dat cuvântului/ Ca grâul – pământului/ Lângă ram ce s-a-nvelit/ în strai alb de fericit. cu dorul”). („Cu viaţa. ipostazele sale definitorii. meditează asupra acestui subiect sub forma unor confidenţe în scurte poeme. cu „dorul”. M-am amestecat cu cântul Ca mormântul cu pământul. orice text publicat (cum proceda Titu Maiorescu la ediţia princeps a volumului „Poezii” de Mihai Eminescu). de regulă. moderniştii îşi elaborează artele lor individuale. De cele mai multe ori. la o tendinţă sau la un ideal artistic. M-am amestecat cu dorul Ca sângele cu izvorul. dureros şi extatic./ Şi sânt dat şi locului/ Ca lumina – focului/ Lângă mac ce-a înflorit/ în cămaşă de rănit”.80 ARS POETICA LUI GRIGORE VIERU ALEXANDRU BURLACU Academia de Ştiinţe a Moldovei. Reiterată perpetuu. tentaţia pentru definirea concepţiei despre poezie sau poet nu ţine la Grigore Vieru de vreo modă poetică.

starea confuză a eului poetic: Nu pot până la capăt/ Cântecul dulce/ Scriind. cosmice. iar iubirea îşi dezvăluie. este plin de preaplinul ei. sacralizează sentimentul consubstanţialităţii fiinţă-univers. dar şi conştiinţa deplină de poet al neamului românesc: „Noros ori clar ca o amiază. ieşirea din anonimat a însemnat şi ieşirea din provincie. poetul este în natură şi este al naturii. în care eul este „miezul incandescent al trăirilor” (M. exteriorizate în răsăriri de ierburi. Sugerând ipostazele tranzitorii ale creaţiei./ Soare/ în aceeaşi clipă/ Răsărit şi-asfinţit?! De aici. dă rod îmbelşugat: „Uşoară. sugerate de parabola seminţei care. Cimpoi). Raportul dintre eu şi lume e stabilit printr-o continuă identificare cu elementele cosmosului. accentuând predilecţia poetului pentru „situaţiile-limită” (M. oricăror impedimente şi spaţii intermediare înstrăinătoare. Ch. pentru prima dată concepţia sa despre artă şi artist Vieru o defineşte categoric şi răspicat în volumul „Numele tău” (1968). al unui somn vegetal ce se strecoară şi în simţuri. creativităţii. Nu întâmplător iubita e chemată să vină din ploaie. afirmându-şi individualitatea şi ascendenţa poetică. Dolgan).Ars poetica lui Grigore Vieru 81 „grâu” – „frunză” – „lumină” sau: „ram” – „stea” – „mac” cu altă serie de simboluri: „pământul” – „izvorul” – „focul”. uşoară. la modul figurat. valoarea de principiu primordial. Critica s-a pronunţat deja în problemele poeticii lui Vieru./ . 4). în ultimă instanţă. ploaia deşteaptă elanurile vitaliste./ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ între ceruri şi pământ!/ în priviri c-un fel de teamă. Remarcăm în acest sens sugestiile de mare spontaneitate inspirate de proiecţiile feminităţii. pentru care fapt poemul ar putea fi încadrat în seria artelor poetice. după cum remarcă Mihai Cimpoi. o racordare perfectă a dinamicii eului cu dinamica naturii: „Ceea ce se întâmplă în afară se întâmplă şi înlăuntrul eului. afirmând că „(…) poetica lui Vieru este esenţialmente una a preaplinului. cu acest poem se deschid mai multe cicluri şi volume antologice.” Fiinţa mamei este asociată mai multor stări ale genezei cosmice. „Făptura mamei” este unul dintre cele mai profunde poeme întru afirmarea simplităţii şi modernităţii clasice a poeziei lui Vieru şi se pretează la diverse lecturi. simbolurile exprimă o deplină şi intimă înrudire cu existenţele germinative. abundentele stări simpatetice. al germinaţiei./ Parcă-aş ara cu o cruce” („Stare”). maică. Mama este sinonimă cu un „fluture” – „fragilă emblemă a frumuseţii şi zborului”. ieşirea din anonimat. Intrăm./ Steaua ştie ce gândeşti./ Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă. sub suavele îmbieri ale versului. Cu toate acestea. desfaceri de muguri şi în flori albe „luminos învălmăşite”. „Întoarcerea la izvoare”. p. punându-le sub un regim special de îngândurare (…) Grigore Vieru îşi asociază momentele dispoziţionale etapelor creşterii rodului: germinare – încolţire – răsărire – înflorire – coacere” (Mihai Cimpoi. 1985. De aici. fragile. încât asimilarea intimă a fenomenului înseamnă anularea oricăror hotare. Altfel spus. Este timpul când „numele tău” semnifică. De regulă. Într-o lume a forţelor generatoare. în spaţiul purei bucurii de a fi (…). murind. din subpământuri. „Mamă: fluture fericit. el deţine o perspectivă asupra naturii. în faţa izbucnirilor firii luciditatea îşi exercită cu greu acţiunea moderatoare. maternităţii. spaţiul ploii. Este. Mai bine spus. În spaţiul mitic al poeziei lui Vieru ploaia vizualizează plastic un anotimp veşnic al iubirii.. de aici comportamentul pe care şi-1 însuşeşte cu aer inocent-programatic: mişcările îi sunt frenetice. iar Grig Vieru devine Grigore Vieru.

1985. B./ Ochii – două metafore albastre. tu eşti cântarea însăşi” (Nicolae Balotă. adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. eul poetic afirmă: „Eu sânt ploaie. cel mai adesea poetul în concepţia lui Vieru e un nou Orfeu sau un Mesia. 424). Personajele fundamental caracteristice ale poeziei lui Vieru sunt mama. „Arte poetice ale secolului XX”./ Să fii os/ de-al fratelui tău/ retezat de sabia duşmană. varianta ritualizat-mesianică a poetului poate fi doar ghicită. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii/ eu cântul să-mi frământ:/ când voi cânta să iasă/ secara din pământ. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru. cu poetul: „De fapt. Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi. Fără preget/ caut ţărnă şi-o frământ…/ Cu inele largi pe deget/ iese iarba din pământ” („Străbune inele”)./ ci aşa vreau eu:/ să ploaie”./ neregulat. căci poetul e sculptor sau plugar. adică totul. Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă. p. în ultimă instanţă. ca supremă împlinire vitală. fiinţa poeziei./ Fruntea –/ un fel de măsură/ Sprâncenele –/ două versuri/ tăiate cu negru. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă. pasăre sau lăutar. La Vieru poezia e cea care se identifică. „În afara singurului Rilke. după o expresie a lui Mihai Drăgan. este o expresie a triumfului „verdelui care ne vede”./ Duminică să fii./ Talpa mea/ coperită cu ţărnă/ şi frunze sângerii de stejar –/ repetiţie/ a tălpii tatălui meu./ Tunet să fii./ şi poate că/ nici nu trec prin ploaie.” Totul în jur e o cântare. iată cum mă simt”)./ Doină să fii./ ci printre versuri.. Printre pietre/ mă cobor adânc sub lut. E drept. se confundă şi se confruntă cu poezia: „Părul meu –/ versuri albe./ Inima – ritm modern./ Şi-atunci când cântece nu am”. iubita şi poetul-profet. pentru că/ nu pot merge. ca şi Claudel. doină sau lumină./ Ploaie să fii. deoarece identificările proteice sunt dintre cele mai diverse. O intuiţie a rodului o aflăm şi în „mărul înflorit”: „Voi răzbi? Am să scapăt?/ Voi răzbi negreşit:/ Mă aşteaptă la capăt/ Un măr înflorit” („Doctore. Fiinţei poetice. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu. În acelaşi timp./ pe toţi cari m-au început (…). De aici si fireasca revendicare a unui maximalism etic ce-şi are reazem în pământul îndurerat de rod: „Dar mai întâi/ să fii sămânţă. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o . Rodul./ ci pur şi simplu/ poezie. Eu sânt ploaie. nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul însuşi poetic. poezie sau cuvânt./ pentru că mi-e frică grozav/ de golul dintre poezii –/ cavou/ în care-aş putea să mă prăbuş”./ caut pe Ioana Petre./ Buzele – rime străvechi. o cântare ce transfigurează lumea după chipul şi asemănarea poeziei. tânăr Dumnezeu sau fântânar.” Odată cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu/ la poezie./ Ca să ai dreptul a săruta/ acest pământ/ îndurerat/ de-atâta rod” („Dar mai întâi…”). să dea un trup de carne./ Mâinile/ mângâind pletele femeii –/ comparaţie/ cu mâinile altor bărbaţi./ Iată că plouă./ Lumină să fii./ sau poate că/ nici nu plouă. alături de cel cuvântător.82 Alexandru BuRlACu Eu sânt poetu-acestui neam:/ Şi-atunci când lira îmi vibrează. De la Baudelaire încoace statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a modificat puţin. Într-o viziune asupra genealogiei sale. („Poezia”)./ nici nu sânt om./ Brăzdar să fii.

Dumitru Matcovschi. cu un moto din Rilke). cum ar fi „Abecedar”. Ştefan Aug./Tu nu./ Peste ea o singură punte:/ Acest cântec al meu” („Doctore. moarte. cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici. imnul femeii: „O. iar actul poetic – „a cânta”. „Inscripţie pe cartea copilăriei”. dar care. susţine Ernst Robert Curtius../ Eu am ţară unde să mor. Cimpoi) insistentele profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de vedere. „Poetul”. Doinaş. „Dar vine un timp”. „Destin”. este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac cântece/ din numai două cuvinte”. „Apoi”. „Numele-acest”. „Sânt trandafirul”. simboluri. Mihai Cimpoi. Poetul. „Izvorul”. drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi. tu. p.Ars poetica lui Grigore Vieru 83 punte peste prăpastia primejdiei. Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. totuşi individualitatea sa se impune mai întâi prin modul de dialogare a poetului cu marii înaintaşi. cum e cea românească. aşadar. tu nu// (…) Prin mine un cântec de dor/ A trecut chiar acu.d. Nichita Stănescu. „Inscripţie pe vioară”. „Umbra de aur”.a. „Leac divin”. „Teiul”. „Bucuraţi-vă”.a. Mircea Radu Iacoban ş./ Dar singură. Poeţii romani. „Mai sânt”. De aici. Popescu. „Metafora”. Stănescu ş. („Prin mine. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. „Apă vie”. („Femeia”. „Sfârşit de veac”. „Un cântec”./ Eu am vatră unde iubi. „Această pâine”.a. „Prin mine”. Vasile Vasilache. „Poetul”. Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat/ şi dus departe”) au un substrat adânc. Spiridon Vangheli. poem consacrat lui Liviu Damian. Tu nu”. dorule dor. Într-o literatură cu foarte mare densitate de valori. „Abecedar”. a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde/ Primejdia – gură de leu. Marin Sorescu. „Floarea soarelui”. Gheorghe Vodă. nu arareori. spre exemplu. „Liniştea”. dialogul „rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente. „Pomul”. „Femeia”. Revelatoare în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – „Legământ”. Anatol Codru. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” – „profet”. Ion Druţă. nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic. Deşi originalitatea. . „Mica baladă”. „Drum”. iată cum mă simt”). lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei. Sub acest aspect este edificator. cu contemporanii săi./ Tu nu. Arghezi. Blaga. pe care critica o proclamă. „Plecându-mă de fericire”. având un moto din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele. R. Nicolae Labiş. „Această ramură”. B. „Viaţa”. „Iarba”. Sentimentul legământului cu „cartea – simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte – „De moarte nu mă tem…” (în „Doina” consacrată lui Vasile Alecsandri). „Albina” ş. „Doina”. 174). Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi. D. embleme. Ioan Alexandru. Tudor Gheorghe. „Copiii şi artistul”. la Homer poetul este cântăreţul divin. „Faptul că eşti”. „Mi-e dor”.m. nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi. „A venit toamna”. Aşa. a porni în larg” („Literatura europeană şi evul mediu latin”./ Mare stăpânule”. Constantin Noica. un cântec”. elemente din poezia lui Eminescu. „Copilul înălbit”. „Femeie”. face cântece cu un număr restrâns de cuvinte. într-o altă accepţie. obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. Gheorghe Tomozei.

el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş).// El are-un fel de arfă/ Cu strune luminoase/ Din raza dimineţii/ Şi din străbune oase. scrie Ioana Em. p. Cu spicele albe în braţe Ale părului mamei. cea de a doua. Petrescu. Poezia are un motto: „De mila timpului din sânge/ Poetul nu-i decât iubire” – acest motto este cheiţa descifrării mesajului artei poetice cu triunghiul „timpul” – „poetul” – „iubirea”. În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion. în care eul poetic rămâne un Orfeu în luptă cu moartea. „Ars poetica”. Şi toţi suntem luminaţi De-o bucurie neînţeleasă”. Petrescu. a poeziei) cu moartea. Cu spicul fierbinte la piept Al lacrimii tale. a cântăreţului care a traversat experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică. o viziune a destinului omului de creaţie ca o eternă călătorie arhetipală. Vine moartea din urmă Cu spicele roşii în braţe Ale sângelui meu – Ea care nimic niciodată Nu înapoiază.a. Dincolo de relaţia poetului (altfel spus. sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit. E de o semnificaţie deosebită cea din urmă „Ars poetica”. de iniţiere a eului în tainele unui timp etern. 1989. în frunte. Dintre toate metamorfozele eului poetic. De aici. Mergi tu după mine. sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului” (Ioana Em. Cluj-Napoca. iubito. ah. Gr. ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei. ochiul lui e acum „întunecos”. „glasul ce-nvinse stânca” e „stins de-aripa disperării”. duh al vieţii. descoperind o strânsă înrudire între frumuseţe şi moartea tranzitorie a seminţei. 10).// Şi-o mângâie-n iubire/ Cu degete ce-i sânger./ La moarte dânsul umblă. Una apare fiind inclusă pentru prima dată în volumul „Numele tău”. „Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti”. Grigore Vieru se simte mai în apele sale în ipostaza orfică. este aceea din „Memento mori”./ ori zice că de ziduri/ Va sparge-o el singur// (…) la suflet şi-adevăruri/ îmi umblă. la mistere. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una din variantele poemei „Gemenii” sau în „Memento mori”. Este vorba de iubirea prin care se cunoaşte lumea sau prin care Blaga sporeşte a „lumii taină”.m. gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare./ Dar zice că la miere”.d.84 Alexandru BuRlACu Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens. Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – „Poetul” – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire –/ Tribunul şi ascetul–/ Acest. Vieru are două poezii cu unul şi acelaşi titlu./ Ce îl numim poetul. intuim iubirea care stă la temelia artei şi a creaţiei. umbrit de viziunile adâncului. („Ars poetica”) . act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis. Cântăreţul care umblă la moarte caută o altă armonie. „Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană. în „Fiindcă iubesc”. a unui timp al dimineţii: „Merg eu dimineaţa.

Trecând prin codru. Într-o altă lectură am avea o viziune a infernului adus pe pământ. iar înaintarea cu iubita după sine se vrea un continuu periplu existenţial. Veniră-n fugă-atunci prieteni. De regulă.// Locuiesc la marginea/ Unui cântec./ La mijlocul ei/ Trăiesc credinţa mea. enunţată în primul vers. Din perspectiva celei din urmă „Ars poetica” într-o altă lumină apare şi o poezie mai veche – „Harpa” – ce vibrează între o poetică a văzului şi o poetică a viziunii: „Să cânte pot (credeam) şi şarpii. În acest context. Ideile formulate de Vieru nu sunt noi. Trezirea din vise echivalează cu instituirea adevărului. şerpii. alături de coarda viţei-de-vie şi simbolicul fir de păr al mamei. („Într-o pită. puşi ca grave strune harpei. Credinţa naivă. („Aer verde. este spulberată. faţa Să sugă cântecul viaţa. Văzui c-o strună-ncărunţise”. . poezia – cu spicul suferinţei în braţe este pândită de moarte. Grigore Vieru nu a devenit dintr-o dată mare. să sugă cântecului viaţa. El a evoluat odată cu artele sale poetice. Ci-n neagra noapte. eternizarea durerii creatoare.// Locuiesc la marginea/ Unei pâini. trecând prin codru singuratic. Se ştie că drum de întoarcere din infern nu există./ La mijlocul ei –/ Dragostea mea pentru voi”. hulubaşii au prins a şuiera. Lucian Blaga. Cu harpa stăm sub mere coapte. În rescrierea mitului orfic eternitatea artei înseamnă. De aici. confirmă credinţa cântăreţului în forţa tainică a harpei. Când mă trezisem ca din vise. matern”). Poetul s-a „trezit din vise” înaintea multor confraţi de condei şi are dreptul deplin să declare franc: „Sânt fericit. („Harpa”). Într-o ambianţă de paradis arhetipal „sub mere coapte”. în spaţiul dimineţii eterne este o tentativă continuă. Mai atestăm aici o mutaţie ce tine de miezul poeticii./ Că n-am cântat păunii. Într-o altă situaţie. Eternului feminin i se asociază eternitatea poeziei sau iubirea şi eternitatea se conjugă prin puterea transfiguratoare a harpei. I-am pus ca grave strune harpei Alăturea de coarda poamei Şi sfântul fir de păr al mamei. şerpii-hulubaşi devin agresivi. şi-a afirmat originalitatea pornind de la temeliile puse de T Arghezi. sar să muşte mâna. iar într-o posibilă lectură „spicele albe în braţe/ ale părului mamei” ar fi harpa poetului./ Afară cântecul/ nu răzbătea”. Este vorba de motivul ochiului. George Bacovia. Sunai al mamei păr sub cetini. mierla…”). în neagra noapte. fără sfârşit. Iubita – într-o accepţie mai largă./ La mijlocul lui/ Trăieşte speranţa mea. drama creatorului: „Într-o pită. al privirii care transformă vederea în viziune: „Locuiesc la marginea/ Unei iubiri. Încercarea eului poetic să aducă iubita.Ars poetica lui Grigore Vieru 85 Gestica e stilizată şi ritualizată. faţa./ mierla cântă:/ în miezul ei. Săreau să-mi muşte mâna. izvorul poeziei sale. singuratec. („Locuiesc”). Ei blând cântau./ Cântat-am mărul înflorit/ Cel ruşinându-se/ De trupul gol al Lunii”. cântecul fiind în măsură să scoată „numele” de sub tirania timpului şi puterea morţii. De aceea cântecele neînţelese ale poetului „Sânt rugăciuni pentru ploaie”. ca şi la Eminescu. Vieru realizează în artele sale poetice o sinteză originală a unor idei cu mare circulaţie în epocă. Ei prinse-a şuiera sălbatec. o nouă strălucire capătă afirmaţia poetului: „Ascult mierla/ Ca să nu mint”. viziunea suferinţei şi durerii. mult discutată în ultimul timp. Ion Barbu.

. în fond. ./ Am fost decretat Republică!/ Dar. fapt pentru care Argonauţii l-au luat pe corabia care căuta Lâna de Aur. spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic. p. 8-9). „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost. „Orfeu şi tentaţia realului”. piatra lui Sisif a încremenit în vârful stâncii.” („O gură de aer”). Grigore Vieru este un poet naţional aşa cum cere acest moment istoric. vulcanul lui interior intră în erupţie. Sau: „Reaprindeţi candela-n căscioare/ Lângă busuiocul cel mereu –/ Degerat la mâini şi la picioare/ Se întoarce-acasă Dumnezeu. e marea conştiinţă îndurerară a Basarabiei”. 21). Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Sub presiunea circumstanţelor./ Doamne cel din slăvile creştine. un poet cu lira-n lacrimi” în „Caiete critice”. „un vizionar al poeziei româneşti de azi. „Grigore Vieru. roata lui Ixion s-a oprit./ Ce păcate oare-ai săvârşit/ Că te-au dus acolo şi pe tine/ în Siberii fără de sfârşit”. Se afirmă că evenimentele de la 1989 încoace acţionează asupra lui Grigore Vieru ca un detonator care-i eliberează toate energiile. poetul nu are nici o vină că lucrurile nu merg aşa cum ar dori-o el şi mulţi alţi buni români. generaţia lui Goga pentru Transilvania. Orfismul lui Vieru în ultimul timp evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun. Eul poetic porneşte „a ştefăni”. lirismul pur îl evită” (Eugen Simion. nu sânt decât o mască veselă/ Pe chipul dramatic al Uniunii Sovietice!/ Smulgeţi masca cea mincinoasă odată/ Şi veţi vedea că sub ea/ Cu aripi pline de sânge/ Sufletul Mioriţei noastre/ în sârmă ghimpată/ se zbate şi plânge.86 Alexandru BuRlACu Se ştie că Orfeu „îmblânzea fiarele. Sugestia unui rol eminamente practic al poeziei operând asupra lucrurilor. instituirea unui tâlc haotic al lucrurilor şi întâmplărilor. „Hristos nu are nici o vină”. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. se corectează. la începutul secolului. preocupat fiind de destinul românilor basarabeni: „Am fost decretat Republică!/ Dar. dacă aflăm mai departe că în timp ce legendarul bard făcea să răsune corzile lirei. e. în condiţii normale. în fond. B. fără îndoială. nr. Blaga. instaurarea unei lumi potenţiale de perfectă coerenţă şi înalt semnificativă – iată rostul poeziei” (Ştefan Augustin Doinaş. 1994. liniştea furtunile pe mare. p. butoaiele danaidelor n-au mai lăsat să curgă prin găuri licoarea. crengile cu fructe nu s-au mai retras de la gura sărmanului Tantal. muta stâncile din loc. 1-3. mai sânt un cal de povară/ pe care un necunoscut îl ţesală/ Cu iubire gastronomică/ cu mângâieri sintetice. Parafrazând titlul volumului. 1974. Într-adevăr. Grigore Vieru şi generaţia sa. cum a afirmat regretatul Mihai Drăgan. poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care. Abolirea absurdului din univers. Eugen Simion afirmă că după Arghezi. cultivând „poeme publicistice”. consideră reputatul critic. Bacovia.

. 1978 etc. livresc – a angoasa „a nelinişti”. regional – a se lehămeti „a se sătura. 59. a se tulbura. 1985. Un număr însemnat de verbe psihologice au formă pronominală: a se obosi. Din această cauză. Dintre acestea. 1989. verbele psinologice sunt integrate în clase speciale. p. Multe verbe din subclasa aceasta au menţiunea figurat: a cerni „a se mâhni”. care este purtătorul acestei stări. Criucova. 1979.87 STRUCTURA SEMANTICĂ A VERBELOR PSIHOLOGICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ NATALIA BUTMALAI Universitatea de Stat din Tiraspol. Şeleachin V. 61-62 etc. 1981. a exploda „a izbucni”.0. a se agita. numite în literatura de specialitate verbe de stare psihică sau psihologice. p. 1976. Kilidibecova T. 1976. Zolotova. a (se) dezmierda”.) Studierea semantică a verbelor româneşti demonstrează că verbele psihologice sunt destul de numeroase.. verbele care exprimă sentimente. emoţii. Chişinău 1. de verbele de percepţie şi de verbele de voinţă. După cum s-a remarcat în lucrările de specialitate. a (se) fâstâci. Vasiliev L. rar – a deplora „a deplănge” etc. a se tângui. popular – a drăgosti „a (-şi) spune cuvinte de dragoste. . a se vindeca. În gramaticile tradiţionale moderne. De aceea. din acest subgrup fac parte în jur de 300 de unităţi lexicale. a se plictisi”. dispoziţii de natură psihică. Şvedova N. a se omorî. p. Verbele psihologice s-au bucurat de o amplă analiză semantico-sintactică din partea cercetătoarei Dana Manea [1]. a otrăvi „a se omorî”. fac parte dintr-o subclasă semantică. argou – a ataca „a se enerva”. 86-94. a (se) mângâia. investigaţie bazată pe metoda analizei semice. După datele noastre. specificul verbelor psihologice constă în exprimarea unor stări în sfera obiectului animat. a (se) încurca”. 139 de verbe sunt monosemantice. a se cutremura etc. În cele ce urmează se face o încercare de a descrie structura semantică a verbelor ce constituie obiectul nostru de cercetare. 278-281. a dezgheţa „a-şi pierde sfiala”. iar 161 sunt polisemantice. 1982. 1981. p. verbele psihologice sunt în mod curent grupate cu verbele stărilor fiziologice. a se căzni. în ipostaza de fiinţă dotată cu afectivitate. Această subclasă de verbe a fost analizată în cunoştinţă de cauză de către cercetătorii ruşi [Kilidibecova. 43-49.]. este victima emoţiilor şi deseori este supus. (Despre gruparea verbelor psihologice a se vedea: Avilova N. de obicei alături de verbele de cunoaştere. p.. Avilova. Se ştie că omul. cu un statut special în limba română. popular şi familiar – a (se) zăpăci „a-şi pierde sau a face să-şi piardă cumpătul.. percepute intuitiv de orice vorbitor al limbii române. Unele dintre verbele psihologice au menţiunile stilistice: familiar – a se bosumfla „a-şi manifesta supărarea” a defula „a-şi descărca sufletul”. 1978. Şeleachin.. Vasiliev. dependent de trăirile interioare. a încătuşa „a pune stăpânire pe cineva”. 1983.

(Sadoveanu. (Sadoveanu.: Duca-Vodă s-a oţărât şi a strigat cu mânie. Cum îl văzu zmeul îl cunoscu şi păli. cu lacrimi şi cu scene. a se văieta. (Creangă. a se bucura etc. a suferi. Zodia cancerului).: Când a venit vremea să mă doară asta de-acuma. Calomfir se ofilea şă se întrista. Fata moşului cea cuminte) Verbe ce indică o stare de confuzie: a năuci. încât i-a venit un fel de-necăciune. murmură cu un glas răguşit de spaimă. (Rebreanu. (Idem) Verbe ce indică o activitate mentală: a absorbi. a se amărî. a se jelui. (Pas. – Da ce? Am mîncat laur ca să mă ostenesc eu cu tine până să te sleiesc? (Ispirescu. căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! (Creangă.: În sfârşit s-a chinuit Moartea aşa trei ani de zile de-a rândul. s-a chinuit aşa până despre ziuă. (Ispirescu. (Caragiale. Pe la noi. a plăcea. a năluci. a înnebuni. a se reculege. clătinând mereu din cap ca o păpuşă cu gâtul de sârmă. a tremura (despre glas). a se chihui etc. a adora. Ivan Turbincă) Verbe ce indică revenirea dintr-o stare: a dezmetici. bătrânul. (Creangă. a invidia. Fraţii jderi) Verbe ce indică modificarea totală / parţială a unui sentiment: a se aprinde. a roade. se posomorî iar.88 Natalia BuTMAlAI Câmpul semantic al verbelor psihologice cuprinde următoarele subcategorii: Verbe ce exprimă o atitudine (pozitivă sau negativă) a subiectului faţă de obiect: a admira. s-a primit înştiinţarea . a se chinui. De asta te plângi. a răbda. a se burzului. Fraţii jderi). se uită şi rabdă. a se căzni. a stima. (Sadoveanu. a simpatiza.Frumos). Ion). a se mândri. a chinui. (Ispirescu. Împărăteasa povesteşte soţului său câte a pătimit ea. Dar deodată îşi reveni.: – Cinstite comise Manole. Făt. a se căina. a urî. a pătimi. a se omorî. Poveşti) Verbe ce exprimă comportamentul verbal: a se plânge. Însă de câte ori trecea pe lângă un copac mare. a răbda. S-a iritat aşa de grozav din ceartă. stăpâne? – D-apoi de care alta.: Mă-ta te iubeşte ca pe ochii ei din cap şi nu voieşte nici în ruptul capului să te vază şi pe tine supus la toate relele vânătoriei. Şi te uram cu înverşunare. a ustura etc. Ioviţă. Lanţuri). dar în zadar. a se oţărî. a pierde. iară cine nu. a clocoti. Povestea Porcului). kir janulea). a se zdrobi etc. (Rebreanu. Îl hărţuia nevasta. a dezmeţi. (Creangă. Opere). (Eminescu. Reculegându-se din tulburarea ce-i încătuşa pe toţi. a se vindeca etc. care bănuise ceva. (Sadoveanu. să vadă ce poronci i-a mai da. a se distra. parc-aş fi rămas a doua oară fără tată şi fără mamă. a se tângui.: Încremeni aşa un răstimp. după ce i se împlinise cei şase ani de osândă.: Manole. a simpatiza. a înviora.: Acolo stă domniţa greceşte pe un covor jos.: Şi sărmana. şi încă trei ani şi. a duşmăni. a păli. iar porneşte la Dumnezeu. a se întrista. Răscoala) Verbe ce exprimă o suferinţă psihică (durere fizică): a durea. a irita. jder zâmbea în sine şi-i plăcea cum se petrecuseră toate. căci te iubesc. (Caragiale. a învenina. Fraţii jderi). Poveşti) Verbe ce exprimă sentimente: a îndrăgi. În pragul porţii îl întâmpină şi Ioviţă. a se zăpăci. a pizmui. măi Chirică. Fiul vânătorului). a se tulbura. a obseda. a se obosi. a consuma. a ataca etc. a suferi etc. a se înviora. a se izmeni etc. a se posomorî. întruna se chinuia aşa de cinci zile cu dinţii-ncleştaţi şi fără să-nchidă ochii o clipă. a înveseli. cine are bani bea şi mănâncă. a se mâhni. atuncea am văzut eu câtu-s de singur. (Idem) Verbe care indică o dereglare a activităţii intelectuale şi emoţionale: a dezaxa. Povestiri). a distra etc. a căzni. a hărţui. a destinde. a invidia./ Te blestemam. a captiva. a reveni.

a râde. Si + S4 [revigorare psihică]: a lecui. a pisa. că mult bine pot să-ţi fac. a obseda. din gât. a vibra. (Sadoveanu. Aceste verbe au în calitate de dominantă semantică trăsătura [stare psihică] – Si. a se antrena. a clocoti. (Vlahuţă. a se chinui. a se cumpăta. (Popescu. a se ambala. a se tângui. a se obosi. a întări. morarul. a îndura. mai mult l-au indispus decât l-au impresionat. a se debusola. a molesta. a distra. a se căzni. (Petrescu. Povestea porcului).Structura semantică a verbelor psihologice în limba română 89 că vine doftoroaia. a maltrata. a se chinui. Si + S5 [suferinţă psihică = durere fizică]: a arde. a răsfăţa. a indispune. (Rebreanu. a îmbăta. (Creangă. Boierul se mânie pe soţia sa. a se năluci. Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defaimare a oamenilor. a reveni. (Sadoveanu. a se înăspri. a înviora. a se înfuria. stabilite pe baza analizei semice. a domina. a dezola etc. a se jeli.: Să ne distrăm şi noi atunci cum putem. Verbe ce exprimă stări senzoriale: a se gâdila. a înnebuni. Fraţii jderi) 1. a se bucura etc. a mişca. Structura semantică a subclasei de verbe ce exprimă stări psihice include un set de trăsături semantice. a se buimăci. a se întrema etc. a durea. a se întrista. a se distra. a se enerva. a se vindeca. a se amărî. (Sadoveanu. a încânta. a se căzni. a obseda. a revolta. (Sadoveanu. a irita. a interesa. a hăbăuci. a suferi etc. a savura. a satisface. a se arde. Celelalte seme caracteristice acestui subgrup sunt: Si + S1 [activitate mentală]: a absorbi. – Bună veste s-a bucurat bătrânul Manole Păr-Negru. a se teme. Opere). a ustura. a ataca. a se mira. a se însenina. a surâde. Teatru). a se bizui. a regreta. a fermeca. Verbe ce exprimă dispoziţii de natură psihică: a se înviora. a răbda. a se ataca. a bănui. a năuci. a se zdrobi etc. a intriga. a chinui. nici te îngreţoşa de vederea mea. a se jelui. nu te răsti aşa rău la mine. a jena. a încânta. Adaosurile colonelului prin brutalitatea lor cazonă.: Uncheşul Petrea Gânj se mira de asemenea casă fermecată. Legendele sau basmele românilor) Verbe ce exprimă stări afective de scurtă durată: a se ruşina. a pătimi. a se amuza. a învăpăia. Si + S2 [stare de confuzie]: a ameţi. a căzni. a dezorienta. a îndârji. (Ispirescu. ca şi cum l-ar fi gâdilat cineva. a chinui. a se înfricoşa. a se omorî. Fraţii jderi). Carte de basme). a surâde. a se învălmăşi. a se reconforta. a canoni. Răscoala). a suporta. a se captiva. a debusola. a se reculege. (Sadoveanu. a învălmăşi. a se văieta. a se îngreţoşa. a se deruta. a gusta etc. a inspira. a ustura. a se dezorienta. a deruta. a roade. a se înflăcăra.1. a năuci. a îndupleca. se dezmetici. Fraţii jderi). S i + S 6 [comportament verbal]: a se plânge. a se hăbăuci. a bulversa. a se dezmeţi. A învăţat-o şi pe fată să ne duşmănească. ferindu-şi de fum barba şi închizând într-o parte ochii. a învârtoşa. a se căina. a se irita. a răscoli. Îşi îneca vorbele din urmă într-un râs artificial. Nicoară Potcoavă). a consuma. a se antrena. râdea. a se pierde. a tortura. a pătimi. zise caluil cu viers dulce. După ce mîncară se înviorară cu o cupă de vin. a savura. a baza. a suferi.: Onisifor. a izbi. a presimţi. a se înveseli.: Făt-Frumos. (Stancu). a se mânia etc. a se preocupa. . Opere) Verbe ce exprimă o stare de bucurie. În ziua aceea jder a văzut din nou pe Vodă şi s-a bucurat de o privire bună din partea luminăţiei sale. satisfacţie: a distra. Si + S3 [dereglare a activităţii intelectuale şi emoţionale]: a dezaxa. a canoni. a răbda. a simţi. a se împăca.

a clocoti. a se emoţiona. a se gudura. a vrăji etc. ură]: a invidia. nădejde/disperare. a clocoti. a se descătuşa. a amărî. Si + S17 [speranţă. modificări ale expresiei feţei. Si + S7 [invidie. S i + S19 [gestică]: a se cruci. Si + S13 [maladii]: a se ataca. a se enerva. a exploada. a înnebuni. a fremăta. deznădejde]: a dispera. a se îmbufna. a tânji. a excita. a pisa. a se îngreţoşa. a năzui etc. a se întuneca. a se înnegura. a se înăspri. a mânca. a se învăpăia. O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu cele relatate mai sus. a arde. a se duce. a se înspăimânta. Si + S11 [tristeţe. a i se apleca. a ferici. a ofusca. a înfoca. a suferi. a se împăca. a se stăpâni. a se cufunda. Si + S14 [frică]: a se înfricoşa. Si + S22 [senzaţie tactilă]: a se irita. mişcări ale corpului sau ale părţilor corpului omenesc. a înviora. a tresări. Si + S10 [deplasare (mişcare ) sau localizare]: a se avânta. dispreţ]: a antipatiza. a se dezgusta. a înviora. a savura. a-şi reveni. a se pripi etc. a sătura. a se semeţi. a încânta. a excita. a se plictisi. a tresări. Si + S8 [atitudine]: a se delăsa. a seduce. a se zbuciuma. a pătimi. a dezgusta. a se îmbufna. a se amărî. gestică. a ustura. a se stânjeni. a se întuneca. a repugna etc. a pisa. a pierde. a trăda. a dezmierda. a se încălzi. a tremura etc. a amoreza. a se spăimânta. a se însenina. a se înfiora. a se zbîrli. a încătuşa. a jigni. a tremura (despre glas ). a se zbate. a urî. a păli. a se lăfăi. plictiseală]: a mâhni. a întrista. a se indigna. a tremura. a se învăpăia (la faţă). Stările psihice sunt însoţite de cele mai multe ori de diferite manifestări comportamentale: mimică. a îndrăgi. Si + S21 [mişcări ale corpului sau ale părţilor corpului omenesc]: a se agita. Si + S9 [enervare]: a se agita. a otrăvi etc. a se teme. a jena. a se înverzi. Si + S15 [dragoste]: a drăgosti. a se burzului. a inhiba. a se lumina. a se înnegura. a se înferbânta. a mângâia. a se bosumfla. a gusta. a fremăta. a se scărbi. a se mânia etc. a se înflăcăra. a încremeni. a palpita. a mistui. a se cufunda. a arde (la faţă). a se frăsui. a spera. a surprinde. a savura. a păli. a tremura. a tresălta etc. a se speria. a detesta. a adora. a se înăspri. a se învineţi. a se înjosi. a râvni. a se răsfăţa. a intriga. a se reconforta. a se înamora. a învârtoşa. a se cutremura. a se îmbuna. a se consuma. a se îngozi. a se distruge. a se zbate. a se oţărî. a vibra(despre voce ). a turba. a se îndârji. a posomorî etc. a se înciuda. a turba. Si + S18 [revigorare psihică]: a întări. a hărţui. a deznădăjdui. a se îndrăgosti. a lega. a se dezorienta. Si + S23 [senzaţie gustativă]: a i se acri. a roade. Si + S16 [antipatie. a se înfuria. a înnebuni. a se zbuciuma. a se posomorî. a se mândri. a se înflăcăra. a topi. a obseda. Si + S20 [culoare a feţei]: a se aprinde(la faţă ). Si + S12 [satisfacţie. a paraliza. a se vindeca. a deplora. şi anume: sunt considerate verbe psihologice şi sensurile unor verbe polisemantice . fericire]: a distra. alterări ale vocii. a se frământa. a amuza. a tresări. a disconsidera. a îmblânzi.90 Natalia BuTMAlAI a bănui. a se înveseli. a dori. a palpita. a ofensa. a chinui. a învenina. a se dezaxa. a aspira. de aceea am inclus alături de semele descrise supra şi trăsăturile semantice: Si + S18 [mimică]: a se aprinde (la faţă).

insultat. Dintre acestea. ofensat „care a suferit o ofensă. a reacţiona ca un om jignit.. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. a jigni. a insulta. acest subgrup de verbe este compus din circa 300 de unităţi. „a aduce cuiva o ofensă. ♦ Refl. 2001. Manea Dana. . Structura semantico-sintactică a verbului românesc. În cadrul descrierii semantice a acestei subclase de verbe au fost identificate mai multe subcategorii semantice. jignit. supărat”. 139 de verbe sunt monosemantice. În încheiere.Structura semantică a verbelor psihologice în limba română 91 care exprimă atitudine. În urma analizei semice s-a inventariat un număr anumit de seme care caracterizează subclasa dată. Multe verbe psihologice au formă pronominală.) „a se supăra”. a vexa”. iar polisemantice – 161. Verbele psihologice. Conform datelor noastre. Bucureşti. comportament verbal etc. a se ofusca. dacă pentru verbele respective dicţionarul înregistrează un adjectiv „psihologic” provenit din participiul verbului. căruia i s-a adus o ofensă. mimică. menţionăm că verbele psihologice sunt destul de numeroase. (fam. De exemplu: a ofensa tranz.

generalizează. îşi extind preocupările într-o gamă complexă de atitudini. fără început şi fără sfârşit a aspiraţiilor umane într-un decor de solitudine nostalgică. Este vorba de un sistem tipic de imagini şi detalii artistice. recurgând. întrevede nişte spaţii imateriale. Cimpoi. axate pe temeiurile poeticii populare şi trecute prin filiera unei individualizări artistice pregnante. trăiri. de factură oximoronică. Plumb de iarnă). Prin stilizarea acestui laitmotiv. Spre geamuri. Ninsorile coboară lent şi se suprapun într-un cadru poetic vizionar. Te uită zăpada-i cât gardul. parcă toţi muriră. 45]. unde metafora ninsorii „nu cunoaşte fantasticul propriu-zis” [2. Marş funebru) până la „ninge. aspiraţii. Bacovia. semnalăm o codificare metaforică a sufletului omenesc. încercând să plaseze drama omului în raport cu veşnicia. amplifică un anturaj existenţial specific. Bacovia a oferit doar cheia în vederea preluării unui principiu estetic. să amintească de senina integrare în natură. îşi trage seva din substraturile creativităţii folclorice. 5]. p.92 METAFORA NINSORII: PRINCIPII DE SIMBOLIZARE MITICO-FOLCLORICĂ TATIANA BUTNARU Universitatea de Stat din Tiraspol (Chişinău) Metafora ninsorii. de la acordurile elegiace prefigurate în „ningea bogat şi trist ningea” (G. una din imaginile-cheie ale artei noastre tradiţionale. evoluţiei. de atribute sufleteşti. caracterul perpetuu al vieţii. autorii noştri de poezie. priveşte…. dar ating anumite dimensiuni în arta convertirii elementului modern cu cel tradiţionalclasic. Se are în vedere. al mişcării. Versul lui Bacovia. aprofundează o complexitate de stări şi trăiri interioare. au tangenţă cu frământările lăuntrice ale omului în dramatica sa conştientizare a rosturilor existenţiale. Bacovia. Bacovia. ce are menirea să contureze o curgere fantasmagorică. parcă toţi au înviat” (G. iubito. în conformitate cu anumite resorturi de percepţie lirică a lumii şi demonstrează în plan artistic redimensionarea dramatică a Universului. ideea fundamentală asupra unui concept existenţial. este conturată o stare „de sfîşiere” lăuntrică. Şi-a prins promoroacă şi clampa. Te uită cum ninge decembre. nu numai că-şi anunţă menţinerea în tiparele spiritualităţii populare. dar înfăţişează nişte stări existenţiale de limită. după opinia lui M. p. la „o adevărată paradă a antinomiilor greu de pus sub semnul unităţii” [1. de orientări stilistice diverse. Astfel. în poezia noastră postbelică ninsorile sunt reliefate la nivelul inspiraţiei mitice. Decembre) Dacă Bacovia încearcă să concretizeze o situaţie transcedentală. (G. ce se desfăşoară atât de . ele copleşesc prin imensitate.

/domnitoare. superioară în esenţa ei. un „bacovianism epigonic” sau „bacovianism în oglindă” [4. Din ninsoare vine „un dor de îngeri” şi pe această . p. metafora ninsorii îşi găseşte o justificare în sine prin însăşi concepţia estetică a autorilor de poezie. ca să iradieze în nişte contururi magice. fenomen ce-şi găseşte explicaţie nu numai prin prezenţa unor afinităţi interceptate mai mult în plan stilistic. Codreanu să depisteze în creaţia unor scriitori din Republica Moldova. Apropierea de Bacovia. voievoadî (N. 209]. Sentimentul dureros al singurătăţii cosmice este amplasat într-o lume selenară. „Floarea albă de zăpadă …. a generaţiilor. printre care şi V. încărcare de alb şi descărcare de negru” [3. în acelaşi timp. descărcare.Metafora ninsorii: principii de simbolizare mitico-folclorică 93 firesc ca şi succesiunea anotimpurilor. precum şi alţi creatori din arealul cultural românesc. 46]. încadrându-se în acea sobrietate miraculoasă. A. ninsoarea capătă o nuanţă metafizică şi se profilează pe fonul proiecţiei mitologice a fenomenelor din natură. unde lumea este văzută printr-o imaginaţie lăuntrică. Metafora ninsorii transpare în anumite cupluri corelative şi se manifestă prin mai multe interferenţe şi suprapuneri de sensuri. adică sunt recreate nişte modele de revigorare estetică. p. Bacovia explorează înţelesurile filosofice ale mioriticului şi îşi amplasează ninsorile într-un spaţiu atemporal. Din mărturisirile poetului basarabean. La N. 209]. Plenitudinea trăirii se precipită în contextul unui orizont floral. încât la un anumit moment pare că asistăm la declanşarea unui spectacol. Aceasta îl determină pe criticul T. Mai am un singur dor) De menţionat. indică calea unor nuanţe de valoare germinativă: Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte. când „universul bacovian este golit de aparent” [4. 209]. Cântec) este „străvezie” şi se reflectă prin „îndoirea luminii” în „sublimul static”. Stănescu. (M. Stănescu „ninge peste verbe”. 28]. Teleucă. prin medierea unor conexiuni estetice stabilite în sfera poeticului. p. Blandiana se ataşează acestui laitmotiv prin gradul sporit de sintetizare dialectică. dar oferă autorilor din diferite generaţii „un reper în Absolut” [4. În continuare. în care s-au concentrat ideile de materialitate şi spiritualitate zămislite de veacuri în accepţia populară. fulgii de zăpadă se revarsă din „ochiul de iarnă” sau „ochiul apei din poveste”. adică sunt transpuse nişte corespondenţe metaforice pentru a prefigura „spectacolul insolit al alunecării cuvintelor” [1. acolo unde detaliile poetice converg spre sublim. ninsoarea copleşeşte atât de mult eroul liric. are loc într-un mediu reconfortant. Întâlnirea poeţilor basarabeni cu Bacovia. La fel ca în viziunea eminesciană. se realizează în plan transcedental. Eminescu. ninsorile cad „la o margine de existenţă” şi capătă caracter de amploare. p. La Bacovia. La V. semnifică „încărcare şi. Teleucă. printr-o reflecţie filosofică de adâncime mitică. M-or troieni cu drag Aduceri aminte. p. care îl integrează în stihia cosmică pentru a găsi o justificare ontologică a existenţei universale. ca şi curgerea ireversibilă a timpului. după cum precizează în continuarea aserţiunilor sale cercetătorul. aidoma fulgilor de nea şi împreunării acestora „cu necuvintele”.

O. poeta îşi revendică ninsorile în concordanţă cu ambiguitatea existenţială şi caracterul arhetipal al semnificaţiilor exprimate: Pentru voi am nins toată noaptea deasupra oraşului. are loc o dramatică căutare a sinelui creator. Blandiana manifestă tendinţa de „ancorare” în mitologie şi. Senzaţia de încântare. ca un „vis într-un alt vis. Peste noi. cu alte cuvinte. A. Pentru voi am albit toată noaptea. Spectacolul ninsorii. Blandiana este despovărat de finalitate. Manolescu. p. „lumina cu întunericul după noaptea orfică” [5. 71]. Bunăoară. Elegie de dimineaţă) La un moment dat. dorit şi aşteptat”. dar şi de cutremur sufletesc faţă de o curgere fantasmagorică. în infinit” [6. peste-amândoi [9. Blandiana. p. şi. amplifică redimensionarea mitică a intuiţiei sale artistice. este prefigurat un tărîm al himerelor. şi de modernism” [4.94 Tatiana BUTNARU cale se instituie principiul superior ce unifică. Iniţierea mitică se realizează prin nişte modalităţi specifice. 40]. prin tendinţa de a crea un sublim spaţiu imaginar. Versul A. p. a unor resorturi şi viziuni iniţiatice: Nici n-a nins. demonstrează cu certitudine iniţierea într-un „sistem mitologic de referinţă”. a continuităţii. în conformitate cu o sugestie a lui Gh. şi de romantism. Ideea se cuaguleaza (coagulează) din ceea ce T. Codreanu numeşte „transmodernism având ca suport diversificarea sincretică a unor elemente. Blandiana. Teleucă drept „expresie a veşniciei Încercări-De-A-Nu-Muri. şi de suprarealism. „autoarea îşi mitologizează meditaţia lirică. evocat anterior. cu deschidere spre o zonă a misterelor. căreia autorul îi mai spune „ningere”. p. 29]. atunci când în somn se produce fenomenul de transfigurare a stărilor sufleteşti. 3]. şi de expresionism. unde se suprapun diferite tărîmuri ontologice „fără a se explica aşa cum multe nu se explică şi nici nu încearcă să se explice pentru că pare a fi pentru o altă lume decât a noastră” [3. Niţu. Flori de măr s-au scuturat. indică calea spre intuiţia artistică a poetei A. similar cu cel din scrierile folclorice. aflat într-un stadiu precreatural”. are loc „în vis”. . „Starea halucinantă” a ninsorilor conturate „la o margine de existenţă” de către V. p. astfel. Teleucă. În analogie cu valenţele estetice din marea poezie universală. după cum explică fenomenul N. p 1]. nemijlocit. a unui „spaţiu etern care nu dispare şi pe care fiecare îl descoperă prin confundarea în el însuşi şi prin întâlnirea meditaţiei şi contemplaţiei interioare” [8. Vânt de vară ne-a bătut. p. căderea florilor de măr peste eroii adormiţi dintr-o străveche colindă populară capătă asociaţia unei ninsori purificatoare. îşi proiectează în mit aventura pe tărîmul creaţiei” [7. visat la rândul lui de către cineva care e visat de altul. dar şi a unui adevăr imuabil. n-a viscolit. 273]. şi el visat – şi tot. Evocarea patetică a „căderilor de alb în noianul sufletelor omeneşti” este calificată de V. 294]. dacă Aţi pricepe ce greu e să ningi! (A.

p. se vor menţine în nişte situaţii poetice specifice. 27 ]. aidoma personajului mitic. Mai bine zis. 115]. lustruit cu privirea. Codru capătă sugestia „de sacru. în continuă resurecţie: Orice fulg l-am gândit. Dacă la A. A. şi. Elegie de dimineaţă) Culminaţia emoţională a acestor căderi ancestrale de ninsoare se află în ascendenţă. ceea ce amplifică ideea germinaţiei totalizatoare. fie din dreapta sau stânga Prutului. marcat de „statornicia din veac a ritmurilor primare ale vieţii” [10. de . La fel ca şi N. Blandiana adâncul necuprins al ninsorilor capătă asociaţia începutului. Elegie de dimineaţă) Fenomenul de asociere cu mitul ţine nu numai de „privirea estetică” prin intermediul căreia autoarea percepe feeria ninsorilor. Blandiana. prin urmare. metaforele şi simbolurile sunt orientate spre estimarea unor sensuri primordiale. de taine şi mistere ontologice. Modelat. eroul A. Blandiana încearcă să atingă suprema valoare a mitului în baza concepţiei sale. Blandiana. Stănescu acestea se disimilează „într-un bulgăr de zăpadă verde” sau în conturul albastru al cerului. Stănescu. oferind posibilitatea de reintegrare într-o ambianţă sacră. O să vină ninsori mult mai mari după mine. de unde survine demonica ardere interioară a artistului. precum şi unii succesori de condei. are loc integrarea într-un spaţiu mitic. se îngemănează cu resorturile personalităţii creatoare. A. confraţii săi de generaţie. „tot universul era albastru şi gol”. Blandiana. ca de la această dimensiune să contemple zăpezile viitoare. cu un substrat mitologic străvechi. semnele unui „simbolism cristologic”. deschiderea spre mitologie. ideea de prefigurare mitică. este credinţa în perenitatea unui spirit creator. încercat. p. incursiunile lirice capătă o accepţie ancestral-astrală. Păstrând prin convenţie. (A. unde predomină armoniile primare. „proiecţia unei existenţe care s-a identificat cu frumosul şi s-a devotat creaţiei” [11. condensat până la saturaţie de nişte resorturi şi trăiri sufleteşti de excepţie. Şi tot albul din lume va ninge pe voi… (A. dar în acelaşi timp încearcă să dezvăluie noi dimensiuni spirituale ale mitului creaţiei. reprezintă sinteza unui destin artistic. aşa cum se profilează în mit. eul creator al poetei tinde să se încadreze în sfera unor resorturi artistice fundamentale. Blandiana. printr-o declanşare de lumini şi umbre. Ceea ce vrea să demonstreze A. Blandiana se reconformează şi revine la ceea ce în viziunea poetului basarabean A. mă zidesc pe mine”. la N. În această ordine de idei.Metafora ninsorii: principii de simbolizare mitico-folclorică 95 Poezia contemporană se bazează pe cadrul vizionar al acestor corespondenţe estetice cu intuiţia populară şi are menirea de a transfigura fenomenele din lumea înconjurătoare sub un unghi specific al raportului dintre mit şi realitate. Blandiana „se zideşte” într-un templu de cuvinte. De aceea. reflectă un concept estetic viabil. cuprins de nostalgia ninsorilor. cântărit. unde mitul îi determină să-şi recupereze stările şi trăirile sufleteşti din interior. Străluminat de acest „astru arzând de zăpadă”. eroul A. „n-am altă Ana. Pe de altă parte. ca de la o înălţime de altar.

Codru. acolo unde în plan simbolico-metaforic are loc alternarea secvenţelor de viaţă. de unde survine şi necesitatea „rezervelor de alb”. Blandiana. p. şi A. Blandiana. cu semnele unui cosmos sacralizat „răscumpărat prin moartea şi învierea Mântuitorului” [12. învăluită în ninsoare. biserica este învăluită în iubire şi ninsoare în acelaşi timp. Spaţiul spiritual mitic se reconstituie prin împletirea diferitor elemente. Simultaneitatea necontenită a ninsorilor vor readuce eroul liric al poeziei contemporane „în dimineaţa de după moarte”. 248]. capătă deschidere către un spaţiu fără limită pe tărâmul cunoaşterii poetice. o identificare sincretică de viziuni. (A. Singurătate) „Aerul alb” al ninsorilor „cutreieră” universul poetic al A. 205]. încât apare tentaţia unei evaziuni într-o anumită ambiguitate ontologică. Codru face o analogie dintre metafora ninsorilor şi dumnezeire. mai profund. aprofundând nobleţea sufletească a eului liric. mai fără-apus: Ninge Isus. Şi Doamne în cerul nostru cât prinos) Prin expresia „parcă a nins cu Dumnezeu” sau „ninge Iisus” este relevată o culminaţie a dăruirii omeneşti. Înzestrat „de un orfism al privirii” [4. Codru îşi „declanşează” ninsorile dintr-o perspectivă cosmică şi telurică în acelaşi timp. „solidarităţi şi corespondenţe magice” [2. eroul lui A. . imaginea recreată mai poate fi surprinsă prin prisma înrudirii ei cu divinitatea. a reliefa contrastele izbitoare ale unor situaţii existenţiale specifice. care. Diferenţa mitologică dintre tărâmurile vizate determină autorii să-şi facă o retrospecţie sentimentală pentru a deschide orizonturi noi de poezie. Drept confirmare. acestea găsindu-şi expresie prin intermediul unor asociaţii metaforice libere. Şi A. se îngemănează cu gravitatea emoţională a scrisului lui A. la A. De aceea. p. precum şi variatele esenţe ale naturii umane. „clipind sub ochiul… albastru” din „Care ninge enorm Şi niciun pas Nu profanează lumina Depusă în straturi…” (A. fie prin exteriorizarea experienţei creatoare a destinului artistic. poate servi şi metafora mitică a bisericii. Blandiana. „ei parcă-n albul pietrei ning”.96 Tatiana BUTNARU sublim. fie de geneză biblică. având în vedere nu numai personificarea patimii pentru frumos. plăsmuitor al celor mai nepieritoare valori. p. Eul liric al A. 49]. Mai simplu. Privită într-un alt context. zbuciumul mistuitor al artistului. pe care o evocă pătruns de adâncă evlavie: Dar niciodată-n lume nu s-a spus. căutător al absolutului. de frumos”. Blandiana. Blandiana amplifică ideea de biserică. din substraturile căreia sunt depistate „neaşteptate semnificaţii” cu „ecouri adânci în univers”. dar şi de sensibilizare lăuntrică. Ninge Isus. exprimă creaţia autentică. Codru.

Craiova. 10. 2. Iaşi. 1964. 1997. Bomher. O. 5. Codreanu. 7. Bucureşti. Gh. 1941. 3. 2002. Poetica arhetipală. T. Junghietu. Gh. O viziune românească. culeg. 1967.M. Cartal (Orlovca). N. Ciompec. Blandiana. Prefaţă la cartea Persoana întîi plural. E. 1979. 176. Reuţoi. Niţu. Manolescu.A. Bucureşti. V. 2005. Motivul creaţiei în literatura română. George Coşbuc şi creaţia populară. Bucureşti. Chişinău. N. 1988. Bucureşti. 1971. D. Papadima. Cimpoi. 9. Fochi.Ş. 2003. Chişinău.. 11. . ms. M. 4. Ninge la o margine de existenţă. Bucureşti. D. 1988. Reni-Odesa. 6. A. Mit şi mitologie eminesciană. 8. Referinţe critice la cartea La cules îngeri de A. A. Bucureşti. Basarabia sau drama sfîşierii. Elemente mitologice în cultura populară românească. inf. 22 ani.Metafora ninsorii: principii de simbolizare mitico-folclorică 97 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. De la Zamolxis la Cenghis-Han. Chişinău. M. 11. Micu. Teleucă. Eliade. Critice. 1994.

Structura gramaticală a termenului nu este însă totdeauna compatibilă (potrivită) cu noţiunea [1. termenii militari pot fi împărţiţi. termenii orientativi neutri. trenurilor (nu denumeşte o garnitură de cale ferată. nealterabilă din acest punct de vedere. dar „o parte a afetului gurilor de foc de artilerie”) ş. a. Termenul militar este un simbol al unui concept. tanc ş. 2) neutri (automat „Kalaşnikov”. având ca sursă de formare limba română contemporană. în lingvistică. pistol „uSI”. p.). Şi. care se sprijină pe conştiinţă. nu aduc vreo informaţie privind semnificaţia noţiunii denumite. deoarece exprimă o noţiune specială. sistemul ei imanent şi metalimbajul ei militar propriu-zis. din punct de vedere formal. p. rachetă antiaeriană. Termenul militar se deosebeşte substanţial de un cuvânt obişnuit. cartuşieră ş. Terminologia militară. reprezintă totalitatea de termeni militari dintr-o limbă sau din toate limbile. dar „o navă de transport din compunerea marinei militare”. care oferă. a. Definiţiile noţiunilor de „termen militar” şi „terminologie militară” sunt aproape identice cu definiţiile noţiunilor de „termen” şi „terminologie” din ştiinţa limbii: termenul militar este acelaşi cuvânt (sau îmbinare de cuvinte) care denumeşte o noţiune a unui obiect. structura termenilor militari are o importanţă majoră în orientarea şi exprimarea cât mai reuşită a particularităţilor noţiunii exprimate. în continuu.98 DESPRE NOŢIUNEA DE TERMENI-SINTAGME AI METALIMBAJULUI MILITAR ROMÂNESC MARIN BUTUC Universitatea de Stat din Moldova Noţiunile de „termen militar” şi „terminologie militară”. stare de mobilizare. formarea termenilor este totdeauna un proces conştient şi nu spontan. special militar. avion fără pilot. 3) incorect orientativi (tanc maritim (nu denumeşte o maşină de luptă. conţinutală. de corespundere şi compatibilitate a semnificaţiei literale cu cea reală. Sub aspect structural. convenţional. 38]. din acest motiv. termenul militar trebuie să fie o unitate nominativă unică şi independentă. şi nu e deliberativ. Aşadar. demobilizare. 42]. proces sau acţiune din domeniul profesional. în următoarele trei grupe: 1) corect orientativi (aviaţie militară. Pe acest temei are loc procesul de formare a termenilor militari româneşti.). indiferent de procedeele de exprimare a conţinutului acestei noţiuni [1. se înscriu la aceiaşi parametri ştiinţifici ca şi noţiunile de „termen” şi „terminologie”. ce nu-şi pierde integritatea lexico-semantică. iar conceptul lui reprezintă sensul terminologic. . de asemenea. a.). sintactice şi gramaticale. Am putea vorbi deci de stabilirea frontierelor semantice ale unui semnificant. mitralieră. Anume din această perspectivă a relaţiei dintre forma gramaticală a termenului militar cu noţiunea. teleindicaţie (nu denumeşte o indicaţie transmisă de la depărtare. dar „o instalaţie destinată transmiterii şi reproducerii valorilor coordonatelor de poziţie ale ţintei aeriene”. o multitudine de posibilităţi semantice.

Termeni militari bimembri: cartuş filtrant. desant aerian. dar şi compuse sau termeni militari-sintagme etc. tun atomic. Как работать над терминологией (основы и методы). forţă aeriană ş.Despre noţiunea de termeni-sintagme al metalimbajului militar românesc 99 E de reţinut că. terminologia militară constituie un sistem complex sub aspectul structurii. care denumesc o noţiune din cadrul domeniului militar. plasate în alte îmbinări. comisar militar. şanţ de comunicaţie. Aşadar. cercetare aeriană. derivate. deoarece conţine cuvinte simple. a. a. fapt condiţionat şi determinat de interesul terminologilor de a crea termeni ce denumesc noţiuni militare.). Наука. 38]. „termenul militar trebuie. . Acestea. bombă cu sodiu. laconic şi uşor de operat. Termeni militari polimembri: instalaţie de lansare a rachetei nedirijate. b) sintagme stabile (fixe). Din punctul de vedere al numărului de elemente incluse în sintagmă. termenul militar (împrumutat sau creat) trebuie să fie scurt. să reflecte calităţile necesare şi suficiente ale noţiunii ce creează şi susţine specificul ei” [1. a.). la rândul lor.. convenţional. particularităţile definitorii ale noţiunii denumite. Totodată. se împart în următoarele categorii: sintagme pretabile descompunerii: a) îmbinări libere unde fiecare component poate face parte şi din alte sintagme (tun antitanc. plafon al avionului ş. ale căror elemente constituente. pentru ca un termen militar să aibă o funcţionare optimă. tun de turelă. prin acestea. mină fără contact ş. a. a. obstacol berbec. bombă de noapte. Москва. 2) sintagme nepretabile descompunerii: (gheară de pisică. Лотте Д. nu mai sunt termeni militari (şanţ de adăpost. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. tun antiaerian. atac din contact nemijlocit cu inamicul. batalion de construcţii aerodrumuri ş. exprimînd. С. pîlnie de obuz. a. a. 2. termenii militari româneşti pot fi clasificaţi în următoarele categorii: 1. E de adăugat că termenii militari nu pot fi exprimaţi întotdeauna printr-un singur cuvânt – scurt şi comod. Termeni militari trimembri: tun de însoţire. 4.). artilerie de coastă tractată cu maşini ş. tanc-nomad ş. 1968. misiune de foc. metalimbajul terminologic militar (şi nu numai) este complex sub aspectul structurii. Termeni militari-sintagme sunt cei alcătuiţi din două sau mai multe cuvinte. Termeni militari tetramembri: autoamfibie cu trei punţi. misiune de luptă ş. e absolut necesar să corespundă unor cerinţe tehnice de operare. 3. Din acest motiv. tanc maritim. p. În primul rând.

pe lângă un verb). numai un verb. iar adverbele sunt unităţi morfologice flexibile (parţial). rămâne a fi frecvent şi până în prezent. asemeni articolelor. p.100 UNELE ASPECTE MORFO-SINTACTICE ALE PARTICULEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ PETRU BUTUC Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” Academicianul L. Formalismul face abstracţie de semantică în favoarea criteriilor pur „formale”. Particulele pot însoţi orice parte de vorbire în propoziţie. Astfel. în propoziţie.). p. pe îndelete ş. un exemplu de manifestare certă a formalismului structural în lingvistica românească actuală. Şcerba vorbea. Cu alte cuvinte. 14]. pe când semantica lexicală a particulelor apare odată cu aderarea lor la un cuvânt din propoziţie sau la o propoziţie în întregime. determină. asigurându-i variate circumstanţe: de mod (repede. cu mulţi ani în urmă. încet. de timp (devreme. . agale. dis-de-dimineaţă. acolo. particulele. prepoziţiilor. mai întâi. un statut cu individualitate. după părerea noastră. 61]. sunt incluse în cadrul adverbelor (numai pentru că ele. imprimându-i nuanţe suplimentare de sens. aproape exclusiv. şi nu sensul lui informativ-comunicativ [2. aproape ş. adverbul. jos.V. stau. conjuncţiilor şi interjecţiilor [3. particulele româneşti.) etc. între care forma gramaticală a cuvântului ocupă un loc central în cadrul enunţului. iar adverbele sunt părţi de vorbire de sine stătătoare. Particulele sunt părţi de vorbire total neflexibile. care. ajutătoare. particulele sunt părţi de vorbire auxiliare. pe când particulele imprimă cuvântului sau propoziţiei un sens informativ-comunicativ suplimentar odată cu aderarea la acest cuvânt sau la această propoziţie. există aprioric funcţionării adverbelor în propoziţie. particulele fac parte din categoria părţilor de vorbire care-şi obţin statut lexico-gramatical simultan cu funcţionarea lor în propoziţie. a. însă. deosebit de cel al adverbelor. de loc (sus. O asemenea tratare a părţilor de vorbire constituie o expresie directă a formalismului lingvistic. Valoarea lexico-semantică şi informativă a adverbelor există în structura gramaticală a cuvintelor-adverbe. din păcate. deoarece ele. dispun de un statut morfo-sintactic bine determinat. 585]. p. care este în opoziţie cu principiul logico-semantic şi funcţional. departe. Nesusţinerea sau „inacceptarea” particulei ca parte de vorbire şi „dizolvarea” ei în categoria morfologică a adverbelor constituie. În primul rând. de regulă.). deşi n-au încetat a mai funcţiona în limba română. târziu. Sensul lexico-gramatical al adverbelor poate fi perceput şi în afara contextului din propoziţie. a. Suntem de părerea că particulele nu pot fi excluse din rândul părţilor de vorbire şi nici nu trebuie să fie incluse sau trecute în categoria morfologică a adverbelor. asemeni adverbelor. un fenomen. despre „formalism în limbă” [1. a. deoarece posedă categoria gramaticală a gradelor de comparaţie. la chindii ş.

împreună cu partea de propoziţie pe care o însoţesc pentru a-i imprima nuanţe semantice adăugătoare. dacă nu chiar absurdă. lexicologia şi morfologia). şi funcţie sintactică. îşi realizează funcţia sintactică în propoziţie indirect. mai mult decât atât. Chişinău. 3. spre deosebire de adverbe. Târiţa. foarte mult utilizată în unele gramatici. Propoziţia. fapt pe care îl confirmă glosematica lui Luis Hielmslev” [5. Leningrad. Anatol Ciobanu. ceea ce înseamnă că. V. 35]. „înseamnă a duce gramatica în impas. 1958. Considerăm. face ca toţi factorii care conlucrează la realizarea ei (şi pauza. este ireală. 4. p. să fie factori comunicativi. vol. cu certitudine. Gramatica limbii române. odată ce este încadrat. Propoziţia este o unitate comunicativă. şi accentul.Unele aspecte morfo-sintactice ale particulei în limba română 101 La baza ideei despre inexistenţa particulelor ca părţi de vorbire. că renunţarea la particulă ca parte de vorbire. contradictorie. conform teoriilor funcţionaliste. Sintaxa şi semantica. Cuvântul. reprezintă limba sub aspect comunicativ. I. „părţi de vorbire fără funcţie sintactică” [4. dar aceasta deloc nu înseamnă că particulele pot fi excluse foarte uşor din rândul părţilor de vorbire. marchează faptul că reducem obiectul gramaticii numai la studierea structurii. ar sta. 1987. 2. Z. ni se pare.. Избранные работы по языкознанию и фонетике. şi intonaţia. Această viziune în ştiinţa limbii. Mahmoudian M. deoarece în baza principiului funcţional în limbă (logic şi semantic). . Particulele. Mahmoudian. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Lingvistika (traducere din limba franceză în limba rusă). L. Particulele. şi ipoteza. după părerea cercetătorului elveţian M. ceea ce. care se realizează ca părţi de vorbire numai în cadrul propoziţiei. Matcaş. bineînţeles. Chişinău: Lumina. îşi obţin. fiind o unitate comunicativ-sintactică. 1985. 2005. Bucureşti. p. orice cuvânt din propoziţie comunică. Şcerba. ca să nu mai vorbim de cuvinte). Autori: N. 1987. 166]. deoarece sintaxa. Moscova: Progres. Editura Academiei Române. Iavorschi. 5. despre aşa-zisele „părţi de vorbire nelegate sintactic cu propoziţia” sau. având relevanţă comunicativă. ceea ce înseamnă că este şi unitate sintactică. Limba moldovenească literară contemporană. au şi funcţie sintactică în propoziţia din care fac parte. N. în raport cu celelalte niveluri (fonetica.

simbolul. Relevând rolul nonpertinenţei predicative „ca mijloc potrivit pentru producerea unui şoc între câmpuri semantice” [4. p. iar adesea acest lucru nu are nicio legătură cu relaţiile logice ale referinţelor ce contribuie la producerea atitudinilor” [2. afective şi evaluative. 449]. p. extinderea de sens prin care retorica clasică identifică metafora” [4. A. Potrivit lui I. La rândul ei. la nivelul cuvântului izolat. suscită. în mare măsură. .102 FIGURATIVUL CA MODALITATE DE LIRIZARE A NARAŢIUNII HETERODIEGETICE CAROLINA CĂRĂUŞ Universitatea de Stat din Moldova În orice tip de naraţiune. Paul Ricoeur concluzionează: „Tocmai pentru a răspunde unei provocări ivite din şocul semantic producem o nouă pertinenţă predicativă. etc. p. Vianu. produsă la nivelul frazei întregi. 203]. Poeticienii. Manifestându-se drept o nouă pertinenţă semantică. de „expresie” şi de „individualizare” a atitudinilor „emotive” ale vorbitorului faţă de cele enunţate [5. metafora exercită. care este metafora. referinţele au funcţia „să provoace şi să sprijine atitudinile care constituie viitoarea reacţie” [2. 225]. este unanim recunoscută legitatea exprimării de către locutor a unei atitudini (emoţionale sau evaluative) în legătură cu ceea ce este enunţat. cu alţi termeni: referinţă şi atitudine faţă de referinţă. descriind dialectica actului de enunţare. Richards. lirizarea are în mod obişnuit suportul mai mult sau mai puţin substanţial al acelor mijloace figurative (metafora. propria conexiune emoţională internă. se conjugă: „sensibilizatoare”. pe urmele poeticianului Jean Cohen. 70]. De menţionat că. într-un act de enunţare. 203]. cum relevă T. între un conţinut reprezentativ. Lor le revine meritul de a fi elucidat modul de funcţionare a acestui „tandem” în limbaj. Filosoful-hermeneut Paul Ricoeur. spre deosebire de uzul ştiinţific al acestuia. mai multe funcţii estetice care. Atare atitudini ale locutorului îşi găsesc expresie în sistemul de imagini al discursului. 255]. figura respectivă presupunând „o folosire deviantă a predicatelor în cadrul frazei întregi” [4. această nouă adecvare. De aceea în uzul literar-artistic al limbajului. în principiu. inclusiv în cea heterodiegetică. p. folosite „local” cu diferite funcţii stilistice în planul verbal al perspectivei. consideră metafora o formă principala a predicaţiei în discurs. menţionează exegetul. p. reflectă direct sau indirect atitudinile afective ale eului narant faţă de obiectul enunţării.) care. În lumina celor spuse se impune precizarea că în scrierile lirice atitudinile eului. p. de referinţele figurate pe care le desemnează actul predicativ. p. 203-204]. de preferinţă. Logicienii şi lingviştii „au considerat adesea necesar să distingă. p. operează. 16]. sunt declanşate şi sprijinite. numit şi predicaţie [3. numit uneori dictum şi o atitudine a locutorului în raport cu acest conţinut (şi care constituie ceea ce s-a numit modus sau modalitate)” [1. în general. atitudinile îşi revendică „propria organizare.

vânjos şi puternic. dat fiind impersonalitatea acestuia. O modalitate de lirizare sau de intensificare a lirismului îndrăgită de unii prozatori este redundanţa elementelor figurative (metaforă. drept urmare. situându-se pe aceeaşi undă de recepţie cu actorii. în esenţă. Or. alimentând cu sevele lui metafora titulară creanga de aur – sinteză plenară a trăirilor celor doi îndrăgostiţi. dând expresie poetică trăirilor şi stărilor personajului. Stancu. „Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţi”. Galaction ş. Intruziunile în interioritatea personajelor. atitudini care. de pildă. Ion Druţă ş. fiori fierbinţi aleargă prin inima femeii” (V. Stancu. a. Astfel lirismul cunoaşte o mişcare centripetă favorabilă intensificării şi expansiunii lui în discurs: „Onache urcă încet pe malul pârăiaşelor.Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice 103 La o lectură atentă a prozei lirice heterodiegetice. în special când e utilizată pentru a exprima diverse nuanţe de superlativ. în care îi bătea repede inima încărcată de mânie şi pârjolită aprig de suferinţă (Z. în Creanga de aur de M. singură în veşnicie şi nemuritoare”. identifică. imprimă un caracter uşor emfatic perspectivei narative. „Gândurile i se topeau în cap […]. metaforele şi alte figuri semantice se desemnează ca centre generatoare de unde lirice. sunt. e monopolizată de naratorul heterodiegetic: „Îşi şterse fruntea. G. În pieptul ei ardea toată pădurea şi bătăile inimii erau bolovani încinşi. datorită relevanţei lor. figurativul reliefează în acelaşi timp şi afectivitatea naratorului impersonal. nişte nuclee lirico-semantice care punctează evoluţia sentimentului de dragoste al personajelor. Nu o dată în urma unei regii eficiente. Astfel. atitudinile afective ale naratorului. O pierdea de sânge şi de nebunie i se lăsa. Şatra). iar. folosesc masiv metafora şi alte figuri semantice în scopul reliefării şi lirizării atitudinilor afective ale naratorului. comparaţie . Densitatea expresiv-lirică a acestor nuclee devine pregnantă în cazurile când între ele se instituie o legătură de corespondenţă. Povara bunătăţii noastre). primind lovitura unei clipe. la unii autori (Z. pe care şi le permite naratorul heterodiegetic în virtutea omniscienţei asumate canonic. şi. clipă) vs etern (veşnicie. iar sufletul lui urcă din creangă în creangă.” (Ion Druţă. încet. „Nu veni nici dădaca Mădălina: şi Russet se cufundă mai tare în negură […] Se topise în el fierbinţeala patimei” (M. se ştie. cum tot călătoreau ei tăcuţi şi îngânduraţi. „Fiori reci. observăm că mai mulţi autori (Mihail Sadoveanu.) metafora. La vulturi!). se transformă adesea în comentarii metaforice. Sadoveanu. îşi şterse ceafa şi îşi şterse pieptul lat. Densitatea expresiv-lirică creşte în urma asocierii în componenţa metaforelor (majoritatea oximoronice) a unor seme opuse: efemer (pulbere. pe de o parte. Păienjeniş). Maria „s-a dus cu obrazul împietrit şi cu buzele strânse”. deodată se aude venind de undeva hăt de departe un dangăt de clopot. care. pe de altă parte. Sadoveanu numeroase metafore ce sugerează. Graţie organizării metaforelor în ansambluri iradiante lirismul se revarsă în discurs. nemuritoare). actualizează lumea acestora şi o filtrează prin propria percepţie. disimulate. pe creieri. cum e. stările emotive ale lui Kesarion şi ale Mariei. Ioviţă. în scena de la hipodrom: Kesarion „era într-un ceas de trudă lăuntrică şi de răsucire pentru a domoli în el însuşi o fiară”.). Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă). plăcere (dulce) vs durere (otravă) în enunţurile „inima lui de pulbere îl umili. care săreau din loc şi o izbeau în coaste (Gala Galaction. călătorind prin ciudatul pom al vieţii. simbol. Ionel Teodoreanu. a. În plus. prin care el.

dar care găsesc în suflet porţi deschise. generând un „şoc semantic”. Deşi creează adeseori „impresia excesului stilistic” [6. fapt datorat puternicilor fluizi lirici pe care îi răspândesc. mireasma sulfinei îl învălui”. confruntarea cu acestea noi. Asocierea sememelor vădit incompatibile „iele” şi „arşiţă” produce o metaforă coalescentă originală care. de vibraţii” [7. în consecinţă. şi. „ielele străvezii” interacţionează prin semul „magie”. un impact sensibilizator asupra discursului narativ. intercalează în povestire succinte descrieri încărcate de metafore susceptibile nu numai de a da expresie înfiorării lirice în faţa frumuseţilor enigmatice din jur. Digresive. face să funcţioneze poetic constituenţii lingvistici ai întregului enunţ. îl propulsează. Într-adevăr. cu altă metaforă. simultan. să vină în discursurile sale narativizate cu aprecieri înveşmântate în metafore redundante. amplificată progresiv de comparaţia complexă din continuare. nu în ultimul rând.) folosite de naratorul heterodiegetic pentru aprecierea celor relatate. metonimii şi comparaţii). deci şi cel nonfigurativ. de regulă. retrezeşte în noi un fond emoţional uitat. R. de îngeri trişti şi blânzi. Tudor Ceaur Alcaz ş. 304]. Drept urmare. „jocuri”. Printre cele mai răspândite se consideră determinativele evaluative cu sens figurat care se precizează şi se completează succesiv. mai plină de culoare. 30]. a. funcţii de accentuare şi de nuanţare a valorilor semantice şi afective desemnate. relatând cum Dănuţ şi Monica.104 Carolina CăRăUŞ ş. în majoritatea scrierilor lui Ionel Teodoreanu (La Medeleni. constelaţiile de elemente figurative au. de nuanţe. p. prin apelul repetat la metaforă. sfârşeşte prin însuşirea cu zâmbet a viziunii ce ni se oferă. În proza lui Ionel Teodoreanu scrisă la persoana III naratorul heterodiegetic obişnuieşte.) şirurile de metafore şi alte elemente figurative sunt purtătoare de „culoare” emoţională. a. În primul volum al trilogiei La Medeleni naratorul. Modalităţile acumulării cu finalitate reverberativ-lirică sunt extrem de diverse în proza românească heterodiegetică. Şi deodată. ci şi de a o pune în consonanţă cu tulburarea de care e copleşit Dănuţ la descoperirea unei lumi de vrajă: „Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. de „nuanţe” şi „vibraţii” lirice. care extinde câmpul figurativ favorabil pentru fluidizarea lirismului şi. Şi rechemarea propriilor noastre impresii. conturând o referinţă figurată – dogoarea toropitoare. Extinderea undelor acestuia se datorează „şocului semantic” (P. Ricoeur) de care am pomenit ceva mai înainte. încă nişte copii. Zafiu . se pierd în luncă furaţi de feeria ei. Asemenea şiruri abundă în descrierile peisagistice. (cuplate adesea cu simboluri. conferindu-le un farmec aparte şi totodată transformându-le în nişte oglindiri ale interiorităţii naratorului. p. ca o melancolie de fân cosit în toamna soarelui de sus. Silvia Tomuş încearcă să explice specificul acestor procese de lirizare în felul următor: „Teodoreanu. E relevabil faptul că abundenţa elementelor figurative condiţionează acumulări emoţional-expresive având capacitatea să rezoneze liric pe segmente narative ce depăşesc contextul figurat. astfel de inserţii metaforizate se impun în economia textului drept pauze emoţionale care potenţează lirismul spunerii şi. hipnotizantă – ce face perceptibilă o stare de exaltare lirică. având. în principal. sensibilizează întregul context al secvenţei. de obicei când se vrea centru de orientare pentru cititor. obligându-ne la numeroase asocieri între ceea ce ne spune şi ceea ce noi înşine am ştiut sau am putut şti cândva. reliefând palpabil sensibilitatea naratorului. ce nu ne aparţin. ale personajelor prin ochii cărora e văzută lumea.

prin însăşi esenţa lor. Or. fie la plasticizarea descrierii: „Toate casele din Duda au câte o palmă de grădină în faţa lor şi grădinile se întind până la malul Nistrului – roditoare. blajină. sugerând farmecul şi puterea irezistibilă a dragostei. Aceste volute propulsează un puternic val de dor ce străbate secvenţa despre Chişinăul plin de ispite şi platitudini. aşa cum e în următorul fragment din romanul Clopotniţa de I. „provoacă o primă stare de tensiune lirică în interiorul procesului de semnificare. creşte simţitor când ele intră în componenţa unor construcţii comparative complexe: „Afară ningea. de pe cap îi lunecase un văl de lumină. fulgii de zăpadă cădeau lent şi odihnitor. Situarea cuvintelor evaluative afective . modul de constituire a comparatului şi/sau a comparantului poate dimensiona această tensiune lirică ce apare deja în actul de semnificare. între expresia denotativă a unei lumi cu existenţă obiectivă şi expresia conotativă a unei alteia de esenţă subiectivă” [9. versul devine curat şi străveziu ca un fum iscat în depărtare” (I. continua să-l tulbure… Era un glas tăinuit şi dulce. senin. Comparaţiile. galbenă şi bolnăvicioasă. p. luna se zbătea. Ioviţă. Biserica albă). visătoare. Delfinul). 294]. „Ursula plutea încet. în plasa cărora. cu unduiri îndepărtate de clopot) pe axul sinecdocei repetate „un glas” mimează nişte volute lirice ce învăluie făptura iubitei. străduindu-se să-şi desprindă coarnele din ochiuri de sârmă şi să urce pe cer” (V. Bătuta). pe spinare îi tremurau mii de scântei minunate ” (G. Druţă. Păienjeniş). În proza lui Ion Druţă se reţin şi alte tipuri de construcţii enumerative simetrice. zâmbăreţ” (Ion Druţă. tulburător precum lacrima. luminătoare” (D. un glas ce venise pentru a-i lua tot ce-a avut. ca o albă fluturare de aripă” (D. pe care îl descoperă Horia. plină de linişte şi de pace” (Z. De atare determinative figurate care exprimă şi intensifică lirismul se beneficiază fie la conturarea cadrului evenimenţial: „Era o înserare fumurie. Capacitatea de reverberare lirică a determinativelor figurate este sporită adeseori prin reluarea şi dispunerea lor simetrică. Povara bunătăţii noastre). p. ce funcţionează ca mărci ale subiectivităţii perspectivei şi enunţării. un glas cu unduiri îndepărtate de clopot. senin ca cerul. frumos cum sunt frumoase lacrimile bucuriei…” (Ion Druţă. tăinuit şi dulce. Capacitatea de lirizare a determinativelor în cauză. Matcovschi. Povara bunătăţii noastre). dispunerea în „evantai” a comparanţilor ce se referă la acelaşi termen comparat este la Ion Druţă o modalitate prioritară de dezvoltare a lirismului în trepte: „Avea clopotul cela un sunet curat ca lacrima. Bunăoară. se ştie. dăruindu-l cu ceea ce are”.Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice 105 califică astfel de cuvinte evaluative drept mărci lingvistice ale subiectivităţii eului şi enunţării [8. Druţă: „Un glas gingaş. Toamna porumbeilor albi). Meniuc. odihnitoare. Stancu. Biserica albă) sau când acestea formează o parte integrantă a unor metafore desfăşurate ori a şirurilor metaforice: „Ghimpi negri. „Ajuns la această mare minune. fie la caracterizarea personajelor: „glasul îi era sonor. Organizarea determinativelor cu valoare afectivă (gingaş. Matcovschi. şi atribuie acesteia dimensiune emoţională unică. ghimpi ruginiţi – puzderie de păianjeni. „Avea ceva frumos ca cerul. între care cele comparative remarcabile prin virtualităţile lor lirice. Şatra). de femeie. 248]. veşnic ca cerul cântarea copiilor în plină iarnă la geamul unei case” (Ion Druţă. Organizarea comparaţiilor în ample construcţii întemeiază un surplus liricosemantic şi contribuie la potenţarea lirismului.

I. şaizeci de minuni clădite din bulgării acestui pământ. prilejuit de contemplarea misterelor cosmice. fiind plasat în context metaforic. pe zarea de apus. . tulburător. dubletele metaforice din fragmentul respectiv atribuie termenului regent. Atare sensuri ale macilor se bazează pe ocurenţa semului „foc” cuprins de majoritatea metaforelor-dublete. sintetizând trăiri ce concretizează admiraţia faţă de vitalitatea naturii. îl reliefează. impetuoase. Unul dintre aceştia este Ionel Teodoreanu. Pe măsură ce se derulează naraţiunea. cât şi la comparant. faţă de manifestările ei exuberante. sticlos roş ca belteaua de gutui. lexemul „macii” cumulează sensuri figurate. În concordanţă cu acest sentiment. […] Era ca o Şeherezadă a luminilor”. devenind simbol. se instituie o atmosferă de basm care. (simbolul macilor). Bineînţeles. Considerabile disponibilităţi de lirizare a discursului atestă la I. veşnic) între termenii comparaţiei. acoperind nu numai segmentul construcţiei comparative. ci şi anumite segmente limitrofe. şaizeci de valuri plămădite din gămălii de jăratec”. erau numai foc şi pară. dar şi afectivă. Pe altă zare. lirizează istoriile despre trecutul familiei Dumşa. el îşi extinde semnificaţiile şi implică o percepere afectivă a unui timp istoric care se descoperă drept atroce: sacrificarea fiinţei umane într-un război nemilos. suluri lungi de abur fură deodată straturi răsturnate de uriaşi muguri de stânjenei. astfel ca ele se raportează atât la comparat. Teodoreanu ş. sensibilizând profund viziunea naratorului. Exemple concludente în acest sens putem găsi în episodul cu macii roşii din Povara bunătăţii noastre: „În faţa lui se legăna un câmp larg. simbolul macilor condensează substanţa lirică a discursului. Întemeiat iniţial pe câteva metafore-dublete şi dezvoltat apoi prin relaţiile cu alte construcţii figurative. Înflorirea le fu destrămare în fum albăstrui. dorul fierbinte al părinţilor pentru copiii morţi pe câmpul de luptă – iată doar câteva dominante ale acestuia. […] Se repezea câte o boare de vânt. sunt nu puţini scriitori care evită dislocările simetrice. Se iviră coruri de rubin. Şi deodată. care măresc forţa afectivă a discursului. Fiind redundante. cum este cel al Fiţei Elencu şi Barbu Dumşa. se topiră roş. relatate anterior de narator şi face să vibreze puternic regretul pentru destinele nerealizate în dragoste. metaforele-dublete. şi sfieli violete ca încercănarea ochilor de fată. scăldat în sânge – şaizeci şi ceva de hectare. călite. cât vezi cu ochii. drept urmare. transgresând secvenţa dată. senin. mărindu-i efluviile lirice emanate. aflându-se în relaţii de sinonimie. el preferând construcţiile asimetrice în care metaforele şi alte figuri semantice „cresc” parcă unele din altele. Şaizeci de hectare. legănând flăcările acestui câmp cu creste roşii. cuprinşi de flacără. nourii mici ca un stol de hulubi ciuguleau sâmburi de rodie. legitimează reverberarea emotivităţii pe două direcţii. se contaminează reciproc. se referă la un termen regent comun. frumos – frumos. Angrenajul de o coerenţă perfectă al metaforelor şi comparaţiilor dispuse asimetric determină intensificarea progresivă a sentimentului de încântare. cu creste sanghine.106 Carolina CăRăUŞ (curat. Observăm că. a. întemeind o acumulare rapidă şi consistentă de efecte emoţionale. expresive. Înfloriseră macii. care. expresivitate cromatică. Druţă. şi. Întru ilustrare desprindem un episod din romanul La Medeleni în care naratorul relatează despre călătoria familiei Deleanu la Iazul Mânzului: „În faţa soarelui.

[…] Acuma când se înfioară zvon în poiană. nu mai puteai scăpa” (Ion Druţă. apăsa asupra lor tăcerea îngheţată a înălţimilor”. s-a auzit de trei ori: toc-toc-toc. Apoi într-un târziu privi cerul miezului-nopţii. şi cum te prindea în mrejele sale. Se ridicau în timp. prin similitudinile şi corespondenţele marcate. deşi pădurea pare cufundată în somnul de cremene al muntelui. extind sfera de acţiune poetică şi de rezonare lirică a cuvântului / enunţului: „Avea o părere de bine care-i râdea în toată alcătuirea fizică: era în el aceeaşi lumină care vibra în cuprinsuri. Totodată. Deci se apropia ceasul: mintea i se subţie şi vederile i se deschiseră în întuneric. Interacţionând cu contextul figurativ în care este plasat. care rezonează pe largi parcursuri ale textului. se produce o reduplicare nu numai a opticii poetice. Povara bunătăţii noastre). de augmentare a forţei lui de iradiere lirică aflăm în nuvela Ochi de urs de M. cum e în secvenţa despre soborul vieţuitoarelor pădurii. în virtutea ocurenţelor sale. „Păreau un basm. Din văzduhul miezului nopţii începu să ningă o lumină slabă”. filtrate printr-o dublă optică figurată. în pământ. toate sălbătăciunile s-au bulucit şi aşteaptă numai semn de sus. un ţipăt de buhă. stări sufleteşti ce dramatizează naraţia. Reverberarea acestora în discurs e susţinută de dezvoltările figurative. apoi coborau la vale. Percepută din unghiul de vedere al personajului-reflector Peceneaga. a mahnei şi incertitudinii ce îl cuprind pe Kuli în momentul în care îl ucide pe urs. cugetând la felurite lucruri nedesluşite. Sadoveanu se transformă într-un tărâm magic. Prin pâcla mişcătoare străbate de-aproape. iar respectiv. O modalitate sui-generis de lirizare a regimului heterodiegetic este optica poetică atribuită de către narator unui personaj-reflector. Sadoveanu: „Pâclele vin încet după el. Drept urmare. ca să le vie grai omenesc şi să deschidă soborul. fără răsunet. ci şi a ecourilor ei afectiv-lirice. de dimensiuni cosmice. . Prin ochii acestuia naratorul surprinde diverse fragmente din realitatea înconjurătoare a cărei poeticitate este redată cu ajutorul unui repertoriu variat de elemente figurative. strecurate cu discreţie în discurs. Experienţa literară românească demonstrează că un rol fundamental în instituirea opticii personajului revine privirii lui. fantome. în cer şi în toată zidirea vie” (M. „Stătu o vreme ca într-o somnie. lirizează percepţiile lui Peceneaga. Sadoveanu. […] Ca dintr-o toacă de la o mănăstire din cer.Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice 107 Un caz exemplar de amplificare a poeticităţii unui simbol nuclear. pădurea Borzei din romanul Nopţile de Sânziene de M. Iară cătră amiază se mişcară din răsărit semnele balaurului. Atare percepţii. un descântec părea câmpul cela de maci înfloriţi. cuvântul-simbol pâcle se încarcă de semnificaţii poetice. de mare sensibilitate. Carul mare şi cel mic îşi întoarseră oiştile de stele. simbolul pâclelor contribuie esenţial la prefigurarea atmosferei ireale în nuvelă. Au în ele ceva viu. conturând o sensibilitate absorbită de mistere. Câteva metafore şi o comparaţie. precum şi de substituirea cuvântului pâcle de coreferentul lui metaforic. Nopţile de Sânziene). singularizând sugestia poetică a tulburării sufleteşti. O considerabilă capacitate de sensibilizare şi de lirizare vădesc analogiile desfăşurate care. o vrajă. ca un puf. […] s-au stins în pâclă şi cele din urmă zări ale zilei care mai nălucesc în înalt”. în enunţurile ce urmează la o anumită distanţă de secvenţa citată: „Se vedea cum de pe vânătul zăpezii se preling în sus fantome. devenind un centru de iradiere a undelor lirice.

Unde se aflau mere. Him başa să se găsească cu şatra lui în partea cealaltă a fluviului. Proiectarea acestor premoniţii în metafore şi dezvoltări metaforice dispuse simetric dă ascuţime emoţiilor care o încearcă: „Dincolo de odorul adormit. Sadoveanu. atunci când se afla în oraşul de lângă fluviul cel mare. Văzu uriaşe flori galbene şi uriaşe flori albastre. la mahala. câteva căsuţe de bârne. care revelează fascinaţia lui Him başa în faţa misterului transcendent: „Dar nu văzu cerul. Stancu ş. Meniuc. ajută flăcărilor să prindă puteri. Z. Galaction elementele de cadru focalizate de personajul-reflector. merele/ amurgul. Registrul afectiv este nuanţat şi de simbolurile vizionare. ori măcar să mănânce un măr. umanizează lumea actualizată şi lirizează palpabil naraţia. ori gheaţă? Dracul să le ia! Dracul! Nu există draci!” În proza (heterodiegetică) a lui M. interacţionând unele cu altele. Văzu uriaşe flori albe şi uriaşe flori roşii. roşii. prefigurează vizionar premoniţiile pe care le are aceasta privitor la o iminentă nenorocire. declanşate de presentimentul trecerii în nefiinţă. I se făcuse poftă de mere şi se hotărâse să cumpere mere din oraş. Văzu o uriaşă grădină înflorită. Văzu uriaşe flori negre şi uriaşe flori cafenii”. Astfel. exclamaţii retorice difuzate în discurs: „Printre spărturile largi ale norilor. le scutură de zăpadă şi le făcu maldăr. ce exprimă o copleşitoare dorinţă de a trăi. Focul crescu”. Privirea personajului-reflector pe nume Him başa din romanul Şatra. Erau de aur stelele? De argint erau? De flăcări erau. Dar atunci nu mai avusese de unde să cumpere mere. G. îţi aduc acele gânduri care îmi tot croncănesc în inimă”. În nuvela La vulturi! de G. efectiv el propune o transfigurare generatoare de poezie lirică. văzuse în câteva grădini. să se zbată. aruncând umbre adânci pe fâneţele înflorite şi gurile de secure ale Scripetului. Căută muşchi uscat. suflând tare. deşi acesta se limitează în aparenţă la o simplă înregistrare. converteşte elementele spaţialităţii în metafore şi simboluri care. încărcaţi cu mere mici. meri strâmbi. […] Ca să mănânce mere ar trebui să trăiască până la toamnă şi tot până la toamnă să se isprăvească războiul. conferă acuitate deosebită afectivităţii lirice. trăirile şi senzaţiile lui Him başa. se precipită în discurs sub forma unui flux continuu. Prins de alte treburi. a. Îi mai venise o dată pofta. tată. Intensitatea trăirilor lirice ale personajului-reflector este marcată şi de multiple interogaţii. organizat pe axul câtorva simboluri antitetice (focul. fixând cadrul. pe nume Agripina. muşcând din cerul albastru. Amurgul se topi şi pieri în năvala întunericului fumuriu al serii. Agripina vedea […] prin uşa deschisă. rupse crengi şi le aruncă în zăpadă.” Naratorul auctorial metaforizează şi unele replici ale Agripinei. unul singur. să-şi astâmpere foamea. Nu mai văzu nici stelele aprinse şi lucitoare ale cerului. să se înalţe. […] iar încolo aripile negre ale pădurilor de brad. zăpada): „Îşi aduse aminte că. Evident. le adună. […] Se apucă. simbolurile antitetice focul/merele. se impun atenţiei cazurile când naratorul îi delegă personajului-reflector rolul . punctează un complicat proces afectiv şi concomitent intensifică lirismul stărilor sufleteşti actualizate. mărind densitatea lirică a discursului: „Iacă. Când socoti că a rupt destule. başa văzu licărind în slăvile cerului stelele. precum şi zăpada/amurgul. Scăpără şi aprinse focul. ce semnifică moartea. iar el. Se poate lesne observa că deschiderea spre lirism a personajului-reflector provine din faptul că. Vântul. coapte.108 Carolina CăRăUŞ a naratorului şi a personajului-reflector. uitase.

