You are on page 1of 137

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ
MECATRONICĂ ŞI MANAGEMENT













Lector univ. dr. Cristian Pîrghie












Suceava, 2010
INTRODUCERE

Obiectul fizicii, fenomene fizice, mărimi fizice

Cuvântul fizică provine din grecescul „physis” care înseamnă natură.
Fizica - ştiinţă fundamentală a naturii care studiază formele de existenţă ale
materiei şi mişcările ei.
Prin materie se înţelege realitatea obiectivă care există în mod independent
de conştiinţa umană şi este reflectată adecvat de aceasta.
Atributul fundamental al materiei, modul său de existenţă, este mişcarea.
Prin mişcare se înţelege orice schimbare sau proces: deplasare mecanică în
spaţiu, reacţie chimică, radiaţie electromagnetică, proces biologic, gândire.
Scopul fizicii este de a descrie, explica şi prevedea fenomenele naturii,
pentru a le putea stăpâni şi folosi. Descoperirile şi realizările fizicii stau la baza
dezvoltării tehnicii. Fizica stabileşte legi pe baza observaţiilor şi a experimentelor
ştiinţifice.
Legea – exprimă legătura necesară şi esenţială între fenomene, legătura
între cauză şi efect, care condiţionează o dezvoltare determinată a fenomenelor.
Observaţia este studiul fenomenului în condiţiile sale naturale de
desfăşurare, în timp ce experimentul ştiinţific este reproducerea fenomenului în
diverse condiţii create artificial, cu scopul de a descoperi legităţile fenomenului.
În proprietăţile materiei se evidenţiază ideea dezvoltării şi interconexiunii,
precum şi principiul cauzalităţii – bază a prevederii desfăşurării fenomenelor.
Conform acestui principiu orice fenomen fizic are o determinare cauzală
bine definită.
Dezvoltarea fizicii duce la elaborarea conceptului general de materie (ca
substanţă sau câmp), ca realitate obiectivă şi obiect al cunoaşterii fizice.
Materia este infinită şi inepuizabilă în proprietăţile sale, în formele sale de
organizare şi manifestare. Obiectele şi fenomenele din natură se găsesc în nesfârşite
interconexiuni şi interdependenţe. De aceea, în studiul fenomenelor naturii suntem
totdeauna nevoiţi să simplificăm, să „schematizăm” procesele studiate, să creăm
„modele” teoretice ale obiectelor şi fenomenelor. Fără schematizarea fenomenelor
studiate, fizica n-ar putea folosi aportul matematic, n-ar avea o teorie, n-ar putea
conferi experienţei un scop determinat.
Un model corect trebuie să ia în considerare particularităţile principale ale
fenomenului (obiectului, procesului) studiat în problema pusă, lăsând la o parte
trăsăturile secundare, neesenţiale, necaracteristice. Numai astfel se pot stabili legile
şi relaţiile cantitative. Arta fizicianului este de a şti ce să păstreze şi ce să neglijeze
în problema propusă.

Mărimi fizice

Mărimile fizice sunt categorii fizice care servesc la studiul cantitativ al
fenomenelor fizice. Ele reflectă acele proprietăţi ale realităţii obiective ce pot fi
cercetate cu ajutorul metodelor fizice.
A măsura o mărime fizică (x), înseamnă a compara mărimea respectivă cu o
altă mărime de aceeaşi natură, luată convenţional ca unitate de măsură [x].
Rezultatul măsurătorii reprezintă valoarea mărimii măsurate (a) astfel încât:

x
a
x
(1)
Dacă pentru aceeaşi mărime folosim mai multe unităţi de măsură şi diferite, atunci
este valabilă următoarea relaţie:

1 1 n n
x a x a x ... a x (2)
De unde rezultă:

1 2
1 2
x x
a a
; ; ...
a x a x
(3)
Relaţiile (3) ne arată că raportul valorilor unei mărimi fizice, obţinute în
urma folosirii a două unităţi de măsură, este egal cu inversul raportului celor două
unităţi.
Orice măsurare fizică este întotdeauna un proces de interacţiune între
obiectul măsurat şi dispozitivul (aparatul) de măsură, proces care modifică şi starea
obiectului măsurat (pentru microparticule această perturbare este principial
inevitabilă).
Mărimile fizice se pot clasifica după diferite criterii:
A. După natura mărimilor fizice:
- mărimi scalare, caracterizate numai prin valoare numerică;
- mărimi vectoriale, caracterizate prin direcţie, sens, modul şi punct de
aplicaţie;
- mărimi tensoriale, caracterizate printr-o serie de legi de transformare, la
trecerea de la un sistem de coordonate la altul.
Fiecare dintre aceste mărimi au asociate un anumit procedeu de calcul, un
aparat matematic corespunzător, respectiv: calcul numeric, calcul vectorial, calcul
tensorial.

B. După modul de definire al mărimilor fizice:
- mărimi fizice fundamentale, care nu se definesc cu ajutorul altor mărimi
fizice (ele nu au formulă de definiţie). Aceste mărimi se stabilesc convenţional.
În anul 1961 s-au acceptat şase mărimi fundamentale:
1) lungimea (L)
2) masa (m)
3) timpul (t)
4) temperatura (T)
5) intensitatea curentului electric (i)
6) intensitatea luminoasă (I)
La mărimile fundamentale s-au adăugat ulterior încă două mărimi
suplimentare:
1) unghiul plan ( )
2) unghiul solid ( )
- mărimi fizice derivate, care se definesc cu ajutorul altor mărimi fizice (au
formulă de definiţie), de exemplu: M r F
 

= momentul forţei;
impulsul p m v
 
; lucrul mecanic L F r


; viteza
dr
v
dt


;
C. Din punct de vedere al posibilităţilor de măsurare:
- mărimi fizice măsurabile, pentru care există mijloace de măsurare directe.
De exemplu: lungimea, timpul, intensitatea curentului.
- mărimi fizice calculabile, care se determină prin calcul, folosind mărimi
fizice măsurabile. Exemplu: volumul, densitatea corpurilor.

Unităţi de măsură

Unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale se stabilesc cu ajutorul
etaloanelor, care se păstrează la Biroul Internaţional de Mărimi şi Greutăţi de la
Sèvres (Franţa). Ansamblul unităţilor de măsură ale mărimilor fundamentale
formează un sistem fundamental de unităţi.
La cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi ţinută la Paris,
în luna octombrie 1960, s-a adoptat un nou sistem de unităţi de măsură, bazat pe
sistemul metric, numit Sistem Internaţional (SI).
Unităţile de măsură fundamentale ale mărimilor fundamentale în sistemul
internaţional (SI) sunt: metrul (m), kilogramul (kg), secunda (s), Kelvinul (K),
amperul (A), candela (cd), radianul (rad), steradianul (strad).
Etaloanele alese s-au definit astfel:
1. METRUL – este egal cu distanţa parcursă de lumină în vid în timp de
1/299792458 dintr-o secundă. (1983)
2. SECUNDA – este 9.192.631.770 T
cs
, unde T
cs
este perioada tranziţiei
între nivelele hiperfine ale stării fundamentale a
133
Cs.
3. KILOGRAMUL – este masa etalonului păstrat la Sèvres, 1kg este
aproximativ egal cu masa unui dm
3
apă pură la 4
o
C.
4. AMPERUL – este intensitatea unui curent electric constant care
menţinut în doi conductori paraleli, de lungimi infinite
şi secţiuni neglijabile, aşezaţi în vid la 1m distanţă,
determină apariţia între conductori a unei forţe de 2·10
-
7
N pe fiecare metru de lungime.
5. KELVINUL – unitate de temperatură termodinamică reprezentând
1/273 din temperatura termodinamică a punctului triplu
al apei.
6. CANDELA – este intensitatea luminoasă emisă manual pe suprafaţa
de 1/600.000 m
2
de un corp negru incandescent (Pt) în
condiţii normale.
7. RADIANUL – unghiul la centrul unui cerc care subîntinde pe cerc un
arc cu lungimea egală cu raza cercului.
8. STERADIANUL – unghiul cu vârful în centrul unei sfere care
delimitează pe suprafaţa sferei o arie egală cu aria unui
pătrat cu latura egală cu raza sferei.
Unităţile de măsură ale mărimilor derivate se stabilesc cu ajutorul formulelor de
definiţie.
Pentru multiplii şi submultiplii diferitelor unităţi se folosesc următoarele prefixe:

Multipli Prefix Unităţi Submultipli Prefix Unităţi
deca da 10 deci d 10
-1
hecto h 10
2
centi c 10
-2
kilo k 10
3
mili m 10
-3
mega M 10
6
micro

10
-6
giga G 10
9
nano n 10
-9
tera T 10
12
pico p 10
-12
peta P 10
15
femto f 10
-15
exa E 10
18
atto a 10
-18
Formule dimensionale
Dacă notăm cu L, M, T unităţile mărimilor fundamentale: lungime, masă şi
timp, atunci pentru oricare unitate mecanică avem ecuaţia:

α β γ
A L M T (4)
numită ecuaţie de dimensiuni sau formulă dimensională a mărimii A faţă de
mărimile fundamentale alese.
Exponenţii , , sunt numere întregi pentru mărimi mecanice.
Constantele care intervin în legile fizicii pot fi atât dimensionale, cât şi
adimensionale (în ultimul caz nu intervin în formula dimensională).
Deoarece nu se pot aduna sau egala decât mărimi fizice de aceeaşi natură,
fiecare formulă fizică trebuie să fie omogenă din punct de vedere dimensional,
adică ambii membri ai egalităţii, cât şi fiecare termen al unei sume algebrice,
trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni fizice, altfel formula n-are sens. Acesta este
principiul omogenităţii dimensionale a formulelor fizice.
Analiza dimensională. Principiul omogenităţii dimensionale a formulelor
fizicii ne permite să găsim chiar forma unor legi fizice. De exemplu, ştiind din
experienţe că perioada unui pendul simplu gravitaţional depinde de lungimea sa l şi
de acceleraţia gravitaţională g, scriem:

α β
T const. l g (5)
unde şi sunt constante. Trecând la dimensiuni:

β
α 2 α β 2β
T L L T L T (6)
Prin identificarea exponenţilor, găsim:

1 1
α β 0; 1 -2β β - ; α
2 2
(7)

l
T const
g
(8)
unde const este o constantă adimensională de ordinul unităţii 2 .

Calculul erorilor de măsură

Se ştie că măsurarea repetată a unei mărimi fizice în condiţii identice nu
conduce la acelaşi rezultat. Abaterea valorii măsurate de la adevărata ei valoare se
numeşte eroare de măsurare. Această abatere nu poate fi eliminată complet
niciodată. Erorile se clasifică în:
1. Erori grosolane sau greşeli, datorită unor accidente în măsurare;
2. Erori sistematice, care se repetă în aceeaşi măsură la fiecare măsurătoare,
fiind determinate de instrumentele de măsură;
3. Erori accidentale,
care pot fi de natură
obiectivă sau
subiectivă, dar
necontrolabile, adică
nu pot fi prevăzute şi
controlate.
Erorile grosolane şi
cele sistematice, pot fi
practic eliminate sau evitate. Erorile accidentale sunt inevitabile. Cauzele erorilor
accidentale se pot datora experimentatorului, instrumentului de măsură, instalaţiei,
sau altor factori de natură externă. Erorile accidentale, denumite erori scalare se
supun unor legi statistice, legi care se verifică experimentul doar pentru un număr
mare de măsurători:
1. Legea de distribuţie a erorilor: dacă numărul măsurătorilor asupra unei
mărimi este mai mare atunci tot atâtea valori sunt afectate de erori în exces, cât sunt
afectate în minus faţă de valoarea adevărată, suma algebrică a erorilor fiind egală
cu zero.
2. Legea frecvenţei: dacă numărul măsurătorilor este mare şi aranjăm erorile
după mărime, atunci, cu cât erorile accidentale sunt mai mici în valoare absolută cu
atât se întâlnesc mai mult faţă de cele mai mari.
Calculul erorilor se efectuează în două cazuri distincte:
a) la mărimi măsurate direct;
b) la mărimi măsurate indirect.


i

O
Fig. 1 – „Clopotul” lui Gauss

a) Calculul erorilor la mărimi măsurate direct

Dacă asupra unei mărimi de valoare reală x, se efectuează n măsurători
directe obţinându-se valorile x
i
i 1, n , erorile reale pentru fiecare măsurătoare
sunt:

i i
δ x x (9)
Deoarece valoarea reală a mărimii măsurate (x) nu se cunoaşte, nu pot fi
determinate nici erorile reale. Problema ce se pune este de a găsi cu ajutorul
rezultatelor experimentale o valoare a mărimii măsurate care să fie cât mai aproape
de valoarea adevărată.
Metoda celor mai mici pătrate – la baza acestei metode se află teorema
mediei aritmetice care arată că valoarea cea mai bună, care poate exprima valoarea
reală a unei mărimi măsurate de un număr de ori, este media aritmetică a valorilor
obţinute, numită valoare medie. Pentru acest fapt, în practică, în locul erorii reale,
se foloseşte eroarea aparentă, pe care o notăm V
i
, numită şi eroare reziduală.
Eroarea V
i
a unei măsurători se exprimă prin abaterea valorii experimentale x
i
faţă
de valoarea medie a rezultatelor măsurătorii, adică:

i i
V x x, i 1,n (10)
Deoarece, conform legii distribuţiei erorilor:

n
i
n i 1
V
0
n
lim
(11)
rezultă că nu este convenabil să operăm cu erori aparente. În locul acestora se
folosesc erori aparente absolute (erori absolute):

i i
x x , i 1,n (12)
unde n este numărul determinărilor efectuate.
Pentru aprecierea măsurătorilor efectuate în sensul cunoaşterii gradului de
precizie se folosesc o serie de mărimi statistice specifice şi anume:
1) Eroarea medie:

n
2
i
i 1
m
n
(13)
2) Eroarea pătratică medie:

n
2
i
i 1
S
n n 1
(14)
3) Eroarea probabilă:

2
R S
3
(15)
4) Eroarea limită:
L 3S (16)
Rezultatul măsurătorilor efectuate asupra mărimii x, se exprimă prin
valoarea medie x, determinată, indicându-se eroarea de măsură E, adică:
x x E S,R,L (17)
Felul erorii folosite în exprimarea mărimii x indică intervalul de precizie
folosit în măsurătoare.
Erorile prezentate sunt erori absolute şi se exprimă în aceleaşi unităţi de
măsură, ca şi mărimile fizice respective. În afară de erori absolute se mai folosesc
şi erori relative, definite prin raportul dintre eroarea absolută şi valoarea medie a
mărimii măsurate. Aceste erori se exprimă în numere zecimale sau în procente.
Astfel avem:
a) eroarea pătratică medie relativă (
s
):

s s
S S
; (%) 100;
x x
(18)
b) eroarea probabilă relativă:

R
R
ε
x
(19)
c) eroarea limită relativă (
L
):

L
L
ε
x
(20)
Erorile relative indică în procente gradul de precizie cu care s-au efectuat
determinările.
O măsurătoare este bine efectuată dacă eroarea relativă nu depăşeşte 1%.

b) Calculul erorilor la mărimi măsurate indirect

În cazul măsurătorilor indirecte, se pune problema stabilirii legăturii între
erorile mărimilor măsurabile direct şi erorile mărimii ce se determină indirect cu
ajutorul formulei. Presupunem că avem o mărime z, exprimată prim mărimile x
i
( i 1,k ) .
z = f(x
1
, x
2
, x
3
, ..., x
k
)
Dacă x
1
, x
2
, x
3
, ..., x
k
sunt erorile mărimilor x
1
, x
2
, x
3
, ..., x
k
atunci
avem:

1 1 2 2
( , , ..., )
k k
z z f x x x x x x (21)
Valorile erorilor fiind mici în comparaţie cu valorile mărimilor putem
dezvolta funcţia (21) în serie Taylor:

1 2 k 1 2 k
1 2 k
2
1 2 k
1 2 k
f f f
z Δz f x , x ,..., x x x ... x
x x x
1 f f f
x x ... x ...
2! x x x
(22)
Dacă se neglijează termenii de ordin superior, obţinem expresia erorii
absolute a funcţiei z:

1 2
1 2
...
k
k
f f f
z x x x
x x x
(23)
Teoria erorilor arată că, făcându-se asupra fiecărei mărimi x
i
(
i 1,n
), care
este cuprinsă în formulele (23), direct în număr mare de determinări, respectiv n
1

pentru mărimea x
1
, n
2
pentru x
2
, etc., avem:

2 2
z 1 k
1 k
f f
S S ... S
x x
(24)
unde:

1
1
1
k
k
k
n
2
i
i 1
1 1 1
1 1
n
2
i
i 1
k k k
k k
x
S ( i 1,n )
n n 1
x
S ( i 1,n )
n n 1

Cunoscând eroarea pătratică medie putem determina valoarea celorlalte erori R şi
L.
Mărimea măsurată în funcţie de intervalul de încredere şi gradul de precizie
dorit se exprimă prin:
z z E( R,L,S ) unde
1 2 k
z f x , x , ..., x
şi

z
E( R,L,S )
z
(25)
Pentru un anumit grad de precizie al măsurătorilor la măsurarea diferitelor
mărimi, se folosesc instrumente cu o anumită precizie, dată de cea mai mică
diviziune ce poate fi citită pe instrument.
Capitolul I
Elemente de cinematica punctului material

Mecanica – acea ramură a fizicii care se ocupă cu studiul mişcării
corpurilor şi cu stabilirea condiţiilor în care corpurile se află în echilibru.
Cinematica – studiul modului în care se efectuează mişcarea, fără a se
cerceta cauzele mişcării.
Dinamica – studiul mişcării ca efect al acţiunii unor forţe.
Statica – studiul condiţiilor în care corpurile sunt în echilibru sub acţiunea
forţelor aplicate.

I.1 Cinematica punctului material

Mişcarea mecanică – schimbarea poziţiei unui corp faţă de un alt corp
considerat fix.

Sistem de referinţă. Corpul care se consideră prin convenţie fix şi faţă de
care se studiază mişcarea altor corpuri se numeşte corp de referinţă. De corpul de
referinţă este legat rigid un sistem de coordonate, de exemplu: un sistem ortogonal
de 3 axe. Pentru măsurarea timpului trebuie ales un proces periodic, de exemplu:
oscilaţiile unui pendul. Sistemul de coordonate pentru măsurarea poziţiei şi
ceasornicul pentru măsurarea timpului constituie un sistem de referinţă sau reper
(SR).
Mişcarea unui corp arată în general diferit în sisteme de referinţă diferite.
Se alege întotdeauna un sistem de referinţă astfel încât fenomenul studiat să arate
cât mai simplu. De exemplu, dacă studiem mişcarea satelitului natural al
Pământului, Luna, faţă de Pământ (sistem de referinţă legat de Pământ) traiectoria
ei este o elipsă pe când dacă am studia mişcarea lunii faţă de Soare (sistem de
referinţă legat de Soare) traiectoria este sub forma unui tor.
Punct material. Mobil. O primă simplificare este neglijarea deformării
corpului, adică considerarea corpului rigid (distanţele mutuale dintre părţile
corpului presupuse fixe). Dar chiar şi aşa, mişcarea este complexă. De aceea se
studiază mai întâi mişcarea unui corp ale cărui dimensiuni (deci şi rotaţii proprii)
sunt neglijabile în problema dată. Acesta este punctul material, caracterizat numai
prin masa sa. În cinematică masa nu interesează, de aceea punctul material îl vom
numi mobil, adică un punct geometric care se mişcă. Un corp oarecare poate fi
considerat acum ca un sistem de puncte materiale.
Traiectoria. Ecuaţiile mişcării. Se numeşte traiectorie curba descrisă de
mobil în timpul mişcării sale, adică locul geometric al punctelor prin care trece
mobilul.
Traiectoria poate fi rectilinie sau curbilinie (în particular, circulară). Forma
traiectoriei depinde de sistemul de coordonate folosit.
Poziţia mobilului la un moment dat t este determinată de coordonatele sale,
de exemplu, x, y, z, într-un sistem de coordonate ortogonal, sau de vectorul de
poziţie – vectorul care uneşte originea sistemului de coordonate cu poziţia
mobilului pe traiectorie. Componentele vectorului de poziţie r

pe axele Oxyz sunt
tocmai coordonatele x, y, z.












y
s
x
z
O
O
s(t)
P
P
k


i


j


Fig. 1.1

2 2 2 2
r xi yj zk
r x y z

 


i , j ,k

 
- versorii axelor, i j k 1

 


2 2 2
i j k 1; i . j j .k k .i 0
i i j j k k 0; i j k ; j k i ;k i j
  
     
    
         

Coordonatele punctului material x, y, z sunt funcţii finite, uniforme şi continue de
timp:

1 2 3
x f t ; y f t ; z f t (1.1)

1 2 3
r xi yj zk f t i f t j f t k r t
 
   
 
(1.2)
Cele trei ecuaţii (1.1) se numesc ecuaţii cinematice ale mişcării şi reprezintă
ecuaţiile parametrice ale traiectoriei, în care parametrul este timpul. Prin eliminarea
timpului din (1.1)se obţin ecuaţiile traiectoriei:

1 2
F x, y,z 0; F x, y,z 0 (1.3)
Fiecare ecuaţie de aici reprezintă o suprafaţă, iar ansamblul lor reprezintă curba de
intersecţie a celor două suprafeţe.
Mişcarea poate fi descrisă cu ajutorul traiectoriei (1.3) şi a legii de mişcare
pe această traiectorie, numită legea spaţiului (deci tot trei ecuaţii)
s f t (1.4)
unde s este coordonata curbilinie de-a lungul traiectoriei mobilului, adică lungimea
arcului de traiectorie măsurată de la un punct origine O de pe traiectorie, ţinând
seama de sensul pozitiv ales pe curbă.

I.1.1 Viteza şi acceleraţia. Tipuri de mişcări ale punctului material

a) Viteza. Vectorul viteză

Presupunem că un mobil M se mişcă pe o traiectorie (C). Fie M
1
şi M
2
două
poziţii succesive, ocupate de mobil la momentele t
1
şi t
2
, având vectorii de poziţie
1
r

şi
2
r

(Fig. 1.2).









2 1
r r r
 

- vector deplasare (vectorul ce uneşte două poziţii ale mobilului pe
traiectorie). Se defineşte vectorul viteză medie:

m
r
v
t


(1.5)
m
v

- viteza medie a mobilului pe arcul
1 2
M M .
Dacă t 0; t
2
t
1
atunci M
2
tinde la M
1
şi avem:

t 0
r dr
v lim r
t dt

 

(1.6)
unde v


este viteza momentană (instantanee) şi reprezintă viteza mobilului în
punctul M
1
, iar r


desemnează derivata lui r

în raport cu timpul. În general,
notaţiile mărimilor fizice cu un punct deasupra sau două, reprezintă derivata de
ordinul 1 sau 2 a mărimii respective în raport cu timpul. Din (1.6) rezultă că
vectorul viteză v

este orientat după tangenta la traiectoria mobilului. Atunci când
M
1
şi M
2
sunt foarte apropiate, coarda M
1
M
2
poate fi asimilată cu arcul M
1
M
2
,
încât putem scrie:

ds
v u
dt
 
(1.7)
sau
Fig. 1.2
v v u
 
(1.8)
u

- fiind versorul tangentei în punctul în care este definită viteza

v

,
iar
ds
v
dt
- modulul vitezei.
Dacă mişcarea este raportată la un sistem cartezian atunci:

x y z
v v i v j v k

 

(1.9)
sau
v xi yj zk

 

   (1.10)
unde:

x y z
dx dy dz
v x ; v y ; v z
dt dt dt
   (1.11)
reprezintă coordonatele vitezei după cele trei axe, modulul vectorului viteză fiind
dat de relaţia:


2 2 2
x y z
v v v v (1.12)
În sistemul internaţional unitatea de măsură pentru viteză este:

1
v LT ; v 1m/ s (1.13)
Pentru a obţine legea de mişcare se porneşte de relaţia de definiţie a vitezei:

ds
v ds v dt
dt
(1.14)
şi integrând în ambii membri avem:

0 0 0
0
s t t
2 2 2
0 x y z
s t t
t
2 2 2
0
t
ds v dt; s s v v v dt
s s x y z dt   
(1.15)
Mişcarea rectilinie uniformă

Mişcarea rectilinie uniformă este mişcarea la care vectorul viteză este
constant în timp (traiectoria este dreaptă iar modulul vitezei este constant).
Pentru studiul mişcării este suficient să considerăm o singură axă de
coordonate a cărei direcţie şi sens să coincidă cu direcţia şi sensul de mişcare a
mobilului. Fie aceasta axa Ox ,iar M
0
şi M două puncte de pe traiectorie unde se
găsesc mobilele la momentele de timp t
0
şi t,
0
r

respectiv r

fiind vectorii de
poziţie ale punctelor M
0
respectiv M (Fig. 1.3).




Expresia
dr
v
dt


în urma integrării devine:

0
t
0
t
r r vdt
  

Ţinând seama de faptul că în cazul mişcării rectilinii uniforme vectorul viteză este
constant din relaţia de mai sus obţinem legea mişcării rectilinii uniforme sub formă
vectorială:

0 0
r r v t t
 
(1.16)
sau proiectând această ecuaţie pe axa Ox avem:

0 0
x x v t t (1.17)
Pentru t
0
=0 legea de mişcare (1.16) devine
x = x
0
+ vt ce are graficul prezentat în
figura 1.4. Panta graficului este tocmai
viteza mobilului, v tg . Dacă v>0,
mobilul se mişcă în sensul pozitiv al axei
Ox iar dacă v<0 mobilul se mişcă în sensul
negativ axei Ox.




Fig. 1.3
Fig. 1.4
c)Acceleraţia. Vectorul acceleraţie

Pentru a caracteriza modul de variaţie în timp al vectorului viteză (figura
1.5), se defineşte vectorul acceleraţie medie astfel:

m
v
a
t


(1.18)
iar acceleraţia momentană (instantanee) are forma:

2
2
t 0
v dv d r
a lim r
t dt dt
  
 

(1.19)










În funcţie de componentele pe axe avem:

x y z
a a i a j a k

 

(1.20)
sau
a xi yj zk

 

   (1.21)
unde:

2 2 2
x y z
2 2 2
d x d y d z
a x ; a y ; a z
dt dt dt
   (1.22)
reprezintă componentele acceleraţiei pe cele trei axe.

1
2
m
a LT ; a 1
s

Fig. 1.5
Se constată că vectorul acceleraţie este dat de variaţia vectorului viteză în
timp. Aşadar avem acceleraţie atunci când avem o variaţie a vectorului viteză, prin
aceasta înţelegând fie variaţia direcţiei, fie variaţia modulului sau ambele.
Dacă mişcarea este rectilinie atunci vectorul viteză nu variază în direcţie. În
acest caz putem vorbi de acceleraţie doar dacă avem o variaţie a modulului
vectorului viteză. Dacă modulul vectorului viteză creşte v v, v 0 atunci a 0 şi
spunem că avem o mişcare rectilinie accelerată; dacă modulul vectorului viteză
scade în timp, adică v v, v 0 atunci a 0 putem afirma că avem o mişcare
rectilinie încetinită (frânată).
Dacă acceleraţia este constantă în timp a const.


şi traiectoria este dreaptă
avem de-a face cu o mişcare rectilinie uniform variată.
Dacă a 0 se pune în evidenţă o mişcare rectilinie uniform accelerată, iar
pentru a 0 o mişcare rectilinie uniform încetinită.
Mişcarea fiind rectilinie pentru studiul mişcării este suficient să ne alegem o
singură axă care să coincidă cu direcţia şi sensul de mişcare.
Fie două puncte pe traiectorie M
0
şi M unde se află mobilul la momentele t
0

şi t, iar
0
v

şi v

vitezele mobilului la cele două momente t
0
şi t,
0
r

şi r

sunt
vectorii de poziţie a puntelor M
0
şi M (fig.1.6).



Acceleraţia este exprimată prin:

dv
a dv adt
dt

  
(1.23)
sau integrând în ambii membri de la v
0
la v respectiv de la t
0
la t avem:

0 0
v t
v t
dv adt
 
(1.24)
În cazul mişcării rectilinii uni forme ( a const.


) avem:
Fig. 1.6

0 0
v v a t t
  
(1.25)

0 0
v v a t t (1.26)
Relaţia (1.25) reprezintă legea vitezei în cazul mişcării rectilinii uniform
variate. Reprezentarea grafică a legii vitezei pentru t
0
=0 este dată în figura 1.7.
Panta graficului este tocmai acceleraţia mobilului, tg =a, iar aria mărginită de
graficul vitezei reprezintă deplasarea Δx.










Pentru a găsi legea mişcării rectilinii uniform variate pornim de la legea vitezei pe
care o integrăm în ambii membri:

0 0
0
x t
x t
t
0 0 0
t
2
0
0 0 0
dx
v dx vdt
dt
dx vdt
x x v a t t dt
a t t
x x v t t
2

de unde reiese:

2
0
0 0 0
a t t
x x v t t
2
(1.27)
(1.26) este legea mişcării rectilinii uniforme, unde:
Fig. 1.7
x – coordonata mobilului la momentul t oarecare,
x
0
– coordonata mobilului la momentul iniţial t
0
,
v
0
– viteza iniţială, la momentul t
0
,
v – viteza mobilului la momentul t oarecare.
Pentru t
0
=0 ecuaţia (1.27) devine:

2
0 0
at
x x v t
2
(1.28)
x – x
0
= s – reprezintă spaţiul parcurs de mobil în timpul t

2
0
at
s v t
2
(1.29)
Reprezentarea grafică a ecuaţiei (1.27) este o parabolă şi este prezentată în figurile
1.8 şi 1.9 pentru cele două situaţii a<0 şi a>0.









Coordonatele vârfului se pot determina cu ajutorul relaţiilor pe care le cunoaştem
de funcţia de gradul doi (x
vârf
=
4A
; t
vârf
=
2
b
A
, unde:
2
0 0
2 v ax ,
2
a
A ,
b=v
0
) sau bazându-ne pe considerente fizice şi anume când v=0, x=x
vârf
, adică
mobilul se deplasează pe traiectorie încetinit (a<0) se opreşte şi se întoarce. Din
legea vitezei (1.25) precum şi din condiţia v=0; t=0, avem:

0
vârf
v
t
a
(1.30)

şi înlocuind (1.30) în (1.28) obţinem:
Fig. 1.8
Fig. 1.9

0
vârf 0
v
x x
2a
(1.31)
Pentru a>0 parabola are vârful în jos, x
vârf
< x
0
.
Dacă din ecuaţiile (1.26) şi (1.27) eliminăm timpul obţinem viteza
mobilului funcţie de coordonata lui pe traiectorie, adică formula lui Galilei:

2 2
0 0
v v 2a x x (1.32)
Dacă mişcarea nu este rectilinie atunci avem şi o variaţie a direcţiei vectorului
viteză ceea ce duce la existenţa a două componente ale acceleraţiei mobilului şi
anume o componentă datorată variaţiei modulului vectorului viteză, care este
tangentă la traiectorie, numită acceleraţie tangenţială
t
a

şi o componentă datorată
variaţiei direcţiei vectorului viteză, perpendiculară pe tangenta la traiectorie în
punctul în care este definită acceleraţia, numită acceleraţie normală
n
a

.
Ştim că v v u
 
unde u

este versorul tangentei la traiectorie în punctul în
care este definită viteza şi din
dv
a
dt


avem:

d dv du
a vu u v
dt dt dt

  
(1.33)
Relaţia (1.33) ne arată că vectorul acceleraţie este o sumă de doi vectori:
primul vector având acelaşi versor ca vectorul viteză

t t
dv dv
a u; a
dt dt
 

reprezintând componenta tangenţială a acceleraţiei, iar cel de-al doilea vector fiind
perpendicular pe primul (u fiind vector unitar
2
u 1

, prin derivare avem:
du
2u 0
dt


ceea ce arată că vectorii u

şi
du
dt

au direcţii perpendiculare), este
orientat după normala principală la traiectorie în punctul considerat şi reprezintă
componenta normală,
n
a

, a acceleraţiei:

n
du
a v
dt


(1.34)
Fie două puncte M
1
şi M
2
vecine pe traiectorie, iar u

şi
'
u

versorii vitezelor
asociate (Fig. 1.10). Construim în M
1
versorul
''
u

echivalent cu
'
u

(
'
u

şi
''
u

au
direcţiile paralele) şi notăm cu
''
du u u
  
.








Pentru d foarte mic du u d 1 d

.
Definim
ds
d
raza de curbură a traiectoriei în punctul M
1
:

du d d ds v
dt dt ds dt
(1.35)
iar utilizarea expresiilor (1.34) şi (1.35) ne permite să scriem:

2
n
v
a (1.36)
Datorită variaţiei vitezei ca modul şi orientare, acceleraţia totală are două
componente
t
a

şi
n
a

, încât:

n t
a a a
  
(1.37)
cu modulul

2 2
t n
a a a (1.38)
Vectorul acceleraţiei într-un punct al traiectoriei este orientat către
concavitatea traiectoriei (Fig. 1.11).


Fig. 1.10







orientarea putând fi determinată din relaţia:

n
t
a
tg
a
(1.39)
Mişcarea circular uniformă este un caz particular al mişcării curbilinii, în
care traiectoria este un cerc iar modulul vitezei este constant în timp.
Se definesc câteva mărimi caracteristice şi anume:
- perioada mişcării circulare notată cu T – timpul în care mobilul
efectuează o rotaţie completă:

t
T
n
(1.40)
unde n – numărul de rotaţii complete
t – timpul în care a efectuat n rotaţii complete [T] = 1s.
- frecvenţa mişcării circulare:

n
t
(1.41)
ce semnifică numărul de rotaţii complete efectuate în unitatea de timp.

1
; T 1
s
(1.42)
Viteza unghiulară – unghiul măturat de raza vectoare în unitatea de timp:

d
dt
 (1.43)
Relaţiile dintre viteza unghiulară, frecvenţă respectiv perioada mişcării circulare
sunt definite mai jos, împreună cu unitatea de măsură în SI pentru viteza
unghiulară.
Fig. 1.11

0
2
2 ; v v
T
rad
1
s
 

Integrând (1.43) obţinem legea mişcării circular uniforme (figura 1.12):

0
t
0
t
x t
d dt
dt

iar pentru - const. (mişcare circulară uniformă) relaţiile anterioare se reduc la:

0 0
t t (1.44)
cu acceleraţia corespunzătoare mobilului
n t
a a a
  

Pentru mişcarea circulară uniformă acceleraţia tangenţială va căpăta forma:

t
t
dv
a u
dt
a 0
dv
0
dt
 
(1.45)







Din (1.37) şi (1.45) reiese

n
a a
 
(1.46)
În timp ce acceleraţia normală este dată de relaţia
2
n
v
a n
 
unde n

reprezintă
normala la traiectorie.
Fig. 1.12
Fig. 1.13
Aşadar pentru mişcarea circulară = r – raza de curbură a traiectoriei (a cercului)
se poate scrie:

2 2
n n
v v
a n; a
r r
 


2
n
v
a a
r
(1.47)
acceleraţia dată de (1.47) fiind orientată spre centrul de curbură al traiectoriei şi
poartă numele de acceleraţie centripetă:

2
cp
v
a
r
(1.48)
Expresia vitezei liniare în funcţie de viteza unghiulară şi de raza cercului descris
este de forma:

( ) ds d r d
v r r
dt dt dt
(1.49)
vectorul viteză unghiulară

având dreapta suport perpendiculară pe planul
cercului (traiectoriei) şi sensul dat de regula burghiului. Din figura (1.13) se
observă că:
v r
  
(1.50)

Mişcarea circulară uniform variată

În acest caz viteza unghiulară nu este constantă în timp, iar pentru
acceleraţia tangenţială, utilizând relaţia (1.49) avem:

( )
;
t t
dv d r d
a a r
dt dt dt


2
2
d d
dt dt

(1.51)
unde cu am notat acceleraţia unghiulară. Unitatea de acceleraţie unghiulară este
egală cu acceleraţia unghiulară a unui mobil aflat în mişcare circulară uniform
accelerată a cărui viteză unghiulară creşte cu o unitate (1rad/s) într-un interval de
timp egal cu unitatea (1s):
[ ]
2
rad
1
s

Folosind relaţiile obţinute până acum putem scrie pentru acceleraţia tangenţială,
acceleraţia normală respectiv totală, expresiile:

t
2
2
n
2 2
n t
a r
v
a r
r
a a a
(1.52)
Acceleraţia mobilului în funcţie de raza cercului descris, acceleraţia unghiulară şi
viteza unghiulară poate fi redată sub forma:

2 4
a r (1.53)
Integrând în ambii membri relaţia (1.51) putem scrie:
( )
0 0
t t (1.54)
Utilizând definiţia lui :

d
dt

şi integrând de la t
0
la t şi de la
0
la avem:

0
t
0
t
dt (1.55)
Comparând ecuaţiile (1.54) şi (1.55) reiese:
( )
0 0
t t
0 0 0
t t
dt t t dt
respectiv

( )
( )
2
0
0 0 0
t t
t t
2
(1.56)
Eliminând acum timpul din ecuaţiile (1.54) şi (1.56) rezultă:
( )
2 2
0 0
2 (1.57)
în timp ce numărul de rotaţii efectuate este dat de:

0
N
2
(1.58)
Având în vedere elementele expuse se poate observa o analogie între mişcarea
circulară (uniformă, uniform variată etc.) şi mişcarea rectilinie corespunzătoare
(uniformă, uniform variată etc.), mai exact între mărimile unghiulare şi cele liniare.
Respectivele relaţii de legătură dintre aceste mărimi sunt incluse în tabelul de mai
jos.

Analogia dintre mărimile liniare şi mărimile unghiulare

Mişcarea rectilinie
(mărimi liniare )
Mişcarea circulară
(mărimi unghiulare)
s Θ
t T
v s 


0
s s vt
0
t
a v s  


0
v v at
0
t
2
0 0
at
s s v t
2

2
0 0
t
t
2

2 2
0
v v 2as
2 2
0
2 t
0
v v
s t
2

0
t
2




CAPITOLUL II
Elemente de dinamica punctului material. Principiile mecanicii
clasice, mărimi dinamice, energie mecanică, impulsul mecanic, legi
de conservare, ciocniri

Dinamica este capitolul mecanicii care studiază cauzele mişcării corpurilor
încercând să răspundă la întrebarea de ce un anumit corp este: în repaus, în mişcare
rectilinie uniformă, uniform variată, circulară etc.

II.1 Principiile dinamicii

Inerţia – proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau de
mişcare rectilinie şi uniformă, în absenţa acţiunilor exterioare, sau de a se opune la
orice acţiune exterioară care caută să-i schimbe starea de mişcare.
O măsură a inerţiei este masa inerţială. Pe lângă aceasta în literatura de
specialitate se specifică şi masa gravitaţională care reprezintă o măsură a
interacţiunii gravitaţionale dintre două corpuri. Masa inerţială şi masa
gravitaţională ale unui corp sunt două mărimi fizice, cu semnificaţii fizice diferite
deoarece ele caracterizează proprietăţi diferite ale aceluiaşi corp. Se demonstrează,
teoretic şi experimental, că pentru un acelaşi corp, cele două mase sunt egale,
m
i
=m
g
=m, astfel încât, pentru simplitate, vom vorbi despre masa unui corp.
[m]=1kg

Principiul I (principiul inerţiei)

Un punct material îşi păstrează starea de mişcare rectilinie şi uniformă sau de
repaus relativ atât timp cât asupra sa nu acţionează alte corpuri care să-i schimbe
această stare.

Sistemele de referinţă în care este valabil principiul inerţiei se numesc sisteme de
referinţă inerţiale. Orice sistem de referinţă care se mişcă rectiliniu şi uniform faţă
de un sistem de referinţă inerţial este de asemenea un sistem de referinţă inerţial.
Interacţiunea desemnează acţiunea reciprocă dintre două corpuri, iar forţa este
măsura interacţiunii.
Forţele produc efecte statice de deformare a corpurilor (sau de echilibrare a
altor forţe) şi efecte dinamice de modificare a vitezei adică de creare a
acceleraţiilor.
Principiul II (principiul fundamental)

Dacă rezultanta forţelor ce acţionează asupra punctului material este
diferită de zero şi constantă atunci aceasta determină corpului o acceleraţie
constantă ce are aceeaşi direcţie şi sens cu rezultanta forţelor şi a cărui modul este
direct proporţional cu modulul forţei şi invers proporţional cu masa acestuia:

F
a
m


(2.1)
Având în vedere expresia matematică a principiului II precum şi cea a acceleraţiei
rezultanta forţelor ce acţionează asupra unui punct material poate fi redată şi prin:


( )
.
dv
F m a
F m
d mv
F
dt
dv
dt
a
m const
dt








(2.2)
unde p m v
 
reprezintă impulsul punctului material.
În aceste condiţii relaţia anterioară se transformă în:
dp
F
dt


(2.3)
unitatea de măsură a impulsului în SI fiind:
[p]=1 N.s


Legea independenţei acţiunii forţelor

Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe atunci fiecare forţă
determină corpului propria sa acceleraţie independent de acţiunea celorlalte,
acceleraţia rezultantă fiind suma vectorială a acceleraţiilor individuale.
... ...
1 2 n 1 2 n
F F F m a a a
  
  

; ;
n n
i i
i 1 i 1
R m a R F a a
  
  
(2.4)
Scriind vectorul forţă în funcţie de componentele sale pe cele trei axe de
coordonate Oxyz avem:
;
2 2 2
x y z x y z
F F i F j F k F F F F
   


x x
y y
z z
F m a mx
F m a my
F m a mz



(2.5)
Principiul III ( principiul acţiunii şi reacţiunii)

Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune atunci
cel de-al doilea corp acţionează asupra primului cu o forţă egală în modul dar de
sens contrar numită reacţiune.









II.2 Transformările Galilei. Compunerea vitezelor în mecanica clasică.

Este important de stabilit legătura dintre un eveniment măsurat de diferiţi
observatori (din diferite sisteme de referinţă), adică transformările de coordonate
care dau trecerea de la un sistem de referinţă la altul. Astfel, putem vedea care
aspecte ale fenomenelor sunt relative, adică dependente de sistemul de referinţă
(SR) şi care sunt absolute sau invariante sau independente de SR (aceleaşi pentru
toţi observatorii). În continuare vom presupune că riglele şi ceasornicele diferiţilor
observatori sunt construite şi etalonate identic.
Fie două SR notate S şi S (Fig. 2.1), presupunem că S se mişcă faţă de S
rectiliniu şi uniform cu viteză constantă

u

. Din punct de vedere al observatorului S
aplicând regula adunării vectoriale avem:















; ; ;
0
r r r
x x z z y y u t t t
  
(2.6)
Fig. 2.1
Setul de relaţii (2.6) poartă numele de formulele de transformare a lui
Galilei, iar derivarea acestora în raport cu timpul conduce la scrierea relaţia de
compunere a vitezelor:

'
'
'
x x
y y u
z z
 
 
 
(2.7)
Dacă derivăm relaţiile (2.7) în raport cu timpul obţinem:
; ; x x y y z z       (2.8)
de unde rezultă că acceleraţiile punctului material sunt aceleaşi în ambele sisteme.
Sistemele inerţiale prezintă o proprietate fizică foarte importantă şi anume:
mişcarea acestora nu influenţează fenomenele fizice din cuprinsul lor. În cadrul
sistemelor inerţiale, legile mecanicii au aceeaşi formă, adică sunt invariante faţă de
schimbarea sistemului inerţial, acesta constituind principiul relativităţii clasice
stabilit de Galilei.
Masa punctului material fiind constantă în ambele sisteme, în baza relaţiilor
(2.8) putem scrie:
ma ma sau F F
 
 
(2.9)
Din (2.9) rezultă că legea fundamentală a dinamicii rămâne invariantă în
raport cu sistemele inerţiale, iar asupra punctului material acţionează aceeaşi forţă
în ambele sisteme inerţiale.
Considerăm că sistemul (S) este neinerţial (are o mişcare accelerată faţă de
sistemul considerat fix). Dacă acceleraţia punctului material de masă m în sistemul
fix este a

, iar faţă de sistemul mobil este

a'

, atunci relaţia de compunere a
acceleraţiilor conform cu (2.7) va avea forma:

0
a a a
  
(2.10)
unde
0
a

este acceleraţia sistemului de referinţă (S’) faţă de sistemul fix (S).
Dacă înmulţim cu m relaţia (2.10) rezultă:

0 0 0 0 0
F F F F F F F F m a
       

(2.11)
adică observatorul legat de sistemul mobil aflat în mişcare accelerată constată
existenţa, pe lângă forţa
'
F

şi a unei forţe
'
0
F

, îndreptată în sens opus acceleraţiei
0
a

. Această forţă se numeşte forţă de inerţie.

II.3 Impulsul forţelor

Presupunem un corp de masă m, asupra căruia acţionează un sistem de forţe
a căror rezultantă este F

. Conform principiului al II-lea al dinamicii:

dv
F m a m
dt



(2.12)
În cazul mecanicii clasice,

2
1
t
2 1
t
dp F dt
H F dt H p p p m v


  
   
(2.13)
ceea ce conduce la scrierea:

2 1
H mv mv

 
(2.14)
unde H

este impulsul forţei.
Ecuaţia (2.14) exprimă teorema de variaţie a impulsului unui punct material
care se enunţă astfel:
Impulsul forţei rezultante aplicată punctului material este egal cu variaţia
impulsului punctului material.
Dacă rezultanta forţelor aplicate este permanent nulă, impulsul punctului
material se conservă.
; ; ;
2 1 2 1
F 0 H 0 p 0 p p 0 p p
   
    
(2.15)





II. 4 Lucrul mecanic

Dacă o forţă acţionează în mod continuu un anumit timp asupra unui corp,
şi îl deplasează, spunem că această forţă efectuează un lucru mecanic L.
Considerăm că un corp de masă m, este deplasat pe distanţa d sub acţiunea
unei forţe constante F (Fig. 2.2).

Lucrul mecanic efectuat de forţa F

este dat de produsul scalar dintre
vectorul forţă şi vectorul deplasare.






. L F r


(2.16)
Lucrul mecanic este egal cu produsul dintre componenta forţei pe direcţia de
deplasare şi distanţa d pe care s-a deplasat corpul.
cos L F d (2.17)
Pentru = 0
o
; cos = 1 L = F d.
În SI lucrul mecanic prezintă ca unitate de măsură,
[L] = [F] [d] = 1 N m = 1 J (Joule)
unde 1 J – este lucrul mecanic efectuat de o forţă constantă de 1N ce-şi deplasează
punctul de aplicaţie pe distanţa de 1 m în sensul şi pe direcţia forţei.
Lucrul mecanic poate fi pozitiv (lucru mecanic motor) sau negativ (lucru
mecanic rezistent), după cum unghiul este ascuţit sau obtuz:
α<90
o
– L>0 - lucru mecanic motor;
α=90
o
– L=0;
α>90
o
– L<0 – lucru mecanic rezistent.
Fig. 2.2
Dacă asupra unui corp acţionează o forţă F

, care-şi modifică atât modulul
cât şi orientarea, pentru a calcula lucrul mecanic efectuat de această forţă la
deplasarea din punctul A în punctul B (fig. 2.3), se consideră o deplasare
elementară ds, pentru care F

este constantă. Dacă la un moment dat corpul se află
într-un punctul M determinat de vectorul de poziţie r

şi în intervalul de timp
infinitezimal dt ajunge în punctul N, determinat de vectorul de poziţie r dr
 
(fig.
2.3), deplasarea elementară o putem scrie:

dr ds

. Conform relaţiei (2.16) lucrul
mecanic elementar efectuat de forţa F

este:
cos dL F dr F ds


(2.18)
unde este unghiul dintre F

şi deplasarea elementară dr

, iar ds=MN. Din relaţia
dr v dt
 
reiese că direcţia deplasării elementare coincide cu direcţia tangentei la
curbă în punctul M.








