Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
(ediţia a 3-a)

Donna Gomien Profesor conferenţiar în Drepturile Omului Institutul de studii sociale Haga, Olanda

Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova • 2006
1

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

CZU 341.231.14 G 69
Ediţia franceză: Vade-mecum de la Convention européenne des Droits de l’Homme (3e édition) ISBN 92-871-5747-2 Opiniile exprimate în acest Ghid aparţin autorului şi nu angajează responsabilitatea Consiliului Europei şi a Comisiei Europene. Lucrarea nu reprezintă nici o interpretare oficială a instrumentelor juridice pe care le menţionează, care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Toate drepturile rezervate. Nici un extras din această publicaţie nu poate fi reprodus, înregistrat sau transmis, în orice formă sau prin orice mijloc care ar fi - electronică (CD-rom, Internet, etc.), mecanică, fotocopiere, înregistrare sau în oricare alt mod - fără autorizaţia prealabilă scrisă a Diviziunii ediţii, Directoratul Comunicare şi Cercetare. (F-67075 Strasbourg sau publishing@coe.int). Publicarea acestei lucrări a fost posibilă datorită unei contribuţii generoase din partea Elveţiei şi fondurilor comune ale Consiliului Europei şi Comisiei europene. Coperta: Atelierul de creaţie grafică, Consiliul Europei

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Gomien, Donna Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului / Donna Gomien. – Ed. a 3-a. – Ch.: Bir. de Inf. al Consiliului Europei în Rep. Moldova, 2006 (Î.S.F.E.-P. “Tipografia Centrală“). – 192 p. ISBN 978-9975-78-470-2 1000 ex. -- 1. Drepturile Omului 341.231.14

Prima ediţie: 1991 A doua ediţie: 1998 A treia ediţie: 2005 Reeditată cu corectări în ianuarie 2000 Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova e-mail: informchisinau@coe.int ISBN 978-9975-78-470-2 © Consiliul Europei, 1991, 1998, 2005, 2006 © Comisia europeană, 2006 Editat în Republica Moldova, 2006

2

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Cuprins
Ghidul utilizatorului ................................................................................ 9 Introducere ........................................................................................... 11 1. Statutul Consiliului Europei ......................................................... 11 2. Convenţia europeană a Drepturilor Omului ................................. 11 Capitolul 1 - Articolul 1 al Convenţiei ................................................ 13 Capitolul 2 - Dreptul la viaţă: articolul 2 al Convenţiei, şi Protocoalele nr. 6 şi 13 .................................................. 15 1. Lipsirea intenţionată de viaţă ....................................................... 16 2. Aspectele materiale ale dreptului la viaţă .................................... 17 Acţiunile guvernamentale care implică recurgerea la forţă în afara contextului detenţiei ....................................................... 17 Acţiunile guvernamentale care implică o privaţiune de libertate ................................................................ 17 3. Aspectele procedurale ale dreptului la viaţă................................. 18 Eficienţa anchetelor duse de autorităţi ........................................ 18 Eficienţa recursurilor .................................................................... 19 4. Dispariţii ....................................................................................... 20 5. Dreptul de a muri ......................................................................... 20 6. Abolirea pedepsei cu moartea...................................................... 21 Capitolul 3 - Tortura, tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante: articolul 3 ............................................ 23 1. Tortura ......................................................................................... 23 2. Tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante ................. 23 Tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante în timpul unei detenţii .................................................................. 24 Maltratări fizice ......................................................................... 24 Condiţiile generale de detenţie ................................................. 24 Condiţiile în „coridorul morţii” ................................................... 25 Practici sau tratamente neadecvate în locurile de detenţie ...... 25 Tratamentul sau pedeapsa inumană sau degradantă în afara închisorii ......................................................................... 26 Distrugerea caselor şi a bunurilor ............................................ 26 Expulzarea forţată .................................................................... 26 Protecţia minorilor .................................................................... 27 3. Extrădarea şi expulzarea ............................................................. 27 4. Lipsa informaţiei furnizate părinţilor celor dispăruţi ..................... 28 5. Discriminarea ca tratament degradant ........................................ 28 6. Aspectele procedurale ale interzicerii relelor tratamente ............ 29

3

... Detenţia în contextul dreptului penal .................................f ..4 ........1......Dreptul la un proces echitabil: articolul 6 al Convenţiei........................ 38 3............................ 38 Detenţia în rezultatul unei condamnări penale: articolul 5........ a vagabonzilor..c ..................................................... 47 Operativitatea controlului prevăzut de articolul 5.. 40 Detenţia persoanelor alienate.................... 55 Posibilitatea unei ingerinţe ex post facto a autorităţilor executive ...........................................1. 42 Privaţiunile extraordinare de libertate: dispariţiile . 54 Dreptul la un tribunal în virtutea articolului 6.... 58 Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor: tribunalele militare şi curţile de securitate ale Statului ..................... 49 6......................................1 .............................................Libertatea şi siguranţa persoanei: articolul 5 al Convenţiei................................... Garanţiile de procedură prevăzute de articolul 5 .....Sclavia şi munca forţată: articolul 4 ...................... Dreptul la reparaţie prevăzut în articolul 5..2 .... 58 Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor: generalităţi ............4 ....................... 50 Capitolul 6 .... 40 Detenţia minorilor: articolul 5................. 46 „Legalitatea” privaţiunii de libertate ..................................... Alte aspecte ale articolului 6........................................ Libertatea de circulaţie: articolul 2 al Protocolului nr.. 57 5................................. .....................................5 ......... 51 Ce sunt „drepturile şi obligaţiunile civile”? .................................1 ............... 42 4................... 3........... 4 .a ......... 4.................. 44 Habeas corpus/recursul în amparo: articolul 5... 40 Detenţia în vederea garantării executării unei obligaţiuni legale: articolul 5......................... 35 1..........1......................... 41 Privaţiunea de libertate în legătură cu imigrarea: articolul 5.................................................. 48 5................................ 38 Detenţia provizorie: articolul 5. etc...1............1..................... 4 ..................b .......... şi articolul 2 – 4 ale Protocolului nr........ şi articolele 1 şi 2 a Protocolului nr............. Legalitatea în raport cu articolul 5 ................ 56 Accesul la un tribunal şi imunitatea .... Detenţia în contextul dreptului civil ................................d ...............1.......................................e ... 2........................................................... 37 2...................... 60 Un tribunal „stabilit de lege” ....... 52 Ce înseamnă „acuzaţii penale”? . 7 ....................... 53 Ce nu sunt „drepturi şi obligaţiuni civile” şi „acuzaţii penale”? ........................ 60 4 1..... 47 Natura tribunalului şi echitatea procedurii din punctul de vedere al articolului 5............................................3 ....Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Capitolul 4 ......................... 43 Dreptul de a fi informaţi asupra motivelor arestării: articolul 5...............4 ..... 44 Garanţiile de procedură cu privire la detenţia preventivă: articolul 5............... 31 Capitolul 5 ............................................................: articolul 5.

.............................. 63 Principiul egalităţii armelor . 79 5.... 2.......c .............................b.... 3................... 68 Dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării: articolul 6................. 62 Echitatea procedurii: aspectele suplimentare .................................................. 80 6.........Caracterul neretroactiv legii penale: articolul 7 ............... 9..... Natura vieţii private .d ..........................3............2...... 65 Dreptul de a nu contribui la propria incriminare ............................................. 78 Interpretarea expresiei „prevăzută de lege” ....... şi articolul 2 al Protocolului nr............................... 71 Dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret: articolul 6..... 4...................................... 65 Procese în contumacie ........ Dreptul la un proces „într-un termen rezonabil” .. 7.. în cel mai scurt timp..Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.........................e ....................................3.......................................... 78 Interpretarea expresiei „necesară într-o societate democratică” .......... 72 Capitolul 7 ......... şi articolul 5 al Protocolului nr. 83 1............ 7 ............ Aplicarea incorectă a clauzelor restrictive: articolul 18 ............. 69 Dreptul de a se apăra singur sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales de el/de asistenţă judiciară: articolul 6............................ 85 5 ............. 10............................... 4 .................. 11..............................................Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 6............... 8....................3.................... 84 Dreptul la viaţa privată şi documentele de identitate ...................................................... într-o limbă pe care o înţelege acuzatul şi de o manieră detaliată: articolul 6... 77 1. Doctrina restricţiilor inerente . 68 Dreptul de a fi informat.................................................. 61 Dreptul la o audiere publică ...........................3 ....................2................... 69 Dreptul la audierea martorilor: articolul 6....................... 72 Drepturi garantate de Protocolul nr.................... dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii................ Dreptul la respect ...........................................Motive de restricţie a exercitării drepturilor garantate: articolele 8...2 ..... 83 2............ 7 ................. 63 Respectarea cu bună credinţă a regulilor de procedură .. 9....3........................................... 17 şi 18 ale Convenţiei... 64 Hotărâri motivate ...................................................... Interzicerea actelor ce vizează distrugerea sau la limitarea mai amplă a drepturilor Convenţiei: articolul 17 .......2...... a domiciliului şi a corespondenţei. 66 Prezumţia nevinovăţiei: articolul 6.. 73 Capitolul 8 . 82 Capitolul 9 ..a ............2... 67 Garanţii procedurale prevăzute de articolul 6................................. şi egalitatea între soţi: articolele 8 şi 12 al Convenţiei......... 77 Regulile interpretării stricte a clauzelor restrictive ......3...................................................

.... Obligaţiile pozitive oferite Statului de către articolul 10 ................................... 99 Capitolul 10 – Libertatea de gândire......................... 122 Capitolul 12 – Libertatea de întrunire şi de asociere: articolul 11 .. 123 1............................. Dreptul de a primi şi de a comunica informaţii .......... 91 Imigrarea........... Libertatea cuvântului în sfera comerţului. Regimul de autorizare a instituţiilor de radiodifuziune .............................. Aria de aplicare a termenului „exprimare” din articolul 10 .. 86 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie în contextul unui doliu ......... expulzarea şi dreptul la viaţa de familie ..... Libertatea de exprimare şi informaţiile public accesibile ................. 7....... 117 9..............Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 3................ 94 Dreptul la respectarea domiciliului ............................... 120 11........... 90 Copiii plasaţi în tutela autorităţii publice ... 86 Natura vieţii de familie .......... 86 Dreptul la un mediu sănătos ..................... Ingerinţa în crearea sau funcţionarea instituţiilor religioase .............. 119 10..... 88 Copii născuţi în afara căsătoriei ......... 115 7.... 5..................... corespondenţa şi domiciliul: supravegherea şi colectarea datelor ........................ 89 Dreptul deţinuţilor la viaţa de familie ............................................... 6............ 87 Relaţii familiale când părinţii nu sunt căsătoriţi........... 98 Dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii: articolul 12 ................................................................. 85 Drepturile transsexualilor .Libertatea de exprimare artistică ...................................... 92 Viaţa privată............................................. Libertatea de exprimare şi respectarea aparatului judiciar....... 97 Dreptul la respectarea corespondenţei ................. 103 3............. Libertatea de exprimare în contextul dezbaterii publice ............................ Ingerinţa Statului în afacerile interne ale instituţiilor religioase ...................... 114 6.... 4....................................................... 89 Plasarea copiilor şi dreptul la vizită . 123 6 .......................................... 108 3........ 89 Drepturile protejate în cazul perturbărilor vieţii de familie ........ 120 12...................... Dreptul persoanelor de a-şi manifesta convingerile ...... 88 Taţii copiilor născuţi în afara căsătoriei ........... 114 5.............................................................................. 107 1. 116 8.... Dreptul la întrunire paşnică .............................. 104 Capitolul 11 – Libertatea de exprimare şi de informare: articolul 10................................................................................ Obligaţiile şi responsabilităţile persoanelor particulare în conformitate cu articolul 10 ........................................................................................ 102 2........... 101 1................................................... Dreptul homosexualilor .............................................. 107 2.. 108 4........................................... Dezvăluirea surselor jurnaliştilor ................................. conştiinţă şi religie: articolul 9......................... Ierarhia valorilor protejate de articolul 10 ..............................

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

2. 3. 4. 5.

Dreptul de asociere .................................................................... 125 Interzicerea sau dizolvarea unei asociaţii................................... 126 Limitările la protecţia sindicatelor ............................................... 128 Originalitatea dispoziţiilor restrictive ale articolului 11 ................ 129

Capitolul 13 – Dreptul la respectarea bunurilor: articolul 1 al Protocolului nr. 1 ................................. 131 1. 2. 3. 4. 5. Natura „bunurilor” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 ..... 131 „Respectarea” bunurilor.............................................................. 132 Controlul asupra folosirii bunurilor .............................................. 134 Reparaţii în caz de deposedare de proprietate .......................... 135 Articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi alte articole ale Convenţiei ..... 136

Capitolul 14 – Dreptul la instruire: articolul 2 al Protocolului nr. 1 ................................................... 139 Capitolul 15 – Dreptul la alegeri libere: articolul 3 al Protocolului nr. 1 ....................................................... 145 Capitolul 16 – Drepturile cetăţenilor şi străinilor: articolul 16 din Convenţie, articolele 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 şi articolul 1 al Protocolului nr. 7 ................................................... 149 Capitolul 17 – Interzicerea discriminării: articolul 14...................... 151 1. Discriminarea bazată pe sex ...................................................... 151 Discriminarea împotriva femeilor ................................................ 151 Discriminarea împotriva bărbaţilor.............................................. 152 2. Discriminare în baza credinţei religioase.................................... 153 3. Discriminare bazată pe cetăţenie sau locul de reşedinţă ........... 154 4. Discriminare bazată pe naştere.................................................. 155 5. Discriminare bazată pe „orice altă situaţie” ................................ 156 Discriminare bazată pe orientare sexuală .................................. 156 Alte motive invocate de discriminare .......................................... 157 6. Câteva cuvinte despre Protocolul nr. 12..................................... 158 Capitolul 18 – Dreptul la un recurs intern efectiv: articolul 13....... 159 1. Plângere „argumentată” în sensul articolului 13 ......................... 159 2. Recurs „efectiv” în sensul articolului 13...................................... 160 3. Raportul dintre articolul 13 şi alte articole ale Convenţiei........... 161 Capitolul 19 – Derogările în caz de răszboi sau alt pericol public: articolul 15.................................................................. 165 Capitolul 20 – Rezerve şi declaraţii de interpretare ........................ 169 Capitolul 21 – Procedurile prevăzute de Convenţia europeană a Drepturilor Omului................................................... 173
7

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

1. Curtea europeană a Drepturilor Omului: componenţa şi structura ............................................................. 173 2. Curtea europeană a Drepturilor Omului: jurisdicţie .................... 174 Cereri interstatale: articolul 33.................................................... 174 Cereri individuale: articolul 34 .................................................... 175 3. Condiţii de admisibilitate: articolul 35 ......................................... 176 Epuizarea căilor interne de recurs.............................................. 176 Regula celor şase luni ................................................................ 178 Condiţii suplimentare de admisibilitate a cererilor individuale .... 178 4. Procedurile de fond .................................................................... 179 Examinarea contradictorie a unei cauze .................................... 179 Procedura de reglementare amiabilă ......................................... 179 5. Alte proceduri în faţa Curţii ......................................................... 180 Solicitarea măsurilor provizorii: articolul 39 din Regulamentul Curţii .............................................................. 180 Radierea de pe rol: articolul 37 al Convenţiei............................. 181 Implicarea unor terţe părţi: articolul 36 al Convenţiei ................. 181 Satisfacţia echitabilă: articolul 41 al Convenţiei ......................... 181 6. Asistenţa judiciară: articolele 91-96 şi 101 din Regulament ....... 182 7. Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei ................................. 182 8. Secretarul General al Consiliului Europei................................... 183 În loc de concluzie.............................................................................. 185 Anexe ................................................................................................... 187 Anexa 1: Mecanismul de implementare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului .............................................. 189 Anexa 2: Situaţia ratificărilor Convenţiei şi a protocoalelor sale ........... 190

8

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Ghidul utilizatorului
Acest Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului îşi propune să facă o prezentare generală a: jurisprudenţei elaborate în cadrul Convenţiei europene a Drepturilor Omului; procedurilor referitoare la Comisia Europeană a Drepturilor Omului; rolului Comitetului Miniştrilor ca organ de control şi al Secretarului General al Consiliului Europei pentru ca această Convenţie Europeană a Drepturilor Omului să fie pusă în aplicare.

Astfel, capitolele dedicate drepturilor substanţiale garantate de Convenţie, se referă în general numai la deciziile şi sentinţele cele mai importante şi/sau cele mai recente ale Curţii. El nu analizează numeroasele cauze interesante, dar mai puţin importante, nici cauzele ratate şi motivele respingerii lor, chiar dacă un asemenea bilanţ ar putea fi util. Ghidul acoperă jurisprudenţa Curţii până la sfârşitul anului 2003. Capitolele privind procedurile practice se bazează în special pe cererile individuale, şi nu pe cele ale Statelor. Pe scurt, expresia „organele Convenţiei” sau „judecătorii de la Strasbourg” desemnează atât fosta Comisie europeană a drepturilor Omului (care a încetat să existe) cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Rareori când Ghidul face trimiteri la cereri, acesta nu citează decât numărul lor. Pentru a înlesni lectura Ghidului, nu se menţionează nici titlul complet şi nici detaliile unei cauze de fiecare dată când o citează. În situaţia examinării jurisprudenţei citarea diferitelor tipuri de decizii şi de hotărâri se face după cum urmează: cererea nr.: trimite la o decizie de admisibilitate a Comisiei Europene a Drepturilor Omului. (data): trimite la o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului. La fel pentru a înlesni citirea, Ghidul utilizează atât termenul Înalta Parte Contractantă, cât şi Stat contractant, Stat parte şi Stat.

9

care guvernează protecţia drepturilor economice. lucrarea nu analizează multe alte aspecte ce i-ar putea interesa pe specialiştii în drepturile omului. 10 . aici nu se menţionează Carta Socială Europeană. atât la nivel internaţional. nici la acelea ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Dimensiunea Umană).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Acest Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se limitează cu bună ştiinţă doar la jurisprudenţă şi la procedurile Curţii Europene a Drepturilor Omului. sociale şi culturale în cadrul multor State-membre ale Consiliului Europei. sau cele două instrumente regionale adresate drepturilor minorităţilor. nici chiar la rolul Uniunii Europene în protecţia anumitor drepturi. De exemplu. nu se menţionează nici mecanismul important al apărării drepturilor omului pus în aplicare de Organizaţia Naţiunilor Unite şi de instituţiile sale specializate. De asemenea. Lucrarea nu se referă nici la iniţiativele lansate în domeniul drepturilor omului de către instanţele politice ale Consiliului Europei. Din lipsă de spaţiu. cât şi regional. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. şi nici Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii.

Importanţa drepturilor omului este subliniată şi în alte prevederi ale Statutului Consiliului Europei. La reuniunea de la Haga din 1948. Esenţa celei dintâi dintre aceste două propoziţii se regăseşte în Articolul 3 al Statutului Consiliului Europei: Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să recunoască principiul supremaţiei dreptului şi principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale. în Articolul 8 chiar se stipulează că grave încălcări ale drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale pot justifica suspendarea sau expulzarea unui Stat membru din Consiliul Europei. Statutul Consiliului Europei Principiul respectării drepturilor omului a constituit piatra unghiulară a Organizaţiei încă de la apariţia Consiliului. următoarele: Congresul Consideră că uniunea sau federaţia ce se va înfiinţa trebuie să rămână deschisă către toate naţiunile europene guvernate democratic ce se vor angaja să respecte Carta Drepturilor Omului. Elaborarea unei Carte pentru drepturile omului a constituit o prioritate absolută pentru noul Consiliu şi. Statutul a fost semnat la 5 mai 1949. la numai optsprezece luni după adoptarea Statutului. Convenţia a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. 11 . Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic: ea a fost precedată în acelaşi timp de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului. 2. Congresul European a jucat rolul catalizator în crearea Consiliului Europei prin adoptarea unei rezoluţii care prevedea. cele zece State membre semnau la 4 noiembrie 1950 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Hotărăşte să creeze o comisie pentru imediata îndeplinire a dublei sarcini – de a redacta această Cartă şi de a stabili normele pe care un Stat trebuie să le respecte pentru a merita numele de democraţie. în parte.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Introducere 1.

Probabil că cea mai revoluţionară contribuţie a sa se regăseşte în includerea unei dispoziţii conform căreia o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul când procedura este iniţiată de un individ .. Succesul Convenţiei rezultă în special din faptul că recunoaşterea dreptului la recurs individual nu mai este facultativ: Statele care au ratificat Convenţia sunt de acum înainte obligate să accepte această competenţă a Curţii. având ca scop protecţia unui larg spectru de drepturi civile şi politice. iau primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora dintre drepturile anunţate în declaraţia universală. de fapt..şi nu de către un Stat . însufleţite de acelaşi spirit şi posedând un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice. 12 .care începe procedura. Totuşi.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Declaraţia Universală ocupă. un loc deosebit în Preambulul Convenţiei Europene. pe de o parte.. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost primul instrument internaţional important în domeniul drepturilor omului. pe de altă parte. de respect al libertăţii şi de supremaţia legii . luând forma unui tratat care din punct de vedere juridic este obligatoriu pentru Înaltele Părţi şi care instaurează un sistem de control al aplicării drepturilor la nivel intern. datorită înţelegerii şi respectării comune a Drepturilor Omului pe care le reclamă ei. datorită unui regim cu adevărat democratic şi. De aceea. […] Guvernele Statelor europene. La fel de important este şi accentul pe care Preambulul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului. Convenţia enunţă aşa principii importante cum ar fi: […] bazele justiţiei şi păcii în lume […] se menţin. nu trebuie subestimată importanţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la nivel internaţional. În Preambulul său. Preambulul include noţiunea de democraţie politică ce nu figurează în Statutul Consiliului Europei.

Această cerinţă. persoanelor inapte. Nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum “cetăţenie”. apatrizilor.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 1 - Articolul 1 al Convenţiei Articolul 1 Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul 1 al prezentei Convenţii. Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt membre ale Convenţiei Europene. articolul 56 permite unei Înalte Părţi contractante de a lărgi importanţa Convenţiei „asupra 13 . Statele care aleg să ratifice Convenţia trebuie să combată orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale protejate de Convenţie. Ele trebuie. subliniază natura universală a drepturilor omului recunoscute de Convenţie: acest instrument protejează nu numai drepturile cetăţenilor unui Stat. Cu alte cuvinte. trebuie să fie realmente posibil ca Statul să recunoască drepturile proclamate de Convenţie. Un Stat poate. să facă unele adaptări ale legislaţiilor lor şi a practicilor lor. defini într-o oarecare măsură latitudinea propriei sale jurisdicţii. Expresia “aflate sub jurisdicţia lor” pare a limita numărul persoanelor care beneficiază de dispoziţiile Convenţiei. Expresia “oricărei persoane”. până astăzi cetăţeni din peste 150 de ţări au depus cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a Drepturilor Omului. totuşi. dar în realitate nu face decât să stabilească legătura necesară dintre “orice persoană” şi Statul membru. ele trebuie. însoţită de interdicţia enunţată în articolul 57 cu privire la formularea rezervelor cu caracter general. în primul rând. este suficient ca Statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat. pentru a fi aplicabilă Convenţia. De exemplu. presupune că Statele care au ratificat acest instrument satisfac această obligaţiune odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei pe teritoriul lor. să se asigure că dreptul lor intern este compatibil cu Convenţia. aşa cum sunt copiii şi persoanele cu mari disabilităţi. pentru aceasta. Statele care ratifică Convenţia acceptă în mod automat dubla obligaţiune care reiese din articolul 1. Articolul 1 al Convenţiei Europene introduce un alt element important pentru legea internaţională a drepturilor omului: acesta prevede că Înaltele Părţi Contractante recunosc “oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor” drepturile şi libertăţile definite de Convenţie. “reşedinţa” sau “domiciliul”. după exemplul expresiilor analoage pe care le regăsim şi în alte importante instrumente internaţionale. În unele cazuri. însă ţinând cont mereu de limite ale dreptului internaţional şi în special ale articolelor pertinente din Convenţie. dar şi pe cele ale străinilor. În al doilea rând.

Kessler şi alţii c.W c. (Streletz. Germaniei (2001)).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului tuturor teritoriilor sau asupra unui teritoriu a căror relaţii internaţionale le asigură”.-H. Articolul 1 al Convenţiei este o dispoziţie-cadru care nu poate fi încălcată în mod separat. Germaniei (2001) şi K. 14 .

Protocolul nr. şi Protocoalele nr. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deţinute legal. 6 şi 13 care cer abolirea pedepsei cu moartea nu prevăd protejarea necondiţionată a vieţii în sine sau nu garantează o anumită calitate a vieţii. Un Stat poate prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei în cauză. Pedeapsa cu moartea trebuie să fie abolită. Pedeapsa cu moartea este abolită. 3. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă sau executat. 2. Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol în temeiul Articolului 15 al Convenţiei nu este îngăduită. Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol în temeiul Articolului 57 al Convenţiei nu este permisă. Regatului Unit (1995)) sau împotriva oricărei omucideri nelegitime săvârşite de către un complice privat (Ergi 15 .Dreptul la viaţă: articolul 2 al Convenţiei. Moartea nu trebuie să fie considerată ca o încălcare a Articolului în cazul când ea ar rezulta din recurgerea la forţa dovedită absolut necesară: a. 4. 6 şi 13 Convenţia: articolul 2 1. 3. o asemenea pedeapsă va fi aplicată doar în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. 2. decât prin executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 2 . c. Aceste dispoziţii vizează mai degrabă protejarea individului împotriva oricărei forme de privare de viaţă impuse arbitrar de Stat (McCann şi alţii c. În termenii articolului 15 din Convenţie faţă de dispoziţiile prezentului Protocol nici o derogare nu este autorizată. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă nici executat. Protocolul nr. b. o revoltă sau o insurecţie. 2. este important de subliniat că nici articolul 2 care enunţă acest drept. 6 (dispoziţii materiale) 1. Dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat de lege. În termenii articolului 57 din Convenţie nu este admisă nici o rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol. pentru a reprima. conform legii. Astfel. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale. Dreptul la viaţă este desigur unul din drepturile fundamentale din cele mai evidente. 13 (dispoziţi materiale) 1. nici Protocoalele nr.

cu toate că sunt bine circumscrise interzicerii generale de a aplica moartea în mod intenţionat. De exemplu. Ele se referă la necesitatea. Akkoç c. Obligaţiunile impuse Statului de către articolul 2 pot de asemenea cuprinde şi alte acţiuni precum implementarea unui cadru regulamentar aplicabil spitalelor. cu condiţia totuşi de a nu impune autorităţilor o povară insuportabilă sau excesivă (a se vedea. într-al treilea rând. În anumite circumstanţe. acţionând în afara puterilor lor legale. Regatului Unit (1998).2 enunţă trei excepţii suplimentare. În termeni practici. Principiul care prezidează exercitarea puterii discreţionare a Statului în aplicarea unei din aceste excepţii este că recurgerea eventuală la forţă trebuie să fie „absolut necesară”: o normă mai strictă şi mai exigentă în materie de evaluare a proporţionalităţii acţiunilor Statului decât cele enunţate în alte articole din Convenţie (a se vedea capitolul 8). În afară de pedeapsa capitală .Italiei (2002)). tribunalele naţionale nu au examinat plângerile fondate pe punerea sub pericol a vieţilor umane. Turciei (2000) şi Kiliç c.articolul 2. În pofida instrucţiunii care prevedea că autorităţile ştiau despre pericolul pe care îl reprezenta scurgerea până la accident. Turciei (1998). de exemplu. cât şi de agenţi ai organelor guvernamentale. Curtea a considerat că noţiunea de „recurgere la forţă” în articolul 2 nu se limitează la utilizarea armelor sau a 16 . Turciei (1998) şi Yaşa c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului c. Turciei (2002)). care ar penaliza omorurile intenţionate comise atât de persoane private. într-al doilea rând. Autorităţile responsabile fusese recunoscute vinovate pentru „ negligenţă în exercitarea funcţiilor lor” şi fusese condamnate la o amendă foarte mică. Lipsirea intenţionată de viaţă Articolul 2. Protecţia cuprinde totodată elemente materiale şi procedurale. de a efectua o arestare conform legii sau de a împiedica evadarea unui deţinut şi. sau instalării unui sistem judiciar eficient şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se află sub responsabilitatea profesioniştilor sănătăţii şi eventuala răspundere penală a acestora din urmă (Calvelli şi Ciglio c. de a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale. Turciei (2000)).1 declară că “dreptul fiecăruia la viaţă va fi protejat de lege”. Curtea a conchis asupra unei încălcări a articolului 2 într-o cauză unde un accident care s-a produs în timpul unei scurgeri municipale provocase moartea mai multor persoane. articolul 2 al Convenţiei poate face Statul responsabil de obligaţiunea pozitivă de a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de către acţiunile altei persoane. aceasta înseamnă că Statul trebuie să implementeze efectiv o astfel de legislaţie.1 . (Öneryildiz c. Osman c.care constituie obiectul excepţiei prevăzute în articolul 2. de a reprima o revoltă sau o răscoală. 1. în primul rând.

Turciei (1999): tragere asupra unei straje de noapte în timpul unei operaţiuni militare. Ciprului (1997)).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului violenţei fizice. Din contra. Bulgariei (2000) şi Salman c. trei membri activi ai Armatei republicane irlandeze (IRA) fusese doborâţi de către membrii forţelor securităţii britanice în Gibraltar. dacă o persoană sănătoasă moare în timpul arestului său. organizarea şi controlul operaţiunii în ansamblul său. Turciei (1998): o persoană omorâtă de către forţele de securitate ale Statului în timpul unei manifestaţii. evaluarea şi transmiterea informaţiilor soldaţilor de către Guvernul britanic la momentul morţii interesaţilor. Turciei (2000): un om doborât de către poliţie cu uşa apartamentului său în timpul unei razii). de exemplu. După cauza McCann. Aspectele materiale ale dreptului la viaţă Acţiunile guvernamentale care implică recurgerea la forţă în afara contextului detenţiei Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat mai multe cauze în care reclamantul denunţa o organizaţie şi un control neadecvat al operaţiunilor poliţieneşti sau militare care au provocat moartea încălcând dispoziţiile articolului 2 al Convenţiei. Turciei (1998): planificarea şi executarea unei ambuscade de către forţele de securitate ale Statului fără măsuri suficiente pentru a proteja civilii. Acţiunile guvernamentale care implică o privaţiune de libertate Statul are obligaţiunea de a proteja persoanele plasate sub paza sa sau sub controlul său. în special. Curtea a constatat un anumit număr de încălcări în cauze în care organizarea rea a agenţilor Statului rezultase cu pierderi de vieţi omeneşti (a se vedea. şi. în măsura în care interesaţii sunt deosebit de vulnerabili la acţiunile agenţilor Statului. nu era suficientă. În prima cauză de acest tip (McCann şi alţii c. Curtea a decis că nivelul probei cerute în această materie trebuia să se situeze „dincolo de orice îndoială rezonabilă” explicând: 17 . 2. După părerea Curţii. În special. Regatului Unit (2002)). Curtea a considerat că organizarea şi conduita operaţiunii corespundea cerinţelor articolului 2 (Andronicou şi Constantinou c. Güleç c. chiar dacă soldaţii britanici acţionase cu convingerea onestă că era necesar de a omorî interesaţii pentru a proteja viaţa altor persoane. Turciei (2000)). Ergi c. şi Gül c. Oğur c. în ceea ce priveşte un cuplu tânăr omorât de un poliţist în cadrul unei operaţiuni de salvare a unor ostateci. Ţinând cont de gravitatea alegaţiilor care învinuiesc Statul de responsabilitatea pentru moartea unui deţinut. Regatului Unit (1995)). Statul trebuie să furnizeze o explicaţie plauzibilă (Velikova c. şi se extinde la practici potenţial mortale precum demontarea unei baricade cu ajutorul unui automobil militar (McShane c.

sunt cunoscute exclusiv de către autorităţi.care fusese plasat în aceeaşi celulă (Paul şi Audrey Edwards c. în totalitatea lor sau într-o mare măsură. Regatului Unit (2002)). În primul rând. Scopul principal al unor astfel de anchete este de a veghea punerea în acţiune eficientă a legilor naţionale care protejează dreptul la viaţă şi obligaţiunea asumată de responsabilii de o omucidere nelegală. ca în cazul persoanelor supuse controlului lor în arest. În ceea ce priveşte operaţiunile poliţieneşti şi militare în general.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului [o astfel de] probă poate rezulta dintr-un fascicul de indici. Turciei (2000). în măsura în care procurorul se bazaze mult pe informaţiile furnizate de jandarmii implicaţi în incidentul care constituia obiectul anchetei. Turciei (2000)) şi când un tânăr fusese călcat în picoare şi bătut până la moarte de către un deţinut . Turciei (1998): încălcare. suficient de grave. Curtea a conchis deseori asupra unei încălcări a articolului 2 din motiv că autorităţile au dus o anchetă neeficientă sau nu a dus deloc o anchetă. orice rană sau deces survenit în această perioadă de detenţie permite unele prezumţii de fapt grave. această obligaţiune nu s-ar putea rezuma la o simplă prevenire a unei morţi consecutive în rezultatul recurgerii la forţă a agenţilor săi. Adică ancheta trebuie să fie declanşată chiar dacă părinţii victimei se abţin să depună o plângere (a se vedea. McShanne c. Este convenabil de fapt de a considera că de misiunea probei sunt responsabile autorităţile. Ilhan c. paragraful 100). Curtea a constatat astfel o încălcare a articolului 2 în cauze în care un deţinut fusese omorât într-o explozie în timp ce arăta forţelor de securitate amplasarea unei ascunzători de muniţii (Demiray c. precise şi concordante. anchetatorii responsabili de verificarea alegaţiilor trebuie să fie independenţi în raport cu agenţii Statului implicaţi în evenimentele în cauză (Güleç c. care trebuie să furnizeze o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare (Salman c. Regatului Unit (2001)). Dacă evenimentele în cauză. Autorităţile trebuie să întreprindă în mod automat o astfel de anchetă din moment ce ele au luat cunoştinţă de un deces survenit în circumstanţe nelegale sau de o omucidere ilicită. Statul este obligat să-şi asume responsabilitatea pentru persoanele în detenţie. Turciei (2000) şi Kelly şi alţii c. Regatului Unit (2002): încălcare.care suferea de tulburări mintale acute cu antecedente penale şi medicale . Turciei (1998) şi Oğur c. totodată sub unghiul ierarhiei şi verificării faptelor (Ergi c. de exemplu. sau de prezumţii care nu au fost dezminţite. 3. Aspectele procedurale ale dreptului la viaţă Eficienţa anchetelor duse de autorităţi Chiar în cauzele în care este imposibil de a identifica agenţii Statului responsabili pentru o moarte sau o crimă. Turciei (1999)). Curtea a stabilit patru criterii principale pentru a evalua dacă o anchetă guvernamentală cu privire la o alegaţie de omucidere ilicită este „eficientă” sau nu în calitate de garanţie parţială a dreptului la viaţă recunoscut de articolul 2. în măsura în care ancheta 18 .

Cel de-al patrulea criteriu de eficienţă ţine de un caracter suficient al controlului public al anchetei şi în special de posibilităţile apropiaţilor victimei de a aprticipa la procesul de investigaţii în măsura cerută de protecţia intereselor lor legitime (Shanaghan c. În orice caz. precum şi de a identifica şi de a pedepsi responsabilii. chiar dacă aceasta a fost indirect. chiar în cazul în care autorităţile ştiau despre răpire sau de omor (Avşar c. McShane c. Regatului Unit (2001): avocatului reclamanţilor i-a fost refuzat accesul la declaraţiile martorilor utilizate la etapa anchetei judiciare). şi Kelly şi alţii c.Regatului Unit (2002): un organ responsabil de anchetă nu a fost în măsură să contrazică anumiţi martori să depună în cadrul unei anchete penale cu privire la o omucidere ilicită.fi interpretat că cere ca orice deces survenit în circumstanţe nelegale să implice o condamnare penală: anumite cauze de omor nu sunt elucidate. Curtea nu a acceptat argumentul unui guvern pârât conform căruia simplul fapt de a urmări anumite persoane pentru omucidere ilicită îl scuteşte de a urmări proprii săi agenţi. Salman c. Totuşi. de exemplu. inclusiv după ce procurorul a decis să nu o continue. Curtea se referă la eficienţa anchetelor duse 19 . în operaţiunea care constituia obiectul anchetei). obligaţiunea de a garanta dreptul la viaţă nu ar putea – din punct de vedere realist . Turciei (2001)). Eficienţa recursurilor În majoritatea cauzelor unde reclamanţii pretind încălcări ale aspectelor procedurale ale articolului 2.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fusese dusă de poliţiştii implicaţi. Regatului Unit (2002)). Turciei (2000) şi Gül c. Regatului Unit (2001)): familia nu fusese informată de progresele anchetei cu privire la moartea aproapelui lor. Cel de al treilea criteriu de eficienţă este termenul în care autorităţile declanşează o anchetă cu privire la recurgerea la forţă care a dus la deces. Turciei (2000): autopsii neadecvate au fost considerate fiind de natură să compromită eficienţa oricărei anchete cu privire la un omor ilicit). Cel de-al doilea criteriu de eficienţă stabileşte o deosebire între obligaţiunile de rezultat şi de mijloace. Curtea a considerat că un Stat are obligaţiunea de a garanta ca orice anchetă cu privire la o asemenea moarte va permite de a determina dacă forţa utilizată era sau nu justificată în circumstanţele date. Curtea a relevat că un răspuns rapid al autorităţilor când este vorba despre anchetarea recurgerii la forţa mortală în general poate fi considerată ca fiind esenţială pentru a păstra încrederea publicului în principiul legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă cu privire la acte nelegale (Avşar c. ancheta nu a putut constata o inculpare sau nu a avut alte rezultate susceptibile de a duce la identificarea şi la urmărirea autorilor. Curtea a stabilit de asemenea că „orice lacună în anchetă care este de natură să deranjeze identificarea cauzei de deces a unei sau mai multor persoane riscă să se soldeze cu o încălcare a acestei norme” (a se vedea. Turciei (2001) şi McShanne c.

Turciei (2001): guvernul pârât s-a abţinut mai mulţi ani să ancheteze soarta a mii de persoane deţinute de soldaţii turci (sau plasaţi sub controlul lor) în nordul Ciprului care apoi au dispărut. Turciei (2001)). Regatului Unit (2002). Italiei (2002): negligenţă medicală. Curtea constată deseori o încălcare atât a aspectelor materiale cât şi procedurale ale articolului 2. Ciçek c. recursurile de drept civil sau administrativ pot furniza o protecţie adecvată care se bazează pe stabilirea unei responsabilităţi şi acordarea reparaţiilor (Calvelli şi Ciglio c. În această privinţă. Turciei (2002)). de exemplu. În cauza Pretty c. Turciei (1999)). că corpul acestuia a fost găsit sau nu. autorităţile trebuie să furnizeze explicaţii plauzibile cu privire la soarta persoanei în cauză. de exemplu. Regatului Unit (2002): negligenţa autorităţilor publice). trebuie de notat că Curtea a constatat o încălcare continuă a aspectelor procedurale a articolului 2 în cauza Cipru c. judecătorii de la Strasbourg au considerat de asemenea că. Cât priveşte cea de-a doua categorie de cauze. 4. Încălcarea materială se fondează pe principiul că în prezenţa probelor circumstanţiale suficiente ale dispariţiei victimei în timp ce se afla în mâinile agenţilor Statului. Curtea nu poate în general constata decât o încălcare a aspectelor procedurale ale articolului 2 pentru că este de fapt imposibil de a stabili responsabilitatea agenţilor Statului pentru moartea presupusă a dispărutului (a se vedea.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cadrul urmăririlor penale duse împotriva responsabililor pretinsului omor ilicit. Tanrikulu c. Orice întârziere în plata unei despăgubiri acordate în cadrul procedurii civile sau administrative poate de asemenea contribui la constatarea unei încălcări ale aspectelor procedurale ale articolului 2 (Öneryildiz c. şi Paul şi Audrey Edwards c. Aceste cauze pot fi în mod grosolan repartizate în două categorii. Dreptul de a muri Dreptul la viaţă nu include dreptul de a muri. conform faptului dacă există sau nu documente sau alte probe ale detenţiei interesatului până la dispariţie. În ceea ce priveşte prima categorie. Dispariţii În ultimii ani. Curtea europeană a Drepturilor Omului a fost nevoită să considere încălcări ale articolului 2 în cauze care se refereau la dispariţii ale persoanelor plasate în gardă sau sub controlul guvernului. în anumite circumstanţe. Totuşi. Curtea a considerat că refuzul autorităţilor de a acorda o 20 . Încălcarea procedurală rezultă în mod firesc din incapacitatea Statului pârât de a îndeplini criteriile menţionate mai sus (a se vedea. 5.

intrat în vigoare la 31 decembrie 2003 . Totuşi.1 permite Statelor să aplice pedeapsa cu moartea ca pedeapsă capitală în anumite condiţii. în afara anumitor circumstanţe extrem de limitate (la 31 decembrie 2003.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului imunitate de urmărire unui om în cazul în care el ar ajuta soţia sa să se sinucidă nu constituia o încălcare a articolului 2. 21 . chiar dacă interesata suferea de o maladie neurodegenerativă care afecta funcţiile corporale însă nu şi facultăţile sale intelectuale. 6. Abolirea pedepsei cu moartea Articolul 2. acest instrument fusese ratificat de 43 de ţări) iar Protocolul nr.cere abolirea sa în orice circumstanţă (la 31 decembrie 2003. acest instrument fusese ratificat de 20 de ţări). Protocolul nr. 6 al Convenţiei cere abolirea lui. 13 .

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 22 .

fizice sau mintale. Regatului Unit (1978). tratamentul sau pedeapsa inumană: aplicarea unei suferinţe intense. drepturi de o natură extrem de serioasă care nu pot constitui obiectul unei derogări în virtutea articolului 15. Turciei (2000).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 3 . 23 . Turciei (1996)). expusă unui jet de urină şi ameninţată cu un pai de băuit lichide şi o seringă (Selmouni c. tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante: articolul 3 Articolul 3 Nimeni nu poate fi supus nici torturii.(Aksoy c. Curtea a considerat că acest motiv nu era indispensabil pentru a constata faptul de aplicare a torturii. duşurilor reci şi fierbinţi. lovită cu sălbătăcie. Tortura Tortura corespunde celui mai înalt grad de rele tratament interzise în virtutea Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. 1. interdicţia de a fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane şi degradante sunt. Curtea a constatat încălcări ale interzicerii tratamentelor inumane sau degradante aplicate asupra deţinuţilor cât şi asupra persoanelor care nu erau private de libertate. În cauza Irlanda c.Tortura. supusă şocului electric. Cu toate că tortura poate fi aplicată unei persoane în scopul de a extorca mărturii sau informaţii. Drepturile protejate de Articolul 3 al Convenţiei sunt în mod direct legate de integritatea persoanei şi de demnitatea umană a individului. târâtă de păr. Franţei (1999)). Curtea a diferenţiat cele trei noţiuni esenţiale ale articolului 3 după gradul de gravitate al tratamentelor sau pedepselor: tortura: tratament inuman aplicat intenţionat şi care provoacă suferinţe foarte grave şi foarte crude. nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. nelinişte şi de inferioritate care umilesc. cum a fost în cazul Dikme c. Astfel. 2. Tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante Cu toate că tortura este aplicată în cadrul unei detenţii. Anumite exemple cu privire la cauzele în care Curtea a constatat că o persoană: fusese supusă la „o spânzurătoare palestiniană” – adică fiind complet dezbrăcat a fost suspendat de braţe cu mâinile legate la spate . înjosesc şi frâng eventual rezistenţa sa fizică sau morală. violată în timpul arestului (Aydin c. Turciei (2000)). prin urmare. lovită în cap şi expusă ameninţărilor cu rele tratamente asupra copiilor (Akkoç c. Turciei (1997)). tratament degradant: tratament care crează victimei sentimente de frică.

Sloveniei (2000): încălcarea într-o cauză în care maxilarul reclamantului fusese frânt în timpul arestării sale). Datoria Statului este de a veghea ca un deţinut să nu fie supus unor rele tratamente interzise şi se extinde asupra obligaţiei pozitive de a proteja interesatul împotriva maltratărilor aplicate de către alţi deţinuţi. iteresatul fusese încătuşat şi menţinut în aceeaşi celulă apoi a fost constrâns să călătorească în picoare într-un vagon de cale fierată timp de mai multe zile fără să fi primit cea mai mică îngrijire pentru diversele fracturi consecutive în rezultatul violenţelor asupra lui. dacă o persoană moare în închisoare. României (2003). ea a conchis încălcarea articolului 3 în cazuri când indivizii prezentase documente pertinente cu privire la rănile care le-au fost aplicate în timpul arestului. Austriei (1995). Curtea europeană a Drepturilor Omului era reticentă să constate o încălcare a articolului 3 cu privire la plângerile cu privire la condiţiile de detenţie şi nu la maltratările fizice aplicate de autorităţi în închisoare. Turciei (2000). În cea de-a doua cauză menţionată. După acest incident.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante în timpul detenţiei Maltratări fizice Curtea a constatat un anumit număr de încălcări grave ale articolului 3 în cauzele unde reclamantul fusese maltratat în timpul detenţiei sale. Statului îi revine să verifice dacă forţa aplicată la momentul arestării nu contravine interzicerii relelor tratamente (Rehbock c. Curtea a subliniat de asemenea că lupta împotriva criminalităţii organizate sau a terorismului nu ar fi invocată pentru a justifica relele tratamente ale unui deţinut. O asemenea conduită nu ar include refuzul de a se supune unei percheziţii până la înfăţişarea în faţa tribunalului (în cauza Satik şi alţii c. Condiţii generale de detenţie Până relativ nu demult. fără ca gardianul să considere că este necesar de a interveni. reclamanţii fusese loviţi din acest motiv de membrii personalului penitenciar şi de către jandarmi). În prima cauză. iar guvernul nu a prezentat nici o explicaţie credibilă cu privire la cauza acestor răni. Turciei (2000)). o persoană plasată în detenţie preventivă fusese grav rănită de tovarăşii săi de celulă recidivişti. În cauza Pantea c. Statul este obligat de a furniza o explicaţie plaizibilă în ceea ce priveşte cauza decesului şi în special detaliile şi precizările cu privire la fracturile de care suferea (Salman c. ea a conchis că a fost încălcată această dispoziţie într-o cauză când un deţinut a fost plasat într-o celulă strâmtă şi neaerisită cu 24 . În cauzele Tomasi c. Curtea a subliniat că. Franţei (1992) şi Ribitsch c. în principiu. Totuşi. Curtea a precizat că orice recurgere la forţa fizică care nu era neapărat necesară prin conduita deţinutului constituie. încălcarea articolului 3.

În ceea ce priveşte decizia iniţială de plasare într-un centru de detenţie. Această vulnerabilitate provoacă obligaţiunea pentru aceste autorităţi de a ţine cont de particularităţile şi cerinţele fiecărui deţinut. persoanele condamnate la pedeapsa capitală sunt deseori plasate în cartiere aparte („coridoarele morţii”). atât în timpul detenţiei interesatului precum şi atunci când este reţinut sau se află sub controlul Statului. departe de alţi deţinuţi. Practici sau tratamente inadecvate în locurile de detenţie Un individ în detenţie este totalmente dependent de autorităţi pentru a-şi satisface nevoile cele mai primare. Greciei (2001)) şi într-o celulă suprapopulată şi murdară dotată cu o instalaţie sanitară şi material pentru culcat nesatisfăcător.în condiţii în care ea risca să-i fie frig. fără deschidere spre exterior care să permită intrarea aerului proaspăt şi lumina zilei şi fără cel mai mic loc pentru a face exerciţii (Dougoz c. însă şi de îngrijirile medicale de care conţinutul sau circumstanţele în care ele au fost prestate 25 . Condiţiile în „coridorul morţii” În majoritatea închisorilor din ţările care mai aplică pedeapsa cu moartea. Regatului Unit (2001)). de exemplu. reclamantul fusese reţinut într-o celulă de 17 metri pătraţi în compania a 23 de persoane. condiţii care ar putea să-i provoace escare. Iluminarea electrică şi televiziunea erau permanent aprinse iar prizonierii erau constrânşi să se culce pe rând Lipsa igienei provocase grave probleme de sănătate precum pierderea unghiilor la mâini sau picioare. Curtea a constatat mai multe încălcări ale articolului 3 cu privire la condiţiile din coridorul morţii în Ucraina: închiderea prizonierilor 24 de ore din 24 în celule minuscule fără iluminare naturală. cu acces limitat la apă şi instalaţiile sanitare. căci patul său e foarte dur sau greu accesibil. Poltoratsky c. Aceşti factori.pentru a răspunde la o acuzaţie de omor pedepsit cu pedeapsa cu moartea . Curtea a considerat că detenţia unei femei cu mari disabilităţi . Ucrainei (2003) şi Kuznetzov c.constituia un tratament degradant contrar articolului 3 (Price c. etc. precum şi termenul lung când un deţinut condamnat riscă de a rămâne în acest coridor în Statele Unite. imposibilitatea de a face exerciţii în aer liber. (a se vedea.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului toalete fără cabine timp de cel puţin două luni (Peers c. au incitat Curtea să constate că extrădare de către Regatul Unit a unui german spre Statele Unite . şi o obliga să se ducă la toaletă sau să-şi facă toaleta cu mari dificultăţi . În cauza Kalashnikov c. Federaţiei Ruse (2002). şi supuşi unui regim foarte sever şi alte condiţii defavorabile. Greciei (2001)). Ucrainei (2003)). Curtea a conchis o încălcare a articolului 3. Curtea a conchis asupra unei încălcări a articolului 3 nu doar în privinţa maltratărilor fizice aplicate deţinuţilor de către autorităţi. lipsa de orice activitate sau contact uman. Regatului Unit (1989)).ar constitui o încălcare a articolului 3 (Soering c.

De exemplu. Regatului Unit (2001). inclusiv o examinare a părţilor genitale. În cauza Keenan c. părinţii unui tânăr care s-a sinucis în timp ce ispăşea o pedeapsă cu închisoarea de patru luni au ajuns să stabilească că drepturile interesatului în termenii articolului 3 au fost încălcate. Persoane internate pentru boli mintale grave sau alte probleme psihiatrice au susţinut uneori că supunerea forţată la un tratament medical sau alt tratament contravenea articolului 3. McGlinchey şi alţii c. Curtea a examinat mai multe cauze în care reclamanţii alegau încălcări ale articolului 3 inerente controlului neadecvat sau necorespunzător ale condiţiilor de detenţie. Guvernul cipriot expulzase cu 26 . Expulzarea forţată În cauza Denizci şi alţii c. Curtea s-a mulţumit de a conchide că astfel de acţiuni constituie un tratament inuman în sensul articolului 3 (Selçuk şi Asker c. Austriei (1992). tot timpul în lanţuri. Olandei (2003)).în prezenţa lor şi în pofida securităţii lor. Regatului Unit (2003): tratament medical neadecvat aplicat de către autorităţile de detenţie unei persoane eroinomane care suferea de simptome de lipsă. Turciei (1998)). Lituaniei (2001)) şi într-o cauză în care regimul de detenţie într-o închisoare cu regim de securitate maximă includea percheziţiile la corp (Van der Ven c. Mouisel c. judecătorii de la Strasbourg au considerat inutil de a ancheta justificările eventuale ale Statului cu privire la aceste acţiuni. totodată. de exemplu. din lipsa unei supravegheri eficiente a stării sale şi a consultaţiei specialiştilor în psihiatrie. psihică sau mintală”. ţinând cont de circumstanţele personale ale deţinutului. Tratamentul sau pedeapsa inumană sau degradantă în afara închisorii Distrugerea caselor şi a bunurilor Conform jurisprudenţei elaborate în cadrul articolului 2.dacă examinează alegaţii de încălcare a articolului 3 . Curtea a mai constatat încălcări ale articolului 3 într-o cauză în care un deţinut de sex masculin fusese percheziţionat la corp. Franţei (2002): deţinut îngrijit pentru un cancer. în timp ce interesaţii încercau să recupereze efecte personale .Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului constituiau un tratament inuman sau degradant (a se vedea. Curtea a considerat că o măsură necesară din punct de vedere terapeutic nu ar putea fi considerată ca fiind inumană sau degradantă în sensul Convenţiei.fără a le acorda apoi nici cea mai mică asistenţă. supus îngrijirilor intime în prezenţa agenţilor escortei şi lipsit de o întreţinere adecvată). într-o cauză în care autorităţile au ars violent şi deliberat casele reclamanţilor . În hotărârea sa Herczegfalvy c. Cipru (2001) s-a considerat că a fost atins pragul de „suferinţă intensă.nu abordează niciodată chestiunea motivelor sau intenţiilor Statului ale cărui acţiuni sunt denunţate. în prezenţa unei femei (Valašinas c. şi impunerii sancţiunilor disciplinare. Curtea .

Protecţia minorilor Curtea a considerat că obligaţiunile conferite Statului de articolul 3 includ protecţia persoanelor împotriva relelor tratamente aplicate atât de autorităţile naţionale cât şi de părţile private. Regatului Unit (1998). Cu toate că în general Statele parte precum şi organele Convenţiei examinează în primul rând factorii politici ai ţării de întoarcere pentru a aprecia dacă o expulzare riscă să constiuie o încălcare a articolului 3. cunoşteau perfect condiţia reclamanţilor şi nu au acţionat eficient pentru a preveni urmărirea torturilor. Curtea a asimilat cu o încălcare a articolului 3 faptul că autorităţile locale s-au abţinut de a lua măsuri protectoare adecvate într-un caz de gravă negligenţă a torturilor aplicate copiilor maltrataţi de părinţii lor pe parcursul a mai multor ani. Curtea a considerat că conducerea operaţiunii a constituit un tratament inuman. În cauza Tyrer c. Curtea a dezvoltat ideea conform căreea trimiterea unei persoane particulare în ţara unde ea riscă rele tratamente interzise poate conduce la încălcarea articolului 3.trebuie să procedeze la o evaluare independentă a soartei care îi este rezervată în ţara de întoarcere. Curtea a conchis în cel puţin o cauză asupra unei încălcări pentru că deficienţa susţinerii afective şi finaciare şi calitatea rea a îngrijirilor medicale în ţara de întoarcere nu erau în măsură de a satisface nevoile unui bolnav de sida 27 . În ultimii ani. Regatului Unit (2001). c.chiar dacă interesatul a fost recunoscut vinovat de o infracţiune penală gravă (Ahmed c. în aceste două cauze. judecătorii de la Strasbourg au stabilit principiul că un Stat care doreşte să deporteze o persoană . ea a considerat că lipsa protecţiei oferite de dreptul englez reclamantului împotriva relelor tratamente aplicate de tatăl său vitreg constitua o încălcare a articolului 3. un delicvent juvenil fusese condamnat la lovituri de bici pe insula Man. Regatului Unit (1989)). Extrădarea şi expulzarea Se întâmplă ca o persoană particulară să se plângă de faptul că acţiunea unui Stat de a o extrăda şi a o expulza spre un alt Stat unde ea riscă torturi sau tratamente inumane sau degradante să constituie o încălcare a articolului 3 (a se vedea mai sus cauza Soering c. în cauza Z şi alţii c. Regatului Unit (1978). Regatului Unit (1996)) . În cauza A. Subliniind natura necondiţionată a interzicerii relelor tratamente. Curtea a considerat că asemenea violenţă instituţionalizată aducea atingere la demnitatea sa şi la integritatea sa fizică tratându-l ca „pe un obiect în mâinile puterii publice”. Trebuie de notat că autorităţile Statului. Austriei (1996)) sau constiuie o ameninţare pentru securitatea naţională (Chahal c.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului forţa un anumit număr de turci originari spre nordul insulei iar poliţia rănise grav mai multe persoane în cursul operaţiunii. 3.

c. ce i s-a întâmplat fiinţei lor dragi atinge pragul tratamentului inuman şi degradant interzis de articolul 3 (a se vedea. Curtea a fost nevoită să examineze cauze în care un Stat instituţionalizase politici şi practici cu efecte atât de negative asupra unei părţi a populaţiei încât ele constituiau o încălcare a interzicerii tratamentelor degradante enunţate în articolul 3 al Convenţiei. Discriminarea ca tratament degradant În unele circumstanţe. şi a considerat că natura şi durata practicilor discriminatorii ating un asemenea grad încât constituie un tratament degradant contrar articolului 3 al Convenţiei. Curtea a considerat că „condiţiile în care această populaţie este condamnată să trăiască înjosirea. guvernul reclamant adusese proba documentară a tratamentului discriminatoriu al grecilor ciprioţi care locuiau pe peninsula Karpas în nordul insulei. Turciei (2000)). incertitudinea care înconjoară soarta sa poate fi asimilată cu o încălcare deosebită a articolului 3. 4. Curtea a considerat că părinţii pretinselor victime ale gravelor încălcări ale drepturilor omului pot depune plângeri care pretind rele tratamente în numele lor sau a victimei. Regatului Unit (1997)). uneori pe parcursul mai multor ani. Astfel. şi dreptul de a se deplasa liber (cu consecinţele respective asupra libertăţii de religie şi de asociere).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în faza terminală (D. dreptul copiilor ciprioţi greci din regiune de a beneficia de un nivel de instruire asemănător cu cel al copiilor ciprioţi turci (în lipsa instituţiilor de învăţământ secundare şi interzicerea de a reveni pentru cei care au ales să plece în altă parte). Turciei (2000) şi Çiçek c: Turciei (2001)). Curtea a considerat că această dispoziţie fusese încălcată în cauzele în care persoanele apropiate părinţilor reclamantului dispăruse în împrejurări care implică responsabilitatea Statului şi când autorităţile nu verificase ce se întâmplase cu interesatul sau nu răspunsese cerinţelor de informaţii care proveneau de la familie cu operativitatea şi sensibilitatea cerută. şochează însăşi respectul demnităţii umane a membrilor săi”. În altă cauză. Kurt c. inclusiv serioase restricţii în exercitarea libertăţii fundamentale: de exemplu dreptul de a dărui un bun imobiliar unei rude dacă ea nu locuia de asemenea în nordul Ciprului. Lipsa informaţiei furnizate părinţilor celor dispăruţi În ultimii ani. de exemplu. Turciei (2001). căci candidata la expulzare risca să fie omorâtă pentru adulter (Jabari c. 5. Taş c. În cauza Cipru c. ea a conchis o încălcare. 28 . chiar în cazul în care este imposibil de a determina dacă o persoană a suferit rele tratamente când se afla în mâinile autorităţilor. Turciei (1998). Judecătorii de la Strasbourg consideră că frica şi neliniştea părinţilor care nu ştiu nimic.

Curtea poate să se declare uneori incapabilă de a stabili faptele constatând totodată o încălcare a articolului 3 dacă ancheta oficială cu privire la alegaţii nu corespunde criteriilor de eficienţă (Assenov şi alţii c. în materie de evaluare a aspectelor procedurale ale plângerilor care invocau o încălcare a articolului 3. De exemplu. În special. oricum ei evaluează caracterul adecvat al răspunsului guvernului la aceste alegaţii (încălcare procedurală). Aspectele procedurale ale interzicerii relelor tratamente Curtea a adoptat. în cauzele în care reclamanţii afirmă că au fost maltrataţi pe perioada detenţiei lor. dacă judecătorii de la Strasbourg sunt incapabili de a determina dacă tratamentul alegat a fost într-adevăr aplicat (încălcarea materială).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 6. 29 . Bulgariei (1998) şi Labita c. Italiei (2000)). aceeaşi abordare ca şi pentru articolul 2.

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 30 .