În această mlaştină eu calc necontenit”. căci numai ele. Pe urmă iar se adunau toate într-o singură apă clocotitoare. numele său. ci rămăsese. Reluarea în enunţul următor al termenului metaforizat mlaştină extinde câmpul semantic şi lirismul metaforei respective. iar pământul soarbe mlaştina oamenilor. adică de a adopta un alt mod de viaţă. Metafora nucleară mlaştină bazată pe opoziţia dintre semele termenului figurat (inert. iradiază termenii asociaţi din proximitate „pământ”. O sursă de lirism care nu poate fi trecută cu vederea este poeticitatea metaforelor folosite în vorbirea lor de unele personaje. mustind de lirism: „cerul primeşte miresmele florilor. cuvioase Gherasie. Stancu. […] era ceva care se îmbina cu cerul şi cu nesfârşita strălucire a zilei înflorite. malurile sale. săpată într-o singură clipă de explozie. Druţă. Eu stau de partea asta şi el stă de partea cealaltă. râurile – în pârăiaşe. în discuţia cu părintele Platon. ba da. Concretizate în metafore şi comparaţii. „Vorbele lui. Sadoveanu. dintre sistemele valorice ale Daciei şi Bizanţului. Şatra). Povara bunătăţii noastre).Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice 109 de comentator şi apreciator al vieţii celorlalte personaje. Într-un dialog cu cuviosul Gherasie. cufundându-se în plăcerea unei asemenea tovărăşii ca în însăşi lumina care-i împresura” (M. Bunăoară. […] Îşi aruncă ochii peste oamenii oacheşi adunaţi grămadă pe marginea gropii uriaşe şi rotunde. „Him başa tăcu. aici. „Văzu în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta. ce poartă urmele sensibilităţii personajului-reflector. primejdios) şi cele ale termenului de referinţă „oamenii” (uman. ca şi mai înainte lumina lină a bucuriei de a fi” (Z. încât bătrânul egumen Platon trebui să lepede de la sine orişice fel de îndoială. şi fiecare îşi avea albia sa. […] Îl văzu pe Alimut lipit de Kera. astfel de aprecieri şi comentarii menţin climatul emoţional al expunerii: „Episcopul […] îşi aţinti privirea într-un loc. Pe chipurile lor înflorite de tinereţe nu se scrisese nici mâhnirea. veneau ca un potop. . Părea singur în mulţime şi ridicat deasupra ei. produce metafore surprinzător de frumoase. Creanga de aur). […] Această lumină şi această dragoste erau aşa de vădite în omul cel străin. avânt. imposibilitatea de a depăşi decalajul dintre lumea sa şi cea a lui Constantin. conturând o imagine impresionantă a urâtului existenţial. este sortită la eşec. nu departe de tribuna împărătească. Nu ne vom putea aduna până la sfârşitul timpurilor”. „a sorbi”. Kesarion îşi îmbracă meditaţiile filosofice despre esenţa lumii în metafore la fel de sugestive. Tot aşa. semănând în jur pace. pe care el îl deţine în mod obişnuit în calitate de instanţă a discursului. Forţa emotivă a discursului respectiv este concentrată în metafora implicaţie „s-a deschis o apă neagră” prin care Kesarion exprimă. între tumulturi. tihnă şi voie bună” (I. care îl situează realmente pe aceeaşi undă lirică cu naratorul. vâscos. proiecţie a unei depresiuni sufleteşti răscolitoare. în cheie lirică. unde. mări. sta înălţat un bărbat în strai alb. spirit). Kesarion Breb din Creanga de aur. Orice încercare de a traversa această apă neagră. Părea într-un pustiu al propriului său suflet”. şi tot venea apa ceea. dar între slăbiciunea mea şi între puterea lui s-a deschis o apă neagră. Kesarion spune următoarele despre relaţia sa cu Constantin. nici uimirea. apoi potopul se desfăcea în râuri. cum era de fiecare dată când cădea în harul povestitului. sunt nevinovate. un adevărat poet în gândire şi simţire. fiul împărătesei Irina: „Ba da. fiecare erou asumându-şi fatalitatea propriului destin. conferindu-i totodată un relief stilistic suplimentar. îi sunt prietin.

Naraţiune şi poezie. care îşi găsesc expresie prin mijlocirea figurativului în diverse tipuri de discurs (narativizat. deci al valoricului. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. condiţionează formarea unor „ostroave” de lirism. Vianu Tudor. Schaeffer Sean-Marie. 1991. Tomuş Silvia. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. tandră şi lucidă. Chişinău. Limbajul poetic eminescian. 3.110 Carolina CăRăUŞ De notat că metaforele de care e încărcată vorbirea lui Kesarion au un caracter vizionar. Ţau Elena. sub acest aspect. 4. Kesarion spune: „Scuturând de pe noi pulberea şi amintirile. naratorul heterodiegetic exprimă adeseori atitudini afective. Ducrot Oswald. gruparea lor simetrică ori asimetrică. Cluj-Napoca. reprodus). Ricoeur Paul. 1996. potrivit căreia moartea nu este un sfârşit. În episodul despre moartea Teosvei. Metafora implicaţie „ca să înflorim” este marca unei sensibilităţi metafizice lirice. esenţialul. Vianu Tudor. 7. Richards Ivor Armstrong. irepetabilul uman. caracterizându-l pe acesta ca supraom dotat cu o cunoaştere superioară. Limbajul operei literare. Bucureşti. ci un început. Eseuri de hermeneutică II. Bucureşti. 2000. 6. aprecierile lui surprind individualul. în pofida impersonalităţii sale. asigurându-se astfel caracterul unitar al regimului narativ liric. 1974. Iaşi. . căci e lumina ce va călăuzi în toate timpurile pe cei care cred”. 1999. 8. 2007. anume ea asigurând omului o existenţă în planul frumosului. 1957. Exprimând o interioritate rafinată şi profundă. Irimia Dumitru. Principii ale criticii literare. Bucureşti. De la text la acţiune. părintele episcop Platon. 5. Plauzibile. 1980. Aprecierile şi comentariile lui Kesarion se metaforizează nu rareori când el caracterizează personajele participante la acţiune. vom veni şi noi acolo cândva. 9. 2. legate unele de altele prin halouri afective. Cluj-Napoca. Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. transpus. Zafiu Rodica. ca să înflorim”. Deci am văzut că. Chişinău. sunt aprecierile care transmit un profund sentiment de admiraţie despre Platon: „Mă închin luminii care e în fratele meu. 1979. Redundanţa elementelor figurative. Ionel Teodoreanu sau bucuria metaforei. Arta prozatorilor români. Bucureşti.

Calitatea muzicală a versurilor provine. prin armoniile muzicale. imitaţia sunetelor” [1. 156]. Deleanu din anii maturităţii impresionează prin stăpânirea tehnicii versificaţiei. dintre cele mai sugestive: Floarea amiroase a vin/ În albele-i cupe ovale (Estompă). La analiza fonetică a discursului delean s-a profilat o diversitate de „procedee homofonice” [4. p. a cuvintelor în versuri revelează un fin auz interior. Iată doar câteva din ele. prin fonetismul specific. care „cuprinde întreg domeniul figurilor de sunet” [2. în diverse poziţii. desemnează „repetarea unor calităţi sonore identice sau similare şi folosirea unor sunete expresive. pusă în valoare prin selecţia şi combinarea lor. din structura lor sonoră. Reluarea sunetelor. p. p. într-un cuvânt. dar şi sugerează bogăţia şi frăgezimea luminii. lexicale). 212]. 211]. menite să reveleze şi anumite sensuri./ În alba reverie de zăpadă (Sub primii fulgi). Sărută-mă sub primii fulgi de nea/ Purceşi domol anapoda să cadă/ Şi dincolo de alba lor perdea. Stratul sonor constituie o parte integrantă a efectului muzical. induce o stare de tihnă. . tandreţe. Repercusiunea combinării calităţilor sonore a fost denumită de către formaliştii ruşi „orchestraţie” [1. în special repetiţiile. poetul n-a ezitat să se concentreze şi asupra acestui strat. Liviu Deleanu valorifică din plin toate figurile limbajului. trecut prin simbolism. pentru a-l face apt de expresivitatea cea mai înaltă. în parte./ Iar luna-n albu-i travesti/ Îşi scoate de pe faţă voalul (Autumnală). Fiecare creator are o percepţie proprie a sistemului fonetic al limbii în care scrie. Figura de sunet. la rândul ei. îşi păstrează vie predilecţia pentru sugestia muzicală. rima. Prin concentrare. alăturate: Sumbre umbre de lumină (Eminescu în toamnă). În vederea obţinerii unor efecte muzicale. Preocupat să atingă perfecţiunea clasicităţii. În ceea ce priveşte uzitarea asonanţelor. Exploatarea lor îi asigură înainte de toate efecte armonice. instaurează o armonie deplină. Meşteşugita combinare a sunetelor în silabe. 213]. p. poetul se sprijină pe sonoritatea intrinsecă a cuvintelor. În surde acorduri păgâne (Dans sub horbota lunii). constatăm predilecţia lui pentru repetarea lui a şi ă. Poetul. în special pe cele ale repetiţiei (fonologice. Cele mai reuşite poezii ale lui L. p. Această concentrare de vocale deschise nu numai că sporeşte melodicitatea versului. Auzi? cad frunzele grămadă/ Ca într-o baladă… Aşa-şi începe toamna balul. asemenea figuri generează „o textură de mare densitate poetică” [1. 91] care produc eufonia: asonanţa. contribuie la sporirea virtuţilor muzicale ale discursului poetic. ceea ce îl singularizează în cadrul literaturii din care face parte. aliteraţia.111 POETICA REITERĂRII LA LIVIU DELEANU ADRIANA CAZACU Universitatea de Stat din Moldova Adept al poeziei clasice. sintactice. peisajul edenic. Produc un efect eufonic deosebit.

195]. Atribuirea sensului la sunet în poezie nu rezultă din natura lui specifică. o structură binară sau ternară. Toate elementele armoniei naturale caracteristice anotimpului înfloririi sunt adunate laolaltă susţinând o atmosfera calmă şi odihnitoare.112 Adriana CAZACu Efecte acustice însemnate obţine poetul şi cu ajutorul aliteraţiilor. Plasarea în context a formei verbale populare – „amiroase” creează impresia unei reduplicări sonore (floarea amiroase a vin) care. vădind o dozare proporţională a sunetelor vocalice şi consonantice. în fapt. graţie preponderenţei vocalelor prepalatale e şi i. Cităm primele două versuri: Auzi? Cad frunzele grămadă/ Ca-ntr-o baladă… Prezenţa vocalei deschise a nu este impunătoare din punct de vedere cantitativ (a = 6). Copacii-s fără pelerine/ Şi două lebezi ca de nea/ Plutesc ca . Deleanu sunt perfect echilibrate. p. 169]. Neîndoielnic. Deleanu. pentru că „niciun sunet al limbajului poetic luat în sine nu are vreun sens autonom. La L. Ilustrăm prin câteva exemple: l…l: limpezesc lumina (Eu). Ca rezultat. rescrierea individuală a unui scenariu tipic al Erosului prezent în lume. de regulă. În aceiaşi ordine de idei. între care şi Autumnală. versul se încarcă de armonie şi muzicalitate reuşind uneori să atingă zonele adânci ale sensibilităţii. în combinaţie cu sintagma vîrtej de frunze. îmbinată oximoronic cu pelin. Senzaţia de lumină puternică. trebuie să admitem că „Dintre componentele fonetice ale limbajului. Că poetul beneficia de virtuţile acustice ale asonanţei ne-o adeveresc multe poezii. reliefînd aliterativ lichida l. solară este întărită de termenii din câmpul lexical al „înfloririi”: cais. t…t…t: Tu rîzi… Şi totul rîde cu tine (Tu râzi). s…s…s: Să-i sorb sclipetul curat (Sonetul unui fulg de nea). 114]. De exemplu. în mare parte. poeziile sale iradiază o armonie deplină la toate nivelurile. p. Acestea sunt situate adeseori în poziţie iniţială şi au. conotează savoarea şi poezia acestui sentiment învăluit în parfumuri dulci şi sonuri tulburătoare. Sensul este presupus prin deducţie” [5. elementele rimate. v…v: vântul vîjîie (Furtună). se consideră că excelează prin eufonie discursul „în care vocalele alternează cu consoanele şi nu se întâlnesc câteva vocale şi consoane la rând” [5. Drept urmare. asonanţa acestui sunet cu apertura cea mai mare prefigurează o melodie rafinată. armonia poetică se sprijină în proporţie hotărâtoare pe vocale” [6. Decorul este sensibilizat. Din acest punct de vedere. amiroase. floare. corelată cu sugestia căderii frunzelor. perceptibilă senzorial. intensificând percepţiile olfactive. albele. La fel şi forma populară dulciului (în loc de „dulcelui”). în versurile Iar dansează chiparoşii –/ Şi-n vîrtej de frunze roşii… (Eminesu în toamnă). Concludentă în acest sens este strofa: Floarea amiroase a vin/ În albele-i cupe ovale/ Aşijderi dulciului pelin/ De pe roşul buzelor tale (Estompă). Frecvenţa sunetului repetat face aliteraţia deosebit de perceptibilă. faptul ilustrându-l îndeosebi asocierea perfectă a vocabulelor-rime. expresivitatea fonetică reprezintă în cazul dat un fenomen complex. Dar. cuvintele de o rezonanţă similară se atrag parcă de la sine. în ritmul căreia alunecă în mişcări line cuplurile de dansatori: Luceferii târzii dansează. pentru că şi versurile sunt relativ scurte (5-9 silabe). Astfel se reuşeşte. p. versurile lui L. f…f…f: Înfiorau fantasticele funii (În bătaia lunii). stăruie asupra savoarei îmbătătoare a dragostei. sugerează mişcarea învolburată. april. În general.

În materie de sunete. deţine multiple funcţii. Este vorba de capacitatea sunetelor de a dobîndi o semnificaţie intrinsecă. Rezultă că.Poetica reiterării la Liviu Deleanu 113 două balerine pe unduita pardosea. Ca fenomen de repetiţie. iar vraja ei. 6 foneme (de ex. de cele mai multe ori. cuvintele ce se atrag fonetic suscită şi numeroase asociaţii semantice. Funcţia de semnificare a unor cuvinte se relevă. bazate pe contrast de apertură.: trează – dansează. Volens-nolens încercăm să stabilim o corelaţie între cuvintele legate prin rimă. Observaţiile asupra naturii rimelor. să motivăm alegerea lor. prin reluare. nu numai la nivelul unui singur text. 123]. Universul se însufleţeşte muzical. Armonia naturii. Bunăoară. ne conduc la ideea că. Sonorităţi onomatopeice întâlnim şi în poezia lui Liviu Deleanu. oricare ar fi raportul dintre sunet şi înţeles în diferitele tipuri de rimă. De cele mai multe ori. Reluarea aceluiaşi cuvânt sau aceluiaşi grup de cuvinte în cadrul unui vers se face./ Iar luna-n albu-i travesti/ Îşi scoate de pe faţă voalul/ Şi ne surâde din vecii. p. La Deleanu asemenea . cu scop de accentuare. în sintagma ropot de ploi (Doamna toamnă) e redat zgomotul produs de căderea stropilor de ploaie. sau. pelerine – balerine). ă) cu cele închise (u). Repetiţia lexicală. aceste două sfere se implică în mod obligatoriu. se extinde asupra întregului cosmos: Aşa-şi începe toamna balul. atât asonanţa. Cu siguranţă. uneori. spre care converg conotaţiile celorlalte cuvinte. propice pentru a comunica ideea de alunecare. 158]. fiind de o densitate emoţională deosebită. Convingerea că limbajul poeziei e un limbaj motivat. ci şi la nivelul unui ciclu sau volum de versuri. alternarea vocalelor deschise (a. de întărire a rolului lor în context. în acest text. Sunt cuvinte ce au ecou în conştiinţa receptorului. Toamna stăpîneşte asupra lumii. de exemplu: Plutesc ca două balerine/ Pe unduita pardosea. resimţită profund. fenomen lingvistic numit şi „armonie imitativă”. amplificată de ivirea lunii. în afară de aceasta. la nivelul întregii creaţii a scriitorului. pot fi făcute şi asociaţii care nu ţin de natura lor fonetică. o analogie de 4. Deci eufonic sunt bogate. în versul: Auzi cum vântul vâjîie-n hogeag? (Nocturnă) e prezent şuierul vântului. p. „ele pot fi prezente şi împreună într-un procedeu prin care sunetele imită lucrul pe care îl semnifică într-o imagine auditivă” [2. Plutirea lină este potenţată şi de frecvenţa consoanei lichide l. sunt prioritare în structură. în poezia lui L. în general. participă la reliefarea conţinutului. fiind şi un element muzical. Armoniile imitative se combină uneori cu simbolismul fonetic. comportă. Este vorba despre onomatopee. este captată şi exprimată cu mijloacele fonice şi lexicale ale limbajului. Modulaţii interesante. Rezultă că latura materială a limbajului e pusă în valoare în poezie mai ales prin repetiţia de sunete. la fel ca cea fonetică. acestea sunt cuvintele-cheie. Dar. În cuvintele ce rimează constatăm. ea contribuie în mare măsură la realizarea armoniei poetice. care surprinde autentic raportul dintre cuvinte şi obiecte. pe lângă funcţia eufonică pe care şi-o exercită. Deleanu. Cuvintele-rime. În afară de aceasta. e foarte veche şi persistentă. „Există conexiuni generale între caracterul sunetului şi diverse fenomene de natură nefonetică” [2. Evidentă în acest text este şi funcţia expresivă a rimei. rimele pun în evidenţă sensul. cât şi aliteraţia comportă în sine o valoare armonică.

Frumuseţea acestui text poetic rezidă. Am crezut că dacă…. generată de sonoritatea intrinsecă a cuvintelor. Alegro. ba din contra. În patru vânturi. încât şi părul li se magnetizează. Durerişte. grai. totul e pe faţă. în care om şi natură se contopesc şi. capabilă să producă nedesluşite reverberaţii în conştiinţa receptorului. O varietate a repetiţiei. însă transparenţa mesajului nu diminuează farmecul ei. În textul vizat se instituie un paralelism între două planuri: cel al naturii şi cel uman. Trezie). În unele cazuri amplasamentul repetiţiei comportă un efect artistic deosebit. în armonia lui verbal-muzicală. pe când în altele – e mai puţin semnificativ. sintagmei sau versului care urmează”. Mai frecvent. ele conţinând substanţa semantică a unui număr însemnat de texte. în principal. Ore. Doamna toamnă. mai mult sau mai puţin deplin”. Vioara.// Şi suntem tineri amândoi/ Sub ropotul bătrânei ploi. dor. se caracterizează prin regularitate. De vorbă cu ploile. pământ. definindu-i universul. Obîrşie. fiind cu precădere tradiţional-folclorică. Frecvenţa acestor cuvinte reprezintă un indiciu al lumii asupra căreia poetul se apleacă cu predilecţie. Când?. a./ Precum în noaptea abătută/ De-asupra mea şi-asupra ta/ Doi pomi vecini s-ar săruta. Propensiunea spre simplitate a poetului e vădită şi în textul dat. Repetarea lexicală. mişcarea continuă. îi favorizează receptarea de către un public mai larg de cititori. prin simplitate. opusă anaforei. De-aş putea…. implică un paralelism sintactic. fapt remarcat în nenumărate rânduri de criticii literari./ Sau cum o boare trecătoare/ S-ar săruta cu-o altă boare. Puterea de atracţie între cei doi este atât de mare. Poezia de după ’40 a lui Liviu Deleanu se distinge. dau expresie unor imagini delicate ale interiorităţii. Jind.114 Adriana CAZACu cuvinte-cheie sunt: viaţă. rafinament stilistic. Construcţii epiforice au poeziile: Ironie. În afară de varietate. Nocturnă. este epifora şi care se întâlneşte mai rar în creaţia lui L. Acestor elemente li se asociază repetarea şi simetria – atribute propriu-zis muzicale.: Îndemn. Efectul muzical ne parvine şi graţie cuvintelor repetate. Deleanu. Mâinile tale. care reprezintă o figură de stil constând în reluarea ultimei părţi dintr-o frază. repetiţiile şi simetriile adaugă melodicitate discursului. cuvânt. de ritmul curgător. Legământ. la rândul ei. elasticitate. efectuate cu rafinament. Obârşie./ Sau cum o boare trecătoare/ S-ar săruta cu-o altă boare. Astfel desprindem simbolurile şi motivele principale. timp ş. fluenţă melodioasă. Printr-o fluenţă melodioasă deosebită se impune poezia Crochiu: Păşim în doi/ Sub pletele bătrânei ploi/ Şi-un vânt bezmetic ne adie/ La ora udă şi târzie/ A stropilor ce cad mereu…// Iar părul tău cu părul meu/ Se-ating din mers – şi se sărută. în planul expresiei. În ceea ce priveşte poziţia termenilor repetaţi. simplitate arhitectonică. apare anadiploza. Ilustrative în ordinea dată sunt: Dragoste. ce acţionează hipnotic asupra receptorului. precum Doi pomi vecini s-ar săruta. care stau la baza creaţiei sale. sintagmă sau vers. la începutul frazei. în poezia lui L. în plus. Deleanu. versul scurt etc. dinamism. Durerişte. Se pare că nimic nu este abscons în mesajul acestei poezii.. Poezia lui Liviu Deleanu. om. conturează o stare generală de linişte şi pace. cântec. inimă. remarcăm că Liviu Deleanu recurge mai frecvent la anaforă (ex. . particularizându-l de la un volum la altul. Fiecare arbor. Aceste corelări. Această piesă lirică (Crochiu) degajă o melodie insinuant-învăluitoare. li se uneşte întun sărut.

reluat şi dezvoltat consecutiv în următoarele trei strofe. Acest procedeu. Un alt tip de repetiţie exploatat eficient de L. rostite în surdină. Toate aceste trăsături sunt prezente în Rondo de L. rondelul” [7. Astfel. ci şi prin repetiţia unor termeni poetici şi este amplu orchestrată prin reluarea ideilor. desemnînd revenirea neîncetată în conştiinţa vorbitorului a unui gând sau a unei imagini. Refrenul este specific mai multor forme fixe de poezie. în poezii ce vădesc apropieri de modelul popular: Cântec de leagăn pentru bobul de grîu. Neîndoios. obsesiile. ce se definesc prin structura lor muzicală. de obicei. cum ar fi repetarea obsesivă a adverbului interogativ „când”: Când?/ Când mă va trece fiorul/ Graiului fără cuvânt. 140]. iau forma unui automatism de vorbire. 50]. Frunzulea de rozmarin.// Pomii se îndoaie./ Ora de acum sau mai de-apoi?/ Sau ora împlinirilor în doi/… Cât să fie ora?… Poate-o fi târziu?/ Sau poate-o fi devreme? Cum să ştiu. refulările. Este curios faptul că forma de rondo a fost preluată din muzică. În piesa lirică Când? coliziunea psihologică se comunică prin anumite mijloace lingvistice. cum ar fi în Rugă: Se-aud parcă stranii/ Şoapte de litanii. din punctul de vedere al construcţiei sale: Piesa începe cu un enunţ predicativ (Te aştept…). alcătuirea exterioară a unor forme ca trioletul. Aceste „compoziţii strofice strict reglementate” [8. iar în Cât să fie ora? prin reluarea pronumelui nehotărît „cât” (cu sensul duratei de timp): Cât să fie ora? Poate fi/ Ora risipită-n veşnicii. Concluzia care se impune la finele acestor note este că muzicalitatea poeziilor comentate se realizează nu numai prin sonoritate. deoarece s-a păstrat câte ceva din semnificaţia ei originară: caracterul muzical. că muzicalitatea este intrinsecă versului delean.Poetica reiterării la Liviu Deleanu 115 Observaţiile de până acum ne permit să susţinem. transpunerea acestei noţiuni în terminologia literară este justificată. revine ca un laitmotiv al întregului poem” [7. rondoul. alternînd cu diferite teme (episoade sau cuplete). Melodica versului său înregistrează un diapazon foarte larg: de la incantaţii. spre soare-apune – se roagă de ploaie. Magismul ritualului este amplificat. considerat caracteristic cântecului popular./ S-aud ce-mi vorbeşte tăcerea…// Când? Când?// Când le-oi putea auzi?/ Poate când nu voi mai fi…. Toată vegetaţia stă îngenuncheată. între care consemnăm Rondelul furtunii./ Pomii se roagă de ploaie. de o triplă anaforă: Pomii stau la rugăciune. p. sunt cultivate şi de către Liviu Deleanu. repetările regulare. mai scurt decât celelalte (clauzula). determinată de reluările refrenice. Deleanu este refrenul. gradat. circumscrie valori psihologice. este folosit. text foarte interesant.// Toată frunza mladă/ Parcă stă-n genunchi să cadă. Uneori poezia lui ia aspectul unei litanii. Pomii se roagă de ploaie. p. Triluli. Un rol esenţial deţine refrenul şi în ansamblul rondoului (o altă formă fixă de poezie): „primul vers. Adevărate reuşite sunt unele rondeluri ale lui. desemnînd o piesă muzicală instrumentală cu caracter vioi. până se ajunge în final la . a cărei temă principală revine periodic în cursul piesei. cu toată convingerea. în special. ce se materializează prin repetiţie./ Să aflu ce-mi spune izvorul/ Şi frunza sunată de vânt?// Când îmi găsi-voi puterea/ Să-i intru pădurii în gând.// Căci spre soare-apune/ Pomii stau la rugăciune. în fond. până la explozii de vitalitate şi optimism. 246]. Deleanu. p. „El determină. Uneori repetiţia.// Pomii se îndoaie. ca adevărate teme ale unor compoziţii muzicale.

ce e mai important. Te aştept… Dar tu nu te arăţi/ Pe linţoliul de frunze – ca să-ţi/ Aud paşii ca-n alte dăţi. cu fiecare reluare. imprimă o anumită melodicitate discursului liric şi. Ţau Elena. Teoria literaturii. îşi exercită multiple funcţii: serveşte drept element de structură. lexicale – care sporesc semnificaţia expresivă a faptelor de limbă. Bucureşti. 2. Te aştept…// 2.// 4. Dufrenne Mikel. 1971. Te aştept pân-la ceasul târziu/ Al bătrânului parc arămiu. 1997. Compoziţia operei literare.116 Adriana CAZACu un catren: 1. cel cu surpriză. adăugând.. revelează obiectul aşteptării. Bucureşti. noi detalii în context. 1983. contribuie la potenţarea fondului semantic. Bucureşti. Acest text reverberează o muzică suavă. 4. melancolică: vorbesc trist şi tainic elementele naturii. accentuăm că procedeul repetiţiei – în toate ipostazele lui – este fundamental pentru arta poetică a lui Liviu Deleanu. Plett Heinrich F. în aşteptarea „deznodământului” până în ultimul moment. Opera literară.// 3. le asigură o mai mare densitate semantică. Lectorul este ţinut într-o stare de tensiune. Kayser Wolfgang. 1997. Interpretarea textului poetic. Iaşi. Poetica. 1973. Refrenul. Teoria literaturii. Ştiinţa textului şi analiza de text. Crăciun Gheorghe. Introducere în teoria literaturii. Tomaşevski Boris. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1./ Ci aevea să simt că-mi rămâi/ Clipă-a dragostei mele dintâi. 1967. Bucureşti. le imprimă farmec şi inefabil./ Nu ca-n rochia unei stafii. Ţugui Grigore. Wellek Rene. Poetul se foloseşte de un bogat sistem de repetiţii – fonetice. Rezumând cele expuse. 1994. implică o puternică vălurare ritmică. cu glas şoptit eroul liric cheamă amintirea fantomatică a primei iubiri. 3. 5. 7. Poeticul. Te aştept dintre neguri să-mi vii. în cazul dat. Bucureşti. 6. . 1979. Bucureşti. Chişinău. 8. vorbesc în surdină amintirile. iar ultimul vers. Warren Austin.

Suceava „Cea mai recentă formă de neadăpostire este să nu te simţi acasă nici în propria ţară. în timp ce. că este foarte importantă şi chiar gravă. În anii ’90. noi basarabenii şi astăzi după aproape 20 de ani de când avem dreptul la identitate ne întrebăm încă cine suntem. După renaşterea ca popor a românilor de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. şi-au dat seama că sunt un popor ce dispune de tradiţii şi valori spirituale însemnate. controversat. Discuţiile din jurul acestei probleme sunt generate de revenirea Republicii Moldova pe scena politică a Europei după aproape jumătate de secol de anonimat în cadrul Uniunii Sovietice. Pentru cercetătorul atent nu va fi deloc greu să-şi dea seama că în Republica Moldova există astăzi mai multe tipuri de discurs identitar în cadrul aceleiaşi comunităţi şi anume: discursul identitar românesc şi discursul identitar moldovenesc. Multe state ale lumii au fost de-a lungul istoriei colonizate şi s-au aflat sub ocupaţie străină. sensibil şi foarte actual. mincinoasă) – cea sovietică. istoria a fost distorsionată. de vasta cultură de care dispune poporul român. confuzia prin care trece poporul din Basarabia. ci încă din perioada ocupaţiei ţariste. Aceste două tipuri de discurs sunt în mare parte rezultatul multor schimbări sociale şi politice importante prin care a trecut Basarabia nu doar din anul 1990 încoace. Încă din perioada dominaţiei sovietice în Basarabia exista oficial doar o singură identitate (impusă. românii dintre Prut şi Nistru şi-au dat seama de bogăţia trecutului lor. în staţii de autobuze şi numai faptul că ne întrebăm mereu „cine suntem?” ne demonstrează că este o problemă care necesită rezolvare.” Bela Hamvas Aducerea în discuţie a unui subiect precum identitatea nu face decât să ne arate că subiectul este incitant. iar minciuna şi ideologia au luat locul adevărului. perioadă de renaştere naţională şi spirituală a populaţiei din Basarabia. după ce limba poporului a fost schimonosită şi scrisă cu alfabet chirilic. identitatea a trebuit să fie construită şi reconstruită după ce a suferit grave leziuni în conştiinţa ei. dar au reuşit să depăşească acest moment.117 (RE)CONSTRUIREA IDENTITĂŢII ÎN REPUBLICA MOLDOVA DUPĂ ANUL 1990 LILIA CAZACU Universitatea „Ştefan Cel Mare”. în magazine. De acolo îşi are rădăcinile nesiguranţa. Problema identităţii se discută astăzi pe stradă. Abia în anii ’90 când marele imperiu sovietic a început să se clatine şi toate republicile . dar şi de faptul că până atunci nu a avut dreptul de a se afirma şi de a avea propria identitate.

În definirea unui sistem identitar. Ei devin moldoveni. identitate etc. dar şi momentul celor mai importante decizii în ceea ce priveşte soarta poporului şi mai ales căutarea unor soluţii pentru concilierea comunităţilor etnice conlocuitoare şi adoptarea unei politici naţionale orientată spre un principiu multietnic. a unei noi limbi moldoveneşti. între istoria celor două ţări şi uităm că avem un trecut de secole împreună cu românii de la vest de Prut. nu au revenit în totalitate la vechile valori româneşti deţinute înainte de a fi rusificaţi şi sovietizaţi. cu sau fără voia lor. din sistemul ei cultural. pentru mulţi observatori atenţi. cu momente bune şi rele pe care şi le asumă şi care sunt consolidate de dorinţa de a trăi împreună şi de a construi acelaşi viitor. În schimb românilor basarabeni li s-a „făurit” o nouă identitate. În Basarabia situaţia a fost cumva diferită de alte state sovietice. îngheţate de regimul comunist. cei care recunosc istoria românilor ca fiind adevărată. După cum am menţionat mai sus.”. politic şi social. elementele definitorii aduse drept mărturie sunt limba şi istoria comună naţiunii. diferită de cea românească. un nou trecut şi o nouă limbă. . dar mai ales sunt uniţi de valori morale şi de idei comune. vorbesc o limbă moldovenească şi nu au origini dacice şi latine. în Republica Moldova există două discursuri identitare. evenimentele din anii 1988-1991 au părut să aibă drept scop respingerea diferenţelor dintre moldoveni şi români. a istoriei. În momentul în care Basarabia devine republică independentă. în primul rând. trebuiau să locuiască împreună de acum încolo. oscilăm între două identităţi şi găsim diferenţe între limba vorbită în Basarabia şi România. aducerea drept mărturie a adevărurilor istorice şi respingerea ideii de „moldovenism”. iar identitatea lor este una moldovenească şi chiar sovietică. O naţiune este o comunitate de oameni uniţi prin limbă şi printr-un teritoriu pe care îl locuiesc. confuzia în care se trezesc românii basarabeni. este perioada în care nevoia de identitate devine acută. a credinţelor şi a tradiţiilor. În ciuda instituţionalizării identităţii moldoveneşti. este o funcţie a diferenţelor în cadrul unui sistem. Moldova seamănă mai degrabă cu un ansamblu de etnii care. Deşi oamenii au ieşit în stradă scandând „Limbă. În momentul în care Basarabia a fost anexată Uniunii Sovietice în anul 1940 nu a mai făcut parte din naţiunea română. alfabet.118 Lilia CAZACu din componenţa Uniunii Sovietice au prins curaj. problema identităţii sub toate aspectele ei a ieşit la suprafaţă cu îndrăzneală. Lingviştii sovietici şi-au asumat inventarea unei noi naţiuni – cea moldovenească. şi se pare că au reuşit din moment ce astăzi agonizăm încă în căutarea stabilităţii. oamenii erau confuzi. adică suntem ceea ce alţii nu sunt. de a-şi asuma identitatea şi statutul de etnie majoritară în cadrul republicii. iar alături de ei şi celelalte etnii. Schimbările de ordin politic din această perioadă. care cred că vorbesc limba română. catalogată drept o farsă lingvistică şi etnografică menită să justifice anexarea pe nedrept a Basarabiei mai întâi în 1812 şi apoi în timpul celui de-al doilea război mondial. a fost ruptă din context. ci slave. Cei care se identifică a fi români basarabeni. răzvrătiţi. Resurecţiile naţionale de la sfârşitul anilor ’80 au fost explicate cel mai adesea ca o izbucnire a conflictelor naţionale mult timp suprimate. Identitatea. Din contra. mai ales. reprezintă nişte oameni care au un trecut comun. dar şi incapabili de a dialoga cu celelalte etnii şi. O naţiune presupune o unitate a rădăcinilor mentalităţilor.

Minorităţile etnice (găgăuzii. ar trebui să utilizeze limba română. găgăuzi. Adepţii discursului românesc condamnă moldovenismul. În plus. iar Rusia are rolul de factor modernizator. considerată.). ci două! Realitatea politică actuală din Republica Moldova nu este deloc stabilă. fără niciun motiv. asumându-şi cu neruşinare istoria întregii Moldove medievale a lui Ştefan cel Mare. Această categorie se consideră moldoveni. adică cei care afirmă ca au o identitate moldovenească. găgăuză. care trebuie să fie un factor de coeziune socială. . Raportul dintre limba română şi limba rusă trebuie stabilit în favoarea limbii majoritare. discursul identitar moldovenesc are şi pretenţia de legitimare istorică de aproape 650 de ani. problemele ce ţin de identitatea naţională a românilor basarabeni nu s-au rezolvat nici pe departe şi provoacă mereu şi mereu conflicte în cadrul societăţii. considerând acest comportament drept o moştenire sovietică nedorită.” Exemple de politici lingvistice eşuate care au promovat bilingvismul oficial sunt suficiente (Canada. o atitudine ostilă îndreptată obsesiv împotriva a tot ceea ce este românesc. desigur. adepţii discursului moldovenesc vor avea un comportament antiromânesc şi românofob. Belgia etc. bulgarii) au renunţat la limba lor maternă în favoarea limbii ruse. dar şi basarabeni. Limba. Nu ne-am obişnuit încă să acceptăm faptul că suntem totuşi o societate multietnică şi trebuie să acţionăm ca atare. limba majorităţii şi. ruşi. occidentale. Acest discurs capătă totuşi o culoare negativistă. limba oficială a statului trebuie să îndeplinească şi funcţia de limbă de comunicare interetnică la nivel naţional. Silviu Berejan afirma că: „Existenţa a două sau mai multe limbi cu pretenţia de a fi oficiale în aceeaşi ţară. iar atunci limba română va fi într-un pericol şi mai mare decât este în prezent. limba română. bulgari. în schimb. Deşi oficial Republica Moldova este totuşi un stat unilingv. iar limba rusă să fie protejată de drepturile ei de limbă minoritară. Mai mult decât atât.). În mod obişnuit. Minorităţile trebuie scoase din umbra limbii ruse. îi vom include în mare parte pe cei de etnie bulgară. o naţiune care s-a format prin amestecul etniilor (moldoveni. Deşi oamenii de ştiinţă au recunoscut unitatea limbii. ei vorbesc limba moldovenească şi îşi doresc mai degrabă aderarea la CSI decât la Uniuniea Europeană. dar în general drepturile etniei majoritare (românii basarabeni) sunt suprimate şi limitate în deosebi în ceea ce priveşte statutul limbii prin înlocuirea glotonimului limbă română cu cel de limbă moldovenească. să nu lezeze drepturile limbilor minoritare. provoacă disensiuni şi conflicte interetnice şi oprimarea psiholingvistică a reprezentanţilor unei etnii de către reprezentanţii alteia. rusă. drept principalul vinovat al tuturor ratărilor noastre! Paradoxul identitar al Basarabiei este că nu are totuşi un discurs oficial. În cea de-a doua categorie. devine un motiv de conflicte. În mod obişnuit. dar care. aceştia din urmă consideră momentul obţinerii independenţei (1991) drept un prilej potrivit de afirmare a naţiunii moldoveneşti. în acelaşi timp. O eventuală oficializare a limbii ruse va intensifica gradul de concurenţă dintre limbi. ucraineni etc. limba lor maternă.(Re)construirea identităţii în Republica Moldova după anul 1990 119 au viziuni democratice. în realitate trebuie să recunoaştem că suntem un stat bilingv. adică a românilor. împotriva României. o naţiune care nu are nimic în comun cu românii din România. să avem o politică lingvistică adecvată care să consolideze poziţia şi statutul limbii oficiale dominante. Problema este de fapt cu totul alta.

Are uneori spasme. În Republica Moldova problematica identitară se rezolvă cu uşile închise şi nu există posibilitatea democratică de a se discuta liber. Din moment ce suntem o naţiune multietnică trebuie să învăţăm să dialogăm cu etniile minoritare. de schimbările sociale şi de…Rusia! Problema societăţii moldoveneşti este şi mentalitatea învechită. izbucnesc adeseori conflicte interetnice.” Astfel. limba reprezintă cel mai important element de recunoaştere şi constituire a unităţii naţionale. de prea mult timp în faţa unei alegeri. Republica Moldova este de prea mult timp la răscruce de drumuri. posibilitatea alegerii ei este instituţională. nici măcar după dispariţia Uniunii Sovietice nu poate să accepte faptul că nu mai este protejată de vechile legi. dar cel mai grav lucru este totuşi că o comunitate majoritară are statut de minoritate şi este ameninţată cu asimilarea lingvistică. este în permanenţă instrumentalizată politic şi izbucneşte mereu iritant şi jenant deja. Însă nici într-un caz nu trebuie să adoptăm o atitudine care să încline spre tolerarea unei minorităţi care refuză o integrare normală. a construirii şi reconstruirii ei. Minoritatea rusă. şi care adoptă o atitudine ostilă şi orientată spre asimilare lingvistică. Suntem o ţară care aleargă să ajungă Europa din urmă. a căutării ei excesive şi parcă fără succes este mereu aceeaşi. s-o adaptăm societăţii noastre şi a nevoilor sociale. rigidă. din contra trebuie căutată rezolvarea lor. limba reprezintă semnul identităţii etnice. Eugen Simion afirmă că „limba naţională este entitate sacră pentru un popor. că limba rusă nu mai este sau nu ar mai trebui să fie limbă de comunicare interetnică. dictată de politic. a istoriei sau atitudinii. Dilemele identitare îşi vor găsi rezolvare . Problema identităţii. Majoritatea lingviştilor şi istoricilor consideră că în evoluţia oricărei naţiuni. Nu putem să nu observăm faptul că veşnicile dileme identitare se învârt mereu în jurul problemei limbii. politică şi culturală şi este considerată drept principala condiţie a existenţei şi unităţii naţionale. Sărim peste etape ceea ce nu face decât să nu înţelegem nimic din înaintarea spre democraţie. nesocotind graniţele geografice. în care noul îşi face loc cu greu sau e respins cu înverşunare. Nu putem ignora problemele cu care se confruntă limba română din Basarabia. Deşi într-un final vom accepta faptul că suntem un stat multietnic şi că identitatea trebuie construită în funcţie de contextul şi textura societăţii. limba are o semnificaţie socială. Această situaţie durează de prea mult timp. naţională. iar totul arată că ezită şi este indecisă asupra alegerii: spre Europa alături de România sau spre CSI alături de Rusia? Aceste ezitări sunt într-un fel fireşti.120 Lilia CAZACu Această situaţie este aceeaşi de prea mult timp. mărturie a naţionalităţii. Atunci când se relevă unitatea naţională a unui popor. cazurile izolate devin din ce în ce mai frecvente. Chiar dacă asumarea identitară este individuală şi nu poate fi impusă. Identităţile etnice sunt comparate cu nişte cuie: cu cât le loveşti mai puternic în cap. factor de coeziune naţională şi socială. Avem propria limbă şi propria identitate. veriga ce realizează coeziunea socială. cu atât pătrund mai adânc. pentru că este cel dintâi semn al identităţii sale. dar să nu permitem depăşirea statutului lor de minoritate nici într-o privinţă fie ea a limbii. Limba este în acest caz un liant sau un factor de disensiune? Majoritatea conflictelor interetnice au ca sursă problema limbii. dar şi cea a atitudinii. Astfel. fosilizantă. Am devenit după 1991 un stat multietnic şi suntem nevoiţi să ne regândim identitatea. limba rămâne liantul. limba şi istoria sa sunt primele chemate.

Chişinău. Dan Dungaciu în cartea sa Cine suntem noi? spune: „A şti cine eşti înseamnă a şti de unde vii şi încotro vrei să te îndrepţi. . Moldovanu Gheorghe. Sur le nationalism linguistique. geografia simbolică de care aparţii şi. Iată o exemplificare foarte potrivită pentru a sublinia gravitatea şi actualitatea problemei identitare. p. să cunoască progresul şi democraţia. iar individul va avea posibilitatea de a cunoaşte adevărurile istorice şi realitatea. Itinerar sociolingvistic. Berejan Silviu. ci proasta cunoaştere a limbii române. 5]. Înseamnă a-ţi stabili. conştient. 4. Problema cunoaşterii limbii materne este crucială în crearea identităţii. Chişinău.(Re)construirea identităţii în Republica Moldova după anul 1990 121 doar atunci când această problemă va fi depolitizată. 2009. 2009. Dungaciu Dan. Langue et identité. 2007. dar nu să ne întrebăm încă vreo câteva decenii despre cine suntem! REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Politică şi planificare lingvistică: de la teorie la practică. Limoges. p. 2. 3.” [1. Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest. Chişinău. a-ţi îndrepta pasul şi paşii spre spaţiul (geo)politic de care te simţi în mod legitim atras. Trebuie să fim conştienţi că nu circulaţia limbii ruse ne pune în pericol dispariţia şi anihilarea identităţii noastre. 5. dar şi faptul că rezolvarea ei devine din ce în ce mai necesară pentru a permite ţării să meargă mai departe. în construirea viitorului nostru ca naţiune. Boyer Henri. 2009. ulterior.

un alt mediu (profesional. definind un mecanism de bază. 2 . unde funcţionează ca un factor comunicativ şi semnificativ important. în acelaşi timp. în relaţia realitate – limbaj. cu ajutorul căruia înţelegem concepte abstracte şi le utilizăm apoi în raţionamente.1 În plan teoretic2 vocabularul ştiinţific este considerat ca având drept principală caracteristică precizia şi. conform teoriei generale a terminologiei. scopul fiind conceptualizarea. univocitatea în prezentarea realităţii. şi o caracteristică esenţială a limbajului specializat. Totuşi cercetări mai vechi şi mai noi (de la Nietzsche. 1 p. 38).122 METAFORA ÎN VOCABULARUL SPECIALIZAT DORINA CHIŞ Universitatea „Tibiscus” din Timişoara 1. este o caracteristică universală a spiritului omenesc. Ea constituie. acel al ştiinţei. În lumina postulatelor teoretice. În terminologie întâlnim metafore atunci când locutorul / redactorul părăseşte domeniul de referinţă pentru a utiliza termeni de specialitate aparţinând altui domeniu. La polul opus s-ar afla domeniul poetic. „il existe une dominance du langage par rapport au choses” (Cohen. cultural…). atunci când vocabularul utilizat face referinţă la un alt loc. putând fi calificat drept (termen) „propriu”. la creatorii semanticii cognitive moderne) au permis însă observaţia că metafora nu este doar un ornament retoric. care a determinat în mod decisiv evoluţia limbajului uman. Artificiile retorice îi sunt străine şi principalul deziderat este claritatea. El este adesea apropiat de imaginea pe care stoicii o aveau despre ortonime: termenul are o anume transparenţă denotativă. privită. prin urmare. un alt context. limbajul este elementul primordial. propriu domeniului poetic. un alt timp. 1966. metafora. monosemia. social. (termen) „exact”. Mişcarea despre care vorbeşte etimologia ne arată că atribute aparţinând unui anumit domeniu (sursă) sunt transportate / transpuse într-un alt domeniu (ţintă). posibilitatea de a funcţiona utilizând simboluri. unde. ci îşi găseşte locul în vocabularul de fiecare zi şi chiar în discursul ştiinţific. Vocabularul specializat în teoria generală a terminologiei Vocabularul specializat serveşte un limbaj aproape neutru. în primul rând ca un artificiu retoric. care vorbeşte despre lume şi denotă lucrurile în ele însele. nu şi-ar găsi locul în limba ştiinţei şi tehnicii. Metafora. Etimologia termenului metaforă ne ajută să înţelegem mai bine modul ei de a funcţiona: cuvântul din limba greacă metapherein are două elemente componente meta (dincolo) şi pherein (a duce).

când. les métaphores se produisent parce que nos cerveaux sont structurés d’une certaine manière. un instrument şi un ornament proprii literaturii artistice. Metaforele de acest tip au fost numite conceptuale. cât şi din punct de vedere emoţional. elle a rapport à nos expériences incarnées. În expresia metaforică sensul frazei nu mai este constituit din suma sensurilor elementelor constitutive: enunţul „time is money”/ „timpul este (înseamnă) bani”. la métaphore conserve le raisonnement et l’inférence. al conceptualizării. Cei doi autori arată că metafora constituie un mecanism al unui mod de gândire definit de o relaţionare sistematică între un domeniu1 sursă şi un domeniu2 ţintă. elle n’a pas seulement affaire au langage mais au raisonnement. este fals din punct de vedere logic. oferind posibilitatea de a lărgi/îmbogăţi sensuri existente pe baza unor corespondenţe convenţionale. Ea permite reprezentarea unor procese mentale prin intermediul unei expresii lingvistice (lexicalizare) şi. Ne-am obişnuit să vedem în metaforă o figură de stil. Quatrièmement. Vorbind despre conştiinţa reflexivă proprie omului. prin aceasta. şi pune în evidenţă (mai ales) sentimentele şi atitudinea noastră faţă de un anumit conţinut cognitiv. susţine că ea există datorită unui proces metaforic adânc înrădăcinat în modul de percepţie vizuală. [8. de fapt. redarea şi sistematizarea unor noţiuni cognitive abstracte. Lakoff subliniază patru puncte esenţiale: Premièrement. În acest fel dobândim o perspectivă mai precisă asupra obiectului cunoaşterii. Elles ne sont pas arbitraires parce qu’elles ont rapport à l’expérience quotidienne la plus communément répandue. ca principiu de guvernare a gândirii şi comportamentului. Ea ne ajută să exprimăm ceea ce nu poate fi înţeles prin simpla desemnare. certaines parties du cerveau sont plus proches de nos expériences sensibles et d’autres parties se servent de ces parties comme input. Lakoff şi Johnson o numesc „metaforă convenţională” şi subliniază că ea este deosebit de frecventă în limbajul comun. le contenu particulier des métaphores est lié à la constitution de corrélations dans notre expérience quotidienne. iar în domenii în care acestea lipsesc experienţa este înţeleasă prin intermediul metaforelor. ea se dovedeşte a fi un auxiliar lingvistic. 167] Abordarea cognitivă scoate în evidenţă o caracteristică importantă a metaforizării terminologice.Metafora în vocabularul specializat 123 2. la métaphore n’est pas seulement conceptuelle. de la care se . Pentru el. reprezentând modul primar de înţelegere a lumii. Utilizarea metaforei se constituie. psihologul american Julian Jaynes [5]. astfel. la baza oricărui limbaj există o percepţie brută. Vorbind despre utilizarea „nonliterară” a metaforei. mecanism caracterizat de corespondenţele lingvistice sistematice. coerent şi sistematic. dar sensul lui se constituie ca un sens metaforic perfect acceptabil. achiziţia. Metafora în dezvoltarea cunoaşterii şi transmiterea cunoştinţelor Într-o lucrare de referinţă – les Métaphores dans la vie quotidienne [7] – Lakoff şi Johnson arată că noţiunile fundamentale ale gândirii noastre sunt conceptualizate în termeni metaforici. p. Structurarea realităţii se face pe baza schemelor noastre conceptuale. atât din punct de vedere material. memorarea. elle est incarnée. Elle a rapport à l’habitus et les universaux métaphoriques on rapport aux universaux de l’habitus Deuxièmement. Pentru modalitatea în care funcţionează metafora în general (modalitate valabilă şi în terminologie. şi anume relaţia între transparenţa motivaţională şi eficienţa conceptuală. Ensuite.

mai ales. 3. • termenii spaţiali sunt adesea utilizaţi cu sens temporal (o bucată de vreme. Pentru că dintotdeauna omul a fost măsura tuturor lucrurilor. non plus comme pièces de monnaie mais comme métal. pe baza unei analogii mai mult sau mai puţin evidente: • arteră – arteră de circulaţie. au recurs la asemenea metafore euristice. În momentul când ele au fost create şi utilizate. pe baza unei asemănări existente între ele. în cadrul procesului didactic. cu timpul ele s-au transformat în clişee. un discurs vibrant. canoniales et contraignantes: les vérités sont des illusions dont on a oublié qu’elles le sont. Diferite ştiinţe. încercând să descopere adevărul sau să îl împărtăşească. Scopul lor este aflarea adevărului. ). un copil dulce …).124 Dorina CHIŞ ajunge la o metaforă a realităţii percepute. après un long usage. 181-182]. ornées. • braţ – braţul macaralei. braţul pârghiei. des pièces de monnaie qui ont perdu leur empreinte et qui entrent dès lors en considération. Astfel. imaginile respective au permis vehicularea unei idei. există în terminologie un vast domeniu al metaforei antropomorfe. • adjectivele care exprimă intensitatea culorilor. d’anthropomorphismes. a unei teorii. în metafore lexicalizate (catacreze). uneori parabola sau alegoria. semblent à un peuple – fermes. de exemplu. et qui. verde de invidie …). braţul râului. prin metaforizare se realizează saltul de la concret la abstract sau progresia spre un grad mai mare de abstractizare. transposées. căci. Je vois ce que vous voulez dire…). a luminii. Metafora terminologică Transferul denumirii unui obiect asupra altuia. folosesc şi ele metafora. sunt asociate cu unele abilităţi intelectuale (o demonstraţie strălucită. une somme de relations humaines qui ont été poétiquement et rhétoriquement haussées. cea care îi dă numele şi trăsătura asemănătoare. . Mecanismul de transfer alătură două noţiuni în virtutea elementelor lor comune. făcându-se abstracţie de (eventualele) diferenţe. în timp ce termenii desemnând culori primare califică stări afective (roşu de mânie. de-a lungul timpului…). Qu’est-ce que la vérité ? Une multitude mouvante de métaphores. • verbe desemnând procese mentale conţin elemente spaţiale (a reflecta. a subînţelege. de métonymies. Orice metaforă va conţine deci trei elemente: entitatea care trebuie numită. a subsuma. des métaphores qui ont été usées et qui ont perdu leur force sensible. care face posibilă analogia între cele două. Numeroşi filosofi. umor negru. Spre exemplu: • termenii care desemnează auzul şi. bref. căreia i se substituie imaginea unui lucru familiar. văzul capătă în mai multe limbi sensul – intelectual – de a înţelege (Văd unde baţi. gustul sau mirosul pot exprima preferinţe şi valori personale (un ornament de prost gust. poate fi considerat un procedeu de bază în formarea lexicului terminologic. pentru a construi modele ştiinţifice. a supraevalua…). după cum ne atrage atenţia Nietzsche [10 p. vânat de spaimă. Nume ale părţilor feţei sau corpului omenesc sunt folosite pentru a denumi obiecte. • termenii desemnând pipăitul.

corp solid (fizică). linie telegrafică (telefonie). aripă a barajului. curent literar (critică literară)… • linie – linie dreaptă (geometrie). gură de râu. arbore de distribuţie… Analogiile pe baza cărora se realizează transferul semantic în cazul metaforelor se referă. piciorul digului. arbore de domeniu. după nivelul lor de generalitate. gură de descărcare. arbore motor. dramă – „specie literară”. corp străin. linie de tren (transporturi)… • rădăcină – rădăcină a plantei (botanică). (geol. curent de idei (filosofie). negru de fum… • intensitate: cataclism social. gură de ventilaţie. cap de nit. se vorbeşte despre bazin. la: • formă: coadă de rândunică „îmbinarea în formă de coadă de rândunică”… • funcţie: creier electronic. corp solid. de exemplu. piciorul bolţii… Mai puţin frecvente – dar perfect transparente ca sens – sunt numele de obiecte utilizate pentru a denumi părţi ale corpului omenesc: în medicină. ochi de volută. ochi de bou. curent electric (fizică). rădăcină a cuvântului (lingvistică). în general. • corp – corp de clădire. • picior – picior (unitate de măsură). ochi de tigru. mărul lui Adam… Des întâlnite sunt şi metaforele aşa-numite zoomorfe. celulă de fagure (apicultură. care fac apel la termeni din zoologie: • aripă – aripă de clădire. corp tehnic. gură de foc. aripă a roţii hidraulice. corp străin (medicină). acvamarin. • gură – gură de apă (hidrant). corp de armată (milit. cap de pilon. celulă de radiator (mecanică auto). aripă a avionului. corp de control. sau cele care utilizează termeni din botanică: • arbore – arbore cotit. • ochi – ochi de pisică.)… • curent – curent artistic (artă). linie electrică (electrotehnică). braţ al macaralei … • culoare: lazurit.). sunet cristalin „limpede.) – „parte a ochiului care are aspectul unei lentile transparente biconvexe”. corp de control (administraţie). zbor în celulă (adică în formaţie de două avioane) (aviaţie)… • corp – corp de clădire (arhitectură). cap de stâlp. curent hidraulic (hidraulică). În vocabularul de specialitate. cap de cui. coloană vertebrală. ochi de pod.) „ansamblu sau formaţie de şisturi cristaline dintr-o regiune”. cap de pilă. întâlnim metafore care pot fi calificate drept: • generale – care aparţin vocabularului general de orientare ştiinţifică. curat”.Metafora în vocabularul specializat 125 • cap – cap de canal. arbore genealogic. gură de canal. linie de plutire (navigaţie). cap de ecluză. arbore cu came. adică mai multor domenii de specialitate: • celulă – celulă vegetală (biologie). linie telefonică (telefonie). picior (suport). dar şi „nenorocire”… • impresia produsă: cristalin (oftalm. rădăcină pătrată (matematică)… • specifice unei anumite discipline sau unui grupe de discipline înrudite (standard): .

Aceste exemple ilustrează foarte bine forţa. posibilitatea de a aplica aceeaşi metaforă unui număr mare de cazuri deosebite. b) plantă erbacee cu tulpina ramificată şi cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica). unele seme comune. 4. efect de forfecare. efect tunel… • în informatică găsim termeni construiţi pe baza unor metafore. elefantiazis. fie că este vorba de tratate. unitatea lexicală queue de renard denumeşte – în franceza modernă şi în diferitele ei dialecte – paisprezece plante diferite [6. b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare şi cu flori mici. b) pitulice (ornitologie). cu inflorescenţe mari. În planul cercetării şi al creaţiei. dar şi slăbiciunea motivaţiei metaforice: pe de o parte. Mai trebuie să mai observăm că termenii simpli sunt depăşiţi ca număr de cei compuşi şi de sintagmele terminologice care s-au format pe baza unei metafore. dar animismul e mereu prezent în discursul de specialitate. Se întâmplă uneori ca un termen. mongolism. buză de iepure… • în fizică/astronomie. • coada-calului este: a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă şi alta sterilă (Equisetum). manuale. verzui (Hippuris vulgaris). în expresia creativă a locutorului. despre: an-lumină. de multe ori. absenţa indicaţiilor obiective şi. • ochiul-boului numeşte: a) plante din familia compozeelor. într-o anumită epocă este sesizabilă. cât şi în cel ştiinţific. În mod firesc. mouse. a salva un document. cultură care se reflectă atât în limbajul cotidian. termenii proprii ştiinţelor ce servesc drept punct de plecare unor discipline noi vor fi integraţi în terminologia . DEX ne oferă pentru limba română o mulţime de exemple similare. să denumească mai mulţi referenţi deosebiţi. p. dar cu preponderenţă în acestea din urmă). spiritul timpului şi interacţiunea dintre ele. infectat… • metafore individuale (pe care le întâlnim în textele de specialitate. virus. albastre şi cu fructe nucule (lycopsis arvensis). comportament indiferent faţă de condiţiile atmosferice… Frontiera dintre consacrat şi spontan este. noile conceptele şi invenţiile materiale se realizează pe baza unor realităţi tehnice sau ştiinţifice care le sunt anterioare: astronautica. constituind o formă de exprimare a subiectivităţii locutorului. precum: • ochiul-lupului poate desemna: a) plantă erbacee cu flori mici. un simbol al culturii epocii respective. pe de altă parte. puterea de evocare. albe sau viu colorate (botanică). o figură de stil: agresivitatea chimică a substanţei. greu de stabilit. precum: a naviga pe Internet. Metaforele ştiinţifice urmează. caracterul concret. de aici. fie de articole de popularizare a ştiinţei şi tehnicii. valoarea picturală. Astfel. de exemplu. s-a putut dezvolta plecându-se de la cunoştinţele acumulate în astronomie şi aviaţie. 155-171]. Metaforă şi cultură Metafora este.126 Dorina CHIŞ • în medicină se vorbeşte despre bovarism (psihiatrie). într-o oarecare măsură. format pe baza unei metafore. ambiguitatea. (interfaţa) prietenoasă. evident. care prezintă. grosso modo. viu. pirataj informatic.

să calculeze. perioada de dezvoltare a structuralismului. Procedeul este în concordanţă cu economia limbajului: din punct de vedere paradigmatic ne permite să exprimăm un mare număr de concepte cu un vocabular relativ restrâns. se va vorbi în mod natural despre limbi care se nasc. Astfel. electronica şi informatica împrumută şi generează o serie de termeni folosiţi în cele mai diverse discipline. care există de multă vreme şi al căror sens este bine cunoscut. În afară de aceasta. dintr-o perspectivă strict sincronică. negociabilitate etc. cu valoare structurală. În lingvistica pragmatică a ultimelor decenii. Metodologia sa se serveşte de o metaforizare caracteristică. după cum o dovedesc neologismele metaforice care utilizează cuvinte uzuale pentru a denumi noi realităţi. în epoca maşinilor cu abur. noduri etc. interacţiuni verbale. Astăzi. de disciplinele dominante ale momentului [9]. Limba este văzută. ilustrează funcţia denominativă a metaforei. morfologie. Ea îşi propune să genereze. în secolul al XIX-lea lingvistica cunoaşte o orientare istorică şi comparativă sub influenţa teoriei darwiniste. interactanţi. Cel mai adesea e vorba de metafore codificate. unele discipline ştiinţifice de prestigiu influenţează întreaga gândire a unei epoci. Gramatica generativă este inspirată de modelul aritmetic al calculatorului. termenii lor cunoscând o largă difuzare. Din momentul acceptării acestui concept metaforic. de felul celor descrise mai sus. prin raportarea lui la cunoştinţe anterioare. sunt înrudite în familii de limbi… În a doua jumătate a secolului XX. prin raportarea fiecărui concept la celelalte. mai multe discipline şi-au articulat terminologia în jurul noţiunii de energie. pe baza asemănării unor caracteristici: în informatică. metaforizarea are în centru comunicarea şi utilizatorul limbii: se vorbeşte deci despre acte lingvistice. 5. iar din . sistem care aminteşte de inteligenta artificială. Putem identifica. virus etc. sintagme) care se opun /se combină/sunt distribuite pe cele două axe – verticală-paradigmatică sau orizontală-sintagmatică. polifonie. care au fost şi sunt influenţate. Funcţiile metaforei în discursul specializat Termenii – fie că e vorba de cei ştiinţifici sau de cei uzuali – formaţi pe baza unor metafore lexicalizate. având mai multe nivele – fonologie. în acest sens. sintaxă – alcătuite din elemente (foneme. strategii discursive. se dezvoltă şi mor (limbi moarte /limbi vii). Procedeul este însă încă viu. metafora culturală de bază (structurală) este legată de „construcţie”. morfeme. de exemplu. Limbile sunt văzute ca organisme vii. în fiecare epocă istorică. Al doilea tip este constituit de concepte metaforice subordonate unei metafore structurale care au rolul de a organiza sistemul conceptual prin instituirea unor relaţii interne. să explice. ca o structură complexă. Unele concepte împrumutate dintr-o ştiinţă mai dezvoltată pot funcţiona ca nişte metafore care secretă un întreg sistem terminologic. din punct de vedere cognitiv. Astfel. să prezică. competenţă comunicativă. vorbim de fereastră. metaforele structurale şi metaforele orientaţionale de care vorbesc Lakoff şi Jonson [7]. sunt supuse selecţiei naturale. Putem da drept exemplu metalimbajul lingvisticii şi maniera lui proprie de metaforizare a conceptelor teoretice. mecanismul pe baza căruia intelectul uman organizează conţinutul cognitiv abstract. ramificaţii multiple. în cadrul sistemului. Pentru a denumi o nouă realitate este preluat un numele deja existent al unui referent.Metafora în vocabularul specializat 127 acestora (chiar şi un nespecialist poate identifica în vocabularul astronauticii termeni provenind din aviaţie şi astronomie). operând asupra unor structuri arborescente. Primul tip defineşte. cu rădăcini. meniu..

o mare valoare explicativă şi funcţionând ca un adevărat catalizator al înţelegerii. teoria şi terminologia ştiinţifică purtând amprenta culturală a societăţii şi a ideologiei respective. constituind o parte integrantă şi de neînlocuit a teoriei unei discipline. Funcţia ei cognitivă ne face să întrevedem idei şi perspective noi. lipsite de rigoare ştiinţifică şi pline de ambiguitate. La métaphore terminologique est loin d’être une simple façon de parler. Un concept preluat în sens metaforic într-un nou domeniu permite o reorientare teoretică şi poate conduce la o remaniere fundamentală la nivelul conceptualizării. unei alte discipline. prin aceasta. elle est essentiellement une manière de penser. fără îndoială. Concluzii În terminologie nu trebuie să vedem metafora ca o ilustrare a unor realităţi subiective. ea trebuie văzută ca un instrument de lucru. având. p. Dimpotrivă. în acelaşi timp să fie prea simplificatoare. Nu se poate imagina teoria saussuriană fără imaginea celor două axe – sintagmatică şi paradigmatică. . fondatorul semanticii franceze. Metaforizarea este întotdeauna bazată pe o comparaţie. capabil să denumească realităţi noi. restrictivă sau chiar să conducă la confuzii. apreciind că. noile curente şi modele teoretice critică. Metafora este prezentă în limbajul tuturor disciplinelor ştiinţifice sub o formă sau alta. conceptele metaforizante ale predecesorilor. metafora ajută la activarea cunoştinţelor noastre deja acumulate şi la transferul lor spre un domeniu necunoscut. De altfel. acolo unde cele două domenii respective nu prezintă analogii evidente. elle este un emprunt imagé. Nietzsche spunea [10] că evoluţia cunoaşterii umane nu e altceva decât înlocuirea vechilor metafore cu altele noi. Certes. Funcţia cognitivă a metaforei este evidentă: ea ne permite să vedem un concept într-o perspectivă nouă şi să îl înţelegem mai bine. dar poate. Exemplele date mai sus în legătură cu metalimbajul lingvisticii sunt edificatoare în acest sens. critica viziunea lingvistică a epocii sale şi protesta împotriva terminologiei respective (limbă vie/moartă/ mamă…). eventual. sau gramatica generativă fără imaginea structurii arborescente. în felul acesta. De asemenea. une fois que sa signification est réglée par les acteurs agissant dans le cadre de cette pratique. cauzele adevărate ale fenomenelor sunt escamotate. funcţia teoretică ne permite să le utilizăm pentru a constitui un sistem coerent. Michel Bréal [2]. Adesea utilizată în procesul de predare pentru a explica un fenomen nou complex şi / sau dificil de abordat fără ajutorul imaginii altui fenomen cunoscut sau chiar familiar. în lipsa lui am avea nevoie de perifraze explicative greu de mânuit. pe o anumită analogie între două domenii. 23]. prin analogia cu un alt concept cunoscut.128 Dorina CHIŞ punct de vedere sintagmatic. mais une fois que cet emprunt est réinvesti dans une pratique sociale. elle devient l’expression d’un nouveau concept [1. aparţinând limbii comune sau. de obicei. Funcţia didactică a metaforei este şi ea evidentă. funcţia didactică ne permite să prezentăm/ să vorbim despre o problematică nouă şi complexă folosind analogii accesibile. Toate acestea fac din metaforă un instrument indispensabil al demersului şi al discursului ştiinţific. convingătoare. Metafora are. o funcţie teoretică (chiar euristică). prin aceasta. revelatoare. Ea poate fi. 6. metaforizarea poate purta amprenta indezirabilă a unei anumite ideologii.

). ca instrument de cunoaştere şi de denumire. 1994. 4. 3. Essais de sémantique (science des significations). les universaux de la pensée métaphorique: variations dans l’expression linguistique. 1986. 283-294.. & Robert. Aubier-Flammarion. iar mai apoi. La structure du langage poétique. S. coll. identificabilă şi interpretabilă chiar şi independent de contextul în care a fost utilizată iniţial. 22-24. Paris. în: „Terminology Update”. 7. 1966. Charbonnel N. dar şi a sintagmelor terminologice şi a colocaţiilor specifice.. după consacrarea ei este de vorba deja de o metaforă convenţională. Guiraud P. p. Paris. traduit de l’américain par Guy de Montjou. 1978. La métaphorisation terminologique. la realitatea descrisă... REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Paris. Johnson M.. le rôle de la métaphorisation dans le métalangage linguistique. 10. 6. PUF. cunoscută de specialiştii domeniului. este una controlată. la cunoaştere. W. Paris Les Editions de Minuit. Jaynes J. XXVIII-2. Hachette. analogia pe care se bazează uşurează înţelegerea. Nelly Flaux éd.. Metafora terminologică. sistematizarea conceptuală şi neutralitatea din punct de vedere subiectiv. cât modul de conceptualizare. Ceea ce defineşte o limbă de specialitate nu este atât terminologia în sensul de nomenclatură.. n° 24 (’Au cœur de la langue: la métaphore’). care orientează formarea termenilor. Kleiber G. PUF. în „Diversité et représentation cognitive”. 8. Nietzsche F. Lakoff G. . Editions Orphys. Paris. (ed. Fuchs. 2002... Paris.. Bréal M. «Questions». les Métaphores dans la vie quotidienne. Paris. 1899. Interpretarea/decodarea metaforei terminologice nu reclamă un efort intelectual special.. Cohen J. recunoscută ca pertinentă. precum şi în eficienţa cu care va şti să le exploateze pentru a obţine cadrul de reflecţie şi o viziune bine adaptată la obiectul de studiu. 1995. p.. Flammarion.. Paris.. Subiectivitatea cercetătorului se va manifesta doar în modul în care acesta va şti să găsească metaforele potrivite pentru a-şi ilustra teoria. les mots savants. 1999. l969. Utilizarea ei vizează precizia terminologică. 2. La métaphore entre philosophie et rhétorique. Lakoff G. 165-181. C. în: „Verbum”. 5. PUF. 9. La naissance de la conscience dans l’effondrement de l’esprit. Landheer R. 1997. în general. pentru că în momentul introducerii ei într-o terminologie.Metafora în vocabularul specializat 129 dar şi să conducă la noi cunoştinţe. p.-L.. Assal J. le livre du philosophe.

alături de organicism. un iniţiat în marile mistere. ceea ce înseamnă „stăpânirea de către aceasta a energiilor din verbul poetic şi transformarea lor în acţiune” [2. moartea aedului. gnomism. în primul rând. 87]. a unor elemente orfice precum: ideea de cantabilitate a versului. Iubirea. centrată pe motivele-cheie ale creaţiei sale (mama. . asumat. p. cu referinţe directe la mitul orfic. acesta din urmă fiind conceput ca melos şi logos. Este. coborârea în Hades pentru salvarea fiinţei dragi. cultul arhetipalităţii şi întregului [1. de reordonare a lumii prin limbaj. privirea fatală. 1 Conform viziunii tradiţionale schema mitică presupune câteva episoade: vocaţia cântecului ordonator. însemnele acestuia fiind motivul lirei/harpei. 116]. „forma literară a orfismului favorizează. toate constituind argumentele de bază în jurul cărora se structurează discursurile critice. care conţine accente de doină. Propunându-ne o modalitate de lectură a poeziei vierene centrată pe orfism. O personalitate creatoare dotată cu har orfic este capabilă de a rearmoniza lumea. Există în poezia poetului basarabean un orfism explicit. implicit spre procesul de creaţie. proiecţiile Euridicei. ipostaza poetuluicântăreţ. ci şi alte două concepte fundamentale: armonia şi ordinea. de a ordona haosul prin cântecul poetic. trăirea euforică a erosului .130 GRIGORE VIERU: MELOS POETIC ŞI HAR ORFIC INGA CIOBANU Academia de Ştiinţe a Moldovei. Ţinem să menţionăm că în cazul creaţiei lui Grigore Vieru modelul orfic se desprinde de schema mitică tradiţională1. de romanţă şi chiar de blestem. ne-am asumat parcurgerea unui itinerar care permite unificarea celor două coordonate ale orfismului literar – iniţiaticul şi cantabilul. orfismul vierean este echivalent muzicalităţii ca una din componentele fundamentale ale clasicismului. ceea ce presupune colaborarea nemijlocită a poetului cu interioritatea poeziei. care vede „nevăzutul” şi aude „neauzitul”. creaţia). moartea Euridicei. adevărat act orfic în sensul de recreare. spaţiu pe care acesta şi-l asumă şi pe care îl domină în exclusivitate [2]. care valorifică muzicalul ca energie armonizatoare. Institutul de Filologie Clasarea lui Grigore Vieru în categoria discipolilor lui Orfeu ţine de identificarea. prin urmare. Acestea sunt: Harul ordonator. toate interpretate prin prisma motivelor sus-numite. p. interdicţia. În viziunea criticului basarabean Mihai Cimpoi. tristeţea. unificatoare şi care se manifestă la nivelul profund al textului. ambele obţinute prin intermediul cuvântului poetic. iubita. Într-adevăr. necesitând o abordare individuală. Coborârea în Hades. ceea ce ne dă posibilitatea de a identifica doar unele elemente din mit. în opera poetului. conferindu-i cosmicului un ritm poetic. dar sfera conotativă a conceptului cuprinde nu numai noţiunea de muzicalitate. după cum putem detecta şi un orfism implicit. atenţia noastră orientându-se spre spaţiul creaţiei: spre destinul creatorului însemnat cu harul divin. identificarea poeziei cu însuşi cântecul. relaţia poeziei cu muzica”.

poetul. 283]. Mărul acesta face nişte mere de aur. în prim plan se află vocaţia cântecului ordonator. se cere descifrată simbolistica mărului care apare în creaţia poetului şi în ipostaza mărului de aur. forţa ordonatoare a verbului. cu evidente urme de mesianism. Conform observaţiei lui Romulus Vulcănescu. În acest context. Sub el se află unul din peştii care susţin pământul şi de sub el pornesc toate izvoarele şi apele râurilor şi râuşoarelor care sânt pe lume şi care curg de la apus spre răsărit./ Veniră-n fugă-atunci prieteni” (Harpa). de rând cu interpretările fabuloase ale apariţiei Soarelui. având printre strune şi „sfântul fir de păr al mamei”. şi funcţiile cunoaşterii [4./Eu sunt poetu-acestui neam/ Şi-atunci când lira îmi vibrează. „la moarte”. taina ei. sau are „strune luminoase/ Din raza dimineţii şi din străbune oase” (Poetul). mărul are. p. echilibrul. faţa. Ci-n neagra noapte.Grigore Vieru: melos poetic şi har orfic 131 În ordinea periplului orfic vierean. iubirea. lira şi harpa devenind purtătoare ale acestei semnificaţii simbolice. iniţierea însemnând depăşirea simplei condiţii umane. când „cântecul blând” se transformă în “şuierat sălbatic”. ci şi fenomenul care asigură eternizarea actului de creaţie. sugerându-se funcţia germinatoare a cântecului: „Aş vrea asemenea ploii/ eu cântul să-mi frământ:/ când voi cânta să iasă/ secara din pământ”. Poezia “Ars poetica”. De asemenea. Mărul apare des ca un substitut al bradului şi ca pom al vieţii. „Dar mărul? Mărul de aur?”. mărul roşu (copt). este sugerată chiar în primul vers: „Merg eu dimineaţa. de o cunoaştere luciferică a lumii./ Să-i sugă cântecului viaţa. delegându-i./ Trecând prin codru. înconjoară pamântul şi iar în apa de sub mărul roşu se întoarnă. pentru că picior de om nu poate străbate până acolo” [3]./ Şi-atunci când cântece nu am.” (Noroc…). vocaţia orfică este evidentă în versurile: „Sunt floarea cea cu chip de liră./ Sunai al mamei păr sub cetini. Ipostaza de iniţiat în timpul dimineţii. un statut orfic. nici s-o sperii” (Sunt). Săreau să-mi muşte mâna. ideea de cântec fiind evidentă datorită semnificaţiei simbolice a „spicelor albe ale părului mamei” ca variante ale strunelor harpei pe care . în frunte”. care se dovedeşte a fi salvator pentru fiul aflat în primejdie. lira vibrândă fiind totuşi dominanta spaţiului de creaţie. Definitorii pentru această asumare a destinului orfic./ Ei blând cântau. dar nu le poate căpăta nimeni. un timp etern deci. pătrunderea „nepătrunsului ascuns”./ Au prins a şuiera sălbatic./ Născută într-o vreme crudă” sau „Sunt doina. căci poetul îşi asumă riscul de a „umbla la mistere”. În cazul lui Grigore Vieru. struna îşi exercită funcţia salvatoare: „Cu harpa stam sub mere coapte. Atunci când „neagra noapte” ameninţă ordinea. la limita dintre viaţă si moarte. Motoul textului „De mila timpului din sânge/ poetul nu-i decât iubire” conţine coordonatele cunoaşterii poetice: timpul. în acest sens. Aceasta din urmă este nu numai un echivalent al destinului poetului. bineînţeles. Este vorba. pe care/ Nu poţi s-o-năbuşi. Raportat la tema orfismului. inclusă în volumul „Fiindcă iubesc” este semnificativă. Lunii şi a stelelor: „Mărul roşu se găseşte tocmai la capătul pământului. singuratic. face parte din ciclul cosmogonic. mai degrabă. existentă în tradiţia milenară acumulată de Cântarea cântărilor. sunt versurile: „Noros ori clar ca o amiază. se întreabă poetul în poezia Iubito. totodată. Harpa poetului este una deosebită. el stă deci la hotarul dintre cele trecătoare şi cele veşnice. o adevărată armă în lupta cu timpul care merge mână în mână cu moartea. trebuie să-i adăugăm acestui simbol şi funcţia de fecunditate a Verbului divin. viaţa poetului şi a cântecului său.

de fapt./ În ziua cea caldă/ Nimic nu detest. 191]. 120]. de creator orfic al unei lumi în care se respectă alte legi şi în care iniţierea are loc deseori prin intermediul absenţei femininului. smulge pădurea toată. a iubitei şi a mamei este învinsă prin iubire. creând şi recreând lumea. va aduce o schimbare a conduitei. al dezarticulatului1: cântecul continuă să-şi exercite funcţia ordonatoare în ciuda acestei drame existenţiale. iar atacul asupra „zilelor ţării împrăştiate”. dar n-o găseşte (Pădure. capabil să desluşească ritmurile cosmice. pădure). de la descifrarea gândului firului de iarbă şi a stelei./ Dar i s-a tăiat limba. Absenţa femininului ar constitui pretextul pentru parcurgerea Infernului. este însoţit de proiecţiile feminine ale Euridicei: iubita. Conştiinţa limitei. op. Trecerea poetului prin această experienţă a morţii nu este însoţită nici de vehemenţa plânsului grandilocvent. Asemenea lui Orfeu. cit. mamă. Poetul-Orfeu nu-şi pierde harul. Muţesc până şi privighetorile. p. Paradoxal. Vocea sa este eliberată de starea de spaimă în faţa morţii. mierlele. „În noaptea cea rece. creaţia. dispare şi melosul. pînă la identificarea totală cu lumea vegetală (cu trandafirul. 1 . Contrar aşteptărilor./ Poate că numai cântecul ei. al Poetului asupra urii: „Nu am moarte cu tine nimic. 184]./ Nimeni n-o mai aude./ Există lumea cealaltă/ Cât timp/ Există pământul acest/ […] Doine se-aud. ameninţarea poeziei. de unde şi triumful vieţii asupra morţii. cu dorul) îi conferă titlul de întemeietor. În lipsa logosului. forţa germinativă a discursului artistic [2. orice tentativă de reîntoarcere a mamei de pe tărâmul celălalt lipsind cu desăvârşire. cu pomul). Ameninţarea identităţii naţionale venită din exterior înseamnă. instituind o stare de spirit tensionată./ Poate că numai privighetoarea. sentimentul harului orfic deteriorat şi al eşecului suportat în urma tentativei de restaurare a armoniilor originare le dezarticulează fiinţa. poezia. cucii: Nimeni nu poate muta/ Pământul în Cer./ eu nici măcar nu te urăsc”. ca semn ce confirmă statutul orfic./ Există lumea cealaltă/ Cât timp. cântecul luând formă litanică în volumul „Litanii pentru orgă”. Pierderea mamei va aduce accente asemănătoare. poetul îşi caută iubita. cea care lasă în urmă lumina unei bucurii neînţelese: „Şi totuşi suntem luminaţi de o bucurie neînţeleasă”./ În noi vieţuieşti”. furată de altul. p. Moartea care ameninţă fiinţa poetului. instituinduse temporar o poetică a tăcerii. Doamne. p. Cântecul ordonator al poetului. ideea de sacrificiu al femeii devenind o condiţie sine qua non întru dăinuirea creaţiei artistice: „Eu ca meşterul Manole/ femeia-mi zidii/ de vie-n pereţi” (Acum aştept). 99. în general. nimeni/ N-o mai aude cum cântă/ Pe crucea bisericii:/ „Scoală. nu atinge statutul deconcertatului. Dacă Omul-Poezie obţine statutul de Demiurg. Tresaltă/ Întinderi cereşti. nici de blestem. Este deci un „Orfeu în luptă cu moartea” [5. deşi durerea persistă. Omului-Cântec îi revine statutul de Iniţiat în marile taine. A treia ipostază feminină – creaţia. astfel exercitându-şi forţele creative [1.132 Inga CIOBANU poetul o ţine în braţe. dar anume absenţa acestei Euridice condiţionează starea de graţie. Contopirea definitivă a poetului cu însuşi cântecul: „M-am amestecat cu cântul/ ca mormântul cu pământul” (Cu viaţa. în eterna încercare de readucere a iubitei în spaţiul timpului etern.verde. mama./ Să nu biruie omul” Conform tipologiei poeţilor orfici stabilită de Margareta Curtescu deconcertaţii sunt integraţi în sferele umanului şi situaţi sub incidenţa unui destin vitreg. este atacul asupra cuvântului. în special. p.

a tăcerii vorbitoare. Artemis. Prut Internaţional. în care reuşeşte să facă cântece „cu numai două cuvinte”. care se vrea îmbrăcată în haina notelor muzicale. vorbesc despre preaplinul fiinţei poetului care stabileşte un raport aparte cu lumea şi cu limbajul.” (Prefaţă la volumul „Taina care mă apără”). p. Grigore Vieru. Romulus Vulcănescu.Grigore Vieru: melos poetic şi har orfic 133 (Privighetoare pe cruce). centrându-şi discursul poetic pe două forţe: ritmul şi cuvântul [2. Chişinău.cucule. „râvnind plinătatea muzicală a lumii. sculaţi-vă. 5./ Cânţi ţara mea. cucule. căci poetul. armonia. II. De aici şi efectul vibrator al verbului poetic ca rezultat al reinstaurării condiţiei orfice a limbajului. Atât statutul de iniţiat. intrând într-un spaţiu al tăcerii şi nespusului. „mişcătoare fereastră-n univers prin care răzbate spre noi muzica sferelor de sus. Este faza coborârii Creatorului într-un Hades al cuvintelor. cucule. cucule. 122]. Margareta Curtescu. 4. îl determină pe poet să bată alarma. Poetul arhetipurilor. Reflexe ale mitului orfic în poezia românească. 2. Alexandru Burlacu. II. . Mihai Cimpoi. care însoţesc gestul de salvare a realului prin melosul poetic. salvaţi-vă. p. vol. Anume această imagine a infernului adus pe pământ. a echilibrului” [1. de unde revine invincibil. sculaţi-vă din somnul cel de moarte/ Salvaţi-vă. 2005 3. 99]. fiinţa sa şi limba se întrepătrund. salvaţi-vă/ prin limbă şi prin carte!” (Salvaţi-vă prin limbă). despre legătura armonioasă dintre fond şi formă. În viziunea poetului. Eternul Orfeu. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 2008. Alain Gheerbrant. Mitologie română. 1995. Aşadar. nici eu. Dicţionar de simboluri. Tipografia Centrală. poate avea loc doar prin procesul creaţiei. Scara lui Osiris. pe o muzicalitate şi armonie intrinsecă. Ed. Jean Chevalier. Ed. Texistenţe. cât şi cantabilitatea. graiul fiind „murmur astral”. raport bazat pe dozarea şi echilibrul versurilor. stau sub semnul apolinicului./ Iată. prin limbajul poeziei: „S-au otrăvit pe văi izvoare/ Şi mierea adunată-n floare/ S-a otrăvit barbar văzduhul/ De ce s-a otrăvit şi duhul/ De ce şi graiul?!/ Sculaţi-vă. 1985. simte nevoia imperioasă a măsurii. Ed. 2005. Ştiinţa. ceea ce mărturiseşte despre echilibrul şi măiestria poetică. „Aşa cum trist cânţi prin păduri. mulate pe mitul orfic. cântecul ei esenţial./ Nu mai pot să cânt/ Cum odată cântam. Chişinău. cucule. care stăpâneşte energiile armonizatoare ale verbului artistic. ca principii muzicale orfice ale discursului poetic vierean. Bucureşti. Acesta este tipul orfic ascensional. mizează pe dozarea versurilor. exclude orice elemente decorative. de altă natură decât cele soresciene.” (Aşa cum singur eşti). datorită forţei transformatoare a cuvântului poetic./ Cu zilele ei/ Risipite prin lume. reordonarea realului marcat de mutaţiile sociale. îndemnând la salvarea prin grai. vol. dând viaţă unui nou cântec care se vrea „o răzbunare a frumuseţii pe urâţenie”. Important e că aceste texte. invazia „otrăvurilor”.

cele mai vechi istorioare comice. O anecdotă românească (despre logofătul Tăutul ca sol moldovean la Curtea Otomană.134 AMPRENTE ALE ISTORIEI DE SECOLE ÎN LIMBAJUL FOLCLORULUI COMIC VICTOR CIRIMPEI Academia de Ştiinţe a Moldovei. 28. II. Bîrlad. de circa 1400 de ani sunt cunoscute românilor povestirile glumeţe despre Nastratin4. o snoavă. Institutul de Filologie Din cele mai vechi timpuri urme ale vieţii popoarelor lumii au rămas imprimate în creaţiile lor orale. 1935). „mai dracul decât toţi dracii”. Din isprăvile lui Nastratin („Călindarul Cluju românesc”. Cea dintîi prezenţă în presă a unei naraţiuni de folclor comic românesc. Popescu-Ciocănel ş. 142. cu toate că fixarea în scris a creaţiilor etno-folclorice s-a produs mult prea tîrziu. pe plan mondial. 153-156. p. 1937). 4 Din anii 1714–1716 este referinţa lui Dimitrie Cantemir la trei naraţiuni comice populare cu personajul Nastratin Hogea. de diverse genuri şi categorii. Realizări ale folcloristicii timpurii moldoveneşti. Din păcate. poetul şi folcloristul Anton Pann va publica la Bucureşti (1853) Ne-zdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Sibiu. cu „iroul fabulos [excepţional]” Pepelea. ţine de anul 1841 – atunci 1 Шиппер Кристофер М. Nastratin Hogea şi deşteptul („Luminiţa”. după 140 de ani. ajunse şi la români. p. A. sunt: una chineză. 1922. Chişinău. putem reconstitui spectrul cronologic al semnelor de ilaritate populară. 1905). Brăila. al turcilor. doar în baza acestor documente. с. 1911). 28-29). De-ale lui Nastratin (revista „Ion Creangă”. Ediţie critică de Sabina-Cornelia Stroescu. 3 Literatura română veche. 1989. Nastratin Hogea avocat („Călindarul poporului”. inclusiv în cele de natură înveselitoare. 1976. май.. nr. nr. de acum 24 de secole. 1978. ajungînd la 2300 de ani1. din câte s-a putut afla. Prefaţă de . a. 1938–1939. şi una indiană. în opera sa Historia incrementorum atque descrementorum aulae otomanicae [Istoria ascensiunii şi decăderii curţii otomane]. 6). Nastratin Hogea („Foaia interesantă”.. Cluj-Napoca. Ulterior. despre „o diavoliţă de babă”. manuscrisul unei povestiri populare comice româneşti (snoavă). Cernăuţi. de alte vîrste „scrise” având parte naraţiunile comice ale celorlalte popoare. scrise. 52-53. Astfel. despre acelaşi personaj aflăm din: „Calendarul lui Nastratin Hogea” (Iaşi. precum şi din alte surse [Snoava populară românească. Bucureşti. anul 1504 – aspectul său vestimentar şi modul în care şi-a servit cafeaua în cadrul ceremonios al etichetei de palat) numără 505 ani (deşi a fost aşternută pe hîrtie de către cronicarul Ion Neculce la vreo 200 de ani după acest eveniment)2. 1872). nr. 1070). Răzbunarea lui Nastratin Hogea („Glasul Bucovinei”.. cunoscute graţie scrisului. 1897. Bucureşti. Şotii de-ale lui Nastratin când era băiet (cartea Braşoave de Gh. 2 Cirimpei V. Китайский юмор «Сяохуа» // Курьер ЮНЕСКО. este din anul 17003.

duhóvnic – slujitor al bisericii.Amprente ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic 135 Teodor Stamati. alături. de care se prinde jugul pentru boi. Din timpul contactelor cu turcii. profesor de fizică. pe capră. noţiuni ca: agíe – poliţie de model turcesc. dar şi în Pătăranii folclorice ale românilor sovietici […]. XV) pătrund în limbajul românesc. începînd cu sec. formată din două pietre suprapuse. p. tătarii şi grecii (sec. la începutul veacului al XXI-lea... cucon. X–XIV. da pe cocoş – o sută de ruble”). p. înainte de mîncare ori după?…”). potricálă – unealtă cu care se fac găuri în piele. p. în gazeta politică şi literară „Albina Românească”. avînd şi funcţia de eliberare a certificatelor („turcii mînau oile spre agie”). doctor în filosofie şi artele frumoase1 la Academia Mihăileană din Iaşi. 2008). rîşniţă – moară primitivă. chiverniseálă – economie/ Mihai-Alexandru Canciovici. lostopánă – om tare gras („Da cînd anume.1 1 Cu diploma respectivă. a Societăţii Savanţilor Austriei (Viena) [Cirimpei V. bibliografie. LIV-LXXXIX. note asupra ediţiei. stăpîn. (a se) spovedí – a-şi mărturisi preotului păcatele săvîrşite. inclusiv creaţia comică a românilor. rúblă – monedă veche de argint („pe cal să ceri o rublă. gálben – veche monedă scumpă. fálce – suprafaţă agricolă de circa un hectar şi jumătate. chiróşte – colţunaşi. comentarii şi vocabular: Victor Cirimpei. (a) rîşní – a măcina manual mişcînd circular o roată de piatră peste altă piatră („să rîşneşti grăunţele din sacul ista”). (a) carboví – a acumula bani-carboave. publică. 2007. cit. cúzniţă – fierărie. pot fi cuvintele: (a) blagosloví – a binecuvînta. După această retrospecţiune de ansamblu. crîşmă – local unde. p. Caucazul de vest (Chişinău. Bucureşti. textul Pepelea se tocmeşte argat la un român. îngrijire folcloristică.12 Naraţiuni populare comice româneşti au continuat să vadă lumina tiparului şi în secolul XX. chiabúr – ţăran bogat. ne vom referi la o serie de amprente ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic. 102-103. de aur. jupîn – domn. nordul Bucovinei. mátuşcă – soţia preotului. Povestiri şi dialoguri din folclorul comic românesc. se publică şi astăzi. 47 şi 115-116. de valoare mică. (a) chimerí – a căuta bani în chimer. proţáp – bară de lemn din faţa carului. ţin cuvintele: árie – făţare de treierat cereale. se servesc mîncări şi băuturi. 35-85]. opáiţ – lampă primitivă. din 1837. 153-154]. sprijinindu-ne pe textele din ediţia recent apărută: Pătăranii folclorice ale românilor sovietici din Basarabia. cufáĭcă – pufoaică (haină scurtă vătuită). 173. Op. VI–VII) şi de mai tîrziu – al slavilor cu românii.2 . cápră – scaun în partea de dinainte a trăsurii. De perioada feudalismului. stînga Nistrului. numit Vasile Răuţ. A. 1984. istorie naturală şi matematici. unde-i rîşniţa”). Din îndepărtatul timp al convieţuirii populaţiei daco-romane cu triburile slave (sec. zlot – unitate monetară cu circulaţie în Ţările Române ale epocii feudale („pentru o slujbă de acestea oamenii plătesc cin’sprezece zloţi”). Selecţie. carboávă – monedă sau bancnotă din trecut. întreabă lostopana de femeie. cu plată. Chişinău. un ţigan”). de dată recentă – Grija lui Nastratin şi Nastratin la judecată în Pozne cu alde Păcală. cea de deasupra fiind mişcată manual („Omul de casă … i-a arătat în cămară. copéică – monedă măruntă. prefaţă. pentru vizitiu („Un boier … avea vizitiu. nordul Transilvaniei. cîrciumă. molébne – slujbă bisericească de implorare a divinităţii în anume scop.

merită un studiu special. sunt ţigănismul barós – ciocan mare şi greu. unei femei tinere i-au dat foaie de drum la o casă de odihnă”). meliţionér – persoană în serviciul statal de menţinere a ordinii publice. ca: dáce – vile („Astea-s case-dace. vagoane-frigorifer etc. . továrăş – domn („Tovarăş doctor. dă-mi ceva tablete ca să mai slăbesc”). Dintre sovietismele. rádiu – aparat radiofonic portabil. impoténte – italienism pentru „impotent”. pará – veche monedă cu valoare mică. ciulamá – sos alb şi gros de făină. mersí – franţuzism însemnînd mulţumesc. Printre amprentele vremilor trecute. sunt cuvintele: devciúşcă – fetişcană. ungurismul dărắb – bucată („să mănînci un dărăb de măligă”). zílnic – carnet de note al elevului. patrafír – fîşie de stofă purtată de preot („Îi pune popa patrafirul pe cap”). mai amplu decît prezentele semnalări fugitive. calchiere a rusescului „дневник”.136 Victor CIRIMPEI economisire („îi dă Manda cu barosul … fără chiverniseală”). spid – gravă îmbolnăvire sexuală. omosessuále – italienism pentru „homosexual” (cu atracţie pentru indivizi de acelaşi sex). dres cu multă ceapă („Puişor în ciulama”). kolhóz – colectivă agricolă („Pentru munca sîrguincioasă în kolhoz. în povestirile comice sunt cuvinte. În cele din urmă. răspunde ghidul”). pătrunse în folclorul comic. sida. melíţie – instituţie statală de menţinere a ordinii publice. expidítor – şofer de automobil pentru curse lungi. Toate acestea. precum şi alte însemne ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic. hangíu – persoană care serveşte clienţii unui han. sída – boală sexuală gravă. din perioada modernă. transportînd containere. întipărite în creaţiile populare comice ale românilor.. han – clădire cu locuri de dormit (hotel) şi ospătărie (restaurant).