Pentru o porţiune de curbă AB, lucrul mecanic total va fi:
cos
A
B
r B
r A
L F dr F ds




(2.19)
Dacă forţa variază cu distanţa ( ) F F x atunci lucrul mecanic efectuat de
forţa F pentru a deplasa un corp de la A la B este
B
A
x
x
L Fdx care din punct de
vedere geometric reprezintă aria cuprinsă între graficul funcţie F = F(x) şi axa Ox.

Fig. 2.3









Dacă asupra unui punct material acţionează consecutiv mai multe forţe F
i

( , i 1 n ) lucrul mecanic efectuat în lungul elementului de arc ds, este egal cu suma
algebrică a lucrurilor mecanice elementare efectuate de forţele aplicate.
Notând cu
1 2 n
F F F F
   
 lucrul mecanic respectiv rezultanta forţelor
aplicate capătă forma:

1 2 n
dL F dr
F F dr F dr F dr


   
  


Considerăm un sistem de referinţă ortogonal xOyz:

x y z
dL F i F j F k dx i dy j dz k
 
   
(2.20)
unde F
x
, F
y
, F
z
, sunt componentele forţei pe cele trei direcţii, iar dx, dy, dz,
componentele lui dr

pe cele trei direcţii. Efectuând produsul scalar (2.20) avem:

x y z
dL F dx F dy F dz (2.21)
iar lucrul mecanic total de-a lungul unui drum AB va fi:


x y z
AB
L F dx F dy F dz (2.22)
Integrala din membrul drept a relaţiei (2.22) este o integrală curbilinie pe
arcul de curbură

AB . Dacă avem o curbă închisă (C), integrala se ia pe întregul
contur închis, deci:
Fig. 2.4

C
L F dr



(2.23)
Forţe conservative

O forţă care are proprietatea că lucrul mecanic efectuat de ea, între două
puncte nu depinde de curba pe care se deplasează punctul său de aplicaţie se
numeşte forţă conservativă. Dacă forţa F

efectuează un lucru mecanic pe două
curbe distincte (C
1
) şi (C
2
) care unesc punctele A şi B (fig. 2.5) condiţia să fie forţă
conservativă este:

( ) ( )
1 2
B B
A C A C
F dr F dr
 
 
(2.24)
Din (2.24) rezultă că lucrul
mecanic efectuat de o forţă conservativă
pe un contur închis este zero.

C
F dr 0



(2.25)
Ţinând seama de relaţia lui Stokes avem:

S
F dr rotF dS 0
  


(2.26)
unde S este o suprafaţă arbitrară mărginită de curba (C) fără puncte duble. Din
(2.26) se obţine:
rotF 0

(2.27)

II.5 Energia potenţială

Conform relaţiei (2.27) se poate defini o funcţie U r U x, y,z astfel
încât forţa conservativă F

să derive din gradientul acestei funcţii:
F gradU

(2.28)
Rotorul unui gradient fiind totdeauna egal cu zero, relaţia (2.28) este
A
B
(C
1
)
(C
2
)
Fig. 2.5
satisfăcută. Funcţia U r

astfel definită se numeşte funcţie potenţială a cărei
valoare într-un punct depinde de vectorii de poziţie şi de timp. Sensul minus indică
faptul că forţa F

este orientată în sensul descreşterii funcţiei potenţiale. Lucrul
mecanic efectuat de o forţă conservativă între două puncte infinit vecine este:
. dL F dr U dr

 
(2.29)
Efectuând produsul:

U U U
U dr i j k dx i dy j dz k
x y z
U U U
dx dy dz dU
x y z
 
   


rezultă:
dL dU (2.30)
Conform relaţiei (2.30) lucrul mecanic efectuat de o forţă conservativă între
punctele A şi B este:
( ) ( )
B
A
r
A B
r
L F dr U r U r



  
(2.31)
Dacă funcţia ( ) U r

nu depinde explicit de timp, ci numai de coordonatele
punctului respectiv, ea reprezintă o mărime numită energie potenţială, E
p
.
Din (2.31) se poate stabili legea de variaţie a energiei potenţiale. Lucrul
mecanic efectuat de o forţă F

conservativă, pentru a deplasa un punct material de
masă m, de la un punct
A
A r

la altul
B
B r

este egal cu variaţia energiei potenţiale
luată în sensul descreşterii sale.
Dacă valoarea energiei potenţiale, într-un anumit punct
A
A r

este
p A
E r

atunci energia potenţială într-un punct oarecare de vector de poziţie r

, va
fi:
( ) ( )
B
A
r
p p A
r
E r E r F dr



  
(2.32)

B
A
r
p
r
p
E F dr
E L





Aşadar valorile energiei potenţiale se exprimă în diferite puncte ale
câmpului de forţe, în raport cu o valoare cunoscută. Punctul A se poate alege,
convenţional, ca punct de referinţă, în care energia potenţială este considerată egală
cu zero, astfel avem:

r
p
0
E F dr L



(2.33)
Prin urmare energia potenţială a punctului material într-un punct oarecare M( r

)
este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa conservativă F


pentru a deplasa un
punct material din punctul de referinţă în punctul considerat, luat cu semn
schimbat.

Energia potenţială gravitaţională

r h
p
0 0
E G dr G dy mgh



(2.34)








Energia potenţială elastică

x x 2
p
0 0
kx
E F dx k x dx
2
(2.35)

Fig. 2.6
II.6 Puterea

Acelaşi lucru mecanic poate fi efectuat în diferite intervale de timp.
Definim puterea medie în intervalul de timp t prin raportul dintre lucrul mecanic
efectuat în acest interval de timp şi intervalul t:

m
L
P
t
(2.36)
şi puterea instantanee:
lim
t 0
L dL
P L
t dt

(2.37)
Ţinând seama de relaţia de definiţie a lucrului mecanic, dL F dr


avem puterea
dezvoltată de o forţă constantă în timp egală cu produsul scalar dintre forţă şi
viteză,

dL dr
P F F v
dt dt
 

(2.38)
sau puterea dezvoltată de o forţă este egală cu produsul scalar dintre forţă şi
viteză. Unitatea de măsură în SI pentru putere este:

[ ]
[ ] ( )
[ ]
L J
P 1 1W WATT
t s
(2.39)
iar o unitate tolerată o reprezintă calul-putere:
1CP 736W (2.40)

II.7 Energia cinetică. Teorema de variaţie a energiei cinetice

Din dL F dr


şi
dr
F m
dt


avem:
; .
2
c
dv
dL m dr
1
dt
dL m v dv d mv dE m const
dr 2
v
dt





Prin urmare, lucrul mecanic se poate scrie:

2 1
2
c c c
1
L F dr E E E


(2.41)
unde:
; .
2
def
2
c
1 p
E m v m const
2 2m
(2.42)
se numeşte energie cinetică a punctului material (p=m.v este impulsul punctului
material). Relaţia (2.41) exprimă tocmai teorema de variaţie a energiei cinetice care
se enunţă astfel:

Lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă, aplicată punctului material,
este egal cu variaţia energiei cinetice a punctului material.

II.8 Conservarea energiei mecanice

Să considerăm mişcarea particulei într-un câmp de forţe conservative.
Aplicând teorema energiei cinetice obţinem:
.
( )
2 1 1 2
c c p p p
c p c p
L F dr E E E E E
E E E E 0



ceea ce conduce la:
.
p c
E E E const (2.43)
(2.43) reprezentând teorema conservării energiei mecanice care se enunţă astfel:

Într-un câmp de forţe conservative are loc în timpul mişcării o
transformare reciprocă a energiei cinetice şi potenţiale, suma lor rămânând
constantă.
Să presupunem că punctul material se află într-un câmp de forţe
conservative F r


şi este supus în acelaşi timp la o forţă neconservativă
(disipativă)
'
F

. Aplicând teorema energiei cinetice obţinem:
( ') ' '
2 2 2
c p
1 1 1
L F F dr E F dr F dr E L
   
  
(2.44)
' ' ( )
2
c p
1
L F dr E E


(2.45)
Relaţia (2.45) reprezintă teorema de variaţie a energiei totale care se enunţă astfel:

Lucrul mecanic al forţelor neconservative (disipative) aplicate punctului
material este egal cu variaţia energiei mecanice a punctului material.

II.9 Momentul forţei. Momentul cinetic

Momentul forţei faţă de un punct şi faţă de o axă

Dacă un rigid are un punct fix (o articulaţie) în jurul căruia se poate roti
liber, atunci aplicând o forţă rigidului, el se va roti în jurul unei axe ce trece prin
articulaţie, perpendiculară pe planul definit de articulaţie şi forţă. Efectul este
acelaşi oriunde am aplica forţa pe suportul său. Dacă suportul forţei trece prin
articulaţie, rigidul nu se roteşte.

Efectul de rotaţie este determinat de forţă şi de distanţa de la articulaţie
până la suportul său (braţul forţei b). Ţinând seama de direcţia axei şi de sensul de
rotaţie, putem spune că efectul de rotaţie este dat de o mărime fizică vectorială
numită momentul forţei faţă de polul O M

, definit de produsul vectorial:
sin
sin
def
M r F
M r F F b
b r
 

(2.46)
unde r

este vectorul de poziţie al punctului de aplicaţie al forţei, iar b este braţul
forţei, adică distanţa de la pol la dreapta de acţiune a forţei (Fig. 2.7). Momentul
forţei se măsoară în SI în N∙m, fiind numeric egal cu aria paralelogramului
construit pe cei doi vectori ( r

, F

) sau cu dublul ariei triunghiului construit din O
pe F

. Momentul forţei nu se schimbă dacă forţa lunecă pe suportul său.
Dacă rigidul are o axă fixă în jurul căreia se poate roti liber, atunci o forţă
paralelă cu axa de rotaţie sau concurentă cu aceasta nu produce rotaţie. Efectul de
rotaţie este produs numai de componenta transversală (pe axă) a forţei, înmulţită cu
braţul ei, adică de momentul forţei în raport cu axa (Fig. 2.8).

||
def
M F b (2.47)
Acesta este egal cu proiecţia pe axă a vectorului moment M r F
 

faţă de un pol
de pe axă:
( ) M e M e r F
 
  
(2.48)
unde e

este versorul axei.








Fig. 2.8
Cealaltă componentă M tinde să rotească doar axa de rotaţie.

Momentul cinetic. Teorema de variaţie a momentului cinetic

La fel ca mai sus se defineşte momentul oricărui vector, de exemplu momentul
impulsului, numit moment cinetic (sau moment unghiular) (fig. 2.9).
.
def
L r p r mv

   
(2.49)
a cărui unitate de măsură în SI este:
[ ] L 1J s










Teorema de variaţie a momentului cinetic

Derivând relaţia (2.49) în raport cu timpul şi înlocuind derivata impulsului
prin forţă, obţinem:


dL dr dp dp
p r r r F
dt dt dt dt
dr
p v m v 0
dt

 

   

  
(2.50)
ceea ce determină scrierea pentru momentul forţei a expresiei:
Fig. 2.9

d dL
M r F r F L
dt dt
M L

   
 

 

(2.51)
Luând în considerare relaţia anterioară putem afirma că momentul forţei este egal
cu derivata momentului cinetic în raport cu timpul. Momentul forţei şi momentul
cinetic se consideră faţă de acelaşi punct (pol) fix într-un SR iniţial.
Analog cu teorema impulsului obţinem teorema momentului cinetic:

2 2
1 1
def
t t
2 1
t t
K M dt r dH L L L
     

(2.52)
adică impulsul momentului (sau momentul impulsului) forţei aplicată punctului
material este egal cu variaţia momentului cinetic al punctului material.
Dacă momentul forţei rezultante este nul, momentul cinetic al punctului
material se conservă: un punct material nu-şi poate schimba momentul său cinetic
decât sub acţiunea unui moment al forţei.

II.9 Ciocniri

Prin ciocnire se înţelege un proces de interacţiune care durează un timp finit
(înainte şi după interacț iune corpurile se găsesc la distanţe mari unele faţă de
altele, adică nu interacţionează).
Ciocniri:
- elastice: starea internă a fiecărui corp nu se schimbă;
- plastice: corpurile fuzionează (se cuplează) şi continuă mişcarea împreună
cu viteză comună.
În realitate, ciocnirile corpurilor macroscopice nu sunt perfect elastice, ci
mai mult sau mai puţin inelastice. Dacă descompunem viteza relativă de
ciocnire
r 1 2
v v v
  
(a corpului 1 faţă de corpul 2) după linia de ciocnire NN şi
planul de contact, tangent, TT (fig. 2.10), atunci ambele componente se schimbă în
general prin ciocnire, deoarece corpurile nu sunt nici perfect elastice şi nici absolut
netede.
Componenta vitezei relative, normală pe planul de contact, v
rn
, îşi schimbă
semnul prin ciocnire, deoarece înainte de ciocnire corpurile se apropiau unul de
altul, iar după ciocnire se îndepărtează unul de altul. Corpurile nefiind perfect
elastice, componenta normală a vitezei relative, după ciocnire
rn
v este în modul
mai mică decât înainte de ciocnire
rn rn
v v . Componenta vitezei relative,
conţinută în planul de contact, v
rt
, reprezintă viteza de lunecare a unui corp peste
celălalt în momentul ciocnirii.
Datorită frecării, această viteză se micşorează în urma ciocnirii, v
rt
v
rt
.
Dacă linia de ciocnire NN trece în momentul ciocnirii prin centrele de
masă ale celor două corpuri, ciocnirea se numeşte centrică, în caz contrar,
acentrică. Dacă înainte de ciocnire, corpurile se mişcau după linia de ciocnire NN
(v
rt
= 0), ciocnirea se numeşte frontală, în caz contrar, oblică. Pentru sfere omogene
ciocnirea va fi totdeauna centrică, dar în general oblică.

Legi de conservare

În procesul de ciocnire se exercită forţe de interacţiune între corpuri, deci
forţe interne, care nu pot schimba impulsul total şi momentul cinetic total ale
sistemului. În intervalul de timp foarte scurt cât durează ciocnirea, variaţia de
impuls şi variaţia de moment cinetic, produse de eventualele forţe externe se pot
Fig. 2.10
neglija în comparaţie cu variaţiile de impuls şi de moment cinetic ale fiecărui corp
în parte, produse de forţele interne, care deşi durează puţin, sunt mult mai mari
decât forţele obişnuite externe. De aceea impulsul total şi momentul cinetic total
ale corpurilor care se ciocnesc, imediat înainte de ciocnire, sunt egale cu impulsul
total şi momentul cinetic total ale corpurilor imediat după ciocnire, adică impulsul
total şi momentul cinetic total a sistemului de corpuri care se ciocnesc se conservă
în procesul ciocnirii. Eventualele forţe externe aplicate produc o variaţie de impuls
şi de moment cinetic neglijabile în timpul foarte scurt cât durează ciocnirea.

Ciocnirea plastică

În cazul ciocnirii total plastice a două corpuri, ele se cuplează astfel încât
conservarea impulsului total determină scrierea:

( )
( )
1 1 2 2 1 2
1 1 2 2
1 2
m v m v m m v
m v m v
v
m m
  
 

(2.53)









Energia pierdută, adică transformată în alte forme de energie (mai ales căldură), va
fi (nu considerăm rotaţiile proprii) de forma:
( ) ( )
2 2 2 2
1 2
c 1 1 2 2 1 2 1 2
1 2
m m 1 1 1 1
Q E m v m v m m v v v
2 2 2 2 m m
 
(2.54)
Fig. 2.11
sau:

2
r
1
Q v
2
(2.55)
unde:

1 2
1 2
r 1 2
m m
m m
v v v
  

se numeşte masă redusă a celor două corpuri, iar
r
v

este viteza lor relativă (a
corpului 1 faţă de corpul 2).

Ciocnirea elastică

În cazul ciocnirii perfect elastice, pe lângă impulsul total se conservă şi
energia cinetică totală. Considerând ciocnirea centrică şi frontală, corpurile înainte
şi după ciocnire se mişcă pe aceeaşi direcţie (cazul unidimensional) şi avem:






1 1 2 2 1 1 2 2
2 2 2 2
1 1 2 2 1 1 2 2
m v m v m v m v
m v m v m v m v
2 2 2 2
(2.56)

( ) ( )
( )( ) ( )( )
1 1 1 2 2 2
1 1 1 1 1 2 2 2 2 2
m v v m v v
m v v v v m v v v v
(2.57)
Împărţind relaţiile (2.57) obţinem:

( )
1 1 2 2
r 1 2 1 2 r
v v v v
v v v v v v
(2.58)
Fig. 2.12
adică viteza relativă îşi schimbă doar semnul. Primele relaţii din (2.58) şi (2.56)
alcătuiesc un sistem ce are soluţiile v
1
şi v
2
care reprezintă vitezele corpurilor
imediat după ciocnire.

2 1 1 2
1 1 2 2 1 1 2 2
v v v v
m v m v m v m v


1 1 2 2 2 1 2 2
1
1 2
m v m v m v m v
v
m m

Dacă la numărătorul ecuaţiei de mai sus adunăm şi scădem
1 1 2 2
m v m v , efectuăm
calculele şi distribuim numărătorul la numitor obţinem:

1 1 2 2
1 1
1 2
m v m v
v 2 v
m m
(2.59)
În mod analog reiese:

1 1 2 2
2 2
1 2
m v m v
v 2 v
m m
(2.60)
sau:

1 CM 1
2 CM 2
v 2v v
v 2v v
(2.61)
unde am notat cu
1 1 2 2
CM
1 2
m v m v
v
m m
viteza centrului de masă a celor două corpuri.

Ciocnirea cu un perete

În cazul ciocnirii perfect elastice, centrice şi frontale, cu un perete, adică cu
un corp de masă foarte mare, ce are viteza v
2
şi masa m
2
>> m
1
, din (2.60) rezultă:

1 2 1
2 2
v 2v v
v v
(2.62)
În particular, pentru un perete în repaus, v
2
= 0, rezultă:

1 1
2 2
v v
v v 0
(2.63)
adică corpul (1) se întoarce cu aceeaşi viteză cu care ciocneşte peretele.
În cazul ciocnirii oblice (perfect elastice) cu un perete în repaus (fig. 2.13):

' ' '
t t n n
v v ; v v ; v v
 

adică viteza incidentă v

şi viteza reflectată
'
v

sunt în acelaşi plan cu normala şi
unghiul de reflexie
'
este egal cu unghiul de incidenţă .










Dacă notăm cu durata ciocnirii, atunci forţa medie exercitată de perete asupra
particulei va fi perpendiculară pe perete:

( ) m v mv mv
f
  



2mvcos
f (2.64)
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, o forţă egală în modul şi de sens
contrar se exercită perpendicular asupra peretelui din partea particulei.

Coeficienţii de ciocnire

O măsură a caracterului mai mult sau mai puţin elastic al ciocnirii este
coeficientul de restituire (Newton), definit prin raportul dintre componenta normală
Fig. 2.13
(pe planul de contact) a vitezei relative după ciocnire
' ' '
rn 1n 2n
v v v şi înainte de
ciocnire
rn 1n 2n
v v v .

def
rn 1n 2n
rn 1n 2n
v v v
k ; 0 k 1
v v v
(2.65)
Se introduce şi un coeficient de frecare momentană f definită prin raportul
dintre componenta tangenţială (în planul de contact) a vitezei relative, după
ciocnire,
' ' '
rt 1t 2t
v v v , şi înainte de ciocnire
rt 1t 2t
v v v , anume:

def
rt 1t 2t
rt 1t 2t
v v v
f ; 0 f 1
v v v
(2.66)
Acest coeficient este de obicei apropiat de 1 şi se pune adesea egal cu 1 (la
ciocniri apropiate de ciocniri frontale, sau la corpuri netede).
Pentru ciocnirea perfect plastică avem îndeplinite condiţiile
r
v 0 k 0, f 0 , în timp ce pentru ciocnirea perfect elastică se respectă
rn rn
v v k 1, f 1.
În cazul ciocnirii unidimensionale cu coeficientul de restituţie k, obţinem din
conservarea impulsului:

( )
( )
2
1 CM 2 1
1 2
1
2 CM 1 2
1 2
km
v v v v
m m
km
v v v v
m m
(2.67)
şi energia cinetică pierdută:
( )( ) ( )
2 2 2 2
1 2
c 1 2 r
1 2
m m 1 1
Q E 1 k v v 1 k v
2 m m 2
(2.68)





Capitolul III
Oscilaţii mecanice

Orice variaţie periodică în timp a mărimilor caracteristice unui sistem fizic,
însoţită de o transformare a energiei dintr-o formă în alta poartă denumirea de
oscilaţie. În cazul oscilaţiilor mecanice această mărimea fizică ce variază periodic
în timp este coordonata mobilului. Altfel spus mobilul se mişcă de o parte şi de alta
a poziţiei sale de echilibru.
Dacă energia electrică se transformă în energie magnetică, şi invers, avem
de a face cu oscilaţie electromagnetică
Ecuaţia mişcării:
f(t) = f(t+T) → mişcare periodică

III.1. Mărimi caracteristice mişcării oscilatorii:

x – elongaţia reprezintă depărtarea mobilului faţă de poziţia de echilibru la
un moment dat;
A=x
max
- amplitudinea mişcării oscilatorii, reprezintă elongaţia maximă;
După cum rezultă şi din definiţiile de mai sus atât elongaţia cât şi amplitudinea
mişcării oscilatorii se măsoară în metri.
T - perioada mişcării oscilatorii, reprezintă timpul în care oscilatorul
efectuează o oscilaţie completă;
[T] = 1s
ν - frecvenţa mişcării oscilatorii, reprezintă numărul de oscilaţii complete
efectuate în unitatea de timp.
[ ]
1
1
s 1Hz
s
v
÷
= = =


t
T
n
T 1
n
t
v
v
¹
=
¦
¦
¬ · =
`
¦
=
¦
)
(3.1)
unde n reprezintă numărul de oscilaţii complete efectuate de mobil în timpul t. Prin
oscilaţii complete înţelegem mişcarea oscilatorului între două treceri succesive şi
în acelaşi sens prin poziţia de echilibru. O altă mărime fizică utilizată pentru
caracterizarea mişcării oscilatorii este pulsaţia notată cu ω
0
. Legătura dintre
pulsaţie şi perioadă respectiv frecvenţă este:
[ ] /

ω 2π
T
1rad s
v
e
= =
=

Pentru a determina frecvenţa unui oscilator este suficient să măsurăm
timpul t în care oscilatorul efectuează n oscilaţii complete şi folosind relaţia (3.1)
calculăm frecvenţa. Dar această metodă poate fi folosită doar atunci când frecvenţa
de oscilaţie nu este prea mare. În cazul frecvenţelor mari se foloseşte o altă metodă
numită metoda stroboscopică. Aceasta constă în iluminarea oscilatorului cu
ajutorul unei surse luminoase ce emite în impulsuri cu o frecvenţă ce o putem regla.
Atunci când, astfel iluminat oscilatorul, îl vedem ca şi cum ar fi în repaus,
înseamnă că frecvenţa de oscilaţie a sa este egală cu frecvenţa cu care sursa emite
pulsurile luminoase; în cazul în care se văd două poziţii ale oscilatorului înseamnă
că frecvenţa sursei este de două ori mai mare decât frecvenţa de oscilaţie a
oscilatorului şi aşa mai de parte.

III.2. Legea de mişcare pentru oscilatorul liniar armonic

Oscilatorul liniar este oscilatorul la care direcţia de oscilaţie este o dreaptă.
Oscilatorul armonic este un model fizic şi reprezintă oscilatorul care are
amplitudinea constantă în timp, adică oscilaţiile nu sunt atenuate.

Fie un corp de masă m prins de un perete vertical prin intermediul unui
resort de constantă elastică k şi care se poate mişca pe planul orizontal fără frecare.
Se neglijează de asemenea forţa de rezistenţă din partea mediului înconjurător.
Astfel, dacă scoatem corpul din poziţia de echilibru şi îl lăsăm liber acesta se va
mişca de o parte şi de alta faţă de poziţia de
echilibru efectuând astfel o mişcare oscilatorie
armonică (pendul elastic fig. 3.1).
Scriind ecuaţia principiului II al
dinamicii pentru sistemul din fig. 3.1 obţinem
ecuaţia diferenţială a oscilatorului liniar
armonic:


e
F ma ÷ = (3.2)
ma k x 0 + = (3.3)
Înmulţind ecuaţia (3.3) cu
1
m
şi notăm
2
0
k
m
e = , numită pulsaţia proprie a
oscilatorului liniar armonic, avem:

2
o
x ω x 0 + =  (3.4)
Studiul acestei ecuaţii diferenţiale omogene de ordinul II ne conduce la legea de
mişcare pentru oscilatorul liniar armonic. Soluţia generală a unei astfel de ecuaţii
este:

1 2
t t
1 2
x C e C e
ì ì
= + (3.5)
unde C
1
şi C
2
sunt constante iar λ
1
şi λ
2
sunt rădăcinile ecuaţiei caracteristice:

2 2
0
0 ì e + = (3.6)
Rezolvând ecuaţia (3.6) şi înlocuind în (3.5) obţinem soluţia generală a ecuaţiei
(3.4) de forma:

0 0
i t i t
1 2
x C e C e
e e ÷
= + (3.7)
Folosind formulele lui Euler:
e
F


k
m
x
Fig. 3.1
O
x


cos sin
cos sin
ia
ia
e a i a
e a i a
÷
= +
= ÷
(3.8)
avem:

( ) ( )
cos sin cos sin
cos sin
1 0 1 0 2 0 2 0
1 2 0 2 1 0
x C t C i t C t C i t
x C C t C C i t
e e e e
e e
= ÷ + +
= + + ÷
(3.9)
Notând C
1
+ C
2
=A şi (C
2
- C
1
)i=B şi înlocuind în a doua ecuaţie din (3.9) prin
scoatere forţată în factor a lui
2 2
A B + avem:
cos sin
2 2
0 0
2 2 2 2
A B
x A B t t
A B A B
e e
| |
= + +
|
+ +
\ .
(3.10)
de unde se observă că:

2 2
2 2 2 2
A B
1
A B A B
| | | |
+ =
| |
+ +
\ . \ .
(3.11)
ceea ce înseamnă că există un [ , )
0
0 2 ¢ t e unic astfel încât sin
0
2 2
A
A B
¢ =
+
şi
cos
0
2 2
B
A B
¢ =
+
. Notăm
2 2
0
A A B = + o constantă care desemnează
amplitudinea mişcării oscilatorie.
În aceste condiţii ecuaţia (3.10)
devine:
sin( )
0 0 0
x A t e ¢ = + (3.12)
Relaţia (3.12) nu este altceva
decât legea de mişcare pentru
oscilatorul liniar armonic.
Argumentul funcţiei sinus se
notează cu
0 0
t ¢ e ¢ = + şi se numeşte faza mişcării oscilatorie, cu φ
0
fază iniţială
sau faza oscilatorului la momentul t=0.
În fig. 3.2 este redată reprezentarea grafică a legii de mişcare a oscilatorului
liniar armonic (3.12) pentru φ
0
=0.
Fig. 3.2
A
-A

Derivând legea de mişcare (3.12) în raport cu timpul o dată respectiv de două ori
obţinem viteza respectiv acceleraţia oscilatorului:

cos( )
sin( )
0 0 0
2
0 0 0
v A t
a A t
e e ¢
e e ¢
= +
= ÷ +
(3.13)
Din (3.12) şi (3.13) se poate observa că între viteză şi elongaţie este o diferenţă de
fază de π/2 iar între acceleraţie şi elongaţie diferenţa de fază este π.

III. 3. Compunerea oscilaţiilor armonice, paralele şi de aceeaşi pulsaţie

De foarte multe ori ne întâlnim cu situaţii când trebuie să compunem două
sau mai multe oscilaţii. De aceea vom studia pentru început compunerea a două
oscilaţii paralele (aceeaşi direcţie de oscilaţie) şi de aceeaşi pulsaţie (frecvenţă). În
acest caz un punct material este supus acţiunii simultane a cel puţin două oscilaţii
armonice având aceeaşi direcţie. În literatura de specialitatea sunt cunoscute două
metode pentru a compune cele două oscilaţii: metoda analitică şi metoda fazorială.

a) Metoda analitică

Fie două mişcări oscilatorii cu aceeaşi direcţie (Ox) de oscilaţie date de
ecuaţiile:

sin( )
sin( )
1 1 1
2 2 2
x A t
x A t
e ¢
e ¢
= +
= +
(3.14)
Punctul material va efectua o oscilaţie armonică rezultantă după aceeaşi direcţie şi
de aceeaşi pulsaţie cu oscilaţiile componente, având elongaţia:

1 2
x x x = + (3.15)
Înlocuind (3.14) în (3.15) avem:

( ) ( )
( )
sin cos sin cos sin cos sin cos
cos cos sin sin sin cos
sin sin
cos cos sin cos
cos cos
1 1 1 1 2 2 2 2
1 1 2 2 1 1 2 2
1 1 2 2
1 1 2 2
1 1 2 2
x A t A t A t A t
A A ωt A A ωt
A A
A A ωt t
A A
e ¢ ¢ e e ¢ ¢ e
¢ ¢ ¢ ¢
¢ ¢
¢ ¢ e
¢ ¢
= + + + =
= + + +
| | +
= + +
|
+
\ .

În vederea efectuării calculelor notăm:

sin sin sin
cos cos cos
1 1 2 2
1 1 2 2
A A
tg
A A
¢ ¢ ¢
¢
¢ ¢ ¢
+
= =
+
(3.16)
ș i

( )
( )
cos cos
sin cos sin cos
cos
cos cos
sin
cos
1 1 2 2
1 1 2 2
A A
x t t
A A
t
¢ ¢
e ¢ ¢ e
¢
¢ ¢
e ¢
¢
+
= + =
+
= +
(3.17)
avându-se în considerare şi expresiile:
( )
( )
cos cos cos
cos cos cos cos sin sin sin sin
cos
cos cos
1 1 2 2
2 2 2 2 2 2 2 2
1 2 2 1 2 1 2 1 1 2 2 1 2 1 2
2 2
1 2 1 2 2 1
1 1 2 2
1 1
2
1 tg
Α Α
Α 1 Α 2Α Α Α Α 2A A
1
A A 2A A
A A
¢
¢ ¢ ¢
¢ ¢ ¢ ¢ ¢ ¢ ¢
¢ ¢
¢ ¢
= + = ·
+
· + + + + + =
= + + ÷
+

Cu
2 1
A¢ ¢ ¢ = ÷ , diferenţa de fază dintre oscilaţiile componente (care se compun)
şi toate considerentele de mai sus ecuaţia (3.17) corespunzătoare elongaţiei mişcării
oscilatorie rezultante devine:
( )
cos sin
2 2
1 2 1 2
x A A 2A A t A¢ e ¢ = + + · +
unde:
cos
2 2
1 2 1 2
A A A 2A A A¢ = + + (3.18)
este amplitudinea mişcării oscilatorii rezultante. Astfel putem scrie ecuaţia mişcării
rezultante în urma compunerii celor două oscilaţii paralele şi de aceeaşi pulsaţie:

( )
sin x A t e ¢ = + (3.19)
unde φ (faza mişcării oscilatorii rezultante) este dat de (3.16).


b) Metoda fazorială

Fazorul este un vector al cărui modul
este egal cu amplitudinea mişcării oscilatorii şi
care se roteşte în planul XOY în sens
trigonometric cu viteza unghiulară egală cu
pulsaţia mişcării oscilatorii. Astfel cele două
mişcări oscilatorii pot fi reprezentate in planul
XOY ca doi vectori de modul egal cu
amplitudinea mişcării oscilatorii şi unghiurile
făcute cu direcţia pozitivă a axei egale cu
fazele mişcării oscilatorii (Fig. 3.3). În Fig. 3.3
observăm că putem calcula foarte uşor
amplitudinea mişcării rezultante precum şi faza acesteia:

cos
sin sin
cos cos
2 2
1 2 1 2
y 1y 2 y
1 1 2 2
x 1x 2x 1 1 2 2
A A A 2A A
A A A
A A
tg
A A A A A

¢ ¢
¢
¢ ¢
= + +
+
+
= = =
+ +
(3.20)

III. 4 Compunerea oscilaţiilor paralele de pulsaţii diferite. Modularea
oscilaţiilor

În continuare ne vom ocupa de compunerea a două oscilaţii paralele cu
pulsaţiile
1
e e Ae = ÷ şi
2
e e Ae = + , unde Ae e  . Pentru simplificarea
calculelor considerăm că cele două oscilaţii sunt de aceeaşi amplitudine a
0
, iar
fazele lor iniţiale sunt zero( )
01 02
0 ¢ ¢ = = :

sin
sin
1 0 1
2 0 2
x a t
x a t
e
e
=
=
(3.21)
Prin compunerea celor două oscilaţii descrise de ecuaţiile (3.21) obţinem:
Fig. 3.3


cos sin
cos( ) sin
2 1 1 2
1 2 0
0
x x x 2a t t
2 2
2a t t
e e e e
Ae e
÷ +
= + = =
= · ·
(3.22)
oscilaţia rezultantă fiind redată în fig. 3.4 şi după cum se vede nu este o oscilaţie
armonică, deoarece amplitudinea rezultantă
cos( )
0
a 2a t Ae = · (3.23)
variază în timp.











Oscilaţiile în care amplitudinea rezultantă variază periodic în timp se
numesc bătăi, perioada respectiv frecvenţa acestora fiind:

2 1
T
t t
Ae e e
= =
÷
(3.24)
( )
2 1
2 1
1
2
T
e e
v v v
t
÷
= = = ÷ (3.25)
Să considerăm compunerea a trei oscilaţii de forma

( ) ( )
( ) ( )
cos ; cos ; cos
cos cos cos cos
1 0 2 0 3 0
2 3 0 0 0
x A t x a t x a t
x x a t a t 2a t t
e e Ae e Ae
e Ae e Ae Ae e
= = + = ÷
+ = + + ÷ =
(3.26)
oscilaţia rezultantă având forma:
Fig. 3.4

cos cos
0
1 2 3 0
0
2a
x x x x A 1 t t
A
Ae e
| |
= + + = +
|
\ .
(3.27)
Pentru Ae e  şi /
0 0
2a A 1 < , expresia (3.27) este reprezentată în Fig. 3.5.











În acest caz oscilaţia rezultantă este ”aproape” armonică cu amplitudinea rezultantă
periodică în timp
cos
0
0
0
2a
A A 1 t
A
Ae
| |
= +
|
\ .
(3.28)
Oscilaţiile de tipul celor indicate în Fig. 3.5 se numesc modulate. Frecvenţa înaltă
/ 2 v e t = se numeşte frecvenţă purtătoare, iar frecvenţa joasă / 2 Ae t frecvenţă
de modulare. Coeficientul /
0 0
2a A poartă numele de adâncimea modulaţiei.

III. 5 Compunerea oscilaţiilor perpendiculare şi de aceeaşi pulsaţie
III.5.1 Oscilaţii armonice de aceeaşi pulsaţie

Fie un punct material supus la două mişcări oscilatorii armonice, una de-a
lungul axei OX iar cealaltă de-a lungul axei OY descrise de ecuaţiile:

sin( )
sin( )
1
2
x a t
y b t
e ¢
e ¢
= +
= +
(3.29)
Fig. 3.5

Pentru a găsi ecuaţia traiectoriei rezultante pe care o va descrie punctul material în
urma compunerii celor două mişcări oscilatorii trebuie să eliminăm timpul din
ecuaţiile parametrice ale traiectoriei (3.29). Pentru aceasta împărţim ecuaţiile în
ambii membrii cu amplitudinea a respectiv b şi dezvoltăm funcţiile sinus, obţinând:

sin cos sin cos
sin cos sin cos
1 1
2 2
x
t t
a
y
t t
b
e ¢ ¢ e
e ¢ ¢ e
= +
= +
(3.30)
În relaţia de mai sus înmulţim pe rând prima ecuaţie cu cosφ
2
şi sinφ
2
iar a doua
ecuaţie cu cosφ
1
şi sinφ
1
şi de fiecare dată le scădem membru cu membru,
rezultând:

( )
( )
cos cos sin cos
sin sin sin sin
2 1 2 1
2 1 2 1
x y
t
a b
x y
t
a b
¢ ¢ ¢ ¢ e
¢ ¢ ¢ ¢ e
÷ = ÷
÷ = ÷
(3.31)
Ridicăm la pătrat ambele ecuaţii (3.31) şi le adunăm membru cu membru, obţinând
astfel ecuaţia traiectoriei punctului material supus la cele două mişcări oscilatorii:
cos sin
2 2
2
2 2
x y 2xy
a b ab
A¢ A¢ + ÷ = (3.32)
unde
2 1
A¢ ¢ ¢ = ÷ este diferenţa de fază dintre cele două mişcări oscilatorii.
Ecuaţia (3.32) reprezintă ecuaţia unei elipse înscrisă într-un dreptunghi având
laturile 2a şi 2b numit dreptunghiul amplitudinilor, axa elipsei făcând un unghi o
cu ordonata (Fig. 3.6).







Fig. 3.6

O astfel de oscilaţie poartă denumirea de oscilaţie eliptic polarizată.
Excentricitatea elipsei, direcţia axelor elipsei cât şi sensul de mişcare al punctului
material, depinde de amplitudinile a şi b a celor două oscilaţii precum şi de
diferenţa de fază
2 1
A¢ ¢ ¢ = ÷ .
În funcţie de valorile defazajului distingem următoarele cazuri:
1.Dacă 2n A¢ t = (n=0,1,2,3,...) cele două oscilaţii sunt în fază, iar ecuaţia
(3.32) devine:

2 2
2 2
x y 2xy b
0 y x
a b ab a
+ ÷ = ¬ = (3.33)
În aceste condiţii elipsa degenerează într-o dreaptă care coincide cu prima
diagonală a dreptunghiului amplitudinilor (Fig. 3.7).









2.Dacă
( )
2n 1 A¢ t = + (n=0,1,2,3,...) cele două oscilaţii sunt în opoziţie de
fază, iar din (3.32) se obţine:

2 2
2 2
x y 2xy b
0 y x
a b ab a
+ + = ¬ = ÷ (3.34)

elipsa degenerând într-o dreaptă ce coincide cu cea de-a doua diagonală a
dreptunghiului amplitudinilor (Fig. 3.8).


Fig. 3.7









3.Dacă
( )
/ 2n 1 2 A¢ t = + (n=0,1,2,3,...) cele două oscilaţii sunt în
cvadratură, iar din (3.32) rezultă:

2 2
2 2
x y
1
a b
+ = (3.35)
Reprezentând ecuaţia unei elipse a cărei axe coincide cu axele de coordonate,
conduce la obţinerea fig. 3.9, oscilaţia rezultantă a punctului material numindu-se
oscilaţie polarizată eliptic.









4. Mişcarea rezultantă în cazurile:
/ ; / ; / 0 2 2 3 2 A¢ t t A¢ t t A¢ t < < < < < < şi / 3 2 2 t A¢ t < < , are loc pe
elipse de configuraţie şi caracteristici variabile. Dacă punctul material se mişcă în
sens invers acelor de ceasornic avem oscilaţii polarizate la stânga, iar dacă se mişcă
în sensul acelor de ceasornic oscilaţiile rezultante sunt polarizate la dreapta.
Fig. 3.8
Fig. 3.9

Dacă se realizează a=b=R, oscilaţia rezultantă are o traiectorie circulară de
rază R şi poartă denumirea de oscilaţie polarizată circular.

III.5.2 Compunerea oscilaţiilor armonice de pulsaţii diferite

În cazul compunerii a două oscilaţii armonice ortogonale de pulsaţii diferite
punctul material se mişcă pe o traiectorie de o formă mai complicată. Dacă raportul
frecvenţelor celor două oscilaţii
1
2
v
v
este un număr raţional, traiectoriile sunt curbe
închise, denumite curbe Lissajous. Aspectul acestor curbe funcţie de raportul
frecvenţelor
1
2
v
v
şi A¢ este prezentat în Fig. 3.10.










Raportul
1
2
v
v
este egal cu raportul numărului de atingeri ale curbei Lissajous
cu axa orizontală respectiv verticală, tangente la curbă. Dacă raportul frecvenţelor
este număr iraţional, traiectoria este o curbă deschisă.




Fig. 3.10

III. 6 Mişcarea oscilatorie amortizată

Din cauza frecării sistemului oscilant cu mediul exterior, energia totală a
oscilaţiilor scade în timp ceea ce duce şi la scăderea treptată a amplitudinii
oscilaţiilor. În acest caz spunem că oscilaţiile sunt amortizate sau disipative.
Astfel de oscilaţii se caracterizează prin faptul că sistemul efectuează
oscilaţii libere, de translaţie, cu un singur grad de libertate, aflat sub acţiunea forţei
elastice şi a forţei de frecare. Considerăm un astfel de oscilator care execută o
mişcare rectilinie după direcţia Ox (Fig. 3.11).








În Fig. 3.11 avem forţa elastică
e
F kx = ÷


, forţa de rezistenţă din partea mediului pe
care o considerăm proporţională cu viteza punctului material
r
F v x ¸ ¸ = ÷ = ÷
 

 unde
k şi ¸ desemnează constanta elastică a resortului respectiv rezistenţa mecanică a
mediului, ambele fiind constante pozitive.
Scriind ecuaţia principiului fundamental pentru această situaţie avem:

e r
F F ma
mx x kx 0 ¸
÷ ÷ =
+ + =  
(3.36)
În a doua ecuaţie din (3.36) înmulţim în ambii membrii cu
1
m
şi notăm
2
0
k
m
e =
pulsaţia proprie, respectiv 2
m
¸
o = factorul de amortizare. Astfel relaţia (3.36)
devine:
Fig. 3.11


2
0
x 2 x 0 o e + + =   (3.37)
ecuaţia (3.37) reprezentând ecuaţia diferenţială a oscilaţiilor amortizate efectuate de
punctul material.
Pentru a determina soluţia generală a acestei ecuaţii distingem 3 cazuri, după
valoarea discriminantului ecuaţiei caracteristice

( )
2 2
0
2 2
0
2 0
4
ì oì e
o e
+ + =
A = ÷
(3.38)
a)
( )
0
0 o e > A >
În acest caz soluţia generală este de forma

1 2
t t
1 2
x c e c e
ì ì
= + (3.39)

unde

,
2 2
1 2 0
ì o o e = ÷ ± ÷ (3.40)
Cu aceste considerente putem afirma că mişcarea este una aperiodică, amplitudinea
oscilatorului scăzând exponenţial în timp.
b)
( )
0
0 o e = A =
Pentru această ipoteză soluţia generală este de forma:

( )
t
1 2
x e c c t
ì
= + (3.41)

unde

1 2
ì ì ì o = = = ÷ (3.42)
În acest caz mişcarea este aperiodic critică, fiind un regim tranzitoriu de trecere de
la mişcarea aperiodică la cea periodică.
c)
( )
0
0 o e < A<
În acest caz soluţiile ecuaţiei caracteristice sunt:

,
2 2
1 2 0
i ì o e o = ÷ ± ÷ (3.43)

iar soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale este:

( )
1 2
t t
1 2
t i t i t
1 2
x C e C e
x e C e C e
ì ì
o e e ÷ ÷
= +
= +
(3.44)
unde am notat cu
2 2
0
e e o = ÷ pulsaţia mişcării oscilatorii amortizate. Procedând
în mod analog pentru relaţia (3.7) găsim ecuaţia oscilaţiilor amortizate:
sin( )
t
0 0
x A e t
o
e ¢
÷
= + (3.45)
unde A
0
este valoarea maximă a amplitudinii iar φ
0
este faza iniţială. Din această
ecuaţie se observă că amplitudinea oscilaţiilor
t
0
A A e
o ÷
= scade exponenţial în timp
după cum se vede şi în Fig. 3.12.









Din ecuaţia (3.45) rezultă că pulsaţia mişcării oscilatorii amortizate este diferită de
pulsaţia proprie e
0
.
Mişcarea oscilatorie amortizată poate fi caracterizată de timpul de relaxare,
decrementul logaritmic şi de constanta de atenuare.
÷ Timpul de relaxare notat cu t este timpul după care amplitudinea
oscilaţiilor scade de e ori.

δt δτ o
o o
A
A A e A e
e
1
1 ot t
o
÷ ÷
= ¬ =
= ¬ =
(3.46)

Fig. 3.12

÷ Decrementul logaritmic, notat cu Δ reprezintă logaritmul natural al
raportului dintre două amplitudini succesive ale oscilaţiilor amortizate

( )
ln ln ln ln
( )
δt
δt δt δT δT o
-δ(t T)
o
A t A e
e e
A t T A e
T
A
A o
÷
÷ + +
+
= = = =
+
=
(3.47)
Dacă notăm cu N numărul de oscilaţii complete după care amplitudinea oscilaţiilor
scade de e ori, putem scrie că T
N
t
= iar din (3.46) şi (3.47) rezultă:

1
N
A = (3.48)
÷ Constanta de atenuare (atenuarea) are expresia:

0
Q e t = (3.49)
Se observă că dacă Q 1 s mişcarea punctului material este aperiodică, iar
dacă Q 1 > avem oscilaţii cvasiperiodice. Energia totală se poate determina
înmulţind ecuaţia (3.36) cu
dx
x
dt
= 

2
2 2
2
mxx x kxx 0
d mx kx
x
dt 2 2
¸
¸
+ + =
(
+ = ÷
(
¸ ¸
  


(3.50)
Expresia din paranteză este tocmai energia totală E şi avem:

2
c
dE
x
dt
dE
4 E
dt
¸
o
= ÷
= ÷

(3.51)
Deoarece factorul de amortizare şi energia cinetică sunt mereu pozitive rezultă că:

dE
0
dt
< (3.52)
Prin urmare, datorită rezistenţei mediului, oscilatorul pierde în mod continuu
energie până când aceasta ajunge la zero. Pierderea de energie nu este uniformă pe
parcursul unei pseudo-perioade. Ea este maximă când E
c
este maximă (când

punctul material trece prin punctul de echilibru) şi nulă când energia potenţială E
p

este maximă (când punctul material trece prin punctele de elongaţie maximă).
Expresia
x
2
¸
u =

se numeşte funcţie de disipaţie.