În cererea lor depusă pe lângă Comisie. Cele din urmă expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care trebuie îndeplinite temporar sau trebuie adăugate la alte obligaţiuni sau circumstanţe civile. d. orice muncă sau serviciu ce face parte din obligaţiile civile normale. în ţările în care refuzul efectuării serviciului militar pe motive de conştiinţă este recunoscut de lege. b. Curtea a respins acest mijloc menţionând că măsurile restrictive erau totodată limitate în timp şi supuse unui control judiciar. un recidivist plasat la dispoziţia autorităţilor administrative se plângea de a fi fost supus unui control echivalent cu aservirea interzisă de articolul 4. Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol: a. patru tineri. c. şi munca forţată sau obligatorie pe de altă parte. Regatului Unit (plâgerile nr 3435-3438/67). Nimeni nu poate fi supus muncii forţate şi obligatorii. În cauza W. X. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii. Belgiei (1982). 1: sclavia şi servitutea Organele Convenţiei au examinat un număr mic de plângeri care ridică problema încălcării interzicerii enunţate în articolul 4. orice serviciu cu caracter militar sau. s-au angajat să slujească în marină timp de nouă ani. şi Z c. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute. de 15 şi 16 ani. sau în timpul în care se află în libertate condiţionată. 3.1. Y. un alt serviciu în locul celui militar obligatoriu. Articolul 4. Ea a mai relevat că măsura denunţată nu afecta Statutul juridic al interesatului în măsura în care să-l plasesze într-o stare de sclavie sau de aservire. orice muncă cerută în mod normal unui deţinut în condiţiile prevăzute de Articolul 5 din prezenta Convenţie. 2. Articolul 4 din Convenţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o parte. În cauza Van Droogenbroeck c.1. toate au eşuat. ei pretindeau că din cauza vârstei lor la momentul iniţial al semnării aplicarea acestui acord era califi31 . Primii doi termeni acoperă formele de sechestru asupra individului şi caracterizează condiţiile de opresiune pe care interesatul nu le poate modifica şi de la care nu se poate eschiva. Majoritatea erau introduse de deţinuţi.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 4 Articolul 4 Sclavia şi munca forţată: articolul 4 1.

Ea a subliniat că sistemul belgian care constă în a admite din oficiu un apărător pentru persoanele nevoiaşe este totodată un mijloc de a garanta dreptul la un avocat. Judecătorii de la Strasbourg au relevat în mod special că consimţământul elimină caracterul obligatoriu la muncă sau la serviciu. La sfârşitul anului 2003. În loc să ajungă la definiţiile independente ale expresiei „muncă forţată sau obligatorie”. Articolul 4. Astfel în cauza Van der Mussele c.2 (interzice munca forţată sau obligatorie) şi a articolului 4.1.2. Curtea a relevat în special elementele următoare: munca nu ieşea din cadrul activităţilor normale ale unui avocat. Curtea a utilizat definiţiile furnizate de convenţiile pertinente ale Organizaţiei internaţionale ale muncii. Curtea nu relevase nici o încălcare a interzicerii muncii forţate şi obligatorii decât într-o singură cauză în care reclamantul fusese supus şi la o discriminare: guvernul pârât impunea de fapt toţi cetăţenii de sex masculin . După cum era de aşteptat. în măsura în care legislaţia internă constrânge Statul să obţină consimţământul părinţilor minorilor care doresc să se angajeze şi acolo unde acest consimţământ fusese obţinut în cele patru cazuri.2. să ofere o contribuţie financiară (Karlheinz Schmidt c. 2.3. 32 . În decizia sa care declara cererea admisibilă. în caz contrar.să servească în corpul de genişti-pompieri sau. reclamanţii erau obligaţi să completeze perioada lor de serviciu. prevăzut de articolul 6.2: muncă forţată sau obligatorie Organele Convenţiei au examinat un anumit număr de cauze care cădeau sub incidenţa articolului 4. Comisia a remarcat mai întâi că serviciul militar putea fi considerat ca o excepţie pentru interzicerea muncii forţate enunţate îm articolul 4. Ea a mai considerat că. fără a obţine o compensaţie pentru serviciile prestate furnizat nici o rambursare a cheltuielilor suportate. Curtea a început examinarea printr-o citare a articolului 2 al Convenţiei nr.2 al Convenţiei. 29 al OIM care defineşte „Munca forţată” ca fiind „orice muncă sau serviciu cerut de un individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care acest individ nu s-a oferit de bună voie”.1. prestarea serviciilor care contribuie la formarea profesională şi munca cerută nu era prea grea. Germaniei (1994)). Comisia a examinat mai multe plângeri în care reprezentanţi ai diferitor profesii susţineau că obligaţiunea pe care erau impuşi să o respecte (de a presta un anumit tip de servicii sau de a le asigura într-un loc anumit) constituia o încălcare a articolului 4. în sensul articolului 4.c al Convenţiei şi „o obligaţiune civică normală”.3.d. Belgiei (1983) un avocat tânăr belgian se plângea de faptul că obligaţiunea de a reprezenta persoane nevoiaşe pârâte.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cată ca fiind o aservire interzisă de articolul 4. era contrară articolului 4.3 (care enunţă excepţiile de la această interzicere generală). Făcând concluzia asupra absenţei încălcării articolului 4. însă nu ca o excepţie la interzicerea aservirii enunţate în articolul 4.cu excepţia cetăţenilor de sex feminin .

Judecătorii de la Strasbourg au declarat inadmisibile mai multe cereri care abordau probleme pe terenul articolului 4. 33 .b care exclude din definiţia „muncii forţate sau obligatorii” serviciile cerute de cei care refuză să îndeplinească obligaţiunile în ţările care recunosc acest lucru. după eşecul eforturilor comune de a găsi un dentist care doreşte să se instaleze în această regiune.2. Anumiţi membri ai Comisiei au considerat că o astfel de rechiziţie putea fi justificată prin motivele indicate în articolul 4.c. invocând convingerile lor să îndeplinească un alt serviciu pentru perioade de timp echivalente aproximativ cu cele pe care le efectuează recruţii militari. Această dispoziţie nu obligă nici o Înaltă Parte contractantă să recunoască argumente de conştiinţă. un dentist norvegian susţinea că faptul de a-l forţa să presteze servicii într-o localitate îndepărtată a ţării. „în cazurile de criză sau de calamitate care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii”. Alţii au considerat că durata limitată.3. justa remunerare şi natura serviciilor care trebuiau furnizate erau compatibile cu alegerea profesiei de către reclamant. totuşi. sau să permită celor care refuză să îndeplinească obligaţiunile militare. În cauza Iversen (cererea nr 1468/62).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului majoritatea acestor plângeri au fost introduse de persoanele care practicau dreptul.3. implica încălcarea articolului 4.

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 34 .

Orice persoană arestată sau deţinută. dacă este vorba despre deţinerea legală a unei persoane pentru a preveni răspândirea bolilor contagioase. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea celui interesat la judecată. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. dacă este vorba de deţinerea legală a unui minor.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 5 . Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa. d. dacă este vorba despre arestarea sau deţinerea legală a unei persoane pentru a împiedica pătrunderea ilegală pe teritoriu. f. în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege. a unui alienat. dacă persoana a fost arestată şi deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente. alcoolic sau dependent de droguri sau a unui vagabond. 3. dacă a fost obiectul unei arestări sau al unei reţineri legale pentru nesupunere la o hotărâre pronunţată. din acest Articol. ce are ca scop supravegherea educaţională a sa sau deţinerea legală până la aducerea sa în faţa autorităţilor competente. 4 Convenţia: articolul 5 1. despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţii împotriva ei. Orice persoană arestată trebuie să fie informată. sau eliberată în cursul procedurii. în condiţiile prevăzute de paragraful 1.Libertatea şi siguranţa persoanei: articolul 5 al Convenţiei şi articolele 1-2 ale Protocolului nr. 2. c. cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu metodele prescrise de lege: a. 5. b. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau reţinere are dreptul să înainteze un recurs în faţa unui tribunal. pentru ca acesta să statueze în cel mai scurt timp asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. atunci când există motive verosimile de a o bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. 4: articolul 1 Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală. dacă este deţinut legal în urma condamnării de către un tribunal competent. conform legii.c. sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau extrădare. e. 35 . trebuie să fie adusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. Protocolul nr. 4.

menţionând că în circumstanţele primare ale cazului scopul principal al detenţiei este pedepsirea. Ea a adoptat aceeaşi abordare cu privire la o femee în vârstă afectată de o demenţă senilă plasată din oficiu de prefectură într-un cămin medicalizat (H. reclamanţii denunţau tipul locului detenţiei lor. în cauza Nielsen c. Danemarcii (1988). c. 4. Greciei (1996)). Exerciţiul acestor drepturi nu poate constitui obiectul altor restricţii decât acelor prevăzute de lege. internat într-un spital de psihiatrie la cererea părintelui căruia îi fusese încredinţat. sau pentru protecţia drepturilor şi libertăţii altora. care trebuie să acţioneze în limitele stabilite de Convenţie.1. judecătorii de la Strasbourg au conchis asupra unei încălcări a articolului 5. Articolul 5 urmăreşte protecţia libertăţii persoanei fizice şi. are în limitele acelui teritoriu dreptul la libertatea deplasării şi alegerii locului de reşedinţă.Totuşi. de asemenea. Din contra. constituind măsuri necesare într-o societate democratică pentru interesele securităţii naţionale şi siguranţei publice. Articolul 5. spre exemplu. În afară de aceasta. 1 al Convenţiei garantează oricărei persoane dreptul la libertate şi la siguranţă. protecţia sănătăţii şi a moralei. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot. şi nu tratamentul medical (Bizzotto c.M. judecătorii de la Strasbourg susţinând că numai această abordare corespunde cu scopurile acestei prevederi. supravegherea deţinuţilor eliberaţi condiţionat. care se află legal pe teritoriul unui Stat. impuse în conformitate cu legea şi pot fi justificate de interesul public într-o societate democratică. Curtea a acceptat că Articolul 5 nu se aplică în cazul unui copil în vârstă de doisprezece ani.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Protocolul nr 4: articolul 2 1. Belgiei (1998). o Înaltă Parte Contractantă nu are facultatea de a crea alte categorii de motive pentru a deţine sau aresta persoane particulare. aplicarea regulilor de circulaţie. Curtea interpretează chiar şi excepţiile foarte limitate. În câteva cauze. constitui obiectul restricţiilor. în anumite zone determinate. înregistrarea obligatorie a străinilor sau a cetăţenilor. inclusiv pe a sa. în cauza Aerts c. 3. pentru menţinerea ordinii publice. 2. Orice persoană. interzicerea oricărei arestări sau deţineri arbitrare. Elveţiei (2002)). în mod deosebit. prevenirea infracţiunilor. interdicţia de a circula pe timp de noapte sau alte tipuri de reglementări care nu restrâng în mod serios libertatea unui individ de a se deplasa în cadrul comunităţii. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară. cu excepţia a şase categorii de circumstanţe care precizează restul dispoziţiei care oferă lista completă a excepţiilor de la regula generală. Curtea nu a găsit o încălcare a prevederii unde un Stat deţine un criminal condamnat într-o închisoare simplă şi nu în una cu facilităţi medicale speciale cum a hotărât tribunalul. Cu alte cuvinte. reclamantul fiind închis timp de şapte luni într-o anexă psihiatrică într-o 36 . Articolul nu oferă protecţie împotriva formelor mai puţin grave de limitare a libertăţii individuale. După cum denotă numeroase cereri pe care Curtea le-a declarat inadmisibile. cum ar fi.

Curtea a conchis o încălcare dacă dreptul şi practica interne autorizează o prezumţie legală de fugă a oricărei persoane inculpate de capete penale serioase neplasate în detenţie preventivă. Franţei (1995). articolul 5 interzice unui Stat de a deţine o persoană pentru un motiv altul decât cele limitative enumerate în această prevedere (chiar dacă acest alt motiv este prevăzut de o lege internă aplicabilă). Aceasta înseamnă.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului instituţie penitenciară ordinară şi nu într-o instituţie de protecţie socială desemnată de comisia de protecţie socială competentă. totuşi. Legalitatea în raport cu articolul 5 Precum se arată mai sus. dacă privaţiunea de libertate nu se bazează pe nici un fundament juridic intern. 1. Laumont c. Curtea a conchis o încălcare a articolului 5 pentru că autorităţile cooperase la sechestrarea membrilor alegaţi ai unei secte în vederea deprogramării interesaţilor (Riera Blume şi alţii c. deoarece nici o dovadă nu a fost adusă pentru a arăta că participarea la asemenea procese de decizii este ilegală din punctul de vedere al dreptului naţional. Italiei (2002) şi Winterwerp c. Italiei (2000) şi K. Poloniei (2000). dacă legea prevede detenţia preventivă obligatorie a recidiviştilor (Caballero c. Labita c. Baranowski c. Olandei (1979)). 37 . Bulgariei (1997)). Franţei (2001). Regatului Unit (2000)) sau dacă autoritatea judiciară . c. Quinn c. Curtea constată o încălcare a articolului 5 (a se vedea. În două cauze mai relevante.a recurs la o magie rituală a formulelor stereotip precum „starea probelor” fără a avansa argumente suplimentare. Germaniei (1997): reclamanţii fusese deţinuţi după expirarea termenului sau a ordonanţei pertinente fără ca un motiv să justifice prelungirea acestei detenţii. În cadrul elaborării acestui principiu în contextul articolului 5. şi mai ales că persoana dată a obţinut un profit financiar în urma luării acestei decizii (Lukanov c. Greciei (1997): doi martori ai lui Iegova fusese deţinuţi pentru refuzul de a satisface serviciul militar încălcând legislaţia şi jurisprudenţa internă scutind de această obligaţie martorii lui Iegova.pentru a determina necesitatea detenţiei . Spaniei (1999)) şi pentru că un membru al parlamentului fusese deţinut pentru deturnarea fondurilor publice pe temeiul că el a participat la hotărârea alocării ajutoarelor anumitor ţări pe cale de dezvoltare.F. în timp ce era membru al guvernului.C. Curtea interpretează această noţiune într-un mod autonom şi nu vede în dreptul intern decât un punct de pornire: conţinutul/sau aplicarea acestor prevederi pertinente trebuie să fie apreciate ţinând cont de criteriile mai vaste de legalitate stabilite în cadrul jurisprudenţei Convenţiei (a se vedea capitolele 7 şi 8 în paginele următoare). şi Tsirilis şi Kouloumpas c. Primul atribut al noţiunii de „legalitate” în sensul articolului 5 este de a proteja individul împotriva oricărei privaţiuni nefondate sau arbitrare de libertatea sa (N. c. de exemplu.

măsura litigioasă [. Detenţia provizorie: articolul 5.. Maniera cu care [autorităţile belgiene] au utilizat forţa lor a respectat exigenţele Convenţiei.1.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Jurisprudenţa Curţii stabileşte că chestiunea de a şti dacă un individ a fost privat de libertatea sa contrar articolului 5 trebuie să fie rezolvată de la caz la caz.nu este controversată [. Alineatele a. Curtea a considerat că ilegalitatea arestării lor iniţiale a avut repercusiune asupra ilegalităţii detenţiei următoare. în timp ce impunerea aceluiaşi gen de restricţii unor civili ar fi un fapt inadmisibil. cât şi c sunt fondate pe dreptul penal... 2.1.1. reclamanţii fusese arestaţi de către poliţiştii ciprioţi.a prevede că Statul poate deţine o persoană după condamnarea de către un tribunal competent. În cauza Denizci şi alţii c. Belgiei (1982) că „competenţa” unui „tribunal” care a pronunţat . în cauza Engel şi Alţii c. pentru o perioadă scurtă şi începută din nou. Letoniei (2002). pentru că aceste restricţii nu „depăşesc cerinţele impuse de un serviciu militar normal”. În timpul acestei operaţiuni. de către procuror. Curtea a considerat într-o cauză Van Droogenbroek c. judecătorii de la Strasbourg consideră că privaţiunea de libertate nu este legală decât dacă ea rezultă dintr-o ordonanţă eliberată de un tribunal sau. Curtea a considerat că „citaţia la domiciliu” constituie o privaţiune de libertate în sensul articolului 5.]. Curtea a declarat că faptul de a obliga un individ să rămână într-un perimetru restrâns aflat pe o insulă şi de a limita posibilităţile sale de contact cu societatea putea trece drept o privaţiune de libertate. Desigur. ei nu primise nici o explicaţie în ceea ce priveşte motivele detenţiei lor şi nu a fost comunicată nici o ordonanţă a unui tribunal.c Principalul criteriu aplicabil al articolului 5. Detenţia în rezultatul unei condamnări penale: articolul 5. pentru a justifica o privaţiune de libertate invocând o suspi38 . a unei judecăţi sau nu a fost emis nici un mandat de arest.c este plauzibilitatea. Curtea a apreciat că oprirea disciplinară a soldaţilor în cazărmi nu constituie o încălcare a Articolului 5. apoi expulzaţi spre nordul Ciprului. Detenţia în contextul dreptului penal Articolul 5. ţinând cont de toate circumstanţele speţei. în cauza Lavents c.. Articolul 5 tinde să protejeze individul împotriva detenţiei arbitrare: el nu interzice detenţia ea-însăşi încât o persoană condamnată în prima instanţă să poată fi menţinută în detenţie în timpul apelului eventual format. fiecare privaţiune de libertate trebuie să fie supusă la un control judiciar independent şi să poată implica punerea în cauză a responsabilităţii autorităţilor în termenii diverselor măsuri adoptate. De exemplu. pentru a exclude orice risc de detenţie arbitrară.] . Astfel. Italiei (1980).a Articolul 5. Cipru (2001).1. Olandei (1976). În afară de aceasta. În cauza Guzzardi c. Curtea a considerat că.1 prevede că un Stat poate deţine în stare de arest un individ pentru motive întemeiate de dreptul penal ori de dreptul civil.

pe fapte sau informaţii care consolidează cel puţin suspiciunea că o infracţiune a fost comisă şi că deţinutul prezintă o legătură suficientă cu această comitere. o privaţiune de libertate trebuie să se fondeze pe o suspiciune însă aceasta nu ar putea justifica prelungirea detenţiei dincolo de un anumit termen (Stögmüller c. şi Grauslys c.c. Curtea a considerat permanent că pentru a fi acceptabil din punctul de vedere al articolului 5. Orice detenţie efectuată în virtutea articolului 5. Chiar în prima lor cauză (din hotărârea Lawless c. Poloniei (2000): detenţia fondată pe practica care constă „în a pune un deţinut la dispoziţia unui tribunal”. Lituaniei (2000): detenţia bazată pe faptul că cauza fusese deferită tribunalului sau că reclamantul avuse acces la dosar). Kawka c. De fapt. nu mai mult decât să permită detenţia fondată pe motive neexpuse într-o decizie formală luată de autorităţile competente (Trzaska c.1.c (Fox. Poloniei (2000)). Turciei (1997)). Curtea a stabilit clar că principiile de securitate juridică şi de protecţie împotriva arbitrarului impun nu doar faptul de a fonda fiecare privaţiune de libertate pe o bază legală specifică însă de asemenea de a enunţa regulile precise care conduc situaţia deţinutului. În virtutea articolului 5. articolul 5 nu permite detenţia unei persoane în numele controlului social general sau a unor vagi suspiciuni de participare la activităţi criminale (Ječius c. Din contra.1. Statul nu este obligat să stabilească culpabilitatea. această prevedere nu presupune nici chiar faptul ca poliţia să dispună deja de probe suficiente pentru a inculpa interesatul la momentul arestării sale sau în timpul primelor stadii ale anchetei (Ergadöz c. Irlandei în 1961). Totuşi.3 la începutul privaţiunii de libertate şi apoi 39 . În general. Regatului Unit (1990)). Regatului Unit (1988)).c. De exemplu. Orice privaţiune nelimitată care nu este însoţită de o autorizaţie judiciară este considerată ca fiind incompatibilă cu aceste principii (Baranowski c.1. Statul trebuie să bazeze arestarea şi detenţia . judecătorii de la Strasbourg au considerat că un Stat nu putea să deţină o persoană suspectată de terorism fără a-l face să compară în faţa unui tribunal şi fără a avea intenţia de a intenta un proces împotriva sa.c este supusă controlului judiciar prevăzut de articolul 5.la această fază precoce a instrucţiei . Lituaniei (2000)): dreptul intern permitea „plasarea în detenţia preventivă pentru banditism. această prevedere poate fi invocată pentru a justifica detenţia unei persoane în măsura de a contribui la ancheta poliţienească asupra faptelor şi împrejurărilor care servesc drept bază suspiciunilor concrete (Brogan c. Austriei (1969)). motivele detenţiei trebuie să fie totodată specifice şi legale în sensul Convenţiei. participarea la o asociaţie de răufăcători şi manipulări de intimidare”).1.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ciune concretă în virtutea articolului 5. Campbell şi Hartley c.1. faptul de a clasa pe cineva ca fiind terorist nu este suficient din punctul de vedere al articolului 5. Poloniei (2001): detenţie bazată doar pe faptul că un proiect de acte de acuzaţie fusese prezentat tribunalului competent.

şi nu doar o obligaţie generală de respectare a legii (Engel şi Alţii c.Totuşi. e şi f ale articolului 5.1. trebuie să reamintim că articolul 5.d permite unei Înalte Părţi contractante să deţină un minor pentru supravegherea sa educaţională sau pentru a-l aduce în faţa autorităţii competente. Curtea a considerat că Statul pârât încălcase articolul 5.1 enumeră în mod exhaustiv circumstanţele în care un individ poate fi privat de libertate în contextul dreptului civil ”. maniera în care autorităţile exercită puterile lor asupra interesatului poate duce la constatarea unei încălcări cel puţin pentru metoda utilizată fie disproporţională în raport cu obligaţiunea în cauză (Raninen c.1.G.b Articolul 5. Detenţia minorilor: articolul 5. În ceea ce priveşte acest din urmă control.d justificând detenţia unui minor prin necesitatea de a-l plasa sub „supraveghere educaţională” încarcerându-l de fapt în 40 .b. Este important de notat că articolul 1 al Protocolului nr. Poloniei (2000): o persoană aproape oarbă fusese închisă într-o unitate de dezalcoolizare pentru şase ore şi jumătate după ce ar fi tulburat ordinea publică în stare de ebrietate. Curtea a statuat că orice asemenea obligaţie trebuie să fie clară şi concretă.4 .c. în cele două cauze principale pertinente (Bouamar c.1.b permite de asemenea detenţia unei persoane pentru a se asigura că acesta se achită de “obligaţia prevăzută de lege”. Nici o cauză pentru moment nu a fost intentată în termenii acestei prevederi. c. Irlandei (1961)) sau să urmărească “schimbarea comportamentului unei persoane” (Ciulla c.4 se referă la orice privaţiune de libertate chiar cele care intervin în contextul civil. Regatului Unit (1999)).1.3 nu intră în joc decât în cazul privaţiunilor de libertate efectuate în virtutea articolului 5. Olandei (1976) şi Lawless c. 4 interzice de a „priva de libertate pe cineva pentru singurul motiv că el nu este în stare să execute o obligaţiune contractuală”. Belgiei (1988) şi D. Detenţia în contextul dreptului civil Alineatele b.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de articolul 5. Irlandei (2002)). Italiei (1989)). d. Cererile care invocă aceste dispoziţii au fost la fel puţine.d Articolul 5. 3. de exemplu plata unei taxe de vot (Perks şi alţii c. detenţia şi încătuşarea unei persoane care refuză să îndeplinească obligaţiunile militare invocând convingerile sale sau pentru că autorităţile nu au preconizat mijloacele radicale pe care le-a pus detenţia pentru a soluţiona problema pusă (Witold Litwa c. în timp ce dreptul intern prevedea măsuri mai puţin radicale pentru a controla situaţia). Detenţia în vederea garantării executării unei obligaţiuni legale: articolul 5. Chiar dacă o persoană poate în mod legitim să fie deţinută pentru unul din motivele enunţate în articolul 5.1.1. în timp ce articolul 5. Finlandei (1997): arestarea.1.

Acest ultim criteriu consacră implicit dreptul de a recurge la un control periodic asupra internării întemeiate pe „alienare”. el trebuie să întreprindă măsuri de realizare a acelor condiţii (Johnson c. Statul poate dispune internarea individului doar pe durata existenţei tulburării mintale. şi 4. Curtea a hotărât că guvernul olandez nu a ţinut cont de Articolul 5. În al doilea rând. Iar în al treilea rând.e nu impune Statului obligaţia de a-i asigura individului internat în baza acestei dispoziţii un tratament deosebit pentru a-l menţine în detenţie mai mult decât strictul necesar. În cauza Winterwerp c. În cauza Varbanov c. dar că absenţa grefierului la şedinţa ulterioară de judecată ar fi fost contrară dreptului intern şi de aceea încălcă cerinţele de legalitate. 41 .e şi a unei sau mai multor dispoziţii de procedură enunţate de Articolul 5.e. Olandei (1990).1.la ordinul procurorului fără menţiunea celei mai mici evaluări efectuate de un expert în psihiatrie) şi articolul 5.1.4 (căci interesatul nu dispunea de nici un recurs împotriva privaţiunii sale de libertate).1. Statul. nu poate să amâne nejustificat eliberarea din detenţia psihiatrică a unui individ care nu mai este bolnav mintal. În primul rând.: articolul 5. În mod deosebit Curtea a examinat numeroase cauze îndreptate împotriva Olandei privind încălcarea Articolului 5. de exemplu. 2.1. Statul trebuie să aplice norme medicale obiective pentru a stabili starea de alienare a unui individ. Regatului Unit (1985). În cauza Van der Leer c.e Articolul 5.1. Curtea a constatat o încălcare a articolului 5. starea de alienare trebuie să aibă un caracter sau o amploare suficientă pentru a justifica internarea. Olandei (1990).e (căci reclamantul fusese internat . Curtea a Statuat că Articolul 5. până la eliberarea unui loc într-un cămin comunitar de îngrijire specială. cât şi în cauza Ashingdane c.. Bulgariei (2000).pe motiv că suferea de tulburări mintale . etc. Această prevedere constrânge totuşi Statul să se conformeze decizilor interne cu privire la tipul de structuri în care interesatul trebuie să fie plasat (a se vedea cauza Aerts c. Când Guvernul impune astfel de condiţii asupra eliberării. Olandei (1979).1. Olandei (1979). Astfel de detenţii nu pot fi pe un termen nedeterminat. a vagabonzilor. Curtea a hotărât că o procedură ce permite să se dispună internarea într-un spital de psihiatrie pe temeiul convorbirilor telefonice ar fi conformă cerinţelor Articolului 5. În cauza Wassink c. Detenţia persoanelor alienate. Belgiei (1998) citată mai sus). Totuşi. Curtea a enunţat trei criterii ce permit clasificarea noţiunii de “alienat” în sensul Articolului 5.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului închisoare sau în altă structură care nu dispune sau nu permite nici o activitate de acest tip. Majoritatea cererilor întemeiate pe acest Articol contestă internarea în spitale de psihiatrie. atât în cauza Winterwerp c. Regatului Unit (1997)).1. atunci când a autorizat internarea reclamantului într-un spital de psihiatrie fără să-l fi informat pe cel interesat despre existenţa hotărârii de internare şi fără să-l fi ascultat în această problemă.e permite deţinerea în scopuri de sănătate şi control social întrun anumit număr de situaţii cu caracter umane fără de legătură între ele.

în sensul acestei prevederi. de exemplu. în cauza Kurt c. Franţei (1996).1. Greciei (2001).1.din cauza pericolului pe care îl reprezenta pentru securitatea naţională). Detenţiile provizorii autorizate în virtutea articolului 5. Curtea respinge desigur argumentul Statului cu privire la absenţa documentelor care stabilesc că interesatul era de fapt în mâinile sale sau sub controlul său.Regatului Unit (1996): un separatist sikh fusese deţinut timp de şase ani . În cauza Dougoz c. de azil şi de extrădare. 4 (care interzice expulzările în masă a străinilor). Franţei (1986).1. Curtea a ajuns la concluzia că privaţiunea de libertate suportată de reclamant nu era „legală”. chiar dacă protecţiile procedurale ale articolului 5. căci în realitate era vorba despre o măsură de extrădare deghizată. condiţia legalităţii anunţată în Articolul 5. În cauza Čonka c. că prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se garantează dreptul la azil politic.4 trebuie să rămână accesibile şi efective (a se vedea. Privaţiunile extraordinare de libertate: dispariţiile Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat mai multe cazuri de încălcări alegate ale articolului 5 care vizau dispariţia persoanelor văzute pentru ultima dată în detenţia preventivă sau în mâinile autorităţilor naţionale. Curtea a găsit o încălcare a acestei dispoziţii: câţiva indivizi în căutare de azil politic au fost deţinuţi în aria internaţională de decolare a unui aeroport francez timp de aproape trei săptămâni fără vreo posibilitate de a contesta detenţia.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Privaţiunea de libertate în legătură cu imigrarea: articolul 5.f nu sunt limitate în timp. autorităţile belgiene arestase reclamanaţii în vederea expulzării lor după ce îi convocase ca ei să completeze dosarul lor cu privire la cererea de azil..1. inclusiv armata sau poliţia. De exemplu. Chahal c. În cauza Amuur c. Curtea a considerat că încălcarea rezulta într-o mare măsură din acţiunile necorespunzătoare ale autorităţilor (redactare înşelătoare a convocării şi obstrucţiunea exercitării drepturilor procedurale). permite detenţia pe motive de imigrare. Curtea a examinat o cerere care denunţa necomunicarea din partea autorităţilor de informare cu privire la soarta re42 . Curtea s-a pronunţat nu numai asupra încălcării a acestei prevederi dar şi a articolului 4 al Protocolului nr. Belgiei (2002).f. În cauza (Bozano c.f Articolul 5. În prezenţa unei probe plauzibile a unei dispariţii care a avut loc în astfel de circumstanţe. Curtea a asimilat o încălcare a faptului că procurorul ordonase detenţia unei persoane în vederea deportării sale după ce organul competent pentru eliberarea acestui tip de ordonanţă în virtutea dreptului intern considerase că detenţia nu era necesară.f înseamnă că Înaltele Părţi Contractante nu pot exercita în mod arbitrar puterea lor suverană în unul sau altul din domeniile ce ţin de această dispoziţie.aşteptând executarea unei hotărâri de expulzare în India . De menţionat. Turciei (1998). Totuşi.

Curtea a subliniat că scopul garanţiilor oferite de acest articol. precum şi motivele detenţiei şi identitatea persoanei date în judecată. 43 . Olandei (1999)). Turciei (2001). precum şi în alte cauze similare. în anumite cauze. Olandei (1979). este de a reduce la minimum riscul de arbitrar. autorităţile nu păstrase nici o urmă a detenţiei iniţiale a celui dispărut. În cauza Kurt.1. Garanţii de procedură prevăzute de articolul 5 Spre deosebire de articolul 5. locul detenţiei.în captivitate în mâinile turcilor în timpul dispariţiei lor care ajungea la mai multe zeci de ani. Protecţia împotriva privaţiunilor arbitrare aparţin principiului pe care se bazează aceste garanţii procedurale. De exemplu.conform anumitor alegaţii plauzibile . prevăzând ca actul de privaţiune de libertate să poată constitui obiectul unui control jurisdicţional independent şi să angajeze responsabilitatea autorităţilor. a locului unde s-a aflat ulterior sau ce s-a întâmplat apoi cu el. şi în special exigenţa de viteză şi de control judiciar impusă de paragrafele 3 şi 4. Curtea a conchis asupra unei încălcări continuie a articolului 5 pentru că autorităţile turce se abţinuse de a duce o anchetă asupra soartei ciprioţilor greci daţi dispăruţi şi care n-au fost găsiţi . Curtea a aplicat principiile menţionate mai sus într-o serie de cauze cu privire la dispariţia persoanelor plasate în detenţia preventivă sau sub controlul autorităţilor. divergenţele între legislaţia şi practica naţionale pot constitui singurul factor care duce la constatarea unei încălcări a articolului 5. faptul de a nu consemna astfel de date precum data şi ora arestării.în virtutea articolelor 5. În ceea ce priveşte Curtea.3 care enunţă protecţii specifice care se referă doar la persoanele private de libertate în condiţii prevăzute în articolul 5.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului zervată fiului reclamantei în timp ce interesatul fusese văzut pentru ultima dată înconjurat de membrii forţelor de securitate. Constatând o încălcare a articolului 5. Olandei (2001) şi Douiyeb c. Curtea a examinat gravitatea anchetei duse de autorităţi cu privire la dispariţii. În această privinţă. Curtea a notat de asemenea că această intervenţie judiciară promptă este un mijloc important de a detecta şi de a preveni măsurile care prezintă o ameninţare pentru viaţă sau maltratările grave. În acest context. în cauza Cipru c. numele deşinutului. Rutten c. Totuşi. este necesar de notat că aceleaşi principii valorează pentru anchete şi obligaţia de a răspunde . În instanţă. 4. Curtea a considerat că greşelile mici de procedură care afectau detenţia într-un context de drept civil nu constituiau un motiv suficient pentru a sprijini constatarea unei încălcări a articolului 5 (Winterwerp c. inclusiv principiul că nici o prescripţie nu se aplică faţă de obligaţiunea de a duce o anchetă eficientă asupra pretinselor dispariţii. trebuie să fie incompatibile cu însăşi obiectivele articolului 5 al Convenţiei.c.2 şi 3. protecţiile procedurale ale articolului 5 se extind asupra tuturor privaţiunilor de libertate care intervin în contextul civil şi penal.

autorităţile olandeze nu numai că nu informase reclamanta cu privire la motivele internării sale într-un spital de psihiatrie. dar nici că ea în realitate este privată de libertate. Din moment ce este clar că o persoană în detenţie este conştientă de motivele privării sale de libertate.c trebuie să fie imediat adusă în faţa judecătorului sau a altui magistrat.3. Belgiei (2002): autorităţile convocase persoane pentru ca ele să completeze dosarul lor cu privire la cererea de azil. Curtea nu a constatat o încălcare a articolului 5. care prevede dreptul unui individ de a fi informat. care stipulează că orice persoană aflată în stare de detenţie în condiţiile prevăzute de Articolul 5. Maltei (1999) şi Sabeur Ben Ali c. Garanţiile de procedură cu privire la detenţia preventivă: articolul 5. Această autoritate trebuie de asemenea să fie dotată cu puterea de a propune o punere în libertate sub cauţiune în locul detenţiei (Aquilina).3 cu privire la acuzaţiile penale. Elveţiei (1979)). Poloniei (2001).2 (Čonka c. Rezultă că detenţia persoanei vizate în timpul punerii la punct a condiţiilor eliberării sale sub cauţiune poate constitui o încălcare a articolului 5. Olandei (1990).3.2 Articolul 5. În ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea magistratului.1.3 Dispoziţia Articolului 5. Autoritatea judiciară care determină necesitatea unei perioade iniţiale de detenţie trebuie să fie abilitată să ordone eliberarea persoanei vizate dacă consideră că această măsură este de prisos (Aquilina c. În acest context.2. Pentru a îndeplini aceste funcţii. şi Dikme c. Curtea a considerat că un funcţionar nu putea să-şi asume în acelaşi timp rolul 44 . apoi le-a expulzat.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării: articolul 5. El nu cere ca informaţia dată să fie la fel de detaliată ca cea care trebuie să fie comunicată în termenii articolului 6. în speţă. autoritatea în faţa căreea trebuie să compară acuzatul este obligată să asculte ceea ce acesta are de spus. cum a fost în cauza Iwańczuk c.2 decât o singură dată. în termenul cel mai scurt. pentru autoritatea judiciară. trebuie de notat că o decizie de eliberare presupune ispo facto că interesatul nu reprezintă un pericol pentru societate sau pentru desfăşurarea normală a procedurii. de a examina toate problemele care se raportează la detenţie şi de a lua decizia definitivă cu referire la criteriile juridice obiective. apoi să decidă în mod independent conform procedurilor prevăzute de lege şi conform normelor juridice (Schiesser c. în cauza Van der Leer c. le oferă acestor persoane o dublă protecţie de formă şi de fond. şi într-o limbă pe care o înţelege. nu ar fi încălcat articolul 5. Maltei (2000)). Turciei (2000): reclamantul relevase el-însuşi că anumite acuzaţii fusese aduse contra lui în timpul interogatoriului său iniţial de către poliţie). Curtea a considerat că această prevedere impune puterea. Din contra. asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

În contextul privaţiunilor de libertate în cadrul forţelor armate. însă Curtea a notat că la începutul unui anumit termen acest motiv nu ar fi suficient şi că autorităţile judiciare trebuie să înainteze alte motive . Curtea a admis. Turciei (1997)). Austriei (1968). astfel de elemente precum probabilitatea de a părăsi cu avionul teritoriul (Neumeister c. în pofida dificultăţilor specifice inerente anchetelor care vizau actele teroriste.3 nu preconizează ca un Stat să deţină o perioadă nedefinită un individ. Assenov şi alţii c. Republicii Cehe (2000). fără a prezenta deţinuţii în faţa unei autorităţi judiciare competente. Regatului Unit (1999) şi Stephen Jordan c. în cauza Brogan şi alţii c. Stögmüller c. Menţinerea în detenţie nu se poate justifica într-un caz precis decât în prezenţa indicaţiilor clare ale unui veritabil interes public care. Van der Tang c. respectiv. Persistenţa unei îndoieli rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii detenţiei continue.chemat apoi să joace un rol în procedura intentată în faţa curţii marţiale . Republicii Cehe (2000)). Turciei (1998) şi Dikme c. şi şase zile şi treisprezece ore. după ce au examinat argumentele care fac referire la un asemenea interes imperativ.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de procuror şi de anchetator (Skoogström c.pentru a justifica prelungirea privaţiunii de libertate (Punzelt c. Suediei (1984) şi Huber c. Turciei (1996) şi Sakik şi alţii c. în calitate de justificare iniţială a detenţiei. însă este clar că o detenţie în secret pe perioade care pornesc de la douăsprezece la patrusprezece zile. La fel. Statul trebuie de asemenea să ducă ancheta cu o diligenţă specifică (Letellier c. Turciei 2000)). Demir şi alţii c. Austriei (1969) şi Matznetter c. De la sine înţeles. jurisprudenţa nu precizează timpul minimal prescris. Elveţiei (1990)). Regatului Unit (2001). să prevaleze dreptul la libertate iar dacă autorităţile judiciare naţionale. Bulgariei (1998) şi Punzelt c. Franţei (1991). constituie o încălcare a articolului 5. Ea a indicat totuşi clar că articolul 5.3 nu autorizează un şef al corpului de armată . Spaniei (1995). Curtea nu a acceptat argumentele guvernului pârât conform cărora astfel de proceduri de detenţie în secret puteau să se justifice în cadrul stării de urgenţă decretate în regiunea dată sau în cadrul cauzelor survenite mai târziu în aceeaşi regiune (a se vedea. 45 . Poloniei (2000)) sau de un anchetator ale cărui acte sunt supuse controlului ministerului public (Assenov c. articolul 5. Bulgariei (1998) şi Nikolova c. reprezentau perioade foarte lungi pentru a corespunde normei. de exemplu.4. în pofida prezumţiei nevinovăţiei. Austriei (1969)) şi pericolul de repetare a infracţiunilor (Matznetter). Regatului Unit (2000)).să ia o astfel de decizie (Hood c. Nu mai mult decât faptul de a tolera ca decizia de detenţie să fie luată de un procuror (Niedbala c.totodată „pertinente” şi „suficiente” . Curtea a considerat că patru zile şi şase ore. Regatului Unit (1988) şi O’Hara c. sunt convinse şi motivează în acest sens decizia lor de refuz de cerere de eliberare. Bulgariei (1999)).3 (Aksoy c.3 este mai constrângător decât „ scurt timp” care figurează în articolul 5. Termenul „imediat” care figurează în articolul 5.

3 care se aplică la o etapă iniţială a detenţiei unei persoane bănuită de a fi comis o infracţiune penală.4 garantează unui individ privat de libertate prin arest sau detenţie dreptul de a contesta în tribunal legalitatea unei asemenea măsuri privative.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Articolul 5. Regatului Unit (2000). Winterwerp c. Lituaniei (2000)). Olandei (1979)).4 au susţinut că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiunea de a efectua un control periodic asupra legalităţii privaţiunii de libertate. În cadrul acestei jurisprudenţe. Cu toate că un acuzat în detenţie are dreptul ca dosarul său să fie tratat mai rapid decât al unei persoane care este la libertate.4 se aplică pe durata întregii durate de privaţiune de libertate care face parte din dreptul civil sau penal. articolul 5. Habeas corpus/recurs în amparo: articolul 5. eliberarea preventivă a interesatului nu face ca dreptul său de a fi judecat într-un termen rezonabil să dispară (Wemhoff c. Franţei (1997)). Germaniei (1968)). Stafford c. Cea mai mare parte a reclamanţilor care şi-au întemeiat cererile pe dispoziţiile Articolului 5. de exemplu.4 Articolul 5. Curtea a formulat principiul general conform căruia introducerea elementelor noi sau a unei modificări a situaţiei deţinutului poate obliga revizuirea faptului care era poate că la originea unei detenţii legitime. acest termen se socoate . Ea a considerat lipsit de judecată un termen de cincisprezece luni într-o cauză în care autorităţile naţionale nu avansase nici un motiv pentru a justifica continuitatea detenţiei preventive a reclamantului.în contextul articolului 5. Această contestare trebuie să fie audiată de un organ judiciar independent şi imparţial care aplică o procedură a cărei echitate este asigurată printr-o serie întreagă de garanţii. Acest principiu este valabil în special pentru cauzele în care o persoană este privată de libertatea sa pentru tulburări sau deranjament mintal: Curtea a considerat de fapt că aceste persoane aveau dreptul la o revizuire a legalităţii detenţiei lor la intervale rezonabile (a se vedea.3 .3 garantează dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. Dacă o persoană este privată de libertatea sa din cauza unei condamnări penale. deşi acesta a recunoscut de bună voie încă la începutul investigaţiei că a săvârşit infracţiunile în cauză. Curtea a considerat de asemenea că dacă o perioada numită de pedeapsă (tariff) este ispăşită. Regatului Unit 46 . Curtea a stabilit că menţinerea în arest preventiv a unui individ timp de patru ani.de la arestarea la momentul pronunţării sentinţei de primă instanţă. ţinând cont în special de faptul că în virtutea unei legi interne perioada în care un deţinut are acces la dosar nu este adăugată la durata globală a instrucţiei pregătitoare şi a detenţiei (Ječius c. Spre deosebire de articolul 5. constituie o încălcare a acestei dispoziţii (Muller c. Orice contestare a legalităţii unei privaţiuni de libertate trebuie să fie examinată într-un termen scurt iar interesatul trebuie să fie eliberat dacă tribunalul consideră că detenţia este contrară legii. un deţinut are dreptul la un control regulat al menţinerii sale în detenţie (Oldham c.

asupra motivelor detenţiei . Principiile de echitate trebuie să fie respectate. iar apoi au fost arestaţi şi expulzaţi într-un termen foarte scurt pentru a le permite un control judiciar). Regatului Unit (2000)).4 Organul judiciar care efectuează controlul cererilor cu privire la o privaţiune de libertate trebuie să fie independent şi imparţial şi să aplice garanţiie de procedură corespunzătoare (de exemplu. reprezentarea de către un avocat în anumite cazuri şi informarea . Hussain c.adică dacă autorităţile executive nu pot fi abilitate să hotărască problemele de detenţie fără ca deciziile lor să poată fi obiectul unui recurs . T. Natura tribunalului şi echitatea procedurii din punctul de vedere al articolului 5. Curtea a constatat o încălcare a acestei prevederi. Singh c. accesul la tribunal. Maltei (2000): lipsa recursului care să permită contestarea legalităţii unei detenţii în dreptul maltez. În cauza Sakik şi alţii c. c. Lituaniei (2000: existenţa unei interziceri legale a recursului împotriva deciziilor judiciare care autorizează o detenţie). Regatului Unit (1996) şi Curley c. Regatului Unit (1996)). Recursul propus trebuie să fie efectiv şi suficient de sigur (controlul trebuie să se refere la legalitatea detenţiei şi nu să se bazeze pe verificarea regularităţii procedurii sau detecţia abuzului de putere). Trebuie de notat că articolul 5. de exemplu. În conformitate cu poziţia sa referitoare la articolul 5. Dacă autorităţile plasează obstacole în calea indivizilor care doresc să sesizeze organul judiciar competent pentru a controla legalitatea detenţiei lor. Regatului Unit (2002). Regatului Unit (1996).Curtea a mai constatat o în47 . chiar dacă Statul invocă riscurile pentru securitatea naţională ca motiv de detenţie (Chahal c. c. Stafford c.4 impune Statelor parte la Convenţie să ofere un recurs intern a cărui eficienţă poate fi controlată de către judecătorii de la Strasbourg conform normelor elaborate de asemenea în virtutea altor articole ale Convenţiei. „Legalitatea” privaţiunii de libertate Garanţiile articolului 5.suficientă pentru a permite o constatare eficientă).4 sau a articolului corespunzător din Constituţia turcă. Regatului Unit (1999)). Ječius c.3 .4 impune o determinare judiciară a legalităţii continue a detenţiei şi nu a ezitat să constateze o încălcare în cauzele unde autorităţile executive au fost nevoite să ofere o marjă de apreciere excesivă în acest domeniu (a se vedea. Turciei (1997). Curtea s-a pronunţat privitor la încălcarea articolului 5. Lituaniei (2000) şi Grauslys c.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (2002).4 trebuie să fie reluate de dreptul intern al tuturor Înaltelor Părţi contractante (Sabeur Ben Ali c. Belgiei (2002): reclamanţii fusese convocaţi sub pretextul de a completa dosarul lor de cerere de azil. în special pentru că guvernul pârât nu putea cita nici un exemplu de recurs finalizat pe baza articolului 5. Regatului Unit (1999) şi V. Curtea a declarat clar că articolul 5.4 (Čonka c.

fără ingerinţa din partea autorităţilor naţionale (Lietzow c. În afară de aceasta. Lituaniei (2000) şi Trzaska c. Elveţiei (1986) şi Wloch c. Bulgariei (1999). Poloniei (2001): reclamantul şi avocatul său nu au putut cunoaşte motivele detenţiei sau să participe la procedurile în care procurorul a fost pe deplin implicat).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului călcare a articolului 5. un acuzat trebuie să aibă acces la dosarul instrucţiei de care se serveşte jurisdicţia pentru a revedea o decizie de menţinere a prevenitului în detenţie (Lamy c. Belgiei (1989)) şi să primească toate concluziile făcute asupra acestui punct de către ministerul public (Niedbala c. Germaniei (2001): avocatul reclamantului nu a avut acces la dosarele criminale pertinente în cadrul controlului detenţiei preventive. Poloniei (2001) şi Dougoz c.4 nu sunt la fel de riguroase ca cele ale articolului 6. este indispensabilă o audiere (Graužinis c. imparţialitatea nu este cel puţin o normă cu care nu s-ar putea cădea de acord în această privinţă (D.1. dacă protecţiile prevăzute în articolul 5. Greciei (2001)). şi Kawka c. Dacă un deţinut este reprezentat. Kawka c. În această privinţă.4 Chestiunea de a şti dacă Curtea va considera că un Stat a statuat „în termen scurt” sau nu cu privire la un recurs cu privire la legalitatea unei 48 .îşi dăduse avizul său cu privire la starea sa psihiatrică în calitate de expert. Belgiei (1988)). Elveţiei (1986)) sau că deţinutul este foarte tânăr (Baumar c. Portugaliei (2002): Curtea numise din oficiu un apărător care nu şi-a asumat rolul său în timpul procedurii. Nikolova c. nu va recidiva sau nu se va opune justiţiei (Nikolova c. Elveţiei (2001)). Poloniei (2000)). Poloniei (2000)). c. un deţinut poate fi abilitat să fie reprezentat de un avocat în cadrul unei proceduri prevăzute de articolul 5. Dacă o detenţie relevează cazuri prevăzute în articolul 5. apoi participase la procesul de luare a deciziei: ei au considerat că.1.4 din moment ce chestiunea de a şti dacă este convenabil sau nu de a prelungi privaţiunea sa de libertate cere o anumită expertiză sau o analiză juridică urgentate (Sanchez-Reisse c.c. Poloniei (2000)).N. avocatul său trebuie să acţioneze într-un mod eficient şi imparţial (Magalhăes Pereira c.4 într-o cauză în care un judecător examinase în prealabil reclamanta. ceea ce a făcut ca tribunalul să ceară unui funcţionar al centrului de detenţie să reprezinte reclamantul). Operativitatea controlului prevăzut de articolul 5. Curtea a considerat că principiul de egalitate a armelor este valabil de asemenea şi pentru procedura habeas corpus care trebuie să aibă un caracter acuzator (Sanchez-Reisse c. Un organism judiciar care controlează legalitatea unei detenţii nu poate plasa un obstacol foarte greu asupra deţinutului cerând de exemplu ca acesta să aducă dovadă că el nu va fugi. Bulgariei (1999)). Greciei (1995).4 în acest caz (Kampanis c. În contextul unei detenţii psihiatrice. judecătorii de la Strasbourg au relevat de asemenea o încălcare a articolului 5.

Curtea a considerat că un termen între şase şi unsprezece zile până la controlul iniţial a unei decizii de detenţie era foarte mare. Poloniei (2001)). 5. un an.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului detenţii în sensul articolului 5. Regatului Unit (1994)). În cauzele care se referă la o decizie de detenţie psihiatrică. Este important de evidenţiat că dreptul la despăgubiri prevăzut în această dispoziţie constituie un drept revendicat de către cel interesat de la autorităţile interne. Pentru ca Curtea să constate existenţa unei încălcări a articolului 5. Curtea a constatat o încălcare cu privire la termenele de patru luni (Koendjbiharie c.5: jurisdicţia naţională a refuzat să-i despăgubească pentru detenţia lor nelegitimă.5. în timp ce intervalul între controalele unei întemniţări poate fi mai lungă fără a încălca Convenţia. articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii europene pentru Drepturile Omului puterea de a acorda „o satisfacţie echitabilă” unui individ în anumite împrejurări (a se vedea capitolul 21). c. opt săptămâni (E. Poloniei (2000)) şi de la trei la şapte luni (Ilowiecki c.B.4 depinde de mai mulţi factori ai naturii acestei detenţii. În acest caz simbolic. trebuie mai întâi să ajungă la concluzia că nu s-a ţinut seama de unul sau mai multe dintre drepturile protejate de paragrafele precedente ale acestui articol (Murray c. Greciei (1997). În hotărârea sa De Jong Baljet şi Van den Brink c. Curtea a avizat încălcarea articolului 5. treizeci şi patru şi treizeci şi trei de zile (M. un termen de cinci luni şi jumătate până la examinarea celui de-al doilea recurs de eliberare a fost considerat ca fiind excesiv. De altfel.5 pe temeiul că Guvernul turc nu a putut demonstra că cineva cândva a fost compensat în conformitate cu dispoziţiile legale interne. opt luni şi nouă zile (Musial c. În cauza Tsirlis şi Kouloumpas c.5. conform căruia detenţia lor s-a produs din cauza neglijenţei lor totale. care enunţă un drept la despăgubiri pentru „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol”. Olandei (1984). Norvegiei (1990)). Sloveniei (2000)). Elveţiei (2000)). Curtea. În cauza Sakik. pe care guvernul le cita drept aplicabile. invocând un argument special. În Bezicheri c. de la trei la şase luni (Baranowski c. Poloniei (1999)) şi doi ani şi jumătate (Magalhăes Pereira c.c. Ea a mai considerat ca fiind excesive termenele de douăzeci şi două de zile (Rehbock c. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că cele două dispoziţii nu se exclud reciproc şi că aprecierea 49 . Portugaliei (2002)). s-a pronunţat în legătură cu încălcarea articolului 5. Dreptul la reparaţie prevăzut în articolul 5. Italiei (1989). Curtea a declarat că intervalul de timp care separă două controale succesive ale deciziei de detenţie provizorie trebuie să fie relativ scurt. Olandei (1990)).5 Articolul 5. menţionată mai sus. la fel. de exemplu.

Italiei (2003): mai mult de patrusprezece ani şi Bottaro c. Curtea a constatat încălcări ale acestei dispoziţii în instanţe unde Statul a impus o serie de restricţii la libertatea de deplasare a unui individ. Trebuie de notat că un Stat nu poate invoca „interesul public” pentru a împiedica o persoană să emigreze: un punct important pentru ţările care suferă de o „fugă a minţilor” sau alte pierderi substanţiale ale resurselor umane. care sunt enunţate în cel de-al doilea paragraf al articolelor 8 -11 ale Convenţiei. 50 . Articolul prevede de asemenea două tipuri de restricţii care pot afecta aceste drepturi: limitările generale. inclusiv obligaţiunea de a face raport regulat şi frecvent la poliţie (Raimondo c. Italiei (2003): doisprezece ani şi şase luni). 6. 4 Articolul 2 al Protocolului nr.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului unei cereri impiedică însă Curtea să poată reexamina problema respectivă pe temeiul articolului 41 (Brogan şi alţii c. şi limitarea specifică care permite unui Stat de a restrânge libertatea de deplasare şi alegerea domiciliului în numele măsurilor „necesare într-o societate democratică” pentru păstrarea interesului public. 4 enunţă două drepturi esenţiale: posibilitatea pentru oricine care se află legal pe teritoriul unui Stat de a se deplasa liber sau de a alege locul de reşedinţă şi posibilitatea pentru orice persoană de a părăsi orice ţară. Italiei (1989)). Italiei (1994)). Libertatea de circulaţie: articolul 2 al Protocolului nr. sau de a rămâne în arest la domiciliu pe întreaga perioadă a unei proceduri nereuşite care va dura mai mulţi ani (Luordo c. Regatului Unit (1988) şi Ciulla c.

b. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică.Dreptul la un proces echitabil: articolul 6 al Convenţiei şi articolele 2-4 ale Protocolului nr. Acest drept poate constitui obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore aşa cum acestea sunt definite de lege sau când cel interesat a fost judecat în prima instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale. dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în timpul şedinţei de judecată. pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs 51 . 7: articolul 2 1. care va hotărî fie asupra încălcării privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. într-un termen rezonabil cauzei sale. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită. 2. 2. ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică. când în virtutea unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă prejudiciu intereselor justiţiei. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către jurisdicţia superioară. când o cer interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal. Orice persoană acuzată de o infracţiune are ca minimum următoarele drepturi: a. într-o limbă pe care o înţelege şi de o manieră detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. 7: articolul 3 Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea. şi dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a-l plăti. fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.7 Convenţia: articolul 6 1. incluzând motivele pentru care acesta poate fi exercitat. să poată fi asistată în mod gratuit de un avocat din oficiu. instituit prin lege. Exercitarea acestui drept. să fie informată. să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea. d. de către un tribunal independent şi imparţial. c. Protocolul nr.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 6 . în cel mai scurt termen. dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în interesul moralităţii. atunci când interesele justiţiei o cer. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. este reglementată de lege. să fie asistat în mod gratuit de un interpret. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public. 3. e. să interogheze sau să solicite interogarea martorilor în apărarea sa şi să obţină citarea şi interogarea martorilor în apărarea sa în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Protocolul nr.

Olandei (1979) şi Matter c. conform legii şi procedurii penale aparţinând Statului respectiv.1 se aplică procedurilor ale căror rezultat are o incidenţă directă asupra determinării şi/sau conţinutului material al unui drept sau a unei obligaţiuni cu caracter privat (König c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului o eroare judiciară. Ce sunt „drepturile şi obligaţiunile civile”? Curtea interpretează foarte larg noţiunea de „drepturi şi obligaţiuni civile”.1 (Balmer-Schafroth şi alţii c. Articolul 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil pentru a se Statua cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale unui individ sau pentru a hotărî asupra oricărei acuzaţii penale aduse împotriva sa. Slovaciei (1999): determinarea Statutului de titular al capacităţii civile. Van Leuven şi De Meyere c. Curtea a spus de mai multe ori că articolul 6. Pentru ca articlul 6 să se aplice într-un context civil. sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. astfel Tolstoy Miloslavsky c. Protocolul nr. Elveţiei (1997) (dreptul la protecţia integrităţii fizice). Primul paragraf al articolului 6 se aplică atât în civil cât şi în penal în timp ce al doilea şi al treilea paragraf se aplică doar în penal. conform legii ori practicii în vigoare a Statului respectiv. Belgiei (1981): procedura disciplinară în faţa unei asociaţii profesionale. întrucât este de o importanţă fundamentală pentru funcţionarea democraţiei. De Moor c. dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurilor precedente. Belgiei 52 . În cauza Ringeisen c. Când un drept este explicat în legea internă a unui Stat. Austriei (1971). Regatului Unit (1995) şi Kurzac c. Curtea a hotărât că aceşti termeni trebuie să fie autonomi şi că de aceea nu este necesar să facem deosebire între problemele de drept privat şi de drept public şi nici să se limiteze aplicabilitatea acestei expresii la litigiile dintre particulari. 1. cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputată total sau parţial. trebuie ca un „litigiu” care se referă la un drept civil. Le Compte. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului. Curtea îl va considera drept civil în sensul Articolului 6. persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită. 7: articolul 4 Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurilor penale ale acelui Stat. Nici o derogare de la prezentul Articol nu este permisă în temeiul Articolului 15 din Convenţie. Winterwerp c. Germaniei (1978): retragerea dreptului de a conduce o clinică privată sau a dreptului de a continua să exercite medicina). Poloniei (2001): dreptul de a se bucura de o bună reputaţie). Acesta este un articol pe care Comisia şi Curtea îl interpretează în mod extensiv.

Curtea europeană pentru drepturile Omului a adoptat o interpretare largă a noţiunii de „acuzaţie penală” în sensul articolului 6 al Convenţiei şi aplică trei criterii pentru a determina dacă un subiect particular intră în câmpul său de aplicare.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1994): procedura care stabileşte dreptul de a fi admis la barou. Deumeland c. Germaniei (1996)). Austriei (1971)). scopul care este totodată disuasiv şi represiv al penalităţilor. fi considerate ca decizii în sensul articolului 6. Austriei (1982) şi Öztürk c. de asemenea. Germaniei (1986): procedură începută în faţa tribunalelor de securitate socială pentru a obţine o pensie suplimentară de văduvie în cadrul regimului de asigurare contra accidentelor de muncă. Elveţiei (1993)). Franţei (1997)). Deciziile luate de Curţile constituţionale cu privire la fondul unei cauze pot. Feldbrugge c. Dacă un control fiscal descoperă o importantă majorare de impozite. Germaniei (1981)).1. Chiar analiza abstractă a unei legi poate uneori fi decisivă pentru a profita de un drept civil. Olandei (1986): procedură angajată pentru a continua să primească alocaţii de asigurare medicală. repercusiuni importante asupra 53 . cerut de exigenţa de echitate (Süssmann c. Olandei (1994): procedură care contestează obligaţiunea de a cotiza regimul de securitate socială). însă nu este la fel cu hotărârile acestor jurisdicţii care se pronunţă cu privire la conformitatea cu dreptul constituţional intern al deciziilor făcute de tribunalele naţionale (Sramek c. este suficient pentru a arăta că reclamantul a fost acuzat de o infracţiune penală în scopul articolului 6 (Janosevic c. Franţei (1989) şi Kraska c. De fapt. Suediei (2002)). Procedurile începute în faţa Curţilor constituţionale sunt de asemenea conduse de articolul 6. Republicii Federative Germane (1984)). În ceea ce priveşte chestiunea de a şti când o persoană este considerată ca fiind „acuzată” de o infracţiune penală în sensul articolului 6. dacă rezultatul lor este decisiv pentru un drept civil protejat de această dispoziţie (H. precum suma lor potenţială şi reală. În acelaşi timp. orice procedură a cărui rezultat este decisiv pentru determinarea unui drept civil trebuie să corespundă criteriilor articolului 6 (Ringeisen c. c. Curtea a mai afirmat că declararea unei oarecare infracţiuni drept „necondamnabilă” nu înseamnă sustragerea acesteia de sub protecţia Articolului 6 (Adolf c. de asemenea. precum natura şi severitatea pedepsei ispăşite (Pierre-Bloch c. 2. în această calitate. Suediei (2002) şi Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Ce înseamnă „acuzaţii penale”? La fel cum a făcut pentru noţiunea de „drept sau obligaţiune civilă”. Curtea a estimat că răspunsul depinde de faptul de a şti dacă un Stat ia „alte măsuri care implică un astfel de reproş [cel de a fi îndeplinit o infracţiune penală] şi care are drept consecinţă. Austriei (1984) şi Buchholz c. şi Schouten şi Meldrum c.