«eterne» . tragedia. ale căror lucrări sunt scrise în română. Institutul de Filologie Contribuţia savantului Mihail Bahtin la dezvoltarea teoriei romanului este destul de complexă. El însuşi a fost poreclit „serios-ilarul”. este necesară precizarea şi edificarea unei distincţii fundamentale operate de ilustrul teoretician literar în cadrul acestei discipline. 72]. căruia îi descoperă o tradiţie îndelungată. Aşa stând lucrurile. iar a doua se referă la romanul ce relevă unghiul de vedere al eterolingvismului asupra literaturii şi corespunde discursului dialogic. fiind.” [2. fenomenul eterolingvismului manifestându-se în domeniul beletristicii atunci când scriitorul recurge. Genul dat face parte din domeniul serios-ilarului şi „îşi trage denumirea şi forma clasică de la filosoful Menipp din Hadara. 155-156].e. Bahtin construieşte. Însă Bahtin a depistat că şi în dezvoltarea romanului există „două linii stilistice”: prima e ilustrată de „romanul sofistic” sau grec. 73]. p. Pentru a o înţelege în nuanţe. BAHTIN ASUPRA MENIPPEII SERGIU COGUT Academia de Ştiinţe a Moldovei. un «antigen». Bahtin şi teoreticienii literari. în compensaţie. Această serie se distinge prin asumarea şi încorporarea discursului dialogic” [1. sclav prin origine. constituită din speciile hibride. p. un obiect special pe care să-şi exercite propriile teorii. dar va crea. Pe de altă parte. periferice. fabulos. lirica).n. în chip curios. tragiccomice. din antichitate până azi. M. şi care s-au împotrivit dintotdeauna literaturii culte. pornind de la celebra confruntare dintre acesta şi reprezentanţii şcolii formale ruse. neoficializate. pe care i-l impune tiranic autorul. la combinaţii ale variatelor limbaje sociale. Distincţia dată se referă la două serii literare contrastante: prima – seria genurilor aşa-numite „oficiale” sau „poetice” (epopeea. Bahtin fiind considerat promotorul celei de a doua. încât va fi nevoit să-şi împartă domeniul literar cu adversarii săi: va lăsa în seama stilisticii lingvistice seria genurilor aşa-numite «poetice». întrucât închide enunţul într-un singur sens. „toată literatura lumii. O treaptă foarte importantă în evoluţia romanului dialogic a constituit-o satira numită menippee. potrivit lui Diogene Laertius. suprarealism (cu speciile implicate: epopeea. descria contribuţia lui astfel: „Bahtin a resimţit la rândul său tăria poeticii formaliste. Predilecţia pentru roman se explică prin faptul că acesta e conceput de către marele savant ca „aureolat cu însuşirile unui teritoriu inedit. Bahtin abordează problema genului literar ca oglindă a tendinţelor apreciate drept „cele mai stabile. exponent al semnificaţiilor democrate şi umaniste” [1. Înainte de a începe caracterizarea menippeei. Acest subiect este foarte des ignorat de către exegeţii operei lui M. anume romanul. Cercetătorul Marian Vasile într-o lucrare consacrată moştenirii ştiinţifice bahtiniene. 72]. lirica. în elaborarea romanelor sale. Menipp era un filosof cinic şi autor de satire. de la Homer la futurism.137 VIZIUNEA LUI M. refractar metodei formale” [1. o altă serie literară (…) ilustrată de genul romanesc. tragedia) şi cealaltă – seria genului romanesc. care a trăit în secolul al III-lea î. p. reprezintă o serie literară numită monologică. specifice celor mai felurite pături ale societăţii. p.

159]. în Olimp” [2.138 Sergiu COGUT din dezvoltarea literaturii” [2. Pentru prima dată apare în menippee şi experimentul moral-psihologic. 147]. Iar această încercare a înţeleptului „înseamnă încercarea poziţiei sale filosofice în lume (…). a cărui operă el o consideră ca fiind culmea la care a ajuns în procesul dezvoltării sale romanul dialogic. sinuciderile etc. cealaltă fiind Visul unui om ridicol. p. Bahtin susţine chiar că ele „pot fi intitulate menippee în accepţia aproape pur antică a termenului. p. a simbolicii şi. mereu capabile de a se înnoi. cât şi aşa-numitul „cuvânt deplasat”. uneori. enumerând şi comentând 14 particularităţi ale acestui gen. „elementele arhaice care se păstrează în gen nu sunt moarte. 158]. vorbele şi izbucnirile nelalocul lor. el îşi propune să analizeze cele două scrieri din ultima perioadă a creaţiei lui Dostoievski – Bobok (inclusă. originea sa. p. în celebrul jurnal de scriitor. După caracterizarea pe care o face savantul menippeei şi genurilor înrudite cu ea (diatriba. în infern. El reprezintă memoria artistică în procesul dezvoltării literaturii şi de aceea este în măsură să asigure u n i t a t e a ş i c o n t i n u i t a t e a acestei dezvoltări” [2. care sunt introduse sub formă de vise ori de călătorii în ţări neştiute” [2. 161]. 160]: pământul. care sau reflectă o sinceritate cinică. Menippeea este cunoscută în lumea anglofonă şi cu denumirea „pasquinade” tradusă „pamflet”. În monografia sa dedicată poeticii lui Dostoievski. O altă particularitate „extrem de importantă a menippeei este asocierea organică în cadrul ei a fantasticului liber. cuvântul filosofic. Mihail Bahtin atribuie menippeei şi „elemente de u t o p i e s o c i a l ă. M. porecla populară a unei statui din Roma. îndreptăţite şi consfinţite aici de un scop pur ideatic-filosofic – acela de a crea s i t u a ţ i i e x t r a o r d i n a r e. a elementului mistic-religios cu un n a t u r a l i s m d e s p e l u n c ă extrem şi grosolan (din punctul nostru de vedere)” [2. p. optând pentru Bobul). patimile care frizează nebunia. În legătură cu aceasta şi ca o consecinţă a excepţionalului universalism filosofic specific acestui gen. ci mereu vii. sau demască cu profanare cele sfinte. cu alte cuvinte. ca şi a doua. excentricităţile. putem spune că subiectul menippeei îl formează aventurile i d e i i sau ale a d e v ă r u l u i în lume: pe pământ. dedublarea personalităţii. a cărui traducere în română din 2008 a operat o modificare a titlului acesteia. dar n u .” [2. 163].ş i u i t ă nicicând trecutul. 159]. p. p. anormale ale omului. solilocul. simpozionul). bunăoară demenţa sub toate aspectele ei (…). Dintre acestea. teoreticianul rus susţine că a treia e primordială şi „constă în aceea că aventura ca şi fantasticul de cea mai mare îndrăzneală şi neînfrânare sunt lăuntric motivate. infernul şi Olimpul. căutător al acestui adevăr” [2. M. spre a provoca şi a încerca ideea. 146]. „menippeea este construită pe trei planuri” [2. deoarece particularităţile clasice ale . Caracteristice pentru acest gen sunt şi scandalurile. Termenul „pasquinade” provine de la toponimul Pasquino. Bahtin caracterizează menippeea. p. ce se realizează prin „zugrăvirea stărilor moral-psihice neobişnuite. Genul trăieşte prin prezent. În acest sens. Astfel. p. reveria neînfrânată. de care pamfletarii obişnuiau să îşi lipească lucrările. sau calcă în mod evident eticheta. visele fantastice. a d e v ă r u l încarnat în figura înţeleptului.

remarcabilul teoretician american afirmă că aceasta poate fi asimilată satirei menippee „doar declarând că utopia şi vedenia din vis sunt părţi ale menippeei”. S. Bahtin asupra menippeei 139 acestui gen se manifestă în ele cu claritate şi plenitudine” [2. Această abordare bahtiniană a unor opere dostoievskiene prin prisma înrudirii lor cu genul carnavalizat al menippeei nu a rămas fără ecou în cercurile teoreticienilor literari. el remarcă: „Îmi pare totalmente arbitrar să incluzi vedenia din vis (un mijloc. Vatcenko descrie în studiul său О статусе термина Concepţia lui Bahtin despre Dostoievski: „polifonie” şi „carnavalesc” – traducerea ne aparţine. după cum ştie Bahtin. publicată de F. sunt dezbateri plate şi monotone în lumea de dincolo care în niciun fel nu anticipă umorul negru şi atmosfera macabră a schiţei lui Dostoievski” [3]. Astfel. 200] drept o teză nefondată. 217]. fiind. Acestea sunt Smerita. Astfel.Viziunea lui M. reiterări ale ideilor lui Dostoievski formulate cu mult înainte de 1873. din motive cronologice evidente. convorbirea lui Ivan cu Aleoşa în localul „Metropol” este şi ea o menippee admirabilă. Bahtin. S. Acestea fiind spuse. ele sunt. pe când în capodopera Fraţii Karamazov. O poziţie asemănătoare cu cea a lui R. p. mai degrabă ecouri. „constituie (…) microcosmul întregii sale opere” [2. Însemnări din subterană şi O întâmplare penibilă. susţinând că acest reprezentant de marcă al literaturii antice carnavalizate prinde rădăcini şi în romanele marelui scriitor. p. Apoi poeticianul rus se ocupă şi de opere dostoievskiene. operele-cheie ale marelui prozator. scena în care Raskolnikov îi face Soniei prima vizită. Wellek este adoptată şi de cercetătorul M. explicându-şi poziţia astfel: „Dacă ea utilizează teme comune altor romane ale lui Dostoievski. dar cineva poate admite că Bobul aparţine vag genului «dialogurilor morţilor». Bahtin că povestirea Bobul. o menippee autentică este şi discuţia dintre Ivan şi diavolul. în privinţa genului. este „o menippee creştinizată aproape desăvârşită” [2. cu valoare autonomă” [2. dar de un tip oarecum diferit şi căruia îi lipseşte elementul fantastic direct. cunoscutul cercetător american René Wellek. în Crimă şi pedeapsă. într-un studiu de al său intitulat Bakhtin’s view of Dostoevsky: „Polyphony” and „Carnivalesque”1. citindu-i din Evanghelie. cel al povestirii Visul unui om ridicol. În acest roman. cele ale Fenelon şi ale lui Fontenelle. p. folosit în cele mai variate contexte. M. în care autorul a introdus „o altă satiră – Legenda Marelui Inchizitor.C. citează cazurile pe care le consideră cele mai importante. Dostoievski în 1873. 190]. p. consideră afirmaţia lui M. pretutindeni şi în toate timpurile. iar în Idiotul. la fel înrudite în esenţă cu menippeea. Eu nu am găsit nicio mărturie că Dostoievski într-adevăr îl cunoştea pe Lucian sau pe Seneca sau oarecare «satiră menippee» în sensul strict al cuvântului. Gasparov. cu toate că acele pe care Dostoievski le-ar fi putut cunoaşte. unii dintre aceştia ridicând obiecţii la adresa ei. Astfel. 1 . întrucât visarea e o activitate universală a omului) şi utopia vârstei de aur în categoria «satiră menippee»” [3]. Iar în ce priveşte al doilea exemplu de menippee dostoievskiană pe care ni-l propune M. menippee este spovedania lui Ippolit. 216]. „vedenia” sa. La finele analizei particularităţilor de gen ale menippeei în creaţia lui Dostoievski.

Acest Dan e îndrăgostit de Maria şi împreună cu aceasta întreprinde o călătorie pe lună.” [4]. dacă aş fi trăit înainte pe lună sau pe Marte şi aş fi comis acolo cea mai ruşinoasă şi mai necinstită faptă din câte se pot imagina şi. ce se simte atras de „lucruri metafizice” retrăieşte experienţa uneia dintre reîncarnările sale trecute în ipostaza unui călugăr pe nume Dan ce exista tocmai pe timpul lui Alexandru cel Bun. Iar în Geniu pustiu avem tandemul Toma şi Ioan. Luând drept model perspectiva lui M. anume în discuţia lui Ivan Despre statutul termenului „menippee” în ştiinţa contemporană” – traducerea ne aparţine. atât Sărmanul Dionis şi Geniu pustiu de M. Mahlin referitoare anume la conceptul bahtinian care este şi subiectul studiului de faţă. Bahtin de a aborda cele două scrieri dostoievskiene. Bion şi operele ce au ajuns până la noi ale lui Petronius. iubita lui Toma. păstrătoarea cărora se dovedeşte a fi «ipotetica» formaţie literară numită de M. Astfel. este cea care îşi pune capăt zilelor. V. Gasparov şi V. deodată mi-a venit în minte gândul foarte ciudat că. Argumentele în cauză „ca şi cum ar conţine răspunsuri la observaţiile lui M. Heraclit. Mahlin. căci Poesis. o scriere în centrul căreia este visul: Dionis. Bahtin constă în faptul că în lucrările sale el a atribuit acesteia o dimensiune fundamental-universală şi a descoperit importanţa ei la intersectarea poeticii. considerându-le a fi exponente ilustrative ale menippeei. în articolul său dedicat menippeei şi inclus într-o enciclopedie de termeni literari. care reprezintă domeniul genurilor serios-ilare. Eminescu. cât şi pe tărâmurile lumii celeilalte: în rai şi în iad. într-o măsură mai mare sau mai mică. un „băiet sărac”. aş fi fost batjocorit şi dezonorat acolo…” [5. cât şi celebra povestea crengiană Ivan Turbincă. Aşadar. astfel creând un precedent nu atât al „conservării” valorilor tradiţionale ale ştiinţei literare. cât al transformării lor creatoare.140 Sergiu COGUT «мениппея» в современной науке1 polemica dintre acest M. prima este. din cauza ei. Bahtin versiunea fragmentului istoriei literare. Tot aici depistăm şi motivul sinuciderii. Trebuie menţionat că şi în Visul unui om ridicol citim următoarele: „De exemplu. 1 . p. Bahtin menippee. Autorul acestui studiu dedicat menippeei conchide că un merit deosebit al lui M.C. acoperind toată literatura universală (de la fragmentele ce nu s-au păstrat ale lui Antistene. Apuleius. Aici întâlnim şi ceea ce Bahtin numeşte „cuvânt deplasat”. De partea cealaltă. care are legătură cu devenirea genului romanesc. În povestea lui Ion Creangă ne sunt relatate călătoria şi peripeţiile soldatului rus Ivan atât pe pământ. 804]. din punctul de vedere al construcţiei. ce se alimentează energetic în diferite etape istorico-culturale cu focul nestins al «amestecului» de limbaje poetice. Gasparov „apreciază drept neconvingătoare. Gasparov şi anticipă întrebările acelor specialişti care meditează asupra posibilităţilor de a apela la această categorie pentru o «aplicare ştiinţifico-productivă adecvată a ei în cercetările istorico-literare şi teoretice»” [4]. aduce argumente întru susţinerea acestui concept bahtinian ca termen al poeticii istorice. esteticii filosofice şi ontologiei etic orientate. M. S. generată de «fantezia literară» a lui M. prin intermediul căruia se realizează dedublarea personalităţii. putem încadra în categoria acesteia. În acest caz este vorba de un vis în vis. Cercetătorul în cauză menţionează şi concreteţea aparentă a „unei anumite serii literare «hiperbolic» extinse în timp. Lucian până la romanele lui Dostoievski)” [4].

p.com/SND/Philologia/2_vatchenko. astfel că e încoronat antipodul regelui. Termenul „menippee” a fost ulterior adoptat ca denumire a unui gen literar sau a unei teorii bazate pe principiile esteticii filosofice.utoronto. Astfel. semioticii şi naratologiei. În cazul acestei scrieri. Merită însă menţionat şi faptul că menippeea nu trebuie identificată cu satira menippee. Bahtin. cuprinde fenomene literare din diferite epoci: nuvele renascentiste. The Bakhtin circle: philosophy. Astfel. Dostoievski F. pe când în realitate noi suntem toţi supuşi acesteia. care a fost dezvoltată de către filologul ucrainean Alfred Barkov.Aşa stând lucrurile. el ne este înfăţişat ca stăpân care poate să îi poruncească morţii. Înaintea sa acest subiect l-a abordat şi filosoful german Georg Misch. 147]. Bucureşti.ca/tsq/DS/01/031. spre deosebire de satira menippee. pe care a avut-o. care au loc în mediul filologic. Dar este memorabilă şi scena dialogului dintre Ivan şi draci de la poarta cealaltă. 2. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. merită menţionat faptul că această discuţie dintre Ivan şi Moarte poate fi uşor atribuită aşa-numitului „dialog din prag”. London and Sterling. dorim să remarcăm încă o dată importanţa covârşitoare. Problemele poeticii lui Dostoievski. 1970. Bahtin asupra menippeei 141 cu Moartea. a cărui cea mai cunoscută operă este monumentala Istorie a autobiografiei (1907-1959). menippeea. satire medievale şi povestiri filosofice. 2002. 2001. Ion Creangă reuşeşte să creeze o veritabilă atmosferă de carnaval. Iaşi.rusnauka.M. aşa încât discuţiile în contradictoriu. în „Jurnal de scriitor”. în sensul că. Vasile Marian. ea fiind cea mai exigentă regină şi judecător. http://www..doc. a iadului. chiar polemicile referitoare la acesta. o „lume întoarsă pe dos”. culture and politics. întrucât prima ne este prezentată de către marele teoretician rus ca o generalizare a celei de a doua. Dar subiectul dat nu şi-a pierdut încă particularitatea care ne permite să îl considerăm unul destul de problematic. . referitor la acesta. M. Vidma. În concluzie.htm 5. Bahtin: discursul dialogic. Trebuie menţionat şi faptul că Bahtin totuşi nu a fost primul care să cerceteze genul menippeei. după cum carnavalul presupune o „viaţă răsturnată”. la fel ca şi cea dintre soldatul rus şi Sfântul Petre. 6. Visul unui om ridicol. căci aici practic totul e cu capul în jos. Bahtin Mihail. menippeea în evoluţia romanului dialogic sau polifonic. ne îndeamnă să fim foarte receptivi la acest gen carnavalizat al menippeei şi la „aventurile” pe care le cunoaşte el în cercurile filologice contemporane. aşa şi în povestea despre Ivan. na turbinca!”.Viziunea lui M. 3. potrivit concepţiei lui M.shtml 4. Bahtin susţine că menippeea s-a format într-o eră când «mitul naţional» al antichităţii îndepărtate se dezintegra: era elenistică” [6. anume sclavul sau bufonul. Brandist Craig. 2008. http://www. deoarece are loc la poarta raiului. Bucureşti. Craig Brandist menţiona în cartea sa consacrată cercului apărut în jurul lui Bahtin: „Pe urmele lui Misch. când acesta îi porunceşte „Paşol.

p. 87]. – Încât pentru profora trebuie să iei sama cum vorbesc Rossienii. cei din Basarabia. – Greutatea ei să cuprinde întru aceea. Peste zece ani. Unul dintre dialogurile incluse. unde cuvintele nu sunt aranjate în ordine alfabetică. p. al XIX-lea (mai ales în anii 1806-1812 şi 1828-1834). profesor de limbă română la Seminarul Teologic din Chişinău. vădeşte clar scopul editării acestor dicţionare: „– Înveţi Dumneata ruseşte? – Învăţ. cu titlul: Новой валахской и русской словарь/ Noao cuvinte roseşсi şi româneşсi. Regulamentul Organic a întărit tendinţa românilor de a studia în limba maternă” [3. Ştefan Ciobanu susţine că limba în care a fost redat textul rusesc „este destul de corectă” [1. Спрашивать о свойстве Российскаго языка/ A întreba pentru firea limbii Rossieneşti. la baza căruia era pus principiul . se implică mai profund în sistemul învăţământului. Domnule. administraţia rusă a întreprins un şir de măsuri care să contribuie la dezvoltarea culturii teritoriilor româneşti… Când lupta pentru învăţământul în limba română a căpătat un caracter decisiv şi a fost desfiinţată academia grecească. Cercetătoarea Zamfira Mihail scrie că „la începutul sec. din necesitatea studierii limbii ruse de către băştinaşi. editată la Chişinău în 1819. în frunte cu Kiselev.) integral la Bucureşti. În Basarabia. contribuind la elaborarea regulamentului şcolar de la 1833. mai multe de cât ori la care Evropenească limbă. – Iară pentru mine este grea şi propofaua (pronunţia. Fireşte că noi. n. administraţia rusă. ne întrebăm de ce era cazul să studieze rusa la acea vreme şi vorbitorii de limbă română de peste Prut. că la dânsa este mulţime de cuvinte. Ambele lucrări lexicografice sunt alcătuite din două părţi: Собрание слов/ Adunare de cuvinte. cei ce ştiu bine limba lor. – n. с переводом на Молдавском языке… (Scurtă Russacă gramatică cu tălmăcire în limba moldovenească pentru ucenicii seminariei Chişinăului şi ale altor şcoale din Basarabia. 55-56].). în virtutea circumstanţelor istorice.142 O COMPARAŢIE LExICOGRAFICĂ BILINGVĂ (BUCUREŞTI 1829 – CHIŞINĂU 1819) LIDIA COLESNIC-CODREANCA Universitatea Liberă Internaţională din Moldova Primele dicţionare bilingve rus-române în spaţiul românesc apar la începutul secolului al XIX-lea. p. – s. n. care cunoaştem situaţia mai mult decât deplorabilă a limbii române de aici din perioada dominaţiei ţariste. primul dicţionar bilingv este glosarul rus-român (aşa-zisa Sobranie slov/ Adunare de cuvinte) inclus la sfârşitul manualului bilingv Краткая Российская Грамматика. ci tematică şi Разговоры/ Dialoguri. şi să vorbeşti adeseori cu dânşii” [2. în 1829. Şi totuşi. – Cumuţi pare Dumitale limba Rossienească? – Foarte grea. anexată la imperiul rus în 1812. 52]. glosarul bilingv este reeditat (nu exagerăm. Se presupune că tălmăcitorul gramaticii ar fi Dimitrie Saviţchi.

Pentru neguţători şi feliuri de marfă. Reprezentanţii oficiali ai guvernului rus din teritoriile româneşti îi susţineau pe românii care tindeau să efectueze învăţământul în limba română. кортуз. Pentru acele. cizmele/ rus. подштаники. A întreba pentru vreme. plapăma/ rus. patul/ rus. par absolut identice. pantofii/ rus. ghearbaciul sau biciul/ rus. glosarul de la 1819 şi dicţionarul de la 1829. полушубка. Un sistem de învăţământ pe atunci la modă. 25). часы. cămaşa/ rus. şapca/ rus. În contextul celor de mai sus. păcură/ rus. Pen Bucureşti a merge/ Через Букарест ехать. pălăria/ rus. inelul/ rus. se editează sus-numitul dicţionar anonim rus-român. Pentru ce să atinge de călătorie. care susţineau învăţământul în limba franceză şi doar pentru clasa dominantă” [4. Pentru părţile casii. tabacul/ rus. la Bucureşti. Pentru flori. Pentru cele ce atârnă asupra scrisorii. 22-23). care sunt aranjate în aceeaşi succesiune: Pentru Dumnezeu şi pentru lucrurile care se ating de lege. перстень. pe colo numărul de cuvinte traduse din ruseşte: sare/ rus. 13). scurteica/ rus. Pentru om şi pentru părţile lui. limba rusă este studiată în Moldova din 1828. şaua/ rus. Şi Dialogurile propuse pentru conversaţii sunt aceleaşi: Pentru a petrece cu cineva. кошелек. Pentru a ospăta pe prietenul. Pentru vârstă şi pentru feliuri de boieri. Spre deosebire de glosar (1819). dicţionarul (1829). papucii/ rus. 28). 27). Pentru a cumpăra şi a vinde marfa. cearşaful/ rus. sacunul/ rus. Ibidem]. сапоги. графиня (p. flori şi copaci. Pentru metaluri. плят. койка. dincolo de Prut „în tot acest răstimp nu a fost nicio tentativă de a impune studierea limbii ruse. pungă/ rus. перчатки. Pentru lunele şi zilele săptămânei. coль. La o analiză mai atentă. Pentru lume şi pentru stihii. шапка. A cinsti pe cineva cu ceai. сетло. unde se predă în calitate de limbă străină doar amatorilor de a o studia pentru o plată suplimentară profesorului. простиня. ceasornicul/ rus. карман. Pentru mâncare şi băutură. зеркало. Mihail Sturza). A cere vreo milă. материе такою (p. se impune şi următoarea paralelă: dacă în Basarabia studierea limbii ruse era impusă pe toate căile în scopul asimilării lingvistice a băştinaşilor. basmaua/ rus. la Gimnaziul Vasilian din Iaşi. nădragi/ rus. La o simplă comparaţie. apoi. 21). Iar în 1829. пояс. A întreba pentru firea limbii Rossieneşti. стан (p. a inclus şi numeralele cardinale de la unu până la un milion. perna/ rus. Numele sărbătorilor. bastonul/ rus. носки. кучер (p. Pentru insecte. катран (p. oglinda/ rus. одеяло. vizitiul/ rus. Pentru grădini. шляпа. Oficial. introdus în Basarabia în 1824. grafina/ rus. Pentru a să pune masă. mindiriu/ rus. orice lucru şi materie/ rus. buzunariu/ rus. таз. A întreba pentru drum. шинель. туфли. Pentru oraş şi părţile lui. la final. Pentru a heretisi pe prietin la anul nou. brâul/ rus. Pentru fiarile cu patru picioare. стул. mănuşile/ rus.O comparaţie lexicografică bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) 143 şcolilor elementare lancasteriene fără plată. mijlocul/ rus. Pentru nedesăvârşirile omului.. Pentru cele ce să văd pe câmp. însă. брюки. подушка. observăm şi unele diferenţe de ordin cantitativ şi calitativ. Pentru vreme şi pentru vremile anului. палка. la editura de la Cişmea. Pentru paseri. aceste două lucrări anonime. Dicţionarul a mărit pe ici. ieşind împotriva multor boieri şi chiar a unor voievozi (de ex. табакерна. lighianul/ rus. постель. пошмаки ciorapii/ rus. Pentru rudenii şi prietenii. care atârnă asupra învăţăturii. Pentru cele ce să târăsc. Pentru a întrebuinţa tabacul pe nas şi cu ciubucul. izmenele/ rus. табак (p. săpunul/ . prosper în Rusia. Ambele cuprind aceleaşi teme pentru conversaţii în Adunări de cuvinte. рлаток. preluat din Angliа. Pentru a cerceta pe prieteni. mantaua/ rus. рубашка. tabacheră/ rus.

frigarea/ rus. сапожник. plămânii/ rus. пикурицы. scaunile/ rus. broască/ rus. лопатка. навоз. bucurie/ rus. первой. обманщик. поднят. fumul/ rus. пульс. migdale/ rus. сфеча. fata/ rus. lăcustă/ rus. giuden/ rus. дородность. a scoate/ rus. . iepuroaică/ rus. maştehă/ rus. баран. strig/ rus. al tău/ rus. сотнячий. olaru/ rus. râs/ rus. grădină/ rus. наш. grădină/ rus. бания. горчица. boiangiu/ rus. кузнец. nour. триношки. близко. тысячий. арехи. alune/ rus. пух. topor/ rus. lăutarii/ rus. 43). îmbrăcăminte/ rus. хлябятек. precupeţul. 32). сухару. кастрюля. uscat/ rus.d. проси. честь. 29). statul omului gras/ rus. curat/ rus. tingire/ rus. dorm/ rus. al sutelea/ rus.l. porc sălbatec/ rus. варение. стол. lumănare/ rus. văduvă. iahne/ rus. клещи (p. pătrunjel/ rus. карлик (p. ceaiu/ rus. 17). ваш. пузырь (p. făina. портной. lopata/ rus. вал (p. fată/ rus. tărâţele/ rus. сад (p. preafrumos/ rus. dragoste/ rus. 38). şuncă. 35-36). clanţ. 34). осленок. şăzi/ rus. buhă (p. тихо. brutariu/ rus. нос. cotoi/ rus. hribi/ rus. взор. лице. gunoiul/ rus. воздух î. usturoiu/ rus. вдовствующая персона. тапор. пекарь. 40). puf/ rus. tema/ rus. сухощавость. поднос (p. muşchiu. căutătură/ rus. leopard/ rus. зеленья. училище. cenuşa/ rus. înşelătoru/ rus. уголь. aproape/ rus. огонь. ştof/ rus. 20). vie/ rus. петрушка. удивление (p. лошачья самка (p. мачиха (p. чубук.d. numele/ rus. ceapă/ rus. masă/ rus. улитка. раки. Pe alocuri a evitat anumite cuvinte din glosar: mânz de măgariu/ ruс. жаба. ciupercile/ rus. правая сторона. cinstea/ rus. Mie mi-a căzut guşerul/ rus. al vostru/ rus. радости. задача (p. tractirul/ rus. î. чисто. ром. î. văzduhul. al mieu/ rus. соус. nămeteţi/ rus. zarzavatul/ rus. borşci/ rus. телица. baia/ rus. iasca/ rus. catâr/ rus. beşica/ rus. cafea/ rus. кабан. 7). focul/ rus. ветчина. sfeşnec mucările/ rus. pirostriile/ rus. sfatul/ rus.l. pesmeţi/ rus. 39). tutunul/ rus. чеснок. al mielea/ rus. мой. твой. 16). jiuncă/ rus.l. 30). plăcintă/ rus. зляудняги дом. bobru/ rus. vasilisc/ rus. холст. сплю. pe din dos/ rus.l. dreaptă parte. struguri/ rus. сех. 18-19). саламандра (p.l. стрекоза (p. кот. colb (p. cârciumaru/ rus. бобр. одежда. faţă în văduvia petrecând/ rus. сахар. al nostru/ rus. mirare/ rus. изнанка. Schimbările de ordin calitativ ar fi unele sinonime literare acolo. heraru/ rus. î. губка. rudă/ rus. рязник. croitor/ rus. teatrul/ rus. tablă/ rus. садись. jocul venei. cojocar/ rus. vădană/ rus. облако. пирог.d. culbec/ rus. любовь. cizmarul/ rus. повар. nor/ rus. театр. виноградник. огород (p. сова. арешка. unde în glosar sunt cuvinte neaoşe: aerul/ rus. fecioară. виноград. стулья. pâinea/ rus. cleşcele/ rus. puh. bufniţă/ rus. скрипкары (p. hrean/ rus. tigaia/ rus. горшечник. cioc/ rus. raci/ rus. puls/ rus. cărbunele/ rus. сковорода.d.l. nuci. великан. выкладывать. 19).144 Lidia COLESNIC-CODREANCA rus. барс. родственница (p. 39). luleaua/ rus. cârlan/ rus. zahar/ rus. шпилика. крот. faţă/ rus. 41-42). ciubucul/ rus. 22). şcoala/ rus. вдова. zaharicale/ rus. ţinc de pământ/ rus. mai proastă pânză/ rus. 31). roagăte/ rus. маляр. urieş/ rus. î. У меня язычек упал. păr ce înferează la musteaţă/ rus. легкое (p. шубник. salamandr/ rus. buhai/ rus. корчимарь. bucătariul/ rus. табак. al doilea/ rus. кофи (p.d. statul omului uscăcios/ rus. пыль. mătura/ веник. бык. мыло. macelaru/ rus. întâiu/ rus. хлеб. второй. încet/ rus. дым. штоф.d. лук. девица (p. hindichi/ rus. байка. щи (p. отрубы. кричу. î. кисея (p. baică/ rus. зайчиха. василеск. 24). мошек (p. подсфешник щипцы. 37). грибы (p. имя. сития. дефка. rom/ rus. î.d. scund/ rus. чаю.l. попел. sita/ rus. praf/ rus. прекрасно. 27). 21). трубка. 38-39). совет.

jambon. comp.: maidan (p. стекло. iarmaroc (p. неделя. comp.: „Poftim. comp. наизусть учить. comp. curechi (p. de rost a învăţa/ rus.: foaie.: maimuţă (p. comp. î. comp. сего вечера. foaie/ rus.: mazăre (p.: zăpadă (p.: porumb (p. пирог.l.: magazin (p. î. Dicţionarul mai conţine câteva greşeli de traducere: ţăran/ rus.d.: „Prea bine îl ştiu”. tină/ rus.: plăcinte (p. cu banii pe şini/ rus. 40).: cel care vinde la prăvălie (p. comp. fanariu/ rus. 10).d. comp. comp. ceaţă. comp. să iei iată ciubucile şi tiutiunul” (p.d. „Nu. loc unde se vinde peşte/ rus. 27). comp. comp. scuipitul/ rus. платье. hulub/ rus. cărnărie. луг. mâţă (p. 32). кошка. de până la reforma alfabetului chirilic românesc. apă.: băiat (p.: amiazăzi. straie sau haine/ rus. magazie/ rus. comp.l.. pâclă. площадь. солонина. moimiţă/ rus.: pescărie. 18). 35). totuşi. în acel context.: „Nu” (p. comp. . sticlă/ rus. varză/ rus. „Am plecăciune”. наличные деньги. дворянин. În dialogurile propriu-zise diferenţele ţin de discreţia autorului anonim. 37). pe care dicţionarul de la 1829 le omite: omăt. loc unde se vinde carne/ rus. astă seară/ rus.: sticlă (p. comp. фонар. 32).: Duminică (p. слюна. gutunariu/ rus. голубь. mazire/ rus. comp. снег. „Arşiţă (prea călduros) ”. лесок. să ne plimbăm nu prea mult”. 43). фонарь. хлебник. записка. 38). porumb. pe alocuri se observă unele diferenţe ortografice în dicţionar comparativ cu glosarul: amiază zi/ rus.l.: pârâu (p. Tot la această pagină sunt omise câteva rânduri. 13). „Piatră cade. şes lângă pădure/ rus.: banii peşini (p. „Eu nu crez”.d. care.: paharul (p.: guturaiu. pădurice.: felinar (p. 11). huci/ rus. taz/ rus. ярмарок. felinar/ rus. 33). se evită: „Tună”. filă. leghean.: „Prea bine. 8). zăpadă/ rus. scrisorică. моча. 24). pitariu sau brutar/ rus. comp. comp.: pişatul (p.: pădurice. ţidulă (p. negură/ rus. 25). comp. мясной ряд. 48). Adesea şi glosarul de 1819 traduce cuvântul rusesc prin două sau trei cuvinte româneşti. comp. comp. munte. рыбной ряд. 42). Воскесение. Dumineca.l. 55). comp. comp. виноград собирать.: luncă. fonariu (p. 39). 15). капуста. Domnule”.: ceaţă. î. мармор. dumineca. Deşi ambele lucrări sunt editate cu caractere chirilice vechi.: pânză (p. băiet/ rus. 8).d. pisică/ rus. etc. deal/ rus. полдень. glosarul mai conţine şi cuvinte româneşti care atestă rostirea populară. comp. 26). магазин.: baltă (p.: astă sară (p.d. mai ales pronumele înaintea verbului: „Eu prea bine îl ştiu”. 25). горох. 46). dughenariul/ rus. comp. marmore/ rus. comp. comp. comp.: „Nu cred” (p. comp.: săptămâna (p. î. comp. comp. мальчик. 47). comp. locală: steclă/ rus. 38). comp. negură (p. лист. comp. măcelărie. 40).: lighean (p. neapărat unul neaoş.: „Nu-l ştiu”. „Prea bine. straie. 25).O comparaţie lexicografică bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) 145 motan.: derost a învăţa (p.l. pe alocuri. 17). pârău.d. comp. î. comp.: munte (p. mai bună pânză/ rus. săptămâna/ rus. туман. обезьяна. насморк. vărzariu/ rus. î. comp. стакан. slănină/ rus. comp.: scuipatul. plăcinte. гора. 40). a culege poamă (p. baltă. par alogice: după „Ninge”. comp.: dvorean.: „Arşiţă”. bâlciu/ rus. 22). comp. cel care vinde la dugheană. 39). comp. полотно. 55). comp.: „Bună ziua” (p. ţidulă/ rus. râu/ rus. 9). pişetul/ rus. 32). лавошник (лавочник). болото. De asemenea. spre deosebire de dicţionar. pescărie.l. таз. care. medean/ rus.: marmură (p. 43). grindină cade”.: slănină. luncă. fie că evită unele cuvinte sau propoziţii din dialogurile glosarului. „Eu nu-l ştiu”.: scrisorică. să iei iată ciubucile şi tutunul”. Învierea/ rus. река.l. să ne plimbăm puţin” (p. pitariu (p. fie că adaugă unele cuvinte.: măcelărie. şi lasă: „Întru această noapte au fost ger mare”. a culege struguri/ rus. „Poftim. sau face nişte explicaţii. î. comp. revaş. comp.

„Piatră cade/ rus. şi vorbitorilor de limbă română de peste Prut dicţionarul rus-român. interferenţe bilingve. şi vroiu ai răspunde Dumnealui pentru dânsa/ rus. în termeni sociolingvistici. editate la Chişinău. что об нем хорошо говорят” (p. Я Вам до безконечности обязан за Ваше ко мне доброе расположение”. Духовное лице” (p. 55). Прошу от меня кланяться Господину Н. „Mult pe mine mă îndatorezi Dumneata/ rus. О Боге и о вещах которые касаются до закона”. le recomandă pentru traducere aceleaşi devieri de la normele limbii române literare. „Iară pentru mine este grea şi proforaua/ rus. Много меня одолжаете”. Вразсуждении сего не опасайтесь ни днем. Prepoziţia pentru o găsim utilizată impropriu şi în alte contexte: „Eu am auzit numai că pentru dânsul bine vorbesc/ rus. Cele mai frecvente devieri sau. care erau în limba română din Basarabia. Извините меня. nici noaptea/ rus. „De rost a învăţa/ rus. что безпокою Вас моим приходом” (p. „Încât pentru aceasta să nu te temi nici ziua. utilizată în anturajul ei bilingv. „Pentru paseri/ О птицах”. devieri provocate de copierea exactă a modelelor ruseşti. 10). 45). editat la Bucureşti în 1829 este o reeditare revăzută şi completată a glosarului gramaticii de la 1819. 46). 51). „Ieftin a vinde/ rus. „Eu nemărginit sunt îndatorat pentru a Dumitale bună cătră mine plecare/ rus. „Ploaia vine/ rus. Наизусть учить” (p. Я слышaл только. Вы мне делаете чувствительное удовольствие” (p. „Pentru lume şi pentru stihii (rus. „Câti ceasuri? Caută dumneata pe ceasornicul dumitale/ rus. 24). Не изволите вы чашку кофе?” (p. Дешево продавать”. etc. Я очень его знаю” (p. Aşadar./ rus. 47).: „Eu prea bine îl ştiu/ rus. В кипы класть” (p. „…şi pentru aceea rămân întru a Dumitale voie/ rus…. 48). Имею честь. Peste tot prepoziţia rusească „o” utilizată cu cazul Предложный este tradusă prin prepoziţia românească „despre”. „În teancuri a pune/ rus. „Scump a vinde/ Дорого продавать”. 25). Но для меня трудно и произношение” (p. 59). Старая женщина” (p. 46). О цветах” este şi un calc semantic. ни ночью” (p. Toate denumirile temelor din Adunări de cuvinte: „Pentru Dumnezeu şi pentru lucrurile care să ating de lege/ rus. 47). И хочу ему отвечать на него” (p. Iar titlul temei „Pentru flori/ rus. aşa cum o recomandă însuşi manualul de gramatică (Scurtă Russască Gramatică…). „Ninge vine/ rus. . Я получил письмо из Петербурга от Господина Н. editat la Bucureşti în 1829. 46). „Am cinste. la acea vreme. Который час? Посмотрите на своих часах” (p. Снег идет”. Государь мой. Devieri de recţiune verbală: „Mă rog ca să te închini de la mine Dumnealui N.” (p. De ex. „Mie foarte îmi este cu plăcere aţi sluji Dumitale/ Мне приятно Вам служить”. „Bătrână femeie/ rus.146 Lidia COLESNIC-CODREANCA Uimeşte faptul că. Град идет” (p. 56). 49-50). О вселенной и стихиях”. „Să aib iertăciune că supăr pe Dumneata cu a mea venire/ rus. conchidem că Noul dicţionar rus-român. pentru că e vorba despre denumirile culorilor şi nu ale florilor. „Dumneata îmi aduci mie simţitoare bucurie/ rus. Ambele lucrări lexicografice rus-române au păstrat şi câteva reminiscenţe lexicale greceşti: „Nu pofteşti un felijan de cafe?/ rus.и потому остаюсь в Ваших повелениях” (p. sunt calcurile topicii ruseşti. Дождь идет”. „Eu am primit scrisoare din Peterburg dela Dumnealui N. „Duhovnicească faţă/ rus. поздравить вас с новым годом” (p. 33). 26). ca să te hereticesc pe Dumneata cu anul nou/ rus.

Bucuresci. 4. Начало обучения русскому языку в Румынии. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. în „Бюллетень научной конференции”. Chişinău.O comparaţie lexicografică bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) 147 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 1962. Chişinău. Михаил З. Ciobanu Ştefan. Bucureşti. 1829. 1923 2. 3. Краткая Российская грамматика. с переводом на Молдавском языке. Оттиск 2. 1819 . Новой валахской и русской словарь/ Noao cuvinte rosesci şi românesci. для учеников Кишинёвской Семинарии и других в Бессарабии Школ/ Scurtă Russască Grammatică cu tălmăcire în limba Moldovenească pentru ucenicii Seminariei Chişinăului şi ale altor Şcoale din Basarabia.

În general.. Iuda. au ajuns să înveţe a număra pe cuiele bătute în palmele şi corpul lui Iisus: „Iată. a neamului nostru. şi de criza materială. urechi au. unul din cei mai mari creatori de poezie veritabilă a poporului român de pe ambele maluri ale Prutului şi unul din cei doi piloni ai Neamului. Universitatea „Hyperion”. Poemul începe cu sensibila prezentare a valorilor divine ale Fiului lui Dumnezeu. Sodoma şi Gomora. – paremiologic: daţi Cezarului ce-i a Cezarului. creaţiile artistice ce au în structura lor bibleisme. devin mai sugestive şi au o valoare literară autentică. ce a apărut având la origine textul „Bibliei” sau al unui subiect biblic. bibleismul este o unitate semantico-structurală a limbii. semnat de poetul academician Gr. ş. Canaan. p. ave Maria. prin evidenţierea apropierii de rudenie a lui Hristos cu noi. afectaţi de criza mondială generală a spiritului. În concepţia noastră./ Care şi nouă palmele/ Ne străpunseră” („Taina care mă apără”. Utilizarea bibleismelor în operele artistice (de obicei. Partea a doua a poemului scoate în relief un tablou tragic care este o urmare directă a răstignirii pe cruce de către iudei a Fiului Domnului – Iisus Hristos. dar nu vor să audă. carte cu şapte peceţi. ş. În condiţiile de retrogradare spirituală şi materială a societăţii umane contemporane. copiii noştri/ Învaţă să numere/ Pe cuiele/ Încă pline de sânge. p. a. Eden. ochi pentru ochi./ Şi numai lacrima lui/ Soră mai mare/ Şi numai în inima Sa/ Vom găsi încă o Patrie. Iov.” („Taina care mă apără”. cântarea cântărilor. şi frazeologisme biblice. a se simţi (a trăi) ca în sânul lui Avraam. . a păzi ca lumina ochilor. Golgota.148 MOTIVE BIBLICE ÎN POEZIILE UNOR SCRIITORI ROMÂNI GHEORGHE COLŢUN. a. La rândul lor. noţiunea de „bibleism” este înţeleasă în literatura de specialitate în mod diferit. care posedă un sens concret. în special. Universitatea de Stat din Târgovişte Tezaurul frazeologic al limbii române conţine un număr considerabil de bibleisme. ochi au. Vieru. ce au motive biblice. 341). în general. în poezie) permite cititorului să facă cunoştinţă şi să pătrundă în atelierele lingvistice sfinte ale religiei creştine. cu poemul „Numărătoarea cuielor”. dar nu vor să vadă. muritorii de rând: „Frate mai mare/ Numai Hristos/ Ne poate fi. dinte pentru dinte. 341). cărora le este consacrat acest Colocviu Internaţional. – frazeologic: a se vinde pe un blid de linte. Bucureşti MONICA SPIRESCU. Vom începe prezentarea poeziilor. copiii noştri. Bibleismele includ în sine unităţi ale limbii ce ţin de diferite niveluri: – lexical: abracadabra. în special.

/ Ci încă mai rătăceşte/ Ca muşcătura de cîine/ Sărutul lui Iuda/ Pe-al nostru obraz. Fire optimistă. spre Lumina lui Dumnezeu. autorul.” (p. „memoriei ce zace în arhive” şi a „întregului neam ce sângeră”. 9). „Sfânta rugăminte” se referă la reîntoarcerea „strămoşilor din morminte”. în care Iisus povesteşte fariseilor şi cărturarilor istoria tristă a tânărului care a părăsit casa părintească. zice la sfârşitul poeziei: „Şi cum suntem cu toţii vinovaţi. poetul. şi temeiul”.Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 149 În altă poezie „Treizeci de arginţi”. p. trădarea celui mai apropiat om poate că nici nu ar exista. 8). luându-şi partea de avere ce i se cuvenea şi risipind-o prin lume. Mioriţa şi lumina din Luceafăr”. ./ Ca să ne ierte Doina şi Carpaţii. „doina. căci există şi un înger păzitor – „Steaua din frunte”: „Fericit cel care/ Şi-a alipit sufletul/ De steaua din cer/ Ca de focul din vatră!/ Fericit cel care-a găsit drumul!” („Taina care mă apără. 267). Meditând mult. ca până la urmă să ajungă în condiţii insuportabile de viaţă (devine porcar. 207). Poate măcar în ceruri i se va face dreptate. egal împărţind vina. Cu toate acestea. Vieru în poezia cu acelaşi titlu „Trădarea de neam”. iar în schimbul acestora „am învăţat trădarea ca pe-o artă” (p.” („Taina care mă apără”. şi „sprijiniţi de munţi şi de colinde/ Am mai putea învinge – această boală” (p. În prima parte a poeziei./ Căci acolo i-am ascuns. Vieru şi în poezia „Hristos veni-va pe pământ”. Suceveanu preia acest subiect în poezia „Ruga fiilor rătăcitori”./ Ruşina-se-vor arginţii. A. Trădarea de neam. neîndreptăţitul poet. cu durere în suflet. Pornind de la „Parabola fiului rătăcitor” (Luca 15.” („Taina care mă apără”. 9). îndurând mereu foame şi mizerie). ca o resemnare. în care zice cu încredere deplină: „Vom străpunge raza morţii/ Zid de nori. p. rămâne optimist şi crede într-un viitor mai bun pentru toţi. p. este generoasă/ Trădarea de neam/ Chiar dacă trage în plug/ Noi nu ştim trăda/ Nici măcar o furnică. trece în revistă acele lucruri sfinte pe care le-au pierdut românii bucovineni şi basarabeni: „istoria şi limba. 328) Până la urmă. p. asemeni celor treizeci de arginţi luaţi de Iuda pentru trădarea şi vinderea lui Iisus Hristos: „Treizeci de arginţi/ Strălucesc încă viu pe fundul/ Înfierbântatului nostru sânge. dacă acel sărut molipsitor al lui Iuda nu s-ar mai păstra pe obrazul celor mai mulţi dintre noi: „Frate.” („Taina care mă apără”. Suceveanu nu cheamă sus pe baricade. zid de nori. ci îndeamnă la rugă „spre cei ce au istoria de-a gata” şi „ne-o slobod în rate”. Suceveanu./ Să ne-nfieze iarăşi Rădăcina. de către iudeii contemporani. Subiectul trădării şi al trădătorilor este preluat de poetul Gr./ Să ne rugăm. stindardul liricii civice româneşti Gr. Ne consolăm cu gândul că cel mai mare bard al Basarabiei române şi-a găsit drumul spre eternitate. 210). Vieru vine să ne atenţioneze că cele mai multe rele pe Terra se produc din cauza lăcomiei omului după avere. A. pentru că mai există adevărul care „nu se vinde” şi „coloana vertebrală”. Fiind credincios în suflet şi în fapte. care a fost împroşcat cu cele mai murdare pietre. 11-32). după bani câştigaţi pe căi necinstite. ce pot exista în lumea aceasta. În continuare ne vom referi numai la utilizarea frazeologismelor de origine biblică în placheta „Arhivele Golgotei” de A. a înţeles grava greşeală şi se întoarce la tatăl lui acasă. poetul e optimist. meditează poetul Gr.

pentru că e „conectat la brazi şi la colinde/ Mi-e şira în-şi-ru-i-re de cetăţi”. Poetul „nicicând nu va dansa tangoul/ Falsei iubiri”. se „lucrează înainte”. Dânsul doreşte a fi mai degrabă „fluture cu aripi arse. „acolo rana lumii suspină nopţi şi plânge”.150 Gheorghe COLţUN. în mod special. autorul zice spre final: „acesta sunt. „judecă păreri. parcă vopsiţi cu sânge”. adevărate iaduri pe pământ. „bărbaţi spâni/ Cu ochi de mort şi boturi lungi de câini” caracterizează elocvent firea animalică. Poetul A. 103). Pentru aceste arhive. 90). unde „se spală creierii” şi fariseii „împletesc de zori cununi de spini”. Cu mâna pe inimă. la fondurile morţii” (p. coruptă şi distrugătoare a justiţiei contemporane. Iar „sus. pentru euro şi dolarii fariseilor contemporani. O satiră distrugătoare la adresa trădării şi trădătorilor de neam o găsim în poemul alcătuit din trei părţi „Arhivele Golgotei”. poetul şi toţi noi înţelegând prin această „Rădăcină” Ţara. Epitetele determinative din îmbinările „voci grohăitoare”. 120). fără a simţi vreo responsabilitate. de veacuri. care „sunt la un pas de noi” şi au „pereţii roşii. („Refuzul circului”./ Mai bine mort de nouă ori decât/ biet figurant la circul – acestei farse/ Cu tinicheaua dogmelor la gât”. Monica SPIRESCu Cuvântul „ Rădăcina” e ortografiat în mod intenţionat cu majusculă. Pilat din poemul „Arhivele Golgotei” reprezintă chipul clasei putrede a justiţiei. („Refuzarea circului”. adică către ocârmuitorii. 63).” (p. „mereu nu ajung cadre la secţia trădării”./ de vii. La lecturarea poemului ne dăm seama că prin noţiunea de „arhive” poetul a avut în vedere nenumăratele închisori comuniste. Poezia „Ruga fiilor rătăcitori” se prezintă astfel nu numai ca o rugă de iertare. 21). 14). pe care nu i-a prea durut în cot de soarta. politicienii de vârf ai României. căci „Arhivarul. . care semnifică „preţul trădării” (expresia vine din povestirea evanghelică în care se spune că Iuda l-a trădat pe Hristos pentru 30 de arginţi luaţi de la farisei) îl regăsim şi în partea a doua a poemului „Arhivele Golgotei”. viziuni. ci poate chiar mai mult.” Motivul biblic al celor „30 de arginţi”. de destinul atâtor fii adevăraţi. În multe poezii din placheta „Arhivele Golgotei” apar imagini cutremurătoare ale celei mai enorme tragedii a civilizaţiei – răstignirea pe cruce a Domnului Iisus Hristos. Nimic nu am ce-ascunde:/ Statuia albă-a unei suferinţi/ Şi n-o să-genunchez în temple scunde/ Zidite strâmb pe 30 de arginţi”. în for. p. „Dulcele clinchet” al arginţilor devenit etern. având deja „un fel de tic: se spală des pe mâini” (p. în general. căci „arginţii-n seifuri zumzăie subţire…/ Iar crucea stă. 63). Aici „îngerii roşii în lumina torţii/ Ne trec. şeful cel mare” „pune viza de crucificare”. „Registrele secrete” se „completează – ntruna”. şi a celei din România. România Mare. Cu toate acestea. fac din alb negru şi din negru alb. la intrare/ doar în poziţia de răstignire” (p. p. ca un Apel către cei ce au permis înstrăinarea şi rătăcirea a milioane de fii iubitori ai Ţării – Mamă. p. care. În partea a treia a poemului sunt descrise „grotele de jos” ale arhivelor. Pilat. popoare”. căci şi „mai sus. zilnic le răsplăteşte truda/ Cu arginţi de preţ ce poartă efigia lui Iuda. i-a făcut pe unii „să-şi spintece propriul stern” şi „să-şi vândă părinţii” („Pecetea de noroi a lumii”. Suceveanu este însă de altă parte a baricadei. iar „de la dosare – adie – a trădare şi-a formol. în Salonul 30 de argini” „… voci grohăitoare”. care ar trebui să repare greşeala predecesorilor lor.

pentru „că sus./ De-atâtea ori mi-au înflorit în răni/ Pe când ardeam/ turlă de foc/ spre stele!/ Sunt flori de patimi şi sunt flori de vămi./ Scândura patului cea dulce-amară/ Sora cu lemnul crucii lui Iisus” („Pumnul coclit”. 22). 81)./ Sunt cuiele crucificării mele. ci unicale-n lume. . 42)./ jertfa ta de sânge şi-nviere./ Primeşte-le. o tumoare. 26). pe crucea grea. 82).” („Arhivele Golgotei. ele mi-au fost/ Nu crini şi nici garoafe. eu. 116) şi „închiriind în somn seară de seară. p. dacă mai ai putere. „Se reîntoarce. 54). ce s-a format din trupurile lor pământeşti. Printr-o sugestivă întrebare retorică aflăm din poezie un adevăr crunt şi dureros: „De atâta cât te-am răstignit. p. p. considerându-l „zeu mărunt în aura de mit”./ Că dragostea prăpăd ne-a fost şi vină. autorul se roagă la bob – simbolul vieţii ca la Iisus: „Să ne dai. iată. nu a fost aplicată numai Fiului lui Dumnezeu. în mit/ Pe postul vechi de răstignit”. poetul îi simte oricând în corpul său „în osul tâmplei şi în unghii”.” (p. Speranţa poetului este albatrosul lui Baudelaire. Unul din cele mai originale poeme ale plachetei este „Flori din Grădina răstignirii”. Poetul-ndrăgostit vrea să-i aducă iubitei un cadou deosebit: „În noaptea asta cu zăpezi pe sus. căci Iuda „mereu se află-n lucru” şi „Clinica lui mereu de lume-i plină. la intrare/ Doar în poziţie de răstignire. p. p. Prin intermediul acestui mic zeu poetul mai aude nechezatul calului de altă dată şi numele lui strigat de morţii lui. p./ Se-ascunde vocea-i scundă de rugină:/ Altul la rând… Urcaţi/ Crucea e goală” („Clinică biblică”./ Şi nu e ins să nu-i găseasc-o boală. În poezia „Holde de ţărani” A. 82).Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 151 Tragedia şi crima de neconceput nu e unică în felul ei./ Iubita mea./ Mai ai loc în palme pentru cuie?” Bobul. o greşeală…/ De secole. trist. sunt ultimul meu dar. p.” („Holde de ţărani”. p. un „înger căzut în lumile de jos”. 125) se gândeşte mereu la mama. Îndrăgostitul – suferind o previne metaforic pe iubita sa „Să nu te sperii/ au miros ciudat/ De cer ţinut în umezeala grotei. iar poetul „Ca un cristos cu palmele -n piroane” („Balada Inului din Carpaţii Bucovinei”./ dar produc lumină…” (Flori din Grădina răstignirii. Suceveanu personifică bobul de grâu. Până la urmă. ţi-am adus/ Flori roşii din grădina răstignirii”. Urmărit mereu de chipul strămoşilor şi al mormintelor lor. dar şi acesta „Sare pe geam şi zboară şi se duce/ Pe aripile-i desfăcute-a cruce/ Lăsând să-mi văd destinul răstignit” („Albatrosul lui Baudelaire”. p. văzând că „peste tot mizeria dă-n floare” („Arhivele Golgotei II”. Din ţărâna. de după o cortină./ ci doar cuie. p. („Viziune cu mama”. (Pastel civil. În arhivele iudite „crucea stă. fiind un creştin adevărat. II”. 63). care întotdeauna e cu gândul şi cu visul la fiu: „Visezi iar rău…/ Mă visezi pe-o apă-n spume/ Bătut în cuie parcă şi murind”. p. ce i-au „fost adânc însămânţate în sânge”. Aceste flori nu sunt simple sau obişnuite flori./ O pată. ca şi „Mesia care-a fost văzut/ Plângând sub stelele de lut”. de veacuri. 25)./ Miros de tot ce-am plâns şi-am sângerat/ Când te-am iubit sub stelele Golgotei/ Pot fi un semn că toate-s în zadar. 63) „Sus pe Golgota cresc grădini de cuie” („Nu plîngeţi! strigă Noe”. fiind unica speranţă şi cea mai mare bogăţie a ţăranilor. p. ci ea a continuat pe parcursul a două milenii şi mai continuă şi astăzi. vrea să evadeze din „anii… plânşi de pe Golgota” („Meschina moarte”. 40)./ Sunt vechi şi aspre./ Când lumea-i pură parcă-au nins-o mirii. poetul.

fiind „exilat din munte în câmpie”./ Noi mirosim a stea şi-a înviere. din care se face acea „pâine neagră” ce nu-i altceva decât „trupul lui Ion”. p. în Carpaţi ning flori de Vicleim. părinţilor singuratici nu le-a rămas „din turma zilelor de ieri” decât „doar Mielul din icoane”. căci „nouă ne ard făclii de Paşti în ochi. Analizând poeziile din placheta Arhivele Golgotei criticul literar Teodor Vârcolici accentuează că „poezia lui A. Sângele autorului „e blândul miel pascal/ Păscând în zori prin crângul ideal/ Şi care./ Aceşti irozi au şi primit porunci/ Să taie toţi strămoşii din morminte”. În poezia Cimitire II „aceşti irozi azi nu mai taie prunci. Este o apreciere adecvată. Suceveanu poartă pecetea unei originalităţi distincte. (În mine. p. Monica SPIRESCu „din vechi străfunduri iese în afară” „un grâu ciudat”. ” iar „sus. căci „boala sărutului biblic îi miră. viaţă ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu şi redobândită de Fiul Lui Iisus Hristos. 136). care poartă „cămăşile răbdării”./ La masa lor trupul va fi să-mi cadă/ Ca mielul blând între făclii de Paşte”. nu au curgerea lentă a unor litanii. unicul lucru la care se gândeşte poetul este „apocalipsa”. În câteva poezii predomină imagini artistice ce au la origine paşnicul miel biblic. localizat în poezie prin Ion: „Mâncaţi şi beţi/ e trupul lui Ion. vai. Fiind întristat de drama omenirii. o chemare pe altarul acestui adevăr./ În ieslea lor se naşte-acum Mesia”. de tocmai „tresar chiar morţii. 1993: 199)./ Ci gura noastră sărută modern…” Dezamăgit de toate. poetul conchide: „Sărutul lui Iuda pare să fie/ Pecete a lumii. 65). („Cimitire VII”./ Ei taie tot ce poate ţine minte. 170). pururea vie. p. Această reînviere simbolizează continuitatea vieţii pe pământ. iar în rolul lui Hristos apare binecunoscutul chip al lui Ion: „Bat clopotele… Ion a înviat/ Şi s-a născut/ prin noi/ a doua oară” (Ion a înviat”. atunci poetul e mai pragmatic. Dar în zadar îi caută irozii pe Burebista şi Eminescu. Decebal şi Ştefan cel Mare. p. „când mor principii şi se sting iubiri”. deşi sunt expresia pătimirii. Suportând toate greutăţile şi durerile destinului. Lumea terestră este murdară din cap până la călcâie de noroi uman. Versurile sale. nici nu ştie…” („Miel pascal”. nu sunt numai nişte rugi către cer. ca urmare a acestei stări critice. p. căci „sângele de miel îi pare apă-n căni…” Şi. p. poetul declară: „Pe limbă-mi cresc bureţi şi solzi de peşte/ Creierii-mi ard şi nervii îmi sunt goi/ În capul meu sălbatic se trezeşte/ Urlând. Poetul. chiar judecata de Apoi”. Mitul biblic al reînvierii e actualizat. 151). iar „porcii rămân prin psaltiri”.” Naşterea lui Iisus e strâns legată în Biblie de „tăiatul pruncilor” de către irozi. ci excelează printr-o vibraţie interioară de tulburătoare intensitate”. căci poeziile lui A. până-n infern”.152 Gheorghe COLţUN. Dacă mielul nu ştie finalul trist care-l aşteaptă. 90). Prin Ion autorul înţelegând pe Însuşi Iisus. nu ştie. căci zice la un moment dat: „Presimt amurgul roşu ce va naşte/ Viermi aurii în frageda zăpadă./ Ci noi ne mai vindem propria şiră. 53). p. pentru a-l nimici din faşă pe Fiul lui Dumnezeu. (Vârcolici. („Părinţi la marginea lumii”. (Flori de azur. . 94). e ars de „singurătatea de brad” şi e neliniştit de bunii lui./ Chiar trupul lui îl duceţi înspre gură. Suceveanu nu numai constată fapte.” (Pecetea de noroi a lumii. judecata de Apoi. ci conţin şi un îndemn spre adevăr.

unde „dobitoace … ies furişate să bea / apa moartă din scocuri”. poetul atinge cele mai sensibile coarde ale existenţei umane: dorinţa de a fi cât mai aproape de Dumnezeu şi durerea de a pierde pentru totdeauna sublimul paradis. adică glasurile puternice ca sunetele unei goarne. din rai. De data aceasta însă nu e vorba de subiectul biblic. care îi dă omului (lui Adam) drept consolare – lacrimile: „Când izgonit din cuibul veşniciei/ întâiul om/ trecea uimit şi-ngândurat prin codrii sau prin câmpuri. De un lirism accentuat e pătrunsă poezia „Lacrimile” de Lucian Blaga./ Toate potecile zilei/ cu surâs tomnatic/ se răstignesc singuri/ Cristoşi înalţi pe cruci de arin.Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 153 Cât de sugestiv zice poetul: „Pornesc în noapte să răsune/ Mari trâmbiţe la Ierichon. iar „pământul îmbrăcat în grâu” „arde cu păreri de valuri”. 84). Având la temelie subiectul biblic al izgonirii primului om din paradis. Totul fiind supus tăgăduirilor. p. Ana. Lucian Blaga./ tot strigă din sate româneşti. În poezia Peisaj transcedent marele Lucian Blaga revine la descrierea. Poetul ne prezintă un peisaj trist din sânul naturii româneşti. ia-mi vederea/ ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii/ c-un giulgiu. p. Faptul concret e generalizat şi se referă la fiinţele ce nu mai au nicio speranţă. istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii. „cu negre locuri.” (p. Acelaşi motiv biblic – răstignirea lui Iisus pe cruce – îl observăm şi în poezia Tăgăduiri. anume Trâmbiţele Ierichonului. zarea. 316). cu „păduri de somn”./ îl chinuiau mustrându-l/ lumina. În continuare ne vom referi doar la trei din ele. a scris mai multe poezii ce au la bază motive biblice. au distrus acele ziduri miraculoase şi poporul lui Dumnezeu a intrat victorios în cetate./ cu suflet de copil./ … Din sângele meu nu mai e nimeni chemat/ să-şi ia începutul trăirilor. pribeagul. născut într-o familie cu vechi tradiţii preoţeşti (tatăl. „arborii cu crengi tăgăduitor aplecate/ fac scoarţă în jurul unui lăuntric suspin./ Odată. p. la actualizarea celei mai mari crime umane – răstignirea lui Iisus. iar mama. întâiul om/ căzu cu faţa-n pulberea pământului:/ „Stăpâne.” („Antologia poeziei româneşti culte”.” Printre aceştia e şi însuşi poetul./ nu. vezi – lumina lor mă doare”. nu mai e nimeni chemat. se născuse tot într-o familie de preot). Urmează apoi punctul culminant al descrierii: „Cocoşi apocaliptici tot strigă./ să nu mai văd/ nici flori. care zice: „Pe urmele mele coapte/ moartea îşi pune sărutul galben/ şi niciun cântec nu mă îndeamnă/ să fiu încă o dată. Cel mai mare poet al Transilvaniei. norii – orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul/ Şi omul cel dintâi. Isidor Blaga. p.” („Marea înfăţişare”./ căci./ Păsări ca nişte îngeri de apă/ marea pe ţărmuri aduce/ Pe mal – cu tămâie în păr/ Iisus sângezează lăuntric/ din cele şapte cuvinte/ de pe cruce”. era preot ortodox. nu ştia să plângă. Or. nici zâmbetele Evei şi nici nori. 314). nici cer. 30). („Antologia poeziei româneşti culte”. 316)./ Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de îndurare/ îi dete lacrimile. nicio încredere în viaţa de pe pământ pentru că „Pretutindeni e o tristeţe/ E o negare/ E un sfârşit. . Toate regretele şi părerile de rău ale primului om izgonit din rai sunt auzite de Dumnezeu.” („100 de poeţi ai lumii”./ Fântânile nopţii/ deschid ochii şi-ascultă/ întunecatele veşti.

filologul. istoricul în arte şi. . presimţind scăparea. a behăit spre Domnul. Filosoful. poetul spiritualist I.154 Gheorghe COLţUN. 176). p. În acest timp „Iisus. teologul. poet de mare profunzime şi complexitate lirică. unul din cei mai talentaţi poeţi ai Neamului. 202). În această deosebită realizare./ Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe/ Şi. parafrazându-l şi obţinând o expresie cu o lumină nouă „sărutul tainic”. vesteşte prin păstorii milenari chiar „crucificarea omenirii”: „Dezveliţi pe creştet vâlvătoi. poetul Vasile Voiculescu utilizează cu măiestrie frazeologismul de origine biblică „sărutul lui Iuda”. văzând şi cunoscând marile nedreptăţi ce există pe pământ. care are o semnificaţie ce se opune sensului frazeologismului „sărutul lui Iuda”. pe lângă descrierea cu mult talent al paşnicului miel biblic. „Atâta linişte şi bucurie/ Numai un clopot poate să le-nvie/ Şi pentru asta nu-i de-ajuns pământ/ Şi-a trebuit ca să devin cuvânt” („Marea”. Monica SPIRESCu Simbolul lacrimii îl va urmări până la sfârşitul vieţii şi pe Lucian Blaga./ Păstorii fac un semn al răstignirii/ Pe umere şi pieptul lor/ Vestind crucificarea omenirii” (Imnul orfanului. Această responsabilitate duce până la dăruirea totală. În poezia Poetul şi candela apare pe prim-plan tema responsabilităţii poetului în faţa cuvântului care e chemat să pună Neamului temelie. care se învoi să-i vândă mielul şi l-a adus în faţa lui Iisus: „Era un miel molatic cu labele plăviţe. p./ Întâiul miel de jertfă deveni/ Crucificându-se pe sine. pe ochi şi frunte. din foişorul cu şira înverzită/ privea deşarta caznă şi robotul zădarnic”./ Atunci duios şi paşnic. năuc pe scară/ Privind sărutul tainic ce osândise mielul” („Antologia poeziei româneşti culte”. fiind chiar întemniţat între anii 1958 şi 1962. Vom insista în cele ce urmează doar la cele mai semnificative opere literare de inspiraţie biblică. or mielul biblic simbolizează curăţenia divină şi jertfă nevinovată adusă Domnului Nostru pentru iertarea greşelilor noastre. În acest poem. jertfirea poetului./ Îl sărută cu sete pe bot. smulgându-i clopoţelul/ Doar Iuda – nţepenise. un subiect biblic zguduitor şi bine cunoscut de orice creştin. holbat.” Cu multă greutate Iuda găsi un precupeţ. p. Voiculescu a fost o jertfă nevinovată al vitregiilor vremii./ Iar Petre-şi da cuţitul pe gresii şi amnare. ca un păstor de munte./ Iisus îl luă în braţe cu-adâncă sfîşiere. publică în volumul „Poeme cu îngeri” (1927) poemul de o rară manieră artistică şi o trăire adânc sensibilă „pregătiri de cină”. Poetul. Însuşi poetul V. poetul ne prezintă ajunul „cinei de taină”./ Mirositor a lapte şi-l toropise somnul./ Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere/ Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară/ Îi scoaseră cordeaua./ Ioan pleca la apă cu vasele de toartă. al iertării de păcate”. Alexandru a tratat în creaţia sa motive biblice foarte frecvent. asemenea mielului biblic şi chiar la crucificarea de sine: „Prea bucuros fiind.” (Imne. 74). Vasile Voiculescu. „Sărut tainic” ar însemna „sărut al credinţei al curăţeniei spirituale. 85). nu în ultimul rând. p. La începutul primăverii întreg Ierusalimul se pregătea de Paşte şi toată lumea era în alertă de pregătire. iar „Iuda se tânguia la poartă/ Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare. poetul dărui/ Valul de aur ce-i bătea în vine.

După ce îşi ia asupra lui toate păcatele şi greşelile păcătoşilor şi greşiţilor „mielul-mpovărat cu neputinţa lor/ E scos în nopţi la lupi pe arătură”. Veacul de apoi: „Pe jarul dintr-un hârb s-a picurat/ O lacrimă curată de răşină/ Şi amiroase-a veacul celălalt/ Mişcat de vânt în prunii din grădină. Cuvântul. Acest subiect e reluat şi în poeziile Iubirea. Sugestiv în această ordine de idei este poemul „Imnul mielului”. 81). figurează în mai multe poezii ale poetului I. Desăvârşire. apare în ipostaza lui Mesia. Alexandru exploatează motivul biblic al crucificării Domnului în cuie şi reînvierea lui în poezia Lumină. ş. de umbră şi lumină (Cuvântul). p. Limba românească ş. 142). p. 133). Imn: „Nu-i cu putinţă vieţuire fără El. care accentuează şi mai puternic starea dezastruoasă în care a ajuns mielul. Printre ele am mai menţiona: Parabola cu oaia rătăcită: „Dar noi ce-am fi.” (p. „se prefac în aur şi putere/ Cele ce trec prin lacrimi la cuvânt” (Brîncuşi la Târgu-Jiu.Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 155 Poetul I. „Drumul spre interior”: „Ctitorim cetatea Mielului din iubire” (p. a. Imensa responsabilitate şi dragoste faţă de cuvânt e strâns legată de jertfă şi înviere (Brâncuşi la Târgu-Jiu). 296). p. 184). ş. Logosul „în dragoste e întrupat” şi „nu rodeşte fără suferinţă” (Iubirea. Alexandru. fiind tămăduitorul bolilor şi iertătorul păcatelor şi greşelilor: „Cu mielu-n braţe bătrânul a plecat/ Din sat în zori pe drumul spre cetate/ Să-şi pună mâna toţi pe capul lui/ Din cei robiţi de boli şi de păcate. cine suntem şi cât/ Fără El păstorul cel bun pe dealurile/ Carpaţilor. Ioan cel Nou./ Miel înjunghiat de la începutul luminilor” (p. Alexandru apelează la motivul mielului biblic. Alexandru se întâlnesc şi alte motive biblice. p.” („Cina”. a. Mielul în viziunea autorului. Mioriţa. Alexandru foloseşte încă un frazeologism de origine biblică – „ţap ispăşitor”. La finalul poemului I. 210). Pentru poet. p. 239). a. În opera lui I. 225). ţăranii. 263). Motivul mielului biblic şi terestru apare şi în poeziile Apa: „Neprihănită apa tuturor/ La îndemână tainică se lasă/ Şi tot îndură mielul ispăşitor/ Până rămâne faţa cuvioasă” (p. Mielul: „Stăpânul cosmosului este miel/ Blândeţe numai şi iubire” (p. 88). Poetul descrie detaliat tragicul chip al mielului nevinovat: „…Ochii sunt verzi şi limpezi încă neumbriţi/ De niciun fel de patime străine/ Oamenii tot vin şi-şi spală-n capul lui/ Mâinile groase pline de rugine/ urechile-s din ce în ce mai lungi. 143). 278). Cină (sfat) . Omul „nu numai cu pâine trăieşte. logosul. 278)./ Se spală astfel de multe greşeli/ De-a fi rănit văzduhul cu strâmba lor făptură” (p. ci cu tot cuvântul” („Ioan cel Nou. ş. Printre ele menţionăm: Fiul meu. a. de speranţă şi credinţă (Iubirea)./ Oaia pierdută cine s-o ia/ Cu drag pe umerele sale…” („Imnul oaiei surde şi mute”. autorul zice: „E mic la stat şi uscăţiv la chip/ Şi are-n ochi un fel de căutare/ Că Domnul în icoană a înviat/ Şi-i sângerează cuiele-n picioare” (p. Descriind chipul moţilor din munţii Apuseni. Maica din balada Mioriţa „a înţeles că numai în cuvânt/ Mai poate fi sălaş de izbăvire” (Mioriţa. p./ Picioarele din traistă au ieşit ţurloaie/ Şi mielul iată-l ţap ispăşitor/ Pe deal un staur răstignit în ploaie. 183). Deseori poetul I. Ioan cel Nou: „Ranele trupului meu să le smulg/ Din rănile Mielului de înviere” (p. Marele adevăr biblic că la început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

adică cine trebuie să le îndeplinească. 744) O altă trăsătură specifică a fenomenului „facerea lumii” la M. Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă Ar merita să vadă şi el un spectacol. Gustul geloziei. Moartea şi Învierea („Antologia” 1998: 876). Să comparăm: „În ziua a treia a strâns toţi oamenii Şi i-a învăţat gusturile: Gustul fericirii. În ziua a doua a făcut rîurile. p. Până s-au terminat toate gusturile. Să le stăpânească. Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe. lui Iulius Caesar. „În ziua a şasea a rezolvat probleme administrative”. mările. al Logosului.. al iubirii. fiind slujitor al Cuvântului. „Şi le-a dat lui Hamlet. Poetul I. fenomenele inventate de marele dramaturg nu coincid cu cele făcute de Dumnezeu. fenomenele şi obiectele făcute de Shakespeare nu întotdeauna coincid cu cele efectuate de Dumnezeu. care arată Calea. Credinţa. 285). p. În prima zi a făcut cerul. al gloriei şi aşa mai departe.. prin faptul că personajul principal al acţiunilor nu este Dumnezeu. În plus. Adevărul. Viaţa. a. Punctul culminant şi deznodământul are loc abia în ziua a şaptea: „În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut. 744) După cum am menţionat deja. 745) ……………………………………………. Monica SPIRESCu de taină: „Neliniştit e sufletul în mine/ Din când în când dă semne că-i flămând/ Că nu-i dau pâinea ce i se cuvine/ Şi-l înţărc de lacrimi prea curând/ Că-s grăbit când îi cere/ Sfat de taină logosului sfânt. Dar mai întâi. ci Shakespeare. M.” („Antologia poeziei româneşti culte”. fiindcă era peste măsură de istovit. Originalitatea se explică. S-a dus să moară puţin. Motivul biblic „facerea lumii” a fost interpretat foarte original de către poetul M.156 Gheorghe COLţUN.” (p. al deznădejdii. p. oceanele Şi celelalte sentimente.” („Antologia poeziei româneşti culte”. lui Antonio. să le stăpânească. „Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului” ……………………………………………. 745) . iar vocea lui este oraculară.” (p. munţii şi păsările sufleteşti. Cleopatrei şi Ofeliei. În vocea lui poetică răsună cuvântul divin. „Shakespeare a creat lumea în şapte zile. În al doilea rând.” (Imne. Alexandru este deopotrivă om şi artist. Sorescu este faptul că autorul indică concret agenţii acţiunilor. plasând pe planul secund latura materială a lumii. Sorescu accentuează aspectul spiritual al invenţiilor. lui Othello şi altora. În vecii vecilor. ei şi urmaşii lor. în primul rând. primordial. ş. Sorescu.

spiritul patriotic. Stoica a scris poezia „jurnal”. p. p. Fritzii. Vineri am primit în audienţă cocoşul/ cerea extinderea curţii/ să poată ucide cocoşul vecinului. adeseori nepotolită. Duminică după – amiază pe-o vreme cu ploaie/ am participat la funeraliile cârtiţei. să părăsească această lume. Iată ce ne spune în poezia „Crucifix”: „Am să mă duc de tot sub altă stea Şi fără om şi fără de ambiţii. Să comparăm: „Luni am instruit găinile apoi/ am cântărit lumina solară din fiecare ou. În dragoste şi-n pactul social. Poetul vrea să plece. care este o parodie satiricoumoristică la motivul celor şapte zile ale săptămânii. lumea divină: „Pe cruce un Cristos universal. Mai toţi trăim perfida viaţă dublă. ca şi Shakespeare. de la versul patriotic la neliniştea existenţială. 303) . ş. desigur. Miercuri am ieşit la plimbare cu iepurii/ am discutat împreună despre/ posibila interzicere a bombei atomice.” („Poezii cenzurate”. 1998: 924) Poeziile cu motive biblice ale poetului A. iar seara/ am ascultat broasca ţestoasă depănânduşi străvechile amintiri. „să moară puţin”.” („Poezii cenzurate”. dramaturgie. în 8 decembrie 1996 a plecat. proză. obosit şi bolnav.Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 157 Marin Sorescu este unul din reprezentanţii cei mai marcanţi ai literaturii contemporane româneşti şi universale. în primul rând.). p. Să linguşeşti Ivanii. era un lucru la modă. la bază o comparaţie a faptului ce a făcut Dumnezeu în şapte zile şi ce poate face un muritor de rând tot în atâte zile. a.” („Antologia poeziei româneşti culte. Păunescu este marcată de o întreagă gamă de sentimente „de la atitudinea cetăţenească la plânsul solitar. de luptător împotriva nedreptăţilor sociale ale vremurilor de rea pomină. Având o activitate atât de prestigioasă pe tărâmul artei literare (poezie. Şi-am să te las barem de temenea. Sâmbătă m-am îmbătat cu Heşiod/ în timp ce trăncăneam/ despre ultimele cuceriri agro-tehnice. Poetul P. necenzurată. când trădarea şi turnarea la siguranţă. Păunescu scot în evidenţă. eseu. Trist răstignit între dolar şi rublă. Joi mi-am defrişat barba. Ianchii. închinarea în faţa regimurilor. Marţi am semănat morcovi viitoare/ cozi de cometă pe cerul bucătăriilor. 661) Opera lirică a poetului A. 309) În lumea în care doar banul e la putere se întâmplă lucruri cu totul miraculoase chiar şi în lumea spirituală.” („Antologia. toate într-o revărsare lirică impresionantă. având. Dar mai ales eu simt venind mortal Trădarea-n formă de strigoaică suplă.

Pe aripa poeziei… 100 de poeţi ai lumii. Epigraf. Radu Boureanu. Monica SPIRESCu În poezia „Spectator entuziast” poetul A. Chişinău. 2009. Păunescu A. 6. Suceveanu A./ cum că nimenea pe cruce nu e. Vieru Gr./ dar lăsaţi-mi loc în jurul meu/ să mai pot aplauda o dată. Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia (1806–2006). Ileana Mălăncioiu. Dânsul. urcă la loc.. 2006. Dolgan M.158 Gheorghe COLţUN. a.. Analiza lucrărilor acestor poeţi va constitui obiectul de cercetare al altui articol. 2007. Cărtărescu ş. printre care i-am putea menţiona pe: Nichifor Crainic. Chişinău. în care negrul poate fi alb şi albul negru: „Mână mea bătută-n cuie/ cere voie totuşi să cobor./ mă întorc şi mă aşez chiar eu. Arhivele Golgotei. pe cruce. 2000. Imne. 8. 2005. E./ cuiele când vin să mi le bată. Păunescu 1990. Poezia contemporană. Ion Pillat. Baltag. Bucureşti. cu voia tuturor. Cezar Ivănescu. Antologie de versuri din lirica universală Chişinău. 4./ astăzi nu-mi mai e atât de greu.” Poetul nu se vrea a fi un luptător temerar împotriva minciunii şi dictatului. 1997. Bucureşti. mod de existenţă în metaforă şi idee. Teora. Prut Internaţional.. . Hyperion. Chişinău. Marius Robescu. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. C. Poezii cenzurate.. Alexandru I. Litera. Poezie. Andrei Ciurunga. având totuşi o doleanţă care conţine un sarcasm răzbunător: „Şi-a apoi pe cruce singur. Jebeleanu. decembrie. 3. Chişinău... Poligraf. 9. 7.” Finalul poeziei ne vorbeşte de faptul că poetul este un spirit modern şi ridiculizează până la tragism societatea în care a trăit. 1990. Radu Gyr./ să votez. de bună voie. 1998. Diaconu M. după ce votează. Ana Blandiana. 5. Convorbiri literare. iată. Chişinău. Păunescu îşi bate joc într-o formă ironică de regimul dictatorial comunist. 2. Taina care mă apără. Antologia poeziei româneşti culte. În lirica românească motivele biblice au fost abordate şi de alţi scriitori. lux al deşertăciunii. M.

şi anume lingvistica politică [a se vedea termenul „политическая лингвистика” la Чудинов а. precum şi numeroasele .. apărută la intersecţia lingvisticii cu politologia. Discursul a fost dintotdeauna apanajul unei comunicări cu un impact social mai mult sau mai puţin pronunţat. emiterea unor decrete etc. Una dintre multiplele definiţii este cea care prezintă discursul ca un text ce se produce în timpul comunicării dintre emiţător şi receptor. analizate. Spre deosebire de alte tipuri de texte/ mesaje. În planul studierii modalităţilor de utilizare a limbajului în sfera politicului se conturează o nouă disciplină. cât să-l convingă.]. pentru a ajunge la destinatar şi pentru a avea un anumit impact asupra lui. prin crearea opiniei publice etc. communications (CEDITEC EA 3119. centrele de cercetare cu denumiri elocvente din Franţa: Société d’étude des langages du politique (SElP. discursul politic vizează întreaga societate. images. Drept dovadă pot servi. écrits.fr). Кожемякин Е. începând din perioada antică [Aristotel] şi până în prezent. făcându-se distincţie faţă de politica lingvistică – domeniu care se referă la legislaţia lingvistică şi politicile statului promovate în vederea amenajării lingvistice şi funcţionării limbilor. pe care implicit îl conţine. de exemplu. discursul are un scop persuasiv bine definit. П. ceea ce dovedeşte caracterul performativ. să-l facă să acţioneze. Université Paris-Est). Centre d’étude des discours.]. multiplele evenimente politice sunt expuse.159 ASPECTE ALE DISCURSULUI POLITIC ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ IRINA CONDREA Universitatea de Stat din Moldova Termenului „discurs” i se pot atribui mai multe semnificaţii. prin care puterea sau aspiranţii la putere îşi prezintă poziţiile în diferite domenii ale vieţii sociale [Переверзев Е. Factorul politic este unul omniprezent în orice ţară. Université Paris-Est) (www. Prezintă interes analiza discursului politic din punctul de vedere al limbajului folosit în funcţie de condiţiile sociale de comunicare şi de intenţiile persuasive formulate explicit. comunicarea politică are menirea să influenţeze direct sau indirect distribuirea puterii (pe calea alegerilor. implicit de către actorii politici.infotext. Funcţia principală a comunicării politice este lupta pentru puterea politică – în acest sens discursul politic. comentate etc. dar mai ales. В. а.free.).) şi folosirea puterii (prin adoptarea de legi. iar interesul specialiştilor faţă de această modalitate de comunicare este foarte mare. Discursul politic este în ultima vreme una dintre cele mai răspândite. iar conţinutul discursului de multe ori se concentrează în jurul unui concept de bază.].. urmărind nu doar şi nu atât să informeze ori să impresioneze destinatarul. hotărâri. iar tehnicile discursului s-au bucurat de atenţia multor autori. numirilor. legate de comunicarea interumană în anumite condiţii. variate şi spectaculoase forme de comunicare. Spre deosebire de alte tipuri de texte/ mesaje. numit şi „topic discursiv” [демьянков В. З. textes.

apeluri. ca forme de comunicare electorală trebuie distinse câteva tipuri de mesaje/ texte: – mesajul oficial. – mesajul presei de partid. postere. interviuri. Chargé de conviction et orienté par l’action. Cea mai „încărcată” este bineînţeles campania electorală. à côté de la démonstration et de la séduction. consolidarea statului de drept. dar . problema transnistreană. le discours politique ne peut s’envisager sans une attention particulière à des questions depuis toujours soulevées par la tradition rhétorique et reprises par les théories actuelles du discours et de la communication: le discours politique peut-il être défini comme un genre spécifique? quels sont les rapports établis entre les théories. afişe electorale. în care predomină sintagme şi cuvinte-cheie cu o valoare socială ridicată. în timpul căreia fiecare partid pune în circulaţie o serie de texte specifice. textele sunt redactate într-un limbaj pozitiv. programatic (statut. renaşterea satelor etc. domeniul culturii. relaţii interetnice. este condiţionat şi de factori extralingvistici. programatică poate conţine o serie de repere mai mult teoretice.160 Irina CONDREA colocvii şi conferinţe dedicate analizei discursului politic. sloganuri. buletine informative. les modèles et les pratiques effectives? quelles relations le discours politique entretient-il avec l’art littéraire? quelle part accorder à la théâtralité dans le dispositif scénique où il prend place? peut-on évoquer. În timpul campaniei electorale fiecare formaţiune politică îşi asumă o anumită identitate. de tipul: politica economică. la figure de la manipulation? comment la conduite du discours s’accommode-t-elle de la violence. platforma electorală. dezbateri publice. acestea formând. sănătate publică. discursuri. declaraţii. – mesajul liderului. comentarii. Acestea sunt adresate tuturor cetăţenilor. spre deosebire de text. care au destinatari cu mult mai concreţi. analize politice. care. cum ar fi: programul partidului. comunicate de presă. platforme electorale.). Toate aceste elemente crează discursul. care sună în felul următor: “Le politique constitue l’un des champs d’exercice privilégié de l’argumentation. unele dintre care pot avea o frecvenţă mai mare în anumite perioade. mesajul oficial este atent monitorizat şi formulat în aşa fel. domeniul educaţiei. De regulă. a. parteneriat strategic. declaraţii oficiale. în mare măsură. încât să nu trezească suspiciuni de falsitate sau de neadevăr. în special de factorul pragmatic. integrare europeană. protecţia socială. celle des actes qu’il régulerait et celle qui lui est propre? l’idée d’une dégénérescence du discours politique correspond-il à une réalité ou n’estelle qu’un lieu commun?” Limbajul politic este utilizat în diverse tipuri de texte/ mesaje politice. Din punctul de vedere al strategiilor discursive. – mesajul reprezentanţilor. La una dintre conferinţele organizate de SELP au fost formulate o serie de întrebări în legătură cu limbajul politic. tipul general de discurs al formaţiunii. bannere ş. cel sociocultural sau psihologic. revigorarea agriculturii. domeniul sănătăţii. politica susţinerii tineretului. – mesajul publicitar – afişajul electoral. politica externă. etc. subliniată şi de mijloacele discursive pe care le utilizează în toate textele sale. În felul acesta discursul va reprezenta mesajul formulat verbal. spre deosebire de textele din alte domenii. Comunicarea oficială.

astfel: „Un discurs politic bun nu trebuie să vorbească despre nimic. explicând că anume PCRM . după o schemă generală. Acesta este un tip de discurs care poate fi caracterizat. în fond. Acestea sunt: numai. „Totul este rău” – se descrie situaţia din ţară. cultural ori situativ şi care trezeşte o reacţie mai mult sau mai puţin imediată din partea receptorilor. cât şi în afişajul electoral. anume. ci acţionează după principiul „Toţi împotriva tuturor”. a menţionat Voronin. Discursul liderilor şi discursul reprezentanţilor în cadrul campaniei electorale se desfăşoară. [a se vedea: Родина Е. că pentru partidul de guvernământ primul punct sună puţin altfel. se vor mări salariile/ pensiile. care aplică o adevărată activitate de partid”. iar acuma e ceva mai bine. în exclusivitate. „la marginea prăpastiei”.]. de toţi actorii politici. dar este anume Partidul Comuniştilor din Moldova. Ziarul „Moldova Suverană” (MS) din 30 iulie 2009 scria că PCRM este singurul partid politic în sensul clasic al acestui cuvânt. „Ce-i de făcut?” – se propun soluţii pentru redresarea situaţiei. căci ei prezintă situaţia prin modelul „totul a fost rău” până la ei. Îmi cer scuze pentru obiectivitate.. prin discreditarea şi denigrarea acestora. în sloganuri. dar să lase impresia că vorbeşte despre toate”. în anumite situaţii. nu există alternative etc. Pierre Dac. „În viitor totul va fi bine” – discursul se încheie pe o notă optimistă. şi anume: 1. prin care sunt abordate subiectele esenţiale. Această schemă. iar liderul acestui partid declara tot acolo: „În Moldova este un singur partid politic în sensul adevărat al cuvântului. nicio altă forţă politică.Aspecte ale discursului politic în campania electorală 161 care funcţionează într-un anumit context. Exponent tipic al acestui tip de discurs este PCRM. doar. ce au menirea să convingă electoratul. structurile mafiote. clanurile de interese etc. destinatarul le deduce singur. care începe cu „totul este rău” adeseori este materializată prin prezentarea într-o lumină negativă a oponenţilor. Elementele discursive caracteristice acestui tip de discurs pot fi regăsite atât în declaraţiile liderilor. 2. Discursul egocentrist exclusivist – este utilizat. niciun alt partid. cât şi prin intermediul publicităţii electorale. „catastrofală”. etc. pe lângă liderii politici. se implică pe larg jurnaliştii. „marcată de corupţie”. dar va fi şi mai bine etc. ale drepturilor omului” etc. actuala guvernare. a cărui platformă electorală publicată pe site se încheie cu sloganul „Transformările în bine – doar cu PCRM”. Se pot distinge câteva tipuri de discurs electoral. „Cine este de vină?” – de regulă. campania de până la 5 aprilie) concurenţii nu caută puncte de tangenţă. care se materializează cu ajutorul unor elemente discursive specifice. reprezentanţii societăţii civile. din anumite domenii. menţionându-se că se va revigora economia. calificată adeseori ca fiind „extrem de dificilă”. iar celelalte elemente sunt ca şi cum implicite. 3. 4. doar această echipă/ platformă/ direcţie/ strategie etc. sau unicul partid. conform unui autor. Este de remarcat. de „încălcări flagrante ale legislaţiei. vor apărea locuri de muncă etc. analiştii politici. de asemenea. nimeni altcineva. singura forţă. Discursul presei de partid şi discursul publicitar prezintă într-un mod mai detaliat şi mai explicit ideile din discursul oficial atât prin intermediul mass-media. În aceste forme de comunicare. în special în cazul în care pe parcursul campaniei electorale (de exemplu.

antiunionist. antistatalist.08. „Primăvara anului 2009 ne oferă şansa să scăpăm de acest ultim regim comunist din Europa.05. încă de la începutul perioadei electorale. Material informativ. Первые 29 причин (из 1001-й) почему на выборах 29 июля я скажу: «НЕТ» — КОММУНИСТАМ И «ДА» — ДЕМОКРАТАМ 19.pldm.: „Votul alegătorilor acordat PL este unul univoc anticomunist şi proeuropean” (Declaraţia fracţiunii PL. 02. de sărăcie. antiguvernare.09).pl.md Declaraţii). pe 29 iulie.pdm. umilinţă şi izolare. antiromânesc. antipopular. o şansa unică să trimitem la groapa de gunoi a istoriei regimul comunist antiuman. Alt exemplu – MS. În documentele şi declaraţiile oficiale ale partidelor de opoziţie din Republica Moldova comunismul este condamnat ca regim dictatorial. care apără consecvent statalitatea Moldovei.md). antiopoziţie (împotriva tuturor partidelor de opoziţie – PCRM). Moldova ca să se debaraseze de comunism (www. implicit. Poziţia Mişcării Acţiunea Europeană vis-à-vis de declaraţiile antiromâneşti şi antieuropene ale conducerii Republicii Moldova: Mişcarea Acţiunea Europeană este profund îngrijorată de derapajele antidemocratice. au finalitate şi vor conduce la realizarea dezideratului „Moldova fără Voronin. „Acţiunea „Dosarul guvernării comuniste” a fost lansată de PLDM la 8 decembrie 2008. „Pentru prima oară în istoria politică a RM.pnl.162 Irina CONDREA are un proces strict şi condiţii stricte de primire în partid şi anume în această formaţiune se duce o activitate de partid permanentă. orice formă de discurs politic al partidelor de opoziţie conţine idei anticomuniste. impus de actuala conducere.” (Platforma Electorală AMN).www. cf. anticriză. Discursul ANTI poate fi unul anticomunist.2009). anticenzură.09): „Alegerile anticipate au demonstrat înca o data în mod convingător că.”). antiromânesc şi antieruopean” (www. 21.08. Apariţia primului volum demonstrează clar că toate acţiunile PLDM sunt asumate.md). Vladimir Voronin. Discursul anticomunist şi anti PCRM a fost în actuala campanie electorală unul dintre cele mai reprezentative.2009 (www. 23 iulie 2009: APEL al Preşedintelui Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. fără a renunţa însă la a face . Moldova fără comunism” (www. Mişcarea Acţiunea Europeană a anunţat deschis intenţia sa de a se retrage. În aceeaşi cheie este făcută o altă declaraţie recentă a lui V.amn. elementele verbale ale acestuia regăsindu-se în toate formele de comunicare electorală. către poporul Republicii Moldova „…Majoritatea societăţii moldoveneşti conştientizează clar faptul că numai victoria acestui partid. pentru concordie interetnică şi perspectiva europeană. în Republica Moldova nu a existat un alt partid cu care PCRM s-ar putea compara după gradul de susţinere a societăţii şi după capacitatea de a-şi menţine şi a-şi spori autoritatea politică”. Voronin (MS. în ultimul deceniu.md). 12. poate constitui o garanţie veritabilă a stabilităţii”. Avem. a început o perioadă de contestare şi demolare a cuceririlor democratice… Stabilitatea trâmbiţată de comunişti în realitate a însemnat stagnare şi sărăcie” (AMN.07. antiromâneşti şi antieuropene de ultimă oră ale guvernanţilor comunişti de la Chişinău. anticorupţie. „PNL a salutat nevotarea de către Opoziţia liberală a unui Preşedinte de stat propus de comunişti şi desfăşurarea alegerilor anticipate. numai victoria acestui partid.md. Alexandru Moşanu: Alianţa pentru Integrarea Europeană este unica şansă pentru R. „Cu venirea la putere a PCRM. care luptă pentru renaştere economică şi echitate socială. iar PCRM este considerat ca fiind o unealtă a unui regim totalitar.

care s-a desfăşurat sub lozinca „Să ne apărăm patria!”/ «Защитим нашу Родину!».ae/index) Discursul antiromânesc şi antiopoziţie al PCRM. nimicit. el trebuie oprit. mai ales. s-a manifestat foarte intens şi agresiv. nici chiar pe parcursul acestei campanii electorale nu a tras învăţăminte din recenta sa înfrângere. nişte asociaţii cu binecunoscuta lozincă din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei «Родина Мать зовет!» (autor I. mai ales a veteranilor de război şi a vorbitorilor de limbă rusă. ai statalităţii şi independenţei ţării.07. MS. Voronin. vinovat este declarat oponentul său: pentru partidele de opoziţie de vină este comunismul.: A fi sau a nu fi stabilităţii? A fi sau a nu fi Moldovei – teritoriu al păcii. (www. добра и надежды? Быть или не быть будущему для наших детей? Только вместе защитим нашу Родину! Rom. dar. Iar în adresarea lui V. de care trebuie să te aperi şi pe care trebuie să-l distrugi. Toidze. pe confruntare. În mod implicit are loc prezentarea vinovatului. comunismul”. De exemplu. deci toţi la luptă contra duşmanilor! O astfel de situaţie este prezentată de PCRM în ultima campanie electorală. lozincă foarte mult mediatizată [Крамаренко Н. înainte de alegerile din 29 iulie. pe provocări şi pe înfrângerea democraţiei şi independenţei noastre”.] şi care a avut un puternic impact asupra societăţii sovietice în vederea mobilizării acesteia la lupta cu duşmanul de moarte – fascismul. O tactică verbală utilizată preponderent de PCRM se bazează pe ideea bine cunoscută a comuniştilor sovietici – Cine nu este cu noi.: Быть или не быть стабильности? Быть или не быть Молдове – территории мира. este împotriva noastră. .2009. Rusia. prin care i se sugerează că unica soluţie este lupta cu duşmanul. căutarea/ găsirea duşmanului. care a devenit o ostatică a propriilor minciuni şi a propriei iresponsabilităţi politice. 1941). se spune: „Opoziţia.Aspecte ale discursului politic în campania electorală 163 campanie electorală pentru a susţine lupta împotriva celui mai mare duşman al democraţiei. ziarul „Moldova Suverană” din 17 august 2009 titrează: „Parlament pentru România sau pentru Moldova? Mituiţii cu paşapoarte româneşti vor să transforme legislativul într-o anexă a lui Băsescu şi a serviciilor sale secrete”. presupoziţii şi deducţii convenabile pentru promotorii politicii antiromâneşti. Un asemenea tip de discurs conduce inevitabil la cel de-al doilea pas prezentat în schema iniţială – Cine-i de vină? şi. Electoratul este pus în faţa unei alternative drastice. unioniştii. distrus. actuala guvernare. declaraţi toţi ca duşmani ai Republicii Moldova. Ea continuă să mizeze exclusiv pe dezbinare. iar orice duşman din start este vinovat şi trebuie nimicit. bunătăţii şi speranţei? A fi sau a nu fi viitorului copiilor noştri? Doar împreună să ne apărăm Patria! Identificarea duşmanului – nu pur şi simplu a oponentului politic – scoate în prim-plan ideea ce se desprinde implicit din noţiunea de duşman: acesta te ameninţă. Acest slogan este chemat să trezească în imaginaţia electoratului. preşedintele Uniunii Jurnaliştilor de la Chişinău este nemulţumit de faptul ca Moldova se afla pe drumul cel bun”. România. în funcţie de poziţia concurentului electoral. în ultima campanie electorală. De exemplu. atât din partea candidaţilor şi reprezentanţilor acestui partid. antistataliştii. Voronin. unul dintre spoturile publicitare ale PCRM are textul: Rus. pentru PCRM vinovaţii sunt partidele de opoziţie. titlu: „Aflat în solda preşedintelui Basescu. din partea presei comuniste. care a proliferat numeroase etichetări. 28.