III. 7 Mişcarea oscilatorie întreţinută. Rezonanţa

Prezenţa forţelor de rezistenţă din partea mediului conduce la faptul că
energia oscilatorului scade, în medie, proporţional cu
2 t
e
¸ ÷
.
În scopul recuperării energiei pierdute, asupra oscilatorului trebuie să
acţioneze o forţă periodică exterioară F(t). Asupra punctului material (Fig. 3.13)
acţionează forţa elastică F
e
, forţa de rezistenţă F
r
şi o forţă exterioară periodică
F(t).






Scriind ecuaţia principiului II al dinamicii avem:

sin
2
r e
2
2
o
2
d x
F F F m
dt
d x dx
m kx F t
dt dt
¸ O
÷ ÷ =
+ + =
(3.53)
unde Ω este pulsaţia forţei exterioare iar F
0
este valoare maximă a acestei forţe.
Înmulţind în ambii membrii cu
1
m
şi notând
2m
¸
o = coeficientul de amortizare,
2
o
k
m
e = pulsaţia proprie a oscilatorului şi
o
o
F
f
m
= , obţinem ecuaţia diferenţială
pentru mişcarea oscilatorie întreţinută:
Fig. 3.13

sin
2
o o
x 2 x x f t o e O + + =   (3.54)
Soluţia unei ecuaţii diferenţiale de forma (3.54) este suma dintre soluţia ecuaţiei
diferenţiale omogene şi o expresie de forma termenului liber, F(t). Soluţia ecuaţiei
diferenţiale omogene reprezintă mişcarea oscilatorie amortizată (3.45), care datorită
scăderii exponenţiale a amplitudinii, după un timp t suficient de mare faţă de t,
poate fi neglijată. Aşadar, pentru t t  , soluţia ecuaţiei (3.54) este de forma
funcţiei F(t).
sin( ) x B t O | = + (3.55)
unde β este defazajul dintre oscilaţiile sistemului şi ale forţei exterioare.
Constantele B şi β se determină din condiţia ca soluţia (3.55) să verifice ecuaţia
(3.54).
cos( )
sin( )
2
2
2
x B t
x B t
O O |
O O |
= +
= ÷ +



( ) ( ) ( )
sin cos sin sin
2 2
o o
B t 2 B t B t f t O O | o O O | e O | O ÷ + + + + + =
Dezvoltând funcţiile sin şi cos şi identificând termenii obţinem:

( )
( )
cos sin
sin cos
2 2
o o
2 2
o
B 2 B f
B 2 B 0
e O | o O |
e O | o O |
¦
÷ ÷ =
¦
´
÷ + =
¦
¹
(3.56)
Rezolvând sistemul (3.56) obţinem amplitudinea şi oscilaţiilor B şi defazajul β
dintre oscilaţiile amortizate şi cele forţate, respectiv dintre elongaţie şi forţa
exterioară:

( )
o
o
tg tg
2 2
2 2
2
2
oO
O e | oO |
O e
÷ = ¬ =
÷


o
arctg
2 2
2oO
|
O e
=
÷
(3.57)
( )
o
o
f
B ; tg
cos tg cos
2
2 2
1
1
2
|
| e O oO | |
= = +
÷ ÷


( ) ( )
( )
2 2
0 2 2
2 2 2 2 2 2
o o o
2 2 2
2 2 2 2
2 2
o
o 2 2
o
4
f 1
f 4
B
4
4
o O
O e O e o O
o O
O e o O
e O
O e
+
÷ ÷ +
= = ±
÷ +
÷ ÷
÷


( )
o
2
2 2 2 2
o
f
B
4 O e o O
±
=
÷ +
(3.58)

Dacă în (3.58) considerăm 0 O = obţinem elongaţia statică B
0
produsă de forţa F
0
:

0 0
0
2
0
F F
B
m k e
= = (3.59)
Amplitudinea B şi defazajul β depind de structura sistemului oscilant (k, m)
şi de frecvenţa forţei exterioare. Conform cu (3.57) şi (3.58) odată cu variaţia
frecvenţei (pulsaţiei) forţei exterioare
( )
0 O s < · are loc variaţia amplitudinii
oscilaţiilor B cât şi a defazajului φ. Valoarea maximă a amplitudinii B
max
se obţine
pentru pulsaţia Ω care face minimă cantitatea de sub radical a expresiei (3.58)
numită pulsaţie de rezonanţă ω
r
.
( )
( )
2 2 2 o
o
2
2 2 2 2
o
d f
4 8 0
d
2 4
|
O e O o O
O
O e o O
(
= ÷ + =
¸ ¸
÷ +

( )
2 2 2
o
2 2 2
o
2 2 2
o
2 0
2 0
2
O O e o O
O e o
o e O
÷ + =
÷ + =
= ÷


2 2 2 2
r o
2 O e e o = = ÷ (3.60)
Se observă că frecvenţa de rezonanţă se apropie cu atât mai mult de frecvenţa
proprie de oscilaţie cu cât coeficientul de atenuare δ este mai mic. Înlocuind (3.60)
în (3.58) rezultă:

max
0
2 2
0
F
B
2mo e o
=
÷
(3.61)

Amplitudinea maximă este cu atât mai mare cu cât δ este mai mic. Pentru
max
, 0 B o ÷ ÷ ·
Prin creşterea rezistenţei mecanice a mediului în care au loc oscilaţiile forţate
amplitudinea acestora scade. În Fig. 3.14 (a şi b) sunt reprezentate curbele de
variaţie a amplitudinii şi defazajului pentru diferite valori ale coeficientului de
amortizare δ.
Ecuaţia curbei (C) pe care se situează amplitudinile maxime se obţine
înlocuind δ din (3.60) în (3.61):

max
0
2
0
F
B
m e O
=
÷
(3.62)




Fig. 3.14
CAPITOLUL IV
Unde mecanice (elastice)
IV.1 Introducere

Mediile continue (gazele, lichidele, solidele) sunt sisteme de particule
legate, adică de particule care interacţionează între ele. De aceea, dacă una din
particule oscilează, vor oscila după ea şi particulele vecine. Oscilaţiile se vor
propaga în mediu de la particulă la particulă sub formă de unde, numite unde
elastice. Propagarea undelor nu se face instantaneu ci cu viteză finită.
Unda fenomen de propagare a unor perturbaţii din aproape în aproape
datorută faptului că particulele mediului interacţionează între ele. Perturbaţia se
propagă din aproape în aproape astfel încât o particulă din mediu ce se găseşte în
spaţiul de propagare al undei va intra în oscilaţie cu aceeaşi amplitudine, respectiv
cu aceeaşi frecvenţă cu care oscilează sursa (particula asupra căreia s-a intervenit
din exterior provocând oscilaț ia) dar după un timp necesar perturbaţiei să ajungă
de la sursă la punctul respectiv.
Din cele spuse reiese că unda transportă energie dar nu şi masă.
După direcț ia de oscilaț ie a particulelor mediului avem:
- unde transversale la care particulele mediului au direcţia de oscilaţie
perpendiculară pe direcţia de propagare a undei;
- unde longitudinale la care particulele mediului au direcţia de oscilaţie
paralelă cu direcţia de propagare a undei.
Suprafaţa de undă este locul geometric al tuturor punctelor din spaţiu care
oscilează în fază.
În funcţie de forma suprafeţei de undă avem:
- unde plane, suprafaţa de undă este plană;
- unde sferice, suprafaţa de undă este sferică;
- unde cilindrice, suprafaţa de undă este un cilindru.
Front de undă cea mai avansată suprafaţă de undă.
Mecanismul de propagare a undelor în spaţiu a fost explicat de Huygens
care a enunț at un principiu ce permite explicarea modului de propagare a undelor.
Principiul lui Huygens
Orice punct de pe o suprafaţă de undă devine un nou centru de perturbaţie
care emite unde secundare, noua suprafaţă de undă fiind dată de înfăşurătoarea
suprafeţelor de unde secundare.

IV.2 Unda plană progresivă neatenuată

Dacă toate particulele situate într-un plan perpendicular pe direcţia de
propagare a undei oscilează identic (în fază), unda se numeşte plană.
Fie o undă plană care se propagă fără atenuare în direcţia axei Ox cu viteza
constantă c. Dacă în originea x=0 elongaţia u a particulei urmează o anumită lege:
u( 0,t ) f ( t ) (4.1)
atunci pentru oricare punct de coordonată x de pe axa Ox elongaţia u(x,t) a
particulei de acolo, măsurată de la poziţia sa de echilibru, va oscila la fel ca
particula din origine, dar cu o anumită întârziere x/c, dată de timpul necesar undei
ca să ajungă din origine până la punctul considerat. În punctul de coordonată x la
momentul t elongaţia trebuie să fie aceeaşi ca în origine la momentul
x
t
c
.

x x
u( x,t ) u 0, f t F x ct
c c
(4.2)
Elongaţiile u(x,t) ale particulelor, măsurate de la poziţiile lor de echilibru, pot fi atât
în direcţia de propagare a undei, atunci unda se numeşte longitudinală, cât şi într-o
direcţie perpendiculară pe direcţia de propagare, atunci unde se numeşte
transversală.
Expresia (4.2) reprezintă ecuaţia unei unde plane progresive care se propagă
fără atenuare în sensul pozitiv al acei Ox. Trecând viteza c trece în –c în (4.2)
obț inem ecuaț ia undei plane regresive:

x
u( x,t ) f t F x ct
c
(4.3)













Pentru unda plană progresivă este caracteristică dependenţa elongaţiilor u de
combinaţia t x/c  (sau x ct  ) şi nu separat şi independent de x şi t. Dacă
egalăm „faza” φ cu o constantă, x ct const.  , găsim legea de propagare rectilinie
şi uniformă x ct const. a fazei (sau frontului) undei.
Dacă unda plană se propagă în direcţia versorului n

(Fig. 4.1) elongaţia
particulei dintr-un punct P de rază vectoare r

va fi aceeaşi ca a particulei
P x , x r n
 
:

x n r
u r ,t u x ,t u 0,t f t
c c
 

(4.4)




O
x
z
y
P
x
`
x
`
P`
`
r


c


n


Fig. 4.1
IV.3 Unda plană monocromatică

În unda plană monocromatică, oscilaţiile în fiecare punct sunt armonice
(sinusoidale), de o anumită frecvenţă (pulsaţie):

u 0,t Asin t f ( t )
x x
u x,t f t Asin t
c c
(4.5)
Elongaţia u este nu numai periodică în timp, cu perioada
2
T , ci şi periodică în
spaţiu, în raport cu coordonata x, cu perioada λ, numită lungime de undă, care
rezultă din condiţia de periodicitate spaţială:

x x
sin t sin t 2 2
c c c
2 c c
c T
(4.6)
Lungimea de undă este egală cu distanţa parcursă de undă în timpul unei perioade
T, sau altfel spus, cu distanţa dintre două maxime (minime sau anulări) succesive
ale undei în spaţiu la un moment dat.
Ecuaţia undei (4.5) se mai poate scrie sub forma:

x t x
u Asin t Asin2
c T
(4.7)
u Asin t kx (4.8)
unde
2 2
k
cT c
se numeşte număr de undă, egal cu numărul de lungimi de
undă care se cuprind în 2π unităţi de lungime.
Mai general, se defineşte vectorul de undă k

având modulul
2
k
c

ca fiind orientat în direcţia şi sensul de propagare a undei:

2
k k n n n
c

  
(4.9)
Atunci ecuaţia undei plane monocromatice care se propagă în spaţiu în direcţia şi
sensul vectorului de undă k

se scrie:

i t k r
i t k r
u Asin t k r Re Ae
u Ae






(4.10)
Argumentul funcț iei sinus se numeşte faza undei:

def .
t k r


(4.11)
Suprafeţele de undă sunt suprafeţe de fază constantă şi ele sunt perpendiculare (în
medii izotrope) pe direcţia de propagare a undei. Ecuaţia t k r const.



reprezintă ecuaţia unui plan, vectorul k

fiind perpendicular pe acesta. Normalele
pe suprafeţele de undă se numesc raze (direcț ia de propagare a undei).
Viteza undei plane monocromatice coincide cu viteza de deplasare a fazei,
numită viteză de fază.
Dacă faza din punctul de coordonată x la momentul t a ajuns în punctul de
coordonată x+dx la momentul t+dt, înseamnă că:
t kx ( t dt ) k( x dx )
d dt kdx 0

f
dx
v c
dt k T
(4.12)
Undele elastice se numesc şi unde sonore şi se împart în 3 game:
- infrasunete: cu frecvenţă sub 16 Hz;
- sunete auzibile: cu frecvenţele între 16 Hz şi 20 Hz (lungimi de undă în
aer între 20 m şi 2 cm);
- ultrasunete: cu frecvenţe peste 20 kHz (până la ~10 GHz).

IV.4 Ecuaţia diferenț ială a undelor

La un moment dat t, relaţiile (4.7) şi (4.8) dau deplasarea u de la poziţia de
echilibru a unei particule ca funcţie de coordonata x a particulei. Dacă unda este o
undă transversală într-o coardă, ecuaţia reprezintă forma coardei la acel moment.
Astfel la momentul t=0 forma coardei este descrisă de ecuaț ia:

2
u Asin( kx ) Asinkx Asin x (4.13)
Această curbă este reprezentată în Fig. 4.2:









Pentru o coordonată dată, x, relaţiile (4.7) şi (4.8) dau deplasarea u a particulei
având acea coordonată, în funcţie de timp. Astfel pentru x = 0 avem:

t
u Asin t Asin2
T
(4.14)
Această curbă este reprezentată în Fig. 4.3.









Formulele de mai sus pot fi folosite pentru a reprezenta o undă care se propagă în
direcţia negativă axei x, făcând o simplă modificare. În acest caz deplasarea
Fig. 4.2
λ
u
x O
-A
A
Fig. 4.3
T
u
t O
punctului de coordonată x la momentul t este aceeaşi cu deplasarea punctului de
coordonată x=0 la un moment ulterior
x
t
c
şi relaţia (4.5) devine:

x t x
u Asin2 t Asin2 Asin t kx
c T
(4.15)
Este esenţial să se facă deosebirea între viteza de propagare, c a undei şi
viteza particulei, v, adică viteza unei particule din mediul prin care se propagă
unda. Viteza undei, c, este dată de:
c
k
(4.16)
Viteza v a particulei într-un punct oarecare al unei unde transversale, adică
la o valoare fixă a coordonatei x, se obţine luând derivata lui u în raport cu t şi
considerând pe x constant.
O astfel de derivată se numeşte derivată parţială şi se notează
u
t
.
Astfel pentru o undă descrisă de ecuaț ia:
u Asin t kx (4.17)
avem pentru viteza punctului:

u
v Acos t kx
t
(4.18)
Acceleraţia punctului este dată de cea de-a doua derivată parţială:

2
2
2
u
a Asin t kx
t
(4.19)
Se pot calcula derivatele parţiale în raport cu x, considerând pe t constant. Prima
derivată
u
x
este panta coardei într-un punct oarecare.

u
Ak cos t kx
x
(4.20)

2
2
2
u
Ak sin t kx
x
(4.21)
Din relaţiile (4.19) şi (4.21) rezultă că:

2
2
2
2
2 2
2
u
t
c
u k
x
(4.22)
Obț inem ecuaț ia cu derivate parț iale:

2 2
2 2 2
u 1 u
0
x c t
(4.23)
care este ecuaț ia diferenț ială a undelor care se propagă pe direcț ia axei Ox. În
cazul undelor care se propagă după o direcț ie oarecare ecuaț ia undelor se poate
scrie:

2
2 2
2
2 2
1 u
u 0
c t
1
u 0
c t
(4.24)
unde
2 2 2
2 2 2
u u u
x y z
este operatorul lui Laplace. Ecuaț ia (4.24) este ecuaț ia
diferenț ială a undelor ș i ea mai poate fi scrisă sub forma:
u 0  (4.25)
unde
2
2 2
1
c t
 este operatorul lui d’Alembert.
Orice funcț ie care verifică ecuaț ia diferenț ială a undelor (4.25) poartă
denumirea de funcț ie de undă (notată de regulă cu ψ) ș i ea descrie o miș care
oscilatorie ce se propagă în spaț iu sub forma unei unde cu viteza c.

IV.5 Viteza undelor transversale ș i longitudinale
a) Viteza undelor transversale

Vom deduce o relaţie între viteza de propagare c
t
a unei unde într-o coardă
întinsă şi proprietăţile mecanice ale coardei, masa pe unitatea de lungime
m
l
şi
tensiunea din coardă T.
Dacă o coardă întinsă între două suporturi fixe este lovită transversal într-un
punct oarecare, sau dacă o mică porţiune a ei este deplasată lateral şi lăsată apoi
liberă, se va observa că perturbaţiile se vor propaga în ambele direcţii de la punctul
care a suferit deplasarea.
Considerăm coarda prezentată în Fig. 4.4 supusă unei tensiuni T şi având
densitatea liniară de masă (masa pe unitatea de lungime) μ.
La momentul t=0, se aplică o forţă constantă transversală F asupra
capătului stâng al coardei.






Ca rezultat, acest capăt se deplasează în sus cu viteza transversală constantă v.
Toate punctele aflate la stânga lui punctului P se mişcă cu viteza v, în timp ce
punctele aflate la dreapta punctului P sunt încă în repaus. Graniţa dintre porţiunea
aflată în mişcare şi cea staţionară se deplasează spre dreapta cu viteza de propagare
c
t
. Capătul stâng al coardei s-a deplasat pe o distanţă v∙t, iar punctul de graniţă P a
avansat cu c
t
∙t.
Viteza de propagare, c, poate fi calculată punând impulsul forţei
transversale egal cu variaţia impulsului porţiunii aflate în mişcare. Din asemănarea
triunghiurilor rezultă:

t t
F v t v
; F T
T c t c
(4.26)
Deci impulsul forţei transversale este
v
T t
c
.
Masa porţiunii aflate în mişcare este produsul dintre masa pe unitatea de
lungime şi lungimea c
t
∙t. Deci:
c
t
c
t
∙t
v∙t
P
T
F
Fig. 4.4

t
t
v
F t T t c t v
c
(4.27)

t
T
c (4.28)
Se observă că viteza de propagare a undei transversale într-o coardă (4.28) depinde
numai de tensiunea din coardă şi de masa pe unitatea de lungime. Cu toate că
ecuaţia (4.28) a fost dedusă pentru un caz particular, ea rămâne valabilă pentru
orice mişcare ondulatorie transversală a unei coarde, incluzând în aceasta undele
sinusoidale şi alte unde periodice.

b) Viteza undelor longitudinale

Atunci când o bară masivă este lovită la unul din capete perturbaţia
provocată prin lovire se propagă prin bară cu viteza c
l
care depinde de modulul de
elasticitate al mediului din care este confecț ionată bara, E şi de densitatea acestuia
ρ.
Conform legii fundamentale a mecanicii:

2
2
u
dm dF
t
(4.29)
Din legea lui Hooke:

E
F x,t
F x,t S
S
(4.30)
în mişcare
în repaus
dF


dx
dm
c
l
Δt
Fig. 4.5
dF dxS
x
(4.31)
Un strat infinit de subţire dx cu masa dm = ρSdx (ρ – densitatea în absenţa undei)
va fi supus la forţa rezultantă dată de (4.31).
Din (4.29), (4.30) şi (4.31) avem:
2
2
2 2
2 2
u
Sdx dxS
t x
E ; E
x x
u
x
u u
Sdx dxSE
t x


2 2
2 2
u u
0
x E t
(4.32)
Comparând (4.32) cu ecuaţia generală a undelor (4.23) găsim viteza undelor
longitudinale:

l
E
c (4.33)

IV.6 Reflexia şi refracţia undelor
IV.6.1 Reflexia undelor

Reflexia undelor este fenomenul de întoarcere a unei unde în mediul din
care provine atunci când întâlneşte o suprafaţă de separaţie dintre două medii
diferite (medii în care unda se propagă cu viteze diferite).
Fie un fascicul de raze paralele (front de undă plan) care se propagă într-un
mediu elastic cu viteza v
1
ș i întâlneș te o suprafaț ă de separaț ie ∑ dintre acest
mediu ș i un alt mediu în care unda se propagă cu viteza v
2
(Fig.4.6 ). Unghiul pe
care-l face fasciculul incident, pe suprafaț a de separaț ie dintre cele două medii,
cu normala la suprafaț ă în punctul de incidenț ă se numeș te unghi de incidenț ă
ș i se notează cu i. La întâlnirea suprafeț ei de separaț ie dintre cele două medii
elastic diferite, fasciculul incident suferă fenomenul de refracț ie, în urma căruia
unda se intorce în mediul din care vine făcând cu normala la suprafaț ă în punctul
de incidenț ă un unghi r, numit unghi de reflexie.
Legile reflexiei
1 Raza incidentă normala la suprafaț ă în punctul de incidenț ă ș i raza
reflectată sunt în acelaș i plan.








A doua lege a reflexiei ne dă relaț ia dintre unghiul de incidenț ă (unghiul
făcut de raza incidentă cu normala la suprafaț ă în punctual de incidenț ă) ș i cel
de reflexive (unghiul făcut de raza reflectată cu normala la suprafaț ă în punctual
de incidenț ă). După cum se poate observa în Fig. 4.6 primul punct de pe
suprafaț a de separaț ie dintre cele două medii (∑) care intră în oscilaț ie este I
1
,
după care pe rând vor intra în oscilaț ie toate celelalte, ultimul la care ajunge
perturbaț ia este I
2
. Astfel, în timpul în care unda incidentă parcurge distanț a I
2
M
unda reflectată parcurge distanț a I
1
N. I
1
M ș i I
2
N sunt fronturile de undă ale undei
incidente respective reflectate. Astfel avem:
1 1 1 2 1
2 1 1 2 1
I N v t I I sinr v t
I M v t I I sini v t

adică:
ˆ
ˆ r i , ceea ce reprezintă a doua lege a reflexiei.
2 Unghiul de incidenț ă este egal cu unghiul de reflexive

IV.6.2 Refracț ia undelor
Fig. 4.6

Refracţia undelor este fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a
unei unde la trecerea printr-o suprafaţă de separaţie dintre două medii diferite.

Legile refracţiei
1. Raza de incidenţă normala la suprafaţă în punctul de incidenţă şi raza
refractată sunt în acelaşi plan.
Cea de-a doua lege a refracț iei ne dă legătura dintre unghiul de incidenț ă
(unghiul făcut de raza incidentă cu normala la suprafaț ă în punctual de incidenț ă)
ș i unghiul de refracț ie (unghiul făcut de raza refractată cu normala la suprafaț ă
în punctual de incidenț ă).

Fig. 4.7
Urmând un raț ionament asemănător cu cel utilizat pentru găsirea legii a doua a
reflexiei avem:

2 1 1 2 1
1 2 1 2 2
1 2
2 1
MI v t; I I sini v t
I N v t; I I sinr v t
I N v
I M v



1 2
21
2 1
v n sini
n
sinr v n
(4.34)
unde n
1
ș i n
2
sunt indicii de refracţie a celor două medii iar n
21
indicele de
refracţie relativ a mediului 2 faţă de mediul 1.
Relaț ia (4.34) nu reprezintă altceva decât cea de-a doua lege a refracț iei.
După cum se poate observa din aceasta se disting două cazuri:
a). v
1
> v
2
→ i > r – refracţie cu apropiere de normală






Fig. 4.8
b). v
1
< v
2
→ i < r – refracţie cu depărtare de normală








Fig. 4.9

În acest al doilea caz există o valoare a unghiului de incidenț ă pentru care unghiul
de refracț ie r = 90
0
. Acest unghi se numeşte
unghi limită şi se notează cu l. Pentru orice
valoare a unghiului de incidenţă mai mare decât
unghiul limită nu avem undă refractă, fenomen
numit reflexive totală.
Valoarea unghiului limită se determină cu relaț ia:

1
21
2
v
sinl n
v
(4.35)



i
r
v
1
v
2
< v
1

i
r
v
1
v
2
> v
1

l
v
1
v
2
> v
1

Fig. 4.10

S
1
S
2
P

r
1
r
2
Fig. 4.11

IV.7 Interferenţa undelor

Dacă într-un mediu avem mai multe surse de oscilaț ii, atunci în mediu se
propagă mai multe unde iar particulele mediului sunt supuse simultan la mai multe
miș cări oscilatorii. După cum am văzut în Capitolul III la compunerea
oscilaț iilor, elongaț ia rezultată a particulei se compune vectorial din elongaț iile
produse separat de fiecare oscilaț ie.
Fenomenul compunerii undelor, cu întărirea sau slăbirea reciprocă a
oscilaț iilor, se numeș te interferenț a undelor.
Un caz aparte ș i foarte important îl constituie cazul în care oscilaț iile
surselor au frecvenț e egale ș i diferenț a de fază constantă. Oscilaț iile produse
de astfel de surse se numesc oscilaț ii coerente. Presupunem că elongaț iile sunt pe
aceeaș i direcț ie. În acest caz figura de interferenț ă este staț ionară,
amplitudinile oscilaț iilor în diferite puncte sunt constante în timp.
Un mod de a obț ine unde staț ionare ar fi următorul. În faț a unei surse
punctiforme, S, de la care se propagă o undă
sferică punem un ecran cu două orificii
punctiforme S
1
ș i S
2
, aș ezate simetric faț ă
de sursa S. Conform principiului lui
Huygens, orificiile S
1
ș i S
2
acț ionează ca
surse independente de oscilaț ii cu aceeaș i
frecvenț ă (ca ș i ursa S) ș i în fază
(deoarece le-am dispus la o distanț ă egală
de S). În spaț iul delimitat de ecran se vor
propaga două unde sferice provenind de la două surse coerente. Să presupunem că
într-un punct P al mediului ajung oscilaț ii produse de două surse coerente S
1
ș i
S
2
. Considerăm punctul P aflat la o distanţă mare faţă de sursele coerente astfel
încât putem spune că cele două unde se propagă pe aceeaşi direcţie. Sursele S
1
ș i
S
2
emit unde sferice care, în punctul P, sunt descrise de ecuaț iile:

1
1 1
1
2
2 2
2
r A t
( r ,t ) sin2
r T
r A t
( r ,t ) sin2
r T
(4.36)
În (4.36) notăm:
1 2
1 2
A A
a ; a
r r
. Elongaț ia punctului P, supus la cele două
miș cări oscilatorii descrise de (4.36), se obț ine prin însumarea elongaț iilor date
de fiecare undă în P.

1 2
1 2
1 2
r r t t
ψ a sin2 a sin2
T T
a a a 


2 1 1 2
r r r r t
ψ 2acos 2 sin2
2 T 2
(4.37)
Relaț ia (4.37) reprezintă ecuaț ia de oscilaț ie a punctului P supus acț iunii celor
două perturbaț ii provenite de la sursele coerente S
1
ș i S
2
. După cum putem
observa punctul P are tot o miș care oscilatorie armonică dar a cărei amplitudine
depinde de diferenț a de drum de la cele două surse:

2 1
P
r r
A 2acos 2
2
(4.38)
Din (4.38) se poate observa că în funcț ie de diferenț a de drum
2 1
r r r ,
aplitudinea de oscilaț ie poate avea diferite valori:
a)
P
A 0 pentru
2 1
r r
2 ( 2m 1)
2 2
, adică
2 1
r r r ( 2m 1)
2
, cu
m 1,n . Deci toate punctele, din spaț iul de propagare a celor două unde,
pentru care diferenț a de drum este un număr impar de semilungimi de
undă, nu vor oscila (minim de interferenț ă).
b)
P
A 2a pentru
2 1
r r
2 m
2
, adică
2 1
r r r m , cu m 1,n . Deci
toate punctele, din spaț iul de propagare a celor două unde, pentru care
diferenț a de drum este un număr întreg de lungimi de undă, vor oscila cu
amplitudine 2a (maxim de interferenț ă).
Punctele care au aceeaşi fază se găsesc pe o suprafaţă descrisă de ecuaţia r
1
+ r
2
=
ct. care este ecuaţia unei familii de elipsoizi de revoluţie în jurul dreptei ce trece
prin cele două surse şi are drept focare sursele S
1
şi S
2
(Fig. 4.12).
Locul punctelor din spaț iu care au aceeaşi amplitudine este o suprafaț ă
determinată de ecuaț ia r
2
– r
1
= ct., care descrie o familie de hiperboloizi de
revoluţie în jurul axei S
1
S
2
care are drept focare sursele S
1
şi S
2
(Fig. 4.12).









Fig. 4.12
Locul geometric al tuturor punctelor de aceeaș i amplitudine (minimă sau
maximă) formează o franjă de interferenț ă. Distanț a dintre două franje de
interferenț ă se numeș te interfranjă.
Pentru a determina interfranja vom considera un plan paralel cu planul
surselor S
1
S
2
situat la o distanț ă D mult mai mare decât distanț a l dintre cele două
surse (Fig. 4.13). În acest plan, locul geometric al punctelor de amplitudine
constantă îl constituie o familie de hiperbole care se obț in prin intersecț ia acestui
plan cu familia de hiperboloizi din figura 4.12. Considerăm un punct P care se află
pe o hiperbolă de amplitudine maximă a cărei ecuaț ie este dată de
2 1
r r m din
figura 4.13 putem scrie:

k 2 1
x r r
sin ; tg
l D
(4.39)
S
1 S
2
S
1
S
2
r
1
r
2
x
m
r
2
-r
1

α

α

l

D

P

P
0
α















Fig. 4.13
Aproximăm sin prin tg (aproximaț ie când P este departe de surse), iar din
(4.39) rezultă poziț ia maximului de ordinul m faț ă de P
0
:

m
D
x m
l
(4.40)
Analog, pentru punctele în care amplitudinea este minimă, obț inem poziț ia
minimului de ordinul m faț ă de P
0
:

m
D
x ( 2m 1)
2l
(4.41)
Din relaț iile (4.40) ș i (4.41) se poate observa că distanț a dintre două maxime
respectiv minime, interfranja, este dată de relaț ia:

m 1 m
D
i x x
l
(4.42)
Din (4.42) se observă că interfranja are o valoare cu atât mai mare (ș i deci franjele
sunt cu atât mai distincte) cu cât distanț a D este mai mare ș i distanț a l mai mică.
Pentru un domeniu nu prea întins din jurul lui P
0
franjele de interferenț ă au forma
unor drepte paralele ș i echidistante, de amplitudini succesive maxime ș i minime.
Într-un plan perpendicular pe segmentul S
1
S
2
(situat în afara lui) franjele de
interferenț ă sunt cercuri concentrice, alternativ maxime ș i minime.



IV.8 Unde staț ionare

Interferenț a a două unde plane de aceeaș i frecvenț ă ș i aceeaș i
amplitudine, care se propagă pe aceeaș i direcț ie, dar în sensuri opuse, duce la
formarea de unde staț ionare. Fie două unde plane Ψ
1
ș i Ψ
2
care se propagă în
jurul axei Ox în sensuri opuse ș i ale căror ecuaț ii au forma:

1
2
t x
Asin2
T
t x
Asin2
T
(4.43)
Unda rezultantă, prin compunerea celor două unde, este descrisă de funcț ia:

1 2
x t
2Acos 2 sin2
T
(4.44)
După cum se poate observa din (4.44), orice punct al mediului elastic din spaţiul în
care s-a format unda staţionară, oscilează cu amplitudine constantă în timp,
rez
x
A 2Acos 2 , iar valoarea acestei amplitudini depinde de doar de x
(coordonata punctului). În funcț ie de x amplitudinea este maximă 2A, punct numit
ventru sau zero, punct numit nod (Fig. 4.14).







Fig. 4.14

Poziț ia ventrelor este determinată de condiț ia:
x m 2m
2 4
(4.45)
iar cea a nodurilor de condiț ia:
V
1 V
2
V
3
N
1
N
2
N
3
N
4
λ
2
λ
4
x
Ψ
1
, Ψ
2

x 2m 1
4
(4.46)
Distanț a dintre două noduri consecutive sau dintre două ventre consecutive este
2
, iar distanț a dintre un nod ș i un ventru este
4
.
Undele staț ionare se caracterizează prin aceea că amplitudinea unui punct
dat de pe direcț ia de propagare are aceeaș i valoare la orice moment. Acest lucru
nu este valabil pentru cazul unei singure unde, când amplitudinea unui punct din
spaț iul de propagare variază în timp.

IV.9 Unde sonore

Unele dintre cele mai studiate unde elastice sunt undele care sunt capabile
să producă o senzaț ie auditivă, numite unde sonore sau pe scurt sunete. Aceste
unde mecanice pentru a putea să fie percepute de urechea umană trebuie să
îndeplinească următoarele caracteristici:
a) timpul de oscilaţie trebuie să fie mai mare decât o valoare minimă de
0,06 s.
b) intensitatea trebuie să fie mai mare decât o valoare minimă de 10
-12

W/m
2
, numită prag de audibilitate.
c) frecvenţa trebuie să fie cuprinsă între ν = 20 Hz ÷ 20 kHz.
Partea din fizică care se ocupă cu studiul sunetelor se numeș te acustică. În
cadrul acusticii intră ș i studiul undelor sonore cu frecvenț e mai mari de 20 kHz,
numite ultrasunete, precum ș i cel al undelor sonore cu frecvenț e mai mici de 20
kHz, numite infrasunete (care în general sunt generate de trepidaț ii).
Caracteristicile sunetelor
Prin caracteristicile unui sunet se înț eleg acele mărimi care îl deosebesc de
un alt sunet: înălț ime, intensitate ș i timbru.
a) Înălţimea sunetului este o caracteristică dată de frecvenţa sa – sunetele
înalte au frecvenţă mare ș i sunt sunete ascuţite, iar sunete joase sau grave au
frecvenţa mică.
Determinarea frecvenț ei unui sunet se poate face prin comparaț ie cu un
sunet de referinț ă de frecvenț ă cunoscută. Metoda comparaț iei se bazează pe
fenomenul de bătăi în cazul undelor sonore care se suprapun într-un punct situat la
aceeaș i distanț a x de cele două surse care generează sunetele (cel de frecvenț ă
necunoscută ν ș i cel de frecvenț ă variabilă cunoscută ν
0
). Considerând că cele
două au aceeaș i amplitudine a, elongaț iile particulei mediului elastic din punctul
de coordonată x vor fi date de relaț iile:
1 0
2
x
ψ x,t a sin2 t
v
x
ψ x,t a sin2 t
v

unde v este viteza de propagare a undelor în mediu.
Elongaț ia rezultantă a particulei mediului din punctul de coordonată x va fi:
0 0
1 2
x x
2acos 2 t sin2 t
2 v 2 v

Amplitudinea undei rezultante nu este constantă în timp, rezultă că aceasta
prezintă întăriri ș i slăbiri periodice de intensitate. Acest fenomen este cunoscut sub
denumirea de fenomen de bătăi, de frecvenț ă
b 0
, permite ca din
determinarea experimentală a lui ν
b
ș i din cunoaș terea lui ν
0
să se poată calcula
frecvenț a ν a sunetului considerat.
b) Intensitatea sunetului. În cazul sunetelor se deosebesc două tipuri de
intensităț i:
- intensitatea sonoră (sau acustică) I
s

- intensitatea auditivă I
a

Intensitatea sonoră I
s
reprezintă energia transportată de unda sonoră în
unitatea de timp prin unitatea de suprafaț ă transversală la direcţia de propagare:

s
1 W
I
S t
(4.47)
Pentru sunetul normal cu frecvenț a de 1000 Hz, intensitatea acustică
variază între 10
-12
W/m
2
ș i 10
2
W/m
2
. Valoarea minimă a intensităț ii sonore care
poate fi percepută de urechea noastră se numeș te prag de audibilitate, iar valoarea
maximă care poate fi suportată de urechea noastră se numeș te prag de senzaț ie
dureroasă.
Datorită gamei de valori prea largi pentru intensitatea sonoră s-a convenit să
se definească o altă mărime caracteristică, al cărei domeniu de valori să fie mai
restrâns. Această mărime, numită nivel sonor (acustic) se defineș te prin relaț ia:

s
s
0
I
N lg
I
(4.48)
unde I
s
este intensitatea sonoră a sunetului considerat, iar I
0
este intensitatea de pe
pragul de audibilitate corespunzătoare frecvenț ei ν=1000 Hz (I
0
=10
-12
W/m
2
).
Când I
s
variază între 10
-12
W/m
2
ș i 10
2
W/m
2
, nivelul sonor N
s
variază de la 0 la 14.
Un bel reprezintă nivelul sonor al unui sunet a cărui intensitate sonoră este de 10
ori mai mare decât cea a pragului de audibilitate, I
0
. Urechea omului este sensibilă
la variaț ii ale intensu tăț ii sonore mai mici decât cea care corespunde pentru un
bel, în sensul că poate distinge două sunete a căror intensitate variază cu 26 %. Din
acest motiv în practică se foloseș te decibelul, cu simbolul dB. Un decibel
reprezintă nivelul sonor al unui sunet a cărui intensitate sonoră este de 1,26 ori mai
mare decât cea a pragului de audibilitate I
0
. ivelurile sonore în decibeli pot fi
calculate cu relaț ia:

s
s
0
I
N ( dB ) 10lg
I
(4.49)
Sunetele audibile au nivelul sonor între 0 ș i 140 dB.
Intensitatea auditivă (I
a
). S-a constatat că urechea noastră percepe două
sunete care au aceeaș i intensitate sonoră, dar frecvenț e diferite, ca două sunete de
tărie diferită. Astfel s-a introdus o altă mărime numită intensitate auditivă, notată
cu I
a
, ce caracterizează senzaț ia auditivă produsă omului de către un sunet.
Definirea acestei mărimi se bazează pe legea Weber – Fechner, stabilită
experimental, al cărei enunț este următorul: senzaț ia auditivă fiziologică este
proporț ională cu logaritmul zecimal al excitaț iei sonore. Prin definiț ie,
intensitatea auditivă a unui sunet este egală cu intensitatea sonoră a unui sunet
normal (ν=1000 Hz) care produce aceeaș i senzaț ie auditivă ca ș i sunetul dat.
Corespunzător, se defineș te ș i nivelul auditiv:

a
a
0
I
N 10lg
I
(4.50)

Nivelul auditiv se măsoară în foni. Fonul reprezintă nivelul auditiv al unui sunet a
cărui intensitate auditivă este de 1,26 ori mai mare decât intensitatea auditivă I
0
de
pe pragul de audibilitate a sunetului normal.
c) Timbrul sunetului este acea caracteristică care permite să fie deosebite
între ele două sunete de aceeaș i frecvenț ă ș i intensitate, emise de două surse de
naturi diferite. Această deosebire între sunete este determinată de faptul că în
general un sunet nu este simplu, ci este compus dintr-o suprapunere de sunete
simple de frecvenț e ν, 2ν, 3ν,…Dintre acestea, sunetul cu frecvenț a cea mai
joasă, ν, se numeș te sunet fundamental, iar sunetele cu frecvenț ele 2ν, 3ν,… se
numesc armonice superioare ale sunetului fundamental. Două corpuri ce emit
acelaș i sunet fundamental, emit armonice superioare diferite ș i acestea definesc
timbrul sunetului.

IV.10 Absorbț ia undelor

Unda emisă de o sursă se disipă într-un volum din ce în ce mai mare,
aceasta înseamnă că energia undei va traversa suprafeţe din ce în ce mai mari. Ca
urmare a interacț iunii undei cu mediu mediul prin care se propagă unda se
atenuează pe măsura propagării, adică energia transportată de undă este din ce în ce
mai mică. Astfel, spunem că unda suferă fenomenul de absorbţie în mediul unde se
propagă.
Fie un mediu de grosime d prin care se propagă o undă, dacă intensitatea
iniţială este I
0
, intensitatea undei la ieşirea din mediu va fi I<I
0
, datorită
fenomenului de absorbţie al mediului de grosime d.
Ne propunem să găsim o legătură între intensitatea undei I, după
parcurgerea unei distanţe d, în
funcţie de intensitatea I
0
a
fasciculului înainte de parcurgerea
distanţei d. Această relaț ie dintre
intensitatea fasciculului la intrarea
în mediu ș i intensitatea
fasciculului la ieș irea din mediu
în funcț ie de distanț a străbătută
ș i mediu reprezintă legea de
atenuare a fasciculului.
Considerăm o porț iune infinitezimală din mediu, de grosime dx. Intensitatea undei
incidente pe această porț iune este I(x) iar în urma atenuării undei la trecerea prin
mediul de grosime dx intensitatea undei scade cu dI care este direct proporț ională
cu intensitatea undei incidente, I(x) ș i cu distanț a străbătută de undă în mediu, dx,
coeficient de proporț ionalitate fiind α care este o caracteristică a mediului, numit
coeficient de absorbț ie liniară a mediului. Semnul minus arată că intensitatea
undei scade la trecerea prin mediu.
dI αI(x)dx (4.51)
Separând variabilele ș i integrând avem:
o
I d
I 0
0
dI I
dx; ln d;
I( x ) I


αd
0
I I e (4.52)
Relaț ia (4.52) reprezintă legea de atenuare liniară a undei la trecerea prin mediu.
Pentru studiul interacț iunii dintre undele mecanice ș i mediu definim
următoarele mărimi fizice:
I(x)
I
0
dx
d
I
I(x)-dI
Fig. 4. 15
1. coeficient de absorbţie liniară a mediului
absorbită
incidentă
W
W

2. coeficient de transmisie:
transmisă
incidentă
W
W

3. coeficient de reflexie a unei suprafeţe:
reflectată
incidentă
W
R
W


IV.11 Efectul Doppler

Dacă sursa sau receptorul se deplasează, frecvenţa sunetului receptată de
receptor este diferită de frecvenţa sursei. Aceasta înseamnă că trebuie să existe o
legătură între viteza relativă a sursei faţă de receptor sau invers, şi frecvenţa
receptată de receptor.
Ne propunem în continuare să găsim o legătură între frecvenţa sunetului pe
care o recepţionează receptorul şi frecvenţa sursei în funcţie de viteza relativă a
sursei faţă de receptor.

Fig. 4.16
v

este viteza a receptorului faţă de sursă. Când receptorul se deplasează pe distanţa
RR´ unda trebuie să străbată distanţa λ
R
, astfel putem scrie:

R S
+v·t (4.53)
unde


R
R
λ
c·t; t
c
(4.54)
iar c este viteza de propagare a sunetului în mediul respectiv. Înlocuind (4.54) în
(4.53) ș i efectuând calculele obț inem:

S R
v
1
c
(4.55)
Relaț ia (4.55) este valabilă când receptorul se îndepărtează de sursă cu
viteza v. Dacă receptorul se apropie de sursă frecvenţa receptată de receptor este:

S R
v
1
c
(4.56)
Ț inând cont că
c
frecvenț a semnalului recepț ionată de receptor este dată de
relaț ia:

R S
c v
c
(4.57)
unde semnul minus corespunde cazului în care receptorul se îndepărtează de sursă
iar semnul plus cazului în care receptorul se apropie de sursă.
În cazul în care, atât sursa cât ș i receptorul se deplasează, frecvenț a
recepț ionată de receptor poate fi găsită după relaț ia:

R
R S
S
c v
c v 
(4.58)
unde v
R
ș i v
S
sunt vitezele receptorului respectiv sursei.
Din relaț ia (4.57) se poate observa că atunci când receptorul se apropie de sursă,
frecvenț a pe care o recepț ionează acesta este mai mare decât frecvenț a sursei,
iar atunci când receptorul se îndepărtează de sursă frecvenț a recepț ionată este
mai mică decât frecvenț a sursei. Acest lucru se poate observa cel mai uș or dacă
stăm pe marginea străzii ș i suntem atenț i la maș inile care trec. Dacă o maș ină
care are claxonul pornit ș i se apropie de noi, sunetul emis îl auzim mai ascuț it
(frecvenț ă mare) în timp ce atunci când se îndepărtează sunetul este mai gros
(frecvenț ă mică). După cum se poate observa din (4.58) frecvenț a recepț ionată
de receptor depinde atât de viteza sursei cât ș i de cea a receptorului.
Capitolul V
ELECTROSTATICA

V.1 Sarcina electrică

Primul fenomen care a condus la apariţia electricităţii este electrizarea
corpurilor prin frecare. Din vremea lui Thales din Milet (624 – 546 î.e.n.) s-a
observat că unele substanţe, cum este chihlimbarul (electron, în limba greacă), după
ce sunt frecate cu alte materiale (stofă, blană de pisică, ş.a.) pot atrage corpuri mai
uşoare (fire de păr, bucăţi mici de paie, bucăţele de pergament ş.a.). Corpurile care
prin frecare capătă proprietatea de a atrage alte corpuri au fost numite corpuri
electrizate, iar ceea ce conferă această proprietate a fost numită electricitate. W.
Gilbert (în anul 1600) arată că şi alte substanţe (sticla, răşina) pot fi electrizate. El a
introdus cuvântul electricitate provenind de la cuvântul electron precum şi
termenul de forţă electrică. Acum cunoaştem un mare grup de substanţe care se pot
electriza în felul chihlimbarului (izolanţi): ebonit, celuloidul plexiglasul, etc. şi ştim
că frecarea se poate face nu numai cu blănuri de animale, ci şi cu postav, mătase,
hârtie etc. Mărimea fizică ce caracterizează starea de electrizare a unui este sarcina
electrică.
După cum se ştie, în structura atomului există o parte centrală, încărcată
pozitiv numită nucleu în jurul căreia se mişcă electroni (sarcini negative). Notând
sarcina cea maică, cunoscută, sau sarcina elementară cu e (e>0), s-a stabilit
experimental că sarcina electronului este –e, iar sarcina elementară pozitivă este
cea a protonului din nucleu (e). În orice particulă constituentă a substanţelor, atomi,
molecule, există sarcini pozitive (+n
p
e) şi sarcini negative (-n
n
e). Dacă particula
este neutră, atunci numărul sarcinilor pozitive este egal cu numărul sarcinilor
negative (n
p
=n
n
). Deci, în procesul de electrizare, dacă vor fi smulşi un număr de
electroni, corpul respectiv va rămâne încărcat pozitiv, iar corpul care îi va prelua se
va încărca negativ. O sarcină macroscopică va fi reprezentată printr-un număr
întreg de sarcini electrice elementare (q=Ne).
Din cele spuse până acum rezultă că sarcina electrică este o mărime fizică
cuantificată (sarcina elementară reprezintă cuanta de sarcină electrică) care în
sisteme izolate se conservă. Sarcina netă a oricărui corp este egală cu suma
algebrică a sarcinilor particulelor elementare din care este constituit corpul dat.
Ţinând seama de mecanismul procesului de electrizare prin frecare, rezultă
că numărul de sarcini elementare, luate de pe un corp, trebuie să fie egale cu
numărul de sarcini elementare, transferate pe un alt corp sau pe un sistem de
corpuri. Sarcina electrică nu poate fi distrusă. Această concluzie stă la baza legii
conservării sarcinii electrice: într-un sistem închis, suma algebrică a sarcinilor
electrice rămâne totdeauna constantă.
Sarcina electrică fiind o mărime fizică scalară este caracterizată, pe lângă
număr şi de o unitate de măsură. Unitatea de măsură pentru sarcina electrică, în
Sistemul Internaţional este Coulombul (C). Sarcina electrică elementară este
19
1e 1,602 10 C. De aici rezultă:

18
19
e
1C 6,24 10 e
1,602 10
(5.1)
adică unitatea SI de sarcină electrică, Coulombul, este egal cu sarcina a
18
6,24 10
electroni.