Franţei (1997): procedură în vederea unei reintegrări în rezultatul punerii în disponibilitate pentru convenenţă 54 . pentru a determina dacă instanţa intră în câmpul de aplicare al articolului 6. Suediei (2002)).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului situaţiei suspectului” (Foti şi alţii c. Franţei (1997)). în măsura în care Curtea consideră că chestiunile fiscale fac parte din prerogativele esenţiale ale autorităţii publice (Ferrazzini c. Austriei (1996)). Franţei (2000)). extrădarea (Mamatkutlov şi Abdurasulovic c. Precum s-a arătat mai sus. etapa determinării pedepsei este. El nu se aplică chestiunilor care depind de dreptul public precum deciziile cu privire la intrarea. Pe de altă parte. aflarea şi deportarea străinilor (Maaouia c. Regatului Unit (2003)). Suediei (2002)) şi Janosevic c. În general. c. articolul 6 nu se aplică cu atât mai mult în lipsa unui litigiu (Kienast c. nu răspunde acestui standard deschiderea unei anchete de poliţie. dirijată de articolul 6. Regatului Unit (1999) şi Easterbrook c. Ce nu sunt „drepturi şi obligaţiuni civile” şi „acuzaţii penale”? Articolul 6 se aplică cazurilor când o persoană poate invoca un „interes protejat” precum un drept enunţat în legislaţia naţională sau un drept obţinut (de exemplu un drept la o pensie când interesatul a plătit cotizaţiile la o casă de pensii). În cele două contexte. Curtea ţine cont de astfel de factori precum scopul desuasiv sau represiv al sancţiunilor eventuale impuse.1. Italiei (2001)). Austriei (2003)). Curtea a stabilit de asemenea aceeaşi distincţie cu privire la exercitarea prerogativelor unui tribunal în materie de asigurare a calmului şi ordinii în sala de judecată prin intermediul sancţiunilor împotriva unei părţi care incită la tulburări (Putz c. Într-un proces penal. precum şi natura şi caracterul acestei sancţiuni. Obligaţiunea de a achita impozitul nu intră în mod firesc în câmpul de aplicare al articolului 6. percheziţiile localurilor sau ale persoanelor. interogarea martorilor sau alte activităţi ce nu au un efect direct asupra celui interesat. Organele Convenţiei au estimat ca criteriul „repercusiuni importante” prevede asemenea măsuri ca publicarea unui mandat. articolul 6 nu se aplică relaţiilor interne între organele guvernamentale şi funcţionarii lor (Neigel c. 3. dacă autorităţile impun amenzi sau alte penalităţi prin intermediul unei sancţiuni penale în cadrul unui contencios fiscal. Totuşi. Curtea a conchis de asemenea o încălcare a acestei prevederi când perioada numită condamnabilă (tariff) a pedepsei aplicate unui deţinut condamnat fusese fixat nu de către tribunal dar de secretarul de Stat al justiţiei (V. dispoziţiile articolului 6 cu privire la acuzaţiile în materie penală sunt aplicate (Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Italiei (1982)). Turciei (2004)) sau litigiile electorale (Pierre-Bloch c. de asemenea.

Regatului Unit (1998)). Cu toate că accesul la tribunal poate fi limitat în anumite împrejurări – de exemplu din cauza termenului legal. Regatului Unit (2001): alegaţie de discriminare în recrutarea pentru un post de rang inferior în funcţia publică). Janosevic c.aceste limitări nu trebuie să aducă atingere însăşi esenţei dreptului la un tribunal (Brualla Gómez de la Torre c. În ceea ce priveşte persoanele nevoiaşe. Franţei (2003). Suediei (2002) şi (Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Orice restricţie a accesului trebuie să urmărească un scop legitim şi mijloacele utilizate trebuie să fie proporţionale acestui scop (Tinnelly & Sons Ltd. Accesul la o instanţă judiciară trebuie să fie real şi nu doar formal. este necesară o asistenţă juridică profesională pentru a se asigura că persoana vizată se bucură efectiv de dreptul său la un tribunal. Spaniei (1977). chiar în contextul penal (Escoubet c. această condiţie poate 55 . Curtea consideră că articolul 6 poate fi aplicat (a se vedea. Totuşi. Frydlender c. Franţei (1999) şi Mosticchio c. 4. Kreuz c. Franţei (2000): nereînnoirea unui contract al unui expert tehnic pe lângă guvern şi Devlin c. Tolstoy Miloslavsky c. când efectul unei măsuri temporare este important şi riscă să aibă consecinţe ireversibile asupra rezultatului procedurii cu privire la faptul de a determina un drept. al depunerii de către solicitant într-o procedură civilă a unei garanţii la momentul formării unui recurs. Ciprului (2001): decizia provizorie a unui tribunal care obligă societatea reclamantă să restituie o mare porţiune din plata sa unei societăţi cu care ea a încheiat un acord de închiriere). şi alţii şi McElduff şi alţii c. Franţei (2003) şi Garcia Manibardo c. Suediei (2002): refuzul tribunalelor de a suspenda efectul măsurilor de executare în timpul unor lungi proceduri de recurs contra unei majorităţi de impozit luate de fisc). de exemplu. Franţei (1998)).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului personală). Curtea poate considera că articolul 6 a fost încălcat atunci când o jurisdicţie de apel respinge un recurs din cauză că apelantul nu a îndeplinit integral propriile sale obligaţiuni de a executa cauzele deciziei contestate (Annoni di Gussola şi alţii c. dacă o persoană îşi asumă doar aceste responsabilităţi de încredere la nivelul sectorului public. articolul 6 este aplicabil (Markass Care Hire Ltd c. Belgiei (1999): retragere temporară a unui permis de conducere în urma unui accident. Regatului Unit (1995). În anumite împrejurări. Pages c.1 Administrarea echitabilă a justiţiei începe prin garantarea pentru orice persoană a accesului la un tribunal care are toate atributele unei forme judiciare de control. Italiei (2000)). Totuşi. Dreptul la un tribunal în virtutea articolului 6. Articolul 6 poate uneori fi declarat inaplicabil măsurilor destul de nesemnificative şi temporare. sau al limitării capacităţii de a exercita o acţiune în justiţie a minorilor şi incapabililor majori . Bayle c. Franţei (2000). Poloniei (2001) şi Aït-Mouhoub c. nici în cazurile când funcţionarul exercită o parte a drepturilor suverane ale Statului (Pellegrin c. Spaniei (2000)).

Posibilitatea unei ingerinţe ex post facto a autorităţilor executive Principiul preeminenţei dreptului conferă Statului sau altor autorităţi publice datoria nu doar să se conformeze ordonanţelor sau deciziilor judiciare 56 . Franţei (2002)). autorităţile executive responsabile de executarea unei hotărâri legale nu pot refuza îndeplinirea (Jasiūniené c. Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii c. Greciei (1991): inginer independent. Philis c. României (2003): naţionalizarea bunurilor imobiliare) sau excluderea anumitor categorii de justiţiabili (Golder c. În fine. Franţei (1999). sau. Multiplex c. Croaţiei (2002). Greciei (2002)). Anagnostopoulos şi alţii c. Totuşi. Kutiċ c. accesul efectiv la tribunal capătă o astfel de reprezentare (Bertuzzi c. La fel. Rotaru c. Un Stat nu poate limita nici exclude controlul judiciar al litigiilor care intră în câmpul de aplicare al articolului 6. prin intermediul altor mijloace (Andronicou şi Constantinou c. Belgiei (1998)). Franţei (2003). Chevrol c. Regatului Unit (2002)) sau în lipsa oricărui motiv serios de apel care cere asistenţa unui profesional în drept (Del Sol c. Lituaniei (2003). Greciei (2000)). Greciei (1997) şi Sfintele mănăstiri c. Croaţiei (2003).1 (Glod c. şi Popovici şi Dumitrescu c. Dacă un birou de ajutor jurisdicţional determină că o asistenţă profesională este crucială pentru buna desfăşurare a procedurii. Greciei (1994).beneficiar de ajutorul judiciar . Irlandei (1994). un Stat nu poate acţiona pentru a influenţa rezultatul unei proceduri pendinte în faţa tribunalelor sau de a limita efectele anumitor sentinţe exploatând dreptul intern (Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Keegan c.în acţiunea sa de despăgubiri contra unui avocat). României (2003): legalitatea deciziilor unui organ administrativ. Biserica catolică din Canée c. Luordo c. Olandei (1996). Franţei (1994)). României (2000) şi Koskinas c. Chiar în lipsa unei legislaţii care afectuează rezultatul unei proceduri judiciare. în lipsa unui astfel de ajutor cu privire la procedurile civile. Germaniei (2001): taţi celibatari. Irlandei (1979) şi Aerts c. Franţei (2003): refuzul succesiv a mai multor avocaţi de a reprezenta în justiţie reclamantul . Papageorgiou c. Germaniei (2001) şi Hoffmann c. Franţei (2002) şi Essaadi c. Italiei (2003): falimente. c. la fel ca şi atunci când tribunalul cere unui ministru să interpreteze un tratat înainte de a respinge o cerere fondată pe această interpretare (Beaumartin c. Greciei (1999): refuzul autorităţilor de a aplica sentinţele definitive şi obligatorii ale tribunalelor). Antonakopoulos. dacă un tribunal refuză să examineze fapte esenţiale înainte de a se pronunţa. Greciei (1997). lipsindu-se astfel de exercitarea propriei sale jurisdicţii.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului fi îndeplinită prin intermediul ajutorului judiciar (Airey c. Regatului Unit (1975): prizonieri. Sommerfeld c. Vortsela şi Antonakopulou c. Greciei (1994): biserici şi mănăstiri specifice). este încălcat dreptul de acces la tribunal (Terra Woningen B. Curtea a mai considerat că un Stat poate refuza să acorde ajutor judiciar fără a încălca articolul 6 dacă este clar că individul care cere acest ajutor cunoaşte bine legea aplicabilă şi nu se confruntă cu probleme complicate (McVicar c. Ciprului (1997)).V.

Italiei (1999)). Accesul la un tribunal şi imunitatea Cu toate că articolul 6 se aplică la multe litigii între persoane particulare şi Stat. Încălcarea poate rezulta de asemenea dintr-o situaţie în care Curtea supremă îşi ia competenţa de a statua cu privire la cererile care se referă la încălcarea drepturilor protejate de autorităţile executive (Vasilescu c. autorităţile executive responsabile de punerea în acţiune a deciziilor judiciare au oprit deciziile care puteau crea obstacole sau să întârzie la nesfârşit această punere în acţiune. Un Stat nu poate cu atât mai mult invoca dificultăţi financiare pentru a justifica neplătirea indemnizaţiilor acordate de un tribunal (Burdov c. În anumite cazuri. La fel.prefecturile responsabile de aplicarea deciziilor tribunalelor care ordonă restituirea proprietăţilor imobiliare utilizase puterea lor discreţionară pentru a refuza ajutorul poliţiei în operaţiile de expulzare. României (1998) şi Brumărecu c.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului luate împotriva lor. diverse imunităţi şi privilegii acordate Statului sau agenţilor săi pot împiedica tribunalele să statueze asupra anumitor cauze. În ceea ce priveşte litigiile civile care nu provin din dreptul muncii. În cauza McElhinney c. Regatului Unit (2001): litigiul cu privire la recrutarea pentru un post). Greciei (2003). Italiei (1999) . incompatibilă cu principiul de securitate a rapoartelor juridice (Sovtransavto Holding c. Curtea a considerat că 57 . Regatului Unit (2001)). Dacă autorităţile executive dispun de puterea de a cere în mod unilateral revizuirea sau anularea unei decizii de justiţie definitive. imunitatea de care se bucură misiunile diplomatice şi ambasadele pot pune obstacole procedurale examinării anumitor plângeri civile de către tribunalele naţionale (Fogarty c. Organizaţiile internaţionale pot fi în situaţia de a acorda o imunitate de urmărire civilă în faţa tribunalelor naţionale din ţara lor gazdă (Waite şi Kennedy c. României (1999)). Greciei (1997) şi Immobiliare Saffi c. Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului 6 în cauza în care tribunalele Regatului Unit a conchis asupra imunităţii urmăririlor civile ale guvernului kuweďtian Regatului Unit pentru reparaţiile care rezultau din rănile corporale aplicate prin tortură de agenţii acestui guvern (Al-Adsani c. De exemplu. dacă mai multe autorităţi guvernamentale sunt abilitate să formuleze obiecţii împotriva rezultatului unei proceduri judiciare. Germaniei (1999): conflict de lucru). Irlandei (2001) de asemenea. În cauza Satka şi alţii c. Statul a blocat emiterea sentinţelor cu privire la proprietate a bunurilor imobiliare de orice efect practic.precum şi în nenumărate cauze similare . Ucrainei (2002)). ca atare. este. în cauza Immobiliare Saffi c. poate fi încălcat articolul 6. însă de asemenea şi deciziile adoptate în contextul unei proceduri administrative (Hornsby c. Federaţiei Ruse (2002)). Curtea consideră că posibilitatea de anulări repetate a unei judecăţi definitive. adoptând o serie de decrete administrative care descriau utilizarea rezervată acestor bunuri şi.

5. Constatând că Irlanda nu depăşise marja sa de apreciere limitând dreptul de acces la un tribunal. în timp ce această imunitate se baza pe o rezoluţie adoptată de însăşi parlament şi că persoana care se considera defăimată nu dispunea de nici un alt mijloc de a obţine satisfacţie (Cordova c. Alte aspecte ale articolului 6. din jurisprudenţa de la Strasbourg decurge clar că judecătorii nu pot fi legaţi prin interpretarea legii făcute de membrii puterii legislative sau executive. Italiei (nr. Există de asemenea. Belgiei (2003)). a acorda membrilor aparatului judiciar o imunitate faţă de responsabilităţile civile nu este compatibil cu articolul 6 decât dacă alte mijloace sunt propuse persoanelor care doresc să obţină o compensaţie pentru pagubele care le-au fost aplicate de un membru al sistemului judiciar (Ernst şi alţii c. Regatului Unit (1998)). Curtea a constatat astfel o încălcare în cauza Sovtransavto Holding c. principii care nu sunt deschise. însă nici Convenţia nici organele sale nu implică mijloacele de a răspunde acestei condiţii.1 face trimitere atât la procedurile cât şi la procedurile penale. Principiul ascuns clauzei de independenţă şi imparţialitate este separarea puterilor. Totuşi. Curtea a considerat inadmisibil pentru un membru al parlamentului de a invoca imunitatea sa pentru a scăpa de urmăririle pentru defăimare într-un litigiu care a survenit în afara contextului politic.1 Precum s-a spus mai sus. Un Stat care îşi acordă sie sau funcţionarilor săi o imunitate de responsabilitate civilă în numele „interesului public” trebuie totuşi să ofere alte recursuri pentru despăgubiri persoanelor care fusese rănite din cauza acţiunilor compartamentului agenţilor puterii publice (Osman c. Ucrainei (2002) în care Preşedintele Ucrainei scrisese la Curtea supremă de arbitraj pentru a-i cere să „apere interesele naţionalilor ucraineni” împotriva celor ai societăţii comerciale ruseşti reclamante. A existat de asemenea 58 . Este important atunci de reţinut că condiţiile generale enunţate în articolul 6.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Irlanda putea oferi imunitate Regatului Unit cu privire la acţiunile soldaţilor britanici în Irlanda de Nord astfel încât delictele civile comise de interesaţi să poată fi considerate ca acta jure imperii (îndeplinite în exercitarea puterii publice). 1 şi 2) (2003)). articolul 6.1 să convinţă condiţiilor prescrise de articolele mai specifice. La fel. aşa-numite de „echitate” care nu sunt în mod direct enunţate însă care au importanţa lor pentru a înţelege punerea lor în acţiune. Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor: generalităţi Principiile ascunse pentru independenţa şi imparţialitatea unui tribunal sunt strâns legate de cele care conduc dreptul la un tribunal (a se vedea secţiunea precedentă). Curtea a relevat că reclamantul putuse intenta o acţiune în faţa tribunalelor britanice. pe când paragrafele 2 şi 3 ale articolului se aplică doar în penal.

Suediei (1989)). Spaniei (2003): un judecător era angajat parţial de una din părţi la procedură. căci judecătorul fondului hotărâse mai înainte asupra reţinerii provizorii a acuzatului: or. dar nu a constatat o încălcare atunci când judecătorul a dat instrucţiuni clare juraţilor. Italiei (2000). Regatului Unit (2000): judecătorul din Guernesey prizida curtea care era responsabilă de a statua cu privire la contestarea aplicării unui plan de amenajare a teritoriului adoptat cu participarea sa în calitate de judecător adjunct). Curtea a stabilit că. Această normă cere în mod special ca persoanele să statueze asupra unui punct specific fără a putea fi perceput ca întreţinând relaţii cu una din părţi (Sramek c. deoarece majoritatea juraţilor au legături cu acuzatul. este important ca să se păstreze aparenţa de imparţialitate şi independenţă obiectivă (Langborger c. În cauza Hauschildt c. Convenţia nu impune proces înaintea juraţilor. într-o ţară în care este instituit sistemul judiciar. Curtea constată o încălcare a dispoziţiei în cauza Holm c. ce hotărau un caz penal împotriva unui membru al minorităţii rasiale. Belgiei (1984). În ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea tribunalului însăşi. se aplică cerinţele de imparţialitate şi independenţă. Rojas Morales c. Lituaniei (2000)). Saint-Marin (2000). Suediei (1993). Belgiei (1982). Precum s-a spus mai sus apropo de dreptul la un tribunal. unde unul din juraţi a formulat în mod fals observaţii negative contra minorităţii din care făcea parte reclamantul (Sander c. chiar dacă persoane fizice sunt calificate pentru a trata o problemă dată şi dacă nu este un motiv de a pune la îndoială integritatea lor personală. Regatului Unit (2000)). Danemarcii (1989).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o încălcare din moment ce funcţiile judiciare şi legislative sunt combinate (McGonnell c. Islandei (2003): soţul unui judecător datora nişte bani uneia din părţi).nu pot numi judecătorii responsabili de a audia o cauză în care el are un interes (Daktaras c. Curtea a constatat o încălcare a articolului 6. 59 . Castillo Algar c. în acest caz. Spaniei (1998)) la un judecător . În cauza De Cubber c. să aducă un prejudiciu obiectivităţii procesului. deciziile cu privire la detenţie trebuie să ţină cont de indicii de culpabilitate şi pot. Greciei (1997)). Autorităţile judiciare implicate la etapa introducerii nu se pot afla în calitate de magistraţi în cadrul şedinţei unui proces-penal. Austriei (1984): un membru al tribunalului era subordonat profesional unei dintre părţi. în cauza Piersack c. şi Sigurdsson c. autorităţile guvernamentale nu pot trece cu tăcerea sau nu pot refuza să aplice deciziile luate de un tribunal judiciar (Hornsby c. Pescador Valero c. nu era admisibil ca judecătorul de instrucţie şi judecătorul fondului să fie aceeaşi persoană şi. aceeaşi constatare a fost făcută cu privire la un preşedinte de tribunal care în prealabil participase la cauza judecată în calitate de procuror.care ocupă un post de autoritate în sistemul judiciar . (Tierce şi alţii c. Totuşi.

desemnat de personalul militar care trebuia să fie ca ofiţer procuror. ea a constatat o încălcare a acestei prevederi pentru că curtea de casaţie hotărâse de a uni cauzele. Orice persoană care îşi asumă un rol în cadrul curţii marţiale care are un rang inferior şi depinde de comandamentul său. cu titlu excepţional. Belgiei (2000). De exemplu. din motivul că exista o legătură de conexiune între persoane particulare şi ministru. judecarea miniştrilor de către această jurisdicţie . mai ales în prezenţa legăturilor structurale strânse între autorităţile executive şi ofiţerii care prezidau procesele (a se vedea. şi să confirme pedeapsa aplicată. Regatului Unit (2002): doi judecători tineri fusese numiţi membri ai unei curţi marţiale pe o bază ad hoc şi unica cale de recurs împotriva deciziei negative consta într-o „autoritate de control” nejudiciară căreia curtea penală de apel îi refuzase autorizaţia de apel fără ca aceasta să considere necesar de a ţine o audiere.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor: tribunalele militare şi curţile de securitate ale Statului Curtea a examinat mai multe cauze care denunţau lipsa independenţei şi a imparţialităţii curţilor de securitate ale Statului. Curtea a mai relevat unele puncte vulnerabile ale sistemului în cauza Morris c. Curtea a conchis o încălcare a articolului 6 în măsura în care un „ofiţer convocator” în faţa curţii marţiale plasase reclamantul în detenţie provizorie în aşteptarea procesului său. în cauza Findlay c. Regatului Unit (1997).care prevedea. Turciei (1998) şi Incal c. numit de judecătorii acestei curţi. de judecătorul lor natural. ofiţer procuror asistent şi ofiţer apărător adjunct. Dacă legea ea-însăşi fixează componenţa unui tribunal. Curtea nu a considerat că a fost încălcat articolul 6 într-o cauză în care preşedintele unei curţi marţiale era pe punctul de a pleca la pensie şi nu mai putea decide evaluarea superiorilor săi ierarhici şi în care doi judecători ordinari aveau o instruire specială în materie de proceduri disciplinare (Cooper c. Çiraklar c. Regatului Unit (2003)). nerespectarea acestor 60 . tribunalelor militare şi alte tribunale care acţionau într-un context militar sau aproape militare. Judecătorii de la Strasbourg au elaborat o jurisprudenţă foarte clară care interzice judecarea civililor de către tribunalele militare. lipsind astfel reclamanţii. împotriva voinţei lor.fără a cita cea mai mică prevedere care să poată servi drept bază legală pentru judecarea persoanelor fizice. Totuşi. de exemplu. supravegherea sau controlul procesului de către autorităţile nejudiciare ridică mai pulte probleme. În pofida introducerii următoare a animitor reforme în sistem. Un tribunal „stabilit prin lege” Curtea a constatat o lipsă a obligaţiunii de a stabili un tribunal prin lege în câteva cauze rare. Unind cauzele. În ceea ce priveşte tribunalele militare. Curtea de casaţie belgiană invocase un articol al Constituţiei . Turciei (1998)). În Coëme şi alţii c.

Republicii Cehe (2000)). Portugaliei (1984)). de părţi sau de martori. Federaţiei Ruse (2003) şi Lavents c.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevederi implică constatarea unei încălcări a articolului 6. Dreptul la un proces „într-un termen rezonabil” Cele mai multe cauze examinate de Curtea europeană a Drepturilor Omului se referă incontestabil la un proces echitabil într-un termen rezonabil. Curtea a stabilit că termenul începe de la momentul notificării oficiale. În cauza Eckle c. Curtea a evaluat complexitatea unei cauze în special în funcţie de natura faptelor sau de punctele de drept ridicate. Belgiei (1980)). Republicii Federative Germane (1982).1 (Posokhov c. provenind de la o autoritate competentă. cu privire la învinuirea de a fi săvârşit o infracţiune” (Deweer c. Italiei (1996) şi Guillemin c. Franţei (1997)). încât o întârziere în esenţă din cauza acţiunii sau a inacţiunii unui apărător nu implică încălcarea articolului 6 (Punzelt c. Fiecărui Stat îi revine deci de a ajusta sistemul său judiciar în aşa fel încât să permită organizarea proceselor într-un termen rezonabil. Germaniei (1997)). Ea a mai refuzat de asemenea să admită că unele împrejurări politice pot justifica termenul lung când aceste împrejurări se produc mai mulţi ani după introducerea procedurii (Pammel c. Curtea consideră că Statul este responsabil de orice întârzieri cauzate de un organ administrativ sau judiciar. În materie penală. Termenul în procedurile civile începe odată cu data deschiderii procedurii iar în procedurile penale de la data acuzării. În procedurile civile. Curtea a respins argumentele guvernelor care nu respectă norma în materie de termen. Germaniei (1997) şi Probstmeier c. Letoniei (2002)). Germaniei (1981)). Belgiei (1984) şi Guincho c. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor. cu condiţia ca ele să ia rapid măsurile cerute pentru a face faţă unei situaţii excepţionale. Buchholz c. de exemplu. O stocare temporară nu implică responsabilitatea Statelor contractante. modul în care autorităţile au examinat dosarul. Comportamentul avocatului unei persoane poate fi atribuit acestei persoane. termenul include nu doar timpul cerut pentru a parveni la o decizie definitivă dar şi termenul necesar pentru executarea sentinţei (Di Pede c. comportamentul reclamantului şi miza instanţei pentru acesta din urmă (a se vedea. În ceea ce priveşte conduita reclamntului. Curtea a adăugat 61 . invocând insuficienţa resurselor de personal sau creşterea masivă a volumului contenciosului (De Cubber c. de numărul acuzaţiilor. Printre factorii pe care organele Convenţiei au examinat pentru a aprecia caracterul rezonabil al acestui termen figurează complexitatea cauzei. Germaniei (1982)). Curtea a considerat că un individ acuzat de o infracţiune penală nu este obligat să ajute la accelerarea mersului procedurii intentate împotriva lui (Eckle c. precum şi de existenţa eventuală a procedurilor paralele sau conexe sau de elemente internaţionale.

Nuutinen c. Finlandei (2000) şi E. Franţei (1994). În această privinţă. a pieselor contabile esenţiale). cele două proceduri au continuat timp de 17 şi 10 ani respectiv.P. 2) (2003)). Dacă ea examinează miza procedurii pentru reclamantul care pretinde că o procedură este prea lungă. Finlandei (1994) şi Ignaccolo-Zenide c. în cadrul instrucţiei. Slovaciei (1998) şi Malhous c. Termenul ia sfârşit în ziua când decizia celei mai înalte instanţe naţionale devine definitivă. Curtea se conduce de criterii stricte (X. Cu toate că în principiu Curtea poate doar să cunoască cauze survenite după intrarea în vigoare a Convenţiei pe teritoriul unui Stat dat. judecătorii de la Strasbourg au remarcat că procedurile care se refereau la desemnarea pazei sau dreptului la vizită a copiilor trebuie să fie examinate deosebit de rapid (a se vedea. condiţia de asigurare a unei audieri publice nu este satisfăcută dacă un proces-penal se ţine în incinta unei închisori. A.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul de a şti dacă situaţia [suspectă] a fost în mod substanţial afectată”. Regatului Unit (2000)). Curtea europeană pentru Drepturile Omului ţine cont de alte drepturi protejate susceptibile de a fi afectate de o întârziere nepotrivite (Stratégies et Communication et Dumoulin c. c. Franţei (1992). însă şi cele ale publicului în general: trebuie de fapt de păstrat încrederea în aparatul judiciar. o procedură deschisă doar pentru părţi şi reprezentanţii lor nu corespunde exigenţelor acestei prevederi a Convenţiei (Kadubec c. la fel şi procedurile care se referă la determinarea capacităţii juridice a unei persoane în funcţie de sănătatea sa mintală (Matter c. modalităţile de acces la tribunal şi alte informaţii similare (Riepan 62 . şi alţii c. Franţei (nr. cel puţin dacă se ia măsuri pentru a infoma publicul asupra locului acestei închisori. Ea a stabilit în mod coerent în cazurile legate de durata procedurilor de compensaţie înaintate de persoane infectate de SIDA prin transfuzie de sânge. Karakaya c. În linii generale Curtea îi permite Statului unele abateri în legătură cu durata procedurilor civile şi de cele penale. de exemplu. ceea ce reprezintă acelaşi criteriu ce se aplică pentru a decide dacă reclamantul trebuie acuzat de o infracţiune penală (în această instanţă.în cererile care se referă la durata procedurii .de specificul situaţiei la data intrării în vigoare. c. Dreptul la o audiere publică Scopul publicităţii procedurilor judiciare este de a proteja persoanele împotriva unei administrări secrete a justiţiei. Belgiei (2002): interesele comerciale ale unei societăţi lezate de durata anchetei penale asupra administratorului său delegat şi prin confiscarea. La fel. Slovaciei (1999) şi Lutz c. Italiei (1999)). Prin urmare. Republicii Cehe (2001)). Danemarcii (1996)) şi în cazurile procedurilor care au legătură cu copiii plasaţi în grija autorităţilor publice şi problemele conexe (Hokkanen c. ea ţine de asemenea cont . Interesele astfel protejate sunt nu doar cele ale părţilor în cauză.

în special când o parte la cauză face în mod direct cerere (Fischer c.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului c. Principala considerare a judecătorilor de la Strasbourg în examinarea cauzelor de acest tip este următoarea: „Poate oare fi procedura în ansamblul său conformă normelor de echitate în sensul articolului 6. Stefanelli c. McMichael c. totuşi. Belgiei (1997) 63 . Franţei (2003). Austriei (2000)) sau când o instanţă judiciară procedează la examinarea faptelor şi punctelor de drept (Fredin c. Germaniei (1983)). Curtea a precizat conţinutul principiilor de echitate într-o jurisprudenţă abundentă care include numeroase cauze complexe. Bakker c. Finlandei (1995). Curtea a precizat că caracterul public al audierii include de asemenea dreptul la o audiere în primă instanţă (Ezelin c. Norvegiei (2003)). Franţei (1991). Franţei (1997)) sau i-a fost refuzat dreptul de a înainta anumite dovezi (De Haes şi Gijsels c. Franţei (2000). Saint-Marin (2000). Austriei (1995)). 6. Condiţiile de asigurare a audierii publice sunt valabile doar pentru etapele procedurii care afectează decizia judiciară într-o cauză dată şi respectarea sa trebuie să fie verificată în conformitate cu caracteristicile procesului preconizat în ansamblul său (Axen c. Islandei (2003)). Totuşi. Austriei (1995) şi Eisenstecken c. Austriei (2000)). Krčmáŕ şi alţii c. Saint-Marin (2003) şi Sigurthor Arnarsson c. dacă o parte a fost nevoită să refuze accesul la piesele procedurii (Kerojärvi c. Finlandei (2003). Republicii Cehe (2000). Austriei (2003). Regatului Unit (1995) şi Foucher c. APEH Üldözötteinek Szövetsége şi alţii c. Regatului Unit (1984)). Curtea a conchis că a fost încălcat articolul 6 dacă o jurisdicţie internă a fondat deciziile sale pe argumente care nu le erau cunoscute apărătorilor (Slimane-Kaïd c. Curtea a considerat că o audiere nu este indispensabilă în cauzele care ridică probleme de fapt şi de fond care pot fi rezolvate pe baza dosarului şi a concluziilor scrise de părţi. Austriei (1968)) şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său. În orice caz. Forcellini c. Austriei (2000)). 2) (1994) şi Fischer c. MacGree c. Totuşi. sentinţele trebuie să fie pronunţate public (Rushiti c. Suediei (nr. presa şi publicul pot fi excluşi de la audierile disciplinare ţinute într-o închisoare (Campbell şi Fell c. Principiul egalităţii armelor include noţiunea conform căreia fiecare din cele două părţi la o procedură are dreptul să obţină informaţii cu privire la faptele şi argumentele părţii adverse şi trebuie să aibă şanse egale de a răspunde celuilalt. Fortum Corporation c. Echitatea procedurii: aspecte suplimentare După cum s-a spus mai sus. Ungariei (2000) şi Walston c.1 al Convenţiei”? Principiul egalităţii armelor Cel mai important dintre principiile neformulate ale Articolului (6) este cel al „egalităţii armelor” – ideea că fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale pentru a-şi prezenta cauza (Neumeister c.

Curtea a conchis de asemenea asupra unei încălcări a acestei prevederi în cauze unde tribunalul naţional aplicase reguli de procedură într-un mod foarte rigid (Pérez de Rada Cavanilles c. Franţei (1996) K. Curtea a conchis o încălcare dacă un copil fusese luat de la mama lui la doar câteva ore de la naşterea sa şi propus spre adopţie o săptămână mai târziu. Ucrainei (2002): tribunalul invitase reclamanta să facă apel pen64 . Spaniei (2000)). Respectarea cu bună credinţă a regulilor de procedură Este de la sine înţeles că. apărătorii trebuie să fie prezenţi şi îndreptăţiţi de a lua parte în orice proces. Spaniei (1994) şi Van Orshoven c. unde tribunalul a acceptat audierea numai a unei părţi (Hiro Balani c.c. retragerea drepturilor părinteşti şi alte probleme conexe care au legărură chiar cu dreptul la respectarea vieţii de familie.s-a dovedit că prezentau tulburări psihice posttraumatice şi erau parţial incapabili de a da instrucţiuni avocaţilor lor. şi când o parte nu a fost nici o dată informată despre datele relevante ale procesului intentat împotriva sa (Vacher c.. C. articolul 6 este încălcat (Leoni c. Austriei (2001) şi T. Spaniei (1994).P. c. Franţei (2002)). Quadrelli c. Prezenţa unui reprezentant al guvernului în timpul deliberărilor unui tribunal poate duce la exercitarea unei influenţe nepotrivite asupra procedurii (APBP c. Ministerul public asumă obligaţiunea pozitivă de a divulga de fapt elementele de probă pertinente pentru apărare în timp util (Kuapila c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Mantovanelli c. Ruiz Torija c. Monnel şi Morris c. şi K. şi S. În cauzele Colozza c.M. O abordare identică a fost adoptată în cauze similare care au implicat copii mici (a se vedea. Regatului Unit (2002)). Regatului Unit (2001)).B. În cauzele care implică minori. c. Italiei (2000)). Franţei (1997)). fără ca părinţii să aibă posibilitatea de a obţine consultaţii juridice în timp ce autoritatea judiciară competentă nu se pronunţase asupra unor chestiuni importante (P. Austriei (1985). modalităţile de aplicare a principiului egalităţii armelor pot fi diferite. c. Portugaliei (1996). de exemplu. Irlandei (1994)). Regatului Unit (2003)). Regatului Unit (1987). În cauzele care se referă la îndepărtarea copiilor de părinţii lor. Italiei (2000) şi Keegan c. Belgiei (1997). Italiei (1985). plus lipsa unui martor cheie (Bönisch c.D. de a avea o prestanţă adecvată la bară în cadrul propriei lor apărări sau de a participa plenar la procedura care a fost publică (V. Curtea a conchis că a fost încălcat articolul 6 într-o instanţă când doi tineri copii . Regatului Unit (1999)). Franţei (2002)). Spaniei (1998) şi Miragall Escolado şi alţii c.acuzaţi de omor . Regatului Unit (1999) şi T. Olandei (1998) şi Fretté c. Norvegiei (1996) şi Lobo Machado c. nu a respectat angajamentele sale faţă de o parte (Sovtransavto Holding c. Buchberger c. Curtea a hotărât că în majoritatea cazurilor. De exemplu. c. dacă un tribunal naţional comite o eroare de procedură care afectează echitatea procedurii şi omite apoi rectificarea ei. Botten c. Finlandei (2000) şi Dowsett c.

Franţei (1998). Belgiei (1987)).1 constrânge tribunalele să expună motivele deciziilor lor. Van Pelt c. Procese în contumacie O persoană care nu a asistat la o procedură supusă articolului 6 nu renunţă din această cauză la protecţiile oferite de această prevedere. o curte de apel poate. Regatului Unit (1998)). un organ abilitat să ia decizii nu s-ar fonda pe un motiv contradictoriu intern (Hirvisaari c. acest fapt poate fi asimilat unei încălcări a articolului 6 (Anagnostopoulos c. Khalfaoui c. Belgiei (1999). Curtea poate conchide asupra unei încălcări a articolului 6. Franţei (2002)). iar autorităţile nu declanşează acţiunea publică prescrisă. Franţei (2000) şi Pobornikoff c. şi alţii şi McElduff şi alţii c. Omar c. c.1 în numele principiului de echitate dacă regulile de procedură care conduc o procedură specifică sunt lipsite de claritate. Belgiei (2000). şi a refuzat să examineze probele esenţiale sau substanţa plângerii (Tinnelly & Sons Ltd. Franţei (1999) şi Papon c. Dacă presupunem că această condiţie a fost îndeplinită. Spaniei (1999) şi Helle c. să se mulţumească de a relua motivele jurisdicţiei de primă instanţă (García Ruiz c. Curtea de casaţie respinsese un apel cu privire la puncte de drept pe motiv că reclamantul nu prezentase cândva un memoriu fără a fi fixat termenul). nici să respingă un apel cu privire la un drept care decurge din acest motiv (Guérin c. tribunalele inferioare şi alte autorităţi abilitate să ia decizii trebuie să indice motivele pe care ei se fondează pentru a permite părţilor să utilizeze eficient orice drept de recurs eventual (H. Finlandei (1997)). Franţei (1998). Nici un tribunal nu poate substitui propriul său motiv cu cel al experţilor medicali pentru a determina un tip special de tratament sau de intervenţie chirurgicală (Van Kück c. La fel. Finlandei (2001): o casă de pensii justificase reducerea pensiei de invaliditate a reclamantului subliniind că starea de sănătate a interesatului se deteriorase după acordarea sumei integrale a acestei pensii). în principiu. În special. Hotărâri motivate Articolul 6. Austriei (2000)). Curtea a considerat că un tribunal intern nu poate nici să refuze unui avocat de a reprezenta un client absent (Van Geyseghem c. apoi a respins acest recurs pe motiv că termenul de o lună prevăzut pentru introducerea apelului a fost depăşit). 65 .Convenţia Europeană a Drepturilor Omului tru a cere reparaţia unei lipse formale. un ministru al guvernului fusese judecat de Curtea de casaţie fără să fi fost informat despre regulile de procedură aplicabile până la proces) şi în cauza Vacher c. Greciei (2003)). În cazul când posibilitatea de a depune o plângere în civil depinde de instrucţiunea prealabilă a unei infracţiuni penale conexe. Germaniei (2003)). Franţei (1996). Ea a adoptat această poziţie în cauzele Coëme şi alţii c.

Regatului Unit (2000)). Elveţiei (1992). Dreptul de a nu contribui la propria incriminare Curtea a examinat mai multe cauze în care o persoană invocase încălcarea dreptului său de a nu contribui la propria incriminare. care transmisese informaţiile autorităţilor de urmărire în vederea utilizării lor în cadrul urmăririlor începute ulterior împotriva interesatului (Saunders c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului La fel. Curtea a conchis asupra unor încălcări ale articolului 6 dacă declaraţiile incriminate . fără a ţine cont de utilizarea lor în faţa tribunalului. fapt ce i-a constrâns să renunţe la dreptul de a păstra liniştea). un principiu care nu figurează în mod direct în Convenţie.L. Italiei (1985) şi Osu c. Curtea a conchis că prezenţa unor astfel de circumstanţe într-o cauză unde un membru al personalului direcţiei unei întreprinderi fusese constrâns să furnizeze informaţii cu privire la activităţile comerciale ale acestuia unei autorităţi guvernamentale.J. Italiei (2002)).fusese utilizate în cadrul procesului (Magee c. La fel. Franţei (1993)). judecătorul de instrucţie era la curent de misiunea sa iar autorităţile au deschis o anchetă preliminară împotriva reclamantului. Dacă o persoană eliberată sub cauţiune cu condiţia de a se prezenta la proces fuge şi este judecată în contumacie. Ea a adoptat chiar o poziţie identică. Regatului Unit (2000)). ea nu poate invoca imposibilitatea de a accede la tribunal (Karatas şi Sari c. în măsura în care poliţistul vizat a depus jurământ. Ea nu a relevat o încălcare a dreptului la un proces echitabil în cauza Lüdi c. Totuşi. Principalul factor examinat de judecătorii de la Strasbourg în cauzele de acest tip este chestiunea de a şti dacă circumstanţele legate de pretinsa autoincriminare pot fi considerate ca reieşind din constrângere. însă a susţinut întotdeauna că o persoană recunoscută vinovată într-un astfel de proces are dreptul de a reclama un nou proces la întoarcerea sa în jurisdicţia dată (Colozza c. Curtea a avut ocazia să examineze plângeri cu privire la recurgerea la agenţi obişnuiţi în cadrul anchetelor criminale. Ea a adoptat aceeaşi poziţie într-o cauză în care petiţionarul s-a plâns că a fost amendat pentru refuzul său de a prezenta declaraţii bancare şi documente legale. Portugaliei (1998) unde poliţia a acţionat în afara oricărui 66 . Regatului Unit (1996) şi I.obţinute de la suspect când el a fost privat de orice contact cu exteriorul în condiţii de detenţie opresive şi fără acces la un avocat . şi alţii c. Irlandei (2000): reclamanţii au obţinut informaţii contradictorii cu privire la drepturile lor în timpul interogatoriilor de poliţie. a căror existenţă era suspectată de autorităţile vamale. Curtea nu interzice procesele prin contumacie/lipsă în instanţele unde acuzatul/pârâtul este de negăsit. faţă de declaraţiile sau probele obţinute conform unor metode discutabile (Heaney şi McGuinness c. Într-o serie de cauze legate de conduita interogatoriilor de poliţie. dar pe care nu le-au găsit în timpul percheziţiei locuinţei lui Funke c. Franţei (2002)). ea a făcut o concluzie inversă în cauza Teixera de Castro c.

în măsura în care acest viciu de procedură nu a fost reparat în apel (Condron c.2 Articolul 6.O. Austriei (2001) unde tribunalele naţionale au recunoscut reclamantul vinovat în baza probelor foarte mici şi a speculaţiilor cu privire la rolul său într-un accident de automobil. Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat cauze cu privire la trei aspecte ale acestui drept. M. R. În ceea ce priveşte primul .2 în cauzele unde preşedintele parlamentului declarase public vinovat un ministru al guvernului acuzat de o infracţiune penală (Butkevičius c. C. Regatului Unit (2000)). Elveţiei (1997) unde Statul aplicase amenzi moştenitorilor indivizilor care au fost declaraţi vinovaţi de fraude fiscale în timp ce. Curtea a constatat o încălcare doar în cauze rare: Telfner c. Curtea a conchis asupra unei încălcări atât a articolului 6. Curtea a conchis asupra unei încălcări din moment ce poliţia i-a comunicat informaţii contradictorii sau obscure cu privire la dreptul său de a păstra liniştea. Irlandei (2000)).. Irlandei (2000) şi Quinn c.L. 7. Lituaniei (2002)) şi unde un înalt funcţionar şi poliţistul responsabil de o anchetă criminală 67 . şi J. Principiul care decurge din acest drept acordă beneficiul îndoielii oricărei persoane acuzate de o infracţiune penală (in dubio pro reo).. Chiar dacă un individ nu a constituit obiectul sancţiunilor penale pentru refuzul de a răspunde la întrebări.-L. A. Elveţiei (1997) şi E. Regatului Unit (2000): reclamantul a fost deţinut şi chestionat în timp ce el suferea de simptome de lipsă de heroină). Există o legătură între declaraţiile incriminate obţinute prin constrângere şi concluziile defavorabile extrase de un suspect din dreptul său de a păstra liniştea: un aspect important a privilegiului de a nu contribui la propria incriminare.2 consacră prezumţia de nevinovăţie. responsabilitatea penală nu este transmisibilă părţilor inocente. Curtea a constatat o încălcare a articolului 6. Judecătorii de la Strasbourg au considerat de asemenea că comunicarea instrucţiunilor neadecvate juraţilor cu privire la caracterul concluziilor care pot fi trase din tăcerea unui suspect în timpul unui interogatoriu de poliţie constituia o încălcare a articolului 6. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect .. Prezumţia de nevinovăţie: articolul 6.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului control judiciar şi unde reclamantul nu avea antecedente judiciare şi nu constituise obiectul unei anchete preliminare.P.1 cât şi a articolului 6.L.P. conform judecătorilor de la Strasbourg.P. c.2 (care garantează dreptul la prezumţia de nevinovăţie) în instanţe unde persoanele au fost recunoscute vinovate pe motiv că au refuzat să răspundă la întrebările poliţiei (Heaney şi McGuiness c. şi T.dacă sarcina de a aduce probe suficiente pentru a demonstra culpabilitatea îi revine ministerului public . mai ales dacă interesatul nu a avut acces la un avocat (Averill c.când se prevede că autorităţile judiciare sau media nu trebuie să conchidă asupra culpabilităţii unei persoane până la pronunţarea deciziei definitive cu privire la această culpabilitate -.

3 Ca şi în cazul prezumţiei nevinovăţiei înscrise în paragraful 2. în cel mai scurt timp. conform preponderenţei probabilităţilor. Curtea a conchis lipsa încălcărilor într-o cauză în care reclamantul a fost rugat să achite cheltuielile de judecată şi o indemnizaţie de cheltuieli care sugerau vinovăţia lui (Minelli c. Austriei (2000). întrucât sunt schiţate drepturi minime ce trebuie garantate celui acuzat. Curtea a mai stabilit o încălcare a articolului 6. tribunalul a declarat că suspiciunile nu pot fi înlăturate complet (Sekanina c. Elveţiei (1983): urmăriri judiciare abandonate pe motivul prescripţiei). Austriei (1982)). Norvegiei (2003)). pentru timpul petrecut în detenţie. Curtea nu a constatat o încălcare a articolului 6. Italiei (1989). Rushiti c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au declarat un suspect vinovat înainte chiar ca interesatul să fie inculpat (Allenet de Ribemont c. deoarece o persoană domiciliată într-o ţară fusese învinuită de săvârşirea unei fapte penale într-o altă ţară şi i s-a adus la cunoştinţă acest lucru prin documente redactate în limba celei de a doua ţări. persoanele achitate au comis actele în cauză (O. Garanţii procedurale prevăzute de articolul 6. într-o limbă pe care o înţelege acuzatul şi de o manieră detaliată: articolul 6. Franţei (1995)).a Până astăzi. Norvegiei (2003) şi Hammern c. persoane care au fost achitate de comiterea unor crime. există foarte puţină jurisprudenţă cu privire la această dispoziţie. exista totdeauna posibilitatea de a controla aprecierea echităţii procesului. când tribunalele interne au refuzat să indemnizeze. Austriei (2001)) sau în cazul când au estimat că. 8.3. Dreptul de a fi informat. nu şi totalitatea protecţiilor garantate de articolul 6 (Adolf c. Regatului Unit (2001) Curtea a estimat că Articolul 6. Austriei (1993). În general. Curtea a concluzionat în sensul unei încălcări a dreptului de a fi informat.2. conţinutul paragrafului 3 exprimă acelaşi lucru. Austriei (2001) şi Weixelbraun c. cea de a doua ţară a judecat cauza în lipsa persoanei şi a declarat-o în cele din urmă vinovată.2 într-o cauză în care o persoană a fost condamnată în dreptul civil să plătească o indemnizaţie pentru nişte fapte pentru care a fost deja achitat în penal (Ringvold c. Norvegiei (2003)). Printr-o interpretare în sens contrar. În cauza Brozicek c. Cu toate acestea. În cauza Phillips c. nu pot servi drept mijloc de sugestie a vinovăţiei penale a unui individ achitat sau care au fost subiectul acuzaţiilor retrase în consecinţă -. În ceea ce priveşte al treilea aspect – procedurile posterioare procesului. Lamanna c. garanţiile oferite de paragraful 3 completează dreptul la un proces echitabil enunţat în paragraful 1. c. fără a-i da vreun răspuns. În cauza Kamasinskii c.2 nu era aplicabil procedurilor de confiscare declanşate după o condamnare în cadrul procesului de determinare a vinovăţiei. Austriei (1989) Curtea a decis că desemnarea de către Stat a unui avocat 68 . În ciuda cererilor sale de a i se traduce acuzaţiile.

dacă este necesar. Datorită faptului că autorităţile responsabile de anchetă permit doar aceste consultaţii sub supravegherea lor.3. c. Curtea a subliniat că una din „facilităţile” cele mai importante pentru pregătirea propriei apărări este posibilitatea de a consulta un consilier juridic (Campbell şi Fell c. acordarea unui ajutor judiciar gratuit cerinţelor „intereselor justiţiei”. şi de dreptul de a fi reprezentat de un avocat. care corespund 69 . garantat de Articolul 6. Mai recent Curtea a examinat plângeri cu privire la calitatea informaţiei conţinute în acuzaţiile penale formale şi a concluzionat încălcări în cauzele în care o Curte de Apel a recalificat delictul fără a permite apărării să se pregătească şi să prezinte alte argumente (Pélissier şi Sassi c.b Această dispoziţie este strâns legată de dreptul de a fi informat plenar. garantat de Articolul 6. judecătorii de la Strasbourg au ajuns la concluzia unei încălcări (Lanz c.B. Italiei (2000): încălcarea Articolului 6.3. s-a admis existenţa unei încălcări deoarece autorităţile au întârziat expedierea unei scrisori de la un deţinut adresate avocatului său (Domenichini c. Franţei (1999): acuzaţiile penale erau imprecise.b). Greciei (1992)).1 într-o cauză în care un tribunal militar nu a argumentat suficient hotărârea sa şi a oferit un timp destul de scurt pentru a înainta un recurs împotriva hotărârii (Hadjianastassiou c. Dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării: articolul 6. Turciei (2001) şi Mattoccia c.b şi în care autorităţile au cerut achitarea unei amenzi pentru recurs abuziv de la individ pronunţându-şi decizia fără audiere (T.c Articolul 6.c asociază dreptul de a se apăra şi.c.3. şi Mattoccia c.a.3. Dreptul de a se apăra singur sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales de el/de asistenţă judiciară: articolul 6.3. Curtea a conchis existenţa unei încălcări a acestei dispoziţii combinate cu Articolul 6. Austriei (2000): a fost constatată. c. În conformitate cu noţiunea de „decizie” asupra unei acuzaţii evocate anterior. Italiei (2000)) şi în care un martor a modificat depoziţia sa în cursul procedurii fără ca apărarea să poată contesta valabil această schimbare de părere (G.1 şi a Articolului 6. Italiei (1996)). Astfel. Franţei (2001)). Austriei (2002)). Curtea a constatat încălcările acestei clauze în cauze în care un tribunal a recalificat o infracţiune penală la o etapă a procedurii penale la care apărării îi este practic imposibil să reacţioneze (Sadak şi alţii c. de asemenea.3. cât şi în cea a reclamantului răspunde condiţiilor puse de Articolul 6. Regatului Unit (1984)).b cu privire la „timpul şi facilităţile necesare” se extinde la procedurile de recurs.3. exigenţa Articolului 6.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului al apărării în măsură să comunice atât în limba tribunalului.3.a. o încălcare a articolului 6.3.

Italiei (1980). Elveţiei (1991).c. În cazul Granger c. Criteriile care permit a fi determinată situaţia când interesele justiţiei solicită furnizarea unui ajutor judiciar gratuit. Germaniei (1983) şi Artico c. reclamantului i-a fost refuzat ajutorul legal de a acoperi cheltuielile unui avocat în cadrul unei audieri în apel îndreptată împotriva unei condamnări pentru jurământ fals: jurisdicţia de apel a prelungit ea însăşi audierea pentru a examina o problemă complexă de drept privind temeinicia plângerii. Regatului Unit (1994). 70 . Franţei (2000) şi Karatas şi Sari c. Franţei (2002)). Curtea a estimat că avocatul apărării şi pârâtul trebuie să poată comunica – oral sau în scris – în mod liber şi confidenţial ( S. Italiei (1984) şi Daud c. Statul nu-i poate cere acuzatului să-şi rezolve astfel de probleme de unul singur (Pakelli c.3. însă un drept independent conform căruia se aplică normele obiective. Italiei (1991)) şi în mai multe cauze în care un tribunal a refuzat avocatul să reprezinte clientul care nu asista personal la audiere (Poitrimol c. În final. Franţei (1993). Belgiei (1999). Poloniei (2001)). din articolul 6 interpretate împreună. Această noţiune de ajutor efectiv din partea avocatului i-a făcut pe judecătorii de la Strasbourg să concluzioneze încălcarea articolului 6. el nu poate să-l retragă înainte de aprecierea definitivă a acuzaţiei în cauză în ultimă instanţă (R. ele au fost insuficiente în cauzele Boner c. iar acestuia din urmă nu i s-a comunicat data (Alimena c. presupun natura acuzaţiilor aduse împotriva unei persoane şi necesitatea de a dezvolta argumente de susţinere cu privire la problemele complicate de drept (Pham Hoang c. Deşi Guvernul Regatului Unit a întreprins anumite schimbări în practică în urma acestei decizii. Regatului Unit (1996) şi Perks şi alţii c. Atunci când un Stat acordă un ajutor judiciar gratuit unei persoane acuzate de o infracţiune penală. De exemplu ea a constatat o încălcare a acestei dispoziţii atunci când un avocat al apărării numit de către tribunal nu a acţionat cu diligenţă în numele clientului său (Artico c. Dacă un caz dat ridică probleme legale care cer aplicarea unui anumit nivel de experienţă profesională. Lala c. Greciei (1998)).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în esenţă cu respectarea principiului egalităţii armelor examinat anterior. interesele justiţiei solicită asistenţa unui consilier juridic (Quaranta c. el îşi păstrează dreptul la acest consilier în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse împotriva lui pe parcursul detenţiei sale (Ezeh şi Connors c. c.c într-o cauză. în care tribunalul a respins cererea de recurs în cazul când o audiere s-a desfăşurat în lipsa avocatului apărării. Portugaliei (1998)). Regatului Unit (1990). Curtea a constatat că Statul nu ţinuse seama de paragrafele 1 şi 3c. atunci când o persoană riscă să fie privată de libertate.D. Goddi c. Curtea a estimat că dreptul de a beneficia de un asemenea ajutor nu constituie o variantă a dreptului de a se apăra. Regatului Unit (1994) şi Maxwell c. Franţei (1992) şi Twalib c. Chiar dacă interesatul şi-a ispăşit o pedeapsă penală. curtea a pus accentul pe deosebirea între protecţia de drept şi protejarea de fapt. Van Geyseghem c. În mai multe cazuri care tratau plângeri privite sub aspectul articolului 6. Regatului Unit (2003)). Regatului Unit (1999)). Benham c. În principiu. Van Pelt c. Italiei (1980)).3. Olandei (1994). c.

3. Italiei (2000) şi Suominen c.M. Dreptul de convocare sau de confruntare a martorilor nu este un drept fără limite: tribunalele pot limita numărul martorilor citaţi de fiecare parte şi să aprecieze necesitatea de a asculta un anumit martor pentru a stabili faptele în speţă sau să ajungă la o decizie echitabilă (Perna c. Franţei (1993) şi Birutis şi alţii c. Saďdi c. Austriei (1990). în cauza Bönisch c. Franţei (2002)). mai sus analiza consacrată articolului 6. Curtea a statuat că o instanţă de judecată trebuie să urmeze aceeaşi schemă pentru a interoga propriii experţi şi pe cei citaţi de apărare.3. Italiei (1999)). Ea a semnalat. Turciei (2003)). în special atunci când el locuieşte în afara jurisdicţiei (A. Finlandei (2003)). atunci când un tribunal refuză să admită o dovadă prezentată de către o parte. fără a încălca totuşi articolul 6 din Convenţie (Reinhardt şi Slimane-Kaïd c. comunica la timpul oportun din momentul arestării sau a unei detenţii în circumstanţe care în caz contrar riscă să aducă un prejudiciu ireparabil drepturilor apărării (John Murray c. el trebuie să motiveze refuzul său (Pisano c. Olandei (1997)) sau erau identificaţi însă nu erau în măsură să fie supuşi confruntării (Hulki Güneş c. c. Italiei (2001)). Regatului Unit (1996): reclamantul a fost anunţat.3. Curtea a conchis deseori încălcarea articolului 6. sau la o etapă ulterioară a procedurii (Isgró c. de faptul că păstrarea tăcerii pe parcursul primelor interogatorii la poliţie pot fi utilizate ulterior împotriva lui).3. Windisch c. în lipsa avocatului.d. Italiei (2003): faptul că un martor depoziţia căruia s-ar fi limitat la negarea în întregime a alegaţiilor formulate împotriva sa nu a fost convocat nu a fost analizat drept o încălcare a articolului 6. încălcări în cazurile în care martori erau poliţişti anonimi (Van Mechelen c. de asemenea. Austriei (1985).d consolidează principiul egalităţii armelor care susţine articolul 6 în ansamblu. De exemplu. Unele cauze ridică probleme în legătură cu oferirea statutului de „privilegiat” unor martori în conformitate cu normele dreptului intern. Curtea a hotărât că Statele sunt în drept să creeze barouri specializate sau să limiteze numărul avocaţilor autorizaţi să pledeze în faţa unui tribunal dat. de asemenea. Dreptul la audierea martorilor: articolul 6. Atunci când 71 .d Conţinutul şi jurisprudenţa articolului 6. Franţei (1998) şi Meftah şi alţii c. În ceea ce priveşte dreptul de alegere a avocatului său. de asemenea. Această posibilitate trebuie să fie acordată chiar dacă este dificil de contactat un martor anumit. Cei doi interesaţi trebuie să poată.3. Olandei (1989).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Elveţiei (1991)) (a se vedea. Cu toate acestea. Italiei (1991) şi Lucà c.b).1 şi 6. Fiecărui pârât îi este oferită posibilitatea adecvată şi convenabilă să conteste şi să confrunte un martor al acuzării fie că acesta îşi face declaraţia preliminară. Lituaniei (2002)).d în cazurile în care condamnările se bazau pe declaraţiile martorilor anonimi pe care apărarea nu a putut să-i interogheze (Kostovski c.

Austriei (1986). 7 în câteva cauze rare toate referindu-se la un reclamant recunoscut drept vinovat la moment de o infracţiune administrativă şi penală pentru aceleaşi fapte (Gradinger c. 9. În cauza Luedicke. Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului 6. c. W. jurisprudenţa menţionată mai sus prevede că acuzatul trebuie să înţeleagă practic toate aspectele cauzei sale.3.3.e Curtea a acordat o largă interpretare dreptului la asistenţa gratuită a unui interpret atunci când cel acuzat nu înţelege limba folosită în tribunal. Curtea a ajuns la concluzia unei încălcări a articolului 2 a acestui instrument în cauza Krombach c. Austriei (1995). În principiu. 72 . Bricmont c. mai ales că reclamantul cerea contestarea refuzului Curţii cu juraţi de a lăsa avocatul său să-l reprezinte pe parcursul procedurii în primă instanţă. 7 Hotărârile cu privire la o încălcare pretinsă a Protocolului nr. Curtea a declarat că această prevedere se aplică „tuturor acelor documente sau anunţuri din proces pe care trebuie să le înţeleagă pentru a beneficia de un proces [echitabil]”. 7 din Convenţie sunt destul de rare. Curtea a constatat. Curtea asimilează imposibilitatea apărării de a confrunta interesatul cu o încălcare (Unterpertinger c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului depoziţia unui martor anumit este crucială în instanţă. Austriei (2002) şi Sailer c. Belgiei (1989) şi Sadak şi alţii c. Drepturi garantate de Protocolul nr. Ea a precizat aceasta enumerând printre elementele ce impun o interpretare sau o traducere pe contul Statului: actul de inculpare. Austriei (1989). Franţei (2001). Turciei (2001)). Franz Fischer c. o încălcare a articolului 4 al Protocolului nr. Belkacem şi Koç c. Germaniei (1978).e. deoarece avocatul apărării cunoştea perfect limba maternă a celui acuzat. de asemenea. Austriei (2002)). Austriei (2001). Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat că restricţia drepturilor garantate de către această dispoziţie aduc atingere esenţei lor. O persoană judecată şi condamnată de către Curtea cu juraţi care a statuat în contumacie a fost împiedicată – în virtutea unei interdicţii legale – să poată face recurs pentru a contesta condamnarea sa şi să denunţe anumite vicii de procedură. în procesul Kamasinski c. motivele arestării şi audierea propriu-zisă. Dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret: Articolul 6.F. Totuşi. Cu toate acestea.