De cine să ne apărăm patria? Consider că acest fapt este o încălcare a legii. falsificate. Iar acele acuze care ne-au fost adresate nu s-au adeverit. aceeaşi idee de luptă/ război.blogpost. Mobilizare generală – se află Republica Moldova în pragul unui război? „Desfăşurată în plină campanie electorală pe fundalul declaraţiilor belicoase ale preşedintelui Voronin şi a sloganului electoral al . Chiar şi sloganul «Să ne apărăm Patria» are acelaşi iz. a mai menţionat Osmochescu. cum apreciaţi faptul ca delegaţia europeană pentru monitorizarea alegerilor din Moldova va fi condusă de un europarlamentar român? În general în această delegaţie sunt foarte mulţi români. văpaia care atacă mama şi copilul) şi chiar aceeaşi gamă coloristică – roşu şi negru. Au existat şi multe alte comentarii ale acestei lozinci – „Să ne apărăm Patria!”. 28. Tot acolo problema se discută într-un interviu cu unul dintre liderii comunişti Mark Tkaciuk. (Interviu realizat de Hotnews. O asemenea formă de publicitate a trezit nemulţumiri şi critici atât din partea celor aflaţi în cursa electorală. Presa şi opoziţia aflată în campanie au comentat univoc acest slogan.09/ Nicolae Osmochescu: „Acum toţi care nu sunt de acord cu ideologia PCRM sunt antistatalişti. inclusiv în presa electronică. deschise. permiteţi-mi sa vă întreb.com. constante şi de încredere reciprocă cu colegii şi partenerii noştri români. Poate ca nouă nu ne ajung tocmai relaţii mai strânse. poate că asta nu e chiar atât de rău.07. Pe de altă parte. cât şi din partea societăţii civile. Noi nu am avut anterior niciun caz de alegeri furate. www. ameninţare (armele cu baionete ascuţite.ro)”. asta nu este aşa. antipatrioţi.164 Irina CONDREA Se poate uşor observa că mijloacele artistice utilizate de spotul comunist sunt împrumutate de la legendarul placat sovietic: acelaşi personaj simbolic – femeia-mamă. MT: Daca cineva vrea să-şi imagineze că anume România reprezintă un fel de supraveghetor al Republicii Moldova şi că României i-a fost încredinţat managementul monitorizării Republicii Moldova. considerându-l incorect şi antisocial. Este un slogan imoral şi ilegal”. – În acest context. „– …permiteţi-mi mai intâi sa vă întreb despre acest slogan al comuniştilor – «Să ne apărăm Patria» – să ne apărăm Patria de cine? Cine atentează la independenţa Republicii Moldova? MT: La independenţa Republicii Moldova atentează oponenţii noştri. Ziarul „Jurnal de Chişinău”.

Agresiune (imagine: Ghimpu. не созданы новые рабочие места. perfectarea Registrului de stat al resurselor de mobilizare. Зотова З. bazată pe conceptul că oponentul trebuie nimicit? Oare cunosc comuniştii adevăratele sensuri ale cuvintelor dialog. toleranţă. накопившиеся у молдавских избирателей к правящей последние 8 лет ПКРМ. большинство в 2005-2009) в Молдове не были созданы условия для нормального экономического развития. În campania electorală opoziţia a fost tratată nu ca oponent politic. precum şi alte forme de propagandă.] au făcut ca ultima campanie electorală în Republica Moldova să fie considerată drept cea mai agresivă de până acum. a bulversat mai mulţi cetăţeni solicitaţi în ultima vreme să se prezinte cu buletinele de identitate la responsabilii de recrutare din cadrul primăriilor. şi toate aceste întrebări rămân. care poate fi calificată drept pamflet politic. Astfel. deoarece răspunsul PCRM la fiecare din ele este unul singur: „Să ne apărăm Patria”. consens?” Acestea. Вопрос: Можно ли выжить в Молдове на пенсии. De opt ani societatea este divizată în patrioţi şi «duşmani ai statalităţii».” Liderul PDM Marian Lupu consideră că acest slogan este un fel de paravan improvizat. care sintetizează situaţia deplorabilă în care se află domeniile de bază ale ţării – cel economic. în ziarul „Timpul” din 05 iunie 2009. a. Oare nu este clar că adevărata cauză a polarizării societăţii este anume această politică agresivă. Chirtoacă). m. Trădare (imagine: Diacov. Lupu). Lupu face un exerciţiu original de compoziţie. ci în calitate de duşman. proiect iniţiat şi implementat de Ministerul Apărării în colaborare cu Departamentul Tehnologii Informaţionale. social. de fapt.md: PDM (M. Vl. Посмотрите как просто отвечает ПКРМ на конкретные и законные вопросы. Materialul este alcătuit dintr-o serie de întrebări (10 la număr). ideologii comunişti au polarizat societatea. о выплате которых так много и с такой гордостью говорят коммунисты? Ответ: Защитим Родину! Вопрос: Почему при благоприятной (до недавнего времени) международной конъюнктуре и полном политическом доминировании ПКРМ в стране (конституционное большинство в 2001-2005.. În baza contestatului şi problematicului slogan comunist. care se încadrează în ceea ce literatura de specialitate numeşte „piar negru” (termenul „черный пиар” este frecvent utilizat în analiza discursului politic în limba rusă) [A se vedea: Шейнов В. după care se ascund comuniştii atunci când sunt puşi în faţa faptelor reale. de exemplu într-o serie de spoturi publicitare cu următorul conţinut: „Minciună (imagine: Urecheanu. . П.Aspecte ale discursului politic în campania electorală 165 comuniştilor «Sa ne aparam Patria!». retorice. deoarece ele polarizează societatea. Ei s-au unit împotriva ta!” Liderii opoziţiei au criticat aceste forme de discurs electoral. politic etc. www. d. сотни тысяч мужчин и женщин покинули страну в поисках заработка? Почему Молдова стала самой нищей страной Европы? Ответ: Защитим Родину! ş.Filat afirmă: „Timp de opt ani.pdm. reanimând ideologia stalinistă cu «duşmani interni» şi «duşmani externi». Filat).LUPU) PDM în presă: „Вот пример не из биологии. fiind prezentată de PCRM în cea mai neagră lumină. semănând discordie şi neînţelegere.

bestreferat. Политики показывают язык. Серия: Лингвистика и межкультурная коммуникация. Демьянков В.ru 9.ru 6. 2008. Вестник ВГУ. Traducere.nk-art. – www. Избирательная кампания: технологии организации и проведения. 2003. 2005.ru 5. Харвест. – www. Le discours politique ou le pouvoir du langage.с.. Политический дискурс: многопараметральная модель.. П. А. № 2. 4. Пиар «белый» и «черный». 7. Шейнов В. 2004. – М. Чудинов А.// www. № 52. Ediţie bilingvă. Переверзев Е. Зотова З. Огонек. с.166 Irina CONDREA REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Кульжанова Г. – 248. Язык политики как социолингвистический феномен. П. – Екатеринбург. – Bucureşti. 8. 2. 74-78. . Родина Е. 2004. Note şi comentarii de Ştefan-Sebastian Maftei. З. Метафорическая мозаика в современной политической коммуникации. Charaudeau Patrick. Editura IRI. Кожемякин Е.policy03. Технология скрытого управления людьми. В. Издательства: АСТ.narod. 10. Centre d’Analyse du discours. 11. studiu introductiv şi index de Maria Cristina Andrieş. Aristotel. Политический дискурс как предмет политологической филологии. Université de Paris 13 3.narod. Крамаренко Н. Retorica. 2007. Плакаты войны.

p. persuadarea. situaţiile în care se realizează enunţarea şi instrumentele realizării sale. egali sau inferiori. 108-109]. 3) procedeu/ posibilitate de exprimare a afectivităţii. [3]. p. 34]. jucăm câte un rol. În aceste şi în alte acte de vorbire apare înainte de toate adresarea ca mijloc de atragere a atenţiei şi de menţinere a contactului. pe de altă parte. neputincioase fără răsuflarea mea” [ibidem. Ori de câte ori vorbim. În orice ipostază de enunţare ne-am identifica prin limbaj şi stil funcţional. postulatul. 2) mod de selectare a interlocutorului individual sau colectiv. urările către superiori. Astfel. Pentru a constata şi a discuta faptul înglobat de situaţie. importante rămân: actul de enunţare (realizat prin locutor. din intenţii. de obicei. la rândul lor „reclamă anumite comportamente gestuale si/ori verbale pe care societatea tinde să le instituţionalizeze: felicitările de Anul Nou. p. dimpotrivă. după cum menţionează M. intenţia de a redacta corect comunicarea din punct de vedere gramatical. Institutul de Filologie În realitatea comunicativă „toate cuvintele sunt îmbrăcate în intenţii”. Urmează intenţii pragmatice de convingere a interlocutorului în sinceritatea atitudinii lui faţă de faptul relatat etc. prin mijloacele de adresare de care dispune comunicarea verbală şi nonverbală într-o anumită limbă. aserţiunea. mi se par. alteori. avându-se în vedere că există. alocutor. astfel încât. „Depind de cuvinte. participanţii îşi exprimă intenţiile lor de comunicare. cadrul figurativ al enunţării). Uneori mă tem de ele. 412-414]. pe de o parte. Anume în procesul comunicării se atestă limba în acţiune. dar şi cuvintele depind de mine. promisiunea”. este unanim recunoscut faptul că la baza oricărei comunicări se află o situaţie de comunicare concretă. [ibidem]. spunea Toma Pavel încă în anul 1967 [1. directiva. [5. interogaţia. 81-82]. adresarea stabileşte statutul interlocutorilor şi relaţiile dintre ei.167 ROLUL FORMULELOR DE ADRESARE ÎN ORGANIZAREA COMUNICĂRII ELENA CONSTANTINOVICI Academia de Ştiinţe a Moldovei. p. Acestea. precum: intenţia de a exprima corect enunţul din punct de vedere fonetic. „limba ca sistem” şi o necontenită activitate de comunicare. p. În orice enunţ se caută efectele enunţării. prin urmare. semantic şi stilistic. Funcţiile formulelor de adresare în organizarea comunicării sunt următoarele: 1) mijloc de a atrage atenţia sau de a menţine contactul. Prima intenţie în iniţierea conversaţiei este atragerea atenţiei participanţilor la comunicare care se face. 35]. nivelul pragmatic al limbajului este constituit de ansamblul relaţiilor stabilite între vorbitori şi limbaj [2. Bahtin. condoleanţele. Urmează alte intenţii. Universul discursului este creat. intenţia noastră întotdeauna „găseşte un cuvânt deja îmbrăcat”. adresarea către o autoritate. . Fiind o forma de recunoaştere a statutului social. Astfel încât. cauze şi efecte comunicaţionale la nivel real sau ontic [4.

aceştia se pot combina într-un număr limitat de tipare între ei şi cu numele proprii. Multe cuvinte de adresare sunt . care ca într-o anecdotă. adresarea cu tovarăşi era rigidă./ Cred că am făcut ceva. [7] ♦ Adresarea directă (iniţială) poate fi formală şi informală. Nu întotdeauna se pot forma cuvinte de adresare de la nume de localităţi compuse./ Mă striga «Măi Ionică!». Asta ca să sublinieze importanţa funcţiei de partid. prieteni. adresare iniţială şi finală. De altfel. vizitatori etc. se atestă: bucureşteni. el va alege de fiecare dată alte formule de adresare. supunere. atestate în diverse situaţii de comunicare. de tipare şi de unităţi lexicale şi frazeologice ale adresării e foarte mare în română. Poezia lui Grigore Vieru Iese tata la balcon este o o vie mărturie a acestui adevăr: Iese tata la balcon/ Şi mă strigă «Măi Ion!». nesiguranţă. adresare directă şi indirectă (în corespondenţă. nume de rudenie). [citat după 9]. musiu…). cum ar fi Anenii Noi. pentru că importanţa lor este foarte mare. linguşire. cocoane. siguranţă. le spunea concitadinilor râmnicieri săraţi. dacă transmite mesaje de sinceritate./ Dacă m-a strigat aşa…/ Dacă nu făceam nimică. Totuşi. prietenie. arata Alexandru Iordan. Revenirea la „domni” este un prilej de recunoaştere a unor statusuri diferite. Astfel. studenţi. pentru a nu semăna cu primarul oraşului Râmnicul Sărat. Este însă adevărat că „inegalitatea dintre oameni a continuat să existe (…) aşa că între «tovarăş» sau «tovărăşică» şi «tovarăşul prim-secretar» diferenţa era ca de la cer la pământ”. consăteni. încredere. Sărata Galbenă. chir. [citat după 10]. şi e drept să fie aşa. precum şi câteva formule arhaice (jupâne. Andra Vasilescu. floreşteni etc. Pentru adresarea formală se atestă o bogată gamă de formule de adresare care a parcurs calea de la tovărăşi la domni. (…) O categorie importantă este cea a termenilor evaluativi şi afectivi. soroceni. concetăţeni. Gura Bâcului etc. Ioana Vintilă Rădulescu sunt doar câteva contribuţii româneşti în domeniu. Magdalena Vulpe. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. domni. cititori. orheieni. formulele de adresare pot fi marcate prin mijloace gramaticale (terminaţiile specifice de vocativ) şi lexico-pragmatice. iar arhicunoscuta formulă dragi tovarăşi şi prieteni trezeşte amintiri dintre cele mai variate. Foarte multe cuvinte de adresare sunt formate de la numele de localităţi. Vom încerca în continuare să identificăm mijloacele de adresare proprii limbii române. tineri. seducţie şi multe altele. politeţe şi curtoazie faţă de interlocutor. menţionează dna Rodica Zafiu. tudoreni. colegi. Există termenii de adresare stabili (generici. Astfel. masteranzi. dominanţă.” [6] Iorgu Iordan. ascultători. dacă îl excludem pe tovarăşi. putere. chişinăuieni. Există mai multe tipuri de adresări: adresare formală şi informală.168 Elena CONSTANTINOVICI S-a menţionat în literatura de specialitate că „formulele de adresare au fost studiate din punct de vedere pragmatic şi sociolingvistic mai mult decât alte fenomene al limbii vorbite. Astăzi. [8. după funcţie sau profesie. dacă emiţătorul îşi manifestă atitudinea şi sentimentele de respect. la telefon. Apelativul universal tovarăşi era menit sa niveleze societatea. compatrioţi. şirul cuvintelor de adresare formală continuă cu: cetăţeni. deschidere. elevi. de la marca atitudinii pozitive până la lista infinită de epitete injurioase [ibidem]. ostilitate. Selectarea formulelor de adresare se face în funcţie de intenţia de comunicare şi de atitudinea emiţătorului faţă de mesaj şi faţă de receptor. în chat-uri) etc. diversitatea de mijloace. p. concitadini. ironie. 66]. teamă.

domnule inginer. domnişoară sau de afectivele: dragă. Vocativ + titlul/ profesia: domnule preşedinte. doamnă. Adică se va spune: domnule preşedinte. director etc. structura: Vocativ: doamnelor. Pot fi folosite şi formulele: select. Nu e bine să te adresezi nici cu şefule! sau doctore. Cucernice Părinte Diacon sau Părinte Diacon pentru diaconi. Ioneasco.. cum se atestă deseori). Înaltpreasfinţitul [Părinte] sau Înaltpreasfinţia Sa pentru mitropoliţii titulari şi pentru arhiepiscopi. Pe lângă termenii generici. Cuvintele de adresare care provin de la nume de familie nu trebuie folosite în adresarea formală la vocativ. funcţie sau distincţie. mai noi: manager. Mario. boss. de obicei. după funcţie sau profesie. cântăreţi etc. Preasfinţia Voastră sau Preasfinţite Părinte (în adresarea directă). doamnă Vasilescu. Pacientul va spune domnule doctor. cu prescurtarea P. Preferabilă este şi adresarea cu numele de familie: domnule Ionescu. domnilor profesori. stimate doamne etc. citeţi. Cucernicue Părinte. [Prea]Cucernicia Voastră sau. iubite preşedinte. şi mai rău dacă e vorba de nume de familie sau prenumele femeilor: Popeasco. ♦ Adresarea informală cunoaşte mijloace mai variate dată fiind libertatea mai mare de exprimare a diverselor atitudini şi sentimente. Preacuvioase Părinte. Adresarea către un public în luări de cuvânt de diferite tipuri are formule de adresare specifice. doctor. Pentru clerul inferior – subdiaconi. onorat public/ auditoriu. Tatiano. la care se adaugă după caz denumirea funcţiei sau distincţiei. [Prea]cuvioşia Voastră sau. (Prea) cuvioşia Sa. stimaţi domni. inginer. Părinte (în adresarea directă) pentru preoţii de orice rang. atunci „titlul este absolut obligatoriu. dacă se preferă profesia. Cea mai frecventă formulă este onorată asistenţă (nu audienţă. de exemplu: Preacucernice Părinte Protopop/Consilier/Inspector/Profesor (în limbajul indirect) şi Preacucernice Părinte. în adresarea directă – pentru monahi. Nu sună bine: Popescule. aceste cuvinte de adresare sunt însoţite de neutrele: domnule. Faţă de o maică stareţă: Preacuvioasă Maică [Stareţă]. în adresarea informală se folosesc numele . dacă se ia în considerare funcţia. doamnă profesoară. patron. distins public/ juriu. şef. elevul sau părintele va spune domnule director şi nu domnule Ionescu”. Maică sau Soră. [Prea]cucernicia Sa. Preacuviosul Părinte. Un sistem bine structurat de formule de adresare există în Biserica Ortodoxă: Sanctitatea Sa/ Voastră şi Preafericirea Sa pentru Patriarhi şi Primaţi de Biserici autocefale. cu atât mai mult cu: patroane. Vasilescule. 67]. director. pentru episcopii titulari. informal. Însă dacă pe scara ierarhiei ne aflăm pe o treaptă inferioară. ziarişti etc. Părinte (urmate sau nu de titlu). urmate eventual de rang sau funcţie (limbaj indirect). domnişoară secretară. doamnă director. pentru a se constitui în formule de adresare. domnişoarelor şi domnilor. medic. episcopii-vicari şi arhiereii-vicari. stimate domn. bossule. Preasfinţitul [Părinte] Preasfinţia Sa + titulatura (limbaj indirect). secretar.C. precum şi de la profesii: profesor. şi nu domnule Vasilescu. Preacucernice Părinte’. [8. înaltă adunare etc. iar pentru o monahie. adjectiv + apelativul respectiv: stimată doamnă. p. [sursa: 11]. – nu există formule de adresare specifice: mirenii li se pot adresa cu Domnule sau Frate. Faţă de un monah. Ileano etc. sau domnule doctor. scumpule (ă). domnule director. În uzul curent. consilier. cinstită. informal. Formulele de adresare formală au. Părinte sau Frate.Rolul formulelor de adresare în organizarea comunicării 169 formate de la denumirile de funcţii: preşedinte.

mămică. Dragă domnule/ dragă doamnă Ionescu. tanti Vera etc. folosite în corespondenţă sunt de tipul: Dragă. În corespondenţa personală există formule de adresare intime. precum şi adresări cu numele persoanei la vocativ Ioane. precum şi diverse formule evaluative şi afective. nemernicule. Dragi. nepoate. atunci ea nu trebuie urmată de nume. idiotule. Domnule Ministru. Când destinatarul este o instituţie. În adresarea informală se folosesc şi termeni de tipul băiete. (prescurtat: iubi). În corespondenţa oficială formulele de adresare formale coincid. ca de exemplu: Scumpul/ iubitul meu domn/ prieten/ tată/ fiu. În formula de adresare se folosesc şi nume proprii Stimate domnule Ionescu. Adresarea informală cunoaşte şi mijloace lexicopragmatice. soră. iubitele mele prietene/ surori etc. Dragă. Nu este bine să se spună Domnule primar Ionescu. frăţioare. Într-o corespondenţă între două persoane egale din punct de vedere ierarhic şi care se cunosc bine se pot folosi formulele: Stimate coleg. cretinule. boşorogule. formulele vor fi: Stimate domn – pentru un bărbat. dragele mele surori. Astfel sunt foarte frecvente formule de tipul: dragă mamă/ soră/ frate/ cumnată etc. fa Ioană etc. Dacă destinatarul exercită o funcţie de mare responsabilitate aceasta se adaugă: Domnule primar. mă îngâmfatule.170 Elena CONSTANTINOVICI de rudenie: mamă. adorată fiinţă. viespe. îngeraşule. bunic. de două feluri: formală şi informală. Scumpa. însă acestea crează o atmosferă de răceală şi de distanţă între parteneri. puiule etc. iubito. păpuşă. mama-soacră. frate. Stimată doamnă – pentru o femeie. nene. bunică. dragul meu frate. conform Rodicăi Zafiu. iubitule. ♦ Adresarea finală în corespondenţă este. netrebnico. tâmpitule. tată. neisprăvitule. fato. muiere. analfabetule etc. surioară. Pot fi folosite şi formulele Domnilor/ Doamnelor fără alte compliniri. Doamnă judecător etc. iubiţii mei copii/ fraţi/ părinţi/ prieteni.. tanti. Există funcţii care cer un alt apelativ. duduie. Cele mai frecvente formule de adresare formală la finele . neuitat prieten. tată-socru. precum: dragă. bre Ioane. ♦ Adresarea indirectă (iniţială) este caracteristică scrisorilor oficiale şi personale.. Scumpii. unchi. mîrlanule. Dan etc. Când destinatarul este persoana fizica. bărbate. formulele vor fi: Stimaţi domni sau Stimate doamne (pentru firme care se ştie ca sunt conduse de femei). Elisaveto! Se mai pot folosi diverse diminutive de tipul lui buni. păpuşică. Însă dacă formula de politeţe conţine titlul funcţiei. ci doar Domnule primar. Draga mea soră/ Dana etc. nea etc. precum: boule. şi o listă infinită de epitete injurioase. de asemenea. de exemplu Sire sau Majestate. scumpule. îngeraşul meu drag. Domnule rector şi stimate coleg etc. iubita mea doamnă/ prietenă/ mamă/ fiică etc. cumetre. fudulule. scorpie. Scumpele. printre care cele mai frecvente sunt cele însoţite de interjecţii: măi băiete. care. cu cele din cadrul unei comunicări directe. moşule. Mario. Dragi/ Dragii mei fraţi. Formulele de salut informale. se încadrează între marca atitudinii pozitive. scumpule prieten. Inventarul formulelor de adresare informale se măreşte pe contul combinării între ele şi cu numele proprii. tati. nea Mărine. iubite frate. cumnat. mătuşă. dulceaţă. taicule. [6]. în mare parte. Doamnă Ministru. tăticu etc. duduiţă. presupunându-se că numele primarului trebuie să fie bine cunoscut. mami. Domnule director. cumnată.

adresarea la per tu când dialogam cu persoane mai în vârstă decât noi. Cu tot respectul.Rolul formulelor de adresare în organizarea comunicării 171 unei scrisori oficiale sunt următoarele: Vă rog să primiţi salutările noastre cordiale. superiorului ierarhic sau doamnei” [8. şi de persoana a II-a plural. Cu mult. Primiţi. „În mod normal. de ritualurile. Dintotdeauna codul bunelor maniere a pus o graniţă între tu şi dumneavoastră” [8./ dragoste. Te/ vă iubesc etc. în ultimul timp se constată tendinţa de a imita modelul englez. şi de politeţe. cele mai cordiale salutări. nu ştim să alegem formulele de adresare potrivite pentru fiecare caz în parte. importat pe filiera occidentală. O problemă aparte care ţine de formulele de adresare este folosirea pronumelor personale tu şi dumneavoastră. dacă ni se permite să ne adresăm lui Dumnezeu cu tu. daca acest fel de adresare ne face să ne simţim în largul nostru. sporeşte coeziunea de grup. Părerea mea în această chestiune este că. conform cărora „hotărârea de a tutui pe cineva se ia doar când eşti sigur că este binevenită” şi că „iniţiativa de a spune tu trebuie să aparţină persoanei mai în vârstă. pentru a fi completat. Cu toate că româna se distinge de alte limbi prin faptul că posedă mai multe grade de adresare: tu. atunci nu e nicio problemă. Cu toată dragostea. Cu multă/ sinceră prietenie. Te/ vă sărut. deosebită stimă. Noi. Abilitatea de a ne arăta interesaţi faţă de persoanele cu care iniţiem o conversaţie are un rol decisiv pentru desfăşurarea comunicării. Alexandra Bădicioiu opinează că adresarea este. riscăm o comunicare eşuată. uităm acest detaliu şi folosim. facem imprudenţe. Cu tot dragul. 70]. se poate considera că acest stil mai informal de adresare facilitează comunicarea şi colaborarea între indivizi. trebuie respectate normele limbii române. . de exemplu. Simona Miculescu. 70]. „Vrând să fim moderni şi în ton cu lumea. în emisiuni televizate. Cu toată consideraţia. românii. p. Cu toată stima. de uzanţele fiecărei naţii [citat după 9]. mata şi dumneavoastră. dar totuşi. Psihologul Alexandru Iordan crede că stilul informal. p. În situaţii neformale se folosesc formule de tipul: Cu mult drag. [9] Părerile în această privinţă sunt împărţite. înainte de toate. Cu multă. ne-am adresa unul altuia cu tu în loc de dumneavoastră. Însă nu trebuie să uităm de regulile de etichetă. deosebit respect. mai ales în cadrul organizaţiilor. Cu multă consideraţie. „A spune tu în loc de dumneavoastră poate fi trecerea de la o simplă cunoştinţă la o caldă prietenie – sau o iubire. vă rog. o formă de recunoaştere a statutului social. numeşte această obişnuinţă „pronumele de (im) politeţe”. În încheiere ar fi de remarcat că modul cum se adresează oamenii unii altora este foarte important pentru ca o comunicare să fie agreabilă. iar dumneavoastră şi tu sunt primele grade ale superiorităţii şi ale inferiorităţii. Diferenţa enormă la ei este că YOU este şi pronume personal de persoana a II-a singular. Trebuie să se ţină cont de particularităţile. Dacă nu ştim să respectăm protocolul. dacă. în anumite situaţii. mai ales. te/ vă pup. întrucât un sistem funcţional de relaţii informale sporeşte coeziunea grupului” [citat după 9]. În articolul Tutuiala ţine de dumneavoastră. făcându-se confuzie între tu-ul românesc şi you-ul englezesc şi înlocuind pronumele dumneavoastră cu pronumele tu. De aceea este necesar ca inventarul de formule de adresare proprii limbii române să fie revizuit de câte ori este nevoie. în general. Cu cele mai bune gânduri/ sentimente/ amintiri. ceea ce este inadmisibil. Te/ vă îmbrăţişez cu drag. specialist în relaţii internaţionale. dumneata (din Domnia Ta).

Srasbourg. Bogdan Ulmu. Polirom. Politici lingvistice. Pop Liana. 1998. Cârâc Ioan S.ortodoxiwiki. 9. Nivel Prag.cotidianul. Ed.eu 11. Introducere în teoria textului.php/essay/239851/index. 1990. 8.ro 10. Intenţionalitatea discursului.bogdanulmu. 5. Bucureşti. Site-ul www. 2. www. Cornea Paul – Introducere în teoria lecturii. Fragmente despre cuvinte. Polirom. 04 ianuarie 2006. Alexandra Bădicioiu. 2004. 2002.172 Elena CONSTANTINOVICI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1.html 4. Ana Maria Zlăvog. Codul manierelor elegante: Cum şi cui te adresezi?// www. Păcatele Limbii: Dragii moşului…în România literară.ro/index. Uricaru Lucia.romlit.poezie. Pavel Toma. 25// www. 3. Moldovanu Victoria. 6. Elemente de pragmatica şi poetica enunţării// www. 2002. Tutuiala ţine de dumneavoastră// Cotidianul. Zafiu Rodica. Editura Paralela 45. Ed. – Teoria şi practica semnului. nr. Codul bunelor maniere astăzi.org . Marinescu Aurelia. 2002. 2000. Vasiliu Emanuel. Bucureşti.ro 7.

dar şi o suprarealitate. încordându-şi lira pentru a capta acel întreg românesc. La nivel inconştient. Mama este o realitate palpabilă. Institutul de Filologie Întoarcerea permanentă la arhetip. Ca şi aedul Orfeu. este un continuum ce leagă şi structurează . mama. Imaginarul poetului revendică starea paradisiacă (androginitatea primară) în fiinţa celei care i-a dat viaţă.173 POEZIA LUI GRIGORE VIERU: DEVENIRE ÎNTRU FIINŢĂ NINA CORCINSCHI Academia de Ştiinţe a Moldovei. p. uşoară. confraternitatea cu Totul. Perspectiva calmă a vieţii şi a morţii. Ca realitate spirituală a conştiinţei./ Steaua ştie ce gândeşti” (Fiinţa mamei). ea însăşi reprezentând un fenomen originar./ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ. sistemul de imagini ale poeziei sale e grefat pe o reţea de arhetipuri metafizice. feminitatea în genere. echilibrului şi armoniei spiritului românesc. stare la care se referea Constantin Noica. un arhetip atât ontologic. al timpului mitic. Prezenţa mamei este imanenţă. în care fermentează o complexă filozofie şi religie existenţială. Vaporoasă. care readuc fiinţa la echilibrul ontologic. Transgresând realul. un poet al arhetipurilor. reprezentând o exondare a dimensiunii anima. Temele general-umane îşi regăsesc în profunzimile limbajului poetic al lui Grigore Vieru statutul arhetipal şi se sublimează în imagini inefabile. o proiecţie mitică amplificatoare: „Uşoară. Conceput ca imanenţă. asigură poziţionarea românului „întru”. În priviri c-un fel de teamă. devenind aproape intraductibile. dedicând un întreg studiu acestei dimensiuni a creaţiei vierene [1. susţine cu pertinenţă Mihai Cimpoi. arhetipul matern iradiază metafizic energie lumii fenomenologice. adică al Marelui Timp”./ Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă. cât şi antropologic. ea pluteşte între cer şi pământ. Întreaga fiinţă maternă emană dragostea şi căldura care reinstalează timpuri şi lumi în superioritate metafizică. structurează întreaga viziune artistică a poetului. poetul resuscitează energiile matriciale. maică. Mama este o realia. Versul eliptic esenţializează făptura mamei şi o smulge din contingent. poetul vădeşte har ordonator. mularea eului pe imaginea mamei e o tehnică compensatorie. toate fuzionând în acelaşi releu compoziţional. 9]. la pre-conştiinţa determinării fatice înseamnă pentru Grigore Vieru devenire întru fiinţă. din care homo loci îşi alimentează fiinţa. al principiilor matriciale. Poetul se retrage în prototipalitatea mitică din care extrage coordonatele fiinţiale restabilizatoare ale plinătăţii. Energia mamei este magică: catalizează înţelesuri axiale şi moderează ordinea cosmică. al originilor. realizând cu beatitudine paradisiacă echilibrul fundamental între sacru şi profan. Principalul nucleu configurator de semnificaţii arhetipale este principiul matern. „Grigore Vieru este. dar şi o nomina. este cod genetic. psihologice şi culturale. Într-adevăr. esenţialmente. adică conştiinţa echilibrului „cumpenei cu două ciuturi” (Mihai Cimpoi).

fertilizatoare. p. „toate operele în care artistul reuşeşte să surprindă intuiţii abisale exercită o putere de fascinaţie numinoasă” [3. vatra părintească sunt imago-uri care introduc eul în sfera de energie a sinelui originar. Cartea poetului basarabean e un traseu de regressus ad . Iung. or. Teama de golul prin care îşi concepe propria fiinţă îndreaptă subconştientul colectiv românesc către matricea complinitoare. element al continuităţii germinative. spre elementaritate este deschiderea fiinţei spre ea însăşi. Efectul lecturii nu se lasă dorit. Mama. Prin ele. arhetipurile sunt prefigurate drept o achiziţie genetică a aparatului psihic inconştient şi sunt principii ordonatoare ale vieţii mentale. o asociere între aceşti doi poeţi este inevitabilă. dătătoare de fiinţă. p. Lucian Blaga susţinea că integrarea orizontului mioritic în spiritualitatea europeană reclamă şi categoriile apriorismului românesc. poetul se adânceşte în sensibilitatea originară a unei spiritualităţi organice. În studiul Influenţe modelatoare şi catalitice filozoful afirma despre poezia lui Eminescu că aceasta „e plină de complexe. Resuscitând arhetipurile psihologice (conştiente sau inconştiente). Versul lui Vieru face incizii în acel „complex al sfâşierii lăuntrice” (Theodor Codreanu). transmiţând această logolatrie cititorului. graiul. cu apriorismul ei profund inconştient. copilărie). protoistorice. În Eminescu matricea stilistică românească. energizate prin latenţele unei lumi străvechi. încearcă să refacă clivajul dintre substanţa originală. devine clar cum poate fuziona sufletul arhaic al autohtonismului cu cel universal. Diminutivul „maică” sacralizează făptura mamei. aflat sub epiderma friabilă a unei identităţi confuze. unitare. transformând-o în chiar arhetipul Sfintei Fecioare. p. Resorturile acţiunilor conştiente pot fi descoperite în procesele inconştiente subliminale. La Grigore Vieru. Mama devine acea „osie a lumii” (Adrian-Dinu Rachieru). dar şi cea a lui C. El caută repere ajustabile la noile realităţi care-i invadează existenţa. Din reţeaua de simboluri care incifrează structura imaginarului artistic vierean se configurează modelul paradigmatic al fiinţei româneşti. În acest demers „fiinţa românească îşi este suficientă sieşi. Ca un corolar. Colapsul certitudinilor existenţiale guvernează (sub)conştientul omului de astăzi. devine creator pe un plan major…” [4. 10]. „centru nuclear” (Mihai Cimpoi) care asigură comunicarea superioară dintre cer şi pământ. Transgresând materia. Vieru a surprins categoriile apriorice în însăşi mecanismul lor de funcţionare. refulată a eului şi alteritatea (reprezentările non-identităţii sale) pentru restabilirea unităţii sinelui. „Complotul” ei cu iarba. G. organicismul şi concepţia întregului sunt de sorginte eminesciană. „personanţe” ale unor structuri inconştiente (…). Păstrând proporţiile. le-a dinamizat semnificaţiile fundamentale. dătătoare de repere. găsindu-şi în fondul ei rezidual iluminările. 252-253]. În spiritul maternităţii de structură a universului poetic este şi explorarea elementelor primordiale (grai.174 Nina CORCINSCHI materia. ieşirile în luminiş” [2. Deschiderea spre hrubele inconştientului. În psihanaliza freudiană. dăruindu-i sentimentul integrităţii. cea care exprimă perfecţiunea maternităţii. vatră străbună. eul liric îşi restabileşte dimensiunea paradisiacă şi se împlineşte valoric într-o coerenţă fără fisură. chtoniene sugerează întruparea maternă a cosmosului. descătuşate şi deschise spre diversitate. 188]. Anume întoarcerea către esenţele primordiale face permisiv contactul cu universalitatea. Steaua certifică pre-conştiinţa ritualului ordonator.

după cum constată Mircea Eliade. El îşi percepe apartenenţa la Tot (inclusiv la nefiinţă. prefigurând fenomenul morţii drept transcendere spre o altă formă existenţială. Cumpăna fiinţei îşi restabileşte energiile primordiale prin osmoza eului cu matricea sa. curgere în natură. acesta armonizează implacabil cu matricea istorică: „Şi sânt dat şi locului/ Ca lumina – focului” (Doina). cu ploaia. spiritul latin a valorificat esenţele creştinismului arhaic. Percepţia elegiacă a perenităţii vieţii vine ca o terapie de consolare. Atitudinea insolvabilă faţă de moarte s-a păstrat de-a lungul timpului şi. generând „tragicul fără lacrimă” (Mihai Cimpoi) al românului. Spiritul românesc evită. aprioric. a Naturii. deasupra efemerului. ancorat într-un timp al genezei./ Strig:/ Sunt cel mai fără de noroc!/ Deşi înţeleg. 44]. moarte. ca parte a Totului). copii este vidă şi stearpă şi nu poate înfricoşa spiritul manolesc al poetului. Gândul se zbate atunci între revoltă şi resemnare: „Întregul nu mai e întreg. prin dăruire şi creaţie. Racordarea eului liric la pulsul naturii. Baladele Meşterul Manole şi Mioriţa ilustrează poate cel mai bine exerciţiul fatalităţii existenţiale în confruntare cu potenţialul uman. a refacerii organicităţii şi unităţii sale. Sentimentul thanatic devine devastator în golul instaurat de pierderea fiinţei iubite. în general. Poezia lui Grigore Vieru se lasă cutreierată de anamnezele inconştientului colectiv. În toate ipostazele. eul liric vierean decelează fatalismul funciar românesc. dând un vot de blam morţii. integrare în ordinea cosmică rânduită de providenţă. adică distrugerii. combustia afectivă fiind . Plonjând în sinele organic. „a alcătuit unul din temeiurile spirituale ale poporului român” [5. după modelul elen. înţeleg/ Că toţi suntem un lemn/ de foc” (Litanii pentru orgă). adică neputinţei în plan creator. cu tine nimic! exclamă Grigore Vieru şi invocă nu angoasa ci mila. asigurând astfel perpetuarea actului cosmogonic. deoarece. alunecând spre rădăcinile neamului. printr-un instinct de autoprotejare. 146]. eul liric se identifică proteic cu pasărea cerului. Moartea care nu a avut niciodată mamă. Percepându-se drept pandant al Întregului. dar şi iniţiere programatică: „Şi nu există moarte!/ Pur şi simplu cad frunzele/ Spre a ne vedea mai bine/ Când suntem departe” (Metafora). cum ar fi sanctificarea Cosmosului. indicând superioritatea celui care se ridică deasupra istoriei. disjuncţia şi categoricul în favoarea optativului şi a potenţialului. p. Concepţia (calmă. comuniunea cu Universul fiind preferată căderii în istorie. con-fraternitatea cu existenţe cosmice focalizează conduita simţirii naţionale terorizate de istorie – „solidarizarea geniului românesc cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice” [5. Înrudirea cu plaiul traduce algoritmul mioritic regăsit în abisalitatea sufletului românesc. Astfel devin posibile deschiderile către alte lumi. cu tunetul. prefigurează supremaţia binelui) predestinării ontice i-a dominat constant pe români.Grigore Vieru: devenire întru fiinţă 175 uterum în vederea coagulării sinelui. Nu am. Această adecvare superioară la Univers parodiază (în folclor) imaginea fioroasă a celei cu coasă sau pur şi simplu o goleşte de consistenţă. incandescenţa trăirii vierene se temperează într-o resemnare apolinică. Moartea este şi la Grigore Vieru devenire. La Vieru. Vatra e ca şi la Blaga axis mundi. Sentimentul de plenitudine pe care-l oferă caracterul revelator al lumii de aici şi de dincolo defineşte relaţia asumată a părţii cu întregul. p. În acest regim al concilierilor „şi-şi”.

adică arta poetică se află între tentaţia orfică şi cea mesianică. eul îşi racordează lira la undele sensibile ale realului. vociferând. Sfâşierea sufletească a eului încordează acordurile melopeice în strigăte. catalizând fluidul participativ al neamului pentru a asigura magmei culturale consistenţă geometrică şi specificitate. ordonează haosul. neam. nu departe”. Eminescu. Identificările proteice cu elemente fertilizatoare. tenebrele se lumesc. La nivel de artă poetică. Ipostazierea mesianică exprimă suferinţa telurică a cântăreţului într-un spaţiu unde bacantele furioase atentează la esenţa lui metafizică. eufonia orfică se pierde în vaier prelung. blagianizat./ Să fii os/ de-al fratelui tău/ retezat de sabia duşmană. În zbuciumul Meşterului Manole. iubirea pentru mamă domesticeşte incompatibilităţile./ Ploaie să fii. Înrudirea sufletească dintre mamă şi fiu este pecetluire divină şi nici moartea nu o poate aboli. Exlamând. Simbolurile conţin substanţă epifanică şi umană. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru” [6. umplându-l cu sens. se dăruieşte întregului: „şi sunt dat cuvântului/ Ca grâul pământului/ Lângă ram ce s-a-nvelit/ în strai alb de fericit./ Tunet să fii. eul. sugerând unirea./ Există lumea cealaltă / Cât timp./ ci pur şi simplu/ poezie”. pe versuri despre limba română. eul liric resimte dialectica sufletului arhaic: contemplarea mioritică şi zbaterea manolescă. „Plecată eşti în moarte/ Ci-aproape. Dezlănţuirea bacantelor resuscitează energiile umanităţii poetului. intonând o muzică patriotică./ În noi vieţuieşti” (Litanii pentru orgă). „Doine se-aud. poetul îşi relevă . demitizand şi remitizand valori. conturează un profil unic al creatorului care./ Doină să fii. Imaginea ipostaziată a ciobănaşului e întruchiparea melosului pur „nici nu sunt om. patrie. eul se vrea element al pro-creării materiei. Adâncindu-se în arhetipalitate. Comparaţia semnalează deliberarea dăruirii: la fel cum grâul valorifică potenţialul fertilizator al pământului. eul de-ontologizează timpul cariat. Dimpotrivă./ Şi sânt dat şi dorului/ Ca frunza – izvorului/ Lângă stea ce-a răsărit/ În trenă de nesfârşit.176 Nina CORCINSCHI direcţionată în reflecţia gnomică. Forţei transformatoare a cântecului orfic poetul îi asociază şi puterea logosului însufleţit prin sacrificiul uman. Într-un efort recuperator./ Şi sânt dat şi locului/ Ca lumina focului/ Lângă mac ce-a înflorit/ în cămaşă de rănit” (Doină). prin melos şi logos. „Cel mai adesea poetul în concepţia lui Vieru e un nou Orfeu sau un Mesia./ Brăzdar să fii./ Duminică să fii. Tresaltă/ Întinderi cereşti. 187]. chiar dacă desemnează cealaltă lume. Contemplaţia calmă apropie moartea. spirit-materie coexistente în fiinţa umană./ Lumină să fii. mamă. o face familiară. a cerului cu pământul. simptomatice unei comunităţi care se simte clivată de matrice istorică. Eliberarea cathartică de contingent se produce sub semnul Erosului şi este trasată la limita hipersensibilităţii sale. istoricizată. Starea de graţie superioară suferă un declin în această luptă inegală. impunând capacitatea de jertfire a fiinţei umane: „Dar mai întâi/ să fii sămânţă. poetul o aşteaptă resemnat pe mama să se întoarcă ca dintr-un tărâm învecinat. p./ Ca să ai dreptul a săruta/ acest pământ/ îndurerat/ de-atâta rod” (Dar mai întâi…). Vocea poetului îşi pierde unicitatea într-un cor al istoriei ocultate. Stefan cel Mare se regăsesc într-o matrice stilistică actualizata. Cu cellalt gând. caracterul dialectic al acestor relaţii face poezia lui Grigore Vieru animată de finalităţi etice şi estetice. În mişcări spiralate. prin creaţie. interogând. Această ambivalenţă marchează relaţiile contingent-transcendent. diminuând tirania contrariilor viaţă-moarte.

. Grigore Vieru. Editura Capricorn. 5. Editura Prut internaţional. Corin Braga. Constantin Noica. Alexandru Burlacu. Chişinău. 1992. Editura Dacia. Chişinău. localizată istoric a eului liric. Cumpăna. Regăsirea fiinţei se realizează fie în rostirea inefabilă a aedului orfic. Chişinău. Critică literară. în Eseuri. 1996. Lucian Blaga. O reţea de nuanţe şi tonuri cromatizează afectiv spectacolul de limbaj. 4. 2. Înfrânt în esenţa sa umană de bacante. în ipostaza umanizată. Editura Ştiinţa şi Arc. Mircea Eliade. 2008. Bucureşti. Editura Junimea. esenţa divină a cântăreţului se reculege prin puterea Logosului şi a Cântecului. 1999. 3. simbol al centrării. Influenţe modelatoare şi catalitice. 7. iar „adevărul şi fiinţa sunt acolo unde înfrângerea poate fi prefăcută în biruinţă” [7. Tipografia Centrală. Mihai Cimpoi. Bucureşti. Istoricitate şi eternitate. Ars poetica lui Grigore Vieru.Grigore Vieru: devenire întru fiinţă 177 structura sa dialogală. Editura pentru literatură Universală. p. 55]. Poetul arhetipurilor. În Trilogia culturii. 2005. în Texistenţe. Cluj-Napoca. Meşterul Manole. fie dialogal. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE: 1. Mihai Cimpoi. 2004. 1989. 6. 10 studii de Arhetipologie. Iaşi.

iar al unei propoziţii – valoarea ei de adevăr. trebuie clarificat în primul rând conceptul de temă. sau care ar fi gradul de abstractizare suficient pentru a determina tema unei secvenţe textuale sau a unui text. un alt aspect problematic este conceperea laxă a referinţei. stabileşte un câmp para-sinonimic care poate ajuta la o conceptualizare mai bună a temei. Dacă percepem referinţa într-un sens riguros fregean. Astfel. în prima parte a articolului ei. Ulterior. Eveline Martin în contextul a ceea ce ea numeşte analiză tematică a datului textual. autoarea [1. de exemplu. putem face destul de uşor o listă de teme tratate în diferite moduri – ceea ce ar fi mai complicat e să stabilim care e legătura dintre aceste teme. hiper-teme şi. aşa cum apare ea deja nu la nivel de frază. oferă următoarea definiţie conceptului de temă: „grosier vorbind. care defineşte entităţile descriptibile logic în plan intensional. în cazul unui discurs. p. „relaţia dintre eu şi lume”. autoarea stabileşte un raport între temă şi motiv – termenul din teoria literară ce denumeşte un element narativ sau tematic ireductibil. p. Apoi. p. În acest sens. am putea ajunge. Semul dominant în toate aceste expresii este. 13] porneşte de la ideea de temă aşa cum este ea conceptualizată la nivelul lingvisticii frazei. Institutul de Filologie Unul dintre cele mai importante aspecte pentru analiza de discurs este analiza coerenţei acestuia.178 COERENŢA ŞI ANALIZA DE DISCURS: ANALIZA TEMATICĂ ALEXANDRU COSMESCU Academia de Ştiinţe a Moldovei. formulează în mod ştiinţific această definiţie intuitivă. ci de discurs/text. În plus. tema unui text este acel ceva cu referinţă la care a fost compus textul” [1. în cazul în care vrem să stabilim o relaţie dintre teme. În acest caz. coerenţa se manifestă printr-o serie de teme recurente. sub-teme generice şi specifice [1. La prima obiecţie. afirmând că analiza tematică presupune determinarea unui denominator comun al mai multor concepte prezente în text. de exemplu. însă fără a-i pierde specificul (dacă ne-am abstractiza prea tare. cea referitor la gradul de generalitate. 14]. ci doar sens – pentru că referentul unui termen e un obiect sau o stare de lucruri aparţinând lumii reale. Pentru o asemenea analiză. unde se stabileşte diferenţa între temă (lucrul la care ne referim) şi remă (ceea ce spunem despre el). printre ele. am luat ca ipoteză de pornire ideea că. 17] şi că studiul semantic al textelor depinde de obiectivul vizat [1. conform autoarei. afirmă autoarea. adică a unui sem. tema excentricităţii ar putea fi pusă în . p. Primul termen pe care îl analizează autoarea sub acest aspect este cel de concept. Pe parcurs. autoarea răspunde că ar putea exista teme cu grad diferit de generalitate – arhi-teme. 18]. Drept formulare preliminară a acestui concept mi-a servit varianta propusă de semantica textuală franceză. cel de sursă sau punct de origine al gândirii. iar un asemenea nivel de analiză nu ne-ar putea ajuta cu nimic). textul literar nu are referent. la ideea că tema oricărui text liric – indiferent de conţinut – este. Astfel.

aceeaşi secvenţă textuală poate să se refere la acţiunea de a te trezi. p. în cazul căreia ar putea funcţiona o semantică vericondiţională. la enervare etc. van Dijk distinge interpretările lingvistice. dacă pentru Frege referentul unei expresii este valoarea ei de adevăr. Oricum. specifice logicii şi filosofiei limbajului.) şi totul depinde de subiectivitatea interpretului şi de obiectivele cercetării lui. Astfel. 105] propune următoarele: Presupunem […] (1) că expresiile dintr-un discurs pot fi analizate ca succesiuni de propoziţii şi (2) că unităţile de sens atribuite propoziţiilor sunt judecăţi. Autorul porneşte de la noţiunea de interpretare a discursului. 104]. autoarea identifică suficient de clar scopul unei analize tematice – evidenţierea reţelei asociative de teme – dar nu şi modalitatea practică de a o realiza. în cazul în care este conceptualizat în acest mod. intensionale (prin care unei expresii i se atribuie un sens) de cele extensionale. practica unei analize tematice ar consta. van Dijk [2. La acest nivel. o practică de acest tip ar funcţiona mai mult la nivel intuitiv. se urmăresc structurile temă-remă.Coerenţa şi analiza de discurs: analiza tematică 179 relaţie atât cu cea a nebuniei. Generalizând. p. care rezolvă parţial aceste probleme. în termenii lui van Dijk. 22]. În acest sens. „locul” temei nu este în text. Conform lui. expresiile pot avea un referent. pentru că nu este neapărat vorba de lumea aşa cum o percepem cu toţii. definiţia respectivă devine problematică şi solicită clarificarea sensului în care e utilizat termenul în cauză. . ci în competenţa textuală a lectoruluisemantician – care poate inventa pe cont propriu teme pe care să le „descopere” ulterior în text. un prim aspect al analizei semantice de discurs e investigarea modului în care succesiunile de propoziţii dintr-un discurs sunt legate cu succesiuni de judecăţi ce stau la baza lor şi cum sensul acestor succesiuni este o funcţie a sensului propoziţiilor sau judecăţilor constituente. p. apoi în construirea unei reţele asociative din mai multe teme puse în relaţie. pentru că o asemenea concepere a temei acceptă diferite interpretări ale secvenţei textuale analizate (de exemplu. În acest sens. van Dijk pare a susţine teoria referinţei propusă de Russell sau Wittgenstein. pentru care referentul unei expresii e o stare de lucruri. întâi de toate. la oboseală. Acest nivel de analiză presupune urmărirea a ceea ce van Dijk numeşte coerenţă locală. discursul/textul interpretat este un „model formal al unei lumi posibile” şi. Demersul lui van Dijk este orientat spre formularea unei teorii care să poată sta la baza unei metode de analiză de discurs – analiza semantică de discurs – aplicabile la diferite tipuri de discurs. în cazul în care tema e definită cu ajutorul conceptului de referinţă. pe care o defineşte ca „atribuirea de sens(uri) expresiilor discursului” [2. care ne pot ajuta să evidenţiem „locul temei în economia semantică a textului” [1. 17]. O altă abordare. în funcţie de obiectivul cercetării efectuate [1. şi. În principiu. p. Astfel. pentru formularea preliminară a unei practici de analiză a coerenţei la nivel de discurs. datum-novum. în evidenţierea anumitor aspecte lexicale ale unei teme. care constau dintr-un predicat şi un număr de argumente care ar putea avea diferite roluri (cazuale). este cea a lui Teun van Dijk. a oferi o interpretare extensională înseamnă a specifica despre ce e un anumit discurs – indivizii. Astfel. cât şi cu cea a originalităţii. prin care expresiei i se atribuie un referent/ denotat. proprietăţile sau stările de lucruri care îi constituie referenţii într-un model formal al unei lumi posibile. Teun. ci de o lume posibilă.

Astfel. pragmaticii lui Grice. Menţionând „forţele” care dau o direcţie fluxului de gânduri. Interpretată în acest mod. nu se poate reduce la înţelegerea sensului fiecărei expresii. şi poate fi analizat. iar celălalt – ca „explicitant”. discursul e perceput atât ca serie de acte de vorbire. fie de altul. Pentru van Dijk. cât şi ca act de vorbire global. la acest nivel trans-frastic. anafora. van Dijk propune şi noţiunea de coerenţă globală – la nivelul unei secvenţe discursive mai ample sau al unui text întreg. în funcţie de contextul în care apare această expresie. în acest caz. pronumele posesive etc. Analizând conceptul de flux al discursului. facilitând astfel urmărirea coerenţei globale şi. conform căruia una dintre funcţiile de bază ale limbajului este „explicitarea a ceva drept ceva”.180 Alexandru COSMESCu temă-comentariu. Un alt demers teoretic util în acest sens e cel al lui Wallace Chafe [3. 2001]. Conform lui. tema poate fi atât „ieşirea în oraş”. p. Unul dintre aceşti termeni ai relaţiei de explicitare poate fi interpretat ca „explicitat”. a schimbului de teme în cadrul unei conversaţii sau al unui text fragmentat. Un alt concept util lansat de Chafe este cel de supratemă – supratema fiind acea temă cu un grad sporit de generalitate care organizează câteva teme în cadrul unui discurs. deşi sensul discursului este o funcţie a sensului fiecărei expresii pe care o conţine. lingvisticii funcţional-sistemice etc. o descriere a agorafobiei ca „de fiecare dată când ies în oraş îmi e frică” ar putea fi descompusă atât în descriere a unei situaţii a „ieşirii în oraş”. atunci când conectăm secvenţele textuale la un nivel mai abstract şi general – reducându-le la ceea ce van Dijk numeşte macropropoziţii sau la titluri pentru o secvenţă textuală. discursul nu poate fi redus doar la o succesiune de fraze şi la sensul acestora. a unei secţiuni sau a unui text. luat în parte. „explicitatul” fiind analog temei în relaţia temă-remă. cât şi în explicitarea „fricii” drept „senzaţie care apare atunci când ies în oraş”. pe care o defineşte ca agregat coerent de gânduri introdus de un participant la conversaţie. fie de câţiva participanţi împreună. dezvoltat fie de acel participant. Introducerea unei o altă teorie care poate sta la baza analizei coerenţei locale e cea propusă de Martin Heidegger. Chafe [3. Avantajul aplicării lui Heidegger la analiza coerenţei locale ar fi faptul că. Înţelegerea discursului. desigur. 674] atrage o atenţie deosebită asupra temei. pentru van Dijk. Putem vorbi. inclusiv un text poetic. textele pot fi rezumate doar datorită acestei capacităţi de a fi reduse la macrostructuri. în acest sens. funcţionând ca umbrelă pentru ele. 1 . cu ajutorul unei metode ce presupune combinarea teoriei actelor de vorbire.. care apoi este explicitată drept „ceva care îmi provoacă frică”. Noţiunile precum temă sau subiect sunt reconstituite ca macrostructuri semantice care formează coerenţa globală a discursului. Tema este percepută aici mai mult ca secvenţă de discurs în care se vorbeşte despre acelaşi lucru. În acelaşi timp. Concepţia lui van Dijk poate servi la determinarea mai exactă a temei unui text sau a unei secvenţe textuale şi poate fi pusă la baza unei practici de analiză semantică de discurs. cât şi „frica”. explicând ce este relevant şi important în informaţia semantică din discurs. după cum o demonstrează pe baza a 4 exemple. de exemplu.1. care apar în fraze diferite. Astfel. apoi încheiat în mod explicit sau lăsat să se estompeze. despre tema unui paragraf. tema discursului poate fi diferenţiată mai uşor de tema unei fraze. co-referinţa. Chafe afirmă că discursul e o combinaţie a două fluxuri: un flux de sunete şi un flux de gânduri.

1985. cele trei abordări pe care le-am analizat permit formularea unui scop clar pentru o analiză tematică/ semantică – evidenţierea reţelelor asociative stabilite între teme în cadrul unui discurs – şi. în Schiffrin.Coerenţa şi analiza de discurs: analiza tematică 181 teme în discurs se poate produce fie în cadrul supratemei deja propuse. étude de thème în Rastier.). Consultat pe www. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. François (coord. fie este dublată de introducerea unei suprateme noi. Practica analizei de discurs în varianta lui Chafe presupune urmărirea modului în care se succed şi se constituie reciproc temele şi supratemele în cadrul unui discurs. Martin Éveline. van Dijk Teun.org/OldArticles/Semantic%20discourse%20analysis.discourses. în acelaşi timp. Astfel.). Thème d’étude. Semantic Discourse Analysis. Oxford: Blackwell. Chafe Wallace. 1995. The Analysis of Discourse Flow. van Dijk şi Chafe oferă o serie de instrumente utile pentru realizarea practică a acestei analize. Deborah Tannen şi Heidi E. The Handbook of Discourse Analysis. l’Analyse thématique des données textuelles: l’exemple des sentiments.pdf 3. . (Collection Études de sémantique lexicale) 2. Deborah. 1995. Paris : Didier. Hamilton (coord. 2001. Chafe evidenţiază şi mecanismele prin care este constituită tema unei secvenţe discursive şi modul în care tema se integrează unei suprateme.

când persoanele erau identificate prin numele de origine. Între anii 1456 şi 1624 sunt atestate 48 de persoane cu numele Rusul: Rusul. p. rusu din limbile sud-slave (bulgară. 584]. După cum relatează cercetătorii. Rous. precum şi latinescul russus. Rusul. Orhei-Lăpuşna [9. Vasile. Roussel. Rousse. De la persoane cu prenumele sau patronimul Rus au apărut şi numiri de localităţi: Toader Rus. devenit nume de familie Roux. 105]. rusă. Rousselet. Sârbu. Mihai. ţin. p. cât şi în cele slave. Roussin etc. Din adjectivul românesc rus. Ruşi. Ruse (Ruse Mitescul. rousse „roşcat. dăruieşte loc de sat Rusi. 53-154]. Suceava). etc. roşcovan”. boier. din s. sârbul. fiul lui Rus (1617). sonder slav. rusul. Sunt atestate prenumele masculine Rus. Bulgaru. Rusul. Ruso cu o serie de derivate [3. sârbul. În perioada articulării numelor de persoane Rusul a fost foarte frecvent atestat. Tiktin scrie: „Nicht lat. Tătaru etc. Institutul de Filologie Numele Rusu a provenit din două surse. 1608. Stoian. [5. după 1775. Ion Rusul (1603) [6. denotă forme bulgăreşti. p. 2. al XIX-lea. scris şi Rusea. în franceză roux. Iaşi. De ex. 584. „cap roşcat” [4. prenumele feminine Rusa (bunica lui Lupul din ţin.. 531]. 364). Apostolachi Rusul. 586]. popă (1456). devenit în italiană rosso şi russo. când numele de familie s-a impus pe cale oficială. Sămăşcani. La răscrucea sec. numele etnice au devenit nume de familie: Armeanu. Rusca (între anii 1483 şi 1624 sunt atestate 28 de persoane). sârbul. rusŭ” – nu din latinescul rŭssus. Tutova. tatăl Greacăi (1471). Ruse. bunic lui Vlad din Rusi pe Bârlad. 466]. p. Rusa (fiica lui Toader. sârbă). Leahu. Rusa. 1. Astfel. Grecu. Rusi (mama Neacşăi. Despre etimologia adjectivului românesc rus H. Rusu. p. lui Dragoş Urlat [6. 1604). de etnicii sârbi. 467]. cu sensul „roux de cheveux” – „roşcat la păr” şi cu o serie de derivate: Rousseau (Jean Jacques Rousseau). spre deosebire. când s-a constituit statul feudal Kievskaia Rusi. p. la români. p. rusul etc. cu sensul „roşcat. identificaţi prin numele sârbul: Pascal. Cazacu. de ex. 530. atestat şi în numele de familie italiene Caporosso şi Caporusso „Caproşu”. mama lui Ion Ruse. rŭssus.. rusul. Drept dovadă serveşte şi mulţimea de atestări din Recensământul Moldovei de la 1774. slugă domnească (1564). 1617). numele Rusu(l) indică numai originea etnică [8. cu pârâu pe Tutova. numele cu tema rus sunt vechi şi frecvent atestate atât în limbile romanice. ci din slavul rusŭ [1. 585].182 ORIGINEA NUMELOR RUSU ŞI ROSSO MARIA COSNICEANU Academia de Ştiinţe a Moldovei. ţin. ca prenume şi ca patronim. din s. Ivan. Orhei-Lăpuşna [9. Numele cu tema rus din documentele moldoveneşti. cu acelaşi sens. În sec. sârbul etc. Din numele etnic rus. p. Parcani. atestat în dicţionarele mai vechi ale limbii române [1 şi 2]. numele rus a devenit numele poporului. Astfel. sec. sens pe care îl are şi vechiul slav rus. 1495) [6. p. nume etnic. numele etnic Rusu(l) s-a suprapus pe numele vechi provenite din adjectivul rus . rusul. biv pârcălab [7.. ţin. p. Dumitru. Rus este atestat şi ca patronim: Ion Rus. VIII-IX. 432-433]. blond”. XV-XVIII. p. Maftei. Petco. atestat şi în antroponimele Rus. 1347].

dar să fie însoţite. acesta având pe Manolache. Iordachii. 8.. În documentele basarabene de până la sec. jitnicerul Carp Russul etc. 47). Azi în republică este foarte frecvent numele cu forma Rusu. Russo. aşa şi Iancu Rusu (scris şi Russu. actualii doveditori ai nobleţei [10. Dar atestările documentare. unde Russo înseamnă tot „roşcovan” [13. Russo. La 1814 a avut loc o adunare a boierilor din Basarabia. Caplesco. născut la 1819.). boier de viţă veche. Russu. 86]. feciorul lui Iancu Russo (< Rusu(l). Borceag – 38. 1654 [12. de unde provine şi numele Rusu” [10. Comisiunea. [10. De aceea şi G. medelnicer. atestările documentare infirmă părerea că numele Russo i-ar fi fost atribuit scriitorului nostru în Elveţia. în scopul confirmării lor în rangul de nobleţe ereditară de către Departamentul Heraldic al Senatului Rus [10. 9]. la 17 martie 1821. referindu-se la numele Rusu. Cantemir – 164 (Goteşti – 36. Bender – 54. 20. care să exprime credinţă şi supuşenie împăratului rus Alexandru I. În formă rusificată au fost scrise toate numele boierilor respectivi: Dimitrii. pentru Ţinutul Orhei” [10. biv pârcălab. Comisia cerea ca actele moldoveneşti nu numai să fie traduse în limba rusă de un traducător jurat. Bezviconi. Matvei. Rusu: Anenii Noi – 222 de persoane (Şerpeni – 115. Bălţi – 489. pârcălabul Apostolache Russul. cu scopul de a trimite la Sankt-Petersburg o delegaţie de boieri. care şi-au pus semnăturile. biv logofăt. p. aşezaţi din vechime în Moldova. roşcat. denotă faptul că din vechime numele respective au provenit de la porecla rus „blond. Cahul. p. şi un Dino Russu. după cum am arătat. de certificate ale Consulatului Imperial Rus [10. vel logofăt. Printre participanţii la această adunare. 1669 [7. 105]. al XIX-lea.). 8]. Darie. 28]. Russul) a devenit Iancu Russo: „Iacovache Russul. după 1812. În aceeaşi spiţă este indicat şi Ilie Russul. dar foarte multe persoane sunt scrise şi cu forma Russu.Originea numelor Rusu şi Russo 183 şi în epoca contemporană ele pot fi delimitate numai prin stabilirea perioadei de atestare şi circulaţie a numelui respectiv. Anenii Noi – 29 etc. Alecu. 10. În spiţa neamului Rusu sunt indicaţi următorii descendenţi: Ionaşcu Russul. al XIX-lea aceleaşi persoane sunt atestate cu numele Rusu: Ionaşcu Rusul.).). p. sau că ar proveni din greacă. După cum descendenţii lui Ilie Russul au fost înscrişi la un moment dat cu numele Russo. au fost Iancu Rusu. feciorul lui Ionaşcu Rusul. Alexandru şi Scarlat. spune: „Probabil Ruşi. p. Camenca – 5. Aşadar. 281]. tatăl scriitorului Alecu Russo. . Ioan. [11. p. Foma. înainte de toate. În câteva raioane este atestată şi forma Russo. conform pronunţiei numelui francez Rousseau. Tufesco etc. Fie că a provenit din porecla rus „roşcat” sau din etnonimul rus. Originea nobilă a lui Iancu Russo se urcă la peste 200 ani. p.). p. vel logofăt. Basarabeasca – 19 etc. p. Russu. Constandachii. G. a avut un fiu Iancu. 276]. Cotiujeni – 15 etc. roşcovan”. 1756 [12. Ivan. a fost înscris cu numele Russo – Alecu Russo. a hotărât ca Iancu Russo să fie trecut în partea a VI-a a cărţii genealogice a nobililor. forma actuală a numelui este Rusu. Carp Rusul. în aceste acte şi certificate fluctuaţia numelor a continuat. Briceni – 184 (Tabani – 40. Formele rusificate Russ. Cobusca Veche – 59. 12]. 281]. 282]. Bezviconi relatează că la 1821 a funcţionat o comisie specială pentru cercetarea documentelor nobililor din Basarabia. scris în această listă Ianco Russu. etc. Miclesco. Ruschin au apărut în Basarabia în sec. Corjeuţi – 36. Basarabeasca – 86 (Iordanovca – 37. 275 (Cahul – 124. jitnicer. Cantemir – 28 etc. Apostolachi Rusul. p. Baurci-Moldoveni – 28 etc. Filactachii. p. p. Russul). Astfel.

). Volintiri – 64. 2004. Buiucani – 387 etc. Cahul – 14 (Cahul – 9. În câteva raioane este atestat şi numele cu forma Russo: Basarabeasca – 3 persoane. Ruseştii Noi – 41 etc. Slobozia – 17.). Soroca – 386 (Soroca – 130. Sângerei – 539 (Bilicenii Vechi – 61. Bursuceni – 54.).).).. Vol.). Tiktin H. în Hânceşti – 202 persoane cu numele Rusu. în Floreşti – 191 de persoane cu numele Rusu. dar numărul purtătorilor este mai mic faţă de cei cu forma corectă Rusu. 16 cu numele Russu.. Ialoveni (Văsieni) – 1. iar cu numele Russu 44 de persoane. Străşeni – 78 etc. Meseni – 52. Russu: În toate raioanele. satul Şerpeni sunt înregistrate 115 persoane cu numele Rusu. Făleşti – 477 (Făleşti – 77.). Dictionnaire historique de l’anthroponymie romane.). 1969. Ştefan Vodă – 296 (Ştefăneşti – 84. Furceni – 30 etc. . – Paris. 1911. Burlăneşti – 79. 2 cu numele Russu etc. Rumänisch deutsches Wörtebuch. în Cahul cu numele Rusu – 124 de persoane. Rezina – 523 (Rezina – 175. Ochiul Alb – 134. Donduşeni – 617 (Donduşeni – 129. Floreşti – 1032 (Ciutuleşti – 113. Dubăsari – 301 (Oxentea – 163. Criuleni – 58. Rădeni – 68. Râbniţa – 56 (Râbniţa – 45 etc. Lipoveni – 74. Bălţi – 3 persoane.). Costuleni – 57 etc. etc. Baraboi – 63.).). Feteşti – 62 etc. Târnova – 77. Drochia – 1121 (Drochia – 295. Şoldăneşti – 419 (Şoldăneşti – 87.). Teleneşti – 626 (Nucăreni – 152. Săseni – 33. Edineţ – 636 (Cupcini – 109. Izbişte – 20 etc. 5. Sângerei – 54 etc. Semeni – 99.).. Scriban A. 1939. 1951.). Chişinău 14. Râşcani – 547. iar cu Russu 46. Cărpineni – 180. Petreşti – 90. Călăraşi – 276 (Sadova – 64. Ungheni – 1182 (Ungheni – 311. Cantemir (Goteşti) – 1. Risipeni – 69. Coropceni – 97. Lăpuşna – 141. Glodeni – 41. Râşcani – 48 etc.). – Iaşi.). Pietrosu – 43 etc. Dictionnaire des noms de famille et prénoms de France.). – Tübingen. Cuşmirca – 48. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1.). Ciuciuleni – 126 etc. – Bukarest.). Scăieni – 61. Floreşti – 191. Vărvăreuca – 78 etc. Brânzenii Vechi – 61 etc. Edineţ – 88. Речник на личните и фамилни имена у Българите..).. Străşeni – 473 (Lozova – 69.184 Maria COSNICEANU Chişinău – 2874 (Botanica – 553. Crihana Veche – 1). Căuşeni – 50 etc. este atestat şi numele cu forma Russu. Tiraspol – 43. 4. Bădiceni – 27 etc. Râşcani – 365 (Zăicani – 63. Ialoveni – 49. în Anenii Noi. Ialoveni – 321 (Costeşti – 95. Ocniţa – 31 etc. 2. Leova – 152 (Beştemac – 62. Frasin – 48 etc. Cimişlia – 1. Cimişlia – 66 etc. Coşniţa – 24 etc.). Bobuleşti – 102. Camenca – 28 etc. în Teleneşti. De ex. Grigoriopol – 17. Nisporeni – 274 (Nisporeni – 39. Niscani – 34 etc. 55 cu numele Russu. Cimişlia – 415 (Grădişte – 114. satul Nucăreni – 152 de persoane cu numele Rusu. Hânceşti – 1188 (Hânceşti – 202.). Ciocana – 461.). – Sofia. II/1. Criuleni – 325 (Boşcana – 77. Dauzat A. Găgăuzia – 21.).. în Soroca – 130 cu numele Rusu. Cristeşti – 35.). Căuşeni – 260 (Căinări – 78. Glodeni – 231 (Ciuciulea -31.). 8 persoane cu Russu. Leova – 23 etc. Ţarigrad – 76 etc. Ocniţa – 179 (Sauca – 47. Илчев Ст. Taraclia – 9. Ştefan Vodă – 50 etc.). 3. Grozeşti – 34 etc. Max Niemeyer Verlag. Rogojeni – 30 etc. Orhei – 576 (Orhei – 161.). respectiv în aceleaşi localităţi. Dicţionarul limbii româneşti. Luceşti – 4. Ciorna – 37 etc.

. – Sankt-Petersburg. A. . 1990. T. 9. Sava A. 1963. 10. 8. – Bucureşti. 1912. – Chişinău.. Gonţa. – Bucureşti. 13. – Bucureşti. 7. 1965.. v. II: Реченсэминтеле популацией Молдовей дин аний 1772-1773 ши 1774. XIV-XVII (1384-1625). Молдова ын епока феудализмулуй. – Bucureşti. Dicţionar onomastic românesc. VII.Originea numelor Rusu şi Russo 185 6. 1940. Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei. p. Moldova. Boga L. губернскıя и уездныя должности со времени присоединенıя Бессарабıи къ Россıйской Имперıи по 1912 годъ. V. 1928-1938. Constantinescu N. Полный список лиц избранныхъ бессарабскимъ дворянствомъ на областныя. Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (la 1821). I. – Bucureşti. Graur Al. 11.. I. Indicele numelor de persoane. Bezviconi-Bezviconi G. A. V. 1937. Nume de persoane. Documente privind Istoria României. 1975. – Chişinău. I-XX. Documente basarabene. A. I. 12...

mai ales pâinea spirituală ce o plămădeşte Grigore Vieru – poezia sa. întrucât însuşi textul se construieşte şi se oferă ca spaţiu deschis. prin modul său de a fi şi prin felul de a-şi comunica ascultătorilor săi textele. trăind profund. cântecul adevărat n-are aripele sufletului şi fără dragoste adevărată pentru destinatarii unei opere. p. p. ce-şi dobândesc semnele corespondente ale energiei sale creatoare. …locuiesc la marginea/ Unei pâini. 342]. re-trăind multiplu şi co-trăind în cele mai pure ape ale sincerităţii realităţile durute ale poporului său. Creaţia poetică lasă locuirea să survină în mod autentic” [5. 336]. 201].” Caracterul acestei priviri – perspective îi asigură poetului focalizarea pe esenţă – mijlocul. şi al Patriei” [6. Căci. „locuiesc la marginea/ Unei iubiri. cu sălile mari neîncăpătoare. ceea ce susţine ideea de stare plenară a nesaţiului de viaţă totală şi a nesaţiului de creaţie. dragostea. Poetul însuşi se retrage la marginea spaţiului poetic locuibil. locuirea într-un mod esenţial. în sensul unui creator de autentică valoare. nesăturându-se din poezie. Contemporanii noştri au fost martori oculari şi au beneficiat de pe urma unui astfel de fenomen. îmbietor prin comuniunea sentimentelor umane şi foarte generos ca diversitate a trăirilor poetice. ce vizează existenţa umană. Relevanţa semnelor acestui spaţiu existenţial asumat ţine de ordinul spiritualului şi culturalului românesc: iubire. Deci. nu se satură de ea” [6. speranţa. ale „izvorârii”. pâine. în timpul vieţii.186 GRIGORE VIERU: UN MODEL DE LECTURĂ POETICĂ TAMARA CRISTEI Universitatea de Stat din Moldova „Poetul adevărat este cel care. nici pâinea nu e pâine. fără dimensiunea ascensională a speranţei. . un model sensibilizator de rostire afectivă şi de mediator eficient al procesului de receptare şi interpretare a poeziei sale de către cititor. ocupându-şi un loc modest. Grigore Vieru şi-a construit din aceste realităţi dure (ca sihaştrii ce au săpat în stînci de munte) propriul spaţiu poetic în sens heideggerian: „abia creaţia poetică este cea care face ca locuirea să fie o locuire. Descindem în reflecţiile noastre din această afirmaţie nu pentru sintagma „poet adevărat”. dar foarte important ca privire-perspectivă: marginea. Acest fapt se produce firesc în procesul lecturii poeziei vierene. cântec. În codul filosofiei noastre culturale este înscris adevărul că fără credinţă nu există iubire adevărată (în orice ipostază am concepe-o). ale trăirilor insolite ce nasc poezia sa inconfundabilă: credinţa. cum s-a impus Grigore Vieru în literatura română. De la primele dialoguri cu cititorii săi şi până la sărbătorile de neuitat ale poeziei. care este punctul de sprijin al spaţiului şi al stării poetice a creatorului. …locuiesc la marginea/ Unui cântec. faţă de semeni. spaţiu locuibil permanent al poetului – „lacrima a Basarabiei”. ci pentru segmentul determinativ al frazei: „nesăturându-se din poezie. p. nu se satură de ea”. Cu atât mai mult că poetul investeşte lexemul dragostei cu sensuri general umane de o stringentă actualitate: „dragostea este un sinonim moral al păcii. Este de semnalat că rarisime sunt fenomenele când un creator – poet devine. reprezentat de regretatul poet Grigore Vieru.

pe viu. este modelul lui George Bacovia. care se abandona total stării sale interioare. Acelaşi lucru se confirmă. Auditoriul dobândea condiţia de destinatar vizat. 86-87]. cel mai aproape de Gr. ci prin expresia insolită a ţesăturii melodice – manifestare a „re-înfiinţării” poeziei prin lectura autorului sau a „re-zidirii” autorului în textul său. să asiste la actul de „ardere” (de atâtea ori!) a poetului „pe propriul său rug”. căci toţi ascultătorii erau lăsaţi. Rezultanta era. te asociezi altfel trăirii eului liric şi percepi cu adevărat atmosfera interioară a textului. în procesul rostirii textului său. În acest proces Gr. spectacolul rostirii sale poetice. erau receptate credibil. sau doar cei interesaţi s-o asculte. nu putem audia astăzi felul cum îşi citea operele Eminescu (cercetătorii presupun că avea un bariton melodic foarte plăcut. îl „re-crea”. Eminescu era rugat să citească textele. p. că replicile din operele dramatice sau versurile disparate. ca un adevărat Meşter Manole. o rostire ce adeverea prezenţa în faţa publicului a unui Autor – Liminar (M. urmărindu-i.) sau lector implicit (W. treptat. ascultând vibraţia şi inflexiunile melodice ale vocii lui Gr. atât în fiecare poezie creată. a entităţii sale creatoare. Vieru se angaja simultan în. Vieru. Se întâmpla întotdeauna un fenomen fascinant şi copleşitor. p. Dintre modelele de rostire auctorială. predispoziţii. un mod deosebit de lectură a poeziei. care să-şi pună în valoare „identitatea sa culturală. în timpul rostirii. Cu siguranţă (şi acest lucru l-am verificat în cazul mai multor chestionare administrate liceenilor şi studenţilor). circumstanţe” [4. „celulă cu celulă”. 25-26]. 61-62]. ca exprimare a nervului interior al poeziei. din notele contemporanilor săi. Mai mult. deseori. şi căutând să-i sesizeze resorturile umane şi estetice. că autorul şi poezia sa se contopesc magic. se convingeau. ca enunţări reale. de dragul ascultătorilor şi în scopul realizării triplei intenţii: intenţio auctoris. Ştim însă. care susţinea intenţia auctorială şi cea de lector empiric (destinatarul). după ce audiezi lectura bacoviană. ce se . catifelat). benevolente. cu generozitate. Vieru. cunoştinţe. pe care le rostea poetul în situaţii instantanee de comunicare. cât şi în fiecare rostire a aceluiaşi text în faţa unui auditoriu. interese. producându-se astfel confuzii. şi concomitent. „să intre” pentru câteva clipe în spaţiul purgatoriu al procesului de creaţie. aflat „pe muche”. Ferraresi). care rămânea cea scrisă. Felul acesta de manifestare a lecturii auctoriale vierene surprindea şi provoca auditoriul. p. Iser). căci poetul. trei ipostaze: cea de autor-emitent al textului. cu atenţie. Eco. ne-a impus. Acest fenomen reprezintă o redimensionare a mitului personal al autorului prin realizarea continuă a procesului de în-fiinţare. pe care-l avea nemijlocit în faţă şi care trebuia să fie un foarte bun auditor. căci varianta lui de lectură era cea mai comprehensivă şi relevantă pentru determinarea valorii acestora pentru publicarea în revista Convorbiri literare. mesajul ajungând până la inima şi gândul celor ce-i savurau textul. Din păcate. vorba fratelui său congenital Mihai Eminescu. evidenţiază „strategia textuală explicită” [apud 3. cel puţin. receptând) trăirea poetului. prin care admiratorii ei. care revarsă în inimile ascultătorilor sentimentele şi stările unei fiinţe omeneşti (autorul empiric). în cazurile mai dificile de receptare a poeziilor de discutat în cadrul şedinţelor societăţii „Junimea”. intenţio operis şi intenţio lectoris în scopul transmiterii mesajului prin care să se asigure comunicarea sensului textului poetic [3.Grigore Vieru: un model de lectură poetică 187 poetul ne-a propus şi. cea de lector model (Um. co-participând la (sau. cunoscute astăzi. nu prin textura lexematică. cel puţin.

de care-ţi era dor. poezia lui Gr. al sufletului. dar şi prin sinceritate pură. libertatea sufletului fiind calificată de Gr.188 Tamara CRISTEI înfiripa chiar din rostirea titlului sau a primelor slove ale incipitului. în special prin crearea poeziei pentru copii. Poetul consideră. îl ascultau fără să-i ceară în schimb niciun compromis. pe aripile melodiei versului. precum s-ar încredinţa un copil vorbelor pe care le rosteşte. în liniştea ei neantină. sinceritatea trebuie să devină şi o condiţie a celui care rosteşte/ interpretează textul poetic. căci. care îi era ploaia curată. cu cea mai firească credinţă. în primul rând. Adevărul acestor afirmaţii este susţinut şi de consideraţiile lui Gr. şi un semn calitativ al spiritului uman. în opinia lui. căci poezia Domniei Sale de-acolo porneşte. Autorul ţine să precizeze: Fericit este poetul a cărui cântare nu bogat. Atunci. ea devenindu-i cel mai autentic spaţiu locuibil. unde poetul şi copiii se ascund şi-şi spun poveşti. şi. formula de rostire necesită fuziunea dintre simţire şi gândire. totodată. ci liber de-atâtea ori îl face. graţie redimensionării tainei liniştii şi singurătăţii. cea care te „umple” de propria-ţi sevă umană de care aveai nevoie. sau mama. care înţelege că fiece text poetic îi lărgeşte orizontul. îi re-dă libertatea spiritului şi-l ajută să se fortifice în scopul realizării potenţialului propriei sale personalităţi. Astfel. căci acei. Atunci. îţi bucură inima. ceea ce personifică “delirul” simţirii şi judecata profundă . Vieru a început să cânte aievea în lăuntricul său. lumea încăpătoare şi plină de viaţă a cuvintelor. probabil. sau casa. poetul se lăsa cuprins de discursul propriei poezii. i se relevă copilului Gr. Parafrazându-l pe autor. întrucât este. către receptorii săi. când de frică şi de singurătate. căsuţei sale – poeziei. Cu alte cuvinte. sau patria… Efectul purificator al cuvântului l-a trăit poetul în permanenţă. din copilărie. astfel are loc totala fuziune a autorului cu atmosfera. de două daruri fără de preţ: vinul Inimii şi pâinea Spiritului. Poate de aceea. Cu atât mai mult. comunicând într-un limbaj al cărui cod ei îl înţeleg perfect. ascultându-i infinitele ecouri ce răsună – vibrează. Vieru misterul cuvintelor de a-i fi ceea ce dorea să fie. Melcul – poetul se abandonează. „sinceritatea ţine de firescul fiinţei umane”. fiind sigur că acestea. starea cea mai adecvată de receptare a textului poetic este cea de plăcere. pe care o râvneai întru trăirea unei stări intelectuale de satisfacţie. tot prin consacrare. a comunicării. Vieru (sic!) drept minunea cea mai desăvârşită: nimic nu i se mai poate adăuga. 503]. poezia sa îşi îndeplinea sine ira. Astfel percepea poetul liantul autor-rostitor. în acel moment. Cântecul ce uneşte spiritul cu simţirea e ca un măr sănătos: din care parte nu-l muşti. o re-creează – rosteşte. cu substanţa verbului poeziei sale. cărora le vorbea prin versurile sale. graţie autorului. În felul acesta. funcţia consacrată: declanşarea emoţiei estetice datorită căreia. dar şi continuându-i gândul. în acest sens. p. îi comunică fiinţa. al libertăţii de creaţie. glia. izvorul. Poetul îi propune cititorului său. Vieru menite să contureze o definiţie a poeziei: Poezia ar fi secretul creierului scăpat de gura inimii. de a fi chiar el însuşi. în adâncul acelei linişti şi în lumina feerică a lunii (asemeni viziunii lui Blaga). adică a cunoaşterii şi trăirii intuitive. Fiind un dat existenţial al omului. că poezia se bucură. copilul descoperea. melodia fiindu-i starea superioară de transsubstanţiere a realului. menţionăm că fericit este acel cititor de poezie. vorbea cu umbra uscată a zarzărului din faţa geamului sub liniştea aurie a lunii [7. se formează la cititor un gust estetic. Or. în procesul plăsmuirii sale. Cea mai relevantă în acest sens este metafora căsuţei de melc. formula sa de trăire/ re-trăire a textului. imprimându-se pe timbrul vocii sale şi transmiţându-se.

se declanşa un ton exaltat al libertăţii sale sufleteşti. Or. De aceea. Vieru. care răspundea. la un fond productiv comun. în sens heideggerian. În discursul său poetic Gr. prin varianta sa de rostire „o anumită convergenţă dintre textul său şi ascultător”. desfăşurându-l şi reprezentându-l în faţa ascultătorilor şi obţinând să deplaseze gândirea poetică a emiţătorului înspre publicul receptor (în acelaşi cadru. dobândită cu preţul arderii şi jertfirii de sine întru poezie. 201-202]. cea a momentelor de vârf. Vieru reuşea să declanşeze caracterul virtual al textului său poetic. reuşea să-şi păstreze statutul de creator – re-creator al textului său. dintr-o perspectivă ontologică. în aceste momente. sine qua non. Vieru intră în categoria textelor de referinţă ale Curricumul-ui la disciplina Limba şi literatura română se datorează probei de . A doua dimensiune îi revenea tonului fundamental ce se desfăşura într-un zbor melodic al cântecului-speranţă. Vieru îşi dorea cu tot dinadinsul: Dacă aş avea două inimi. Faptul că activitatea creatoare asigură esenţial survenirea/ devenirea/ construirea privilegiului locuirii presupune. Aşadar. 83]. condiţia libertăţii fără de care nu poate avea loc survenirea locuirii omului într-un spaţiu poetic: din toate aceste măreţe sfinte ale lumii libertatea sufletului este minunea cea mai desăvârşită. reprezintă condiţia pentru efectul suscitat de operă” [4. Autor-Liminar. rostind-o pentru cititor/ ascultător. Gr. printr-o tăcere totală de câteva clipe. şi stările fundamentale ale poetului în momentele de graţie ale Domniei Sale şi în cele privilegiate pentru auditoriul său . sugerând o comprehensivitate semiotică a textelor sale poetice. nu numai scriindu-şi şi re-citindu-şi poezia. p. Prin modelul său de rostire poetică. într-un prim moment. de opera sa. nu numai în textul poetic îşi răspunde unor întrebări pe care şi le pune sieşi. suflet – libertate. fapt definit de Jean Bollack drept „cazul-limită”. p. pâine – dragoste. comunicându-şi marea dragoste faţă de oameni. Gr. provocându-i stări şi sentimente autentice. dar şi în timpul spunerii lui în faţa auditoriului. Iser drept indiciu al prezenţei „locului operei literare”. În felul acesta. ci. trecându-le printr-o diversitate impunătoare ale limbajului poetic discursiv. Vieru pledează pentru aceste însemne definitorii ale existenţei umane: iubire – credinţă. o făcea să trăiască aievea. readresează aceste întrebări publicului. care produceau un efect estetic scontat asupra ascultătorului. Gr. Gr. Aceste segmente sonore ale inflexiunii vibrante a vocii poetului configurează un autentic model de rostire poetică auctorială viereană. autorul se elibera. Cele expuse ne permit să rezumăm că în prima dimensiune a rostirii traiectoria melodică a textului imprima tonul puternic interiorizat al unei credinţe vibrante în semnificaţia textului magic al poeziei. care. Într-o a treia dimensiune. cititor). acest loc având „în mod inevitabil un caracter virtual” şi „din această virtualitate izvorăşte dinamica sa. Gr.Grigore Vieru: un model de lectură poetică 189 a gândului. Faptul că poezia lui Gr. în vreme ce de fapt. Vieru facilita. urmând apoi valuri de aplauze – seismograf al stărilor emotive trăite. Autorul. în opinia noastră. cântec – speranţă. îşi anunţa apartenenţa. mai ales. una aş vrea să gândească.momentele rostirii/ „citirii poemelor” (precum remarca însuşi) cu un sentiment de adevărată pietate şi religiozitate. dacă nu ca pe construirea privilegiată însăşi” [5. Aceste însemne constituie. transpunându-l într-un flux dinamic al rostirii însoţit de diversitatea implicaţiilor intonaţionale şi gestuale. fenomen interpretat de W. Vieru gândeşte „esenţa creaţiei poetice ca pe o activitate care lasă să survină locuirea ca pe o construire privilegiată. încât am putea afirma că. la rândul său. în aparenţă.

reiese că una dintre marile sale griji a fost anume limbajul poetic. • „Să-l facă pe om mai bun. care păstrează simţirea şi gândirea artistică a poporului nostru. limba română trebuie să-şi trăiască o altă/ nouă în-fiinţare prin comunicare poetică. asemenea unui demiurg. precum au atestat sondajele efectuate. poezia îşi materializează celelalte funcţii formative. iar pe ulterioarele dimensiuni de lectură (explicativă. răul. edifică anumite atitudini fundamentale. între popoare… pentru cauza păcii”. dar care să derive. despre care mărturiseşte şi literatura lui orală: jovialitatea şi comuniunea cu natura fiind resursele puternice. pe care îl dorea dinamic. creând ambiguităţi ce pot satisface/ insatisface categoriile de cititori. din miracolul ei. umple. mai încrezut în forţele sale”. binele. făcându-l pe om să înţeleagă faptul că trebuie şi poate să-şi pună în valoare viaţa prin transferarea cotidianului în calitate spirituală. plaiul). nu rupe cu ea” [1. ci în cel al relevării aurei spirituale ale existenţei umane. „M-am amestecat cu viaţa/ Ca noaptea cu dimineaţa”. precum am constatat) aparţinându-i esenţa. din resorturile perene ale limbii române. Or. • „Să încurajeze… soarele să răsară şi femeia să nască”. bunătatea ca dat fiinţiabil asigurându-i omului. şi în rostirea textului poetic. un mesager al comuniunii culturale. în permanenţă. Din cele destăinuite cu înfrigurare de către poet în ultimul său interviu. „Curajul de-a trăi. al convieţuirii eficiente. moartea. dar şi re-întemeiază anumite credinţe şi convingeri. discipolul şi străjerul căreia se considera. „M-am amestecat cu dorul/ Ca sângele cu izvorul”. încrederea în propriul său potenţial. fiind un limbaj care să individualizeze fiecare poem. căci vine „din cultură. care l-au fortificat în depăşirea oricăror greutăţi şi obstacole. dar să nu des-fiinţeze limba română. interpretativă) pune diverse obstacole în calea denotaţiei. • „Să-l facă să-i fie dragă viaţa. poezia deţine resursele empatice de re-vigorare. Vieru se plasează în zona de interferenţă generalumană a culturii poporului nostru cu cea a altor popoare. Vieru edictează. copilăria. în mişcare evolutivă. în primul rând. ne provoacă la lectură. arta. în codul unui limbaj care. dintre care Gr. întrucât el „mulţumeşte. în sens simbolic (Spiritului şi Inimii. următoarele: • „Să-i facă omului clipa mai uşoară şi mai frumoasă” – nu în sensul idealizării existenţei. să se angajeze. dovadă fiind motivele sau alte structuri poetice (mama. de re-edificare a unor sentimente fundamentale proprii poporului nostru.190 Tamara CRISTEI calitate a acesteia în procesul receptării ei de către cititorii de diferite vârste şi niveluri de pregătire. Aşadar. graţie nivelului spiritual pe . pe prima dimensiune a receptării. prin aceasta. abjectul). frumosul. prin limbajul ei auroral. iubirea. să creadă sincer în propriul rost al vieţii şi. dă euforie”. în zona semnificaţiilor existenţiale de profunzime (viaţa./ Curajul de-a muri-/ Iată cele două aripi/ Care pot/ În ceruri să te ridice”. Textul poetic vierean intră în categoria textului de plăcere. Anume graţie formulei elevate a unei atare rostiri. Important este că majoritatea textelor lui Gr. Este evident că poezia e considerată de către poet. fără excesul de efort voit. • „Să întindă punţi între oameni. un cod universal al comunicării interumane. ne dispune. p. cu alte cuvinte. natura din sânul căreia este uneori smuls”. în fenomenul cosmic al continuităţii perene a existenţei umane. 15]. drept primordiale.