V.2 Distribuţia sarcinilor electrice

În condiţii normale, în substanţe sarcinile pozitive şi negative, egale ca
mărime, sunt distribuite uniform. Inducerea unei distribuţii neuniforme de sarcini
pozitive şi negative în corpuri (prin frecare) sau între părţi diferite ale aceluiaşi
corp (prin influenţă) reprezintă un proces de electrizare. În urma unui proces de
electrizare sarcina electrică se distribuie pe corpurile electrizate în mod diferit în
funcţie de natura corpului. În cazul conductorilor sarcina se distribuie pe suprafaţa
acestora (distribuţie superficială de sarcină) iar în cazul izolatorilor sarcina se
distribuie în volum (distribuţie volumică de sarcină).
a) Densitatea volumică de sarcină. La scară microscopică, sarcina
electrică are o structură granulară (discontinuă). Orice sarcină electrică este egală
cu un multiplu de sarcini electrice elementare egale cu cea a electronului, fie că
este pozitivă sau negativă. La scară macroscopică se poate considera că este
valabilă ipoteza continuităţii, deoarece în experienţele de electricitate efectuate la
această scară intervin sarcini electrice atât de mari – de cel puţin 10
4
sarcini
elementare – încât nu se poate distinge caracterul discontinuu al acestora. Dacă
sarcinile sunt distribuite într-un volum V, pentru a caracteriza starea de electrizare a
acestuia într-un punct P, se introduce noţiunea de densitate volumică de sarcină,
care se defineşte prin formula:

dq
dV
(5.2)
în care dq este sarcina conţinută într-un element de volum dV, din jurul punctului
P; ρ se măsoară în C/m
3
. Întreaga sarcină electrică q din volumul V se va calcula
după formula:

V
q dV (5.3)
b) Densitatea superficială de sarcină. Dacă volumul în care se află o
sarcină electrică q are una din dimensiuni tinzând la zero, se spune că avem o
distribuţie superficială de sarcini. O astfel de distribuţie se poate considera că există
în cazul conductoarelor. Astfel se defineşte noţiunea de densitate superficială de
sarcină, prin formula:

dq
dS
(5.4)
unde dq este sarcina care se află pe elementul de suprafaţă dS din jurul punctului P;
σ se măsoară în C/m
2
. În acest caz putem scrie:

S
q dS (5.5)
c) Densitatea liniară de sarcină. Dacă două dimensiuni ale volumului în
care se află sarcina q tind către zero, atunci spunem că distribuţia volumică se
reduce la o distribuţie liniară. În acest fel se poate considera repartiţia sarcinii
electrice pe un fir foarte subţire, cu diametrul neglijabil faţă de lungime. Astfel
definim densitatea liniară de sarcină λ, într-un punct P de pe curba C pe care se
află sarcinile prin formula:

dq
dl
(5.6)
unde dl este un element de lungime din jurul punctului P, iar dq este sarcina pe
care o poartă acest element de lungime.

V.3 Conductori şi izolatori

Toate materialele (substanţele) se împart, după comportarea lor electrică, în
două categorii mari: conductori şi izolatori.
Conductorii sunt materiale în interiorul cărora există particule cu
sarcină electrică capabile să se deplaseze în material pe distanţe macroscopice.
Aceste particule se numesc purtători de sarcină liberi. La rândul lor conductorii
sunt de mai multe tipuri:
 Metalele;
 Electroliţii;
 Gazele ionizate (plasma);
 Semiconductorii.
 Metalele sunt conductori buni (de clasa I). Purtătorii de sarcină în
metale sunt electronii liberi numiţi şi electroni de conducţie. Datorită prezenţei în
conductori a purtătorilor de sarcină liberi, orice sarcină în exces, comunicată
conductorului, într-un punct al acestuia nu rămâne la locul respectiv ci se
repartizează, practic instantaneu, pe toată suprafaţa conductorului. Dacă încercăm
să electrizăm prin frecare o vergea conductoare ţinută în mână nu reuşim, deoarece
orice deficit de electroni pe conductor este completat, practic instantaneu, prin
corpul experimentatorului, de la Pământ.
 Electroliţii sunt conductori de clasa a II-a, în care purtătorii de sarcină
sunt ionii liberi, de ambele semne.
 Gazele ionizate sunt tot conductori de clasa a II-a în care purtătorii de
sarcină pot fi atât ionii de ambele semne cât şi electronii. În starea de plasmă gradul
de ionizare al gazului este atât de mare încât plasme pot fi conductori tot atât de
buni ca şi metalele.
 Semiconductorii sunt materiale cu concentraţia purtătorilor de sarcină
maică de 10
4
– 10
5
ori decât în metale În semiconductori purtătorii de sarcină pot fi
(negativi) electronii sau (pozitivi) golurile.
 Izolatorii (dielectricii) sunt materiale fără purtători de sarcină liberi.
Sarcinile electrice din izolatori sunt legate de atomii sau de moleculele de care
aparţin. Acestea se numesc sarcini electrice legate. Ele au posibilitatea să se
deplaseze doar pe distanţe de ordinul a 1Å, ceea ce are ca efect polarizarea
dielectricului. Din cauza absenţei în izolatori a purtătorilor de sarcină liberi, orice
sarcină în exces comunicată izolatorului într-un punct al acestuia rămâne la locul
respectiv, nu se repartizează pe toată suprafaţa acestuia.

V.4 Interacţiunea a două sarcini electrice punctiforme. Legea lui Columb

Fie două sarcini electrice punctiforme q
1
şi q
2
, de acelaşi semn situate într-
un mediu oarecare la distanţa r una de cealaltă (Fig. 5.1). Punctiforme, pot fi
considerate şi sarcinile a două corpuri încărcate dacă dimensiunile liniare ale
corpurilor sunt mici comparativ cu distanţa dintre ele. Legea lui Coulomb exprimă
forţa de interacţiune dintre cele două sarcini:

1 2
2
q q
F k
r
(5.7)
unde k este o constantă care depinde de mediul în care se găsesc cele două sarcini.
Această constantă este de forma:

1
k
4
(5.8)
unde ε este o constantă care depinde de caracteristicile electrice ale mediului în
care se găsesc cele două sarcini, numită permitivitate electrică a mediului. Astfel,
forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice punctiforme (legea lui Coulomb)
este dată de relaţia:

1 2
2
q q
F
4 r
(5.9)
Dacă sarcinile se află în vid atunci expresia legii lui Coulomb este:

1 2
0
2
0
q q
F
4 r
(5.10)
unde ε
0
este o constantă universală numită permitivitatea electrică a vidului şi are
valoarea
2
12
0
2
C F
8,85.10
N m m
, de unde
2
9
2
0
1 N m
9 10
4 C

Din expresia scalară (5.9) a legii lui Coulomb nu rezultă toate proprietăţile forţei de
interacţiune dintre sarcinile electrice. Fiind o mărime vectorială, forţa cu care
acţionează sarcina punctiformă q
1
, asupra sarcinii punctiforme q
2
, aflată în vid, la
distanţa r de q
1
se scrie:

1 2
2
0
q q
ˆ F r
4 r

(5.11)
unde
r
ˆ r
r

este versorul direcţiei ce uneşte cele două sarcini.

1 2
3
0
q q
F r
4 r


(5.12)

Enunţul legii lui Columb: Forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice
punctiforme este direct proporţională cu produsul sarcinilor, invers proporţională
cu pătratul distanţelor dintre sarcini şi acţionează după direcţia ce uneşte cele
două sarcini.
Din relaţia (5.12) se poate observa că două sarcini electrice punctiforme de
acelaşi semn se resping în timp ce două sarcini electrice punctiforme de semne
contrare se atrag (Fig. 5.1).










Forţele coulombiene satisfac legea a treia a lui Newton: dacă sarcina q
1

acţionează asupra sarcinii q
2
cu forţa
12
F

atunci sarcina q
2
acţionează asupra
sarcinii q
1
cu forţa
21 12
F F
 

Dacă considerăm două sarcini electrice punctiforme situate la distanţa r una
de cealaltă, într-un mediu cu permitivitatea electrică ε, forţa de interacţiune dintre
cele două sarcini va fi dată de relaţia (5.9). În cazul în care aceleaşi două sarcini
sunt situate la aceeaşi distanţă r, una de cealaltă, dar în vid, forţa de interacţiune
dintre cele două sarcini este dată de relaţia (5.10). Împărţind cele două relaţii
membru cu membru obţinem:

0
r
0
F
F
(5.13)
Se observă că raportul dintre cele două forţe este o constantă ε
r
dată de raportul
dintre permitivitatea electrică a mediului şi permitivitatea electrică a vidului,
numită permitivitate electrică relativă a mediului. Această constantă ce
caracterizează mediul ne arată de câte ori forţa de interacţiune dintre cele două
ˆ r
Fig. 5.1
y
x
O
21
F


12
F


r


2
q

1
q

ˆ r

y
x
O
21
F


12
F


r


2
q
1
q

sarcini aflate în vid este mai mare decât forţa de interacţiune dintre cele două
sarcini aflate în mediul cu permitivitatea ε. Din (5.13) se observă că
r 0
.

V.5 Câmpul electric

V.5.1 Noţiunea de câmp electric

Forma de existenţă a materiei diferită de substanţa prin care se transmit (cu
viteză finită) interacţiunile electrice, se numeşte câmp electric. Câmpul electric
produs de sarcinile imobile (statice), poartă denumirea de câmp electrostatic. În
cazul sarcinilor mobile (în mişcare dirijată) se utilizează numai denumirea de câmp
electric.
În jurul unei sarcini electrice Q există întotdeauna câmp electric. Existenţa
acestui câmp se pune în evidenţă cu ajutorul unei alte sarcini q
0
, plasată în regiunea
din spaţiu unde se manifestă câmpul electric. Asupra acestei sarcini, numită sarcină
de probă, acţionează o forţă de natura celei exprimate de legea lui Coulomb. Prin
sarcină de probă se înţelege o sarcină atât de mică încât nu modifică câmpul
electric în care se află aceasta. Prin convenţie sarcina corpului de probă este
considerată pozitivă. Atunci putem introduce o mărime fizică vectorială care să
caracterizeze câmpul electric într-un punct al său. Această mărime numită
intensitatea câmpului electric se defineşte după relaţia:

0
F
E
q


(5.14)
Intensitatea câmpului electric într-un punct al său este dată de raportul dintre forţa
cu care acel câmp acţionează asupra unităţii de sarcină pozitivă plasată în acel
punct.
Deci forţa coulombină de interacţiune dintre sarcina Q (numită şi sarcină
generatoare de câmp) şi sarcina de probă q
0
poate fi scrisă:

0
F q E
 
(5.15)
Această forţă cu care câmpul electric creat de sarcina Q acţionează asupra sarcinii
de probă q
0
, aflată într-un punct al câmpului, poartă denumirea de forţă electrică.
În cazul câmpului electric creat de o sarcină electrică punctiformă vectorul câmp
electric în orice punct al câmpului (dat de vectorul de poziţie r

) poate fi găsit
folosind relaţiile (5.12) şi (5.14):

3
0
Q
E r
4 r


(5.16)










Vectorul câmp electric are aceeaşi direcţie ca şi F

, iar sensul lui depinde de
semnul sarcinii Q (Fig. 5.2). Modulul vectorului câmp electric (intensitatea
câmpului electric) este dat de relaţia:

2
0
Q
E
4 r
(5.17)

V.5.2 Reprezentarea câmpului electric

Din punct de vedere intuitiv câmpul electric se reprezintă prin linii şi tuburi
de câmp.
Linia de câmp, sau linia de forţă, este o curbă tangentă la vectorul câmp
electric în fiecare punct (Fig. 5.3, a). O suprafaţă generată de liniile de câmp care
se sprijină pe un contur închis, se numeşte tub de câmp sau tub de forţă (Fig. 5.3,
Q
q
0
E


F


r


Fig. 5.2
b). Prin orice punct al spaţiului trece o linie şi numai una. Orientarea câmpului
reprezentat prin linii de câmp este indicată de săgeata de pe linia de câmp.
Liniile de câmp nu intră şi nici nu ies dintr-un tub de câmp. Prin convenţie,
un câmp electric mai intens decât altul se reprezintă printr-un număr mai mare de
linii de câmp ce străbat unitatea de suprafaţă, perpendiculară pe aceste linii, decât
un câmp mai puţin intens. Liniile de câmp electric pleacă din sarcina pozitivă şi
intră în sarcina negativă. În cazul sarcinilor electrice punctiforme şi izolate liniile
de câmp plecă din sarcina pozitivă iar celălalt capăt se găseşte la infinit. Pentru
sarcinile negative liniile de câmp vin de la in,finit şi intră în sarcină. Deci putem
spune că in cazul sarcinilor electrice punctiforme câmpul electric este radial; astfel
liniile de câmp coincid ca direcţie cu vectorul câmp electric în fiecare punct.
Atunci când în fiecare punct al unei regiuni din spaţiu vectorii E

sunt egali,
spunem că în acea regiune este un câmp electric uniform, caz în care liniile de
câmp sunt paralele şi echidistante.
Ansamblul liniilor de câmp din preajma corpurilor sau ansamblelor de
corpuri încărcate cu sarcini electrice formează spectrul electric al câmpului generat
de respectivul corp sau ansamblu de corpuri (Fig. 5.4).

1
E

2
E


3
E


(a) (b)
Fig. 5.3

V.5.3 Principiul superpoziţiei câmpurilor

În V.5.1 am văzut cum calculăm câmpul electric creat de o sarcină
punctiformă în jurul acesteia. Acum ne punem problema calculului câmpului
Fig. 5.4 – spectrul câmpului electric creat de: (a) sarcină electrică punctiformă
pozitivă; (b) sarcină electrică punctiformă negativă; (c) ansamblu de
două sarcini electrice punctiforme, una pozitivă ș i una negativă;
ansamblu de două sarcini electrice punctiforme pozitive; (d) câmp
electric uniform.
+Q
(a)
-Q
(b)

+
-
(c)
+
q
+
q
(d)
+ + + + + + + + +
- - - - - - - - - - - -
(d)
electric creat în jurul unui ansamblu de sarcini electrice. Pentru a calcula acest
câmp electric folosim principiul superpoziţiei:
Acţiunile unor câmpuri electrice care există în acelaşi timp într-un punct
oarecare din spaţiu se suprapun, fiind egale cu acţiunea unui câmp electric egal cu
suma vectorială a acelor câmpuri.

1 2 3
1
n
n i
i
E E E E E E
     
 (5.18)

V.5.4 Expresiile câmpului electrostatic în cazul unor distribuţii de sarcini

Când sarcinile sunt distribuite pe o suprafaţă S, atunci câmpul elementar
produs într-un punct P, al cărui vector de poziţie faţă de un punct O este r

, de
către sarcina elementară dQ dS ce se găseşte pe un element de suprafaţă dS
din jurul punctului O, este dată de relaţia:

3
0
4
dS
dE r
r


(5.19)
unde σ este densitatea superficială de sarcină. Ţinând cont de principiul
superpoziţiei câmpul electric în punctul P, produs de sarcinile de pe suprafaţa S, se
obţine prin integrarea relaţiei (5.19):

3
0
1
4
S
dS
E r
r


(5.20)
În cazul unor sarcini distribuite în volum, densitatea volumică de sarcină
este ρ. Câmpul electric produs în P de întreaga sarcină din acel volum se calculează
în mod analog cu câmpul electric creat de o distribuţie superficială de sarcină,
acesta calculându-se după relaţia:

3
0
1
4
V
dV
E r
r


(5.21)
Dacă sarcinile au o distribuţie continuă pe o curbă C, densitatea liniară de
sarcină fiind λ, câmpul electric produs de aceste sarcini în punctul P se poate
calcula cu ajutorul formulei:

3
0
1
4
C
dl
E r
r


(5.22)

V.5.5 Fluxul câmpului electric. Legea lui Gauss

Prin convenţie, se consideră că numărul de linii de câmp ce trec prin
unitatea de suprafaţă perpendiculară pe linii este proporţional cu intensitatea E a
câmpului electric. Dacă în câmpul uniform E

trec perpendicular prin unitatea de
suprafaţă E linii de câmp, atunci prin suprafaţa S
0
trec perpendicular ES
0
linii de
câmp.
Se numeşte flux al câmpului electric printr-o suprafaţă oarecare S
0
, şi se
notează cu Φ, numărul de linii de câmp care străbat suprafaţa S
0
(care poate fi şi
imaginară) normală la linii.










În cazul în care câmpul electric este omogen iar suprafaţa S
0
este normală la
liniile de câmp (Fig. 5.5 a) fluxul câmpului electric prin această suprafaţă este:

0
E S (5.23)
Pentru a calcula fluxul electric printr-o suprafaţă S aşezată înclinat faţă de
liniile de câmp (Fig. 5.5 b), se proiectează S pe un plan perpendicular pe E

şi se
obţine
0
S S cos . Se vede că fluxul electric prin S
0
este egal cu fluxul ce străbate
suprafaţa S. Deci fluxul prin S este:
(a) (b)
S
0

n


E


S



E


n


α
Fig. 5.5

0 0
E S E S cos (5.24)
sau
E S
 
(5.25)
unde se notează cu S

vectorul:
S S n



iar n

este vectorul normalei la suprafaţă.
În cazul în care câmpul electric este neuniform ( E cons tant

), se
defineşte, mai întâi, un flux electric elementar:
d E dS
 
(5.26)
printr-un element de suprafaţă dS

, pe care E

poate fi considerat constant şi prin
integrare se determină fluxul total:

S S
E dS EdS cos
 
(5.27)
Se observă că fluxul electric este o mărime algebrică, iar semnul lui depinde
de alegerea sensului normalei la suprafaţă.
Legea lui Gauss exprimă fluxul câmpului electric printr-o suprafaţă în
funcţie de zona în care se găseşte sarcina (sau ansamblu de sarcini) faţă de
suprafaţă.

0
S
0
q
dacă sarcina se gaseşteînint eriorul sup rafeţei
q
E dS dacă sarcina segaseşteînint eriorul sup rafeţei
2
0 dacă sarcina se găseşteînexteriorul sup rafeţei
 

(5.28)
Relaţia (5.28) reprezintă forma integrală a legii lui Gauss. Legea lui Gauss
ne permite calculul câmpului electric creat de diferite distribuţii de sarcină.
Forma locală (diferenţială) a legii lui Gauss.
Dacă sarcina Q este distribuită în spaţiu, densitatea volumică de sarcină este
dQ
dV
unde dQ este sarcina cuprinsă în elementul de volum dV. Sarcina electrică
totală Q este:

V
Q dV (5.29)
Conform teoremei Green – Ostrogradski fluxul total se poate scrie:

S V
E dS divEdV
  

(5.30)
adică, fluxul vectorului E

prin suprafaţa închisă S este egal cu integrala de volum a
divergenţei vectorului E

, extinsă la volumul delimitat S.
Folosind relaţiile (5.29) şi (5.30) legea lui Gauss poate fi scrisă astfel:

S V V
1
E dS divEdV dV
  

(5.31)
De unde se obţine forma locală (diferenţială) a legii lui Gauss:
divE

(5.32)
Din (5.32) observăm că semnificaţia fizică a divergenţei este dată de densitatea
volumică a sarcinilor electrice. Divergenţa este mai mare în punctele unde există o
densitate de volum a sarcinilor electrice mai mare. Cu cât pornesc mai multe linii
de câmp dintr-o suprafaţă închisă, cu atât fluxul electric total este mai mare şi ca
urmare, cu atât divergenţa câmpului electric va fi şi ea mai mare. Dacă într-un
punct, divE 0

, din acel punct nu pornesc linii de câmp şi 0 . Dacă într-un alt
punct, divE 0

, acest punct reprezintă o sursă de câmp electric.

V.5.6 Câmpul electric creat de un plan infinit încărcat uniform

Pentru a calcula câmpul electric creat de un plan infinit încărcat uniform cu
sarcină electrică vom alege convenabil o suprafaţă gaussiană de forma unui cilindru
perpendicular pe plan (Fig. 5.6).












Fig. 5.6
Considerăm planul încărcat cu densitatea superficială de sarcină +σ. Deoarece
câmpul electric E

este paralel cu suprafaţa laterală a cilindrului (perpendicular pe
norma la suprafaţa laterală) fluxul său prin suprafaţa laterală este nul. Bazele
cilindrului sunt normale la E

astfel că fluxul prin suprafaţa bazelor, egal cu fluxul
total prin suprafaţa cilindrului gaussian este:

S
S
0
dS
2 E dS (5.33)
Din (5.33) găsim că intensitatea câmpului electric creat este:

0
E
2
(5.34)
Câmpul electric generat de un plan infinit de sarcină este direct
proporţional cu densitatea superficială de sarcină şi este acelaşi în toate punctele
spaţiului.

V.5.7 Câmpul electric între două plane paralele, încărcate uniform cu
sarcină de semn opus

În cazul câmpului creat de planul de sarcină negativă acesta este orientat
normal la plan, spre plan şi are valoarea dată de (5.34).
+
+
+
+
+
dS
dS

σ
S
2
n


1
n


l
n


E


Câmpul electric între două plane paralele, încărcate uniform cu sarcină de
semne contrare, aflate la distanţa d unul de celălalt (Fig. 5.7), este dat de suma
dintre câmpurile electrice create de cele două plane în spaţiul dintre ele.


E









Fig. 5.7
În exteriorul planelor câmpurile, fiind orientate în sens opus şi egale ca mărime, se
anulează reciproc,
ext
E 0 . Pe baza relaţiei (5.34) câmpul planului încărcat pozitiv
este
0
E
2
, iar câmpul planului încărcat negativ este
0
E
2
. Notând cu
valoarea absolută a densităţii superficiale de sarcină a celor două
plane, câmpul electric între plane este:

0 0 0
E E E
2 2
(5.35)
Câmpul electric între două plane paralele are valoarea dublă câmpului
creat de un singur plan, încărcat cu aceeaşi densitate superficială de sarcină.
Relaţia (5.35) este valabilă şi în cazul a două plăci plan-paralele finite, încărcate
uniform, cu excepţia efectelor ce apar la marginea plăcilor. Sistemul format din
două plăci plane paralele finite, situate la o distanţă d una de cealaltă, separate
între ele printr-un mediu dielectric (izolator), se numeşte condensator plan. Prin
urmare relaţia (5.35) ne dă relaţia câmpului electric între plăcile condensatorului
plan.


E

E




E


E


V.6 Potenţialul electric

V.6.1 Lucrul mecanic efectuat de forţa electrică

O sarcină electrică liberă q
0
, aflată într-un câmp electric de intensitate E

,
este acţionată de forţa
0
F q E
 
, care îi va imprima o mişcare accelerată. Acest
lucru mecanic este dat, pe deoparte de produsul scalar dintre vectorul forţă electrică
şi vectorul deplasare, pe de altă parte de variaţia energiei potenţiale a sistemului
sarcină – câmp electric.
Lucrul elementar efectuat de forţa câmpului este:

0
dL F dl q E dl
   
(5.36)
Lucrul mecanic efectuat de câmp se obţine prin integrarea ecuaţiei (5.36):

2 2
12 0
1 1
L dL q E dl
 
(5.37)
Dacă notăm cu W(1) şi W(2) energia potenţială a sistemului câmp electric – sarcină
în punctele 1 şi 2, atunci lucrul mecanic îl putem scrie:

2
12 0
1
L W( 2) W( 1) q E dl
 
(5.38)
Dacă sarcina q
0
este deplasată fără acceleraţie din punctul 2 în punctul 1,
împotriva forţei câmpului, de către o forţă exterioară, aceasta efectuează un lucru
mecanic egal cu (5.38) şi de semn opus. Întreg lucrul efectuat de forţa exterioară se
înmagazinează în energia potenţială a sistemului sarcină – câmp electric, care
creşte de la W(2) la W(1).

V.6.2 Potenţialul câmpului electric

Potenţialul câmpului electric într-un punct al câmpului reprezintă raportul
dintre energia potenţială a unei sarcini în acel punct şi sarcina respectivă.
Împărţind (5.38) prin q
0
obţinem:

2
1
V( 2) V( 1) E dl
 
(5.39)
unde

0 0
W( 1) W( 2 )
V( 1) , V( 2 )
q q
(5.40)
sunt potenţialele câmpului electric în punctele (1) şi (2). Relaţia (5.39) mai poate fi
scrisă:
dV E dl
 
(5.41)
Observăm că potenţialul este o mărime fizică scalară care este funcţie
numai de punctul în care este definit. Câmpul electric poate fi caracterizat atât cu
ajutorul potenţialului cât şi cu ajutorul intensităţii câmpului E

.
Din (5.38) rezultă că lucrul mecanic al forţelor electrice este proporţional cu
variaţia potenţialului V între punctele (1) şi (2).

12 0 2 1 0 12
L q (V V ) q U (5.42)
De aici se poate defini diferenţa de potenţial dintre punctele (1) şi (2) (sau tensiune
electrică): U
12
este numeric egală cu lucrul mecanic necesar deplasării unităţii de
sarcină pozitive în câmpul electric între punctele (1) şi (2). Potenţialul, creat de o
sarcină electrică punctiformă, într-un punct oarecare din spaţiu, aflat la distanţa r de
sarcina generatoare de câmp, Q, se exprimă în funcţie de o constantă arbitrară
aditivă:

0
Q
V C
4 r
(5.43)
Pentru determinarea univocă a potenţialului electric, se impune o condiţie
suplimentară. În cazul unui câmp generat de o sarcină punctiformă sau în cazul
unei distribuţii de sarcină localizată într-o regiune finită din spaţiu, se alege, prin
convenţie, constanta aditivă egală cu zero, astfel încât potenţialul să tindă la zero
când distanţa r tinde la infinit (V 0 ).
Rezultă că potenţialul într-un punct (1) este numeric egal cu lucrul mecanic
necesar deplasării unităţii de sarcină pozitivă din acel punct la infinit:

1
1
0 0
L Q
V
q 4 r
(5.44)
Unitatea de măsură pentru potenţial respectiv pentru tensiunea electrică este:
J
V U 1V 1
C
.
În practică se alege frecvent ca potenţial de referinţă potenţialul Pământului,
care se ia egal cu zero (
sol
V 0 ). Astfel potenţialul unui conductor reprezintă
diferenţa de potenţial între potenţialul unui punct de pe suprafaţa sa şi Pământ
(„masa”). Această alegere este justificată, prin faptul că Pământul se comportă ca o
sferă suficient de conductoare şi se poate admite că potenţialul acestuia este
constant. În plus, Pământul, datorită dimensiunilor lui foarte mari, se comportă ca
un rezervor care nu-şi modifică starea electrică atunci când capătă sau pierde
sarcini electrice de valori uzuale.
Convenţia practică,
sol
V 0 , nu rămâne valabilă la scară astronomică. În
cazul ansamblului Pământ – atmosferă, Pământul se comportă ca şi cum ar purta
sarcini (în general negative).
În cazul unei sarcini punctuale, după cum arată formula (5.44), atunci când
r tinde la zero, V tinde la infinit, ceea ce înseamnă că în punctul în care se află
sarcina punctuală potenţialul este infinit. Aceasta nu poate avea loc în realitate,
deoarece în natură nu există sarcini riguros punctuale. Orice sarcină electrică, oricât
de mică, - cum ar fi sarcina electronului - , este purtată de o sarcină care are
dimensiuni finite.
Locul geometric al punctelor în care potenţialul electric are aceeaşi valoare
formează o suprafaţă echipotenţială. În cazul unei sarcini punctiforme, condiţia
V=constant, conduce la r=constant, care reprezintă ecuaţia unei sfere. Deci
suprafeţele echipotenţiale ale unei sarcini punctiforme sunt sferice.



Potenţialul în cazul unor distribuţii de sarcină.
1. Ansamblu de sarcini punctuale. În acord cu convenţia V 0 , dacă
sarcinile q
i
se află în punctele P
i
dintr-o regiune finită a spaţiului, potenţialul într-
un punct oarecare M, faţă de care sarcinile se află la distanţele r
i
(Fig. 5.8), va fi
egal cu suma algebrică a potenţialelor datorate fiecărei sarcini în parte în punctul
M, deoarece câmpurile electrice se adună geometric (legea superpoziţiei
potenţialelor).

n n
i
M i
i 1 i 1
0 i
q 1
V V
4 r
(5.45)










2. Distribuţii liniare, superficiale şi volumice de sarcini. În cazul unei
distribuţii liniare de sarcini, de densitate liniară λ, a unei distribuţii superficiale de
sarcini de densitate σ şi a unei distribuţii volumice de sarcini de densitate ρ,
potenţialul electric se defineşte în acelaşi mod, descris anterior, numai că sumele
sunt înlocuite cu integrale extinse respectiv la curba C, suprafaţa S sau volumul V
care poartă sarcinile.

C
0
S
0
V
0
1 dl
V
4 r
1 dS
V
4 r
1 dV
V
4 r
(5.46)
1
r


2
r


n
r


P
1
P
2
P
n
q
1
q
2
q
n
Fig. 5.8
Observaţie
Când sarcinile care produc câmpul electric sunt distribuite până la infinit,
convenţia teoretică V 0 nu se poate aplica.

V.6.3 Relaţia între câmp şi potenţial

Considerăm un condensator plan (două plăci conductoare, încărcate cu
sarcini electrice egale dar de semn contrar, aflate în aer, la o distanţă d una de
cealaltă). Câmpul electric într-un asemenea condensator este uniform (Fig. 5.9).
Dorim să calculăm diferenţa de potenţial dintre armăturile acestui condensator în
funcţie de intensitatea câmpului electric şi de distanţa dintre armături.








Fig. 5.9
Diferenţa de potenţial dintre cele două armături poate fi calculată cu
ajutorul relaţiei:

AB 0 A B 0 AB 0 BA
L q (V V ) q U q U (5.47)
unde L
AB
este lucrul mecanic efectuat de câmp pentru a transporta sarcina de probă,
pozitivă, q
0
, între cele două armături, iar U
AB
este tensiunea electrică (diferenţa de
potenţial dintre cele două armături). Pe de altă parte acest lucru mecanic mai poate
fi calculat şi cu ajutorul relaţiei:

AB AB
L F d (5.48)
E


-
-
-
-
-
-
-
-

x
y
O
A B
+
+
+
+
+
+
+
x
1
x
2
1 2
unde F
AB
este forţa cu care câmpul transportă sarcina electrică q
0
între cele două
armături, aceasta fiind data de relaţia

AB 0
F q E (5.49)
unde E este intensitatea câmpului electric dintre armături.
Din relaţiile (5.47), (5.48) şi (5.49) găsim pentru tensiunea electrică dintre armături
relaţia:

AB BA
U E d U (5.50)
Considerăm două puncte 1 şi 2 foarte apropiate astfel că
2 1
x x dx şi
1 2
V V dV sunt variaţiile foarte mici ale acestor mărimi între cele două puncte.
Folosind relaţia (5.50) putem scrie:

1 2 2 1
V V E( x x ) (5.51)
Astfel ţinând seama că
x
E E din (5.51) rezultă:

x
dV
E
dx
(5.52)
În situaţii mai generale, când câmpul electric nu este orientat în direcţia axei x, ca
în figura 5.9, vom avea componente similare ale câmpului electric pe direcţiile y şi
z:

x y z
V V V
E ; E ; E ;
x y z
(5.53)
unde semnul „∂”, în loc de semnul d, arată că pentru obţinerea componentelor E
x
,
E
y
şi E
z
a câmpului electric derivarea potenţialului V(x,y,z) se face numai în raport
cu variabilele x, y şi z.

x y z
V V V
E E i E j E k i j k
x y z
i j k V grad V
x y z
      
  
(5.54)
Astfel intensitatea câmpului electric poate fi exprimată prin relaţia:
E grad V

(5.55)
unde
grad i j k
x y z
  

Intensitatea câmpului electric într-un punct din spaţiu este egală în valoare
cu gradientul potenţialului în acel punct şi are orientarea opusă vectorului
gradient.
Din (5.50) se vede că E poate fi exprimat în SI şi în V/m.
Liniile din câmp ce au acelaşi potenţial în toate punctele lor se numesc linii
echipotenţiale. Liniile câmpului electric sunt întotdeauna normale la liniile
echipotenţiale şi sunt orientate în sensul micşorării potenţialului (5.55).
Suprafeţele din câmp ce au acelaşi potenţial în toate punctele lor se numesc
suprafeţe echipotenţiale. De exemplu, suprafeţele sferice centrate pe sarcina
punctiformă ce generează câmpul electric sunt suprafeţe echipotenţiale, planele
paralele cu plăcile din interiorul plăcilor unui condensator plan sunt de asemenea
suprafeţe echipotenţiale. În acest caz liniile câmpului electric sunt întotdeauna
normale la suprafeţele echipotenţiale şi orientate în sensul micşorării potenţialului.
Volumele din spaţiu care au acelaşi potenţial în toate punctele se numesc volume
echipotenţiale. În subcapitolul următor V.7 arătăm că volumul oricărui conductor
este echipotenţial.

V.7 Conductori în câmp electrostatic

Din punct de vedere microscopic, în cazul conductoarelor metalice, se poate
considera că purtătorii de sarcini (electronii) se mişcă liber şi dezordonat în reţeaua
cristalină, iar ionii reţelei, care sunt pozitivi sunt consideraţi imobili (aceştia
execută miș cări de oscilaţii în jurul poziţiei de echilibru datorită agitaţiei termice).
Dacă un asemenea conductor, neutru din punct de vedere electric, este
plasat în câmp electric omogen cu intensitatea
0
E

, câmpul pătrunde în conductor şi
acţionează asupra sarcinilor electrice libere, care vor începe să se mişte în sens
opus câmpului. Deoarece conductorul este neutru din punct de vedere electric, în
zona din care au plecat electronii rămâne necompensată sarcina pozitivă, egală cu
sarcina negativă deplasată. Odată cu începerea deplasării în conductor a sarcinilor
electrice, în conductor apare un câmp electric generat de sarcinile separate
i
E

,
numit câmp electric indus, a cărui orientare (de la sarcinile electrice pozitive la
sarcinile electrice negative) este opusă orientării câmpului electric exterior
0
E

.
Câmpul electric real E

în conductor este câmpul rezultat din suprapunerea celor
două câmpuri
0 i
E E E
  
. Separarea sarcinilor de semn opus în conductor
continuă până când câmpul
i
E

devine egal în valoare cu câmpul exterior
0
E

, pe
care-l anulează complet. În acest moment, când câmpul electric în conductor este
egal cu zero, forţa electrică F qE
 
ce acţionează asupra sarcinilor electrice libere
din conductor este egală cu zero şi ca urmare se realizează echilibrul electrostatic.
În condiţii de echilibru electrostatic când E 0 conform cu (5.55) rezultă
că V( x, y,z ) const. . Adică
volumul oricărui conductor în
echilibru electrostatic este volum
echipotenţial, ceea ce înseamnă că
diferenţa de potenţial (tensiunea
electrică) dintre oricare două puncte
din interiorul conductorului
(inclusiv suprafaţa) este zero.
În figura 5.10 este ilustrată
dependenţa câmpului şi
potenţialului de distanţa r în cazul
unui conductor sferic plasat în câmp
electric. După cum se poate observa
toate punctele conductorului,
inclusiv cele de pe suprafaţa lui, au
acelaşi potenţial. Suprafaţa oricărui
+Q
O
E
r
V
r
O
Fig. 5.10
2
0
Q
4 r

0
Q
4 r

conductor în echilibru electrostatic este suprafaţă echipotenţială.
După cum am arătat deja în V.6.3 liniile câmpului electric sunt normale
întotdeauna la suprafeţele echipotenţiale. Rezultă de aici că modificarea structurii
câmpului electric omogen, la introducerea în câmp a unei sfere conductoare, are loc
în aşa fel încât liniile de câmp care se termină pe sarcinile de pe suprafaţa
conductorului, sau pornesc de pe această suprafaţă, să fie normale la suprafaţa
conductorului. Adică vectorul intensitate câmp electric este întotdeauna
perpendicular pe suprafaţa conductorului. Acest lucru este normal dacă ţinem cont
de faptul că în cazul unui conductor în echilibru electrostatic sarcinile electrice
libere trebuie să fie în echilibru. Dacă intensitatea
câmpului electric nu ar fi normală la suprafaţă atunci
aceasta s-ar descompune după două direcţii
perpendiculare, una tangentă la suprafaţă iar cealaltă
normală la suprafaţă (fig. 5.11). În acest caz componenta
câmpului tangentă la suprafaţă ar determina o mişcare a
sarcinilor libere pe suprafaţă ceea ce ar însemna că nu mai
putem vorbi de conductor în echilibru electrostatic.
În concluzie liniile câmpului electric sunt întotdeauna normale la suprafaţa
conductorilor în echilibru electrostatic.

V.7.1 Conductori încărcaţi în echilibru electrostatic

După cum am văzut mai sus interiorul unui conductor în echilibru
electrostatic este volum echipotenţial ceea ce înseamnă că diferenţa de potenţial
dintre oricare două puncte din interiorul conductorului este zero, adică intensitatea
câmpului electric în interiorul conductorului este zero. Acest lucru nu înseamnă
altceva decât că dacă încărcăm un conductor cu sarcină electrică aceasta o să fie
repartizată doar la suprafaţa conductorului nu şi în interiorul acestuia. Repartizarea
sarcinii pe suprafaţa conductorilor încărcaţi nun este uniformă decât în cazul
conductorilor sferici.
E


n
E


t
E


Fig. 5.11
Calculul câmpului şi potenţialului creat de un conductor sferic încărcat se
poate face observând (fig. 5.10) că pe suprafaţa acestuia şi în exteriorul
conductorului câmpul electric şi potenţialul au aceeaşi valoare cu câmpul electric
creat de o sarcină electrică punctiformă la distanţa r de aceasta. Ca şi cum sarcina
de pe suprafaţa conductorului ar fi concentrată în centrul conductorului sferic sub
forma unei sarcini punctiforme.
În cazul conductorilor alungiţi, sau cu vârfuri ascuţite, sarcina electrică se
aglomerează pe capetele conductorilor şi pe vârfurile ascuţite. Datorită faptului că
densitatea de sarcină pe vârfurile ascuţite ale conductorilor este mai mare, câmpul
electric de la suprafaţa conductorului este mai intens în jurul vârfurilor ascuţite. În
jurul vârfurilor foarte ascuţite intensitatea câmpului electric poate deveni foarte
mare încât sub acţiunea forţei sale electronii liberi de la suprafaţă sunt smulşi şi
conductorul se descarcă, fenomen numit emisie de câmp. Funcţionarea
paratrăsnetului se bazează pe efectul emisiei de câmp a electronilor de pe vârful său
ascuţit. Electronii smulşi de pe vârful paratrăsnetului, prin descărcare lentă,
neutralizează norii învecinaţi şi astfel se elimină descărcarea lor violentă prin alte
corpuri pe care le-ar putea distruge.
Faptul că în interiorul cavităţilor din conductori câmpul electric este nul
face ca aceste cavităţi să fie folosite pentru ecranarea electrostatică a aparatelor de
măsură sensibile la câmpuri electrice perturbatoare. Nu este necesar ca peretele
cavităţii să fie continuu, ci este suficient o cuşcă din plasă de sârmă care va avea
acelaşi efect de ecranare ca şi o cavitate închisă complet. Dacă această cavitate se
leagă la pământ poate primi sau pierde sarcină electrică, atingând potenţialul zero,
fără ca în interiorul ei să apară câmp electric.
Trebuie precizat faptul că un strat conductor nu ecranează aparatele din
exteriorul său faţă de câmpul electric generat de sarcinile electrice aflate în
interiorul cavităţii sale. În cazul în care stratul conductor este legat la pământ
ecranează aparatele din exterior şi faţă de câmpul sarcinilor electrice aflate în
interiorul său; este un ecran din interior spre exterior şi din exterior spre interior.
Aceste lucruri pot fi demonstrate folosind teorema lui Gauss aplicate în
cazul unei cavităţi dintr-un conductor. Această demonstraţie ar constituii un real
exerciţiu pentru cei ce doresc să înţeleagă pe deplin aceste mecanisme.

V.7.2 Capacitatea electrică

Dacă încărcăm un conductor cu sarcină electrică acesta va căpăta un
potenţial faţă de pământ (reamintim că potenţialul pământului, prin convenţie, este
zero). Cu cât sarcina electrică de pe conductor este mai mare cu atât potenţialul
acestuia faţă de pământ este mei mare. Se constată că oricare ar fi sarcina Q de pe
conductor şi potenţialul V corespunzător acesteia, pentru un conductor dat raportul
Q
C
V
este constant. Constanta C, caracteristică fiecărui conductor, care-l
caracterizează în mod univoc, este numită capacitate electrică a conductorului
izolat.
Capacitatea electrică a unui conductor izolat este dată de raportul dintre
sarcina electrică de pe conductor şi potenţialul acestuia faţă de pământ.
Capacitatea electrică a conductorului izolat depinde numai de forma geometrică şi
dimensiunile conductorului. Unitatea de măsură în SI pentru capacitatea electrică
este faradul (F). Un farad este capacitatea uni conductor izolat care încărcat cu
sarcina de 1C capătă un potenţial de 1V faţă de pământ. Pentru a estima ce
dimensiuni trebuie să aibă un conductor izolat pentru a avea o capacitate de 1C vom
calcula capacitatea unui conductor sferic de rază r:

0
0
Q
C 4 r
Q
4 r
(5.56)

Din (5.56) se poate observa că permitivitatea electrică, ε se poate exprima în SI şi în
F/m. Tot din (5.56) putem calcula raza pe care ar trebui să o aibă o sferă
conductoare pentru a avea capacitatea electrică de 1F:

9 6
0 0
C 1F
r 9 10 m 9 10 km
4 4 ( F / m)
(5.57)
După cum se poate observa o sferă conductoare pentru a avea capacitatea de 1F ar
trebui să aibă o rază mai mare decât raza Pământului, ceea ce face forte incomod de
a folosi în practică faradul ac unitate de măsură a capacităţii electrice. Din acest
motiv s-au introdus unităţi de capacitate electrică care sunt submultipli ai faradului:
microfaradul: 1µF=10
-6
F
nanofaradul: 1nF=10
-9
F
picofaradul: 1pF=10
-12
F
Pământul, a cărui rază medie este R=6,4.10
6
m, poate fi considerat o sferă
conductoare cu capacitatea electrică:

6 6
0
9
1 F
C 4 R 6,4 10 ( m) 711 10 F 711 F
9 10 m
(5.58)

V.7.3 Energia conductorului încărcat

Dacă avem un conductor încărcat cu sarcină electrică acesta are
înmagazinată energie potenţială electrostatică. Acest lucru se poate observa forte
uşor în cazul în care apropiem de conductor un corp de probă (care prin convenţie
se consideră încărcat cu sarcină electrică pozitivă) şi vom observa că acesta este
atras sau respins de conductor în funcţie de semnul sarcinii de pe conductor.
Această energie potenţială înmagazinată de conductor nu este altceva decât energia
pe care am consumato pentru a încărca conductorul cu sarcină electrică. Evaluăm
energia pe care trebuie să o consumăm pentru a încărca un conductor de capacitate
C cu sarcina Q. La un moment dat în procesul de încărcare sarcina de pe conductor
este q iar conductorul va căpăta un potenţial
q
V
C
. Pentru a mai depune pe
conductorul ce are potenţialul V sarcina dq, adusă de la infinit, trebuie efectuat,
lucrul mecanic:

q dq
dL dq V V V dq
C
(5.59)

Pentru a calcula lucrul mecanic efectuat pentru a încărca conductorul de la sarcina
q 0 la sarcina q Qintegrăm relaţia (5.59) între aceste limite:

2
Q
0
q dq Q
L
C 2C
(5.60)

Lucrul mecanic L dat de relaţia (5.60) nu reprezintă altceva decât energia pe
care trebuie să o consumăm pentru a încărca conductorul de capacitate C cu sarcina
electrică Q. Această energie se înmagazinează sub formă de energie electrică
potenţială a conductorului încărcat. Notând energia conductorului încărcat prin W
avem:

2 2
Q CV QV
W
2C 2 2
(5.61)


V.8 Condensatorul electric

După cum am văzut mai sus, pentru ca un conductor izolat să aibă
capacitate electrică mare este necesar ca el să aibă dimensiuni foarte mari. Acest
lucru ar face destul a dificil în practică folosirea conductoarelor pentru a acumula
sarcină electrică. De aceea s-a pus problema realizării unei piese care să aibă
capacitate electrică mare şi dimensiuni reduse. Pentru aceasta se foloseşte
fenomenul influenţei electrostatice dintre doi conductori încărcaţi. Astfel este
posibil ca un sistem format din mai mulţi conductori să aibă capacitate destul de
mare, chiar dacă dimensiunile conductorului ce formează sistemul nu sun mari.
Dacă avem un conductor încărcat cu sarcina Q
1
şi în prejma acestuia aducem un alt
conductor neîncărcat dar care este legat la pământ, atunci cel de-al doilea se va
încărca cu sarcina
2 1
Q Q , mecanism cunoscut sub numele de încărcare prin
influenţă electrostatică. Izolând conductorul al doilea faţă de pământ acesta va
reţine sarcina Q
2
şi va avea potenţialul
2
V 0 . În acest caz potenţialul V
1
al
conductorului încărcat cu sarcina Q
1
aflat în vecinătatea conductorului cu sarcina Q
2

nu este determinat numai de sarcina Q
1
ci şi de sarcina Q
2
. La fel se întâmplă şi cu
potenţialul V
2
al conductorului încărcat cu sarcina Q
2
. Acest lucru se exprimă
matematic prin relaţiile:

1 11 1 12 2
2 21 1 22 2
V a Q a Q
V a Q a Q
(5.62)
unde coeficienţii a
ij
poartă denumirea de coeficienţi de potenţial şi reprezintă o
măsură a gradului în care sarcina înscrisă lângă ei determină valoarea potenţialului
(a
11
este măsura gradului în care sarcina Q
1
determină potenţialul V
1
, a
12
este
măsura gradului în care sarcina Q
2
determină potenţialul V
1
etc.). Influenţa
electrostatică este reciprocă ceea ce înseamnă că coeficienţii a
12
şi a
21
sunt egali.
După cum am arătat mai sus
2 1
Q Q Q ceea ce înseamnă că (5.62) poate fi
scris:

1 11 12
2 21 22
V a Q a Q
V a Q a Q
(5.63)
Scăzând relaţiile membru cu membru obţinem diferenţa de potenţial dintre cei doi
conductori:

1 2 11 22 12
Q
V V ( a a 2a )Q
C
(5.64)
unde constanta C care depinde numai de forma, dimensiunea şi poziţia reciprocă a
conductorilor nu este altceva decât capacitatea electrică a sistemului format din cei
doi conductori.
Ansamblul format din două conductoare (numite armături) situate la
distanţa finită unul de celălalt poartă denumirea de condensator electric. Din
(5.64) obţinem pentru capacitatea electrică a condensatorului relaţia:

1 2
Q
C
V V
(5.65)
Adică, capacitatea electrică a condensatorului este dată de raportul dintre sarcina
electrică de pe armături şi diferenţa de potenţial dintre armături. Capacitatea
electrică a condensatorului este mai mare decât suma capacităţii conductorilor
izolaţi (armăturilor) care formează condensatorul. Armăturile condensatorului se
încarcă cu sarcina +Q şi –Q, de regulă, prin legarea la polii (+), respectiv (–) ai
unei surse de tensiune.
În funcţie de forma armăturilor condensatoarele pot fi: plane, sferice,
cilindrice. Pentru fiecare tip de condensator în parte se poate calcula capacitatea
corespunzătoare, prin calculul diferenţei de potenţial dintre armăturile sale în
funcţie de sarcina de pe armături. Pentru a simboliză condensatorul, în circuite, se
folosesc următoarele simboluri:







V.8.1 Condensatorul plan

Condensatorul plan are armăturile plane paralele iar distanţa dintre armături
d este mult mai mică decât dimensiunile liniare ale armăturilor. Astfel câmpul
electric dintre armături este omogen şi poate fi exprimat în funcţie de diferenţa de
potenţial dintre armături cu ajutorul relaţiei:

1 2
V V U
E
d d
(5.66)
Prin încărcarea condensatorului cu sarcina electrică, aceasta se distribuie uniform şi
numai pe feţele interioare ale armăturilor, deoarece între sarcinile pozitive şi
negative de pe armături se manifestă forţe de atracţie (fig. 5.12). Astfel se formează
+
-
condensator cu capacitate constantă
condensator cu capacitate variabilă
condensator electrolitic
două straturi superficiale de sarcini cu densităţile
Q
S
, unde S este aria fiecărei armături.
Astfel pornind de la expresia capacităţii electrice
a unui condensator dată de (5.65) putem calcula
expresia capacităţii condensatorului plan:

1 2 0
Q S S
C
V V Ed / d

Pentru capacitatea electrică a condensatorului plan avem relaţia:

0
S
C
d
(5.67)
Folosind acelaşi raţionament recomandăm ca exerciţiu calculul capacităţii
unui condensator sferic. Condensatorul sferic este format din două armături sferice
concentrice de raze a şi b (a<b). Se va calcula capacitatea electrică în cazurile în
care armăturile sunt încărcate cu sarcina Q şi în cazul în care armătura interioară
este legată la pământ. În care din cele două cazuri capacitatea electrică este mai
mare?