Al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de moartea persoanelor menţionate care au încercat să treacă în Vest. Germaniei (2001). că reclamantul – care a tras în persoanele care încercau să treacă frontiera – nu putea să se apere invocând supunerea oarbă a ordinelor. Aceasta reflectă principiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen.1 al Convenţiei oferă individului garanţia de a nu fi condamnat pentru o infracţiune neprevăzută de lege în momentul când a fost săvârşită. în momentul în care a fost comisă. nulla peona sine lege). era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. în cadrul corpului de gardă a frontierei – la procese de luare a deciziilor care s-au finalizat cu ordinul de ucidere a oricărei persoane care încerca să treacă frontiera. Trei dintre aceşti reclamanţi au fost recunoscuţi vinovaţi în calitatea lor de actori principali indirecţi datorită faptului că au participat – la un nivel înalt în Guvernul RDG. Ţinându-se cont de claritatea şi de accesibilitatea 73 . de asemenea. pentru a fi responsabil de încălcarea interdicţiei. În cauzele Streletz. De aici rezultă necesitatea cunoaşterii formelor de comportament interzis. Prezentul Articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune care. previzibilitate şi protejare împotriva acţiunilor arbitrare a autorităţilor. c. De asemenea. Ea a mai subliniat şi faptul că dreptul intern în vigoare la acel moment în RDG definea perfect infracţiunile penale de care reclamanţii au fost recunoscuţi vinovaţi.-H. nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 7. nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. Curtea a notat că se putea considera că reclamanţii – care ocupau cele trei funcţii înalte în Guvernul german de est – nu doar cunoşteau perfect legislaţia internă aplicabilă. Germaniei (2001) şi K. Curtea a notat. Kessler şi Krenz c. Articolul 7 enunţă aceste principii în contextul specific de aplicare a dreptului penal normativ.W. 2. Caracterul neretroactiv al legii penale: articolul 7 Articolul 7 1. Articolul 7. În jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului. în momentul în care a fost comisă. noţiunea de „legalitate” în sensul Convenţiei cuprinde trei criterii generale de regularitate: accesibilitate. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care. dar şi de faptul că au jucat un rol determinant în implementarea acestei legislaţii. reclamanţii au fost condamnaţi pentru omucidere cu premeditare a persoanelor care au avut tentativa de a trece frontiera care separa la acel moment Republica Democrată Germană (RDG) şi Republica Federativă Germană (RFG).

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

legii aplicabile, Curtea a estimat că condamnările penale ale reclamanţilor nu încălcau articolul 7.1 din Convenţie. În instanţele în care reclamantul se plângea de faptul că a fost recunoscut vinovat de o infracţiune penală în virtutea unui text mai puţin clar al legii, Curtea a optat pentru o abordare bazată pe sensul comun: ea a estimat că elaborarea regulilor în materie de responsabilitate penală utilizând o interpretare judiciară poate permite o judecată a cauzei din moment ce această elaborare respectă natura profundă a infracţiunii considerate şi poate uşor fi prevăzută. În cazul C.R. c. Regatului Unit (1995) şi S.W. c. Regatului Unit (1995), Curtea a hotărât că condamnarea penală pentru tentativa de viol şi violarea propriei soţii nu încalcă Articolul 7 din Convenţie, şi a declarat:
[…] renunţarea la inacceptabila idee, conform căreia soţul nu poate fi condamnat pentru violarea soţiei, este în conformitate nu numai cu noţiunea civilizată a unei căsătorii, dar, de asemenea, şi mai presus de toate, cu obiectivele fundamentale ale Convenţiei, esenţa principală a căreia este respectul faţă de demnitatea şi libertatea umană.

Curtea a declarat că o persoană încadrată într-o activitate profesională, de obicei, dă dovadă de precauţie în exercitarea funcţiilor sale şi ar fi rezonabil de presupus recurgerea ei la sfaturi juridice în cazul în care o lege poate fi interpretată diferit şi încălcarea căreia prevede răspundere penală. Atunci când o persoană are motive de a înţelege şi de a evalua riscurile caracteristice unui mod de conduită particular, impunerea responsabilităţii penale nu reiese din încălcarea articolului 7 (Cantoni c. Franţei (1996)). Curtea a estimat că în caz de modificare a elementelor constitutive a unei infracţiuni penale, modificare în cauză nu poate fi aplicată retroactiv în detrimentul unei persoane acuzate de infracţiunea în cauză. În cauza Veeber c. Estoniei (2003), dreptul penal normativ de la momentul comiterii pretinse a infracţiunii cerea ca o sancţiune administrativă să fi fost aplicată în prealabil cu titlu de infracţiune similară pentru pronunţarea unei condamnări penale. Nici o sancţiune astfel nu a fost aplicată împotriva reclamantului, Curtea a conchis încălcarea articolului 7 pe motivul că reclamantul nu putea să prevadă că risca o condamnare penală în circumstanţe. Articolul 7.1 interzice printre altele unui Stat să-i aplice unui individ condamnat o pedeapsă mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. Curtea a precizat că noţiunea de pedeapsă în sensul Articolului 7 este una largă, acoperind potenţial orice prejudiciu la care a fost expus individul la timpul comiterii crimei. Judecătorii de la Strasbourg au depistat de asemenea o încălcare a acestei dispoziţii în cauzele în care pedepse mai severe decât cele aplicabile la momentul producerii faptelor au fost aplicate unor indivizi condamnaţi pentru infracţiuni penale (Ecer şi Zeyrek c. Turciei (2001)) şi în care persoanele au fost pedepsite prin întemniţare în virtutea legilor care nu prevedeau o asemenea sancţiune
74

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

împotriva lor (E.K. c. Turciei (2002): un editor de cărţi supus întemniţării în virtutea unei legi care nu autoriza acest tip de pedepse doar pentru directori de publicaţii a revistelor şi a publicaţiilor periodice; şi Başkaya şi Okçuoğlu c. Turciei (1999): un editor de cărţi care a fost supus întemniţării în virtutea unei legi care autoriza acest tip de pedepse decât pentru redactor şef). În cauza Welch c. Regatului Unit (1995), Curtea a estimat că sechestrarea bunurilor reclamantului în virtutea unei legi adoptate după condamnarea sa – pentru un delict pasibil de această pedeapsă cu titlul noii legi – constituia o încălcare a articolului 7. Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a articolului 7.1 în cauzele în care persoane au fost condamnate cu închisoarea care depăşea maximumul prevăzut de dreptul intern (Jamil c. Franţei (1995): Statul a prelungit cu douăzeci de luni pedeapsa pe motivul neachitării unei amenzi vamale, pe când amenda maximală autorizată la momentul la care reclamantul a comis delictul iniţial era de patru luni; şi Gabarri Moreno c. Spaniei (2003): tribunalele naţionale au recunoscut o eroare în pedeapsa aplicată fără a întreprinde însă măsuri pentru a o corecta). Sfera de influenţă a articolului 7 se limitează esenţial la dreptul penal normativ. Reiese că Curtea nu a depistat o încălcare a acestei dispoziţii într-o cauză în care reclamanţii denunţau o modificare a perioadei de prescripţie şi a regulilor de procedură conexe aplicabile urmăririlor penale (Coëme şi alţii c. Belgiei (2000): natura infracţiunilor penale vizate a rămas neschimbată) şi într-o cauză în care reclamantul se plângea de respingerea de către autorităţile competente a numeroase cereri de amânare a pedepsei (Grava c. Italiei (2003): amânarea se referea la executarea pedepsei şi nu pedeapsa însăşi). Articolul 7.2 exclude interdicţia retroactivităţii legii în cazul oricărei acţiuni care, la momentul când a fost săvârşită, era considerată drept penală „în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. Această dispoziţie trimite în mod direct la Principiile Nuremberg (şi Tokyo) şi la accentul pus de acestea pe crimele de război. Însuşi conţinutul dispoziţiei este inspirat direct din Articolul 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie. Este interesant de arătat în acest context că utilizarea termenului „naţiuni civilizate” presupune că legislaţia şi practica Statelor care nu sunt parte a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului trebuie luate în considerare când se aplică Articolul 7.2. La finele anului 2003, Curtea nu a fost sesizată de nici o cerere care să denunţe vreo încălcare a acestei dispoziţii.

75

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

76

Cu toate acestea. 11.2. Doctrina restricţiilor inerente Una dintre problemele importante pe care organele Convenţiei au trebuit să le soluţioneze în cauze în care se află în joc echilibrul dintre individ şi societate. 1972). 1971. este cea de a şti dacă motivele ce justifică restricţiile enumerate în diferite articole trebuie să fie considerate ca exhaustive. Belgiei (1970. Golder c. Iniţial. 17 şi 18 din Convenţie şi articolul 2 al Protocolului nr. Curtea a respins ideea unei asemenea limitări a drepturilor declarând că. 9. Statul nu poate acţiona în mod legitim. să se facă referinţă la capitolele ce examinează drepturile fundamentale corespunzătoare.4 au în comun aceeaşi structură. Regatului Unit (1975)). chiar şi în absenţa unei asemenea ingerinţe. Republicii Federative Germane (1978)).) Articolele 8.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 8 – Motive de restricţie a exercitării drepturilor garantate: articolele 8. de acest statut se ţine cont când drepturile sau libertăţile sale sunt limitate. atunci când acestea pot intra în conflict (Klass şi alţii c. Această structură permite menţinerea echilibrului între drepturile individului şi interesele generale ale societăţii democratice în ansamblul lor. 9.2. Atunci când Curtea nu constată nici o ingerinţă în exercitarea sau utilizarea unui drept protejat de primul paragraf al articolului pertinent. 10. paragraful trei) indică ambele directive generale şi motivele pe care o Înaltă Parte Contractantă le poate invoca pentru a restrânge aplicarea acestor drepturi şi libertăţi. sau dacă un Stat trebuie să fie autorizat să impună individului restricţii pentru motive „implicite”. în timp ce al doilea paragraf al aceloraşi articole (sau în cazul Articolului 2 al Protocolului nr. judecătorii de la Strasbourg sunt în drept să verifice dacă Statul apărător şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a garanta exercitarea efectivă a dreptului sau libertăţii în cauză.2. Primul paragraf al acestor articole garantează anumite drepturi şi anumite libertăţi specifice. dacă Statul poate considera că statutul unui individ membru al unui grup particular constituie un element. ea poate înceta examinarea plângerii invocate. 10 şi 11 din Convenţie şi Articolul 2 al Protocolului nr. 4 (Remarcă: pentru textul dispoziţiilor. Ooms şi Versyp („Vagabondaj”) c. 1. 77 . 4.2. decât numai în limita clauzelor precise ale Articolelor pertinente din Convenţie (De Wilde.

Regatului Unit (1979)). trebuie ca aceasta să fie în egală măsură accesibilă şi previzibilă. se consideră că acţiunea Statului răspunde criteriului de legalitate. trebuie să fie interpretate în aşa fel încât sensul cuvintelor să nu depăşească acceptarea lor obişnuită. cu referire la interzicerea abuzurilor de putere săvârşite de Stat: “Legea” ar fi împotriva supremaţiei dreptului. la rândul lor. Regatului Unit (1979): O interpretare strictă presupune că nici un alt criteriu în afara celor menţionate în clauza de excepţie nu poate justifica o restricţie oricare ar fi aceasta şi că aceste criterii. indicând în cauza Sunday Times c. dimpotrivă.. cu privire la normele juridice aplicabile într-un caz dat.] Din acel moment. va concluziona în sensul unei încălcări şi nu va merge mai departe cu examinarea. adică orice restricţie adusă drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie prevăzută de lege şi „necesară într-o societate democratică”. legea trebuie să definească extin- 78 . Curtea a stabilit două mari condiţii de legalitate. regulamentar. constituţional – scris şi nescris (Golder c. protecţia sănătăţii sau moralei etc. Regatului Unit (1984). Regulile interpretării stricte a clauzelor restrictive Clauzele restrictive cuprinse în cel de-al doilea paragraf menţionat mai sus sunt destul de largi. Curtea respectă această metodă de analiză: mai întâi. 3. în sensul Convenţiei. pentru una din motivele precise enumerate în diferite articole. Curtea a dezvoltat această idee de legalitate în cauza Malone c. În consecinţă. Pentru a se asigura că Statele nu abuzează de puterea ce se află în aceeaşi poziţie cu acest caracter extensiv. Dacă. Comisia a stabilit o regulă de interpretare riguroasă a acestor clauze. Dacă ea consideră că nu există aşa ceva. Regatului Unit (1975). cum s-a precizat în cazul Sunday Times: Mai întâi. În al doilea rând. se va examina atunci măsura în care aceasta poate fi considerată ca „necesară într-o societate democratică” în corespundere cu unul din scopurile legitime enumerate în articolul respectiv: menţinerea ordinii publice. Regula strictei interpretări se aplică totodată celor două condiţii generale comune tuturor paragrafelor ce atenuează regula generală. este necesar ca „legea” să fie suficient de accesibilă: cetăţeanul trebuie să poată dispune de informaţii suficiente. Regatului Unit (1983) şi Sunday Times c. se determină dacă acţiunea Statului este sau nu „prevăzută de lege”. dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaşte limita. Silver şi alţii c. pentru ca acţiunea sau măsura întreprinsă de un Stat să fie considerată ca fiind „prevăzută de lege”.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 2. nu poate fi considerată „lege” decât o normă enunţată destul de precis. pentru a permite cetăţeanului să-şi reglementeze conduita [.. în circumstanţele cauzei. În examinarea unei cauze în care Guvernul a invocat una sau mai multe clauze restrictive. Interpretarea expresiei „prevăzută de lege” Noţiunea de legalitate prevăzută de Convenţie se aplică tuturor domeniilor drepturilor interne – administrativ.

] decât asupra „necesităţii” unei „restricţii” sau „acuzaţii” destinate să răspundă acestor cerinţe. ea a declarat: Datorită contactelor directe şi constante cu forţele vitale din ţara lor. Din această optică rezultă că Curtea îi permite Statului o anumită putere discreţionară pentru a decide asupra compatibilităţii unei anumite decizii cu cerinţele Convenţiei.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului derea şi modalitatea de exercitare a unei asemenea puteri cu suficientă claritate – ţinând seama de scopul legitim urmărit – pentru a oferi individului o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În cauza Handyside c. Cu ocazia acestei examinări a respectării de către Stat a acestei condiţii. cel de-al treilea component al legalităţii în viziunea Convenţiei se referă la existenţa legăturilor de conducere şi a mecanismelor care să garanteze controlul modului în care Statul utilizează marja sa de apreciere. autorităţile de Stat sunt mai avantajate decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra conţinutului precis al acestor exigenţe [. Curtea a declarat că „marja de apreciere la nivel naţional [. remarcă făcută de mai multe ori în numeroase cauze.. organele Convenţiei examinează în continuare dacă acea măsură poate fi considerată „necesară într-o societate democratică”. cu scopul de a-l proteja pe individ de orice comportament arbitrar al autorităţilor guvernamentale. Curtea a stabilit că Statul trebuie să unească criteriul „necesităţii întro societate democratică” cu unul din principalele motive precise de re79 . În aşa fel. inclusiv abuzul de putere. Dacă o măsură statală corespunde criteriului de legalitate. 4. Regatului Unit (1976). dar şi în alte articole ale Convenţiei (a se vedea în continuare examinarea articolelor 17 şi 18)... este important în divergenţele între interesele individului şi cele ale societăţii. Curtea şi-a rezervat puterea de a controla exercitarea de către Stat a acestei puteri discreţionare în raport cu principiile şi cu limitările indicate nu numai în paragraful al doilea al articolelor pertinente. Lăsând această marjă de apreciere Înaltelor Părţi Contractante la Convenţie. Această putere discreţionară este în mod unanim recunoscută sub denumirea „marjă de apreciere” a Statului. Curtea examinează mai întâi legalitatea actului litigios în funcţie de criteriile menţionate mai sus.. Curtea admite că nu are nici competenţa şi nici necesitatea de a exercita un control practic sau politic asupra acţiunilor Statului care decurg din sfera de competenţă oferită lui. Interpretarea expresiei „necesară într-o societate democratică” Atunci când controlează exercitarea de către Stat a puterii sale discreţionare pentru a limita aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie. În cauza Handyside.] este însoţită de un control european”.

Curtea la fel a definit termenul „necesar” ca nefiind „sinonim cu indispensabil” şi neavând flexibilitatea unor termeni ca “admisibil”. paragraful trei al articolului 2 al Protocolului nr. 5. Regatului Unit (1997)). Pentru a determina dacă un Stat a acţionat într-un proces anume în limitele libertăţii de apreciere. în special. toleranţa. În al doilea rând. În lipsa comunităţii de vedere între părţi. deschiderea spirituală – nici unul din acestea nefiind exprimate atât de exact în Convenţie (Handyside). 2)(2003)). să rămână proporţionat scopului legitim vizat. “util”. Cu toate acestea. 4 şi articolele 17 şi 18 pot oferi alte motive de limitare a exerciţiului drepturilor fundamentale enunţate de alte articole ale Convenţiei. Regatului Unit (1998) şi Klamecki c. Interzicerea actelor ce vizează distrugerea sau limitarea mai amplă a drepturilor Convenţiei: articolul 17 Articolul 17 Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând pentru un Stat. Curtea ţine cont de marja de apreciere lăsată autorităţilor de Stat. Handyside). Totuşi. ea consideră că este de datoria Statului apărător să demonstreze existenţa necesităţii sociale imperioase care să justifice ingerinţa (McLeod c. Y şi Z c. Poloniei (nr. Pentru a verifica această condiţie de necesitate. este important de reţinut faptul că judecătorii de la Strasbourg includ în noţiunea de societate democratică idei cum ar fi pluralismul. ele examinează dacă mijloacele utilizate pentru a restrânge dreptul sau libertatea în cauză sunt „proporţionale cu scopul legitim urmărit”. Curtea poate deseori să reexamineze dreptul şi practica altor State Părţi ale Convenţiei. precum şi practica instanţei.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului stricţie enumerate în articolul pertinent: un Stat nu poate în mod legitim să invoce necesitatea generală pentru a justifica limitarea drepturilor şi libertăţilor individului. Noţiunea de „necesitate” semnifică că orice ingerinţă în utilizarea unui drept protejat trebuie să corespundă unei necesităţi sociale imperioase şi. Această condiţie este adesea greu de îndeplinit de către Stat. Motivele de restricţie a drepturilor şi a libertăţilor enumerate în diferite articole vor fi examinate în capitolele următoare. Organele Convenţiei fac o dublă analiză atunci când determină dacă o asemenea acţiune a Statului răspunde criteriului de „necesitate într-o societate democratică”. un grup sau un individ. Mai întâi. “rezonabil” ori “oportun”” (Silver. În afara restricţiilor autorizate de paragraful doi al articolelor 8–11. acestea cercetează dacă scopul restricţiei impuse este legitim. “normal”. Curtea îi va acorda Statului pârât o largă marjă de apreciere (X. un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute 80 .

1 şi nu a ţinut cont de articolul 17. Olandei (1976)). Astfel. Dimpotrivă. Curtea a spus că Regatul-Unit nu poate invoca articolul 17 pentru a justifica deciziile legate de articolul 5 (detenţia) sau articolul 6 (procesul echitabil). dacă reclamantul a invocat în egală măsură unul dintre articolele normative din Convenţie (care. Articolul 17 din Convenţie interzice unui Stat. În majoritatea cererilor care invocă articolul 17. în conţinutul său propriu. Pentru a examina prima categorie de cauze în temeiul articolului 17. în general Curtea consideră că. cel interesat a lezat astfel drepturile unui terţ.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în prezenta Convenţie sau de a aduce la limitări mai ample ale acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această Convenţie. întrucât reclamantul nici nu abuzase de aceste drepturi. întrucât se referă la două mari categorii de cauze: acelea în care Statul pretinde că un grup sau un individ a acţionat fără să ţină cont de principiu şi cauzele în care un grup sau un individ pretind că Statul a depăşit limitele puterii sale. De aici decurge faptul că Articolul 17 nu poate fi invocat decât în legătură cu susţinerea încălcării unuia sau mai multor drepturi fundamentale protejate de Convenţie. Ea a procedat. luate în scop legitim. unei grupări sau unui individ să acţioneze în asemenea mod încât să distrugă ori să limiteze drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie dincolo de ceea ce prevede însăşi Convenţia. organele Convenţiei îşi vor axa în principal examinarea lor mai curând în jurul acestora decât asupra acelor permise de articolul 17 (a se vedea Engel şi alţii c. Curtea estimează că este inutilă examinarea încălcării pretinse din moment ce ea a analizat deja 81 . Curtea poate examina plângerile referitoare la încălcările articolului 17 într-un mod mai independent. nerespectând acest articol. Regatului Unit (1986). în care reclamanţii pretindeau că Statul le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. este important de remarcat că atunci când un Stat invocă această dispoziţie împotriva unui grup sau a unui individ. Curtea a declarat că exercitarea de către Stat a puterii sale era compatibilă cu acest articol şi că măsurile.de exemplu. în cauza Lawless c. Dacă un individ sau un grup invocă articolul 17 împotriva Statului. Structura şi funcţionarea articolului 17 diferă de acea a altor articole din Convenţie. Deopotrivă Statul trebuie să stabilească faptul că el nu invocă articolul 17 decât în privinţa drepturilor specifice pe care se susţine că individul sau grupul nu le-a respectat. dacă cauzele ridică probleme pe terenul unor articole ale Convenţiei ce prevăd. permite restricţii). în cauza Lithgow şi alţii c. nici nu le-a restrâns în scopuri contrare Convenţiei. Irlandei (1961). el trebuie să scoată în evidenţă că. într-un mod mai puţin explicit sau mai puţin clar motivele restricţiei la exercitarea drepturilor enunţate de ele. nu urmăreau să distrugă sau să limiteze în mod excesiv drepturile reclamanţilor.

Curtea a fost totdeauna reticentă la examinarea afirmaţiilor privind încălcarea Articolului 18 atunci când nu a existat o încălcare a drepturilor fundamentale invocate (Engel) sau când a examinat aplicarea clauzelor restrictive enunţate în alte articole invocate (Handyside. El poate fi invocat numai în legătură cu unul din drepturile normative garantate de Convenţie. Articolul 18 interzice Statelor să aplice restricţiile admisibile în alte scopuri decât acelea prevăzute de Convenţie. Suediei (1982)). 82 . Aplicarea incorectă a clauzelor restrictive: articolul 18 Articolul 18 Restricţiile care. Franţei (1986)). în termenii acestei Convenţii. 6. sunt aduse drepturilor şi libertăţilor respective nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute. Bozano c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului aceleaşi fapte în legătură cu o altă dispoziţie a Convenţiei (a se vedea de exemplu Sporrong şi Lonnroth c.

1. Protocolul nr. 7. este important de menţionat că organele Convenţiei au interpretat dreptul anunţat de articolul 8. a domiciliului şi a corespondenţei. La finele anului 2003. Orice persoană are dreptul să i se respecte viaţa privată şi de familie. bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie. 7 Convenţia: articolul 8 1.1 în lumina prevederilor articolu83 . într-o societate democratică. Prezentul articol nu împiedică Statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor. apărarea şi prevenirea infracţiunilor. dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii şi egalitatea între soţi: articolele 8 şi 12 ale Convenţiei şi articolul 5 al Protocolului nr. potrivit legilor naţionale care reglementează exerciţiul acestui drept. domiciliul şi corespondenţa sa. Curtea europeană a Drepturilor Omului nu examinase încă nici o afirmaţie cu privire la încălcarea articolului 5 al Protocolului nr. a vieţii de familie. Convenţia: articolul 12 Începând cu vârsta pubertăţii. 2. 7: articolul 5 Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi de responsabilităţi cu caracter civil între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria. pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii ei.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 9 – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Cu toate acestea ea a fost sesizată de mai multe cereri care denunţau o încălcare a drepturilor protejate de articolul 8 combinat cu interzicerea discriminării (a se vedea capitolul 17 întitulat „Interzicerea discriminării: articolul 14”). Articolele ce garantează respectarea vieţii private. a domiciliului şi a corespondenţei. securitatea publică. bunăstarea economică a ţării. este necesară pentru securitatea naţională. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care. protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii şi egalitatea între soţi protejează un larg evantai de drepturi ce se suprapun şi corelează între ele. Dreptul la respect De la început.

Belgiei (1979). Această dispoziţie de asemenea. de asemenea. X şi Y c. 84 .F. Cauza cheie în acest domeniu este Marckx c. el trebuie să acţioneze într-un mod bine calculat.2 conform cărora “nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept. o persoană aflată într-o situaţie vulnerabilă. pentru a permite celor interesaţi să ducă o viaţă de familie normală. precum şi dezvoltarea personalităţii şi relaţiilor cu alte persoane şi cu lumea exterioară sau dezvoltarea personală. Olandei (1985): o minoră handicapată mintal nu deţinea facultăţile intelectuale necesare pentru a urmări în justiţie un individ pe care-l acuza de violenţe sexuale.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului lui 8. Totuşi. în care o mamă şi copilul său natural contestau legislaţia belgiană care obligă o mamă să angajeze o anumită acţiune pentru a i se acorda copilului său statut legal de fiică a sa şi care îl refuză de a oferi copilului dreptul la un statut juridic legal faţă de alţi membri de familie. Natura vieţii private Curtea interpretează pe larg noţiunea de viaţă privată în sensul articolului 8 şi introduce elemente cum ar fi numele şi identitatea. Germaniei (1982)). 2. va fi privat de garanţiile legale contra acţiunilor arbitrare. aceste cuvinte semnifică faptul că Statul va respecta obligaţiile sale cu privire la articolul 8 prin simpla sa abţinere de a acţiona. capacitatea pentru un individ să intenteze o acţiune judiciară cu privire la încălcarea vieţii sale private (Airey c. c. Dreptul la viaţa privată este legat direct de noţiunea de integritate a persoanei. Curtea a concluzionat asupra unei încălcări a exigenţei de legalitate a articolului 8 astfel analizat în cauza Y. Curtea a hotărât că este o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie în sensul articolului 8 şi a menţionat: Când un Stat determină în sistemul său legal intern regimul aplicabil anumitor legături de familie […]. organele Convenţiei au extrapolat. Dreptul la respectare prevăzut de articolul 8 cuprinde. printre care se numără şi activităţile legate de o profesie sau un comerţ desfăşurate în localuri profesionale (Niemietz c. şi nici reprezentantul său legal nu putea angaja urmăriri în locul acesteia deoarece interesata ajunsese la vârsta la care era considerată aptă de a acţiona în nume propriu). obligaţia Statului de a acţiona în aşa mod încât să asigure respectarea anumitor drepturi în anumite împrejurări. de asemenea. precum şi orientarea sau viaţa sexuală. Irlandei (1979): Guvernul irlandez a refuzat să permită asistenţă juridică unei femei care dorea să obţină divorţul juridic de soţul său violent. Turciei (2003) în care soţia reclamantului a fost constrânsă să se supună unui examen ginecologic în perioada detenţiei sale. În caz contrar. de exemplu un deţinut. este orientată pentru a proteja dreptul la identitate. Orice ingerinţă în integritatea fizică trebuie interzisă de lege şi trebuie cerut consimţământul interesatului. Curtea a confirmat în Cauza lingvistică belgiană (1968) această primă obligaţie a Statului de a se abţine de la orice amestec. pornind de la filozofia articolului 8.” La prima vedere.

Într-o serie de cauze care contestau revocarea din forţele armate britanice a mai multor persoane care şi-au recunoscut deschis homosexualitatea şi intruziunea în mod abuziv – în scopul anchetei – în viaţa privată a interesaţilor. la concluzia unei încălcări în cauza Smirnova c. Regatului Unit (2002)). încălcarea articolului 8 în care reclamantul a fost găsit vinovat de o infracţiune penală pentru că a participat la distracţii homosexuale înregistrate pe casete video.T.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Dreptul la viaţa privată şi documentele de identitate Într-un număr mare de State părţi la Convenţie. Ciprului (1993). Judecătorii de la Strasbourg au decis. Curtea a decis iarăşi o încălcare a Articolului 8 (a se vedea de exemplu. cetăţenii ruşi trebuie să-şi demonstreze identitatea cu o serie de ocazii triviale (de exemplu pentru schimbarea valutei sau pentru cumpărarea unui bilet la tren) sau importante (de exemplu pentru a aplica la un serviciu sau pentru primirea îngrijirilor medicale). 85 . Regatului Unit (2000)). Lustig-Prean şi Beckett c. Federaţiei Ruse (2003) în care Statul a refuzat să dea actele de identitate unei persoane care ieşea din închisoare în rezultatul unei detenţii preventive. de asemenea. Irlandei (1988) şi Modinos c. Astfel Curtea a dezvăluit o încălcare a acestei dispoziţii în cauza B. că faptul de a nu dispune de acte de identitate constituie în sine o infracţiune administrativă în Rusia şi că reclamanta a fost de fapt condamnată să plătească o amendă pe motivul incapacităţii de a prezenta actele sale. Curtea a dezvăluit. c. Curtea a declarat că interzicerea actelor homosexuale între adulţii care le consimt constituie un amestec nejustificat în dreptul la respectarea vieţii private în sensul Articolului 8. Judecătorii de la Strasbourg au ajuns. Regatului Unit (1999) şi Beck şi alţii c. Pe de altă parte. Drepturile homosexualilor Curtea a examinat mai multe cereri ce susţineau încălcări de către Stat ale drepturilor la viaţa privată din cauza criminalizării activităţilor homosexuale. Jaggaed şi Brown c. Curtea nu a constatat o încălcare atunci când Guvernul a acuzat anumiţi indivizi de practici sadomasohiste totuşi consimţite (Laskey. de asemenea. Curtea a subliniat că. de asemenea. Regatului Unit (1997)).D. În cauzele Dudgeon c. Franţei (1992) (în parte pe motivul că Statul a refuzat să modifice registrul stării civile pentru a ţine cont de schimbarea sexului unui transsexual. pe când riscul de a vedea aceste casete în domeniul public era extrem de mic (A. în viaţa de zi cu zi. locuitorii trebuie să prezinte documente de identitate în cadrul contactului lor cu autorităţile sau chiar în viaţa de zi cu zi. Regatului Unit (1981) şi Norris c. Acţiunile care au un efect asupra acestor documente pot în consecinţă să ridice întrebări cu privire la dreptul la respectarea vieţii private garantat de articolul 8. atunci când legislaţia şi practica franceză cereau prezentarea unui extras din certificatul de naştere în majoritatea procedurilor administrative). c.

Spaniei (1994): inacţiunea serviciilor de sănătate privind substanţele dăunătoare produse de o staţie de epurare construită în apropierea unui cartier locuit. că deteriorarea mediului în urma activităţilor de dezvoltare poate uneori să afecteze drepturile garantate de articolul 8. Italiei (1998): neadoptarea de către autorităţile competente a măsurilor de informare a populaţiei cu privire la riscuri şi cu privire la măsurile care trebuie întreprinse în caz de accident legat de activitatea unei uzine chimice vecine). ea nu a depistat o încălcare a acestei prevederi nici până în prezent (Powell şi Rayner c. Dreptul la un mediu sănătos Curtea a examinat mai multe plângeri care afirmau încălcarea articolului 8 pe motivul incapacităţii autorităţilor de a proteja eficient persoane particulare împotriva riscurilor pentru sănătatea lor sau pentru viaţa lor generate de condiţii de mediu precum exploatarea teritoriilor periculoase sau poluante de către întreprinderi publice sau private. Germaniei (2003). în principiu. trebuie citate şi alte instanţe în care Curtea a dezvăluit încălcarea dreptului la viaţa privată a transsexualilor (Christine Goodwin c. Greciei (2003)). Regatului Unit (2002): reclamanta a fost tratată ca bărbat în ceea ce priveşte asigurarea pentru pensie şi împiedicată să se căsătorească. c. Franţei citate anterior. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie în contextul unui doliu Atunci când Statul nu acţionează cu suficientă sensibilitate în ceea ce priveşte persoanele care şi-au pierdut o rudă apropiată.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Drepturile transsexualilor În afara cauzei B. în pofida deciziilor favorabile reclamantei emise de jurisdicţiile civile şi penale. Curtea poate con86 . tribunalele interne au estimat că reclamanta a fost obligată să prezinte dovada necesităţii medicale a tratamentelor şi şi-au formulat deciziile lor în termeni care lăsau să se înţeleagă faptul că interesata şi-a provocat în mod deliberat transsexualitatea). Cu toate că Curtea a examinat mai multe plângeri care afirmau o nerespectare a articolului 8 ce rezulta din daune sonore generate de traficul aerian şi care afectau viaţa privată şi de familie. Regatului Unit (2003)). I. Ea a concluzionat asupra încălcării articolului menţionat în instanţe în care riscurile sanitare pentru persoanele ce locuiesc în apropiere de aceste locuri erau clare sau în care autorităţile s-au abţinut de la luarea măsurilor care să reducă efectele (López Ostra c. judecătorii de la Strasbourg – într-un caz important consacrat acestei probleme – au estimat că legătura dintre activităţile denunţate şi impactul asupra drepturilor era prea delicată pentru a susţine plângerea (Kyrtatos c. încălcarea articolului 8 într-o cauză în care Statul a refuzat să ordone unei companii de asigurări să ramburseze tratamentele de conversie sexuală a unui transsexual. Chiar şi admiţând. c. Regatului Unit (1990) şi Hatton şi alţii c. Regatului Unit (2002). Guerra şi alţii c. şi Van Kück c.

durata relaţiei şi a angajamentului lor de a rămâne împreună manifestat mai ales prin naşterea copiilor în cadrul uniunii lor (Kroon şi alţii c. ea nu a constatat o încălcare în cauzele menţionate: judecătorii de la Strasbourg. Franţei (2001) când autorităţile franceze au stabilit perioada de şapte luni pentru a restitui părinţilor corpul fiicei lor decedate la spital. Italiei (1998) şi Scozzari şi Giunta c. Regatului Unit (1997)). nu poate fi ruptă de către Stat decât în prezenţa motivelor deosebit de serioase (Berrehab c. Gül c. în Scozzari şi Giunta. În general. Olandei (2000)). estimând că existenţa sa este de fapt o întrebare de practică independentă de realitatea practică a legăturilor personale strânse (K. Curtea a estimat că autorităţile nu au stabilit un echilibru just între dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi familiale şi necesitatea de a duce o anchetă efectivă cu privire la moartea unui copil. de asemenea. de fapt. Finlandei (2001)). Belgiei (1979)). Olandei (1994) şi X. întrucât există. părinţi. Curtea europeană a Drepturilor Omului interpretează pe larg noţiunea de „viaţă privată” în sensul articolului 8. Comisia şi Curtea favorizează relaţiile familiale „verticale” (copii minori. De asemenea. mai ales în cauzele Bronda c. Olandei (1988). i-a fost refuzat dreptul de a asista la înmormântarea părinţilor săi (Ploski c. Pentru a determina dacă o relaţie poate fi analizată ca o „viaţă familială”. c. Poloniei (2002)). care pot să joace un rol considerabil – de exemplu între bunei şi nepoţi (Marckx c. 3. şi T. reieşea din marja de apreciere a Statului şi. Suediei (1996) şi Ciliz c. ţinându-se cont de ansamblul circumstanţelor. Curtea ţine cont de mai mulţi factori precum faptul de a coabita pentru membrii unui cuplu.Y şi Z c. au constatat în cauza Bronda că plasarea nepotului cu scopul înfierii sale. foarte mult prezumată. Organele Convenţiei au interpretat expresia „viaţă de familie” în articolul 8 din Convenţie ca cuprinzând raporturile între rudele apropiate. Astfel a fost în cauza Pannullo şi Forte c. Ea a hotărât că a fost o încălcare într-o cauză în care unei persoane. Dacă organele Convenţiei permit particularilor să invoce legăturile de sânge ca punct de plecare pentru stabilirea existenţei unei vieţi de familie. Italiei (2000). Hokkanen c. elemente precum dependenţa financiară sau psihologică a părţilor ce invocă acest drept. Finlandei (1994).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stata o încălcare a articolului 8. Copiii devin membrii unei celule familiale de la naşterea lor şi Curtea consideră că legătura astfel creată. plasată în detenţie preventivă. Dacă Curtea a confirmat că buneii puteau invoca protejarea articolului 8 din Convenţie. Natura vieţii de familie Aşa cum se întâmplă şi în cazul multor altor drepturi garantate de Convenţie. că autorităţile au reacţionat rezonabil refuzând să încredinţeze nepoţii bunicii lor – care locuia în Belgia şi cu care ei aveau puţine contacte – preferând să-i plaseze într-un cămin în Italia. ele nu le acceptă ca factor determinant. bunici) mai curând decât cele „orizontale” 87 .

În acelaşi mod în cauza Ciliz c. ipotezele cu privire la natura „familiei” au evoluat considerabil: sunt mulţi copii care se nasc în continuare în familii cu un singur părinte sau în sânul cuplurilor care nu sunt căsătorite. Pentru persoanele care invocă acest drept. Suediei (1988).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (fraţi. Reclamantul. Olandei (2000). Irlandei (1986). dar care menţinea relaţii strânse cu fiica sa. Olandei (1985): un tată marocan căsătorit şi divorţat apoi în Olanda. Cabales şi Balkandali c. Însă Curtea nu a estimat că articolul 8 impune Irlandei să introducă posibilitatea divorţului sau să permită interesaţilor să-şi regularizeze într-un alt mod situaţia lor. Curtea a susţinut că Statul nu poate lua în mod legitim măsuri pentru a distruge entitatea unei familii pe perioada divorţului părinţilor (Berrehab c. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8. Dimpotrivă. el a pierdut dreptul de sejur nelimitat şi. în urma divorţului. Curtea a hotărât că: „nu rezultă că protecţia oricărei vieţi de familie iese în întregime din cadrul articolului 8” (Abdulaziz. într-un 88 . a susţinut cu succes că hotărârea de expulzare pronunţată împotriva sa era contrară articolului 8). După cum s-a notat anterior în ceea ce priveşte cauza Marckx. şi contribuia în mod regulat la susţinerea sa materială. în cauza Olsson c. cea mai bună manieră de a dovedi existenţa „vieţii lor de familie” este de a stabili că cei ce revendică un asemenea drept se bucură deja de o astfel de viaţă. un cetăţean turc. Relaţii familiale în cazul când părinţii nu sunt căsătoriţi Copii născuţi în afara căsătoriei De la momentul intrării în vigoare a Convenţiei. femeile ce erau legal căsătorite sau logodite nu au fost în stare să întemeieze o viaţă de familie cu totul normală din pricina restricţiilor impuse de legislaţia referitoare la imigrare din Regatul Unit. Totuşi. a fost autorizat să locuiască în Olanda cu soţia şi feciorul său. încă foarte mică. Curtea a estimat că Statul trebuia să urmărească ca situaţia juridică a unui copil conceput în afara căsătoriei (de către parteneri căsătoriţi oficial cu terţi însă care locuiesc împreună de mai mult timp) să fie identică cu cea a unui copil al unui cuplu căsătorit. Totuşi. De exemplu.). în asemenea circumstanţe Curtea îşi concentrează în special analiza sferei de influenţă a articolului 8 asupra statutului şi protecţiei copilului în sânul celulei familiale. Între timp. incapabil de a-şi găsi un serviciu înainte de expirarea permisului său de sejur de un an. în care trei copii au fost plasaţi în familii de adopţie ce se aflau foarte departe una de alta. nepoţi şi nepoate etc. Regatului Unit (1985): în această cauză. indicele divorţurilor a crescut şi alte schimbări au afectat structurile familiale. a fost expulzat în Turcia cu toate că regimul vizitelor sale încă nu fusese fixat definitiv. independent de raportul cu părinţii lor. Curtea a lăsat cel puţin să se înţeleagă că acei copii puteau să-şi revendice dreptul la respectarea vieţii lor de familie unul faţă de celălalt. în cauza Johnston şi alţii c.

De asemenea. de exemplu. Atunci când un tată nu întreţine contacte regulate şi suficiente cu copilul său mic. viaţa familiilor tradiţionale şi să afecteze dreptul la o viaţă de familie. Taţii copiilor născuţi în afara căsătoriei Cum a fost deja cazul cu privire la drepturile homosexualilor şi a transsexualilor.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Stat care oferă această posibilitate. Curtea a mai examinat mai multe cauze care se referă la dreptul unui tată natural de a-şi vedea copilul. jurisprudenţa elaborată în cadrul Convenţiei în mod egal a evoluat profund pe parcursul timpului privind drepturile taţilor naturali. Interesata nu s-a prezentat la mai multe audieri şi nu s-a conformat ordonanţelor care o impuneau să facă teste de ADN. Sommerfeld c. Suediei (1998)). Germaniei (2000). În cauza Mikulić c. Statul poate să-i refuze dreptul la recunoaşterea legală a paternităţii (Yousef c. anumite evenimente pot să perturbeze. Irlandei (1994)) şi atunci când un tată care era ca un membru deplin al familiei a fost tratat în mod diferit decât mama într-un proces obligatoriu legat de custodia copilului (McMichael c. Drepturile protejate în cazul perturbării vieţii de familie În afară de schimbările demografice şi sociologice observate în Europa. Regatului Unit (1995 )). În aceste instanţe ea acordă o importanţă majoră naturii şi la influenţa participării interesatului la procesul decizional şi modul în care autorităţile protejează interesele taţilor (a se vedea. Germaniei (2001) şi Hoffmann c. Curtea a examinat mai multe cauze care ridicau probleme cu privire la dreptul la viaţa de familie al acestor persoane. Sahin c. de asemenea. precum şi capitolul 17 consacrat discriminării). Dreptul deţinuţilor la viaţa de familie Forţa dreptului la viaţa de familie a deţinuţilor diferă în dependenţă de cauza detenţiei: persoanele care ispăşesc o pedeapsă criminală se bucură în general de o protecţie inferioară faţă de cei deţinuţi din alte motive (pre89 . constatând încălcări atunci când copilul era dat spre adopţie fără ştirea sau consimţământul tatălui (Keegan c. Elsholz c. o mamă şi fiica sa – născută în afara căsătoriei – au intentat o acţiune de stabilire a paternităţii împotriva tatălui presupus. Curtea a estimat că un copil a stabilit legături mai puternice cu partenerul sau soţul unui părinte decât cu un părinte natural şi că Statul putea să permită legitim acelui partener sau soţ să adopte interesatul (Söderbäck c. Curtea a estimat că un copil are un interes independent de a stabili identitatea tatălui său. Croaţiei (2002). Olandei (2002)). Germaniei (2001). Curtea a stabilit o încălcare relevând faptul că Statul este obligat să furnizeze alte mijloace pentru ca să formuleze rapid o decizie în problema paternităţii. Germaniei (2001).

să-şi exercite dreptul său la o viaţă de familie normală – Curtea stabileşte o încălcare a articolului 8 din momentul în care autorităţile competente nu au reuşit să localizeze copilul. Regatului Unit (2000) şi Nuutinen c. 2) (2003)). Curtea nu stabileşte o încălcare a articolului 8 dacă principalul obstacol pentru vizite este părintele care deţine tutela (Glaser c. poate fi comparat cu o încălcare a articolului 8 (Hokkanen c. În aceeaşi ordine de idei. faptul de a limita numărul vizitelor la una pe lună a fost analizată drept o încălcare a articolului 8 într-o instanţă în care reclamanta era deţinută cu scopul de a o constrânge să respecte o obligaţie legală şi nu contesta motivele încarcerării sale (Nowicka c. Finlandei (1994) şi Hansen c. trebuie să deţină tutela copilului atunci când părinţii săi divorţează. Curtea a estimat că dreptul la viaţa de familie recunoscut de articolul 8 nu garantează dreptul pentru un deţinut condamnat să primească vizite conjugale (Aliev c. atunci când un organ legislativ promulgă linii directoare în materie de limitare a vizitelor membrilor familiei la categorii particulare de deţinuţi. Poloniei (2002. Finlandei (2000)). Letoniei (2002). De altfel. atâta timp cât Statul depune eforturi cu bună credinţă ca să ajungă la nişte acorduri în materie de vizite. atunci când două State implicate într-o cauză internaţională de răpire a copilului de 90 . Poltoratskiy c. în plus. precum şi copilul. Chiar dacă cei doi soţi sunt recunoscuţi vinovaţi de o infracţiune penală. părintele în grija căruia se află copilul deseori împiedică accesul celuilalt părinte la copii. 2) (2000): regim special impus indivizilor asociaţi mafiei). Curtea poate stabili o încălcare a articolului 8 care prevede că ingerinţele în dreptul la respectarea vieţii de familie trebuie să fie „prevăzute de lege” (Lavents c. De exemplu. dintre părinţi şi celelalte rude. Turciei (2003)). Ucrainei (2003)). Deşi Curtea încredinţează Statului sarcina de a determina care. Cu toate acestea. Curtea estimează că o interdicţie a oricărui contact între ei timp de un an constituie o restricţie disproporţionată drepturilor care le sunt acordate de articolul 8 (Klamecki c. Portugaliei (2003)). să restaureze drepturile afectate şi să penalizeze părintele care a răpit copilul pe nedrept (Ignacollo-Zenide c. României (2000) şi Maire c. pentru autorităţi faptul de a nu asigura exercitarea elementară a dreptului de vizită a părintelui care nu deţine tutela copilului. Atunci când autorităţile executive se bucură de o putere discreţionară absolută pentru a limita sau interzice vizitele sau corespondenţa familiei deţinuţilor. Italiei (nr. Poloniei (nr. nu a fost tradusa)). atunci când un părinte ia copilul – împiedicând astfel celălalt părinte.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cum cele enumerate în articolul 5 din Convenţie). Ucrainei (2003) şi mai multe cauze care vizează Ucraina). Plasarea copiilor şi dreptul la vizită Atunci când părinţii separaţi sau divorţaţi se află în conflict. Curtea poate decide asupra unei încălcări a articolului 8 doar dacă motivele sunt deosebit de convingătoare şi există o posibilitate de a reduce restricţiile (Messina c.

De exemplu. Norvegiei (1996) şi K. în cauza Kutzner c. În anumite cauze.P. E.M. B. sunt părţi la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale a copiilor – care enunţă măsurile care trebuie întreprinse în acest caz – Curtea poate ţine cont de această circumstanţă în aprecierea cererii (astfel ea a considerat că Articolul 8 a fost încălcat în două cauze de acest tip: Iglesias Gil şi A. Copii plasaţi în tutela autorităţii publice Curtea estimează întotdeauna că luarea în tutelă a copiilor de către autorităţile publice. Austriei (2003)). Suediei (1988). toţi experţii au certificat că părinţii nici nu au neglijat şi nici nu au maltratat copiii lor..A. dar şi să urmărească ca modul în care ele asigură contactul între părinţi şi copii pe parcursul acestei perioade să favorizeze relaţiile pozitive între interesaţi (Scozzari şi Giunta c. Spaniei (2003) şi Sylvester c.P. În cadrul relaţiilor familiei cu autorităţile. Finlandei (2003)).. Italiei (2000)). să refuze părinţilor dreptul de vizită (O. c. ea a constatat o încălcare a articolului 8 într-o instanţă în care Statul nu a furnizat părinţilor ocazia potrivită de a participa la procedura de adoptare a deciziilor cu privire la plasarea sau menţinerea copilului în afara cadrului familial şi. Regatului Unit 91 . depunând întotdeauna efort pentru a proteja interesul superior al copilului (K. Germaniei (2002).. Johansen c. W. şi K. c. trebuie să fie în mod normal considerată drept o măsură temporară urmată pe cât de rapid posibil de reunificarea familiei (Erikson c. Curtea a stabilit existenţa unei încălcări a articolului 8 cu privire totodată la ordonanţa de plasament modalităţile sale de aplicare. Statul a îndepărtat copiii de părinţi în parte din cauza unei întârzieri în dezvoltarea lor. c. Suediei (1988). Finlandei (2001)). H.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului către părinte. Buchberger c.I. au la nimic sarcina de a pune în acţiune măsurile capabile să menţină legăturile familiale (Olsson c. Olsson c. şi T. Cu toate că cooperarea părinţilor cu autorităţile responsabile ar fi un factor demn de a fi luat în consideraţie pentru determinarea faptului dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 8. Statul are obligaţia pozitivă să aplice aceste principii. Italiei (1999) şi Gnahoré c. Curtea a estimat că însăşi luarea în tutelă a copiilor de către autorităţile publice încălca dreptul la viaţa de familie protejat de articolul 8. c.U. cu atât mai mult cu cât şi părinţii lor – care dispuneau se bucurau de capacităţi intelectuale limitate – au cerut şi obţinut ei-însăşi măsuri de asistenţă şi suport pedagogic. Austriei (2001). (toate fiind cauze în care Statul pârât era Regatul Unit) (1987). nu este vorba de un singur factor în măsura în care autorităţile. Autorităţile trebuie nu doar să fixeze o limită de timp în fiecare ordonanţă de plasament care afectează dreptul la viaţă de familie. în anumite cazuri. şi mulţi chiar dintre ei au recomandat reunificarea familiei. T. şi R. Franţei (2000)). Suediei (1989). Cu toate că Curtea putea să se lase la discreţia Statului raţionalitatea deciziei de luare în tutelă a copiilor de către autorităţile publice. c. oricât de legitimă ar fi.

însă care a stabilit o viaţă familială în vreuna dintre ele. Curtea a constatat. Curtea ţine cont nu doar de numărul sau de gravitatea delictelor comise. Beldjoudi c. Franţei (1992). ea estimează în două cauze că luarea unui nou-născut de la mama sa constituia o măsură prea radicală pentru a fi compatibilă cu Articolul 8 din Convenţie. C. Pentru a determina dacă o asemenea măsură poate fi analizată drept o încălcare a dreptului la viaţă de familie.. o încălcare a articolului 8 pe motivul rapidităţii cu care autorităţile competente au propus spre adopţie un nou născut după ce i l-au luat mamei precum şi pentru că acele autorităţi nu aveau permisul părinţilor de a participa pe deplin la procesul decizional. Finlandei (2001)). ci şi de situaţia personală a interesatului. Dane92 . de asemenea. chiar dacă mama avea antecedente psihiatrice. Regatului Unit (2002). deoarece o întârziere în procedură riscă întotdeauna în asemenea cazuri să tranşeze un litigiu printr-un fapt împlinit înainte ca tribunalul să fi audiat cauza (H. Curtea a constatat încălcări în acele cazuri când persoana nu avea contacte reale cu ţara în care trebuia să fie trimisă şi/ori avea legături foarte strânse cu familia sa. K. Realizarea acestui principiu apare fără îndoială drept cel mai clar în seria de cauze care afirmau o încălcare a dreptului la viaţa de familie care rezulta din deportarea sau revocarea titlului de sejur al unei persoane care nu era cetăţean al unui Stat parte. Imigrarea. ce locuia în ţara care dorea să-l expulzeze (Moustaquim c. Curtea europeană a Drepturilor Omului examinează un anumit număr de factori a căror complexitate face dificilă enunţarea principiilor directoare clare extrase din jurisprudenţa sa.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (2001) şi Venema c. Franţei (1995). relaţii de familie dificile sau alte probleme similare (a se vedea. de asemenea. expulzarea şi dreptul la viaţă de familie Articolul 1 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului cere Statelor părţi ca ele să recunoască tuturor persoanelor care se aflau în jurisdicţia lor – şi nu doar cetăţenilor lor – drepturi şi libertăţi definite în acest instrument. Cu toate că Curtea europeană a Drepturilor Omului acceptă ideea că uneori ar fi necesară retragerea copiilor de la părinţii lor. şi T. de asemenea o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de articolul 6 (a se vedea. Olandei (2002)). Majoritatea cauzelor se referă la proiectul de expulzare a unui individ care a fost condamnat pentru una sau mai multe infracţiuni grave şi care a ispăşit în mod normal pedeapsa cu închisoarea care i-a fost impusă. capitolul 6). de exemplu. Nasri c. c. Belgiei (1991). În procedurile referitoare la copii timpul joacă un rol crucial. Regatului Unit (1987) şi Covezzi şi Morselii c. În cauza P. c. şi S. Italiei (2003)). Amrollahi c. Trebuie să se noteze faptul că numărul de cereri care afirmau existenţa unei încălcări a dreptului la viaţă de familie în cadrul unei acţiuni de luare în tutelă a copiilor de către autorităţile publice denunţă. c. În general.

născut în Germania. în mod normal. Franţei (1997)). Curtea estimează că separarea cuplului constituie o încălcare a articolului 8 (Boultif c. Curtea a estimat că în prezenţa unei dorinţe de a menţine viaţa şi legăturile familiale. că viaţa comună a familiei susceptibilă de a fi perturbată din cauza plecării unui părinte poate fi reluată în ţara de origine a interesatului (Gül c.Franţei (1997): reclamantul a fost deportat după ce a fost condamnat pentru viol. un frate şi o soră locuiau de mai mult timp în Olanda). Din contra. Chiar şi atunci când un criminal condamnat are legături puternice cu ţara care l-a deportat. Austriei (2003): deportarea unui tânăr de 16 ani în Bosnia-Herţegovina unde el nu avea rude apropiate). şi Yildiz c. Franţei (1998): interdicţia definitivă a teritoriului francez cu însoţirea până la frontieră a unei cetăţene algeriene – condamnată pentru infracţiuni cu stupefiante – ajunsă în Franţa la vârsta de 17 ani pentru a se uni cu familia sa numeroasă şi mamă a unui copil minor de naţionalitate franceză). Cu toate acestea. el avea o familie numeroasă care locuia legal în această ţară şi a recunoscut paternitatea unui copil născut de o franţuzoaică cu care s-a căsătorit. remite Statului rezolvarea întrebărilor (C. ajuns la vârsta de 2 ani în Franţa. Austriei (2002): expulzarea unui străin în urma unei condamnări care avea drept consecinţă separarea de soţia şi copilul său). Olandei (2001): încălcarea articolului 8 pe motivul refuzului eliberării unui permis de sejur unui copil care locuia la rude în Turcia însă a cărui părinţi. Boughanemi c. în măsura în care ea nu vorbea araba şi nu avea alte legături cu această ţară). În cauzele în care nu s-a comis nici o infracţiune penală. Franţei (1996) şi Boujlifa c. atunci când soţul unei persoane care nu este cetăţean al ţării riscă să fie supus unor dificultăţi în cealaltă ţară. şi Dalia c. c. Curtea. în mod rezonabil. Curtea are tendinţa de a conchide asupra absenţei încălcării articolului 8 deoarece se poate presupune. În alte cazuri. petrecându-şi toată viaţa în această ţară şi tată al unui copil mic pe care-l avea cu o nemţoaică. Curtea poate să se abţină în a stabili o încălcare a articolului 8 (Bouchelkia c. a fost deportat (pentru că a comis mai multe infracţiuni grave când era încă minor) cu interdicţia de a reveni în ţară. 93 .Convenţia Europeană a Drepturilor Omului marcii (2002) şi Jakupovic c. Statul trebuie să aducă motive serioase pentru a întrerupe relaţiile între un părinte şi un copil sau pentru a împiedica reunificarea familiei (Berrehab c. judecătorii de la Strasbourg au stabilit o încălcare a articolului 8 pentru fapte similare (Yilmaz c. Belgiei (1996). Suediei (2001): nu se putea aştepta de la o cetăţeană elveţiană ca ea să-şi urmeze soţul în Algeria. şi Sen c. Germaniei (2003): un cetăţean străin. Olandei (1988): „bunăstarea economică a ţării” nu putea să justifice singură refuzul oferirii permisului de sejur unui tată marocan care menţinea relaţii strânse cu fiica sa. Elveţiei (1996): refuzul autorităţilor elveţiene de a permite fiului minor al unui cetăţean turc titular al unui permis de sejur livrat din motive umanitare de a fi din nou cu tatăl său pe motivul că toată familia avea posibilitatea să se întoarcă în Turcia).

Ea a susţinut de asemenea necesitatea Statului de a se apăra împotriva „pericolelor iminente” ce ameninţă „ordinea fundamentală democratică şi liberală” constituia un obiectiv legitim al Statului. reclamanţii se plângeau de faptul că supravegherea secretă asupra lor în timpul unei anchete penale nu ţinuse cont de dreptul lor la viaţă privată şi la corespondenţă (în acest context definit ca incluzând toate formele de comunicare privată) în sensul articolului 8. a corespondenţei şi/sau a domiciliului. Când Letonia şi-a obţinut independenţa. „necesar într-o societate democratică pentru securitatea naţională şi pentru prevenirea faptelor penale”. Germaniei (1978). o femeie de origine rusă (prima reclamantă) care şi-a petrecut practic toată viaţa în Letonia s-a căsătorit cu un ofiţer al armatei ruse şi din uniunea lor s-a născut o fiică (cea de-a doua reclamantă). Curtea a apreciat că procedurile menţionate mai sus erau suficiente pentru a 94 . În sfârşit. fapt ce a complicat vizitarea părinţilor bolnavi a primei reclamante. atunci când o persoană care reprezintă subiectul unei deportări pretinde că va fi expusă tratamentelor rele în ţara de întoarcere. erau suficient de riguroase pentru a răspunde cerinţelor de legalitate enunţate de articolul 8. după ce trece acest termen. nu pot să revină decât pentru o perioadă care nu depăşea nouăzeci de zile în semestru. soţul a fost constrâns să părăsească Letonia în cadrul unui tratat bilateral ce organiza retragerea forţelor armate ruse. În cauza Klass şi alţii c. Viaţa privată. Letoniei (2003). Autorităţile au anulat în consecinţă înregistrarea reclamantelor şi au ordonat deportarea lor. Cu toate că au sfârşit prin a părăsi Letonia şi au adoptat naţionalitatea rusă. Aşa cum a fost indicat în punctul 3 din capitolul 3. membrii familiei au fost înregistraţi drept „cetăţeni ai fostei URSS”. În cauza Slivenko c. În consecinţă. curtea cere ca Statul să evalueze acest risc independent de alţi factori.2. corespondenţa şi domiciliul: supravegherea şi colectarea datelor Organele Convenţiei au examinat un anumit număr de cauze în care reclamantul a susţinut că colectarea şi utilizarea de către Stat a datelor cu privire la el sau supravegherea lui încălcau una sau mai multe dispoziţii ale articolului 8 din Convenţie: dreptul la respectarea vieţii private. reţinute şi deţinute pentru scurt timp într-un centru pentru imigranţii ilegali. Curtea a stabilit încălcarea articolului 8. Curtea a susţinut că legislaţia germană ce reglementa supravegherea era suficient de clară şi că procedurile de natură să asigure că orice măsură de supraveghere trebuie să fie conformă cu condiţiile legii.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Problemele de imigrare şi deportare legate de bulversările istorice înregistrate în Europa abia încep să fie ridicate în faţa Curţii europene a Drepturilor Omului. 4. ele sunt lipsite de dreptul – în termenii hotărârii lor de expulzare – de a reveni în Letonia timp de cinci ani şi. Astfel ele au fost expulzate din apartamentul lor.

de asemenea. că dacă. ea stabileşte că articolul 8 a fost încălcat (Perry c. Lambert c. Elveţiei (1998) şi Amann c. contorul ar constitui o practică comercială legitimă şi normală. M. fără consimţământul persoanelor în cauză. Kruslin c. de exemplu. localurilor profesionale precum birourilor de avocaţi). discuţia consacrată dreptului la libertate în capitolul 5). Curtea a declarat. Curtea a mai stabilit că principiile cu privire la interceptări se aplică. Khan c. de asemenea. Regatului Unit (2002) şi Hewitson c. Olandei (2003). reclamanţii se plângeau de faptul că supravegherea secretă – exercitată asupra lor în cadrul unei anchete penale – a încălcat drepturile lor la respectarea vieţii private şi a corespondenţei (înţelese în acest context în sens larg) garantate de articolul 8. Prado Bugallo c. Franţei (1990). Regatului Unit (2003)). apelurilor telefonice efectuate pe o linie care aparţine unui terţ. printre altele. interceptării altor tipuri de mesaje schimbate cu ajutorul tehnologiilor de telecomunicaţie. Huvig c. Regatului Unit (1984). Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8 pe motivul că regimul legal sau reglementar aplicabil interceptărilor telefonice nu răspundea normelor de legalitate impuse de Convenţie (a se vedea.M. de exemplu. spre deosebire de ascultările telefonice. ar constitui un amestec nejustificat în ce priveşte dreptul la respectarea vieţii private în sensul articolului 8. Franţei (1998): Articolul 8 se aplică. de asemenea. Regatului Unit (1997): Articolul 8 se aplică. Amplasarea telefonului nu are incidenţă în aplicabilitatea Articolului 8 (Kopp c. În cauza Malone c. actele denunţate erau interceptările convorbirilor telefonice ale reclamantului de către poliţie şi „contorizarea” (utilizarea unui mecanism care inventarizează numerele formate la aparatul de telefon dat precum şi ora şi durata fiecărui apel). Spaniei (2003). Regatului Unit (2003)). atunci când Curtea a ajuns la concluzia că Statul nu a aplicat propriul său drept intern în materie de supraveghere sau alte activităţi de colectare a informaţiilor. Valenzuela Contreras c. În instanţă. Inspirându-se din linia adoptată în cauzele de principiu Klass şi Malone. lucrătorilor serviciului poliţiei care fac apelurile lor prin reţeaua de telecomunicaţii a comisariatului). şi Halford c. La fel ca şi pentru alte articole din Convenţie (a se vedea. de asemenea. în special radioemiţătoare personale (Taylor-Sabori c. Spaniei (1998). Regatului Unit (2000). Franţei (1990). Armstrong c. furnizarea contoarelor de înregistrare la poliţie. Curtea a considerat că legislaţia britanică care autorizează interceptările telefonice era foarte vagă pentru a corespunde condiţiei de a fi „prevăzut de lege” în sensul articolului 8. Regatului Unit (2002)). Suediei (2000): articolul 8 se aplică. c. chiar dacă protecţiile prevăzute de articol intră în joc de la momentul în care un control inadecvat este exercitat asupra reţinerii şi utilizării materialului obţinut prin aceste 95 . Supravegherea şi urmărirea indivizilor într-un loc public nu provoacă automat constatarea unei încălcări a articolului 8.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garanta că orice acţiune exercitată de Stat era proporţională cu acest scop legitim.