Iser Wolfgang. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1./ Cunoscând. Editura Pontica. Humanitas. Editura Paralela 45. care pot fi tot atâtea „minuni”. sarcini ale poeziei de azi şi dintotdeauna. prin „lacrima” poeziei asigurându-se permanenţa existenţei umane a poetului. ce pot crea liantul dintre motivaţia intrinsecă şi extrinsecă a cititorului avizat. Editura Univers. Eco Umberto. Această comuniune congenitală vine din înţelegerea spirituală superioară a valorii existenţei umane. 4./ Biruind. . prin rostire. 2006. În fond. spre propriul său spaţiu locuibil. descoperiri poetice şi emoţii vibrante. considerat un izvor esenţial al destinului său poetic: Suntem un dor de noi înşine („cunoaşte-te pe tine însuţi”). 2. 2009. Editura Cartier. limitele interpretării. la miez de noapte. Fiule. Heidegger Martin. implicită doar poeziei lui Gr. Ştiu: cândva. să nu/ Laşi ochiul să-ţi ruginească. de care era capabil doar Grigore Vieru. trăim în unda filosofică a unei autentice stări poetice. 1988. Junimea. Polirom. Vieru. 3. în general. în nemoarte. Vieru Grigore. sonorizat de melodia interioară a versurilor. care să ofere preaplinul existenţei. Rădăcina de foc./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu./ Văzând. vei cunoaşte. Taina care mă apără. Actul lecturii. Vieru. Toate aceste deziderate sunt./ Ochiul meu a murit. Barther Roland. ori la răsărit de soare. avem certitudinea că în spaţiul poeziei vierene. Gr. în special. suntem un dor al Universului. Cititorului actual al poeziei vierene. dând piatra la o parte. este însă forţa de a crea con-substanţialiatea spirituală cu textul eminescian. 6. şi al textului poetic. Pentru că a văzut. vei birui. cea divin-cosmică. în neantul cosmic./ Lacrima: piatră funerară pe mormântul ochiului meu. Vieru a consfinţit un model eficient de lectură poetică demn de valorificat. Iaşi. Vieru Grigore./ Vei găsi drumul spre casă. Chişinău./ Iubind. îi este recomandat să-şi însuşească aceste judecăţi de estimare a poeziei. Iaşi. în opinia lui Gr. oferite cu generozitatea unui sfânt. 5. 1996. Introducere în teoria lecturii. căci „în chip poetic locuieşte omul”. vei fi iubit. „Dragostea este un sinonim moral al păcii”. Un fenomen de esenţă profetică incontestabilă. Citindu-i opera. 2006. Originea operei de artă.Grigore Vieru: un model de lectură poetică 191 care îl conţine poezia şi pe care îl solicită şi de la cititor. Piteşti. Constanţa. O teorie a efectului estetic. care să-i asigure şi condiţia unei trăiri autentice a mesajului de comunicat. Asumarea acestor „minuni fundamentale” de către fiecare cititor interpret. care dobândesc valenţele unor adevărate minuni fundamentale ce le conţine. Bucureşti. Bucureşti. Poate de aceea poetul ridică poezia./ Va veni alt cer./ Stinge-mi-s-or ochii mie tot de-asupra cărţii Sale. ca versuri izvorâte. Plăcerea textului. solicită ca poeziile sale să fie lecturate ca entităţi co-existente cu fiinţa cititorului. 1998. 7. Cornea Paul. ca stare de spirit creatoare. din neantul unei stări de spirit ce trebuie întreţinută într-o continuă mişcare spre des-mărginirea orizontului său de aşteptare. 1995.

Comunicarea constituie. Berejan în plan educaţional. precum o arată numeroase studii. Aceasta ar şi fi. 1-2. p. Căci avea experienţa de elev în acest sens. „Dl. ţinem să consemnăm faptul că unul dintre imboldurile acestor constatări a fost şi nedumerirea provocată de lectura în revista „Limba Română” (2002.1. Rămânând în cadrul categorii etico-morale respective. vom constata şi următoarea afirmaţie a savantului: „Titlul acestui interviu … este «Lingvistica m-a făcut fericit»” (??) (revista „Semn”. valenţa formativă de căpătâi a d-lui academician S. exemplul personal este prima şi cea mai nobilă emblemă a Dascălului – le transmitea şi celor din jurul său. 2000. nr. 2 august) schimbă oarecum profilul autorului: este. 1. Berejan. prin exemplul personal – or. studiul comunicării are un pronunţat impact social. prin urmare. un element esenţial al socializării şi convieţuirii umane [2] 1. Or. 54). 2000. precum ne-o spune în acelaşi interviu: „– Ştim că drumul D-voastră spre poezia gramaticii a început cu matematica… . arătând invidioşilor calea de a ieşi din prizonieratul acestui cancer spiritual” (Limba Română. 1-2). nr. Acestea evidenţiază anumite trăsături ale personalităţii reputatului savant care. care vroia să demonstreze „adevărul pe cale concretă. 42). 2002.2. etic şi estetic posedă marea artă pedagogică – ARTA DE A NE OMENI-sentimentul de a te bucura de succesele semenilor. În fine.192 VALENŢE FORMATIVE ALE DIALOGULUI BEREJANIAN PETRU DERESCU Academia de Ştiinţe a Moldovei. Berejan. S. fără plenitudinea informaţională necesară. 4-6) a titlului interviului – „Lingvistica nu m-a făcut fericit” – un titlu oarecum obscur. nr. apărut iniţial în („Momentul”. nr. o limba literară şi în felul acesta făcându-i şi pe alţii să se gândească la asta” („Semn”. O serie de considerente probează faptul că titlul are implicaţii strict pedagogice doar la prima vedere. Punctele de suspensie din titlul interviului. am analizat mai multe interviuri ale d-lui S. de astă dată. detectând particularităţile structural-compoziţionale ale replicilor din cadrul dialogurilor. p. 1997.3. cultivând şi promovând o limbă elevată. credem. dezamăgit de munca întregii sale vieţi (?). 4-6. 1. o persoană ce constată cu amărăciune un anumit lucru. acelaşi semn grafic mai presupune şi schimbarea de mai departe a preocupărilor autorului. acest titlu conturează chipul unui autor deziluzionat. Institutul de Filologie 1. Mai multe dintre definiţiile societăţii umane o prezintă drept totalitate de oameni.Precum afirmă academicianul Ion Borşevici. Încercând a ne lămuri în această privinţă. între care are loc un permanent proces de educare reciprocă.

53-54). Aveam o satisfacţie deosebită să-l ascult” („Semn”. atunci când era copleşit de atacuri nedrepte şi îşi revărsa mânia prin şiruri de exclamaţii-interogaţii violente. care transpare din întreaga activitate a d-lui academician S. tonul moderat. Dintre alte valenţe formative ale dialogului berejanian le vom releva aici pe cele de mai jos: 2. afirmă că Dvs. Berejan. Respectul pentru interlocutor. 2. omul de ştiinţă Berejan nu s-a angajat niciodată în polemici agresive. Obiectivitatea expunerii.. Vom remarca. Când aţi avut dreptate. Spre exemplu. Vădeşte preferinţa pentru verbul dinamic şi adjectivul plastic.Valenţe formative ale dialogului berejanian 193 – Matematica a fost o atitudine sentimentală faţă de profesorul de matematică Mihail Reznic. p. În acest sens semnificative sunt constatările cercetătorului I. Şi cum ar putea să fie altfel. 2. că pot spune adevărul fără a mă teme că aş putea fi pus la zid… Cine e temerarul luptător pentru dreptate care atunci. Berejan manifestă o dorinţă nepotolită pentru activitatea spirituală. autorii făcându-se a uita de contextul istoric şi sociocultural în care am fost siliţi să trăim şi să acţionăm până nu demult. Astfel. dar. strict academic dominînd tot ce a scris dumnealui până în prezent. ca în fragmentul de mai jos: „– Presa oficială a partidului de guvernământ prin gura unor persoane cu vederi nedisimulat antiromâneşti. echilibrat. pe ce bază mi se încriminează mie că n-am făcut acest lucru? . fiind o fire temperamentală. p. înainte de 1989. în cadrul dialogului spontan.2. Vorbea o limbă românească aleasă.1. Eţcu: „S. alege cu grijă nuanţa. în perioada democraţiei (că ea e română). ar fi îndrăznit să spună public că limba pe care o vorbim este româna? Numiţi-mi-l! Şi atunci. aţi spus una pe vremea regimului comunist (că limba e „moldovenească”) şi alta acum. tot aici. care distrug obiectivitatea şi ucid spiritul ştiinţific. 3. întreabă ei? – Atunci „au avut dreptate ei”. 53). strict academic. 1997. 2000. era. şi exprimarea francă a atitudinii personale faţă de anumite fenomene. În această ordine de idei ar putea fi amintite nenumărate atacuri la persoana Domniei Sale. atacuri rămase fără replică… O altă caracteristică demnă de reţinut a omagiatului este aceea că în scris nu-şi îngăduie decât esenţialul. o făcea în situaţii deosebite. – Aş face aici o remarcă: cu discipolii pe care mi-i apropii („Semn”. 7). 2000. pentru că deţineau puterea. ocoleşte detaliul nesemnificativ. un evreu cu studii româneşti. De multe ori l-am auzit că scrie greu. p. nr. rareori devenea. exploziv. în cadrul comunicării libere. gradual în funcţie de interlocutorul respectiv: „… Vă cunoaştem ca pe un om căruia îi place să discute la „tu” cu discipolii. iar acum – eu. savantul ce profesa un ton moderat. dacă îşi trece ideea prin nenumărate fibre cerebrale până ce aceasta îşi găseşte haina verbală potrivită şi abia atunci o aşterne definitiv pe hîrtie” (RLŞL. adică distanţarea autorului de realitatea analizată şi examinarea realităţilor existente prin prisma unor categorii sistemice.

la urma urmei. 2000. pentru că dacă faci în fiecare sat liceu înseamnă că nu-i liceu şi nu-i ceea ce trebuie pentru fundamentare („Semn”. 2. p. 4-6. Spre exemplu. Unde şi cum v-aţi format ca personalitate? Cine v-a influenţat destinul? Şi. nu erau învăţători cum am văzut eu mai târziu… Eu consider că liceele de atunci erau licee. 2002. Specialist remarcabil în domeniul limbii. care în luările de cuvânt din 1993-1994 numeau.194 Petru DERESCu Oare nu tot cei ce-mi încriminează acum că numeam pe vremea lor limba „moldovenească” ne impuneau această aberaţie. nr. astfel. ca întotdeauna. nu vroiau nici ei. 1-2. p. pe un teren gol. Berejan începe a răspunde în felul următor: „– Vreau să inversez ordinea întrebărilor ce mi le adresaţi. Dar dacă prezintă un oarecare interes şi acest lucru. 1-2. la următoarea întrebare a reporterului: „– Dle academician. nr. să zicem. ca să aibă lumea ce recunoaşte… Deci. 2000. … părinţii mai fiind învăţători. de ce aţi ales anume lingvistica?” (Momentul. Berejan ştia să ordoneze lucrurile expuse pentru a le scoate în relief coerenţa şi esenţialul. sunteţi autoritate apreciată în ţară şi peste hotare şi cred că această recunoaştere unanimă nu a apărut. nu vroiam nici eu să-mi fie învăţători…” („Am căutat să fac din lingvistică un fel de matematică”// „Semn”. în acelaşi timp. limba noastră limbă româna” (LR.5. nr. S. Dar să se ia la harţă meschină cu oameni neştiutori. . Berejan ştia să folosească subtextul expresiei pentru a reda esenţialul unui anume mesaj: „Părinţii mei erau învăţători. nu există autoritate fără rezultate”. acad. Vă mulţumim pentru răspunsuri şi. Berejan?” răspunsul este cel care urmează: „– Rog cititorii să nu considere drept lipsă de modestie din parte-mi afirmaţia că cercetătorul ştiinţific Berejan şi-a făcut datoria civică până la capăt. 52). p. 1997. 48). ca şi mine. rău intenţionaţi sau. 52). pur şi simplu. Aceeaşi atenţie pentru valenţele contextuale ale unităţilor lexicale este ilustrată şi prin următorul schimb de replici: „– D-le profesor. S. ne cerem scuze pentru cazna acestui interviu cu numeroase probleme de ordin tehnic. cum ziceţi Dvs. 2. aş putea să spun câteva cuvinte. Modestia caracteristică omului S. necinstiţi în acţiuni nu are niciun rost” 2.3. acad. 2 august). la întrebarea: „– Ce datorii neachitate are academicianul S. Berejan îi era o calitate înnăscută: „– N-am fost înclinat spre popularizarea persoanei mele. a trebuit să mă fi afirmat cât de cât în domeniu.4. Echilibrul moral al unei personalităţi integre iese în evidenţă atunci când face anumite totaluri. Cunoscător al subtilităţilor unităţilor de limbaj. dar învăţători de şcoală românească. întrucât înainte de a ajunge a fi recunoscut «în ţară şi peste hotare». S.. insuflându-ne frica de a fi consideraţi duşmani ai puterii şi poporului? Iar acum tot aceşti inşi cu mină de mieluşei inocenţi fac pe fariseii! Ei.

1-2. Din cele de mai sus am putea trage câteva concluzii: 3. Conferinţa Naţională de omagiere. ce trebuie copiate şi însuşite tacit Caracteristicile stilului dialogal al comunicării Egalitate a interlocutorilor.1. p. centrarea doar asupra necesităţilor. obiectivelor şi scopurilor personale. Soluţionarea nedumeririi de la începutul constatărilor noastre (referitoare la fericirea în lingvistică) o găsim în următoarele cuvinte: . 41) poate fi. p. considerăm. obiectivelor şi scopurilor personale Impunerea interlocutorilor a anumitor idei prin manipulare ascunsă sau agresivitate directă Dogmatism. Berejan dintotdeauna activitatea în domeniul lingvisticii urmărea scopul ca „limba. Din această perspectivă analiza particularităţilor dialogului berejanian ne permite a completa tabelul prezentat de către cercetătoarea E. făcându-mi ucenicia la profesori pe care Domnia Sa i-a format. 10]. completată şi cu determinativul de „focar de energie”. translare extrapersonală a normelor şi cunoştinţelor. să-şi poată înfăptui menirea de armă de comunicare. 134]. convergenţa lor Acumularea potenţialului de colaborare Discuţii libere. încă două particularităţi deosebitoare: Astimulativă nonenergetică Stimulativă energetică 3. Relaţii „subiect-obiect” Egocentrismul emiţătorului. Leahu. Deşi nu i-am fost discipol decât indirect. Mie totdeauna mi-a părut că oamenii îşi pierd timpul cu mine” („Semn”. transmiterea normelor şi cunoştinţelor drept experienţă personal retrăită. nr. Leahu.Valenţe formative ale dialogului berejanian 195 – Eu n-o consider caznă. 2000. de luptă şi de dezvoltare a societăţii” [1. Pentru S. Relaţii „subiect-subiect” Centrarea nu doar asupra necesităţilor. precum că „Academicianul S. 2002. Berejan este. dar deopotrivă şi pentru acel element sadobenian-matein care îi pigmentează poetic vieţuirea între şi întru oameni „(N. neîndoios. Concluzii. Şi tot din acest motiv aprecierea d-lui N. ci şi asupra celor ale interlocutorilor. care necesită a fi interpretată prin experienţă personală ” [3. Berejan ca profesor de suflet pentru remarcabila-i cumpătare şi onestitate de slujitor al Limbii Române.2. Bogdanova (preocupată în deosebi de funcţiile pedagogice ale dialogului): Caracteristicile stilului monologal al comunicării Dominare totală a emiţătorului. 54). cu. Bălţi. înţeleasă de toată societatea şi comună tuturor membrilor acesteia. 3. cel mai important produs al şcolii lingvistice româneşti din Basarabia. Din această convingere a savantului reiese cu evidenţă faptul că activitatea de lingvist implică şi ipostaza de generator al unei anumite energii spirituale. cel puţin. mi-l asum pe dl S.

ca să zic aşa. D. am simţit adevărata atracţie pentru munca ştiinţifică. Câteva considerente privind folosirea cuvântului în context.. trebuie s-o recunosc. fără cenzura celor fricoşi de care eşti dependent şi mai ales fără reticenţele pe care ţi le impui singur. Ilica A. acolo unde aveam de a face exclusiv cu ştiinţa. tot din laşitate în primul rând şi care sunt şi ele extrem de împovărătoare) ” („Lingvistica nu m-a făcut fericit…”. Cultivarea limbii. Universităţii „Aurel Vlaicu”.196 Petru DERESCu „…Lingvistica. Numai atunci când m-am ocupat de lingvistica teoretică. Comunicarea în educaţie. 2. 1997. 1977. Berejan S. de lingvistcica generală. interviu cu T. cu ideologia (evid. nu cu politica. 9-16. Богданова Е..).. Arad. nu m-a făcut fericit decât în puţinele cazuri când făceam abstraţie de obiectul direct al preocupărilor mele – limba din Republica Moldova. 2006. Ed. 1997. Томск.. – P. 2 august). când mă cufundam în lingvistică pură. Педагогические функции диалога. n. Л. . p. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Grofu M. 3. Rotaru// „Momentul”. de cercetare (fără comandă de sus.

atitudini şi exemple din viaţa politică. raportul amplu dintre individ şi colectivitate. dar şi de la destinul tragic al acestuia. Reacţia polemică şi satira eminesciană sunt. filosofică şi culturală. Democraţia şi descentrarea din creaţia caragialiană situează eroii/ . Serie vizibilă. istorie şi meteorologie. apelând la criteriul istoric. Pentru reprezentarea secvenţei de viaţă (a momentului). din care reţine experienţa/ înţelesul/ câştigul individual pe seama celui colectiv şi a tradiţiei. căutarea stelei fiinţei. Teme importante ale creaţiei eminesciene. Caragiale.197 CATILINARI ŞI TEMPERATORI. imaginarul eminescian înregistrează atât bătrânii. autorul folosind în creaţia sa termeni. O valorizare a existenţei asemănătoare catilinarilor o reprezintă temperatorii caragialieni. între major şi minor. Catilinarii înseamnă un anumit mod de valorizare a existenţei. de un mod de înţelegere catilinară a existenţei/ istoriei. Perspectiva istorică şi socială îi oferă scriitorului numeroase exemple legate de timpuri. trădările şi trădătorii. socială. interesantă şi atractivă din punct de vedere creator. Nimic nu-l doare mai rău pe ticălos ca râsul. în cea mai mare parte. corespondentul la ironia caragialiană… Naturile catilinare eminesciene sunt prezentate în raporturile lor cu statul şi cu instituţiile acestuia. demon. invenţia „melodică” a scriitorului se situează între centru şi periferie. întâlnit în unele secvenţe din creaţia autorului român. alături de geniu. scria I. se pare. STUDIU DESPRE EMINESCU ŞI CARAGIALE IOAN DERŞIDAN Facultatea de Litere din Oradea I. între viaţa publică şi viaţa de familie etc. pe baza acestora. Aria referinţelor livreşti. cezar. cât şi catilinarii. ori deschiderea spre mit şi vis. de la algoritmii publici ai discursurilor lui Cicero. locuri şi împrejurări conflictuale. sunt rolul personalităţilor în istorie şi legăturile acestora cu ceilalţi. biografice şi bibliografice. voievod. Pe trunchiul istoric şi social. soarta dramatică a omului înzestrat. catilinarii eminescieni pornesc. Încărcătura acesteia este amplă. tipologic şi istoric. frânt în faţa forţei şi a modului de proliferare a abuzurilor şi crimei. L. În prezentarea catilinarilor există o componentă polemică şi un radicalism atitudinar. exploatate de „catilinari”. proletar etc. înţelept. dar şi cu ceilalţi. geografie. varietatea exemplelor social-economice. Analiza critică a fenomenelor economice şi sociale de către cei doi clasici şi soluţiile oferite în dezbaterile timpului îi apropie de filosofia socială şi de examinarea mai largă a drepturilor individuale şi colective. istorice şi cotidiene şi direcţiile argumentelor fundamentează analiza gazetarului. istorică şi socială. în acest exemplu. Se poate vorbi. omul ca animal politic şi social. deschise perspectivei catilinare. vizibile în limbaj (scriitură) şi explicabile prin larga cuprindere şi argumentare şi prin gradul de implicare a scriitorului.

Statul creează şi el naturile catilinare. ale coliziunii de interese. . Ca roman scrierea îi părea „completă” („scenele de sentiment”.198 Ioan DERŞIDAN personajele între pământ şi cer. ci stăruinţa unor straturi catilinare. Răul veacului. în specificul celor doi scriitori. Mihai Eminescu arată că el scrie încercând „a veni cu mine însumi în clar asupra fenomenelor epocilor de tranziţiune în genere şi asupra mizeriilor generaţiunii prezente în parte” (s. Accepţia temperatorilor. cugetătoare. al XIX-lea. În „Timpul” din 6 iulie 1880. Noţiunile au acoperirea teoretică. poate fi apropiată de cea a straturilor catilinare (catilinarilor). straturile catilinare şi starea de nemulţumire. – I. înfrânt şi ucis în luptă de armata senatorială. Mihai Eminescu scria: „Astfel lupta acestei mase de nulităţi în viaţa statului nu era. ca în alte ţări. Amélie Nothomb.). lui Iacob Negruzzi. „Dacă privirea e folositoare ca centru într-un organism. în care îşi găsesc ilustrarea de-a lungul timpului şi epocilor literare şi înstrăinarea şi angoasa (Cf. Este un raport amplu. Straturile catilinare. fără talent. organe a căror ochi să fie numai pentru unicul de care sunt legate”. naturile catilinare de straturile catilinare. fructifică social catilinarul şi duc la „coliziune”. la dezorganizare şi la moarte. de altfel. Eminescu deosebeşte. în algoritmii temperatorilor vechi şi noi (nu lipsesc oximoronii „vechituri nouă”). stabilită de Ion Luca Caragiale. ies la suprafaţa vieţii sociale. Sinteza generală în atac. Publicistica lor şi opera literară cuprind numeroase asemenea creaţii şi exemple. dar ca studiu era „necomplectă”. Când aceste naturi catilinare. demascat de Cicero (în celebrele Catilinare). Aspectele colective. al unora dintre straturile acestora. prin „coliziune de interese”. în cea mai mare parte (în această privinţă). În scrisoarea ce i-o trimite în 6 februarie 1871. fixată de Mihai Eminescu. Se ştie că Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale au reacţionat adesea violent şi polemic împotriva relei alcătuiri sociale. precum şi cele individuale îi preocupă pe cei doi scriitori. publicistică şi literară (creatoare) a celor doi scriitori şi ilustrarea prin numeroase exemple şi argumente. n. a grupurilor adaptate şi indivizilor interesaţi. despre viaţa publică şi privată românească din a doua jumătate a sec. Catilinarii privesc în mare şi de sus. „descrierile locurilor” etc. Catilinarii şi temperatorii sunt produsul epocilor de tranziţie. Catilina a fost iniţiatorul unei conspiraţii împotriva Senatului. D. Catilinare…). Catilinarii eminescieni şi temperatorii caragialieni documentează astfel. orgoliu şi oxigen. ea trebuie să dispuie însă şi de organe sigure şi precise în funcţiunea lor. cu o încărcătură apreciabilă de vanitate. se produce şi se explică molipsirea de răul veacului şi crearea straturilor catilinare. revoltă şi desconsiderare a interesului. împotriva politicii şi politicienilor. fără avere. îndepărtare de idealurile naţionale şi de interesele celor mulţi. pe care le apropiem de temperatori. în (re)cunoscutele forme fără fond. din Viena. ale căror geneze şi izvoare se află în stările de lucruri de la noi. pentru pâinea de toate zilele ce le-o poate procura bugetul în socoteala tuturor claselor pozitive ale societăţii întregi”. Romanul Geniu pustiu va uni cugetările şi experienţele scriitorului cu naturile catilinare. Aceleaşi moravuri şi procedee (temperatoare) se aplică de către personaje la centru. periferie şi în capitala unui judeţ de munte „în zilele noastre”. desconsiderarea interesului public şi naturile catilinare reprezintă asocierea scriitorului.). o luptă între grupuri sociale cu interese bine definite. ironia şi criticismul junimist îi caracterizează pe cei doi mari scriitori români şi orientarea lor conservatoare.

trebuitori oricăror potentaţi: „nucă de jucărie cu coada umflată şi lustruită. de cuprins uneori în cercurile catilinarului şi temperatorului şi ale relaţiilor individului cu statul şi cu ceilalţi. indiferent de partidele care sunt la conducere. e o laşitate de-a nu fi de nicio partidă”… Studiul său nu era complet şi nici nu va fi completat. examinarea vieţii politice şi sociale româneşti (şi nu numai) arată pregnanţa unor asemenea constatări şi gradul în care viaţa bate literatura/ închipuirea şi exemplele de catilinari şi temperatori devin reguli şi instituie proceduri. vor/ pot vedea Centrul ca un mare partid. care să nu acuze? E o lege în natură. din mai multe motive. art. Mihai Eminescu nota: „în timpi mari. faustian. chiar dacă aceşti timpi nu i-ar aparţine lui. pentru pâinea de toate zilele ce le-o poate procura bugetul din socoteala tuturor claselor pozitive ale societăţii întregi”. . de obicei administrative. fără talent. Fundaţia pentru Literatură „Regele Carol II”. cei care pot spune de la obraz că „la nămiez e noapte”. Aceştia stau în slujbele statului „şi când o partidă şi când cealaltă este la putere”. câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul” (Vezi Ion Luca Caragiale. pe cel ce ţi-a ars în foc pe străbunii tăi. „fără talent”. cum am citat deja. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 199 Este vorba de romanul Naturi catilinare. fără să aleagă între conservatori şi radicali etc. mare la sfat. 40-45). „mic la stat. rămân oricum „în slujbele statului”. Opere V. Altă accepţie este aceea de byronian. în ceea ce priveşte naturile catilinare. Articolul a apărut iniţial în „Timpul” din 14 noiembrie 1879). Scriitorul înregistrează aici legea de nestăvilit a vieţii. „Această strânsură de temperatori se poate numi asociaţie. pentru că numai aşa se poate restitui echilibrul. fără avere. cei „fără o meserie hotărâtă. p. a prădărilor şi a uciderilor. roman eroic şi erotic. pe cel ce umple fântânile şi râurile cu copilul sufletului tău? Legile care compun fundamentul eticei chiar te îndreptăţesc de-a face cât ţi s-a făcut. de putere şi decizie întâlnim la I. în niciun caz însă nu se poate numi un partid politic”. care stă în posturi fixe. Ion Luca Caragiale atrage atenţia asupra riscurilor „eclesiei intelectuale”. Ce este Centrul?. Aprecieri asemănătoare. consorţerie în scopuri individuale. a legii talionului. arată Caragiale în alt articol. fără o meserie hotărâtă”. Caragiale. prozatorul scrie: „E o lege în natură. Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu. Temperatorii caragialieni aparţin unui „grupuleţ”. susţinuţi politic. Pe de altă parte. Metafora îşi are prestigiul său. pe care scriitorul l-a voit sâmburele consistent (pivotul) apropiat Geniului pustiu şi care n-a mai fost terminat. ori „pâinea de la buget” şi „coliziunea de interese”. privitoare la individ şi la centrele de interes. dar fără miez şi aşa mai departe. L. dar şi sacrificiul înfăptuitorilor. „Straturi catilinare” vor constitui pentru poet cei angajaţi în „infinita şi nefasta luptă sistematică” din viaţa publică a ţării. Dar Centrul îl constituie temperatorii. 1938. Bucureşti. mai mare daraua decât ocaua”. Articole politice şi cronici dramatice. Tot în Geniu pustiu. Asemeni catilinarilor eminescieni. cu timpul. temperatorii caragialieni „stau în slujbele statului”. În articolul Politică şi cultură Ion Luca Caragiale . De nu devin potentaţi politici. în care găsim informaţii în legătură cu naturile catilinare din Geniu pustiu. indiferent de partida ce deţine puterea.. „Răsucitorii de vorbe”. care să nu-ţi dea drept când tu ucizi pe cel ce ţi-a biciuit secol pe părinţii tăi. în evocarea revoluţiei.Catilinari şi temperatori. dreptul pe pământ”. „fără avere”’ şi hrăniţi de la contribuabili. Într-un manuscris.

Statul ar trebui să fie „rezultatul natural al societăţii”. care presupun/ reclamă complementarităti. să trăiască funcţionar şi să moară pensionar” scrie I. biografică. ideile. exemplele şi argumentele. de instituţiile sale şi de cei care le alcătuiesc. dar la noi nu este aşa.L. statul cuprinde corpul (statului) şi capul (statului). în partea ei tranzitivă. fondul şi edificarea. munca şi învăţătura. . Mihai Eminescu. precum naturile catilinare. ceea ce ne reaminteşte de reacţia polemică a lui Titu Maiorescu faţă de problemele culturii şi civilizaţiei timpului său (În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Catilinarii şi temperatorii arată clar (sper) că cei doi mari clasici nu se explică doar antitetic (sau oximoronic). în ţară şi în străinătate. Bugetarul. Pendularea lor interesată între centru şi circumferinţă şi între grupări de tot felul este unul din indiciile decăderii semnificaţiilor şi moravurilor în partea aceasta de lume. dar şi privitoare la acţiune şi istorie a mentalităţilor. gazetărie şi literatură. progresul. proprietari şi ţărani. scrie I. posibil catilinar sau temperator. Ei sunt cuprinşi de spiritul critic şi de căutarea fundamentelor adânci ale formelor fără fond. Scriitorul subliniază (în articolul Revoltă în sec. nemulţumită. o „strânsură de lume din ce în ce mai mare. în dezbaterile cu privire la forme şi fond şi de propunerile/ soluţiile privind adevărul. în acest caz. L. înregistrând pretenţiile mari şi puţinele/ slabele mijloace. rămâne acelaşi scriitor şi gazetar preocupat de stat. ci şi prin concepţie. poporul şi domnul. Aceştia se situează la întâlnirea dintre istorie/ societate. a adevărului. 1868). Ca dovadă că nimic nu e nou sub soare. Relevanţa celor două noţiuni este. „de bâlci”. literară şi istorică. „cum iese de la ţâţa mamei. care presupune complementaritatea. Caragiale în Prostia în viaţa noastră publică. atitudine şi înfăptuire (literară şi gazetărească) asemănătoare. pătura superpusă şi căutarea stelei fiinţei. să treacă la ţâţa şcoalei şi pe urmă de la ţâţa şcoalei la ţâţa bugetulu. dialog şi mai multe constelaţii.200 Ioan DERŞIDAN prezintă legătura dintre stat şi societate şi improvizaţia românească. pentru producţia naţională şi învăţătură. noţiunile. 1885) că la 1877 au fost probate şi recunoscute. promovarea deşănţată a politicii în instituţii. meritele guvernului şi ale statului şi măsurile cumpătate adoptate. Idealul este ca „românul să se nască bursier. Catilinarii constituie o constantă a interesului individual. Cunoscutele şi discutatele forme fără fond (în accepţie junimistă) cuprind aceşti/ asemenea iconi (catilinarul şi temperatorul) – perspectiva este politică şi satirică. după condiţiile pământului şi după energia cu care au putut conserva şi apăra câştigurile lor de orice fel”. Catilinarii şi temperatorii sunt doi iconi ai creaţiei eminesciene şi caragialiene. Articolul Politică şi cultură prezintă starea vieţii noastre publice şi dezvoltarea noastră morală şi intelectuală „după aptitudinile şi apucăturile de rasă. polemică şi neliniştită. dar prostia este nemuritoare”. spaţiul geografic (toposul naţional). mai împestriţată şi mai eterogenă”. toate tranziţiile au aceiaşi artizani: tehnicieni temperatori şi catilinari. Nu doar antiteza prevalează la Eminescu. căci noi nu avem decât „strânsură de năvală”. ci monologul. Pledoaria scriitorului este pentru clasele pozitive. „Proştii mor. aşa cum se susţine adesea. Mai târziu însă disputele politice şi gazetăreşti alunecă adesea în excese şi se creează decalaje între instituţii şi angajaţi. „Organism viu”. Caragiale. „om al timpului modern” (Titu Maiorescu).

frapaţi de „coliziunea de interese” din viaţa politică şi social-economică autohtonă. argumentează Eminescu. Statul este rezultatul dezvoltării. nici în bani. 1885) şi aplicându-l politicii. adică cu alte cuvinte: orice colectivitate de acest fel este un partid politic şi orice partid politic nu poate fi decât o colectivitate”. pătura superpusă şi proletarii condeiului cumulează caracteristici catilinare. iar a doua îl arată pe socotitor/ avocat. colectivitare = partid. „Temeiul unui stat e munca şi nu legile” şi „bogăţia unui popor stă. conservatorii pun accent pe istorie. o nucă de jucărie cu coada umflată şi lustruită. Eminescu scrie că politicianismul liberal a distrus datini. Rezeşul de la Golăşel şi moşneanul de la Florica. Nepotismul. contribuie la conturarea unei efigii. „vitregă”). „infamă”. armată. a creat şarlatani şi a sprijinit alogeni. o înţelegere. pornind de la hotărârile Adunării ad-hoc din Moldova şi de la rolul boierilor care o alcătuiesc. Această idee poate fi argumentată şi cu numeroase exemple ale publicisticii caragialiene şi prin edificiul social vizibil/ dedus din creaţia literară. catilinarilor. Caragiale. Camăta şi negustoria sunt blamate de gazetar. justiţie. bănci. Într-o asemenea prezentare. alogenii. L. cum susţin liberalii. Caragiale subliniază că „o sumă de oameni lucrează în viaţa publică cu o disciplină convenită spre scopul de a căpăta şi păstra puterea. Conservatorismul său ilustrează algoritmul revoluţie – progres – reacţiune. ţinând cont de legile acestora. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 201 Caragiale se întreabă „ce este Centrul”? Una din premise deosebeşte dreptatea de adevăr. alteritatea este percepută ca „agent disolutiv” (Ioan Stanomir. ci iarăşi în muncă”. scria Mihai Eminescu (Icoane vechi şi icoane nouă. Situat pe poziţiile Partidului conservator. din O scrisoare pierdută. Indiferent de calificativele gazetăreşti („tiranică”. 1877 şi Opere X). Comparativ. Articolele lui Ion Luca Caragiale. L. Paginilor critice consacrate de Mihai Eminescu. 2008). mic la stat. obiceiuri. junimiştii şi conservatorii. nu o convenţie. I. evoluţie. Mihai Eminescu pledează pentru tradiţie şi vizează alcătuirea ideală a statului şi instituţiilor sale: biserică. active. gazetarul. administraţie etc. şcoală. mare la sfat. Oricum. Prostia în viaţa noastră publică şi Liberalii şi conservatorii au un conţinut . „Disciplina convenită” de către „suma de oameni” va stârni adesea reacţia polemică a celor doi scriitori. un produs al naturii. pe dezvoltarea organică a statului şi a societăţii. Eminescu: tradiţia ca profeţie politică. li se alătură paginile publicistice ale lui I. mai mare daraua decât ocaua. al necesităţii şi societăţii. în condiţiile moştenirii moldovenismului şi antisemitismului. Editura Bastion.Catilinari şi temperatori. inseparabilă de „avatarul vocilor sale politice”. Revenind asupra termenului (Cuvântul „colectivitate”. în „Timpul”. dar fără miez şi aşa mai departe câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul” (un grup mic. Este atitudinea unui conservator. O Noapte furtunoasă. Din argumentele articolelor sale rezultă rolul partidului conservator în organizarea României moderne. ori Conul Leonica faţă cu reacţiunea. un grupuşor. Timişoara. iar tradiţia prezentată apare ca un palimpsest pentru modernitate. a unui spirit tradiţional. Caragiale la adresa temperatorilor şi liberalilor colectivişti. L. Centrul rămâne/ este „o nimica toată. un grupuleţ. ale cărui profeţii politice şi mitologii radicale. rasă. scrie I. biserică şi legi. Similitudinea rezultă. nu un mare Partid). La Eminescu. de exemplu.

alături de aprecierile politice şi istorice. care-şi închipuia libertatea fără muncă. copiindu-i. Caragiale distinge în familia colectivistă două mari varietăţi „prea bine caracterizate – caradalele şi budalalele”. Politică şi cultură. Bogăţia e în braţe. răsărite din alte stări de lucruri. „Golul nostru intelectual. care e cultura adevărată. că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi. O serie de fraze ieftine. Caradale şi Budalale. din scriitori de a doua mână. înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi”. Liberalii sunt numiţi de cei doi scriitori colectivişti. idei şi bune şi rele. dar legându-i de stat şi de partid. în care haosul de idei trebuie stăvilit prin muncă. scrie poetul. Prin forme goale s-au înmulţit trebuinţele „fără a se înmulţi producţia”. cunoaşterea şi legăturile individului cu societatea. Opţiunea scriitorului este pentru temeinicie şi pentru „controlul” formelor noi de cultură şi folosirea ca moderator a „tradiţiilor trecutului”. depărtându-i de munca aducătoare de bunuri. istorie şi gândire/ raţiune. 1880 şi în ediţia Opere XI). Alte exemple ale publicisticii caragialiene confirmă aceste aprecieri (Art. pe conservatori. cum încep să înţeleagă şi liberalii. că niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată. L. Culisele chestiunii naţionale). L. nu „meritata-i glorie”. I. Nu o utopie. dar şi „corcitura celor două”. a primit fără control. Reformele civilizaţiei româneşti sunt disproporţionate faţă de „puterea de producţiune a poporului şi cultura lui intelectuală”. raţionamente străine. care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Există în Programul Partidului Conservator (publicat în „Timpul”. cu ceilalţi. În trecutul acestui program conservator. organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analoagă. Crezul patriotic liberal – naţional. scrie gazetarul. Soluţia ar fi „împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor”: forme vechi şi spirit nou. Descentralizarea şi electivitatea funcţionarilor publici i-a făcut pe mulţi „roată la carul statului”. câteva consideraţii eminesciene privitoare la cultură. Lascăr Catargiu. din discursurile unor politici trăiţi şi crescuţi în alte ţări. Incultura şi vechiul spirit bizantin nu pot intra în formele civilizaţiei apusene. cultura fără învăţătură. la 1846. a înlocuit şi înlocuieşte încă în mare parte silinţa de-a învăţa singuri. Gazetarul Mihai Eminescu a dorit sa elaboreze un dicţionar de economie politica. Este vorba de o epocă de tranziţiune (1860-1880). I. producţie şi proprietate. nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate. Caragiale îl citează pe Dimitrie Sturdza care a declarat în Academia Română că vrea o „discretă uitare”. în această privinţă. în muncă şi în raportul dintre câştig/ venit şi cheltuială – este „ilustraţia administrativă” eminesciană. cu prea puţine excepţii. esenţiale în înţelegerea şi explicarea demersurilor sale privind creaţia. Comparativ. Liberalii şi literatura. funcţionari liberali. copiate din gazete străine. ba naţiunea întreagă. englezii (prin liberalul lord Macaulay) vedeau în literatură „cea mai curată şi mai trainică dintre toate gloriile unei ţări”.202 Ioan DERŞIDAN asemănător. o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute. Mihai Eminescu va cuprinde numeroase exemple de domni români care au luptat pentru independenţă şi . roşii şi temperatori. fără cântărire. setos de civilizaţie. pozitiviste şi idealiste. axat pe producţiune. şi potrivite şi nepotrivite.

24 martie 1879 şi în ediţia Opere X. Vatamaniuc explică termenii proprii şi figuraţi folosiţi aici de Mihai Eminescu: „Eminescu foloseşte expresia «naturi catilinare». precum Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare… „Aşadar independenţa. S-a ivit însă. 67. Nu este însă mai puţin adevărat că guvernarea liberală aduce în prim-plan destui oameni noi. viciul. novisimi. În condiţiile tranziţiei şi descentralizării. de o moralitate îndoielnică. prin negustorie de fraze şi făgăduinţi mincinoase de partid. vol. 210-211. rasă cu aceleaşi închinări şi aptitudini. care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi”. mulţi fără experienţă politică. p. De aceea lupta de recâştigare a bunurilor naţionale (limbă. „bagajul literaţilor lucrativi de mâna a treia” şi „sforăitoare nimicuri”. Cariagdi. greu de clasat în regnul animal”. cu oameni ca Giani. la aşezarea istorică. formează „demagogia României” şi elementul de disoluţie. Rosetti. nu este un copil găsit fără căpătâi şi fără antecedente. D. Moldova. Ei apar ca două embleme ale acestui timp.Catilinari şi temperatori. Caracterizarea nu reprezintă. scrie Mihai Eminescu. Articolul Pătura superpusă a apărut în „Timpul” din 1881 şi în ediţia Opere. Art. De aici până la adjectivările lui Eminescu era distanţa cerută de lupta politică. Publicistica. C. Aceşti „fanarioţi”. vechea vânătoare de tron/ domnie va fi multiplicată de vânătoarea de funcţii şi arenzi ale stratului. a. XII şi porneşte de la constatarea/ părerea că nu există „nicio deosebire între rasa română din Muntenia. prezintă „panglicăria liberală şi vertebratele din sfatul ţării”. Carada. jucând grăbiţi. „producte de baltă”. publicat în „Timpul”. Sunt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă. În pornire. întâlnită şi în alte articole ale sale şi cum intenţiona să-şi intituleze şi romanul Geniu pustiu elaborat în epoca preuniversitară. Organele mediatoare între Coroană şi popor sunt false. nr. „În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor. În acest spaţiu catilinarul eminescian şi temperatorul caragialian se mişcă şi se exprimă asemănător. precum o numim astăzi. la spartul târgului.A. şcoală) este contra acestor elemente neistorice. Modul de „plăsmuire a bugetului” îi arată ca pe nişte iresponsabili. Recursul este la arhaic şi temeinicie. „naturile catilinare” şi strânsura parlamentară. pe atunci la începuturile statuării normelor sale . o „farsă constituţională”. Din expresivitatea acestor formulări le evidenţiem acum pe cele privitoare la „populaţia flotantă”. Serurie ş. organizare socială. Iluzia. nemulţumirea şi exasperarea sunt asociate cu diverse nume obscure prin care se explică naturile catilinare. arată gazetarul. în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării. scrie Mihai Eminescu. din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti”. „Totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”. ci un prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături”. neapărat. parvenirea socială şi flotanţa atitudinală. Pherekydis. Deputaţii (liberali) sunt comparaţi cu o „menajerie de curiozităţi etnologice şi zoologice. Eminescu aparţine falangăi junimiste şi prin acest mod de a prezenta formele fără fond şi direcţiile greşite ale culturii române. vizând puterea şi câştigul. au devenit o ficţiune. o realitate. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 203 neatârnare. un lucru însă le e comun tuturor: sentimentul de indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic”. biserică. Guvernul liberal şi responsabilităţile sale. mare parte arivişti. „un element etnic cu totul nou şi hibrid. catilinarii şi temperatorii sunt databili şi recognoscibili.

explicându-l/ arătându-l şi combătându-l. stringente. În accepţia eminesciană catilinarul pătrunde în diferite straturi sociale. catilinarul e prezent şi în disputele dintre vechi şi nou. stricându-le alcătuirea şi rostul. din care făceau parte ţăranii. Opere X) un interesant articol de informare. Mihai Eminescu publică în „Timpul” din 1878 (vol. Boerescu. Catilinarul seamănă nestatornicie şi culege interes. Naturile catilinare adiţionează alte ipostaze şi exemple politice (liberale. primejduind „gustul public. Mihai Eminescu evidenţiază concepţia sănătoasă a nuvelistului. „fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti”. dezvoltarea organică şi mediul „mlăştinos şi bolnav”. meseriaşii şi muncitorii. Rezultă importanţa aspectelor sociale.). personaje factice şi „sentimente neadevărate sau simulate”. felul în care conturează Centrul I. Important este însă. „Naturile catilinare” eminesciene pot fi explicate mai bine dacă le asociem viziunea/ interpretarea scriitorului asupra „claselor pozitive”.204 Ioan DERŞIDAN şi de talentul polemic al unui ziarist cu adevărat de excepţie”… Ne preocupă desigur înregistrarea catilinarilor şi temperatorilor şi nu ne interesează (în ultimă instanţă) detaliul ilustrării politice/ exemplului partinic şi nici modul de „pisare a apei în piuă”. din 1881. distinge între centrul italian şi cel românesc şi vede alunecarea (la noi) spre dreapta şi liberali. Apreciind meritele „claselor pozitive”. la modă. „Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a vieţii româneşti n-a crescut. pornind de aici. parlamentare etc. Dar sunt şi trimiteri/ sugestii sociale. social şi naţional. în unele articole consacrate vieţii artistice şi literare româneşti. între liberali şi conservatori şi care. etnice. Componenta polemică este vizibilă în atitudinea celor doi scriitori faţă de catilinari şi temperatori. Catilinarul eminescian face parte din viaţă şi literatură şi explicarea lui are în vedere rădăcinile creşterii (sănătoase) şi ale pieirii. Cu oprelişti de tot felul. pentru scriitor. n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină introduse cu grămada în ţara noastră”. istorice. electorale şi culturale. după „Presa” lui V. economice şi politice în publicistica scriitorului. în care valorifică ştirea creării. Registrul catilinar este/ devine la Eminescu o măsură moştenită sau împrumutată şi asumată. a Partidului – Centru. aşa cum prevăzuse gazetarul şi cum îi conturase parcursul şi-i făcuse necrologul. fără o bază solidă. La Slavici actul intelectual al observaţiei şi viziunea sunt asociate cu „resumţiunea unor elemente preexistente din viaţa poporului”. Partidul – centru. vechi şi noi. „producătoare”. dintre tradiţie . prezenţa unor secvenţe/ episoade/ caracteristici catilinare şi în gazetăria culturală. sentimentul adevărului şi bunul simţ”. Prezentând volumul Novele din popor de Ioan Slavici (456 pagini). O legiune de scriitori scorneşte însă „cai verzi”. politice şi culturale româneşti ale secolului al XIX-lea. Perspectiva polemică şi pamfletară corespunde realităţilor sociale. de către Vasile Boerescu. L. istorice. Caragiale şi cum îi aşează în jurul lui pe „temperatori”. problemele psihologice pe care le pune şi „fondul sufletesc al poporului”. în corpul uman. Frapează. se va orienta spre liberali. pervertindu-le şi îndepărtându-le de tradiţie şi de adevăr. iar gazetarul/ scriitorul Mihai Eminescu îl înregistrează în starea lui naturală. la Eminescu. Parabola lui Eminescu. Mihai Eminescu compară trecutul cu prezentul folosind criterii economice şi condamnând formele fără fond în care era plasată clientela politică.

catilinarii şi temperatorii atacă şi strică tradiţia şi organizarea socială. dereglându-le şi impunându-le interesele proprii. din 1877 şi Guvernul liberal şi responsabilităţile sale. în muncă”. Avocaţii. Exemplele din scrierile lui Slavici. la istoric. care trebuie „să codifice datina ţării lui” şi să dea soluţii pentru trebuinţele şi aspiraţiile poporului. din 1879. din 1879. ci iarăşi. scriitorul Ion Luca Caragiale. apropiind-o de istorie. nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul acelui popor. la omul politic”. arată gazetarul. în 1876. „Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Ca emanaţie a unei pături/ categorii sociale interesate. în aceeaşi perioadă. din 1879) are şi alte ilustrări complementare. din 1878. întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional”. vituperând temperatorii şi denunţându-le procedeele parvenirii. Ilustraţiunea administrativă folosită de scriitor se referă la muncă: „bogăţia unui neam stă nici în bani. Caragiale. Vastele poeme lirico-dramatice/ marile compoziţii teatrale imaginate de Mihai Eminescu cuprind nuclee literare de mare forţă. tinereţea etnică. scrie Eminescu. o componentă conflictuală care deschide textul şi-l aşează sub specia devenirii. Iar cel sărac e totdeauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui” (Icoane vechi şi icoane nouă). Ca palimpseste. considerate definitorii pentru înţelegerea ideologiei sale. de Mihai Eminescu. depărtaţi de terenul vieţii naţionale şi de popor şi pescuind „în promiscuitatea San Franciscului din America dunăreană”. două studii. capabilă să determine spiritul unui popor. sunt inteligenţe „stricate” şi elemente „nesănătoase” (Icoane vechi şi icoane nouă). a concepţiei social-politice şi a rolului statului şi al organismelor acestuia în viaţa publică. Influenţa austriacă asupra românilor din Principate (în „Convorbiri literare”. Aceasta se aplică tot atât de bine la „legiuitor. Mihai Eminescu publică în „Timpul”. curăţia de moravuri şi seninul neamului românesc” şi sunt opuse literaturii „de spital” a „catârilor intelectuali”. sub genericul Înrâuriri asupra poporului român. ci fac politică”. catilinarii îşi lasă urma în prefacerile şi disputele cu privire la formarea civilizaţiei române moderne. Preotul şi beamterul austriac. politică şi viaţă naţională. pot măsura influenţa austriacă asupra românilor din Principate şi . de Mihai Eminescu şi Ce este Centrul de I. 1876 şi în Opere) a avut şi varianta unei prelecţiuni populare.Catilinari şi temperatori. cum sunt cele din Alexandru Ioan Cuza şi „sila de temporizare” din 1882 şi Partidul – Centru. ca temei al dezvoltării şi consolidării economice şi al administrării. Farmecul adevărului şi al reprezentării naţionale constituie astfel obiectul artei. în care intră adesea catilinarul. periclitate de răul universal. Mihai Eminescu lărgeşte dezbaterea culturală. Seria astfel constituită a catilinarilor şi temperatorilor. aşa cum va proceda. Creangă şi Nicu Gane arată „sănătatea sufletească. „Trântorii netrebnici” din învăţământ şi justiţie sunt criticaţi pentru că „nu învaţă nimic. ele pot fi apropiate de articolul lui Ion Luca Caragiale. L. din 1877 şi în „Convorbiri literare”. „Credem că nicio literatură puternică şi sănătoasă. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 205 şi modernitate. Situându-se în spaţiul catilinarului şi al catilinarelor. stârnind reacţia scriitorului şi gazetarului Mihai Eminescu. pe baza accepţiilor stabilite de cei doi scriitori (prin articole precum Icoane vechi şi icoane nouă. Ce este Centrul (scris la un an după articolul lui Mihai Eminescu despre centru). Ca idei şi termeni. O civilizaţie autentică are un corelativ economic îndestulător.

în „Ziua” şi într-o broşură şi poate fi citit ca un „studiu” politic. „Constatăm mai înainte cu toate că românii nu sunt nicăieri colonişti. plătind dări. temperatură. indivizi/ cetăţeni şi activitatea economică pot fi apropiate de aprecierile lui Ioan Slavici făcute în această perioadă. iar ţăranul român reprezintă singura clasă pozitivă. Repertoriul şi actorii constituie direcţiile în care se poate acţiona pentru dezvoltarea teatrului românesc. Hebbel. oamenii nimănui. De aceea. Caragiale. aceasta atât în economia generală a statului cât şi cea individuală” … […]… Catilinarul individual şi colectiv e prezent astfel în corpul social. mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Dan C. Daci sau romani.206 Ioan DERŞIDAN compara soluţiile cu privire la acest raport/ această influenţă. parveniţi. mediu. de tragi-comicul lumii de la noi (Studiu introductiv la vol. populaţie nepomenit de veche. L. secvenţe de viaţă şi definire climatică pronunţată a unor personaje. căldură excesivă). mentalităţi. studiul cuprinde însă şi accente polemice şi parodice şi episoade teatrale. 1999). Autorul apare ca un „analist” politic. situaţia românilor din Transilvania şi din Bucovina. Unele din părerile lui Eminescu cu privire la stat. dramaturgii spanioli. Holberg şi Fr. . atât prin manifestări accidentale (precipitaţii. scrie autorul. din 1870. de viaţă. argumentând ideea vechimii şi unităţii noastre culturale. adică excluderea proletarilor condeiului de la viaţa publică a statului şi prin asta silirea lor la o muncă productivă. Björnsen. Repertoriul nostru teatral. suntem români şi punctum” (Biserica şi şcoala românească sub dualism). Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”. Alături de preocuparea lui Caragiale de social (prin temperatori) şi de lumea organică. în „Curierul de Iaşi”. în operă şi în documentele de însoţire a acesteia. mai mult ori mai puţin absolut. ne trebuie trei lucruri: „Stabilitatea. stă acest interes faţă de meteorologie. iluzii şi relativisme. El a apărut în 1896. venituri. L. Elogiul muncii şi al ţăranului caracterizează concepţia eminesciană cu privire la dezvoltarea societăţii şi rolul activităţii economice în această privinţă. I. asigurarea stabilităţii şi autorităţii acestuia. presiune atmosferică şi influenţă a soarelui). Nici mai este astăzi chestiunea originei noastre. Intitulat simplu reportaj. În art. Eminescu susţine campania de presă a tinerilor şi (le) recomandă autori care prezintă poporul. viscole. Economia. ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni. Mihai Eminescu prezintă. Unul dintre cele mai importante articole politice ale lui I. prin referinţele textului. iar ca dorobanţ „moare pe câmpul de război”. politică. el se speteşte. Caragiale a fost preocupat „divergent” de putere. instituţii. ereditar. etnie. Ediţie îngrijită de Marcel Duţă. Mărcile subiective şi expresive sunt pregnante. scrie Eminescu. romani sau daci: e indiferent. armonia intereselor în cadrul statului. În 1876. precum Shakespeare./ … /. adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea. vanitate. „jucate cu artă şi ştiinţă”. rolul breslelor şi al ţăranilor etc. abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă chestiune nu este de nicio importanţă. L. Caragiale este Culisele chestiunii naţionale. cât şi prin elemente de durată (apă. Publicistică şi corespondenţă. adică guvern monarhic. Bucureşti. B. Mihăilescu scrie că în Estul european „politicul domină copleşitor mentalul colectiv” şi că scriitorul I. Muncă. Prioritatea este a muncii. scene carnavaleşti. L. Avem în vedere mai ales rolul statului. Victor Hugo.

atât proiecţia istorico-socială eminesciană. 1987. Nordul caragialian. Frapează. Funcţiile şi misiunea sa. Dicţionar de rime. Bucureşti. Vatamaniuc. Transcrieri. Excerpte (VII). II. vol. vol. de la personalul însărcinat cu „pisarea apei în piuă” şi de la „formele goale” se aseamănă cu cea a temperatorilor. Opere. gazetăreşti şi lirico-dramatice. Eminescu M. Antologie. Eminescu M. 4. Eminescu M. Transcrieri. Bucureşti.. Proză. Note de curs. Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. cât şi modul de funcţionare diferit al temperatorilor caragialieni. 1963. Imaginarului caragialian îi aparţin temperatorii. 1999. Publicistică (IV şi V). 6. ale căror instincte şi manifestări îi diferenţiază în angrenajul social şi-i justifică tipologic. Excerpte. prefaţă. Bucureşti. I-II.. 1939. Modernismul românesc îşi anexează. în cazul celor doi clasici. Editura Cartea Românească. Ediţie. deşi străbat/ ilustrează acelaşi algoritm al interesului personal în dauna celui colectiv. Editura Univers Enciclopedic. Fragmentarium (III). Editura Vestala. Eminescu M. Bucureşti. Ediţie critică de D. 1983..Catilinari şi temperatori. 1993. 1952.O.. istorice şi culturale ale acestui proces şi embleme ale celor doi scriitori. . Eminescu M. Traduceri.. Poezii. Publicistică. a catilinarilor. reactualizaţi/ reinventaţi printr-o identificare şi livrare contemporană. Note de curs. Corespondenţă (VI). 1999.O. 1980. Ediţie de Petru Creţia. 1995. vol. I-XVII. Eminescu M. Note de lectură.. Personalitatea statului şi organele puterii. ale scriitorului şi aparţin dezbaterilor din epocă printr-o calibrare a voinţei şi a instinctului de refacere a lumii şi de înţelegere a întregului. 2003. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” (apoi Academia Română). 1985. Bucureşti. 1999. Murăraşu. I. Proză literară. 7. Antologie. 1999. pregnantă.. Note de lectură. 1989.. note şi comentarii de D. Vatamaniuc. al angrenajului politic şi social din care fac parte. 1958. note şi comentarii de D. texte şi comentarii de D. Ediţia Grai şi Suflet – Cultura Naţională. I. vol. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Catilinarii eminescieni fac parte din amplele construcţii mitice şi sociale. în condiţiile falangei junimiste. cu numeroase achiziţii şi exemple referitoare la tradiţie şi imaginar. Bucureşti. prefaţă. Literatură populară (II). Viaţa culturală românească (1870-1889). prefaţă de Eugen Simion. prefaţă. Poezii. Statul. 5. Vatamaniuc. Statul. 2. 1977. I-V. 2002). I-VII. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 207 Înregistrarea catilinarilor pornind de la „aparatul greoi şi netrebnic al semicivilizaţiunii”. Corespondenţă. Editura Saeculum. dar exemplele sunt altele. 1984. 3. Eminescu M. meteorologic şi temperamental (pentru nivelul lingvistic şi atitudinal al temperatorilor vezi şi Ioan Derşidan. Ediţia Perspessicius (continuată de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia). Teatru. în epoca marilor clasici. Bucureşti. Opere. Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc.. ca motor al istoriei (uns bine). Editura Saeculum I. Editura Univers Enciclopedic. Traduceri. catilinarii şi temperatorii ca dimensionări politice. 1943. Poezii (I). Bucureşti.

1942. Articole politice şi cronici dramatice. Ediţie îngrijită de Paul Zarifopol.. Bucureşti. Despre lume.. note şi comentarii de D. IV. Bucureşti. 1999. I-II.. Publicistică şi corespondenţă. 10. artă şi neamul românesc. Vatamaniuc.. L. Bucureşti. Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională. Caragiale I.. L. Ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu..O. 1963.. Editura Saeculum I. Eminescu M. Bucureşti. 13. Corespondenţă. 1997. prefaţă şi note de Şerban Cioculescu. V. Editura Grai şi Suflet . . vol. I-VII). Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţională. 1930..Cultura Naţională. Editura Saeculum I. Scrisori şi acte. Teatru.O. 1932. Bucureşti. 1931. 1998. 1938. Ediţie îngrijită de Marcel Duţă. literatură şi versuri. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”. prefaţă şi note de D. Nimic fără Dumnezeu. Antologie. Caragiale I. II. Caragiale I. 11. Opere. I. Bucureşti. 1997.208 Ioan DERŞIDAN 8. 1997. Editura Humanitas. Vatamaniuc. VI. 12..L. L. Eminescu M. Bucureşti. Studiu introductiv de Dan C. Nuvele şi schiţe. 1999. 15. III. 9. Antologie. Selecţia textelor şi Cuvânt înainte de Dan C. VII. 1939.. Cu o prefaţă de Alexandru Paleologu. Notiţe critice. Ediţie îngrijită. L. prefaţă. Basarabia – pământ românesc samavolnic răpit. Reminiscenţe şi notiţe critice. Bibliografie Caragiale I. coordonator Marin Bucur. Caragiale I. L. E. Opere (vol. Bucureşti. Caragiale I. 14. L. Mihăilescu. Mihăilescu. 1938.P. Editura „Cultura Naţională”. Editura Anastasia.. Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu.

îmbinate prin subordonare. care porneşte în analiza structurii limbii de la aspectul ei formal. Moşneagul . de exemplu. se prezintă drept o reflectare a denotatului (adică drept relaţie a semnificatului cu un obiect anumit din realitatea ambiantă). Petrea face praf – Petrea prăfuieşte. utilizând în acest scop unii indici gramaticali. primele enunţuri din fiecare pereche au structura gramaticală „subiect-predicat-complement direct”. Vorba e că îmbinând. Moşneagul a mai făcut o greblă. În parte aici (în gramatica tradiţională) noi nu aflăm răspuns la întrebarea. Moşneagul repară grebla. Moşneagul are greblă. În parte. vom obţine o informaţie mult mai bogată decât sensul referenţial al celor două substantive: Un moşneag cu greblă. gramatica tradiţională. de ce prin grupuri (/îmbinări) de cuvinte ce reproduc acelaşi tipar (/model) structural cu acelaşi indice gramatical (tip: căldare de lemn – căldare de vin – căldare de muls) se exprimă lucruri diferite: prin prima se indică materia din care este fabricată căldarea prin a doua – conţinutul căldării. cu toate că în conformitate cu gramatica tradiţională. de exemplu. printre care şi unităţi lexicale legate în mod mediat cu denotatul. se exprimă sensuri diferite. de ce prin structuri formal-identice. prin a treia – destinarea recipientului dat. în diverse moduri substantivele moşneag şi greblă. şi Ion mănâncă toată ziua.209 SUGESTII PRIVIND ACTUALIZAREA NUMELUI ÎN COMPONENŢA UNITĂŢILOR SINTACTICE ALEXANDRU DÎRUL Academia de Ştiinţe a Moldovei. Moşneagul adună cu grebla. de ce prin structuri formale similare se exprimă stări de lucru diferite. În parte. atunci apare întrebarea. cărui fapt datorăm situaţia că două sau mai multe cuvinte. de exemplu. În gramatica tradiţională nu găsim răspuns nici la întrebarea de ce prin enunţuri cu structuri diferite se exprimă acelaşi conţinut. dacă se consideră că semnificaţia cuvântului cu valoare de substanţialitate. prin care se exprimă acelaşi înţeles în fiecare pereche. Cu alte cuvinte. iar cele de a doua – structura „subiect-predicat”. nu explică faptul. Grebla moşneagului. ce trebuie să reflecte o unitate sintactică care conţine două sau mai multe unităţi lexicale. tip Ion mănâncă toată plăcinta. e vorba de perechile de enunţuri de tipul Ioana dă cu var – Ioana văruieşte. iar în unele situaţii chiar şi anumite forme verbale personale. Sau. Institutul de Filologie Taximonia bazată pe gramatica tradiţională nu vine să propună soluţii rezonabile pentru elucidarea unor probleme privind structura limbii. pe lângă semnificaţia lor referenţială mai exprimă ceva suplimentar ce nu se conţine în înţelesul acestora. Ion prinde peşte – Ion pescuieşte. în gramatica tradiţională nu se răspunde la întrebarea. Dar ceea ce urmează a fi subliniat în mod deosebit este faptul că în gramatica tradiţională nu aflăm răspuns clar la întrebarea. Numărul problemelor privind structura limbii care nu-şi găseşte soluţie în gramatica tradiţională poate fi continuat.

De exemplu.. caietul elevului. după cum subliniază Iv. raporturile instrumentale se vor exprima nu numai prin enunţul Moşneagul adună cu grebla ci şi prin numeroase structuri constând din „substantiv (Nom. caracteristici etc. numeroasele raporturi ce se pot stabili între cele două substantive referenţiale se obţin.210 Alexandru DÎRul vede grebla. în realitatea ambiantă se pot stabili numeroase şi diverse tipuri de relaţii. Raporturile de materie se vor exprima prin îmbinări substantivale constând din două substantive („substantiv (N-A) + de + substantiv [Acuz]”). reproduc acelaşi tipar (/model) structural şi exprimă acelaşi raport situaţional-semantic. Moşneagul vinde grebla etc.Moşneagul ţine grebla. El poartă caracter generalizant: cuvinte de aceeaşi clasă categorial-semantică. Pescarul pescuieşte cu undiţa. ci prin anumite situaţii (sau stări de lucru) în care acestea apar drept elemente de sprijin (/temelie). etc. p. Vorba e că obiectele din lumea ambiantă. Eleva scrie cu creionul etc. Lemnarul ciopleşte cu barda. 6-7). De exemplu. raportul de apartenenţă se va exprima nu numai prin îmbinarea grebla moşneagului. stări. (Сусов. cărţile lui Ion etc. După cum se poate uşor constata. îmbinîndu-se. sania unui prieten. dintre care primul numeşte un obiect fabricat (/confecţionat) şi cel de al doilea – materia (casă de bîrne. .). raporturi. Faptul că cele două substantive fac parte dintr-un însemnat număr de diverse îmbinări (/grupuri) de cuvinte şi de enunţuri se datoreşte împrejurării că între obiectele numite de cele două substantive.) + verb tranzitiv + prepoziţie + substantiv (Acuz. Susov. va trebui să se constate că avem comun aici diverse relaţii (raporturi) dintre o persoană (moşneag) şi un obiect (greblă). ca şi obiectele (/lucrurile) legate prin ele şi că „dezvăluirea” caracterului relaţiilor respective se poate obţine prin analiza obiectelor (/lucrurilor) corelate. p. inclusiv forme finite ale diverselor verbe. prin îmbinarea Grebla moşneagului pe lângă semnificaţia referenţială a celor două substantive (fiinţă umană şi obiect) se mai arată că fiinţa (moşneagul) este posesorul obiectului (greblei). adică tot ce nu ţine de esenţele de sine stătătoare) determină modul de existenţă sau de manifestare a obiectelor (Сусов. la nivel de suprafaţă (/în planul expresiei) prin diferite moduri de îmbinare ale acestora. capra vecinului. deosebirea dintre ele fiind marcată prin diferite modalităţi de îmbinare ale lor.). altul – reprezentat prin anunţul Moşneagul a făcut o greblă (raport actanţial-obiectual) şi al treilea – obţinut prin enunţul Moşneagul adună cu grebla (raport instrumental) etc. 15). ci şi prin numeroase grupări constând din „substantiv (la nominativ) + substantiv (la genitiv)”: găina babei. E ceea ce-i face pe cercetători să afirme că printr-o unitate sintactică se redă mai mult decât se exprimă prin unităţile lexicale îmbinate. Căci unul este raportul dintre obiectele respective reprezentat prin îmbinarea Grebla moşneagului (raport de apartenenţă). utilizându-se în acest scop diverse mijloace suplimentare. Totodată se va ţine seama de faptul că relaţiile dintre obiecte sunt tot atât de reale.)” (Meşterul bate cu ciocanul. ne sunt date nu ca ceva în sine. Calităţile (proprietăţi. Totodată urmează a relata că un raport sau altul dintre două elemente referenţiale nu este strict individual doar pentru cazul concret dat. acţiuni. Dacă s-ar încerca să se formuleze în două cuvinte ce este general pentru construcţiile sintactice înşirate..

este legat de situaţie (Susov) – ca fapt al conştiinţei. sub aspectul structurii sale. în principiu. o căldare de apă. De bună seamă. ele exprimă totuşi raporturi diferite. căpşune de munte. dar. o canistră de benzină etc. care se manifestă la toate nivelele. obţinându-se pe calea aceasta o vădită economie de mijloace glotice. făină de grâu etc. virtual. oală de lut. deşi îmbinările cană de alamă. au la temelie principiul de actualizare a numelui. vin de Cotnari etc. Prin acelaşi model de îmbinare. Susov relatează că în conştiinţa vorbitorului se reproduce fiecare situaţie empirică în totalitatea sa cu toate particularităţile sale mai importante şi mai puţin importante în întregul aspect concret al său. Această reflectare schematică apare drept rezultat al transformării de către conştiinţă a multiplelor imagini senzorial-individuale şi al sustragerii din ele a unor trăsături invariante (Сусов. cană de băut reproduc acelaşi tipar structural. ouă de struţ. limba se sprijină pe combinatorie. având chiar două elemente comune (cană de). În ordinea aceasta de idei I. La fel prin combinarea unei cantităţi chiar limitate de cuvinte . De exemplu. Cazurile menţionate. p. este fondat pe conceptul de combinare. Aceasta se („proiectează”) „imprimă” în conştiinţă. De bună seamă. dispunând de o cantitate relativ neînsemnată de foneme (numărul acestora într-o limbă. în cel de al doilea – între cele două substantive ce numesc un recipient (cană) şi un lichid (apă) se pot stabili doar raporturi de conţinut etc. Spre deosebire de imaginea senzorial-concretă a unei anumite situaţii empirice. ea se prezintă drept o reflectare schematică care reproduce doar segmentarea faptului obiectiv într-o anumită cantitate de elemente separate. noţiunea de masă în genere). pe care-l vom numi convenţional semiologic în continuare. prin combinarea lor se obţine o cantitate infinită de cuvinte (cantitatea de cuvinte dintr-o limbă naturală la o anumită etapă de evoluţie poate fi finită. 22-23). adesea. picior de masă etc. Mulţimea unor asemenea imagini concrete senzoriale „se însumă” într-o imagine globală totalizatoare astfel că numeroaselor imagini ce corespund viziunilor senzitive li se opune la treapta logică o singură situaţie abstractă. de percepţie şi imagini ale unor mese aparte) se construieşte o imagine a obiectului (de exemplu. cât şi multe altele nemenţionate. capacitatea de formare a unităţilor lexicale este inepuizabilă). – raporturi generative. întrucât în primul grup de cuvinte între substantivul cană prin care este numit un recipient şi substantivul alamă prin care este numită materia din care poate fi confecţionat un vas se pot exprima doar raporturi de materie. mijloc de sat. precum şi tipurile şi funcţiile acestor elemente. la rândul său. o garafă de vin. În determinarea tipului de raporturi semiologice situaţionale dintre cuvintele îmbinate un rol deosebit revine semnificaţiei conţinutale a cuvintelor îmbinate. fecior de boier. ciorapi de lână.. vârf de munte.). nu depăşeşte 35-40 de unităţi). acoperiş de casă. cană de apă.). – raporturi de conţinut. la fel precum din mulţimea de imagini concret-senzoriale ale obiectelor empirice concrete (de ex. dar prin substantive de altă factură semantică se exprimă o serie de alte raporturi (a se compara: o cană de lapte. Noţiunea de raport semantic. – raporturi partitive etc.Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice 211 gard de nuiele. care. un sac de grâu.

dimensională etc.. modal. final. călător obosit. p. se obţine actualizarea numelui. Or. p. iedul zburdă. De altfel. p. care. numit de substantiv sunt multiple şi variate.). realizându-se în modul de îmbinare a cuvintelor. ea n-ar fi putut servi ca instrument utilizabil pentru atingerea scopului” (Hjelmslev. subliniindu-se că „Distribuţionaliştii <…> consideră că descoperirea relaţiilor sintagmatice constituie obiectul fundamental al investigaţiei lingvistice. cauzal etc.. există deosebiri vădite. Asupra acestei proprietăţi a limbii atrăgea atenţia Luis Hjelmslev. prin calităţi. Prin mijlocirea acestora se notează o calitate. (băiat cuminte. Între determinanţii propriu-zişi şi determinantele atributive. după anumite modele. c.212 Alexandru DÎRul se pot construi. 89). p. o proprietate. relatând că „limba e alcătuită în aşa fel. Asupra faptului dat se atrage atenţia în „Noul dicţionar enciclopedic a ştiinţelor limbajului”. Şi în continuare: „Suntem pe deplin îndreptăţiţi să presupunem că <…> în însuşirea de a-şi construi semnele dintr-un număr limitat de figuri – am găsit una dintre caracteristicile esenţiale ale structurii fiecărei limbi” (o. drept actualizator al substantivului şi deci drept integrator al acestuia într-un enunţ. 16). Mai cu seamă acest specific se manifestă la nivelul sintactic. spaţial. în special prin subordonare. încât într-un mănunchi de figuri aranjate în nenumărate feluri îşi poate construi o mulţime nesfârşită de semne. o determinare cantitativă.. la rândul său. dar adesea trecut cu vederea. forme cazuale de substantive. c. acesta constituind esenţa structurii sintactice a limbii. inclusiv cele dinamice.. deoarece limba este înainte de orice o combinatorie (Ducrot et. 89) „pentru a fi capabilă să-şi formeze oricând semne noi. verbe la forme finite ş. ciubote de iuft. de regulă. mod bazat în fond pe principiul subordonării. Vorba e că actualizarea obiectelor desenate de cuvintele denominative se obţine. ceea ce pare important. procedeu care se află la baza transformării unităţilor denominative în unităţi comunicative. 176). Prin îmbinarea cuvintelor. posesivă. Susov. rană sângerândă. cuvinte noi sau rădăcini noi” (o. p. poate fi considerat orice element cu funcţie determinant-atributivă (adjective de tot felul. demonstrativă. articolele de tot felul) constituie un . dat fiind că sensul propriu-zis al cuvintelor în forma lor denominativă şi diversele clasificări ale acestora sunt puse pe seama lexicologiei. în felul acesta se determină modul de existenţă sau de manifestare a obiectelor (Сусов. în primul rând. 88). Odată ce se afirmă că din sarcina cercetării şi descrierii faptelor de limbă fac parte descrierea (exprimarea) obiectelor din lumea ambiantă şi a relaţiilor dintre acestea. Combinarea în cadrul limbii are un specific al său. o cantitate infinită de propoziţii concrete (poate fi limitată doar cantitatea de tiparuri ale construcţiilor sintactice) etc. este determinarea obţinută prin corelarea obiectului dat cu alt obiect (sau cu alte obiecte) din realitatea ambiantă. Dacă limba n-ar fi fost alcătuită astfel. Determinările cu ajutorul cărora se actualizează un obiect. prin aplicarea determinărilor. un obiect poate fi actualizat de asemenea printr-o caracteristică dinamică. o trăsătură.. poate fi corelat cu diverse circumstanţe de ordin temporal. a. construcţii prepoziţionale. După cum subliniază I. copil alintat etc. etc. în cercetările de gramatică esenţa trebuie să o constituie anume raporturile dintre obiectele numite de cuvintele îmbinate. un semn. al. Determinanţii propriu-zişi (dintre aceştia fac parte.

d. dintre care utilizarea determinantului este solicitată (/impusă) de semantica elementului determinat (e vorba de fapt de compatibilitatea semantică-combinatorică a două unităţi lexicale). afară de relaţiile de dependenţă atributive propriu-zise caracteristice pentru îmbinările nominale. atunci trebuie să se admită că relaţia de dependenţă nu se reduce doar la relaţii atributive de tipul: munte înalt. În linii mari. Vasile merge [cu noi]. ceasul merge. – unul din determinanţi (-l) face corp comun cu substantivul determinat.Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice 213 tot cu substantivul şi servesc drept indici ai funcţiilor sintactice ale acestora în cadrul unităţii sintactice. circumstanţiale). fie la determinant. coniacul merge cu lămâie etc. fenomene. Vorba e că limba îşi organizează astfel lexicul pentru ca să dispună. fiind corelate cu substantivul printr-un anumit tip de legătură: atributivă. Actualizarea (/identificarea) cuvântului. trenurile merg [astăzi]. determinările caracterizatoare dispun de un anumit conţinut semantico-sintactic: calificativ procesual. rolul de integrator al substantivului în enunţ. copil deştept etc. lucruri (acestea constituie marea majoritate) şi pe de alta. caracterizându-se printr-o anumită autosuficienţă semantică şi funcţională. În lingvistica contemporană. iar cel de al doilea se alătură adjectivului determinant. devin dependente de ele. Or. copilul merge. De exemplu. Spre deosebire de determinanţi care se prezintă drept nişte auxiliare utilizate numai împreună cu substantivul (mai larg – cu numele). purtând caracter determinant. odată ce legătura de dependenţă (/de subordonare) care stă de fapt la baza organizării structurale a limbii. rană adâncă. obţin legătura cu denotatul numai prin mijlocirea cuvintelor ce au legătură nemijlocită cu denotatul. după cum am relatat în câteva materiale publicate anterior. am putea spune că acest mecanism se sprijină pe principiul corelării cuvântului cu referentul. râpă adâncă. Celelalte. dinamice. De exemplu. un copil sprinten. făcându-se dependente de acestea. complementativă.. obiectual. făcând totodată legătură cu denotatele respective.. suferinţă adâncă. casele celea înalte etc. p. В. fiind definită drept relaţie (/raport) dintre două elemente lexicale. marcându-se funcţia atributivă a acestuia. în îmbinarea băiatul cel înalt. predicativă (a se vedea: Долгова О. caracteristici de diferită natură (imanent-statice. e. îndeplinind. De exemplu în îmbinarea trăsura lui popa prin determinantul lui este marcată forma cazuală de genitiv a substantivului popa. se mai deosebesc relaţii de dependenţă complementative . Din perspectivă referenţială numai cuvintele din prima categorie reflectă nemijlocit denotatul. Determinanţii. pe de o parte. Or. circumstanţial etc. pot „conlucra” cu determinantele atributive (bărbatul acela balcâz. mecanismul de îmbinare a cuvintelor. lui Vasile îi merge. câmp verde. în fond.. De altfel. cuvintelecaracteristice adânc şi merge. după cum s-a menţionat supra. 19). este legată de îmbinarea cuvintelor.: respiraţie adâncă. după cum s-a putut observa. dacă determinativul de tipul adjectivelor. trebuie căutat în modul de stratificare categorială a vocabularului limbii.). de unităţi lexicale prin care denumeşte obiecte.). somn adânc etc. au o funcţie deosebită de aceea a cuvântului determinat. fiind utilizate pentru actualizarea obiectelor numite de diverse substantive.. determinanţii propriu-zişi nu sunt în stare să exprime asemenea funcţii: ele se alătură fie la determinat. întrucât numai în felul acesta îşi precizează propriul sens (cf.

în lucrarea lui Синтаксис английского языка. Prin acestea în limba rusă este redată o serie de caracteristici raportuale dintre două obiecte. p. lui Vasile i s-a dăruit un cal. 1957. De exemplu. De exemplu. şi caracter predicativ.: uşă de sticlă. p. la stabilirea cărora se iau în consideraţie şi o serie de alţi parametri (despre tipurile de relaţii în lingvistica românească a se vedea: Mihaela Secrieru. Vasile are un cal). 28). raporturi temporale (яровой ячмень) etc. În limba română exprimarea caracteristicilor raportuale dintre două obiecte prin mijlocirea adjectivelor relative determinante este limitată la un număr neînsemnat de tipuri structurale de felul: glugă ciobănească. actualizarea unui obiect reprezentat prin substantiv se obţine nu numai prin caracteristici exterioare sau interioare ale sale. patinele lui Petrea. 1998). Nivelul sintactic al limbii române. Prin grupul de cuvinte stîncă pietroasă este notat un raport de materie dintre stîncă şi piatră. În vocabularul acesteia un loc special ocupă aşa-numitele adjective relative (относительные прилагательные. După cum s-a relatat de acum.. harnaşament . Majoritatea îmbinărilor construite în limba rusă cu adjective categoriale sunt redate în limba română prin îmbinări de cuvinte în care elementul determinant prin care se exprimă caracteristica raportuală dintre două obiecte este reprezentat prin substantive la formă cazuală sau substantive precedate de prepoziţii (cf. În cele ce urmează atenţia se va concentra asupra raporturilor situaţionalsemiologice care vin să refragmenteze clasificările formal-sintactice. fiind destinată acestuia. acesta prezentându-se drept o caracteristică a stîncii. El păstrează într-un anumit grad funcţia pe care o are în situaţia empirică ce a servit drept bază pentru apariţia unei noi situaţii (Сусов. prin grupul de cuvinte ciorbă sărată se exprimă un raport dintre obiectele ciorbă şi sare. de exemplu. Iv.: Calul vecinului. Totodată raportul respectiv se prezintă drept o caracteristică a mantalei. corelare care se simte chiar şi într-o structură unde determinantul este prezentat prin adjectiv. relatându-se că ciorba se caracterizează printr-o concentrare ridicată de sare. анютины ботики). raporturi de posesie se exprimă în mod diferit (cf. I. ca de exemplu: raporturi de materie (стеклянная дверь). Susov subliniază că în cazuri ca acestea adjectivul format de la substantiv nu pierde definitiv sensul de substanţialitate (de obiect). drept echivalent în GALR este folosită locuţiunea terminologică adjective categoriale). costum bărbătesc. ci şi prin corelarea lui cu alte obiecte. În limba rusă prin adjective categoriale se exprimă raporturi de posesie. inclusiv prin adjective formate de la nume proprii (васин кафтан. 164). specificându-se că mantaua face parte din echipamentul soldatului. raporturi de destinaţie (конская сбруя). prin îmbinarea de cuvinte manta soldăţească se exprimă raportul dintre manta şi soldat. Sau. şi caracter complementativ. Modul de a reda (/a nota) prin adjective diferite raporturi dintre două obiecte este caracteristic mai cu seamă pentru limba rusă. autobuz nemţesc. E vorba de raporturile actanţiale şi circumstanţiale care din perspectivă formal-sintactică pot purta şi caracter atributiv.214 Alexandru DÎRul şi relaţii de dependenţă predicative (o asemenea clasificare întâlnim de acum la Smirniţky Al. mai detaliate. M. şatră ţigănească. În lucrările de lingvistică întâlnim însă şi alte clasificări ale relaţiilor (raporturilor).

verbul este acela care prin semantica sa determină tipul raportului semiologic dintre obiectele numite de substantive. iar pe de alta. Vorba e că actualizarea numelui (în fond a substantivului) se face atât prin determinări (/caracteristici) statice (imanente). – Ion locuieşte în Frumuşica. la fel cum se face aceasta printr-un adjectiv. se confirmă şi de faptul că de la un verb determinant al substantivului poate fi derivat un substantiv tot aşa cum se poate forma un substantiv de la un adjectiv determinant. La baza univerbului se află. 60). – un semnificat (означающее) prin care este redat sensul de existenţialitate (predicator) (Сусов. Ion din Frumuşica. Astfel că fiind un determinant al unui subiect verbul-predicat este totodată şi mijlocul prin care acesta este corelat cu alte obiecte. pupăza şi scorbura). Aceasta se vede din compararea îmbinărilor nominale cu enunţurile ce conţin substantivele îmbinărilor date. verbul a da în funcţie de sensul elementului extensor sau complementativ exprimă diverse raporturi semantice în componenţa construcţiei din care face parte (de ex. a da dovadă. a da cu piciorul. obiectul numit de acesta conţinând implicit şi o caracteristică (cf. În cel de al doilea enunţ prin verbul determinant (împarte) exprimându-se un raport de distribuţie. orz de vară). bocanci de soldat. Complementele în asemenea situaţii sunt organic legate de verb. – Berea este fabricată la Chişinău. S-ar putea presupune că determinanţii reprezentaţi prin anumite forme sintactice ale substantivului (forme cazuale cu sau fără prepoziţie) au putut lua naştere în construcţii predicative (enunţuri). Vorba e că verbul determinant al substantivului la rândul său. o poziţie pentru denumirea semnului (atribut). De altfel. devenind verbe în care implicit se conţin şi unele compliniri şi deci un anumit raport. un copil bolnav → bolnavul). pe de o parte. În primul enunţ verbul-predicat. Susov tratează verbul (având în vedere în fond verbele tranzitive prin care se exprimă relaţiile dintre obiectul-agent şi obiectul-pacient) drept semnraport (признак-отношение) (Сусов. astfel încât unele îmbinări constituite din verb şi compliniri se univerbalizează. A se compara: Casă din bârne. În construcţiile cu substantive în funcţie de determinante este mai bine sesizat caracterul raportual al adjunctului (al atributului). p. Bunica împarte bomboane nepoţeilor. se arată totodată o relaţie dintre trei „figuranţi” (bunică – nepoţei – bomboane). Considerând verbul-predicat o categorie complexă cu două etaje (двухэтажная категория).: a da cu var.Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice 215 pentru cai. a da o palmă etc. are nevoie de anumite precizări pentru a concretiza un sens al său sau altul.: sportivul aleargă → alergătorul. fiind un determinant al numelui-subiect exprimă totodată un raport de „sustragere” la care sunt implicate trei obiecte (Ion. formând împreună un fel de frazeologism. I. fapt ce-l face să între în corelaţie cu o serie de substantive la o formă sintactică sau alta. un munte înalt – muntele este înalt). a se da în vânt. a da de lut. . cât şi prin determinări (/caracteristici) dinamice (a se compara: ied zburdalnic – iedul zburdă. călător obosit – călătorul obosise. De exemplu. – Casa a fost construită din bârne. – Bocancii sunt destinaţi soldatului/soldaţilor. Bere de Chişinău. figurând aici drept compliniri ale sensului verbului-predicat. p.). Susov socoate că acesta conţine în sine. Că prin verb se exprimă o caracteristică individualizatoare a obiectului determinat de acesta. De exemplu: Ion scoase pupăză din scorbură. 27). Iv. a da din mână. De altfel.

Denumirea generală a subclasei de verbe respective este adesea şi denumirea raportului generalizant obţinut. Trebuie relatat. S-ar putea afirma. a transforma. Popa se duce la biserică.). că prin verbele tranzitive se actualizează un nume. Dar nu totdeauna sensul verbului predicativ este decisiv în determinarea (/fixarea) tipului de raport al obiectului agent (respectiv a subiectului) cu alte obiecte din realitate în vederea actualizării primului. pe lângă acţiunea de [a afâna solul] se mai arată că agentul acţiunii foloseşte drept instrument grebla. astfel. fenomene. dar în cazul acesta actualizarea se obţine prin corelarea obiectului determinat cu alte obiecte. Lucrează în câmp). prin care sunt denumite diverse obiecte şi lucruri din realitatea ambiantă serveşte pentru redarea mai multor caracteristici raportuale în vederea actualizării numelui-subiect. pe de alta. putând avea mai multe compliniri şi extensiuni. şi de rolurile semantice ale substantivelor cerute de capacitatea valenţială a verbului. De exemplu. Vasile a prefăcut cocioaba într-un palat etc.216 Alexandru DÎRul fie rădăcina verbului-predicat. Se trezeşte în zori. printre altele. adică din enunţuri. Lebăda se preschimbă într-o fată. în enunţul Vecinul afânează stăruitor cu grebla în fiecare zi terenul după casa sa verbul a afâna este elementul pe care „se sprijină” toate raporturile din enunţ: un . a modifica. evenimente (vecina cheamă câinele. Aceasta o dovedeşte şi faptul că acelaşi verb-predicat. fie aceea a substantivului-complinire (cf. organic legate cu semantica verbului (tip: Vasile strică nuci. Atenţia se va concentra asupra verbelor predicative care exprimând o acţiune. verbul prin semantica sa determină tipul de raporturi. a schimba. fapte. În cazul nostru ne vor interesa nu toate verbele existente în limbă ci doar acelea care prin semantica lor stabilesc relaţii între obiecte. Clasificările semantice ale verbelor sunt destul de variate. prin univerbul a grebla. a preface. începând cu raporturile obiectuale. exprimarea raporturilor transgresive se obţine prin structurile predicative ce conţin verbe care fac parte din grupul verbelor transformării (a preschimba. Bunica povesteşte nepoţeilor o poveste etc. varietatea în cauză fiind determinată de parametrii aflaţi la baza clasificării. Petre bea vin → Petre bea. că raporturile exprimate de îmbinările verbale. reprezentate prin nume la diferite forme sintactice. De exemplu: Apa s-a transformat în gheaţă. Vecinul dă cu grebla → Vecinul greblează etc. sunt extrem de numeroase şi foarte variate sub aspect semantic. E vorba de tipurile semiologice ale verbelor predicative.: Ion prinde peşte → Ion pescuieşte. pe de o parte. Primarul s-a întors după adunare. a. unde prin verbul a ciopli se exprimă nu numai acţiunea de [a tăia aşchii] realizată de un agent (în cazul nostru de dulgher) ci şi raportul acestuia cu un obiect [doagă] şi totodată cu un instrument [bardă]. Vasile cântă o melodie → Vasile cântă. În parte. De exemplu. Mai mult. E vorba de situaţii ca în enunţul: Dulgherul ciopleşte o doagă cu barda. prin care se indică rama desfăşurării acţiunii în spaţiu şi timp (tip: Doarme pe prismă. Băiatul cere un toc) şi terminând cu raporturi spaţiale şi temporale. a metamorfoza ş.). inclusiv în situaţiile când acestea din urmă fac parte din structuri predicative. fiind un factor definitoriu în privinţa aceasta. mai implică şi semnificaţia de relaţie dintre două sau mai multe obiecte.). Două momente pare să ne poată ajuta la explicarea caracteristicilor raportuale privind actualizarea obiectelor prin structuri predicative.

un raport temporal (Vecinul afânează în fiecare zi) şi un raport modal (Vecinul afânează stăruitor). 6. un raport spaţial (Vecinul afânează după casă). Синтаксис как наука о построении речи. de exemplu. 1973. 7. reprezentate de regulă prin substantive cu funcţie de compliniri şi / sau de extensori ai verbului predicativ.Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice 217 raport obiectual (Vecinul afânează terenul). raporturi ablative (Vasile cade de pe acoperiş) etc. important fiind aici semnificaţia de existenţă (cf.] în casă. – Moscova. Înţelesul concret al verbului este important la exprimarea unor raporturi necircumstanţiale actanţiale ca. 5. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. – Iaşi. Nivelul sintactic al limbii române. 1980. 1998. Gramatica limbii române. 4. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. raporturi transgresive sau translative (Vasile prefăcu cocioaba sa într-un palat). 2005. raporturi distributive (Bunica împarte colivă nepoţeilor). Stabilirea şi descrierea tipurilor de determinări raportuale drept actualizatori ai numelui pare a fi o sarcină actuală a lingvisticii contemporane.. Printre acestea un loc special ocupă raporturile obiectului determinat (acesta îndeplineşte de regulă rol de subiect al enunţului) cu alte obiecte din realitate. Синтаксис английского языка. – Bucureşti. raporturi deliberative (Vasile povesteşte despre război). Смирницкий А. De exemplu. un raport instrumental (Vecinul afânează cu grebla). destul de variate sub aspect semantic. 1957. 2. – Bucureşti. circumstanţa în casă prin care se exprimă un raport spaţial se poate îmbina cu un număr însemnat de verbe. Долгова О. Hjelmslev Louis. П. iar pentru acestea importă sensul de acţiune în genere şi nu înţelesul concret al verbului.: Vasile se află [/doarme /citeşte /cântă/mănâncă /plânge/scrie/învaţă etc. Prolegomena… 3. Semanticii verbului predicativ îi revine sarcina de a diferenţia sub aspect semnificativ tipurile de raporturi necircumstanţiale între ele. Schajefer Jean-Marie. – Moscova. raporturi ilative (Vasile pătrunde în încăpere). Situaţia s-ar putea explica prin faptul că în enunţul dat majoritatea raporturilor o constituie raporturile circumstanţiale. Семантическая структура предложения. Ducrot Oswald. – Тула. 1998. . Cele de mai sus vin să confirme teza că mijloacele de actualizare a numelui (în fond. Сусов И.. Secrieru Mihaela. I.. a substantivului) în enunţ sunt destul de numeroase şi variate. И. В.