V.8.2 Gruparea condensatorilor

Condensatoarele sunt elemente foarte des întâlnite în circuitele electrice.
Într-un anumit circuit capacitatea electrică pe care trebuie să o introducem trebuie
să aibă o anumită valoare. Nu întotdeauna dispunem de condensatori cu valoarea
capacităţii egală cu cea necesară în circuit. În acest caz se grupează împreună mai
mulţi condensatori în aşa fel încât capacitatea grupării („bateriei”) de condensatori
să fie cea dorită. Cele mai dese moduri de grupări ale condensatorilor, pe care le
întâlnim în practică, sunt grupările serie şi paralel.
Prin capacitatea electrică echivalentă a unei grupări de condensatori se
înţelege capacitatea unui condensator care montat la aceeaşi diferenţă de potenţial
+ -
+σ -σ
E


d
Fig. 5.12
B M N P
D
A
+Q -Q +Q

-Q +Q -Q
+Q -Q
C
1 C
2 C
3
C
n
ca şi gruparea se încarcă cu aceeaşi sarcină electrică cu care s-a încărcat
întreaga grupare de condensatori.
În continuare ne propunem să găsim relaţiile pentru capacitatea echivalentă
în cazul grupărilor serie şi paralel.
Gruparea serie (în cascadă). Legarea în serie a condensatorilor se face
ca în fig. 5.13.




Fig. 5.13
Bornele A şi B sunt legate la sursă. Se observă că numai două armături, una a
primului condensator cealaltă a ultimului condensator, sunt legate la sursă, celelalte
armături ale condensatorilor se încarcă prin influenţă electrostatică. Dacă armătura
condensatorului 1 legată la polul A al sursei se încarcă cu sarcina +Q, această
sarcină separă (prin influenţă electrostatică) sarcina –Q pe armătura a doua a
condensatorului 1 şi sarcina –Q pe prima armătură a condensatorului 2 ş.a.m.d.
Astfel observăm că toţi condensatorii grupării se încarcă cu aceeaşi sarcină,
indiferent de capacitatea lor. Se observă că diferenţa de potenţial dintre punctele A
şi B (U
AB
) este suma căderilor de tensiune pe fiecare condensator:

AB AM MN NP DB
U = U +U +U + ...+U (5.68)
Sau ţinând cont de expresia capacităţii electrice a unui condensator (5.65) avem:

S 1 2 3 n
S 1 2 3 n
Q Q Q Q Q
...
C C C C C
1 1 1 1 1
...
C C C C C
(5.69)

Unde C
S
este capacitatea echivalentă a grupării serie de condensatoare care pentru
o baterie de n condensatoare poate fi calculată după relaţia:
A
B
+
Q
-Q
+
Q
-Q
+
Q
-Q
C
1
C
2
C
n

n
i 1
S i
1 1
C C
(5.70)
Din (5.70) observăm că în cazul legării în serie a condensatorilor capacitatea
echivalentă serie este mai mică decât capacitatea oricărui condensator din grupare.
Griparea paralel (în derivaţie). Gruparea paralel se realizează ca în fig.
5.14.









Fig. 5.14
Bornele A şi B sunt legate la sursă la o diferenţă de potenţial U
AB
. Se observă că în
cazul grupării paralel avem aceeaşi diferenţă de potenţial între plăcile tuturor
condensatorilor, ceea ce înseamnă că sarcina cu care se încarcă fiecare condensator
depinde de capacitatea electrică a fiecărui condensator în parte. Sarcina totală cu
care se încarcă gruparea de condensatori este egală cu suma sarcinilor ce revin
fiecărui condensator:

1 2 3 n
p 1 2 3 n
p 1 2 3 n
Q =Q +Q +Q +...+Q
C = CU+C U+C U+...+C U
C =C +C +C +...+C
(5.71)
unde C
p
este capacitatea grupării paralel a condensatorilor:

n
p i
i 1
C C (5.72)
Din (5.72) se observă că în cazul grupării paralel a condensatoarelor capacitatea
electrică echivalentă a grupării este mai mare decât capacitatea oricărui
condensator din grupare.

V.9 Dielectrici în câmp electric

Experienţa arată că dacă între armăturile condensatorului se introduce un
dielectric capacitatea condensatorului creşte. Notând cu
0
0
S
C
d
capacitatea
condensatorului fără dielectric şi cu
S
C
d
capacitatea lui în prezenţa
dielectricului avem:

r
0 0
C
C
(5.73)
Permitivitatea relativă a dielectricului dintre armăturile condensatorului ε
r
, arată de
câte ori creşte capacitatea condensatorului, dacă în loc de vid, între plăcile
condensatorului se află un dielectric.
Explicarea măririi capacităţii unui condensator la introducerea unui
dielectric între plăci constă în faptul că sub influenţa câmpului electric se produce o
deplasare a sarcinilor în moleculele dielectricului; electronii se deplasează spre
polul pozitiv, iar nucleele spre polul negativ, moleculele se polarizează. Ca urmare
a acestei deplasări molecula se alungeşte iar centrul sarcinilor pozitive nu mai
coincide centrul sarcinilor negative.






INTRODUCERE
Obiectul fizicii, fenomene fizice, mărimi fizice Cuvântul fizică provine din grecescul „physis” care înseamnă natură. Fizica - ştiinţă fundamentală a naturii care studiază formele de existenţă ale materiei şi mişcările ei. Prin materie se înţelege realitatea obiectivă care există în mod independent de conştiinţa umană şi este reflectată adecvat de aceasta. Atributul fundamental al materiei, modul său de existenţă, este mişcarea. Prin mişcare se înţelege orice schimbare sau proces: deplasare mecanică în spaţiu, reacţie chimică, radiaţie electromagnetică, proces biologic, gândire. Scopul fizicii este de a descrie, explica şi prevedea fenomenele naturii, pentru a le putea stăpâni şi folosi. Descoperirile şi realizările fizicii stau la baza dezvoltării tehnicii. Fizica stabileşte legi pe baza observaţiilor şi a experimentelor ştiinţifice. Legea – exprimă legătura necesară şi esenţială între fenomene, legătura între cauză şi efect, care condiţionează o dezvoltare determinată a fenomenelor. Observaţia este studiul fenomenului în condiţiile sale naturale de desfăşurare, în timp ce experimentul ştiinţific este reproducerea fenomenului în diverse condiţii create artificial, cu scopul de a descoperi legităţile fenomenului. În proprietăţile materiei se evidenţiază ideea dezvoltării şi interconexiunii, precum şi principiul cauzalităţii – bază a prevederii desfăşurării fenomenelor. Conform acestui principiu orice fenomen fizic are o determinare cauzală bine definită. Dezvoltarea fizicii duce la elaborarea conceptului general de materie (ca substanţă sau câmp), ca realitate obiectivă şi obiect al cunoaşterii fizice. Materia este infinită şi inepuizabilă în proprietăţile sale, în formele sale de organizare şi manifestare. Obiectele şi fenomenele din natură se găsesc în nesfârşite

interconexiuni şi interdependenţe. De aceea, în studiul fenomenelor naturii suntem totdeauna nevoiţi să simplificăm, să „schematizăm” procesele studiate, să creăm „modele” teoretice ale obiectelor şi fenomenelor. Fără schematizarea fenomenelor studiate, fizica n-ar putea folosi aportul matematic, n-ar avea o teorie, n-ar putea conferi experienţei un scop determinat. Un model corect trebuie să ia în considerare particularităţile principale ale fenomenului (obiectului, procesului) studiat în problema pusă, lăsând la o parte trăsăturile secundare, neesenţiale, necaracteristice. Numai astfel se pot stabili legile şi relaţiile cantitative. Arta fizicianului este de a şti ce să păstreze şi ce să neglijeze în problema propusă. Mărimi fizice Mărimile fizice sunt categorii fizice care servesc la studiul cantitativ al fenomenelor fizice. Ele reflectă acele proprietăţi ale realităţii obiective ce pot fi cercetate cu ajutorul metodelor fizice. A măsura o mărime fizică (x), înseamnă a compara mărimea respectivă cu o altă mărime de aceeaşi natură, luată convenţional ca unitate de măsură [x]. Rezultatul măsurătorii reprezintă valoarea mărimii măsurate (a) astfel încât:
a x x

(1)

Dacă pentru aceeaşi mărime folosim mai multe unităţi de măsură şi diferite, atunci este valabilă următoarea relaţie:

x a x
De unde rezultă:

a1 x1

... an xn

(2)

a a1

x1 x

;

a a2

x2 x

; ...

(3)

Relaţiile (3) ne arată că raportul valorilor unei mărimi fizice, obţinute în urma folosirii a două unităţi de măsură, este egal cu inversul raportului celor două

caracterizate numai prin valoare numerică. modul şi punct de aplicaţie. După natura mărimilor fizice: mărimi scalare. calcul tensorial. caracterizate printr-o serie de legi de transformare. la trecerea de la un sistem de coordonate la altul. Mărimile fizice se pot clasifica după diferite criterii: A. Aceste mărimi se stabilesc convenţional. caracterizate prin direcţie. mărimi vectoriale. B. mărimi tensoriale. un aparat matematic corespunzător. După modul de definire al mărimilor fizice: . Orice măsurare fizică este întotdeauna un proces de interacţiune între obiectul măsurat şi dispozitivul (aparatul) de măsură. sens.mărimi fizice fundamentale.unităţi. calcul vectorial. proces care modifică şi starea obiectului măsurat (pentru microparticule această perturbare este principial inevitabilă). Fiecare dintre aceste mărimi au asociate un anumit procedeu de calcul. care nu se definesc cu ajutorul altor mărimi fizice (ele nu au formulă de definiţie). În anul 1961 s-au acceptat şase mărimi fundamentale: 1) lungimea (L) 2) masa (m) 3) timpul (t) 4) temperatura (T) 5) intensitatea curentului electric (i) 6) intensitatea luminoasă (I) La mărimile fundamentale s-au adăugat ulterior încă două mărimi suplimentare: 1) unghiul plan ( ) . respectiv: calcul numeric.

770 Tcs. în luna octombrie 1960. Kelvinul (K). SECUNDA – este 9. C. (1983) 2.mărimi fizice derivate. KILOGRAMUL – este masa etalonului păstrat la Sèvres. Unităţi de măsură Unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale se stabilesc cu ajutorul etaloanelor. numit Sistem Internaţional (SI). viteza v    dr . METRUL – este egal cu distanţa parcursă de lumină în vid în timp de 1/299792458 dintr-o secundă. steradianul (strad). Exemplu: volumul. candela (cd). radianul (rad). s-a adoptat un nou sistem de unităţi de măsură. bazat pe sistemul metric.192. folosind mărimi fizice măsurabile. . Etaloanele alese s-au definit astfel: 1. secunda (s). intensitatea curentului. . kilogramul (kg).631. care se păstrează la Biroul Internaţional de Mărimi şi Greutăţi de la Sèvres (Franţa). Unităţile de măsură fundamentale ale mărimilor fundamentale în sistemul internaţional (SI) sunt: metrul (m).2) unghiul solid ( ) . densitatea corpurilor. Din punct de vedere al posibilităţilor de măsurare: . lucrul mecanic L  F r .mărimi fizice calculabile. 1kg este aproximativ egal cu masa unui dm3 apă pură la 4oC. dt  momentul forţei.mărimi fizice măsurabile. unde Tcs este perioada tranziţiei între nivelele hiperfine ale stării fundamentale a 133Cs. de exemplu: M  r F=    m v . Ansamblul unităţilor de măsură ale mărimilor fundamentale formează un sistem fundamental de unităţi. pentru care există mijloace de măsurare directe. De exemplu: lungimea. La cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi ţinută la Paris. 3. care se determină prin calcul. amperul (A). timpul. care se definesc cu ajutorul altor mărimi fizice (au formulă impulsul p de definiţie).

KELVINUL – unitate de temperatură termodinamică reprezentând 1/273 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei. 8.4. de lungimi infinite şi secţiuni neglijabile. 6. Pentru multiplii şi submultiplii diferitelor unităţi se folosesc următoarele prefixe: Multipli Prefix Unităţi deca da 10 hecto h 102 kilo k 103 mega M 106 giga G 109 tera T 1012 peta P 1015 exa E 1018 Formule dimensionale Submultipli deci centi mili micro nano pico femto atto Prefix d c m n p f a Unităţi 10-1 10-2 10-3 10-6 10-9 10-12 10-15 10-18 Dacă notăm cu L.000 m2 de un corp negru incandescent (Pt) în condiţii normale. determină apariţia între conductori a unei forţe de 2·10 7 N pe fiecare metru de lungime. atunci pentru oricare unitate mecanică avem ecuaţia: . 5. T unităţile mărimilor fundamentale: lungime. masă şi timp. CANDELA – este intensitatea luminoasă emisă manual pe suprafaţa de 1/600. AMPERUL – este intensitatea unui curent electric constant care menţinut în doi conductori paraleli. Unităţile de măsură ale mărimilor derivate se stabilesc cu ajutorul formulelor de definiţie. STERADIANUL – unghiul cu vârful în centrul unei sfere care delimitează pe suprafaţa sferei o arie egală cu aria unui pătrat cu latura egală cu raza sferei. 7. aşezaţi în vid la 1m distanţă. RADIANUL – unghiul la centrul unui cerc care subîntinde pe cerc un arc cu lungimea egală cu raza cercului. M.

De exemplu. scriem: T const. sunt numere întregi pentru mărimi mecanice. altfel formula n-are sens. ştiind din experienţe că perioada unui pendul simplu gravitaţional depinde de lungimea sa l şi de acceleraţia gravitaţională g. Trecând la dimensiuni: T Lα L T 2 β Lα β T 2β (6) Prin identificarea exponenţilor. α 2 1 2 (7) T const l g (8) unde const este o constantă adimensională de ordinul unităţii 2 . Deoarece nu se pot aduna sau egala decât mărimi fizice de aceeaşi natură. Acesta este principiul omogenităţii dimensionale a formulelor fizice. trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni fizice. cât şi adimensionale (în ultimul caz nu intervin în formula dimensională). 1 -2β β 1 . Calculul erorilor de măsură Se ştie că măsurarea repetată a unei mărimi fizice în condiţii identice nu . cât şi fiecare termen al unei sume algebrice.A Lα M β T γ (4) numită ecuaţie de dimensiuni sau formulă dimensională a mărimii A faţă de mărimile fundamentale alese. fiecare formulă fizică trebuie să fie omogenă din punct de vedere dimensional.. Analiza dimensională. adică ambii membri ai egalităţii. găsim: α β 0. Principiul omogenităţii dimensionale a formulelor fizicii ne permite să găsim chiar forma unor legi fizice. . l α g β (5) unde şi sunt constante. Exponenţii . Constantele care intervin în legile fizicii pot fi atât dimensionale.

care se repetă în aceeaşi măsură la fiecare măsurătoare. sau altor factori de natură externă. fiind determinate de instrumentele de măsură. cât sunt afectate în minus faţă de valoarea adevărată. 3. care pot fi de natură sau dar necontrolabile. denumite erori scalare se supun unor legi statistice. Calculul erorilor se efectuează în două cazuri distincte: a) la mărimi măsurate direct. Erorile accidentale sunt inevitabile. Erorile grosolane şi cele sistematice. b) la mărimi măsurate indirect. Această abatere nu poate fi eliminată complet niciodată. Erorile se clasifică în: 1. Erori sistematice. Legea frecvenţei: dacă numărul măsurătorilor este mare şi aranjăm erorile după mărime. suma algebrică a erorilor fiind egală cu zero. 2. atunci. adică nu pot fi prevăzute şi controlate. cu cât erorile accidentale sunt mai mici în valoare absolută cu atât se întâlnesc mai mult faţă de cele mai mari. 2. pot fi O Fig. Legea de distribuţie a erorilor: dacă numărul măsurătorilor asupra unei mărimi este mai mare atunci tot atâtea valori sunt afectate de erori în exces. Cauzele erorilor accidentale se pot datora experimentatorului. Erori grosolane sau greşeli. Erorile accidentale. Erori obiectivă subiectivă. accidentale. . legi care se verifică experimentul doar pentru un număr mare de măsurători: 1. 1 – „Clopotul” lui Gauss i practic eliminate sau evitate. datorită unor accidente în măsurare. instrumentului de măsură. instalaţiei. Abaterea valorii măsurate de la adevărata ei valoare se numeşte eroare de măsurare.conduce la acelaşi rezultat.

pe care o notăm Vi. i 1. erorile reale pentru fiecare măsurătoare sunt: δ i xi x (9) Deoarece valoarea reală a mărimii măsurate (x) nu se cunoaşte. Eroarea Vi a unei măsurători se exprimă prin abaterea valorii experimentale xi faţă de valoarea medie a rezultatelor măsurătorii. nu pot fi determinate nici erorile reale. numită şi eroare reziduală. numită valoare medie. Pentru acest fapt. în locul erorii reale.n (12) unde n este numărul determinărilor efectuate.a) Calculul erorilor la mărimi măsurate direct Dacă asupra unei mărimi de valoare reală x. i 1. se efectuează n măsurători directe obţinându-se valorile xi i 1. conform legii distribuţiei erorilor: n lim n i 1 Vi n 0 (11) rezultă că nu este convenabil să operăm cu erori aparente. este media aritmetică a valorilor obţinute.n (10) Deoarece. care poate exprima valoarea reală a unei mărimi măsurate de un număr de ori. Pentru aprecierea măsurătorilor efectuate în sensul cunoaşterii gradului de precizie se folosesc o serie de mărimi statistice specifice şi anume: . se foloseşte eroarea aparentă. În locul acestora se folosesc erori aparente absolute (erori absolute): i x xi . n . Metoda celor mai mici pătrate – la baza acestei metode se află teorema mediei aritmetice care arată că valoarea cea mai bună. în practică. adică: Vi xi x. Problema ce se pune este de a găsi cu ajutorul rezultatelor experimentale o valoare a mărimii măsurate care să fie cât mai aproape de valoarea adevărată.

adică: (16) Rezultatul măsurătorilor efectuate asupra mărimii x. Erorile prezentate sunt erori absolute şi se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură.1) Eroarea medie: n 2 i i 1 m n (13) 2) Eroarea pătratică medie: n 2 i i 1 S n n 1 (14) 3) Eroarea probabilă: R 2 S 3 (15) 4) Eroarea limită: L 3S valoarea medie x. ca şi mărimile fizice respective.L (17) Felul erorii folosite în exprimarea mărimii x indică intervalul de precizie folosit în măsurătoare. se exprimă prin x x E S. x s (%) S 100. determinată. Aceste erori se exprimă în numere zecimale sau în procente. indicându-se eroarea de măsură E. Astfel avem: a) eroarea pătratică medie relativă ( s): s S . x (18) b) eroarea probabilă relativă: εR R x (19) c) eroarea limită relativă ( L): . definite prin raportul dintre eroarea absolută şi valoarea medie a mărimii măsurate.R. În afară de erori absolute se mai folosesc şi erori relative.

.k ) ...εL L x (20) Erorile relative indică în procente gradul de precizie cu care s-au efectuat determinările... xk) Dacă avem: z z f ( x1 x1 . etc.... xk sunt erorile mărimilor x1.. x3. x2. x2 x2 .. Presupunem că avem o mărime z. făcându-se asupra fiecărei mărimi xi ( i 1. x2 f x2 .x2 . x3.. x2.n ). x2 f xk xk 2 f xk xk . b) Calculul erorilor la mărimi măsurate indirect În cazul măsurătorilor indirecte. O măsurătoare este bine efectuată dacă eroarea relativă nu depăşeşte 1%.. x2 f xk xk (23) Teoria erorilor arată că. se pune problema stabilirii legăturii între erorile mărimilor măsurabile direct şi erorile mărimii ce se determină indirect cu ajutorul formulei. care este cuprinsă în formulele (23).. ... exprimată prim mărimile xi (i 1... direct în număr mare de determinări. x2... .xk 1 2! f x1 x1 f x1 x1 f x2 .. xk atunci (21) Valorile erorilor fiind mici în comparaţie cu valorile mărimilor putem dezvolta funcţia (21) în serie Taylor: z Δz f x1 .. obţinem expresia erorii absolute a funcţiei z: z f x1 x1 f x2 . xk xk ) x1.. (22) Dacă se neglijează termenii de ordin superior. .. . x3. avem: . n2 pentru x2. z = f(x1.. respectiv n1 pentru mărimea x1..

S ) z (25) Pentru un anumit grad de precizie al măsurătorilor la măsurarea diferitelor mărimi. x2 ..n1 ) S1 n1 n1 1 nk  xi2 k Sk ik 1 nk nk 1 ( ik 1. se folosesc instrumente cu o anumită precizie.nk ) Cunoscând eroarea pătratică medie putem determina valoarea celorlalte erori R şi L.Sz unde: f S1 x1 2 . xk şi z E( R. dată de cea mai mică diviziune ce poate fi citită pe instrument.S ) unde z f x1 . ..L... . Mărimea măsurată în funcţie de intervalul de încredere şi gradul de precizie dorit se exprimă prin: z z E( R..L. f Sk xk 2 (24) n1 i1 1 xi2 1 ( i1 1.

Corpul care se consideră prin convenţie fix şi faţă de care se studiază mişcarea altor corpuri se numeşte corp de referinţă. Pentru măsurarea timpului trebuie ales un proces periodic. Se alege întotdeauna un sistem de referinţă astfel încât fenomenul studiat să arate cât mai simplu. Sistemul de coordonate pentru măsurarea poziţiei şi ceasornicul pentru măsurarea timpului constituie un sistem de referinţă sau reper (SR). Dinamica – studiul mişcării ca efect al acţiunii unor forţe. . Cinematica – studiul modului în care se efectuează mişcarea. de exemplu: oscilaţiile unui pendul. faţă de Pământ (sistem de referinţă legat de Pământ) traiectoria ei este o elipsă pe când dacă am studia mişcarea lunii faţă de Soare (sistem de referinţă legat de Soare) traiectoria este sub forma unui tor. De exemplu.1 Cinematica punctului material Mişcarea mecanică – schimbarea poziţiei unui corp faţă de un alt corp considerat fix. Mişcarea unui corp arată în general diferit în sisteme de referinţă diferite. dacă studiem mişcarea satelitului natural al Pământului. Statica – studiul condiţiilor în care corpurile sunt în echilibru sub acţiunea forţelor aplicate. fără a se cerceta cauzele mişcării. De corpul de referinţă este legat rigid un sistem de coordonate. I. Luna. Sistem de referinţă. de exemplu: un sistem ortogonal de 3 axe.Capitolul I Elemente de cinematica punctului material Mecanica – acea ramură a fizicii care se ocupă cu studiul mişcării corpurilor şi cu stabilirea condiţiilor în care corpurile se află în echilibru.

Punct material. În cinematică masa nu interesează. caracterizat numai prin masa sa. Traiectoria poate fi rectilinie sau curbilinie (în particular. Un corp oarecare poate fi considerat acum ca un sistem de puncte materiale.1 . adică locul geometric al punctelor prin care trece mobilul. 1. într-un sistem de coordonate ortogonal. Acesta este punctul material. y. Dar chiar şi aşa. z. Componentele vectorului de poziţie r pe axele Oxyz sunt tocmai coordonatele x. y. Poziţia mobilului la un moment dat t este determinată de coordonatele sale. Se numeşte traiectorie curba descrisă de mobil în timpul mişcării sale. Forma traiectoriei depinde de sistemul de coordonate folosit. adică un punct geometric care se mişcă. de exemplu. O primă simplificare este neglijarea deformării corpului. sau de vectorul de poziţie – vectorul care uneşte originea sistemului de coordonate cu poziţia mobilului pe traiectorie. Mobil. z  O s(t) P s P  k O  j y  i x Fig. adică considerarea corpului rigid (distanţele mutuale dintre părţile corpului presupuse fixe). z. de aceea punctul material îl vom numi mobil. mişcarea este complexă. De aceea se studiază mai întâi mişcarea unui corp ale cărui dimensiuni (deci şi rotaţii proprii) sunt neglijabile în problema dată. Ecuaţiile mişcării. circulară). Traiectoria. x.

numită legea spaţiului (deci tot trei ecuaţii) s f t (1.1)se obţin ecuaţiile traiectoriei: F1 x. y f2 t . y.1) se numesc ecuaţii cinematice ale mişcării şi reprezintă ecuaţiile parametrice ale traiectoriei. y. j   j . I. Tipuri de mişcări ale punctului material a) Viteza.1) r  xi  yj  zk  f1 t i  f2 t j  f3 t k  r t  (1.z intersecţie a celor două suprafeţe. în care parametrul este timpul. F2 x. y.1 Viteza şi acceleraţia.1. j k    0 i .4) unde s este coordonata curbilinie de-a lungul traiectoriei mobilului. i .3) Fiecare ecuaţie de aici reprezintă o suprafaţă. uniforme şi continue de timp: x f1 t .k .versorii axelor. 0.z 0 (1. adică lungimea arcului de traiectorie măsurată de la un punct origine O de pe traiectorie. iar ansamblul lor reprezintă curba de Mişcarea poate fi descrisă cu ajutorul traiectoriei (1. Fie M1 şi M2 două . ţinând seama de sensul pozitiv ales pe curbă. i i2  j k  1  2 j j i i     j k2  k k   1.3) şi a legii de mişcare pe această traiectorie.k 0.k i     j Coordonatele punctului material x. z sunt funcţii finite. Vectorul viteză Presupunem că un mobil M se mişcă pe o traiectorie (C). i   j k .i  k. j . z f3 t (1. Prin eliminarea timpului din (1.2) Cele trei ecuaţii (1.r  xi  yj  zk  r 2 x2 y 2 z 2     i .

1. ocupate de mobil la momentele t1 şi t2. reprezintă derivata de ordinul 1 sau 2 a mărimii respective în raport cu timpul. Atunci când M1 şi M2 sunt foarte apropiate.viteza medie a mobilului pe arcul M 1 M 2 . În general.poziţii succesive. notaţiile mărimilor fizice cu un punct deasupra sau două. având vectorii de poziţie r1 şi r2 (Fig. Se defineşte vectorul viteză medie: vm  r t  (1.vector deplasare (vectorul ce uneşte două poziţii ale mobilului pe traiectorie).6) rezultă că vectorul viteză v este orientat după tangenta la traiectoria mobilului.5)  vm . Dacă t 0. încât putem scrie:  v sau  ds  u dt (1. coarda M1M2 poate fi asimilată cu arcul M1M2. 1.2).2 r      r2 r1 . Din (1.7) .6)   r punctul M1. iar  desemnează derivata lui r în raport cu timpul.    Fig. t2 t1 atunci M2 tinde la M1 şi avem: v  unde v este viteza momentană (instantanee) şi reprezintă viteza mobilului în  r lim t 0 t  dr dt  r (1.

15) s s0 t0  x 2  y 2  dt z 2 Mişcarea rectilinie uniformă Mişcarea rectilinie uniformă este mişcarea la care vectorul viteză este constant în timp (traiectoria este dreaptă iar modulul vitezei este constant).u .9) v      xi   yj zk (1.12) În sistemul internaţional unitatea de măsură pentru viteză este: v LT 1 . vy  y . Pentru studiul mişcării este suficient să considerăm o singură axă de .10) unde: dx dy dz (1.  v  v u   (1.modulul vitezei.13) Pentru a obţine legea de mişcare se porneşte de relaţia de definiţie a vitezei: v ds dt ds v dt (1.11) .8) Dacă mişcarea este raportată la un sistem cartezian atunci: v sau  vx i  vy j vz k   (1. iar ds dt v .fiind versorul tangentei în punctul în care este definită viteza v . v 1m / s (1. vz  z dt dt dt reprezintă coordonatele vitezei după cele trei axe.14) şi integrând în ambii membri avem: s t t ds s0 t0 v dt. s t s0 t0 2 2 vx v y vz2 dt (1. modulul vectorului viteză fiind vx  x dat de relaţia: v 2 2 2 vx v y v z (1.

Fig.16) devine x = x0 + vt ce are graficul prezentat în figura 1. 1. 1. Fie aceasta axa Ox .3).iar M0 şi M două puncte de pe traiectorie unde se   găsesc mobilele la momentele de timp t0 şi t.16) sau proiectând această ecuaţie pe axa Ox avem: x x0 v t t0 (1.3 Expresia v  dr în urma integrării devine: dt  r  r0 t0  t vdt  Ţinând seama de faptul că în cazul mişcării rectilinii uniforme vectorul viteză este constant din relaţia de mai sus obţinem legea mişcării rectilinii uniforme sub formă vectorială: r  r0 v t t0  (1. v tg . r0 respectiv r fiind vectorii de poziţie ale punctelor M0 respectiv M (Fig. Panta graficului este tocmai viteza mobilului.17) Pentru t0=0 legea de mişcare (1. Fig.4. mobilul se mişcă în sensul pozitiv al axei Ox iar dacă v<0 mobilul se mişcă în sensul negativ axei Ox.4 .coordonate a cărei direcţie şi sens să coincidă cu direcţia şi sensul de mişcare a mobilului. Dacă v>0. 1.

20) a    xi yj zk     (1. se defineşte vectorul acceleraţie medie astfel: am  v t  (1. az  z dt 2 d 2z dt 2 (1.19) Fig. a LT 1 .5 În funcţie de componentele pe axe avem: a sau  ax i  ay j az k   (1.c)Acceleraţia. 1. a y  y dt 2 d2y .21) unde: ax  x d2x .18) iar acceleraţia momentană (instantanee) are forma: a  v lim t 0 t  dv dt  d 2 r   r 2 dt  (1.22) reprezintă componentele acceleraţiei pe cele trei axe. a 1 m s2 .5). Vectorul acceleraţie Pentru a caracteriza modul de variaţie în timp al vectorului viteză (figura 1.

Dacă acceleraţia este constantă în timp a v 0 atunci a 0 putem afirma că avem o mişcare  const. v 0 atunci a 0 şi spunem că avem o mişcare rectilinie accelerată. Mişcarea fiind rectilinie pentru studiul mişcării este suficient să ne alegem o singură axă care să coincidă cu direcţia şi sensul de mişcare.24) În cazul mişcării rectilinii uni forme ( a   t0 . r0 şi r sunt vectorii de poziţie a puntelor M0 şi M (fig.23) sau integrând în ambii membri de la v0 la v respectiv de la t0 la t avem: v dv v0  t adt const. iar v0 şi v vitezele mobilului la cele două momente t0 şi t.Se constată că vectorul acceleraţie este dat de variaţia vectorului viteză în timp.6). iar pentru a 0 o mişcare rectilinie uniform încetinită. Aşadar avem acceleraţie atunci când avem o variaţie a vectorului viteză. dacă modulul vectorului viteză scade în timp. 1. fie variaţia modulului sau ambele. rectilinie încetinită (frânată). prin aceasta înţelegând fie variaţia direcţiei. Dacă a 0 se pune în evidenţă o mişcare rectilinie uniform accelerată. adică v v. Fie două puncte pe traiectorie M0 şi M unde se află mobilul la momentele t0     şi t. Dacă modulul vectorului viteză creşte v v.6  dv dt  dv  adt  (1. Acceleraţia este exprimată prin: a Fig. şi traiectoria este dreaptă  avem de-a face cu o mişcare rectilinie uniform variată. În acest caz putem vorbi de acceleraţie doar dacă avem o variaţie a modulului vectorului viteză. ) avem:  (1. Dacă mişcarea este rectilinie atunci vectorul viteză nu variază în direcţie.1.

26) este legea mişcării rectilinii uniforme.25) reprezintă legea vitezei în cazul mişcării rectilinii uniform variate. 1.7 Pentru a găsi legea mişcării rectilinii uniform variate pornim de la legea vitezei pe care o integrăm în ambii membri: v x dx dt t dx vdt t0 t vdt dx x0 x x0 t0 v0 a t t0 dt 2 x x0 v0 t t0 a t t0 2 de unde reiese: x x0 v0 t t0 a t t0 2 2 (1. tg graficul vitezei reprezintă deplasarea Δx.26) v v0 a t t0 Relaţia (1.7.v  v0 a t t0   (1. Panta graficului este tocmai acceleraţia mobilului. =a.27) (1.25) (1. unde: . iar aria mărginită de Fig. Reprezentarea grafică a legii vitezei pentru t0=0 este dată în figura 1.

Fig. avem: tvârf v0 a (1.27) este o parabolă şi este prezentată în figurile 1. A a . tvârf = b .25) precum şi din condiţia v=0. Pentru t0=0 ecuaţia (1.29) Reprezentarea grafică a ecuaţiei (1. Din legea vitezei (1.8 Fig.8 şi 1. 1. v0 – viteza iniţială.9 Coordonatele vârfului se pot determina cu ajutorul relaţiilor pe care le cunoaştem de funcţia de gradul doi (xvârf = 4A . x=xvârf. unde: 2A 2 v0 2ax0 . 2 b=v0) sau bazându-ne pe considerente fizice şi anume când v=0.30) în (1. x0 – coordonata mobilului la momentul iniţial t0. la momentul t0.28) obţinem: . 1.9 pentru cele două situaţii a<0 şi a>0.28) x – x0 = s – reprezintă spaţiul parcurs de mobil în timpul t s v0 t at 2 2 (1. v – viteza mobilului la momentul t oarecare. adică mobilul se deplasează pe traiectorie încetinit (a<0) se opreşte şi se întoarce.27) devine: x x0 v0 t at 2 2 (1.30) şi înlocuind (1. t=0.x – coordonata mobilului la momentul t oarecare.

  v u unde u este versorul tangentei la traiectorie în punctul în   dv care este definită viteza şi din a avem: dt  du  d   dv (1. Dacă din ecuaţiile (1. este dt   orientat după normala principală la traiectorie în punctul considerat şi reprezintă  componenta normală.27) eliminăm timpul obţinem viteza mobilului funcţie de coordonata lui pe traiectorie. numită acceleraţie normală an . perpendiculară pe tangenta la traiectorie în punctul în care este definită acceleraţia.33) a vu u v dt dt dt Relaţia (1. a n . numită acceleraţie tangenţială at şi o componentă datorată variaţiei direcţiei vectorului viteză. adică formula lui Galilei: v2 2 v0 2a x x0 (1. prin derivare avem:   du dt du 0 ceea ce arată că vectorii u şi au direcţii perpendiculare). care este tangentă la traiectorie. iar cel de-al doilea vector fiind perpendicular pe primul (u fiind vector unitar 2u u 2 1 . a acceleraţiei: an  du v dt  (1.xvârf x0 v0 2a (1.26) şi (1.34) . at dt dv dt reprezintând componenta tangenţială a acceleraţiei.31) Pentru a>0 parabola are vârful în jos. xvârf < x0.33) ne arată că vectorul acceleraţie este o sumă de doi vectori: primul vector având acelaşi versor ca vectorul viteză at Ştim că v     dv  u.32) Dacă mişcarea nu este rectilinie atunci avem şi o variaţie a direcţiei vectorului viteză ceea ce duce la existenţa a două componente ale acceleraţiei mobilului şi anume o componentă datorată variaţiei modulului vectorului viteză.

1.38) Vectorul acceleraţiei într-un punct al traiectoriei este orientat către concavitatea traiectoriei (Fig. iar u şi u ' versorii vitezelor asociate (Fig. Construim în M1 versorul u '' echivalent cu u ' ( u ' şi u '' au direcţiile paralele) şi notăm cu du        u'' u . ds raza de curbură a traiectoriei în punctul M1: d du dt d dt d ds ds dt v (1.   Fig.34) şi (1. acceleraţia totală are două   componente a t şi a n . 1.37) cu modulul a 2 at2 an (1. încât:    a an at (1.11).36) Datorită variaţiei vitezei ca modul şi orientare.10).35) iar utilizarea expresiilor (1.Fie două puncte M1 şi M2 vecine pe traiectorie. 1.35) ne permite să scriem: an v2 (1. .10 Pentru d Definim foarte mic du u d  1d .

în care traiectoria este un cerc iar modulul vitezei este constant în timp.39) Mişcarea circular uniformă este un caz particular al mişcării curbilinii. Se definesc câteva mărimi caracteristice şi anume: . frecvenţă respectiv perioada mişcării circulare sunt definite mai jos. 1.frecvenţa mişcării circulare: n t (1.41) ce semnifică numărul de rotaţii complete efectuate în unitatea de timp.40) unde n – numărul de rotaţii complete t – timpul în care a efectuat n rotaţii complete [T] = 1s. T s 1 (1.11 orientarea putând fi determinată din relaţia: tg an at (1.43) Relaţiile dintre viteza unghiulară. .Fig. împreună cu unitatea de măsură în SI pentru viteza unghiulară. 1 .perioada mişcării circulare notată cu T – timpul în care mobilul efectuează o rotaţie completă: T t n (1. .42) Viteza unghiulară – unghiul măturat de raza vectoare în unitatea de timp: d dt  (1.

43) obţinem legea mişcării circular uniforme (figura 1.13  an  (1.45) reiese a Fig. v T v0  Integrând (1. 1.46) v2   n unde n reprezintă  În timp ce acceleraţia normală este dată de relaţia an normala la traiectorie.2 1 rad s 2  .44) cu acceleraţia corespunzătoare mobilului   a an  Pentru mişcarea circulară uniformă acceleraţia tangenţială va căpăta forma:  dv  at u dt at 0 dv 0 dt (1. (mişcare circulară uniformă) relaţiile anterioare se reduc la: 0 t t0 at (1.12): x d 0 t dt t dt t0 iar pentru .45) Fig.37) şi (1.12 Din (1. .const. 1.

47) fiind orientată spre centrul de curbură al traiectoriei şi poartă numele de acceleraţie centripetă: acp v2 r (1. Unitatea de acceleraţie unghiulară este egală cu acceleraţia unghiulară a unui mobil aflat în mişcare circulară uniform . Din figura (1.13) se v    r (1.47) acceleraţia dată de (1. iar pentru acceleraţia tangenţială.49) v r r dt dt dt vectorul viteză unghiulară cercului (traiectoriei) observă că:  având dreapta suport perpendiculară pe planul şi sensul dat de regula burghiului. at dt d dt d ( r) dt r d dt  d2 dt 2 (1.48) Expresia vitezei liniare în funcţie de viteza unghiulară şi de raza cercului descris este de forma: ds d (r ) d (1.Aşadar pentru mişcarea circulară se poate scrie: an = r – raza de curbură a traiectoriei (a cercului)  v2  n. an r a an v2 r v2 r (1.50) Mişcarea circulară uniform variată În acest caz viteza unghiulară nu este constantă în timp. utilizând relaţia (1.49) avem: at dv .51) unde cu am notat acceleraţia unghiulară.

expresiile: at an a r v2 r 2 an 2 r (1.accelerată a cărui viteză unghiulară creşte cu o unitate (1rad/s) într-un interval de timp egal cu unitatea (1s): [ ] 1 rad s2 Folosind relaţiile obţinute până acum putem scrie pentru acceleraţia tangenţială.57) în timp ce numărul de rotaţii efectuate este dat de: .55) Comparând ecuaţiile (1. acceleraţia normală respectiv totală.54) Utilizând definiţia lui : d dt avem: t 0 t0 şi integrând de la t0 la t şi de la 0 la dt (1.51) putem scrie: 0 (t t0 ) (1.53) Integrând în ambii membri relaţia (1.54) şi (1.56) Eliminând acum timpul din ecuaţiile (1.52) at2 Acceleraţia mobilului în funcţie de raza cercului descris.56) rezultă: 2 2 0 2 ( 0) (1.54) şi (1. acceleraţia unghiulară şi viteza unghiulară poate fi redată sub forma: a r 2 4 (1.55) reiese: t 0 t0 0 dt t t0 (t t0 )dt (t t0 ) 2 2 respectiv 0 0 (t t0 ) (1.

uniform variată etc. uniform variată etc.) şi mişcarea rectilinie corespunzătoare (uniformă. Respectivele relaţii de legătură dintre aceste mărimi sunt incluse în tabelul de mai jos.).58) Având în vedere elementele expuse se poate observa o analogie între mişcarea circulară (uniformă.N 0 2 (1. mai exact între mărimile unghiulare şi cele liniare. Analogia dintre mărimile liniare şi mărimile unghiulare Mişcarea rectilinie (mărimi liniare ) s t Mişcarea circulară (mărimi unghiulare) Θ T v  s s s0 vt 0  t a   v s v v0 at  0  t 0t s s0 v0 t at 2 2 2 0 t2 2 v2 s 2 v0 2as 2 0 2 t 0 v v0 t 2 2 t .

cu semnificaţii fizice diferite deoarece ele caracterizează proprietăţi diferite ale aceluiaşi corp. legi de conservare. mărimi dinamice. Pe lângă aceasta în literatura de specialitate se specifică şi masa gravitaţională care reprezintă o măsură a interacţiunii gravitaţionale dintre două corpuri. O măsură a inerţiei este masa inerţială. Masa inerţială şi masa gravitaţională ale unui corp sunt două mărimi fizice. vom vorbi despre masa unui corp. astfel încât. Se demonstrează. ciocniri Dinamica este capitolul mecanicii care studiază cauzele mişcării corpurilor încercând să răspundă la întrebarea de ce un anumit corp este: în repaus. [m]=1kg Principiul I (principiul inerţiei) Un punct material îşi păstrează starea de mişcare rectilinie şi uniformă sau de repaus relativ atât timp cât asupra sa nu acţionează alte corpuri care să-i schimbe această stare. impulsul mecanic. că pentru un acelaşi corp. circulară etc. mi=mg=m. uniform variată. Principiile mecanicii clasice. în absenţa acţiunilor exterioare. .1 Principiile dinamicii Inerţia – proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă. energie mecanică. cele două mase sunt egale. pentru simplitate. sau de a se opune la orice acţiune exterioară care caută să-i schimbe starea de mişcare. în mişcare rectilinie uniformă. teoretic şi experimental.CAPITOLUL II Elemente de dinamica punctului material. II.

3) unitatea de măsură a impulsului în SI fiind: [p]=1 N. iar forţa este măsura interacţiunii.Sistemele de referinţă în care este valabil principiul inerţiei se numesc sisteme de referinţă inerţiale. Orice sistem de referinţă care se mişcă rectiliniu şi uniform faţă de un sistem de referinţă inerţial este de asemenea un sistem de referinţă inerţial.2)  m v reprezintă impulsul punctului material. Interacţiunea desemnează acţiunea reciprocă dintre două corpuri.s .1) Având în vedere expresia matematică a principiului II precum şi cea a acceleraţiei rezultanta forţelor ce acţionează asupra unui punct material poate fi redată şi prin: F a unde p  m a dv dt    F dv dt m const. Forţele produc efecte statice de deformare a corpurilor (sau de echilibrare a altor forţe) şi efecte dinamice de modificare a vitezei adică de creare a acceleraţiilor.  În aceste condiţii relaţia anterioară se transformă în: F  dp dt  (2. Principiul II (principiul fundamental) Dacă rezultanta forţelor ce acţionează asupra punctului material este diferită de zero şi constantă atunci aceasta determină corpului o acceleraţie constantă ce are aceeaşi direcţie şi sens cu rezultanta forţelor şi a cărui modul este direct proporţional cu modulul forţei şi invers proporţional cu masa acestuia: a  F m  (2. m   F  d (mv ) dt  (2.

Fx Fy Fz m ax m ay m az F Fx2 Fy2 Fz2  mx  my  mz (2..5) Principiul III ( principiul acţiunii şi reacţiunii) Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune atunci cel de-al doilea corp acţionează asupra primului cu o forţă egală în modul dar de sens contrar numită reacţiune. a   n i 1 ai  (2.. F1 F2 . acceleraţia rezultantă fiind suma vectorială a acceleraţiilor individuale. Fn R    m a1 a2 ..Legea independenţei acţiunii forţelor Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe atunci fiecare forţă determină corpului propria sa acceleraţie independent de acţiunea celorlalte.. an n i 1     m a. R   Fi .4) Scriind vectorul forţă în funcţie de componentele sale pe cele trei axe de coordonate Oxyz avem:     F Fx i Fy j Fz k . .

presupunem că S se mişcă faţă de S  rectiliniu şi uniform cu viteză constantă u . Fie două SR notate S şi S (Fig.II.2 Transformările Galilei. Din punct de vedere al observatorului S aplicând regula adunării vectoriale avem: Fig. y y u t. z . 2. adică dependente de sistemul de referinţă (SR) şi care sunt absolute sau invariante sau independente de SR (aceleaşi pentru toţi observatorii).1). putem vedea care aspecte ale fenomenelor sunt relative. În continuare vom presupune că riglele şi ceasornicele diferiţilor observatori sunt construite şi etalonate identic. adică transformările de coordonate care dau trecerea de la un sistem de referinţă la altul. Astfel. t t (2. 2.6) x. Compunerea vitezelor în mecanica clasică.1 r r0 x   r  z. Este important de stabilit legătura dintre un eveniment măsurat de diferiţi observatori (din diferite sisteme de referinţă).

acesta constituind principiul relativităţii clasice stabilit de Galilei. legile mecanicii au aceeaşi formă. Dacă înmulţim cu m relaţia (2.10)  F  F0  F  F  F0  F0  F0  m a0  (2. Considerăm că sistemul (S) este neinerţial (are o mişcare accelerată faţă de sistemul considerat fix). Dacă acceleraţia punctului material de masă m în sistemul   fix este a . Sistemele inerţiale prezintă o proprietate fizică foarte importantă şi anume: mişcarea acestora nu influenţează fenomenele fizice din cuprinsul lor. atunci relaţia de compunere a acceleraţiilor conform cu (2.8) putem scrie: ma  ma  sau F  F  (2. Masa punctului material fiind constantă în ambele sisteme.8) de unde rezultă că acceleraţiile punctului material sunt aceleaşi în ambele sisteme. În cadrul sistemelor inerţiale.11) . iar asupra punctului material acţionează aceeaşi forţă în ambele sisteme inerţiale.9) Din (2.7) va avea forma:    a a a0  unde a0 este acceleraţia sistemului de referinţă (S’) faţă de sistemul fix (S).   x x y y z z (2.6) poartă numele de formulele de transformare a lui Galilei. adică sunt invariante faţă de schimbarea sistemului inerţial. iar derivarea acestora în raport cu timpul conduce la scrierea relaţia de compunere a vitezelor:  ' x x  ' u y y z z ' (2. iar faţă de sistemul mobil este a' .9) rezultă că legea fundamentală a dinamicii rămâne invariantă în raport cu sistemele inerţiale.7) Dacă derivăm relaţiile (2.10) rezultă: F (2. în baza relaţiilor (2.   .Setul de relaţii (2.7) în raport cu timpul obţinem:   .

adică observatorul legat de sistemul mobil aflat în mişcare accelerată constată existenţa. Dacă rezultanta forţelor aplicate este permanent nulă.12) În cazul mecanicii clasice. asupra căruia acţionează un sistem de forţe a căror rezultantă este F . p 0   p2  p1 0. Această forţă se numeşte forţă de inerţie.   mv2 mv1   (2. II.  p2  p1  (2. îndreptată în sens opus acceleraţiei  a0 .3 Impulsul forţelor Presupunem un corp de masă m. impulsul punctului material se conservă. pe lângă forţa F ' şi a unei forţe F0' . F 0. Conform principiului al II-lea al dinamicii: F     m a  dv m dt  (2. dp H   F dt t2 t1  F dt  H  p2  p1  p  m v  (2. H    0.14) exprimă teorema de variaţie a impulsului unui punct material care se enunţă astfel: Impulsul forţei rezultante aplicată punctului material este egal cu variaţia impulsului punctului material.15) .14) Ecuaţia (2.13) ceea ce conduce la scrierea: H unde H este impulsul forţei.

după cum unghiul α=90o – L=0. [L] = [F] [d] = 1 N m = 1 J (Joule) unde 1 J – este lucrul mecanic efectuat de o forţă constantă de 1N ce-şi deplasează punctul de aplicaţie pe distanţa de 1 m în sensul şi pe direcţia forţei.2). Lucrul mecanic efectuat de forţa F este dat de produsul scalar dintre vectorul forţă şi vectorul deplasare. spunem că această forţă efectuează un lucru mecanic L.II. 2. (2.17) În SI lucrul mecanic prezintă ca unitate de măsură. şi îl deplasează. cos =1 F d cos L = F d.lucru mecanic motor. 2. r Lucrul mecanic este egal cu produsul dintre componenta forţei pe direcţia de deplasare şi distanţa d pe care s-a deplasat corpul. este deplasat pe distanţa d sub acţiunea unei forţe constante F (Fig. Considerăm că un corp de masă m. 4 Lucrul mecanic Dacă o forţă acţionează în mod continuu un anumit timp asupra unui corp. α>90o – L<0 – lucru mecanic rezistent.2  L F. Lucrul mecanic poate fi pozitiv (lucru mecanic motor) sau negativ (lucru mecanic rezistent). (2.16) L Pentru = 0o. este ascuţit sau obtuz: α<90o – L>0 .  Fig. .

2. iar ds=MN. pentru a calcula lucrul mecanic efectuat de această forţă la deplasarea din punctul A în punctul B (fig. se consideră o deplasare elementară ds.19) Dacă forţa variază cu distanţa F F ( x) atunci lucrul mecanic efectuat de xB forţa F pentru a deplasa un corp de la A la B este L xA Fdx care din punct de vedere geometric reprezintă aria cuprinsă între graficul funcţie F = F(x) şi axa Ox. .16) lucrul mecanic elementar efectuat de forţa F este:     unde este unghiul dintre F şi deplasarea elementară dr . determinat de vectorul de poziţie r dr (fig. deplasarea elementară o putem scrie: dr ds . care-şi modifică atât modulul cât şi orientarea. Conform relaţiei (2.3 Pentru o porţiune de curbă AB. pentru care F este constantă.3).Dacă asupra unui corp acţionează o forţă F . 2.  2.  dL F dr   F ds cos (2. Dacă la un moment dat corpul se află într-un punctul M determinat de vectorul de poziţie r şi în intervalul de timp   infinitezimal dt ajunge în punctul N. lucrul mecanic total va fi: L rB  rA  F dr   B A F ds cos (2.18)  Fig.3). Din relaţia   dr v dt reiese că direcţia deplasării elementare coincide cu direcţia tangentei la curbă în punctul M.

sunt componentele forţei pe cele trei direcţii.20) unde Fx. integrala se ia pe întregul contur închis.  componentele lui dr pe cele trei direcţii.20) avem: dL Fx dx Fy dy Fz dz (2. Dacă avem o curbă închisă (C).     Notând cu F F1 F2  Fn lucrul mecanic respectiv rezultanta forţelor aplicate capătă forma:   dL F dr        F F1 dr F2 dr  Fn dr Considerăm un sistem de referinţă ortogonal xOyz: dL Fx i  Fy j  Fz k  dx i  dy j dz k   (2. n ) lucrul mecanic efectuat în lungul elementului de arc ds.4 Dacă asupra unui punct material acţionează consecutiv mai multe forţe Fi (i 1. iar dx.Fig.22) Integrala din membrul drept a relaţiei (2. 2. Efectuând produsul scalar (2. dz. Fy. dy.21) iar lucrul mecanic total de-a lungul unui drum AB va fi: L  AB Fx dx Fy dy Fz dz (2. Fz. deci: . este egal cu suma algebrică a lucrurilor mecanice elementare efectuate de forţele aplicate.22) este o integrală curbilinie pe AB arcul de curbură  .

23) Forţe conservative O forţă care are proprietatea că lucrul mecanic efectuat de ea.26) se obţine:  rotF 0 (2.L F C   dr (2. 2. A (C2) C   F dr 0 (2.5) condiţia să fie forţă conservativă este:   B B F dr A(C1 )  A(C2 )   F dr rezultă că lucrul (2. între două puncte nu depinde de curba pe care se deplasează punctul său de aplicaţie se numeşte forţă conservativă. Din (2. y.27) II. 2.28) Rotorul unui gradient fiind totdeauna egal cu zero. relaţia (2.28) este .24) mecanic efectuat de o forţă conservativă pe un contur închis este zero.24) Fig.5 (C1) B Din (2.z astfel  (2. Dacă forţa F efectuează un lucru mecanic pe două curbe distincte (C1) şi (C2) care unesc punctele A şi B (fig.27) se poate defini o funcţie U r încât forţa conservativă F să derive din gradientul acestei funcţii:  F gradU U x.26) unde S este o suprafaţă arbitrară mărginită de curba (C) fără puncte duble.5 Energia potenţială Conform relaţiei (2.25) Ţinând seama de relaţia lui Stokes avem:      F dr rotF dS 0 S (2.

ci numai de coordonatele punctului respectiv.31)  Dacă funcţia U (r ) nu depinde explicit de timp. Lucrul mecanic efectuat de o forţă conservativă între două puncte infinit vecine este:    (2. Sensul minus indică faptul că forţa F este orientată în sensul descreşterii funcţiei potenţiale. pentru a deplasa un punct material de masă m.dr Efectuând produsul:   U dr U dx x rezultă: U  i x U dy y U  j y U dz z U  k z dU    dx i dy j dz k dL punctele A şi B este:  rB dU (2. va fi:  rB  rA    E p (r )  E p (rA )   F dr (2. Dacă valoarea energiei potenţiale. într-un anumit punct    A rA este  E p rA atunci energia potenţială într-un punct oarecare de vector de poziţie r . Funcţia U r  astfel definită se numeşte funcţie potenţială a cărei valoare într-un punct depinde de vectorii de poziţie şi de timp.31) se poate stabili legea de variaţie a energiei potenţiale.30) Conform relaţiei (2. ea reprezintă o mărime numită energie potenţială. de la un punct A rA la altul B rB este egal cu variaţia energiei potenţiale luată în sensul descreşterii sale. Lucrul mecanic efectuat de o forţă F conservativă.30) lucrul mecanic efectuat de o forţă conservativă între L  rA     F dr U (rA ) U (rB ) (2. Ep.32) .29) dL F dr U .satisfăcută. Din (2.

2. Energia potenţială gravitaţională  r   Ep 0   G dr h G dy 0 mgh (2. în raport cu o valoare cunoscută. rB Ep Ep  rA   F dr L Aşadar valorile energiei potenţiale se exprimă în diferite puncte ale câmpului de forţe. convenţional. în care energia potenţială este considerată egală cu zero. Punctul A se poate alege.34) Fig. astfel avem: Ep  r 0   F dr L (2.33) Prin urmare energia potenţială a punctului material într-un punct oarecare M( r ) este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa conservativă F pentru a deplasa un punct material din punctul de referinţă în punctul considerat.6 Energia potenţială elastică x x Ep 0 F dx 0 k x dx kx 2 2 (2. ca punct de referinţă.35) . luat cu semn schimbat.

II.6 Puterea Acelaşi lucru mecanic poate fi efectuat în diferite intervale de timp. Definim puterea medie în intervalul de timp t prin raportul dintre lucrul mecanic efectuat în acest interval de timp şi intervalul t:

Pm
şi puterea instantanee:
P lim
t 0

L t

(2.36)

L t

dL dt

 L

(2.37)
  F dr avem puterea

Ţinând seama de relaţia de definiţie a lucrului mecanic, dL viteză,
P dL dt  dr F dt   F v

dezvoltată de o forţă constantă în timp egală cu produsul scalar dintre forţă şi

(2.38)

sau puterea dezvoltată de o forţă este egală cu produsul scalar dintre forţă şi viteză. Unitatea de măsură în SI pentru putere este:
[ P] [ L] J 1 [t ] s 1W (WATT )

(2.39)

iar o unitate tolerată o reprezintă calul-putere:

1CP 736W
II.7 Energia cinetică. Teorema de variaţie a energiei cinetice
   F dr şi F  dr m avem: dt
1 2 mv 2

(2.40)

Din dL
dL  dr dt

 dv  m dr dt  v

dL

m v dv

d

dEc ; m

const .

Prin urmare, lucrul mecanic se poate scrie: 2   L F dr Ec
1

Ec2

Ec1

(2.41)

unde:
def

Ec

1 m v2 2

p2 ; m const. 2m

(2.42)

se numeşte energie cinetică a punctului material (p=m.v este impulsul punctului material). Relaţia (2.41) exprimă tocmai teorema de variaţie a energiei cinetice care se enunţă astfel: Lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă, aplicată punctului material, este egal cu variaţia energiei cinetice a punctului material.

II.8 Conservarea energiei mecanice Să considerăm mişcarea particulei într-un câmp de forţe conservative. Aplicând teorema energiei cinetice obţinem:   L F .dr Ec2 Ec1
Ec Ep ( Ec

Ep

E p1

E p2

Ep ) 0

ceea ce conduce la:
Ep Ec E const.

(2.43)

(2.43) reprezentând teorema conservării energiei mecanice care se enunţă astfel: Într-un câmp de forţe conservative are loc în timpul mişcării o transformare reciprocă a energiei cinetice şi potenţiale, suma lor rămânând constantă. Să presupunem că punctul material se află într-un câmp de forţe conservative F r şi este supus în acelaşi timp la o forţă neconservativă (disipativă) F ' . Aplicând teorema energiei cinetice obţinem:

 

2

L
1

   ( F F ') dr
2

2

Ec
1

  F dr

2

  F ' dr

Ep

L'

(2.44)

1

L'
1

  F ' dr

( Ec

Ep )

(2.45)

Relaţia (2.45) reprezintă teorema de variaţie a energiei totale care se enunţă astfel: Lucrul mecanic al forţelor neconservative (disipative) aplicate punctului material este egal cu variaţia energiei mecanice a punctului material. II.9 Momentul forţei. Momentul cinetic Momentul forţei faţă de un punct şi faţă de o axă Dacă un rigid are un punct fix (o articulaţie) în jurul căruia se poate roti liber, atunci aplicând o forţă rigidului, el se va roti în jurul unei axe ce trece prin articulaţie, perpendiculară pe planul definit de articulaţie şi forţă. Efectul este acelaşi oriunde am aplica forţa pe suportul său. Dacă suportul forţei trece prin articulaţie, rigidul nu se roteşte.

Efectul de rotaţie este determinat de forţă şi de distanţa de la articulaţie până la suportul său (braţul forţei b). Ţinând seama de direcţia axei şi de sensul de

8). înmulţită cu braţul ei. putem spune că efectul de rotaţie este dat de o mărime fizică vectorială  numită momentul forţei faţă de polul O M . Momentul forţei se măsoară în SI în N∙m.47) Acesta este egal cu proiecţia pe axă a vectorului moment M de pe axă: M   e M    e (r F )   r F faţă de un pol   (2. 2. iar b este braţul forţei.8 . def    M || F b (2. F ) sau cu dublul ariei triunghiului construit din O pe F .7). adică de momentul forţei în raport cu axa (Fig. Dacă rigidul are o axă fixă în jurul căreia se poate roti liber.rotaţie.48)  unde e este versorul axei. atunci o forţă paralelă cu axa de rotaţie sau concurentă cu aceasta nu produce rotaţie. Fig. Momentul forţei nu se schimbă dacă forţa lunecă pe suportul său. fiind numeric egal cu aria paralelogramului  construit pe cei doi vectori ( r . 2. adică distanţa de la pol la dreapta de acţiune a forţei (Fig. definit de produsul vectorial:  def   M r F M r F sin b r sin F b (2. Efectul de rotaţie este produs numai de componenta transversală (pe axă) a forţei. 2.46) unde r este vectorul de poziţie al punctului de aplicaţie al forţei.

2.9). de exemplu momentul impulsului. Momentul cinetic. 2.9 Teorema de variaţie a momentului cinetic Derivând relaţia (2.v (2.50) ceea ce determină scrierea pentru momentul forţei a expresiei: . obţinem:  dL dt  dr dt   dp  dp r r dt dt    p v m v 0   r F  p  dr dt (2.Cealaltă componentă M tinde să rotească doar axa de rotaţie.  def   L r p   r m. numit moment cinetic (sau moment unghiular) (fig.49) a cărui unitate de măsură în SI este: [ L] 1J s Fig.49) în raport cu timpul şi înlocuind derivata impulsului prin forţă. Teorema de variaţie a momentului cinetic La fel ca mai sus se defineşte momentul oricărui vector.

52) adică impulsul momentului (sau momentul impulsului) forţei aplicată punctului material este egal cu variaţia momentului cinetic al punctului material. TT (fig. tangent.10). .elastice: starea internă a fiecărui corp nu se schimbă. atunci ambele componente se schimbă în general prin ciocnire. ci mai mult sau mai puţin inelastice. . Dacă momentul forţei rezultante este nul. Momentul forţei şi momentul cinetic se consideră faţă de acelaşi punct (pol) fix într-un SR iniţial. II. deoarece corpurile nu sunt nici perfect elastice şi nici absolut netede.9 Ciocniri Prin ciocnire se înţelege un proces de interacţiune care durează un timp finit (înainte şi după interacț iune corpurile se găsesc la distanţe mari unele faţă de altele. adică nu interacţionează). M   r F d   r F dt    M L  dL dt   L (2. 2.51) Luând în considerare relaţia anterioară putem afirma că momentul forţei este egal cu derivata momentului cinetic în raport cu timpul. În realitate. Dacă descompunem viteza relativă de    ciocnire vr v1 v2 (a corpului 1 faţă de corpul 2) după linia de ciocnire NN şi planul de contact. ciocnirile corpurilor macroscopice nu sunt perfect elastice. momentul cinetic al punctului material se conservă: un punct material nu-şi poate schimba momentul său cinetic decât sub acţiunea unui moment al forţei. Analog cu teorema impulsului obţinem teorema momentului cinetic:  def K t2 t1  M dt t2 t1   r dH  L  L2  L1 (2. Ciocniri: .plastice: corpurile fuzionează (se cuplează) şi continuă mişcarea împreună cu viteză comună.

vrt. îşi schimbă semnul prin ciocnire. în caz contrar. Corpurile nefiind perfect elastice. 2. oblică. componenta normală a vitezei relative. iar după ciocnire se îndepărtează unul de altul. Pentru sfere omogene ciocnirea va fi totdeauna centrică. vrn . deoarece înainte de ciocnire corpurile se apropiau unul de altul. dar în general oblică. normală pe planul de contact. În intervalul de timp foarte scurt cât durează ciocnirea. această viteză se micşorează în urma ciocnirii. după ciocnire vrn este în modul mai mică decât înainte de ciocnire vrn celălalt în momentul ciocnirii. ciocnirea se numeşte centrică. Dacă înainte de ciocnire. conţinută în planul de contact. Datorită frecării. acentrică. reprezintă viteza de lunecare a unui corp peste trece în momentul ciocnirii prin centrele de masă ale celor două corpuri. care nu pot schimba impulsul total şi momentul cinetic total ale sistemului. Componenta vitezei relative.Fig. variaţia de impuls şi variaţia de moment cinetic.10 Componenta vitezei relative. vrn. deci forţe interne. v rt Dacă linia de ciocnire NN vrt. Legi de conservare În procesul de ciocnire se exercită forţe de interacţiune între corpuri. produse de eventualele forţe externe se pot . în caz contrar. ciocnirea se numeşte frontală. corpurile se mişcau după linia de ciocnire NN (vrt= 0).

neglija în comparaţie cu variaţiile de impuls şi de moment cinetic ale fiecărui corp în parte. sunt mult mai mari decât forţele obişnuite externe. De aceea impulsul total şi momentul cinetic total ale corpurilor care se ciocnesc.54) . care deşi durează puţin. adică transformată în alte forme de energie (mai ales căldură). 2. imediat înainte de ciocnire. Eventualele forţe externe aplicate produc o variaţie de impuls şi de moment cinetic neglijabile în timpul foarte scurt cât durează ciocnirea. ele se cuplează astfel încât conservarea impulsului total determină scrierea:    m1v1 m2 v2 (m1 m2 )v    m1v1 m2 v2 v (m1 m2 ) (2. va fi (nu considerăm rotaţiile proprii) de forma: Q Ec 1 2 m1v1 2 1 2 m2 v2 2 1 (m1 m2 )v 2 2 1 m1m2   2 (v1 v2 ) 2 m1 m2 (2.53) Fig. produse de forţele interne.11 Energia pierdută. adică impulsul total şi momentul cinetic total a sistemului de corpuri care se ciocnesc se conservă în procesul ciocnirii. sunt egale cu impulsul total şi momentul cinetic total ale corpurilor imediat după ciocnire. Ciocnirea plastică În cazul ciocnirii total plastice a două corpuri.

Ciocnirea elastică În cazul ciocnirii perfect elastice. iar v r este viteza lor relativă (a corpului 1 faţă de corpul 2).sau: Q unde: 1 2 vr2 (2.58) .55)  vr m1 m1  v1 m2 m2  v2 se numeşte masă redusă a celor două corpuri.56) m1 (v1 v1 ) m2 (v2 v2 ) m1 (v1 v1 )(v1 v1 ) m2 (v2 v2 )(v2 v2 ) Împărţind relaţiile (2. pe lângă impulsul total se conservă şi energia cinetică totală. 2.57) obţinem: (2. Considerând ciocnirea centrică şi frontală.12 m1v1 m2 v2 2 m1v1 2 2 m2 v2 2 m1v1 m2 v2 m1v12 2 m2 v22 2 (2.57) v1 v1 vr v2 v2 (v1 v2 ) vr v1 v2 (2. corpurile înainte şi după ciocnire se mişcă pe aceeaşi direcţie (cazul unidimensional) şi avem:  Fig.

centrice şi frontale.59) În mod analog reiese: v2 2 m1v1 m2 v2 m1 m2 v2 (2.60) rezultă: v1 v2 2v2 v1 v2 (2.62) În particular.60) sau: v1 v2 unde am notat cu vCM 2vCM 2vCM v1 v2 (2. Primele relaţii din (2. efectuăm calculele şi distribuim numărătorul la numitor obţinem: v1 2 m1v1 m2 v2 m1 m2 v1 (2. rezultă: v1 v2 v1 v2 0 (2. v2 v1 v1 v2 m1v1 m2 v2 m1v1 m2 v2 v1 m1v1 m2 v2 m2 v1 m2 v2 m1 m2 Dacă la numărătorul ecuaţiei de mai sus adunăm şi scădem m1v1 m2 v2 .adică viteza relativă îşi schimbă doar semnul. adică cu un corp de masă foarte mare. ce are viteza v2 şi masa m2 >> m1.63) . cu un perete. din (2. v2 = 0.56) alcătuiesc un sistem ce are soluţiile v1 şi v2 care reprezintă vitezele corpurilor imediat după ciocnire. m1 m2 Ciocnirea cu un perete În cazul ciocnirii perfect elastice.61) m1v1 m2 v2 viteza centrului de masă a celor două corpuri. pentru un perete în repaus.58) şi (2.

v '  v  adică viteza incidentă v şi viteza reflectată v ' sunt în acelaşi plan cu normala şi unghiul de reflexie '   este egal cu unghiul de incidenţă .13 Dacă notăm cu durata ciocnirii. Coeficienţii de ciocnire O măsură a caracterului mai mult sau mai puţin elastic al ciocnirii este coeficientul de restituire (Newton).64) Conform principiului acţiunii şi reacţiunii.adică corpul (1) se întoarce cu aceeaşi viteză cu care ciocneşte peretele. o forţă egală în modul şi de sens contrar se exercită perpendicular asupra peretelui din partea particulei. 2. În cazul ciocnirii oblice (perfect elastice) cu un perete în repaus (fig.13): vt' vt . 2. atunci forţa medie exercitată de perete asupra  mv  mv particulei va fi perpendiculară pe perete:   (m v ) f f 2mv cos (2. Fig. v'n vn . definit prin raportul dintre componenta normală .

În cazul ciocnirii unidimensionale cu coeficientul de restituţie k.65) Se introduce şi un coeficient de frecare momentană f definită prin raportul dintre componenta tangenţială (în planul de contact) a vitezei relative. v'rt ' v1t v'2t . 0 v1n v2n k 1 (2.66) Acest coeficient este de obicei apropiat de 1 şi se pune adesea egal cu 1 (la ciocniri apropiate de ciocniri frontale. def ' v1n v'2n şi înainte de k vrn vrn v1n v2n . obţinem din conservarea impulsului: v1 v2 şi energia cinetică pierdută: Q Ec vCM vCM km2 (v2 v1 ) m1 m2 km1 (v1 v2 ) m1 m2 (2.67) 1 m1m2 (1 k 2 )(v1 v2 ) 2 2 m1 m2 1 2 (1 k 2 )vr2 (2. Pentru vr vrn 0 vrn k 0. f k ciocnirea perfect plastică avem îndeplinite condiţiile 0 . în timp ce pentru ciocnirea perfect elastică se respectă 1. după ciocnire.(pe planul de contact) a vitezei relative după ciocnire v'rn ciocnire vrn v1n v2n . f 1. şi înainte de ciocnire vrt def v1t v2t . 0 v2t f 1 (2.68) . sau la corpuri netede). anume: f vrt vrt v1t v1t v2t .

amplitudinea mişcării oscilatorii. reprezintă elongaţia maximă. şi invers.frecvenţa mişcării oscilatorii. [T] = 1s ν . însoţită de o transformare a energiei dintr-o formă în alta poartă denumirea de oscilaţie. După cum rezultă şi din definiţiile de mai sus atât elongaţia cât şi amplitudinea mişcării oscilatorii se măsoară în metri. T perioada mişcării oscilatorii. Altfel spus mobilul se mişcă de o parte şi de alta a poziţiei sale de echilibru.Capitolul III Oscilaţii mecanice Orice variaţie periodică în timp a mărimilor caracteristice unui sistem fizic. Dacă energia electrică se transformă în energie magnetică. avem de a face cu oscilaţie electromagnetică Ecuaţia mişcării: f(t) = f(t+T) → mişcare periodică III. reprezintă timpul în care oscilatorul efectuează o oscilaţie completă. În cazul oscilaţiilor mecanice această mărimea fizică ce variază periodic în timp este coordonata mobilului. A=xmax .1. reprezintă numărul de oscilaţii complete efectuate în unitatea de timp. [ ]  1 1  s  1Hz s . Mărimi caracteristice mişcării oscilatorii: x – elongaţia reprezintă depărtarea mobilului faţă de poziţia de echilibru la un moment dat.

Oscilatorul armonic este un model fizic şi reprezintă oscilatorul care are amplitudinea constantă în timp. În cazul frecvenţelor mari se foloseşte o altă metodă numită metoda stroboscopică.1) calculăm frecvenţa. O altă mărime fizică utilizată pentru caracterizarea mişcării oscilatorii este pulsaţia notată cu ω0.t T  n   T   1 n  t  (3. în cazul în care se văd două poziţii ale oscilatorului înseamnă că frecvenţa sursei este de două ori mai mare decât frecvenţa de oscilaţie a oscilatorului şi aşa mai de parte. Legătura dintre pulsaţie şi perioadă respectiv frecvenţă este: 2π T [ ]  1rad / s ω  2π  Pentru a determina frecvenţa unui oscilator este suficient să măsurăm timpul t în care oscilatorul efectuează n oscilaţii complete şi folosind relaţia (3. adică oscilaţiile nu sunt atenuate. Atunci când.1) unde n reprezintă numărul de oscilaţii complete efectuate de mobil în timpul t. înseamnă că frecvenţa de oscilaţie a sa este egală cu frecvenţa cu care sursa emite pulsurile luminoase. astfel iluminat oscilatorul. Legea de mişcare pentru oscilatorul liniar armonic Oscilatorul liniar este oscilatorul la care direcţia de oscilaţie este o dreaptă. Aceasta constă în iluminarea oscilatorului cu ajutorul unei surse luminoase ce emite în impulsuri cu o frecvenţă ce o putem regla. III. Prin oscilaţii complete înţelegem mişcarea oscilatorului între două treceri succesive şi în acelaşi sens prin poziţia de echilibru. îl vedem ca şi cum ar fi în repaus.2. . Dar această metodă poate fi folosită doar atunci când frecvenţa de oscilaţie nu este prea mare.

3.7) Folosind formulele lui Euler: . Soluţia generală a unei astfel de ecuaţii este: x  C1e1t  C2 e 2 t (3.Fie un corp de masă m prins de un perete vertical prin intermediul unui resort de constantă elastică k şi care se poate mişca pe planul orizontal fără frecare.1 obţinem diferenţială liniar (3. dacă scoatem corpul din poziţia de echilibru şi îl lăsăm liber acesta se va mişca de o parte şi de alta faţă de poziţia de echilibru efectuând astfel o mişcare oscilatorie armonică (pendul elastic fig. 3.3) cu k 1 şi notăm 02  .4) de forma: x  C1e  i0 t  C2 ei0 t (3.1).2) (3.5) unde C1 şi C2 sunt constante iar λ1 şi λ2 sunt rădăcinile ecuaţiei caracteristice:  2  02  0 (3. 3.3) ma  k x  0 Înmulţind ecuaţia (3. numită pulsaţia proprie a m m 2   ωo x  0 x oscilatorului liniar armonic. Se neglijează de asemenea forţa de rezistenţă din partea mediului înconjurător. avem: (3. Astfel.6) Rezolvând ecuaţia (3.6) şi înlocuind în (3.4) Studiul acestei ecuaţii diferenţiale omogene de ordinul II ne conduce la legea de mişcare pentru oscilatorul liniar armonic.5) obţinem soluţia generală a ecuaţiei (3. Scriind ecuaţia armonic:  Fe  m a O k  Fe x m ecuaţia a principiului oscilatorului II al x Fig.1 dinamicii pentru sistemul din fig.

11) A A  B2 2 ceea ce înseamnă că există un 0  [0. 2 ) unic astfel încât sin 0  cos 0  B A B 2 2 şi .10) devine: x  A0 sin(0t  0 ) A (3.2 notează cu   0t  0 şi se numeşte faza mişcării oscilatorie.12) pentru φ0=0.10)     A B     1 2 2 2 2  A B   A B  2 2 (3.12) nu este altceva decât legea de mişcare pentru oscilatorul liniar armonic.9) prin scoatere forţată în factor a lui A2  B 2 avem:  A x  A2  B 2  cos 0t  2 2  A B de unde se observă că:  sin 0t  A2  B 2  B (3. 3. . cu φ0 fază iniţială sau faza oscilatorului la momentul t=0. 3. În aceste condiţii ecuaţia (3.C1)i=B şi înlocuind în a doua ecuaţie din (3.eia  cos a  i sin a eia  cos a  i sin a avem: (3. Argumentul funcţiei sinus se -A Fig. Notăm A0  A2  B 2 o constantă care desemnează amplitudinea mişcării oscilatorie.12) Relaţia (3.9) Notând C1+ C2=A şi (C2. În fig.2 este redată reprezentarea grafică a legii de mişcare a oscilatorului liniar armonic (3.8) x  C1 cos 0t  C1i sin 0t  C2 cos 0t  C2i sin 0t x   C1  C2  cos 0t   C2  C1  i sin 0t (3.

13) se poate observa că între viteză şi elongaţie este o diferenţă de III.14) în (3.13) Din (3. 3. Compunerea oscilaţiilor armonice.15) Înlocuind (3. În literatura de specialitatea sunt cunoscute două metode pentru a compune cele două oscilaţii: metoda analitică şi metoda fazorială.Derivând legea de mişcare (3. În acest caz un punct material este supus acţiunii simultane a cel puţin două oscilaţii armonice având aceeaşi direcţie. paralele şi de aceeaşi pulsaţie De foarte multe ori ne întâlnim cu situaţii când trebuie să compunem două sau mai multe oscilaţii. (3. De aceea vom studia pentru început compunerea a două oscilaţii paralele (aceeaşi direcţie de oscilaţie) şi de aceeaşi pulsaţie (frecvenţă).14) Punctul material va efectua o oscilaţie armonică rezultantă după aceeaşi direcţie şi (3.15) avem: . a) Metoda analitică Fie două mişcări oscilatorii cu aceeaşi direcţie (Ox) de oscilaţie date de ecuaţiile: x1  A1 sin(t  1 ) x2  A2 sin(t  2 ) de aceeaşi pulsaţie cu oscilaţiile componente.12) în raport cu timpul o dată respectiv de două ori obţinem viteza respectiv acceleraţia oscilatorului: v  A0 cos(0t  0 ) a   A02 sin(0t  0 ) fază de π/2 iar între acceleraţie şi elongaţie diferenţa de fază este π.12) şi (3. având elongaţia: x  x1  x2 (3.

diferenţa de fază dintre oscilaţiile componente (care se compun) şi toate considerentele de mai sus ecuaţia (3. (3. Astfel putem scrie ecuaţia mişcării rezultante în urma compunerii celor două oscilaţii paralele şi de aceeaşi pulsaţie: x  Asin t    unde φ (faza mişcării oscilatorii rezultante) este dat de (3.  A1 cos 1  A2 cos 2  sin ωt   A1 sin 1  A2 sin 2  cos ωt x  A1 sin t cos 1  A1 sin 1 cos t  A2 sin t cos 2  A2 sin 2 cos t    A sin 1  A2 sin 2   A1 cos 1  A2 cos 2   sin ωt  1 cos t  A1 cos 1  A2 cos 2   În vederea efectuării calculelor notăm: tg  sin  A sin 1  A2 sin  2  1 cos  A1 cos 1  A2 cos  2 (3.17) 2 2  Α12 cos 2  1  Α2 cos 2 2  2 Α1 Α2 cos 1 cos 2  Α12 sin 2 1  Α2 sin 2 2  2 A1 A2 sin 1 sin 2    1 A1 cos 1  A2 cos 2 2 A12  A2  2 A1 A2 cos 2  1  Cu   2  1 .17) corespunzătoare elongaţiei mişcării oscilatorie rezultante devine: 2 x  A12  A2  2A1 A2 cos   sin t    unde: 2 A  A12  A2  2A1 A2 cos  (3.18) este amplitudinea mişcării oscilatorii rezultante.16) și A1 cos 1  A2 cos 2  sin t cos   sin  cos t   cos  A cos 1  A2 cos 2  1 sin t    cos  avându-se în considerare şi expresiile: x 1 1  1  tg 2   cos  Α1 cos 1  Α2 cos 2 (3.16).19) .

În Fig.3). 3.3 tg  Ay Ax  A1 y  A2 y A1x  A2 x  A1 sin 1  A2 sin 2 A1 cos 1  A2 cos 2 (3. 3. Modularea oscilaţiilor În continuare ne vom ocupa de compunerea a două oscilaţii paralele cu pulsaţiile 1     şi 2     .3 observăm că putem calcula foarte uşor amplitudinea mişcării rezultante precum şi faza acesteia: 2 A  A12  A2  2A1 A2 cos  Fig.b) Metoda fazorială Fazorul este un vector al cărui modul este egal cu amplitudinea mişcării oscilatorii şi care se roteşte în planul XOY în sens trigonometric cu viteza unghiulară egală cu pulsaţia mişcării oscilatorii. 3. 4 Compunerea oscilaţiilor paralele de pulsaţii diferite.21) obţinem: (3. Astfel cele două mişcări oscilatorii pot fi reprezentate in planul XOY ca doi vectori de modul egal cu amplitudinea mişcării oscilatorii şi unghiurile făcute cu direcţia pozitivă a axei egale cu fazele mişcării oscilatorii (Fig.21) . unde    .20) III. Pentru simplificarea calculelor considerăm că cele două oscilaţii sunt de aceeaşi amplitudine a0. iar fazele lor iniţiale sunt zero (01  02  0) : x1  a0 sin 1t x2  a0 sin 2t Prin compunerea celor două oscilaţii descrise de ecuaţiile (3.

4 Oscilaţiile în care amplitudinea rezultantă variază periodic în timp se numesc bătăi. 3.4 şi după cum se vede nu este o oscilaţie armonică.25) Să considerăm compunerea a trei oscilaţii de forma x1  A0 cos t .26) oscilaţia rezultantă având forma: .23) Fig. x2  x3  a0 cos     t  a0 cos     t  2a0 cos t cos t (3. (3.22)  2a0 cos(  t )  sin t oscilaţia rezultantă fiind redată în fig.x  x1  x2  2a0 cos 2  1 2 t sin 1  2 2 t (3. 3. deoarece amplitudinea rezultantă a  2a0 cos(  t ) variază în timp.24)  1 2  1   2  2  1  T  x3  a0 cos     t (3. perioada respectiv frecvenţa acestora fiind: T     2  1 (3. x2  a0 cos     t .

una de-a lungul axei OX iar cealaltă de-a lungul axei OY descrise de ecuaţiile: x  a sin(t  1 ) y  b sin(t  2 ) (3.29) . 3. 3. iar frecvenţa joasă  / 2 frecvenţă de modulare. expresia (3.1 Oscilaţii armonice de aceeaşi pulsaţie Fie un punct material supus la două mişcări oscilatorii armonice.5.5 În acest caz oscilaţia rezultantă este ”aproape” armonică cu amplitudinea rezultantă periodică în timp   2a A  A0  1  0 cos t  A0   (3.27) este reprezentată în Fig. Frecvenţa înaltă    / 2 se numeşte frecvenţă purtătoare. III.  2a x  x1  x2  x3  A0  1  0 cos t  cos t A0   Pentru    şi 2a0 / A0  1 .27) Fig. 3.5. Coeficientul 2a0 / A0 poartă numele de adâncimea modulaţiei.5 se numesc modulate. (3. 5 Compunerea oscilaţiilor perpendiculare şi de aceeaşi pulsaţie III.28) Oscilaţiile de tipul celor indicate în Fig.

29). 3.6 .6). rezultând: x y cos  2  cos 1  sin  2  1  cos t a b x y sin 2  sin 1  sin 2  1  sin t a b (3.31) Ridicăm la pătrat ambele ecuaţii (3. axa elipsei făcând un unghi  cu ordonata (Fig. obţinând astfel ecuaţia traiectoriei punctului material supus la cele două mişcări oscilatorii: x 2 y 2 2xy   cos   sin 2  a 2 b 2 ab (3. Pentru aceasta împărţim ecuaţiile în ambii membrii cu amplitudinea a respectiv b şi dezvoltăm funcţiile sinus. Ecuaţia (3. Fig. obţinând: x  sin t cos 1  sin 1 cos t a y  sin t cos 2  sin 2 cos t b (3. 3.Pentru a găsi ecuaţia traiectoriei rezultante pe care o va descrie punctul material în urma compunerii celor două mişcări oscilatorii trebuie să eliminăm timpul din ecuaţiile parametrice ale traiectoriei (3.30) În relaţia de mai sus înmulţim pe rând prima ecuaţie cu cosφ2 şi sinφ2 iar a doua ecuaţie cu cosφ1 şi sinφ1 şi de fiecare dată le scădem membru cu membru.32) unde   2  1 este diferenţa de fază dintre cele două mişcări oscilatorii.32) reprezintă ecuaţia unei elipse înscrisă într-un dreptunghi având laturile 2a şi 2b numit dreptunghiul amplitudinilor.31) şi le adunăm membru cu membru.

7).1....O astfel de oscilaţie poartă denumirea de oscilaţie eliptic polarizată.Dacă    2n  1 (n=0. iar din (3.) cele două oscilaţii sunt în fază..33) În aceste condiţii elipsa degenerează într-o dreaptă care coincide cu prima diagonală a dreptunghiului amplitudinilor (Fig.3.) cele două oscilaţii sunt în opoziţie de fază.32) se obţine: x 2 y 2 2xy b  2  0 y  x 2 a b ab a (3.8).2.Dacă   2n (n=0. . În funcţie de valorile defazajului distingem următoarele cazuri: 1.32) devine: x 2 y 2 2xy b  2  0 y  x 2 a b ab a (3. Excentricitatea elipsei. direcţia axelor elipsei cât şi sensul de mişcare al punctului material.3.2. depinde de amplitudinile a şi b a celor două oscilaţii precum şi de diferenţa de fază   2  1 .1. 3. 3. iar ecuaţia (3..7 2. 3..34) elipsa degenerând într-o dreaptă ce coincide cu cea de-a doua diagonală a dreptunghiului amplitudinilor (Fig. Fig.

Fig.8 3. oscilaţia rezultantă a punctului material numindu-se oscilaţie polarizată eliptic. are loc pe elipse de configuraţie şi caracteristici variabile.1.32) rezultă: x2 y 2  1 a 2 b2 (3.9.     3 / 2 şi 3 / 2    2 .Dacă    2n  1 / 2 (n=0..  / 2     .9 4.. conduce la obţinerea fig.35) Reprezentând ecuaţia unei elipse a cărei axe coincide cu axele de coordonate.3. 3. Dacă punctul material se mişcă în sens invers acelor de ceasornic avem oscilaţii polarizate la stânga. . iar din (3.) cele două oscilaţii sunt în cvadratură. 3. 3.2.. iar dacă se mişcă în sensul acelor de ceasornic oscilaţiile rezultante sunt polarizate la dreapta. Mişcarea rezultantă în cazurile: 0     / 2.Fig.

2 Fig. tangente la curbă. 3. . traiectoriile sunt curbe 2 închise. oscilaţia rezultantă are o traiectorie circulară de rază R şi poartă denumirea de oscilaţie polarizată circular.2 Compunerea oscilaţiilor armonice de pulsaţii diferite În cazul compunerii a două oscilaţii armonice ortogonale de pulsaţii diferite punctul material se mişcă pe o traiectorie de o formă mai complicată.Dacă se realizează a=b=R.5.10. Aspectul acestor curbe funcţie de raportul frecvenţelor 1 şi  este prezentat în Fig. Dacă raportul frecvenţelor este număr iraţional. 3. III. Dacă raportul frecvenţelor celor două oscilaţii 1 este un număr raţional. traiectoria este o curbă deschisă.10 Raportul 1 este egal cu raportul numărului de atingeri ale curbei Lissajous 2 cu axa orizontală respectiv verticală. denumite curbe Lissajous.

Fig. ambele fiind constante pozitive.36) .III. Scriind ecuaţia principiului fundamental pentru această situaţie avem:  Fe  Fr  ma         mx     kx  0 x În a doua ecuaţie din (3. Astfel de oscilaţii se caracterizează prin faptul că sistemul efectuează oscilaţii libere. 3. energia totală a oscilaţiilor scade în timp ceea ce duce şi la scăderea treptată a amplitudinii oscilaţiilor.36) k 1  02 şi notăm m m  m  2 factorul de amortizare.11). cu un singur grad de libertate. Astfel relaţia (3. aflat sub acţiunea forţei elastice şi a forţei de frecare. 6 Mişcarea oscilatorie amortizată Din cauza frecării sistemului oscilant cu mediul exterior. respectiv devine: (3. 3.11 avem forţa elastică Fe  kx .11 În Fig. 3. În acest caz spunem că oscilaţiile sunt amortizate sau disipative.36) înmulţim în ambii membrii cu pulsaţia proprie. forţa de rezistenţă din partea mediului pe care o considerăm proporţională cu viteza punctului material Fr   v    unde x k şi  desemnează constanta elastică a resortului respectiv rezistenţa mecanică a mediului. de translaţie. Considerăm un astfel de oscilator care execută o mişcare rectilinie după direcţia Ox (Fig.

41) unde   1  2   la mişcarea aperiodică la cea periodică.38) a)   0    0  În acest caz soluţia generală este de forma x  c1e1t  c2e2 t (3. 2    i 02   2 (3. fiind un regim tranzitoriu de trecere de 1. c)   0    0  În acest caz soluţiile ecuaţiei caracteristice sunt: (3.43) . Pentru a determina soluţia generală a acestei ecuaţii distingem 3 cazuri. 2     2  02 oscilatorului scăzând exponenţial în timp.40) Cu aceste considerente putem afirma că mişcarea este una aperiodică.37) ecuaţia (3. după valoarea discriminantului ecuaţiei caracteristice  2  2  02  0   4  2  02  (3.42) În acest caz mişcarea este aperiodic critică.  2   02  0 x x (3.37) reprezentând ecuaţia diferenţială a oscilaţiilor amortizate efectuate de punctul material. b)   0    0  Pentru această ipoteză soluţia generală este de forma: (3. amplitudinea x  et  c1  c2t  (3.39) unde 1.

Mişcarea oscilatorie amortizată poate fi caracterizată de timpul de relaxare. 3. Din această ecuaţie se observă că amplitudinea oscilaţiilor A  A0 e  t scade exponenţial în timp după cum se vede şi în Fig.46)  . 3.12.45) rezultă că pulsaţia mişcării oscilatorii amortizate este diferită de pulsaţia proprie 0.44) unde am notat cu   02   2 pulsaţia mişcării oscilatorii amortizate. decrementul logaritmic şi de constanta de atenuare. A  Ao e  δt  1      Ao  Ao e  δτ e 1 este timpul după care amplitudinea (3. Fig. Procedând în mod analog pentru relaţia (3.45) unde A0 este valoarea maximă a amplitudinii iar φ0 este faza iniţială.  Timpul de relaxare notat cu  oscilaţiilor scade de e ori.7) găsim ecuaţia oscilaţiilor amortizate: x  A0 e  t sin(t  0 ) (3.iar soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale este: x  C1e1t  C2 e2 t x  e  t  C1eit  C2e it  (3.12 Din ecuaţia (3.

notat cu Δ reprezintă logaritmul natural al raportului dintre două amplitudini succesive ale oscilaţiilor amortizate A(t ) Aoe δt   ln  ln  ln e δt  δt  δT  ln eδT -δ(t  T) A(t  T ) Aoe (3.46) şi (3. putem scrie că T   N iar din (3. datorită rezistenţei mediului. Energia totală se poate determina înmulţind ecuaţia (3. Decrementul logaritmic.50) (3.36) cu dx  x dt   mxx    2  kxx  0 x  d  mx 2 kx 2   x2      dt  2 2  Expresia din paranteză este tocmai energia totală E şi avem: dE    2 x dt dE  4 Ec dt (3. iar dacă Q  1 avem oscilaţii cvasiperiodice.48)  Constanta de atenuare (atenuarea) are expresia: Q  0 (3.47)   T Dacă notăm cu N numărul de oscilaţii complete după care amplitudinea oscilaţiilor scade de e ori.51) Deoarece factorul de amortizare şi energia cinetică sunt mereu pozitive rezultă că: dE 0 dt (3.47) rezultă:  1 N (3. Pierderea de energie nu este uniformă pe parcursul unei pseudo-perioade.52) Prin urmare.49) Se observă că dacă Q  1 mişcarea punctului material este aperiodică. Ea este maximă când Ec este maximă (când . oscilatorul pierde în mod continuu energie până când aceasta ajunge la zero.

şi notând 2m m o2  k F pulsaţia proprie a oscilatorului şi f o  o . 3. în medie. Fig. 3.53) unde Ω este pulsaţia forţei exterioare iar F0 este valoare maximă a acestei forţe. Înmulţind în ambii membrii cu  1   coeficientul de amortizare. proporţional cu e2 t . Rezonanţa Prezenţa forţelor de rezistenţă din partea mediului conduce la faptul că energia oscilatorului scade.13) acţionează forţa elastică Fe.13 Scriind ecuaţia principiului II al dinamicii avem: F  Fr  Fe  m d 2x dt 2 d 2x dx m 2   kx  Fo sin  t dt dt (3. obţinem ecuaţia diferenţială m m pentru mişcarea oscilatorie întreţinută: . 7 Mişcarea oscilatorie întreţinută. În scopul recuperării energiei pierdute. asupra oscilatorului trebuie să acţioneze o forţă periodică exterioară F(t). Expresia    x 2 se numeşte funcţie de disipaţie. forţa de rezistenţă Fr şi o forţă exterioară periodică F(t). III. Asupra punctului material (Fig.punctul material trece prin punctul de echilibru) şi nulă când energia potenţială Ep este maximă (când punctul material trece prin punctele de elongaţie maximă).

(3. Aşadar.56) Rezolvând sistemul (3.     2 tg  cos  2 o 2 1  1  tg 2  cos  .55) Constantele B şi β se determină din condiţia ca soluţia (3. F(t).54) este suma dintre soluţia ecuaţiei diferenţiale omogene şi o expresie de forma termenului liber. pentru t   .57) fo .54).  2   o2 x  f o sin  t x x (3. Soluţia ecuaţiei diferenţiale omogene reprezintă mişcarea oscilatorie amortizată (3. poate fi neglijată.55) să verifice ecuaţia (3.54) este de forma funcţiei F(t).56) obţinem amplitudinea şi oscilaţiilor B şi defazajul β dintre oscilaţiile amortizate şi cele forţate. soluţia ecuaţiei (3. respectiv dintre elongaţie şi forţa exterioară:  2 2  o  tg  2  tg  2  2  o2 2  2  o2   arctg B (3. care datorită scăderii exponenţiale a amplitudinii. după un timp t suficient de mare faţă de . x  B sin( t   ) unde β este defazajul dintre oscilaţiile sistemului şi ale forţei exterioare.  2  B cos( t   ) x  2   B 2 sin( t   ) x 2 B 2 sin  t     2 B cos  t     o B sin  t     fo sin t Dezvoltând funcţiile sin şi cos şi identificând termenii obţinem: 2  B o   2  cos   2 B sin   f o   2 2  B o    sin   2 B cos   0  (3.54) Soluţia unei ecuaţii diferenţiale de forma (3.45).

Conform cu (3. Înlocuind (3.58) considerăm   0 obţinem elongaţia statică B0 produsă de forţa F0: B0  F0 F  0 2 m0 k (3. m) şi de frecvenţa forţei exterioare.58) odată cu variaţia frecvenţei (pulsaţiei) forţei exterioare 0     are loc variaţia amplitudinii oscilaţiilor B cât şi a defazajului φ.58) rezultă: Bmax  F0 2m 02   2 (3.60) în (3. Valoarea maximă a amplitudinii Bmax se obţine pentru pulsaţia Ω care face minimă cantitatea de sub radical a expresiei (3.58) numită pulsaţie de rezonanţă ωr.57) şi (3. d  d 2 fo  2  2 2 o   4 2 2 2 4   2  o    8 2   0      2  o2   2 2   0  2  o2  2 2  0 2 2 2  o   2  2  r2  o2  2 2 (3.60) Se observă că frecvenţa de rezonanţă se apropie cu atât mai mult de frecvenţa proprie de oscilaţie cu cât coeficientul de atenuare δ este mai mic.58)  4  2 2 Dacă în (3.61) .59) Amplitudinea B şi defazajul β depind de structura sistemului oscilant (k.f0 1  B 2 o  2 4 2  2 2 2  o  2 4 2  2    2   o2  fo   2 2 2  o   4 2 2 2 2 2  o   4 2 2 B  fo  2  2 2 o  (3.

14 (a şi b) sunt reprezentate curbele de variaţie a amplitudinii şi defazajului pentru diferite valori ale coeficientului de amortizare δ. Bmax   Prin creşterea rezistenţei mecanice a mediului în care au loc oscilaţiile forţate amplitudinea acestora scade. Pentru   0. 3.61): Bmax  F0 m 02   (3.62) Fig.60) în (3. Ecuaţia curbei (C) pe care se situează amplitudinile maxime se obţine înlocuind δ din (3. 3. În Fig.14 .Amplitudinea maximă este cu atât mai mare cu cât δ este mai mic.

numite unde elastice.CAPITOLUL IV Unde mecanice (elastice) IV. suprafaţa de undă este sferică. După direcț ia de oscilaț ie a particulelor mediului avem: . Suprafaţa de undă este locul geometric al tuturor punctelor din spaţiu care oscilează în fază. unde cilindrice. suprafaţa de undă este plană. De aceea. adică de particule care interacţionează între ele. vor oscila după ea şi particulele vecine. . dacă una din particule oscilează. respectiv cu aceeaşi frecvenţă cu care oscilează sursa (particula asupra căreia s-a intervenit din exterior provocând oscilaț ia) dar după un timp necesar perturbaţiei să ajungă de la sursă la punctul respectiv.1 Introducere Mediile continue (gazele. În funcţie de forma suprafeţei de undă avem: .unde longitudinale la care particulele mediului au direcţia de oscilaţie paralelă cu direcţia de propagare a undei. Oscilaţiile se vor propaga în mediu de la particulă la particulă sub formă de unde. . solidele) sunt sisteme de particule legate. Perturbaţia se propagă din aproape în aproape astfel încât o particulă din mediu ce se găseşte în spaţiul de propagare al undei va intra în oscilaţie cu aceeaşi amplitudine. Propagarea undelor nu se face instantaneu ci cu viteză finită. Unda fenomen de propagare a unor perturbaţii din aproape în aproape datorută faptului că particulele mediului interacţionează între ele. lichidele. Din cele spuse reiese că unda transportă energie dar nu şi masă.unde transversale la care particulele mediului au direcţia de oscilaţie perpendiculară pe direcţia de propagare a undei. unde sferice. Front de undă cea mai avansată suprafaţă de undă.unde plane. suprafaţa de undă este un cilindru.

2 Unda plană progresivă neatenuată Dacă toate particulele situate într-un plan perpendicular pe direcţia de propagare a undei oscilează identic (în fază). atunci unda se numeşte longitudinală.t ) f (t ) (4. c (4.2) reprezintă ecuaţia unei unde plane progresive care se propagă fără atenuare în sensul pozitiv al acei Ox. măsurate de la poziţiile lor de echilibru. În punctul de coordonată x la momentul t elongaţia trebuie să fie aceeaşi ca în origine la momentul t u( x. dată de timpul necesar undei ca să ajungă din origine până la punctul considerat. x c f t x c F x ct x . va oscila la fel ca particula din origine. Fie o undă plană care se propagă fără atenuare în direcţia axei Ox cu viteza constantă c. pot fi atât în direcţia de propagare a undei. Principiul lui Huygens Orice punct de pe o suprafaţă de undă devine un nou centru de perturbaţie care emite unde secundare. Expresia (4. noua suprafaţă de undă fiind dată de înfăşurătoarea suprafeţelor de unde secundare. atunci unde se numeşte transversală.2) Elongaţiile u(x.t) ale particulelor.t) a particulei de acolo. unda se numeşte plană. măsurată de la poziţia sa de echilibru. cât şi într-o direcţie perpendiculară pe direcţia de propagare. dar cu o anumită întârziere x/c. Dacă în originea x=0 elongaţia u a particulei urmează o anumită lege: u( 0.t ) u 0.1) atunci pentru oricare punct de coordonată x de pe axa Ox elongaţia u(x. Trecând viteza c trece în –c în (4. IV.Mecanismul de propagare a undelor în spaţiu a fost explicat de Huygens care a enunț at un principiu ce permite explicarea modului de propagare a undelor.2) obț inem ecuaț ia undei plane regresive: .

x r n: u r .3) z x ` P  r n O   c x ` P` ` y x Fig.4) . Dacă unda plană se propagă în direcţia versorului n (Fig. a fazei (sau frontului) undei.t x c f t n r c   (4. Dacă egalăm „faza” φ cu o constantă. găsim legea de propagare rectilinie ct const.1) elongaţia particulei dintr-un punct P de rază vectoare r va fi aceeaşi ca a particulei   P x .t u 0. x  ct şi uniformă x const.1 Pentru unda plană progresivă este caracteristică dependenţa elongaţiilor u de combinaţia t  x/c (sau x  ct ) şi nu separat şi independent de x şi t. 4. 4.t ) f t x c F x ct (4. .u( x.t    u x .

t A sin t f t x c f (t ) A sin t x c 2 (4.  Mai general.5) Elongaţia u este nu numai periodică în timp. de o anumită frecvenţă (pulsaţie): u 0. sau altfel spus. ci şi periodică în spaţiu. cu perioada λ.6) Lungimea de undă este egală cu distanţa parcursă de undă în timpul unei perioade T. se defineşte vectorul de undă k având modulul k ca fiind orientat în direcţia şi sensul de propagare a undei: k 2 c  k n  2  n c n  (4. care rezultă din condiţia de periodicitate spaţială: sin t 2 c x c c T c sin t x c 2 c 2 (4. în raport cu coordonata x.8) u unde k 2 2 cT Asin t kx c se numeşte număr de undă. oscilaţiile în fiecare punct sunt armonice (sinusoidale).t u x.IV.7) (4.9) . cu distanţa dintre două maxime (minime sau anulări) succesive ale undei în spaţiu la un moment dat.3 Unda plană monocromatică În unda plană monocromatică. cu perioada T . egal cu numărul de lungimi de undă care se cuprind în 2π unităţi de lungime.5) se mai poate scrie sub forma: u A sin t x c A sin 2 t T x (4. numită lungime de undă. Ecuaţia undei (4.

Atunci ecuaţia undei plane monocromatice care se propagă în spaţiu în direcţia şi  sensul vectorului de undă k se scrie:    i t k r u A sin t k r Re Ae (4.10)
u Ae Argumentul funcț iei sinus se numeşte faza undei:
def .
i t k r



t k r

 
 

(4.11)

Suprafeţele de undă sunt suprafeţe de fază constantă şi ele sunt perpendiculare (în medii izotrope) pe direcţia de propagare a undei. Ecuaţia t k r const.  reprezintă ecuaţia unui plan, vectorul k fiind perpendicular pe acesta. Normalele pe suprafeţele de undă se numesc raze (direcț ia de propagare a undei). Viteza undei plane monocromatice coincide cu viteza de deplasare a fazei, numită viteză de fază. Dacă faza din punctul de coordonată x la momentul t a ajuns în punctul de coordonată x+dx la momentul t+dt, înseamnă că:

t kx d
vf dx dt

( t dt ) k( x dx ) dt kdx 0
k T c

(4.12)

Undele elastice se numesc şi unde sonore şi se împart în 3 game: infrasunete: cu frecvenţă sub 16 Hz; sunete auzibile: cu frecvenţele între 16 Hz şi 20 Hz (lungimi de undă în aer între 20 m şi 2 cm); ultrasunete: cu frecvenţe peste 20 kHz (până la ~10 GHz).

IV.4 Ecuaţia diferenț ială a undelor La un moment dat t, relaţiile (4.7) şi (4.8) dau deplasarea u de la poziţia de echilibru a unei particule ca funcţie de coordonata x a particulei. Dacă unda este o

undă transversală într-o coardă, ecuaţia reprezintă forma coardei la acel moment. Astfel la momentul t=0 forma coardei este descrisă de ecuaț ia:
u A sin( kx ) A sin kx A sin 2 x

(4.13)

Această curbă este reprezentată în Fig. 4.2: u A

O -A λ Fig. 4.2

x

Pentru o coordonată dată, x, relaţiile (4.7) şi (4.8) dau deplasarea u a particulei având acea coordonată, în funcţie de timp. Astfel pentru x = 0 avem:
u A sin t A sin 2 t T

(4.14)

Această curbă este reprezentată în Fig. 4.3. u

O

t

T Fig. 4.3 Formulele de mai sus pot fi folosite pentru a reprezenta o undă care se propagă în direcţia negativă axei x, făcând o simplă modificare. În acest caz deplasarea

punctului de coordonată x la momentul t este aceeaşi cu deplasarea punctului de coordonată x=0 la un moment ulterior t
x c x c

şi relaţia (4.5) devine:
t T x

u

A sin 2

t

A sin 2

A sin

t kx

(4.15)

Este esenţial să se facă deosebirea între viteza de propagare, c a undei şi viteza particulei, v, adică viteza unei particule din mediul prin care se propagă unda. Viteza undei, c, este dată de: (4.16) k Viteza v a particulei într-un punct oarecare al unei unde transversale, adică
c

la o valoare fixă a coordonatei x, se obţine luând derivata lui u în raport cu t şi considerând pe x constant. O astfel de derivată se numeşte derivată parţială şi se notează Astfel pentru o undă descrisă de ecuaț ia:
u . t

u
avem pentru viteza punctului:
v u t

Asin

t kx

(4.17)

Acos

t kx

(4.18)

Acceleraţia punctului este dată de cea de-a doua derivată parţială:
2

a

u
2

2

t

A sin

t kx

(4.19)

Se pot calcula derivatele parţiale în raport cu x, considerând pe t constant. Prima derivată

u este panta coardei într-un punct oarecare. x
u x 2 u x2 Ak cos
Ak 2 sin

t kx
t kx

(4.20) (4.21)

Din relaţiile (4.19) şi (4.21) rezultă că:

2

u
2

t2 2 u x2

k

2

c2

(4.22)

Obț inem ecuaț ia cu derivate parț iale:
u 1 2u 0 (4.23) x2 c2 t 2 care este ecuaț ia diferenț ială a undelor care se propagă pe direcț ia axei Ox. În
2

cazul undelor care se propagă după o direcț ie oarecare ecuaț ia undelor se poate scrie:
u 1 2u 0 c2 t 2 1 2 u 0 c2 t 2

(4.24)

unde

u x2

2

u y2

2

u este operatorul lui Laplace. Ecuaț ia (4.24) este ecuaț ia z2

2

diferenț ială a undelor ș i ea mai poate fi scrisă sub forma:

u 0
unde 
1 este operatorul lui d’Alembert. c2 t 2
2

(4.25)

Orice funcț ie care verifică ecuaț ia diferenț ială a undelor (4.25) poartă denumirea de funcț ie de undă (notată de regulă cu ψ) ș i ea descrie o miș care oscilatorie ce se propagă în spaț iu sub forma unei unde cu viteza c. IV.5 Viteza undelor transversale ș i longitudinale a) Viteza undelor transversale Vom deduce o relaţie între viteza de propagare ct a unei unde într-o coardă întinsă şi proprietăţile mecanice ale coardei, masa pe unitatea de lungime tensiunea din coardă T.
m şi l

Dacă o coardă întinsă între două suporturi fixe este lovită transversal într-un punct oarecare, sau dacă o mică porţiune a ei este deplasată lateral şi lăsată apoi liberă, se va observa că perturbaţiile se vor propaga în ambele direcţii de la punctul care a suferit deplasarea. Considerăm coarda prezentată în Fig. 4.4 supusă unei tensiuni T şi având densitatea liniară de masă (masa pe unitatea de lungime) μ. La momentul t=0, se aplică o forţă constantă transversală F asupra capătului stâng al coardei. F T v∙t ct∙t Fig. 4.4 Ca rezultat, acest capăt se deplasează în sus cu viteza transversală constantă v. Toate punctele aflate la stânga lui punctului P se mişcă cu viteza v, în timp ce punctele aflate la dreapta punctului P sunt încă în repaus. Graniţa dintre porţiunea aflată în mişcare şi cea staţionară se deplasează spre dreapta cu viteza de propagare ct. Capătul stâng al coardei s-a deplasat pe o distanţă v∙t, iar punctul de graniţă P a avansat cu ct∙t. Viteza de propagare, c, poate fi calculată punând impulsul forţei transversale egal cu variaţia impulsului porţiunii aflate în mişcare. Din asemănarea triunghiurilor rezultă:
F T v t ; ct t F T v ct

P ct

(4.26)

v Deci impulsul forţei transversale este T t . c

Masa porţiunii aflate în mişcare este produsul dintre masa pe unitatea de lungime şi lungimea ct∙t. Deci:

28) Se observă că viteza de propagare a undei transversale într-o coardă (4.t S (4.30) .27) ct T (4.28) a fost dedusă pentru un caz particular. Cu toate că ecuaţia (4. ea rămâne valabilă pentru orice mişcare ondulatorie transversală a unei coarde. incluzând în aceasta undele sinusoidale şi alte unde periodice.t S F x. 4.F t T v t ct ct t v (4. clΔt  dF dm în mişcare dx Fig. E şi de densitatea acestuia ρ.28) depinde numai de tensiunea din coardă şi de masa pe unitatea de lungime. b) Viteza undelor longitudinale Atunci când o bară masivă este lovită la unul din capete perturbaţia provocată prin lovire se propagă prin bară cu viteza cl care depinde de modulul de elasticitate al mediului din care este confecț ionată bara.29) Din legea lui Hooke: E F x.5 în repaus Conform legii fundamentale a mecanicii: 2 dm u t2 dF (4.

31) avem: 2 Sdx E u x .(4. Unghiul pe care-l face fasciculul incident. pe suprafaț a de separaț ie dintre cele două medii.29). La întâlnirea suprafeț ei de separaț ie dintre cele două medii .23) găsim viteza undelor longitudinale: cl E (4. t2 dxS E x x u x 2 2 u u Sdx 2 dxSE t x2 2 2 u u 0 (4. cu normala la suprafaț ă în punctul de incidenț ă se numeș te unghi de incidenț ă ș i se notează cu i.31) dxS x Un strat infinit de subţire dx cu masa dm = ρSdx (ρ – densitatea în absenţa undei) dF va fi supus la forţa rezultantă dată de (4.1 Reflexia undelor Reflexia undelor este fenomenul de întoarcere a unei unde în mediul din care provine atunci când întâlneşte o suprafaţă de separaţie dintre două medii diferite (medii în care unda se propagă cu viteze diferite).32) 2 x E t2 Comparând (4.6.32) cu ecuaţia generală a undelor (4.30) şi (4.33) IV.4.6 ). (4. Din (4. Fie un fascicul de raze paralele (front de undă plan) care se propagă într-un mediu elastic cu viteza v1 ș i întâlneș te o suprafaț ă de separaț ie ∑ dintre acest mediu ș i un alt mediu în care unda se propagă cu viteza v2 (Fig.6 Reflexia şi refracţia undelor IV.31).

După cum se poate observa în Fig.6. Fig.6 primul punct de pe suprafaț a de separaț ie dintre cele două medii (∑) care intră în oscilaț ie este I1. în urma căruia unda se intorce în mediul din care vine făcând cu normala la suprafaț ă în punctul de incidenț ă un unghi r. după care pe rând vor intra în oscilaț ie toate celelalte.6 A doua lege a reflexiei ne dă relaț ia dintre unghiul de incidenț ă (unghiul făcut de raza incidentă cu normala la suprafaț ă în punctual de incidenț ă) ș i cel de reflexive (unghiul făcut de raza reflectată cu normala la suprafaț ă în punctual de incidenț ă). Legile reflexiei 1 Raza incidentă normala la suprafaț ă în punctul de incidenț ă ș i raza reflectată sunt în acelaș i plan. 4.2 Refracț ia undelor . ultimul la care ajunge perturbaț ia este I2.elastic diferite. în timpul în care unda incidentă parcurge distanț a I2M unda reflectată parcurge distanț a I1N. 2 Unghiul de incidenț ă este egal cu unghiul de reflexive IV. fasciculul incident suferă fenomenul de refracț ie. Astfel avem: I1 N I2 M v1t v1t I1 I 2 sin r I1 I 2 sini v1t v1t ˆ i adică: r ˆ . I1M ș i I2N sunt fronturile de undă ale undei incidente respective reflectate. Astfel. 4. ceea ce reprezintă a doua lege a reflexiei. numit unghi de reflexie.

34) n21 indicele de refracţie relativ a mediului 2 faţă de mediul 1. Cea de-a doua lege a refracț iei ne dă legătura dintre unghiul de incidenț ă (unghiul făcut de raza incidentă cu normala la suprafaț ă în punctual de incidenț ă) ș i unghiul de refracț ie (unghiul făcut de raza refractată cu normala la suprafaț ă în punctual de incidenț ă). . I 1 I 2 sin r v2 v1 v1t v2t sin i v1 n2 n21 sin r v 2 n1 unde n1 ș i n2 sunt indicii de refracţie a celor două medii iar (4. Legile refracţiei 1. Raza de incidenţă normala la suprafaţă în punctul de incidenţă şi raza refractată sunt în acelaşi plan.7 Urmând un raț ionament asemănător cu cel utilizat pentru găsirea legii a doua a reflexiei avem: MI 2 I1 N I1 N I2M v1t. I 1 I 2 sin i v2t.Refracţia undelor este fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a unei unde la trecerea printr-o suprafaţă de separaţie dintre două medii diferite. Fig. 4.

Acest unghi se numeşte unghi limită şi se notează cu l. După cum se poate observa din aceasta se disting două cazuri: a).34) nu reprezintă altceva decât cea de-a doua lege a refracț iei. 4. fenomen numit reflexive totală. Valoarea unghiului limită se determină cu relaț ia: sin l v1 v2 n21 l v1 v2 > v 1 Fig. 4. Pentru orice valoare a unghiului de incidenţă mai mare decât unghiul limită nu avem undă refractă.10 (4.9 În acest al doilea caz există o valoare a unghiului de incidenț ă pentru care unghiul de refracț ie r = 900. v1 < v2 → i < r – refracţie cu depărtare de normală i v1 v2 > v1 r Fig.35) . v1 > v2 → i > r – refracţie cu apropiere de normală i v1 v2 < v1 r Fig.Relaț ia (4.8 b). 4.

7 Interferenţa undelor Dacă într-un mediu avem mai multe surse de oscilaț ii. sunt descrise de ecuaț iile: . 4. aș ezate simetric faț ă de sursa S. orificiile S1 ș i S2 acț ionează ca surse independente de oscilaț ii cu aceeaș i frecvenț ă (ca ș i ursa S) ș i în fază (deoarece le-am dispus la o distanț ă egală S2 Fig. Considerăm punctul P aflat la o distanţă mare faţă de sursele coerente astfel încât putem spune că cele două unde se propagă pe aceeaşi direcţie. Conform principiului lui Huygens.IV. se numeș te interferenț a undelor. Un mod de a obț ine unde staț ionare ar fi următorul. În spaț iul delimitat de ecran se vor propaga două unde sferice provenind de la două surse coerente.11 de S). amplitudinile oscilaț iilor în diferite puncte sunt constante în timp. Presupunem că elongaț iile sunt pe aceeaș i direcț ie. în punctul P. elongaț ia rezultată a particulei se compune vectorial din elongaț iile produse separat de fiecare oscilaț ie. S. atunci în mediu se propagă mai multe unde iar particulele mediului sunt supuse simultan la mai multe miș cări oscilatorii. Un caz aparte ș i foarte important îl constituie cazul în care oscilaț iile surselor au frecvenț e egale ș i diferenț a de fază constantă. Oscilaț iile produse de astfel de surse se numesc oscilaț ii coerente. În faț a unei surse punctiforme. Fenomenul compunerii undelor. După cum am văzut în Capitolul III la compunerea oscilaț iilor. În acest caz figura de interferenț ă este staț ionară. de la care se propagă o undă P r1 S1 r2 sferică punem un ecran cu două orificii punctiforme S1 ș i S2. cu întărirea sau slăbirea reciprocă a oscilaț iilor. Să presupunem că într-un punct P al mediului ajung oscilaț ii produse de două surse coerente S1 ș i S2. Sursele S1 ș i S2 emit unde sferice care.

38) se poate observa că în funcț ie de diferenț a de drum AP 2a cos 2 (4. cu m 1. Deci toate punctele.38) r r2 r1 .37) reprezintă ecuaț ia de oscilaț ie a punctului P supus acț iunii celor două perturbaț ii provenite de la sursele coerente S1 ș i S2. adică r r2 r1 ( 2m 1) 2 . Elongaț ia punctului P.36) notăm: a1 A .36) 2 În (4. pentru care . a2 r1 A .t ) ( r2 .t ) A sin 2 r1 A sin 2 r2 t T t T r1 r2 (4. b) AP 2a pentru 2 r2 r1 2 m . din spaț iul de propagare a celor două unde.n .1 ( r1 . pentru care diferenț a de drum este un număr impar de semilungimi de undă. aplitudinea de oscilaț ie poate avea diferite valori: a) AP 0 pentru 2 r2 r1 2 ( 2m 1) 2 . cu m 1. supus la cele două r2 miș cări oscilatorii descrise de (4.37) Relaț ia (4. din spaț iul de propagare a celor două unde. adică r r2 r1 m . se obț ine prin însumarea elongaț iilor date de fiecare undă în P. Deci toate punctele. nu vor oscila (minim de interferenț ă).n . ψ a1 sin 2 a t T r1 a2 sin 2 t T r2 a1  a2 ψ 2a cos 2 r2 r1 sin 2 2 t T r1 r2 2 (4. După cum putem observa punctul P are tot o miș care oscilatorie armonică dar a cărei amplitudine depinde de diferenț a de drum de la cele două surse: r2 r1 2 Din (4.36).

12). În acest plan. 4. 4. Distanț a dintre două franje de interferenț ă se numeș te interfranjă. S1 S2 Fig. locul geometric al punctelor de amplitudine constantă îl constituie o familie de hiperbole care se obț in prin intersecț ia acestui plan cu familia de hiperboloizi din figura 4.. 4.12. care descrie o familie de hiperboloizi de revoluţie în jurul axei S1S2 care are drept focare sursele S1 şi S2 (Fig. l tg xk D m din (4. Considerăm un punct P care se află pe o hiperbolă de amplitudine maximă a cărei ecuaț ie este dată de r2 r1 figura 4.12 Locul geometric al tuturor punctelor de aceeaș i amplitudine (minimă sau maximă) formează o franjă de interferenț ă. Pentru a determina interfranja vom considera un plan paralel cu planul surselor S1S2 situat la o distanț ă D mult mai mare decât distanț a l dintre cele două surse (Fig. Punctele care au aceeaşi fază se găsesc pe o suprafaţă descrisă de ecuaţia r1 + r2 = ct.13 putem scrie: sin r2 r1 . 4. Locul punctelor din spaț iu care au aceeaşi amplitudine este o suprafaț ă determinată de ecuaț ia r2 – r1 = ct. care este ecuaţia unei familii de elipsoizi de revoluţie în jurul dreptei ce trece prin cele două surse şi are drept focare sursele S1 şi S2 (Fig.12). vor oscila cu amplitudine 2a (maxim de interferenț ă).diferenț a de drum este un număr întreg de lungimi de undă.39) .13).

Pentru un domeniu nu prea întins din jurul lui P0 franjele de interferenț ă au forma unor drepte paralele ș i echidistante.42) Din (4. interfranja.P r1 S1 α l α r2 xm P0 r2-r1 S2 α D Aproximăm sin prin tg Fig.41) se poate observa că distanț a dintre două maxime xm ( 2m 1) respectiv minime.41) 2l Din relaț iile (4. 4. este dată de relaț ia: i xm 1 xm D l (4.39) rezultă poziț ia maximului de ordinul m faț ă de P0: D (4. iar din (4. obț inem poziț ia xm m minimului de ordinul m faț ă de P0: D (4. pentru punctele în care amplitudinea este minimă.42) se observă că interfranja are o valoare cu atât mai mare (ș i deci franjele sunt cu atât mai distincte) cu cât distanț a D este mai mare ș i distanț a l mai mică. de amplitudini succesive maxime ș i minime.13 (aproximaț ie când P este departe de surse).40) l Analog. Într-un plan perpendicular pe segmentul S1S2 (situat în afara lui) franjele de interferenț ă sunt cercuri concentrice.40) ș i (4. . alternativ maxime ș i minime.

4. punct numit ventru sau zero. Arez 2 Acos 2 x .44) T După cum se poate observa din (4. punct numit nod (Fig.14). dar în sensuri opuse.8 Unde staț ionare Interferenț a a două unde plane de aceeaș i frecvenț ă ș i aceeaș i amplitudine. duce la formarea de unde staț ionare. Fie două unde plane Ψ1 ș i Ψ2 care se propagă în jurul axei Ox în sensuri opuse ș i ale căror ecuaț ii au forma: 1 A sin 2 t T x (4. care se propagă pe aceeaș i direcț ie. oscilează cu amplitudine constantă în timp.44).IV. 4. În funcț ie de x amplitudinea este maximă 2A. Ψ2 V1 N2 N1 λ 2 λ 4 V2 N3 V3 N4 x Fig. prin compunerea celor două unde.14 Poziț ia ventrelor este determinată de condiț ia: x m 2 2m 4 (4. iar valoarea acestei amplitudini depinde de doar de x (coordonata punctului).43) t x A sin 2 2 T Unda rezultantă.45) iar cea a nodurilor de condiț ia: . Ψ1. orice punct al mediului elastic din spaţiul în 2Acos 2 sin 2 x care s-a format unda staţionară. este descrisă de funcț ia: 1 2 t (4.

9 Unde sonore Unele dintre cele mai studiate unde elastice sunt undele care sunt capabile să producă o senzaț ie auditivă. . Aceste unde mecanice pentru a putea să fie percepute de urechea umană trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici: a) timpul de oscilaţie trebuie să fie mai mare decât o valoare minimă de 0. c) frecvenţa trebuie să fie cuprinsă între ν = 20 Hz ÷ 20 kHz. numite unde sonore sau pe scurt sunete. numite infrasunete (care în general sunt generate de trepidaț ii). În cadrul acusticii intră ș i studiul undelor sonore cu frecvenț e mai mari de 20 kHz. Acest lucru nu este valabil pentru cazul unei singure unde. iar distanț a dintre un nod ș i un ventru este 4 . precum ș i cel al undelor sonore cu frecvenț e mai mici de 20 kHz. numită prag de audibilitate. intensitate ș i timbru. Undele staț ionare se caracterizează prin aceea că amplitudinea unui punct dat de pe direcț ia de propagare are aceeaș i valoare la orice moment. numite ultrasunete. Partea din fizică care se ocupă cu studiul sunetelor se numeș te acustică.46) 4 Distanț a dintre două noduri consecutive sau dintre două ventre consecutive este x 2m 1 2 . IV.(4. b) intensitatea trebuie să fie mai mare decât o valoare minimă de 10 -12 W/m2. când amplitudinea unui punct din spaț iul de propagare variază în timp. Caracteristicile sunetelor Prin caracteristicile unui sunet se înț eleg acele mărimi care îl deosebesc de un alt sunet: înălț ime.06 s.

În cazul sunetelor se deosebesc două tipuri de intensităț i: intensitatea sonoră (sau acustică) Is intensitatea auditivă Ia Intensitatea sonoră Is reprezintă energia transportată de unda sonoră în unitatea de timp prin unitatea de suprafaț ă transversală la direcţia de propagare: . Considerând că cele două au aceeaș i amplitudine a. Determinarea frecvenț ei unui sunet se poate face prin comparaț ie cu un sunet de referinț ă de frecvenț ă cunoscută. permite ca din determinarea experimentală a lui νb ș i din cunoaș terea lui ν0 să se poată calcula frecvenț a ν a sunetului considerat. b) Intensitatea sunetului. rezultă că aceasta prezintă întăriri ș i slăbiri periodice de intensitate. Metoda comparaț iei se bazează pe fenomenul de bătăi în cazul undelor sonore care se suprapun într-un punct situat la aceeaș i distanț a x de cele două surse care generează sunetele (cel de frecvenț ă necunoscută ν ș i cel de frecvenț ă variabilă cunoscută ν0). iar sunete joase sau grave au frecvenţa mică. de frecvenț ă b 0 . Elongaț ia rezultantă a particulei mediului din punctul de coordonată x va fi: 1 2 2a cos 2 0 2 t x sin 2 v 0 2 t x v Amplitudinea undei rezultante nu este constantă în timp. elongaț iile particulei mediului elastic din punctul de coordonată x vor fi date de relaț iile: ψ1 x.t a sin 2 a sin 2 0 t t x v x v unde v este viteza de propagare a undelor în mediu.t ψ2 x.a) Înălţimea sunetului este o caracteristică dată de frecvenţa sa – sunetele înalte au frecvenţă mare ș i sunt sunete ascuţite. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de fenomen de bătăi.

Din acest motiv în practică se foloseș te decibelul. Un bel reprezintă nivelul sonor al unui sunet a cărui intensitate sonoră este de 10 ori mai mare decât cea a pragului de audibilitate. ca două sunete de tărie diferită. Această mărime. Definirea acestei mărimi se bazează pe legea Weber – Fechner. notată cu Ia. numită nivel sonor (acustic) se defineș te prin relaț ia: Is (4.47) S t Pentru sunetul normal cu frecvenț a de 1000 Hz. dar frecvenț e diferite. în sensul că poate distinge două sunete a căror intensitate variază cu 26 %. N s ( dB ) 10 lg (4. Astfel s-a introdus o altă mărime numită intensitate auditivă. Când Is variază între 10-12 W/m2 ș i 102 W/m2. cu simbolul dB. stabilită .1 W (4.49) Intensitatea auditivă (Ia).48) I0 unde Is este intensitatea sonoră a sunetului considerat.26 ori mai mare decât cea a pragului de audibilitate I0. ivelurile sonore în decibeli pot fi calculate cu relaț ia: Is I0 Sunetele audibile au nivelul sonor între 0 ș i 140 dB. al cărei domeniu de valori să fie mai restrâns. Datorită gamei de valori prea largi pentru intensitatea sonoră s-a convenit să se definească o altă mărime caracteristică. Un decibel reprezintă nivelul sonor al unui sunet a cărui intensitate sonoră este de 1. iar valoarea maximă care poate fi suportată de urechea noastră se numeș te prag de senzaț ie dureroasă. intensitatea acustică Is variază între 10-12 W/m2 ș i 102 W/m2. nivelul sonor Ns variază de la 0 la 14. iar I0 este intensitatea de pe Ns lg pragul de audibilitate corespunzătoare frecvenț ei ν=1000 Hz (I0=10-12 W/m2). Urechea omului este sensibilă la variaț ii ale intensu tăț ii sonore mai mici decât cea care corespunde pentru un bel. ce caracterizează senzaț ia auditivă produsă omului de către un sunet. S-a constatat că urechea noastră percepe două sunete care au aceeaș i intensitate sonoră. Valoarea minimă a intensităț ii sonore care poate fi percepută de urechea noastră se numeș te prag de audibilitate. I0.

IV. Ca urmare a interacț iunii undei cu mediu mediul prin care se propagă unda se atenuează pe măsura propagării. emise de două surse de naturi diferite. spunem că unda suferă fenomenul de absorbţie în mediul unde se propagă. emit armonice superioare diferite ș i acestea definesc timbrul sunetului. Două corpuri ce emit acelaș i sunet fundamental. se defineș te ș i nivelul auditiv: Na 10 lg Ia I0 (4.10 Absorbț ia undelor Unda emisă de o sursă se disipă într-un volum din ce în ce mai mare. adică energia transportată de undă este din ce în ce mai mică.50) Nivelul auditiv se măsoară în foni. se numeș te sunet fundamental. c) Timbrul sunetului este acea caracteristică care permite să fie deosebite între ele două sunete de aceeaș i frecvenț ă ș i intensitate.26 ori mai mare decât intensitatea auditivă I0 de pe pragul de audibilitate a sunetului normal. ci este compus dintr-o suprapunere de sunete simple de frecvenț e ν. iar sunetele cu frecvenț ele 2ν. 3ν. sunetul cu frecvenț a cea mai joasă.… se numesc armonice superioare ale sunetului fundamental. Această deosebire între sunete este determinată de faptul că în general un sunet nu este simplu. Fonul reprezintă nivelul auditiv al unui sunet a cărui intensitate auditivă este de 1. Corespunzător. Prin definiț ie.experimental. ν. al cărei enunț este următorul: senzaț ia auditivă fiziologică este proporț ională cu logaritmul zecimal al excitaț iei sonore. aceasta înseamnă că energia undei va traversa suprafeţe din ce în ce mai mari.…Dintre acestea. intensitatea auditivă a unui sunet este egală cu intensitatea sonoră a unui sunet normal (ν=1000 Hz) care produce aceeaș i senzaț ie auditivă ca ș i sunetul dat. 2ν. Astfel. 3ν. .

Fig. ln d. 15 Considerăm o porț iune infinitezimală din mediu.52) reprezintă legea de atenuare liniară a undei la trecerea prin mediu. în I0 I(x) I(x)-dI I funcţie de intensitatea I0 a fasciculului înainte de parcurgerea distanţei d. Această relaț ie dintre intensitatea fasciculului la intrarea în dx d mediu și intensitatea fasciculului la ieș irea din mediu în funcț ie de distanț a străbătută ș i mediu reprezintă legea de atenuare a fasciculului. 4. Semnul minus arată că intensitatea undei scade la trecerea prin mediu. dI αI(x)dx Separând variabilele ș i integrând avem: I Io (4. Pentru studiul interacț iunii dintre undele mecanice ș i mediu definim următoarele mărimi fizice: . coeficient de proporț ionalitate fiind α care este o caracteristică a mediului. intensitatea undei la ieşirea din mediu va fi I<I0. Ne propunem să găsim o legătură între intensitatea undei I. I(x) ș i cu distanț a străbătută de undă în mediu.51) I I0 dI I( x ) d 0 dx. I I 0 e αd (4.52) Relaț ia (4. dacă intensitatea iniţială este I0. Intensitatea undei incidente pe această porț iune este I(x) iar în urma atenuării undei la trecerea prin mediul de grosime dx intensitatea undei scade cu dI care este direct proporț ională cu intensitatea undei incidente.Fie un mediu de grosime d prin care se propagă o undă. după parcurgerea unei distanţe d. de grosime dx. numit coeficient de absorbț ie liniară a mediului. dx. datorită fenomenului de absorbţie al mediului de grosime d.

4. coeficient de reflexie a unei suprafeţe: R Wreflectată Wincidentă IV. Aceasta înseamnă că trebuie să existe o legătură între viteza relativă a sursei faţă de receptor sau invers. frecvenţa sunetului receptată de receptor este diferită de frecvenţa sursei. coeficient de absorbţie liniară a mediului Wtransmisă Wincidentă Wabsorbită Wincidentă 2. astfel putem scrie: R S  Fig.11 Efectul Doppler Dacă sursa sau receptorul se deplasează. şi frecvenţa receptată de receptor. coeficient de transmisie: 3. v este viteza a receptorului faţă de sursă. Când receptorul se deplasează pe distanţa RR´ unda trebuie să străbată distanţa λR.1.53) unde .16 +v·t (4. Ne propunem în continuare să găsim o legătură între frecvenţa sunetului pe care o recepţionează receptorul şi frecvenţa sursei în funcţie de viteza relativă a sursei faţă de receptor.

57) c unde semnul minus corespunde cazului în care receptorul se îndepărtează de sursă R S iar semnul plus cazului în care receptorul se apropie de sursă. frecvenț a recepț ionată de receptor poate fi găsită după relaț ia: R S c vR c  vS (4.58) unde vR ș i vS sunt vitezele receptorului respectiv sursei.56) Ț inând cont că relaț ia: c frecvenț a semnalului recepț ionată de receptor este dată de c v (4. atât sursa cât ș i receptorul se deplasează.55) c Relaț ia (4. În cazul în care.57) se poate observa că atunci când receptorul se apropie de sursă. Dacă o maș ină care are claxonul pornit ș i se apropie de noi. Înlocuind (4. Dacă receptorul se apropie de sursă frecvenţa receptată de receptor este: S R 1 v c (4.54) c iar c este viteza de propagare a sunetului în mediul respectiv. După cum se poate observa din (4.58) frecvenț a recepț ionată de receptor depinde atât de viteza sursei cât ș i de cea a receptorului. t (4. iar atunci când receptorul se îndepărtează de sursă frecvenț a recepț ionată este mai mică decât frecvenț a sursei.54) în R c·t.55) este valabilă când receptorul se îndepărtează de sursă cu S R 1 viteza v. Acest lucru se poate observa cel mai uș or dacă stăm pe marginea străzii ș i suntem atenț i la maș inile care trec. .53) ș i efectuând calculele obț inem: v (4. frecvenț a pe care o recepț ionează acesta este mai mare decât frecvenț a sursei. Din relaț ia (4. sunetul emis îl auzim mai ascuț it (frecvenț ă mare) în timp ce atunci când se îndepărtează sunetul este mai gros (frecvenț ă mică).λR (4.

iar ceea ce conferă această proprietate a fost numită electricitate. El a introdus cuvântul electricitate provenind de la cuvântul electron precum şi termenul de forţă electrică. cunoscută. etc. sau sarcina elementară cu e (e>0). După cum se ştie. Deci. corpul respectiv va rămâne încărcat pozitiv. ş.a.1 Sarcina electrică Primul fenomen care a condus la apariţia electricităţii este electrizarea corpurilor prin frecare. Din vremea lui Thales din Milet (624 – 546 î. celuloidul plexiglasul. în limba greacă). atunci numărul sarcinilor pozitive este egal cu numărul sarcinilor negative (np=nn).n. mătase. Corpurile care prin frecare capătă proprietatea de a atrage alte corpuri au fost numite corpuri electrizate. încărcată pozitiv numită nucleu în jurul căreia se mişcă electroni (sarcini negative). Gilbert (în anul 1600) arată că şi alte substanţe (sticla. bucăţele de pergament ş. Acum cunoaştem un mare grup de substanţe care se pot electriza în felul chihlimbarului (izolanţi): ebonit. atomi. şi ştim că frecarea se poate face nu numai cu blănuri de animale.a. ci şi cu postav. în procesul de electrizare. cum este chihlimbarul (electron. s-a stabilit experimental că sarcina electronului este –e.) s-a observat că unele substanţe. hârtie etc. există sarcini pozitive (+npe) şi sarcini negative (-nne). bucăţi mici de paie.Capitolul V ELECTROSTATICA V. În orice particulă constituentă a substanţelor. molecule.). în structura atomului există o parte centrală. Mărimea fizică ce caracterizează starea de electrizare a unui este sarcina electrică. răşina) pot fi electrizate.e. iar sarcina elementară pozitivă este cea a protonului din nucleu (e).) pot atrage corpuri mai uşoare (fire de păr. blană de pisică. iar corpul care îi va prelua se . Notând sarcina cea maică. W. dacă vor fi smulşi un număr de electroni. Dacă particula este neutră. după ce sunt frecate cu alte materiale (stofă.

Această concluzie stă la baza legii conservării sarcinii electrice: într-un sistem închis. Sarcina netă a oricărui corp este egală cu suma algebrică a sarcinilor particulelor elementare din care este constituit corpul dat.602 10 19 6 .va încărca negativ. Sarcina electrică elementară este 1e 1. În urma unui proces de electrizare sarcina electrică se distribuie pe corpurile electrizate în mod diferit în funcţie de natura corpului. transferate pe un alt corp sau pe un sistem de corpuri. Ţinând seama de mecanismul procesului de electrizare prin frecare. luate de pe un corp.24 1018 e (5. În cazul conductorilor sarcina se distribuie pe suprafaţa . Din cele spuse până acum rezultă că sarcina electrică este o mărime fizică cuantificată (sarcina elementară reprezintă cuanta de sarcină electrică) care în sisteme izolate se conservă.1) adică unitatea SI de sarcină electrică. în Sistemul Internaţional este Coulombul (C). Coulombul. egale ca mărime. Unitatea de măsură pentru sarcina electrică. De aici rezultă: 1C e 1.602 10 19 C . în substanţe sarcinile pozitive şi negative. este egal cu sarcina a 6 .24 10 18 electroni. V. suma algebrică a sarcinilor electrice rămâne totdeauna constantă. pe lângă număr şi de o unitate de măsură. sunt distribuite uniform. Inducerea unei distribuţii neuniforme de sarcini pozitive şi negative în corpuri (prin frecare) sau între părţi diferite ale aceluiaşi corp (prin influenţă) reprezintă un proces de electrizare. trebuie să fie egale cu numărul de sarcini elementare. rezultă că numărul de sarcini elementare. O sarcină macroscopică va fi reprezentată printr-un număr întreg de sarcini electrice elementare (q=Ne). Sarcina electrică fiind o mărime fizică scalară este caracterizată. Sarcina electrică nu poate fi distrusă.2 Distribuţia sarcinilor electrice În condiţii normale.

Dacă sarcinile sunt distribuite într-un volum V. Orice sarcină electrică este egală cu un multiplu de sarcini electrice elementare egale cu cea a electronului. prin formula: dq dS (5. din jurul punctului P. deoarece în experienţele de electricitate efectuate la această scară intervin sarcini electrice atât de mari – de cel puţin 104 sarcini elementare – încât nu se poate distinge caracterul discontinuu al acestora. La scară microscopică. se introduce noţiunea de densitate volumică de sarcină. Întreaga sarcină electrică q din volumul V se va calcula după formula: q V dV (5. În acest caz putem scrie: q S dS (5. O astfel de distribuţie se poate considera că există în cazul conductoarelor. Dacă volumul în care se află o sarcină electrică q are una din dimensiuni tinzând la zero.2) în care dq este sarcina conţinută într-un element de volum dV.4) unde dq este sarcina care se află pe elementul de suprafaţă dS din jurul punctului P.acestora (distribuţie superficială de sarcină) iar în cazul izolatorilor sarcina se distribuie în volum (distribuţie volumică de sarcină). se spune că avem o distribuţie superficială de sarcini. a) Densitatea volumică de sarcină. σ se măsoară în C/m2. care se defineşte prin formula: dq dV (5. fie că este pozitivă sau negativă. La scară macroscopică se poate considera că este valabilă ipoteza continuităţii.3) b) Densitatea superficială de sarcină.5) . ρ se măsoară în C/m3. pentru a caracteriza starea de electrizare a acestuia într-un punct P. sarcina electrică are o structură granulară (discontinuă). Astfel se defineşte noţiunea de densitate superficială de sarcină.

Dacă două dimensiuni ale volumului în care se află sarcina q tind către zero. V. pe toată suprafaţa conductorului. iar dq este sarcina pe care o poartă acest element de lungime. orice sarcină în exces. într-un punct al acestuia nu rămâne la locul respectiv ci se repartizează. La rândul lor conductorii sunt de mai multe tipuri:  Metalele. În acest fel se poate considera repartiţia sarcinii electrice pe un fir foarte subţire. Purtătorii de sarcină în metale sunt electronii liberi numiţi şi electroni de conducţie.3 Conductori şi izolatori Toate materialele (substanţele) se împart.  Electroliţii. deoarece . atunci spunem că distribuţia volumică se reduce la o distribuţie liniară. cu diametrul neglijabil faţă de lungime.  Gazele ionizate (plasma). după comportarea lor electrică. într-un punct P de pe curba C pe care se află sarcinile prin formula: dq dl (5. Datorită prezenţei în conductori a purtătorilor de sarcină liberi.  Semiconductorii. Dacă încercăm să electrizăm prin frecare o vergea conductoare ţinută în mână nu reuşim. Conductorii sunt materiale în interiorul cărora există particule cu sarcină electrică capabile să se deplaseze în material pe distanţe macroscopice.6) unde dl este un element de lungime din jurul punctului P. practic instantaneu. în două categorii mari: conductori şi izolatori. Aceste particule se numesc purtători de sarcină liberi. comunicată conductorului.  Metalele sunt conductori buni (de clasa I).c) Densitatea liniară de sarcină. Astfel definim densitatea liniară de sarcină λ.

Legea lui Columb Fie două sarcini electrice punctiforme q1 şi q2. 5. Această constantă este de forma: . prin corpul experimentatorului. Acestea se numesc sarcini electrice legate.  Electroliţii sunt conductori de clasa a II-a.4 Interacţiunea a două sarcini electrice punctiforme. pot fi considerate şi sarcinile a două corpuri încărcate dacă dimensiunile liniare ale corpurilor sunt mici comparativ cu distanţa dintre ele. de ambele semne.  Gazele ionizate sunt tot conductori de clasa a II-a în care purtătorii de sarcină pot fi atât ionii de ambele semne cât şi electronii. Sarcinile electrice din izolatori sunt legate de atomii sau de moleculele de care aparţin.7) unde k este o constantă care depinde de mediul în care se găsesc cele două sarcini. nu se repartizează pe toată suprafaţa acestuia. practic instantaneu.  Semiconductorii sunt materiale cu concentraţia purtătorilor de sarcină maică de 104 – 105 ori decât în metale În semiconductori purtătorii de sarcină pot fi (negativi) electronii sau (pozitivi) golurile. în care purtătorii de sarcină sunt ionii liberi. Din cauza absenţei în izolatori a purtătorilor de sarcină liberi.  Izolatorii (dielectricii) sunt materiale fără purtători de sarcină liberi. Legea lui Coulomb exprimă forţa de interacţiune dintre cele două sarcini: F k q1q2 r2 (5. V. orice sarcină în exces comunicată izolatorului într-un punct al acestuia rămâne la locul respectiv. Punctiforme.orice deficit de electroni pe conductor este completat.1). În starea de plasmă gradul de ionizare al gazului este atât de mare încât plasme pot fi conductori tot atât de buni ca şi metalele. ceea ce are ca efect polarizarea dielectricului. Ele au posibilitatea să se deplaseze doar pe distanţe de ordinul a 1Å. de la Pământ. de acelaşi semn situate întrun mediu oarecare la distanţa r una de cealaltă (Fig.

la distanţa r de q1 se scrie:  F q1q2 ˆ r 4 0r 2 (5.9) a legii lui Coulomb nu rezultă toate proprietăţile forţei de interacţiune dintre sarcinile electrice. forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice punctiforme (legea lui Coulomb) este dată de relaţia: F q1q2 4 r2 (5. . aflată în vid.10 12 C2 F 1 .k 1 4 (5. asupra sarcinii punctiforme q2. numită permitivitate electrică a mediului. forţa cu care acţionează sarcina punctiformă q1. invers proporţională cu pătratul distanţelor dintre sarcini şi acţionează după direcţia ce uneşte cele două sarcini.8) unde ε este o constantă care depinde de caracteristicile electrice ale mediului în care se găsesc cele două sarcini.11) ˆ unde r  r este versorul direcţiei ce uneşte cele două sarcini.10) unde ε0 este o constantă universală numită permitivitatea electrică a vidului şi are valoarea 0 8. Astfel.12) Enunţul legii lui Columb: Forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice punctiforme este direct proporţională cu produsul sarcinilor. de unde 2 N m m 4 0 9 109 N m2 C2 Din expresia scalară (5. Fiind o mărime vectorială.9) Dacă sarcinile se află în vid atunci expresia legii lui Coulomb este: F0 q1q2 4 0 r2 (5.85. r  F q1q2  r 4 0r3 (5.

12) se poate observa că două sarcini electrice punctiforme de acelaşi semn se resping în timp ce două sarcini electrice punctiforme de semne contrare se atrag (Fig. numită permitivitate electrică relativă a mediului. În cazul în care aceleaşi două sarcini sunt situate la aceeaşi distanţă r. forţa de interacţiune dintre cele două sarcini este dată de relaţia (5.9).Din relaţia (5. 5. forţa de interacţiune dintre cele două sarcini va fi dată de relaţia (5. Împărţind cele două relaţii membru cu membru obţinem: F0 F r 0 (5.1). dar în vid.13) Se observă că raportul dintre cele două forţe este o constantă εr dată de raportul dintre permitivitatea electrică a mediului şi permitivitatea electrică a vidului. una de cealaltă. Această constantă ce caracterizează mediul ne arată de câte ori forţa de interacţiune dintre cele două . y  F12 y  F12  F21 x q2  q2 r  F21 O ˆ r q1 O  r ˆ r q1 x Fig.10). 5.1 Forţele coulombiene satisfac legea a treia a lui Newton: dacă sarcina q1  acţionează asupra sarcinii q2 cu forţa F12 atunci sarcina q2 acţionează asupra   sarcinii q1 cu forţa F21 F12 Dacă considerăm două sarcini electrice punctiforme situate la distanţa r una de cealaltă. într-un mediu cu permitivitatea electrică ε.

Din (5. numită sarcină de probă. Atunci putem introduce o mărime fizică vectorială care să caracterizeze câmpul electric într-un punct al său.5 Câmpul electric V.1 Noţiunea de câmp electric Forma de existenţă a materiei diferită de substanţa prin care se transmit (cu viteză finită) interacţiunile electrice. Câmpul electric produs de sarcinile imobile (statice). se numeşte câmp electric. V. Deci forţa coulombină de interacţiune dintre sarcina Q (numită şi sarcină generatoare de câmp) şi sarcina de probă q0 poate fi scrisă: F  q0 E  (5. acţionează o forţă de natura celei exprimate de legea lui Coulomb. plasată în regiunea din spaţiu unde se manifestă câmpul electric.14) Intensitatea câmpului electric într-un punct al său este dată de raportul dintre forţa cu care acel câmp acţionează asupra unităţii de sarcină pozitivă plasată în acel punct.5. Această mărime numită intensitatea câmpului electric se defineşte după relaţia: E  F q0  (5. poartă denumirea de câmp electrostatic. Existenţa acestui câmp se pune în evidenţă cu ajutorul unei alte sarcini q0. Asupra acestei sarcini.sarcini aflate în vid este mai mare decât forţa de interacţiune dintre cele două sarcini aflate în mediul cu permitivitatea ε. În cazul sarcinilor mobile (în mişcare dirijată) se utilizează numai denumirea de câmp electric. Prin sarcină de probă se înţelege o sarcină atât de mică încât nu modifică câmpul electric în care se află aceasta.15) .13) se observă că r 0 . Prin convenţie sarcina corpului de probă este considerată pozitivă. În jurul unei sarcini electrice Q există întotdeauna câmp electric.

5.16)  E r  F  q0 Q Fig.3. 5.17) V.14):  E Q 4 0  r 3  r (5.12) şi (5. aflată într-un punct al câmpului. 5. Linia de câmp. este o curbă tangentă la vectorul câmp electric în fiecare punct (Fig. sau linia de forţă. se numeşte tub de câmp sau tub de forţă (Fig. O suprafaţă generată de liniile de câmp care se sprijină pe un contur închis. .2  Vectorul câmp electric are aceeaşi direcţie ca şi F . În cazul câmpului electric creat de o sarcină electrică punctiformă vectorul câmp electric în orice punct al câmpului (dat de vectorul de poziţie r ) poate fi găsit folosind relaţiile (5.2).5. a).Această forţă cu care câmpul electric creat de sarcina Q acţionează asupra sarcinii de probă q0. iar sensul lui depinde de semnul sarcinii Q (Fig. 5.2 Reprezentarea câmpului electric Din punct de vedere intuitiv câmpul electric se reprezintă prin linii şi tuburi de câmp.3. poartă denumirea de forţă electrică. Modulul vectorului câmp electric (intensitatea câmpului electric) este dat de relaţia: E Q 4 0 r2 (5.

5. Pentru sarcinile negative liniile de câmp vin de la in. Deci putem spune că in cazul sarcinilor electrice punctiforme câmpul electric este radial.3 Liniile de câmp nu intră şi nici nu ies dintr-un tub de câmp.b). astfel liniile de câmp coincid ca direcţie cu vectorul câmp electric în fiecare punct. decât un câmp mai puţin intens. 5. Prin orice punct al spaţiului trece o linie şi numai una. spunem că în acea regiune este un câmp electric uniform.  Atunci când în fiecare punct al unei regiuni din spaţiu vectorii E sunt egali. Ansamblul liniilor de câmp din preajma corpurilor sau ansamblelor de corpuri încărcate cu sarcini electrice formează spectrul electric al câmpului generat de respectivul corp sau ansamblu de corpuri (Fig.finit şi intră în sarcină. E1  E2  E3 (a) Fig.4). caz în care liniile de câmp sunt paralele şi echidistante. Prin convenţie. un câmp electric mai intens decât altul se reprezintă printr-un număr mai mare de linii de câmp ce străbat unitatea de suprafaţă. Liniile de câmp electric pleacă din sarcina pozitivă şi intră în sarcina negativă. Orientarea câmpului reprezentat prin linii de câmp este indicată de săgeata de pe linia de câmp. În cazul sarcinilor electrice punctiforme şi izolate liniile de câmp plecă din sarcina pozitivă iar celălalt capăt se găseşte la infinit. perpendiculară pe aceste linii. (b)  .

una pozitivă ș i una negativă...5. V... (d) câmp electric uniform.. 5. ansamblu de două sarcini electrice punctiforme pozitive.- Fig. (c) ansamblu de două sarcini electrice punctiforme.+Q -Q (a) (b) + - + q + q (c) (d) + + + + + + + + + ..5.(d) ..4 – spectrul câmpului electric creat de: (a) sarcină electrică punctiformă pozitivă. Acum ne punem problema calculului câmpului ..3 Principiul superpoziţiei câmpurilor În V. (b) sarcină electrică punctiformă negativă.1 am văzut cum calculăm câmpul electric creat de o sarcină punctiformă în jurul acesteia.

19):  E 1 4 0 S dS  r r3 (5. acesta calculându-se după relaţia:  E 1 4 0 V dV  r r3 (5. densitatea volumică de sarcină este ρ. de către sarcina elementară dQ dS ce se găseşte pe un element de suprafaţă dS  dE din jurul punctului O. fiind egale cu acţiunea unui câmp electric egal cu suma vectorială a acelor câmpuri.  E   E1 E2   E3  En n i 1  Ei (5. Câmpul electric produs în P de întreaga sarcină din acel volum se calculează în mod analog cu câmpul electric creat de o distribuţie superficială de sarcină. atunci câmpul elementar  produs într-un punct P. este dată de relaţia: dS  r 4 0r 3 (5. al cărui vector de poziţie faţă de un punct O este r .20) În cazul unor sarcini distribuite în volum. câmpul electric produs de aceste sarcini în punctul P se poate calcula cu ajutorul formulei: . produs de sarcinile de pe suprafaţa S. Pentru a calcula acest câmp electric folosim principiul superpoziţiei: Acţiunile unor câmpuri electrice care există în acelaşi timp într-un punct oarecare din spaţiu se suprapun.5. densitatea liniară de sarcină fiind λ. Ţinând cont de principiul superpoziţiei câmpul electric în punctul P.4 Expresiile câmpului electrostatic în cazul unor distribuţii de sarcini Când sarcinile sunt distribuite pe o suprafaţă S.19) unde σ este densitatea superficială de sarcină.21) Dacă sarcinile au o distribuţie continuă pe o curbă C. se obţine prin integrarea relaţiei (5.electric creat în jurul unui ansamblu de sarcini electrice.18) V.

5. se consideră că numărul de linii de câmp ce trec prin unitatea de suprafaţă perpendiculară pe linii este proporţional cu intensitatea E a  câmpului electric. 5. Deci fluxul prin S este: . şi se notează cu Φ.5 b). Se vede că fluxul electric prin S0 este egal cu fluxul ce străbate suprafaţa S. Se numeşte flux al câmpului electric printr-o suprafaţă oarecare S0.5 (b) În cazul în care câmpul electric este omogen iar suprafaţa S0 este normală la liniile de câmp (Fig.23) Pentru a calcula fluxul electric printr-o suprafaţă S aşezată înclinat faţă de liniile de câmp (Fig.5 a) fluxul câmpului electric prin această suprafaţă este: E S0 (5. numărul de linii de câmp care străbat suprafaţa S0 (care poate fi şi imaginară) normală la linii. 5. Legea lui Gauss Prin convenţie. se proiectează S pe un plan perpendicular pe E şi se obţine S0 S cos  .5 Fluxul câmpului electric. atunci prin suprafaţa S0 trec perpendicular ES0 linii de câmp. E 1 4 0 C dl  r r3 (5. Dacă în câmpul uniform E trec perpendicular prin unitatea de suprafaţă E linii de câmp.  E S0  E S  n  n α (a) Fig.22) V.5.

24) sau  unde se notează cu S vectorul: E S   (5. iar semnul lui depinde de alegerea sensului normalei la suprafaţă. Legea lui Gauss ne permite calculul câmpului electric creat de diferite distribuţii de sarcină. Forma locală (diferenţială) a legii lui Gauss.  S  S n   În cazul în care câmpul electric este neuniform ( E cons tan t ).28) reprezintă forma integrală a legii lui Gauss. un flux electric elementar: (5. pe care E poate fi considerat constant şi prin  d E dS   integrare se determină fluxul total: S E dS   S EdS cos (5.28) 2 0 0 dacă sarcina se găseşte în exteriorul sup rafeţei Relaţia (5. se defineşte. . Legea lui Gauss exprimă fluxul câmpului electric printr-o suprafaţă în funcţie de zona în care se găseşte sarcina (sau ansamblu de sarcini) faţă de suprafaţă. mai întâi. q dacă sarcina se gaseşte în int eriorul sup rafeţei  S E dS   0 q dacă sarcina segaseşte în int eriorul sup rafeţei (5.E S0 E S0 cos (5.25) iar n este vectorul normalei la suprafaţă.27) Se observă că fluxul electric este o mărime algebrică.26)  printr-un element de suprafaţă dS .

30)   S E dS   V divE dV  1 V dV (5. Dacă într-un  0 .32) observăm că semnificaţia fizică a divergenţei este dată de densitatea volumică a sarcinilor electrice. Divergenţa este mai mare în punctele unde există o densitate de volum a sarcinilor electrice mai mare.29) Conform teoremei Green – Ostrogradski fluxul total se poate scrie: adică.31) De unde se obţine forma locală (diferenţială) a legii lui Gauss: divE  (5. Sarcina electrică dV totală Q este: Q V dV (5.32) Din (5. densitatea volumică de sarcină este dQ unde dQ este sarcina cuprinsă în elementul de volum dV. extinsă la volumul delimitat S. divE  0 . 5. Cu cât pornesc mai multe linii de câmp dintr-o suprafaţă închisă.6).29) şi (5. cu atât divergenţa câmpului electric va fi şi ea mai mare.30) legea lui Gauss poate fi scrisă astfel:   S E dS   V divE dV  (5. V. acest punct reprezintă o sursă de câmp electric. cu atât fluxul electric total este mai mare şi ca urmare. din acel punct nu pornesc linii de câmp şi punct. fluxul vectorului E prin suprafaţa închisă S este egal cu integrala de volum a divergenţei vectorului E . Dacă într-un alt punct.6 Câmpul electric creat de un plan infinit încărcat uniform Pentru a calcula câmpul electric creat de un plan infinit încărcat uniform cu sarcină electrică vom alege convenabil o suprafaţă gaussiană de forma unui cilindru perpendicular pe plan (Fig.5.Dacă sarcina Q este distribuită în spaţiu. divE 0 . . Folosind relaţiile (5.

.+ dS + σ +  nl  E + + S dS  n1  n2 Fig.7 Câmpul electric între două plane paralele. V.6 Considerăm planul încărcat cu densitatea superficială de sarcină +σ. 5.34) 0 Câmpul electric generat de un plan infinit de sarcină este direct proporţional cu densitatea superficială de sarcină şi este acelaşi în toate punctele spaţiului.34). spre plan şi are valoarea dată de (5. încărcate uniform cu sarcină de semn opus În cazul câmpului creat de planul de sarcină negativă acesta este orientat normal la plan. egal cu fluxul total prin suprafaţa cilindrului gaussian este: 2 E dS S 0   dS S (5.33) găsim că intensitatea câmpului electric creat este: E 2 (5. Deoarece câmpul electric E este paralel cu suprafaţa laterală a cilindrului (perpendicular pe norma la suprafaţa laterală) fluxul său prin suprafaţa laterală este nul. Bazele cilindrului sunt normale la E astfel că fluxul prin suprafaţa bazelor.33) Din (5.5.

Pe baza relaţiei (5. cu excepţia efectelor ce apar la marginea plăcilor. situate la o distanţă d una de cealaltă. se anulează reciproc.7 În exteriorul planelor câmpurile. este dat de suma dintre câmpurile electrice create de cele două plane în spaţiul dintre ele.35) ne dă relaţia câmpului electric între plăcile condensatorului plan. Relaţia (5.35) 0 0 0 Câmpul electric între două plane paralele are valoarea dublă câmpului creat de un singur plan. încărcate uniform cu sarcină de semne contrare. câmpul electric între plane este: E E E 2 2 (5. Eext este E 2 0 . Sistemul format din două plăci plane paralele finite. aflate la distanţa d unul de celălalt (Fig. separate între ele printr-un mediu dielectric (izolator). se numeşte condensator plan. 5. încărcate uniform. EE  E  E  E  Fig.35) este valabilă şi în cazul a două plăci plan-paralele finite. iar câmpul planului încărcat negativ este E 0 2 . . Notând cu 0 valoarea absolută a densităţii superficiale de sarcină a celor două plane.7). fiind orientate în sens opus şi egale ca mărime. 5.Câmpul electric între două plane paralele. Prin urmare relaţia (5.34) câmpul planului încărcat pozitiv . încărcat cu aceeaşi densitate superficială de sarcină.

care îi va imprima o mişcare accelerată. pe deoparte de produsul scalar dintre vectorul forţă electrică şi vectorul deplasare.38) şi de semn opus.6.38) Dacă sarcina q0 este deplasată fără acceleraţie din punctul 2 în punctul 1.36) Lucrul mecanic efectuat de câmp se obţine prin integrarea ecuaţiei (5.38) prin q0 obţinem: . pe de altă parte de variaţia energiei potenţiale a sistemului sarcină – câmp electric.2 Potenţialul câmpului electric Potenţialul câmpului electric într-un punct al câmpului reprezintă raportul dintre energia potenţială a unei sarcini în acel punct şi sarcina respectivă. aflată într-un câmp electric de intensitate E .36): 2 2 L12 1 dL q0 E dl 1   (5. Întreg lucrul efectuat de forţa exterioară se înmagazinează în energia potenţială a sistemului sarcină – câmp electric. este acţionată de forţa F   q0 E . împotriva forţei câmpului. Lucrul elementar efectuat de forţa câmpului este: dL F dl   q0 E dl   (5.1 Lucrul mecanic efectuat de forţa electrică O sarcină electrică liberă q0. V. atunci lucrul mecanic îl putem scrie: 2 L12 W( 2 ) W( 1) q0 E dl 1   (5. aceasta efectuează un lucru mecanic egal cu (5. Împărţind (5. de către o forţă exterioară.6 Potenţialul electric V.6. care creşte de la W(2) la W(1). Acest  lucru mecanic este dat.V.37) Dacă notăm cu W(1) şi W(2) energia potenţială a sistemului câmp electric – sarcină în punctele 1 şi 2.

prin convenţie. Câmpul electric poate fi caracterizat atât cu ajutorul potenţialului cât şi cu ajutorul intensităţii câmpului E .42) De aici se poate defini diferenţa de potenţial dintre punctele (1) şi (2) (sau tensiune electrică): U12 este numeric egală cu lucrul mecanic necesar deplasării unităţii de sarcină pozitive în câmpul electric între punctele (1) şi (2).41) Observăm că potenţialul este o mărime fizică scalară care este funcţie numai de punctul în care este definit. se alege. aflat la distanţa r de sarcina generatoare de câmp.43) Pentru determinarea univocă a potenţialului electric. q0 V( 2 ) W( 2 ) q0 (5. într-un punct oarecare din spaţiu.40) sunt potenţialele câmpului electric în punctele (1) şi (2). astfel încât potenţialul să tindă la zero când distanţa r tinde la infinit ( V 0 ).38) rezultă că lucrul mecanic al forţelor electrice este proporţional cu variaţia potenţialului V între punctele (1) şi (2). Rezultă că potenţialul într-un punct (1) este numeric egal cu lucrul mecanic necesar deplasării unităţii de sarcină pozitivă din acel punct la infinit: . În cazul unui câmp generat de o sarcină punctiformă sau în cazul unei distribuţii de sarcină localizată într-o regiune finită din spaţiu.39) unde V(1) W(1) . L12 q0 (V2 V1 ) q0U 12  (5. Q. creat de o sarcină electrică punctiformă. constanta aditivă egală cu zero. se impune o condiţie suplimentară. se exprimă în funcţie de o constantă arbitrară aditivă: V Q 4 0 r C (5. Potenţialul.2 V( 2 ) V( 1) 1 E dl   (5. Din (5. Relaţia (5.39) mai poate fi scrisă: dV E dl   (5.

V1 L1 q0 Q 4 0 r (5.44). prin faptul că Pământul se comportă ca o sferă suficient de conductoare şi se poate admite că potenţialul acestuia este constant. Această alegere este justificată. este purtată de o sarcină care are dimensiuni finite. oricât de mică.cum ar fi sarcina electronului . Astfel potenţialul unui conductor reprezintă În practică se alege frecvent ca potenţial de referinţă potenţialul Pământului. ceea ce înseamnă că în punctul în care se află sarcina punctuală potenţialul este infinit. se comportă ca un rezervor care nu-şi modifică starea electrică atunci când capătă sau pierde sarcini electrice de valori uzuale. care reprezintă ecuaţia unei sfere. nu rămâne valabilă la scară astronomică. C 0 ). conduce la r=constant.. Deci suprafeţele echipotenţiale ale unei sarcini punctiforme sunt sferice. atunci când r tinde la zero. după cum arată formula (5. Vsol sarcini (în general negative). care se ia egal cu zero ( Vsol diferenţa de potenţial între potenţialul unui punct de pe suprafaţa sa şi Pământ („masa”).44) Unitatea de măsură pentru potenţial respectiv pentru tensiunea electrică este: V U 1V 1 J . În cazul unei sarcini punctuale. În cazul unei sarcini punctiforme. Orice sarcină electrică. În cazul ansamblului Pământ – atmosferă. condiţia V=constant. Aceasta nu poate avea loc în realitate. 0 . Convenţia practică. Pământul. Locul geometric al punctelor în care potenţialul electric are aceeaşi valoare formează o suprafaţă echipotenţială. deoarece în natură nu există sarcini riguros punctuale. În plus. datorită dimensiunilor lui foarte mari. Pământul se comportă ca şi cum ar purta . . V tinde la infinit.

faţă de care sarcinile se află la distanţele ri (Fig. n VM i 1 Vi 1 4 n 0 i 1 qi ri (5. potenţialul întrun punct oarecare M. suprafaţa S sau volumul V care poartă sarcinile. de densitate liniară λ. Ansamblu de sarcini punctuale. Distribuţii liniare.8).Potenţialul în cazul unor distribuţii de sarcină. potenţialul electric se defineşte în acelaşi mod. deoarece câmpurile electrice se adună geometric (legea superpoziţiei potenţialelor).8 2. superficiale şi volumice de sarcini. 5. numai că sumele sunt înlocuite cu integrale extinse respectiv la curba C. În acord cu convenţia V 0 . 1. dacă sarcinile qi se află în punctele Pi dintr-o regiune finită a spaţiului.45) r1  P1 q1 P2 q2 r2  rn  Pn qn Fig. va fi egal cu suma algebrică a potenţialelor datorate fiecărei sarcini în parte în punctul M.46) . În cazul unei distribuţii liniare de sarcini. V V V 1 4 1 4 1 4 0 V 0 S 0 C dl r dS r dV r (5. a unei distribuţii superficiale de sarcini de densitate σ şi a unei distribuţii volumice de sarcini de densitate ρ. descris anterior. 5.

5.9). y A + + + + + 1 + + O x1  E 2 B x x2 Fig. 5.47) unde LAB este lucrul mecanic efectuat de câmp pentru a transporta sarcina de probă.Observaţie Când sarcinile care produc câmpul electric sunt distribuite până la infinit.9 Diferenţa de potenţial dintre cele două armături poate fi calculată cu ajutorul relaţiei: LAB q0 (VA VB ) q0U AB q0U BA (5. Pe de altă parte acest lucru mecanic mai poate fi calculat şi cu ajutorul relaţiei: LAB FAB d (5. V. Câmpul electric într-un asemenea condensator este uniform (Fig. aflate în aer.48) . între cele două armături. q0. încărcate cu sarcini electrice egale dar de semn contrar. la o distanţă d una de cealaltă). Dorim să calculăm diferenţa de potenţial dintre armăturile acestui condensator în funcţie de intensitatea câmpului electric şi de distanţa dintre armături. iar UAB este tensiunea electrică (diferenţa de potenţial dintre cele două armături).3 Relaţia între câmp şi potenţial Considerăm un condensator plan (două plăci conductoare. pozitivă.6. convenţia teoretică V 0 nu se poate aplica.

Din relaţiile (5.54) x y z grad V Astfel intensitatea câmpului electric poate fi exprimată prin relaţia:  E grad V unde (5.52) În situaţii mai generale.49) găsim pentru tensiunea electrică dintre armături relaţia: U AB E d U BA x1 Considerăm două puncte 1 şi 2 foarte apropiate astfel că x2 V1 V2 (5. Folosind relaţia (5.unde FAB este forţa cu care câmpul transportă sarcina electrică q0 între cele două armături. Ez y V . Ey şi Ez a câmpului electric derivarea potenţialului V(x. arată că pentru obţinerea componentelor Ex. y şi z. când câmpul electric nu este orientat în direcţia axei x.48) şi (5. vom avea componente similare ale câmpului electric pe direcţiile y şi z: Ex V . în loc de semnul d. E  Ex i   Ey j i   Ez k j   V i x k V V  j y V  k z (5. Ey x V . (5.9.z) se face numai în raport cu variabilele x.51) rezultă: Ex dV dx (5.y. aceasta fiind data de relaţia FAB q0 E (5.55) .47).49) unde E este intensitatea câmpului electric dintre armături.50) putem scrie: V1 V2 E( x2 x1 ) (5.51) Astfel ţinând seama că E E x din (5. z (5.53) unde semnul „∂”. ca în figura 5.50) dx şi dV sunt variaţiile foarte mici ale acestor mărimi între cele două puncte.

câmpul pătrunde în conductor şi acţionează asupra sarcinilor electrice libere. În subcapitolul următor V. neutru din punct de vedere electric. Din (5.7 arătăm că volumul oricărui conductor este echipotenţial. suprafeţele sferice centrate pe sarcina punctiformă ce generează câmpul electric sunt suprafeţe echipotenţiale. În acest caz liniile câmpului electric sunt întotdeauna normale la suprafeţele echipotenţiale şi orientate în sensul micşorării potenţialului. planele paralele cu plăcile din interiorul plăcilor unui condensator plan sunt de asemenea suprafeţe echipotenţiale. Liniile câmpului electric sunt întotdeauna normale la liniile echipotenţiale şi sunt orientate în sensul micşorării potenţialului (5.50) se vede că E poate fi exprimat în SI şi în V/m.grad  x i y  j z k  Intensitatea câmpului electric într-un punct din spaţiu este egală în valoare cu gradientul potenţialului în acel punct şi are orientarea opusă vectorului gradient. Dacă un asemenea conductor. se poate considera că purtătorii de sarcini (electronii) se mişcă liber şi dezordonat în reţeaua cristalină. Deoarece conductorul este neutru din punct de vedere electric. iar ionii reţelei. De exemplu. care sunt pozitivi sunt consideraţi imobili (aceştia execută miș cări de oscilaţii în jurul poziţiei de echilibru datorită agitaţiei termice). este  plasat în câmp electric omogen cu intensitatea E0 .7 Conductori în câmp electrostatic Din punct de vedere microscopic.55). Volumele din spaţiu care au acelaşi potenţial în toate punctele se numesc volume echipotenţiale. Liniile din câmp ce au acelaşi potenţial în toate punctele lor se numesc linii echipotenţiale. în . în cazul conductoarelor metalice. care vor începe să se mişte în sens opus câmpului. Suprafeţele din câmp ce au acelaşi potenţial în toate punctele lor se numesc suprafeţe echipotenţiale. V.

pe care-l anulează complet.  Câmpul electric real E în conductor este câmpul rezultat din suprapunerea celor     două câmpuri E E0 Ei . În acest moment. Odată cu începerea deplasării în conductor a sarcinilor  electrice. 5. în conductor apare un câmp electric generat de sarcinile separate Ei . ceea ce înseamnă că diferenţa de potenţial (tensiunea electrică) dintre oricare două puncte din interiorul conductorului V Q 4 0 +Q O r (inclusiv suprafaţa) este zero. Separarea sarcinilor de semn opus în conductor   continuă până când câmpul Ei devine egal în valoare cu câmpul exterior E0 . egală cu sarcina negativă deplasată. forţa electrică F qE ce acţionează asupra sarcinilor electrice libere din conductor este egală cu zero şi ca urmare se realizează echilibrul electrostatic. când câmpul electric în conductor este   egal cu zero.10 este ilustrată dependenţa câmpului şi potenţialului de distanţa r în cazul unui conductor sferic plasat în câmp electric. y.10 O r r . oricărui Adică în Q 4 0 volumul conductor E r2 echilibru electrostatic este volum echipotenţial.55) rezultă că V( x.zona din care au plecat electronii rămâne necompensată sarcina pozitivă. numit câmp electric indus. . au acelaşi potenţial. În condiţii de echilibru electrostatic când E 0 conform cu (5. Suprafaţa oricărui Fig.z ) const. inclusiv cele de pe suprafaţa lui. După cum se poate observa toate punctele conductorului. a cărui orientare (de la sarcinile electrice pozitive la  sarcinile electrice negative) este opusă orientării câmpului electric exterior E0 . În figura 5.

Fig. Acest lucru nu înseamnă altceva decât că dacă încărcăm un conductor cu sarcină electrică aceasta o să fie repartizată doar la suprafaţa conductorului nu şi în interiorul acestuia. 5. După cum am arătat deja în V.11 En Et   E  . 5.conductor în echilibru electrostatic este suprafaţă echipotenţială. Adică vectorul intensitate câmp electric este întotdeauna perpendicular pe suprafaţa conductorului.1 Conductori încărcaţi în echilibru electrostatic După cum am văzut mai sus interiorul unui conductor în echilibru electrostatic este volum echipotenţial ceea ce înseamnă că diferenţa de potenţial dintre oricare două puncte din interiorul conductorului este zero. să fie normale la suprafaţa conductorului. are loc în aşa fel încât liniile de câmp care se termină pe sarcinile de pe suprafaţa conductorului.3 liniile câmpului electric sunt normale întotdeauna la suprafeţele echipotenţiale. Rezultă de aici că modificarea structurii câmpului electric omogen. În concluzie liniile câmpului electric sunt întotdeauna normale la suprafaţa conductorilor în echilibru electrostatic. una tangentă la suprafaţă iar cealaltă normală la suprafaţă (fig. Acest lucru este normal dacă ţinem cont de faptul că în cazul unui conductor în echilibru electrostatic sarcinile electrice libere trebuie să fie în echilibru. Repartizarea sarcinii pe suprafaţa conductorilor încărcaţi nun este uniformă decât în cazul conductorilor sferici. În acest caz componenta câmpului tangentă la suprafaţă ar determina o mişcare a sarcinilor libere pe suprafaţă ceea ce ar însemna că nu mai putem vorbi de conductor în echilibru electrostatic. Dacă intensitatea câmpului electric nu ar fi normală la suprafaţă atunci aceasta s-ar descompune după două direcţii perpendiculare. adică intensitatea câmpului electric în interiorul conductorului este zero.11). sau pornesc de pe această suprafaţă. V.7. la introducerea în câmp a unei sfere conductoare.6.

câmpul electric de la suprafaţa conductorului este mai intens în jurul vârfurilor ascuţite. ci este suficient o cuşcă din plasă de sârmă care va avea acelaşi efect de ecranare ca şi o cavitate închisă complet. neutralizează norii învecinaţi şi astfel se elimină descărcarea lor violentă prin alte corpuri pe care le-ar putea distruge. . Nu este necesar ca peretele cavităţii să fie continuu. atingând potenţialul zero. este un ecran din interior spre exterior şi din exterior spre interior. În cazul în care stratul conductor este legat la pământ ecranează aparatele din exterior şi faţă de câmpul sarcinilor electrice aflate în interiorul său. fără ca în interiorul ei să apară câmp electric.Calculul câmpului şi potenţialului creat de un conductor sferic încărcat se poate face observând (fig. Trebuie precizat faptul că un strat conductor nu ecranează aparatele din exteriorul său faţă de câmpul electric generat de sarcinile electrice aflate în interiorul cavităţii sale. fenomen numit emisie de câmp. Faptul că în interiorul cavităţilor din conductori câmpul electric este nul face ca aceste cavităţi să fie folosite pentru ecranarea electrostatică a aparatelor de măsură sensibile la câmpuri electrice perturbatoare. Funcţionarea paratrăsnetului se bazează pe efectul emisiei de câmp a electronilor de pe vârful său ascuţit. Ca şi cum sarcina de pe suprafaţa conductorului ar fi concentrată în centrul conductorului sferic sub forma unei sarcini punctiforme. În cazul conductorilor alungiţi. Electronii smulşi de pe vârful paratrăsnetului. sau cu vârfuri ascuţite. prin descărcare lentă.10) că pe suprafaţa acestuia şi în exteriorul conductorului câmpul electric şi potenţialul au aceeaşi valoare cu câmpul electric creat de o sarcină electrică punctiformă la distanţa r de aceasta. sarcina electrică se aglomerează pe capetele conductorilor şi pe vârfurile ascuţite. Datorită faptului că densitatea de sarcină pe vârfurile ascuţite ale conductorilor este mai mare. În jurul vârfurilor foarte ascuţite intensitatea câmpului electric poate deveni foarte mare încât sub acţiunea forţei sale electronii liberi de la suprafaţă sunt smulşi şi conductorul se descarcă. 5. Dacă această cavitate se leagă la pământ poate primi sau pierde sarcină electrică.

pentru un conductor dat raportul C Q V este constant. Capacitatea electrică a conductorului izolat depinde numai de forma geometrică şi dimensiunile conductorului.56) Din (5. Pentru a estima ce dimensiuni trebuie să aibă un conductor izolat pentru a avea o capacitate de 1C vom calcula capacitatea unui conductor sferic de rază r: C 4 Q Q 0 4 r 0 r (5. V. Se constată că oricare ar fi sarcina Q de pe conductor şi potenţialul V corespunzător acesteia.7. care-l caracterizează în mod univoc.Aceste lucruri pot fi demonstrate folosind teorema lui Gauss aplicate în cazul unei cavităţi dintr-un conductor. Unitatea de măsură în SI pentru capacitatea electrică este faradul (F). Această demonstraţie ar constituii un real exerciţiu pentru cei ce doresc să înţeleagă pe deplin aceste mecanisme. ε se poate exprima în SI şi în F/m. Constanta C. este numită capacitate electrică a conductorului izolat. este zero). Tot din (5. Capacitatea electrică a unui conductor izolat este dată de raportul dintre sarcina electrică de pe conductor şi potenţialul acestuia faţă de pământ.2 Capacitatea electrică Dacă încărcăm un conductor cu sarcină electrică acesta va căpăta un potenţial faţă de pământ (reamintim că potenţialul pământului. Un farad este capacitatea uni conductor izolat care încărcat cu sarcina de 1C capătă un potenţial de 1V faţă de pământ.56) se poate observa că permitivitatea electrică. prin convenţie. caracteristică fiecărui conductor. Cu cât sarcina electrică de pe conductor este mai mare cu atât potenţialul acestuia faţă de pământ este mei mare.56) putem calcula raza pe care ar trebui să o aibă o sferă conductoare pentru a avea capacitatea electrică de 1F: .

Acest lucru se poate observa forte uşor în cazul în care apropiem de conductor un corp de probă (care prin convenţie se consideră încărcat cu sarcină electrică pozitivă) şi vom observa că acesta este atras sau respins de conductor în funcţie de semnul sarcinii de pe conductor. adusă de la infinit. a cărui rază medie este R=6.106m.r C 4 0 4 1F 0( F / m ) 9 10 9 m 9 106 km (5.58) V. trebuie efectuat. Pentru a mai depune pe C conductorul ce are potenţialul V sarcina dq.4.57) După cum se poate observa o sferă conductoare pentru a avea capacitatea de 1F ar trebui să aibă o rază mai mare decât raza Pământului. poate fi considerat o sferă conductoare cu capacitatea electrică: C 4 0 R 1 F 9 9 10 m 6 . lucrul mecanic: . Evaluăm energia pe care trebuie să o consumăm pentru a încărca un conductor de capacitate C cu sarcina Q.4 10 6 ( m ) 711 10 6 F 711 F (5. ceea ce face forte incomod de a folosi în practică faradul ac unitate de măsură a capacităţii electrice. La un moment dat în procesul de încărcare sarcina de pe conductor este q iar conductorul va căpăta un potenţial V q . Această energie potenţială înmagazinată de conductor nu este altceva decât energia pe care am consumato pentru a încărca conductorul cu sarcină electrică.3 Energia conductorului încărcat Dacă avem un conductor încărcat cu sarcină electrică acesta are înmagazinată energie potenţială electrostatică. Din acest motiv s-au introdus unităţi de capacitate electrică care sunt submultipli ai faradului: microfaradul: 1µF=10-6F nanofaradul: 1nF=10-9F picofaradul: 1pF=10-12F Pământul.7.

59) între aceste limite: L Q 0 q dq C Q2 2C (5. Izolând conductorul al doilea faţă de pământ acesta va . Astfel este posibil ca un sistem format din mai mulţi conductori să aibă capacitate destul de mare. Această energie se înmagazinează sub formă de energie electrică potenţială a conductorului încărcat.59) Pentru a calcula lucrul mecanic efectuat pentru a încărca conductorul de la sarcina q 0 la sarcina q Q integrăm relaţia (5. De aceea s-a pus problema realizării unei piese care să aibă capacitate electrică mare şi dimensiuni reduse. Notând energia conductorului încărcat prin W avem: W Q2 2C CV 2 2 QV 2 (5.61) V. Acest lucru ar face destul a dificil în practică folosirea conductoarelor pentru a acumula sarcină electrică. chiar dacă dimensiunile conductorului ce formează sistemul nu sun mari. mecanism cunoscut sub numele de încărcare prin influenţă electrostatică. Pentru aceasta se foloseşte fenomenul influenţei electrostatice dintre doi conductori încărcaţi.60) Lucrul mecanic L dat de relaţia (5.60) nu reprezintă altceva decât energia pe care trebuie să o consumăm pentru a încărca conductorul de capacitate C cu sarcina electrică Q.dL dq V V V dq q dq C (5. pentru ca un conductor izolat să aibă capacitate electrică mare este necesar ca el să aibă dimensiuni foarte mari. atunci cel de-al doilea se va încărca cu sarcina Q2 Q1 . Dacă avem un conductor încărcat cu sarcina Q1 şi în prejma acestuia aducem un alt conductor neîncărcat dar care este legat la pământ.8 Condensatorul electric După cum am văzut mai sus.

62) poate fi V1 V2 a11Q a12Q a21Q a22Q (5. Ansamblul format din două conductoare (numite armături) situate la distanţa finită unul de celălalt poartă denumirea de condensator electric.64) unde constanta C care depinde numai de forma.reţine sarcina Q2 şi va avea potenţialul V2 0 .63) Scăzând relaţiile membru cu membru obţinem diferenţa de potenţial dintre cei doi conductori: V1 V2 ( a11 a22 2a12 )Q Q C (5. Din (5. dimensiunea şi poziţia reciprocă a conductorilor nu este altceva decât capacitatea electrică a sistemului format din cei doi conductori. Influenţa electrostatică este reciprocă ceea ce înseamnă că coeficienţii a12 şi a21 sunt egali.62) unde coeficienţii aij poartă denumirea de coeficienţi de potenţial şi reprezintă o măsură a gradului în care sarcina înscrisă lângă ei determină valoarea potenţialului (a11 este măsura gradului în care sarcina Q1 determină potenţialul V1. Acest lucru se exprimă matematic prin relaţiile: V1 V2 a11Q1 a12Q2 a21Q1 a22Q2 (5. În acest caz potenţialul V1 al conductorului încărcat cu sarcina Q1 aflat în vecinătatea conductorului cu sarcina Q2 nu este determinat numai de sarcina Q1 ci şi de sarcina Q2.64) obţinem pentru capacitatea electrică a condensatorului relaţia: C Q V1 V2 (5. a12 este măsura gradului în care sarcina Q2 determină potenţialul V1 etc. După cum am arătat mai sus Q2 scris: Q1 Q ceea ce înseamnă că (5.65) .). La fel se întâmplă şi cu potenţialul V2 al conductorului încărcat cu sarcina Q2.

5.8. cilindrice. Pentru a simboliză condensatorul. prin legarea la polii (+). Armăturile condensatorului se încarcă cu sarcina +Q şi –Q. deoarece între sarcinile pozitive şi negative de pe armături se manifestă forţe de atracţie (fig. capacitatea electrică a condensatorului este dată de raportul dintre sarcina electrică de pe armături şi diferenţa de potenţial dintre armături. aceasta se distribuie uniform şi numai pe feţele interioare ale armăturilor. În funcţie de forma armăturilor condensatoarele pot fi: plane. prin calculul diferenţei de potenţial dintre armăturile sale în funcţie de sarcina de pe armături. respectiv (–) ai unei surse de tensiune. în circuite.12). Astfel câmpul electric dintre armături este omogen şi poate fi exprimat în funcţie de diferenţa de potenţial dintre armături cu ajutorul relaţiei: E V1 V2 d U d (5. Capacitatea electrică a condensatorului este mai mare decât suma capacităţii conductorilor izolaţi (armăturilor) care formează condensatorul. Astfel se formează .Adică. Pentru fiecare tip de condensator în parte se poate calcula capacitatea corespunzătoare. sferice. se folosesc următoarele simboluri: condensator cu capacitate constantă condensator cu capacitate variabilă + - condensator electrolitic V.66) Prin încărcarea condensatorului cu sarcina electrică. de regulă.1 Condensatorul plan Condensatorul plan are armăturile plane paralele iar distanţa dintre armături d este mult mai mică decât dimensiunile liniare ale armăturilor.

În acest caz se grupează împreună mai mulţi condensatori în aşa fel încât capacitatea grupării („bateriei”) de condensatori să fie cea dorită. 5. Nu întotdeauna dispunem de condensatori cu valoarea capacităţii egală cu cea necesară în circuit. S +σ + -σ  E d Fig. În care din cele două cazuri capacitatea electrică este mai mare? V. Se va calcula capacitatea electrică în cazurile în care armăturile sunt încărcate cu sarcina Q şi în cazul în care armătura interioară este legată la pământ. unde S este aria fiecărei armături. Cele mai dese moduri de grupări ale condensatorilor.două straturi superficiale de sarcini cu densităţile Q .2 Gruparea condensatorilor Condensatoarele sunt elemente foarte des întâlnite în circuitele electrice.67) Folosind acelaşi raţionament recomandăm ca exerciţiu calculul capacităţii unui condensator sferic. Prin capacitatea electrică echivalentă a unei grupări de condensatori se înţelege capacitatea unui condensator care montat la aceeaşi diferenţă de potenţial . Într-un anumit circuit capacitatea electrică pe care trebuie să o introducem trebuie să aibă o anumită valoare.8.65) putem calcula expresia capacităţii condensatorului plan: C Q V1 V2 S Ed S / 0 d Pentru capacitatea electrică a condensatorului plan avem relaţia: C S d 0 (5.12 - Astfel pornind de la expresia capacităţii electrice a unui condensator dată de (5. sunt grupările serie şi paralel. Condensatorul sferic este format din două armături sferice concentrice de raze a şi b (a<b). pe care le întâlnim în practică.

+Q A C1 -Q M +Q C2 -Q N +Q C3 -Q P D +Q Cn -Q B Fig. una a primului condensator cealaltă a ultimului condensator...+U DB (5. Cn (5. această sarcină separă (prin influenţă electrostatică) sarcina –Q pe armătura a doua a condensatorului 1 şi sarcina –Q pe prima armătură a condensatorului 2 ş. Se observă că numai două armături. 5.. Legarea în serie a condensatorilor se face ca în fig. Gruparea serie (în cascadă).m.ca şi gruparea se încarcă cu aceeaşi sarcină electrică cu care s-a încărcat întreaga grupare de condensatori. celelalte armături ale condensatorilor se încarcă prin influenţă electrostatică. sunt legate la sursă. În continuare ne propunem să găsim relaţiile pentru capacitatea echivalentă în cazul grupărilor serie şi paralel.. indiferent de capacitatea lor.68) Sau ţinând cont de expresia capacităţii electrice a unui condensator (5. Q Cn 1 .13 Bornele A şi B sunt legate la sursă. Astfel observăm că toţi condensatorii grupării se încarcă cu aceeaşi sarcină.69) Unde CS este capacitatea echivalentă a grupării serie de condensatoare care pentru o baterie de n condensatoare poate fi calculată după relaţia: ..a..13. Dacă armătura condensatorului 1 legată la polul A al sursei se încarcă cu sarcina +Q.d. 5.65) avem: Q CS 1 CS Q C1 1 C1 Q C2 1 C2 Q C3 1 C3 . Se observă că diferenţa de potenţial dintre punctele A şi B (UAB) este suma căderilor de tensiune pe fiecare condensator: U AB = U AM +U MN +U NP + .

Sarcina totală cu care se încarcă gruparea de condensatori este egală cu suma sarcinilor ce revin fiecărui condensator: Q =Q1+Q2 +Q3 +.14.+Cn (5.71) unde Cp este capacitatea grupării paralel a condensatorilor: n Cp i 1 Ci (5..70) observăm că în cazul legării în serie a condensatorilor capacitatea echivalentă serie este mai mică decât capacitatea oricărui condensator din grupare.70) Din (5. Gruparea paralel se realizează ca în fig. + Q -Q C1 -Q C2 B A + Q + Q -Q Cn Fig.. 5.+Qn C p = C1U+C2U+C3U+. Se observă că în cazul grupării paralel avem aceeaşi diferenţă de potenţial între plăcile tuturor condensatorilor.1 CS n i 1 1 Ci (5.. Griparea paralel (în derivaţie).72) .14 Bornele A şi B sunt legate la sursă la o diferenţă de potenţial UAB. ceea ce înseamnă că sarcina cu care se încarcă fiecare condensator depinde de capacitatea electrică a fiecărui condensator în parte. 5....+CnU C p =C1+C2 +C3 +.

între plăcile condensatorului se află un dielectric. Explicarea măririi capacităţii unui condensator la introducerea unui dielectric între plăci constă în faptul că sub influenţa câmpului electric se produce o deplasare a sarcinilor în moleculele dielectricului. . moleculele se polarizează. arată de câte ori creşte capacitatea condensatorului.73) Permitivitatea relativă a dielectricului dintre armăturile condensatorului εr. iar nucleele spre polul negativ. dacă în loc de vid. electronii se deplasează spre polul pozitiv.72) se observă că în cazul grupării paralel a condensatoarelor capacitatea electrică echivalentă a grupării este mai mare decât capacitatea oricărui condensator din grupare. V. Notând cu C0 condensatorului fără dielectric şi cu C dielectricului avem: C C0 r 0 S capacitatea d 0 S d capacitatea lui în prezenţa (5. Ca urmare a acestei deplasări molecula se alungeşte iar centrul sarcinilor pozitive nu mai coincide centrul sarcinilor negative.9 Dielectrici în câmp electric Experienţa arată că dacă între armăturile condensatorului se introduce un dielectric capacitatea condensatorului creşte.Din (5.