Italiei (nr. Finlandei (1997). Curtea a stabilit existenţa unei încălcări a articolului 8 în cele două cauze. Din contra. Curtea a declarat că faptul de a limita termenul de confidenţialitate a dosarului medical al unui individ 96 . au păstrat înregistrările în scopul unei analize complementare şi au utilizat acea analiză la proces. Regatului Unit (2002) se refereau la incapacitatea Statului de a răspunde efectiv la cererile formulate de către reclamanţi pentru a avea acces la dosarul lor – deţinut de serviciile sociale – şi să garanteze posibilitatea de a contesta un eventual răspuns de acces în faţa unui organ independent. Regatului Unit (2001)). precum şi pe un codeţinut. judecătorii de la Strasbourg au estimat că trebuia să se stabilească un echilibru între drepturile părinţilor care îşi încredinţează copilul în scopul adopţiei şi dreptul copilului de a obţine informaţii cu privire la părinţii naturali.H. c. şi Peck c. c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului procedee. după ce a dat instrucţiuni unui informator. În ceea ce priveşte utilizarea informaţiilor private obţinute de către autorităţi. Regatului Unit (2002)). Regatului Unit (2003): dezvăluirea publică a imaginilor de televiziune în circuit închis. Cauzele Gaskin c. cu toate că au fost obţinute prin metode legitime. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit.G. nici nu au respectat exigenţele legale în materie de determinare a materialelor – obţinute în rezultatul interceptărilor telefonice – care puteau fi citite public la proces. 2) (2003): autorităţile nu au controlat nici accesul presei la transcripţia apelurilor telefonice private. au fost în consecinţă aduse în domeniul public fără controlul adecvat al respectării vieţii private a interesatului (Craxi c. l-a introdus pe acesta în celula reclamanţilor şi a plasat un dispozitiv de înregistrare audio şi video în acea celulă. o încălcare a articolului 8 dintr-o cauză în care o persoană privată a recurs la o interceptare clandestină a unei conversaţii telefonice cu ajutorul unui poliţist de rang înalt (A. să facă loc cererilor cu anumite plângeri specifice sub aspectul articolului 8. Notând că Statele se bucură de o marjă de apreciere în materie. c. de asemenea. Regatului Unit (1989) şi M. Acelaşi lucru ea l-a făcut într-o cauză în care poliţia. judecătorii de la Strasbourg nu au relevat nici o încălcare a Articolului 8 într-o cauză în care autorităţile au refuzat să comunice aceste informaţii deoarece mama naturală a solicitat păstrarea sectretului informaţiilor la naştere şi a renunţat definitiv la drepturile sale de părinte (Odièvre c. în camera de vizită a poliţiei. Anchetele penale pot. Franţei (2003)). în cauza Z. care permiteau identificarea unei persoane cu perturbări mintale). totul fără a anunţa interesaţii de acţiunile întreprinse pe parcursul instrucţiunii (P. înainte de a utiliza informaţiile astfel obţinute la proces (Allan c. În sfârşit. Franţei (1993)). după cum s-a văzut. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8 într-o cauză în care aceste informaţii.G. şi J. c. Curtea a stabilit o încălcare a acestei prevederi într-o cauză în care poliţia a recurs la mijloace de supraveghere secretă pentru a înregistra vocile persoanelor care răspundeau la întrebările anchetatorilor.

precum şi în multe alte cauze analogice. Curtea a stabilit o încălcare continuă a articolului 8 în cauza interstatală Cipru c. cu atât mai mult cu cât Statul ar fi trebuit să furnizeze un domiciliu convenabil familiilor de romi incapabili să se stabilească cu traiul acolo unde ei îşi doresc (a se vedea. la fel. a dreptului ciprioţilor greci care locuiau în nordul Ciprului la 97 . constituie o încălcare a articolului 8. În cauza Mentes citată anterior. Franţei (2002)). precum şi automobilele în anumite circumstanţe (Ernst şi alţii c. Într-o serie de cereri depuse împotriva Regatului Unit şi deschizându-se cu cauza Buckley citată anterior. Turciei (2001) pe motivul refuzului guvernului turc de a autoriza întoarcerea – la căminul lor situat la nordul insulei – ciprioţilor greci deplasaţi (în afară de o încălcare sub aspectul articolului 8 „dintr-un punct de vedere global”. Turciei (1997). când legea internă prevedea păstrarea confidenţialităţii acestei informaţii. Lee (2001) şi Jane Smith (2001) c. Conform Curţii. incendiate (sau distruse printr-un alt mijloc) de către forţele de ordine turce şi deoarece guvernul nu a prezentat nici o altă explicaţie pentru distrugerea lor (a se vedea. Dreptul la respectarea domiciliului Organele Convenţiei au examinat cereri în care se invocau încălcarea diferitor aspecte ale dreptului la respectarea domiciliului. Curtea a mai hotărât că publicarea numelui şi a stării de sănătate a individului într-o decizie judiciară publică. Chapman (2001). În plus. 5.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate conduce la încălcarea articolului 8 dacă dosarul era făcut public la expirarea acestei perioade. Luxembourgului (2003) şi Société Colas Est şi alţii c. se poate considera faptul că o persoană a întemeiat un domiciliu în sensul acestei prevederi. mai mulţi romi au afirmat că au existat încălcări ale articolului 8 pe motivul refuzului venit din partea guvernului de a le permite să-şi instaleze caravanele în locuri neautorizate. Belgiei (2003)). Curtea a stabilit încălcări ale dreptului la respectarea domiciliului deoarece domiciliile reclamanţilor au fost. Curtea a mai hotărât că şi oficiile cad în câmpul de acţiune al articolului 8 (Niemietz c. chiar dacă el a făcut aceasta contravenind dreptului intern (Buckley c. Selçuk şi Asker c. de exemplu. Turciei (2000)). Beard (2001). Germaniei (1992). Regatului Unit). Roemen şi Schmit c. Coster (2001). Curtea a examinat mai multe cauze care vizau dreptul unei persoane de a-şi păstra domiciliul sau de acces la acesta. Regatului Unit (1996)). O persoană mai poate pretinde la inviolabilitatea domiciliului şi în cazul când locuieşte într-o proprietate pe care o ocupă o perioadă semnificativă în fiecare an (Mentes şi alţii c. de asemenea. Turciei (1998) şi Bilgin c. Curtea a stabilit permanent că „obligaţia pozitivă” impusă Statelor de această dispoziţie nu cuprinde implementarea unei politici sociale generale care vizează satisfacerea necesităţilor particulare a romilor în materie de trai. după părerea lor.

ea a constatat o încălcare a acestei dispoziţii pentru ilegalitate în cauzele Funke c. prin care un individ poate pleda pentru drepturile sale (Golder c. deoarece este principalul mod. De asemenea. Când poliţia ajută un terţ să pătrundă într-un domiciliu privat. Regatului Unit (1992). Curtea a declarat că refuzul Statului de a acorda reclamanţilor autorizaţia de a ocupa propria casă era contrar articolului 8. Franţei (1993). Crémieux c. Regatului Unit (1994): poliţiştii. Campbell c. de a asigura bunăstarea economică a insulei Guernesey. 6. Curtea estimează că poliţiştii au obligaţia de a se asigura de acordul proprietarului sau de existenţa unei ordonanţe judiciare valabile care să autorizeze acţiunea (McLeod c. În cauza Gillow c. Regatului Unit (1986).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului respectarea vieţii lor private şi a domiciliului). atunci când autorităţile din Regatul Unit autorizaseră executarea simultană a unui mandat de percheziţie de către poliţie şi a unei ordonanţe judiciare ce autoriza reclamanţii dintr-o acţiune civilă îndreptată împotriva celui în cauză. deoarece exista o disproporţie faţă de scopul. Curtea a declarat că dreptul unui prizonier la necenzurarea corespondenţei de către un om al legii sau un organ judiciar niciodată nu trebuie încălcat. Dreptul la respectarea corespondenţei Majoritatea cauzelor invocând încălcări ale dreptului la respectarea corespondenţei au fost introduse de către deţinuţi. Cu toate că desfăşurarea anchetelor penale şi implementarea anumitor decizii anunţate de tribunalele civile pot înlocui fundamentul juridic pentru percheziţionarea domiciliilor private. nu s-a găsit o încălcare în cauza Murray c. Curtea cere sistematic ca aceste măsuri să fie prevăzute de lege şi proporţionate în sensul conferit acestor termeni de către articolul 8. Regatului Unit (1975). care aveau autorizaţia cuvenită. să efectueze o percheziţie la biroul şi la domiciliul său. Franţei (1993) şi Miailhe c. Regatului Unit (1989). Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8 într-o cauză în care domiciliul reclamanţilor a fost percheziţionat în virtutea unui mandat formulat în termeni foarte vagi şi fără ca interesaţii să fi primit cea mai mică informaţie suplimentară cu privire la motivele percheziţiei sau că pe numele lor a fost deschisă o anchetă penală (Ernst şi alţii c. La fel. au intrat în casa unui individ pentru a-l aresta. În cauza Chappell c. Belgiei (2003)). Franţei (1993) care se refereau la percheziţiile efectuate de către vameşi care se bucurau de o mare putere discreţionară în materie şi care nu erau supuşi nici unui control judiciar. de altfel legitim. Curtea nu a concluzionat totuşi asupra unei încălcări a articolului 8. Dome98 . Regatului Unit (1998): poliţia a ajutat fostul soţ al reclamantei şi avocatul său să pătrundă în fostul domiciliu conjugal şi să ia de acolo obiecte fără a aştepta sfârşitul perioadei de remitere a obiectelor în cauză aşa cum a fost fixat în hotărârea de divorţ).

A. Olandei (2002). controlul general al corespondenţei unei persoane acuzate de infracţiuni deosebit de grave – din moment ce este nelimitat în timp şi nu urmăreşte un scop specific – este considerat drept o încălcare a articolului 8 (Lavents c. Italiei (1996) şi Calogero Diana c. României (2003) în care autorităţile închisorii au refuzat să furnizeze unui deţinut materiale pentru a scrie. Letoniei (2002)). Italiei (1996)). Ea a dezvăluit. judecătorii de la Strasbourg au avut uneori ocazia de a statua cu privire la acest punct şi în alte contexte. deciziile sale nefiind susceptibile de apel). de asemenea. Poloniei (nr. cărţi. ziare şi reviste a căror „conţinut este considerat de directorul instituţiei penitenciare ca fiind necorespunzătoare reeducării condamnatului”.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nichini c. c. Lituaniei (2001). Acesta a fost cazul în cauza William Faulkner c. Poloniei (2002). 3) (2002). Salapa c. Curtea este şi mai intransigentă asupra acestui punct deoarece autorităţile cenzurează. Messina c. Curtea 99 . a unor practici comerciale ilegale sau a altor aspecte asemănătoare. Curtea a autorizat Statul să practice anumite restricţii privind corespondenţa fără caracter juridic.B. Klamecki c. Valašinas c. exercitarea unei marje de apreciere prea importante pentru a urmări corespondenţa generală. Italiei (nr. 2) (2002) şi (nr. Regatului Unit (2002) în care judecătorii de la Strasbourg au estimat că autorităţile închisorii nu au avut nici un motiv legitim să nu expedieze scrisoarea adresată de către reclamant ministrului scoţian de Stat şi în cauza Cotlet c. Olandei (2002)). Reţinerea corespondenţei unui deţinut cu autorităţile (judiciare sau altele) poate deopotrivă duce la faptul ca Curtea să constate o încălcare a articolului 8 din Convenţie. De exemplu. La fel. Într-o cauză. României (1998): autorităţile închisorii aveau puterea de a nu distribui corespondenţa. c. 2) (2003) şi Matwiejcuk c. Regatului Unit (1983). au întârziat expedierea scrisorilor sale organelor Convenţiei şi au controlat toată corespondenţa. Totuşi. urmăresc sau împiedică corespondenţa între un deţinut şi organele Convenţiei (a se vedea. o încălcare în mai multe cauze în care au fost puse restricţii pe corespondenţa persoanelor sau întreprinderilor care erau în proces de falimentare. de exemplu. Curtea a constatat o încălcare a articolului 8 deoarece autorităţile închisorii din Antilele olandeze au interzis orice fel de corespondenţă între foştii deţinuţi şi cei care încă nu şi-au ispăşit pedeapsa (A. Poloniei (2003)).B. Astfel Curtea a stabilit o încălcare a acestei dispoziţii a articolului 8 pentru că guvernul suedez a limitat convorbirile telefonice sau corespondenţa dintre o mamă şi fiul său care a fost luat sub protecţia publică (Margareta şi Roger Andersson c. Totuşi. şi absenţa unui proces de control independent este considerată drept inacceptabilă (Petra c. examinate de către Curtea europeană a Drepturilor Omului vin de la deţinuţi. Cu toate că majoritatea cererilor care pretind o încălcare a dreptului la corespondenţă. Suediei (1992)). Curtea a hotărât că Statul putea în mod rezonabil să cenzureze scrisori care evocă prezenţa într-o anumită închisoare a unor deţinuţi periculoşi. În cauza Silver şi alţii c.

În cauza F c. care însă dorea să se căsătorească a patra oară – constituie o încălcare a dreptului de a se căsători garantat de articolul 12. Italiei (2003)). Curtea a considerat că interdicţia temporară de a se recăsători. Cu toate acestea ea nu a constat nici o încălcare a acestei prevederi într-o cauză în care reclamantul a pretins că durata procedurii de divorţ – mai mult de şaptesprezece ani – a reţinut pe nedrept stabilirea unei noi vieţi familiale. Regatului Unit (2002) şi I.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a stabilit o încălcare atunci când un sindic falimentar a deschis scrisorile dintre reclamantul care a dat faliment şi avocaţii săi la momentul în care el încă nu dispunea de autorizări legale pentru a o face (Foxley c. Italiei (2003) şi Bassani c. Cossey c. 7. Regatului Unit (1990) şi Sheffield şi Horshan c. După cum a fost indicat anterior. Dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii: articolul 12 Curtea a examinat puţine cereri care afirmau încălcarea dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii. precum şi bulversările dramatice generate de evoluţia medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualităţii. fără a face nici cea mai mică aluzie la o familie existentă pentru care el putea revendica dreptul la respectare în baza articolului 8 (Berlin c. Irlandei (1986)). 100 . Regatului Unit (2000)) şi când toată corespondenţa unei persoane care a dat faliment trebuia să tranziteze sindicul pe o perioadă îndelungată (Luordo c. de exemplu. articolul 12 nu garantează dreptul de a divorţa şi/sau pe acela de a te recăsători (Johnston şi alţii c. Rees c. Regatului Unit (2002) invocând schimbările sociale majore care au afectat instituţia căsătoriei din momentul adoptării Convenţiei. ei au cedat totuşi în cauzele Christine Goodwin c. Regatului Unit (1986). Cu toate că pe parcursul mai multor ani judecătorii de la Strasbourg au refuzat să constate o încălcare a articolului 12 atunci când Statul refuză să înlesnească încheierea căsătoriei transsexualilor cu persoane care şi-au schimbat sexul (a se vedea. Regatului Unit (1998)). c. Elveţiei (1987). impusă unui bărbat – căsătorit şi divorţat de trei ori pe parcursul a optsprezece ani. Luxembourgului (2003)).

a sănătăţii sau a moralei publice sau protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia. protecţia ordinii. orice restricţie a unui Stat impusă utilizării unei limbi alese de către individ constituie un amestec în libertatea de gândire în sensul Articolului 9 (Cauza Lingvistică Belgiană (1968)). Curtea n-a făcut nici o distincţie între termenii „conştiinţă” şi „convingere”. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care. o anumită manifestare poate ridica probleme şi în legătură cu libertatea de exprimare (articolul 10) sau alt articol al Convenţiei. care a fost câştigată cu un preţ mare de-a lungul secolelor. Însă. unul din cele mai vitale elemente pentru stabilirea identităţii credincioşilor şi a concepţiilor de viaţă. Drepturile la libertatea de gândire. Precizând sensul termenilor pe care îi enumeră Articolul 9. prin cult. dar ea de asemenea este şi o achiziţie preţioasă pentru ateişti. prevăzute de lege. pentru securitatea publică. deoarece „gândirea” şi limbajul sunt atât de strâns legate. conştiinţă şi religie: articolul 9 Articolul 9 1. într-o societate democratică. Ea este. în public sau în particular. constituie măsuri necesare. dar a fost numai inspirat sau influenţat de aceasta (Kalaç c. libertatea de gândire. examinarea a fost întotdeauna limitată la încălcările celorlalte articole. Pluralismul indisociabil (indispensabil) de o societate democratică. Curtea a refuzat să accepte argumentul că. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire. de conştiinţă şi de religie. Totuşi manifestarea unei convingeri poate scăpa de sub protecţia Articolului 9. Numai atunci când omul îşi manifestă gândurile şi credinţa. în dimensiunea sa religioasă. 2. de conştiinţă şi de religie sunt larg exersate în inima şi mintea individului. dar în general a acceptat afirmarea de către un reclamant a faptului că o anumită idee sau poziţie intelectuală izvorăşte din domeniul lor. învăţământ. 101 . Turciei (1997)). Atunci când un caz a abordat anumite întrebări în legătură cu Articolul 9 şi alte articole. Termenii „gândire”. Statul află despre existenţa şi caracterul lor. Curtea a descris importanţa drepturilor garantate în baza articolului 9 al Convenţei în cauza Kokkinakis c. depinde de ea (paragraful 31).1 atunci când actul litigios nu constituie o manifestare a însăşi convingerii. conştiinţă şi religie este una din fundamentele unei „societăţi democratice” în înţelesul Convenţiei.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 10 – Libertatea de gândire. „conştiinţă” şi „religie” pot acoperi o gamă întreagă de activităţi intelectuale şi spirituale. practici şi prin îndeplinirea ritualurilor. precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv. Greciei (1993): După cum este consfinţit în Articolul 9. în acest moment. sceptici şi cei indiferenţi. agnostici. acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea. „convingere”.

Ceremoniile religioase au o semnificaţie şi o valoare sacră pentru credincioşi deoarece ele sunt oficiate de către miniştrii cultului abilitaţi în acest scop de aceste reguli. În ceea ce priveşte temerile exprimate de către guvernul reclamant că divizările în cadrul comunităţilor ar putea crea tensionări. Curtea a mai subliniat că. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 9 deoarece guvernul a intervenit în organizarea şi conducerea comunităţilor musulmane din Bulgaria. 2) (2002).] (Agga c. au fost înlocuiţi cu alte persoane numite de guvern. Personalitatea acestora din urmă este cu siguranţă importantă pentru fiecare membru activ al comunităţii. cu toate că fusese aleşi în postul de mufti de comunităţile lor respective.. Participarea la viaţa comunitară este deci o manifestare a religiei. şi prin faptul că a permis acestui grup să înceapă expulzarea forţată a reclamanţilor din birourile lor în baza acestei înregistrări. paragraful 60)). Reclamanţii. 2) (2002) spre exemplu.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 1. dar aceasta este una din consecinţele inevitabile ale pluralismului. Greciei (nr. într-o societate democratică.. Fapte similare au existat şi în cauza Hassan şi Chaush c. În Serif c. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 9 în cauzele în care Statul intervenise în organizarea sau afacerile interne ale grupurilor religioase. Greciei (nr. religioasă sau de altă natură. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că: [. Greciei (1999) şi Agga c. reclamanţii au fost învinuiţi de infracţiune penală „de uzurpare a funcţiilor unui ministru de o „religie cunoscută” şi de purtare în public a îmbrăcămintei unui asemenea ministru”. judecătorii de la Strasbourg au formulat următoarea observaţie: Desigur Curtea recunoaşte riscul apariţiei tensionărilor în cazul în care o comunitate. dar supravegherea asupra faptului ca grupurile concurente să se tolereze reciproc [. Ingerinţa Statului în afacerile interne ale instituţiilor religioase În ultimii ani. În asemenea circumstanţe. în special: refuzând că înregistreze unele decizii adoptate în cadrul unei conferinţe naţionale a musulmanilor cum ar fi alegerea marelui mufti şi modificarea statutului grupului. rolul autorităţilor nu constă în eliminarea cauzei tensiunilor suprimând pluralismul... Ele respectă reguli pe care adepţii le consideră deseori ca fiind de origine divină. înregistrând un grup rival în calitate de singură organizaţie reprezentantă a islamului în Bulgaria. Curtea a menţionat că pedepsirea unei persoane din simplul motiv că ea s-a comportat ca un şef al unui grup religios care a decis voluntar să-l urmeze este incompatibilă cu exigenţele pluralismului religios într-o societate democratică. Statul nu este obligat să ia măsuri în vederea garantării unei conduceri unificate a comunităţilor religioase. Stabilind o încălcare a articolului 9. se divizează. Atunci când este pusă în cauză organizarea comunităţii religioase. care este protejată de articolul 9 al Convenţiei. articolul 9 trebuie să se interpreteze în viziunea articolului 11 al Convenţiei care protejează viaţa aso- 102 .] comunităţile religioase există în mod tradiţional şi universal în formă de structuri organizate. Bulgariei (2002).

.. Moldovei (2001). nu va fi conformă cu imperativele paragrafului 2 al articolului 9 [citat extras] (paragraful 117). 2. Curtea a stabilit numeroase încălcări ale articolului 9 în cauze în care Statul a promulgat legi. Ea a stabilit încălcări ale articolului 9 în cauze în care Statul refuzase să acorde statut juridic organismelor de acest fel. în cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii c. să exercite în numele adepţilor săi drepturile garantate de articolul 9 al Convenţiei (Cha’are Shalom Ve Tsedek c. o atingere la libertatea religiei. 103 . Moldovei (2001)). În rezultat. guvernul astfel a împiedicat Biserica să-şi protejeze eficient bunurile sale în justiţie. reclamanţii au fost condamnaţi pentru faptul că au înfiinţat şi au folosit localuri de cult fără autorizaţia prealabilă a administraţiei. Într-o societate democratică. preoţii să oficieze slujbele şi membrii săi să se reunească pentru a-şi practica religia. autonomia acestor comunităţi religioase este indispensabilă de pluralismul dintr-o societatea democratică şi se află exact în centrul protecţiei oferite de articolul 9. toate celelalte aspecte ale libertăţii de religie a individului vor deveni vulnerabile (paragraful 57). Astfel guvernul a împiedicat Biserica reclamantă să funcţioneze. dar şi pentru beneficierea efectivă de către toţi membrii săi activi de dreptul la libertatea de religie. Franţei (2000) şi Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Ingerinţa în crearea sau funcţionarea instituţiilor religioase Curtea a considerat că o Biserică sau un corp ecleziastic poate. Măsurile statului care ar favoriza un conducător sau organele unei comunităţi religioase despărţite sau care ar viza constrângerea unei comunităţi sau a unei părţi a acesteia în scopul de a o face să se plaseze împotriva voinţei sale sub o conducere unică. unui sistem de autorizare prealabilă. Curtea a menţionat că în pofida tentativelor concertate ale reclamanţilor de a obţine autorizaţia necesară. Astfel. conform legii interne.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ciativă împotriva oricărei ingerinţe nejustificate din partea Statutului. fără ingerinţa arbitrară a Statului. dreptul la libertatea religiei în sensul Convenţiei exclude aprecierea din partea statului referitor la legitimitatea credinţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora. Greciei (1996). Refuzându-i personalitatea juridică. guvernul refuzase să recunoască Biserica reclamantă pe motiv că membrii săi puteau liber să-şi practice religia în cadrul Mitropoliei Moldovei legal recunoscute. Examinat sub acest aspect. că întemeierea unei condamnări penale pe nerespectarea formalităţilor legale. Ea prezintă un interes direct nu doar pentru organizarea comunităţii ca atare. ar constitui în egală măsură. Ea a considerat astfel. Spre exemplu.] în principiu. autorităţile responsabile au amânat pe un termen nedefinit adoptarea deciziei lor în acest sens. Dacă organizarea vieţii comunitare nu este protejată de articolul 9 al Convenţiei. atunci când exerciţiul dreptului la libertatea religiei sau a unuia dintre aspectele sale este supus. În cauza Manoussakis şi alţii c. dreptul credincioşilor la libertatea de religie presupune faptul că comunitatea poate funcţiona absolut paşnic. intervenţia unei autorităţi bisericeşti recunoscute în procedura de acordare a autorizaţiei. ca atare. Curtea a considerat că: [. statul nu trebuie să întreprindă măsuri pentru a garanta ca comunităţile religioase să fie plasate sau să rămână sub o conducere unică […]. a emis decrete sau a instituit practici obişnuite de a perturba libera manifestare a religiei.

Curtea a considerat că articolul 9 a fost încălcat în măsura în care restricţiile la libertatea de deplasare impuse unor ciprioţi greci rămaşi în partea nordică a insulei le restrângea capacitatea reclamanţilor de a-şi manifesta religia prin faptul că le limita accesul la localurile de cult situate în afara satelor unde locuiau şi participarea acestora la alte aspecte ale vieţii religioase. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 9 în măsura în care guvernul nu a fost în stare să demonstreze că reclamantul. Curtea a hotărât că un Stat nu poate constrânge persoanele să manifeste o religie ca o condiţie a exercitării unui mandat electiv (Buscarini şi alţii c. Curtea din nou a stabilit o încălcare a articolului 9 într-o cauză în care ofiţerii armatei greceşti fusese persecutaţi pentru proselitism faţă de civili. Franţei (2000) pretindea că refuzul autorităţilor competente de a o autoriza să practice o metodă particulară de sacrificare rituală a animalelor destinate consumului uman constituia o încălcare a libertăţii religioase a membrilor săi. Turciei (1997)). a folosit metode neadecvate în discuţiile despre convingerile sale religioase cu terţe persoane. constituie o încălcare a articolului 9. Curtea nu a relevat încălcarea articolului 9 într-o cauză în care Statul a constâns un judecător militar să se pensioneze pe motiv că anumite aspecte ale comportamentului persoanei în cauză încălcase disciplina militară şi principiul laicităţii garantat forţelor armate. condamnat pentru proselitism. Drepturile persoanelor de a-şi manifesta convingerile În cauza Kokkinakis c. Larissis şi alţii c. judecătorii de la Strasbourg au considerat. în măsura în care asociaţia putea obţine din alte surse carnea animalelor sacrificate conform ritualului prescris. Într-o hotărâre mai recentă. În cauza interstatală Cipru c. au fost constânşi să depună jurământul pe Evanghelie sub pedeapsa pierderii mandatului lor).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pe când Statul însuşi nu şi-a îndeplinit rolul în această materie. Asociaţia religioasă reclamantă în cauza Cha’are Shalom Ve Tsedek c. În acelaşi sens. 104 . Greciei (1993). menţionând că reclamanţii nu au exercitat nici o presiune neadecvată asupra interlocutorilor. în aceeaşi cauză. 3. Turciei (2001). ea a conchis că măsura de pensionare din oficiu nu prezintă o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 9 deoarece nu era motivată de modalitate în care reclamantul îşi manifestase religia (Kalaç c. o dată aleşi în Parlamentul San Marino. Totodată. că Statul grec nu a încălcat articolul 9 luând măsuri particulare pentru a proteja subordonaţii reclamanţilor din cauza riscului particular de hărţuială practicat în cadrul structurii ierarhice a forţelor armate. Greciei (1998). Curtea a stabilit că nu a avut loc o îngerinţă în drepturile protejate de articolul 9. San Marino (1999): reclamanţii.

Curtea stabileşte o încălcare a articolului 9 pe motiv că asemenea lipsă de claritate nu este „în conformiate cu legea” (Poltoratskiy c. 105 . de a fi vizitaţi de preoţi sau alţi conducători ai cultului sau de a-şi manifesta altfel religia. Ucrainei (2003)).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului În cazul în care legislaţia şi regulamentele care fixează regimul de detenţie nu precizează cu destulă claritate condiţiile exercitării dreptului deţinuţilor de a participa la slujbele religioase. Ucrainei (2003) şi Kuznetsov c.

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 106 .

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. care au stabilit criteriile de interpretare a principiilor fundamentale din Convenţie. apărarea ordinii şi prevenirea crimei. dar de asemenea pentru cele care contrazic.. Deşi Curtea a declarat că Statul acţiona în cadrul libertăţii sale de apreciere invocând clauza „ocrotirii moralităţilor” ce figurează în cel de-al doilea paragraf al Articolului. una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale dezvoltării fiecărui om [. de cinema sau de televiziune la un regim de autorizare. protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora. pentru securitatea naţională. într-o societate democratică. pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare. Datorită importanţei sale mai multe hotărâri. constituie sau nu o încălcare a drepturilor acestuia în temeiul articolului 10. totuşi a precizat poziţia sa cu privire la rolul dreptului la libertatea de exprimare într-o societate democratică: Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei asemenea societăţi.. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună întreprinderile de radiodifuziune. Curtea a examinat în ce măsură condamnarea unui individ care publicase pentru elevi o carte de referinţă. protecţia sănătăţii sau a moralei. au fost pronunţate în reclamaţii care invocau articolul 10.] [Ea] este aplicabilă nu numai pentru „informaţiile” sau „ideile” ce sunt primite în mod favorabil sau considerate ca ofensive ori neutre. 1. Astfel sunt cerinţele pluralismului. Regatului Unit (1976). şochează sau neliniştesc Statul sau orice altă categorie a populaţiei. integritatea teritorială sau securitatea publică. 107 . care constituie măsuri necesare. Exerciţiul acestor libertăţi ce presupune datorii şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi. În cauza Handyside c. condiţii. dar şi o condiţie prealabilă pentru exercitarea a numeroase alte drepturi şi libertăţi consacrate de Convenţie. Aria de aplicare a termenului „exprimare” din articolul 10 Articolul 10 precizează că dreptul la libertatea de exprimare „include dreptul la libertatea de opinie şi la libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei”. 2. Dreptul la libertatea de exprimare nu este doar o piatră de temelie a democraţiei. restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege. prin care acorda sfaturi asupra problemelor sexuale şi altele.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 11 – Libertatea de exprimare şi de informare: articolul 10 Articolul 10 1. fără de care nu există o „societate democratică”. toleranţei şi spiritului deschizător.

În cauzele Lingens c. Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Curtea europeană a Drepturilor Omului a stabilit o ierarhie aproximativă a valorilor apărate de articolul 10. Ierarhia valorilor protejate de articolul 10 Cu toate că acest lucru nu întotdeauna este destul de clar..Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 2. Spaniei (1992)). Curtea a considerat că asociaţiile procedând astfel trebuie să dea dovadă de un nivel înalt de toleranţă faţă de criticile din partea oponenţilor. iar exprimarea comercială. Reclamanţii au susţinut că deciziile luate de tribunalele austriece le încalcă libertatea de exprimare prevăzută de Articolul 10. astfel încât diferite categorii de exprimări nu întotdeauna sunt protejate la acelaşi nivel. Însăşi personalităţile publice şi politice trebuie să fie deschise pentru critica din partea mijloacelor mass-media. Austriei (1986). Austriei (2001)). libertatea dezbaterilor politice se găseşte în însuşi miezul noţiunii de societate democratică care domină Convenţia în întregime. furnizează opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaşte şi de a judeca ideile şi atitudinile conducătorilor. În mod mai general. Stabilind o analogie între persoanele angajate într-o dezbatere publică. evidenţiind în cazul Lingens că: […] libertatea presei . respectiv. comentariile cu privire la probleme de interes public formulate de către personalităţi publice în mass-media constituie forma cele mai mult protejată. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 în cauza în care un membru al Parlamentului a fost acuzat de insulte grave la adresa guvernului (Castells c. Libertatea de exprimare în contextul dezbaterii publice Curtea acordă o mare importanţă exercitării libertăţii de exprimare de către membrii aleşi ai unui corp legislativ şi consideră că persoanele vizate trebuie să beneficieze de o protecţie largă pentru a se exprima asupra subiectelor ce prezintă interes pentru alegătorii săi şi pentru public în general. Ea şi-a reiterat poziţia într-o cauză în care un reprezentant ales a constituit obiectul unei hotărâri judecătoreşti care îi interzicea să-şi repete afirmaţiile negative referitoare la o asociaţie privată care-şi sprijinea activ poziţia într-o discuţie publică controversată (Jerusalem c. Fiecare dintre politicieni au întreprins acţiuni de defăimare în public a reclamanţilor. În cadrul acestei ierarhii. toate reuşindu-le. mai puţin protejată. Curtea a căzut de acord. 108 . În această privinţă. redactorii unei reviste politice au publicat articole în care criticau politicienii pentru declaraţiile lor publice în probleme de politică generală. Austriei (II) (1997). Curtea a audiat mai multe cauze în care a asimilat unei încălcări a articolului 10 din Convenţie faptul că membri eminenţi ai guvernului sau reprezentanţi aleşi câştigase procese de defăimare în faţa tribunalelor naţionale.. 3.

judecătorii de la Strasbourg nu au reţunut nici o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care Statul a sancţionat un jurnalist care şi-a exprimat 109 . cât şi din partea maselor de cetăţeni […] articolul 10 (2) permite protejarea reputaţiei altui […] om politic […] în beneficiul lui de asemenea […]. judecăţile nu pot fi demonstrate sub aspectul exactităţii lor […] în dreptul austriac jurnaliştii în asemenea caz nu pot scăpa de condamnare […] decât dacă pot dovedi adevărul aserţiunilor lor […] Conform judecăţilor de valoare. spre exemplu. ea este de natură să-şi îndeplinească sarcina de informaţie şi de control. Austriei (2002)). Curtea a considerat că puţin conta de a şti dacă o persoană sau imaginea sa era într-adevăr cunoscută publicului: factorul determinant era de a şti dacă această persoană făcea parte sau nu din domeniul public. decât un individ simplu. Austriei (2002) şi Unabhängige Initiative Informationsvielfalt c. Dichand şi alţii c.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Prin urmare. Curtea a mai arătat că aplicarea de sancţiuni de către guvern faţă de un jurnalist care a criticat o figură politică: […] cu atât mai puţin nu a constituit o formă de cenzură care să tindă să-l determine pe acesta să nu mai recurgă la critici […]. Feldek c. Austriei (1992)). Curtea a criticat legea austriacă referitoare la calomnie. Dacă existenţa faptelor poate fi dovedită. limitele criticii acceptabile sunt mult mai largi în ce priveşte un politician. el nu se poate pretinde defăimat în cazul în care un jurnalist îi reproşează comportamentul în această privinţă (Schwabe c. Din contra. care impune celui acuzat să facă proba veracităţii susţinerii sale. cerinţele unei asemenea protecţii trebuie să fie puse în balanţă cu interesele discuţiei libere asupra problemelor politice. Slovaciei (2001)). declarând că prin ea însăşi acest lucru ar putea constitui o încălcare a articolului 10: A fost necesară o distincţie între fapte şi judecăţi de valoare. Prin aceasta. o astfel de condamnare riscă să-i determine pe ziarişti să renunţe a mai contribui la discutarea publică a problemelor care interesează viaţa colectivităţii. Austriei (2002)). era clar că acesta este cazul în măsura în care personalitatea politică pusă în cauză îşi publicase curriculum vitae şi fotografia sa pe pagina web a parlamentului austriac (Krone Verlag GmbH & Co. această cerinţă este realizabilă şi aduce atingere însăşi libertăţii de opinie. Curtea a aplicat principiile menţionate mai sus. Într-o cauză în care un tribunal naţional a emis o ordonanţă prin care interzicea societăţii reclamante să publice fotografia unui politician în cadrul unei serii de articole consacrate situaţiei financiare a persoanei vizate. element fundamental al dreptului garantat de articolul 10 al Convenţiei. cel dintâi este expus în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor. KG c. dar în astfel de cazuri. În speţă. în numeroase cauze în care reclamanţii contestau condamnările pentru defăimare pronunţate de către tribunale (a se vedea. înainte a ajunge la aceeaşi concluzie. Spre deosebire de cel de-al doilea. În contextul dezbaterii politice. spre exemplu. Astfel atunci când o persoană politică a ispăşit o pedeapsă pntru faptul că a comis o infracţiune penală. Ea şi-a păstrat aceeaşi poziţie şi în cauzele în care tribunalele naţionale emisese ordonanţe de interzicere a repetării unor afirmaţii pretinse a fi prejudiciabile sau insultătoare faţă de politicieni sau personalităţi publice (a se vedea.

Estoniei (2001)). Judecătorii de la Strasbourg au conchis lipsa încălcării articolului 10. Chiar dacă statul invoca un aspect sau altul al combaterii terorismului pentru a justifica o condamnare. ar fi un privilegiu prea important pentru a fi compatibil cu articolul 10. constatând sistematic o încălcare a articolului 10 atunci când Statele persecutau reclamanţii pentru afirmaţii considerate ca constituind ameninţări la suveranitatea. Franţei (2002). ţinând cont de violenţa exprimării care echivala aproape cu acuzarea deputatului de un comportament considerat în Austria ca infracţiune penală. judecătorii de la Strasbourg considerau că o asemenea afirmaţie nu autorizează restrângerea nejustificată a dreptului publicului de a fi informat asupra chestiunilor controversate utilizând drep110 . inclusiv a regelui Hassan II. spre exemplu. Turciei (1999)). considerând că recurgerea la un asemenea limbaj nu se justifică nici prin preocuparea de a reflecta o chestiune care interesează sau preocupă în mod serios publicul. Curtea a apărat dreptul individului de a–şi exprima opiniile pe care tribunalele naţionale l-au limitat. de a lupta împotriva traficului de stupefiante pe teritoriul său naţional. un jurnalist a obţinut o ordonanţă de interdicţie împotriva unui membru al parlamentului care calificase ca „jurnalism nazist” publicarea unei informaţii care dezvăluia incidentele survenite în timpul unei manifestaţii. Chiar dacă articolul 10 al Convenţiei nu oferă personalităţilor şi persoanelor politice naţionale un nivel special de protecţie. indivizibilitatea sau integritatea Statului. nici prin necesitatea de a urmări un obiectiv social (Tammer c. Curtea europeană a stabilit că persoanele politice. Turciei (1998). redactor. sau discursuri care aduceau atingere suveranităţii sau integrităţii teritoriale a Statului.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului opiniile referitoare la o persoanlitate în termeni în special insultători şi jignitori. În cauza Wabl c. Incal c. incidente în care era implicată persoana interesată. Turciei (1999) şi Karatas c. În cauza Colombiani şi alţii c. Cu excepţii foarte rare. Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat că faptul de a oferi şefilor de Stat o imunitate faţă de critică doar din singurul motiv al funcţiei sau statutului său. Curtea a examinat un număr sporit de plângeri care alegau o încălcare a articolului 10 în cauze în care un autor. Başkaya şi Okçuoğlu c. criticând presa. reclamanţii au fost învinuiţi de „ofensare publică a şefului unui Stat străin” pentru că publicase un articol care se baza pe un raport – elaborat sub auspiciile Uniunii europene – în care Marocul era identificat ca unul din cei mai importanţi exportatori mondiali de droguri şi erau exprimare îndoieli asupra voinţei reale a autorităţilor marocane. Cel puţin cu o ocazie. Austriei (2000). ele-însele pot depăşi uneori limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare în sensul articolului 10. director de publicaţie sau editor au fost condamnaţi pentru incitare la ură rasială sau violenţă. el nu recunoaşte nici un tratament favorabil persoanelor străine. atâta timp cât reclamanţii nu incitau la violenţă sau ură (a se vedea.

Asociaţia reclamantă fiind înregistrată legal în Franţa în acest scop precis. Statul este şi mai condamnabil în cazul în care permite unei autorităţi executive să interzică o publicaţie atunci când consideră că aceasta constituie o ameninţare pentru ordinea publică. reclamanţii au fost condamnaţi şi consideraţi responsabili. Franţei (1998). La momentul publicării s-a constatat (prin intermediul mijloacelor independente de presă ) că mulţi copii s-au născut cu malformaţii serioase din cauza medicamentului primit de mamele lor în timpul sarcinii. Cea mai semnificativă hotărâre privind libertatea presei prevăzută de articolul 10 este cauza Sunday Times c. În cauza Lehideux şi Isorni c. a se vedea şi capitolul 8 în paginile precedente). 1 (1979). pentru proslăvirea crimelor sau delictelor de colaborare cu inamicul. Unele 111 . Curtea nu a relevat încălcarea acestei dispoziţii într-o cauză în care reclamantul fusese condamnat penal pentru publicarea unei cărţi care nega Holocaustul şi reabilita nazismul. reclamanţii pregătiseră pentru publicare un reportaj în care se indicau metodele de cercetare ştiinţifică şi experimentele folosite de o companie farmaceutică înainte să comercializeze sedativul Talidomidă. rolul unui ziar este de a publica informaţii şi idei cu privire la probleme de interes general. Curtea a considerat că negarea crimelor împotriva umanităţii era o formă acută de defăimare rasială şi incitare la ură rasială. Curtea astfel demonstrează că este puţin predispusă să accepte argumentele Statelor care încearcă să împiedice o dezbatere deschisă asupra chestiunilor de interes general. Turciei (1999)). Franţei (2003)).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului tul penal pentru a exercita presiuni asupra mass-mediei (Erdoğdu şi Ince c. pentru faptul că au publicat – într-un cotidian francez – un anunţ publicitar în susţinerea acţiunilor mareşalului Pétain (care a colaborat cu inamicul în timpul celui de-al doilea război mondial). Asemenea acţiuni erau deci incompatibile cu democraţia şi drepturile omului şi urmăreau obiective interzise de către articolul 17 al Convenţiei (Garaudy c. Curtea a considerat că faptul de a o penaliza exact pentru urmărirea acestui obiectiv constituia o încălcare a articolului 10. Astfel reiese că organele convenţei vor pune în balanţă foarte minuţios interesele presei de a publica informaţii şi cele ale Statului de a limita obţinera acestor informaţii de către public. Danemarcei (1994)). Ea în special a constatat o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care un jurnalist a fost urmărit pentru incitare la ură rasială după difuzarea reportajului său consacrat unei mişcări a tinerilor extremişti (Jersild c. Unele din cele mai importante cauze privind articolul 10 se referă la dreptul presei la libertatea de exprimare. În rezultat. Regatului Unit nr. mai ales dacă lucrarea în cauză a fost deja publicată şi distribuită în alte State părţi (Association Ekin c. din punctul de vedere al dreptului civil. şi că rescrierea istoriei sub acest aspect putea constitui un pericol sporit asupra ordinii publice. Din contra. Franţei (2001)). În speţă.

un veterinar a acordat un interviu pentru presă cu pivire la existenţa serviciilor veterinare de urgenţă. altele erau încă în proces de negociere şi câteva familii se găseau în primele etape ale unui proces. În schimb. compania farmaceutică a cerut judecătorului şi a obţinut interzicerea publicării acestuia. Din contra. tonul moderat al articolului ce constituia obiectul interdicţiei. amploarea şi caracterul absolut al restricţiilor impuse de ingerinţă. ţinând cont de caracterul absolut al acestei interdicţii şi de obstacolul rezultat pentru presă de a informa publicul despre un subiect care prezintă vădit interes public deoarece speţa viza personalităţi din sfera politică franceză şi punea în cauză acţiunile lor. chiar dacă faptele în cauză şi problemele ridicate alcătuiau conţinutul unui litigiu în instanţă. de exemplu. curtea nu a relevat nici o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care un jurnalist a fost învinuit de defăimare pentru că publicase comentarii referitoare la un litigiu dintre conducătorii unui sindicat. împotriva unei societăţi publice de gestionare a caselor de odihnă. Alţi veterinari care practicau în aceeaşi regiune s-au plâns pe lângă asociaţia lor 112 . În cauza Barthold c. Curtea europeană a Drepturilor Omului a admis că ingerinţa era legală (în sensul Convenţiei) şi viza garantarea autorităţii şi imparţialităţii autorităţii judiciare. întemeindu-l pe prezumţia că interesul general este mai bine servit când publicului i se oferă cât mai multe informaţii. Numeroase State părţi la Convenţie sunt dotate cu o legislaţie care interzice publicarea informaţiilor ce vizează dosare aflate pe rol în faţa instanţelor judiciare. Primind un exemplar al articolului respectiv. inclusiv aluzii la comportamentul criminal al foştilor conducători. Curtea a scos în relief mai mulţi factori determinanţi pentru decizia sa. României (2000)). cu un caracter pretins fraudulos. Astfel. Curtea a stabilit de asemenea că populaţia în general avea dreptul să primească informaţii asupra acestui subiect. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10. În cauza Du Roy şi Malaurie c. Germaniei (1985). urmărirea cărora fusese oprită (Constantinescu c. durata şi caracterul prelungit al procedurilor judiciare şi al negocierilor în vederea ajungerii la un compromis şi. aducând atingere sau prejudiciind mersul justiţiei în cadrul unei proceduri judiciare aflate în curs. ea a considerat că Guvernul Regatului Unit nu a reuşit să demonstreze că punerea în aplicare a dispoziţiei corespundea unei „nevoi sociale imperioase” sau era „proporţională cu scopul legitim urmărit”.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului familii din Regatul Unit care au suferit din această cauză au ajuns la un compromis extrajudiciar cu compania farmaceutică. marea dezbatere publică asupra obiectului articolului. Franţei (2000). Interdicţia a fost confirmată de către cea mai înaltă jurisdicţie internă pe motiv că publicarea articolului ar constitui o insultă adusă curţii (contempt of court). doi jurnalişti au fost condamnaţi pentru faptul că au publicat informaţii referitoare la un proces penal cu constituirea părţii civile: o infracţiune cu caracter general şi absolut prevăzută de lege. Curtea a fixat un nivel ridicat al protecţiei presei. în sfârşit.

Apicarea sa risca să descurajeze membrii anumitor profesii de a contribui la discutarea publică a problemelor vieţii colectivităţii şi să „creeze obstacole presei la îndeplinirea sarcinii sale de informare şi de control”. şi în contextul unei dezbateri publice generale. Curtea aplică acelaşi număr de principii valabile pentru o dezbatere politică. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au stabilit o încălcare în cauza Bowman c. De asemenea. în măsura în care presa putea să-şi exprime poziţia faţă de un candidat sau altul şi în care partidele politice erau autorizate să facă campanie în timpul acestei perioade. După cum a fost indicat mai sus.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului profesională că asemenea interviu constituia o „publicitate” interzisă de regulile deontologice. în cazul în care un jurnalist a utilizat materiale provenite de la un colegiu. Statul încalcă articolul 10. Luxembourgului (2001)). care s-au bazat pe documente publicate de guvern sau sub auspiciile acestuia (Bladet TromsØ şi Stensaas c. ea consideră că eximarea opiniei cu privire la subiecte de interes public trebuie să beneficieze de o vastă latitudine şi deseori consideră că obligând persoanele acuzate de defăimare să aducă probe în susţinerea veridicităţii afirmaţiilor lor. Curtea a stabilit o încălcare a acestei dispoziţii în cauza Maronek c. Norvegiei (1999)) sau chiar refuzul instanţelor judecătoreşti de a examina documente care au servit la redactarea articolelor pretinse defăimătoare (Dalban c. României (2000)). Norvegiei (1999)). Spre exemplu. Curtea a menţionat că problemele abordate în scrisoare la moment prezentau interes general. el nu trebuie să fie condamnat pentru defăimare pe motiv că el nu a efectuat o investigare sau o cercetare independentă cu privire la acest subiect (Thoma c. ţinând cont de proiectele guvernului în materie de deznaţionalizare a apartamentelor care aparţineau Statului. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 şi a remarcat că reglementarea germană „nu era conformă libertăţii de exprimare”. în cauza Jerusalem Curtea a considerat că gradul de includere a unei persoane în viaţa publică determină nivelul toleranţei de care dă dovadă persoana respectivă faţă de critici (a se vedea de asemenea Nilsen şi Johnsen c. Articolul 10 al Convenţiei oferă o protecţie atât persoanelor particulare cât şi jurnaliştilor şi personalităţilor. invitând alte persoane care s-au confruntat cu aceeaşi problemă să întreprindă aceleaşi acţiuni. Regatului Unit (1998) în care reclamantul a fost urmărit pentru faptul că a distribuit broşuri înainte de alegeri generale. Slovaciei (2001) în care reclamantul a fost condamnat pentru defăimare pentru faptul că a scris o scrisoare deschisă într-un ziar cu privire la ocuparea ilegală a apartamentului său. 113 . astfel încălcând o lege naţională care interzicea difuzarea mai mult de cinci cărţi pentru promovarea alegerii unui candidat în timpul perioadei preelectorale. Astfel. Curtea a considerat că această restricţie nu era proporţională. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au asimilat unei încălcări faptul de a acuza de defăimare reclamanţi.

Curtea de obicei conchide o încălcare a articolului 10 dacă jurnaliştilor li se interzice să o utilizeze sau sunt pedepsiţi pentru faptul că au făcut acest lucru. Ea de asemenea a constat o încălcare a acestei dispoziţii în cauza în care unei reviste i s-a interzis să publice fotografia unei personalităţi suspectată de comiterea unei infracţiuni. în care acesta afirma că serviciul a întreprins anumite activităţi ilegale. a informaţiilor şi extraselor din Spycatcher. o carte publicată de un fost agent al serviciului britanic de securitate. Curtea a decis că emiterea de către instanţe judecătoreşti a unui ordin provizoriu împotriva autorului era compatibilă cu articolul 10. în care redactorii unei reviste au publicat un reportaj despre activităţile serviciului intern de securitate. iar redactorii arestaţi. pe când aceste informaţii erau larg accesibile în dosarele publice ale administraţiei fiscale (Fressoz şi Roire c. Dezvăluirea surselor jurnaliştilor Un aspect important al protecţiei extinse acordate mijloacelor mass-media în exercitarea dreptului lor la libertatea de exprimare se referă la protecţia surselor confidenţiale de informare care constituie baza jurnalismului de 114 .Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 4. deoarece se afla în marja de apreciere a Statului în materie de evaluare a unor ameninţări asupra securităţii naţionale. confidenţialitatea unei anchete judecătoreşti evocând fapte care deja se aflau în sfera interesului public înainte de conferinţa în cauză (Weber c. când doi jurnalişti au fost condamnaţi pentru faptul că au publicat informaţii cu privire la situaţia financiară şi fiscală a directorului unei societăţi importante. a constituit o încălcare a articolului 10. Curtea a aplicat ulterior acelaşi raţionament într-o altă cauză Vereniging Weekblad Bluf! c. în timpul unei conferinţe de presă. Cauzele comune Observer şi Guardian c. Regatului Unit (1991) şi Sunday Times c. Olandei (1995). în special publicarea şi vinderea cărţii în mai multe ţări şi importarea ei fără restricţii în Regatul Unit. 2) (1991) se referă la publicarea. Austriei (2000)). cu toate că această publicare era permisă de dreptul intern (News Verlags GmbH şi CoKG c. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10. în aceste două ziare. Pe de altă parte. Regatului Unit (nr. personalul revistei a publicat un nou tiraj şi l-a distribuit a doua zi. 5. Curtea a conchis că menţinerea interdicţiei după ce confidenţialitatea documentelor fusese afectată prin difuzarea largă a informaţiilor contestate. Franţei (1999)). Libertatea de exprimare şi informaţiile public accesibile În cazul în care o informaţie este pe larg accesibilă publicului. Deşi tirajul revistei în cauză a fost confiscat. sau când un jurnalist şi un apărător al mediului ambiant au fost condamnaţi pentru faptul că au încălcat. Elveţiei (1990)).

în circumstanţe în care cei vizaţi nu erau deloc bănuiţi de complicitate la vreo activitate criminală (Roement şi Schmit c. sugerând că judecătorii ce au luat această hotărâre au făcut-o din considerente politice. Luxembourgului (2003) şi Ernst şi alţii c. Libertatea de exprimare şi respectarea aparatului judiciar Curtea s-a arătat mai restrictivă în ceea ce priveşte criticile presei referitoare la magistraţi sau aparatul judiciar decât în ceea ce priveşte criticile care vizează personalităţi. declarând: Interesul legitim al Statului de a proteja reputaţia celor doi judecători neprofesionişti nu intră în conflict […] cu interesele reclamantului de a putea contribui la dezbaterile publice asupra imparţialităţii structurale a curţii superioare. un avocat. Guvernul a pornit cu succes urmărirea pentru calomnie împotriva reclamantului. chiar dacă în acelaşi timp tribunalele interne relevau că magistraţii neprofesionişti nu ar fi trebuit să judece cauza. a fost sancţionat disciplinar pentru că a criticat aparatul judiciar în timpul unei conferinţe de presă. reclamantul publicase într-un ziar un articol în care critica hotărârea ce confirma legalitatea unei decizii luate de o colectivitate locală. reclamantul exprima părerea că de la cei doi consilieri era de aşteptat ca să-şi “îndeplinească obligaţiile”. Într-o cauză în care reclamantul. Curtea nu a relevat nici o încălcare a articolului 10 (Schöpfer c. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au relevat o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care autorităţile au percheziţionat domiciliul sau biroul jurnaliştilor pentru a identifica sursele de informare. În schimb. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 deoarece guvernul nu numai că a impus un ordin de interzicere a publicării unui articol consacrat activităţilor comerciale a unei întreprinderi.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului investigare. Deşi Curtea a considerat că protecţia drepturilor întreprinderii constituia un scop legitim. 6. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 în cauza De Haes şi Gijsels c. Danemarcei (1989). În articolul său. În cauza Barfod c. Belgiei (2003). organ care apărea în cauză în calitate de pârât. Curtea a hotărât că nu poate fi vorba de o încălcare a Articolului 10. Curtea a considerat că protecţia surselor jurnalistice a fost şi mai mult afectată de către aceste practici decât prin modalitatea utilizată în cauza Goodwin. Regatului Unit (1996). Elveţiei (1998)). În cauza Goodwin c. dar a obţinut şi o ordonanţă de divulgare a surselor de informare reluate de autorul acesui articol. În aceste două cauze. El îşi întemeia critica pe faptul că doi dintre cei trei magistraţi nu erau judecători profesionişti angajaţi de guvernul local. ea a decis că metodele alese pentru atingerea acestui scop erau neproporţionale. 115 . Belgiei (1997). respectiv să voteze în favoarea intereselor angajatului lor. în care un jurnalist a fost sancţionat pentru publicarea unui articol ce critica hotărârea judecătorească de încredinţare a unui copil unui bărbat condamnat de incest şi acte de violenţă faţă de copii.

Olandei (2003)). În acest articol. Curtea nu a relevat nici o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care un jurnalist a fost învinuit de publicarea unui articol considerat ca fiind susceptibil de a influenţa rezultatul unei proceduri penale. Ea a ajuns la aceeaşi concluzie într-o cauză în care avocatul constituie obiectul unei sancţiuni disciplinare pentru declaraţiile pronunţate în virtutea exercitării profesiei în cadrul unei proceduri judiciare (Steur c. Finlandei (2002)). deoarece această afirmaţie nu se sprijinea pe o bază factuală (Perna c. ea a stabilit o încălcare a articolului 10 în măsura în care guvernul nu a oferit protecţie unui jurnalist care a constituit ţinta atacurilor teroriste. hărţuirii sau violenţei. maltrataţi sau chiar omorâţi 116 . Obligaţiile pozitive oferite Statului de către articolul 10 Pe parcursul ultimilor ani. Cât priveşte respectarea cuvenită a procesului judiciar. Curtea a stabilit încălcarea articolului 10 pe motiv că un procuror are dreptul la protecţie mai puţin decât un judecător şi astfel a menţionat că.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Cât priveşte critica procurorilor şi altor funcţionari implicaţi în procese judiciare. procurorul. se combină greu cu îndatoririle acestui avocat de a apăra cu zel interesele clienţilor săi (Nikula c. ea nu a constatat nici o încălcare privind condamnarea celui interesat pentru că a afirmat că procurorul făcea parte dintr-o strategie de cucerire a parchetelor din mai multe oraşe. pe când însăşi acuzatul era un fost vicecancelar şi ministru al Finanţelor. Austriei (1997)). jurnalistul a analizat probele şi totodată şi-a exprimat opinia că acuzatul era vinovat de infracţiunile alegate (Worm c. deoarece critica contestată se referea la strategia celui interesat şi modalitatea în care acesta îşi îndeplinea funcţiile. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au constatat o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care un jurnalist a fost învinuit de defăimare prin intermediul presei pentru faptul că a acuzat un procuror că este susţinătorul unui partid politic. spre exemplu. Curtea a relevat o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care avocatul apărării a fost învinuit de defăimare pentru faptul că a acuzat public. Italiei (2001)). în măsura în care independenţa şi imparţialitatea magistraturii poate pe bun drept să constituie o problemă sporită de interes general. Curtea a impus principiul unei obligaţiuni pozitive de protecţie a jurnaliştilor şi a organelor de presă contra intimidării. În cazul în care jurnaliştii sau distribuitorii unui ziar sunt răniţi. procurorul de comportament neadecvat într-un litigiu în care cei doi interesaţi reprezentau părţi opozante. 7. Turciei (2000). Curtea a mai considerat că pericolul unui control exercitat a posteriori asupra criticilor exprimate de către un avocat al apărării la adresa unei alte părţi a procedurii penale. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că exercitarea libertăţii de exprimare are loc în special prin garantarea de către Stat a unui mediu sigur. În cauza Özgür Gündem c. ea nu putea fi asimilată unei insulte personale. Totodată. în termeni foarte duri.