[Ea are nevoie] inclusiv […] de traducerea intraductibilului. este nevoie în mod imperios de „traducerea intraductibilului”. atunci când intervine obstacolul „traducerii intraductibilului”. să micşoreze. De exemplu. relevate de experienţa de traducere a autoarei [1]. e singurul fel în care se poate institui comunicarea pe mapamond. un act de „traducere” în adevăratul sens al cuvântului. „traducerea chiar şi în eventualitatea că ar fi de-a dreptul imposibilă. pentru că […] la această implicare universală a orizonturilor umane în începutul acesta de mileniu. Astăzi. la marele roman englez sau sud-american – într-un fel oarecare şi într-un anumit grad – chiar dacă imperfect” [apud 1. p.218 TRADUCTIBIL VS INTRADUCTIBIL DIN PERSPECTIVA COMUNICĂRII INTERCULTURALE INGA DRUŢĂ. Omenirea nu se mai poate dispensa de traduceri. introduce în discuţie noţiunea de „grade de echivalenţă”. IRINA TERGUŢĂ Academia de Ştiinţe a Moldovei. Traducerile realizate pentru un anumit . Ea are nevoie vitală de acest basic al comunicării. deoarece un adevăr unanim acceptat este acela conform căruia orice act de comunicare reprezintă. se constată o scădere a interesului pentru echivalenţă în traducere. altfel spus. Chiar în cazurile excepţionale. care este traducerea. în recenta sa lucrare Traducerea şi lexicul fără echivalent român-englez. Această concluzie se desprinde. şi e minunat să participi la universul lui Dostoievski. De fapt. distanţa ce se deschide acolo unde nu există un corespondent identic sau acolo unde traducerea pare imposibilă din cauza „lacunelor lingvistice”. intenţionăm să abordăm unele puncte de vedere referitoare la conceptul de traductibilitate/intraductibilitate în contextul comunicării interculturale. pentru o intercomunicare rapidă. în momentul în care este recepţionat. ale Irinei Mavrodin şi ale altor traductologi/traducători. aceasta nu înseamnă că interesul pentru echivalenţă va dispărea. care trebuie într-un anumit mod comunicat. Problemele pe care le ridică traducerea trebuie tratate adecvat din perspectiva mai largă a comunicării. filosoful şi eseistul Mihai Şora afirmă întrun interviu că. în primul rând. care trebuie într-un fel oarecare comunicat. chiar dacă imperfect. 14]. când traducerea este cvasiimposibilă. Institutul de Filologie În cele ce urmează. ci că prioritatea modernă s-a schimbat în funcţie de criteriul „potrivirii cu ţinta”. Specialiştii încearcă să găsească diverse soluţii care să reducă dificultăţile transpunerii dintr-o limbă în alta a termenilor consideraţi „intraductibili”. exactă şi eficientă şi pentru ca omul să participe la circuitul valorilor culturale. din postulatele teoretice ale lui Eugene Nida. […] tot ar trebui încercată. Există diverse opinii privind echivalenţa lingvistică drept mijloc de accedere la o traducere cât mai apropiată de original. în prezent. Unul dintre efectele paradoxale ale dezvoltării explozive în domeniul comunicării interculturale este acela că. dacă lucrul este dus conştiincios până la capăt. ea devine totuşi cumva posibilă. Judith Moise.

porridge. etnogeografice. în general. ceea ce a fost produs la nivelul de traducere este esenţial pentru menţinerea actelor de comunicare interculturală. ci şi să funcţioneze la fel cu originalul. spiritul şi litera textului original. într-o traducere. componenta lexicală. Dacă echivalarea la nivel denotativ în general nu pune probleme. fictivă. Acest lucru explică de ce.). horă. traducerea înseamnă şi recurgerea la resursele conotative ale termenilor. etice. textul tradus trebuie să aibă nu numai acelaşi conţinut informativ. Astfel. Însă pentru a respecta. având un pronunţat specific naţional (cf. O altă categorie de cuvinte cu conotaţii etnogeografice sunt exotismele. o traducere ar putea fi evaluată în următorii termeni: cea mai bună traducere este cea care răspunde cel mai bine nevoilor publicului-ţintă şi perioadei în care a fost realizată. spre exemplu. de obicei. De aceea. iar găsirea echivalenţelor este problema centrală a traducerii. stilistică. Problema echivalenţei sau cea a corespondenţei şi a adecvării în traducere poate fi discutată la diferite niveluri ale limbii. gramaticală sau fonetică. fiind explicate la subsolul paginii sau în glosare speciale. transcrise în forma lor originală. cât şi sensuri care nu coincid total. deoarece cuvântul este principalul purtător al informaţiei denotative şi al celei conotative în procesul transferului interlingvistic. echivalarea la nivel conotativ (semnificaţii metaforice şi simbolice) a textelor poetice „rezistente la traducere” poate fi un obstacol de netrecut. Mary Snell-Hornby [3] nuanţează discuţia privind „iluzia echivalenţei”. care poate fi văzut. echivalenţa devine ceea ce se regăseşte în orizontul de aşteptare al publicului-ţintă şi în funcţie de acesta se va realiza traducerea. kilt în engleză ş. sunt necesare mereu alte versiuni ale Bibliei care să răspundă cât mai bine nevoilor fiecărei epoci [4]. dor în română. Pentru a fi echivalent. 22-29] ar trebui să fie o reprezentare a acelei părţi a textului-sursă ce are valoare în situaţia care interesează. doină. Misiunea traducătorului devine astfel nu numai o problemă de competenţă lingvistică. Chiar dacă echivalenţa este uneori artificială. dar nu şi atins. În nenumărate situaţii. Cea mai importantă dintre ele este. Cuvintele care dezvoltă conotaţii etnogeografice în interiorul unei limbi. custard. Se afirmă că echivalenţa este o formă de manifestare a sinonimiei bilingve. comparând-o cu Sfântul Graal. apple-pie. deoarece acestea sunt mărci specifice culturii unei comunităţi. asemenea unităţi lexicale sunt. Astfel. dacă este tradus la intervale de timp mari sau cu scopuri diferite. lingvistul englez Roger Bell [5. . ci şi de competenţă biculturală. nu au echivalent în alte limbi. ceea ce înseamnă că definiţia echivalenţei va suferi schimbări în funcţie de fiecare text şi chiar în cazul aceluiaşi text. autoarea propune termenul aproximare. a. de răbdare. imaginaţie. p. 23] precizează că e vorba de un transfer al unui conţinut cu obligaţia de a găsi echivalenţe care să păstreze trăsăturile originalului. Referindu-se la traducerea din limba-sursă în limba-ţintă. e cu atât mai dificilă sarcina traducătorului de a pune în relaţie de sinonimie echivalentele din două limbi diferite. vor fi sacrificate unele aspecte în favoarea altora. intraductibil din perspectiva comunicării interculturale 219 public-ţintă sugerat de Guadec [2. care reprezintă atât alte forme. Conotaţiile pot fi social-politice. p. având în vedere componenta semantică. În cazul operelor literare. Aşa cum nu există sinonimie perfectă nici în interiorul unei limbi (sinonime absolute există numai în nomenclatura tehnică). estetice etc. sensibilitate. desigur.Traductibil vs.

lingvişti şi filosofi precum Humboldt. dar cu conotaţii diferite în fiecare din ele. Schlegel ş. p. care pun sub semnul întrebării noţiunea de traducere ca transfer al sensurilor [7]. Aceşti factori trebuie luaţi în vedere la traducerea unui text. Irina TERGUţă În opinia cercetătorului Steiner. Există şi al treilea punct de vedere.). c. orice este exprimat într-o limbă. cel al deconstrucţioniştilor. a. Pentru a realiza un text-ţintă satisfăcător. iar în cadrul limbilor sau între limbi. în principiu. În secolul al XIX-lea. 19]. Unii dintre cei mai importanţi lingvişti ai secolului al XX-lea (Jakobson. poate fi exprimat şi în alta. Incongruenţele de natură lingvistică propriu-zisă şi cele extralingvistice au generat dezbateri aprinse între teoreticienii traductologiei referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea traducerii. Adepţii celei de-a doua abordări susţin că fiecare comunitate lingvistică interpretează realitatea în modul ei particular şi că acest fapt poate avea consecinţe în planul traductibilităţii. existenţa unor termeni specifici fiecărei comunităţi lingvistice. Steiner ş. Există două puncte de vedere din care traductibilitatea a fost abordată în mod tradiţional: cel universalist şi cel monadist. Sinteza acestei idei a fost exprimată de Nida astfel: „Ceea ce uneşte omenirea este mai important şi de dimensiuni mai mari decât ceea ce o separă” [4]. Oettinger. Convingerea existenţei unor universalii lingvistice a devenit baza gramaticii generativ-transformaţionale a lui Noam Chomsky. comunicarea înseamnă traducere [6]. a fost introdus conceptul de traductibilitate potenţială. adică punte de legătură între comunităţi lingvistice distincte. cu posibilitatea exprimării conceptelor experienţei umane în orice limbă omenească. ale căror cauze pot fi explicate admiţând ipoteza conform căreia fiecare limbă condiţionează modul în care vorbitorii ei percep şi interpretează lumea.) acceptă teoria conform căreia. fiecare comunitate lingvistică structurează realitatea într-un mod diferit. care pot transforma traducerea într-un proces foarte dificil. Hugo Friedrich ş. Susţinătorii primei abordări afirmă că numai existenţa universaliilor lingvistice face posibilă traducerea. corespunzător propriului cod lingvistic. Nida. dar ei nu implică intraductibilitate. Acest fapt presupune următoarele accepţii: a. a. Totuşi. Percepţia şi organizarea mentală a realităţii diferite poate explica existenţa unor anumite lacune lexicale. de dată mai recentă. un studiu al traducerii este un studiu al limbii. existenţa unor concepte comune pentru două sau mai multe comunităţi lingvistice. astfel. Alţi teoreticieni nu aderă la teoria traductibilităţii universale (André Martinet. Adepţii noţiunii de traductibilitate universală a literaturii au folosit teoria lui Chomsky pentru a-şi fundamenta ştiinţific punctul de vedere. Existenţa incompatibilităţilor între limbi este în general acceptată. traducătorii trebuie să fie conştienţi de existenţa acestor lacune. variabilă la nivelele comunicării pe care o atinge” [8.220 Inga DRUţă. traducerea este „o operaţie cu un succes discutabil. Astfel. b. iar unii cercetători din domeniu presupun . propria experienţă de traducător a lui Humboldt l-a făcut să avanseze ipoteza conform căreia diferenţele structurale dintre limbi nu ar fi obstacole în calea traducerii: fiecare comunitate lingvistică are un potenţial de expresie ce poate genera resurse de verbalizare a fiecărei zone extralingvistice. fără a respinge însă conceptul de traductibilitate. au considerat limba ca pe un instrument imposibil de măsurat în propria ei individualitate. a.

se accentuează latura pragmatică a traducerii. Derrida sugerează note de subsol. Ideea de a ţine seama de elementul cultural este esenţială.Traductibil vs. aceasta este o idee fundamentală pentru literatura postmodernistă. Astfel. posibilă [10. care va revoluţiona teoria traducerii. deconstrucţionismul. Astăzi. al căror sens poate fi dedus din context. Aceste cazuri se rezolvă. ci numai explicată sau interpretată în manifestările ei specifice. dar uneori se . controversele dintre lingvişti referitoare la traductibilitate–intraductibilitate îşi pierd o parte din valabilitate. p. intraductibil din perspectiva comunicării interculturale 221 existenţa unui dezacord cu privire la intraductibilitate. Niciuna dintre teoriile propuse cu privire la traducere până acum nu este pe deplin satisfăcătoare. cu un succes discutabil. Trecând în revistă dezbaterile în jurul acestei dispute. După Derrida. ca urmare. jocurile de cuvinte. Andrew Benjamin şi Jacques Derrida au propus o nouă abordare a traducerii. Conştient de pierderile survenite în transformarea textului-sursă în text-ţintă cu fiecare semn. universalităţii formelor de cunoaştere şi a gândirii. prin note de subsol sau prin transliterarea unor termeni în textul-ţintă. 312]. articole de îmbrăcăminte. p. Pe de altă parte. definită prin autonomia şi autoreflexivitatea limbajului. limba dobândeşte o nouă identitate proprie. susţinând că traducerea unui text afectează modul în care acesta este perceput şi. 11]. de obicei. totuşi. Constatarea duce la concluzia că problema traductibilităţii este acum considerată şi evaluată prin prisma culturii căreia îi aparţine textul original şi că textul trebuie echivalat „dinamic”. în Franţa apare un nou curent de gândire. mâncăruri naţionale. Exemple de intraductibilitate lingvistică ar fi ambiguităţile. zicătorile etc. dezbatere iniţiată de Catford [9. în accepţia terminologiei lui Chomsky. La sfârşitul anilor ’60. se poate conchide că nu există intraductibilitate absolută. Ceva se pierde în transferul din limba-sursă în limba-ţintă. Odată cu expansiunea conceptului de traducere în secolul al XX-lea. Începând cu anii ’70. mai ales în cazul unei traduceri literare. ceea ce înseamnă că comunicarea este. Pentru Georges Mounin. cultura nu poate fi tradusă. proverbele. noţiuni abstracte etc. Aşa cum nu există simetrie între două limbi [cf. traducerea fiind posibilă până la o limită datorită identităţii spiritului uman. se impune în discuţie şi problema pierderilor şi a câştigurilor în procesul traducerii. 98]. fie culturală. publicaţii. Derrida respinge noţiunea nucleelor sau a structurilor de adâncime. oricât de diferită ar fi înţelegerea naturii traducerii de către lingvişti. sărbători. fără pierderi faţă de original. note marginale sau o prefaţă care să ofere explicaţiile necesare pentru a recupera pierderile. Originalitatea devine o problemă de calitate a traducerii. între intraductibilitatea lingvistică (diferenţă mare între limba-sursă şi limba-ţintă) şi intraductibilitatea culturală (diferenţe între cultura-sursă şi cultura-ţintă). Elemente ale intraductibilităţii culturale sunt numele unor instituţii. pentru a realiza comprehensiunea din limba-ţintă. fie lingvistică. se pare că tendinţa generală este de a accepta că toate textele pot fi traduse. este o rescriere a originalului prin traducere. deoarece traducătorii pot apela la diverse strategii şi „valori compensatorii ale limbii” pentru a rezolva disensiunile generate de diferenţele dintre două limbi sau două culturi. Cu toate acestea. noţiunea de intraductibilitate este relativă. nu se poate realiza nicio traducere perfectă.

prin virtuţile compensatorii ale limbii în care se traduce. Autorul citează cazul limbii guaica. Traducerea şi lexicul fără echivalent român-englez. Bell Roger. furt. la traduction et l’entreprise. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. „o traducere nu este opera însăşi. 5. orice mesaj este traductibil la nivel denotativ. chinuirea soţiei pentru ca aceasta să fie supusă. în consecinţă. la care ulterior s-a alăturat şi teza traductibilităţii relative. în cazul căreia este dificilă găsirea unui echivalent pentru crimă. 3. Brill. Prin urmare. Traducerea este o căutare necontenită. 4. mai ales în cazul poeziei. 6. de aceea. Universaliile lingvistice. În ultimă instanţă. Editura Univers. Irina TERGUţă poate câştiga ceva – traducătorul poate clarifica unele confuzii din text sau poate îmbogăţi unele semnificaţii [cf. Considerentele prezentate susţin două atitudini extreme: traductibilitatea absolută şi intraductibilitatea totală. fără o echivalare deplină la nivel conotativ. . 13]. Snell-Hornby Mary. orice obiect deteriorat. vorbită în sudul Venezuelei. fiind în esenţă inteligibile şi traductibile. minciună. John Benjamins. traductibilitatea este posibilă datorită factorilor care ţin de natura universală a omenirii şi de limbaj. Amsterdam. Problema esenţială e. în opinia cercetătoarei Judith Moise [1. Timişoara. acestea sunt uneori obstacole greu de rezolvat în traducere. 1964. AFNOR Gestion. Conform acestei teze. ci o nouă creaţie” [1. 2006. Toate limbile naturale se caracterizează prin universalitate. Paris.J. 10. E. sunt dovezi de netăgăduit în favoarea traductibilităţii. se încearcă redarea spiritului şi reconstituirea originalului”. rău – fructe stricate. furtul de la străini. ci modul în care reuşim să realizăm o comunicare cât mai fidelă a intenţiilor iniţiale din textul-sursă. Exemplele oferite de Nida sunt o sursă valoroasă cu privire la pierderile inerente procesului de traducere. Teoria şi practica traducerii. 2. iar. 1983. Iaşi. După Babel. Editura Universităţii de Vest. uciderea unui apropiat. 12. 1988. mai ales atunci când traducătorul se confruntă cu termeni sau concepte în limba-sursă care nu există în limba-ţintă. Translations Studies. iar termenii pentru bun sau rău au semnificaţii diferite în comparaţie cu cele din idiomurile europene: bun – mâncare bună. le traducteur. Aceste asimetrii de sensuri pot confrunta traducătorul cu problema imposibilităţii de a traduce sau cu aceea a redării exacte a semnificaţiilor parţiale şi generale din textul-sursă. folosirea moderată a frunzelor de coca. Moise Judith. 68]. ci un drum spre operă. 2000. p. nu posibilitatea sau imposibilitatea traducerii. uciderea duşmanilor. în Integrated Approach. 6. Toward a Science of Translating. Leiden. mai ales în cazul valorilor specifice legate de contextul cultural şi. Steiner George. în cele din urmă. p. furtul de la un membru al familiei. adică trăsăturile generale comune ale tuturor limbilor. Gouadec Daniel. „o operă literară nu este o tălmăcire. 68]. Nida Eugene.222 Inga DRUţă. Polirom. Bucureşti. Păstrarea şi redarea integrală a valorilor conotative nu este posibilă.

Routledge. Paris. 4. K. 1999. Principles of Translating as exemplified by Bible Translating. 12.Traductibil vs.). Catford J. în Anwar S. Nida Eugene. 10. Nida. nr. Translations Studies. 8/1972. . Stanford. Oxford University Press.. 1965. 11. Mounin Georges. Didactica traducerii. Ortega y Gasset Jose. 8. Dil (ed. Gallimard. 2000. XLIV. 1999. în Secolul 20. în Meta. Mizeria şi splendoarea traducerii. intraductibil din perspectiva comunicării interculturale 223 7. London & New York. p. Essays by Eugene A. les problemes théoriques de la traduction. Bantaş Andrei şi Croitoru Elena. Pedro Raquel de. Language Structure and Thought. The Translatability of Texts: A Historical Overview. 1963. London/Oxford. Linguistic Theory of Translation. 9. 1959. Stanford University Press. 13. Bassnett Susann. 117-127.

adesea fiind chiar mai puţin numeroşi decât confraţii lor. 139 de parohii. Soţia sa. nume precum Faraoani. Gherăieşti. putem constata că. Ioan Cuza” din Iaşi Toată baza informaţională istorico-geografică despre comunităţile romano-catolice este de dată recentă. Interesele catolicismului au continuat să fie apărate şi sub domnia lui Alexandru cel Bun. Mai târziu. întemeietoarea dinastiei muşatinilor [2]. Două secole mai târziu (1607) lua fiinţă Episcopia de la Bacău. Cleja. dacă ne raportăm la numărul total al aşezărilor din întreaga dieceză. Acesta era trimis de papa Grigore al IX-lea să numească un episcop-vicar de naţiune valahă. toţi aparţinând Episcopiei de Iaşi. Satele catolice cu o vechime considerabilă sunt relativ puţine. Documentele administraţiei bisericeşti consemnează. verişoara lui Vladislav al Poloniei. Ringala. Lespezi. episcop al cumanilor. De aici s-a născut ulterior expresia minoritari. Margareta-Muşata. acolo unde avea să-şi redacteze celebrul Codice arhiepiscopul italian Marcus Bandinus [3]. în afara aşezărilor locuite în exclusivitate sau în proporţie majoritară de credincioşii romano-catolici. pe care oficialii Bisericii Ortodoxe o foloseau cu plăcere la adresa romanocatolicilor. ceea ce „înseamnă că pe teritoriul acestei episcopii. ridicase biserica lângă care va fi înmormântată. de sora acestuia. prima soţie a lui Alexandru cel Bun. 1. printre altele. Episcopia de Milcov (1227) îl avea în fruntea sa pe Teodoric. Aspecte istorico-geografice ale comunităţilor romano-catolicile din Moldova Prezenţa catolicilor în Moldova este atestată încă de timpuriu. existenţa a 243 411 credincioşi romano-catolici. Documentele anterioare primei jumătăţi a secolului al XVII-lea reţin. cu şi mai mare grijă. pe vremea lui Laţcu-Vodă. Trimiterile numeroase din bibliografia de specialitate pentru localizarea ariei de răspândire a catolicilor crează o imagine restrictivă asupra spaţiului antopogeografic în care aceştia pot fi întâlniţi. IOSIF TAMAŞ Universitatea „Al. în 1371. În primele decenii ale veacului al XIII-lea. s-a remarcat printr-o activitate neobosită pe linia propăşirii acestei confesiuni. Ei sunt organizaţi în 10 decanate. La o cercetare amănunţită. la sfârşitul anul 2008. Trebeş şi Valea Seacă . Gioseni.224 „MIREASA GREŞITĂ” – TRADIŢII ŞI FOLCLOR CREŞTIN CATOLIC ÎN MOLDOVA IOSIF ENĂŞOAE. oraşul în care Margareta. care depindea direct de Roma. existau şi valahi de credinţă romană” [1]. serviciile religioase fiind asigurate de 810 preoţi. NADIA ELENA VACARU. În anul 1418 s-a înfiinţat Episcopia catolică de la Baia. sunt multe sate în care aceştia au convieţuit cu fraţii ortodocşi. acţiunea de ocrotire a catolicilor fiind continuată. avea să se înfiinţeze Episcopia catolică de la Siret.

călăuzite de ospitalitate şi frăţietate. caracteristici autohtone. ajungând la un moment dat la o amploare deosebită. Referitor la creaţia folclorică. au fost publicate toate drept variante maghiare ale capodoperei folclorului nostru. dar şi de familiile nou întemeiate. polonezi. precum şi în câteva localităţi situate în vestul Transilvaniei. satul Lucăceşti de pe valea Tazlăului. având aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Este identică până şi modalitatea de interpretare a acestor „cântece . Acestea se remarcă prin asemănările cu creaţiile folclorice întâlnite în satele din zona Năsăudului. Adjudeni. împroprietărite de stat [5]. atestă prezenţa catolicilor într-un număr de 178 de localităţi din Moldova. fără ca cei care se aflau în postură de „gazde” să încerce a-şi impune supremaţia în vreo formă sau alta. tradiţiile şi folclorul bucurându-se şi astăzi de o preţuire unanimă. Un interes cu totul aparte îl constituie obiceiurile funebre. tot din împrejurimile Clejei. Acest lucru îl menţionează Dimitrie Cantemir. Cotnari din părţile Iaşilor. Sub multe aspecte. veniţi din ţinuturile Ciuc şi Trei Scaune. Multe dintre satele noi s-au format prin fenomenul „roirii”. descoperită şi publicată de istoricul ieşean Mihai-Răzvan Ungureanu. Prin urmare. Vorbim despre reacţii fireşti ale vremurilor. Curba ascendentă a mişcărilor demografice a populaţiei romano-catolice a continuat şi în secolul al XIX-lea. dar sunt suficiente indicii că populaţia catolică a dezvoltat folclorul străvechi localizându-l în spaţiul moldovenesc. Catolicii moldoveni i-au primit cu generozitate şi pe coloniştii secui. Preotul paroh Incze Petras a alcătuit o colecţie de cântece populare locale. între acestea figurând şi Mioriţa. Observaţii etnologice Satele cu populaţie catolică din Moldova ilustrează prin identitatea românească toate datinile şi obiceiurile străbune păstrate în spaţiul cultural românesc. Eroarea avea să fie corectată de specialiştii români şi recunoscută de cercetătorii unguri. care ne reţine atenţia prin enumerarea multor practici familiale integrate în cele mai semnificative momente ale marii treceri [7]. în urma măcelului de la Madefalău (1764). pentru că nimeni nu se gândea atunci că cineva ar putea să le conteste apartenenţa etnică românească sau dreptul asupra locurilor de obârşie [4]. Conservarea şi transmiterea lor din generaţie în generaţie s-a făcut întotdeauna cu o grijă sporită. catolicii de pe aceste străvechi meleaguri româneşti au convieţuit cu maghiari. iar după un timp ceva mai îndelungat. saşi. Corni-Huşi din actualul judeţ Vaslui. Tămăşeni şi Săbăoani din preajma Romanului.„Mireasa greşită" – tradiţii şi folclor creştin catolic în Moldova 225 din zona Bacăului. reamintim că din satul Cleja (judeţul Bacău) a fost culeasă prima variantă a Mioriţei. aceştia din urmă văzându-se nevoiţi să admită că „folclorul românesc a dăruit poeziei populare maghiare o baladă care-i face cinste” [6]. Nu vom intra în detalii. ceremonialul nupţial se revendică din spaţiul transilvănean. timp de mai multe sute de ani. după care a trimis manuscrisul la Budapesta în anul 1843. acestea fiind întemeiate de familiile care şi-au cumpărat pământ în acest scop la distanţe apropiate de aşezările-matcă. Ulterior s-au adunat şi alte versiuni ale baladei. 2. O hartă întocmită de inginerul italian Josef Anton de Bayardi. În satele catolicilor din Moldova s-au păstrat foarte bine şi riturile de trecere sau obiceiurile ciclului familial.

să-şi suie fata într-însa şi să şi-o ducă acasă. 3. În unele din aceste zone obiceiul era cunoscut sub numele de „robirea ginerilor” [11]. bătându-i. încât adevărul greu de identificat se regăseşte firesc în ideea că toţi catolicii din Moldova formează un grup etnic distinct. . ne aflăm în faţa unei astfel de situaţii. Obiceiul este atestat într-un număr impresionant de localităţi (aproape în toată dieceza) şi se numeşte Prunci mărunţi. Obiceiul trecerii miresei şi uneori chiar a ambilor miri peste prag cu un frâu pe cap era înrădăcinat în toată partea centrală şi sudică a Moldovei. de-a lungul istoriei. Nadia VACARU. Mireasa greşită Potrivit mentalităţii tradiţionale. se precizează că în multe regiuni ale ţării era obiceiul ca la sosirea miresei în casa părinţilor viitorului ei soţ. Nu putem decât să constatăm că despre cultura populară a catolicilor din Moldova au scris mai ales cercetători unguri. Cheia acestei certitudini o găsim la Mircea Vulcănescu. Cu totul remarcabile sunt şi documentele etnologice pe care le conservă satele catolicilor din Moldova în sfera obiceiurilor calendaristice. vedenia de slavă a esenţei tuturor lucrurilor. relaţiile matrimoniale erau compromise încă de la început. Ialomiţa şi Muscel. Fecioria fetelor aflate în pragul căsătoriei asigura cele mai bune perspective cuplurilor ce se constituiau. care vorbeşte despre puritatea românului ancorată în veşnicie: „Exigenţele mărunte impuse de condiţiile de fapt. au alimentat şi continuă să întreţină starea de ambiguitate ce se răsfrânge. Pentru a înţelege semnificaţia hamurilor rupte ce se folosesc în secvenţa nupţială amintită. în Dobrogea. soacra cea mare să o întâmpine „cu un căpăstru (frâu) cu care o trăgea după ea în casă”. El spune că rudele mirelui „pregătesc o căruţă foarte proastă. apoi prin multe sate brăilene. Desfăşurarea etică a ceremonialului nupţial era echivalentă cu un act de magie albă ce putea influenţa prosperitatea gospodăriilor din comunitatea rurală. cu hamurile rupte şi când vin părinţii îi înhamă pe ei în locul vitelor şi-i silesc. în mod inevitabil.226 Iosif ENăSOAE. din păcate. Pare greu de crezut că după mulţi ani. să apară o variantă de colindat necunoscută încă. atârnă de îndurarea lui Dumnezeu” [9]. fiinţele stihiale. Iosif TAMAŞ morţăşti”. Şi totuşi. prunci nevinovaţi [8]. Dacă această stare nu se îndeplinea. Caraş-Severin. Cultura materială şi spirituală a catolicilor din Moldova se integrează firesc civilizaţiei noastre rurale. puritatea miresei constituia o garanţie pentru trăinicia căsătoriei ce se înfăptuia. mai ales în mediile ţărăneşti. păstrate cu grijă din generaţie în generaţie. efectul benefic resimţindu-se însă într-un plan mult mai larg al vieţii de familie. o serie de factori care. nedrept. ca pe o femeie stricată” [10]. în care alaiurile colindătorilor şi ale jocurilor cu măşti s-au bucurat de cea mai mare atenţie din partea specialiştilor. Astfel de caiete au fost identificate la Cleja. asupra identităţii obârşiei populaţiei catolice din Moldova. Somuşca şi Valea Mică din judeţul Bacău. Dimitrie Cantemir prezintă această modalitate de a pedepsi miresele greşite în Moldova secolului al XVIII-lea. acestea au fost înscrise în caiete înnegrite de vreme. Ample spectacole folclorice sunt scoase în evidenţă prin intermediul formelor arhaice de colindat. Există.

a viitoarei soţii? Desigur. puritatea apelor. necesitatea purităţii şi a integrităţii morale şi fizice. Ecou al unor etape cutumiare. Efectul nu întârzia să apară. care trebuie să fie fundamentul solid şi statornic al familie. în misterul ei. specifică tuturor comunităţilor tradiţionale. de castitatea miresei. în primul rând. plenar deschisă şi deplin generoasă. cel de philia – prietenie profundă interpersonală. purtătoarea binecuvântării divine primordiale. Mireasa greşită era obligată să asculte Liturghia cea mare stând în genunchi şi „cu o cunună de urzici pe cap” (Prăjeşti şi Valea Seacă. Afirmând necesitatea purităţii totale a miresei. Adulterul şi imoralitatea fetelor erau deosebit de sever pedepsite la toate popoarele lumii. nu înseamnă că excludem. dar nu oricum.instinct. pentru că tinerele fete care asistau. cel de agape – iubire conştientă şi responsabilă. cere dăruire plenară necondiţionată şi fidelă [12]. Bacău). în viziunea învăţăturii şi a experienţei bimilenare creştine. a viitorului soţ. ţinând în mână crucea (majoritatea localităţilor). Lipsa purităţii spirituale şi fizice a miresei devine un pericol grav ce ameninţă fundamentul şi stabilitatea familie creştine. ca să fie abordată cu uşurinţă şi lipsă de maturitate. evitau cu orice preţ să repete o astfel de experienţă. spirituală şi fizică. Întrucât iubirea umană. biserica intervenea cu acţiuni punitive mai puţin ofensatoare decât cele amintite. 4. o asemenea iubire atât de exigentă şi angajantă pentru realizarea unei familii fericite este asigurată. Or. nucleul şi sămânţa marii familii a umanităţii. ori în genunchi la uşa de la intrarea în biserică. De ce se pune accent pe această puritate totală a miresei. Căsătoria este prea importantă pentru împlinirea destinului individual. în virtutea necesităţii de a se limita cât mai mult cu putinţă asemenea abateri comportamentale. se află concepţia arhaică. Adam şi Eva. la spectacolul degradant al punerii pe cap al hamurilor rupte sau al purtatului pe grapa întoarsă cu cuiele în sus. ca o garanţie solidă a unei familii trainice şi fericite.„Mireasa greşită" – tradiţii şi folclor creştin catolic în Moldova 227 La originea unor astfel de reacţii violente din partea familiei mirelui şi adesea a întregului sat. datorită vocaţiei şi misiunii sale minunate şi specifice. sănătatea copiilor etc. mai multe aspecte: aspectul de eros . privită ca un sâmbure de viaţă cu multiple resorturi personale şi colective. Or. cere puritate totală. supusă dezaprobării întregului sat. încât include. iubirea umană şi creştină este o iubire exigentă. pasiune. la o pasiune oarbă sau la un pur sentiment efemer. Legile tradiţionale acţionează spontan şi adesea necruţător în apărarea familiei. ci cu spirit de angajare responsabilă. cerute pentru realizarea autentică a familiei ce se constituie. În situaţiile în care se constata că mireasa nu şi-a păstrat castitatea. măcar o dată. sentiment. binevoitoare şi disponibilă. a înţeles minunata sa menire de a transmite viaţa şi de a o multiplica. aceea . pedepsirea miresei greşite s-a mai păstrat pe alocuri. de dăruite totală în iubire castă. Familia creştină Prima familie umană edenică. potrivit căreia lipsa de moralitate ori conduita sexuală necuviincioasă periclitează recoltele. din partea mirelui. întrucât ea nu poate fi redusă la o simplă atracţie senzuală. dar cu un efect educaţional sporit. a viitoarei soţii. este o realitate atât de complexă şi de enigmatică.

Comunitatea eclezială locală. ispăşind astfel. pe lângă faptul că permit miresei feciorelnice şi caste să se prezinte în faţa altarului îmbrăcată în rochie albă. prin semne evidente. pentru a fi văzuţi de toţi credincioşii veniţi la biserică. Ea este constituită şi capacitată psihic şi fizic în aşa fel încât poate accepta zămislirea unei noi vieţi umane. aceştia trebuiau să se prezinte la biserică şi să stea cu o lumânare aprinsă în mănă. viaţa umană. în cele mai multe cazuri. care au greşit. prin educaţie. Unele comunităţi creştine. mai rău. pun mare preţ pe curăţenia spirituală şi fizică a tinerei femei. delicateţea şi gingăşia propriei sale persoane. Oamenii au considerat şi continuă să considere că femeia este cea care are cea mai strânsă relaţie cu viaţa umană. înainte de căsătorie. azi o fluieră tot satul!”. În cazul unei tinere greşite sau a doi tineri. este ca un „izvor” al vieţii. până aproape de zilele noastre. înrădăcinate în creaţia folclorică. este observată şi stigmatizată de opinia publică. în faţa altarului. cât şi în corpul ei. şi prin refuzul de a primi. denotă înalta conştiinţă şi . prin aceea că i se aduce la altar steagul alb al comunităţii locale parohiale (Siret. exprimată prin zicala din folclorul românesc: „Ieri o fluiera băiatul. trebuie să fie pură şi nealterată. în vederea întemeierii unei familii creştine solide. prin ruşinea pe care o îndură. terfelită comunitatea nu rămâne indiferentă şi insensibilă. în cazul nostru mireasa. Suceava). cea a maternităţii. a viitoarei mirese şi soţii. Dacă în fiinţa şi mâinile ei de femeie este încredinţată cea mai mare comoară.228 Iosif ENăSOAE. poate s-o ocrotească în propriul ei trup. şi promovează cu responsabilitate această valoare inestimabilă. fecioară curată atât în sufletul. Familiile bine închegate. prin acceptarea de către autoritatea bisericească a îmbrăcării de către mireasa curată a rochiei albe. păcatul lor. izvorul şi „templul sacru” al vieţii. este observată şi sancţionată prompt şi sever de comunitatea umană şi de cea creştină. jud. Atitudinea uşuratică de care dă dovadă o domnişoară. şi devenind o atenţionare pentru ceilalţi tineri pentru a nu ajunge în situaţia lor (În comunităţile compact catolice din zonele Roman şi Bacău). ci intervine sancţionând această atitudine prin dezaprobare şi prin exprimări plastice. care se lasă prea uşor sedusă şi cucerită de un flăcău. mireasa greşită îmbrăcată în rochie albă. Recompensarea de către comunitatea bisericească a tinerilor care şi-au păstrat fecioria şi castitatea. ca şi pedepsirea tinerilor care au greşit înainte de căsătorie. Iosif TAMAŞ a maternităţii. apreciază şi recompensează. în care s-a înrădăcinat profund respectul pentru valoarea castităţii şi a fecioriei tinerilor ce se îndreaptă spre căsătorie. Această realitate s-a observat. Iar în cazul în care valoarea purităţii este neglijată ori. înseamnă că pe drept se aşteaptă de la ea un atât de mare respect faţă de puritatea. Lipsa de respect a femeii faţă de propria sa demnitate precum şi neconştientizarea nobilei sale misiunii. atitudinea corectă a tinerelor care intră în căsătorie cu aureola purităţii spirituale şi fizice. îi acordă o onoare suplimentară. Nadia VACARU. fie la intrarea în biserică fie în faţa altarului. Dacă viaţa umană este văzută de creştini ca o realitate sacră şi intangibilă înseamnă că şi femeia. să o crească şi să o ducă spre maturitate. băiat şi fată. să o nască. stabile şi realizate.

Deus caritas est 3-6. Iaşi 2006. ediţie îngrijită de Ionel Maftei. 325-327. 369. 1991. I. Bucureşti. Originea ceangăilor din Moldova. Ion H. zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi!»” (Gen. 28). vol. p. Descrierea Moldovei. 2. p. 7. 1991. Tipologia folclorului. Catolicii din Moldova – Universul culturii populare. Bucureşti. 8-13. Ciubotaru. p. fertilizatoare şi augurale. Cf. Editura Minerva. 4. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Presa Bună. Bucureşti. nr. anul XXXI. Ion Muşlea. 15-24. 1944. 8. Papa Benedict al XVI-lea. 10. 1996. 441. 1985. p. Emil Dumea. studiu introductiv. Ştefănucă. C. Iaşi. comentarii şi note de Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu. Ion H. Ovidiu Bârlea. 2006. Scrisoarea enciclică. 44. revistă de cultură. 9. Editura Fundaţiei Culturale Române. 1998. Destinul fiecăruia se împlineşte în această trecere ceremonială. 11. 12.„Mireasa greşită" – tradiţii şi folclor creştin catolic în Moldova 229 convingere creştină cu privire la valorile castităţii şi ale fecioriei pentru realizarea unor familii creştine autentice. 1970. cuvânt introductiv de I. Folclor şi tradiţii populare. ediţie îngrijită de Marin Diaconu. 1961. Ibidem. 16-17. Metamorfoza din finalul ceremonialului marital pregăteşte mereu un nou cuplu de gospodari pentru lumea angajată în lupta vieţii. chiar dacă o seamă de secvenţe acordă o atenţie sporită laturii spectaculare. „Limbă şi literatură”. Editura Sapientia. bibliografie. p.. prin gesturi apotropaice. I. Istoria Bisericii Catolice din Moldoiva. Dumitriu-Snagov. „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat. Cf. Trecute vieţi de doamne şi domniţe. 147. Petre V. Iaşi. nunta din comunităţile catolicilor moldoveni păstrează şi astăzi funcţia şi intenţionalitatea rituală. . Gane. 250. p. Chişinău. nr. Editura Ştiinţa. p. I. Editura Presa Bună. p. 10. 6. vol. Catolicii din Moldova în „Cronica”. Dimensiunea românească a existenţei. Editura Universitas. Încheiere Ca pretutindeni în satele româneşti tradiţionale. Dumitru Mărtinaş. alcătuire. vol. Chişinău. Bucureşti. Sibiu. Mircea Vulcănescu. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 3. 1991. Contribuţiuni documentare la istoria românilor în secolele XIII şi XIV. Ibidem. 5. p. Dimitrie Cantemir. 5. 5. ediţie îngrijită de Ion Coja şi V. p. 1. Ciubotaru.M. 19-20. . Ştefan Pascu. 124. p. Ungureanu.

Aceste argumente sunt valabile atât pentru triftongii echilibraţi care au o structură echilibrată Sv + V + Sv (în număr de 12 în limba română). triftongi. iar la [a] este compact.230 INTERACŢIUNEA TRIFTONGILOR ŞI ALE ALTOR SUCCESIVITĂŢI VOCALICE ÎN ROSTIREA LIMBII ROMÂNE GABRIELA FRUNZĂ Academia de Ştiinţe a Moldovei. intonograf. hiaturi binare. Institutul de Filologie Sunetele vocalice formate dintr-un complex armonios de tonuri şi obertonuri constituie baza intonaţională. triftongul echilibrat [iau] şi diftongul ascendent [ie]. literar. pentru a stabili în mod obiectiv existenţa acestei structuri. La [i] şi [u] spectrul e difuz. 14 la număr în limba română. în mod incontestabil. În procesul rostirii triftongii interacţionează cu aceste grupuri vocalice existente în vecinătatea lor. sonoritatea şi muzicalitatea limbii. ternare. Cu timpul Adei i-au ieşit din cap gărgăunii de măritiş cu Gelu. descendenţi). cât şi pentru triftongii ascendenţi (doar 2 în limba română). am căutat şi excerptat un enunţ din romanul scriitoarei Zully Mustafa Strugurii s-au copt în lipsa ei. Triftongii. O simplă analiză auditivă demonstrează că structura conţine 7 elemente vocalice. aceste trei elemente fonice rostite corect. Semivocalele şi vocala. . Structura [ei i-au ieşit] este formată din diftongul descendent [ei]. formaţi din două semivocale constitutive şi o vocală [1]. Cercetările experimentale. adică înregistrările efectuate la aparate de înaltă precizie (sonagraf. (Z. Sunetele vocalice existente în limbă formează structuri evidente: grupuri de diftongi (ascendenţi. p. formează un segment ritmomelodic. cantabilă a limbii. Strugurii s-au copt în lipsa ei. iar forţa minimă pe semivocale. propunem analiza câtorva structuri. sporesc. De ce natură sunt aceste interacţiuni? Ce caracter au? Şi care sunt consecinţele lor? Pentru a le determina specificul. spectrograf) au demonstrat că în timpul rostirii forţa maximă a organelor articulatorii este concentrată pe vocala din cadrul triftongului. cvadrinare. Bazându-ne pe un bogat material faptic. intonograf şi spectograf am stabilit trăsăturile acustice ale structurii. unităţi fonologice compuse din două semivocale şi o vocală rostite într-o singură silabă. cvintinare. Videograma triftongului [iau] demonstrează că energia fonică a elementelor triftongului este distribuită în trei spectre: două difuze şi unul compact. Mustafa. 38). La oscilograf.

. când elementele prezentei structuri sunt supuse unor modificări fonetice negative. F2 – 1100. F3 – 2800. durata – 95ms. Semivocala [i] – F1 – 40Hz. F3 – 2110. durata – 40ms. tonul – 80Hz. intensitatea – 70 db. tonul. tonul – 70Hz. i]. F3 – 2100. F3 – 1650. intensitatea – 70db. Primul element al triftongului [iau]. Probele obiective obţinute prin intermediul aparatelor electroacustice au stabilit durata. Formantul 1 al mediolingualei [a] are 900 Hz. durata – 40 ms. Şi diftongul ascendent [ie]: [i] – F1 – 40Hz. a. durata -116 ms. în structura [ei iau ie] se percep 3 vocale [e. F3 – 2200. tonul -101Hz. [i] – F1 – 70Hz. F3 – 1600. F3 – 2100. Aici triftongul este intercalat de hiaturi binare. tonul – 90Hz. tonul – 80Hz. La rostirea structurii o parte din aerul expirat se scurge prin narine şi alta prin cavitatea bucală. Tendinţa de a simplifica duce la denaturarea structurii.Interacţiunea triftongilor şi ale succesivităţii vocalice în rostirea limbii române 231 Pe spectrogramele triftongului [iau] apare un contrast vădit la distribuirea energiei fonice. intensitatea – 70db. intensitatea – 70 db. tonul – 70Hz. F2 – 1800. i. F2 – 2100. [e] – F1 – 110Hz. e] şi patru semivocale [i. durata – 95ms. durata – 40ms. intensitatea 90 db. intensitatea – 70db. intensitatea – 140db. Aşadar. F2 – 1800. F1 – 40 Hz. F2 – 2100. u. iar diftongul ascendent [ie] se monoftonghează: ii i-o işît. durata – 110 db. Pentru a examina interacţiunea dintre triftongi şi hiaturi am selectat o structură mai specială: nu o iei ionizată. tonul – 90 Hz. triftongul [iei] şi hiatul binar [io] realizat din anterolinguala [i] şi posterolinguala [a]. la alterarea diftongilor şi triftongului din componenţa ei. La aparatele destinate analizei acustice am primit informaţii exacte privind trăsăturile fiecărei unităţi fonice: [u] – F1–110Hz. iar vocala [a] printr-un nivel maxim. F2 – 1200. Formantul 1 al vocalei [e] din cadrul diftongului descendent [ei] are valoarea de 110 Hz. durata – 120ms. F2 – 1600. vocala [e] se închide în [i]. intensitatea – 70 db. durata – 40 ms. [u] – F1 – 40Hz. În aceste condiţii intensitatea diftongului descendent [ei] descreşte. durata – 40ms. tonul – 80Hz. intensitatea şi formanţii acestei structuri. F2 – 1800. intensitatea – 70db. F2 – 1300. F3 – 3100. triftongul [iau] se diftonghează în ascendentul [io]. F2 – 840. tonul – 110Hz. [e] – F1 – 180Hz. [e] – F1 – 200Hz. F3 – 3050. F3 – 2800. Constatăm o altă situaţie în rostirea accelerată. F3 – 2050. intensitatea – 90 db. tonul – 96 Hz. Componenţii structurii sunt hiatul binar [uo] format din posterolinguale. semivocala [i] are valoarea formanţilor cuprinsă între 40 şi 2100 Hz. Semivocalele [i] şi [u] se caracterizează printr-un nivel minim de energie fonică. durata – 110ms. F2 – 950. intensitatea -111db. tonul – 96Hz.

vocala posterolinguală [u] cade. 196). F2 – 1100. Pentru primul element al triftongului. u]. F2 – 1600. Analizăm altă structură în care triftongul [iau] este precedat de vocala anterolinguală [i] şi urmat de posterolinguala [u] şi iau un bilet. F3 – 3200. intensitatea – 70db. (C. După examinarea interacţiunii dintre triftongul [iei] şi hiaturile binare. valorile medii ale formanţilor se prezintă astfel:[u] – F1 – 90Hz. pentru [a] – F1 – 1800Hz. intonaţia – 60db. Ion? – întrebase monarhul. durata – 60ms. Drept consecinţă hiatul se monoftonghează. durata – 40ms. durata – 86ms. tonul – 80Hz. F2 – 140. tonul – 70Hz. [i] – F1 – 200 Hz. La analiza perceptivă au fost sesizate şapte elemente fonice. anterolinguala [i]. F2 – 2300. şi pentru posterolinguala [u] [u] – F1 – 140Hz. durata – 80ms.232 Gabriela FRUNZă [i] – F1 – 60Hz. şi iau urma-i etc. F2 – 1300. La analiza perceptivă informatorii (studenţi şi profesori ce posedă o pronunţie corectă) au distins 3 vocale [i. . a. F3 – 2000. Asemenea structuri sunt frecvente în limba română literară. F3 – 2200. În sprijinul acestei afirmaţii am extras un exemplu convingător din romanul lui E. intensitatea – 70db. cinci vocale şi două semivocale. Petrescu Patul lui Procust: Sting ţigara şi iau un scurt bilet. Energia fonică a sunetelor din structura <iau u> este distribuită în trei formanţi cu următoarele particularităţi acustice: Pentru [i] – F1 – 140Hz. mişcându-şi mătăniile de la Athos. durata – 80ms. se menţine: n-o iei ionizată. F3 – 2600. Aceste fenomene fonetice negative falsifică substanţial pronunţia. F3 – 3000. F3 – 2100. Al doilea hiat binar se diftonghează în ascendentul [io] şi triftongul [iei]. p. intensitatea – 70db. intensitatea – 40db. În limba vorbită calitatea sunetelor structurii se denaturează. F3 – 1600. Structura pierde din cantitate prin dispariţia unor elemente constitutive şi calitate prin diftongarea hiatului. tonul – 110Hz. Ultimul element al structurii. vocala posterolinguală [u]. durata – 238ms. se constată denaturarea formei fonetice a cuvântului. tonul – 60Hz. tonul – 80Hz. intensitatea – 60db. tonul – 70Hz. În rostire are loc un proces activ de demelodizare a limbii literare. Primul element al hiatului binar. F2 – 1200. Barbu Principele: – Nu o iei. Timbrul vocalelor se modifică şi se reduce numărul de silabe în detrimentul aspectului normat al limbii române. F3 – 3300. reducerea cantităţii şi modificarea calităţii unităţilor fonice care alcătuiesc logoforma. tonul – 89Hz. [i] – F1 – 130Hz. mai rezistent. [o] – F1 – 110Hz. tonul – 70Hz. Patul lui Procust. durata – 95ms. F2 – 2200Hz. Aducem un exemplu elocvent din romanul lui C. intensitatea – 90db. u] şi două semivocale [i. F2 – 1800. durata – 100ms. intensitatea – 110db. Petrescu. ce păreau oase vii.

toate vocalele din componenţa triftongilor.Interacţiunea triftongilor şi ale succesivităţii vocalice în rostirea limbii române 233 În rostire structura <i iau u> se denaturează. . Ca rezultat al modificărilor. 1977. Petrescu C. Chişinău. toate structurile. În procesul comunicării corecte. Uppsala. Bucureşti. Rostirea corectă menţine latura estetică. termen lansat de lingvistul suedez Alf. a tendinţei de simplificare a vocalelor din cadrul structurilor formate din triftongi şi alte succesivităţi vocalice: diftongi. Patul lui Procust. 2. Ortoepia. La prononciation du roumain. se rostesc în cadrul unui cuvânt fonetic. Editura Gramar. În condiţiile de rostire clară şi răspicată a grupurilor vocalice se respectă tradiţia literară. Toţi vorbitorii limbii române trebuie să adopte un model normat de rostire. care denaturează unul sau două componente din cadrul triftongului. iar vocala [u] aflată sub accente şi bogată în energie buică. literare se menţine cantitatea şi calitatea fiecărui element fonic din cadrul cuvântului fonetic. 2007. Lombard [2]. structura intonaţională şi ritmomelodică a frazei. vocala [i] cade. 2001. în rostire tabloul e cu totul altul: grupurile vocalice sunt supuse unor modificări care duc la simplificarea triftongului. rezistă: ş’ieu un bilet. în cuvinte. autenticul rostirii.. Editura Minerva. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Principele. monoftongi. Limba română literară este bogată în structuri vocalice care. îşi menţin particularităţile. îmbinări de cuvinte. limba română pierde din esteticul. se pierde structura melodică şi intonaţională. 4. În rostirea care cadrează cu normele limbii române literare (avem în vedere persoanele care vorbesc o limbă impecabilă). Gogin G. Strugurii s-au copt în lipsa ei. vocala mediolinguală [a] din cadrul triftongului [iau]. monoftongare.. Editura Tritonic. Barbu E. Bucureşti. Ştiinţa.. se închide în anterolinguala [e].. 5. Mustafa Z. hiaturi. ş’ieu urma. contracţie. 3. eliziune. deşi cea mai bogată în energie fizică îşi schimbă locul de articulaţie. fraze. normele limbii române. Primul element al structurii.. ele existând ca entităţi integrale. 2008. Prin urmare. Lombard A. Bucureşti. 1936. la alterarea lui prin diftongare. Prin păstrarea timbrului fiecărui element fonic din cadrul logoformei se respectă modelul literar. Fenomenele fonetice negative frecvente în rostire au fost numite printr-un termen comun devocalizare. disociabile.

deja am căutat în sfera de care e vorba fapte ce ar putea contrazice ideea noastră. 68-70]. Ardeleanu. Kambo. Hăbăşescu ş. popor ce a jucat şi el un rol în (pre)istoria albanezilor. (poate de atâta. are drept la existenţă. Tăutu. cel puţin la prima vedere. după cum ne dăm bine seama. prea bătătoare la ochi ca să nu le acordăm atenţie. Armanu. Totuşi aici dăm şi de factorul contrar: în albaneză. citind cartea consacrată renumitei figuri din istoria nouă a Albaniei. . p. Sejko. de aceea. potrivit unora mai puţin însemnat. că amintirea originii străine nu e prestigioasă între albanezi). Geço. face ca cele două presupuneri împreună să se susţină reciproc. Lako. Naço. chiar ca atare.). Dobrogeanu ş. Cunoaştem totuşi. ca o posibilă paralelă. Şi totuşi faptele care ne-au îndemnat să scriem prezentul articol sunt. Dado. Deci. Ce e drept. ca formă. În schimb. Vreto. Antroponimul Trako n-a putut decât să ne atragă atenţia ca un posibil reflex al denumirii tracilor. Zoto ş. de ex. kristo. Arnăutu. cf. deci să provoace mai puţine îndoieli. de exemplu. Pasko. Ungureanu. Ndër bashkëkohasit”.234 UNELE ANTROPONIME DEMNE DE ATENŢIA LINGVIŞTILOR (alb. potrivit altora mai însemnat (vezi mai jos despre relaţiile dintre (stră) albanezi şi traci). Moldove(a)nu. Mitko. de ex. Meto. Fan Noli. Lazu. Aşadar. 227). Turcu. numele de familie de acest fel nu sunt răspîndite. Trako ar fi un reflex al etnonimului tracilor. deoarece există (deocamdată?) puţine date care ar confirma-o. Prishtinë. e admisibilă presupunerea că şi alb. rom. Rusu. Grameno. De notat şi faptul că dacă relevarea unuia din cele două cuvinte în cauză ar provoca un anumit scepticism. 1968.. Marko. rol. păstrat acum ca denumire a unor grupuri regionale ale albanezilor [1. Sako. Melo. scriitorul ş.). Arvat(u).. familia Trako se include într-o serie lungă (imposibil de adus aici în întregime) de nume de familie sfârşite în -o: cf. Cipo. În sprijinul acestei presupuneri ar veni. a. la nivel de presupunere. a. articol semnat de compozitorul albanez Kostandin Trako („Fan Noli. numai din cele întâlnite de noi până acum Bedo. Grecu. a. Sârbu. socotim că presupunerea aceasta. Qano. dar nu le-am găsit. a. până la o eventuală găsire a lor. aromână ş. în ciuda asimilării de către albanezi a diferitor grupuri etnice de origine slavă. chiar admiţând că presupunerea noastră poate să nu se coroboreze. găsirea celui de-al doilea din ele. familia Arbnori. a. bine-cunoscută existenţă a unui strat de nume de familie româneşti postetnonimice (le-am fixat în număr de mai mult de douăzeci). incluzând cele mai uşor de etimologizat nume de către oricine (cum sunt. omul de stat. p. Dino. Neamţu etc. Trako şi Dako) MARCU GABINSCHI Academia de Ştiinţe a Moldovei. Vesho. analog al primului ca formă şi ca sens. Muntean(u). reflex al vechiului autoetnonim. Institutul de Filologie Ideea promovată mai jos o prezentăm. Cazacu. Zaporojean(u). Coman. am citit şi articolul despre activitatea lui ca muzicolog şi compozitor. dar şi cele ce nu se lasă identificate ca foste etnonime chiar la prima vedere (ca.

resp. contrar altor păreri (de exemplu [7. unde nu ar fi cazul unei simple grecizări a grafiei sau pronunţării numelor trace” [8. α şi ε. pe care albaneza tot îl are. Ni s-ar putea obiecta că în redarea greacă şi latină a etnonimului tracilor e prezentă aspirata θ. Dar după cum reiese din restabilirea foneticii traco-dace. Weigand. Tharsa. 30]. Nopcsa) [4. deci putea să-l imite. M. nu th. Totuşi şi în aceste împrejurări ne putem bizui cel puţin pe următoarele fapte sigure. Deci. deoarece „Cazurile numeroase de redare a lui t prin th (Athrys. acolo consoanele „tenues” surde aspirate ale strălimbii trecuseră în „tenues” simple. p. 27-30]. p.Unele antroponime demne de atenţia lingviştilor (alb. p. cele mai ilustrative. Selişcev (1931) şi alţii despre presupusul tracism al albanezei [3. discuţie în care nici până în prezent nu s-a ajuns la un rezultat univoc). t). . a. părere susţinută şi de F. a şi e. care pentru cazul în care dacicul* bal ar fi fost înrudit cu alb.] a predominat până la cunoscuta ipoteză a lui G.. p. plac – a plăcea sau sat – sătuc. Deja în 1907 K. 114]. 63-65]. credem. 124]. Thyni) au aceeaşi semnificaţie ca şi k – ch. resp. Dată fiind sărăcia faptelor păstrate din ambele limbi antice în discuţie se prea poate că vechea problemă a originii limbii albaneze nu-şi va găsi niciodată soluţia. Nu lipsesc nici teorii. ballë „frunte” (şi în sensul direct şi cel figurat). 27]. p. admiţînd eventual o uşoară pronunţare ca spirantă postdentală a lui t(h). p. p. Mai e de relevat conjectura lui G. resp. motivată deja în 1774 de către J. p. Bithyni. radicalul trak. ca cea a lui N. la redarea numelor proprii trace în latină şi greacă [8. frecvent pe teritoriul fostei Dacii şi prezent (deşi în varianta mai rară -deva sau -deba) şi pe cel al Traciei [5. 240 urm. susţinută de A. dar nu a făcut-o.a putut să fie preluat (împrumutat sau moştenit. [4. Thunmann şi relevate nu odată după el: e vorba de numele de oraşe Thermidava de lângă Şcodra din Albania de astăzi şi Quimedava din Dardania (aproximativ corespunzând Macedoniei de nord contemporane). Jokl şi a altora despre situaţia aproximativ echidistantă a albanezei dintre iliră şi tracă ş. Trako şi Dako) 235 Tot odată. deci nu τ. Aici se porneşte de la premiza că şi în traco-dacă a aton trecea în ceva ca rom. gr. inclusiv în poziţie iniţială înainte de r (cf. Θρāξ şi var. mare – mărişor. admite că Decebalus ar fi însemnat ceva ca „Fruntea dacilor” [4. p. lat. 114. resp. ă.. 33-37]. ë. a limbii albaneze. th (cf. Adică. car – a căra. Weigand (1927). în sprijinul presupunerii noastre vorbesc următoarele fapte (ne referim la cele strict necesare fără să ne adâncim în lunga discuţie despre originea iliră sau tracă. sau ca cea a lui N. amândouă de pe teritoriul vechi ilir. denumirile de plante thrashegër şi thrumbe > thrumbishtë). în care fonologia „daco-moesiană” e prezentată fără aspirate). Acest -dava era. Thraex şi var. fără mijlocirea greacă sau latină. -centhos. daco-moesiană. gr. toponimele aduse încă de J. Patsch a găsit urme trace pe malul Mării Adriatice (pe baza cărora a ajuns la concluzia existenţei superstratului ilir de pe substratul trac. sunet a cărui existenţă în tracă a fost presupusă pe baza oscilaţiei dintre lat. antroponimul Trako conţine un t. în funcţie de originea limbii albaneze) din tracă sau dacă direct. 148]. p – ph(f). bulg. Oricum. Iorga. alb. Thunmann [2. Părerea despre originea iliră a albanezei. ъ. Dintre faptele concrete în cazul nostru sunt. ar fi vorba de alternanţa de tipul rom. despre albanezi ca iliri tracizaţi. după cum ştim.

Rămâne în vigoare tot ce s-a menţionat mai sus referitor la relaţiile tracodaco-albaneze în genere. ca o eventuală obiecţie s-ar putea pune întrebarea. următorul pasaj: andej kalojnë në Bashki. p. N-am găsit nicio informaţie etimologică despre acest apelativ în niciuna din operele fundamentale privind etimologia şi istoria lexicului albanez (cele ale lui G. când cele referitoare la Trako erau deja scrise. dacă nu cumva acest Dako provine dintr-un apelativ albanez ce n-are nimic comun cu etnonimul în discuţie. Am dat de el recent. Un asemenea apelativ nu l-am găsit în niciun dicţionar albanez explicativ. ca un posibil reflex al etnonimului dacilor. a. De data aceasta nu apare problema lui th şi t. însemnând „track. Oricum. există însă unele fapte ale lexicului albanez ce se cer examinate ca o eventuală bază a obiecţiilor contra presupunerii noastre. E. Trako e un reflex al etnonimului tracilor. Grecu. avem temeiuri să presupunem că alb. nu avem niciun temei pentru a presupune că Trako ar fi împrumutat pe cale savantă. Dintre cuvintele posibil omorizice cu dako (şi ele de etimologie necunoscută nouă) . se înţelege. la rândul său. Arnăutu ş. Cele spuse mai sus. ele privind şi următorul fapt. referitor la albanezi şi limba lor în genere. sunt confirmate prin cele referitoare la Trako. N. 521]. trak (articulat traku. a. греков. mutatis mutandis. Meyer. atâta timp cât nu vor fi aduse fapte mai sigure în sens contrar. cum un cuvânt însemnând „tocător. Rămâne. e greu de închipuit. Jokl. Turcu. bilingv sau etimologic (spre deosebire de Dako. în albaneză există apelativul dako de gen feminin. Ar fi taman. răspunsul pare a fi negativ. cu excepţia dicţionarului lui S. 174] şi explicat ca având acelaşi sens de bază [11.236 Marcu GABILSCHI La întrebarea dacă nu cumva Trako ar proveni de la un apelativ albanez nelegat cu vechii traci. unde îi aşteaptă preşedintele Vangjush Dako”. E. Mann. Çabej). ku i pret kryetari Vangjush Dako „acolo trec [ei] în Primărie. vezi mai jos). 3. p. ne-a atras atenţia numele de familie Dako. ai căror urmaşi au devenit ulterior albanezi. argument important în apărarea autohtoniei albanezilor în locurile lor actuale de trai. despre care se cere spus. Поляков. deoarece lipseşte până şi în cele mai mari dicţionare ale albanezei). Nu ne închipuim cum un asemenea cuvânt ar putea sta la baza unui nume de familie. un caz de paralelism cu rom. nelipsite de verosimilitate şi singure. cuvânt rar. în care se dă alb. p. Citind ziarul albanez „Mësuesi” („Învăţătorul”) din 16 mai 2009. col. Aici. ca cea mai probabilă. ceea ce s-a spus mai sus despre Trako. Немцов. mark”. presupunerea moştenirii sau a împrumutului vechi pe cale orală a etnonimului denotând odată persoane de etnie respectivă. Татарский. butucul măcelarului”. S. butucul măcelarului” ar fi devenit un nume de familie. Pe baza acestor date. Sârbu. deoarece în Albania predomină (independent de provenirea limbii ei) ideea tocmai a originii ilire a poporului albanez. Totodată. adică „urmă. deci. amândouă dicţionarele caracterizând cuvântul ca regionalism. 284]. Mann. vezi mai sus sau rus. Adică. Credem că din cauza aceasta el lipseşte în primul dicţionar explicativ al albanezei [12] şi în mai multe alte dicţionare ale ei. tradus aşa în româneşte [10. însemnând „tocător. 4. am întâlnit pe p. se confirmă prin datele următoare ce ni s-au făcut cunoscute recent de tot. E. Astfel. Литвинов ş. Волошин. semn” [9. date ce. Турчанинов. Nicio etimologie a lui nu ne este cunoscută.

p. În sfârşit. dedus acum din borş ca denumire a unui fel de mâncare. Über die Geschichte und Sprache der Albaner und der Wlachen. Leipzig. Emrat nacionale të shqiptarëve // E. Çabej. perfidie” [13. Acesta e dat în acelaşi sens şi în dicţionarele citate mai sus. acelaşi dicţionar dă tot acolo cuvântul dakol „erou” şi „viteaz. spre deosebire de rom. viteaz” cu etnonimul dacilor. viteaz”. Ce e drept. dar care în realitate este o reinterpretare. dar şi dakol ca „erou. dar probabil suprapus numelor proprii mai vechi rom. Trache şi Dacu. a cărui provenire din bulg. deci. noi aducând acest fapt ca un precedent pentru rom. Ni s-ar putea obiecta că în româneşte avem Dacu. se corelează cu rom. putem conjectura doar o eventuală legătură a lui dakol „erou. a vechiului gr. la rândul lor. Balş. că până la prezentarea argumentelor mai sigure în sens contrar presupunerea noastră despre numele de familie alb. constatându-se în cel din 1980 şi întrebuinţarea dezmierdătoare („Eja dakoli i nënës. Leake pentru regiunea limitrofă albano-greacă Çamëria. nu sunt personale. În afară de cele spuse despre Trako şi Dako aparte. ca etimologie populară. cu paralele albaneze Borshi şi Borsha.. Borş şi Borşa. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. De aceea le-am şi relevat ca obiect al unei posibile viitoare discuţii. un sens cu totul nou (în cazul dat cel al lui dako ca „tocător”). Θύαμιs (> lat. cele două fapte descrise sunt de aşa natură că un lingvist balcanolog n-ar putea să treacă indiferent pe lângă ele. Thyamis). dar şi Trache. ceea ce se exclude ca baza unui nume de familie. şi Balşa – alb. Dako (< давид sau / şi Йордан) e bine cunoscută. că unui sens uitat i s-ar fi putut suprapune în acelaşi fonocomplex. E. poate să suscite un anumit interes. oricare ar fi rezultatele unei eventuale cercetări ulterioare în această problemă. 1975. care. denumire ce acum pare a fi un derivat al turcismului albanez çam „brad”. şi traducerea românească (2003) „voinicel”. „Vino încoace. Aşadar. un argument în favoarea ipotezei noastre este apariţia lor ca elemente analoge dintr-o serie onomastică. 105]. Dar pentru albaneză n-am găsit analogii. S. Şi. Çabej E. ipocoristic românesc propriu al lui Dumitrache [15. Ceva cert în acest caz nu se poate spune în prezent. 50]. . altfel spus susţinerea lor reciprocă. 1774 (reprodus: Hamburg. Studime gjuhësore. Un fapt de acest fel a fost fixat încă în 1814 de către M.Unele antroponime demne de atenţia lingviştilor (alb. V. În lumina acestor date considerăm. tot ca o presupunere. a cărui sens primar ar fi demult uitat. Mann dă (p. legăturile dintre toate cuvintele ce încep cu dak nefiind clare. p. cunoscut din antichitate. Ar mai fi de adăugat. Thunmann J. 65) regionalul dak ca „viţel” (în sensul direct şi în cel figurat dezmierdător). 39-40]. cf. Numele Trako şi Dako nu sunt acolo ipocoristice ale formelor pline şi. Balshi şi Balsha [14. 1976). îndrăzneţ”. viteazul mamei”). ci nume de familie. 2. p. Trako şi Dako) 237 putem aduce doar din dicţionarul albanez-sârbocroat dakë „ticăloşie. Prishtinë. Trako şi Dako ca foste etnonime ai căror purtători s-ar fi asimilat odată în mediul albanez. Borş..

Dicţionar onomastic românesc..238 Marcu GABILSCHI 1954. Topciu L.. 1976. I. I. Gabinschi M. Bucureşti. La valeur phonétique de l’oscillation graphique thrace a/e à la lumière des donnés des langues balkaniques modernes // Studii clasice. Fjalor shqiprumanisht... В. A. 13. 10. 12. 1963. 1976... Sofia. Bucureşti. 3.. София. 14. London – New York – Toronto.. 1980. 8. Введение в романское языкознание. Tiranë. 1995. III (1961). p. Topciu R. Mann S. 1967. 5. Georgiev V. Bucureşti. Melonashi A.. 9. Ndreca M. Introduction to the history of the Indo-European languages.. 6. Poghirc C. Limba traco-dacilor. Езикът на траките. Çabej E. Москва. 1960. . Fjalor i gjuhës shqipe. An historical Albanian-English dictionary. 1954. Prishtinë. Fjalor shqip-serbokroatisht. Дуриданов И.. E. Numele propriu Borş // Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară. Russu I. Tiranë. Constantinescu N. Сергиевский М. 2. 4.. Albansko-srpskohrvatski rečnik. Fjalor i gjuhës së sotme shqipe. 11. 15. Tiranë. 2. 7. 1948. Dicţionar albanez-român. Fonetika historike e shqipes. Hyrje në historinë e gjuhës shqipe. 1981. 33-37. Bucureşti. 2003.. 1.

p. metafizic). adică al unui ansamblu individual de concepte. V. Eihenbaun. subsumabile aceleiaşi noţiuni generale [3. skazul este introdus mai cu seamă de dragul vocii străine. conţinutul semantic al termenului căpătând o structură bipolară: monologismul propriu formalismului rus. cuvânt propriu. 266-267]. cum şi-a definit el însuşi domeniul său principal de cercetare interdisciplinară. o voce determinată sub raport social. subiect al vorbirii. cuvânt străin. Or. pe limbajul vorbit” [1. p. care aduce cu ea o serie de puncte de vedere şi de aprecieri necesare autorului. „El consideră că skazul are drept caracteristică exclusivă faptul că se bazează pe forma orală de povestire. Eihenbaum ignoră cu desăvârşire faptul că. skazul se bazează în primul rând pe vorbirea altcuiva şi abia după aceea. V. 185-186]. a. Această modalitate stilistică are o semnificaţie socială şi umanistă. M. construcţia sintactică specifică exprimării orale. dialog. Este introdus. comunicarea existenţială şi creaţia verbală. provenind în majoritatea cazurilor din păturile sociale de jos. ca şi oricărui formalism (lingvistic. elaborate după modelul dicţionarului lexicografic. B. Relaţia dintre termen. „Noi vedem că în majoritatea cazurilor. Noţiunea şi-a găsit o definiţie mai completă în cartea lui B. un povestitor. Vinogradov. Tîneanov. Eihenbaum „Literatura” (1927). În noţiunea desemnată prin skaz se întâlneşte şi se confruntă nu doar două opinii personale. autor. psihologic. cuvânt bivoc. Sklovski. în consens cu concepţia formalistă despre „artă ca procedeu” (V. de fapt. şi dialogismul concepţiei bahtiniene despre „estetica creaţiei verbale”. cronotop ş. lexicul corespunzător etc. . iar povestitorul – un om fără legătură cu lumea literelor. domeniu în care a avut contribuţii originale la dezvoltarea filosofiei dialogului [3]. V. sociologic. logic. Bahtin îl redefineşte integrându-l în contextul conceptelor sale cuvânt-voce. din popor (lucrul cel mai important pentru autor) – aduce cu el limbajul vorbit” [1. acesta este un element al unei concepţii. noţiune şi concept este mai complexă şi contradictorie decât cum este prezentată în dicţionarele de terminologie literară. noţiunea generală fiind identificată cu conceptul. Şklovski). Skazul nu este în concepţia lui Bahtin doar un procedeu compoziţional al artei narative. în majoritatea cazurilor. ca o consecinţă. Anume definiţia acestuia este luată de Bahtin ca punct de plecare pentru redefinirea termenului în consens cu concepţia sa dialogică despre om. Eihenbaum a definit skazul ca un procedeu.).239 STILUL ORALITĂŢII ÎN REINTERPRETAREA DIALOGICĂ A LUI BAHTIN ANATOL GAVRILOV Academia de Ştiinţe a Moldovei. ci două concepţii polar opuse. în tendinţa de a da glas viziunii omului din popor. Institutul de Filologie Prin sintagma stilul oralităţii traducem termenul rusesc skaz lansat în anii ’20 de formaliştii ruşi I. ea fiind creată în mişcarea de democratizare a literaturii. pe limbajul vorbit şi pe particularităţile de limbă corespunzătoare acestuia (intonaţia orală. p. 266].

Însă. nu este „cuvântul ce exprimă adevărul” (M. . Acest cuvânt auctorial nu cunoaşte sau nu recunoaşte încă existenţa cuvântului străin despre obiect. Odată cu creşterea interesului scriitorului faţă de particularizarea cuvântului străin al eroului şi nuanţarea atitudinii autorului faţă de limbajul străin se produce şi individualizarea stilului auctorial. cu alt sens. nu una lingvistică sau una logică. ci o relaţie dintre cuvântul propriu. drept cuvânt omofon (monologic). I. noi funcţii artistice ale cuvântului românesc. pluralitatea limbajelor neliteraturizate. el nu are un limbaj propriu. altfel spus. ci printr-o structură stilistică care să facă evidentă distanţarea ei alienantă de stilul autorului. în romanele antice. de reflectare a unuia în altul. este cuvântul întruchipat al personajului caracterizat prin vorbirea lui. Cuvântul obiectual se deosebeşte totuşi de cuvântul direct al autorului despre obiect. ca şi primul tip. şi acest tip de cuvânt este definit. De exemplu. adevărul despre obiect îl exprimă. Personajul reprezentat prin cuvântul obiectual nu este un subiectpersonalitate. Skazul este doar o formă concretă a stilului oralităţii – un fenomen literar mult mai larg care cuprinde şi alte forme stilistice de interacţiune dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin. Textul în care domină acest tip de cuvânt se caracterizează printr-o omogenitate stilistică totală. plasticizat. deoarece manifestă numai subiectivitatea personajului (structura lui tipologică sau caracterologică).240 Anatol GAVRILOV astfel încât să se facă auzită vocea lui străină în raport cu limbajul literaturizat al autorului. În text apar „zone ale cuvântului autorului” şi „zone ale cuvântului eroului” care aduc o diferenţiere stilistică în construirea fiecărui cuvânt. Nu oralitatea ca atare a povestirii. Individualizarea socială şi caracterologică a limbajului eroului se produce treptat. ci percepţia ei ca vorbirea altcuiva defineşte sensul skazului. În funcţie de evoluţia istorică în roman a modului de reprezentare artistică a raporturilor dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin Bahtin distinge trei tipuri principale de cuvânt. cuvântul autorului. figurat. plasticizant. Ultima instanţă semantică. Eminescu). dar nu exprimă o altă conştiinţă de sine. Cuvântul obiectual este cuvântul străin care a devenit obiect al figurării artistice al cuvântului auctorial. Stilul oralităţii este o formă de interacţiune a două limbaje. dar limbajul lui nu este încă individualizat. el fiind o formă monologică a vorbirii indirecte* a autorului. ci vorbeşte în acelaşi limbaj lipsit de individualitate cu autorul – limbajul retoric. Cuvântul lui nu este încă un cuvânt cu valoare semantică plenară („полнозначное слово”). O caracteristică esenţială a monologismului este tocmai aceea că el „neagă existenţa în afara sa a altei conştiinţe egale în drepturi şi cu răspunsurile ei proprii. ca şi în cazul primului tip. arată el. şi cuvântul străin. neoficializate pătrund în roman ca rezultat al creşterii interesului autorului faţă de limbajul străin al personajului. Cuvântul direct al autorului despre obiect. figurant. Pe măsură ce se dezvoltă diferenţierea stilistică a limbii literare. Alături de relaţia cuvântului direct al autorului despre obiectul său apare o relaţie nouă dintre cuvinte. II. Etapele acestui proces şi-au găsit expresia artistică în varietăţile celui de-al doilea tip de cuvânt. personajul este reprezentat deja ca o persoană privată. Această percepţie a străinătăţii vorbirii nu se poate realiza printr-o reproducere a particularităţilor ei.

cu propria lui conştiinţă de sine. la nivelul inferior. Skazul nu poate fi definit ca procedeu. voce. ci nu altă conştiinţă. de bază al câmpului semantic. Între tipurile de cuvânt şi varietăţile lor nu există graniţe tranşante. Cu alte cuvinte. indizolvabilă într-o „conştiinţă umană generală” atotcuprinzătoare. ca orice cuvânt obişnuit şi după cuvântul altuia. îl tratează ca o formă stilistică a cuvântului bivoc care este o sinteză o experienţei cognitiv-artistice milenare acumulate în formele artistice ale primelor două tipuri de cuvânt. Icherzählung (forma egonorativă). Prin analize comparate ale conţinutului diferit (monologic sau dialogic) pe care îl are forma skazului. „Skazul poate avea uneori doar o singură orientare – după obiect” [1.Stilul oralităţii în reinterpretarea dialogică a lui Bahtin 241 existenţa altui eu egal în drepturi (tu). a conţinutului semantic al cuvântului artistic. El cuprinde întrun cerc închis lumea reprezentată şi oamenii reprezentaţi” [4. p. dar lesne confundabilă cu acestea din urmă. poate avea un conţinut diferit în funcţie de caracterul relaţiei dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin pe care o exprimă în contextul concret. În viziunea monologică (în puritatea ei extremă) altul este numai obiectul conştiinţei [autorului]. ca alt eu. Această structură nu poate fi înţeleasă şi definită adecvat numai în planul relaţiilor dintre semnificaţiile obiectuale ale cuvântului. replica dialogului compoziţional ş. Cuvântul bivoc (difon). ca oricare altă formă stilistică a naraţiunii (stilizarea. cea a scriitorului monologist sau cea a „cititorului ideal” (sau model) ca o dublare a autorului. în prozele . Reprezentarea artistică a relaţiei dialogice dintre autor şi erou. interpretări axiologice ale semnificaţiei obiectului comunicării. 318]. Din relaţia dialogică între două cuvinte cu valoare semantică plenară (care exprimă două idei diferite despre obiect. acesta fiind conceput ca subiect-personalitate. Acest aspect semiotic nou ale cuvântului bivoc care implică şi un aspect hermeneutic corespunzător l-am tratat mai concret în alt loc [5]. Relaţia dialogică dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin îşi găseşte expresia artistică (plenară) în romanul polifonic odată cu schimbarea calitativă a atitudinii creatoare a autorului faţă de eroul reprezentat. În varietăţile acestuia se produce progresiv activizarea semantică-axiologică a cuvântului străin şi pogorârea cuvântului autoritar al autorului stilizat sau parodiat la statutul „cuvântului între cuvinte”. acela al confruntării dintre două sensuri-evaluări. după vorbirea celuilalt [1. ci au loc mutaţii funcţionale. a. două răspunsuri diferite la aceeaşi întrebare privind o valoare existenţială fundamentală) a rezultat o nouă „structură intraatomică”. devenind cuvânt omofon. Comunicarea dialogică dintre subiecţii vorbirii prin cuvânt se realizează la nivelul semantic superior. idee. dar şi toate celelalte modalităţi stilistice. poziţie axiologică. cu o singură voce („одноголосое слово”) sau monologic. De la el nu se aşteaptă un răspuns care ar putea să producă o schimbare în lumea conştiinţei mele. adică poate trece de la tipul III la tipul I. 257]. <…> Monologul pretinde a fi ultimul cuvânt. ca manifestări ale unei alte existenţe individuale obiective. dacă sunt tratate ca simple procedee generale şi convenţionale. ale discursului auctorial monologic. fiindcă el. a comunicării lor dintre doi subiecţi autonomi ai vorbirii.). III. Bahtin include skazul în „grupul de fenomene artistice ale vorbirii” care „toate au o trăsătură comună: cuvântul are aici o dublă orientare – după obiectul vorbirii. fiecare categorie de cuvânt şi varietate stilistică putând să treacă în alta. 257]. îşi găseşte expresia artistică tot mai plenară în varietăţile celui de-al treilea tip de cuvânt. p. este o formă nouă ireductibilă la cele anterioare. p. parodierea. bipolară.

Tolstoi. specificitatea literaturii este. că întreaga cultură nu este altceva decât un fenomen de limbă. înţelegerea şi explicarea tuturor calităţilor estetico-artistice ale formei literare. ştiinţei literare în general.242 Anatol GAVRILOV lui Puşkin. „consideră elementul estetic ca aparţinând esenţei cuvântului însuşi şi prin aceasta îl transformă într-o entitate mitică ori metafizică. etice şi estetice – foarte lesne se ajunge la concluzia că în general în cultură nu există nimic în afară de cuvânt. Leskov şi Dostoievski. care conţine ca o componentă indispensabilă atitudinea autorului faţă de personalitatea umană a eroului. o problemă mai complexă. p. ignorarea conţinutului conduce la «estetica materială» <…>” [6. Prin „estetică materială” Bahtin defineşte acele concepţii estetice care reduc creaţia artistică la tehnica prelucrării materialului specific propriu fiecărei arte şi identifică forma materială exterioară a operei de artă cu forma ei artistică deducând calităţile estetice ale formei artistice direct din calităţile fizice ale materialului modelat artistic. Adepţii nedeclaraţi ai acesteia. ca partener egal al comunicării intersubiectuale. 79]. Structura imaginii artistice a „omului din om”. Un aspect concret al polemicii îl constituie modul diferit de a concepe determinarea specificităţii literaturii ca artă a cuvântului de către natura verbală a limbajului ei artistic. împreună cu alţi reprezentanţi ai ei. că savantul şi poetul au de a face în egală măsură numai cu cuvântul” [7. adică toate semnificaţiile culturale – cognitive. Toate aceste aspecte problematice converg ca într-un focar în controversa asupra modului de a concepe specificul literaturii. Această polemică este axa principală a cărţilor şi manuscriselor lui postume. estetica creaţiei verbale. hermeneutica etc. p. izolat de conţinutul specific al operei de artă – obiectul estetic care poate fi definit şi evaluat adecvat doar printr-o analiză estetică a operei literare în întregul ei. La temelia teoriei formaliste despre limbajul artistic stă „estetica materială” ce ascunde o filosofie a cuvântului – „metafizica cuvântului”. Păcatul originar al poeticii formale constă în modul de a concepe forma artistică ca un procedeu de sine stătător. formaliştii ruşi. mult mai largă. cuprinzând o vastă arie problematică privind raporturile poeticii. Acesta este punctul de plecare şi de continuă reîntoarcere a lui Bahtin în demersul său privind definirea contribuţiilor revoluţionare ale lui Dostoievski la dezvoltarea istorică a romanului şi umanismului european. Nucleul generator al acestui întreg îl constituie caracterul poziţiei autorului faţă de erou. Turghenev. cu formalismul în ceea ce priveşte modul de a concepe limbajul. Atribuind cuvântului tot ceea ce e propriu culturii. Bahtin demonstrează insuficienţa metodei formale de tratare a problemelor concrete de poetică şi stilistică. cum este întitulat capitolul-cheie din studiul Discursul în roman. modul de a concepe şi reprezenta artistic imaginea omului în literatură: ca obiect al cunoaşterii autorului sau ca subiect-personalitate. cum relevă el însuşi într-o notă din ultimul său manuscris: „Atitudinea mea faţă de formalism: înţelegerea diferită a specificităţii. În polemica sa cu Eihenbaum în problema concretă a skazului iese la iveală o divergenţă principială. este cheia principală pentru dezvăluirea. în primul rând al formei de reprezentare artistică a vorbirii mai exact a „omului vorbitor în român”. cu filosofia limbii. Or. în toate activităţile umane creatoare. Atribuirea unui conţinut estetic imanent cuvântului ca material al creaţiei literare are o tradiţie metafizică veche – „metafizica cuvântului”. stilistica. semiotica. forma lui reală de existenţă şi rolul lui în viaţa omului. care pune de fapt două probleme indisolubile şi totuşi neidentice: 1) raportarea . 372]. relevă Bahtin. lingvistica.

constituie depăşirea acestuia. ci nu formele înseşi ale actelor de comunicare în domenii concrete de activitate creatoare. de acustică. ar putea oferi poeticii o temelie ştiinţifică sigură pentru cercetarea limbajului poetic. multilateral şi în toate elementele sale <…> Numai în poezie limbajul îşi dezvăluie toate posibilităţile. p. deşi este un material diferit de materialul fizic al artelor neverbale.]. obligă limbajul. În creaţia literară. Or. pe de altă parte. pe de o parte. Cuvântul. să se autodepăşească. ca şi în oricare altă creaţie artistică. Poezia nu constituie o excepţie de la principiul comun pentru toate artele: creaţia artistică. adică sistemul de mijloace de comunicare. 82]. ca şi celelalte ştiinţe concrete despre limbaj. în determinarea sa lingvistică. Prima vizează modul specific de folosire a limbii în creaţia literară. n. . care este forma estetic creatoare a artistului. perfecţionându-l din punct de vedere lingvistic. definită prin raportare la material. cea de-a doua – anumite legităţi estetice ale modelării artistice a materialului comune creaţiei artistice în general. nu este decât materialul creaţiei estetico-artistice a scriitorului. ci doar aspectul lui lingvistic. n-au reflectat teoretic nici corelaţia dintre conţinutul estetic şi forma artistică. ci prin desăvârşirea lui imanentă: artistul învinge limbajul chiar cu propria lui armă lingvistică [în original: языковое – n. Spre deosebire de toate celelalte limbaje verbale. 83]. ci şi în toate celelalte arte” [Ibidem]. „are un caracter imanent: artistul se eliberează de limbaj în determinarea lui lingvistică nu prin negare. limbajul artistic ia cuvântul în toată plenitudinea lui: „Poezia are nevoie de limbaj în întregimea lui. ca şi toţi reprezentanţii „esteticii materiale” de dinaintea lor şi de după. ajungând la limita extremă. Această depăşire. fiindcă aici cerinţele faţă de el sunt maxime: toate aspectele lui sunt intensificate la culme. forma artistică şi forma materială. are loc o triplă relaţie dintre conţinut. ei au confundat-o cu materialitatea sonoră a cuvântului cercetată de fonetica experimentală. pornind de la înţelegerea justă a locului materialului în creaţia artistică. de fiziologia producerii şi perceperii sunetelor ş.Stilul oralităţii în reinterpretarea dialogică a lui Bahtin 243 limbajului poetic la celelalte limbaje verbale ale limbii şi 2) raportarea lui la alte limbaje artistice nonverbale. nu poate fi pentru estetica creaţiei literare decât o disciplină auxiliară. analiza lexicală şi gramaticală a particularităţilor limbajului vorbit. Formaliştii. depăşire a lui ca material: „poezia îl depăşeşte ca limbaj. nici corelaţia dintre forma materială exterioară a operei literare şi forma ei artistică internă. necesară „pentru a înţelege tehnica creaţiei poetice. se precizează. numai anumite funcţii ale ei. a. Izolând forma literară de conţinutul ei estetic imanent şi tratând-o în calitate de obiect aparte de cercetare. ştiinţa lingvistică nu are ca obiect limbajul în toată complexitatea lui funcţională. care utilizează limba unilateral. De aceea lingvistica. De aici iluzia că analiza fonetică sau fonologică a cuvântului. limbajul uman. este supus de asemenea unui proces creator de învingere. poezia stoarce toate sucurile din limbaj. <…> Depăşirea imanentă înseamnă definirea formală a atitudinii faţă de material nu numai în poezie. ca obiect lingvistic. Cu toate acestea cuvântul. p. şi a specificului obiectului estetic. Limbajul. nu intră în obiectul estetic al artei literare” [7. care aici se întrece pe sine” [7.

conţinutul estetico-artistic al imaginii muzicale nu derivă direct din însuşirile fizice. Această calitate a limbajului artistic de a crea imaginea vie a vorbirii în limbajul scris a fost observată şi mai înainte. Exagerarea importanţei laturii sonore a vorbirii echivalează cu identificarea degradantă a cuvântului cu semnalul. Limbajul artistic este. Cuvântul se deosebeşte de alte semne (semnelucruri sau semne artistice nonverbale) prin calitatea sa specifică de a fi „semn pur”. textualizate a vorbirii poate fi percepută pur senzorial. p. p.244 Anatol GAVRILOV <…> Obiectul estetic în calitate de conţinut şi arhitectonică a viziunii artistice este o formaţie existenţială cu totul nouă. auzit. desigur nici de psihologie şi nici de lingvistică: aceasta este o existenţă estetică originală ce apare la frontierele operei prin depăşirea determinării ei materialconcrete. trebuie să intri ca creator în ceea ce e văzut. 95]. Cuvântul amuţit în celelalte limbaje scrise. acustice ale sunetelor. Bahtin însă a dezvăluit conţinutul dialogic al imaginii artistice a vorbirii personajului. Intonaţia personajelor. imaginea fiind o rezultantă a interacţiunii dintre autoexprimarea personajului prin cuvântul propriu şi fundalul dialogizant creat de cuvântul auctorial. chiar şi atunci când cuvântul auctorial nu se manifestă explicit în text. Însă aceste limbaje. gesturile lor. Percepţia de către cititor a formei estetice trebuie să reproducă actul de creare a obiectului estetic prin depăşirea imanentă a materialului şi să pătrundă dincolo de suprafaţa materială exterioară a imaginii artistice: „A vedea sau a auzi ceva pur şi simplu încă nu înseamnă a percepe forma artistică. Coşeriu). aici ele îşi pierd autonomia lor funcţională devenind elemente ale unui nou ansamblu funcţional – limbajul artistic prin care opera literară îşi găseşte forma ei artistică de existenţă ca obiect estetic. atât în sensul că limbajul în opera literară se manifestă în totalitatea potenţelor expresive ale cuvântului întreg. p. reînvie în opera literară. nu sunt pur şi simplu incorporate în opera literară. un „limbaj absolut” (E. 241]. forma lui materialsonoră nu are nicio valoare proprie şi nu mai este percepută. realitatea ei…” [7. determinarea extraestetică a formei. cât şi în sensul că el este un spaţiu în care se întâlnesc şi comunică între ele toate limbajele unei limbi. auzit. artă care are ca material nemijlocit sunetul. G. însăşi existenţa sa semiotică fiind determinată de ceea ce semnifică: el nu poate fiinţa decât ca semn. este respinsă ca o formă goală. apreciind „caracterul pur narativ” al talentului lui Brătescu Voineşti. în . Ea nu este produsul unei reproduceri naturaliste cât mai exacte a materialităţii sonore a vorbirii orale. Ibrăileanu. Nici în pictură imaginea plastică nu poate fi percepută pur vizual ca o combinare de culori. dacă el nu comunică un sens. Atitudinea autorului faţă de cuvântul personajului este o componentă indispensabilă a imaginii artistice a vorbirii lui. De exemplu. ca o rostire fără noimă. pronunţat şi prin aceasta să depăşeşti materialitatea. Orice limbaj utilizat de scriitor pentru crearea imaginii artistice a omului capătă o funcţie nouă de comunicare estetică artistică. explica „farmecul deosebit al nuvelelor şi schiţelor sale” prin faptul că „artistul reuşeşte să rămână <…> povestitorul prin viu grai. trebuie să facem din ceea ce e văzut. Cu atât mai puţin forma artistică a imaginii literare. orale sau scrise. într-adevăr. 86]. care nu ţine de ştiinţele naturii. ticurile lor. pronunţat expresia atitudinii noastre axiologice. Nici în muzică. îşi recapătă şi îşi revigorează toate potenţele expresive ale graiului viu. extraestetice” [7. în scris le traduce printr-un echivalent stilistic al intonaţiei şi gestului” [8.

Iaşi. Uspenski ş. pe care l-au supus unei interpretări monologizate. îşi găseşte expresie doar prin schimbări de accent axiologic. Махлин В. deşi povestitorii săi vădesc o tendinţă mai puternică pentru limbajul vorbit decât povestitorii lui Dostoievski” [Ibidem]. Concepţia dialogică a comunicării intersubiectuale // Idem. 3.. Я и другой (истоки философии «диалога») . i-a împedicat pe cercetătorii poeticii lui Dostoievski să observe în operele lui cuvântul bivoc. Gavrilov A. o lectură în regim mut. Л. М. prin „obertonuri” (armonice). 11 şi 12. 1997. ca expresie a atitudinii intonaţional-evaluative a vorbitorului faţă de obiect. 1995. 268]. Bahtin M. p. Această monologizare s-a produs şi în tratarea skazului. a personalităţii lui integrale şi a concepţiei lui despre lume. În formele stilistice ale cuvântului bivoc. Concepţia fonetică despre cuvânt. împlicit şi a conştiinţei umane. Bahtin a înarmat percepţia estetică a cuvântului artistic cu un concept-microscop care permite observarea mutaţiilor de sensuri în „structura intraatomică”.. pentru că el nu poate fi reprodus prin rostirea lui orală: aceasta ar privilegia o voce în detrimentul celei de-a doua. bunăoară. centrată pe analiza elementelor lui materiale. Л. În româneşte de S. Goncearov. lăuntric dialogizat. Univers. Criterii de ştiinţificitate a terminologiei literare. Coordonator Val.. Bucureşti. de intonaţie. Esenţialul este profunzimea cu care îşi găseşte expresie artistică în vorbirea naratorului „încrucişarea a două voci şi a două accente care îi este proprie <…> Nu găsim asemenea fenomene la Turghenev. dimpotrivă. A vedea în skaz doar limbajul vorbit înseamnă a nu vedea esenţialul” [1.. Panaitescu. Cuza”. a câmpului semantic al cuvântului. În acest context mai larg al criticii noţiunii formaliste de skaz devine clar de ce Bahtin considera „absolut necesară diferenţierea riguroasă în skaz dintre axarea pe cuvântul altuia şi axarea pe limbajul vorbit. . Relaţiile dialogismului bahtinian cu „filosofia dialogului” abia în ultimul timp au început să fie cercetate: Махлин В. când două voci-conştiinţe se confruntă în acelaşi cuvânt (identic numai din punct de vedere lingvistic) cea de-a doua voce. bipolară. Gavrilov A. vădită şi la Tolsoi. 1970. Recevski. a. Cuvântul bivoc presupune. Editura Universităţii „Al. Subtextul filosofico-estetic al conceptului bahtinian de dialog // Metaliteratură. I. ce nu poate fi percepută ca în dialogul în forma compoziţională a schimbului de replici rostite cu voce plină de ambii parteneri. adică prin suprapunere a unui ton nou pe tonul primei voci. fizice şi fiziologice.Stilul oralităţii în reinterpretarea dialogică a lui Bahtin 245 spiritul teoriei fiziologice reflexologice asumate de psihologia sau lingvistica behaviouristă (comportamentalistă). lăuntric dialogizat... 2005. Prin conceptul său de cuvânt-voce. 2. 2007. se soldează cu obiectualizarea cuvântului naratorului şi al personajului vorbitor.. Problemele poeticii lui Dostoievski. Terminologie poetică şi retorică. redusă. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Chişinău. 1994. Această tendinţă de reproducere cât mai realist-naturalistă a limbajului vorbit. şi anume vocea autorului care este o voce redusă.СПб. Я и другой: k истории диалогического принципа в философии ХХ в. vol.

Semiotica şi hermeneutica textului. Chişinău. S. In memoriam acad. Popa. De Nicolae Iliescu. dialog narativizat ş. Vol. 5. 2009. М. Bucureşti. 8. Эстетика словесного творчества. Trad. 7.. К переработке книги о достоевском // Бахтин М. К методологии гуманитарных наук // Бахтин М. Problema conţinutului. Piru. formă epistolară. 4. Piru – Bucureşti: Minerva. Gavrilov. Ibrăileanu G.. 1979. Probleme de literatură şi estetică. fluxul conştiinţei. Opere. 1982. sens şi valoare în dialogismul lui Bahtin // Filologia modernă: realizări şi perspective în context european. jurnal. A. Semnificaţie. Univers. memoria involuntară. a. Prefaţă de Al.. Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al.. Coordonatori: Aliona Grati. G. Inga Druţă. . Structura semantică bipolară a cuvântului în dialogismul lui Bahtin // Filologia modernă: Realizări şi perspective în context european. М.. Gavrilov Anatol. 2. Vorbirea indirectă a autorului proprie cuvântului obiectual capătă expresie artistică tocmai prin vorbirea directă a personajului şi prin toate formele stilistice ale acesteia: monologul inferior. 6. Prefaţă de Marian Vasile // Bahtin M. a materialului şi a formei în creaţia literară.246 Anatol GAVRILOV * Nu e vorba de noţiunea lingvistică „vorbirea indirectă”. 1975. Эстетика словесного творчества – Москова: Искусство. Coordonatori: Gh. Berejan. Verebceanu.

şi a mitului literaturizat. adică „putinţa-de-a-fi” a fiinţei (M. Înainte de a intra în subiect trebuie să precizăm o distincţie pe care o vom face între fantezia religioasă şi fantezia artistică. Aici ne interesează însă nu aspectul istorico-cultural. raport în care aceşti termeni nici nu se identifică. islamică etc. creată de propria lui imaginaţie creatoare. apoi şi creaţiile folclorice medievale ale unor popoare europene (de exemplu legenda despre Faust) au continuat să fie o bogată sursă de inspiraţie pentru creaţia literară propriu-zisă. Conflicte dintre biserică şi artist reizbucnesc şi astăzi.) la cea artistică? Metamorfoza a demarat în epoca Renaşterii. şi anume noua structură a imaginarului artistic ce se constituie în procesul de emancipare de stringenţele impuse de fantezia religioasă. dar poate fi implică exigenţe specifice de creare şi receptare a operei literare. empirică şi alta fictivă. ci unul de unitate dialectică a contrariilor real şi imaginar. teoretică. Institutul de Filologie Omul trăieşte din totdeauna în zona de interacţiune a două lumi: una reală. când începe laicizarea ştiinţei. plenar provenirea genurilor şi speciilor literare din anumite forme folclorice sincretice ale creaţiilor mitice. În imaginea artistică nu domină un raport de identitate. în general. literaturii şi artelor: miturile antice (păgâne) care invadează literatura şi artele îşi pierd caracterul lor religios şi devin forme simbolico-fantastice de ample generalizări artistice ale unor experienţe şi destine umane de mare valoare general-umană. în procesul de tranziţie multiseculară de la fantezia religioasă (mitică. care caută să îngrădească libertatea imaginaţiei artistice în limitele credinţei canonizate în produsele fanteziei religioase. nici nu se exclud. creştină. ci se reflectă şi se completează reciproc. Acest proces de ficţionalizare şi convenţionalizare simbolizantă se extinde apoi şi asupra legendelor şi personajelor biblice. Axa principală a problematicii acestui . Istoria literaturii greceşti ne demonstrează cel mai clar şi. ci cel literar. Heidegger). fapt ce trezeşte proteste şi acţiuni punitive din partea capilor bisericilor creştine. religioasă artistică etc. determinate de situarea cronotopică a autorului şi cititorului la graniţa dintre „lumea reprezentată” (creată) şi „lumea reflectată” (creatoare) în opera literară (Bahtin). mai ales în societăţile tradiţionale neliberale. Miturile greceşti şi romane. Ce schimbări calitative au intervenit în structura internă a imaginarului uman. Acest raport dual între ceea ce este şi ceea ce încă nu este.247 MIT ŞI FICŢIUNE ARTISTICĂ (DUALITATEA IMAGINII ARTISTICE) OLESEA GÎRLEA Academia de Ştiinţe a Moldovei. Imaginaţia participă la toate activităţile creatoare ale omului: practică. Adevărul artistic instituie un alt raport dintre ceea ce este (realitatea empirică dată) şi ceea ce este necesar şi posibil (Aristotel). Obiectul comunicării noastre este raportul dintre aceste două din urmă. a neoumanismului european. în special.

H. pentru că prin creaţiile lor tulbură sufletele ascultătorilor şi slăbesc sentimentul religios. Eco „există în genere o autoritate şi o tradiţie religioasă care-şi revendică cheile propriei interpretări” [2. o listă cărţilor interzise. Mesi@ de Andrei Codrescu. Lawrence. biserica alcătuia un Index librorum prohibitorum. p. între gândirea colectivă şi cea individuală. ele nu impun cititorului credinţa în identitatea imagine-real. Atitudinea aceasta tendenţioasă împotriva textelor literare are o istorie multiseculară. dar şi cele posterioare. Nikolai Hartmann este unul dintre esteticienii care a surprins acest raport specific al artelor faţă de religie: „artele au luat naştere în viaţa religioasă. Arhanghelii care nu mor de Anca Maria Moşora. dar şi al celei din trecut care continuă să trăiască şi să se reînnoiască în contemporaneitate. Periodic.248 Olesea GÎRLEA articol este corelaţia „adevăr”/„ficţiune”. Un text sacru nu-i poate permite autorului prea multe licenţe pentru că relevă U. care spunea că produsele (operele) imaginaţiei artistice nu pretind a fi luate drept realitate obiectivă. Această diversitate a preluării temelor sacre dovedeşte actualitatea lor. cât şi cele din prezent) are un caracter dialogic. distanţându-se de anumite filoane tematice ale textelor canonice religioase. Autorul. textul său fiind un dialog continuu cu alte texte anterioare operei sale. prezentând zeităţile cu toate viciile şi slăbiciunile omeneşti. Evanghelia după fiul de Norman Mailer. Creştinismul timpuriu şi cel al Evului Mediu condamna literatura pentru caracterul ei profan. Ele au fost trecute mai mult sau mai puţin printr-un filtru de inhibare a ficţiunii artistice. p. având astfel un raport dialogic cu textele anterioare. 102]. Textul este pentru Bahtin „o monadă în care se reflectă toate textele” [1. Evangheliştii de Alina Mungiu-Pippi. Evanghelia după Isus Cristos de José Samarago. Această libertate a interpretării textelor sacre a devenit posibilă prin literaturizarea lor. şi anume acest caracter dialogic accentuează activismul scriitorului. Interogaţia asupra normelor religioase şi interpretarea miturilor sacre din perspectiva contemporaneităţii cititorului se impune tot mai frecvent în literatura contemporană. Hristos răstignit a doua oară de Kazantzakis. care înregistrează o luptă acerbă între textele canonice religioase şi cele literare (fictive). Cel dat morţii de D. Încă din Antichitate Platon îi „expulza” pe poeţi din cetatea ideală. priveşte evenimentele pe care le prezintă din contemporaneitatea sa. Punctul de plecare în tratarea problematicii propuse îl constituie delimitarea făcută de Feuerbach. Multă vreme cărţile profane (adică literare) erau considerate o formă de erezie faţă de adevărurile Scripturii. declarate nocive pentru gândirea unui bun creştin. 332]. Această tendinţă persistă şi în epoca contemporană. aflându-se pe tangenta realităţii pe care o înfăţişează. Atitudinea autorului faţă de evenimentele pe care le reprezintă (atât cele din trecut. Operele definite metaforic „sacre” au intensificat necesitatea abordării acestei probleme: Versetele satanice de Salman Rushdie. aceste două forme ale imaginarului (cel religios şi cel literar). Bărbatul din Nazareth de Anthony Burgess. Această contemporaneitate include nu numai domeniul literaturii contemporane. Este necesar ca orice discuţie despre libertatea interpretării temelor sacre să facă referire inclusiv la situaţia conflictuală a istoriei contemporane. Codul lui Da Vinci de Dan Brown. Disputa asupra sensului sau a pluralităţii sensurilor rămâne mereu deschisă dialogului. relevă Bahtin. cel puţin câteva texte literare au pus pe jar majoritatea confesiunilor religioase de pe glob. totuşi ele şi-au atins înflorirea cea mai mare când aceasta se afla deja la începutul .

p. textul religios este un „document” univoc.. Ele şi-au primit ideile (temele. ci este sanctificat. supusă unor regularităţi care nu pot fi ignorate. Autoritarismul discursului religios se manifestă prin supravegherea respectării anumitor teze doctrinare şi canonice. personajele n. prin care acesta nu mai este privit ca o simplă marionetă pe care Dumnezeu se complace s-o manipuleze.) din viaţa religioasă. deoarece concepţia imaginarului religios este bine structurată. ci este însuşi responsabil de faptele sale. inaccesibilă cunoaşterii raţionale. un exemplu în acest sens ar putea fi cazul imaginii domnitorului Ştefan cel Mare devenit succesiv legendă populară. năzuinţele. nu mai putem face acelaşi lucru în epoca noastră. Respinsă iniţial. Hartmann relevă faptul că arta a devenit o formă de sine stătătoare a fanteziei creatoare când a „purces la derealizarea produselor acesteia”. b) demistificarea miraculosului sau a sacrului – prezentarea acestuia dintr-o perspectivă pur-raţională a prezentului pentru a înţelege o istorie în timpuri şi vremuri aproape inaccesibile. au rămas însă autonome în forţa lor sensibilă de modelare şi au prefăcut idealurile religioase în idealuri intuitive” [3. capacitatea lor de a genera variante a dus la descreşterea aderenţei societăţii la veridicitatea şi la ficţionalizarea lor lucru care a fost posibil în câteva etape: a) individualizarea personajului – prezentarea lui dintr-o perspectivă strict personală. Este necesar să avem în vedere o transformare semnificativă a relaţiilor mitului cu realitatea şi a relaţiei . condiţiile istorice.e. Sfânt. mit naţional.Mit şi ficţiune artistică (Dualitatea imaginii artistice) 249 declinului. adică la ficţionalizarea ei. d) problematizarea situaţiei mitice – marchează punerea sub semnul întrebării a logicii mitului. f) desprinderea mitului de semnificaţiile religioase. concepţiile şi personalitatea scriitorului sau artistului.n. n. De-a lungul evoluţiei literare flexibilitatea miturilor. ea necorespunzând imaginii religioase a lumii. 407]. Totuşi interpretul textului religios nu se poate distanţa de conţinutul sacru. care nu admite citirea sau interpretarea acestuia în mai multe moduri. e) înzestrarea mitului cu semnificaţii noi în funcţie de idealurile unor epoci. Dacă mitul originar era considerat în societăţile tradiţionale drept o realitate divină (supranaturală şi supraomenească) adevărată. în special cea care privilegiază diversitatea şi schimbarea textului sacru. un sicilian care a trăit în secolul IV î. care corespund unei singure imagini a lumii. este sortită respingerii ei. Această umanizare poate atinge inclusiv cotele divinizării omului. c) umanizarea zeilor sau euhemerizarea lor – prezentarea zeilor dintr-o perspectivă pur-umană. supranumit părintele viziunii istoriste a mitului. ca fiinţe tentate şi de ispitele trupeşti. cea a identificării textului sacru cu realitatea absolută. de-idealizată. el nu aparţine propriu-zis sferei divine. Conceput pentru a lămuri evenimentele sacre. pentru a-l face inteligibil. curentul dominant. subiectele. climatul social şi politic. transcendentă. Termenul „euhemerizare” vine de la numele lui Euhemeros. îşi manifestă libera voinţă şi gândire. În aceste împrejurări orice altă formă de imaginar. tendinţele estetice dominante. Acesta atribuia originea divină vechilor regi. teza euhemeristă a fost mai târziu adoptată şi intens propagată de către apologeţii creştini spre a demonstra nerealitatea zeilor greci. derealizarea şi transformarea lui în alegorie şi simbol. personal. Imaginarul religiilor pretinde a fi mai adevărat decât lumea terestră.

ci aşa cum îl vede şi îl construieşte scriitorul din perspectiva contemporaneităţii sale. Enunţurile ficţionale presupun o anumită detaşare .250 Olesea GÎRLEA noastre cu mitul. p. pentru a pune capăt desfrâului. Evoluţia mitului trece prin ruperea sa de conţinutul lui religios. Chiar ai crezut că nu îmi voi da seama? Să-ţi pui propriile cuvinte împotriva cuvintelor lui Dumnezeu?” [7. Acesta îşi găseşte adăpost în bordelul hijab (termen care semnifică în limba arabă „vălul purtat de femeile musulmane”). p. Baal le dedică „muzelor” spirituale şi trupeşti o întreagă activitate literară. de către marile personalităţi ale Franţei (primarul Parisului de atunci Jaques Chirac. Soseşte momentul când locul de incontinenţă sexuală este închis. Ele devin cunoscute sub formă de „document” literar şi artistic. este urmărit de oamenii profetului Mahound pentru a fi ucis. scribul oficial al profetului Mahound. ca fiind unul care militează în favoarea pluralităţii opiniilor. care modifică versetele sacre. p. care s-au comportat ca nişte politicieni „care nu vroiau să-şi înstrăineze populaţia musulmană a Franţei. mai în serios. ne antrenează dincolo de religia islamică. iar nu ca „expresie a unei experienţe religioase solidară cu un rit” [5. 148]. unul dintre personajele romanului Versetele satanice. p. prin acţiunea personajului Salman. Profanarea liberei exprimări este redată. El este capturat în cele din urmă de către slujitorii profetului pronunţându-i-se sentinţa morţii: „– Blasfemia. în acelaşi timp ca expresie a realităţii şi ca ficţiune conţinându-şi propria sa realitate” [4. scriitorul Baal. Cele douăsprezece metrese sunt judecate şi ucise prin lapidare împreună cu mentorul lor spiritual. fiind preocupaţi de efectul vorbelor lor. care au mers mult prea departe până la condamnarea la moarte a autorului şi editorului. Miturile se apropie astfel de simboluri şi alegorii. 224]. a. Tzvetan Todorov în eseul său Omul dezrădăcinat analizează procesul condamnării cărţii sus-menţionate. p. preşedintele confederaţiei episcopilor din Franţa ş. ta. Salman nu poate fi iertată. în primul rând. simulează împreună cu cele douăsprezece curtezane viaţa profetului Mahound. Cartea a atras atenţia întregii lumi occidentale anume prin imixtiunea autorităţilor religioase în ficţiunea literară. inclusiv. obligaţia romancierului este de a prezenta în loc să afirme sau să infirme. mai în glumă. Scriitorul Baal. 451]. 470]. În literatură contemporană fenomenul cenzurării libertăţii scriitorului în problemele de natură religioasă începe cu romanul lui Salman Rushdie Versetele satanice (1988) care a fost calificat ca fiind „cartea ucigaşă” a secolului XXI. Realitatea originară este înălţată la rangul de simbol: „Mitul tinde să devină o imagine a realului care se oferă într-o manieră ambiguă. păgân. Todorov apreciază romanul lui Rushdie. Îngrădirea dreptului la libera exprimare este reflectată şi în interiorul romanului lui Rushdie. nu de adevărul acestora”. la ordinul lui Mahound. 146]. rezervându-şi clandestin dreptul de autor. dar şi a dreptului individului de a-şi pune întrebări cu privire la tradiţii. cardinalul Decourtay. Faptul că acest roman este o operă literară şi nu una apologetică.). Scriitorul prin ficţiunea sa artistică este angajat şi el într-o căutare de adevăr chiar dacă e de natură diferită. evident ei „n-au deschis niciodată cartea lui Rushdie” [6. unde. care recunoaşte deschis faptul că nimeni nu-l poate lipsi de dreptul moral al liberei exprimări: „Nu cunosc nici o altă jurisdicţie în afară de aceea a muzei mele” [7. Iată de ce mitul literar nu mai este aşa cum îl explicitează textele sacre.

cum e şi firesc. marcat de preocupările de adevăr sau de convingere” [8. Rămâne la discreţia fiecăruia să decidă dacă şi până la ce punct aceste ficţiuni literare îi par acceptabile. a spectatorului autor cu autorul real a distrus perceperea estetică a operei literare. în această problemă. tratează bolnavii. iar noi vom păşi pe fundul oceanului până la Mecca” [7. iar cei care au dezertat în tabăra lui Mirza îşi consemnează dezamăgirea şi înfrângerea. dar acest fapt nu confirmă şi dreptul de a fi tratată pe picior de egalitate ficţiunea artistică (care este o interpretare a istoriei Islamului de către Salman Rushdie) cu adevărul istoric. care se dau în lături spre a mijloci traversarea ei: „Îngerul mi-a explicat toate acestea.Mit şi ficţiune artistică (Dualitatea imaginii artistice) 251 de enunţurile autentice. autorul fiind invitat la dezbateri publice cu teologi dominicani şi iezuiţi pentru a-şi „explica” şi „justifica” viziunea asupra vieţii lui Hristos. Mioara Caragea. îi ajută pe pescari să prindă cât mai mult peşte. p. poziţia atacatorilor contramitului care condamnă libertatea totală a imaginaţiei în problemele de natură religioasă. Talazurile se vor despărţi. 447]. încercând să-i abată de la credinţa Ayeshei. Romanul Evanghelia după Isus Cristos de José Saramago (1991) reconstituie viaţa lui Isus dintr-o perspectivă pur umană. La apariţia sa acest roman a stârnit manifestări de protest în mediile catolice şi o uriaşă polemică peste graniţele Portugaliei. întrucât: „A intra în ficţiune înseamnă a ieşi din câmpul obişnuit al exercitării limbajului. Vom merge pe jos trei sute de kilometri şi când ajungem la ţărmul mării. pe care acesta o iubeşte în taină. 283]. Autorul explorează mitul biblic al exodului. Există anumite tangenţe între evenimentele reprezentate în Versetele satanice şi Islamul istoric. Romanul Versetele satanice surprinde. neagă recunoaşterea unei stări de beligeranţă între ficţiunea religioasă şi cea literară. 638]. afirmând că acest roman: „nu a fost scris pentru a întemeia o erezie sau pentru a-i îndepărta pe credincioşi de la ortodoxie: o credinţă autentică şi sinceră nu are a se teme de o ficţiune literară” [9. Mirza îi urmăreşte pe pelerini din mercedesul său. p. a spus ea încet. magnatul oraşului Titlipur (cuvânt care în hindi înseamnă „oraşul fluturilor”) şi clarvăzătoarea Ayesha. Într-un final prorocirea ei se confirmă adevăraţii credincioşi trec marea. Conflictul dintre adevărurile sacre şi cele lumeşti este celebrat prin confruntarea celor două personaje Mirza Saeed. iar apele se vor da la o parte în faţa noastră. transformă apa în vin. Ayesha fiind o reactualizare a figurii lui Moise care-i scoate pe izraeliţi din Egipt (aici din oraşul Titlipur cu scopul pelerinajului spre Mecca) prin aceiaşi tactică asupra puterii apelor mării. 96]. p. minunile pe care le face Isus: opreşte furtuna pe mare. Diverşi recenzenţi au criticat cartea. vom intra cu picioarele în spuma valurilor. conduce spre o apologie a conflictului ca orizont inevitabil al desfăşurării argumentelor . conversaţia dintre Isus şi Dumnezeu. însă decizionismul între permisivitate şi represiune. Ficţiunea lui Saramago nu demistifică miracolele şi nu-l elimină pe Dumnezeu. de încercarea de a le impune maselor propria noastră viziune asupra lumii?” [7. traducătoarea romanului în limba română şi postfaţatoarea cărţii. p. Această suprapunere a lumi creatoare cu cea reprezentată. idee conturată prin afirmaţiile personajului Bhupen Ghandhi: „– Nu putem nega ubicuitatea religiei. Dacă scriem în aşa fel încât să condamnăm din start o astfel de credinţă ca fiind amăgitoare şi chiar falsă nu ne facem vinovaţi de elitism. dimpotrivă ea ancorează cititorul în maşinăria validării fenomenelor mistice: dialogul dintre Maria şi Înger.

p. aici contează doar adevărurile imaginarului” [11. Biserica. De cealaltă parte se află demolarea imaginarului. de la rezerve critice (în România. Dacă religiile politeiste antice admiteau posibilitatea divinizării regilor şi eroilor. Umanizarea textului sacru (desacralizarea lui) prin afirmaţiile personajului Teabing Leigth. p. monoteismul creştin a ridicat o barieră ontologică de netrecut între creatură şi creator. îl transformă pe autor în adversar. formată din două componente: realitatea similară celei înconjurătoare şi imaginaţie (ficţiune). până la metodele inchiziţiei medievale: interzicerea filmului şi a publicării cărţii. 248]. responsabilă de realizarea filmului. noutatea postmodernă a lui). care consideră că: „Biblia nu a venit prin fax direct din rai. Republica Moldova).252 Olesea GÎRLEA şi contraargumentelor. în opinia personajului Teabing Leight. p. Opera literară este în primul rând un produs al gândirii umane. până la negarea totală a mitului. iar recunoaşterea unui contramit.” [12. care-i ameninţă existenţa şi esenţa doctrinară. 3. p. a precizat în repetate rânduri că acesta este „o poveste fictivă şi nu are un caracter religios” [10. de fapt. Ameninţată de proliferarea sectelor şi de destrămarea esenţei religiei creştine. idee mediatizată cel mai mult de către presă: căsătoria dintre Isus şi Maria Magdalena şi rezultatul acestei relaţii: fetiţa Sarah. Romanul Codul lui Da Vinci (2006) de Dan Brown şi filmul după acelaşi text realizat de regizorul Ron Howard au fost apreciate de către reprezentanţii bisericii ortodoxe şi catolice ca un atentat împotriva bisericii creştine şi au stârnit reacţii diferite. Prezentarea religiei creştine ca un agent al discriminării sexelor: în special discriminarea femeii de către biserică (pentru detalii vezi 12. Această temă a conflictului dintre cele două ficţiuni (religioasă/literară) tinde în anumite cazuri să devină un război deschis dintre diverse sisteme imaginare. Grecia. Umanizarea divinităţii: coborârea lui Isus la rangul unui simplu muritor de rând. Polonia. inclusiv. Înclinarea balanţei în favoarea realităţii factice într-o operă literară se datorează pătrunderii masive a materialului extraliterar. atacurile dure în ceea ce priveşte derularea filmului Codul lui Da Vinci au fost privite de către apărătorii contramitului. care creează senzaţia . prin convingerile personajului Teabing Leight şi Robert Langdon. cel puţin 3 momente ale ipostazei actualizante a contramitului Codului… au dat fiinţă „mărului discordiei”: 1. proteste ample în stradă (în Rusia. 3]. Oamenii tind să îşi conceapă existenţa după dezastruoasa paradigmă prieten/ duşman. om şi Dumnezeu: „Trăirile mitice religioase reflectă o structură schizoidă adică o rupere de lumea concretă.). Singapore ş. Romanul a fost ţintuit de la bun început la stâlpul infamiei. 2. Biblia e un produs al omului. Prin aceasta se explică inerţia şi negarea de către religie a oricărei alte forme de imaginar. Dialogul continuu al scriitorilor cu mitul biblic a generat multiple disocieri de la simpatia (copia fidelă a mitului). Mitul antic (biblic) îşi continuă şi confirmă vitalitatea în contramit (contramitul nefiind decât receptarea prin negare a mitului care aduce. ca strategii defensive ale unei forţe care-şi simte ameninţate poziţiile. 138-139) Este firesc ca în aceste condiţii să apară întrebarea referitoare la veridicitatea ficţiunii literare. 37]. un istoric al religiilor. a. deşi compania Sony Pictures. ar fi ascuns această taină timp de 2000 de ani. Iordania. recompunearea acestuia sub alte forme.

afirmă G. trecându-l prin filtrele gândirii sale critice. Numărul de aur. gara…). Totuşi textul de ficţiune. Jocul anagramelor. cipuri cu memorie RAM. ea poate fi şi o armă împotriva judecăţilor comune. surprinde reacţia tensionantă a atacatorilor lui care-şi manifestă rezervele cu privire la validarea estetică a acestei noi forme fictive. el este o interpretare proprie a concepţiei şi a viziunii scriitorului. inclusiv faptul că aceste opere cu subiect de inspiraţie mitologică (creştină. satelit. acumulatori fotoelectronici. În aceste condiţii scriitorul trebuie să fie conştient de faptul că orice formă de survolare a spaţiului religios. şi că libertatea cuvântului artistic este un drept care trebuie mereu recucerit. staţia King’s College. „nu conduce la nici o realitate extratextuală. fiecare împrumut pe care îl face (mereu) (…) se transformă în element de ficţiune” [8. banca elveţiană din Paris. 2.Mit şi ficţiune artistică (Dualitatea imaginii artistice) 253 unui sentiment al veridicităţii absolute. Cina cea de taină). Marea Britanie (Temple Church. Mona Lisa. În concluzie putem spune că ficţiunea artistică câştigă credibilitate în situaţia când destinatarul nu percepe ficţionalizarea actului de ficţiune quod erat demonstrandum.. Cine va câştiga această luptă de idei ficţiunea artistică sau textul sacru este greu de spus. degradând în noi forme de a-religioase. legenda despre Graal. Cert rămâne faptul că la nivelul subliminal al interpretării funcţionează continuu un mecanism insidios de cenzură. avion. 618. simbol religios păgân. turnul Eifel. criptex. proporţia divină: 1. musulmană etc. p. Scriitorul evaluează mitul. Şirul Fobinaci: 13-21-1-1-8-5. 138]. personalitatea autorului şi dreptul lui la atitudinea axiologică faţă de conţinutul miturilor. Se neagă. Forma artistică de imaginar – contramitul – „se hrăneşte” din confruntarea cu textul sacru. pune în funcţiune mecanismul atroce al cenzurii. 2. microfoane miniaturale. Genette. inclusiv instituirea unui vast sistem articulat pe opoziţia dintre ficţiunea religioasă şi cea artistică. fiindcă mă tem să nu se producă încă odată «efectul Baudelaire» (interzis. 180]. în ultimă instanţă. Ficţiunea artistică respinge orientarea unilaterală şi impune textului o atitudine axiologică proprie. simbolul feminităţii). Or. cheie cu matriţă laser. în simbolistica Prioriei şi la romani semnifica tăinuire. Miturile masive de pe vremuri au tendinţa de erodare. Ne raliem opiniei lui Tzvetan Todorov: „Eu nu sunt totuşi pentru cenzurarea acestor publicaţii. deci bun). un text narativ are ontologia sa proprie care trebuie respectată. St. computer. Trandafirul cu cinci petale (1. Cazurile prezentate dovedesc încă o dată faptul că mitul literar nu e făcut ca să renască din cenuşă şi să redevină la nesfârşit ceea ce a fost. ceasul Big Ben. dispozitiv cu localizare GPS. James Park. discreţie. Sfâşierea aurei intangibile a mitului prin respingerea şi negarea lui şi crearea unei variante proprii. nanodiscuri etc. c) Încifrarea simbolică (mistică) care menţine cititorul în suspans: Pentagrama (1. p. simbol sacru al zeităţii Venus). se pare că el a şi început” [8. Hors Gards Parade. Susţinem ideea că mitul artistic nu trebuie luat ca parametru al validităţii mitului religios. Chapter House). . d) Pictura şi biografia reală a lui Leonardo Da Vinci (în special lucrările Omul Vitruvian. celebra progresie matematică: 1-1-2-3-5-8-13-21. vehicule blindate. b) Apelul la tehnologiile de ultimă performanţă: fax.) nu ar trebui cenzurate şi nici autorii lor târâţi prin justiţie. Amintim câteva elemente extraartistice ale romanului Codul lui Da Vinci de Dan Brown: a) Amplasarea într-un spaţiu geografic concret (real): Franţa (muzeul Luvru din Paris.

Eliade Mircea. Ficţiune şi dicţiune. . 2. Brown Dan. Versetele satanice. 2006. p. 1974. Chişinău. 2003. 9. Москва. 3. 7. Boia Lucian. Эстетика словесного творчества. 17 mai. 12. 8. Rushdie Salman. Versetele satanice. în Flux. 2007. Bucureşti. Evanghelia după Isus Cristos. Genette Gerard. Afacerea Rushdie: duşmanii şi prietenii. Iaşi. 1978. 4. Bucureşti. 10. Todorov Tzvetan. traducere din limba engleză de Crăciun Dana. Bucureşti. Introducere în arhitext. 11. traducere din limba engleză de Adriana Bădescu. 5. 1994. p. în Omul dezrădăcinat. Codul lui Da Vinci. Bucureşti. 3. 2006. Estetica. Samarago José. traducere şi postfaţă de Caragea Mioara.254 Olesea GÎRLEA REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Bogatu Petru. 1982. 1999. Dicţionar al „metodelor calitative” în ştiinţele umane. Bucureşti. Bucureşti. Hartmann Nikolai. Mucchielli Alex. 145-151. limitele interpretării. Bucureşti. Бахтин Михаил. 2006. 2001. Pentru o istorie a imaginarului. Bucureşti. 6. 2007. Suntem liberi să decodăm „Codul lui Da Vinci”. Umberto Eco. Aspecte ale mitului. Iaşi.

În acest sens trebuie înţeles. dar şi restabilirea unor valori respinse. conţinut. după simbolicul eveniment soldat cu babelica confusio linguarum. ci ca un alter. Spiritul nou se vrea în acelaşi timp continuitate. 342]. de altfel. Fiind un proiect esenţial dialogic. Prefixul post. o deplasare nu înainte. examinată de Umberto Eco în studiul său În căutarea limbii perfecte. care permite interpretarea „socialmente pozitivă” a fenomenului de înmulţire şi diferenţiere a limbilor. pentru a trimite la un conţinut pe care modernul l-a lăsat neexplorat: necesitatea plurilingvismului şi. În dorinţa de a depăşi consecinţele „pedepsei”. De menţionat că modernul a dezvoltat în linii generale conotaţia negativă a ceea ce s-a întâmplat după catastrofa babelică. implicit. Semioticianul italian propune o răsturnare de semn în lectura mitului babelic. postmodernismul nu a intrat în logica modernă a depăşirii.şi nici ca dincolo. unitare şi universale.din «postmodernism»: nici ca anti. loc unde domneşte o mare confuzie.semnifică temporal „ceea ce s-a întâmplat după Babel”. acel post. ci «lateral». Institutul de Filologie Am ales arhetipala poveste a Turnului Babel. care explică simbolic trecerea de la unicitatea limbajului la diversitatea lui. Stănciulescu. unde lumea vorbeşte fără a se înţelege”). cu semnificaţia de alter. corelată cu pedepsirea de către divinitate a unui orgoliu uman excesiv. semnificaţie.în noţiunea de postmodernism. POLIFONIE. romanul este cel mai abilitat a figura această lume. În studiul Postmodernismul în antropologia culturală. DESPRE DIALOGISM. HETEROGLOSIE ŞI CARNAVALESC ALIONA GRATI Academia de Ştiinţe a Moldovei. p. Totodată. trei conotaţii: „1) Oamenii timpurilor protoarhaice au dispus de un limbaj unic . exilate de modernism. Potrivit cercetătorului Traian D. acest prefix are rolul de a indica „reevaluarea fenomenului Babel”. care a îngrozit şi a fascinat spiritele de-a lungul secolelor.255 ROMANUL CA LUME POSTBABELICĂ. a dialogismului ca structură a lumii artistice. povestea Turnului Babel sugerează cu claritate cercetătorului modern al limbajului trei ipoteze şi. în modernul însuşi” [1. revizuind modernul pentru a experimenta o altă faţă a lui. Acest prefix are aproximativ nuanţele de semnificaţie acordate în ultimul timp prefixului post. implicit. Gabriel Troc defineşte postmodernismul ca având o altă raţiune decât modernismul: „…consecvent cu sine. pentru a desemna evoluţia limbajului romanesc în secolul al XX-lea. ci a reprezentat un «punct de întoarcere». mitice. confirmată în DEX („babelic” înseamnă „de o confuzie extremă”) şi în Larousse (spaţiul „babelic” este „locul unde se vorbeşte un număr mare de limbi diferite. operele artistice imaginau itinerare orfice regresive în spaţiul pre-babelic şi de reconstituire a unei limbi originare. Şi eu am optat pentru acest post-. dar rămas neexplorat. în sens matematic. în cele din urmă. pre-adamice.

generat de rezonanţa omului cu «limbajul cosmic». care la rândul ei este o „copie/reflectare a realităţii gândite” [2. Pentru definirea unei atari culturi. limbajul creator a parcurs câteva etape de la unitatea iniţială a limbajului la marea varietate de limbi ale pământului: „1. şi toţi au aceeaşi limbă. limbajul modern. „aflată într-o fază de corespondenţă mai apropiată sau mai depărtată de natură”. de la unitate la diversitatea lingvistică este o trecere de la geneza naturală a cuvintelor (faza pre-Babel) la cea convenţională (faza post-Babel) [ibidem]. Deţinând limbajul „unic”. ei sunt un singur popor. specific fiinţei umane deja diferenţiate cultural şi caracterizat prin trăsături etnolingvistice specifice”. Stănciulescu. verbal). Opera literară. Constatând efectele profanatoare pe care înzestrarea cu „puterea cuvântului” (aparţinând unui „limbaj perfect”) le-ar putea avea asupra evoluţiei spirituale a speciei umane. 2) Limbajul arhetipal al fiinţei umane este încărcat de o specială putere acţională a cuvântului (…). absolvit de necesitatea „dreptei sale potriviri cu lucrul numit”. stadiul „limbajului pre-Babel. O asemenea idee este adânc implantată în subconştientul fiinţei umane.256 Aliona GRATI (…). Limbajul este o „copie a gândirii”. Pogorându-se pentru a le vedea fapta. şi iată de ce s-au apucat. permite omului ca. 3. Resursele creatoare ale limbajului uman sunt enorme. care se dezvoltă în timpul şi în istoria umană. Şi a treia ipoteză: „3) Unicitatea şi puterea cuvântului s-au pierdut treptat în urma unui proces de diferenţiere a limbajului”. Graţia divină constă în acordarea omului a liberei utilizări a limbajului. care a activat-o permanent prin miturile sale arhetipale. stadiul limbajului Babel. trebuie să recunoaştem) şi a lui însuşi” [2. Limbajul uman „răspunde nevoii de a da nume prim lucrurilor şi lumii. omul deţinea „puterea cuvântului” într-o manieră similară cu cea a creatorului divin. comun tuturor oamenilor şi care constituie primele manifestări semantice ale comunicării umane (trecerea de la limbajul «fără cuvinte» (limbaj interior) la cel articulat. Efectul benefic pe care această „încurcătură a limbii şi a sensurilor” l-a generat a fost acela al apariţiei unei culturi umane nuanţate în nenumărate chipuri. 2. acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând»” [Geneza. ele în primul rând „asigură trecerea de la imagine la imaginar. prin forţa cunoscătoare a limbajului. Această evoluţie ne face să înţelegem o dată în plus că limbajul constituie modelul unei reprezentări a lumii de către o anumită colectivitate umană. 9-15]. de la biologic la psihic. Domnul a zis: «Iată. „perfect”. contribuind la transformarea «creatoare» a acesteia (nu întotdeauna benefică. 11: 6]. Dumnezeu a decis „încurcarea limbii” ca un act profilactic necesar. de la natură la semnificarea ei. Trecerea de la un stadiu la altul. p. stadiul limbajului post-Babel. în calitate de instrument esenţial al culturii. se află într-un permanent dialog cu schimbările în atitudinile generale ale unei . să se opună tendinţelor entropice (de dezorganizare şi uniformizare) ale naturii. resursele creatoare ale limbajului uman au fost absolut indispensabile. a stocării şi transmiterii valorilor spirituale (culturale) realizate de omenire de-a lungul timpului. p. de prevenire a unor posibile catastrofe. de la conştiinţa reprezentării la conştiinţa resemnificării”. satisface nevoia socială a comunicării lingvistice. 9-15]. După Traian D.

supranumit „tardo-” sau „neomodernist” (Dumitru Radu Popescu. revoluţia sovietică. Alexandru Ivasiuc. spre halucinant. dar mai arbitrar şi deci mai convenţional decât cel fundamental. Vladimir Beşleagă. Trecerea de la dimensiunea pre. Până la fantastic transfigurează realul Ştefan Bănulescu. început. Ceea ce începe să se profileze în romanul modernist interbelic şi se conturează mai ales în romanul care a evoluat după „obsedantul deceniu” proletcultist. de o criză a sa care marchează şi un impas al artelor. a fost critica ordinii sociale burgheze din secolul al XIX-lea şi viziunea acesteia asupra lumii. urbanizarea. polifonie. spre fantastic. revoluţia sexuală. simbolică. unilingv şi monostilistic. despre dialogism. onirică. alături de cel european modern. Urmuz cu ingenioasele sale miniconstrucţii din „prefabricate” pare să anticipeze trecerea de la o proză auctorială la una autoreflexivă. Aureliu Busuioc). Flaubert eliberează literatura de lanţurile mimetice. mit. Alexandru Ivasiuc. care îşi asumă actul critic. Are loc o deplasare a centrului de gravitaţie al romanului de la social la psihologic. matrice etalează interesul pentru ceea ce se ascunde dincolo de suprafeţele aparente ale lumii. Constantin Ţoiu. La noi. probând de fiecare dată capacitatea sa dialogică cu operele precedente şi cele viitoare. Revoluţia industrială. Literatura începe să abandoneze treptat reprezentarea realului şi să ia parte. Dumitru Radu Popescu. fantastică. mult mai nuanţat. credinţa în progres înlocuiesc pe nesimţite aproape vechiul ritm istoric.. Laurenţiu Fulga. Fănuş Neagu. de mijloacele prin care se constituie ca atare şi cu deosebire de posibilităţile şi limitele limbajului. . inspirat şi reflectă schimbările generale de viziune asupra lumii moderniste şi postmoderniste. Romanul românesc.şi babelică la cea postbabelică se face resimţită şi în morfologia romanului secolului al XX-lea prin afirmarea tot mai pregnantă a cronotopului oraşului. radioul. cinematografia şi. increat. Sorin Titel. Nicolae Breban. mitice. preocupată fiind de propria sa natură. o coordonată neutră. Romanul tinde să fie poetic. prefigurând un spaţiu uman de fierbere şi dislocare. al unor structuri capabile a exprima diverse posibilităţi existenţiale umane. automobilul. iar Mallarmé o duce până la marginea tăcerii. în general. Fănuş Neagu. spre sfârşitul deceniului şapte scriitorii scot romane de factură psihologică. care presupune o abandonare a categoriilor ce marchează gândirea logică şi înălţarea judecăţii la altitudinea unei gândiri paralogice. alegorică.Romanul ca lume postbabelică. Regresiunea spre arhetip. Începând prin a introduce în realism varii modalităţi artistice. constituie în secolul al XX-lea un vast ansamblu. heteroglosie şi carnavalesc 257 culturi. Freud şi Einstein. afirmând un principiu al totalizării. Vasile Vasilache ş. de la realismul canonic spre straniu. Vasile Vasilache. Romanul în secolul al XX-lea este. Se poate vorbi astfel de o eroziune bruscă a realului. protoarhaic. în plin roman psihologic şi experienţialist. respectiv. să anticipeze chiar crizele şi contradicţiile realului prin tehnicile de limbaj. Radu Cosaşu. cele două războaie mondiale. Faptul că limbajul romanului contemporan românesc reprezintă o lume „postbabelică” este evident. George Bălăiţă. Oamenii se trezesc deodată în lumi mecanice care le destramă rapid concepţiile tradiţionale. el este un limbaj propriu culturii moderne. Romulus Guga. parabolică. socialul rămânând un cadru aproape abstract.a. puritate originară. Augustin Buzura. prin care devine posibilă o integrare a diferenţei şi a contradicţiilor realităţii. avionul. în continuă efervescenţă.

diacronic şi secvenţial. La George Bălăiţă (Lumea în două zile). această linie a estetismului şi a autoreferenţialismului se . strategii dialogice. adoptarea perspectivismului şi a simultaneităţii. a „reprezentării” conştiente de sine şi autoreflexive a moderniştilor. re-cosmicizare. Vasile Vasilache. Dumitru Radu Popescu (ciclul F). carnavalescul se realizează prin relativizarea radicală a perspectivelor narative. într-un climat de subversivitate. Personajele inadaptate şi nonconformiste din romanele lui Dumitru Radu Popescu. Norman Manea etc. creând o ficţiune care se preocupă din ce în ce mai mult de sine şi de procesele ei interne. Afirmaţiile notorii ale lui Flaubert din 1852 („…ceea ce mi-ar plăcea să fac ar fi să scriu o carte despre nimic…”). El are doar un fel de a spune”) şi Roland Barthes în Gradul zero al scriiturii rezumă pierderea „inocenţei” şi a „conţinutului” tradiţional în romanul modernist. tendinţa de a arăta permanenta distorsiune subiectivă a faptelor spre a sublinia astfel caracterul efemer al lumii sociale obiective. revolta camuflată împotriva Puterii. recursul la juxtapuneri ironice şi ambigue care să pună sub semnul întrebării „semnificaţia” morală şi filosofică a activităţii literare. atât a celei manifestate în planul istoriei (dictatura socialistă). promitea soluţii pentru escaladarea crizei şi exorcizarea demonilor puterii. Pe lângă parabolă şi aluzie esopică. anunţând o perioadă de tranziţie la un alt tip de literatură. opoziţia între conştiinţa interioară şi discursul raţional. Artistul marginalizat îşi exprimă faţă de puterea-centru primele semne de nonconformism. Nicolae Breban (Don juan). frustrarea aşteptărilor în ceea ce priveşte unitatea şi coerenţa intrigii şi personajului. Nicolae Breban. Carnavalescul prin puterea lui de re-haotizare. aceşti scriitori afirmă în abundenţă strategii şi tehnici artistice menite a răsturna convenţiile realismului „burghez”: întreruperea bruscă a fluxului narativ linear. Ei sunt totodată şi cavalerii utopiei. fragmentarism. Paul Goma. căci ascund forţele centrifugale. proliferarea limbajelor. germenii „crizei”. figuri carnavaleşti din subterana marginalizaţilor a căror ţintă este Centrul. Alain Robbe-Grillet din 1957 („…artistul adevărat nu are nimic de spus (…). romanul etalează tendinţa tot mai nuanţată a moderniştilor de a pune în prim-plan limbajul. romanele din perioada postbelică nu mai sunt aceleaşi. Ceea ce fac scriitorii modernismului târziu este tocmai reactivarea. cât şi în planul metanaraţiunilor legitimatoare şi unificatoare moderniste (autonomia artei. culturî care aducea cu sine şi construcţia utopică. Avangarda occidentală a anilor ’60 pune întreaga literatură sub obedienţa lingvisticii şi elimină din discuţie tot ce ţine de semnificatul operei. George Bălăiţă. Se poate vorbi despre existenţa unei culturi subversive a carnavalului în romanul anilor ’60-’70. Modelul carnavalului devine de la un autor la altul tot mai expresiv. Proliferarea tehnicilor menţin însă distanţa mare între persona şi persoana autorilor menţionaţi În evoluţia sa de la perioada interbelică la cea postbelică. spre exemplu). polifonia stilurilor. obiectiv. chiar dincolo de clovnescul pitoresc şi masca grotescă. În literatura română. Paul Goma (Din calidor) sau Vasile Vasilache (Povestea cu cocoşul roşu). tehnica şi procesul literaturii. adoptarea unui ton de autoironie epistemologică ce vizează pretenţiile naive ale raţionalităţii burgheze. public. sunt profeţii viitorului.258 Aliona GRATI Deşi preiau formula romanului modernist. Augustin Buzura (Drumul cenuşii. Refugii). în detrimentul „conţinutului” tradiţional. având o bizară măreţie.

în romanul românesc se relevă o tendinţă de recâştigare a valorilor umane. 1977). Mircea Nedelciu (Zmeură de câmpie. Se poate vorbi. cititor – şi nu admite „simpli asistenţi”. Ioan Groşan. despre o certă diferenţiere a romancierilor români opzecişti de textualismul ortodox francez. această literatură face din cititor „personajul principal”. opera literară reprezintă un „dialog natural” între toţi participanţii – autor. Vitalie Ciobanu. 1969-1983) şi mai ales scriitori ca Mircea Ciobanu (Martorii. În plus. Orbitor. Bedros Horasangian (Sala de aşteptare. Mircea Horia Simionescu. p. Mircea Cărtărescu. Mircea Cărtărescu (Nostalgia. consemnând şi emanciparea romanului de sub tutela comandamentelor „realismului socialist” şi a propagandei de partid [3. Drept consecinţă. 1983). Dumitru Ţepeneag. autor-personaj determină dialogismul noii literaturi. acestui tip de literatură îi este caracteristică o conştiinţă a pluralităţii manifestată în impuritatea genurilor. Constantin Ţoiu (Galeria cu viaţă sălbatică. Cu o poetică antimimetică care îndreaptă atenţia noastră mai degrabă spre modul de funcţionale a mai multor limbaje literare şi nonliterare se afirmă romancieri ca Radu Petrescu (Matei Iliescu. Aceste reflecţii sunt dovada faptului că scriitorul regândeşte proza în alţi termeni decât aceia de proză exclusiv autoreferenţială. Pasărea şi umbra. Potrivit cercetătoarei Carmen Muşat. 1971. „personaliste”. Se întrevede la ei o anumită polemică faţă de spiritul formalizant şi o nedorinţă de copiere docilă a procedeelor telqueliste. În planul atitudinii auctoriale. autorul îşi poate expune părerile şi concepţiile de pe poziţii egale cu cele ale personajelor sale. Emilian Galaicu-Păun. p. 1993). 1993. Gabriela Adameşteanu. 1984. căci. heteroglosie şi carnavalesc 259 afirmă în romanele scriitorilor din Şcoala de la Târgovişte şi ale celor din grupul oniric: Radu Petrescu. deci. reciclarea tolerantă a trecutului cultural şi reluarea stilurilor anterioare. despre dialogism. 287-289].Romanul ca lume postbabelică. este angajant” [4. În acelaşi timp. Ceea ce încearcă să evite scriitorul este acea „autenticitate globală”. Gheorghe Crăciun. Frumoasa fără corp. 1981. 1970). 1987). Mircea Nedelciu vorbeşte şi despre un „nou realism”. Costache Olăreanu. Tobit. 1983). 1996. 2002. la noi Vitalie Ciobanu (Schimbarea din . „scrisul literar devine consubstanţial cu numeroase alte activităţi sociale din societatea în care el se produce şi. 1976). Gheorghe Crăciun (Compunere cu paralele inegale. 2007). o nouă deschidere către real. cărora li se alătură basarabenii Vasile Gârneţ. ale scriitorilor din generaţia anilor ’80: Mircea Nedelciu. personaje. 1968). Tratament fabulatoriu. Ştefan Agopian (Tache de catifea. prin faptul că autentifică orice lectură. Bedros Horasangian. 1988. care trebuie să „renaturalizeze dialogul” şi să restabilească „funcţiile sociale ale artei literare” prin „transmisiunea directă a unui eveniment petrecut în realitate”. Radu Ţurculescu. heterogenitatea limbajelor. 1988). Matei Vişniec (Cafeneaua Pas-Parol. 1974. 1986). Mircea Horia Simionescu (Ingeniosul bine temperat. George Cuşnarencu (Tangoul Memoriei. către autenticitatea lumii. polifonie. Modificările de atitudine şi de mentalitate în conceperea raporturilor text-realitate. transpunându-se în text (metalepsa). 33-68]. ţara îndepărtată. Odată cu acceptarea ideii de artificiu şi simulacru şi cu interesul faţă de „ingineria textuală”. evaziunile fanteziste şi experimentele estetizante în literatura ţărilor Europei de Est şi respectiv în cea română au avut semnificaţia unei veritabile fronde politice. Sorin Titel (Lunga călătorie a prizonierului.

După câteva decenii de fascinaţie manifestată faţă de resursele estetizante. Experimentul textualist nu se reduce la simple tehnicisme şi gratuite lucidităţi formale. nici în haos. revine la problematica fiinţei umane concrete. a Marelui Text. El nu se mai simte bine nici în vid. pe atât de restrictive în spaţiul de exprimare a eului. propune dialogul. cât şi ca o reacţie vehement polemică la adresa acestuia. cât şi poeticienii. Acest umanism e „pe potriva stadiului actual – postindustrial – de evoluţie a societăţii. opunându-i o teorie a comunicării literare ce presupune din start relaţia dialogică dintre cel puţin doi parteneri. ci al unei intersubiectualităţi interactive creatoare. Această viziune generează experimente romaneşti în care perspectiva narativă ar aparţine în exclusivitate textului însuşi ca instanţă „impersonală”. postmoderniştii revin la resursele conştientului.260 Aliona GRATI strajă. ci a întregii memorii culturale. autogeneratoare şi autoreferenţiale ale limbajului şi de experimentare a reprezentării lumii ca text. întoarcerii exclusiviste către sine îi ia locul deschiderea către lume. Noile posibilităţi de existenţă. dar i-a şi creat o tot atât de mare primejdie. subiectivitatea. lărgind şi noţiunea de lume a romanului. pornită dintr-un impuls vital de reaşezare în normalitatea omenescului. a Vieţii. romanul generaţiei anilor ’80 consacră postulatul autenticităţii şi al prezenţei nedisimulate în text a autorului. Astfel că paradigma postmodernistă este văzută în general atât ca încoronare a unor evoluţii pe linie estetică. un umanism care deschide perspectiva unei contopiri a omului cu viaţa şi care nu este în esenţă decât proiectul pentru o filosofie a Forţei. reflectând „enunţarea”. Emilian Galaicu-Păun (Gesturi. al apolinicului. care nu mai este considerată rezultat al unei obiectivităţi ontologice riguroase. ostracizând tendinţele abstractizante şi utopice ale modernismului. primejdia ruperii omului de ceea ce se află dincolo de minunatele mecanisme moarte create de el. p. A devenit evident că „Revoluţia tehnică i-a oferit civilizaţiei mari înlesniri. De aceea. În acelaşi timp. . Faţă de această stare de lucruri artistul actual simte de câţiva ani încoace nevoia să reacţioneze. 15]. se întoarce din nou către natură. Premisa noii paradigme constituie poziţia critică faţă de obiectivismul şi empirismul logic. 132]. Schimbarea de accent se datorează viziunii social-culturale şi antropologice pe care postmodernitatea o aduce în câmpul ştiinţei literare. fragmentarul: toate ca alternative ale depăşirii unor limite formaliste pe cât de securizante în plan ontologic. o încercare a deplasării accentului de pe locutorul uman pe realitatea producătoare a textului. ruperea de realul însuşi. redescoperă în cele din urmă forţa de iradiere creativă a subiectivităţii umane. al cărui complex metodologic era orientat spre un univers lingvistic exclusivist. interpretarea. 1991). declanşate în perioada modernismului. ambii dornici de a-l cunoaşte pe celălalt în alteritatea sa. sub semnul dionisiacului. ca societate a comunicării generale. fizic senzoriale. se situează din nou în spaţiul ei şi învaţă s-o perceapă în relaţie cu propria sa fiinţă” [5. Se atestă la aceşti scriitori o insistentă punere în abis a enunţării. Societatea postmodernă. a devenirii” [6. deci nu unei conştiinţe individuale. p. 1996). atât romancierii. ci propune o mai puternică polifonizare a celor două lumi: textuală şi existenţială. spre deosebire de cel modernist. După cultul inconştientului întreţinut de moderni. Se vorbeşte tot mai mult despre întemeierea unui nou umanism.

Astfel că realul „va fi supus unor acţiuni textuale. iar nu – ca în romanul realist – reprezentat” [5. Postmodernismul nu trece numai peste orice opoziţii ci le pune în discuţie. de apropierea de lume cu viaţa şi cu limbajul propriu. 15]. între registrul grav. romanul postmodernist caută să depăşească opoziţiile tranşante din trecut. cu multe reţele de comunicare simultană între exprimarea directă şi artificiu. Calvino păstrează întotdeauna un picior în naraţiunea tradiţională – în general. Adrian Oţoiu. în care se dialoghează lejer în stiluri şi maniere diferite. literatură pură şi angajată. încorporat. . Daniel Bănulescu. Ambiţia scriitorilor este să simultaneizeze şi să pună în dialog fragmente diferite din care e compusă realitatea. pasiune politică şi artă pură neangajată. întâlnim o bună cantitate de pasta. Romanul românesc nouăzecist renunţă tocmai la caracterul autoreflexiv şi metaficţional al romanului optzecist. înlăturând de pe ea „pelicula de livresc ce o acoperă”. plurilingvă. heteroglosie şi carnavalesc 261 variante ale mereu posibilului se manifestă acut surprinzând necesitatea găsirii noilor posibilităţi de expresie nu doar la nivelul scriiturii. despre dialogism. creaţie şi caricatura ei. altul în realitatea obiectivă” [7. consonanţa şi complementaritatea estetică. magie şi mit. comentat. polifonie. am putea spune.Romanul ca lume postbabelică. al metalimbajului. înalt şi cel umil. efectul ei se răsfrânge asupra referinţei. Un model ideal de un astfel de roman este Cosmicomics (1965). fragmentat. el tinde să reprezinte o lume postbabelică. tangibile: alături de nebuloase. susţine Monica Spiridon. romancierii optzecişti nu au renunţat cu totul la autoreferinţă. umor şi teroare etc. Ovidiu Verdeş ş. plurivocitatea. arătând ca un oraş globalizat. vrea să depăşească ruptura milenară – justificată teoretic şi canonizată de Curtius sau de Bahtin – între creaţia aulică şi cea carnavalescă. „îşi agrementează opera cu detalii locale. găuri negre şi lirism. p. în structuralismul parizian de azi. literatura nu se mai poate întoarce la realism. Ca şi un adevărat postmodernist. Marco Polo sau a basmelor italiene – şi celălalt. Italo Calvino. şi anume: „disputa dintre realism şi irealism. Conform imaginii-robot făcute de John Barth. «noua sensibilitate». Florin Sicoie. naraţiunea tradiţională italiană a lui Boccaccio. ficţiune de elită şi ficţiune de serie”. p. Spre sfârşitul secolului al XX-lea. Deşi resuscită interesul pentru banalitatea cotidiană. Locul corului de anonimi este luat de polifonia vocilor distincte. «de piaţă». al discursului narcisist care se contemplă şi se comunică pe sine. dintre formă şi conţinut. 22]. romanul se vrea unul relaxat şi dialogic. transformându-le în subiect de conversaţie – filosofică sau/şi funcţională – le aşază «între ghilimele» (vorba lui Eco).a. După experienţa textualistă. Caius Dobrescu. trivial. Această paradigmă propune confluenţa. Radu Aldulescu. insistă în a de-textualiza realitatea. între realism. Scriitorul nu mai poate cerceta legile realului în spirit balzacian. el va fi „interesat de propria sa inserţie în concretul lumii”. Pluralismul perspectivei postmoderne postulează carnavalescul bahtinian alături de hibridizarea care se referă în mod specific la amestecarea culturii înalte cu cea joasă. al cărui autor. un picior în imaginaţie. 167-168]. „Post-dichotomică şi post-reducţionistă. de bambini şi de femei fascinante zărite o clipă şi apoi pierdute pentru totdeauna. a perceperii lumii reale. p. şi rezultatul este o artă «duminicală» şi «gravă»” [8.

Iaşi.. 6. Poetica postmodernismului. Ciocârlie L. Nedelciu M. 1-2. Spiridon M. Strategiile subversiunii. Vlasie. în revista „Caiete critice”. Postmodernismul în antropologia culturală. în revista „Caiete critice”.262 Aliona GRATI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. traducere de Mihaela Simion Constantinescu. în volumul Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice. Muşat C. VI. Piteşti. Literatura Reînnoirii: Ficţiunea postmodernistă. 2006. vol. 4. 35. Cluj: Paralela 45. 8. 5. 11th year 2001. Bucureşti. Ipostaze semio-logice ale limbajului creator (II). traducere de Mihaela Simion Constantinescu. Presupuneri despre postmodernism. p. 3. nr. în revista „Inventics Review”.. nr.. 1994.. Piteşti. Mitul ieşirii din criză. Petrescu L. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească. Bucureşti. 2002. 9-15. 2. 1986. nr. Bucureşti. Autenticitate. 180. nr.. Polirom. Stănciulescu Traian D. Barth J. p. Troc Gabriel. 1-2. 1986. . 1986.. Cluj-Napoca: Paralela 45. personaj.. De la intuiţia religioasă la raţionalitatea ştiinţifică. autori. Bucureşti. 1-2. în revista „Caiete critice”. 7. Dialogul în proza scurtă (III).

Pornind de la legătura strânsă dintre aceste două aspecte – semantic şi pragmatic – care participă în egală măsură în procesul de deplasare a rolurilor semantice. iar creativul va fi manifestat de aspectele pragmatic şi semantic. de selecţia unui actant sau a altuia în rolul de subiect al enunţului. de reprezentarea componenţei acestuia (cu repartizarea rolurilor semantice în cadrul lui) şi. a cărui natură schimbătoare este un izvor de variere şi de modificare a particularităţilor semantice şi pragmatice ale unităţilor glotice fixate în limbă. respectiv.263 FACTORII SEMANTICI CARE DETERMINĂ SELECŢIA ACTANTULUI ÎN ROLUL DE SUBIECT AURELIA HANGANU Academia de Ştiinţe a Moldovei. respectiv. sintactic şi pragmatic –. independenţă faţă de semantică şi pragmatică. pe care el intenţionează să-l realizeze în enunţ. structura se defineşte printr-o dependenţă de standardul limbii mai mare şi. Libertatea relativă a aspectului structural al subiectului faţă de aspectele semantic şi pragmatic permite examinarea grupului de factori structurali într-o relativă. în particular. în componenţa structurii semantice a enunţului se evidenţiază elemente legate de alegerea actantului în rolul de subiect care manifestă un grad înalt de independenţă faţă de accentul pragmatic al vorbitorului din cauza legăturii lor strânse cu standardul lingvistic suficient. În pofida gradului înalt de interdependenţă/ interdeterminare a semanticii şi pragmaticii. în unitatea lor alcătuind baza oricărei formaţiuni verbale/ oricărui act verbal. La aceste . dat fiind că toate aceste trei aspecte sunt strâns legate între ele. acesta totdeauna va fi legat de structura semantică a enunţului. la fel ca şi cele trei grupuri de factori ce determină selecţia actantului pentru diferite roluri sintactice. Această caracteristică a componentului pragmatic al enunţului se explică prin particularitatea distinctă a izvorului accentului pragmatic – omul. legat nemijlocit de manifestarea potenţialului creativ al vorbitorului. corectarea acestor norme. deosebindu-se numai prin gradul de exprimare a acestora. este mai puţin independentă în comparaţie cu semantica şi pragmatica. De aceea. dar şi cel care participă activ la schimbarea. mai exact. relativ stabil în limbă. dacă e să examinăm caracterul distribuţiei generalului şi a creativului între aspectele enunţului. antrenează în cea mai mare măsură aspectul semantic: oricare ar fi accentul pragmatic al vorbitorului. va fi reprezentat prin/ de structură. chiar dacă relaţionează cu componentul structural. Institutul de Filologie Cele trei aspecte ale propoziţiei – semantic. fiecare se va caracteriza în parte prin general şi prin creativ. Însă. Aspectul pragmatic. şi de aceea stabil. care este nu numai cel ce păstrează normele fixate în limbă. se caracterizează printr-un grad diferit de dependenţă faţă de standardul sistemului limbii. este logică identificarea grupului de factori pragmasemantici. Astfel. atunci se poate trage concluzia că generalul. aspecte care se axează pe un accent anume al vorbitorului.

Probe ale poziţiei centrale a verbului (predicat) în enunţ servesc. în continuă modificare. Respectiv. în cazul nostru. adică să se alinieze şi la caracteristicile structurale ale subiectului enunţului. în calitate de element care dirijează întreaga propoziţie verbală [1. Astfel. reprezintă acel standard de la care porneşte vorbitorul în alegerea actantului pentru rolul. W. apare. p. în particular. anume predicatul. Consecutivitatea examinării acestor grupuri de factori reflectă consecutivitatea etapelor pe care le trece vorbitorul în construirea enunţului. vorbitorul ordonează/ distribuie rolurile semantice în cadrul structurii semantice a enunţului şi. semantica predicatului şi a subiectului. fiind centrul grupului verbal. caracteristicile lor semantice prototipice. 114]. selectează actantul pentru rolul de subiect al enunţului. Mulţi lingvişti fac trimitere la această proprietate a verbului-predicat: astfel. De aceea grupul de factori structurali se examinează în ultima instanţă. se va începe de la grupul de factori semantici dat fiind că anume structura semantică a enunţului. În baza acestor raţionamente. 118]. calităţi şi evenimente. după grupul de factori semantici urmează să fie examinat grupul de factori pragmasemantici. şi sfera substantivului. mai exact. Verbul. în care rolul primordial în organizarea structurii enunţului este acordat verbului. Particularităţile de structură reprezintă astfel baza în care se „toarnă” preferinţele semantice şi pragmatice ale vorbitorului – acesta este etapa finală în construirea enunţului. În baza acestor caracteristici semantice şi în corespundere cu accentul pragmatic pe care îl pune vorbitorul pe anume componente ale situaţiei din realitatea obiectivă. trebuie să fie în acord cu sistemul de cerinţe structurale faţă de reprezentarea subiectului. înţelegând întreaga lume noţională a omului ca pe o lume împărţită iniţial în două sfere: sfera verbului. în al doilea rând. reprezentând reflectarea situaţiei din realitatea obiectivă. şi nu subiectul în calitatea sa de component al structurii semantice a propoziţiei. Alegerea vorbitorului. două lucruri: în primul rând este vorba de prezenţa semantică a verbului în aproape toate enunţurile marginale în fiecare limbă şi. ci de sistemul limbii. – descrie sfera verbului ca fiind una centrală. care cuprinde obiecte. Cheif. De aceea. determinarea de către verb a caracterului substantivelor . de subiect al enunţului. p. se poate delimita o grupă aparte de factori semantici reprezentată de caracteristicile semantice ale predicatului şi subiectului prototipic. Teniere. care cuprinde stări. este primul element care se formează în conştiinţa vorbitorului la receptarea situaţiei – este un fel de fundament al construirii enunţului. Ele există în afara şi independent de vorbitor dat fiind faptul că nu sunt determinate de el. iar sfera substantivului – ca fiind una periferică [2. care dictează condiţiile lui. Astfel. determinată de factori semantici şi pragmasemantici. vorbitorul nu este în stare să excludă sau să modifice ceea ce este deja fixat în sistem şi este protejat prin această fixare faţă de schimbări. în opinia autorului. situaţii. În investigaţia noastră privind factorii semantici care determină selecţia actantului pentru rolul de subiect pornim de la concepţia verbocentrică a lui L. conform lui Teniere.264 Aurelina HANGANU elemente ale structurii semantice ale enunţului se referă caracteristicile semantice ale subiectului şi predicatului care reprezintă per se caracteristici de esenţă ale unităţilor limbii ce nu se lasă influenţate de accentul pragmatic al vorbitorului. este elementul central care dictează caracterul distribuţiei rolurilor semantice între alte componente ale propoziţiei. fixate în limbă. În acest caz.

a cere. a dori. triactanţiale etc. Mai importante sunt aşa-numitele caracteristici „de activitate” a verbelor. p. Aşadar. p. p. 284]. a înţelege. [3. astăzi este general acceptată ideea că ocurenţa semantică a verbului. caracterizând tendinţa centrifugă ca pe una dintre tendinţele de bază intralingvistice. a urî. a costa. delimitate în mod tradiţional: verbele stării sau verbe statale (statice) şi verbele de acţiune. Acestea sunt reprezentate respectiv de două grupe de verbe – ale acţiunii şi ale procesului. M. Nikitin consideră predicatul centru constructiv al unităţilor sintactice şi element purtător al structurii propoziţiei [5. p. care specifică faptul că caracterul distribuţiei rolurilor semantice în cadrul lui actanţial reflectă specificul semanticii lui proprii. a ajuta. a creşte). Distribuţia actanţilor în poziţiile destinate lor este direct dependentă de caracteristicile semantice ale predicatului pe care îl definesc drept reprezentant al unei clase semantice de verbe sau al alteia. a bucura) [8. a muri. 102-103]). verbele existenţei şi ale posesiei (a aparţine. a conţine. În prima grupă de verbe (acţionale) intră. p. a calma. după Quirk. În funcţie de numărul de locuri / poziţii care urmează să fie completate în structura lui. o leagă pe aceasta cu rolul de bază. B. diferenţierea verbelor de acţiune şi ale procesului. a privi) [idem. a chema. sau structura de roluri a verbului – garnitura de roluri semantice care permit a reflecta adecvat situaţia –. a trăi). p. la moment. verbele capacităţii nonactive de cunoaştere şi de percepţie senzorială (a crede. Pentru noi nu este principială. 598]. a încânta. Stepanov numeşte verbul dirijor al orchestrei gramaticale.Factorii semantici care determină selecţia actantului în rolul de subiect 265 care îl însoţesc şi care formează cadrul lui actanţial sau semantic [idem. iar predicatul – dirijor al sintaxei [4. Drept bază pentru investigarea noastră vom lua două clase semantice de verbe. care determină ceea ce A. a bea etc. verbele care desemnează procese (a schima. a lovi) şi verbele influenţei (a aminti. Norman. după părerea autorului un vârf organizatoric al enunţului. a ruga.). care le împart în două grupuri: acţionale şi statale sau dinamice şi statice. verbele percepţiilor fizice (a durea). 459]. biactanţiale. Această particularitate a verbului este menţionată şi de către Pr. 96]. p. care se transferă asupra caracteristicilor predicatului ca un component . Anume caracteristicile de esenţă ale verbelor (capacitatea lor de a descrie stări statice sau acţiuni dinamice) conferă întreg spectrul de roluri semantice care pot fi cuprinse în structura lor de roluri/actanţială în genere şi întreg spectrul de roluri capabile să ocupe poziţia de subiect în particular. Boldârev [7. a avea). sunt determinate de însăşi semantica verbului sau a predicatului semantic. a sări. a visa. a cădea. a deteriora. verbele care desemnează o acţiune dinamică (a lucra. se deosebesc predicate monoactanţiale. a depinde. 122]. 95-96]. p. 115]. verbele evenimenţiale (a ajunge. p. central a verbului în structura propoziţiei. Verbul este. Dat fiind faptul că criteriul de clasificare a acestor verbe îl constituie caracteristicile lor semantice. Langaker. a vrea. în funcţie de care se construieşte activitatea verbală a omului la nivelul sintactic. Există o sumedenie de clasificări semantice ale verbelor. Potebnea apud 6. care se opun celor din prima clasă (termenii aparţin lui N. Iu. 95]. care reflectă marea parte a nuanţelor de sens ce pot fi redate de către verb. a înfricoşa. în terminologia lui Quirk [8. Potebnea numea perspectivă sintactică [A. Grupul al doilea de verbe (statale) cuprinde verbele stării (a fi.

vom studia caracteristicile semantice ale două clase de predicate: statale şi acţionale. O dovadă în acest sens o constituie utilizarea termenului predicat în expunerea cercetătoarei G. Funcţie semantică prototipică au. 20]. faptul devine posibil prin amplasarea substantivului sau a pronumelui. Pentru desemnarea stării adesea se poate întâmpla să lipsească orice rol semantic – acest lucru se urmăreşte în enunţurile existenţiale în care lipseşte orice agent. este. în poziţie de subiect. or. . schema generalizatoare a situaţiei din realitate descrise în enunţ cu participarea unui asemenea predicat poate fi reprezentată în felul următor: „cineva sau ceva (rolul semantic al experimentatorului animat şi rolurile semantice secundare) experimentează ceva (pacient) sau se află într-o anume stare în anume circumstanţe (locativ. sau caracteristici. pe care o putem determina drept o stare statică. de aceea.)”. Fiecare dintre aceste două grupuri de predicate se caracterizează printr-un anume set de actanţi care intră în cadrul lor actanţial. simte. p. proprietate. în limba engleză sau franceză locul subiectului este ocupat de „viduităţile” there sau it. pot fi atribuite nu numai obiectelor însufleţite. periferice (locativ. Teniere). Anume din această cauză predicatele activităţii mentale şi a percepţiei emoţionale cer pe lângă sine un subiect care îndeplineşte rolul semantic prototipic de experimentator. [9. Totul despre ce gândeşte omul sau ceea ce trăieşte el emoţional. Astfel. De exemplu: Subiect-experimentator: El era de statură medie. Dahl. care formează baza caracteristicilor lor esenţiale. ci şi roluri secundare care sunt determinate anume de particularităţile semantice ale acestei clase de predicate. p. de regulă. Subiect-temporal: Primavara a venit pe neaşteptate. subiectele care se combină cu predicatele activităţii mentale şi ale receptării emoţionale. la rândul lui. mai des decât altele se asociază cu subiectele „egocentrice” reprezentate de om. reprezentat prin persoană (primul actant în terminologia lui L. tezaurul lui propriu. este punctul de pornire în examinarea grupurilor de factori semantici. este întemeiată opţiunea de a înlocui termenul verb cu termenul predicat în continuarea expunerii. Subiect-locativ: Italia este o peninsulă în sudul Europei. adică. Această particularitate a predicatelor mentale decurge din particularităţile procesului de gândire. după cum stabileşte O. temporal etc. Aşa-numitele predicate mentale au. temporal etc. care denumesc omul. Astfel. informaţii sau emoţii/sentiment ca aparţinând unui om anume. de aceea unicul mod ideal de reflectare a acestui proces de deţinere este reprezentarea unei cunoaşteri anume. anumite stări statice. Subiectul de pe lângă un predicat statal poate să îndeplinească nu numai un rol semantic prototipic. circumstanţialele – roluri semantice secundare. În astfel de enunţuri accentul se pune pe reprezentarea unei stări sau ocurenţe. Zolotova atunci când este vorba despre descrierea semantică a verbelor.) care de asemenea sunt capabile să ocupe poziţia de subiect. ci şi celor neînsufleţite. sau il.266 Aurelina HANGANU al structurii semantice a enunţului. care. [10. Astfel. pornind de la caracteristica semantică definitorie a predicatelor statale. pacientul (în cazul verbelor receptării – al doilea actant în terminologia lui L. cel mai mare grad de egocentrism. Teniere). în cadrul actanţial al verbelor statale intră: rolul semantic prototipic al experimentatorului. 243]. în primul rând.

Predicatele acţionale au. descrie activitatea orientată spre interior. Dat fiind faptul că predicatul static nu presupune trecerea de la o stare la alta. respectiv. Rezultatul acestui fapt este. după cum se vede din această schemă. o structură de roluri mai bogată care presupune. schema generală a situaţiei descrise în enunţ prin participarea unui asemenea predicat poate fi reprezentată astfel (această schemă reflectă toate componentele posibile ale situaţiei. 247]. calificat de lingvişti ca animism. Ele pot varia în măsură esenţială în funcţie de caracterul subiectului descris şi de starea în care acesta se află. inactiv al existenţei sale. Astfel. temporativ etc. Acest fenomen. în opinia noastră. se contrapun predicatelor acţionale. raportate de G. de regulă. care formează aşa-numitul component inert. are rolul semantic prototipic de experimentator. adică nu presupune mişcarea orientată spre viitor. aceste verbe se caracterizează printr-o structură de roluri mult mai bogată în comparaţie cu verbele statice. Subiectele de pe lângă alte predicate statale se caracterizează prin absenţa rolurilor semantice exact prestabilite. La etapa dată e de menţionat că subiectul verbelor activităţii mentale şi ale receptării emoţionale sunt subiecte prototipice. spre deosebire de subiectul care simte. subiectul în acţiune este capabil să penetreze sferele de subiect ale altor verbe. mai multe posibilităţi . De aceea o consecinţă a sferei de subiect închise a verbelor statice mentale şi ale emoţiei este natura deosebită funcţională a subiectului de pe lângă astfel de predicate. faptul că sfera de subiect este una închisă. reprezentate de comuniunea elementelor acţiune şi proces. Zolotova la sufletul omului ca „element” al fiecărui individ. Predicatele statale. Ţinând cont de particularităţile semantice esenţiale ale verbelor acţiunii. se poate reduce în funcţie de particularităţile structurii situaţiei redate): „cineva (rolul prototipic agent – primul actant în terminologia lui Teniere) realizează o acţiune îndreptată asupra cuiva/ceva (rolul prototipic pacient – al doilea actant în terminologia lui Teniere) cu ajutorul a ceva (instrument) în folosul cuiva (beneficiar – al treilea actant în terminologia lui Teniere) în anumite condiţii (circumstanţialele – locativ. bineînţeles. 280]. care. Predicatele acţionale au o sferă a subiectului deschisă.Factorii semantici care determină selecţia actantului în rolul de subiect 267 G. imposibilitatea de a selecta un reprezentant al unei alte sfere de subiect/personale pentru rolul de subiect în asemenea enunţuri. adică aşa-numita variantă ideală/plină. capabil să realizeze acţiuni dinamice. fapt prestabilit de însăşi semantica verbelor din grupul dat. care presupune prezenţa unui subiect orientat spre un anumit scop şi a cărui activitate este garantul deschiderii sferei lui. În consecinţă.)”. sau metaforă gramaticală. p. comparate cu corpul. Gândurile şi emoţiile exprimate de om se află pe un „teritoriu” apărat ale cărui hotare se interzice de trecut. care. determinată de caracteristicile semantice ale predicatelor statale. care este inactiv. [9. p. este un element restrictiv decisiv în reprezentarea structurii de roluri a predicatelor în discuţii în genere şi în alegerea componentului acestei structuri pentru rolul de subiect în particular. atunci subiectul acestei activităţi închide lumea sa şi nu permite penetrarea ei de către alte sfere de subiect. Se cere de menţionat că sunt posibile cazuri de utilizare atipică a subiectelor în rolurile semantice secundare pe lângă predicatele în cauză. se studiază în cadrul grupului de factori pragmasemantici. dar dimpotrivă. Din contul activismului său. Zolotova caracterizează sfera subiectului amplasat pe lângă astfel de verbe statice ca pe o sferă personală închisă. [9.

caracteristicile semantice ale subiectului prototipic nu numai că determină posibilitatea/imposibilitatea combinării lui cu un tip de predicat sau altul. 10. Foundation of Kognitive Grammar.. pentru deplasarea rolurilor semantice periferice... 2000. Rolul prototipic de subiect pe lângă un predicat acţional este exercitat de agent – fiinţă animată sau participantă la proces. a focusului de conştiinţă. Москва. Синтаксис речевой деятельности. 1991.268 Aurelina HANGANU de înlocuire reciprocă a elementelor ei în genere şi care. Quirk R. Болдырев Н. Greenbaum S. de om. Чейф У.ling. Значение и структура языка. astfel situându-l în poziţia de subiect. 1998. periferic şi să-l înzestreze cu particularităţi prototipice. Москва.. Минск. 1986. 1978. London.. Теньер Л. 4. 1972.. reflectând caracterul stării. extinde spectrul de roluri semantice îndeplinite de subiect. Коммуникативная грамматика русского языка.su. 3. Svartvik J. Норман Б. Язык и метод. Тамбов. astfel. Основы структурного синтаксиса. Онипенко Н.. 9. Stockholm University. Totodată. Langaker R. el poate fi folosit pentru o subliniere pragmatică. reprezentată. Leech G. Москва. 1998. A Grammar of Contemporary English. De aceea locul subiectului pe lângă un predicat acţional nu este „rezervat” doar pentru rolul semantic de agent. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Aceasta este o consecinţă directă a esenţei acţionale a predicatului care presupune realizarea unei acţiuni a cărui izvor. К современной философии языка. 1996.se/staff/osten/ egocentric> . Москва.. semantica predicatului. Сидорова М. Stanford.. Золотова Г. department of linguistics. Москва.. cu un rol important în transmiterea schimbului de accent al vorbitorului. 7. în situaţia ideală. Uneori însă semantica predicatului acţional este neputincioasă în faţa influenţei accentului pragmatic variabil al vorbitorului capabil să accentueze într-o situaţie reală un component secundar. în particular. Dahl O. de cele mai multe ori.. 1975... Никитин М. Egocentricity în Discourse and Syntax. Когнитивная семантика.. 5. dar şi servesc drept punct de pornire în alegerea de căre vorbitor a actantului necesar pentru realizarea intenţiilor lui comunicative. 1997 pe <http://www. acţiunii sau procesului descrise. are un rol important în alegerea subiectului pentru îndeplinirea rolului semantic necesar în enunţ. 6. trebuie să fie o entitate personalizată şi însufleţită. Степанов Ю. Курс лингвистической семантики. Aşadar. 2.. 14 may. 8.

Julia Kristeva duce mai departe termenul bahtian de dialogism şi propune conceptul de i n t e r t e x t u a l i t a t e (în sens larg) definită ca .. roman care. p.. nu îşi schimbă şi sufletul. împreună cu Schimb de dame (1975) şi de Meserie (1988) formează ceea ce critica literară numeşte .. însă. odată cu citirea celor trei motouri: . [1. relaţia hipertextuală ne interesează în mod deosebit. non animum mutant. metatextualitatea. cel care are acces la palierele superioare de lectură. se-nţelege –. fie la nivel formal. propune un sistem de cinci categorii ale trascendenţei textuale intertextualitatea în sens restrîns. Înainte.. Rosetti”.Caelum. spune că . Acest tip de referenţialitate mediată devine o strategie predilectă de producere de sens şi un concept esenţial pentru discursul literar ironic postmodernă [3. ci doar cerul de deasupra lui”. la editura Secker & Warburg). 91]. Încadrându-se în această direcţie. de analiza propriu-zisă a romanului indicat. pe lângă intertextualitate.trilogia academică”.toate cărţile vorbesc mereu despre alte cărţi şi orice întâmplare povesteşte o întâmplare deja povestită” [2..Cine traversează marea. Lectorul avizat al cărţilor lui David Lodge. 226]. hipertextualitatea şi arhitextualitatea.Iorgu Iordan – Al. . . Dintre aceste categorii. se cuvine să trasăm unele repere teoretice ale demersului nostru critic. qui trans mare currunt2”... Gerard Genette. p. pe care sa îl ordoneze. Bucureşti Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze modalităţile de manifestare a ironiei postmoderne în cartea Ce mică-i lumea!1 O poveste din mediul universitar (apărut în 1984. 42].CE MICĂ-I LUMEA! O POVESTE DIN MEDIUL UNIVERSITAR”: ASPECTE ALE IRONIEI POSTMODERNE ÎN ROMANUL LUI DAVID LODGE CLAUDIA IONESCU Institutul de Lingvistică . p. p. paratextualitatea.269 . fie la nivel teoretic. 468-470].3]. Un citat celebru – celebru în lumea literară. tehnica hipertextuală devine parodie sau metaficţiune [5. Cel mai adesea. 1 2 Titlul complet în engleză Small World: An Academic Romance. este pus în gardă chiar de pe prima pagina. p. Horaţiu. Se postulează astfel ideea că autorul contemporan şi-a pierdut capacitatea de a reprezenta realitatea într-un mod mimetic (discutabil dacă a avut-o vreodată) şi calitatea de demiurg. ci se autoreprezintă sau îşi găseşte reperele în alte texte.interacţiunea textuală care se produce în interiorl unui singur text” [4. Opera postmodernă nu se mai poate raporta la viaţa reală. Ea presupune existenţa unui model numit hipotext (declarat sau nu) şi a unui text posterior acestuia.

deşi nu acoperă în totalitate sensurile din terminologia englezească.lib. 11]. aşadar. când păsări ‘nalţă cântec în desiş. este. O altă cheie de lectură este dată de citatul din Joyce . p.edu/camelot/intrvws/lodge. specialiştii le-au botezat conferinţe. luat în contextual cărţii. iar noaptea dorm cu ochii mari deschişi (de-atât fior li-i inima năucă). sunt pelerinajele lumii moderne. tot aşa Lodge reia un mit clasic al medievalităţii. p. which would licence me to contrive all kinds of coincidences and twists in the story that might otherwise be too hard to swallow”3. până-n rărunchi pământul îl înmoaie şi scaldă tot ce-i lujer în licoarea din care prinde vlagă nouă floarea. îi prinde pe oameni un dor de ducă. it need hardly be observed that he wishes to claim a certain latitude. deliberately alluding to the genre of romance. . în ciuda aventurilor prin care trec. 3]. cât şi modul de tratare ale acesteia. 2 „Şşşt! Păzea! Tărâmul zvonurilor. permisivitatea picarescă a acestui tip de naraţiune care permite istorisirea unor peripeţii extraordinare şi situarea lectorului într-un alt orizont de aşteptare. pare să facă trimitere la caracterul de anti-Bildungsroman al întregului text.”1 Nathaniel Hawthorne. which he would not have felt himself entitled to assume had he professed to be writing a Novel. cu scopul final de a obţine iluminarea. Dar naratorul zâmbeşte ironic. atât în ceea ce priveşte materialul.” [6. p. Paşti şînd tradiţia clasică. “Hush! Caution! Echoland!”2 James Joyce. Paşti şă devine imitaţie.. Identitatea textuală are aici rolul de a ilustra 1 „Când un scriitor îşi intitulează scrierea poveste. naratorul deschide povestea cu un incipit-sinteză a ideilor pe care se bazează cartea: întâlnirile ştiinţifice. Nimeni nu învaţă nimic pentru ca nu mai există nimic ce merită învăţat. Cheia de lectură. după cum se observă cu uşurinţă prin punerea în oglindă a celor două expoziţiuni. Propunem. 3 http://www. în zilele noastre.LAVREMEA când Prier. când şi Zefir. pelerinii moderni caută adevărul final despre literatură (fără a neglija aspectele mai plăcute ale întreprinderilor lor). sintagma care. cu dulci şiroaie. Citatul horaţian. Aluzia la Poveştirile din Canteburry este transparentă. Traducătorul versiunii romîneşti a preferat. de data aceasta în cheie postmodernă. Eroii romanului rămân neschimbaţi de la început până la sfârşit. la rândul ei. autorul însuşi explica alegerea acestui citat: “I thought about writing a novel.rochester. a-nsufleţit prin crânguri şi ponoare mlădiţe noi. libertate pe care nu s-ar fi simţit îndreptăţit să şi-o aroge dacă ar fi pretins că scrie un roman. mai precis conferinţele. iar soarele-l petrece în ultima lui goană pe Berbece. cu-nmiresmata-i boare. nu se modifică pe parcursul cărţii. Motivul ar fi. Dacă pelerinii Angliei medievale se reuneau pentru a face schimb de idei şi de poveşti. 3]. nu se încruntă . după cum a remarcat şi poetul Geoffrey Chaucer cu mulţi ani în urmă. cam pe-atunci. termenul poveste ca substitutul al englezescului romance.tragicul nu poate exista într-o lume în care totul este luat à la légère.” [6. totuşi. Numai că. în cazul citatului din Hawthorne. să purceadă în pelerinaje.” [6. both as to its fashion and material. mai degrabă.270 Claudia IONESCU “When a writer calls his work a Romance. Aşa cum . mai aproape de înţelesul acesteia. Într-un interviu.htm . se simte de la o poştă că prin acest gest el doreşte să-şi asume o anumită libertate.. sintagma roman cavaleresc.Ulise” reprezintă refacerea în cheie modernă a unui mit antic.

Graal. Trimiterile medievale sunt uşor de reperat unul dintre personaje. Personajul care invocă acest vers poartă numele de Persee McGarrigle. la celebrul poem The Waste Land al lui T. însumând în acelaşi timp şi alte rezonanţe culturale – Perceival/Perseus. cu-nmiresmata-i boare. then. Pentru celelalte personaje ale cărţii. Această intuiţie nu va fi dezminţită de restul cărţii al cărei hipotext principal este consituit de legenda Sf. “When the sweet showers of April have pierced to the root the dryness of March and bathed every vein in moisture by which strength are the flowers brought forth. 1 . (nume Joycean din Finnegans Wake). so nature pricks them in their hearts. as the poet Geoffrey Chaucer observed many years ago. and the young sun has run half his course through Aries the Ram. Pocal (Holy Graal). and the young sun has run half his course in the sign of the Ram. p.47]. these days. rostită de unul dintre personajele principale nu este.LAVREMEA când Prier. catedra UNESCO de critică literară. and the little birds that sleep all night with their eyes open give song (so Nature prompts them in their hearts). Only. când şi Zefir. Un altul. profesoara marxistă Fulvia Morgana este un avatar al lui Morgan Fay. se dezvoltă pe două paliere: motivul lunii aprilie. and bathed every vein of earth with that liquid by whose power the flowers are engendered. professional people call them conferences. inocenta sau întâmplătoare. with its dulcet breath. aluzie dublă la legendele arturiene şi la legenda regelui pescar. nici ea. cel care va şi obţine postul poartă numele de Arthur Kingfisher. eroul negativ. o profesoară americană specializată în legendele arturiene. and little birds make melody and sleep all night with an open eye. masa rotundă a profesorilor (termen folosit chiar de autor în interviul citat). Pentru tânărul Persee aceasta reprezintă dragostea. fără pagină].” [7.„Ce mică-i lumea! O poveste din mediul universitar”: aspecte ale ironiei postmoderne în romanul lui David Lodge 271 conceptul postmodern al necesarei referenţialităţi a unei opere faţă de un text deja existent: “When April with its sweet showers has pierced the drought of March to the root. too. p. 1].. dar si tuturor legendelor arturiene. iar noaptea dorm cu ochii mari deschişi (de-atât fior li-i inima năucă) îi prinde pe oameni un dor de ducă. Eliot. castă şi idealistă pe care o poartă Angelicăi Pabst. Această nouă trimitere. neamţul Von Tupitz nu-şi scoate niciodată mănuşa pe care o poartă pe mâna stângă. has breathed life into the tender new shoots in every copse and on every heath. profundă. atât de prezent în literatura britanică şi motivul Sf. and palmers to seek foreign shores. then people long to go on pilgrimages to renowned shrines in various distant lands. să purceadă în pelerinaje. cu dulci şiroaie. a-nsufleţit prin crânguri şi ponoare mlădiţe noi.”1 [1. iar soarele-l petrece în ultima lui goană pe Berbece. când păsări nalţă cântec în desiş. Prima propoziţie a primului capitol. până-n rărunchi pământul îl înmoaie şi scaldă tot ce-i lujer în licoarea din care prinde vlagă nouă floarea. ”April is the cruellest month” este un vers esenţial literaturii engleze moderniste. are calităţile la care prenumele ei face aluzie.” [8. when Zephyr also with his sweet breath has given spirit to the tender new shoots in the grove and field. folk long to go on pilgrimages. central poemului The Waste Land. S. when the zephyr. . trimitere la mâna neagră dintr-o versiune a legendelor arturiene. Sybil Maiden.

însă. Leitmotivele se învârt în jurul antinomiei fertilitate sterilitate. Acesta ridică o problemă esenţială criticilor literari prezenţi. which is also cognate. se specializează în literatură cavalerească subiect pe care îl priveşte cu multă detaşare. fie fizică. Un rol esenţial în această dualitate fertilitate/sterilitate îl are motivul striptease-ului. Angelica pare a fi sterilă din punct de vedere emoţional. Cel care îndepărtează sterilitatea este chiar Persee. sub ochii deziluzionaţi ai tânărului îndrăgostit. la sfârşitul anului 1979. în buna tradiţie pastişată a romanelor cavalereşti si a legendelor arturiene abundă în răsturnări de situaţie.”1 În partea a patra a romanului. sub o formă sau alta în literatura europeană.rochester. este cea în care fertilitatea este reinstaurată cu prilejul conferinţei Asociaţiei de limbi moderne de la New Zork. întocmai ca modelul ei renascentist din Orlando Furioso. Fulvia prezintă la congresul de la Noul Ierusalim o lucrare intitulată .edu/camelot/intrvws/lodge. Toate personajele principale sunt prezente. dar îşi dovedeşte inocenţa la final. când în postură academica – Angelica. She is tied to a stake. Peţitorul ei. proces sortit eşecului prin însăşi natura lui. Intriga romanului. Angelica dispare întotdeauna în momentele cheie. Traducătorul japoney Akira Sakazaki lucrează la cartea lui Ronald Frobisher “Could Try Harder” şi îi scrie constant autorului pentru a-i cere acestuia lămuriri în legătură cu unele expresii colocviale englezeşti. Northop Frye atrăsese atenţia asupra frecvenţei acestei teme în literatura medievală tânăra domniţe pare vinovată de un păcat carnal. because in iconographic representations of Perseus and Andromeda. Cele două apar succesiv în faţa lui Persee. George and the Dragon. and of St. and the dragon is coming for her. That was an image I wanted to use and it appears in travesty form in the striptease club. capătă calităţile unui erou picaresc în călătoriile pe care le face în jurul lumii cu scopul unic de a o regăsi pe aleasa sa. streaptease – Lily. “The classical legend also had in it the element of striptease. Toate personajele suferă de un soi de incapacitate. majoritatea referitoare la sex. a cincia. iar Persee nu are capacitatea de a obţine ceea ce doreşte.Criza semnului”. cea de la Universitatea din Rummidge). acest mit antic. Arthur Kingfisher suferă de impotenţă la nivel fizic şi creativ.. interesul amoros al lui Persee. a cărei acţiune are loc în Amsterdam.htm . interesul amoros al lui Persee Perceival pare că lucrează într-un club de striptease unde pune în scena in regim erotic. când în ipoteze explicit erotice: filme. Morris Zapp foloseşte dansul erotic comparându-l cu nevoia criticului de a dezgoli de înţelesuri orice operă. ce dezbăteau problema superiorităţii unei şcoli de critică asupra celorlalte: “What follows if eveyone 1 http://www. creând o confuzie sporită. fie creativă. În interviul amintit. naratorul folosind tehnica circularităţii (romanul se deschisese cu o altă conferinţă. de altfel classic. Naratorul foloseşte această idee prin introducerea cuplului de gemene Angelica/Lily. Ultima parte a cărţii. Lodge vorbeşte despre folosirea ironică a acestui motiv. the girl is usually naked or very flimsily dressed.lib.272 Claudia IONESCU Angelica.

în principiu. in cadrul unei lecturi expune aceste idei: “Romance. 2 . 323]. aşa cum îi rămăseseră întipărite în minte . Naratorul se joacă şi cu noţiunea de climax (orgasm in engleză. 3 . the highstepping gait. open and close. De pildă.Prin contrast.3 [1. The greatest and most characteristic romances are often unfinished they end only with the author’s exhaustion.” [6.ele se încheie doar când autorul şi-a epuizat resursele. Iar punctul culminant al romanului nu este niciodată unic sau finit – fiind o parodie a romanelor cavalereşti. cu privirea puţin saşie a ochilor ei albaştri. unul dintre personajele recurente lucrează ca hostess la o agenţie de escorte numite Climax. narrow world he should begin to look for her. nu se va termina niciodată cu un deznodământ ci cu un final aperto şi cu incipitul unor noi aventuri. shoulder-length hair. 450]. p. Angelica Pabst. Cele mai importante şi cele mai reprezentative romane cavalereşti sunt adesea neterminate . aşa cum capacitatea femeii de a avea orgasm este îngrădită doar de vigoarea ei fizică. la nesfârşit. dar si punctul culminant al unei opere). cu mersul săltăreţ. as a woman’s capacity for orgasm is limited only by her physical stamina. in contrast. Nu înregistrează un singur climax. as on to a cinema screen. The narrative questions open and close. că a şi început alta. că s-a şi conturat altul. p.Pe suprafaţa panoului. Romance is a multiple orgasm. no sooner has one adventure been concluded than another begins. reluă Persse. p. plăcerea provocată de acest gen de text renaşte iar şi iar. is not structured in this way. 339].. o tânăra amatoare de romane de dragoste ce joaca rolul unei peţitoare cu ajutorul meseriei pe care o are la Aeroportul Heathrow. Problemele naraţiunii se deschid şi se închid. Suspiciunea este confirmată de sfârşitul carţii – Persee.”2 [1. însă. Un ultim punct pe care am vrea să îl atingem în această scurtă lucrare ţine de deconstrucţia ideii de roman şi de romancier explicitată în text. p. la un moment dat. Nici nu se stinge bine o criză cu care s-a confruntat eroul.the blonde.” [6. the starry. nu s-a terminat bine o aventură. p. iar acest proces ţine. It has not one climax but many. lung pînă la umeri. Aceasta este. Morris Zapp declara. Romanul cavaleresc este un orgasm multiplu. lecuit de amorul pentru Angelica îşi dă seama ca este indragostit de Cheryl Summerbee. ci mai multe. like the contractions of the vaginal muscles in intercourse. he projected his memory of Cheryl’s face and figure . se redeschid şi se reînchid. ce o să urmeze după ce toată lumea o să fie de acord cu domniile voastre [6. romanul cavaleresc este altfel structurat. and this process is in principle endless. că la orizont a şi apărut una nouă. 319]. no sooner has one mystery been solved than another is raised. p. proaspăt concediată de la postul pe care îl ocupa şi nimeni nu ştie unde se află. . nici nu a fost dezlegat un mister. ca pe ecranul unui cinematograf. No sooner is one crisis in the fortunes of the hero averted than a new one presents itself.cu părul blond. strălucitori – si se întrebă de unde să-si înceapă căutările în lumea asta mică şi strâmtă. unfocused look of her blue eyes – and he wondered where in all the small.1 Este momentul în care Persee capătă pentru un moment calitaţi eroice reale.„Ce mică-i lumea! O poveste din mediul universitar”: aspecte ale ironiei postmoderne în romanul lui David Lodge 273 agrees with you?” [1. când este prins cu garda jos: 1 Aş dori să-i întreb pe toţi vorbitorii. Noi peripeţii se prefigurează: On to the surface of the board. 445]. the pleasure of this text comes and comes and comes again. asemenea contracţiilor muşchilor vaginali în timpul actului sexual. lui Persse îi apărură chipul şi silueta lui Cheryl.. 473].

Problemele structurării textului Pentru o teorie a textului. Chaucer Geoffrey. Marginalii şi glose la . Lodge David.. 2. p. 8. Bucureşti. în . 6. Ironie et parodie: stratégie et structure.. white black. They make things up. Romancierii sunt nişte mincinoşi. p. Povestirile din Canterbury. (…) – E adevărul adevărat. antologie de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu. Editura Polirom. Dutton.L. 4. Hutcheon Linda. Structuri şi strategii ale ironiei în proza postmodernă românească. Kristeva Julia. Sunt nişte creaturi lipsite de orice etică. astea-s toate minciuni! strigă Morris deznădăjduit. 8-9-10. 1978. They change things around. 7. Inventează. Small World! An Academic Romance.– Minciuni. 1 . 1958.U. 194]. Ce mica-i lumea! O poveste din mediul universitar.Secolul 20”.274 Claudia IONESCU “Novelists exaggerate. Editura Univers. Eco Umberto. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1.. Bucureşti. 5. cu precizarea că ele constituie mai degrabă repere de lectură decât o analiză exhaustivă din motive ce ţin de restricţii textuale. “Novelists are terrible liars. în . 2003. 135]. 36.” [6. Fac din negru alb şi din alb negru. Bucureşti. Denaturează.. Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Duţescu Dan. Hoinărescu Liliana. Penguin Publishing House. Chaucer Geoffrey. 3. E. 2006.. 1964. 1983. 1980. C. 1995.Numele Rozei”. . Crawley A. New York.. London: Dent & Sons. Lodge David. Acestea sunt doar câteva dintre observaţiile pe care am dorit să le expunem în legătură cu formele intertextualităţii în romanul Ce mică-i lumea!. Black becomes white. The Canterbury Tales.Poétique”. Iaşi. They are totally unethical beings”1 [1. all lies!” said Morris desperately”.” “Lies.

se naşte din interogaţie. p. în Evul mediu. se fructifică într-o traducere-adaptare [1] singulară în spaţiul sud-estic european. după alţii [2. care e acela al vieţii umane în ansamblul ei. detaşate de scolastica medievală. după Dimitrie Cantemir. Costin. anulând o bună parte a povestirilor religioase apusene şi lăsând ceea ce. graţie viziunii moderne. tălmăcirile aglomerându-se în veacul al XVI-lea. Libro aureo del gran emperador Marco Aurelio con el Relox de principes) este un volum de succes. Institutul de Filologie Literatura. larga ei utilizare în viaţa publică şi particulară devenind. N. acest gen. Ceasornicul domnilor (traducere a cărţii scriitorului spaniol Antonio de Guevara. ţară în care Nicolae Costin a petrecut destulă vreme” [2. Astfel se explică influenţa acestei cărţi. LXX] sau abia înainte de 1709. o versiune în limba cărturarilor europeni. Bogatele sale lecturi merg mai departe şi. integrând-o în spaţiul cultural autohton. în contextul acestei popularităţi. fapt absolut remarcabil pentru acea dată. 321]. adică ceva mai mult de jumătate. ale cărei numeroase ediţii au fost concurate doar de cele ale Bibliei. Ştrempel. Panoramă cu largi implicaţii în istoria filozofiei morale a vechilor greci. în 1612. autorul ediţiei critice [4]. 318]. O va da Johan Wanckelius – Horologium principum sive de vita M. Ceasornicul domnilor descrie viaţa romanţată a principelui Marcus Aurelius. după unii cercetători [3. element component în procesul de constituire a unei etici naţionale. Aurelii imperatoris – şi o va tipări la Torgau în anul 1601. în care Guevara vedea un model de înaltă moralitate. dar şi în Polonia (la Piotrkow.275 „CEASORNICUL DOMNILOR” DE NICOLAE COSTIN. realizată pe la 1684-1685. în epocă. polonă). a procedat la o rearanjare. Tălmăcirea. în 1615 şi 1636). reproiectează această operă într-o viziune proprie. îşi află în opera scriitorului spaniol o realizare consistentă. ar fi fost mai aproape de tradiţiile şi mentalitatea semenilor săi. Cartea se va retipări de încă nouă ori. Foarte explorat. dar pătrunsă de . p. Costin intervenind substanţial în corpusul lucrării. şi au rămas netraduse 68 de capitole. ca şi Istoria. de faima celui mai învăţat bărbat. „Aproape toate culturile Europei de Apus au ţinut să-şi aproprieze cartea. După informaţia lui G. cu vaste lecturi în slavonă. erudit scriitor şi om de cultură din secolul al XVIII-lea (s-a bucurat. şi în epoca ulterioară. din totalul de 153 de capitole ale versiunii latineşti au fost traduse 85. N. Nu putea să lipsească. şi la Cracovia. în timp. p. pune ea însăşi necontenit întrebări şi provoacă mereu la chestionarea domeniului investigat. latină. după părerea sa. Demersul analitic îi este propriu lui Nicolae Costin (1660-1712). VALENŢE DISCURSIVE SVETLANA KOROLEVSKI Academia de Ştiinţe a Moldovei. în cele mai multe rânduri în Germania. numit „oglinda principilor”.

a autorităţii principelui în raport cu aristocraţia. care. prin abordările privind administrarea dreptăţii. 82]. izvodit întâiu den vechile a Râmului istorii. în anul 7240 [1732] fev. menite a educa vlăstarele voievodale. preluată din lumea romanică. care acum au izvodit cu cheltuiala Dumnealui Ion Neculce. discutând despre potestas” [6. care moştenise de la tatăl său admiraţia pentru antichitatea cea plină de spirit. Nicolae Costin. în luna lui oct [omvrie] dzi I. p. Până în prezent se cunosc doar cinci manuscrise ale Ceasornicului. la îndemnul lui Nicolae Mavrocordat (Carte ce să chiamă Ceasornicul domnilor. fost nr. prima scriere parenetică în cultura română. îl va afla catalogat în Vatican Rumeno I. 29 cu mâna iubitorului de . Adevărată „enciclopedie” a antichităţii. cu un titlu mai mult decât sugestiv: Carte românească ce se cheamă Ceasornicul domnilor. exercitând influenţe considerabile asupra contemporanilor. Un fenomen similar este remarcat de către Alexandru Duţu şi în cultura germană: „mulţi cărturari au crezut acolo. când demnitarii se complăceau în societatea oamenilor învăţaţi şi instruiţi. la acea oră circulând deja celebrele Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. decât să reformezi tot timpul organele puterii. În cultura română. Vel Vornic de ţara de Sus. Biblioteca Universitară Iaşi). din cărţi streine scos pre limba moldoveniască de răpăosatul Neculai Costin. patru dintre care sunt cópii ale aceluiaşi original. în al treile an de a doua domnie a mării sale. Iar acum de iznoavă cu porunca şi cu cheltuiala mârii-sale luminat domnului nostru Io Nicolae Alexandru voevod şi oblăduitoriu ţărâi Moldovei s-au scris în oraş în Iaş. scrisă şi aleasă cuvinte frumoasă din multe cărţi a filosofilor. 204. găsea în paginile acestei cărţi o amplă descriere a timpurilor antice. în anul de la zidirea lumiei 7222 [1713]. după patru ani de căutări intense. extindea considerabil tematica genului. acest gen de literatură a fost „gustat” până târziu în secolul al XVIII-lea. Ceasornicul domnilor a devenit foarte populară în epocă. ms. într-o scrisoare adresată lui Ion Bianu. de Dumnealui răposatul Neculaiu Costin Biv Vel Logofăt. prin sublinierea rolului pe care-l au în societate învăţaţii şi filosofii [5. ca şi în cultura română. Semnalat pentru întâia dată de către Vasile Lucaciu în primăvara anului 1899. 75]. încorporând o multitudine de elemente pedagogice. această scriere. documentul în cauză a fost redescoperit în 1986 de cercetătorul Ion Dumitru Snagov. În raport cu operele tradiţionale bizantine. Nu era. traducerea atinge o efuziune a cererii pe timpul domniei lui Grigore al II-lea Ghica. din aceste scrieri cititorii şi ascultătorii desprinzând multe elemente pentru a-şi forma ideea de om şi imaginea omului exemplar. în zilele Măriei sale Luminatului Domn Io Grigore Ghica Voievod. ce-au fost vel-log [ofăt]. iar de la naştéria lui Hristos 1700. actualmente cota VI-I. că este mai util să desăvârşeşti persoana guvernantului vorbindu-i despre virtus. p. Un interes aparte îl suscită manuscrisul românesc din Biblioteca Apostolică a Vaticanului. Copiată imediat după moartea traducătorului (1712). Se număra printre lucrările ce răspundeau aplecării atât de vădite spre „cartea de înţelepciune” pe care o cunoaşte lumea românească la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului următor. textul căreia îl reproducem şi noi [7]. însă.276 Svetlana KOROLEVSKI cunoaşterea profundă a lumii antice greco-romane şi a ideilor ei. În baza lor a şi fost alcătuită ediţia critică.

Pornită din mediul curţii. Iorga. indicând că „traducerea nu fixează numai o lectură posibilă făcută de o individualitate. după cum remarcă I. fără îndoială. sau a fost preluat textul manuscrisului original al lui N. remarca. Dumitru Snagov. pe care în 1732 Neculce îl avea încă în lucru. Lucrarea poartă un titlu deosebit de celelalte cópii. digresiuni. să fie afurisit de Domnul Isus Cristos. aforisme. pentru că cine va citi. p. o carte de educaţie. De altfel. cât şi detalii despre stări de lucruri din Moldova. Irina Mavrodin. care lărgeşte sfera literaturii parenetice româneşti. intitulat O samă de cuvinte ce sânt culese dintr-acest Ceasornic al Domnilor care s-au scris aice.. punând la dispoziţia acestora norme de comportare. pentru letopiseţ” [8. la care cercetătorii încă urmează să răspundă. care i-au analizat adaptarea cu toată competenţa. Este o carte cu destinaţie exactă: a-l învăţa pe domnitor. traducătorul vădindu-se şi un ingenios strateg al receptării operei pe care o pune în circulaţie. Să fi fost Neculce novatorul. iar cine a lua-o fără voia dumisale sau e-a fura-o. Fără îndoială. Valenţe Discursive 277 osteneală Pavel Grămăticul de Vamă. Costin (neatestat până astăzi)? O întrebare. ce s-au scris aice…. acest capitol a fost realizat la sugestia lui Neculce şi. Gabriel Ştrempel stăruie asupra unui detaliu nelipsit de importanţă.Ceasornicul domnilor de Nicolae Costin. Şi N. scrisă şi vorbită. a-i atrage atenţia asupra limitelor puterii sale. Costin nu a adăugat nimic de la sine. a-l ajuta să-şi facă educaţia cetăţenească. moment marcat de o mentalitate. glosarelor inundă textul românesc şi stabilesc fără . de o sensibilitate colective. Cartojan. Reflecţii personale. maximelor. 159]. este. Surpriza cea mare a acestui manuscris o constituie însă un capitol separat (lipsă în celelalte cópii. „Prin mijlocirea lui Nicolae Costin. de curând. O samă de cuvinte din Ceasornic îşi demonstrează anterioritatea şi constituie arhetipul din care şi-a contaminat cea de-a doua. consideră Dan Horia Mazilu [2. cu excepţia celei din 1750). cartea ajunge. 54]. cu privire la actul traducerii. osăbi. caracterul gnomic al textului a şi determinat alăturarea lui „cărţilor de înţelepciune”. p. se desprind din aceste pagini. 132]. consemnând în studiul introductiv la ediţia critică: „Prezenţa marginaliilor. ca să ne limităm doar la un singur exemplu. şi N. Samă de cuvinte. şi în letopiseţu nu sânt scrise. la antologica O samă de cuvinte ce sânt auzite din om în om de oameni vechi şi bătrâni. mult să va îndulci şi să va înştiinţa de învăţătura aceştii cărţi. „Fidelitatea traducătorului faţă de operă trebuie înţeleasă şi ca o fidelitate faţă de timpul său. Gândul aleargă imediat la Letopiseţul lui Ion Neculce. Ceasornicul Domnilor. treptat. a citatelor. datate istoric şi exprimate într-o limbă aflată într-o anume etapă a istoriei sale” [9. cu mulţimea elementelor pedagogice incluse în paginile sale. alăturându-se înţeleptului din Divanul lui Dimitrie Cantemir. ci şi un moment anume al acestei lecturi. au ajuns la concluzia că N. asigurându-i o circulaţie de certă vitalitate. faţă de limba. în cele mai largi pături de cititori. p. „faţă de letopiseţ. spaniolul Guevara îl ajută pe moldoveanul de la începutul secolului al XVIII-lea să-şi înnobileze momentele de cugetare asupra desfăşurărilor omeneşti şi a mersului treburilor politice”. Cercetări mai recente atestă însă că traducerea cuprinde o serie de completări în spiritul limbii române şi al concepţiei de viaţă autohtone. a timpului său”. a lui.

o condiţie inerentă acestui deziderat fiind însă sfetnicii cu care să vorovească şi cărţile din care să înveţe. tema păcii. să mărturisescu adevărat. în Ceasornic. filosoful cunoaşte o evoluţie. Ochiul naratorului este îndreptat către posteritate. aflăm anunţată una din marile teme ale cărţii. această voroavă au fostu. aceşti depozitari ai înţelepciunii. care şi aceĭa carii fac de-ntreg [ă] grădina care o samănă şi o răsădeşte cu trandafiri. pentru să fie învăţătura veche am făcut nevoinţă feciorului tânăr cu voroava: pentru ce am dzis. anunţă autorul. lăsând deschisă libertatea de opţiune: „Măcar că şi noaă într-această carte a noastră.” [7. 38]. sfaturi strâns legate de viaţa şi condiţiile istorice ale societăţii. Aceste marginalii au un rost aparte în contextul lucrării. va afla sfaturi de folos. Costin de textul latinesc al lui Wanckelius. la rândul lor. p. trebuie să-i îndrume pe principi. gĭudeţe înţălepte şi sporĭu prea bun. 37-38]. p. cu carii să vorovească. Cărturarii. pacia mea dau vouă”. cărturarul. căci cesornicul de ceasuri arată cursul soarelui în dzi şi a lunii de noapté. continuând să călăuzească politica secolului al XVIII-lea şi sfetnicii acelui timp. mai avuţi şi mai aleşi la inimă. războiu dau. ce şi împotrivnice să facă. nu vor avea decât de câştigat. cu tot deadinsul. Costin: „Oricine va ceti cartea aceasta. tot mai accentuat. Ceasornicul domnilor. pe care îi vrea puternici. scrisă de un zugrav. mai ales decât altor ceasuri. n-au dzis războiu las vouă. care nu o ar putea tocmi altu zugrav…” [7. XXXVIII]. dzic şi voĭu dzice. „…care cesornic ĭaste a domnilor. ce pace vă las vouă. către dómnii ce vor veni. 16]. după cum s-a observat [10. carii să dea cuvios miros nărilor. viaţa.278 Svetlana KOROLEVSKI echivoc dependenţa traducerii lui N. vrând să să ducă dentr-această lume (să să suie la ceriu). asupra direptăţii” [7. şi cărţi de cetit să aibă. fapte mari şi istorii prea vechi. ca întru trebile lor să aibă coapte sfaturi şi liacuri. dar şi pacea „lăuntrică” – spre ele suntem îndemnaţi. Aceste marginalii sunt rezultatul muncii fastidioase a învăţatului neamţ şi ele nu figurează decât în ediţiile latineşti şi în traducerile efectuate după textul latinesc” [4. cesornicile. p. iar aceştia. poate fi să greşăscu ca un om şi să nu scriu spre voĭa scoposul oamenilor. concis şi plastic. Sunt. şi aceasta nu numai pre vremi fericite. ele rezumând. „Cine va citi această carte va afla învăţături înţelepte”. dar cele tălmăcite de el nu le consideră adevăruri absolute. cu atâta le trebuie lângă dânşii buni sfetnici. Căci „Mântuitorul lumii Hristos. Că. adică ceasornicul vieţii. socotele foarte alese. Pacea ca victorie a raţiunii. 36]. îi va zice Costin. îndreptată. A păcii în genere şi a „păcii cu megiaşii”. În cultura română. cu cât sintu mai puternici. dar valoarea lui umană rămâne nealterată cât timp nu neagă prioritatea înţelepciunii şi exprimă voinţa unui popor . Chiar în prefaţă. înţeleptul. unde ĭaste verdiaţa cărĭa să o pască ochii şi poame care să se apuce cu mânule. p. susţine Costin. pe urmele lui Guevara. Că domnilor şi oamenilor celor mari. ocârmuirĭa şi adétiurile şi cătră dânşii şi altor ispravnici şi diregători. de aceea opera şi-a prelungit prezenţa în viaţa culturală. p. Iară acésta arată lucrurile. Că nu-i nice o zugrăvitură în lume. Iară că sintem oameni şi că oamenilor scriem. oameni mari. ideile şi sugestiile pe care a ţinut să ni le indice cărturarul N. spre încercarea de a perfecţiona relaţiile dintre oameni.

pre cei nevinovaţi a-i jecui. cu imprecaţii profetice. pre cei lini a-i învrăjbi. Antonie pre Apolonie. Filipe . 57]. de ataşament şi respect pentru înţelepţi. Portretele prind viaţă. marcat de contradicţii şi slăbiciuni. Siver pre Fabat…” [7. ascunde. Tit pre Plinius. Concentrând în sine problematica omului. fugind de ea. o „secvenţă de rezistenţă a Ceasornicului” [2. ceea ce îl face pe marele împărat să exclame: „De n-aş fi Alexandru. şi cei ce o împart nu trebuie să uite acest lucru. să-i asculte jaloba ei. lasă-mă că n-am vreme să dau ascultare jalobei tale. p. tensiunea dintre real şi ideal. p. p. concluzie pe care autorul o întăreşte. dintre multele. despre justiţie şi abuz. Darie pre Ploten. pe lângă demnitarii care doresc să formeze într-un anume fel mentalitatea societăţii pe care o guvernează. Pompiĭu pre Plavtu. Iară baba să fie dzis lui Filip: dară. La care împăratul i-ar fi răspuns: de ţi-i dragă viiaţa. adică nedreptatea. socotiĭam a fi un dobitoc cu chip de om. este tema în jurul căreia îşi construieşte discursul acel rusticus de la apa Dunării. aş vrea a fi Dioghen” [7. Theodosie pre Clavdie. tot odată. Efigia exemplarităţii. pe care ţine să le accentueze: „Şi mulţi domni. Cartea lui Homer. Că nemică altă. muĭare. În mâna monarhului trebuie să se adune întreaga autoritate. dispuse marginal. desprindem încă din Predoslovie. artificiul se îmbină cu autenticul. au avut prietenie şi dragoste cătră vreun filosof vestit. construită pe un ton înalt. cănd se deştepta. Voroava ţăranului venit la Roma „să să jăluiască” (la fel de elocventă ca şi portretul acestuia. căreia nu-i lipseşte însă luciditatea – un discurs superb despre „direptate” şi „nedireptate”. 322]: „Şi dacă l-am văzut întrând în divan. voi romanilor. în mână o avea şi. 142]. grandilocvenţa cu firescul. să fie un cumpănit administrator al dreptăţii. p. 57]. den vacul cel vechĭu. sublimul cu grotescul. de ar fi îmblat dumnedzăi între oameni”). citea. de Cesar). lumea supunând. tatăl lui Alexandru. este doar un exemplu. Traian pre Plutarh. memorabil (primul îi spune celuilalt: tu. nu sinteţi fără numai a năroadelor odihnitoare turburători şi apucători sudorilor şi ostenélilor streine” [7. pré stiagurile şi sĭamnele voastre în loc de simvol aveţi acéste cuvinte: a romanilor datorie ĭaste a erta pre cei supuşi şi a supune pre cei mândri. când mergea Alexandru la odihnă. Iară mai dreptu aţi dzice: a romanilor datoriĭa ĭaste. mi-am agonisit nume de bun filosof. 324]. despre lege şi fără de lege: „Voi. Dreptatea este de la Dumnezeu.Ceasornicul domnilor de Nicolae Costin. Dar prefer această soartă. romanilor. prin citatele. de pururi în sân o purta. pe atât de multă răbdare: O babă săracă s-au rugat lui Filip. din Epistola lui Seneca şi De bello gallico. Andriĭan pre Secundu. convieţuiesc şi alte modele. Omul apare în întreaga sa complexitate. eu. în orice societate. demersul ne face. să înţelegem că modelul de umanitate propus nu presupune numai elemente lipsite de conflict. de altfel. Alexandru cu sine avea pe Aristotel. pentru că nimic pe lume nu este mai de preţ decât volnicia. anume lipsa acesteia. despre război şi pace. ai agonisit nume mare. autoritatea stăpânitorului fiind oglinda pe pământ a unicităţii împărăţiei cereşti. socotiĭam a fi unul den dumnedzăi. monarhul trebuie să păzească rădăcina cea adevărată a vieţii. Valenţe Discursive 279 Dialogul lui Diogenes cu Alexandru Macedon. Iar dacă audziĭu voroava lui. considerat. Or. este o clasică acuzare. p. căci spre ea suntem îndemnaţi continuu. În această ipostază. Avgustu pre Fist. pe cât de multe virtuţi. dimpotrivă. de multe ori sub cap o punea [7. patetic.

Soseşte ceasul în care spiţa să frânge. nice răutate… Aşeadară această ĭaste limĭa. deşertarea deşertărilor. 94]. ca titlu de capitol (20): Datori sântu domnii şi cei mari a-ş aduce aminte că sintu muritori. vrăjmaşul nostru cel de cap. de altfel. De mincĭunoasă materie s-ari lega acela ce ar dzice că nice un lucru într-această lume nu-i scornit. mincinoasă şi réle. de unde ar fi. în apă. care pre ai săi cu blândéţe şi cu mincĭuni agĭutoriadză. cine ar fi stăpânul ei. Nicolae Costin şi-l construieşte pe niveluri ascendente. Arăta-să-vor într-acest cap socotéle foarte de ţinut minte. că să par? Ce încă şi în lucrul sângur deşărtaré sânt. Nicolae Costin reia. nice vicleşug. în lumină. subiectul de meditaţie pe tema „deşertăciunii” efortului omenesc. tălmăcitorul îşi încheie amalgamul de sfaturi („ştiinţa vieţii aceştiĭa”). Te vădzu pre tine că nu eşti bogat. Te vădzu părăsit de priĭateni. ce rău şi mincĭunos. în planete. unde s-ari afla.280 Svetlana KOROLEVSKI împărate. culminează în cuvântul rostit de înţeleptul garamanţilor în faţa lui Alexandru Macedon: „Şi mie îmi ĭaste milă de tine. [7. nu numai pre dânsa. nu să pot înţălége de lumĭa ceastă făcută den materie. deloc întâmplător. în pietre. 233]. socotescu. priĭatenul viclian şi fără credinţă. în caré toate deşarte mirosăscu. aflător tuturor răutăţilor şi a tuturor bunătăţilor calo. Patosul tiradelor despre instabilitatea şi efemerul existenţei. în care toate să par deşarte! Ce dzic. pre cei streini cu desfătări amăgéşte. p. al deşertăciunii lumii. sintetizate pe o mică tăblie („piatră scumpă”) descoperită de împăratul . pentru care ĭaste să se poftiască viaţa?” [7. cine ar putĭa să tălmăcească. Şi acĭastĭa ce dzic. de vréme ce cu calea defăimării alergi la dânsa. p. Că câţi de puţini ar fi de aceiĭa carii a lumii să jăluescu. alternând nuanţe care iradiază pe toată suprafaţa temei atinse. „prieten viclean şi fără de credinţă”. alteori pe segmente juxtapuse. viaţa să hotărăşte… În fulminaţia acestor mistuitoare metafore. somnul să deştiaptă. cine ar fi acela de care să jăluĭaşte? Şi trebue să ne învăţăm ce ar fi lumĭa aceasta. că te vădzu pre tine neavând dreptate. nice ĭa spre noi a ne vicleni niceodată nu părăsĭaşte. de cele mai multe ori. nice lipsă. pentru ce petreci în lume părăsit de acéle bunătăţi. hicliană lume! Vai. ca nice pentru céle multe desfătări ce le petrec în viaţă să nu părăsască a cugetare de céle ce s-ari face după moarte. în lémne. că în foc în văzduh. Te vădzu pre tine că nu ai laudă. mirându-să Filip. dar şi al încheierii pilduitoare: „Vai. De care cuvântu a muĭarii. piatra să zideşte. cu mare nevoinţă îi asculta [7. care de pururĭa a ne osteni ne supără şi odihna noastră o turbură.” [7. p. ce şi pre alţii. care acelor morţi numele îl fură şi a celor vii numele şi viaţa pradă… O. 222-224] – esenţializată. sună. de vréme ce lumea o ai sărăcit.care celor buni groaznic şi celor răi drag să arată. care de vistĭarĭul nostru ne pradă pre noi. pândza să tae. aţa să rupe. nestătătoare. de vréme ce i-ai făcut pre dânşii vrăjmaşi… Care fiind aşea. dince ar fi. precum nu trebue domnilor să se tiamă de moarte. săraci. răsipitorĭu bunurilor străine şi celor alor sale foarte bun şi blându. nu fii împărat. Te vădzu pre tine că nu ai pace. Alexandre. Te vădzu pre tine că nu ai odihnă. nestătătoare lume! Că aşĭa nice noi de dânsa a ne jălui nu facem hotar. nice ĭaste tristire. 490]. în câteva rânduri. căci ĭubeşti tirăniia. de vréme că toate câte-s într-însa toate sintu întrestăcĭuni. p. săracă lume! Vai. căci îţi ĭaste drag războiul. în pământu. ce sănătos şi adevărat ca când ar dzice că în cerĭu nice un lucru nu-i stătătorĭu. nenărocită lume! Vai. de vréme ce urmedzi ostenélii şi turburărilor. de nu ai vreme să mă asculţi pre mine şi să-mi faci dreptate. Discursul.

1996. în multe rânduri. cercetătorii înclină să vadă şi în Pseudo-Muste (de care se va arăta foarte interesat acelaşi Neculce) pasaje cu caracter etico-moral extrem de apropiate de prelucrarea lui Nicolae Costin: „Citind Ceasornicul Domnilor. elaborat. pe care o stăpânea în chip desăvârşit. – Chişinău-Bucureşti: Î. . Pavel Balmuş. Prin Ceasornicul domnilor Nicolae Costin se înscrie în dialogul cultural al secolelor trecute. Nice am apărat gĭudeţul săracului. 609]. iată. Partea a II-a: Genurile literare. Creează o suită de neologisme. desigur. în ultima perioadă a vieţii (1700-1712). Dan Horia Mazilu. pag. 158]. Presat de inflexibila sintaxă a limbii latine. ce rămân încă în aşteptarea cercetătorilor. Selecţie: Pavel Balmuş. Contribuţii la studiul culturii şi literaturii române vechi. încâtu-i sărac. Prelucrarea lui N. pune în lumină aspecte ale preocupărilor şi aspiraţiilor generaţiilor ce ne-au precedat. care caracteriza originalul.… Extrage din cartea lui Guevara un adevărat (şi foarte nimerit) „Cod de comportare a voievozilor bătrâni”. expresie neaoşă. 1990. ca şi cel al Letopiseţului de la 1709-1711. Ştiinţa. Costin. Recitind literatura română veche. reia. înglobând o mărturie a unei mentalităţi şi a unei stări de civilitate. individualizând-o. stilul Ceasornicului. Ceasornicul Domnilor de Nicolae Costin: traducere sau prelucrare-adaptare? // Un veac de aur în Moldova (1643-1743). REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 9-24. cu atâta de răutăţi să se lase şi înşiră tacticos câteva pagini de „învăţături”. Bucureşti: Editura Universităţii. crezându-le o completare ulterioară” [2. Traducerea cunoscând o extraordinară popularitate în epocă (aminteam mai sus cazul lui Ion Neculce). sună pilduitor şi în limba română: Nice pre bogatul tiran nu l-am înălţat săvai în căftan. Valenţe Discursive 281 Aureliu în casele călugărilor egipteni şi lăsată moştenire fiului. ceea ce imprimă un farmec personal operei. 1998. Îi dă un titlu lung: Aici învaţă pre domni şi oamenii cei mari cu cât îmbătrânesc de ani. 2.Ceasornicul domnilor de Nicolae Costin. Chişinău: Hyperion. se caracterizează prin claritate. Coordonator principal: Virgil Cândea. p. în genere. şi întorsăturile forţate. îndrăzneaţă sub raportul sintaxei şi topicii. p. Sergiu Pavlicencu. Erau stihuri cu slove greceşti. acest scriitor – care n-a vrut să spună viitorimii cum îl cheamă – s-a simţit îndemnat să-şi „împodobească” scrierea cu numeroase extrase din impunătorul op tălmăcit de fiul lui Miron Costin. Şi „era acel ţăran la faţă micşor…” (Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara în tălmăcirea lui Nicolae Costin) // Ca două gemene surori… „Episoade” spaniole în literatura moldovenească. Letopiseţul ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601. după mai mulţi cercetători. Un cititor scrupulos i-ar depista. însă.E. încâtu-i bogat [7. este rezultatul unui efort lingvistic absolut conştient. Nice am dat ertare bogatului. poate chiar obscurităţile. autorul caută şi găseşte echivalentul acelei armonii speciale. Studii şi materiale. Nice pre cel sărac am urât săvai în sucman.P. nota reflexiv-discursivă a Ceasornicului. care. suficient de individualizate ca să-l facă pe Mihail Kogălniceanu să le editeze separat. p. 142-151.

Bucureşti. Traducere din limba latină de Nicolae Costin. Irina Mavrodin. Meridiane. Alexandru Duţu.282 Svetlana KOROLEVSKI 3. Editura Academiei. Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara. 9. 1986. 1976. Cărţile de înţelepciune în cultura română. 10. Manuscriptum. Lăzărescu. Opere. Bucureşti. Stoide şi I. 4. . Bucureşti. 4. Nicolae Costin. Bucureşti. Cărţi populare şi cultură românească. Alexandru Duţu. 1991. 6. vol. Bucureşti. Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel. Chişinău: Hyperion. Scrisul românesc. nr. Nicolae Costin. 1972. 1976. 7. I. 2. 1986. vol. 5. Craiova. Iaşi: Junimea. Minerva. Despre traducere: literal şi în toate sensurile. Constantin A. Cătălina Velculescu. Scrieri. Dimensiunea umană a istoriei. 1984. 8. În două volume. 2006.

283 UNIVERSALS AND TYPOLOGY (ON THE MATERIAL OF THE PASSIVE VOICE) IURIE KRIVOTUROV. Geistesanlagen. Besides. als auch von den neuro. The linguists are being guided by their linguistic intuition and their empirical knowledge. analytische und synthetische Besonderheiten der vier indoeuropäischen Sprachen. They are also connected with the understanding of the human thought as it is situated beyond the frames of the pure linguistic phenomena. The above stated fact (Passive) în the given work is performed on the material of three Indo.h. Universalien und andere Fragen. almost all the scientists. ZINAIDA CAMENEV Universitatea Liberă Internaţională din Moldova Im vorliegenden Artikel werden solche Probleme betrachtet. In our work Passive is taken as the hypothetic brain unit of typology. because there is no clearly determined definition of “linguistic universals” satisfying. Romance (Romanian) and Slavonic (Russian). the problem of universals get more and more significance în the researches dedicated to the problems of language and speech because they are connected with the necessity of understanding of such a phenomenon as the human language (the human speech). The typological description of the language phenomena. d. the understanding of this phenomenon is essential for the more successful teaching of the native and foreign languages as well as for the creating of the possibilities of the deep semantic level of the machine translation. i. Suppose that the universals are evidentiated from the linguistic facts of real languages which are raised to the abstract category. Universalien. die damit eng verbunden sind. Taking into consideration that the above – mentioned languages are ontologically different all the same they have similar linguistic characteristics.psycholinguistischen Mechanismen des Redensproduzierens. Die Untersuchung von diesen Problemen ist sehr wichtig für unsere Kenntnisse sowohl von der Sprache als menschlichen Phänomens. Passiv. Schlüsselwörter: Typologie. German). în this case the linguistic . at least. is a unit of typology or it is beyond the set of the typological characteristics of the languages. Von großer Bedeutung sind diese Probleme auch für eine maschinelle Übersetzung auf dem tiefen semantischen und syntaktischen Niveau. It is also necessary to understand whether the universal is a part of the sphere of the typological features. die viele Sprachforscher von Platon und Aristoteles bis heute berühren. as the hypothetic universal that can be recognized as a real or unreal universal only after the most complete description of this language event on the basis of different cognate and unrelated language materials. e.European groups of languages: Germanic (English. Maugly-Phänomen. Typologie.

p. The system of the Passive Voice în the English language [4. it is necessary to find out also those relations that appear among the linguistic units. the significance of the lexical units. (is not used) . and 2) whether the “boundaries” of the investigated language phenomena are closed în different languages or they can be extended due to the new given languages that are investigated very poorly. Zinaida CAMENEV universal as the highest abstract unit cannot limit itself only to the linguistic sphere. As it has an existential status it must reveal its connection with the logics. To our mind. 65]: Present Past Future Absolute Only a few letters will be written tomorrow (a simple fact în the future) Future Relative I said that …only a few letters would be written (a simple fact în the future as viewed from the past) (is not used) S i m p l e Letters are generally written în ink (a simple fact în the present) Many letters were written by the secretary that day (a simple fact în the past) Some important letters were being written at the time (the action continuing at a given moment în the past) C o n t i n. Lakoff “understands the images as the deep language units of the contents constituting the basis of the perceived by the man activity (this is as if the essence of the universal images of the deep layers of the human psychics as a whole is behind the categorical frames of the human language and is itself the expression of the transcendental experience)” [2. 200] or the set of lexical units which represent the unique semantic integrity.284 Iurie KRIVOTUROV. “dead” and artificial languages. the relation to other lexical units and lexical complexes and to the utterance itself as a whole (to the sentence). Some important letters are being written by the secretary (the action continuing at a given moment în the present). 26]. emotions and în general with the human mentality [1. The theory of John Lakoff`s language images (German: Gestalt) is interesting for us because J. The linguistic universal cannot be acquired în such a (purely abstract) state until their “lowest” levels – the purely linguistic parameters – would not be completely investigated: the lexical units proper [3. p. bigger units than the sentence as the investigated lexical unit and lexical complex directly or indirectly influence the subsequent text development. Important are also the problems about: 1) the correlation of some universals with the others and the correlation of universals with non-universals. p. p. 3]. their functions. the correlation of the lexical units within the lexical complex.

Дом построен нашей бригадой Прошедшее время Дом строился нашей бригадой. Futurum I Der Brief war von mir geschrieben worden Der Brief wird von mir geschrieben werden Futurum II Der Brief wird von mir geschrieben worden sein Der Brief Der Brief wird von mir wurde von geschrieben mir geschrieben The system of the Passive Voice în the German language [6. p. 115-118]: The Passive Voice of the “Zustandspassiv” Präsens Präteritum Perfekt Plusquamperf. Futurum I Futurum II Das Fenster Das Fenster ist geöffnet war geöffnet Das Fenster Das Fenster Das Fenster Das Fenster ist geöffnet war geöffnet wird geöffnet wird geöff net gewesen gewesen sein. Explicaţia se va da de (către) profesor (Explicaţia va fi dată de către profesor) The system of the Passive Voice în the Russian language [8. . gewesen sein The system of the Passive Voice în the Rumanian language [7. 243]: Prezent El (ea) este lăudat(ă). All the letters had been written by the end of the week All the letters will have been written by the end of this week. Explicaţia s-a dat de (către) profesor Viitor El (ea) va fi lăudat(ă). suffers the action which comes from the performer of the action acting în the function of an object. Будущее время Дом будет строиться нашей бригадой. Explicaţia se dă de (către) profesor (Explicaţia este dată de profesor) Trecut El (ea) a fost laudat(ă). Дом был построен нашей бригадой. The system of the Passive Voice în the German language [5. p. p. etc. Дом будет построен нашей бригадой. … only a few letters would have been written by that time. Passive Voice în all the four languages concerned expresses such a relation between the agent of the action and the object of the action.Universals and typology (on the material of the passive voice) 285 P e r f e k t Some letters have been written today. 414]: Настоящее время Дом строится нашей бригадой. 220-221]: Präsens Präteritum Perfekt Der Brief ist von mir geschrieben worden Plusquamperf. p. Thus. when the person or object that acts în the function of the subject.

As to the divergences it is necessary to pay attention to the generic relativity of the Participle în the structure of the predicate în the Romanian and Russian languages. în the mentioned above Germanic languages such a property is missing. the adjectives do not come from the verbs and there is no Passive în such structures. Similar means are used în the above-mentioned languages to form the Passive Voice of state (in English – das Zustandspassiv în German): the auxiliary verb (the link verb) în the necessary tense plus Partciple II (Partizip II). Therefore în different languages there are different symbols that appear according to the laws of the given language. Небо голубое/.English. Zinaida CAMENEV Passive as a category is ideal. în German such a similar final point of action is called “Zustandspassiv” – “state Passive”: în which the person or the object that suffered the action appeared. Die Luft ist kühl. symbols that represent it are material. But the signs. Acest museu ne este cunoscut – Romanian. Воздух прохладен. Этот музей нам известен – Russian. în the form of the Past and Future tense such a structure of the predicate is preserved correspondingly to the norms of the mentioned above languages (see the table).cunoscut. bekennen – bekannt. Музей открыт с 10 часов утра. Ion este chemat de Gheorghe. ./ I am asked to come în time. a fi. If we suppose that the adjectives “known”. then în the sentences:/ The air is cool. The resultative Passive according to its lexical and grammatical semantics is close (different grade of closeness) to the nominal predicate consisting of the linking verb “to be. Cerul este albastru. the distant parts of which create some psychological tension în the German language connected with the solution of the culmination semantic tension of the German frame construction (Rahmenkonstruktion). The result of the action is namely the state în which the person or the object is during the moment of utterance at the level of the plane of expression. Scrisoarea este scrisă. Dieses Museum ist uns bekannt – German. Письмо написано./ Note. a cunoaşte ./ Such type of Passive obligatorily implies the action that the person or object suffered but the very process of action remains “ behind the frame”.286 Iurie KRIVOTUROV. Der Brief ist geschrieben./ The letter is written. известить – извещенный – известный. sein. быть + the predicative expressed by the adjective: This museum is known to us . Aerul este răcoros. 22]. The given variety of the Passive shows în what state the subject of the utterance at the present moment is. Auf den Flügeln sind… Antonius und Sebastian dargestellt [9. “bekannt”. The differences concerning the structural organizing of the sentences with the Passive do not influence the voice (passive) of the predication. Such a variety of the Passive can be named “the resultative Passive” because în this case the final point of action is expressed to which the person and the object is a subject. “cunoscut” and “известный” may be of the “verb” origin: to know . p. that the personal forms of the verb “to be” – «быть» are not used în the Present tense în Russian although they are implicitly present în such utterances. (in the given article we do not consider the fact that during the movement from the verb to the adjective and vice versa the lexical meaning may be changed).known. în order to express this idea we use both similar and diverse lexical means în different languages. The closely situated parts of the predicate în the other mentioned languages either eliminate such a tension or reduce it to the minimum. Der Himmel ist blau. The sky is blue.

e. In the Romanian language the Passive of the process is formed by means of the reflexive pro-noun “se”. Thus. Оно (письмо) пишется… As for the form of the Past tense then the category of gender is present here: Он (манифест) писался…. The Passive of the process în German is formed by means of the auxiliary verb werden and the Participle II. If there are no such features în the sentence then the resultative Passive (with werden) is confirmed by the context. the result of this long-lasting action is not always known. /This shifting depends on the final sound of the conjugated form: if the root of the conjugated form ends în a vowel then the variant „сь” is used . în this case the resultative Passive is supported by the contextual background of a bigger text than the sentence. and so on. în this case different lexical means may be used în order to express the result of the action în the sentence. number and tense and also the continuity of the performed action and the Participle II shows the action suffered by the person or object. then the verb expressing the Passive of the process în the present (and Future) tenses în the Russion language does not express the gender: Он (манифест) пишется …. In the Russian language the grammatical meaning of the Passive Voice showing the process is connected with the morphological construction of the verb: these are the transitive verbs with the suffix „ся”. Ты приглашаешься нашими коллегами…. The forms of the suffix „-cя” – „-cь” are only a variant of the mentioned above suffix. Оно (письмо) писалось … The verb paradigm în this case în the present tense both the Singular and Plural numbers is accompanied by the changing of the variants of the suffix – „ся/ сь”. they show the person and number of the subject (El se orientează bine în limba germană). The category of person is present în both the components forming the Passive (the reflexive pronoun “se” and the verb). the reflexive pronoun “se” as a rule precedes the verb. f. every personal pronoun has its reflexive pronoun form. the morpho-syntactical picture of the Passive în the Romanian language significantly differs from the similar Passive în the mentioned above German languages (Cartea se citeşte greu).e. Она (история) пишется …. they have only a précising function: i.Universals and typology (on the material of the passive voice) 287 The organization of the Passive of the process în the mentioned-above languages takes place în another way (Vorgangspassiv). Она (история) писалась …. As to the gender correlation. However we ought to note that Passive with the verb werden în the Past tense can designate the result of the action. Both components forming the Passive of the process are equal în the creating of the grammatical “sense” of Passive. The paradigms of the components of the Passive of the process în the Romanian language do not influence the expression of the Passive. This type of the Passive în English is organized by means of continuous forms of the predicate: I am being surprised by the news.: Я приглашаюсь нашими коллегами…. The reflexive pronoun “se” has the main role în creating the Passive because without it the verb expresses the Active Voice. în this case the sense of the expression is deteriorated. It is necessary to note that the suffix „ся” goes out of the frames of the category of person and number. although each component has its function: the verb werden shows the person. The verb is also used în the corresponding form of the person. The Passive of the process differs from the resultative Passive by the duration of action în time.

în Romanian the preposition de (către): (f. The peculiarities of such Passive consist în the fact. (Besides. în such sentences the subject is expressed by the impersonal pronoun es: Es wird în jedem Auditorium gearbeitet. Zinaida CAMENEV (Я приглашаюсь нашими коллегами …). German and Romanian the lexical.288 Iurie KRIVOTUROV. But în the last sentence the contents is expressed not în the Passive but with the help of the reflexive pronoun “se” and the infinitive – a dansa. Thus.e. în Russian the elements of the Passive are morphological.: Die Stadt wurde von den Feinden zerstört. în both the sentences the contents may be expressed în the Romanian language în the following way: Se va dansa în seara aceasta. also makes impossible the understanding of the speech expression. We see the variety of language means for the expression of one language phenomenon – the Passive – on the basis of examples from four languages of three language groups. în German the prepositions mit.: The exercise is done by the students at once). The forming of the Passive by the lexico-grammatical means is important în the designation of the source of action which acts în the sentence as an object: în English the preposition by: (f. morphological and syntactical elements are present. The senteces with the impersonal Passive în the German and Romanian languages may differ by the absence of oppositional confronting: ACTIVE – PASSIVE. der Baum wurde mit einer Säge zersägt). The absence of the subject în the sentence places such sentences beyond the frame of the normative rule: sentence = subject + predicate. von. speech idea.Se va dansa în seara aceasta. thus. that doesn’t confirm the axiom of the given definition. în Russian by the Instrumental case of the noun and pronoun: (Книга пишется известным автором). the analysis shows that the Passive as a grammatical category (also as other language phenomena) has two main features: structurality and functionality. It is natural that the sentences of the types: . that: 1) this type of Passive may be formed from intransitive verbs. durch: (f. The structural components must be necessary and sufficient for the expression of language and. The absence of one of these global components makes impossible the speech communication: the language structure remains dead without functionality. that doesn’t eliminate Passive as such.: Cartea este citită de studenti acum). Здесь громко смеются – în Romanian and Russian correspondingly are not în the Passive Voice. în this Russian sentence we also used the reflexive form (with “ся”).e. if it ends în a consonant then the variant „ся” is used (Он приглашается нашими коллегами … and so on)/. Thus. without structurality the functionality gets a chaotic character and. And if there is no such a form în the English language then the Romanian has such variants: Es wird heute abend getanzt – va fi astă seară dansat (se va dansa în seara aceasta). Another type of Passive în the German language is the Impersonal Passive.e. în Russian the analogical forms may be expressed în the following form: “Здесь дышится легко”. 2) The other peculiarity consists în the fact that such sentences may be also without a subject if the sentence begins with an adverbial modifier: Im Nebenzimmer wurde gelacht. în order to form the Passive în English. further on. Die Stadt wurde durch ein Erdbeben zerstört. în the German language the Passive is formed by means of two different auxiliary verbs: sein for Zustandspassiv and .

This is also characteristic to the grown-up persons. 23]. The ability of mastering a language (languages) so to say.Universals and typology (on the material of the passive voice) 289 werden for Vorgangspassiv). 3]. Every normal person is able to learn any language namely due to the universals which are laid în the people’s genotype. “… if the second language is mastered through the conscious learning then în the cortex of the human brain such mechanisms are implied as those which are used during the learning of such subjects as mathematics.The object în the English. Nevertheless. 23]. the prepositions and the Instrumental case în the above-mentioned languages as the characteristics of Passive express one and the same idea: instrumentality. families. It is known. p. are. While mastering another language the learner must correct those lexical-grammatical phenomena of the already learned language (languages) that are observed during the real contacts of the people. According to the observations data over the children taken from the community of wild animals and introduced into the human society it appeared that these children . tool. în other words. Namely the potential of such sets of neurons – matrices or. German and Rumanian languages as a source of action has a preposition. physics. în the Russian language such an object is în the Instrumental case. that the child can master at once to the same degree some languages present în the given society. p. p. chemistry when the cortex structures of the human brain are included” [11. în order to understand the given phenomenon the following concept is interesting: “The natural bilingualism is organically inscribed în the communicative hierarchy of the individual`s values forming în the structure of the human brain a specialized “limbical” structure” [10. And we observe quite another result at those children that from the early childhood developed în the society of wild animals. the languages being learned by the child can belong to completely different language groups. This certifies that besides the differences în the formatin and expression of instrumentality. based în certain sets of neurons of the human brain – (matrices). the type and group of the language playing no role for this development. biology. Namely în these frames the most time active forming of neuron micro sets of the cortex of the human brain takes place. corresponding to those structures that exist în the given language environment. probably. representing the reflection of the semantic – grammatical structures. from the physiological point of view. Passive represents (the opposition: Active-Passive) the constant. This development continues some years and by the school age (6-7 years) the child possesses practically all the lexical-grammatical phenomena inherent to the language (languages) of that language environment where the development of the man as a personality takes place. further development of the inborn features under the influence of external factors (of the real language environment) begins its perfection immediately after the birth when pronouncing the first sounds heard by the newly born child. inborn features have a universal character as they can develop into the semanticalgrammatical structures depending on the language medium characteristic to that language (or those languages) that act în the given language community. for example în wolf groups “Maugli phenomenon” [12. Language universals are deep structures and. that în the process of child’s becoming a grown up are able to develop în structures under the influence of the language environment. în other words. universal from the point of view of the language and the (oppositional) constant (universal) of the potentioal development from the psycholingvistical point of view.

Jung Walter. Феномен Маугли. Zinaida CAMENEV couldn’t survive to a full extent among the people.narod. Difficulties în Teaching/ Learning English Grammar. Besides. Проблема доминации членов предложения и система абстрактных синтаксических структур. exact sciences. Хотинская Г. В: Языковые универсалии и лингвистическая типология. Grammatik der deutschen Sprache.ru/mauglicomm. 1982. Там же.htm . Bucureşti. Stoian Otilia. The time of development for the “unvailing” of the inborn features (this also concerns the domain of art. BIBLIOGRAPHY 1. Passive (in its semantic and grammatical integrity) în its essence is a mental element (alongside with other elements) of the harmonious language system. Щедровицкий Г. Ullmann Ernst. С. 6.).ru/gp/biblio/rus/65. 5.htm. Why is the period for the genetic development of the human features so short? The answer to this question can be given by the results of the research works of those scientific trends that are engaged în the investigations of the human being. 8. due to its deep universality and potential possibilities to development it can be transformed into a lexical-grammatical structure of another language not losing its essence. Grammatik der deutschen Gegenwartssprache. Tulei Angela. Энтелехия и герменевтика мультилингвизма: пролегомены к истории проблемы. 11. 2006. Editura Orizonturi.. 9.ru/Entelechie2. Camenev Zinaida. 10. 4. Наука.fondgp. besides they couldn’t master the human behavior to the full. Мoscova. Храковский В. etc. Leipzig. 2. П. http://waukongress. Фонетика и морфология. 3. for the transformation of linguistic universals into full language systems was completely lost for these human beings. Там же. 1960. Albrecht Dürer.. 1969. http://www. 12. http://showlive. Chişinău. 1988. 7. Том 1. Leipzig. 1995. DUDEN.. 1962.290 Iurie KRIVOTUROV. Bibliographisches Institut Leipzig. Хотинская Г. Методологический смысл проблемы лингвистических универсалий. Popescu Ştefania. грамматика русского языка.. Мoscova. Gramatică practică a limbii române cu o culegere de exerciţii.

Un rol important în formarea limbii române îi revine limbii greceşti. când la conducerea lor s-au aflat mai mulţi domni fanarioţi. mai ales că româna este o limbă balcanică. sintaxa). ci numai limbi în interacţiune” [1. 2. neogreaca [3. 15] cu ale acestor limbi. influenţă atestată. Ulterior. prin şcoală. în lexic. sunt atestate cele mai multe împrumuturi din limba greacă. când se vorbea koine. despre care academicianul N. termenul fanariot va fi utilizat pentru a denumi „demnitarul Porţii Otomane. Influenţă greacă medie (bizantină) (sec. acesta fiind mai flexibil şi mai uşor penetrabil în comparaţie cu celelalte compartimente ale limbii (fonetica. 104]. până la sosirea slavilor” [2. VII-XV). drept un fenomen patologic. Influenţă greacă veche (sec. р. XVI-XIX). Galdi. în special după 1770. de obicei. prin cărţile greceşti copiate sau chiar tipărite aici. prin traduceri şi prin contacte directe cu cărturarii greci. din păturile orăşenilor înstăriţi. Aşadar. Universitatea de Stat din Moldova Unul dintre factorii importanţi care contribuie la îmbogăţirea lexicului unei limbi îl constituie împrumutul lexical. cercetată mai ales de L. р. р. Nu există popoare şi limbi izolate. morfologia. 322]. Corlăteanu afirmă că nu este un fapt întâmplător: „… el nu trebuie considerat. fiind rezultatul legăturii reciproce între popoare. Intenţionăm să urmărim în prezentul articol influenţa limbii greceşti asupra limbii române în perioada fanariotă. de asemenea. I-VI). în special. prin cancelaria domnească. Dimpotrivă. Influenţă greacă modernă (neogreacă) (sec. fapt care a generat evidenţierea a trei etape: 1. Cuvintele greceşti ajung în lexicul limbii române pe diferite căi: prin biserică. 23]. respectiv ea „are particularităţi similare sau chiar identice” [4. Cuvintele care datează din perioada fanariotă. numit direct de sultan. când cultura greacă pătrunde masiv în Ţările Române. 3. ca şi bulgara. În etapa fanariotă. împrumutul de cuvinte se prezintă ca un element esenţial în viaţa oricărei limbi. p. de regulă. respectând împrumuturi din greacă în română au contribuit la îmbogăţirea lexicului românesc din diferite domenii: . Influenţa limbii greceşti asupra limbii române s-a manifestat pe o durată lungă de timp.291 ELEMENTE GRECEŞTI PĂTRUNSE ÎN LExICUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA FANARIOTĂ ADELA MANOLII. dregător sau domn în Ţările Române care provenea din această pătură înstărită” [5. fanarioţi erau numiţi grecii care locuiau în cartierul Fanar din Constantinopol. albaneza. Iniţial. care „a fost un adstrat pentru limba latină vorbită în regiunile dunărene din epoca augustiniană. 120]. p. epoca fanariotă este numită perioada din istoria Moldovei (1711–1821) şi a Ţării Româneşti (1716–1821).

Acest termen este compus din substantivele άρχοντας „arhonte. instituţii juridice. cancelarie. armată. arhondologia este ştiinţa care se ocupă de istoria nobilimii sau poate denumi o „carte cuprinzând repertoriul familiilor nobile dintr-o ţară” [5. sens preluat din limba de origine. Acesta. pătrunzând în limba română prin filiera limbii franceze. 41]. protipendadă înseamnă „elită (socială)”. De exemplu: – anafora < αναφορά. în care se ţine cerneala” [5. de metal etc. cetate. incultă” [5. – schiptru < σκήπτρον. Termenul politie a dispărut din limbajul vorbitorilor de limbă română contemporană. care cu timpul s-a arhaizat. administraţie. având la bază grecescul αγράμματος „care nu ştie literele. 41]. 27]. În limba neogreacă termenul αναφορά înseamnă „raport. atestat şi cu formele catastif. tipografie. Termenul a pătruns în română prin filiera limbii latine. are la bază acelaşi cuvânt grecesc (σκήπτρον). iar în română anafora este numit „genul de act emis sau primit de domnitor (în sec. în care lexemul πολιτεία înseamnă „oraş. numai că este un împrumut european. Astfel. – catastih < κατάστιχον. devenind arhaism. În perioada fanariotă. iar derivatul agramatism este considerat un împrumut european de origine greacă. p. Agramat este numită persoana care „face greşeli elementare de limbă. diplomaţie. iar prin extensiune semantică. 746]. p. p. b) social: – arhondologie < αρχοντολογία. Acesta şi-a extins aria de întrebuinţare. este un împrumut din limba greacă (< κατάστιχον) şi înseamnă „registru. p. unde denumeşte „partea centrală a liturghiei ortodoxe în timpul căreia se săvârşeşte prefacerea sfintelor daruri în Sfânta Taină a împărtăşaniei” [5. c) viaţa intelectuală: includem în această categorie termenii ce ţin de şcoală. – călimară < καλαμάρι. condică” [5. care nu ştie să citească şi să scrie” (< α „fără” + γράμμα „literă”). stat”. a. 144] şi este un împrumut din limba greacă. baston” forma scheptru. care a pătruns în română prin intermediul limbii franceze. p. Termenul protipendadă este un împrumut din limba neogreacă având la bază expresia πρώτη πεντάδα „prima cincime” (utilizată în greacă mai ales la cazul genitiv: της πρώτης πεντάδας „al (a) primei cincimi”). în special medicină. 141]. Cuvântul călimară denumeşte un „vas mic de sticlă. tot de origine greacă: analfabet (< αναλφάβητος). 61]. substantivul protipendadă se referă la aristocraţii din orânduirea feudală care se bucurau de anumite privilegii. limba română împrumută de la grecescul σκήπτρον „toiag. pentru lexemul agramat. biblioteconomie. XVIII-XIX)” [5. politică. ajungând să fie utilizat şi în limbajul religios. în care substantivul καλαμάρι are mai multe derivate: καλαμαράκι. p. καλαμαράς. Totuşi el a circulat fiind utilizat de către români cu sensul de „oraş”. ştiinţă”. Substantivul catastih. catastiv.292 Adela MANOLII a) politico-administrativ: în această categorie includem lexemele care se referă la viaţa de stat. În limba română există şi un sinonim. cerere”. ştiinţă. καλαμαριά ş. fiind înlocuită cu termenul sceptru. guvernator” şi λόγος „cuvânt. În epoca modernă termenul se utilizează pentru a denumi „vârfurile clasei privilegiate” [5. . De exemplu: – agramat < αγράμματος. la rândul lui. În limba română. – politie < πολιτεία. p. – protipendadă < πρώτη πεντάδα.

În vorbirea curentă este utilizat cu sens direct „a (se) îmbolnăvi prin contaminare” [5. fiind atestat şi în limbajul pescarilor. 193]. care denumeşte o „unealtă de scris compusă dintr-un beţişor şi o peniţă” [5. 818]. – a (se) molipsi < μολεύω. prin care se acordau sau se confirmau cuiva anumite privilegii sau drepturi” [5. făcut dintr-o fâşie de mătase. κεραμιδώνω. p. – a silabisi < συλλαβίζω. dar şi de genul neutru: το κεραμίδι. În Evul Mediu. κεραμιδαριό. care înseamnă „coarde ale unui instrument muzical”. creion de ardezie”. – fundă < φούντα. p. p. p. κεραμιδάδικο. κεραμιδής. de pânză etc. p. a citi rar”. Acest cuvânt şi-a extins aria de întrebuinţare. un text etc. Verbul a silabisi (influenţat de substantivul silabă) a pătruns în lexicul limbii române direct din limba greacă. şi sensul: „nod în forma aripilor unui fluture. Lexicul limbii române cunoaşte câteva derivate de la substantivul cărămidă: cărămidărie. de unde a preluat şi forma. Cuvântul hrisov este un împrumut din limba greacă.” [5. o atitudine” [5. a. şi servind ca podoabă” [5. astfel fiind numită orice persoană care face parte din branşa scriitorilor. în care termenul poate fi atestat şi cu forma de feminin: η κεραμίδα. Sensul primar al acestui cuvânt în limba română este „încăpere în care se păstrează alimente” [5. 863]. κεραμίδωση ş. 863]. Verbul a (se) molipsi are la bază forma de aorist (μόλεψα) a verbului μολεύω „a murdări”. κεραμιδόχωμα. substantivul cămară are sinonimul odaie. Cuvântul fundă este un împrumut din limba greacă (< φούντα). hrisov era numit un „act emis de cancelaria domnească.Elemente greceşti pătrunse în lexicul românesc în perioada fanariotă 293 – condei < κονδύλιον. 548]. Şi în cazul substantivului fundă. 330] şi este un împrumut direct din grecescul φιδές „λεπτό νηματόδες ζυμάρικο για παρασκευή σούπας” [6. d) comerţ şi meserii: – cămară < κάμαρα. Românescul condei este un împrumut din grecescul κονδύλιον „pană. în Ţările Române. – hrisov < χρυσόβουλον. în care χρυσόβουλον „bulă de aur” este un substantiv compus din adjectivul χρυσός „de aur” şi substantivul βούλλα „bulă”. 354]. În vocabularul limbii române există şi substantivul condeier. κεραμευτική. care numesc condei prăjina ce formează cârma unei plute împreună cu lopata fixată la capătul său. 144]. Substantivul fidea denumeşte „pasta făinoasă cu aspect de fire lungi şi subţiri” [5. p. În anumite contexte acest verb poate fi utilizat şi cu sensul figurat „a descifra cu greutate o inscripţie. Substantivul cămară este un împrumut direct din grecescul κάμαρα „cameră”. a căpăta sau a transmite o deprindere. în Ţările Române a fost cunoscută expresia cămară domnească. κεραμιδάς. 413]. cărămiziu ş. – fidea < φιδές. limba neogreacă este cea care . În româna contemporană. p. – cărămidă < κεραμίδα. În Evul Mediu. sinonim cu a (se) contamina. Cuvântul cărămidă face parte din lexicul ce se referă la construcţii şi este un împrumut din limba greacă (< κεραμίδα). Treptat. κεραμίδωμα. derivat din condei. În limba greacă lexemul are la bază latinescul fides. κεραμείο. având două sensuri: „veniturile domniei” şi „monetărie”. p. 548]. a. însemnând „a pronunţa sau a citi cuvintele despărţindu-le în silabe” [5. dar şi cu sens figurat: „a fi influenţat de cineva sau a influenţa pe cineva (în rău). în limba greacă numărul derivatelor de la κεραμίδα (κεραμίδι) fiind mult mai mare: κεραμέας. p.. p. a silabisi îşi extinde sensul însemnând „a pronunţa.

cumpătare).294 Adela MANOLII a intermediat trecerea termenului dintr-o limbă în alta. mai ales în expresia Θεία Πρόνοια „η μέριμνα του Θεού για τον κόσμο και ιδ. denumind. fără sens. culegerea de texte reprezentative. situaţie în care capătă sensul de „urmaş. florilegiu. coborâtor al unei familii” [5. Dumnezeu” [5. Acest împrumut poate fi atestat în română şi cu varianta lăstar. în care expresia άλλ’ αντ’ άλλα semnifică „unul în locul altuia”. Limba română a împrumutat lexemul alandala din neogreacă. 963]. . 49]. Termenul religios antologhion denumeşte o culegere de texte cu caracter religios şi astăzi are valoare arhaică. f) floră şi faună: – castan < κάστανον. dar şi în calitate de cuvânt comun „φροντίδα. 63]). plăcut mirositoare. selectate din operele unuia sau ale mai multor autori. nostim însemnând „plin de haz. p. p. sensul figurat al lexemului lăstar fiind „copil”. De exemplu: – alandala < άλλ’ αντ’ άλλα. Fructul arborelui este numit castană. Totuşi. De la substantivul trandafir în română s-a format adjectivul trandafiriu „care are culoarea trandafirului. În limba română însă are loc modificarea sensului faţă de limba de origine. p. p. e) viaţa religioasă: – antologhion < ανθολόγιον. Termenul s-a adaptat atât de bine în lexicul limbii române. crestomaţie” [5. dumnezeire. 641] (grijă. – pronie < πρόνοια. la întâmplare. încât este utilizat şi în onomastica românească în calitate de nume (Trandafir). optimist” [5. Această denumire de arbore este împrumutată din limba greacă (< κάστανον). σύνεση” [6. căci greaca bizantină a împrumutat cuvântul φούνδα din latinescul funda. Adjectivul nostim este un împrumut direct din neogrecescul νόστιμος. p. – trandafir < τριαντάφυλλον. însemnând „plăcut la gust. 742] şi este un împrumut direct din limba neogreacă (< πρόνοια). για τον άνθρωπο” [6. p. acesta se utilizează în calitate de adverb şi înseamnă „în dezordine. Substantivul vlăstar se utilizează şi cu sens figurat. În limba greacă lexemul νόστιμος se referă la simţul gustului. de cele mai dese ori schimbându-şi sensul faţă de cel original. p. în limbajul familiar. 641] (grija lui Dumnezeu pentru lume şi în special pentru om). însemnând „luminos. p. – nostim < νόστιμος. astfel fiind numită specia de plante perene din familia rozaceelor. p. περίσκεψη. senin. pe dos” [5. g) limbajul curent: cuvintele care fac parte din această categorie au pătruns în limba română pe cale orală. de diferite culori. limba română a preluat din limba de origine şi forma şi sensul („συλλογή που περιέχει εκλεκτά λογοτεχνικά κείμενα ή αποσπάσματα κειμένων” [6. În limbajul curent se utilizează termenul antologie care are un sens mai larg. Grecescul τριαντάφυλλον este un compus din τριάντα „treizeci” + φύλλον „filă. iar părul de culoarea castanie se mai numeşte păr castaniu. În limba greacă termenul πρόνοια este utilizat şi ca termen religios. Cuvântul alandala nu face parte din lexicul activ al limbii române literare. foaie”. De altfel. cu lăstari spinoşi. descendent. – vlăstar < βλαστάρι. gustos”. 489]. În limba română substantivul pronie are sensul de „providenţă. Cuvântul trandafiriu poate fi utilizat şi cu sens figurat. 28]. 1020]. precauţie. ambele însemnând „ramură tînără care se dezvoltă dintr-un mugure aflat pe rădăcina sau pe tulpina unei plante” [5. roz”.

a metahirisi „a folosi. fos mu „lumina mea”. atestat şi cu forma a se sinhisi. În anumite contexte. respectuos. franţuzit ş. που προκαλεί πλήξη” [6. p. Cu timpul însă jargonul grecizant. 613]). Astfel. agasant” [5. p. supărător. simpatic” [5. a. enervant. Grecescul συνχύζω „a încurca. – politicos < πολιτικός. adjectivul politicos înseamnă „care se poartă cuviincios. De exemplu: adiafor „indiferent”. Este interesant faptul că multe cuvinte din jargonul grecizant au pătruns şi în limba scrisă. iar atunci când califică gesturi sau manifestări ale oamenilor. are sensul „care arată.). Limba română a împrumutat acest cuvânt din aoristul verbului πλήκτω (πλήκτησα). cât şi sensul. ajungându-se chiar la aspecte mixte. Substantivul sindrofie este un împrumut care se utilizează mai ales în limbajul familiar. p. a oferit limbajului familiar al limbii române verbul a se sinchisi. utilizat îndeosebi în locuţiunea adjectivală de toată nostimada. 868]. 868]. 319]. jargon turcizant. pătrunzând în şcoală şi în biserică. plictisitor. Atunci când se referă la oameni. fiind atestate mai ales în lucrările primilor scriitori români moderni. a căzut în dizgraţie. psihimu „sufletul meu”. plictisit. delicat cu cei din jur. demonstrează politeţe” [5. a. 869]. folosită de aproape toţi reprezentanţii protipendadei. iar în unele regiuni sindrofie este sinonim cu prietenie. îndatoritoare faţă de cineva” [5. În calitate de verb reflexiv. Se cunoaşte şi derivatul nostimadă (< νοστιμάδα) „întâmplare caraghioasă.). Verbul a plictisi este productiv şi contribuie la crearea unui şir de derivate: plictis. amabilă. adică „foarte nostim”. p. evghenie „nobleţe”. a se nelinişti. a irita”. p. graţios. – a plictisi < πλήκτω. 319].. cu aoristul σύγχυσα. [7. iar ca verb tranzitiv. p. filotimie „dărnicie”. locuitorii Ţărilor Româneşti foloseau şi un jargon mixt greco-turc [7. Astfel. a rândui”. de exemplu. oriste „poftim”. se utilizează mai ales în construcţii negative şi înseamnă „a-i păsa cuiva de cineva. denumite după elementele lexicale străine utilizate. p. folosit mai rar. reuniune de invitaţi (în familie)” [5. . adjectivul πληκτικός (sau πληχτικός) în greacă însemnând „care provoacă plictiseală” (. care are o atitudine binevoitoare. plictiseală. p. dar şi în timpul domniilor regulamentare. Prin extensiune. a incomoda” [5. atrăgător. a supăra. necaz”. spiritual”. p. adjectivul nostim poate fi utilizat şi cu sensul de „caraghios. grecizant. fiind substituit treptat de jargonul franţuzit. 691] a împrumutat din limba de origine atât forma. paparon „tânguire.Elemente greceşti pătrunse în lexicul românesc în perioada fanariotă 295 amuzant. a se îngrijora” [5. unele elemente fiind viabile până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 704]. Această situaţie poate fi explicată şi prin autoritatea limbii greceşti. p. Ba chiar a existat şi un jargon grecizant (în evoluţia lexicului limbii române s-au conturat mai multe jargoane. are sensul de „a deranja. deşi a avut un pronunţat caracter de clasă. 704]. parigorie „mângâiere”. în comportări etc. a face pe cineva să se sfiască. – sindrofie < συντροφία. – plicticos < πληκτικός. Românescul plicticos „care plictiseşte. latinizant. glumă plină de haz”. Uneori jargoanele au coexistat. schepsis „deliberare” ş. însemnând „petrecere. 589]. cuvintele greceşti erau la modă. ridicol” sau „plăcut (la aspect. acest cuvânt denumeşte şi totalitatea invitaţilor la o petrecere de familie. care a cunoscut o deosebită înflorire sub domniile fanariote. – a se sinchisi < συνχύζω. cu valoare de superlativ pentru adjectivul nostim. în primele decenii ale secolului al XIX-lea. la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Τεγόπουλος Φυτράκης. Шишмарьов В. Dicţionar enciclopedic. συνωνύμων. 5. Лимба молдовеняскэ контемпоранэ. αντιθέτων. Г. p.. 1993. în „SCL”. de popor. Ф. Robu Vl. 1960. în cea mai mare măsură. 1988. Лексиколоўия. 1997.). politicos. Проблеме привинд интерференца лексикалэ. 4.. 6. fiind utilizate de protipendadă. în „Проблеме де лингвистикэ”. 103-112. 1982.. Bucureşti. Кишинэу. Ορθογραφικό. Недов А. Numărul cuvintelor cunoscute şi utilizate şi de oamenii de rând. anapoda.296 Adela MANOLII Deşi numărul grecismelor în limba română este destul de mare. 2. Wolf D. 120-126. Cele mai multe cuvinte greceşti însă au dispărut din limba română după anul 1821.. nr. Ελληνικό λεξικό. κυρίων ονομάτων. 3. Limba română contemporană. se reduce la circa 100 (agale. Αθήνα. 2003. Individualitatea limbii române întemeiată pe influenţa morfosintactică a limbii greceşti vechi şi bizantine asupra latinei vulgare balcanice.. tiran etc. Chişinău. ετυμολογικό. influenţa grecească din perioada fanariotă are un caracter cultural. prosop. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. costisitor. Кишинэу. Iordan I. fiind înlocuite de neologisme romanice sau ruseşti. В. 1973. ερμηνευτικό. 1.. Кишинэу. p. Aşadar. 7. Корлэтяну Н. . aceste grecisme s-au bucurat de popularitate în păturile înalte ale societăţii. totuşi. Лимбиле романиче дин суд-естул Еуропей ши лимба националэ а РСС Молдовенешть.

fie şi necunoscut. în principal. după ce eroina trăise un episod sentimental autentic. . ne bazăm pe argumente de ordin lingvistic care scot în afara discuţiei potenţiala paternitate a unui autor exterior provinciei amintite2. plecând de la textul propriu-zis. la aceeaşi editură (ARC). Rosetti”. Pavel Balmuş. Dan Mănucă. îi adăugăm unul decisiv: cunoaşterea limbii ruse. întrucât. axate. fondul Consulatului Rusiei la Bucureşti. 2 Ipotezei avansate şi retrase. istoric basarabean este descoperitorul romanului în discuţie. fără pagina cu titlul acestuia şi numele autorului. ştiut sau neştiut. pe chestiuni privind paternitatea. Intenţia noastră. rămasă de timpuriu orfană. ca instrument de cultură. Comunicarea de faţă se datorează reeditării recente a romanului anonim Aglaia. prin includerea intervenţiilor ocazionate de eveniment. mijlocindu-i o căsătorie dezastruoasă. în acelaşi timp. Structurat în 18 „capuri”. În acest sens. urmărind particularităţile lingvistice proprii unui scriitor originar din. 3 Romanul prezintă cazul unei tinere. şi sub îngrijirea aceluiaşi editor. episod încheiat tragic prin moartea neaşteptată a acestuia. el rămâne reprezentantul provinciei de origine în istoria limbii şi literaturii române. într-un fel înscriindu-l în problematica însemnătăţii unei astfel de opere. 2. criteriu diagnostic pentru apartenenţa teritorială a romancierului anonim. ni se pare prioritară. Bucureşti 1. putem ajunge la o reprezentare a limbii române vorbite într-o regiune desprinsă din ansamblul comun de aproape o jumătate de secol. tot la Chişinău. la data de elaborare a lucrării. atribuirea fermă a acesteia unui scriitor basarabean. scris de un autor de la Iaşi sau de la Bucureşti. De la început. în Arhiva de Politică Externă a Imperiului Rus. 162). dar şi de la comentariile în jurul acestuia. lăsând chestiunea paternităţii pe seama specialiştilor în istorie literară. s-a realizat o formulă mai extinsă. pentru imposibilitatea de a explica necesitatea publicării romanului. este de a discuta valoarea romanului menţionat ca document lingvistic. precizăm faptul că. după prima apariţie din 1996. pe la bariera mormintelor intra în Chişinău …”3 Conform acestor indicaţii. De aceea.297 VALOAREA DOCUMENTAR-LINGVISTICĂ A ROMANULUI ANONIM AGLAIA IULIA MĂRGĂRIT Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. cu profesorul particular angajat la domiciliu. introduse în noua variantă editorială. în prezentul demers. dar şi importanţa lucrării recent descoperite1 pentru literatura română. romanul indică de la prima pagină locul şi timpul de desfăşurare a acţiunii „la anul 185… iulie/ 7 zile. În acelaşi timp. spoliată de averea moştenită de acelaşi unchi îndepărtat care a transferat-o de la Iaşi la Chişinău. 3. 1. p. în raport cu dezvăluirea numelui corespunzător. dar şi trăitor în Basarabia. De această dată. din perspectiva mijlocului de comunicare. firesc este ca limba 1 Ion Varta. în orice condiţii. ne afiliem poziţiei cvasiunanime care consideră Aglaia opera unui autor basarabean. fie el şi necunoscut în momentul de faţă. la Chişinău (cf.

– locuţiuni adverbiale specifice prin distribuţie: numai ce „abia”: A început iarăşi numai ce curmata vorba [1.. câteva elemente specifice fiecăruia dintre ele. imediat”: Gătiţi copila de drum. p. 32]. dativ sg. de elemente legate de epoca fanariotă. – pluralul arhaic mânule: Viitorescu a slobozit mânule în gios [1.2. pronumele de politeţe 2 sg. 67].3.3. considerată ca cea mai importantă pentru graiurile moldoveneşti. al reacţiei de hipercorectitudine declanşate. 99]. p. prin pierderea elementului oclusiv” (7. În domeniul morfologiei semnalăm următoarele: – la categoria substantivului. 213). genul diferit al unor împrumuturi neologice. ca învechite şi regionale. p. 107]. din motive lesne de înţeles). curge): în curgere de vreo trei luni [1. în ~ „în decursul” (v. în [ĝ]. p. p. În acest proces. 1): Datoria mea este a te regularisi în viaţă [1. la pers. 135]. „îndată. 72]. apar foarte mulţi termeni cu semantism arhaic: aşternut „pat” atestat. constând în modificarea fricativei palato-alveolare sonore [j]. p. în ambele laturi. mai ales. a pus mânule cruciş [1. 1. p. p. sub aspectul rezultatului [n] şi. p. siguripsi „asigura”. în topica pronumelui relativ. iar injurie < lat. sistemă. în provinţiile acelea. p. 68]. mai mult „de acum încolo. p. p. 4. DLR. de care s-a vorbit de-acuma (1. ale cărei ecouri persistau în limbă (v. 1. 18]. – pronumele personal. şi reg.1. cortège apare în varianta locală cortej: Se înşiră un lung cortej funerar spre ţintirimul oraşului [1. trecerea africatelor [ĉ] şi [ĝ] la [ŝ]. ca formă specifică din paradigmă: Mia îmi este jele de d-ta şi n-oi lăsa ca să te dezbrace un tălgari [1. de acuma „deja”: De epitropii Aglaiei. menţionăm. pentru început. i-au dat a înţelege că timpul culcării a sosit de-acuma [1.298 Iulia MăRGăRIT naraţiunii să corespundă momentului şi teritoriului. tot în chip firesc. fapt ce atestă anvergura fenomenului. mia. etimologice.1. DLR înv. p. în scurt timp”: Mă voi mântui degrabă de copila aceasta [1. 96]. 30). injuria în adaptarea hipercorectă ingiurie: A nu uita greşalele cuiva e o ingiurie [1. p. Astfel cortegiu < it. 3. sunt atrase şi neologismele. 48]. restrictiv în contexte negative: Nu ne vom despărţi mai mult [1. căci degrabă am să plec la Chişinău [1. 39]. v. la fel de firesc este ca textul să exceleze în elemente caracteristice epocii şi locului de apartenenţă a scriitorului. 42]. p. 32]. p. exclusiv. În domeniul foneticii amintim „una dintre caracteristicile consonantismului. 35]. foarte „foarte mult”: Nişte bagabonzi care acuma s-a-nmulţit . minută. 55]. 61]. mătuşică. curgere. costisi „costa”: Ştiinţa aceasta a costisit viaţa mea [1.v. unul dintre sunete [ĝ] (celălalt fiind evitat. „în curând. a intrat Aglaia. p. în Psaltirea Scheiană: Aglaia a îngenuncheat lângă aşternutul său [1.): Tu ai citit o lecţie despre un destrămat [1. 111]. gest (< fr. frecvent în varianta dumeta. astăzi percepute. s. În cazul de faţă ne interesează. Lexic 4. 47]. corteggio. 1. hotarul cărora se poate însemna ca haos [1. fr. p. regularisi „aranja” (DLR înv. animală: Omul nu-i decât o animală [1. selectiv. 33]. prin raportare la etapa contemporană a limbii: color. v. „repede”: Degrabă vom vedea noi pe papa şi pe mama? 2. DA s. degrabă 1. să mistui cuvintele dumeta [1. Organizând expunerea pe compartimente.): clironomisi „moşteni”: Boalele care le clironomisim [1 p. 4. de aici înainte. p. v. p. 4. s. p. nedeclinabilă: Eu nu pot. niciodată”. înv. s. faţa căreia a primit un color rumen [1. p. 118]. lat. rolă. 4. Prin urmare. postpoziţia acestuia: nişte ochi căprii colorul cărora … [1. 103]. [n]. 122]. gestum) > jest: A făcut un deosebit jest cu mâna dreaptă [1. Alături de arhaisme lexicale de felul destrămat „destrăbălat” (v. geste. p.

81]. p. p. ~ într-o parte.4. p. p. (refl. ambele substitute pentru neologismele impuse ulterior.3. 36]. scârbă „necaz. a ~ la cale/ a programa: Aţi pus la cale despre lecţiunile viitoare [1.)/ înclina: Cumpenele dreptăţii se slobozeau când într-o parte. învoi/ permite: Învoiţi-mă.): Asprimea se înmulţea prin repegiune bărbătească [1. 60]. deverbale de la bazele derivative favoriza. îngreutăţi „îngreuna” < în. 99]. 4. după DEX: „ieşit din uz”: Acesta era un biet nenorocit amploaiat [1. fără a constitui un reproş la adresa autorului. răsufla (refl. slab. 57].+ greutate + suf. cf. 78]. favorable şi simpatizant . 4. 87]. Între elementele învechite întâlnim şi foste împrumuturi neologice. absente din dicţionarele limbii române: atenţios „cu atenţie” (poate prin analogie. raison. p. foarte slab”: spinarea cam săcoasă … [1. curajos „cu. îndeplini/ completa: Voi vă veţi îndeplini unul pe altul [1. a suferi”: Se scârbea de omenirea cei săracă şi nenorocită. decide: Moşul dumitale nu ocârmuieşte alegerea cărţilor? [1. ocârmui/ dirija.]. p. care scrie în conformitate cu epoca sa. pipăitor/ concret: Iubirea mea către tine. pune. favorizatoriu.3. -i poate după înrăutăţi: Toate aceste idei îngreutăţise [ră] capul Aglaiei [1. 4. v. Autorul creează cuvinte noi. în raport cu baza: „uscat. p. Creaţiile auctoriale reflectă aceeaşi necesitate lexicală pe care vocabularul din epocă nu o putea satisface. din perspectiva actuală. Prezenţa acestora în text atestă. să văd cum mişcă pulsul la omul cel bolnav [1. DA s. 93].3. simpatizatoriu. 33]. derivatul corespunzând unui grad de comparaţie. I încerca > încercătoriu. nelegiuit/ ilegal: Să intervină nelegiuit [1. neatârnat/ nedependent: autorul vorbeşte de un bine absolut.2. în egală măsură.Valoarea documentar lingvistică a romanului anonim Aglaia 299 foarte 88. rezon „argument” < fr. când în alta [1. pot să zic. 71]. din prezenţa copleşitoare a arhaismului. p. 51] (model probabil chiar deverbalul din text: clăditură). suferinţă”: Cei mai mare parte dintr-înşii era [u] adânciţi într-o adâncă scârbă despre moartea amicului lor [1. p. slobod/ curent: Cetea d-acuma destul de slobod în limba română (1. p. 3. 59]. cititorul contemporan este tentat să-l substituie cu termenul neologic actual: fiinţa/ exista: Părea că sara trecută nici nu fiinţase [1. respectiv. p. timpuri/ momente: Erau timpuri când Aglaia era gata să-şi mărturisească inima [măcar] pereţilor [1. 59].) „a se întrista. Asachi: Alt feliu de rezoane n-aş vrea să mai ascult niciodată [1. 98]. îndestulare/ satisfacere: Spre îndestularea curiozităţii! [1. având curaj”: Observând mai atenţios [1. 100].)/ respira: Nu-i da voie să se răsufle slobod [1. La impactul cu termenul vechi. 106]. caracteristică stadiului de evoluţie a limbii. secos < sec. „a accentua. în aceeaşi situaţie. va fi. pe care dicţionarele le înregistrează cu menţiunea corespunzătoare: amploaiat „funcţionar” < fr. scârbi (refl. p. p. 119]. p. p. 92]. pipăitoare [1. 53]. 33). înmulţi [fig. neatârnat nici de un princip [1. mă rog. opintire/ efort: Orişicare opintire în cazul acesta este de prisos [1. vecinică/ definitivă: La Arhivele Statului spre vecinică păstrare [1. pentru secolul al XIX-lea. p. prin analogie cu verbe de conj. p. 36]. 100]. slobozi. p. p. p. foarte uscat. employé. gata chiar să verse pâraie de lacrimi [1. simpatiza. elemente neologice de facturi diferite: împrumuturi din franceză şi din rusă sau creaţii de autor din fondul limbii române. după DA „cuvânt întrebuinţat tot mai rar” (1913 – anul de apariţie a dicţionarului). deopotrivă. a spori” (cf. Pe lângă lexemele arhaice se întâlnesc. p. p. favorabil < fr. p. atestat cel dintâi la Gh. 63]. culesătură „culegere”: Puteţi întâlni numai o culesătură de idei … clădite la un loc şi această neregulată clăditură … [1. nevoia de terminologii noi. indirect. p. Necesitatea stringentă a neologismului rezultă.3. 17].

întâlnim organizări proprii. p. 34]. la autorul anonim. 42]. limba standard foloseşte fie construcţia cu articolul adjectival cei de aproape (mie.). în parte ezitante ca formă (perfecsiona: firea trebuie să se perfecsioneze [1. 45]. fie participiul corespunzător apropiaţii (mei. În acelaşi scop. Frecvent.3. déranger. etimologia populară.3. apare pluralul aproapii mei: Mă intereseşte a şti de aproapii mei [1. cu valoare de substantiv. asimilate specificului limbii noastre. ideea mizerabilei creaturi [1. ţie etc. prin raportare la prototipul impus: geniul păzitoriu [1. autorul. 4. nu ştia ce pretext să găsască [1. pentru sintagme astăzi fixate în limbă. 73]. p. pentru împrumutul ulterior deranjament < dérangement. p. de exprimare a pluralului. 61] în loc de înger ~. p. 4.3. deranja.2. perceput ca sinonim în raport cu acesta din urmă: Nu mă pot enumera în rândul celor care … [1. p. p. adaptat într-o variantă personală. p. proces firesc pentru epocă. autorul recurge la calc. la diferite modalităţi ale procedeului: parţial [5. p. p. 63].5. p.300 Iulia MăRGăRIT < fr. pregândi după fr. se limitează la completarea categoriei numerice. Uneori. amicii copilăriei mele [1. Doreşti la toţi aproapii dumitale binele (ibid. Multe dintre neologismele neoromanice apar în combinaţii cu fonetisme sau lexeme dialectale. 68]. împrumutat ca atare. 52]: A crede el că înmânarea aceea a decurs dintr-un sentiment simplu nu cu pregândire? [1. Se impune să menţionăm şi numeroasele situaţii în care neologismele. Din aceeaşi limbă a fost transpus şi dezaranjament. 77]. p. având în vedere numărul de morţi înregistraţi de omenire de la începuturile ei. 71]. inevitabil. p.5. 137]. pălăria sta-ntr-o poziţie mizerabilă gios [1. ordiner: fizionomie nu prea ordineră [1.). evident. p.5. décomposer: procesul discompoziţiei [1. învierea generală [1. calc de structură [5. tăi etc. originale. fapt evident în formă: Se proşternea în genunchi înaintea . p. 81]. p. pentru adverbul aproape. 32] pentru învierea morţilor. subînţelegând. 4. 161]. p. 25]. 70]. iubitele mele cărţi. atunci când este vorba de substantive defective. p. p. p. p. de pildă. p. p. 66]. introdusă în limbă prin Biblia de la Bucureşti (Să iubeşti pre aproapele tău ca pe tine). sympathisant. niciodată n-a întâlnit de la o fiinţă slabă un protest aşa de energic [1. p. cunosc şi variante adaptate. acel sentiment îl voi nutri etern pentru tine [1. Alăturarea acestora pune în evidenţă incompatibilitatea dintre elemente eterogene ca provenienţă şi registru stilistic: îmboldirea de a se perfecsiona [1. 100]. Aşa. ce întrebare bizară! [1. o acţiune de mare anvergură. fără să creeze termeni noi. 38]. p.1. p. corespunzând exprimării actuale absolut remarcabile pentru un nativ român din afara ţării. care fără nicio jele zătrea lemnele şi le prefăcea în cenuşă [1. un val fatal l-a acufundat în adâncul mării [1. e o încălcare flagrantă [1. p. 51]. într-o anumită structură. p. 73]. şcolit într-o altă limbă: creatură exaltată [1. prin semicalc de structură [5. 158]: dezaranjează după fr. 96]. un tânăr adâncit în meditaţii. verbul prosterna apare receptat prin corelare cu aşterne. capriz: capriz prea ordiner [1. 54]. 108]. 18]. p. 44]. în sintagma aproapele meu (tău). după fr. 159-162]: discompoziţie pentru descompunere < descompune. din franceză în limba română: Simţea ceva ce dezaranjează nervele [1. iertaţi-mă că vorbesc aşa de franc! [1. va veni timpul oportun [1.). Alteori. Pătrunderea neologismului generează. 44]. iar cazurile surprinse aici ilustrează regula: enumăra a fost adoptat prin raportare la număra. greşeli nepregândite [1. prémediter. înger mic al inocenţei [1. p.

o cunoscută expresie românească apărând în variantă gârleţul şi lopata [1. însemna < lat. după материальные средства у него не были. 99]. *ammisticare.4. 91]. Negruzzi. a zis Mărşăvescu. мешать semnificând deopotrivă „amesteca” şi „împiedica”: A stat cam {g}orizontal. 39]. astfel sunetul corespunzător pentru laringala [h] din română în rusă îl reprezintă velara [g]. alţii. 90]. Astfel verbul a avea. посвятить „a sfinţi”. evoliuţie. După toate probabilităţile. în procesul acesta. În pofida acestui detaliu. ochii ~ de ochelari [1. æåðòâà dobândeşte.1. înţelesul „victimă” după жертва: Era făcut d-a privi cum jertfa lui se zbuciumă [1. însă poziţia aceasta nu i-a amestecat ca să feliciteze pe stăpânul său [1. situaţie. însignare „a face un semn. iar {g}oropsitoriu reproduce horopsitoriu. sl. prezenţa lor explicându-se prin influenţa limbii ruse asupra modului de exprimare a unui intelectual român. este înlocuit cu a fi. 88). 37].4. cu [h] a acestuia: {g}orizontal reproduce var. 4. fapt evident în corpul fonetic al acestora: avtomat. jele că după жаль что „păcat că”: jele că-i la biserică. Prezenţa velarei [g] în structura unui cuvânt atestă. заметить: „– Du-te în odaia ta”. formula consacrată în limba română. a reţine” apare cu accepţia „a remarca. Negruzzi. reproduce mot à mot aceeaşi expresie din rusă до свидания. pentru casa nebunilor (o creatură exaltată care de mult trebuia dusă în casa nebunilor 1. 205]. pop. p. înregistrată la Gh. p. laboratorie (Natura nu-i alta decât o laboratorie 1. Alături de termenii împrumutaţi din rusă. indulgenţie. i-aş face curte [1. Eminescu. subţine reflectă potenţiala relaţie cu prepoziţia sub: Mârşăvescu mai era subţinut. 69) reproducând sintagma rusească дом умалишённых. 46]. în persoana autorului se ascunde un intelectual basarabean de acum mai bine de un secol. şcaf „dulap”: Şcaful acela plin de cărţi [1. galiuţinaţii. p. generalizată: îngămaţi. pentru limba română. 103]. zău. s-a îmbogăţit cu un nou sens: Timpul sfinţit învăţăturii [1. Unele dintre neologismele de provenienţă franceză au fost preluate prin mijlocirea limbii ruse. 133] „sapa şi lopata”. el . De asemenea. 4. 43]. învechită horizontal. astfel. a nota. în text se întâlneşte cu înţelesul inedit „împiedica”. de origine veche slavă). o variantă regională. a ~ ştiinţi „a preda o disciplină şcolară”: Dumneata eşti poftit la noi spre a ceti câteva ştiinţi [1. 45]. pentru a exprima posesia. în loc de „la revedere”. aşa cum apare în poezia lui M. 56]. prin opera sa. p. verbul susţine în var. de altfel. 19]. şi de o putere străină [1. p. ceti (în var. p. p. explicabil prin calchierea rus. sfinţi. preluată din franceză şi atestată mai întâi la C. 50]. conform verbului corespunzător din limba rusă. p. p. p. spre revedere [1. atestat la C.2. Scene istorice [1. p. 5. p. tif „tifos”: somnul … neliniştit dovedea că tiful începuse a se dezveli în tot organismul [1. da. „a consacra”. 53]. 67]. Asachi. himie. a observa” după rus.Valoarea documentar lingvistică a romanului anonim Aglaia 301 chivotului [1. în textul romanului constatăm unele construcţii străine sistemului limbii române. iliuzie. p. p. O altă serie reprezintă calcuri semantice după termenii corespunzători din limba rusă: amesteca < lat. p. însemnând venirea guvernantei [1. pentru citi. p. p. p. având corespondente distincte în cele două limbi: română şi rusă. limba română a încetăţenit construcţia casa de nebuni. 4.4. Varianta rusească a împrumutului se recunoaşte după anumite fonetisme. ca rezultat” după в результате: În rezultat rămâne numai oboseala [1. de unde rezultă că însuşi autorul avea uzanţa terminologiei ruseşti: în rezultat „în consecinţă. conform modelului din limba rusă: mijloace de viaţă la dânsu nicidecum nu era [1. de origine slavă se reîncarcă semantic după rusă: jertfă < v.

p. vorbitor nativ de limbă română. 6. pedestru „pieton”: (Consideraţia Aglaiei s-a oprit asupra unui pedestru 1. corrompre. afront: Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui [6. fioroase şi ameninţătoare [6. descuraj formaţie verbală regresivă: acest discuraj groaznic [6. s-a remarcat deja o comunitate a motivului central. are la bază lectura studiilor de specialitate ale elveţianului Johann Kaspar Lavater. înaintire „progresa. 51]. 129]. dar în alţi termeni: bucle unduitoare/ părul în formă de mici roticele. moale. 260]. ca şi compatrioţii generaţiei sale din ţară. referitoare la informaţia autorilor. p. De altfel. deja avansat pentru romancierul anonim: român basarabean. 118). interrompre. praejudicium: Duelul este nu prejudeţ rămas din timpurile barbare [6. v. prejudice. Topica pronumelui relativ în postpoziţie în raport cu numele. Negruzzi regăsim aceeaşi termeni învechiţi ca şi în romanul Aglaia: îndestula „satisface”. Portretului robot. chizeşlui: Doamne. vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt [6.302 Iulia MăRGăRIT se înscrie. ca o trăsătură comună a limbii vechi din Moldova. p. personajul din povestirea omonimă de C. 17]. 159-162] prejudeţ < fr. 67]. nu sunt lipsite de semnificaţie. 57). poate chiar în străinătate. privind eroina Aglaia. ci semănau numai la aceasta [1. în ultimul caz. p. 159]: înfrunt după fr. înainti. 4. 187]. se întâlneşte şi la C. noi chizeşluim că un fir de păr nu se va clăti din capul Înălţimii Tale [6. în formă de mici roticele. Situaţia devine pertinentă dacă recurgem la comparaţia cu C. Cine îmi va chizăşlui că nu voi pierde mintea înainte de a vedea dulcile rezultate [1.]: Să se lămurească prin foc de fărădelegea lor acei înrăutăţiţi [6. cu studii. prin derivare: înrăutăţi [despre oameni] „a deveni r ă u t ă ţ i [„oameni răi” – v. caracterizată prin tendinţa de îmbogăţire a limbii cu termeni noi. împrumuturi preluate prin calc de structură [5. p. în ambele cazuri. p. p. DLR s. p. drept în gios. Şi în scrierile lui C. Înclinăm să credem că autorul anonim cunoştea opera lui Negruzzi şi nu excludem nici posibilitatea de a-i fi servit de model. metod. calc parţial [5. 31]. marşa. învechită rumpe. p. întemeietorul fiziognomiei: Acasă la el era o copilă jună a căria păr cădea ca mătasea în bucle unduitoare [6. Mioara Avram. via „a trăi” (Via încă pomenirea lui Rareş 6. i se părea că vede toate jertfele cruziei sale. Proza acestui scriitor relevă aceleaşi caracteristici în privinţa vocabularului: creativitate şi ospitalitate (cf. la nivelul limbii române). Negruzzi. p. Negruzzi creează el însuşi unii dintre termenii de care are nevoie. De asemenea notăm câţiva termeni cu un gen gramatical diferit faţă de cel fixat în limba standard ulterior: color. surnaturel. percepând lexicul precar al descrierii. în raport cu cele actuale. fantom. şi se slobozea de pe fruntea ei acei înaltă. p. Părul acela era de color negru. Negruzzi. surnatural(ă) < fr. Amintim tendinţa de a adapta împrumuturile nelogice prin remodelare după termeni din aceeaşi familie lexicală preexistenţi: întrerumpe < fr. p. 182]. Negruzzi: Făcu o piramidă. 121]. p. progresare”: boala făcu repezi înaintiri. trădând o cale rusească de acces: decadenţie. Detaliile din scrierile comparate. dar acelea nu erau roticele. Astfel fizionomia personajelor. p. răspunzând astfel unui imperativ comun. pe după urechi. nu poate fi ignorat. p. des. Ca şi autorul anonim. lat. 67]. în cazul căreia paralelismul cu Zoe. în literatura română a epocii. jertfă „victimă”: În delirul frigurilor. ignoranţie [6. 131]. ambele după var. corumpe fr. Multe dintre împrumuturile romanice prezintă forme învechite (astăzi). Cititorul reţine acelaşi motiv în descriere. .

a preluat-o de la Iaşi: catagrafie „inventar”. ca la Iaşi. În această calitate. de altfel. constrâns să se instruiască în limba rusă. aşa cum atestă. 181). 66). 71]. Prin persoana autorului. şi a călătoriilor. dorind afirmarea conştiinţei de neam în gubernia Basarabiei (cf. mai întâi. testatoriu etc. iar apoi. printre cele dintâi zece romane româneşti duse la bun sfârşit” (Manolescu. Mănucă 1. Clasificat „ca dată prezumtivă de redactare. cu siguranţă. cu nimic mai prejos decât alte variante. pentru că el reuşeşte o anumită sincronizare cu limba din ţară. Neologismele neoromanice cunosc forme ezitante. poate chiar şi în Occident. p. Ca boier. 33]. probabil. Propriul idiom îl denumeşte. cât de mică n-ar fi fost. de pildă. de ţară. p. prin circumstanţele istoriei. a fost depăşită. 7. Era singură destul de învăţată [1. p. are la activ numeroase sejururi la Iaşi. În Aglaia. Efortul de „a ridica” limba din Basarabia. se întâlnesc fraze a căror modernitate surprinde (Aceasta ne-a ordonat s-o facem Mântuitorul nostru şi prin aceasta ne-a arătat înaltul exemplu al sacrificiului 1. Dumnezeu. p. frecvenţa verbului stărui (refl. de etnie română. cu anumită conştiinţă naţională. Ca martor pentru cultura din Basarabia. „Aducerea la acelaşi numitor . p. pe neaşteptate”. recunoaştem o variantă teritorială a limbii române. expresii: a se lua din … „a apărea inexplicabil. opera lui Negruzzi şi Alecsandri. el aduce importante dovezi pentru istoria limbii române. de asemenea. 31]. la „reciclarea” propriei lor limbi ca. învăţătura eroinei mergând „progresiv în limbile franceză şi acei germană”. boier. 59]. răzbel). iar singur şi-a târâit alt scaun [1. singur în pronume de întărire: A poftit pe Aglaia să şadă. 72]. şi călătoriile la Chişinău ale românilor moldoveni (C. romanul permite desprinderea unor concluzii: – până la o anumită epocă. a-(şi) fărâma mintea „a (se) gândi intens”: greutatea pentru care trebuie fărâmată atâta minte [1.). „suportând comparaţia cu producţiile similare marcante de acum aproape un veac şi jumătate” (ibid. Acestor sejururi li se datorează calitatea limbii şi a stilului. epitrop. construcţiile optative negative. la nivelul limbii din ţară.Valoarea documentar lingvistică a romanului anonim Aglaia 303 cu o pronunţată conştiinţă naţională. îi adăugăm alte câteva trăsături: ca stare socială. ca termen de comparaţie. înainte de a se impune definitiv. aceasta fiind situaţia generală din cultura română în epocă. 29). dar şi proprii: conversiunea adj. şi nu ca în Basarabia. fapt ce explică posibilitatea studiilor în limba rusă. de grosul populaţiei basarabene.) „a se strădui”: Fiecare se stăruieşte a servi soţietatea [1. separarea din 1812. romanul Aglaia suportă comparaţia şi din punctul de vedere al limbii în care a fost scris. unde s-a aprovizionat cu literatură românească şi unde şi-a exersat (colocvial) limba maternă. marcat de împrumuturi franceze specifice (cf. p. universală clironomă. 77]. este evident în preluarea lexicului epocii. p. Aglaiei în era ruşine singură de sine