Curtea a considerat că. iar mai apoi concediat. contestând astfel şi monopolul Corporaţiei Austriece de Radiodifuziune. Statele trebuie să fie în stare să justifice criteriile şi practicile lor de autorizare în lumina scopului articolului 10 în general. de a colecta semnături în susţinerea unei petiţii şi de a întreprinde alte activităţi în cadrul unei campanii de informare cu privire la un subiect de interes general pe plan local. Regatului Unit (2003)). un producător de televiziune – a cărui program a fost anulat şi nu a primit o altă ofertă în loc – a criticat gestionarea întreprinderii vizate. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 în ambele cazuri. la momentul când poate fi considerat că însăşi esenţa dreptului protejat se află în pericol. de televiziune şi de cinematografie unui regim de autorizare”.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fără ca guvernul să răspundă cererii lor de protecţie şi de anchetare a acestor crime. 117 . Regimul de autorizare a instituţiilor de radiodifuziune Articolul 10 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului permite explicit Statului să reglementeze instituţiile de radiodifuziune precizând în paragraful 1 următoarele: „Acest articol nu împiedică Statele să supună întreprinderile de radiodifuziune. Curtea a considerat că articolul 10 se aplică de asemenea şi relaţiilor dintre întreprinderile private de radiodifuziune şi patronii lor. Curtea a reamintit obligaţia pozitivă a Statului de a proteja de asemenea dreptul la libertatea de exprimare în contextul relaţiilor de acest tip. Constatând o încălcare a articolului 10. atenţionând că monopolul Statului în sfera radiodifuziunii impune restricţii severe asupra pluralismului de idei şi poate fi justificat numai în cazurile când există o necesitate socială imperioasă. Austriei (1997) au contestat refuzul guvernului de a le acorda o autorizare pentru radiodifuzare. în pofida formulării acestei dispoziţii. Statul poate avea obligaţia pozitivă de a reglementa dreptul de proprietate în scopul garantării beneficierii de drepturile prevăzute de către Convenţie (Appleby c. Spaniei (2000). În speţă. În cauza Fuentes Bobo c. Curtea a considerat că dreptul la libertatea de exprimare nu creează un drept automat de acces la un for particular în vederea exercitării acestui drept şi a conchis lipsa încălcării articolului 10 într-un proces în care proprietarii unui centru comercial privat au refuzat reclamanţilor autorizaţia de a distribui volante. La început el a fost supus unei pedepse disciplinare. Austriei (1993) şi Radio ABC c. nici o necesitate de acest tip nu ar putea fi invocată pentru a justifica o interdicţie generală de exploatare a mijloacelor private de radiodifuziune. 8. Curtea totodată a avut grijă să menţioneze că în lipsa altor mijloace de comunicare a acestor opinii. Reclamanţii în cauzele Informationsverein Lentia şi Alţii c. Ţinând cont de amploarea progresului tehnologic în sfera radiodifuziunii şi deschiderea unui număr important de frecvenţe de emisie. există deci o încălcare a articolului 10 (Özgür Gündem).

guvernul a refuzat o autorizare unei societăţi elveţiene de telecomunicaţii pentru recepţionarea unor emisiuni de televiziune necodificate transmise de un satelit sovietic. în măsura în care Societatea elveţiană de radio şi televiziune l-a asigurat că el va obţine autorizaţia dacă programul vizat va contribui la realizarea obiectivelor fixate de legislaţia naţională (mai exact dacă va cuprinde şi elemente culturale). Judecătorii de la Strasbourg au stabilit lipsa încălcării articolului 10. Elveţiei (2002). spre exemplu. a unui program televizat dedicat automobilelor. conform opiniei guvernului elveţian. Totuşi. restricţiile impuse nu erau necesare într-o societate democratică. Curtea a menţionat că dacă paragraful 1 al articolului 10 permite supunerea instituţiilor de radiodifuziune sau televiziune unui regim de autorizare. pentru că Guvernul elveţian alesese un procedeu „care putea fi liber considerat ca fiind unul necesar pentru prevenirea încălcării legii [. Totodată ea a conchis că legea internă era previzibilă şi în acelaşi timp accesibilă.şi care] nu constituia o formă de cenzură”. Reclamantul contesta refuzul autorităţilor elveţiene de a-i elibera o autorizare de difuzare. judecătorii de la Strasbourg.. Elveţiei (1990). Curtea a observat în primul rând că recepţia emisiunilor de televiziune relevă dreptul de a primi informaţii în sensul paragrafului 1 al articolului 10. din cauza lipsei acordului autorităţilor URSS. prin cablu. De asemenea ea a menţionat că legislaţia elveţiană pertinentă era suficient de accesibilă publicului specializat căruia i se adresa. au considerat că emisiunile litigioase fiind la dispoziţia publicul larg şi. constituie o încălcare a articolului 10. funcţiile şi conţinutul programelor).. În cauza Autronic AG c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Curtea a examinat câteva cauze în care se punea întrebarea dacă dreptul la radiodifuzare implică şi dreptul de a exclude implicarea guvernului la recepţia emisiunilor de radio sau televizate. nu există nici un risc de a obţine informaţii secrete prin captarea acelor emisiuni. o staţie elveţiană de radiodifuziune avea interese într-o filială italiană. Curtea a hotărât că nu a existat o încălcare a articolului 10. Câteva persoane afiliate acestei societăţi s-au plâns de faptul că interzicerea de către Elveţia a retransmiterii emisiunilor radio produse de reclamanţi în Italia. iar restricţia însăşi răspundea unui scop legitim. ţinând cont de necesitatea unui control al calităţii şi al echilibrului programelor. de o societate elveţiană de cablu. De aceea. această prerogativă a Statului poate fi exercitată doar în contextul articolului în general. În cauza Demuth c. În cauza Groppera Radio AG şi alţii c. Curtea a avut ocazia de a preciza că articolul 10 permite Statelor să reglementeze radiodifuziunea pe teritoriul său atât sub aspect tehnic cât şi sub alte aspecte (cum ar fi. 118 . pentru că depăşeau limitele libertăţii de apreciere recunoscute Statului. Elveţiei (1990). în motivele lor care justificau constatarea unei încălcări. scopul.

Elveţiei (2001)). În cauza Markt Intern GmbH şi Klaus Beerman c. Libertatea cuvântului în sfera comerţului Curtea a examinat foarte puţine cauze în care se susţinea încălcarea articolului 10 în legătură cu libertatea de exprimare în sfera comerţului. Irlandei (2003)). Elveţiei (1998). Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului 10. În cauza Hertel c. au publicat un articol care relata un incident ce punea în cauză o mare întreprindere din aceeaşi branşă şi a invitat cititorii să furnizeze alte informaţii asupra incidentelor sau practicilor similare. Germaniei (1989). editorii unei publicaţii comerciale destinate întreprinderilor mici şi mijlocii. Curtea a trebuit să facă o distincţie între un discurs strict comercial şi un discurs care de fapt se referea la o dezbatere de interes general. ea a remarcat lipsa unei încălcări într-o cauză în care Statul refuzase să elibereze autorizaţia pentru difuzarea publicităţii contra plată de către grupurile religioase. după care distribuia colegilor de breaslă extrase din ziar şi alte materiale în care era criticat fostul său patron. ţinând cont în special de existenţa altor mijloace de exprimare (Murphy c. În cauza Jacubowski c. Statul a interzis unei persoane particulare să declare că pregătirea alimentelor cu ajutorul cuptoarelor cu microunde era periculoasă pentru sănătatea umană. atunci când guvernul a acuzat o persoană care a fost eliberată de la serviciu şi care şi-a înfiinţat propria afacere în acelaşi domeniu. Nestabilind o încălcare a articolului 10. Jurisdicţia internă competentă a hotărât că reclamanţii practicau un comerţ neloial şi le-a interzis publicarea în viitor a declaraţiilor în astfel de probleme.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 9. considerând că această restricţie se referea la marja de apreciere oferită autorităţilor naţionale. întreprinderea imediat a deschis o anchetă în materie şi a observat că informaţia publicată despre incident în astfel de condiţii era prematură şi risca să aducă o daună neproporţională întreprinderii. după ce a aflat despre învinuirile aduse. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care reclamantul nu dispunea de nici un recurs împotriva unei interdicţii de difuzare a publicităţii şi în care mass-media solicitată era singura care putea să difuzeze informaţiile la scară naţională (VgT Verein gegen Tierfabriken c. după ce publicase un articol asupra problemei în cauză. Cât priveşte accesul la mass-media electronică al persoanelor care doresc să difuzeze publicitate contra paltă. Curtea a constatat că. Totodată. 119 . Germaniei (1994). Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 deoarece exprimarea acestui tip de opinii nu intră în câmpul de aplicare al legii federale împotriva concurenţei neloiale invocate în susţinerea interdicţiei.

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 10. Libertatea de exprimare artistică După cum a fost indicat la începutul acestui capitol. 11. Conform articolului 10. spre exemplu. politice şi sociale de orice natură”. în decizia sa. Curtea acceptă că un Stat poate limita libertatea de exprimare politică a funcţionarilor sau agenţilor săi şi a refuzat să constate încălcarea articolului 10 în cauze în care Statul a li120 . În cauza Otto-Preminger–Institut c. Totuşi. Regatului Unit (1996). la rezistenţă armată sau răscoală. Austriei (1994) şi Wingrove c. cuprinde libertatea de exprimare artistică. Curtea a avut ocazia să examineze mai multe cauze în care autorităţile au interzis publicarea operelor literare pe motiv că ele exprimau opinii politice interzise. Curtea nu a stabilit o încălcare a articolului 10 atunci când guvernele respective au interzis difuzarea filmelor în care erau prezentate imagini şi interpretări nerespectuoase ale anumitor personaje creştine. Turciei (1999)). totuşi. Constatând că măsurile luate de Stat erau justificate de paragraful doi. Curtea a reamintit că Statele dispun de o vastă marjă de apreciere pentru a determina ceea ce este “necesar” pentru “protecţia moralităţii”. iar pictorul fusese condamnat la o amendă (Müller şi alţii c. şi severitatea pedepselor aplicate (a se vedea. invocând factori cum ar fi: efectul limitat asupra securităţii naţionale al operelor incriminate.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a oferit Statelor o vastă marjă de apreciere pentru a limita libertatea de exprimare a ideilor artistice. Turciei (1999) şi Arslan c. în majoritatea cauzelor. Elveţiei (1988)). Karatas c. Prin jurisprudenţa sa analizată în acest capitol. Obligaţiile şi responsabilităţile persoanelor particulare în conformitate cu articolul 10 Conform articolului 10. care cuprinde libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei. un individ poate exercita această libertate numai în lumina obligaţiilor şi îndatoririlor sale. Într-o cauză în care era invocată clauza „protecţiei moralităţii”. „orice persoană” are dreptul la libertatea de exprimare. reclamanţii se plângeau că guvernul elveţian le confiscase mai multe tablouri cu conţinut vădit sexual.1. ceea ce “permite participarea la schimbul de informaţii şi de idei culturale. o încălcare a articolului 10. Curtea a precizat că termenul “exprimare” în sensul articolului 10. incapacitatea Statului pârât de a dovedi că opiniile negative exprimate de autor ar putea incita la violenţă. judecătorii de la Strasbourg au conchis. La fel ca şi în cauzele referitoare la exercitarea libertăţii de exprimare într-un context relevant strict al dezbaterii de interes general sau al vieţii politice. În ultimii ani. Curtea europeană a Drepturilor Omului în general tinde să favorizeze membrii presei şi persoanele particulare în raport cu personalităţile sau figurile politice. În paralel. Judecătorii de la Strasbourg au permis de asemenea Statelor să aprecieze în ce măsură exercitarea libertăţii de exprimare artistică riscă să ofenseze unele sentimente religioase ale unei părţi a populaţiei.

Curtea a mai stabilit o încălcare a articolului 10 în cauza Grigoriades c. Totodată Curtea a ajuns la o concluzie diferită în cauza Vereinigung Demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi c. Austriei (1994). Germaniei. Curtea a confirmat interdicţia operată de guvern faţă de militari în sensul de a publica şi difuza un manifest ce critica anumite persoane responsabile. în care a hotărât că revocarea unei 121 . în acest context că Organizaţia Internaţională a Muncii a desemnat o Comisie de anchetă pentru astfel de cazuri şi a conchis că Republica Federativă Germană şi-a încălcat obligaţiile sale în privinţa Convenţiei Biroului Internaţional al Muncii privind discriminarea în materie de funcţie (1958 nr. În ambele cazuri. totuşi. în care reclamantul a fost supus sancţiunilor disciplinare pentru că a trimis comandantului o scrisoare în care critica armata. totuşi Curtea întotdeauna stabileşte de la caz la caz dacă restricţia impusă unui funcţionar sau agent special este acceptabilă în virtutea articolului 10. În cauza Engel şi alţii c. care cerea ca toţi funcţionarii să depună jurământ de credinţă faţă de Constituţie şi de valorile sale. care trebuie tolerate atât de armata unui Stat democratic. aplicată de Republica Federativă Germană. Cât priveşte activităţile şi discursurile nepolitice. poliţiei sau serviciilor de securitate (Rekvényi c. Curtea a ajuns la o concluzie inversă în cauza Vogt c. cât şi de societatea pe care o deserveşte o astfel de armată”. Curtea a examinat problema concedierii sau a refuzului de a angaja în legătură cu lipsa drepturilor lor la libertatea de exprimare conform articolului 10. Germaniei (1986) şi Glasenapp c. Curtea a analizat doctrina Berufsverbot. Curtea a susţinut că publicaţia dată nu recomanda nici un tip de acţiuni care ar fi putut ameninţa disciplina militară şi nu depăşea „limita a ceea ce este permis în contextul discuţiei generale a ideilor. Ea a apreciat că autorităţile guvernamentale nu luaseră în considerare opiniile. Germaniei (1986). În 1995. Regatului Unit (1998) sau a membrilor forţelor armate. Curtea a evidenţiat în ambele cazuri că Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului nu garantează accesul la funcţiile publice. Curtea a examinat un şir de cauze în legătură cu libertatea de exprimare a membrilor forţelor armate. comportamentul şi activităţile reclamanţilor decât pentru a aprecia dacă cei interesaţi şi-au făcut datoria de-a lungul perioadei de încercare şi dacă prezentau „calificările personale necesare pentru a ocupa postul în cauză”. scrisoarea nu a fost nici publicată. schimbându-şi punctul de vedere de-a lungul timpului. Stabilind o încălcare a articolului 10.111). Judecând măsurile întreprinse de guvern ca admisibile în privinţa Articolului 10. care trecuse fiecare printr-o perioadă de probă ca profesori. De menţionat. Ungariei (1999)). Dna Glasenapp exprima o anumită simpatie faţă de concepţiile extremei stângi şi Dl Kosiek faţă de extrema dreaptă.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului mitat activitatea politică a funcţionarilor colectivităţilor locale (Ahmed şi alţii c. Olandei (1976). guvernul a refuzat titularizarea în funcţia publică a reclamanţilor. în care reclamanţii contestau refuzul de a permite distribuirea printre tinerii recrutaţi a publicaţiilor critice la adresa administraţiei militare. În cauzele Kosiek c. nici difuzată. Greciei (1997).

nici nu obligă guvernul să i le comunice. 122 . pe de altă parte. Curtea a motivat acest refuz susţinând.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului profesoare de limbă pe motiv că ea este membru al Partidului Comunist German constituie o încălcare a Articolului 10. aceasta făcând parte din serviciile lor de consultaţie. Guvernul suedez refuzase să-i ofere reclamantului un post pe motivul că el nu corespundea condiţiilor de securitate prevăzute pentru acest post. cu scopul de a preciza sau de a respinge eventualele inexactităţi: guvernul i-a respins cererea. că „libertatea de a primi informaţii„: interzice în mod esenţial unui guvern să împiedice pe cineva să primească informaţii pe care alţii le urmăresc sau pot consimţi să le primească. ar trebui să menţionăm că Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care autorităţile Turciei au supus unei cenzuri exagerate manualele şcolare destinate elevilor ciprioţi greci care locuiau în partea de nord a insulei (Cipru c. radio şi televiziune. cât şi dreptul de a avea acces la informaţii despre posibilitatea avortului în străinătate a fost invocat în cauza Open Door Counselling and Dublin Well Woman şi alţii c. Din acest punct de vedere. De asemenea. Liechtenstein (1999)). În cauza Leander c. inclusiv amploarea interdicţiei. garantat individului prin articolul 10. fără ca această măsură să fi fost prevăzută în deptul intern (Herczegfalvy c. Prinţul a informat reclamantul că consideră imposibil. Articolul 10 nu acordă individului dreptul de a avea acces la un registru în care figurează informaţii asupra situaţiei sale personale. Stabilind o încălcare a Articolului 10. din cauza propriilor opinii asupra acestui subiect. de a exercita o funcţie publică şi prin urmare a refuzat să cedeze mandatul său expirat (Wille c. Irlandei (1992). Această cauză contesta ordonanţa pronunţată contra a două companii. 12. de a primi informaţii cu privire la hotărârile administraţiei asupra unui post de funcţionar public. Suediei (1987). Dreptul de a comunica informaţii. Cel interesat a cerut informaţii privind conţinutul dosarului pe care Guvernul îl deţinea în chestiunea sa. În circumstanţe de genul celor din cauză. că accesul la funcţiile publice nu constituie un drept protejat de Convenţie şi. Curtea a luat în considerare un şir de factori. Austriei (1992)). Turciei (2001)). pe de o parte. În cele din urmă. cărora le-a fost interzisă comunicarea unor astfel de informaţii femeilor însărcinate. Curtea a stabilit o încălcare într-o cauză în care preşedintele tribunalului administrativ din Liechtenstein a afirmat în mod public că Curtea constituţională este competentă pentru a se pronunţa asupra interpretării Constituţiei în caz de neînţelegere dintre prinţ (guvernul) şi parlament. Curtea a stabilit o încălcare a dreptului de a primi informaţii într-o cauză în care un individ aflat în detenţie psihiatrică a fost privat de lectură. Dreptul de a primi şi de a comunica informaţii Curtea a examinat dreptul. faptul că asemenea informaţii erau disponibile în alte surse şi lipsa oricărei interziceri femeilor de a face avorturi în străinătate.

Deşi consideră că articolul 11 este un lex specialis în aceste cazuri. în plus. Luând în considerare această interpretare foarte extinsă. inclusiv dreptul de a constitui împreună cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. ai poliţiei sau ai administraţiei de Stat. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele care. Turciei (1998)). pentru securitatea naţională. Turciei (2003)). Curtea ţine cont de articolul 10 la interpretarea dreptului la libertatea de întrunire şi de asociere recunoscut de articolul 11 (Ezelin c. sau protecţia drepturilor şi libertăţii altora. Ele reprezintă. refuzând să asigure manifestaţiilor o protecţie din partea poliţiei sau refuzând să întreprindă alte măsuri ce decurg din obligaţia sa pozitivă de a exercita acest drept. judecătorii 123 . Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate. În cazul în care sunt puse în balanţă interesele legitime ale Statului din punctul de vedere al articolului 11 şi drepturile unui individ sau ale unui grup. Franţei (1991) şi Partidul socialist şi alţii c. precum şi la întrunirile de stat şi defilările publice. 2. în mare măsură. În acelaşi timp. organele Convenţiei întotdeauna au susţinut că dreptul garantat de articolul 10 (libertatea de exprimare) vizează totodată şi activităţile în grup cum ar fi manifestaţiile. Drepturile garantate de articolul 1 sunt legate de valorile politice şi sociale ale societăţii democratice sau justificate de aceasta. articolul 9 autorizează implicit dreptul de întrunire şi asociere garantând fiecărei persoane dreptul de a-şi manifesta religia sau convingerea „în colectiv. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere. constituie măsuri necesare. protecţia sănătăţii sau a moralei.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 12 – Libertatea de întrunire şi de asociere: articolul 11 Articolul 11 1. acest drept poate fi exercitat atât de persoane particulare. siguranţa publică. cât şi de organizatori (Djavit An c. De fapt. Dreptul la întrunire paşnică Curtea europeană a Drepturilor Omului interpretează în mod extins dreptul la libertatea de întrunire şi consideră că el se referă în acelaşi timp la întrunirile particulare şi cele desfăşurate pe cale publică. Curtea a conchis că Statul nu poate impune restrângeri arbitrare dreptului la întrunire paşnică refuzând să elibereze autorizaţiile necesare pentru organizarea unei asemenea adunări sau pentru a participa la ea. într-o societate democratică. o extindere şi o consolidare a drepturilor la libertatea de conştiinţă şi de religie enunţate în articolul 9 şi a dreptului la libertatea de exprimare enunţat în articolul 10. prevăzute de lege. 1. în public sau în particular”. apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor.

Organizaţia reclamantă totodată a declarat că nu doreşte să atenteze la integritatea teritorială a Statului. Curtea a subliniat lipsa aparentă a legii care le-ar permite ciprioţilor turci care locuiesc în nordul Ciprului să treacă peste „linia verde” şi să meargă în sudul insulei pentru a se reuni paşnic cu cirprioţii greci. ea a stabilit că modalitatea în care au fost impuse restricţii asupra exercităţii. altfel spus. Guvernul austriac a autorizat desfăşurarea într-un loc precis a unei manifestaţii împotriva avorturilor: organizaţia reclamantă a solicitat atunci şi a obţinut posibilitatea de a schimba locul prevăzut cu unul unde era mai dificil de a controla mulţimea. Curtea de asemenea a constatat o încălcare a dreptului la întrunire paşnică într-o cauză în care Statul nu i-a permis unui individ să se deplaseze din partea de nord spre partea de sud a Ciprului pentru a asista la reuniuni bicomunitare (Djavit An c. Reclamantul era „coordonatorul cipriot turc” al „Mişcării pentru un Stat cipriot independent şi federal”. chiar dacă un grup de persoane face apel la autonomie. Turciei (2003)). Autorităţile nu le-au permis. În cauza Plattform „Ärzte für das Leben” c. în special. Curtea a examinat obligaţia pozitivă a Statului de a oferi protecţie grupurilor ce-şi exercită dreptul la întrunire paşnică. indiferent de nepopularitatea acestora. probabilitatea rostirii declaraţiilor separatiste în cadrul acestor întruniri. În această cauză. Bulgariei (2001)). a libertăţii de întrunire nu era „prevăzută de lege” în sensul paragrafului 2 al articolului 11 al Convenţiei. Ea a stabilit o încălcare a articolului 11 şi a invitat autorităţile naţionale. de către reclamant. Curtea a examinat limitele dreptului de întrunire paşnică recunoscută unei asociaţii neînregistate în hotărârea sa Stankov şi organizaţia macedoniană unită Ilinden c. Autorităţile au indicat organizatorilor că poliţia nu ar fi putut acorda o sufi124 . Bulgariei (2001). nici să recurgă la modalităţi violente sau ilegale pentru a atinge acest scop. pe de altă parte. spre exemplu. să dea dovadă de o vigilenţă particulară pentru ca opinia publică naţională să nu fie protejată în detrimentul afirmării tezelor minoritare. Prin urmare. Austriei (1988). să desfăşoare întruniri comemorative invocând pe de o parte refuzul de a înregistra asociaţia şi. Curtea europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că. Stankov şi Organizaţia macedoniană unită Ilinden c. cere secesionarea unei părţi a teritoriului unei ţări – astfel fiind necesare modificări constituţionale şi teritoriale fundamentale -. Statul a refuzat să înregistreze o asociaţie al cărui scop era în special să unească toţi macedonienii care locuiesc în Bulgaria şi să obţină recunoaşterea minorităţii macedoniene.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg iau în considerare şi alte eventuale modalităţi de control sau de represare a oricărui comportament inacceptabil care riscă să se producă (a se vedea. o asociaţie neînregistrată de cirprioţi turci şi greci având drept scop consolidarea legăturilor dintre aceste două comunităţi. de mai multe ori. această atitudine nu justifică în mod necesar interzicerea acestor adunări.

2. Curtea a declarat că Austria avea obligaţia de a asigura protecţia grupurilor ce-şi exercitau dreptul la întrunire paşnică: Se poate întâmpla ca în timpul unei manifestaţii să se producă ciocniri sau încălcări din partea unor elemente ostile ideilor sau revendicărilor care urmau să fie promovate. participanţii trebuie să fie în stare să menţină manifestaţia fără să se teamă că vor fi subiectul unor violenţe fizice din partea adversarilor. O astfel de teamă ar putea fi pasibilă cu împiedicarea asociaţiilor sau a altor grupări de a-şi exprima liber ideile şi părerile pe teme arzătoare din viaţa societăţii.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cientă protecţie împotriva unei eventuale contramanifestaţii.. în care reclamanţii susţineau că un acord între societatea căilor ferate britanice şi anumite sindicate ale feroviarilor. acesta ar echivala cu atingerea esenţei a însăşi libertăţii pe care acest articol urmăreşte să o garanteze (paragraful 52). Curtea oferă totuşi Statelor o vastă marjă de apreciere în acest domeniu şi consideră că autorităţile naţionale îşi asumă o obligaţie de diligenţă. Curtea a fost de acord cu acest punct de vedere. era contrar cauzei libertăţii de asociere ce figurează în articolul 11.] Noţiunea de libertate implică o anumită măsură de libertate de alegere în ce priveşte exercitarea ei [. Curtea a susţinut că autorităţile austriece luaseră toate măsurile rezonabile şi necesare pentru a oferi protecţie manifestanţilor şi că de aceea nu au fost încălcate dispoziţiile articolului 11. Dreptul de asociere Organele Convenţiei au indicat clar că o asociaţie este mai formală şi mai organizată decât o întrunire şi presupune o grupare voluntară în vederea atingerii unui scop comun. dreptul de a nu se afilia unei asociaţii sau unui sindicat. Organizaţia reclamantă s-a plâns de faptul că guvernul austriac încălcase articolul 11. întrucât nu luase măsurile dorite pentru a garanta desfăşurarea manifestaţiilor fără vreun incident. Dacă am interpreta Articolul 11 în sensul că ar autoriza orice fel de constrângere în sfera apartenenţei la un sindicat.. În cazul speţei. care impuneau angajaţii să se afilieze unuia dintre aceste sindicate (closed shop). Curtea a examinat problema în cauza Young.] De aici nu rezultă că aspectul negativ al libertăţii de asociere a fiecărei persoane ar ieşi complet de sub incidenţa Articolului 11 şi că orice constrângere de a se alătura unui sindicat este compatibilă cu intenţia acelei dispoziţii. 125 . şi nu una de rezultat. Totuşi.. Dificultăţi similare au survenit şi la a doua manifestaţie. Criteriul „caracterului voluntar” este de o importanţă deosebită în cauzele care conţin o abordare „negativă” a drepturilor garantate de Articolul 11.. James şi Webster (1981). declarând că reclamanţii nu puteau fi constrânşi să se afilieze unui sindicat pentru a-şi păstra funcţiile: Dreptul de a fonda şi de a se alătura sindicatelor reprezintă un aspect particular al libertăţii de asociere [. altfel spus. care de fapt s-a şi produs. Într-o democraţie dreptul de a contramanifesta nu ar putea ajunge până la punctul de a paraliza exercitarea dreptului de a manifesta (paragraful 32).

În cauza Le Compte. Belgiei (1981). Trei ani mai târziu. Curtea a notat că astfel de acorduri „closed shop” nu încalcă în mod automat şi necesar articolul 11. Curtea de asemenea a subliniat că obligaţia legală a unei persoane de a se alătura unei asociaţii care urmăreşte scopuri fundamentale contrare convingerilor persoanei vizate şi prin urmare o obligă să acţioneze în pofida conştiinţei sale încalcă echilibrul just între interesele antagoniste şi nu poate fi considerat ca fiind proporţional cu scopul urmărit. Parlamentul islandez a promulgat o lege care cerea tuturor taximetriştilor să fie membri ai Asociaţiei. Reclamanţii posedau terenuri într-o zonă unde legea aplicabilă impunea tuturor proprietarilor de parcele mai mici de o anumită dimensiune să devină membri ai „asociaţiei intercomunale de vânătoare acceptată” locale şi să transfere acesteia drepturile lor la vânătoare. Curtea a mai stabilit o încălcare a articolului 11 în cauza Sigurdur A.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Este important de evidenţiat că. Islandei (1993). Interzicerea sau dizolvarea unei asociaţii După cum a fost indicat mai sus. El a făcut aceasta. Curtea a stabilit că impunerea legală a unei astfel de obligaţii de membru era disproporţională scopului urmărit. Dar anume în acest caz concret drepturile reclamanţilor garantate de articolul 11 au fost încălcate. Franţei (1999). 3. Motivele înaintate în susţinerea refuzului de înregistrare era o suspiciune simplă că adevăratele intenţii ale fondatorilor asociaţiei vizau punerea 126 . deoarece în joc se afla menţinerea serviciului lor. Greciei (1998). Curtea a stabilit o încălcare a articolului 11 menţionând că vânătoarea – un drept care nu este garantat de Convenţie – nu poate fi comparat cu libertatea de asociere care este garantată de acest instrument. Curtea în general dezaprobă orice restrângere guvernamentală asupra drepturilor garantate de articolul 11 înainte de exercitarea acestor drepturi. pe motiv că acesta nu era o „asociaţie” în sensul articolului 11 deoarece el şi-a asumat prerogative de drept public cum ar fi supravegherea asupra exercitării artei medicale de către membrii săi. dar ulterior termenul lui de membru a expirat şi în acel moment Asociaţia i-a anulat licenţa. Van Leuven şi de Meyere c. Caracterul voluntar al libertăţii de asociaţii a constituit obiectul cauzei Chassagnou şi alţii c. guvernul a refuzat să înregistreze o asociaţie al cărui scop statutar era de a păstra şi a dezvolta cultura populară macedonă şi de a proteja tradiţiile religiei. În cauza Sidiropoulos şi alţii c. În acest proces. Sigurjónsson c. Curtea a considerat că un individ poate fi obligat să se afilieze anumior organizaţii pe motiv că acestea nu sunt „asociaţii” în sensul articolului 11. în obiter dicta (remărcă incidente). unui taximetrist i-a fost acordată o licenţă numai cu condiţia de a se alătura Asociaţiei conducătorilor de autovehicule. Comisia a fost de acord că medicii reclamanţi puteau fi obligaţi să se alăture Ordinului Medicilor din Belgia.

Această antipatie a Curţii faţă de restrângerile preventive impuse libertăţii de asociere – care ia forma unui refuz de înregistrare a unei asociaţii sau permitea ca obiectivele sale statutare să fie pasiv urmărite – se referă şi la acţiunile guvernului referitoare la partidele politice. Curtea a adoptat o poziţie şi mai hotărâtă în cauza Partidul comunist unificat turc şi alţii c. din singura cauză a statutului şi al programului său (mai exact a menţionării cuvântului „comunist” în denumirea sa).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauză a integrităţii teritoriale a ţării. instanţa judiciară naţională competentă asimilând bănuielile privind viitoarea activitate şi voinţa conducătorilor săi cu un pericol real. De asemenea. Curtea a menţionat în repetate rânduri că chiar şi enunţarea fermă a revendicărilor politice sau prezentarea programelor ce vizează stabilirea diferitor structuri organizaţionale politice într-o ţară nu pot justifica interzicerea unui partid. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că scopul era perfect clar şi legitim în viziunea a mai multor instrumente de protecţie a drepturilor omului. La fel ca şi restrângerile la libertatea de întrunire analizate mai sus. după obţinerea înregistrăii. ei au stabilit o încălcare a articolului 11 şi au refuzat să examineze plângerile invocate în temeiul articolului 10 al Convenţiei sau al articolului 3 din Protocolul nr. Totodată. Turciei (1998) constatând o încălcare a articolului 11 deoarece partidul a fost dizolvat chiar înainte de a-şi fi început activitatea. scopuri diferite de cele fixate în statut. în ambele contexte. 1. Turciei (1998)). deciziile naţionale de interzicere a unui partid deseori se bazează pe discursuri sau alte manifestări ale libertăţii de exprimare ale conducătorilor formaţiunii vizate. În aceste două cauze menţionate mai sus. Curtea a considerat că un Stat poate dizolva o asociaţie (politică sau de altă natură) care s-a făcut vinovată de întreprinderea activităţilor incompatibile cu actul său de constituire. înregistrarea fusese refuzată înainte ca asociaţia să fi început activitatea. Ei de asemenea au subliniat că legislaţia greacă nu prevede un sistem efectiv de control preventiv al asociaţiilor cu scop nelucrativ şi prin urmare acordă instanţelor judecătoreşti autoritatea de a dizolva orice asociaţie care urmăreşte. spre exemplu. Partidul socialist şi alţii c. Constatând o încălcare a articolului 11. Curtea a relevat încălcări ale drepturilor la libertatea de asociere în numeroase cauze în care un partid politic a fost interzis chiar dacă niciodată nu depăşise cadrul unei dezbateri democratice. reclamanţii în consecinţă s-au limitat la exprimarea opiniilor sale cu fermitate fără să fi întrecut totuşi limita incitării la violenţă (a se vedea. judecătorii de la Strasbourg au examinat cauze în care un partid politic a fost dizolvat sau interzis: în majoritatea cazurilor. Curtea a evidenţiat că refuzul de a înregistra asociaţia au privat reclamanţii de orice posibilitate de a urmări – colectiv sau individual – scopurile fixate în statutul asociaţiei şi astfel de a exercita dreptul în cauză. odată ce acesta nu incită la violenţă împotriva guvernului sau persoanelor care nu-i împărtăşesc ideile. judecătorii de la Strasbourg au evidenţiat că programul unui partid politic sau declara127 . În speţă.

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

ţiile conducătorilor săi pot uneori ascunde obiective şi intenţii diferite de cele proclamate. Totodată, pentru a fi siguri de aceasta, ar fi necesar de a compara conţinutul acestor programe sau statute cu acţiunile partidului şi ale conducătorilor săi, precum şi a poziţiilor pe care ei le apără. În cazul în care Statul urmăreşte conducătorii unei asociaţii, Curtea de asemenea ia în considerare în mare măsură rezultatul procesului penal (Yazar şi alţii c. Turciei (2002): nici un conducător al partidului nu fusese acuzat de infracţiunile menţionate în susţinerea deciziei de dizolvare). Chiar dacă Curtea deseori a asimilat interzicerea unui partid politic cu o încălcare a articolului 11, ea a considerat această practică acceptabilă în cazul în care partidul incriminat atentează, în platforma sa, la valorile apărate de Convenţia europeană a Drepturilor Omului În cauza Refah Partisi (Partidul prosperării) şi alţii c. Turciei (2003), Curtea a susţinut acţiunea guvernului în acest domeniul pe motiv că partidul reclamant dorea să introducă şariatul [legea islamică] în Turcia şi să instaureze un regim teocrat. Curtea a considerat că şariatul se abate de la valorile protejate de Convenţie, în primul rând în materie de drept penal şi statutul femeii. Pentru judecătorii de la Strasbourg, atunci când conducătorii unei asociaţii (sau unui partid politic) preconizează o politică ce vizează distrugerea democraţiei şi lichidarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute într-o societate democratică, această asociaţie nu poate invoca protecţia Convenţiei împotriva impunerii pedepselor sau altor măsuri preventive.

4. Limitările la protecţia sindicatelor
Curtea europeană a Drepturilor Omului nu consideră că dreptul de a constitui sindicate şi de a se afilia la ele, garantat de articolul 11, cuprinde dreptul sindicatelor de a pretinde un anumit nivel de angajament din partea asociaţiilor patronale. Ea şi-a exprimat poziţia în cauzele Sindicatul Naţional al Poliţiei Belgiene (1975), şi Sindicatul Suedez al mecanicilor de locomotivă (1976) şi nu a stabilit nici o ingerinţă în drepturile garantate de primul paragraf al articolului 11. Judecătorii de la Strasbourg au indicat, în ambele hotărâri, că diminuarea utilităţii apartenenţei la un sindicat rezulta din politica generală a Statului ce vizează limitarea numărului de organizaţii sindicale invitate să negocieze convenţii colective şi că această politică, în sine, nu era incompatibilă cu libertatea sindicală. În cele din urmă, Curtea însăşi a declarat că Articolul 11 nu protejează dreptul la grevă şi permite Statului să constrângă sindicatele să utilizeze alte mijloace pentru a apăra interesele profesionale ale membrilor săi (Schmidt şi Dahlström c. Suediei (1976)). În cauza Wilson, National Union of Journalists, Palmer, Wyeth & The National Union of Rail, Maritime & Transport Workers, Doolan şi alţii c. Regatului Unit (2002), reclamanţii (persoane particulare şi sindicate la care ele erau afiliate) denunţau o încălcare a drepturilor lor garantate de articolul 11:
128

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

patronii lor privaţi le-au oferit contracte personale prin care semnatarii se angajau de asemenea să renunţe la orice recunoaştere şi reprezentare sindicală. Reclamanţii care au refuzat să semneze acest contract aveau salariu mai mic decât al angajaţilor care au acceptat un acord personal. În consecinţă, patronul i-a informat că el a desfăcut convenţia colectivă şi nu recunoaşte sindicatul. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit o încălcare, considerând că Statul şi-a asumat o obligaţie pozitivă de a supraveghea ca patronii – publici sau privaţi – să se conforme exigenţelor articolului 11.
În speţă [...] patronii puteau astfel să trateze mai puţin favorabil salariaţii care nu erau dispuşi să renunţe la o libertate care reprezintă o trăsătură esenţială a apartenenţei la un sindicat. Într-un asemenea comportament poate fi observată o descurajare sau o limitare a utilizării de către salariaţi a recursului la afiliere sindicală pentru protecţia intereselor lor [...] dreptul intern nu interzicea patronilor să ofere avantajuri salariaţilor care au renunţat la dreptul lor la o reprezentare sindicală, chiar dacă exercitarea viza şi rezulta cu încetarea negocierii colective şi reducerea astfel în mod esenţial a autorităţii sindicatului, din moment ce patronul nu acţiona în scopul de a împiedica sau de a descuraja salariatul individual să fie membru al unui sindicat. Sub incidenţa dreptului britanic care se aplica la epoca faptelor, era posibil ca un patron să submineze sau să suprimeze în mod efectiv capacitatea unui sindicat de a lupta pentru protecţia intereselor membrilor săi. Curtea [...] consideră că permiţând patronilor să recurgă la pârghii financiare pentru a determina salariaţii să renunţe la drepturi sindicale importante, Statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a garanta beneficierea de drepturi consacrate în articolul 11 al Convenţiei. Această neîndeplinire atrage încălcarea articolului 11 atât în ceea ce priveşte sindicatele reclamante cât şi în ceea ce priveşte reclamanţii individuali (paragrafele 47 şi 48).

Totodată Curtea şi-a reafirmat şi poziţia tradiţională: articolul 11 nu garantează un tratament particular faţă de sindicate şi membrii lor. Mai mult decât atât, nu este necesar ca patronul să recunoască un sindicat particular ca interlocutor în cadrul unei negocieri colective sau a unei alte activităţi odată ce dreptul intern nu prevede vreo obligaţie de acest tip.

5. Originalitatea dispoziţiilor restrictive ale articolului 11
Contrar altor articole din Convenţie cu structură similară, articolul 11 cuprinde în paragraful 2 o dispoziţie care oferă Înaltelor Părţi Contractante la Convenţie puterea de a restrânge exercitarea drepturilor garantate de paragraful 1 membrilor forţelor armate, poliţiei sau funcţionarilor publici. În cauza Rekvényi c. Ungariei (1999), Curtea a refuzat să asimileze unei încălcări a articolului 10 sau 11 interdicţia constituţională pentru poliţie de a se dedica activităţilor politice sau de a se alătura unui partid politic. Judecătorii nu au fost menţionaţi în mod special pe lista angajaţilor guvernamentali a căror libertate de asociere poate fi legitim limitată de Stat, iar unii dintre ei au contestat limitările care le-au fost impuse. În cauza N.F. c. Italiei (2001), reclamantul era un judecător care spontan a abandonat

129

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

franc-masoneria cu un an înainte de adoptarea – de către Consiliul superior al magistraturi – a unei directive ce declara apartenenţa la unele asociaţii incompatibilă cu exercitarea funcţiior judiciare. Persoana vizată ulterior a constituit obiectul unei avertizări pentru apartenenţă la franc-masonerie. Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat textul directivei prea puţin clar pentru a corespunde criteriilor de legalitate în sensul Convenţiei. O asociaţie de supunere masonică ce regrupa mai multe loje de asemenea a introdus, în virtutea articolului 11, o plângere ce contesta o lege regională care impunea oricărui candidat la o funcţie publică în cadrul unui organ cu caracter regional să facă o declaraţie de neapartenenţă la o lojă masonică (Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani c. Italiei (2001)). Curtea a conchis, în ambele cauze, o încălcare a articolului 11.

130

1 al Convenţiei garantează dreptul la respectarea bunurilor sale.A. o creanţă a Statului (S. Dangeville c. 1: articolul 1 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Termenul „bunuri” cuprinde şi drepturile obţinute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate socială (Vasilopoulou c. Statul beneficiază de o mare libertate de apreciere în privinţa acestui articol. El poate lipsi un individ de bunurile sale „pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege”. de regulă. ca „drept de proprietate”. Este important de evidenţiat interpretarea largă ce o dă Curtea termenului „persoană juridică”. La fel. în special la activele ce decurg din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de chirie (Mellacher şi alţii c. Irlandei (1991). Statul poate restrânge exercitarea dreptului de proprietate. Suediei (1989). taxe etc. Articolulul 1 al Protocolului nr. 1. Adoptând acceptarea comună a acestui cuvânt (obiecte mobile şi imobile). o „speranţă legitimă” de a putea realiza un plan de amenajare aprobat la modul cuvenit (Pine Valley Developments Ltd. Franţei (2002)). mai poate „adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general” sau pentru a asigura plata diferitor amenzi. 1 Protocolul nr. Austriei (1989). Natura „bunurilor” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. Astfel cum se întâmplă cu majoritatea drepturilor materiale garantate de Convenţie. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.1 Curtea a examinat un anumit număr de cauze care i-au permis să delimiteze natura „bunurilor” în sensul acestui articol. Greciei (1994). De aceea. Greciei (2002). noţiune cunoscută. o autorizaţie obţinută în cadrul exploatării unei activităţi comerciale (Tre Traktörer Aktiebolag c.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 13 – Dreptul la respectarea bunurilor: articolul 1 al Protocolului nr. Curtea a considerat de asemenea că termenul „bunuri” se extinde la „drepturile dobândite” pe care o persoană le poate stabili. clientela (goodwill) constituită datorită unei activităţi (Van 131 . sau reclamaţii financiare fondate pe neexecutarea obligaţiilor contractuale sau pe necesitatea de a plăti prejudicii (Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. şi alţii c.

1. în cauza Marckx c. deşi exproprierile în cauză permiteau în mod teoretic proprietarilor exercitarea dreptului de folosinţă şi de dispoziţie cu privire la acele bunuri. c. aduce astfel atingere dreptului de proprietate în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. Olandei (1986) şi o revendicare de indemnizaţie pentru expropriere (a se vedea mai jos).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Marle şi alţii c. autorizând exproprierea oraşului. De aceea. între noţiunile de a fi lipsit de un bun şi cea de reglementare a utilizării acestui bun. 2. încât punerea în aplicare a legii suedeze încalcă de fapt dreptul de respectare a bunurilor. în cauza Sporrong şi Lönnroth c.1. Slovaciei (2003)). Italiei (2000) în care Statul a expropriat un teren în virtutea unei proceduri accelerate pentru a construi un traseu: ulterior s-a dovedit a fi imposibil de a transmite bunul proprietarului. Ea a ajuns la o concluzie similară în cauza Belvedere Alberghiera S. Curtea a conchis o încălcare deoarece guvernul pârât a refuzat să restituie bunurile naţionalizate anterior în pofida existenţei unei hotărâri definitive şi obligatorii în acest sens.1. Belgiei (1979) (examinată anterior sub aspectele Articolelor 8 şi 14). posibilitatea de a le exercita era într-atât de redusă. României (1999) şi în cauze similare. dreptul de proprietate nu cuprinde dreptul de dobândire a unui bun. Altfel spus. Totodată. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au considerat că această dispoziţie nu poate fi interpretată ca impunând o limitare mai mică libertăţii Statelor contractante de a alege condiţiile în care ei acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei (Jantner c. În cauza Brumărescu c. În cauza Van der Mussele c. Curtea a hotărât că. „Respectarea” bunurilor În interpretarea pe care au acordat-o expresiei „respectare” a bunurilor.1. Belgiei (1983) (cauză examinată anterior în temeiul Articolului 4 şi în continuare al Articolului 14).r. bunul nu există decât în momentul în care proprietarul poate avansa o revendicare a bunului. 1 exista şi o încălcare a dreptului la o instanţă judiciară (garantat de articolul 6). în practică. Curtea a hotărât că o mamă căreia i se refuzase dreptul de a face un testament de proprietate fiicei sale. Statul vizat trebuie să respecte condiţiile enunţate în articolul 1 din Protocolul nr. De exemplu. Suediei (1982). este victima unei încălcări a drepturilor garantate de Articolul 1 al Protocolului nr. chiar după anularea decretului de expropriere care era ilegal. în cazul în care el decide să procedeze astfel. Curtea a susţinut că obligaţia unui avocat de a furniza în mod gratuit anumite servicii nu privează persoana vizată de bunurile existente şi deci nu există o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr.l. reclamanţii susţineau că hotărârea municipalităţii din Stockholm. 132 . şi în mod nelimitat. căci speranţa de a dobândi un bun este protejată de acest Articol. ceea ce nu era cazul fiicei. judecătorii deseori au ajuns la concluzia că pe lângă încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. (În aceste cauze. Curtea deseori a făcut o distincţie. cu privire la orice bun. în egală măsură. În virtutea Convenţiei.

în cauzele Katikaridis şi alţii c. uneori la un preţ mai redus decât preţul pieţei existent la data tranzacţiei. Regatului Unit (1987) şi James şi alţii c. Astfel a fost stabilită o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. Arbitrarul a fost în joc. În această cauză. Aceste cauze implică deposedarea de proprietate în scopul construirii unei autorute. Guvernul italian a aşteptat mulţi ani înainte de a-şi exercita dreptul său de preemţiune asupra unei opere de artă de mare valoare. economic sau de alt fel – poate răspunde ideii de „utilitate publică” chiar dacă în ansamblul său colectivitatea nu se serveşte sau nu profită ea însăşi de bunul despre care este vorba. Greciei (1996). dar nu acorda posesorului proprietăţii private garanţii procedurale suficiente. Concluzionând în sensul inexistenţei unei încălcări a dreptului de proprietate. fiind aplicat statutul care stabilea o prezumţie irecuzabilă conform căreia plusvaloarea obţinută din munca de amenajare a drumului constituia o indemnizaţie suficientă pen133 . Curtea a declarat: […] noţiunea de „utilitate publică” este amplă prin natura sa […] Apreciind ca fiind normal faptul că legislatorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică şi socială. Regatului Unit (1986). Italiei (2000) în care judecătorii de la Strasbourg au soluţionat cauza în acelaşi sens. Greciei (1996) şi Tsomtsos şi alţii c. El de asemenea a acordat o indemnizaţie reclamantului pentru luarea bunului său la un preţ cu mult mai scăzut decât preţul de piaţă existent la momentul adoptării deciziei definitive. abordând astfel chestiunea legalităţii unei acţiuni aparent scutită de orice limită de timp. autorităţile regionale şi-au exercitat dreptul de a face o tranzacţie a unei proprietăţi private în conformitate cu legislaţia care le acorda un discernământ general în astfel de acţiuni. Guvernul francez şi-a extins limitele de apreciere în legătură cu „utilitatea publică” asigurând plata taxelor în cauza Hentrich c. Considerând că ocrotirea operelor artistice se referă incontestabil la interesul general. Curtea a stabilit: faptul că Statul. În cea din urmă cauză. Curtea şi-a reiterat poziţia: Convenţia în general obligă menţinerea unui echilibru între interesul general şi drepturile fundamentale ale unui individ. atribuindu-şi puterea absolută de a înlocui orice cumpărător de bunuri imobiliare cu singura intenţie de a uşura oprirea fraudelor fiscale. Curtea respectă modalitatea în care el concepe imperativele „utilităţii publice”.1. reclamanţii au contestat punerea în aplicare în Regatul Unit a unei legislaţii autorizând locatarii cu contracte de închiriere pe termen lung din anumite imobile rezidenţiale să preia dreptul de proprietate de la proprietar. de asemenea.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului În cauza Sporrong şi Lönnroth menţionată mai sus. a făcut ca persoana vizată să suporte o sarcină neproporţională. însă mai puţin atunci când o hotărâre se dovedeşte în mod evident lipsită de orice temeiuri rezonabile […] Un transfer de proprietate operat în cadrul unei politici legitime – de ordin social. judecătorii de la Strasbourg au considerat că guvernul s-a îmbogăţit pe nedrept pe seama reclamantului. Preemţiunea s-a aflat şi în centrul cauzei Beyeler c. Franţei (1994). Ea a precizat ideile sale în această materie în cauzele Lithgow şi alţii c.

Curtea a stabilit o încălcare în mod sistematic a articolului 1 din Protocolul nr. Curtea a ajuns la această concluzie în cauza Loizidou c. iar locatarii erau femei în vârstă. Italiei (1995). Curtea a menţinut această poziţie în alte cauze în care autorităţile nu s-au conformat hotărârilor judiciare definitive (Antonetto c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului tru persoanele în cauză. ea a stabilit că reclamanţii nu au convenit asupra necesităţii de a locui în apartamentele în cauză. 3. Satka şi alţii 134 . În afară de cauza Mellacher menţionată anterior. în care a respins un şir de argumente guvernamentale. Curtea a ajuns la rezultate diferite în fiecare cauză. În hotărârea sa Chassagnou c. a fost stabilită o încălcare. Immobiliare Saffi c. Controlul asupra folosirii bunurilor Curtea a examinat numeroase cauze în care proprietarii unităţilor de locuinţe se plângeau de controlul guvernului asupra folosirii proprietăţii. Curtea în aceeaşi modalitate a asimilat unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 obligarea micilor proprietari agricoli să transfere drepturile lor de vânătoare în baza unei legi ce presupunea că acest sport este o activitate pe care doreşte s-o practice toată lumea. cu un venit modest. dar în care autorităţile executive au impus autoritar un calendar diferit pentru expulzările necesare pentru a da efect acestor hotărâri. Dreptul la „respectarea” bunurilor este încălcat atunci când un guvern nu permite accesul unui proprietar la bunul său pe parcursul a mai mulţi ani. inclusiv şi cel conform căruia situaţia politică din Cipru justifică menţinerea refuzului de a-i permite unui cetăţean grec-cipriot accesul la proprietatea sa. Franţei (1999). Italiei (1999)). Curtea a mai examinat încă două cauze în care proprietarii apartamentelor nu puteau să obţină executarea hotărârii de expulzare eliberată contra locatarilor cu un rang important. spre exemplu. 1 într-o situaţie în care proprietarul bunurilor a obţinut o hotărâre judiciară definitivă de restituire a acestora. În cauza Spadea şi Scalabrino c. Astfel nu a fost stabilită o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. Turciei (1996). astfel împiedicându-l să-l folosească sau de a exercita un oarecare control asupra utilizării proprietăţii sale.1. deoarece reclamantul a adus dovada handicapului său fizic şi a demonstrat necesitatea de a locui împreună cu familia sa în apartamentul în cauză. Italiei (2000): nedemolarea unui imobil construit ilegal. 1. care au cerut autorităţilor oraşului să le găsească un loc de trai cu o chirie mică. Însă în cauza Scollo c. Italiei (1995). Curtea a observat că un „obstacol în fapt poate duce la încălcarea Convenţiei la fel ca şi un obstacol juridic”. totuşi. Într-o serie de cauze care vizau Italia. astfel cauzând o întârziere considerabilă (a se vedea. aflată pe teritoriul controlat de Turcia. Curtea a hotărât că lipsa flexibilităţii sistemului de acordare a indemnizaţiilor şi în particular imposibilitatea obţinerii unei decizii judiciară care să determine pierderile reale datorate exproprierii constituie o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr.

Curtea a examinat mai mulţi factori: complexitatea legilor şi procedurilor ce guvernează problemele exproprierii şi compensării (Zubani c. Curtea nu a stabilit o încălcare a Articolului 1 al Protocolului nr. Iatridis c. Curtea la fel nu a stabilit vreo încălcare într-o cauză. Greciei (1999): refuzul autorităţilor executive de a înapoia bunul reclamantului în calitate de locatar. când guvernul nu a întreprins acţiuni imediate pentru a restabili posibilitatea folosirii depline a proprietăţii în conformitate cu procedurile în cauză. Turciei (1997)). Italiei (1994). pentru care mafia foloseşte proprietatea. durata proceselor în legătură cu fiecare dintre două acţiuni (Zubani şi Matos e Silva. să evite obligaţiile lor de a despăgubi indivizii pentru deposedarea de proprietatea lor (a se 135 . prejudiciul rezultând din durata privării (Guillemin c. În unele procese. Greciei (2003): restricţii îndelungate pentru utilizarea unui teren care rezulta dintr-un decret succesiv şi care îl califica ca spaţiu public şi priva de orice efect deciziile pronunţate de către jurisdicţiile competente. Franţei şi Akkuş c. 1 atunci când Statele Părţi la Convenţie au încercat. În cauza Raimondo c. Reparaţii în caz de deposedare de proprietate Curtea a examinat câteva cauze în care reclamanţii se plângeau de dificultăţile legate de obţinerea compensaţiilor în caz de deposedare de proprietate. În acest tip de cauze. În ambele cauze Curtea a stabilit încălcări atunci. aşteptând până când el va confirma că proprietatea a fost achiziţionată legal. în care se contesta sechestrarea unui apartament. Italiei (1994)). Lda şi alţii c. Curtea deseori relevă şi o încălcare a dreptului la o instanţă judiciară garantat de articolul 6 al Convenţiei. 4. Curtea a stabilit o încălcare a Articolului 1 al Protocolului nr. Franţei (1997)) şi caracterul adecvat al compensaţiei ţinând cont de întârzierile de plată (Guillemin c. Italiei (1996). dificultăţile cu care se confruntă guvernul în lupta împotriva mafiei şi natura mandatelor de sechestru.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului c. accentuând scopurile. necesar ca probă în cadrul unui proces penal (Venditelli c. Un anumit număr de cauze semnificative au fost abordate în Statele părţi în tranziţie spre democraţie care au introdus diverse sisteme de restituire sau indemnizare a bunurilor naţionalizate de către regimurile precedente. Curtea a examinat uneori cauze în care reclamanţii depuneau plângeri asupra controlului folosirii proprietăţii în cadrul proceselor penale. Pentru a determina dacă anumite măsuri guvernamentale corespund exigenţelor cerute de Articolul 1 din Protocolul nr. 1. Poloniei (2001) şi Vasilescu c. autorităţile italiene au sechestrat o mare parte din proprietatea care îi aparţinea unui bărbat suspectat de legături cu mafia. după anularea unei hotărâri de expulzare). Portugaliei (1996)). României (1998). Curtea a evidenţiat o „încălcare continuă” a articolului 1 din Protocolul nr. 1. prin jocul legii. 1: reclamantul a obţinut o hotărâre validă care ordona restituirea bunului naţionalizat – uneori cu mulţi ani înainte de ratificarea Convenţiei de către Statul vizat – dar această hotărâre niciodată nu a fost aplicată: Zwierzyński c.

Într-al doilea rând.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului vedea. 1 (P1) a avut ca efect restrângerea drepturilor lor (James şi alţii c. ea permite necetăţenilor de a utiliza direct mecanismul Convenţiei pentru a invoca drepturile lor în baza principiilor pertinente ale dreptului internaţional. spre deosebire de cetăţeni. Curtea a subliniat că necetăţenii sunt mai vulnerabili din punctul de vedere al legislaţiei interne. un legislator nu poate anula indemnizaţia efectuată în virtutea acestei modificări sau rezilieri (Compania Stran Greek Refineries şi Stratis Andreadis c. ei niciodată nu au participat la alegeri sau la desemnarea autorilor ei şi nu au fost consultaţi în cadrul adoptării ei. S-ar cuveni să menţionăm că includerea unei referinţe la „principiile generale ale dreptului internaţional” în articolul 1 al Protocolului nr. Totodată.A. creanţele deja achitate contra unui grup particular de persoane sau contra Statului (Pressos Compania Naviera S. În primele cauze care abordau aceste două plângeri. ea le-a păstrat situaţia împiedicându-i să pretindă că intrarea în vigoare a Protocolului nr. spre exemplu. Greciei (2000). în primul rând în ceea ce priveşte atribuirea unui bun în cadrul unei reforme sociale. La fel. Curtea a considerat că deşi materia136 . cu atât mai mult că deseori există raţionamente adecvate pentru a stabili o distincţie între cetăţeni şi necetăţeni din punctul de vedere al indemnizaţiei. Într-al doilea rând. Un Stat nu poate în mod unilateral să modifice sau să rezilieze un contract încheiat cu o persoană privată fără a plăti compensaţii pentru pierderile pe care aceasta le-a suferit. Belgiei (1995)). chiar dată atribuirea unui bun trebuie întotdeauna să intervină în interesul public. Articolul 1 al Protocolului nr. Greciei (1994)). Regatului Unit (1986). în măsura în care. dar nici nu le-a oferit garanţii procedurale suficiente pentru a contesta deciziile în materie. Greciei (1993)). principiul reparaţiei integrale (restitutio in integrum) trebuie să fie aplicat în egală măsură şi cetăţenilor şi necetăţenilor (Papamichalopoulos şi alţii c. 5. Curtea a considerat că în caz de expropriere ilegală.1 şi alte articole ale Convenţiei Reclamanţii înaintau foarte des plângeri conform cărora Statul nu numai că le-a încălcat dreptul la proprietate. Regatului Unit (1986) şi Lithgow şi alţii c. un guvern nu poate anula. 1 prezintă cel puţin o utilitate dublă în viziunea obligaţiei Statului de a acorda indemnizaţii persoanelor în baza bunurilor care le-au fost luate: Mai întâi. de asemenea. Curtea a considerat că această diferenţă de tratament nu ar trebui să fie asimilată unei încălcări a interzicerii discriminărilor consfinţită de articolul 14 al Convenţiei. prin jocul legii. Ex-regele Greciei şi alţii c. diferite consideraţiuni pot fi aplicate cetăţenilor şi necetăţenilor şi ar putea exista un raţionament legitim de a obliga cetăţenii să poarte o parte mai mare din povara interesului public. fără de care ei ar fi trebuit să încerce să obţină recurs la cale diplomatică sau în altă modalitate disponibilă de reglementare. şi alţii c.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului litatea acţiunilor Statului cu privire la Articolul 1 al Protocolului nr. după cum a fost menţionat. refuzând proprietarilor ciprioţi greci a bunurilor imobile din partea de nord a Ciprului accesul. Mai recent. din cauza incapacităţii autorităţilor din nordul Ciprului de a garanta drepturile de proprietate ciprioţilor greci care şi-au părăsit pământurile sau au dorit să le lase moştenire părinţilor care locuiesc în partea de sud a insulei. uzufructul şi beneficierea de aceste drepturi de proprietate. Curtea a constatat de asemenea o încălcare a articolului 6 şi a articolului 1 din Protocolul nr. Hakansson şi Sturesson (1990) şi Langborger (1989) toţi contra Suediei). calitatea procedurilor oferite individului care doreşte să le conteste cade adesea sub exigenţa procesului echitabil enunţat de articolul 6. în cazul în care un Stat nu poate să respingă alegaţiile de destrugere a bunurilor (mobile sau imobile) private. Turciei (2001) din două considerente. În primul rând. 1 într-o cauză în care durata proceselor civile a avut un efect negativ neproporţional asupra beneficierii dreptului de proprietate (Luordo c.1 (Allan Jacobsson (1989). controlul. 137 . În fine. Curtea conchide concomitent o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului garantat de articolul 8 şi a dreptului la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. Turciei (1996). într-al doilea rând. 1 (Akdivar şi alţii c. Secţiunile precedente ale acestui capitol examinează alte contexte în care Curtea a examinat plângeri care invocau încălcarea concomitentă a acestor două dispoziţii. Italiei (2003)). Turciei (1998) şi numeroase alte cauze identice contra Turciei). 1 poate evidenţia marja de apreciere a acestuia. Judecătorii de la Strasbourg au relevat o „încălcare continuă” a acestor dispoziţii în cauza interstatală Cipru c. Selçuk şi Asker c.

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 138 .

Curtea a stabilit rolul important pe care îl are instruirea într-o societate democratică. mai ales prin intermediul învăţământului public. Ţinând seama de importanţa Statului modern. spre exemplu. În cauza Kjeldsen. Busk Madsen şi Pedersen c. Dreptul la instruire în sensul acestui Articol cuprinde trei elemente interdependente. Statul. esenţial pentru conservarea „societăţii democratice”. îi conferă Statului o putere discreţionară totală pentru a determina natura şi amploarea participării sale la instruire şi la învăţământ. va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice. În prima sa frază. Spre deosebire de alte articole ale Convenţiei. Cea de-a doua frază a articolului enunţă alte două elemente componente ale dreptului la instruire. această frază garantează dreptul părinţilor de a li se respecta convingerile atunci când e vorba de instruirea copiilor lor. 1: articolul 2 Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 14 – Dreptul la instruire: articolul 2 al Protocolului nr. astfel cum este aceasta concepută de către Convenţie. în primul rând. aceasta însemnând că el nu poate atenta la exercitarea dreptului unui individ la instruire. în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului. 1 Protocolul nr. În continuare. observând că cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr.1 este structurat în termeni negativi: Statul nu este obligat să garanteze respectarea dreptului în cauză dar. În general aceasta înseamnă că Statul nu deţine anumite posibilităţi de a oferi instruire sau de a garanta că orice individ va obţine instruirea pe care şi-o doreşte. Până la finele anului 2003.. împiedicându-l să recurgă la posibilităţile de instruire oferite de către Stat. Curtea a stabilit această încălcare doar în două cauze. În cauza in139 . el nu trebuie să-l refuze. Danemarcii (1976).1 în special: are în vedere (. În schimb. fiind vorba de principii ale neamestecului sau de o obligaţie pozitivă din partea Statului. care garantează protejarea unor drepturi materiale. individului îi revine obligaţia să stabilească refuzul Statului privind dreptul său la instruire – ceea ce situează mult mai sus nivelul de abordare a problemelor. Mai întâi. articolul stipulează că Statul nu trebuie să refuze nimănui dreptul la instruire. acest deziderat trebuie realizat.. Această dispoziţie situează Statul într-o bună poziţie pentru a se apăra împotriva acuzaţiilor de încălcare.) apărarea posibilităţii unui pluralism educativ. căci se poate dovedi dificil pentru un individ să argumenteze cu suficientă energie că Statul are obligaţia de a nu se amesteca în exercitarea dreptului şi/sau să acţioneze afirmativ pentru a garanta respectarea dreptului la instruire. articolul 2 din Protocolul nr.

. dar în acelaşi timp constituie unul dintre procedeele prin care aceasta încearcă să atingă scopul pentru care a fost creată.. Ea a examinat mai întâi argumentul Guvernului Regatului Unit. în opinia Curţii.. acele convingeri care merită respectul într-o „societate democratică” [. în timp ce învăţământul sau instruirea au în vedere în mod deosebit transmiterea cunoştinţelor şi formarea intelectuală [. mamele reclamante se plângeau de recurgerea la pedepse corporale în scopul impunerii disciplinei în şcolile publice din Scoţia frecventate de copiii lor. obiceiurile sau alte valori. conform căruia funcţiile relative la administrarea internă a unei şcoli nu ţin de domeniul „educaţiei” şi al „învăţământului” în sensul articolului 2. Turciei (2001). Curtea a examinat în continuare natura convingerilor filozofice ale părinţilor: Având în vedere Convenţia ca un tot întreg. În aceste cereri comune se susţinea în mod deosebit că recurgerea la pedepse corporale în şcoală încalcă drepturile garantate prin cea de-a doua frază a articolului 2. într-un sens. Guvernul pârât a susţinut că copiii care doreau să beneficieze de o instruire de acest tip erau liberi să frecventeze o şcoală din partea de sud a Ciprului. legitimitatea sau neligitimitatea aplicării unor pedepse corporale şi eliminarea angoasei care suscită riscul unui tratament asemănător.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului terstatală Cipru c. Cea de-a doua reclamantă la fel susţinea că suspendarea fiului său de la şcoală încalcă dreptul la instruire garantat de prima frază a articolului. că pedepsele corporale rezultă din administrarea internă a unei şcoli care face uz de ele. Curtea a stabilit încălcări în ambele cauze.. prima frază a Articolului 2 dominând ansamblul acestei dispoziţii [... În faţa organelor Convenţiei. de a asigura ca educaţia copiilor lor să fie în conformitate cu convingerile filozofice ale părinţilor. În opinia judecătorilor de la Strasbourg: Educaţia copiilor este suma procedeelor prin care. judecătorii de la Strasbourg au menţionat totodată că guvernul pârât a impus restricţii la introarcerea copiilor vizaţi în nordul insulei în timpul şi după frecventarea lor a instituţiilor medii de învăţământ din sud. fapt ce constituia o ingerinţă neproporţională în beneficierea de viaţa lor familiară pentru a-şi putea exercita dreptul fundamental la instruire.] Se poate susţine. nu vin în contradicţie cu dreptul fundamental al copilului la instruire. 140 ..] şi nu sunt incompatibile cu demnitatea persoanei şi. adulţii au tentaţia de a transmite celor mai tineri convingerile lor. a organizat învăţământul primar în limba greacă şi că el ar fi putut face acelaşi lucru şi referitor la învăţământul mediu.] expresia „convingeri filozofice” în prezentul context denotă. [. 1. guvernul reclamant afirma că copiii Ciprioţilor greci care locuiesc în nordul insulei erau lipsiţi de dreptul la instruire deoarece Republica turcă a Ciprului de Nord (RTCN) a renunţat la instituţiile medii care anterior ofereau un învăţământ conform tradiţiei lingvistice a cirprioţilor greci. ei au subliniat că guvernul pârât în realitate. în orice societate. Constatând o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. De asemenea. mai mult.. inclusiv dezvoltarea şi modelarea caracterului şi spiritului elevilor săi.] Opiniile reclamanţilor au tratat un aspect grav şi important al vieţii şi conduitei umane: integritatea persoanei. În cauza Campbell şi Cosans c. Regatului Unit (1982). Aceste opinii corespund fiecărui criteriu din cele enumerate anterior.

ci numai să garanteze persoanelor aflate sub jurisdicţia Părţilor Contractante dreptul de a se servi.. cele două afirmaţii se disting net datorită bazei lor juridice. În cauza privind anumite aspecte ale legilor cu privire la utilizarea limbilor în instruire de Belgia (Cauza Lingvistică Belgiană.] Dreptul la instruire. recunoaşterea oficială a studiilor efectuate [. ca individul care este titular al unui asemenea drept să aibă o posibilitate de a beneficia de învăţământul urmat. şi cealaltă.] Articolul 2 constituie un tot ce domină prima sa frază.1968).] Toate Statele membre ale Consiliului Europei [. căci ea o considerase subsumată încălcării prevăzute în cea de a doua frază a articolului. Pentru ca „dreptul la instruire” să producă efecte utile.. În afară de cauza Cipru c. şi una. Comisia apreciase ca fiind inutilă examinarea acestei probleme. încălcându-se astfel drepturile ce le aparţineau în conformitate cu articolul 2 din Protocolul nr.] un sistem de învăţământ general şi oficial [. cere. dreptul enunţat în cea de a doua frază sprijinindu-se pe dreptul fundamental la instruire [. pretenţiile Dnei Cosans în legătură cu articolul 2 îşi au originea..] 141 . în existenţa pedepsei corporale ca o măsură disciplinară în şcoala frecventată de fiul său [. acest acces nu constituie decât o parte a dreptului la instruire.] Nu poate fi deci vorba de a obliga fiecare Stat să creeze un asemenea sistem.. judecătorii de la Strasbourg au examinat diferite plângeri în care o politică sau o practică specifică unui Stat era asimilată de fapt cu o încălcare a dreptului la instruire: niciuna din ele nu a avut câştig. conform regulilor în vigoare în fiecare Stat şi sub o formă sau alta. pe temeiul celei dintâi fraze. adică de dreptul de a obţine.. în mod deosebit. reclamanţii francofoni cu reşedinţa în partea flamandă a Belgiei se plângeau că Guvernul belgian le-a refuzat să-şi educe copiii în limba franceză.] că părţile Contractante nu recunosc dreptul la instruire care le-ar obliga să-şi organizeze.. pe cheltuiala lor... Curtea a descris conţinutul şi domeniul de aplicare a dispoziţiei invocate în felul următor: Formularea negativă (a dreptului la instruire) confirmă [..] au [. să statueze în mod separat asupra acestui punct: Fără îndoială. în primul rând. În cazul celei de-a doua fraze. Curtea a considerat. de mijloacele de instruire existente la momentul dat [. această din urmă situaţie produce consecinţe de mai mare importanţă [..1 garantează în consecinţă. una referindu-se la dreptul părintelui şi alta la dreptul copilului [. prin însuşi natura sa... Turciei (2001)...1. reclamanta se plângea cu privire la frecventarea unei instituţii în care se recurge la o anumită practică..] În cele din urmă. totuşi. mai trebuie.] dar există o diferenţă apreciabilă între elementele reale ale ambelor plângeri. un drept de acces la instituţiile şcolare existente la un moment dat.. dar nu trebuie niciodată să-i atingă substanţa şi nici să aducă atingere altor drepturi consacrate de Convenţie şi de Protocoale.. în timp ce pe temeiul celei dintâi ea se plângea de interzicerea de a o frecventa...Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Concluzionând în sensul unei încălcări a celei de a doua fraze a articolului 2. garantat de prima frază.] Prima frază a articolului 2 din Protocolul nr. în principiu.. sau să subvenţioneze un învăţământ având o formă sau un conţinut determinat [. o reglementare din partea Statului. Curtea a examinat în continuare dacă Statul împiedicase exercitarea dreptului la instruire a unui copil căruia i s-a interzis să frecventeze şcoala...

garantat de prima frază a articolului 2 din Protocolul nr. critică şi pluralistă. Problema devenea complicată prin faptul că Statul integrase educaţia sexuală într-un important număr de discipline.] Exercitarea dreptului de instruire astfel cum acesta este conceput de Curte. Cu privire la diferite chestiuni litigioase abordate de reclamant. şi nici să contravină altor drepturi consacrate de Convenţie. achitându-şi obligaţiile asumate în materie de educaţie şi de învăţământ..] O astfel de reglementare nu trebuie niciodată să aducă atingere substanţei acestui drept.. Aceste trei cauze menţionate mai sus au tratat accesul la instruire ca atare. o reglementare din partea Statului [. de exemplu. părinţii pot cere Statului să li se respecte convingerile religioase şi filozofice. în special. Legislaţia belgiană permite copiilor vorbitori de limbă flamandă cu reşedinţa în anumite regiuni francofone de a avea acces la şcolile flamande din regiunile învecinate. Curtea a descris în continuare natura responsabilităţii Statului în acest domeniu: Cea de a doua frază a articolului 2 presupune în schimb că Statul. În afară de aceasta. de raţionamente de ordin administrativ sau financiar. nu este. combinat cu articolul 2 din Protocolul nr. în majoritatea cauzelor cu privire la reclamanţi şi la copiii lor. veghează asupra faptului ca informaţiile şi cunoştinţele cuprinse în program să fie difuzate într-o manieră obiectivă. Curtea a mai declarat că legalizarea şcolilor private nu constituie un răspuns adecvat preocupărilor părinţilor. din acest punct de vedere. în cazul reclamanţilor. fiind în primul rând responsabili pentru „asigurarea educaţiei şi instruirii”. garantată tuturor. Statului îi este interzis să urmărească un scop de îndoctrinare care să poată fi considerat ca nerespectând convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor. ea ţine. dar fără a acorda acelaşi drept copiilor vorbitori de limbă franceză. prin însăşi natura sa. fără vreo discriminare întemeiată. pe limbă. raportul de proporţionalitate dintre mijloacele utilizate şi scopul urmărit [.. doar de considerente referitoare la limbă. Organele Convenţiei de asemenea au examinat mai exact natura respectării drepturilor părinteşti cât priveşte datoria lor de asigurare a învăţăturii. Cauza principală în materie este Kjeldsen. măsura litigioasă nu respectă în întregime.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Dreptul la instruire.1: Condiţia reşedinţei nu este impusă în interesul instituţiilor şcolare.1. permiţându-le. ceea ce nu făcea posibil de a soluţiona cu uşurinţă preocupările părinţilor. să-şi retragă copiii de la anumite cursuri care nu corespundeau convingerilor lor. Busk Madsen şi Pedersen c.. Curtea a descris în următorii termeni fundamentul filozofic al clauzei de „respectare a drepturilor părinteşti”: Achitându-şi o datorie naturală faţă de copiii lor. Curtea a stabilit o încălcare doar într-un singur caz. Dreptul lor corespunzând deci unei responsabilităţi strâns legate de valorificarea şi de exercitarea dreptului la instruire. căci aceasta ar conduce la un re142 . în care câţiva părinţi au protestat împotriva introducerii educaţiei sexuale în programele şcolilor daneze. Acolo se situează limita ce nu trebuie depăşită. implică. şi mai cu seamă a dreptului de a avea acces la instituţiile şcolare existente. Curtea a declarat că aceasta constituie o încălcare a dispoziţiei antidiscriminatorii a articolului 14. Danemarcii (1976).

aceste opţiuni nu l-ar scuti în mod automat de responsabilitatea de a-şi achita obligaţiile care îi revin potrivit articolului 2 din Protocolul nr. educaţia sexuală ar insufla judecăţi de valoare. 143 . măsurile luate de Guvernul danez erau acceptabile.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului zultat inadmisibil în sensul că ar fi „respectate” doar drepturile părinţilor înstăriţi. pentru că acestea urmăreau informarea. Curtea a declarat că dacă. în principiu.1 în cadrul sistemului şcolilor publice. dar nu îndoctrinarea elevilor. De aceea. practică ce ar putea încălca drepturile părinţilor. dacă Statul poate autoriza elevii să se lipsească de cursurile care ar aduce atingere convingerilor părinţilor sau să frecventeze şcoli private. totuşi. în speţă. În această cauză.

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 144 .

1 atunci când legea internă interzicea înaintarea candidaturii oricărei persoane care a deţinut un post oficial o perioadă mai mare de trei luni în decursul a trei ani până la alegeri. care nu exprimă un drept sau o libertate şi care nu presupune neamestecul Statului.1 reprezintă singura dispoziţie de fond a Convenţiei. judecătorii de la Strasbourg au considerat 145 . 1 Protocolul nr.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 15 – Dreptul la alegeri libere: articolul 3 al Protocolului nr. Curtea a declarat în continuare că articolul nu obligă instaurarea unui sistem politic particular.1 „consacrând un principiu caracteristic al regimului democratic este de o importanţă capitală”. alegeri libere prin vor secret. De la bun început. Comisia a subliniat importanţa drepturilor garantate de acest articol şi a precizat că „existenţa unui corp legislativ reprezentativ. Belgiei (1987). în condiţii care asigură libera expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ. Greciei (1977). La aceeaşi concluzie ea a ajuns şi în cauza Ahmed şi alţii c. spre exemplu scrutinul majoritar sau în două tururi. Această dispoziţie însă enunţă clar o obligaţie pozitivă pentru Stat. Organele Convenţiei au examinat doar câteva cauze ce abordează probleme în temeiul Articolului 3 din Protocolul nr. sau reprezentarea proporţională. nici de a garanta tuturor candidaţilor şanse egale de câştig. În cauza Greacă (cererile nr. Conform opiniei Curţii. Curtea nu a stabilit o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. ales la intervale rezonabile. ceea ce contravine clauzei libertăţii de a alege. 3323/67 şi 3344/67. Curtea a subliniat că articolul 3 din Protocolul nr. În cauza Gitonas şi alţii c. 1: articolul 3 Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze.1. nu oferă organelor Convenţiei decât posibilitatea de a evalua în ce măsură condiţiile impuse de Stat contravin sau nu esenţei drepturilor protejate. la intervale rezonabile. constituie baza unei societăţi democratice”. Cu atât mai mult el nu obligă de a acorda aceeaşi greutate tuturor voturilor în cadrul sistemului de pontaj. care este exercitată ţinând seama de evoluţia politică particulară a ţării în cauză. 3322/67. libertatea de apreciere acordată Statului. Regatului Unit (1998) în care guvernul a limitat participarea înalţilor funcţionari ai colectivităţilor locale la anumite activităţi politice. raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969). În aceste cauze. În cauza Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. 3321/67. reclamanţii francofoni susţineau că legea belgiană impunând candidaţilor aleşi în Consiliul Flamand depunerea unui jurământ în faţa Parlamentului în limba flamandă. împiedică astfel alegătorii francofoni să voteze pentru un candidat francofon. Articolul 3 din Protocolul nr.

iar cunoştinţele sale lingvistice au fost evaluate – conform metodelor neprevăzute de lege – de către un singur şi unic funcţionar care beneficia în această materie de o putere exorbitantă şi care a supus-o unui interviu esenţial cu privire la motivele orientării sale politice (Podkolzina c. În cauza Labita c. spre deosebire de alţi candidaţi. pe motiv că. Curtea a acceptat ideea că Statul impune parlamentului săi o singură limbă de lucru şi prin urmare obligă deputaţii săi să posede anumite aptitudini lingvistice. în numele imparţialităţii lor politice. Turciei (nr. ea nu cunoştea suficient de bine unica limbă de lucru a parlamentului. 2) (2002). recunoscut reclamanţilor de articolul 3 al Protocolului 1. Totodată. Italiei (2000). Rezultă că menţinerea radierii de pe listele electorale nu se mai sprijinea pe un element concret care permitea „bănuirea” reclamantului de apartenenţă la mafia: a avut loc deci o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 3 deoarece un cetăţean al Gibraltarului a solicitat să fie înscris pe listele electorale în perspectiva alegerilor în Parlamentul european. Curtea a constatat o încălcare a articoului 3 din Protocolul nr. În cauza Matthews c. judecătorii de la Strasbourg au menţionat că suspendarea dreptului de vot a continuat şi după achitarea persoanei vizate. De asemenea Curtea a relevat o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 într-o cauză în care reclamanta s-a plâns de faptul că numele său a fost retras de pe lista candidaţilor la alegeri generale.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului că protecţia drepturilor terţilor la o democraţie politică efectivă constituie un scop legitim şi că impunerea restricţiilor temporare asupra anumitor aspecte ale drepturilor politice ale funcţionarilor. Letoniei (2002)). nu este un mijloc neproporţional în raport cu scopul vizat. judecătorii de la Strasbourg au considerat că reclamantei ia fost impusă o normă diferită. Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat că dizolvarea imediată şi permanentă a partidului vizat şi încheierea consecutivă a mandatului parlamentar al reclamanţilor constituia o măsură extrem de severă care nu putea fi proporţională în raport cu un scop legitim vizat de către guvernul pârât. reclamanţii au fost obligaţi să-şi părăsească funcţia de deputat după dizolvarea partidului lor politic de către Curtea constituţională pe motiv că fostul său preşedinte a pronunţat – în străinătate – anumite discursuri şi că comitetul său central a publicat o declaraţie scrisă care reda situaţia kurzilor în Turcia. Regatului Unit (1999). şi a atentat la puterea suverană a electoratului care i-au ales deputaţi” (paragraful 40). Recunoscând că o asemenea măsură poate fi considerată ca urmărind un scop legitim atunci când vizează un membru al mafiei. În cauza Sadak şi alţii c. în conformitate cu dreptul intern. 1. guvernul a retras reclamantul de pe listele electorale pe motiv că acesta era bănuit de apartenenţă la mafia. dar a obţinut un refuz pe motiv că actul CE din 1976 146 . Curtea a subliniat că această măsură litigioasă „era incompatibilă cu însăşi esenţa dreptului de a fi ales şi de a-şi exercita mandatul. în aceste circumstanţe.

judecătorii de la Strasbourg au remarcat că Parlamentul european constituie un organ legislativ important al Uniunii Europene legislaţia căreia afectează populaţia Gibraltarului în aceeaşi măsură ca şi orice alt text de lege din dreptul intern. 1 asupra Gibraltarului cu mult înainte de adoptarea actului comunitar în cauză. Această hotărâre cuprinde o analiză completă privind natura corpului legislativ în sensul Convenţiei şi rolul său în promovarea unui regim politic cu adevărat democratic. De asemenea ei au menţionat că regatul Unit a extins aplicarea Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi a Protocolului nr. Constatând o încălcare.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (relativ la alegeri directe) precizează că Regatul Unit nu aplică dispoziţiile acestui instrument doar în ceea ce priveşte regatul Unit. 147 .

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 148 .

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 16 – Drepturile cetăţenilor şi străinilor: articolul 16 din Convenţie. o cetăţeană germană. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1. Convenţia însăşi nu conţine decât o singură dispoziţie ce aduce restrângeri acestor drepturi. 2. b şi c al acestui articol. 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând Înaltelor Părţi Contractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor. Protocoalele Convenţiei enunţă mai multe dispoziţii ce se referă la drepturile străinilor având „reşedinţă legală” pe teritoriul Înaltelor Părţi Contractante. 7 Protocolul nr. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui Stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi trebuie să aibă posibilitatea: a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale. Se are în vedere articolul 16: Nici o dispoziţie a Articolelor 10. 4: articolul 3 1. Protocolul nr. articolele 3 şi 4 din Protocolul nr. care era deputat european. a. Curtea a examinat doar câteva cauze care abordau probleme în conformitate cu articolul 16. Franţei (1995). 4 şi articolul 1 din Protocolul nr. 4: articolul 4 Expulzările colective ale străinilor sunt interzise. 7: articolul 1 1. printr-o măsură individuală sau colectivă. Protocolul nr. Acest articol enunţă o excepţie care ţine deopotrivă de principiul de nediscriminare în sensul articolului 14 şi de principiul conform căruia orice Înaltă Parte Contractantă trebuie să garanteze oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi legităţile fundamentale consacrate de Convenţie. Nimeni nu poate fi expulzat. 2. de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este. b) să ceară examinarea cazului său. În cauza Piermont c. atunci când această expulzare este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este. şi c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţii competente sau a uneia sau a mai multor persoane desemnate de această autoritate. Până în prezent. s-a plâns pe anumite restricţii asupra libertăţii sale de exprimare şi mişcare impuse ei de auto149 .

După cum. permite Statului să expulzeze străini înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful precedent „atunci când această expulzare este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională”. în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 4. 4. instanţele politice responsabile au anunţat despre operaţiuni de acest tip şi au dat instrucţiuni administraţiei competente în vederea realizării lor. în calitate de grup. El la fel îi interzice Statului să-l lipsească pe un cetăţean de dreptul său de a intra pe teritoriul propriului Stat. 4 interzice expulzările colective de străini. putea cere reexaminarea cazului său şi putea fi reprezentat în faţa autorităţilor competente. reclamanţii au fost arestaţi şi deportaţi împreună cu mai multe persoane în circumstanţe similare. deportările fusese efectuate foarte prompt. reclamanţii nu au avut posibilitatea să contacteze un avocat şi procedura lor de solicitare a azilului nu era încheiată. ar trebui înţeleasă ca orice măsură care aduce constrângeri străinilor. Articolul 3 din Protocolul nr. în afară de aceasta. Belgiei (2002): [. În această cauză. A fost stabilită deci o încălcare a articolului 4 din Protocolul nr. de a părăsi o ţară. 7. Articolul 1 al Protocolului nr. 7 se axează în special pe examinarea cazurilor individuale. totuşi. 4 interzice Statului să-şi expulzeze propriii cetăţeni.. Curtea a conchis că procedura în cauză nu a oferit garanţii suficiente care să demonstreze că s-a ţinut cont de în mod diferenţiat şi real de situaţia individuală a fiecărei dintre persoanele vizate.] Expulzarea colectivă. Primul paragraf interzice expulzarea oricărui străin cu „reşedinţă regulamentară” pe teritoriu şi care nu a fost autorizat să demonstreze motivele ce pledau împotriva expulzării sale. Luând în considerare faptul că. Curtea nu a pronunţat nici o hotărâre referitoare la această prevedere.. Până la finele anului 2003. Până în prezent.. autorităţile belgiene au invitat reclamantul şi familia sa la comisariat să completeze un dosar relativ la cererea lor de azil. fie pe calea unei măsuri colective. Guvernul francez a invocat articolul 16 pentru a justifica restricţiile impuse asupra libertăţii exprimării ei: un argument pe care Curtea l-a respins pe motiv că reclamanta nu era doar cetăţeană a unui Stat Membru al Uniunii Europene. că toate persoanele vizate fusese invitate simultan la comisariat şi că ordinele de părăsire a teritoriului şi de arestare a lor aveau acelaşi conţinut. Curtea a considerat că acest procedeu avea trăsăturile unei expulzări colective.] (paragraful 59). Articolul 4 din Protocolul Nr. dar şi membru al Parlamentului European.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului rităţile franceze în timpul călătoriei sale în Polynesia franceză.. fie pe calea unei măsuri individuale. Cel de-al doilea paragraf. înainte de operaţiunea litigioasă. 150 . Curtea a precizat acest articol hotărârea Čonka c. Curtea încă nu a examinat nici un caz privind Articolul 1 din Protocolul nr. Prezentându-se la comisariat. cu excepţia cazului în care o asemenea măsură este luată pe temeiul şi în considerarea unei examinări obiective şi raţionale a situaţiei particulare a fiecăruia dintre străinii care constituie grupul [.

cei trei reclamanţi susţineau că punerea în aplicare a legislaţiei cu privire la imigrare în Regatul Unit era împotriva conţinutului Articolului 8 (viaţa de familie) şi a Articolului 14. totuşi el ar putea încălca acest drept combinat cu Articolul 14. opinii politice sau orice alte opinii. respectând unul dintre drepturile materiale invocate într-o cauză concretă. În schimb. Discriminarea împotriva femeilor În cauza Abdulaziz. Comisia şi Curtea au declarat totuşi că. în timp ce comunitatea flamandă nu se confrunta cu această limitare. Aşa s-a întâmplat în Cauza lingvistică belgiană (1968). Concluzionând asupra absenţei vreunei încălcări a Articolului 8. combinat cu Articolul 8. apartenenţa la o minoritate naţională. Curtea a evidenţiat că Statele Contractante nu sunt obligate să respecte alegerea unei ţări de reşedinţă pe care o face un cuplu căsătorit şi de aceea nu sunt obligate să autorizeze instalarea soţilor străini în ţară. Regatului Unit (1985). protejarea oferită de Articolul 14 este accesorie în raport cu alte drepturi materiale enunţate de Convenţie şi nu are o autonomie proprie. Curtea a declarat că Regatul Unit încălcase Articolul 14. rasă. bazată pe sex. Totuşi.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 17 – Interzicerea discriminării: articolul 14 Articolul 14 Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată. Convenţia nu prevede o obligaţie generală de discriminare. limbă. fără nici o deosebire. Bruxelles exclusiv din considerente care ţineau de locul de reşedinţă al părinţilor. S-ar cuveni să menţionam că majoritatea plângerilor depuse în temeiul articolului 14 provin de la bărbaţi. 1. Spre deosebire de alte instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor omului. şi în cazul când Statul şi-a îndeplinit obligaţiile sale. ceea ce nu se referea la femeile străine dornice să se alăture soţilor lor. Astfel fiind spus. avere. declarând: 151 . originea socială sau naţională. naştere sau orice altă situaţie. Cabales şi Balkandali c. în care un grup de părinţi francofoni contestau faptul că li se interzisese copiilor lor accesul la şcolile francofone din periferia or. culoare. religie. întrucât astfel devenea mai dificil ca bărbaţii străini să fie împreună cu logodnicele sau cu soţiile lor ce-şi aveau reşedinţa legală în ţară. Discriminarea bazată pe sex Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat mai multe cauze în care reclamanţii denunţau o discriminare bazată pe sex.

devenind mamă. pentru a deveni casnică. deoarece el a lucrat mai mulţi ani în Germania şi nu a plătit integral cotizaţiile în cadrul regimului olandez de pensionare.1 şi a Articolului 14 pe motiv că astfel de presupuneri nu au nici o justificare rezonabilă sau obiectivă. Discriminarea împotriva bărbaţilor Majoritatea cauzelor în care un bărbat denunţă o discriminare bazată pe sex se referă la dreptul la viaţa de familie garantat de articolul 8. şi reclamanta a primit o pensie redusă la fel ca a soţului său. guvernul a anulat pensia de invaliditate a unei femei care născuse un copil.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Noţiunea de discriminare cuprinde de obicei cazurile în care un individ sau un grup se vede. Olandei (2002) referitoare la o cetăţeană olandeză şi soţul său care întotdeauna locuise în Olanda. judecătorii de la Strasbourg au conchis o încălcare a dreptului la viaţa de familie şi a interzicerii de discriminare în cauza Ke152 . dacă ar fi dorit. justificând această decizie prin invocarea unei ipoteze conform căreia. chiar dacă în Convenţie nu este prevăzut un tratament mai favorabil (paragraful 82). Curtea a examinat mai multe cauze referitoare la dreptul tatălui natural de a-şi vedea copilul. Participarea taţilor naturali la luarea deciziilor referitoare la copiii lor este de obicei principalul element luat în considerare de către Curte. mai puţin bine tratat decât altul. Elveţiei (1993). Curtea nu a găsit vreo încălcare a Articolului 14 combinat cu Articolul 8 (viaţa de familie). 1 şi a articolului 14 din Convenţie în cauza Wessels-Bergervoet c. atât în virtutea articolului 8 aparte (în ceea ce priveşte dreptul la viaţa de familie) cât şi în virtutea articolului 8 combinat cu articolul 14 (în ceea ce priveşte alegaţiile de tratament discriminatoriu faţă de taţii divorţaţi). Spre exemplu. ea oricum îşi va părăsi locul precedent de muncă. i s-a refuzat autorizarea de a intenta o asemenea acţiune pe motiv că expirase termenul limită de înaintare a ei. În cauza Rasmussen c. Acesta a primit o pensie de bătrâneţe în termenii legali dar mai redusă. Danemarcei (1984). Din contra. Curtea a stabilit o încălcare a Articolului 6. în orice moment înainte de majoratul copilului. soţia sa putea. unui bărbat care dorea să conteste paternitatea unui copil născut de soţia sa. În cauza Schuler-Zgraggen c. Ajunsă la bătrâneţe. cu toate că în virtutea dreptului material în vigoare la epoca faptelor o persoană căsătorită aflată într-o situaţia similară îşi primea pensia integral. De aici rezultă neechitatea creată de un anumit tratament care este pusă în joc cu privire la Articolul 14 şi nu compararea diferitelor opţiuni cu referire la care Statul are posibilitatea de a alege atunci când el limitează exercitarea unui drept material. fără vreo justificare adecvată. să ceară stabilirea unor analize pentru stabilirea paternităţii. deoarece Guvernul danez putea justifica existenţa unei deosebiri între situaţia tatălui şi cea a mamei. Curtea a remarcat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.

nu a fost nici consultat. Curtea a stabilit că legislaţia care reglementează accesul taţilor naturali la copiii lor nu prevăd o protecţie adecvată a dreptului la viaţa de familia a taţilor naturali. Germaniei (2000). Irlandei (1994). În cauza Van Raalte c. Ulterior lui 153 . nici să ia numele ei ca nume de familie. Germaniei (1994). pe parcursul întregii lor căsnicii. dar nu a articolului 14. care a recunoscut copilul în afara căsătoriei. în timp ce practica inversă era permisă. Olandei (1997). până când a fost nevoită să înceteze a lucra pe caz de boală. în care un tată. Curtea a stabilit o singură încălcare a articolului 9 aplicat în combinaţie cu articolul 14. (A se vedea. Germaniei (2003) şi Sahin c. iar în cauza Willis c. în care unui bărbat care se căsătorea nu i s-a permis să scrie numele soţiei înaintea numelui său. Curtea a stabilit o încălcare atunci când femeile fără de copii în vârstă de peste 45 de ani erau scutite de plata pentru fondul social în beneficiul copiilor. pe când soţia lui a fost. 2. Discriminare în baza credinţei religioase Curtea a examinat relativ puţine cazuri care alegau încălcarea dreptului la libertatea de religie sau credinţă în combinaţie cu articolul 14. dar nu a articolului 8 separat). Regatului Unit (2002). Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8. Totuşi.) În Karlheinz Schmidt c. În cauza Elsholz c. care nu putea fi considerată ca fiind mai puţin favorabilă decât dacă revizuirea ar fi fost acceptată de un tată divorţat. Curtea a stabilit o încălcare a aceloraşi prevederi ale Convenţiei atunci când un bărbat văduv a fost lipsit de beneficiile care reveneau femeilor văduve. În această cauză un Martor al lui Iehova a fost acuzat de săvârşirea unei crime pentru faptul că a refuzat să poarte uniforma militară. Greciei (2000). În ultimele două cauze Curtea a stabilit încălcarea articolului 8 aplicat separat. fusese totuşi încălcate. spre exemplu. Drepturile reclamanţilor în temeiul articolului 8 examinate în viziunea articolului 14. Curtea a mai stabilit o încălcare a Articolului 8 combinat cu Articolul 14 pe temeiul discriminării sexuale în cauza Burghartz c. în câteva cazuri pronunţate ulterior împotriva Germaniei. Până la finele anului 2003. Sommerfield c. nici informat în prealabil despre adopţia copilului său. capul familiei şi a plătit integral toate contribuţiile de securitate socială cât timp a fost angajată. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 4 (interzicerea muncii forţate) aplicat împreună cu articolul 14 într-o cauză în care un bărbat trebuia să-şi satisfacă serviciul într-o brigadă de pompieri sau să plătească o taxă pentru a fi scutit de această obligaţie în timp ce femeile nu erau supuse unei asemenea obligaţiuni. în timp ce bărbaţii de aceeaşi vârstă nu erau scutiţi.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului egan c. Germaniei (2003)). Hoffmann c. Elveţiei (1994). Germaniei (2001) (încălcarea articolelor 8 şi 14. în cauza Thlimmenos c. datorită revizuirii substanţiale şi profunde a circumstanţelor tatălui natural.

În cauza Chassagnou şi alţii c. Greciei (1997). reclamantul denunţa o lege suedeză care obliga muncitorii nonrezidenţi să achite o taxă bisericească. 1 combinat cu articolul 14 în mai multe cauze în care cetăţenia sau statutul de reşedinţă permanentă aveau rolul central. Ea de asemenea a remarcat o încălcare a acestor dispoziţii într-o cauză în care Guvernul austriac a refuzat prestaţiile sociale unui străin cu reşedinţă legitimă pe motivul că el nu avea cetăţenia Austri154 . 1 şi a interzicerii discriminării enunţate în articolul 14 al Convenţiei. a dreptului la proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. Ulterior. Curtea a susţinut că o asemenea restricţie încalcă articolul 1 din Protocolul nr. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 6. 1 combinat cu articolul 14. dar fusese mai înainte catolică. constituie o încălcare atât a dreptului de acces la tribunal. pe când marii proprietari au fost scutiţi de această obligaţie. Curtea a stabilit totodată o încălcare a libertăţii de asociere garantată de articolele 11 şi 14 din Convenţie. În hotărârea lor. Suediei (1990). judecătorii de la Strasbourg au considerat că refuzul jurisdicţiei civile de a recunoaşte personalitatea legală a bisericii reclamante. Austriei (1993). Rezultă că nu a existat nici o justificare obiectivă sau rezonabilă de a aplica faţă de reclamant un tratament diferit în raport cu alţi acuzaţi de săvârşirea unor crime. În cauza Darby c. tribunalele austriece au acordat copiii spre îngrijirea soţului. Curtea a considerat că deşi Statul putea să aibă un interes legitim în excluderea unor infractori din anumite profesii. Franţei (1999). convingerea de a refuza din motive religioase sau filozofice de a purta uniformă militară nu poate fi considerată ca fiind o dezonoare sau ruşine morală care să ducă la excluderea unei persoane dintr-o anumită profesie. care devenise martorul lui Iehova. cât şi a dreptului de a nu fi discriminat. 3.1 şi a articolului 14 în cauza Bisericii Catolice de la Canea c. în timp ce muncitorii rezidenţi puteau alege de a fi scutiţi de o asemenea taxă. când ea şi soţul ei divorţase. Discriminare bazată pe cetăţenie sau locul de reşedinţă Curtea s conchis o încălcare a dreptului la proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. Viaţa de familie a mai fost discutată şi în cauza Hoffmann c. micii proprietari rurali au fost constrânşi să se afilieze unei asociaţii intercomunitare de vânătoare acceptată şi să transfere acesteia drepturilor lor de vânătoare. Reclamantul în acest caz era o femeie.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului i-a fost refuzată posibilitatea de a se angaja în calitate de contabil titular pe motiv că fusese acuzat de crimă. Reclamanţii au declarat că se opuneau ferm ca pe pământurile lor să se vâneze. în timp ce s-a procedat astfel în cazul altor structuri religioase. Curtea a constatat încălcarea dreptului ei la viaţa de familie consacrat în articolul 8 combinat cu articolul 14.

-H. În cauza Magee c. Regatului Unit (2000). Ei au pretins că au fost dezavantajaţi în calitate de foşti cetăţeni ai RDG în raport cu cetăţenii RFG din punctul de vedere al principiului constituţional al neretroactivităţii legii penale (după cum este garantat de Legea fundamentală germană şi articolul 7 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului). Când peste douăsprezece ani. În cauzele Streletz. Franţei (2003)). Discriminarea bazată pe naştere În numeroase cauze mai vechi în care reclamantul denunţa o discriminare faţă de copiii născuţi în afara căsătoriei. Austriei (1996)) şi într-o cauză în care Guvernul francez a refuzat să acorde o alocaţie de invaliditate unui cetăţean adoptat la o vârstă adultă de un cetăţean francez (Koua Poirrez c. Curtea a considerat că eventualele diferenţe între tratamentul persoanelor arestate şi deţinute în Irlanda de Nord şi tratamentul persoanelor arestate şi deţinute în alte regiuni ale Regatului Unit erau bazate pe situaţie geografică şi nu pe o trăsătură sau alta sau pe statutul personal al celor vizaţi în sensul articolului 14. Singura excepţie existentă avea în vedere plângerea copilului în sensul că îi fusese încălcat dreptul de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr.W c. situaţia mamei şi a copilului prezenta suficiente analogii cu aceea a unei femei căsătorite şi a copilului său. Curtea a stabilit următorul principiu important: orice diferenţă de tratament operată de Stat între indivizi aflaţi în situaţii similare trebuie să-şi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Belgiei (1979). 4. articolului 8 (viaţa de familie) şi articolului 14 (discriminarea). pentru ca Statul să nu poată justifica deosebirea de tratament pe care o impusese. ei au conchis absenţa unei discriminări în contradicţie cu articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 7. Kessler şi Krenz c. Curtea şi-a reafirmat poziţia (Vermeire c. 1: Curtea a declarat această dispoziţie inaplicabilă în ce priveşte eventualitatea unei moşteniri. Curtea a aplicat aceleaşi principii şi în cauza Inze c. în care mama şi copilul său natural susţineau că regimul juridic belgian aplicabil copiilor născuţi în afara căsătoriei era contrar articolului 1 din Protocolul nr. Prin urmare. o pereche nouă de reclamanţi a înaintat o cerere. stabilind o încălcare a interzicerii discriminării în legea austriacă de acordare 155 . Germaniei (2001) şi K. Curtea a declarat că această regulă nu fusese respectată în cauza Marckx c.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ei. judecătorii de la Strasbourg au considerat că principiul aplicat de către Curtea constituţională federală germană proceda în aceeaşi modalitate şi în raport cu persoanele care nu erau foşti cetăţeni ai RDG. deşi achitase cotizaţiile în fondul social naţional (Gaygusuz c. Austriei (1987). Belgiei (1991)). 1 (proprietatea). Totodată. Conform opiniei Curţii. Germaniei (2001) reclamanţii au fost acuzaţi de omor împotriva persoanelor care au încercat să treacă din RDG în RFG. invocând aceleaşi circumstanţe ca şi în cauza Marckx.

Olandei (2000).L.]. judecătorii de la Strasbourg au conchis o încălcare a articolului 8 combinat cu articolul 14 deoarece un copil – al cărui tată natural decedase înaintea naşterii sale şi care fusese declarat legitim (dar fără efect retroactiv) peste doi ani – a fost exclus din moştenirea tatălui său pe motiv că s-a născut în afara căsătoriei şi nu a fost legitim recunoscut de tatăl său. În cauza Salgueiro da Silva Mouta c. 5. Austriei (2003). astfel Curtea a menţionat că: „La fel ca şi diferenţele bazate pe sex [. Totodată. Portugaliei (1999). paragraful 45). Curtea a conchis o încălcare a articolului 8 combinat cu articolul 14 deoarece autoritatea părintească acordată tatălui la momentul divorţului a fost restrasă – în profitul mamei – pe motiv că el era homosexual şi locuia cu un alt bărbat. în atribuirea de terenuri agricole după moartea părinţilor. reclamantul era un copil adulterin care nu putea pretinde decât la jumătate din moştenirea care i-ar fi revenit dacă s-ar fi născut în cadrul căsătoriei. Austriei (2003)). În cauza Mazurec c. a fost deci stabilită o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. şi V. Totodată. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit că homosexualii au dreptul nu doar la viaţa privată dar şi la viaţa de familie. diferenţele bazate pe orientarea sexuală trebuie să fie justificate de motive deosebit de grave” (L. Discriminare bazată pe „orice altă situaţie” Discriminare bazată pe orientarea sexuală Ţinând cont de data elaborării Convenţiei. În cauza Camp şi Bourimi c. Totodată Curtea a remarcat că Convenţia nu garantează dreptul de a adopta copii ca atare şi că Statele membre ale Consiliului Europei au adoptat abordări foarte diverse în această materie (Fretté c.. c. şi V. inclusiv împreună cu eventualii lor copii. spre exemplu. care da prioritate copiilor născuţi în căsătorie spre deosebire de cei născuţi în afara căsătoriei. Curtea nu a constatat o încălcare a acestor două dispoziţii într-o cauză în care un homosexual s-a plâns de faptul că guvernul a aplicat ilegal împotriva lui o discriminare respingându-i cererea de permisiune de a adopta un copil şi invocând implicit homosexualitatea sa.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a moştenirii. Franţei (2000). c. 156 . Curtea a conchis o încălcare a dreptului la viaţa privată garantat în temeiul articolului 8 combinat cu articolul 14 cu privire la diferenţa între vârsta minimală necesară pentru obţinerea asentimentului pentru acte homosexuale între adulţi spre deosebire de relaţiile heterosexuale sau lesbiene (hotărârile L. nu este deloc suprinzător că dispoziţiile sale antidiscriminatorii nu cuprindeau expres „orientarea sexuală” ca motiv interzis de discriminare. expresia atotcuprinzătoare „orice altă situaţie” este în general invocată cu suces în acest domeniu.. c. Franţei (2002)). După hotărârea Inze judecătorii de la Strasbourg au examinat mai multe cauze care abordau chestiuni similare. 1 combinat cu articolul 14 din Convenţie. cel puţin de câţiva ani. Austriei (menţionată mai sus) şi S.

menţionând că cel puţin două categorii de foşti membri ai forţelor armate regulate continuau să primească o alocaţie de pensie militară şi că guvernul nu a putut justifica această diferenţă de tratament. Totodată. Austriei (2003)). în acest domeniu. Italiei (2000)). în afară de aceasta. Curtea nu a stabilit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În cauza Van der Mussele c. atunci când Guvernul italian a impus restricţii asupra dreptului anumitor proprietari de a recupera proprietatea pe care ei au dat-o cu chirie. un avocat stagiar belgian. Republicii cehe (2002). Belgiei (1983). medici. el a fost lipsit de această pensie. persoana vizată a acceptat să ocupe o funcţie de judecător într-o jurisdicţie civilă. Spre exemplu. Curtea a constatat o încălcare a dreptului la proprietate şi a interzicerii discriminării. ceea ce îi permitea în principiu să primească o pensie militară. judecător militar la momentul când Constituţia cehă a anulat tribunalele militare. desemnat să se ocupe fără de remunerare de dosarele unor clienţi indigeni. judecători şi alţii). Curtea a hotărât că Statul are dreptul legitim să facă o distincţie. Ulterior. practica litigioasă este unul dintre mijloacele datorită căruia Belgia poate pune în aplicare un alt drept garantat de Convenţie: cel al procesului echitabil enunţat în articolul 6. În cazul în care o persoană închiriază o locuinţă de Stat în 157 . Curtea oferă Statelor o vastă marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea relaţiilor între proprietarii şi locatarii locuinţelor şi nu este dispusă să stabilească o discriminare în cazul cererilor depuse de primii pe motiv că ceilalţi le plătesc o chirie prea mică (din cauza aplicării unei legislaţii sau a unui regulament conceput să rezolve problemele locative ale indigenilor sau ale handicapaţilor). se plângea de o încălcare a Articolului 4 (muncă forţată) combinat cu Articolul 14. dintre proprietarii de imobile locative şi imobile destinate altor utilizări (Spadea şi Scalabrino c. Italiei (1995) şi Edoardo Palumbo c. a fost revocat din funcţiile sale de carieră militară. La momentul tranziţiei. Curtea a hotărât că Statul este îndreptăţit să ceară o asemenea muncă din partea avocaţilor. în baza unei legi de suspendare a plăţii pensiilor militare foştilor judecători militari care au acceptat funcţii de judecător în instanţele judiciare de drept comun. În general. 1 combinat cu articolul 14.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului De asemenea. Alte motive invocate de discriminare Reclamantul în cauza Bucheň c. dar. pe când în virtutea legislaţiei interne o relaţie stabilă heterosexuală i-a dat dreptul la transmiterea contractului de închiriere (Karner c. Curtea a remarcat o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului combinat cu interzicerea discriminării într-o cauză în care partenerul supravieţuitor dintr-un cuplu homosexual nu a fost autorizat să ocupe un apartament închiriat până la decesul partenerului său de viaţă. până la încetarea exercitării funcţiilor de judecător. deoarece nu numai avocaţii se află într-o situaţie diferită de cea a altor specialişti neconstrânşi de asemenea obligaţii (dentişti.

fără a cădea sub incidenţa interzicerii discriminării. În cauza Pine Valley Developments şi alţii c. trebuie să fie ratificat de zece State). Apoi a fost promulgată o lege pentru validarea tuturor autorizaţiilor anulate de către această jurisdicţie cu excepţia autorizaţiei reclamanţilor. Consiliul Europei a deschis deci spre semnare şi ratificare Protocolul nr. religie. 12 După cum a fost indicat la începutul acestui capitol. în special. cu condiţia existenţei unei justificări obiective şi rezonabile a acestor măsuri. Irlandei (1991). avere. 158 . Astfel. opinii politice sau orice alte opinii. Astfel acest instrument extinde principiul de nediscriminare în dreptul intern. Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat că tratamentul diferit al persoanelor vizate constituia o discriminare interzisă în cadrul exercitării dreptului de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. Curtea consideră că Statul nu poate trata persoana vizată în mod diferit de locatarii unei locuinţe care aparţine persoanelor private (Larkos c.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului virtutea unui contract similar cu un contract obişnuit de închiriere încheiat între părţi private. 6.. 1 din Convenţie. [. au convenit asupra celor ce urmează: 1.] Reafirmând că principiul nediscriminării nu împiedică Statele părţi să ia măsuri pentru promovarea unei egalităţi depline şi efective. 12 la Convenţie care prevede în special: Statele membre ale Consiliului Europei. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată. origine naţională sau socială. pe când exercitarea sa era aproape izolată de drepturile garantate de Convenţie. acest protocol a fost ratificat de cinci ţări (pentru a intra în vigoare. La finele anului 2003. În 2000. apartenenţa la o minoritate naţională. pe sex. Câteva cuvinte despre Protocolul nr. Ciprului (1999): încălcarea unui drept la respectarea domiciliului garantat de articolul 8 combinat cu articolul 14). reclamanţii au cumpărat un teren în baza unui certificat prealabil de urbanizare care ulterior fusese anulat de către curtea supremă. semnatare ale prezentului Protocol. limbă. Protocolul nr. 12 introduce ideia conform căreia Statele pot întreprinde acţiuni paliative în scopul promovării unei egalităţi depline şi eficiente în circumstanţe asemănătoare. naştere sau oricare altă situaţie. culoare.. câmpul de aplicare al interzicerii discriminării enunţată în articolul 14 este relativ restrâns. rasă.

iar autorităţile sunt obligate nu doar să ia o decizie cu privire la plângerea persoanei respective dar şi să-i acorde. Într-o hotărâre importantă ce delimitează aplicarea articolului 13. Regatului Unit (2001)).H. Moldovei (2001)). are dreptul de a beneficia de un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale. Regatului Unit (1983)). c. în cazul când a avut loc o încălcare. recursul trebuie să fie exercitat în faţa unei instanţe care dispune de împuterniciri şi garanţii comparabile cu cele ale unei instanţe judiciare (Silver şi P. această condiţie nu ar trebui invocată de Stat pentru a împiedica permanent o persoană să stabilească această încălcare în faţa unei instanţe naţionale lipsind persoana vizată de orice recurs intern efectiv (a se vedea de asemenea Mitropolia Basarabiei şi alţii c. dacă o persoană nu are dreptul la un asemenea recurs în caz de încălcare.G. Curtea a declarat că protecţia oferită trebuie să se extindă asupra oricărei persoane care înaintează o plângere „argumentată” cu privire la drepturile recunoscute în Convenţie. Prin urmare. în cauza Klass şi alţii c. Chiar dacă nu este necesar un control judiciar oficial. Plângere „argumentată” în sensul articolul 13 Chiar dacă textul articolului 13 prevede oferirea unui recurs efectiv în caz de „încălcare” a unui drept sau a unei libertăţi recunoscute în Convenţie. Articolul 13 al Convenţiei garantează „un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale” oricărei persoane ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de acest instrument au fost încălcate. constatarea unei încălcări a Convenţiei nu poate fi o condiţie a aplicării articolului 13. o reparaţie echitabilă (Silver şi alţii c. Rezultă că chiar Curtea însăşi poate constata o încălcare a articolului 13 într-o cauză în care ea nu stabileşte nici o încălcare a altei dispoziţii a Convenţiei. Germaniei (1978) Curtea a considerat că. Acest drept este o consecinţă logică a articolului 1 care impune Înaltelor Părţi contractante obligaţia de „a recunoaşte” drepturile şi libertăţile definite în Convenţie. 1. Dispoziţia care vizează un recurs intern efectiv în scopul de a face să se respecte aceste drepturi şi libertăţi poate fi prin urmare considerată ca o parte a acestei obligaţii. chiar şi când încălcarea ar fi fost comisă de către persoane care au acţionat în exercitarea funcţiunilor lor oficiale. din momentul în care reclamantul poate demonstra că plângerea lui este „argumentată” în privinţa unuia sau a mai multor altor 159 .Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 18 – Dreptul la un recurs intern efectiv: articolul 13 Articolul 13 Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate. şi J.

Efsratiou c. Elveţiei (1997)). Greciei (1996). Bulgariei (2002)). Curtea a evaluat „efectivitatea” unui recurs din punctul de vedere al imposibilităţii de a contesta aplicarea unei legi sau a 160 . Regatului Unit (1996). Turciei (2000) şi Al-Nashif c. de a cântări interesul general înaintat de către Stat şi dreptul individual pus în cauză şi de a respinge afirmaţiile executivului la acest capitol (Chahal c. Curtea a constatat că „efectivitatea” presupune că decizia adoptată poate constitui obiectul unui control independent în cadrul unei proceduri contradictorii desfăşurate în faţa unui organ care are capacitatea de a examina faptele speţei şi de a evalua motivele invocate de autorităţi. În cauza Klass menţionată mai sus. efectivitatea recursului presupune că acesta este suspensiv deoarece măsurile prevăzute contravin Convenţiei şi riscă să aibă consecinţe ireversibile (Čonka c. Belgiei (2002): încălcarea articolului 13 din Convenţie şi a articolului 4 din Protocolul nr. 2. precum şi într-o serie de cauze analoage. judecătorii de la Strasbourg au considerat că excluderea în timpul unui proces a probelor obţinute în cadrul unei supravegheri ilegale este o reparaţie necesară dar insuficientă în temeiul încălcării asociate eventual cu dreptul al viaţa privată (Khan c. având în vedere aplicarea sa limitată [inerentă unui context particular]” (Klass şi alţii c. Întotdeauna în acelaşi context. Curtea a notat că asemenea măsuri ar putea fi rar utilizate dacă persoana supravegheată ar fi prevenită de măsurile luate împotriva sa. Doar în câteva cazuri rare. Germaniei (1978)). În acest caz. Regatului Unit (2002)). posibilitatea de a introduce o acţiune civilă în reparaţie în temeiul unui eventual prejudiciu suportat din cauza supravegherii.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului articole din acest instrument (Valsamis c. judecătorii de la Strasbourg nu consideră că articolul 13 este inaplicabil dar că exigenţa sa de „recurs efectiv” trebuia să fie înţelească ca „un recurs atât de efectiv pe cât el poate fi. Într-o serie de cauze în care reclamanţii fusese extrădaţi sau deportaţi în temeiul motivelor înaintate de către autorităţile executive. reclamantul denunţa înregistrarea conversaţiilor sale telefonice şi supravegherea la care a fost supus în cadrul unei anchete penale. dreptul la un recurs efectiv poate fi supus restricţiilor reieşind din contextul în care a fost comisă încălcarea sau categoria de încălcări alegată. 4 care interzice expulzarea colectivă a străinilor). Jabari c. Recurs „efectiv” în sensul articolului 13 Protecţia oferită de articolul 13 nefiind absolută. În aceste cazuri. Cât priveşte expulzarea unui Stat parte. Regatului Unit (2000) şi TaylorSabori c. Totodată ea a considerat că „efectivitatea” în acest context necesită protecţii şi mai exact: notificarea ulterioară a persoanei vizate (într-un termen rezonabil după dispariţia motivului care a făcut necesară supravegherea). recursul la o instanţă independentă poate contesta supravegherea sau efectele sale asupra dreptului protejat. Greciei (1996) şi Camenzind c.

3. trei reclamanţi – femei cu statut permanent de reşedinţă în Regatul Unit – contestau legislaţia cu privire la imigrare care nu le permitea să-şi aducă soţii. Portugaliei (2003)). Astfel. Această legislaţie fiind explicită la acest capitol şi în lipsa posibilităţii de derogare specială.1 (procesul echitabil).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului unui regulament intern care. încalcă un drept protejat de Convenţie. Turciei (2000)). Statele părţi beneficiază de o anumită marjă de apreciere privind modalităţile de recurs prevăzut de articolul 13 (Kaya c. Greciei (1996) şi Efstratiou c. Curtea a considerat că guvernul pârât trebuie să demonstreze punerea în aplicare a acestor recursuri într-o cauză similară (Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi c. Spre exemplu. deşi amploarea obligaţiei oferite Statelor de către această dispoziţie variază în dependenţă de natura plângerii invocate de către reclamant. Cabales şi Balkandali c. Cu condiţia respectării exigenţelor Convenţiei. spre exemplu. Austriei (1994). Irlandei (2003)). Această condiţie a făcut Curtea să considere că o plângere fondată pe dreptul constituţional de a acţiona în justiţie sau de a avea acces la o instanţă judiciară nu poate fi asimilat cu un recurs efectiv împotriva unei proceduri exagerat de lungi în termenii articolului 13 al Convenţiei (Doran c. spre exemplu. judecătorii de la Strasbourg au stabilit o încălcare a dreptului reclamantelor la un recurs naţional efectiv în virtutea articolului 13. Deoarece aceste două dispoziţii impun într-o modalitate explicită un acces la instanţele judiciare. Campbell şi Fell c. Curtea a interpretat termenul „efectiv” ca unul care impune un recurs adecvat şi accesibil care corespunde obligaţiei de rapiditate (Paulino Tomás c. în primul rând. orga161 . alte două dispoziţii ale Convenţiei obligă Statele să ofere recursuri împotriva încălcării drepturilor protejate: articolele 5. cu privire la restricţiile impuse anumitor tipuri de corespondenţă (a se vedea. Totodată. Regatului Unit (1985). Regatului Unit (1984)). Raportul dintre articolul 13 şi alte articole ale Convenţiei În afară de articolul 13. recursul trebuie să fie „efectiv” atât în teorie cât şi în practică (Ilhan c. în majoritatea cauzelor în care reclamanţii invocau o încălcare a articolului 13 sub aspectul controlului sau a cenzurării corespondenţei deţinuţilor.4 (habeas corpus) şi 6. În cazul în care o persoană invocă ineficienţa recursurilor interne existente. în Abdulaziz. Valsamis c. Curtea a constat o încălcare analizând situaţia ca o delegare a puterii discreţionare în această materie funcţionarilor responsabili de gestionarea unui centru de detenţie combinată cu lipsa oricărui recurs – împotriva acţiunilor arbitrare sau nedrepte – care să poată fi intentat de persoanele vizate. Totodată. Curtea a remarcat o încălcare a acestei dispoziţii în cauzele în care regulile penitenciare erau contrare Convenţiei. Greciei (1996)). Turciei (1998)). pe când bărbaţilor dotaţi cu acelaşi statut li se permitea să intre în regatul Unt împreună cu soţiile.

s-ar cuveni 162 . Atunci când unicul mijloc de declanşare a unei anchete privind o încălcare pretinsă a unui drept fundamental enunţat în Convenţie depinde de o iniţiativă a autorităţii executive. Poloniei (2000). Turciei (1996). Ilhan c. În aceste cauze. Curtea a examinat aceste pretenţii cu o atenţie particulară deoarece încălcările invocate vizează cele mai fundamentale drepturi garantate de Convenie. înmulţirea cererilor adresate Curţii în care alegaţia unică sau principală denunţă incapacitatea instanţelor naţionale de a garanta o audiere într-un termen rezonabil – drept garantat de articolul 6. Deşi acesta întotdeauna este cazul referitor la articolul 5. a se vedea spre exemplu Bouilly c. Franţei (1999)). Curtea a considerat că inacţiunea unui funcţionar obligat să lanseze o anchetă reduce eficienţa altor eventuale recursuri disponibile la epoca faptelor.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nele Convenţiei mult timp au considerat inutil să examineze şi plângerea în temeiul articolului 13 în cauzele care abordau şi chestiuni cu privire la aceste dispoziţii. accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetă şi. judecătorii de la Strasbourg au considerat că o anchetă eficientă în termenii articolului 13 cuprinde o investigaţie efectivă şi minuţioasă care să permită identificarea şi pedepsirea autorităţilor încălcării pretinse a unui drept convenţional. Tanrikulu c. Turciei (2000) şi Keenan c. Numeroşi reclamanţi au invocat absenţa recursului efectiv pentru a denunţa o situaţie în care autorităţile naţionale nu au oferit reparaţii pentru omor sau tratamente rele ilicite. Ciprului (2000)). Regatului Unit (2001)). Aceleaşi principii se aplică şi alegaţiilor de încălcare a dreptului la viaţă garantat de articolul 2 (Tanli c.1 în loc de a fi absorbite de către obligaţia generală impusă de acesta din urmă (cel puţin în ceea ce priveşte procedurile neobişnuit de lungi). astfel încât exigenţele articolului 13 să fie percepute ca consolidându-le pe cele ale articolului 6. Bulgariei (2000) şi Çiçek c. a avut loc deci o încălcare a articolului 13 din cauza lipsei recursului intern efectiv împotriva tergiversării exagerate a procedurii: Curtea a explicat natura unui recurs efectiv în acest context insistând asupra faptului că el trebuie să permită atât prevenirea încălcării pretinse sau continuarea sa cât şi/sau să ofere o reparaţie adecvată pentru orice încălcare eventuală care deja a avut loc. plata unei reparaţii victimei (Aksoy c. Turciei (2001). Turciei (1997). Curtea a considerat că dreptul de a-şi face audiată cauza într-un termen rezonabil este mai puţin efectiv în lipsa unei posibilităţi de a înainta mai întâi cererea în baza Convenţiei unei instanţe naţionale. În circumstanţele speţei. Aydin c.4.1 al Convenţiei – a determinat judecătorii de la Strasbourg să-şi revadă poziţia tradiţională conform căreia constatarea unei încălcări a acestei dispoziţii le permitea să nu mai examineze orice altă plângere asociată în temeiul articolului 13. În această privinţă. Turciei (2001)). articolul 13 este considerat ca fiind încălcat dacă autoritatea competentă se abţine de a acţiona din momentul în care a fost informată despre actul litigios susceptibil să constituie o infracţiune (Egmez c. În cauza Kudla c. Bulgariei (1998). Turciei (1999). după caz. Assenov şi alţii c. Velikova c.

Regatului Unit (2002) şi McGlinchey c. judecătorii de la Strasbourg. reparaţia constituie un aspect important al recursului efectiv. în măsura în care ea exprimă durerea. anxietatea şi frustraţia prezente în circumstanţele care au cauzat plângerea în temeiul acestor articole importante. că. judecătorii de la Strasbourg stabilesc o încălcare a articolului 13 (Paul şi Audrey Edwards c. În afara cauzelor în care articolul 13 era invocat într-o plângere ce denunţa o încălcare a articolelor 2 şi 3 din Convenţie. spre exemplu. Regatului Unit (2003)). Curtea a examinat de asemenea şi cauze în care autorităţile guvernamentale erau acuzate de faptul că nu au răspuns într-o modalitate adecvată la alegaţiile privind demolarea caselor ce aparţineau persoanelor particulare. În cazul în care dreptul intern nu permite plata unei reparaţii a prejudicilor morale suportate de victima unei încălcări atât de grave a drepturilor sale. În aceste cazuri. de asemenea au aplicat principiile descrise mai sus (a se vedea. neliniştea. conform Curţii. Mentes şi alţii c. Turciei (1997) şi multe alte cauze similare).Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să menţionăm. 163 .

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 164 .

p.. Iar atunci când răspunde unei cereri referitoare la încălcarea din partea sa a unuia dintre drepturile protejate de Convenţie.. articolul 15 enunţă condiţii foarte stricte care trebuie să fie respectate de Statele care doresc să deroge de la Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Articolul 15 din Convenţie permite în egală măsură Statelor să restrângă exerciţiul unui important număr de drepturi consacrate de Convenţie. În cauza Lawless c. şi conform unor proceduri precise. să fie invocată în mod nechibzuit. Statul poate introduce o rezervă cu privire la una dintre dispoziţiile normative ale Convenţiei (a se vedea examenul rezervelor. În momentul ratificării. După cum a fost convenit într-o cauză destul de gravă cum este derogarea de la un tratat cu privire la drepturile omului. faptul că această armată mai operează şi în afara Statului. orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri derogatorii privind obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie. p. dar numai în anumite împrejurări. în al doilea rând. 4 (paragraful 1) şi 7.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 19 – Derogările în caz de război sau alt pericol public: articolul 15 Articolul 15 1.. de asemenea.] unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” [poate fi dedusă] [. 2. În caz de război sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. în afară de cazurile de deces ce rezultă din acte licite de război. 48 şi următoarele). în funcţie de „sensul normal şi obişnuit al cuvintelor”: Existenţa [. Statul poate invoca una din cauzele restrictive aplicabile în conformitate cu Articolele 8 şi 11 (a se vedea discuţiile de mai sus. Orice Înaltă Parte Contractantă care exercită acest drept de derogare va informa Secretarul General al Consiliului Europei despre măsurile luate şi motivele care leau inspirat.. Irlandei (1961). şi anume: în primul rând. să informeze Secretarul General al Consiliului Europei despre data la care aceste măsuri au încetat să fie în vigoare şi dispoziţiile Convenţiei capătă din nou aplicare. deci. 3. Curtea a enunţat criteriile ce permit aprecierea existenţei condiţiilor prescrise de Articolul 15. Există mai multe mijloace care permit unei Înalte Părţi Contractante să limiteze exercitarea drepturilor garantate de Convenţie. şi de la Articolele 3. Dispoziţia precedentă nu autorizează nici o derogare de la Articolul 2. existenţa unei armate secrete pe teritoriul Republicii Irlanda care întreprinde acţiuni neconstituţionale şi foloseşte violenţa pentru a-şi atinge scopurile. compromite în mod serios relaţiile 165 . Această dispoziţie nu ar trebui.121). dar numai în măsura în care situaţia o cere şi cu condiţia că aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional. un membru al Armatei republicane irlandeze susţinea că procedurile şi condiţiile sale de detenţie oferite de Guvernul irlandez prezentau o încălcare a articolului 15 din Convenţie. excepţionale şi bine definite. Ea trebuie.] din îmbinarea mai multor elemente constitutive.

repercusiuni foarte grave. Curtea a declarat că în speţă elementele constitutive şi aplicarea lor în cauza Lawless puteau fi calificate ca măsuri strict limitate la cerinţele situaţiei... să abroge printr-o rezoluţie proclamarea guvernamentală care dispusese punerea în aplicare a acelei legi [. Acesta trebuie să constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii.] Curtea a examinat măsurile derogării luate în mod expres de Guvernul irlandez în lumina expresiei „numai în măsura în care situaţia o impune”: În aprecierea Curţii [.] să frâneze creşterea pericolului ce ameninţa Republica Irlanda [.. Regatului Unit (1978).] De altfel... [. constituia. 3323/67 şi 3344/67.. la intervale regulate. care ar fi depăşit cerinţele stării de urgenţă [. Ea a evidenţiat că un guvern nu poate invoca existenţa unui pericol public pentru 166 .. Comisia a precizat că expresia „pericol public” include noţiunea de pericol iminent şi că. nu erau suficiente pentru restabilirea păcii şi a ordinii publice [. informaţii precise asupra puterii sale de executare. care a pus în vigoare puterea detenţiei. Criza sau pericolul trebuie să aibă un caracter excepţional.] Colectarea de probe suficiente pentru a convinge persoanele implicate în activităţile IRA [..] aplicarea legislaţiei ordinare nu a permis [. Pericolul trebuie să fie actual sau iminent. pentru acesta din urmă. guvernul a anunţat în mod public că urma să elibereze orice persoană aflată în detenţie.] Aplicarea legii era subordonată controlului permanent al Parlamentului.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Republicii Irlanda cu vecinii săi. Acesta trebuie să aibă urmări asupra întregii naţiuni. 4.] Imediat după proclamare. În Cauza Greacă (cererile nr.] Imediat după arestare.] Existenţa acestei garanţii de eliberare.. pentru ca Articolul 15 să poată fi pus în aplicare sunt necesare următoarele elemente: 1. 2. În cauza Irlanda c. care îşi asuma angajamentul de a respecta Constituţia şi legea şi de a nu recurge la activităţi ilegale [.. 3322/67. 3321/67. şi în al treilea rând. raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969).] se ciocnea de dificultăţi din ce în ce mai mari din pricina caracterului militar şi secret al acestor grupuri şi a fricii pe care acestea o răspândeau în rândul populaţiei [... creşterea progresivă şi alarmantă a activităţilor teroriste [. Comisia a examinat în mod expres aplicarea principiului proporţionalităţii proprii Articolului 15.. sunt vădit insuficiente. Legea din 1940 referitoare la atingerile aduse securităţii Statului era însoţită de un anumit număr de garanţii menite să prevină abuzurile în contextul aplicării regimului detenţiei administrative..... Comisia a constatat în speţă că Guvernul grec nu făcuse dovada existenţei acestor condiţii. autorizate de Convenţie pentru asigurarea securităţii. 3.. persoanele în cauză erau informate că vor fi eliberate după luarea acestui angajament [. dar era în măsură. acordată în mod public de către guvern.] Tribunalele penale ordinare.. care nu numai că primea.. în sensul Articolului 15 din Convenţie.. în orice moment.. pentru întreaga populaţie.. sănătăţii sau ordinii publice. chiar şi cele ale curţii penale speciale sau tribunale militare.. o obligaţie juridică de a elibera toate persoanele care îşi luaseră acel angajament.] Închiderea completă a frontierei ar fi antrenat. adică măsurile sau restricţiile ordinare.

Guvernul turc a abrogat-o.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a justifica orice măsură pe care ar putea-o alege în vederea punerii sale în aplicare. Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie este singurul drept de la care nu se poate deroga în privinţa articolului 4. De atunci. În cele din urmă. unele persoane suspectate de a fi participat la activităţi „teroriste” (Brogan şi alţii c. după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului declarase că acest guvern încălcase articolul 5 încarcerând. tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante) şi articolul 4.2 permite Statului să 167 . 3. Regatului Unit (1988)).1 (sclavia). Regatul Unit. deoarece el se referă la statutul sau situaţia completă a persoanei. Turcia a depus în mai multe rânduri derogări pentru aceste localităţi sau pentru altele. Grecia a depus prima sa derogare după lovitura de stat din aprilie 1967. Republica Irlandă şi-a exercitat în două rânduri competenţele derogării în legătură cu punerea în aplicare a legii sale asupra competenţelor excepţionale. articolul 15. Statele membre au impus derogări în temeiul articolului 15. De exemplu. după care au urmat multe altele până în anul 1969. Regatul Unit a făcut cunoscută o derogare de la articolul 5 în legătură cu punerea în aplicare a legii cu privire la lupta împotriva terorismului. Comisia a apreciat că un guvern trebuie să autorizeze ameliorarea anumitor măsuri fără ca mai târziu să fie recunoscut vinovat de încălcarea articolului 15. în timp ce alte drepturi garantate de acest Articol se referă la o muncă care are caracter involuntar. Ea a redevenit parte a Convenţiei în 1974. dar a depus o altă derogare. dar că el trebuie să stabilească o legătură concretă între măsura luată şi situaţia ce impune stoparea acestei măsuri.2 interzice orice derogare de la articolele 2. perioadă în care Guvernul grec a denunţat Convenţia. aplicabilă anumitor localităţi şi pentru anumite perioade. Interdicţia este absolută în ce priveşte articolul 3 (tortura. Turciei (1997)). În acelaşi timp. Articolul 15. a înregistrat derogări. fără de inculpare şi fără garanţii de procedură corespunzătoare. Grecia se va retrage apoi din Consiliul Europei. Turcia a făcut înregistrarea primei sale derogări în 1961 pentru integritatea teritoriului naţional. dar de natură ocazională sau temporară. în special în legătură cu articolele 5 şi 6 din Convenţie în mai multe din coloniile sale (înainte de câştigarea independenţei de către acestea) şi în Irlanda de Nord. pentru a se reintegra mai târziu în această organizaţie. 4 şi 7 din Convenţie. de exemplu. Astfel. Curtea a declarat că un guvern nu poate extinde o derogare cu un scop geografic limitat pentru a acoperi zone care nu sunt incluse în această derogare (Sakik şi alţii c. Interzicerea de a aduce derogări în ce priveşte dreptul la viaţă are mai puţină forţă decât alte interdicţii. După intrarea în vigoare a Convenţiei.

„în caz de deces rezultând acte licite de război”.6 referitor la abolirea pedepsei cu moartea interzice derogări de la dispoziţiile sale.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului derogheze de la articolul 2. 168 . totuşi prevederile sale normative autorizează Statul să prevadă pedeapsa cu moartea „pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război”. ceea ce constituie o categorie de excepţii cu sferă mai largă decât cea prevăzută în articolul 2 din Convenţie. Protocolul nr.

Atât rezervele. judecătorii de la Strasbourg nu au făcut deosebire între termenii „rezervă” şi „declaraţie de interpretare”.1. Articolul 57 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului se citeşte astfel: 1.d din Convenţia Naţiunilor Unite din 1969 cu privire la dreptul tratatelor (numită „Convenţia de la Viena”). În ciuda redactării articolului 57. făcută de un Stat când acesta semnează.. să formuleze o rezervă cu privire la o dispoziţie anume a Convenţiei. Statul poate limita aplicarea şi efectul articolelor ce protejează anumite drepturi materiale prin introducerea de rezerve la articolul sau la articolele pertinente. De aceea acest articol enunţă două condiţii esenţiale pentru ca rezervele să fie admisibile: (a) rezerva trebuie să fie consecinţa directă a unei legi interne care nu este conformă cu o dispoziţie a Convenţiei (subînţelegându-se că legea trebuie să fie în vigoare atunci când rezerva e formulată). Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului Articol. în unele privinţe a codificat principiile generale ale interpretării tratatelor. Convenţia de la Viena nu mai furnizează indicaţii cu privire la rezervele făcute de State la acest instrument. În sensul articolului 2. ratifică. acceptă sau aprobă un tratat sau aderă la el. în măsura în care o lege încă în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziţie. expresia “o rezervă” însemnând: O declaraţie unilaterală. oricare ar fi conţinutul său sau denumirea sa. 2. Comisia 169 .Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 20 – Rezerve şi declaraţii de interpretare Conform Convenţiei. Orice rezervă emisă în conformitate cu prezentul Articol presupune o scurtă expunere a legii în cauză. care. a doua permite unui Stat să înainteze o rezervă numai în legătură cu o „dispoziţie particulară” din Convenţie. acesta din urmă raportându-se la declaraţia făcută de o anumită ţară de care acceptă să fie legată prin dispoziţia unui anumit tratat cu condiţia că această dispoziţie să aibă o interpretare particulară. Prima condiţie pusă de articolul 57 interzice Statului să formuleze rezerve cu privire la o lege votată după ratificarea Convenţiei de către acest stat. Orice Stat poate. prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al anumitor dispoziţii ale tratatului în aplicarea lui faţă de acest Stat [. şi (b) rezerva trebuie să fie formulată cu privire la o dispoziţie particulară din Convenţie.. ci mai curând pe acceptarea de către Înaltele Părţi Contractante a obligaţiilor unilaterale. cât şi declaraţiile interpretative restrâng efectul şi punerea în aplicare a unei dispoziţii dintr-un tratat pentru Statul în cauză.] Aplicarea Convenţiei nefiind bazată pe principiul reciprocităţii între State. în momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare. Până astăzi.

sau la examinarea temeiniciei unei asemenea acuzaţii. Părţile Contractante sînt libere să subscrie la regimuri distincte de punere în aplicare a obligaţiilor convenţionale [.. Curtea a considerat că nu este obligată să valideze o rezervă formulată după ratificarea Convenţiei.] rezervele principale şi teritoriale erau permise conform acestei dispoziţii.. reclamantul s-a plâns de faptul că imposibilitatea de a face apel la tribunal împotriva unei decizii administrative încalcă dreptul la un proces echitabil în conformitate cu Articolul 6. Articolul 57 înţelege în special o rezervă redactată în termeni prea vagi sau ampli pentru a putea aprecia sensul şi câmpul de aplicare exact [. Acestea se pretează diferitelor interpretări..] Un astfel de sistem [. Organele Convenţiei au considerat că conţinutul declaraţiei avea drept efect privarea aproape în întregime a celui acuzat de protecţia oferită de Convenţie şi că. formulată astfel: Pentru Consiliul Federal Elveţian. În cauza Belilos c. Ca răspuns la plângere. În cauza Loizidou c.] nu permit a măsură justeţea angajamentului luat de Elveţia. Ultima frază a paragrafului 1 al articolului 57 interzice rezervele „cu caracter general”. astfel. cel puţin în materie de procedură penală... dar şi va diminua eficacitatea Convenţiei ca un instrument constituţional de ordine publică europeană... într-o epocă când acceptarea acestor două mecanisme era facultativă.. Curtea a declarat: Dacă [. reclamatul a contestat tentativa Guvernului turc de a limita exercitarea dreptului de recurs individual şi competenţa Curţii. Turciei (1995).1 din Convenţie. în timp ce Articolul 57 (1) impune precizie şi claritate. urmăreşte doar să asigure un control judiciar final al actelor sau hotărârilor autorităţii publice care se referă la asemenea drepturi sau obligaţii. 170 .... acestea cad sub lovitura interdicţiei rezervelor cu caracter general... Curtea a dat următoarele explicaţii: Prin „rezervă cu caracter general”.] Curţii [. fie la temeinicia întregii acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva persoanei în cauză. în mod deosebit cu privire la categoriile de litigii vizate şi asupra punctului de cunoaştere dacă „un control juridic final” se exercită sau nu asupra faptelor unei cauze. judecătorii de la Strasbourg examinează temeiul oricărei plângeri ce vizează invocarea de către un Stat a unei rezerve de acest fel (Fischer c..]. În rezumat.] Cuvintele „control judiciar final al actelor sau hotărârilor autorităţii publice” [. garanţia unui proces echitabil ce figurează în articolul 6.1. Austriei (1995)). Curtea a declarat că un Stat nu poate să formuleze o rezervă privind un articol din Convenţie care nu tratează direct drepturile materiale şi libertăţile fundamentale. Prin urmare.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a permis Statelor să adopte legi noi sau reglementări care sunt în esenţă aceleaşi ca şi cele aflate în vigoare în momentul când rezerva originală a fost formulată. Elveţiei (1988). Guvernul elveţian a făcut trimitere la declaraţia sa interpretativă a Articolului 6. declaraţia are o însemnătate prea generală pentru a se concilia cu exigenţele articolului 57. relativ fie la contestaţiile asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.] nu numai că va reduce serios rolul [. deoarece orice rezervă trebuie să menţioneze legile specifice în vigoare la momentul depunerii sale. Pentru a stabili interzicerea unor astfel de restricţii.1 din Convenţie.

2. dar se comunică în scris părţilor. Curtea a declarat această rezervă nevalabilă din motivul că Guvernul elveţian nu anexase “o expunere scurtă a legii [sau legilor] în cauză”. proclamat de Articolul 6 (1) din Convenţie. astfel încât judecătorii de la Strasbourg să poată aprecia legitimitatea acesteia. cu privire la o rezervă astfel formulată: Dispoziţiile articolului 6 din Convenţie vor fi aplicate în măsura în care ele nu pot atenta. şi nu numai una de formă. Evocând cauza Belilos. nelimitativă. cum o cere articolul 57. Guvernul elveţian a răspuns cu următoarea rezervă: Principiul publicităţii şedinţelor de judecată. se desfăşoară înaintea unei autorităţi administrative. şi care nu invocă şi nu menţionează dispoziţiile speciale ale ordinii juridice austriece ce exclud publicitatea dezbaterilor. o rezervă care se referă pur şi simplu la o dispoziţie facultativă. la principiile relative la publicitatea procedurii juridice enunţate în articolul 90 al Legii federale constituţionale în versiunea sa din 1929. Principiul publicităţii pronunţării hotărârii va fi aplicat fără a prejudicia dispoziţiile legilor cantonale de procedură civilă şi penale care prevăd că hotărârea nu se pronunţă în şedinţa publică. Totodată. Curtea a remarcat că rezerva în cauză nu cuprinde „o expunere scurtă” a legii considerate ca nefiind în conformitate cu articolul 6 al Convenţiei şi a declarat: Din conţinutul rezervei poate fi dedus faptul că Austria intenţiona să excludă din câmpul de aplicare al articolului 6 orice proceduri civile şi penale în faţa tribunalelor ordinare – şi în faţa oricărui alt organ cvasi-judiciar – din moment ce legile particulare autorizează audierile cu uşile închise. de a şti dacă o rezervă se referă la o lege “în acel moment în vigoare” şi nu trebuie să fie cu caracter general. Această dispoziţie completează în mod esenţial condiţiile puse de paragraful 1. „nu oferă la un nivel suficient „garantarea care nu va depăşi dispoziţiile excluse explicit” de către Austria”. nu va fi aplicabil procedurilor ce tratează […] temeinicia unei acuzaţii penale şi care. nici într-un fel. Judecătorii de la Strasbourg au ajuns la o concluzie similară în cauza Eisenstecken c.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului După hotărârea Belilos. Curtea a subliniat că această omisiune încălca o condiţie de fond. Obiectivul paragrafului 2 este să vegheze ca Statele ce emit o rezervă la Convenţie să furnizeze informaţii suficiente. conform unor legi cantonale. 171 . Paragraful 2 al articolului 57 stipulează că “orice rezervă emisă conform prezentului articol comportă un scurt expozeu al legii în cauză”. reclamantul susţinea că avusese loc o încălcare a dreptului său într-un proces public pentru a statua cu privire la acuzaţia penală adusă împotriva sa. În cauza Weber c. Austriei (2000). Guvernul elveţian a anulat rezerva în ceea ce priveşte acuzaţiile penale şi procedurile relative la determinarea unui drept sau a unei obligaţii cu caracter civil în sensul articolului 6. a Convenţiei. Elveţiei (1990).

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 172 .

Articolul 21 din Convenţie stabileşte criteriile de selectare şi prevede că ei trebuie „să posede cele mai înalte calităţi morale şi să reunească condiţiile cerute pentru exercitarea înaltelor funcţii judiciare sau să fie consultanţi juridici cu o competenţă notorie”. Iniţiativa de activare a acestui mecanism internaţional de control revine indivizilor sau Înaltelor Părţi contractante. Curtea europeană a Drepturilor Omului: componenţa şi structura Numărul de judecători care fac parte din Curtea europeană a Drepturilor Omului este egal cu numărul Înaltelor Părţi contractante. printr-o decizie umanimă. 1.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Capitolul 21 – Procedurile prevăzute de Convenţia europeană a Drepturilor Omului Articolul 19 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului declară că sarcina esenţială a Curţii europene a Drepturilor Omului este „de a asigura respectarea angajamentelor” asumate de către Înaltele Părţi contractante la acest instrument. ea se poate disesiza în favoarea Marii Camere. Un colegiu din 5 judecători din Marea Cameră poate de asemenea examina – doar în 173 . cu majoritatea voturilor exprimate. Camerele din 7 judecători decid asupra admisibilităţii şi fondului cauzelor care nu au fost şterse de pe rol de către un comitet. Convenţia stabileşte o distincţie între dreptul de înaintare a unei plângeri oferit Statelor şi cel oferit persoanelor private. Curtea nu poate decide de la sine să examineze situaţia drepturilor omului într-o anumită ţară. Ei îşi exercită mandatul pe un termen de şase ani şi pot fi realeşi. Ei ocupă un loc la Curte cu titlu individual şi. Mandatul unui judecător expiră dacă el atinge vârsta de 70 de ani. Judecătorii sunt aleşi de către adunarea parlamentară în numele fiecărei Înalte Părţi contractante. de pe o listă de trei candidaţi prezentată de Înalta Parte contractantă vizată. de imparţialitate sau de disponibilitate ce rezultă din activitatea lor deplină. în camere din 7 judecători şi într-o Mare Cameră din 17 judecători. Curtea este organizată în comitete din trei judecători. ei nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu exigenţele de independenţă. Fiecare comitet din 3 judecători este împuternicit. cel puţin dacă o parte nu se opune. Dacă o cameră consideră că cauza cu care a fost sesizată abordează o problemă gravă cu privire la interpretarea Convenţiei sau există riscul de a fi adoptată o hotărâre în contradicţie cu o hotărâre adoptată anterior. să declare neadmisibilă o cerere individuală (sau să o scoată de pe rol) în cazul în care o asemenea decizie poate fi luată fără o examinare suplimentară. pe durata mandatului lor. precum şi asupra admisibilităţii şi fondului cererilor interstatale. În interese de eficienţă.

După primirea cererii. sau o problemă gravă cu caracter general” (articolul 43 din Protocolul nr. La finele anului 2003 procedura mai era pendantă. să dea avize consultative în probleme juridice cu privire la interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale. Aceste avize nu se pot referi nici la probleme referitoare la conţinut sau la extinderea drepturilor şi libertăţilor definite în capitolul I al Convenţiei şi în protocoalele sale. dreptul de cerere interstatală este asemănătoare cu o actio popularis. la cererea Comitetului Miniştrilor. un Stat poate deci să denunţe încălcări comise împotriva persoanelor care nu sunt cetăţeni ai unui Stat contractant. În 2002. solicitându-le eventuale observaţii scrise cu privire la întrebarea de a şti dacă această cerere ţine de competenţa sa consultativă. În virtutea articolului 47 din Convenţie. Comitetul Miniştrilor a cerut pentru prima dată Curţii un aviz consultativ în virtutea articolului 47. 2. În virtutea acestei dispoziţii. Cereri interstatale: articolul 33 Articolul 33 Orice Înaltă Parte Contractantă poate sesiza Curtea de orice încălcare a dispoziţiilor Convenţiei şi protocoalelor sale pe care o consideră imputabilă unei alte Înalte Părţi Contractante. Judecătorul ales din partea unui Stat parte la litigiu este membru de drept al camerei şi al Marii Camere. Cea mai importantă competenţă exercitată de Curte este incontestabil jurisdicţia sa contencioasă în cauzele interstatale şi individuale. Curtea europeană a Drepturilor Omului: jurisdicţie Curtea europeană a Drepturilor Omului exercită două tipuri de jurisdicţie. nici la alte probleme cunoscute de Curte sau Comitetul Miniştrilor ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenţie. Cererea viza coexistenţa Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Comunităţii Statelor independente şi Convenţiei europene a Drepturilor Omului. Pentru a decide dacă trebuie sau nu să fie acceptată cererea. În această privinţă. fiecare Stat automat acceptă jurisdicţia Curţii europene a Drepturilor Omului cu privire la cauzele interstatale (articolul 33) şi cererile individuale (articolul 34). ea poate. Curtea a comunicat-o guvernelor tuturor Părţilor contractante. Ratificând Convenţia europeană a Drepturilor Omului. 11 la Convenţie). 174 . Marea Cameră verifică dacă cauza abordează „o problemă gravă de interpretare sau aplicare a Convenţiei sau a protocoalelor sale.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului baza dosarului existent – cererile de trimitere în faţa Marii Camere depuse de către o parte într-un termen de trei luni de la data pronunţării hotărârii vizate pronunţată de către o cameră. sau chiar împotriva persoanelor care sunt cetăţeni ai Statului pârât.

Curtea a invocat acest principiu şi în cauza Cipru c. Înaltele Părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea eficientă al acestui drept.. a drepturilor recunoscute în Convenţie sau protocoalele sale. Pratic. ordonează sau autorizează măsuri incompatibile cu drepturile şi libertăţile protejate [. judecătorii de la Strasbourg referitor la plângerile interstatale au declarat următoarele: O „încălcare” rezultă din însăşi existenţa unei legislaţii care introduce.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Deoarece cererile interstatale pot fi introduse fără ca un Stat să se pretindă a fi „victimă”. fiecare reclamant trebuie să pretindă a fi victimă. Dreptul la recurs individual. Franţei (2000) şi Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei (2001)). Cereri individuale: articolul 34 Articolul 34 Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică.] Organele Convenţiei totuşi nu pot descoperi o încălcare de acest gen decât dacă legislaţia atacată în virtutea articolului 24 utilizează termeni destul de clari şi precişi pentru a o remarca imediat. unul din mijloacele cele mai efective de protecţie a drepturilor omului. Curtea este competentă de a examina problemele survenite după ratificarea Convenţiei de către acesta. orice încălcare pretinsă a drepturilor garantate este un motiv suficient de acţionare. În instanţe în care un Stat denunţă legislaţia sau practicile administrative ale altei Părţi contractante. Convenţia nu prevede actio popularis. Turciei (2001) pentru a stabili o încălcare a articolului 6 din Convenţie din cauza existenţei unei practici „legislative” care permitea recurgerea la tribunale militare pentru a judeca persoane civile. Statul reclamant nu este obligat să invoce că încălcările pretinse au atentat la drepturile persoanelor concrete.. În lipsa oricărei declaraţii expres contrare Statului pârât. Regatului Unit (1978). spre exemplu. ele trebuie să statueze în funcţie de modalitate în care Statul pârât interpretează şi aplică in concreto textul sau textele incriminate. În asemenea cazuri. orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victimă a unei încălcări. ţinând cont de condiţiile de admisibilitate impuse de articolul 175 . o persoană juridică – spre exemplu o asociaţie înregistrată – în anumite circumstanţe poate depune o plângere în numele membrilor săi (a se vedea. de către una din Înaltele Părţi contractante. Acest instrument apără drepturile persoanelor fizice şi juridice şi nu a grupurilor ca atare. Cha’are Shalom Ve Tsedek c. aceasta înseamnă că doar părţile direct afectate de încălcarea unuia sau a mai multor drepturi protejate de Convenţie pot depune o cerere în faţa judecătorilor de la Strasbourg. Chiar într-o cerere „grupată”. în caz contrar. este elementul cheie al sistemului de control stabilit de Convenţie. În cauza Irlanda c. Totodată. Curtea beneficiază de o vastă competenţă ratione personae în virtutea articolului 33.

sau deja înaintată altei instanţe internaţionale de anchetă ori de reglementare şi dacă aceasta nu conţine fapte noi. în timp ce paragrafele 2 şi 3 se aplică doar în cazul cererilor individuale. Această practică reflectă principiul general de drept internaţional întemeiat pe convingerea că un Stat trebuie să poată rectifica o eventuală încălcare a obligaţiilor sale internaţionale pe 176 . Curtea a avut ocazia să precizeze importanţa obligaţiei făcută Statelor de „a nu împiedica prin nici o măsură exercitarea eficientă” a dreptului de a înainta cereri individuale prevăzut în articolul 34. dacă aceasta: a) este anonimă. Curtea nu se va ocupa de nici o cerere individuală introdusă în aplicare de Articolul 34. aşa cum rezultă din principiile dreptului internaţional general recunoscute şi într-un termen de şase luni. cât şi al celor individuale. Ultimii ani. Epuizarea căilor interne de recurs Toate instanţele judiciare sau cvasijudiciare care tratează drepturile omului la nivel internaţional şi competente pentru a examina recursurile individuale împotriva unui Stat aplică această regulă: un individ trebuie să epuizeze toate recursurile interne posibile înainte de a depune un recurs formal la organul internaţional de control. Curtea a fost totuşi sesizată cu probleme survenite iniţial înainte de ratificare şi care vizau în mod esenţial depăşirea „termenului rezonabil” (prescris de articolul 6) de către procedurile judiciare naţionale încă pendantă la momentul ratificării. În numeroase cauze. judecătorii de la Strasbourg de obicei ţin cont de starea procedurii la data ratificării şi nu doar de faptele survenite după această dată. Curtea va respinge orice cerere pe care o va considera inadmisibilă în privinţa acestui Articol. Curtea va declara drept inadmisibilă orice cerere individuală de introducere în aplicare a Articolului 34. Paragrafele 1 şi 4 ale articolului 35 se aplică atât în cazul cererilor interstatale. sau b) este în esenţă identică cu cea care a fost deja examinată de Curte. Curtea a considerat că esenţa acestei dispoziţii este de a garanta reclamanţilor (sau potenţialilor reclamanţi) posibilitatea de a comunica liber cu ea fără a fi supuşi de către autorităţi presiunilor în vederea retragerii sau modificării plângerii lor (Akdivar şi alţii c. vădit neîntemeiată sau abuzivă. 3. 2. 3. Ea poate proceda astfel în orice etapă a procedurii. începând de la data deciziei interne definitive. Turcieie (1996)).Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 35. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. 4. dacă o va considera incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale protocoalelor ei. Condiţii de admisibilitate: articolul 35 Articolul 35 1. În asemenea caz.

Statele pârâte au în mod egal sarcina să dovedească faptul că recursurile existente sunt eficace. Comisia va proceda la examinarea fondului cauzei.214/56) sau graţiere din partea executivului. Recursurile contra unei expulzări sau unei hotărâri de expulzare nesuspendate de executare. La fel. Recursurile interne posibile pot fi considerate ineficiente pe motiv că precedentele stabilite în dreptul Statului sunt împotriva şanselor de a reuşi ale reclamantului (Keegan c. 9120/80) şi să dovedească existenţa unor căi de recurs interne suficiente (Cererea nr. astfel cum aceasta s-a derulat la nivel intern. nu înseamnă însă că el este obligat să ceară anumite servicii sociale (Cererea nr. Reclamantului individual. prin urmare. De asemenea. Belgiei (1980)). 7367/76 şi 7819/77). 9013/80). ceea ce Comisia consideră a fi un „recurs extraordinar”. un recurs efectiv (Cererea nr. Franţei (1993)). Franţei (1991) şi Ahmet Sadik c. Pentru a determina în ce măsură un reclamant a epuizat recursurile interne. Franţei (1997). un astfel de recurs trebuie să fie nu numai teoretic. Reclamantul. 8395/78). Irlandei (1995) sau pentru că obiectul unei cereri corespunde în mod direct unei cauze deja tranşate de autorităţile interne (Cererile nr. cât şi eficacitatea recursurilor puse la dispoziţie de ordinea juridică internă. înainte de a fi supus unui control şi/sau unei supravegheri la nivel internaţional (Hentrich c. cu caracter administrativ sau judiciar. recunoaşterea principiului conform căruia un individ are dreptul la compensaţie pentru confiscarea averii este insuficientă atunci când individul încă mai este lipsit de proprietate şi nu a fost compensat în urma deposedării ilegale (Guillemin c. Franţei (1994)). totuşi. De aceea. Messegue şi Jabardo c. nu ar putea fi considerate ca recursuri efective.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului căi juridice interne proprii. fiind vorba cel puţin de cereri întemeiate pe articolul 3 (interzicerea torturii. a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante) (Cererile nr. Curtea se va ocupa de caz numai atunci când autorităţile statale nu restabilesc dreptul încălcat şi nu acordă o reparaţie echitabilă ca efect al acelei încălcări. totuşi. trebuie să invoce Convenţia atunci când aceasta constituie unicul temei juridic al unei cereri (Deweer c. Greciei (1996)). Atunci când există o acţiune de despăgubire pentru încălcarea dreptului. Statului pârât îi revine eventual să formuleze obiecţii în sensul că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne (Cererea nr. i se cere doar să epuizeze recursurile recunoscute lui ca un drept. atunci când avocatul reclamantului indică fără echivoc că un anumit recurs nu are nici o şansă 177 . ci şi practic (Navarra c. dacă el trebuie să introducă recurs la toate organele judiciare aflate la dispoziţia sa. reclamantul trebuie să folosească toate mijloacele de procedură prevăzute de legea internă susceptibile să prevină o încălcare a Convenţiei (Barbera. Spaniei (1988)). Un reclamant nu este obligat să invoce Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în faţa jurisdicţiei interne al cărei conţinut este în esenţă acelaşi (Cardot c. 10400/83 şi 10564/83). dar nu ca un privilegiu. În sfârşit. Termenul „epuizarea recursurilor interne” a fost interpretat în mai multe rânduri ca o obligaţie făcută de reclamant pentru a epuiza toate recursurile oferite de dreptul intern.

10000/82). în cauzele când împotriva unei decizii sau a unui act al puterii publice nu se prevede posibilitatea de a le ataca pe calea recursului.1 (Cererea nr. În aceste două cazuri din urmă. Atunci când cererea se referă la aplicarea unei dispoziţii de lege care are drept efect o încălcare continuă. atunci când scopul reclamantului este suficient de clar (Papageorgiou c. O simplă scrisoare de la reclamant va fi considerată ca o „reclamaţie” în scopul legii de şase luni.2 şi 35. reflectă principiul în conformitate cu care aceeaşi cauză nu poate fi judecată decât o singură dată (sau regula res judicata). reclamantul este în general dispensat de obligaţia de a-l epuiza (Cererea nr. 8206/78 şi 8440/78). Totuşi. aceasta nu constituie decât un obstacol provizoriu: Curtea poate reexamina aceeaşi cerere dacă aceasta îi este din nou prezentată de îndată ce reclamantul a epuizat recursurile interne aflate la dispoziţia sa. 8317/78). Conform acestor dispoziţii. Această dispoziţie care limitează dreptul la recurs trebuie interpretată de o manieră restrictivă.3 din Convenţie enumeră condiţiile de admisibilitate aplicate doar cererilor individuale. Textul Articolului enunţă două condiţii ce privesc criteriul „si178 . De aceea. Condiţii suplimentare de admisibilitate a cererilor individuale Paragrafele 2 şi 3 ale articolului 35 Articolele 35. Condiţia impusă de articolul 35. reclamantul trebuie să îndeplinească acea condiţie a epuizării căilor prescrise de articolul 35. ci şi la aceea la care reclamantul a luat cunoştinţă de deciziile respective şi deci a fost în măsură să depună cerere la Curte. termenul respectiv începe să curgă din momentul în care decizia sau actul definitiv au efect (Cererile nr. Această exigenţă a unui „termen de prescripţie” de şase luni poate fi aplicată rezonabil numai dacă există un eveniment concret şi identificabil. 10789/84). Curtea poate totuşi să examineze cererea dacă ea conţine fapte noi relevante.1 obligă reclamantul să înainteze cererea sa Curţii în termen de şase luni. nu există „punct de plecare” de la care termenul de şase luni ar putea curge (Cererea nr.b. Curtea nu poate reţine nici o cerere anonimă sau care ar fi esenţialmente aceeaşi cu o altă cerere deja examinată de ea sau supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare. Greciei (1997)). Data de la care începe să curgă termenul de şase luni se referă nu doar la data pronunţării deciziei interne.2. dacă avocatul exprimă îndoieli asupra unei soluţii fericite în cauză. Regula celor şase luni Articolul 35. începând de la data deciziei interne definitive pronunţate asupra chestiunii litigioase.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de reuşită. Este important de evidenţiat că atunci când o cerere a fost declarată inadmisibilă pentru că nu au fost epuizate căile de recurs interne.

totuşi. a fost invocat atunci când reclamantul nu a răspuns numeroaselor cereri formulate pe parcursul examinării reclamaţiei sau atunci când reclamantul făcea declaraţii defăimătoare la adresa reprezentanţilor guvernului pârât.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului militudinii esenţiale”: cea dintâi. Curtea este liberă să procedeze la o anchetă. Cel de-al treilea element al Articolului 35.3 obligă Curtea să declare inadmisibilă o cerere care este „incompatibilă cu dispoziţiile prezentei Convenţii şi ale protocoalelor sale. 4.a din articolul 38. Examinarea contradictorie a unei cauze Conform paragrafului 1. Noţiunea de „informaţii noi” cuprinde numai fapte care nu erau cunoscute la momentul primei cereri sau au survenit după ce Curtea s-a pronunţat iniţial asupra cauzei.b din articolul 38 plasează Curtea la dispoziţia părţilor. etc. Acest articol prevede următoarele două proceduri. autorizaţia de acces la locurile de detenţie. Termenul. în mod evident neîntemeiată sau abuzivă”.3. nu a fost des invocat în respingerea unei cereri ca fiind inadmisibilă. în baza respectului drepturilor 179 . Această condiţie de admisibilitate urmărea să împiedice Curtea de a fi constrânsă să examineze în fond o cerere care. dispoziţia prevede ca Statele interesate să „pună la dispoziţie toate facilităţile necesare”: o obligaţie care cuprinde acţiuni cum ar fi punerea martorilor la dispoziţie. Procedura de reglementare amiabilă Paragraful 1. Conceptul incompatibilităţii a fost aplicat în cazurile când se consideră că obiectul cauzei a scăpat de sub competenţa organelor Convenţiei. Procedurile de fond Odată ce Curtea declară o cerere admisibilă. a dat naştere unei bogate jurisprudenţe. „evident neîntemeiat”. articolul 38 din Convenţie intră în joc. Cel de-al doilea element al Articolului 35. „cererea abuzivă”. dar a fost dobândită odată cu crearea altor instanţe internaţionale ce analizau problemele drepturilor omului. nu părea să releve câmpul de aplicare al Convenţiei. de exemplu. „cu scopul reglementării amiabile a cauzei. pentru cererile deja examinate de Curte. Articolul 35.3. Dacă e cazul. Comitetul Drepturilor Omului (Pactul Internaţional Relativ la Drepturile Civile şi Politice). după o examinare preliminară. dacă o consideră necesară. cea de-a doua pentru cererile deja supuse altor instanţe internaţionale. Curtea continuă examinarea contradictorie a unei cauze admisibile împreună cu reprezentanţii părţilor. Problema ridicată în acest din urmă caz nu avea o mare importanţă practică în timpul punerii în aplicare a Convenţiei.

1. fie din oficiu – să „indice părţilor orice măsură provizorie pe care consideră că trebuie s-o adopte în interesul părţilor sau a bunei desfăşurări a procedurii”. legislative. potrivit căruia orice reglementare amiabilă este făcută „pe baza respectării drepturilor omului”. pentru a remedia posibile încălcări ale Convenţiei. Astfel. Articolul 38. În price caz. Curtea nu este obligată să statueze în unanimitate şi fiecare judecător îşi poate prezenta opinia personală. Multe reglementări amiabile au fost rezolvate atunci când guvernul Statului pârât a întreprins măsuri administrative sau. Această hotărâre este definitivă şi Curtea o transmite Comitetului Miniştrilor pentru ca acesta să supravegheze executarea eventualelor angajamente asumate în cadrul reglementării (articolul 43 din Regulamentul Curţii). Alte proceduri în faţa Curţii Solicitarea măsurilor provizorii: articolul 39 din Regulamentul Curţii O funcţie importantă a Curţii europene a Drepturilor Omului nu a fost prevăzută de convenţie. al doilea este principiul ce guvernează astfel de medieri. Curtea şterge cauza de pe rol printr-o decizie în formă de hotărâre. Curtea ţine cont de acest factor pentru a determina dacă a avut loc încălcarea articolului 3 (Cruz Varas şi alţii c. Procedura de reglementare amiabilă este confidenţială (articolul 38. descrie două aspecte ale procedurii de reglementare amiabilă.1. În afară de „circumstanţele excepţionale”.b. astfel cum este recunoscut în Convenţie şi în protocoalele sale”. Această dispoziţie permite fiecărei Cameri sau preşedintelui său – fie la solicitarea unei părţi. în unele cazuri.b.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului omului. În cazul în care un Stat parte ignoră o solicitare formulată în virtutea articolului 39. În caz de reglementare amiabilă în conformitate cu articolul 38. pronunţarea hotărârii este publică. Altele au luat forma unei plăţi a sumei convenite cu reclamantul. toate audierile în faţa Curţii sunt publice. 5. care va fi publicată împreună cu avizul majorităţii Curţii. Suediei 180 . fie a oricărei alte persoane interesate.2). Primul este medierea dintre părţi. dar de articolul 39 din regulamentul Curţii. Contextul principal în care Curtea a exercitat această prerogativă este cea în care un reclamant pretinde că va fi supus unui înalt nivel de rele tratamente dacă va fi deportat sau extrădat unei Părţi. Această funcţie a Curţii ca protector imparţial al drepturilor omului este în mod particular importantă atunci când consecinţele unei asemenea încălcări depăşesc interesul reclamantului individual care a introdus cauza şi atunci când acele consecinţe pot cere Statului implicat să adopte măsuri generale pentru a împiedica încălcările aceluiaşi drept vis-à-vis de alţi indivizi.. rolul Curţii în orice proces de reglementare este de a garanta interesul colectiv pentru respectul drepturilor omului – chiar şi într-o cauză specifică în care părţile au convenit să reglementeze cauza între ele.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

(1991)) şi dacă Statul vizat nu şi-a îndeplinit obligaţiunea de a nu împiedica exercitarea eficientă a dreptului de introducere a cererii individuale prevăzut de articolul 34 (Mamatkulov şi Abdurasulovic c. Turciei (2004)). Radierea de pe rol: articolul 37 al Convenţiei Curtea poate uneori să şteargă o cauză de pe rol, procedură reglementată de articolul 37 al Convenţiei şi este aplicabilă atunci când circumstanţele permit de a concluziona că reclamantul nu intenţionează să-şi mai menţină cererea, că litigiul a fost rezolvat sau că nu mai există vreun motiv de a continua examinarea cererii. Curtea trebuie să menţină orice cerere pe rol, „dacă respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenţie şi protocoalele ei, o impun”. Radierea de pe rol este deosebit de importantă atunci când retragerea cererii sau inacţiunea reclamantului se întemeiază pe un acord prealabil între Statul pârât şi reclamantul însuşi, fără participarea sau influenţa Curţii. Spre deosebire de procedura „reglementării amiabile” prevăzută de articolul 38 al Convenţiei şi pentru că această formă de reglementare informală scapă de procedurile de investigaţie ale Curţii, acordul nu trebuie să fie în mod necesar inspirat de respectarea drepturilor omului. Curtea este totuşi competentă să examineze o cerere din oficiu, chiar dacă reclamantul a încetat să se intereseze de cauză sau dacă a declarat intenţia de a-şi retrage cererea. Implicarea unor terţe părţi: articolul 36 al Convenţiei Articolul 36 al Convenţiei guvernează intervenţiile celei de-a treia părţi în procedura examinată în faţa Curţii. Paragraful 1 al acestei dispoziţii abilitează orice Înaltă Parte Contractantă, cetăţeanul căreia este reclamant să prezinte observaţii scrise şi să participe la proces. Paragraful 2 permite de asemenea Preşedintelui Curţii să invite orice Înaltă Parte Contractantă care nu participă la proces sau orice persoană interesată în afara reclamantului să înainteze observaţii scrise şi să participe la audienţe. Aceste terţe intervenţii discreţionare trebuie să fie „în interesul unei bune administrări a justiţiei”. Satisfacţia echitabilă: articolul 41 al Convenţiei Articolul 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede că, dacă o Înaltă Parte Contractantă îşi încalcă obligaţiunile sale prevăzute de Convenţie şi dacă legea internă nu prevede o compensaţie adecvată pentru această încălcare, atunci „prin hotărârea Curţii, dacă e necesar, se acordă o satisfacţie echitabilă părţii vătămate”. În multe cazuri, Curtea a hotărât că stabilirea încălcării în sine constituie deja o satisfacţie echitabilă, iar în
181

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

altele că e suficientă o sumă simbolică de bani. Pe de altă parte, în unele cazuri Curtea a înmânat sume importante reclamanţilor care au avut câştig de cauză, inclusiv interesele atunci când Guvernul întârzia abuziv să efectueze plata. În unele cazuri Curtea a ordonat restituirea bunurilor care fusese ilegal expropriate. De asemenea ea poate acorda rambursarea cheltuielilor în virtutea articolului 41. Curtea de obicei examinează plângerile de satisfacţie echitabilă prevăzute de articolul 41 în partea hotărârii sale consacrată faptelor speţei. Totodată când este imposibil de a soluţiona chestiunea la momentul adoptării deciziei, Curtea poate rezerva răspunsul său pentru o hotărâre ulterioară.

6. Asistenţa judiciară: articolele 91-96 şi 101 din Regulament
În cazul în care un reclamant nu dispune de mijloace financiare suficiente pentru a face faţă parţial sau deplin cheltuielilor la care el este expus în cadrul înaintării cererii sale în faţa Curţii, preşedintele camerei îi poate acorda o asistenţă judiciară gratuită începând cu data prezentării în scris a observaţiilor părţii contractante reclamante sau expirării termenului limită oferit în acest scop. Pentru a avea dreptul la această asistenţă, reclamantul trebuie să îndeplinească o declaraţie în care să fie indicate resursele sale care să fie certificată de către autoritatea sau autorităţile interne corespunzătoare. Dacă situaţia financiară a reclamantului se ameliorează sau dacă Curtea consideră că asistenţa nu mai este necesară, preşedintele camerei poate în orice moment să retragă sau să modifice beneficierea de asistenţă judiciară. De obicei, totuşi, asistenţa rămâne a fi efectivă pe întreaga durată a procedurii.

7. Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei
Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei este alcătuit din miniştrii Afacerilor externe din toate Statele membre ale Consiliului. De aceea, spre deosebire de membrii Curţii Europene a Drepturilor Omului, membrii Comitetului apar în calitate de reprezentanţi ai guvernelor şi nu cu titlu individual de experţi în domeniul drepturilor omului. Cauzele curente ale Comitetului Miniştrilor sunt în general abordate de Delegaţii lor (ambasadorii Statelor membre). Împuternicirea Comitetului Miniştrilor de a solicita avize consultative de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost analizat anterior. Articolul 46.1 prevede că Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor finale ale Curţii în litigii la care ele sunt părţi. Conform articolului 46.2 „hotărârea finală a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care va supraveghea executarea ei”. Această supraveghere poate consta în controlul reformelor legislative sau administrative
182

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

angajate de către State în rezultatul constatării unei încălcări sau, în cazul hotărârilor de „satisfacţie echitabilă” în temeiul articolului 41, poate fi un control al plăţii efectuate de către Stat în calitate de reparaţie fixată reclamantului. Este important să reamintim că Comitetul Miniştrilor nu este împuternicit să intervină direct în supravegherea şi executarea unei hotărâri de către Statul care a comis încălcarea. Dacă Statul alege să ignore sau să nu dea un efect deplin hotărârii Curţii sau unei deciziii a Comitetului Miniştrilor, Comitetul poate cel puţin convinge Statul să respecte dispoziţiile organelor Convenţiei. Astfel, unele dintre cele mai grave sancţiuni nu sunt instituite de Convenţia propriu-zisă dar figurează în Statutul Consiliului Europei. Articolul 3 din acest instrument stipulează prin urmare că respectarea drepturilor omului este un principiu fundamental care determină apartenenţa unui Stat la Consiliul Europei. Articolul 8 prin urmare abilitează Comitetul Miniştrilor să suspendeze, sau chiar să excludă din Consiliu orice Stat membru vinovat de serioase încălcări ale drepturilor omului.

8. Secretarul General al Consiliului Europei
Secretarul General este depozitarul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ca şi al tuturor altor convenţii elaborate de Consiliul Europei. Uneori, această funcţie este foarte limitată, de exemplu, în ceea ce priveşte Convenţia însăşi: conform Articolului 59.4, Secretarul General se limitează să aducă la cunoştinţa Statelor membre ale Consiliului Europei numele Statelor care o ratifică sau aderă la Convenţie. Secretarului General i se cere să informeze toate Înaltele Părţi Contractante asupra oricărei denunţări a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului conform Articolului 58. Conform Articolului 15 din Convenţie, orice Stat care deroghează de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, la fel, trebuie să informeze în deplină măsură Secretarul General despre măsurile luate şi despre motivele de care s-au condus. Statul care exercită acest drept de derogare trebuie de asemenea să informeze Secretarul general despre data la care el va anula măsurile şi va reveni la aplicarea deplină a Convenţiei. De-a lungul perioadei de derogare, Secretarul General nu are obligaţia expresă de a informa alte Înalte Părţi Contractante despre derogare sau termenii ei. Pe lângă funcţia de depozitar şi uneori de transmitere a informaţiei către Înaltele Părţi Contractante la Convenţie, Secretarul General are funcţii mai directe de supraveghere a Convenţiei. Articolul 52 îl abilitează să solicite oricărei Înalte Părţi Contractante „explicaţii asupra modului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestei Convenţii”. Secretarul General nu cere decât ocazional aceste explicaţii şi atunci
183

nu doar unui Stat în mod deosebit.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului când o face. 184 . aceste cereri trimit la un punct precis şi se adresează tuturor Înaltelor Părţi Contractante. Este important de evidenţiat că articolul 52 nu acordă Secretarului General puterea de a lua o oarecare măsură cu privire la informaţiile primite de la o Înaltă Parte Contractantă.

acest Ghid a încercat să demonstreze în ce mod Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – instrumentul juridic cel mai puternic din lume care garantează protecţia drepturilor fundamentale ale individului – a evoluat datorită interpretării pe care i-au dat-o Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Interpretările acestora asupra noţiunilor de preeminenţă a legii şi a societăţii democratice constituie fundamentele sistemului european al drepturilor omului şi furnizează importante directive ţărilor Europei Centrale şi Orientale care s-au încadrat recent în acest sistem. În acelaşi timp. Admiterea în Consiliul Europei şi aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a ţărilor Europei Centrale şi Orientale trebuie să imprime un nou elan acestor eforturi. să dea un răspuns din punct de vedere juridic unui important număr de întrebări ce privesc actualitatea arzătoare în domeniul dreptului omului. politicienii şi oamenii legii trebuie să îmbrăţişeze tradiţia umanistă pe care o încarnează aceasta şi să facă să înflorească palmaresul său. obligând în acelaşi timp Consiliul Europei şi noile State membre sau cele care aspiră să devină membre. deocamdată. Totuşi. deja remarcabil. să filtreze propriile lor realizări pentru a se impune şi a se angaja din nou să garanteze acest înalt nivel al protecţiei drepturilor omului ce serveşte stabilităţii vieţii morale şi politice a Europei. Apărută imediat după război. depăşind instrumentul propriu-zis. e necesar să se facă un avertisment: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu constituie un panaceu care să permită remedierea tuturor deficienţelor privind drepturile omului în Europa. Jurisprudenţa acestor organe completează în realitate esenţa Convenţiei şi îi conferă formă şi viaţă. 185 . În consecinţă. fiind vorba în special de drepturile economice şi sociale cum ar fi drepturile culturale sau drepturile grupurilor minoritare. ea nu poate. aceasta pune în mod exclusiv accentul asupra individului şi asupra protecţiei drepturilor sale elementare.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului În loc de concluzie În ciuda insuficienţelor. în ciuda limitărilor Convenţiei Europene.

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 186 .

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ANEXE 187 .

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 188 .

După această dată. a intrat în vigoare o versiune revizuită a acestui instrument. în virtutea Convenţiei europene a Drepturilor Omului îşi exercitau jurisdicţia două organe: Comisia europeană a Drepturilor Omului şi Curtea europeană a Drepturilor Omului.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Anexa 1: Mecanismul de implementare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului Până la 1 noiembrie 1998. 189 . Ea instituie un singur organ – Curtea europeană a Drepturilor Omului – responsabilă de punerea în aplicare a noului mecanism de control. Schema de mai jos prezintă vechea şi noua procedură.

67 05.02 15.00 22.97 05.10.11.06.02 10.04.92 05.98 22.01.98 22. 1 Protocolul nr.03 02.11.07.03.05.04 23.88 22.97 12.10.58 15.95 03.97 18.11.11.85 22.03 16.02 26.54 10.94 09.05.55 21.87 16.11.78 20.04 18.92 08.09.10.03 29.10.02.04.06.02 04.05.84 15.92 03.09.03.06.96 17.82 10.03 Actualizat la 10 octombrie 2005 Pentru detalii referitoare la situaţia semnărilor şi ratificărilor convenţiilor Consiliului Europei puteţi consulta pagina internet a Oficiului pentru Tratate: http://conventions.99 14.04 18.04 03.08.07.11.03.99 05.04 18.02.04.07.09.09.91 27.11.01.96 10.06.04.94 05.97 05.02.97 13.62 18.53 30.68 05.05.02.96 26.10.02 14.05.1195 15.06.97 07.int/ 190 .06.05.89 03.02 20.03 10.09.04.04.11.02 29.10.53 25.04 19.05.07.83 13.03.04 07.96 10.12.09.12.04.90 03.11.04.10.88 24.02.11.10.04 18.54 11.Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Anexa 2: Situaţia ratificărilor Convenţiei şi protocoalelor sale Protocolul nr.04 03.62 03.06.54 19.07.05.11.84 02.11.70 10.53 28.06.10.05.04.01.06.01 22.00 18.01.92 28.05.92 28.94 03.05.06.94 26.03.03.64 09.03 13.92 05.97 10.92 18.05.04. 6 Albania Andora Armenia Austria Azerbaidjan Belgia Bosnia şi Herţegovina Bulgaria Croaţia Cipru Republica Cehă Danemarca Elveţia Estonia Finlanda Franţa Georgia Germania Grecia Islanda Irlanda Italia Letonia Liechtenstein Lituania Luxembourg Malta Moldova Monaco Norvegia Olanda Polonia Portugalia România Federaţia Rusă San Marino Serbia şi Muntenegru Slovacia Slovenia Spania Suedia “fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” Turcia Ucraina Ungaria Regatul Unit 02.89 03.02 14.94 04.05.64 23.05.51 18.52 28.06.97 12.12. 12 Protocolul nr.00 12.03 10.11.04 04.01.08.03 03.74 03.97 11.06.01.04.97 05.06.03.04 18.05.10.02 12.03.04.54 12.68 19.10.88 16.02 14.74 16.05.53 23.11.69 05.91 12.03 10.04.53 29.11.00 02.94 05.86 30.03 03.11.02.78 20.90 10.03 11.09.04 28.97 08.97 06. 7 11.96 02.87 10.09.94 14.04.97 05.02 26.98 22.74 29.09.11.11.98 10.98 22.96 22.03.97 15.11.04.89 03.02 03.03 26.03.89 25.04.06.92 28.11.03 07.12. 13 Protocolul nr.04.00 05.52 31.06.03.06.02.02 25.89 19.07.12.06.03.07.82 20.03.86 15.03 Convenţia europeană a Drepturilor Omului Protocolul nr.11.92 13.04.06.94 05.64 01.06.04.03.04 15.04.92 05.92 28.79 04.78 20.07.05.06.93 09.99 Protocolul nr.05.02.94 25.90 03.05.00 11.85 23.05.09.04.53 16.09.10.99 05.03.04.02 04.92 05.06.05.03 03.11.11.95 29.53 26.07.87 22.04.97 05.05.05.57 01.04.55 27.02 10.09.00 29.90 17.06.11.88 27.04 08.11.02 12.06.05.10.95 08.97 04.10.58 18.03 08.89 28.96 16.89 03.02 07.11.03.97 25.01.92 04.10.87 25.11.01.09.09.06.97 10.04.04 29.12.10.94 27.04 03.88 25.11.03.04 26.05.06.03.03.11.67 22.08.01.08.03.04.96 26.02 07.10. 4 Protocolul nr.86 13.03.10.55 27.03.07.97 10.03 30.03.96 20.74 20.82 29.03.01 03.09.09.11.02.06.03.99 03.10.74 17.74 29.02.06.03 03.02.04 28.86 07.11.92 18.04.07.96 26.09.02 15.96 21.04.10.02 20.09.10.92 18.02 12.02.00 13.09.89 15.11.97 06.09.53 12.55 12.12.coe.98 12.06.06.04.03 03.67 12.98 29.02 12.04 18.04.92 28.90 10.01.04.07.53 02.03 29.04 12. 14 10.07.01.10.06.94 04.05.10.03.97 10.94 09.05.52 20.90 24.97 15.12.07.00 18.86 20.02.02 13.09.00 13.52 02.09.85 13.03 25.68 24.04 11.90 22.92 13.97 27.04 03.06.94 05.09.04 13.04.11.09.52 31.01.03.

MD-2068. 1 tel. str.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Com. 9187 Întreprinderea de Stat. 43-03-60. Florilor. Chişinău. Firma Editorial-Poligrafică “Tipografia Centrală”. 49-31-46 191 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful