CUPRINS

I. Începuturile literaturii române. Probleme generale 1. Periodizare...................................................................................2 2. Literatura română veche – obiect de studiu.................................2 3. Primele atestări.............................................................................3 4. Rolul Bisericii în cultura şi literatura noastră veche....................4 II. Începuturile scrisului în limba română 1. Mărturii despre folosirea limbii române...................................... 7 2. Textele rotacizante........................................................................9 3. Scrisoarea boierului Neacşu.....................................................13 III. Literatura laică în limba slavonă........................................................14 1.Cronica lui Ştefan cel Mare.......................................................15 2. Literatura parenetică: Învăţăturile lui Neagoe Basarab............19 IV. Literatura religioasă ...........................................................................25 1. Literatura religioasă în limba slavonă.......................................... 25 a. Manuscrise........................................................................... 25 b. Tipărituri...............................................................................26 2. Literatura religioasă în limba română...........................................27 a. Traducerea textului biblic în limba română.........................28 Un întemeietor: Diaconul Coresi............................28 Palia de la Orăştie................................................31 Varlaam..................................................................32 Simion Ştefan........................................................34 Biblia de la Bucureşti..........................................35 b. Oratoria religioasă: Antim Ivireanul.....................................36 V. Începuturile poeziei româneşti .............................................................40 1. Poezia religioasă. Dosoftei.............................................................40 2. Lirica filozofică. Miron Costin.......................................................43 VI. Începuturile prozei româneşti.................................................................45 1. Din protoistoria prozei româneşti...................................................45 2. Canonul cronicăresc.......................................................................50 a. Marii cronicari moldoveni....................................................50 Grigore Ureche.....................................................51 Miron Costin.........................................................60 Ion Neculce...........................................................68 b. Cronicarii munteni.....................................................................73
VII. Începuturile romanului românesc.......................................................................81 Dimitrie Cantemir........................................................................................81 VIII. BIBLIOGRAFIE...................................................................................................89

2

I. ÎNCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE.

PROBLEME
1. Periodizare

GENERALE

Literatura veche este literatura epocii prefeudale şi feudale, de la primele manifestări ale scrisului în limba slavonă sau română până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Istoricii noştri au stabilit ca an de raportare, de trecere de la o epocă la alta, anul 1780, când Gheorghe Şincai şi Samuil Micu publică prima gramatică tipărită a limbii române (Elementa linguae daco-romanae sive valachicae), moment de afirmare deplină a spiritului Şcolii Ardelene. Desigur, în trecerea de la o epocă literară la alta, nu se pot stabili limite rigide. Totuşi, din raţiuni metodologice, vorbim despre epoca premodernă (1780-1830), modernă (perioada paşoptistă şi a marilor clasici), despre literatura începutului de secol (de fapt, literatură postromantică), literatura interbelică, literatura contemporană (ca literatură scrisă după al doilea război). Sintagma literatură actuală indică literatura ultimilor ani. Cum se poate observa, criteriile se schimbă de la un moment literar la altul şi trebuie să acceptăm, ca nişte convenţii inofensive, delimitări mai mult sau mai puţin specific literare. Problema periodizării a suscitat multe discuţii, fără să se ajungă la o opinie unanim acceptată. S-au exprimat, în acest sens, Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, Nicolae Cartojan, Sextil Puşcanu, G. Călinescu ş.a. Soluţiile propuse nu pot cuprinde complexitatea fenomenului literar, cu atât mai mult a fenomenului literar vechi. E perioada cea mai lungă din literatura noastră. În cele din urmă, chiar şi tratatul de Istorie a literaturii române, editat de Academie, a recurs la prezentarea pe secole a literaturii noastre vechi, procedeu discutabil, fiindcă trecerea de la un secol la altul nu are în sine nici o importanţă literară. Cu volumele II şi III, se încearcă o schimbare a criteriului, în favoarea unei perspective din interiorul faptelor literare. 2. Literatura română veche, obiect de studiu Literatura veche a fost obiect de studiu pentru mulţi dintre istoricii noştri literari, unii dând în acest domeniu cărţi de referinţă: Gh. Cardaş (Istoria literaturii româneşti de la origine până în zilele noastre, 1938); Gh. Adamescu (Istoria literaturii române, 1913); N. Cartojan (Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, 1940-1945); G. Călinescu (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941); Nicolae Iorga (Istoria literaturii româneşti, vol. I-III, 19251933); G. Ivaşcu (Istoria literaturii române, vol. I, 1969); Sextil Puşcariu (Istoria literaturii române, Epoca veche, 1930); Al. Piru (Istoria literaturii române, vol. I-II, 1970); Ion Rotaru (O istorie a literaturii române, vol. I-III, 1971-1987) ş.a.1 O contribuţie deosebită la cunoaşterea literaturii noastre de început au avut-o cercetătorii manuscriselor româneşti, autorii ediţiilor critice. Ioan Bianu publică mai multe volume sub titlul
1

Pentru probleme legate de statutul istoriei literare ca ştiinţă, precum şi pentru chestiuni de metodă, v. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1990. În introducere, autorul reia datele unei discuţii mai vechi despre raportul dintre cultură şi literatură în abordarea literaturii vechi. Confuzia între literatură şi cultură, arată N. Manolescu, a dominat multă vreme cercetarea literară. Nicolae Iorga este exemplul cel mai elocvent: “Şi nimeni n-a comis identificarea literarului şi a culturalului într-un mod mai elocvent decât Iorga, pentru care adevăratele monumente sunt doar acelea ale trecutului, reprezentative în cel mai înalt grad pentru sufletul neamului, şi faţă de care valorile de artă pură, aşa zicând estetice ale prezentului sunt simple capricii, articole de lux pe care şi le oferă o societate tot mai nesăbuită şi mai înstrăinată”. (Op.cit., p. VII).

3

Catalogul manuscriptelor româneşti (1907-1931), operă continuată de G. Ştrempel şi colectivul său de colaboratori. Remarcăm activitatea lui Ioan Bogdan de reeditare a vechilor cronici (Cronici atingătoare la istoria românilor, 1895 şi Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, 1891), studiile lui P.P. Panaitescu (printre altele, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, 1965), Dan Horia Mazilu, Doina Curticăpeanu, Ion Gheţie, Eugen Negrici, Elvira Sorohan ş.a. O problemă mult discutată în legătură cu textele vechi este cea a literarităţii. Este sau nu literatură cronica lui Ureche sau Costin? Sunt sau nu literatură Didahiile lui Antim Ivireanul? Paginile vechi interesează doar pentru ceea ce s-a numit “expresivitatea involuntară”?2 Răspunsul îl dă, poate, Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române: “Nu e nimic mai fascinant decât să priveşti în puţul timpului şi să cauţi originile.”3 Multe din paginile literaturii vechi au şi alte virtuţi, nu numai farmecul începutului de drum. Textele dominate de expunerea faptelor istorice (cronicile), textele religioase, paginile “cărţilor populare” atestă o preocupare conştientă pentru expresivitate, originalitate, calităţi definitorii ale literaturii de totdeauna. Ele marchează momentele naşterii conştiinţei literare la noi, poate fenomenul cel mai interesant de urmărit în epoca veche. Literatura epocii feudale (de până la secolul al XVI-lea şi după aceea, când se afirmă scrisul în limba română) aduce în atenţia cititorului o anume sensibilitate, o mentalitate specifică. În ciuda graniţelor dintre provincii, denotă unitate de teme, motive, idei, acţiune, având un rol foarte important în păstrarea conştiinţei unităţii de neam. De altfel, ideea unităţii de origine etnică, de limbă e una din primele mari idei impuse de această literatură. 3. Primele atestări Primele atestări literare şi culturale se leagă de folosirea limbii slavone pe teritoriul românesc. Până la Scrisoarea lui Neacşu (1521) şi Textele maramureşene, nu dispunem decât de semnalări despre folosirea unei alte limbi decât cele din cancelariile domneşti (slavona, latina şi greaca), limba română. Este greu de fixat, nu numai în literatura noastră, un an, poate chiar un secol de început. Acumulările în domeniul limbii, contextul istoric, factorul individual determină fluxuri şi refluxuri, ale căror cauze, de cele mai multe ori, nu pot fi controlate, influenţate. Unii, cum arăta G. Călinescu, ar fi tentaţi să considere cuvintele Torna, torna, fratre actul de naştere a limbii române, considerându-le tot atât de importante ca Jurământul de la Strasbourg (842) pentru limba franceză sau Carta Capuană (960) pentru limba italiană.4 Cuvintele au fost consemnate de Cronograful bizantinului Theophanes, care descrie o bătălie cu avarii în Munţii Balcani (587). La luptă participă şi populaţia din nordul Dunării iar Theophanes înregistrează amănuntul demn de luat în seamă că au fost rostite în limba părintească. Apropiate de latină, cuvintele fac totuşi dovada unei alte limbi care se vorbea în spaţiul de unde veneau soldaţii respectivi. Informaţii despre limba română şi poporul român se găsesc în izvoare ruseşti (Povestirea vremurilor de demult), maghiare (Cronica anonimă, Legenda Sfântului Gerard, Diploma cavalerilor ioaniţi din 1247), slavo-bulgăreşti ş.a. Sfântul Gerard, episcop de Cenad, prelat catolic mort pe la 1047, povesteşte că a auzit, în timp ce trecea prin Banat, cântecul jalnic al unei femei ce învârtea râşniţa. Era un cântec popular, desigur, ale cărui cuvinte, foarte apropiate de limba latină, pe care prelatul o cunoştea foarte bine, rămân neînţelese. Aceasta reprezintă prima informaţie despre existenţa creaţiei populare în limba română.
2

3 4

Sintagma a dat titlul unei cărţi pe această temă (E. Negrici, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Cartea Românească, 1977). Op.cit., p. 30. G. Călinescu, op.cit., p. 7. Opinia la care face aluzie Călinescu a fost susţinută de Gheorghe Şincai, Alexandru Philippide ş.a.

Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1908.4 În secolul al X-lea. Primele scrieri patristice în literatura română. Chiţimia şi Alexandru Dima. în limba latină. op. E. Ciobanu. Vălenii de Munte. menţionează că n-a văzut letopiseţul unui anume Eustratie logofătul. Penticostar – carte de cult în care se prezintă rânduiala slujbelor în cele 50 de zile dintre Paşti şi Rusalii. p. Apostol – parte a Noului Testament care cuprinde Faptele Apostolilor şi Epistolele lor. În timpul lui Ştefan cel Mare. se pare.5 Un document important pentru susţinerea continuităţii românilor pe teritoriul Transilvaniei îl constituie răspunsul trimis regelui Arpad. este cel mai vechi manuscris copiat la noi. Craiova. indice. p. 1983. Ed. Ştefan Ciobanu.. “timp”).cit. studiu introductiv. ediţie critică. La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIIIlea. Triod – carte bisericească ortodoxă care cuprinde cântările din Postul Mare. Craiova. N. în “Ortodoxia”. De neamul moldovenilor. cu un studiu introductiv.L. Analele moldoveneşti (Cronica lui Ştefan cel Mare). Dicţionar cronologic.7 4. 1979.A. 584-603. 4. stăpânitor al Bihariei (Ţara Crişurilor). de către Menumorut. în Opere. Grigore Ureche. Texte stabilite. Panaitescu. apar primele cuvinte româneşti. an XXX (1978). lângă Ploieşti. p. D. “descrierea cursului anilor”). Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în secolul al XVII-lea. Bucureşti. Au circulat în secolele XIV. comentarii şi variante. nr. care povestesc evenimentele din Moldova începând cu anul 1359. de acelaşi autor. Stăniloae.P. compuse pentru această perioadă numai din trei ode în loc de nouă. note. Bucureşti. Tot din această perioadă. într-un glosar latin şi într-o inscripţie slavonă. V. Bucureşti. Anale: din latină (annales). Literatura română. în Predoslovia la De neamul moldovenilor. Coordonatori I. 1992. Rolul Bisericii în literatura şi cultura noastră veche Rolul benefic al Bisericii în evoluţia literaturii şi culturii noastre vechi nu poate fi negat sau ignorat. note şi glosar de Liviu Onu. “scriere”. 34. provenind de prin anii 1331-1340. p.. Cronograf: prezentare a istoriei generale (universale). au fost descoperite inscripţii în limba slavonă cu caractere chirilice. “Poporul românesc. Scriere specifică literaturii bizantine.P. scris. este copiat. Ştiinţifică.6 El popomeneşte în paginile introductive ale letopiseţului despre “letopiseţul nostru”. 1967. în acelaşi sens: Nicolae Iorga. despre “letopiseţul nostru cel moldovenesc” care “aşa de pre scurt scrie”. pentru detalii. Această cultură s-a născut şi s-a închegat sub umbra ocrotitoare a Bisericii noastre. . scriere care nu s-a păstrat. Textul se găseşte în Cronica Notarului Anonim (Cronica Anonimă) şi consemnează afirmarea independenţei formaţiunilor medievale româneşti din aceste locuri. în limba slavonă. se folosesc termeni care desemnează acelaşi tip de operă: Letopiseţ: din slavă (letopisici. I. iar Miron Costin. Sec. afirmă Şt.. Cronică: din greacă (chronos. p.S. Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor.. Miron Costin. un Triod – Penticostar în limba slavonă. datând din secolul al X-lea. XV. în Moldova pe pergament şi decorat cu ornamente grafice. Letopiseţul Ţării Moldovei. aceste pagini şi le-au folosit. IV-XVI. Vornicescu. glosar de P. Păstrat la Sibiu. a putu ieşi din haosul istoriei la luminişurile civilizaţiei mulţumită unei culturi. La Bucov. “de la zidirea lumii” (provine din greacă: chronos = “timp” şi graphi. 1958. Cronicarii au cunoscut. datează un fragment din Apostol. Scrisul Românesc. Ed. 70. probabil. s-au redactat. Grigore Ureche începe povestirea “cursului anilor” cu acelaşi an. v. 23 şi următoarea şi. vol. XVI còpii după traducere slavonă a Cronografului lui Manasses. În literatura noastră veche şi în comentariile despre ea. 242. la începutul secolului al X-lea. probabil în Transilvania.”8 Cuvântul românesc cu virtuţi literare s-a născut în paginile cărţilor religioase 5 6 7 8 V. Rostul Ortodoxiei în formarea şi păstrarea fiinţei poporului român şi a unităţii naţionale.C.

p. lege. funcţionau şcoli de slavonie. tipărirea de cărţi religioase.XX. 48. Poporul român s-a născut creştin. ei au găsit pe aceste locuri o organizare bisericească solidă. Din această vreme se păstrează cel mai vechi document intern. primul din cei 12 apostoli ai Domnului. Citat după Vieţile Sfinţilor. aşa cum o arată cuvintele din terminologia bisericească rămase în fondul principal de cuvinte: biserică. La început.cit. Bucureşti. în “Vatra”.11.. legătoria de cărţi şi manuscrise. 13. 9 10 11 12 13 14 V. Cartojan10) au favorizat copierea de manuscrise. După o vizită la prietenul său în localitatea Nola (Campania. Biblic şi de Misiune al Bisericii Româneşti. În mănăstiri se scriu cronici. se copiau manuscrise în limba slavonă. fiindcă. martie. Sfântul Andrei e sărbătorit la 30 noiembrie. Sec. Sfântul Paulin îi spune la despărţire: “Fericit pământul şi fericite popoarele la care vei ajunge acum plecând de la mine. păgân. nu întâmplător cea mai veche vatră monahală de la noi se află în partea de sud a Dobrogei. fratele lui Simion Petru. La Niculiţel a fost dată la iveală. numele unuia dintre primii mari oameni de cultură de pe meleagurile noastre: Niceta (sau Nikita) de Remesiana (n. după martiriul său. cum le numeşte N. care s-a păstrat până azi. v. a propovăduit în ţinuturile din jurul Mării Negre. unde şia arătat priceperea de fost stareţ la Athos.14 Cunoaştem azi activitatea unuia dintre călugării emigranţi. articolul nostru Literatura creştină românească: un fir neîntrerupt. s-au păstrat inscripţii şi simboluri creştine străvechi. op. 275. 3. p. cântat la marile sărbători creştine. realitate confirmată de documente. Caligrafii aveau mare trecere. într-un ansamblu monahal datând din secolul al IX-lea. patronul oraşul Constantinopol şi al Patriarhatului Ecumenic. I. funcţionează şcoli. Mănăstirile aveau biblioteci foarte bogate pentru vremea aceea. 3 (264). originar din Siria.12 Aşadar. Petru Diaconu. în 1971. înger. 1982. Primul călugăr şi organizator de mănăstiri în Scythia Minor. este Audius. Creştinismul n-a fost adus la noi de slavi. 1992. exilat de împăratul Constanţiu (337-361). s-au descoperit în Dobrogea ruinele a peste 30 de biserici paleocreştine din secolele II-IV. 338). nr. până la apariţia tiparului. Literatura românească veche îşi are originea în viaţa bisericească. p. E necesar să precizăm aceste lucruri pentru că s-au exprimat opinii eronate cu privire la momentul primirii creştinismului de către populaţia vechii Dacii. despre care avem cunoştinţă. Ed. Ieromonah Ioanichie Bălan. 1983. între vechiul Tomis şi Silistra (Durostorom). . Arhiepiscopia Romano-Catolică.5 şi a coborât în istorie să depună mărturie despre o spiritualitate inconfundabilă. Vetre de sihăstrie românească. toate de origine latină. cruce ş. acelaşi sentiment îl animă pe cel mai umil dintre copişti. actul de danie al lui Vlaicu către mănăstirea Vodiţa. Istoricul Eusebiu (256-340) ne spune că Sfântul Andrei. copiau şi răspândeau manuscrisele necesare desfăşurării serviciului divin. Însuşi Nicodim copiază şi ornamentează o Evanghelie (1405). Bucureşti. se învăţa arta caligrafiei. IV. an XXIII (1993). vol. desenului (miniaturii). Italia). p. se păstrează documente de limbă slavonă şi română.cit. Creştinismul a fost atestat la noi în perioada romană. broderia.9 Sentimentul religios străbate paginile primilor noştri cronicari. p. Sfântul Niceta a fost evocat de Sfântul Paulin de Nola în termeni extraordinari. Mănăstirile (“focare de cultură”. Bucureşti. Sub Vlaicu-Vodă. Inst.” Pământul şi popoarele se aflau de o parte şi de alta a Dunării. s-a ocupat de zidirea mănăstirilor Vodiţa şi Tismana.a. 3-5. Merită menţionat. Nicolae Iorga. Op. nu departe de Constanţa. impresionat de darurile sufleteşti ale românului. devenind. Dumnezeu. Pentru informaţii despre activitatea misionară a Sfântului Andrei. în acest context. p. Bucureşti. 17. Episcop de Dunăre. după victoria turcilor la Câmpia Mierlei: Nicodim. Din istoria sfinţilor poporului român. 13 La Basarabi. Niceta de Remesiana este autorul imnului Te Deum Laudamas. În ultimele decenii. o basilică cu martirion şi se cunosc numele a patru din cei şase martiri îngropaţi aici.

imnuri religioase. nu poate fi ignorată grija Bisericii pentru viaţa spirituală a omului de rând. va întemeia Mitropolia Moldovei. Dosoftei. De numele lor se leagă momente foarte importante de afirmare a scrisului în limba română. trimis de Patriarhie la Suceava în timpul lui Alexandru cel Bun. pentru accesul acestuia la mesajul cărţilor sfinte. cetăţi ale identităţii naţionale. care au văzut în lăcaşurile de cult. se îngrijesc de tipărirea cărţilor în limba română şi dau cuvântului românesc strălucire artistică (în proză sau versuri). Alexandria). Cronica de la Bistriţa). cronici (Letopiseţul de la Putna. Din bibliotecile mănăstirilor ne-au parvenit nu numai cărţi religioase. hărţi hagiografice. romane populare (Varlaam şi Ioasaf. ci şi colecţii de legi.6 Organizarea vieţii bisericeşti după modelul Sfântului Munte a fost introdusă şi în Moldova de ucenicii lui Nicodim. Grigore Ţamblac. Simion Ştefan. literatură dogmatică şi ascetică. . Varlaam. Esopia. Oricâte explicaţii s-ar găsi despre cauzele primelor traduceri în limba română. mai fastuoase sau mai modeste. Mulţi dintre slujitorii Bisericii erau şi oameni de cultură. Antim Ivireanul păstoresc viaţa spirituală a românilor. Viaţa Bisericii era viaţa mirenilor.

I. odată cu cele care confirmă şi folosirea limbii române în scris. p. Bucureşti. primele texte literare în limba română). nici nu este. o serie de acte redactate în alte limbi au fost concepute iniţial în limba română.16 idee care s-a impus de aproximativ un secol. avem ştiri despre o Evanghelie şi un Apostol (1532) în limba română. 430. ale căror pagini se păstrează. Jurământul lui Ştefan cel Mare către regele Poloniei la Colomeea (1485) se păstrează cu această notă: “haec inscriptio ex valachico in latinum versa est”. În 1484 sultanul Baiazid dădea unor negustori poloni un salvconduct17 “idiomate valavhico scriptus”. Mărturii despre folosirea limbii române Ştiri despre folosirea limbii române în comunicarea orală provin din secolul al XI-lea (Legenda Sfântului Gerard) şi se leagă de creaţia populară. Bucureşti. 1986. adică scris în limba valahă. Bucureşti. 117 şi urm. ar data din secolul al XV-lea sau chiar de mai înainte. După cum sa constatat. Xenopol. Ştiinţifică şi Enciclopedică. După adoptarea alfabetului chirilic. sporadic şi pentru nevoi particulare”. Istoria limbii române. 1. Academiei. despre care există atestări.D. p. Cele mai vechi scrieri româneşti păstrate în original până azi nu sunt anterioare secolului al XVI-lea. în parte (după cum se ştie. pe care le vom studia în paginile ce urmează. Două documente. Ed.a. Gheţie: “românii au scris în toate timpurile limba lor” (Al. vol. învoielilor. nestinse nici azi. Ion Gheţie. Chiar dacă s-a dovedit că nu era vorba de limba română. Ed. 9 din cartea lui I. Originile scrisului în limba română.D. 15 16 17 V. nu e posibil să fixăm o dată când românii au început să scrie în limba lor. scrisorilor ş. p. V. Rosetti considera că “trebuie să se fi scris româneşte întotdeauna. . 1974. Contribuţii filologice şi lingvistice. cap. Lambrior). Salvconduct: document care acorda cuiva liberă trecere pe un teritoriu străin sau într-o zonă de război. Evident. Ele se înmulţesc în secolele următoare. despre Catehismul luteran (1544) tipărit la Sibiu şi Evangheliarul slavo-român. Multă vreme s-a crezut că textele rotacizante. Mareş. dar sprijinită doar de ipoteze şi mărturii indirecte. Ştiinţifică şi Enciclopedică. După Scrisoarea lui Neacşu. Lambrior sau A. Ed. Viaţa a impus folosirea limbii materne în raporturile dintre oameni.Xenopol). Cele mai vechi ştiri despre scrierea limbii române. limba română a fost întrebuinţată “la scrierea unor acte private” (A. textele de până la Scrisoarea lui Neacşu (1521) şi tipăriturile coresiene. la p. şi părerile lui Al. ci de italiană. exista un instrument care putea fi utilizat în redactarea actelor. Rosetti. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ Când au început românii să folosească limba română în scris? Răspunsul nu a fost simplu de dat. Începuturile scrisului în limba română.II.15 Al. unul din vremea lui Ştefan cel Mare sunt semnificative. important e de reţinut că se ştia de existenţa unei limbi valahe. pentru că întâmplări de tot felul au făcut să nu avem la îndemână primele texte româneşti. de asemenea tipăritură de la Sibiu (1551-1553). 1985. Al. 9 şi Ion Gheţie şi Al. Problema datării textelor rotacizante a stârnit controverse.

Cantemir este o exagerare. în registrele de socoteli ale Sibiului. după obiceiul catolic. înainte de sinodul de la Florenţa (1439). ceea ce spune D. V. una chiar foarte veche. rămâne. Există argumente pentru un răspuns afirmativ dar nu au importanţa care li s-a atribuit. mai târziu. pe anul 1495. cu corectări de vigoare. 18 19 20 21 Originile scrisului. D.. Într-o scrisoare datată 21 martie 1396 sau 10 apriliev1397. aveau o mireasmă de limbă latină ţărănească şi puţin gramaticală”. se consemnează că s-a plătit unui preot român bani pentru redactarea unor scrisori în “aceeaşi limbă” (adică română). În 1453. op. Discuţia asupra problemei. iniţiind “această barbarie care stăpâneşte acum Moldova”. Al. 13. contestată de unii. Iorga). nu cu “dobrem (i cestitem)”. La Ion Gheţie. această pagină şi pentru discutarea fiecărei afirmaţii. românii au folosit alfabetul chirilic. românii au scris cu litere latine şi că numai din vremea lui Alexandru cel Bun ar fi folosit alfabetul slavon.. De asemenea. cum ar fi fost normal într-o corespondenţă în limba slavonă. În Descrierea Moldovei (Despre literele moldovenilor). Apud Ion Gheţie. p. Înceuturile. 10.cit. concluzia acceptată fiind că în a doua jumătate a secolului al XIII-lea se fixează o tradiţie grafică românească. care a determinat o reacţie împotriva catolicilor în Moldova. ibidem. înainte de această dată.. N-a rămas fără urmări această opinie. adresată municipalităţii Sibiului. documente din vechime redactate în limba română cu alfabet latin. 430. acest fapt se situează. în acelaşi sens.18 Cea mai veche informaţie în acest sens ar trimite la epoca papei Inocenţiu al IV-lea (1243-1258) şi este în legătură cu evenimentul traducerii liturghiei în limba română. la 30 septembrie. p. se înregistrează cărţi. cunoscător al graiului românesc”. cum bine arătau Ion Gheţie şi Al. Lucrarea De la cine şi când au împrumutat românii alfabetul chirilic (1900)19 realizează un studiu comparativ al scrierii cu alfabet slavon şi al scrierii bulgare şi ajunge la concluzia că alfabetul chirilic a fost întrebuinţat pentru scrierea limbii române “în secolul al XIV sau cel mai degrabă la sfârşitul secolului al XIII-lea”.. Dar. p. adresându-se regelui Alfons al Siciliei. dintre aceste semnalări. 117 şi urm. porniţi împotriva papistaşilor. Mareş. op. cele mai valoroase sunt cea referitoare la Dragomir Udrişte şi cea din registrele Sibiului. 1971. Bogdan i se datorează prima încercare de a fixa epoca în care a început scrierea cu alfabet chirilic. Într-o scrisoare expediată braşovenilor. pe care o lasă să se vadă din vorbirea lor. pe aceşti creştini care. încât cele ce ei le rosteau.. Ele dovedesc că devenise o obişnuinţă comunicarea în limba română. cu alfabet latin sau slavon. domnitorul şi mitropolitul de atunci. totuşi. lucrurile sunt clare. vin în fiecare an să viziteze Roma şi bisericile apostolilor. Bucureşti. Desigur. 21. vorbeşte despre români: “Şi acei daci ripensi sau valahi din regiunea Dunării îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană.20 Despre scrierea cu litere latine (ca şi despre folosirea limbii române în scris). p. Rosetti. cum vom vedea. p. boierul muntean Dragomir Udrişte (la 1482-1492) se adresează cu “bunilor (i cestitem)”. românii respectivi erau din Banat.cit. şi trecuseră la catolicism.8 Cercetătorii noştri şi-au pus întrebarea. Opinia sa. X-XI). 10.21 În ce regiune locuiau aceşti români? Aşa cum s-a demonstrat. Pagini scrise din istoria culturii româneşti (sec. Bârsescu. în ce priveşte adoptarea alfabetului. Apud Şt. valabilă. dar.. avem numai atestări indirecte. nu din Ţara Românească. Cantemir afirmă că. De asemenea. Lui I. Până la adoptarea alfabetului latin (1860). .. p. după publicarea Scrisorii lui Neacşu (1900. după obiceiul neamului lor. dacă s-a scris în limba română.. la Ion Gheţie. de către N. Or. episcopul Transilvaniei cerea ca solul regal ce urma să fie trimis în Ţara Românească să fie însoţit de un “bărbat chibzuit şi destoinic. ibidem. acum. istoricul italian Flavio Biondo.. odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind în aşa chip. v.

cărţi bisericeşti (Psaltiri.). Cazanii) sau cărţi populare. Textele rotacizante Numite şi textele maramureşene. Manuscrisul Psaltirii păstrează şi originalul slavon. Sturdza.9 Cel mai vechi text cu litere latine. Psaltirea Hurmuzachi. un fapt rămâne de domeniul evidenţei. 1585). Rugăciunea Sfintei Fecioare ş. tipărită de cărturari din Caransebeş. Textul a fost publicat la Cernăuţi.A. Cuprinde Psalmii lui David şi cântările adăugate după psalmi (Cântarea lui Moise. p. un mare bibliofil. V. o dată cu biblioteca lui. Psaltirea Voroneţeană..cit. care o însoţeşte de un foarte serios studiu filologic. Lugoj şi Hunedoara. sub influenţa mişcării reformate. unele probleme nefiind nici până azi pe deplin lămurite. Sturdza şi donată Academiei. 1514. Studiul textelor rotacizante a generat o literatură extrem de bogată. ceea ce poate duce la concluzia că a fostă folosit ca manual.. Bianu în 1889. După numele autorului acestui gest de mare generozitate. În 1884. Apostol. 165 şi urm.. V. numărul textelor în grafie latină creşte. 1575. dominat de slavonism. pentru “imaginea” limbii române în Occident. Candrea (1916).). au fost găsite. 1993. Sturdza Scheianu a dăruit-o. găsită de Simion Florea Marian în 1882. Un efect al preocupărilor în acest sens este şi faptul că în Palia de la Orăştie (1582). Gheţie. la Mănăstirea Voroneţ.a. de unde a ajuns în biblioteca de la Scheia a lui D. de pe la jumătatea veacului al XVI-lea. Toate copiile sunt caracterizate prin particularitatea rotacismului: transformarea lui n intervocalic în r în cuvintele de origine latină (lumină > lumiră. Psaltirea Voroneţeană. Psaltirea a fost publicată pentru prima dată de I... iniţiatorul colecţiei de documente istorice de la Academia Română.) Codicele Voroneţean a fost descoperit de profesorul Grigore Creţu la Mănăstirea Voroneţ. Candrea a studiat-o şi a 22 Op. În secolul trecut. după părerea noastră: aceste texte au fost traduse înaintea tipăriturilor coresiene. I. iar mai târziu şi de I. în diferite locuri din ţară. în limba română (sau bilingve). Cluj. Rugăciunea Anei. Psaltirea Scheiană. A fost copiată. Încercările de datare a Psaltirii pe baza unei criptograme din text au eşuat. constituie o apariţie izolată în secolul al XVI-lea. fac parte din seria textelor literare din secolul al XVI-lea. cenuşă > ceruşă ş. cartea lui Eugenio Coşeriu. D. Data a fost citită în cinci feluri (1482. Originalele acestora s-au pierdut. 2.G. 1515. .cit. Textele literare ajunse până la noi din acest secol. nu cu u). p. şi Originile. cum se poate observa din grafie. de către I.22 Cartea de cântece. până la noi au ajuns doar copii târzii. Academiei. Dacia. Psaltirea Hurmuzachi a luat numele după al istoricului bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi. rămâne cel indicat de I. tipărită la Cluj în tipografia lui Gaspar Heltai (1571-1575). (în Începuturile. 24 şi urm.A. Textul rugăciunii Tatăl nostru.. mama lui Samuil. iscălea cu litere latine şi folosea acest alfabet în corespondenţă. din cauză că unele litere au fost deformate. a fost cumpărată de acelaşi D. Ed. În secolul următor. Oricare ar fi opinia unui cercetător sau a altuia. op..a. apare pentru prima dată cuvântul român (cu o. sunt manuscrise şi tipărituri. în 1871. De aceea unii au văzut în aceasta o primă încercare de etimologie. Asachi. Important de observat că traducătorul cărţii se sileşte să apropie grafica limbii române de limba latină.. care îşi făcuse instrucţia în Polonia. Sbiera (1885) Psaltirea Scheiană a fost proprietatea lui Gh. însoţit de un glosar şi de un studiu. de trei copişti diferiţi. Boierul moldovean. în limba română. scris de Luca Stroici cu litere latine (1594). Ioan Bianu a numit-o Psaltirea Scheiană. Limba română în faţa Occidentului. una a apostolului Iacov şi două ale lui Petru). cele mai vechi texte traduse în limba română: Codicele Voroneţien (care cuprinde Faptele Apostolilor şi trei epistole soborniceşti.

autorul grupează pe cauze: bogomilism (I.cit. Xenopol. glosar. pp. I. Sbierea.A. Creţu. catolicism (I.28 Există în acest domeniu un fenomen de inerţie care ar consta în reluarea fără discernământ a unor ipoteze emise odinioară. 1920. 1930). cu influenţe externe (T. pp. 1904). S. “prizonier”. Candrea. prima jumătate a sec. calvinism (O. I. 1938). 1885). note). sec.25 În precizarea timpului traducerii s-a pornit de la limba textelor şi de la elemente ca vechimea hârtiei.10 ajuns la concluzia că e vorba de o traducere independentă de celelalte două psaltiri şi că textul “nu este copia unui manuscris anterior. 64. . M.. curentul naţional. 1505-1525 (I. 1914. V. sudul Dunării (I. 1904.a. Bucureşti. o vulpe şi două săgeţi încrucişate (fabrica lui Fuchs de la 1549) ş. 1907. ci şi demonstrate”. 30-43) şi I. Al. XII-XIII (I. Candrea. 1928). Bărbulescu. Candrea. V. I. În stabilire timpului traducerilor. N. N. “a urî” ş. Panaitescu. fugliu. un mistreţ (fabrici de hârtie din Silezia.G. 1916) ş. Ele au indicat particularităţi dintr-o perioadă mai veche decât tipăriturile lui Coresi. deci poate constitui un indiciu preţios în stabilirea unei certitudini. Sbierea. Gheţie şi Al.cit. Al. p. Ciobanu. 1896. Rosetti. Pascu). 1915. Bianu..27 Avea dreptate Ion Gheţie când afirma că teoriile formulate în acest sens nu abordează întotdeauna problemele de critică textuală pe care le ridică cele patru texte rotacizante în totalitatea lor (datare. Şesan. Gaster. Şesan. pp. 1500 (G. 1889. localizare. 1895. 1916 (vol. dar. Panaitescu. curentul naţional (A. 1910. Ion Gheţie. Şt. o stemă cu o coroană şi o cruce. în funcţie de cauzele pe care le consideră determinante în declanşarea procesului de traducere. 1891. I.) consideră că numai trei teorii “alcătuiesc ansambluri coerente şi unitare. O. 25. În ce priveşte curentele culturale. Paris.. Candrea.G. 1914. 1916.cit. 1928). Rosetti. 23-57). Gaster (1891). al XIV-lea (I. 1965). t. 1900. 1965). Şt. 1965). prima jumăatte a sec. Moldova (I. controlabile. Puşcariu.23 Multe discuţii s-au purtat pentru lămurirea cauzelor care au determinat traducerea textelor maramureşene. 1885). filigranele26 imprimate. Ion Gheţie (loc. 1965).a. husitism (N. Hârtia pe care este scrisă Psaltirea Hurmuzachi a fost fabricată între15001515. P.P. p. “camătă”.P.. Bianu.. a doua jumătate a sec. N. P. Datarea originalelor (selectiv): sec. N. 1891) ş. a gilălui. fixarea locului şi timpului.29 Prima în ordine cronologică 23 24 25 26 27 28 29 Apud N. b) datarea originalelor. a doua jumătate a sec. al XV-lea (A. M. Sbierea. trebuie să se facă: a) datarea copiilor. 1939. de origine maghiară) au determinat acceptarea. Densuşianu. s-au propus: sec. Iorga. Cartojan. 1926. de către cei mai mulţi cercetători. Bianu. 1944). 1885). Candrea. Ieşan. Palade.. 1939). 1914. 1928). Pentru datarea còpiilor (selectiv). al XV-lea (I. 1926. Drăganu.cit.P. al XV-lea (O. 1901. I. Gheţie (op. al XV-lea (I. vol. Se pot identifica: o ancoră (semnul fabricilor de hârtie din Veneţia la începutul secolului al XVI-lea). Briquet.a. al XVI-lea (M. o coroană pe un trunchi cu rădăcini (Braşov. O sistematizare a teoriilor găsim la I. Densusianu. al XVI-lea (I. prin aceasta.A. în care punctele de vedere să nu fie numai afirmate. Filigranele sunt mărci de fabrică imprimate pe hârtia pusă în circulaţie de “morile de hârtie”. 1904.24 Rotacismul şi prezenţa unor cuvinte cu circulaţie restrânsă (adămană. Bărbulescu. din 1546 exista fabrica de hârtie Hans Benckner şi Johan Fuchs). Mareş (op. Bărbulescu. propune sudul Transilvaniei (ca şi N. unde asemenea fabrici funcţionau încă din 1491).M. p. P. p. 1904. X-XII (I. Drăganu. Olteanu. 51. 1924. P. Moldova – Muntenia (I. 25. luteranism. I. filiaţie. Iată câteva propuneri de localizare: Maramureş (N. 1941.G. Sbierea. Un studiu al tuturor filigranelor a realizat S. 1926. 1938). Bianu.a. curent cultural) şi că puţine îşi întemeiază aserţiunile pe dovezi ferme. Les filigranes. 1885) ş. textul. 1912). Localizarea şi datarea diferă de la cercetător la cercetător.A. Cartojan. sec. Panaitescu. 1941. devenite locuri comune. Panaitescu.cit. Iorga. 1940. ci însuşi autograful traducătorului din slavoneşte”. Al.P. op. M.D. arogându-şi dreptul de a fi certitudini şi ignorând progresele din domeniul filologiei şi limbii. a doua jumătate a sec. studiul lui I. 1916. Ibidem. 1944. studiul. Drăganu.a. Op.cit. P. 1904). 1944. 1898. al XVI-lea (I. Iorga. op. Densişianu. II. a ideii că locul traducerii trebuie considerat Maramureşul şi nordul Transilvaniei. sec. “Psaltirea Scheiană” comparată cu celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea traduse din slavoneşte.A. L-LVII. Ciobanu. Rosetti. 1964). Densuşianu.A.

De asemenea. Panaitescu pune traducerea pe seama luptei pentru autonomie a bisericii cnejilor maramureşeni din familia Drag. G. pune să se citească. ideile lui Luther au ajuns în Maramureş şi nordul Ardealului. constituie o exagerare. de preotul bulgar Bogomil (Bogumil). 1925. T. Şi. În 1539. numai semnul catolicismului. sursele de mai sus. Ed. Pe de altă parte. Criza a ţinut şapte ani (1491-1498). or e sigur că textele datează de la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea. a influenţei luterane. P. prin saşii care se duceau după mărfuri şi studenţii care urmau cursurile universităţii din Wittenberg. Nu este. a fost lansată de Ovid Densuşianu şi aprofundată ulterior de Al. Într-adevăr. La noi. sfârşindu-se prin despărţirea Bisericii ortodoxe maramureşene de cea episcopală din Muncaci. Al. Rosetti e de părere că textele s-au tradus în Maramureş şi aduce noi dovezi în acest sens (termeni de origine maghiară. vol. Hans Benkner. prin secolul al XIII-lea. Combătut de Al. T. Al Rosetti trece în revistă. destinatarul din 1521 al Scrisorii lui Neacşu. pp. în spiritul acestei teorii.11 îi aparţine lui N. ar fi fost nevoie de aprobarea celui mai înalt for catolic transilvănean. în 1559. cu caracter antifeudal. Am putea trage concluzia. Afirmaţia lui N. studiile mai importante (Istoria limbii române. II.P. Palade şi P. tradus mai demult. p. care nu exista la vremea aceea. Luther traduce Biblia în limba germană în 1543.P. pe de altă parte. judele Braşovului. Iorga că “românii se făcuseră husiţi pe un cap” nu se susţine. P. Şt. Savantul consideră că originalele acestor texte au fost redactate în Maramureş (poate şi în Transilvania vecină) sub influenţa unor mişcări culturale care se orientau împotriva dogmei “limbilor sfinte”. Bucureşti. Iorga (1904). Catehismul în româneşte. reluat în 1947. Palade. ceea ce ar plasa intervalul de traducere cu câteva decenii mai târziu. Sbiera. Reforma cerea introducerea limbilor naţionale în Biserică.P. împotriva tendinţelor de acaparare a episcopiei slavo-rutene din Muncaci. Despre toate aceste teorii. Candrea (1916). în Mélanges de linguistique et de philologie) demonstra că luteranii admiteau filioque şi . prezenţa lui filioque în Psaltirea Scheiană poate fi pusă şi pe seama influenţei luterane. E greu de admis însă că Biserica aceasta ar fi îngăduit o asemenea întreprindere. care crede că traducerea sa făcut sub influenţa mişcării bogomilice. Panaitescu aduc în discuţie cauzele interne.). husitismul s-a manifestat cu mai mare intensitate la începutul secolului al XV-lea.31 Dacă luăm în considerare factori de ordin istoric şi religios. Între cei care găsesc cauze externe traducerilor se află şi I. la Braşov. aşa cum au demonstrat şi alţii. Ilie Bărbulescu şi Moses Gaster susţin influenţa catolicismului. Panaitescu Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română (1965) concentrează argumentele teoriei cauzelor interne. Teoria sa a fost argumentată filologic mai târziu de I. dar admit şi favorizarea de către curentele culturale şi religioase iniţiate în străinătate. Ioan Bianu. Milan Seşan. v. limba franceză e declarată limbă oficială în Franţa.. se pare. Rosetti. susţinător al teoriei luterane. în “Grai şi suflet”. tipărit în 1544 şi retipărit de Coresi pe la 1559. Următoarea teorie. Problema prezenţei lui filioque în Psaltirea Scheiană. 1986. Luând în considerare că filioque este semnul catolicismului. Cartea lui P. Ştiinţifică şi Enciclopedică. că momentul când reforma lui Luther începe să se răspândească în Transilvania (1519) şi anul primei tipărituri româneşti a diaconului Coresi (1559) indică limitele pentru datarea traducerii primelor cărţi în limba română.30 în sudul Dunării. apare ca logică 30 31 Bogomilism: doctrină creştină eretică. Din Germania. Dar textele luteriene apar după 1540 şi e de presupus că exemplul lor nu putea fi urmat de îndată. 665 şi urm. Autorul susţine că traducerea s-a efectuat la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea (1498-1520) pe pământul Maramureşului. discutată de Milan Şesan. Olteanu (mai recent) sunt de părere că traducerea se datorează cauzelor interne (necesitatea instruirii viitorilor preoţi).A. Un studiu publicat în 1925 (Filioque din “Psaltirea Scheiană”. Aceasta nu se putea produce decât sub influenţa husitismului. iniţiată. spune Rosetti. cu centrul la Peri. 153 şi urm. Autorul consideră că a trecut sub jurisdicţia Bisericii catolice din Transilvania. Ciobanu. răspândită în secolele X-XV. cu circulaţie doar în această zonă). Rosetti. în cadrul mişcării de emancipare a Bisericii româneşti de sub jurisdicţia episcopului ucrainean de Muncaci. în scurte prezentări. care ar fi permis traducerea cărţilor în limba română.

zişu (lat. contemporane cu tipăriturile coresiene. a celui. agrum). din sud-estul Ardealului) şi unul mai vechi. venimus). “prieten”. După înfrângerea răscoalei din acest an. cum le numea N. inie. se impun familiile Drag şi Balc.cit. e folosit j în loc de g (joc) ş. canonice sau apocrife. “nisip”). pp. gios. ci importanţa începutului de drum. româneşti. ş. “a merge”). Până în acest moment. Perioada cuprinsă între anul 1498.32 Celelalte texte literare sunt. Pe de altă parte. pamente. Biserica română afirmându-şi independenţa. aceste prime şi timide zări de lumină în pâcla slavonismului înseamnă începutul unei munci grele şi lungi de trei veacuri. “însărcinată”. posibilitatea traducerii în limba română scade. care va duce însă la naţionalizarea serviciului divin”. Studiul limbii a dus la concluzia că ar fi două straturi lingvistice: unul. venremu (lat. ori nu le-au găsit corespondentul românesc: aspidă. virgulam. azi nemaifolosite: agru (lat.12 ipoteza că traducerile s-au făcut la începutul secolului al XVI-lea. târnaţ. op. cade n intervocalic (întâiu). “neam”). Unele particularităţi. vulponiu. Rotacismul era o caracteristică a limbii române vorbite în secolele al XVlea şi al XVI-lea în nord-estul Transivaniei. “treaptă”. n urmat de i în hiat s-a păstrat: întâniu. Dzeu. poate. auă (lat. Sunt prezente maghiarismele: adămană. mai evoluat. “virgo”. feci). Alte caracteristici: j se pronunţă ğ: gioc. “brumă”. întradevăr. când încetează conflictul. vasilisc. capitole sau cuvinte pe care traducătorii nu le-au înţeles. N. “fecioară”) ş. au constituit fermentul benefic pentru curentul literar din secolul următor. care poartă amprenta copistului (provenit. Aceasta înseamnă că traducerile pot fi mai vechi de 1514. “fărădelege”. şi anul 1514 ar fi fost. vărgură (lat. z se pronunţă dz: dziuă. 679 şi urm. În ce priveşte lexicul. bărat. altele cărţi de înţelepciune (Floarea darurilor) sau rugăciuni. gentem. perfectul simplu are formă veche: feciu (lat. “camătă”. Ex. propice traducerii acestor texte în limba română. ariră (lat. în Maramureş. Limba textelor maramureşene nu are virtuţi literare deosebite. rugăciure etc. păstrează aspecte fonetice. Din originalul slavon au rămas netraduse titluri. pană în 1514. lege călcătoriu.a. tire (tine). gerure. dulce vrere (blagoslovenie). administraţia maghiară nu pătrunsese în Maramureş. se pare. tar. lexicale.a. arenam. “şarpe cu privire veninoasă”. Maramureşul intră într-o perioadă de decadenţă. Unele sunt religioase. “fereastră” ş. Stratul mai vechi se caracterizează prin rotacism: lumiră.a. posibile fără ele. a ogodi. bezaconie. Textul abundă în traduceri şi calcuri slavone. oa se pronunţă o: nopte. morte. “a plăcea”. În fruntea nobilimii locale şi a Bisericii. în general. “strugure”). 32 . onagru. tăroasă. uvam. păsa (lat. Aceste “prime şi timide zări de lumină”. Cartojan. şi discuţia despre Catehismul Marţian. 53. Cartojan. identificabile şi azi în ţinuturile respective.a. stepenă. Stratul mai nou nu păstrează rotacismul. că el figurează în cărţile de slujbă ale saşilor din Transilvania. “prispă” ş. “într-o vreme în care tradiţia şi prejudecata nu admiteau în Biserica Răsăritului ortodox alte limbi liturgice decât slavona şi greaca. giude. cele mai vechi pagini literare în care îşi face drum limba română. E o limbă obositoare. “sarcină”. V. “asin sălbatic”. zăbleală. gintu (lat. se întîlnesc multe cuvinte latineşti. totă. Tot slavonisme sunt construirea dativului cu prepoziţia a şi lipsa prepoziţiei pe la acuzativ. Limba textelor rotacizante are caracter arhaic şi dialectal. cu multe elemente lexicale şi sintactice străine.. morfologice mai apropiate de limba latină decât de limba vorbită acum: e precedat de r s-a păstrat: remâne. “a înşela”. Forme morfologice mai apropiate de limba latină: pluralul substantivelor din latină terminate în -ora se formează cu -ure: fapture. spuniu. “balaur fantastic care ucide cu privirea”. se află izvorul virtuţilor de mai târziu.a. Tipăriturile şi traducerile lui Coresi n-ar fi fost. Se pare că traducătorii nici nu cunoşteau bine limba din care traduceau. reotate. “amintire”. În paginile acestea vechi. rebda.: plod purtători (omugoditori). p. passare. dixi).

v. Dar limba scrisorii este curată. Autorii acestor texte. repartiţie geografică a textelor. cu toate problemele referitoare la ele (datare. banul Mihalcea.13 Între apocrife. . 1971. într-un sfat de taină: “Eu spui domnietale. Celelalte scrieri. Mihai Viteazul. 33 34 O prezentare a acestor texte. 17-30. S-au mai păstrat în text cuvinte slavone: “ipac” (iarăşi). multă sănătate de la N. politic. să nu ştie umini mulţi”. încheierea: “i Bogu te veseli” (şi Dumnezeu să te veselească). iară elu să treacă.. Despre autori. 34 Ei sunt: Petru Şchiopu (cele mai multe texte).B. Albatros. Ed. Frapează intimitatea.. face parte din seria de 120 de scrieri neliterare din secolul al XVI-lea în limba română. Ieremia Movilă. boieri. Muntenia... “za” (despre). Observaţii asupra limbii scriitorilor români. şi aceste cuvinte să ţii domnia ta la tine. În timpul domniei lui Mihai Viteazul. specifică stilului unei scrisori. op. juridic). De asemenea. păstrate în Codicele Sturdzan la Biblioteca Academiei. ceea ce duce la concluzia unei practici îndelungate. Apocalipsul Maicii Domnului (cu circulaţie deosebită. Texte populare. logofătul Teodosie. pp. Aurel Nicolescu. Ion Gheţie şi Al. din Câmpulung). sunt cărţi religioase sau “cărţi populare”. iară domnia ta eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domnia ta la tine.cit. care atestă folosirea limbii române în texte literare. pentru studiul filologic al textului Scrisorii lui Neacşu. căci din acest timp avem cele dintâi acte domneşti de cancelarie în Muntenia. foarte apropiată de limba de azi. Ipac să ştii Domnia Ta că are frică mare şi Băsărabă de acelu lotru de Mahamet beg. în capul unui boier cuprins de spaimă: “Ipac să ştii cum se-au prinsu neşte meşteri den Ţaringrad cum vor trece acele corăbii la locul cea strimtul ce ştii şi Domnia Ta. studiu filologic ş. Formulele iniţiale şi finale sunt în limba slavonă: “Mudromu i plemenitomu i cestitomu i bogom darovanomu jupan Hanăş Begner ot Braşov mnoga zdarovie ot Neacşu ot Dlăgopole” (Înţeleptului şi de neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân H. cum amu auzit de boiari ce suntu megiaşi şi de ginere-miu Negre: cum i-ai dat împăratul slobozenie lu Mahamet beg. 178-180. mai vârtos de domniile voastre.. din B.” Înmulţirea textelor neliterare din a doua jumătate a secolului al XVI-lea atestă pătrunderea scrisului românesc în cele mai diverse sectoare ale vieţii sociale (administrativ. Ipac spun Domniei Tale de lucru lu Mahamet beg. Boierul Neacşu din Câmpulungul Muscelului îi scrie lui “jupan Haneş Begner” ca să-i dea ştiri despre mişcările turcilor şi pregătirile lor pentru atacarea Ardealului şi Braşovului. peste noapte. limba română începe să fie folosită în cancelariile domneşti. Transilvania. de obicei alături de alte două texte – Epistola Domnului nostru Iisus Hristos şi Visul Maicii Domnului). Moartea lui Avraam. să reţinem Apocalipsul Apostolului Pavel. Mareş. ca şi boierul Neacşu.cit. pp. preoţi. op. pre io [“unde” < “ubi”] i va fi voia pren Ţeara Rumănească. Se scrie româneşte la sfârşitul secolului al XVI-lea în toate ţinuturile româneşti.a.. cea mai veche dovadă originală de scriere românească ajunsă până la noi.) fac Ion Gheţie şi Al Mareş. v. conţinutul lor.33 Scrisoarea lui Neacşu Scrisoarea boierului Neacşu. Moldova. dovedesc o deprindere a scrisului neobişnuită pentru nişte începători. 360-400. pp. cap. Rămâne greu de crezut că o limbă se naşte dintr-o dată. Bucureşti. Neacşu a reuşit să dea scrisorii sale caracter intim şi personal. Pare o şoaptă prietenească această frază. expresivă.

în zbornicul care cuprinde Letopiseţul anonim al Moldovei. pp. Panaitescu (op. Bucureşti. alături de textul istoric scris pe pământ romanesc. Au existat şi păreri că primele noastre scrieri istorice au avut ca model cronografele bizantine (V. 3-78. cât şi în Moldova. LITERATURA LAICA ÎN LIMBA SLAVONĂ Literatura laică în limba slavonă a fost discutată.P. Academiei. revăzută şi completată de P. 1895.. continuate în secolul al XVI-lea de călugării Macarie. aşa cum demonstra P. Ibidem. 76-69. Adevărul e că nu poate fi rupt acest fenomen de fenomenul general al evoluţiei istoriografiei slavone. nu cronologic. 53-55. iar în zbornicul care cuprinde Letopiseţul de la Putna se află o cronică bulgară din secolul al XV-lea. rusă.37 35 36 37 V. cu diferitele lor variante. care a fost o cronică din care derivă toate elementele comune”. în Transilvania.P. p.35 Aduce următoarele argumente: – s-au păstrat manuscrise care cuprind lucrări de istoriografie bulgară. probabil. Trei probleme s-au pus în legătură cu cronicile slave din secolul al XV-lea: – raportul dintre cronicile moldoveneşti şi prelucrările lor (polonă. se află o cronică a lui Constantin Manasses tradusă în bulgara medie. – titlul lucrării urmează modelul slav. Ioan Bogdan. 1959. Bogdan. ca în scrierile bizantine. P. Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de I.36 Cea mai veche versiune şi cea mai apropiată de prototip este Letopiseţul anonim. cunoscut o vreme şi sub titlul dat de I. se găsesc şi unele texte scrise în ţările vecine. nu s-a scris la Mănăstirea Bistriţa. erau de părere că naşterea cronicii moldoveneşti s-a produs independent de lucrările redactate în aceeaşi limbă (slavonă) în Bulgaria. De exemplu. care au circulat la noi şi. – locul scrierii.).P.14 III. I. pp. Ed.P. S-au păstrat însă numai cele din Moldova: cronicile despre Ştefan cel Mare. Panaitescu demonstrează că autorul primei cronici moldoveneşti a avut ca modele cronicele vecinilor slavi. dar şi alţii. Panaitescu în legătură cu raportul dintre diferite variante (căci aşa le putem numi) ni se pare cea mai pertinentă: “Rezultă în chip lămurit din comparaţia acestor cronici că ele au avut un prototip comun. Bogdan de Letopiseţul de la Bistriţa. Panaitescu. . pentru că. – adesea s-a păstrat câte un zbornic în care. În secolul al XV-lea. germană). rusă. Grecu). 41-43. p. Bucureşti. Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. – înşirarea numelor în cronică se face după criteriul genealogic. în general. sârbă.cit. Rusia. Serbia. 2 şi urm. – timpul când s-a început scrierea cronicilor. Nicolae Iorga. Azarie. Bogdan. Ed. evident. l-au influenţat pe cel ce a redactat. Eftimie. Concluzia la care a ajuns P. Titlul nu se susţine. X. cronici atât în Ţara Românească. nu bizantin. în raport cu naşterea cronicii româneşti. s-au scris.

pe care nu le putea reţine decât cineva din apropierea lui. nu mănăstireşti.Cronica moldo-germană .. cronicar de curte. Filiaţia acestor cronici este sugestiv prezentată de P.Cronica moldo-polonă . De menţionat ca acest letopiseţ descrie şi lupta de la Codrii Cosminului. Macarie. ni se pare potrivit să folosim titlul Cronica lui Ştefan cel Mare. Există o disproporţie între spaţiul acordat epocii de până la Ştefan şi cel al domniei sale (2 pagini. Letopiseţul de la Bistriţa sau Cronica de la Bistriţa). I. cele mai multe discuţii le-a iscat Cronica lui Ştefan cel Mare.) credea că primele cronici s-au scris în mănăstiri (Bistriţa. 54: Cronica lui Ştefan cel Mare (prototipul) . cât şi în exterior. “Romanii noi”. op. comparativ cu 12). adică românii. fără temei. n-ar fi ştiut că domnitorul stătea la masă în acel moment.38 Originalul Cronicii lui Ştefan cel Mare s-a pierdut. care voia să arate intenţiile sale atât în interior. din secolul al XVI-lea. “craiul Ungariei”. E vorba de autorul copiei. Dacă autorul s-ar fi găsit la Bistriţa sau Putna. de I.Letopiseţul de la Putna II .Letopiseţul de la Putna I . Cronica lui Ştefan cel Mare În ce priveşte timpul scrierii. Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo-rusă. căci originalul provine de la Putna.cit. cum o dovedesc numeroasele note despre mănăstire. Bogdan. cronicarul oficial al lui Petru Rareş. Letopiseţul de la Putna II povesteşte evenimentele până la 1518. Cronica moldo-germană. când partea dintr-un zid s-a dărâmat. Macarie. p. Primul letopiseţ al Moldovei s-a scris la curtea domnească. Panaitescu) că sunt cronici de Curte.P. “să nu-i împingă la legea latină şi să le dea voie să-şi ţie legea creştinească grecească şi să le dea pământ pentru 38 39 În Evul Mediu românesc s-au scris trei feluri de cronici: cronici de curte. n-ar fi continuat o cronică mănăstirească. Citirea cronicii duce la concluzia că e vorba de o lucrare alcătuită din porunca domnitorului. asemănătoare cu cea pe care Simion Dascălu o va introduce în copia după letopiseţul lui Ureche. Letopiseţul de la Putna I are ca titlu Povestire pe scurt despre domnii Moldovei şi relatează evenimente de la întemeiere (1359) până în 1526. se admite că letopiseţul unic al Moldovei a fost scris în vremea lui Ştefan cel Mare. Pe o copie se află însemnarea: “Această scriere a scris-o Isaia din Slatina”. La un moment dat se fac referiri la un cutremur. se preiau expresii ale domnitorului. Au ajuns până la noi câteva copii: Letopiseţul anonim al Moldovei (numit. Panaitescu în Cronicile slavo-române…. Dar cercetările au dovedit (mai ales P. Letopiseţul de la Putna (cu două variante). deoarece prezintă multe date referitoare la domnia lui Ştefan cel Mare. impresionează lupta pentru apărarea ţării şi eforturile de centralizare a puterii într-un moment foarte dificil din istoria naţională. Putna). ar fi venit în Ardeal şi l-ar fi rugat pe Vladislav. referirile la perioada 1359-1457 fiind cu totul sumare. Dacă ar fi fost o cronică mănăstirească. Se fac referiri la anumite momente ale zilei. În paginile destul de sărace în momente de literatură ale acestor scrieri.cit.15 1.39 Letopiseţul anonim al Moldovei. De aceea. În ce priveşte locul scrierii cronicilor. când ne referim la prototip. cum se poate observa din compararea cu celelalte variante. Bogdan (loc. mai pe larg. reprezintă forma cea mai sobră şi mai demnă de încredere. mănăstireşti şi boiereşti. nu al letopiseţului. care continuă Cronica lui Ştefan cel Mare. Relatează evenimente petrecute între 1457 şi 1507. Cronica moldo-rusă începe cu o legenda despre originea moldovenilor. Unele fragmente corespund inscripţiilor de pe zidurile mănăstirilor ridicate de Ştefan (pisanii). nu ar mai fi precizat acest lucru.P.Letopiseţul anonim .

judecăţi. data copierii. Iar craiul “i-a primit cu voie bună şi le-a dat pământ în Maramureş. “Cercetări literare”. Deşi chipul lui Ştefan domină paginile. la Grigore Ureche. Domnitorul apare ca un instrument al voinţei lui Dumnezeu de a îndruma istoria pe un anume făgaş iar Ştefan se sileşte să împlinească voia Lui: “a biruit Ştefan voievod. Cronica moldo-polonă. 228. din mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul puternicului Savaoth Dumnezeu”.40 din multe puncte de vedere. Letopiseţul de la Putna II a fost descoperit la Petersburg.a. Schedel a copiat cronica pusă la dispoziţie de solia moldovenească. desigur.16 trai”. Chiţimia. pp. din mila lui Dumnezeu şi a luat schiptrul Moldovei”. Evenimente importante pentru viaţa ţării sunt uitate: lupta cu polonii din Codrii Crasnei (1450). Aceasta este.cit. “cu voia lui Dumnezeu. Adaugă şi nişte texte. după o luptă “a poruncit mitropoliţilor şi episcopilor săi şi tuturor preoţilor să mulţumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost lui dăruit de Dumnezeu cel preînalt. Doctorul era preocupat de istoria ţărilor din Est şi chiar publicase o carte în care vorbea şi de Valahia (Liber Chronicarum. op. apoi “au trăit aici şi şi-au luat femei unguroaice din legea latină. evocat şi de Neculce în O samă de cuvinte. despre ţinuturile din Moldova dregătorii. totuşi nu vom întâlni un portret. că moldovenii sunt de origine maghiară. Ne aflăm departe de scrupulozitatea marilor noştri cronicari. Lista domnilor. . P.. Trebuie să ne imaginăm interesul acestui doctor pasionat de istorie care consemna în Liber Chronicarum că este greu să scrii despre Valahia din lipsă de izvoare documentare (“difficillimum esse provinciarum Walachiae descriptionem”). Ştefan”. într-un codice din Biblioteca Imperială. 40 41 Letopiseţul anonim a fost descoperit de I. “a biruit Ştefan voievod. înainte de titlu. traducând-o. pe vremea când Ştefan era bolnav de diabet şi resimţea efectele rănii primite la Chilia. scurte. cu multe greşeli. Expunerea de fapte este socotită suficientă. Cronica oferă multe ştiri pe care nu le găsim nici în variantele interne ale Cronicii lui Ştefan cel Mare. E foarte apropiată de Letopiseţul anonim. cercetând Arhivele Bibliotecii de Stat din München. Pe 22 de file.. Bogdan în Biblioteca Clubului bulgar din Tulcea. oaste. Savaoth. v. ca. 1493). Ea vorbeşte despre un ostaş pe nume Purice. însemnarea datei când a fost scrisă: 28 aprilie 1502. până în ziua de azi”. S-a pus problema cum a ajuns cronica internă în Germania.P. care se odihneşte pe heruvimi”. “s-a împlinit gândul lui Dumnezeu cu Ştefan voievod”. luarea Cetăţii Chilia sub Alexandru cel Bun. între râurile Mureş şi Tisa”. C. 125-153. p. III. înfiinţarea Mitropoliei Moldovei ş. cu concluzia. pune în lumină nouă figură a lui Ştefan. Urmează povestirea despre Dragoş şi întemeierea ţării Moldovei. Cronica lui Ştefan cel Mare. geniul militar. cum spune autorul anonim. forţa extraordinară a caracterului său. când ţara a fost salvată printr-un efort uriaş de la cotropire. Se pare că a fost dusă de o solie (1501) trimisă la doctorul Hartman Schedel. ca să fie posibilă copierea. 71-73. redactată pe la 1565. H. prezintă istoria Moldovei între 1352 şi 1564 după un manuscris provenit de la Putna. scrisă în germana medievală. când.41 După Letopiseţul anonim. s-a început Ţara Moldovei”. în ordine cronologică. nici judecăţi proprii asupra evenimentelor. ci l-a schimbat şi chiar completat. Panaitescu. trecute la legea lor creştină. într-un Codex Latinarum. are un titlu în limba latină (Cronica breviter scripta Stephani dei gratia voyvoda Terrarum Moldannensium necnon Vlachyensium) şi. studiile lui I. lesne de stabilit. Tot el a descoperit şi Letopiseţul de la Putna I În Biblioteca Academiei Teologice din Kiev. 1939. La “făgetul Cozminului”. conţine date eronate. Despre atitudinea polonofilă a autorului.. de la răsturnarea lui Petru Aron Vodă şi urcarea pe tron a lui Ştefan (1457) până în anul 1499 (înfrângerea lui Malcoci). ne dăm seama ce era Cronica lui Ştefan cel Mare. de la sfârşitul secolului al XV-lea. Cronica moldo-germană. mai târziu. Cronica moldogermană a fost descoperită de profesorul universitar Olgierd Górka de la Universitatea din Lwów. hârtie veche. Ea începea cu legenda despre Dragoş. Dumnezeu îl ocroteşte pe “robul său. Autorul nu s-a mulţumit cu o simplă traducere a textului. se povestesc evenimentele. Contribuţii….

Prezenţa “vocii narative” se face simţită prin asemenea fraze: “Mă covârşeşte durerea şi stoarce lăcrămi din ochii mei”. Azarie. supra. doar funcţionalitate politică sau diplomatică. Iliaş şi Ştefan. “Smeritul” autor (cum se caracterizează) păcătuieşte prin inadecvarea perspectivei narative.42 Cronicile lor nu au avut ecou deosebit în istoriografia noastră. Nu trebuie confundat cu Macarie tipograful. După un răgaz de zece ani.. apoi că ar fi egumenul Mănăstirii Neamţ din 1553. Scopul scrierii cronicii e “să nu fie acoperite în mormântul uitării lucrurile ce s-au întâmplat în vremile şi stăpânirile trecute şi care au ajuns până la noi”. dând soarele atunci anii de şapte ori o mie şi iarăşi încă zece şi al doilea fiind în curgere. Bogdan voievod. dar se pare că un al treilea 42 I. Preocupările de stil găsesc uneori expresie ciudată: “După sfârşitul pomenitului şi preaslăvitului în vitejie. domnul Ioan Alexandru Voievod”.. continuată de Azarie. până la 1541. la un moment dat. . încât au apărut două versiuni: prima. cum însuşi mărturiseşte.a. EFTIMIE continuă versiunea cronicii lui Macarie de până la 1541. v. Ei scriu din dispoziţia unui domnitor şi încearcă să ordoneze faptele în funcţie de “aşteptările” acestuia sau ale anturajului lui. Petru Rareş. cuvânt. la a doua din calendele lui iulie” (i. “câmpurile care erau acolo le-a făcut strat de trupuri” ş. vino. Ioan Ştefan voievod.e. Bucureşti. Câteva portrete atrag atenţia: Bogdan cel Orb. Ştefan cel Tânăr. O invocaţie îi va fi creat autorului senzaţia evocării unei epopei: “Ce şi cum s-au întâmplat. să scrie “pe scurt. fiul lui Ştefan voievod cel Viteaz. fiii lui Rareş. apoi a fost înălţat (1531) de Petru Rareş în scaunul episcopal de Roman. când moare Petru. 1891 şi în vol. cel cumplit pentru duşmani. Lectura acestor pagini relevă absenţa preocupărilor artistice. A ajuns egumen al Mănăstirii Neamţ la 1525. reia relatarea până la 1551. adică cel ales. şi vesteşte povestirea şi cele vrednice de amintit”. iulie 2). A murit în 1558. încă. MACARIE a fost discipolul episcopului Ţării de Jos. Cronica lui Ştefan cel Mare a fost continuată de trei călugări moldoveni. a primit schiptrul domniei rodul şoldurilor sale. Literatura are.a. Începe să scrie în 1542. că este episcopul de Radăuţi de la 1552. Câteodată. întâlnim imagini surprinzătoare: “să golim râul cu lingura”. pentru că autorii nu au dovedit detaşarea necesară scrierii istoriei ţării. Dimitrie. Descriind războaiele lui Petru Rareş. apoi “din mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile preacuratei Maicii Domnului şi cu rugăciunea sfântului şi slăvitului mare mucenic şi izvorâtor de mir. Cronice inedite…. cu trecerea anilor”. care relata fapte până la 25 septembrie 1525. chir Teodor”. “sfinţit cu untdelemnul binecuvântării”. Eftimie.” Înşirarea numelor oştenilor căzuţi pentru ţară impresionează. şi a doua. continuată de Eftimie. Macarie scrie. fiul lui Bogdan cel Orb. Vechile cronice moldoveneşti înainte de Ureche. “nesaţiul. El vorbeşte despre “scriitori care înaintea noastră s-au arătat iubitori de învăţătură [. a biruit. evocând faptele de la moartea lui Ştefan până în 1541. Au existat dificultăţi în identificarea autorului. foloseşte fragmente preluate din cartea lui Manasses care înfăţişau războiul troian şi-i atribuie lui Rareş calităţile lui Ahile. A avut ca model Cronograful lui Mansses. mama invidiei”. şi a marelui său logofăt. Teoctist. 7012 – 1504. pentru ca nici acestea să nu fie acoperite în adâncimile uitării. Macarie începe cu prelucrarea unei versiuni a Letopiseţului de ia Putna cum o dovedesc informaţiile despre Putna. “Dar să iau iarăşi povestirea de la început” ş. care vor scrie în limba slavonă: Macarie..] se vede iubitori de bine”. din porunca lui Petru Rareş: “urmând porunca domnească a lui Petru. Bogdan publică textele cronicilor lor în vol. până la 1551. I s-a dat poruncă de câtre “binecinstitorul şi viteaza mlădiţă a ortodoxiei. S-a crezut..17 Ştefan “a luat ajutor pe Dumnezeu cel prea înalt şi l-a lovit”.

Să observăm însă că “şcoala portretului” face deja tradiţie. A fost ucenicul lui Macarie.43 Eftimie începe relatarea cu urcarea pe tron a lui Petru Rareş (1541) şi o încheie cu anul 1553.. pe care totuşi nu am gustat-o până la săturare”. “ca o stea strălucitoare de la miază-noapte”.18 Eftimie. după expresia lui Hasdeu. şi aşa întunecate: “. Dan Horia Mazilu îl numea “întâiul pamfletar din literatura română”..m. pe mulţi a omorât cu multe şi deosebite chinuri”. Scrie din porunca lui Petru Şchiopul: “alcătuire din porunca lui Petru voievod cel Bătrân.P. căci era un lup îmbrăcat în piele de oaie”. făcea desfrânări şi jafuri. izvor de cuvinte alese şi darnic în povestire bogată.. diavolul. Tineretului. nu era bucuros să-l rabde”). eliberat de atitudine arbitrară. vol. Din paginile lui Eftimie. Literatura română în epoca Renaşterii. Portretul pamflet şi portretul encomion ţin de o “retorică a insistenţei”. îşi face de asemenea de râs înaintaşii. de asemenea egumen. Eftimie întăreşte culorile. şi aceasta are o valoare scăzută din punct de vedere istoric. aşa cum vor face mai târziu unii cronicari munteni.” (Cronicile slavo-române. în Cronicile slavo-române. căci era aspru şi chinuitor rău. omoruri şi lăcomie şi alte necuviinţe asemănătoare. 191-192. a bunătăţii şi blândeţii şi frumuseţii şi ca la icoana lui Hristos” ş. “cel urât de Dumnezeu” ş. Mihăilă.. “stetea de vorbă cu toţi cu blândeţe şi bunăvoinţă şi cuvânta cu măsură aleasă şi cu modestie şi cu linişte şi cu facere de bine”. Celălalt fiu al lui Rareş. 106-109 şi G. Ştefan. Domnitorul vrea să treacă râul Moldova şi “calul său s-a împiedicat şi a căzut cu voievodul în apă.m. 125). cititorul devine suspicios. deşi am rămas în urmă cu vrednicia faţă de părintele. “voia să ascundă firea lui de fiară cu făţărnicie şi blândeţe. preluată de la Azarie) e înfăţişat ca o fiară setoasă de sânge boieresc.. I.a. Voievodul este “oştean viteaz şi înţelept”. Eftimie dă drumul verbului otrăvit... Panaitescu. căci râul era şi umflat. iar în ultima secvenţă. pp. cum ştim din cronica lui Ureche. pe Iliaş (Mahmet..cit.45 AZARIE este ultimul cronicar de limbă slavonă. op.acest murdar băutor de sânge era plin de mânia femeiască.44 Pasajul care încheie cronica. când Lăpuşneanu hotărăşte zidirea mănăstirii Slatina.. p. cum îi spune).. dar al mănăstirii Căpriana. Evocă pe Petru Rareş. Iliaş este “cel pervertit şi ademenit” “idol al necredinţei şi prieten cu diavolul”. ca o apoteoză. a împlinit porunca lui Alexandru Lăpuşneanu..a. Se cunosc puţine date despre el. Dar domnul a sărit pe un al doilea cal şi a pornit neabătut către locul dorit de dânsul şi ca om cuminte a înţeles că a fost fapta diavolului şi n-a băgat-o în seamă întru nimic. Bucureşti. Dan Horia Mazilu. Ed.. oamenii veneau de peste tot “ca să se îndulcească cu vederea feţei lui. p. capătă semnificaţii mitice.d. 318. pp. în Literatura română veche (1402-1647).. 43 44 45 Opinia este susţinută de P. care i se par autorului semne malefice (“previcleanul şi cel ce urăşte binele. care a fost ca un izvor de adevăr. op. Dacă Macarie avea doar rezerve faţă de Iliaş (“îngâmfatul”.”. pentru că deformează faptele. pentru care a avut o mare admiraţie: “Acestea au fost scrise de mine cel umil. pe “Alexandru voievod cel Viteaz şi cel Nou” (se fereşte să-l numească Lăpuşneanu). care generează imaginea pleonastică. Cronica lui Eftimie. apare un portret al lui Lăpuşneanu total diferit de ceea ce cunoaştem din letopiseţul lui Grigore Ureche. “fiul şi moştenitorul diavolului ucigător de oameni”.d. ci privea cu ochi veseli şi mergea bărbăteşte şi cu suflet uşor şi a ajuns la locul ales şi arătat de Dumnezeu şi dorit de dânsul ca loc pentru a-şi zidi mănăstirea şi hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. “un om cu inimă moale şi cu suflet slab”) şi critică deprinderile lui. revărsând un râu de apă a gândirii şi adăpând inimile noastre cu înţelepciune. pe Ştefan. celălalt fiu al lui Rareş. precum şi de cea bărbătească şi s-a murdărit pe sine în toate faptele necuviincioase. nelipsit de peripeţii.. de suprasaturaţie stilistică. . Drumul voievodului către locul ales pentru zidirea unei mănăstiri (Slatina). relevă virtuţi narative. La moartea lui Macarie exclamă: “Vai ce strălucitor luceafăr a apus!” Ca şi celelalte cronici. Acumulările de epitete produc un efect opus celui dorit de autor.cit. Ioan Vodă cel Viteaz (cel Cumplit. Cronica egumenului Eftimie.

milostiv în apucături.. Este o lucrare cu caracter testamentar şi de iniţiere. Deformarea perspectivei produce impresii stranii. structura iniţială a textului ş. p.47 În opoziţie cu majoritatea cercetătorilor care s-au exprimat asupra autenticităţii. Azarie.. Aura de sfinţi cu care îşi îmbracă domnitorii preferaţi trădează păcatul nesincerităţii. din dispoziţia căruia scrie Azarie. op. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie Cea mai importantă operă în limba slavonă rămâne Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. în ce limbă a fost scrisă opera. nu aparţin domnitorului. dar simpatia scade în favoarea “sfântului” Alexandru Lăpuşneanul. din multe puncte de vedere: religios. 335. sfinţenie şi nesfinţenie. la înţelesurile vremurilor prin care trecea ţara. Spre deosebire de un Ureche sau Costin.. aşadar. au ridicat câteva probleme. traversând planuri diverse şi făcând accesibile coduri diverse. preocupaţi de efecte minore.a Învăţăturile. mai mult sau mai puţin meşteşugită. Tocmai de aceea. autorul: “s-au umplut temniţele de călugări legaţi şi se goleau mănăstirile şi le-au luat toate veniturile.” După cum s-a putut observa. autorul ne avertizează că urmează să ne prezinte “povestirea despre negreaţa mai neagră decât corbul”. viteaz. ducând relatarea evenimentelor până la 1574. fapt dovedit de nepotrivirile dintre relatările comune despre anumiţi domnitori.. De altfel.. cu suflet luminat. nu încape în fraza lor. Russo a formulat. în 1906. care “de la început răcnea ca un leu să lingă sângele boierilor nevinovaţi. o “tradiţie” a ceea ce am putea numi “portretul în cărbune”.. “blocat între laturile stranei sale. deja. bun faţă de săraci şi judecător drept. este “bărbat de neam bun si iubitor de bine. care îl înlătură pe Ioan Vodă. Zbuciumul contemporanilor.m. .19 Redactată între anii 1574-1577. fie indirect. istoric. lasă impresia că autorul rătăceşte într-o lume ale cărei sensuri îi scapă. cu problemele lor foarte grave. capabil să se conducă şi să conducă. cu mâini puternice şi piept vârtos”. Despot-Vodă. fie direct. apare ca “frumos la înfăţişare.a. Ea ne apare ca un document.. Petru Şchiopul ş. politic. Petru Şchiopul. domnitori. Tomşa. mânios. Ioan Vodă “cel Cumplit”. “robul aurului” (iată-l pe cel însetat de arginţi.. care “a stins tăciunele ce răspândea fumul credinţei celei rele şi a ascuns iarna întunecată a necuraţilor de luterani. menită să pregătească omul deplin. este complet opac la semnificaţiile unor întâmplări şi evenimente cărora. autorii celor trei cronici rămân indiferenţi la viaţa din jurul lor.”46 Deformarea perspectivei vine din impactul dintre pagina cu caracter panegiric şi realitatea istorică. care-l elimină. moral. Cazul cel mai izbitor rămâne al lui Ioan Vodă Armeanul. foarte darnic. Alexandru Lăpuşneanu. exista. Obişnuit.. foarte discutate de-a lungul timpului: dacă Neagoe Basarab este într-adevăr autorul. Îi prezintă pe Petru Rareş. adică – precizează candid autorul – bunăstarea bisericilor”. ca şi înaintaşii săi. Azarie abordează din aceeaşi perspectivă o realitate mult prea complicată pentru puterea lui de analiză.. urând nedreptatea. ci unui 46 Dan Horia Mazilu.a. boieri şi popor de rând. iar seninătatea naraţiunii. teza că Învăţăturile. le fusese martor. dintre virtute şi păcat. cu disjuncţia netă dintre bine şi rău. care pune pe acelaşi plan căderea unui domnitor de pe cal cu o luptă pentru apărarea ţării de invazie străină. cronica va continua cea de a doua parte a cronicii lui Macarie. militar ş. D. frumos. căci avea nărav de ucigaş şi sângele i se părea mustul cel mai dulce”. 2. aria de cuprindere a povăţuirilor pe care Neagoe le dă fiului său e foarte largă.” Despot-Vodă ţinea sfetnici luterani şi pentru aceasta sfârşitul său este relatat cu satisfacţie.cit. în opera cronicarilor munteni. Pamfletul nu se naşte. în opoziţie cu cel sfânt!).d.. Explicaţia acestei atitudini o dă. Ştefan Rareş. raportul dintre variante (versiuni). căci ştiau adevărul. făcând să înflorească primăvara.

Bogdan. o privire spre ce a fost. O vreme s-a crezut că Învăţăturile au fost scrise în limba română. G. Grecu. în confruntări cu probleme. reluând punctul de vedere al lui D. când se impune.. Iorga ş. Bucureşti. “Steaua”.P. al cărei material se organizează în principal în jurul temei religioase şi didactice. care a fost însă îndeaproape îndrumat. V. Panaitescu a reuşit într-o vreme ca. socotită. în “scrisori”.cit. până la intervenţiile unor cercetători ca I.. accentele profunde ale paternităţii responsabile. Învăţăturile sunt. în studiul introductiv al lui Dan Zamfirescu la ediţiile citate. Călinescu. ci într-un context de viaţă laică. de către domnitor sau cu ajutorul unui secretar. mai ales. Olteanu. 238-246. la scrierile teologice se explică prin faptul că Neagoe poseda o foarte bogată informaţie în acest sens. Pasajele confesive se concentrează în “cuvintele de învăţătură”.a. situaţii de care tatăl vrea să-şi ferească fiul... ci chiar periculos. când P. Un motiv literar celebru (vanitas vanitatum) şi pendantele sale.: Al. cartea ? Lui Teodosie sau. P.. Minerva. se află într-un singur exemplar la mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos şi a fost publicată. O mulţime de cercetători au pledat pentru autenticitatea Învăţăturilor. I.. la care putea ajunge un domn. Mihăilă ş. înainte de 1530. reluat în Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1520-1743). în semnificaţiile complexe propuse.. op. Astăzi. mesajul acestei cărţi. au fost scrise la curtea voievodului. trebuie să reţinem momentul existenţial al elaborării: partea de sfârşit a vieţii. nr. înainte de “ marea trecere”.49 Versiunea greacă. Aceasta până în 1904. pp. rostire fundamentală despre adevărurile vieţii care simte adierea stingerii. prin intermediul acestui nume. oricărui alt tânăr aflat în faţa confruntării cu experienţele fundamentale de viaţă? E greu de crezut că un călugăr ar fi putut atinge. studiul introductiv al lui Dan Zamfirescu şi G. Lavrov descoperă la Sofia versiunea slavonă şi demonstrează că aceasta este versiunea originală. G. Ed. Dacă nu am fi cunoscut autorul cărţii Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea. Cartea constituie un îndreptar de credinţă pentru un mirean destinat să-şi ducă viaţa. afirmă Doina Curticăpeanu. În ce priveşte motivul foarte răspândit. să impună o rezervă faţă de această mare carte a literaturii noastre vechi..a. un “rezumat”. Fortuna labilis din “Învăţăturile lui Neagoe Basarab”. Literatura română îm epoca Renaşterii. N. 1971. A fost publicată de P. Mihăilă la ed.. o simplă compilaţie. O prezentare a ediţiilor. de V. acesta a fost unul din aspectele care au declanşat controversa în jurul autenticităţii: cui se adresează. Versiunea românească. Marea Confesiune. Structura cărţii.cit. De fapt. op. în acelaşi timp un om de înzestrare deosebită din secolul al XVI-lea (.. a oferit şansa împărtăşirii limpezirilor fundamentale în legătură cu viaţa şi moartea. Sextil Puşcariu. Învăţăturile. cea mai întinsă. Virgil Cândea. Doina Curticăpeanu. s-a observat mai puţin acest lucru. de fapt. . aşa cum le exprimă această modalitate de transmitere a experienţei adunate de-a lungul anilor.48 Manuscrisul slavon nu este complet. înainte de toate. nu într-o mănăstire. precum şi ed.) Învăţăturile lui Neagoe Basarab se constituie în tulburătoare răspunsuri.. v. şi Dan Horia Mazilu. Russo. ca fost ucenic al lui Nifon. folosind argumentele unor texte de mare autoritate şi. aducând ca argument faptul că au fost inserate prea multe pasaje teologice.20 călugăr. P. 5 (mai). eseul mai pronunţat teologic l-am fi atribuit unui călugăr? Cantemir dovedeşte o stăpânire perfectă a tuturor aspectelor de credinţă puse în discuţie. Ciobanu. Lepădatu. Pentru a înţelege.50 Încercarea de a interpreta Învă47 48 49 50 Pentru discuţia asupra paternităţii. se găseşte la Cluj (Filiala Bibliotecii Academiei). Abundenţa referinţelor la textul biblic. copiată şi poate chiar tradusă de Manuil din Corint. Panaitescu în Cronicile. un popas. copiate de presupusul călugăr din literatura teologică bizantină. problema ne apare pe deplin lămurită în favoarea autenticităţii. Chiţimia. ca urmare a experienţei specifice de viaţă. Căci. Grecu. un testament.. cu traducerea. demonstrează Dan Zamfirescu. în “rugăciuni”. pp. nu trebuie să trezească suspiciuni. în 1942. nu numai complicat..C. de incontestabilă frumuseţe literară”. mai ales după ediţia din 1970 cu studiul introductiv şi notele lui Dan Zamfirescu şi G. Şt. 1996. Mihăilă. 1975.. “Răstimpul alcătuirii. în vol. v. din 1970 şi 1971. 30-34..P. datează din secolul al XVII-lea şi a fost tipărită pentru prima dată în 1843 de Ion Eclesiarhul.

dar şi a altor “coconi” (Ioan şi Anghelina) ar trebui să fie argumentul forte în susţinerea autenticităţii. Neagoe Basarab avea în vedere pe doi din fiii săi. se ungeau cu untdelemn. dacă viaţa omului.21 ţăturile din acest unghi este mai veche. nici măcar cinul bisericesc nu-ţi conferă superioritate morală. profeţii. din pricini care azi par de neînţeles (şi nu ne referim numai la comentariile din ultimele decenii). arhiereul. şi consideraţiile lui E. Petru şi Teodosie. să-i îndrepte pe calea bună. Absalom. C. şi-i iaste voia să fim şi în cer. . În Vechiul Testament. Pentru aceasta trebuie să lupţi fără încetare. Solomon. Noica. şi din a doua se desprinde imaginea celui ales să conducă destinele unei colectivităţi. de exemplu) au stabilit 11 părţi. filozofie de viaţă. De altfel. în Pagini despre sufletul românesc. Imaginea Domnului ca fiu. din care cităm (pp. 1943 (Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească). rânduit în lume să-i înveţe pe oameni. corupătoare. preluate din Vechiul Testament: Saul. şi dacă vom vrea noi. De aceea. paginile sunt dominate de pilde.a. Partea a doua. Ahav (Agav). pre împăratul cel mare. V. Cele două mari părţi ale textului nu au raţiuni diferite de existenţă. C. p. Nu puterea politică temporară. Există în această carte o arzătoare dorinţă de desăvârşire şi poate acesta este aspectul cel mai impresionant: mântuirea. nu bogăţia. v . nr. la care s-au adăugat Scrisoarea către oasele maicii sale şi Rugăciune la ieşirea sufletului. Partea întâi pare un Testament Vechi expus totuşi prin grila concepţiei creştine. Jelirea fiului pierdut. Ilie. David ş. mai înainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept. 128). cinstirea obiceiurilor ş. oferă o imagine oarecum diferită de cea avută în vedere de comentariile anterioare.52 Dobândirea celeilalte Împărăţii. arhiereii. Domnul este “unsul lui Dumnezeu” şi învăţăturile pe care le transmite sunt învăţăturile Fiului din împărăţia pământească. care ne-au iubit şi ne-au făcut şi pre noi împăraţi pre pământu. indiferent în ce rang se află. începe cu pledoaria pentru cinstirea icoanelor şi continuă cu învăţături pentru anume situaţii de viaţă: părinţi şi copii. şi ed. Roboam. Christos este împăratul. până în ultima clipă a vieţii. ca şi pre sine. e accesibilă. vom fi. 6-34). în 1843. cătră vlădici. Spune Neagoe: “Vezi. Ed. 4. cătră boiari şi cătră egumeni. Papu. V. pre cei mari şi pre cei mici”. regii. pe baza prelucrărilor din secolul al XVIII-lea. judecăţi. Este un îndreptar. istorioare. împlineşte poruncile. cei care au reeditat la început cartea (Ioan Eclesiarhul. avîndu-L ca model de-a pururi pe Fiul din Împărăţia Cerească. ci şi altora care “vor fi în urma lui de Dumnezeu unşi”. Bucureşti. Cuvântul întâi din partea întâi stabileşte cu claritate punctul din care pornesc şi la care ajung toate consideraţiile: “Iubitul mieu fiu. numele Mântuitorului – Christos – înseamnă “Uns”. în 1910.a. Pagini despre sufletul românesc. cătră bogaţi şi cătră săraci”. şi Bisericuţele noastre. domni şi supuşi. şi ziua şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul”. Neagoe se adresează nu numai fiului său. restabilit după criterii ştiinţifice în 1971. Până la apariţia ediţiei din 1971. 1991. profetul. Noica. numai să facem bine şi vom fi împăraţi şi vom împărăţi în veci”. 41-45. analiza “tensiunea creată de întâlnirea dimensiunii eternului cu cea a istoricului” în stările pe care le trăieşte acest autor de la începutul veacului al XVI-lea. îi are în vedere pe toţi “boiarii săi. procedeele retorice. chiar dacă unuia i s-a dat să fie “noroadelor şi oamenilor biruitor mai mare şi poruncitoriu”. Mântuirea. cătră episcopi. sunt unite prin concepţie. revine (v. viaţa de Curte. Bucureşti. ca semn al înzestrării cu puterea harului divin. pe “alţi domni” şi se îndreaptă “cătră patriiarşi. Nu întâmplător. Humanitas. prin desăvârşita grijă pentru propria fiinţa şi pentru ceilalţi. şi N. 23 ian. dominată de mesajul nou-testamentar. cel al urcuşului isihast către desăvârşire. iubitul mieu. Şi din partea întâi. după mulţi ani de căutări. pp. un cod condiţionat de “frica şi dragostea de Dumnezeu”. Iorga. să-i conducă. personaje. bineînţeles. a Cerurilor. Noica abordează din perspectivă filozofică (o filozofie a sufletului românesc). care se exprimă despre “cel mai de seamă scriitor psihologic din literatura noastră veche” (“Învăţăturile lui Neagoe Basarab” în contextul Renaşterii). “Luceafărul”. Studiul textului. rămâne ţinta vieţii tuturor oamenilor. Tatăl îi arată Fiului 51 52 C. despre cel mai profund strat al Învăţăturilor. S-a vorbit mai puţin. i se adresează numai lui Teodosie. 1971. după moartea lui Petru. dar.51 Iniţial. Lucrarea era împărţită în două mari părţi.

este tăcerea. în interiorul primei părţi. Noica (loc. impresionantă: Cuvântări de înmormântare şi pomenire (din veacul al XVI-lea până la 1850). N. De aceea îl leagă pe domn de supuşii săi aceleaşi ţeluri. despre iertarea greşelilor etc. Pentru comentariul fiecărui capitol. şi ale coconilor lui. să nu fie desfrânaţi. capătă accente patetice: “Iar la aducerea oaselor tale. ca să mă satur de dorul tău. Cele 13 capitole alcătuiesc. paraineo = “a sfătui”.55 Partea a doua a Învăţăturilor ne apare mai unitară. omeniei. parrain = “naş”). eu. care se referă la naş. “texte cu caracter moral. Fiul trebuie pregătit pentru dobândirea desăvârşirii aici. 1971. al IIlea. moralizator. despre “frica şi dragostea lui Dumnezeu”) adresând o carte (scrisoare) “cătră chiar vlădica Macarie şi cătră alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi şi cătră tot clirosul. să se ridice prin tot ce fac deasupra grijilor trecătoare. Arhiva istorică a României.” Parenetic: 1. Vălenii de Munte. Distinge.58 Lamentaţia. “care poate fi dintr-un tratat ascetic. 31-41. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”. boieri şi popor de rând. trei teme care grupează paginile: 1. educativ. mai întâi de toate. pe imagini cu puternică reverberaţie. 2. să nu se ia după cei care neagă divinitatea lui Iisus. v. ca să împărăţiţi în veci. semnificativ pentru înţelegerea urcuşului isihast: “Mintea este avuţie şi comoară netrecătoare. care nu se cheltuieşte pe dreptăţile sufletului şi ale trupului înaintea atotţiitorului împărat. . Mintea este viaţa prietenilor şi împăcare fraţilor. Studiu introductiv. “cum zice Efrem Sirul” etc. un ce întreg şi complet”.). să cinstească icoanele (ceea ce ne aduce aminte de praznicul Duminicii Ortodoxiei şi de disputele teologice din secolele VIII-IX). ed. tom II. de îndrumare morală (gr.22 treptele desăvârşirii: “Că. încât sfaturile lui Neagoe pot fi sfaturile oricărui părinte către fiul său. pentru că Domnul a dat puterea de a înfrânge pe diavol nu numai apostolilor. 3. anistoric” (parabola nunţii fiului de împărat. nu în cea izolată a unei mănăstiri. după ce Neagoe alcătuise o predică (în cap. alcătuită din pagini cu caracter parenetic. Pentru comentariul fiecărei prelucrări.cit.. oasele mume-si doamnei Neagăi. dar care exprimă. dreptăţii cunoaşte accente unice.53 Elogiul milei. 1909. Izvoarele se subordonează acestei teme. la care se adaugă o prelucrare după Panegiricul lui Constantin cel Mare de Eftimie (patriarhul Târnovei). patimilor. ci “o dede tuturor celor ce le iaste voia să să spăsească şi carii vor să urmeze lui şi să umble după poruncile lui”. la botez (fr. 112. ci am 53 54 55 56 57 58 C. partea a II-a. iar un bărbat nebun şi făr’ de minte mulţime de oameni pierde (. în această lume. şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. sprijinită de evocări tulburătoare. v. să cinstească pe Maica Domnului. revelator ca un poem. smerenia face socoteală de cele ce vor să fie. tratat de teologie. cându au îngropat a doao oară în mănăstire la Argeş. iar tăcerea face oprire.57 Capitolul al III-lea este un cuvânt de umilinţă. care anunţă tema tratată. după părerea lui Hasdeu “un tractat separat. Dan Zamfirescu.. Capitolul I (Pentru cinstea icoanelor) are structură de eseu teologic care se naşte dintr-o predică. 2. p.) cum zice proorocul: Cinstiţi înţelepciunea. pp. “lecturi morale şi pedagogice” cu caracter istoric (pentru că se referă la personaje din Vechiul Testament). Autorul îi îndeamnă pe toţi. nu numai în literatura noastră veche laică. “pentru uzul şefilor de stat”. Mintea trează este prieten mult mai cinstit împăraţilor şi domnilor decât toată avuţia şi bogăţia lor cea multă. Un bărbat înţelept mulţime de oameni stăpâneşte.) comenta fascinat acest pasaj. să dovedească pocăinţă. V. Vom întâlni rareori în literatura noastră un discurs funebru de o asemenea intensitate a trăirii durerii. se fac trimiteri la ele: “zice Scriptura”. sensibilitatea în acelaşi timp religioasă şi filozofică a unui cuget românesc din veacul al XVI-lea”. iar plângerea face frică. Petru voevod şi Ioan voevod şi a doamniei Anghelinii”. iar acea socoteală face dragoste. iar nu putui veni la tine.56 Autorul dă fiecărui capitol un titlu. acelaşi studiu al lui Dan Zamfirescu. Aceeaşi notă elevată în elogiul minţii. şi frica face smerenie. Iorga a avut ideea de a tipări un volum care să cuprindă această literatură. p. o dezvoltare după două predici ale lui Ioan Hrisostomul şi repovestirea romanului Varlaam şi Ioasaf.cit. op. Prima parte.54 reia istorioare din Vechiul Testament. “a îndemna”). un comentariu al pildei nunţii fiului de împărat din Noul Testament. care îndeamnă la dobândirea virtuţii. pentru păcatele mele. 15 şi urm.. oprirea face umilinţă şi plângere.

Doamne. că suntu ca stelele ceriului şi ca năsipul mării... nici acum să viu la tine. Neagoe Basarab. sunt zidirea Ta. Spurcat-am.) Deci te rog. fiul mieu Petru. cum suntu şi eu (.. În Antichitate şi în literatura bizantină. nici poci rădica ochii miei. arta militară (VIII). că tu erai stâlparea mea cea înflorită. sprijinitoarea şi ajutătoarea cea grabnică a creştinilor şi roagă pre Dumnezeu pentru mine. cu ce faţă mă voi arăta eu înaintea Dumnezeului mieu şi cu ce îndrăzneală voi căuta la tine.. Cu atât mai semnificative pentru mesajul acestei cărţi sunt ultimele pagini. Alte pasaje sunt adevărate acatiste: “Bucură-te.) Dar. să nu-ţi pară rău. dau sfaturi despre raporturile cu supuşii (VI). Pentru aceia. ci ca un făr’ de moarte şi ca un orbu ai greşit lui Dumnezeu”... îngerilor..” E un cuvânt de pocăinţă.. nici să gândeşti că doar n-am trimis eu pre fiii miei. sunt Înaintea Ta viţa cea pustie şi smochinul cel sterpu? Eu. După cuvântul solemn (un testament. mai marii îngerilor şi rugaţi-vă pentru mine!” În prelungirea discursului funebru din capitolul al III-lea. prin rugăciune. zidirea Ta. şi surgiucul lui. când eu. cerând iertarea şi mila celor rămaşi în viaţă. Până la Oda (în metru antic) a lui Eminescu. stăpână. Rugăciunea lui Io(an) Neagoe Voevod care au făcut la eşirea sufletului său cătră Domnul Nostru Iisus Hristos. Ci dar vă va învăţa Dumnezeu şi pre voi să vă fie milă de sufletul mieu şi de coconii mei.23 trimis în locul mieu pre iubitul mieu Teodosie şi pre dragele mele cocoane (.. judecăţile (IX).. după care au izvorât viaţă a toată lumea! Bucuraţi-vă. în sus. spurcatu-o-am şi am întinat casa Ta. Doamne. Iisusul mieu cel dulce şi Dumnezeul mieu. ceasul morţii mele apropiindu-se. O menţiune specială se cuvine pentru capitolul al XIII-lea. să văzu înălţimea ceriului Tău. să mă satur de vederea ta. ci pentru că nu ştie unde îi va merge sufletul (“şi n-are cine să-i ajute. prin spovedanie: “Dar acum. Dar Învăţăturile oferă şi sfaturi pentru situaţii concrete. Mai mult decât o etopee.). nu vom întâlni cuvinte mai sfâşietoare pe această temă.. Aici. de carea pururea să umbrea şi să răcorea ochii miei de înflorirea ta.mea Anghelina. cu multă umilinţă şi cu mare jale şi dor grăiescu şi cătră tine. (. jeleşte. pre Petru şi pre Ioan şi pre fie-mea Anghelina la tine. Doamne. surprinzător pentru liniştea şi luciditatea cu care autorul îşi priveşte sfârşitul. fiind el însuşi pe patul morţii.” Cel ce se tânguie nu era oarecine.59 Următoarele capitole expun pilde (IV). toate puterile cereşti. Neagoe.. care am făcut eu înaintea Ta. Doamne. de vreme ce eu n-am fost harnic nici întâi. Atrag atenţia îndrumările pentru vreme de război (care i-au folosit lui N. capitolul are structura unui psalm mai dezvoltat (cum este Psalmul 118 al lui David) şi chiar începe ca mulţi psalmi: “Miluiaşte-mă. ci un domnitor. se transpune în momentul când ar cuvânta. Dumnezeul mieu. de aceea constituie un document şi din alt punct de vedere.. pizmătareţ: “care ţine minte răul”. Stăpânul mieu”. şi pre fiul mieu Petru şi pre Ioan şi pre fie. maica mea. comportarea în anumite situaţii cum ar fi petrecerile (VII). o. povăţuiesc pe cei care caută desăvârşirea prin credinţă. miluiaşte-mă! Că tu eşti înviiarea şi viaţa mea! (. şi încă am mai trimis. să renunţe la legea talionului şi să nu fie “pizmătareţi” (XI). Născătoare de Dumnezeu. că şi aceea au fost din oasele tale. şi n-am cuvinte curate să rog pre mila Ta cea multă. îndeamnă la milă (X). 59 Stâlpare: “ramură verde”. iată că am trimes şi coruna lui Petru. şi diadelele. .) Şi văzuiu... dar nu pentru că se desparte de lume. care produc o privire în oglindă a vieţii de altădată prin interogaţiile adresate sufletului leneş: “n-ai crezut niciodată că vei să mori (. iar acum stâlparea mea s-au uscat şi florile ei s-au veştijit şi s-au scuturat. Că am trimes! Iar de nu mă vei crede. maica mea.. întâlnim aici o etopee. Fecioară Maria. şi ochii miei au rămas arşi şi pârliţi de jalea înfloririi tale”. cinstită şi făcătoare de viaţă cruce.) Că păcatele mele eu nu le poci socoti. de fapt) din capitolul precedent. Bucură-te. etopeea era o scriere în care autorul îşi închipuia ce ar spune cineva într-o împrejurare despre sine. făr’ numai ce să nădăjduiaşte acum spre mila lui Dumnezeu”) şi fiindcă îi este milă de durerea pe care o provoacă moartea lui: “Că mie multă milă mi-au fost de voi şi de feciorii voştri.

Cercetarea istorico-literară a manifestat două atitudini faţă de această literatură. sinteză originală de spiritualitate românească. spune Nicolae Manolescu60 referindu-se nu numai la textele slavone. Dacă nu poate fi evitat. Despre arta de a conduce scria în acelaşi timp şi florentinul Nicolo Machiavelli (Principele). “Faptul de a se fi scris în Evul Mediu românesc în mai multe limbi. al diferitelor odrasle boiereşti.a. uneori opuse: ignorarea completă.cit. În epocă existau scrieri asemănătoare. pentru că nu este scrisă în limba română. sau acordarea unei atenţii prea mari. nu ne îndreptăţeşte să socotim respectivele texte ca aparţinând literaturii 60 Op.a. Pierderea unei bătălii nu trebuie să fie un prilej de deznădejde. după retragerea într-un loc prielnic. Fiziologul. 1844). al domnului şi boierilor. are şi azi un statut bizar. Omiliile lui Ioan Zlataust. Cartea Regilor. ci fiţi ca şoimu şi vă păziţi cuibu vostru” (cap. Învăţăturile . trebuie purtat cu demnitate. de aceea cartea devine un prim tratat de artă militară în aceste pagini. În carte se împletesc multe izvoare. Se arată locul liniilor de bătaie. Învăţăturile cneazului rus Vladimir Monomah către fiii săi ş. Cartea a doua a cronicilor).. pentru că. . adică literatura scrisă la noi în limba slavă.24 Bălcescu în elaborarea studiului său Puterea armată şi arta militară la români. unii istorici români o privesc cu mari rezerve sau chiar o scot din câmpul atenţiei lor. Cuvântările lui Ioan Gură de Aur. Nu este de acord cu războaiele de cotropire: “Nu fireţi ca pasărea ceia ce să cheamă cucu. Călătoria Maicii Domnului la munci. care-şi dă oaole dă le clocescu alte pasări şi-i scot pui.. aşa cum au relevat comentatorii ei. Literatura religioasă în limba slavonă Literatura slavo-română. lucrări hagiografice şi cărţi populare ca Varlaam şi Ioasaf. Dioptra lui Filip Solitaru. LITERATURA RELIGIOASĂ 1. Au fost identificate scrieri patristice şi părţi din Biblie (în special Cartea I şi a doua a lui Samuel. IV. p. poate urma o luptă care să aducă victoria. pentru că este creaţia unui popor latin. Cuvintele lui Efrem Sirul.sunt o carte complexă. Se dau sfaturi despre aşezarea oştilor pe câmpul de luptă. Umilinţa lui Simion cel Nou. Scara lui Ioan Scărarul. Trebuie evitat războiul pe cât e cu putinţă. chiar cu riscul de a oferi daruri duşmanului. ci veacurilor. Alexandria. Istoricii literaturilor slave nu se ocupă de studierea ei. destul de cunoscute: Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon.. VIII). Actualitatea ei nu se adresează clipei. duratei. Legenda Sfintei Cruci ş. 7. Învăţăturile lui Constantin Porfirogenetul către fiul său Romanos. ale cărei semnificaţii nu s-au stins.

op. în acest timp. Autorul descrie Trebizonda. După strămutarea moaştelor la Suceava. Controversa care îl opune pe Grigore Palamas. cum s-a văzut şi din scrierea lui Grigore Ţamblac. accentuată şi de impunerea mişcării isihaste. 43 şi urm. începe a beneficia de o lungă tradiţie. VIII al Filocaliei. fost mare logofăt al lui Mircea Voievod” nu este altul decât Filos. ajungând. trăia pe la începutul secolului al XIVlea. Au creat opere originale. ca şi cea latină. Scrierea hagiografică rememorează momente importante din viaţa unui sfânt. care. cărţi. Scripta. 1979). X). despre isihasm şi p. Contribuţii la istoria culturii româneşti. a. caracteristicile stilului bizantino-slav. V. Aşa se explică faptul că un succesor al lui Grigore Ţamblac la egumenia Mănăstirii Neamţu. scrie Viaţa Sfântului Ioan cel Nou în anul 1402. omorât de tătari pentru credinţa lui creştină în Cetatea Albă. p. op. scrisă în 1514 de Eustatie. S-a păstrat textul original al Vieţii Sfântului Ioan cel Nou.62 În Moldova. Panaitescu. Dintr-o evocare a Sfântului Nicodim. de fapt. în comparaţie cu Ponticele şi Tristele lui Ovidiu. îngrijită de Silvia Panaitescu. Panegiricul este un “cuvânt de laudă”. adresându-se celor care cunoşteau slavona. din care s-au păstrat 21. într-adevăr. Isihasmul promovează căutarea desăvârşirii întru credinţă. Tipicul a fost impus de Simion Metafrastul (sec. De interes s-au bucurat şi predicile lui Grigore Ţamblac. săraci ş. “liniştire”. cunoaştem activitatea fondatorului mănăstirilor Vodiţa şi Tismana. 1992 (reia vol. al cărui scop este să preamărească faptele celui evocat. p. Panaitescu stabilea o similitudine între folosirea limbii slave la noi şi a limbii latine în Apus: “Limba slavă. pe care îl menţionează istoriile literare româneşti.P. un promotor al isihasmului. Se aduce ca argument scrisul în latină al lui Olahus.P. mitropolit de Kiev. op. pp.. Grigore Ţamblac rămâne figura cărturărească cea mai luminoasă a secolului al XV-lea.P.25 române (. pe care nu le includem în literatura română. în 1534. Prefaţă. inspirându-se din opera înaintaşului. Dan Horia Mazilu. în 1394.cit. Apud P. protopsalt la Mănăstirea Putna. p. care ilustrează virtuţile sale. a compus nişte imnuri în cinstea Maicii Domnului. Bucureşti. Bucureşti. De asemenea. Că literatura în limba slavonă nu trebuie ignorată. 172-175. 198 şi urm. constituind izvoare documentare foarte preţioase. Dumitru Stăniloae. altor teologi. Ed. note şi bibliografie de Dan Zamfirescu. V. milostenie. 98 şi urm.. va determina apariţia unei bogate literaturi panegirice. V. 1. 18. Minerva.61 Cărturarii care scriu în limba slavonă nu se mulţumesc cu copieri de manuscrise..63 Aceste vieţi descriu uneori.. Bucureşti. “Filotei monahul.a. a fost cinstit ca protector al Moldovei. port la Marea Neagră în Asia Mica. pe numele de mirean. Din istoria isihasmului în Ortodoxia română. trăirea intensă a Rugăciunii inimii. De altfel. a copiat o 61 62 63 P. despre cinstirea unor sfinţi. A fost trimis în Moldova de Patriarhia de Constantinopol la cererea lui Alexandru cel Bun ca să organizeze Mitropolia. din scrierile cunoscute la noi. ed. patriarh al Bulgariei. era fixată în scris. despre viaţa monahală. scrie. Teodosie. în 1405. Fost ucenic al lui Eftimie. nici în formă”. de unde era originar acest negustor. Literatura religioasă în limba slavonă este alcătuită din manuscrise şi tipărituri.. Ioan cel Nou fusese negustor. În Moldova a ţinut mai multe predici. despre care avem informaţii. . important şi pentru descrierea atmosferei porturilor de la Marea Neagră.) Ele nu sunt româneşti nici în conţinut. Dan Horia Mazilu. a avut o activitate intensă la Sfântul Munte. La porunca lui Alexandru cel Bun. Cuvânt panegiric al sfântului şi cinstitului mare mucenic Ioan cel Nou. P. după şederea în Moldova. dar şi că nu constituie marea literatură prin care s-a exprimat sufletul românesc nu mai încape îndoială. Panaitescu. 1971. logofăt al Valahiei. Isihasm: termenul vine de la isihia.cit. Manuscrise Cel mai vechi dintre autorii de scrieri religioase. pe când limbile populare nu puteau încă să fie folosite ca instrumente ale exprimării în scris”. literatura hagiografică.. Creaţia lor păstrează stilul bizantin. se semnalează o carte de cântări religioase. despre zbornicele slavo-române care conţin scrieri isihaste. împrejurări istorice.cit.

Oprea va prelua tipografia după moartea logofătului Dimitrie Liubavici. Principele muntenegrean. apoi un Octoih (1510) şi un Evanghelier (1512). Cercetătorul demonstrează că aceste cărţi s-au tipărit la noi. Sunt amintiţi. în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii (cântate uneori pe opt glasuri). Viaţa patriarhului Nifon (asupra căreia vom reveni într-o altă secvenţă) se constituie într-o adevărată cronică a începutului de secol XVI. căsătorit cu o nobilă veneţiană. Rădoi ş. cu un studiu introductiv semnat de P. fost episcop al Sinadelor. pentru că. fiecare cântare din cele opt. deşi data de pe la 1440. călugărul Moise şi ucenicii săi. Ele au un caracter dogmatic sau moralizator. Până în 1549. Se observă atenţia acordată cărţii bisericeşti. Aceste cărţi erau foarte aşteptate şi au avut o largă circulaţie. Liturghierul este prima carte tipărită pe teritoriul ţării noastre.64 Ocrotit de domnitorul Radu cel Mare. De multe ori erau copiate în zbornice şi ajungeau să fie cunoscute unui public mai larg. ale cărui moaşte se aflau la Târgovişte. În Moldova se cunoaşte un cărturar. În epilogurile acestor cărţi. sub îndrumarea lui Coresi. Tipărituri Apariţia tiparului a impulsionat copierea şi răspândirea cărţilor de cult. Vistierul Simion Dedulovici alcătuieşte Lauda lui Mihail Mărturisitorul. Activitatea lui Macarie va fi continuată. despre care se crede că a scris o Viaţă a lui Daniil Sihastrul. a pătruns târziu în provinciile româneşti.26 Evanghelie. Invazia turcilor va pune capăt unui început frumos (tipărise un molitvelnic. Slavii erau interesaţi de tipar. Neagoe Basarab îi cere lui Gavriil protul (mai marele mănăstirilor athonite) să scrie o carte despre patriarhul Nifon. va tipări un Liturghier (1508). un evanghelier). un octoih. slujbe. a cărui tipografie se afla la Târgovişte sau Mănăstirea Dealu (lângă Târgovişte). ale cărei moaşte au fost aduse la Argeş. La împlinirea a 450 de ani de la tipărirea primei cărţi la noi. Octoih – carte bisericească destinată cultului ortodox. cum greşit considerau unii. . în activitatea tipografică intensă de mai târziu. de câtre Dimitrie Liubavici. se menţionează că tipărirea lor a fost patronată de domnii Munteniei pentru “a umple bisericile cu cărţi”. au fost nimicite vechile manuscrise copiate cu atâta trudă în mănăstiri. Din vremea lui Mircea cel Bătrân datează şi Viaţa şi traiul preacuvioasei maicii noastre Filotheea. Panaitescu.65 64 65 Despre Macarie avem puţine date. Academia Română a hotărât republicarea ei într-o ediţie facsimilată (1961). Călugărul Macarie va aduce tiparul la noi (refugiat din Cetinie) şi va realiza prima tipăritură pe pământ românesc. mai tipăreşte un Evanghelier. O scrisoare a episcopului Vasile din Roman (1484) trimisă mitropolitului de Moscova a fost copiată într-un manuscris rusesc. Oprea şi Petre. la Roman. şi nu la Veneţia. o tipografie. Macarie. O formă interesantă a literaturii medievale o constituie epistolele în limba slavonă schimbate între ierarhii Bisericii. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea datează corespondenţa patriarhului Eftimie de Târnova (care este şi autorul evocării sfintei Filotheea) cu mitropolitul Antim al Ţării Româneşti sau cu Nicodim. o psaltire) şi îl va determina să se refugieze în Muntenia. îl va sprijini pe Macarie să instaleze la Cetinie. b. exemplare găsindu-se în diferite zone ale ţârii (la Hunedoara. după mai bine de trei decenii. împodobind-o cu viniete şi miniaturi.P. un liturghier. în mănăstirea construită de tatăl său. un Molitvelnic. abordează probleme ale credinţei. după invazia turcilor. Invenţia lui Johannes Gutenberg (1400-1468). un Apostol şi un Triod – Penticostar.a. Moise Filozoful. Molitvelnic (sau molitvenic) – carte de rugăciuni. Se ştie că pe la 1483 supraveghea la Veneţia tipărirea unui Liturghier slav. care scoate în 1545 prima carte în tipografia sa. 1. pentru diferite împrejurări. Radu Filip.

a fost locul frământărilor artistice cu repercusiuni asupra unui public mai larg. au impus o anumită formă a limbii române. încununare a eforturilor învăţaţilor români. Interesant de menţionat că. clerici şi laici. însoţite uneori cu date despre viaţa obştilor mănăstireşti din care făceau parte. în Şt. îi cunoştea pe meşterii de acolo şi că avea sentimentul continuării operei lor. apocalipsele au un puternic ecou în rândul credincioşilor. 2. pp. în secolul al XVIII-lea. se răspândesc colecţii de “vieţi ale sfinţilor” şi de învăţături primite de la nevoitorii întru credinţă. 1992. De altfel. al lui Simion Ştefan. în vreme ce tipăriturile religioase. rămânând cunoscute unui public restrâns. din toate punctele de vedere: Cazania lui Varlaam (1643).27 Cu Triodul – Penticostar din 1549 se încheie cea de a doua etapă în tipărirea cărţilor pe teritoriul ţării noastre. Literatura noastră de imaginaţie pe teme religioase se îmbogăţeşte cu traduceri ale unor apocrife care circulau în epocă.) expun învăţături adunate de călugări despre viaţa celor mai vestiţi pustnici. primele preocupări pentru statutul limbii române. se înregistrează în predosloviile cărţilor de cult (Varlaam. Coresi nu va fi un simplu meseriaş îndemânatic.66 Aşa cum arată Părintele D. cap. care străluceşte în Apus (1667) şi lămureşte felul în care lucrează harul. 67 . Scripta. în ţările române isihasmul şi spiritualitatea filocalică se introduc încă din secolul al XIV-lea. Înlocuind limba slavonă. Dosoftei ş. Legendele creştine. Literatura religioasă. ci un adevărat întemeietor: tipăreşte primele cărţi în limba română. Simion Ştefan. 1992. în timp ce “teologia greacă şi rusă a oscilat între influenţa catolică şi cea protestantă”. însufleţită de Rugăciunea lui Iisus. Apărarea credinţei a determinat apariţia unor scrieri polemice pe teme religioase. Literatura religioasă în limba română Literatura religioasă din secolul al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea a avut rolul decisiv în afirmarea limbii române literare. Ciobanu. Traducerile de cărţi religioase aduc în cultura noastră adevărate monumente.). în linia unei tradiţii nepărăsite. prin Varlaam. Varlaam 66 V. să se menţină linia veche patristică. expresivitate etc. prima carte tipărită de Coresi la Braşov. prin sfintele daruri în liturghia ortodoxă. Patericurile (Patericul egiptean. Cantemir. ca energie necreată. p. Din istoria isihasmului în Ortodoxia română. Biblia de la Bucureşti (1688). viaţă isihastă (de sihaştri). Bucureşti. el va menţiona numele lui Oprea. Părintele explică originea cuvântului sihastru din isihast. nu cronica. atât prin numărul tot mai mare de exemplare cât şi prin folosirea lor în viaţa Bisericii. în creaţia teologică românească.a. Noul Testament de la Bălgrad (1648). 6. Aceasta a făcut ca. Stăniloae. 297318. Cronicile româneşti au fost publicate foarte târziu. găseşte o viaţă monahală autentică. D. aşa încât atunci când. Ed. Dosoftei. ed. cartea de cult dovedeşte că limba poporului nu este cu nimic mai prejos decât orice alt mijloc de comunicare. călugărul Paisie vine în Moldova. Arta tipografică va găsi în Coresi unul din cei mai mari meşteri. Cartea religioasă. Stăniloae. Nicolae Milescu scrie Manual sau stea răsăriteană. D. dovadă că s-a iniţiat în tipografia lui Liubavici. ale unor cărţi de înţelepciune sau de îndrumare morală creştină (cum era Urmarea lui Hristos). Istoria literaturii române vechi. În aceste secole. în prefaţa Octoihului din 1556. Patericul de Sinai ş.67 Scrierile isihaste româneşti (între care cele ale lui Vasile de la Poiana Mărului) dovedesc puterea trăirii dreptei credinţe.a. de traducere a “Cărţii cărţilor” în limba română.

După Neagoe Basarab. nu numai de aspectul comercial al relaţiei cu tipograful. Traducerea textului biblic în limba română Un întemeietor: DIACONUL CORESI Indiferent care sunt opiniile cercetătorilor noştri în legătură cu Coresi. a. a cărui activitate se desfăşoară între 1557-1583. De altfel. Se pare că se trage dintr-o familie de greci. cu acelaşi scop. Odobescu punea numele său în legatură cu familia Coressios din Chios. mai presus de aceasta. Mărturisirea Ortodoxă (1645) a lui Petru Movilă. şi s-a creat unul din momentele cele mai importante în oratoria religioasă prin Didahiile lui Antim Ivireanul. Honterus. deoarece cărţile româneşti tipărite sunt curat ortodoxe. Liubavici. Diaconul. explică. preocupat de propaganda protestantă printre români. Olahus. În anii la care trimit documentele. după toate aparenţele. români si maghiari. verificabil prin documente. 1985. o activitate constantă. Cine a fost Coresi? Prea puţine lucruri se ştiu despre el. Op. fac operă hermeneutică. în jurul căreia s-au purtat atâtea discuţii. ba chiar se tipăresc şi cărţi în limba slavonă. apoi. D. Traian Vedinaş.68 De un interes aparte sunt scrierile care dezvoltă pericope evanghelice. Cartojan observa în ultima perioadă a activităţii sale o “întoarcere spre ortodoxie”. diacul sau piseţul. Coresi a tipărit în limba română şi slavonă. surprins de devierile de la dreapta credinţă a reformaţilor. cum a fost numit Varlaam. În această împrejurare se naşte primul povestitor român. 36-51. într-o vreme. Simonescu şi P. alţii sunt de părere că saşii luterani din Braşov l-ar fi adus pentru tipărirea 68 69 70 În acelaşi an. Bucureşti. cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti. N. nu departe de adevărul istoric. Alt Coresi este logofăt şi ajunge înstărit. N. că tipăriturile sale n-au apărut din simple interese economice. diacul de la cancelaria domnească. Cartojan are meritul de a a fi cristalizat această imagine69 şi puţine date se mai pot schimba în lumina unor cercetări mai recente. Coresi. N. Heltai.cit. grămăticul.28 alcătuieşte Răspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645). familia Coresi apare ca împământenită. Unele documente vorbesc de un Coresi (între 1527-1544) grămăticul. N. pp. diaconul Coresi rămîne personalitatea cea mai fascinantă din secolul al XV-lea. limba scrisă a căpătat circulaţie naţională. pp. Panaitescu îl consideră pământean de prin părţile Târgoviştei. Benkner. un meşteşugar instruit la tipografia lui D. Iorga susţine că a venit la Braşov odată cu grupul de boieri care au fost alungaţi de Mircea Ciobanul (totuşi o dată prea târzie pentru începutul activităţii sale). Dar. pentru forma si funcţionalitatea în viaţa comunităţii. răspuns al Bisericii din Răsărit provocate de apariţia la Geneva (1633) a unei confesiuni ortodoxe cu tente calvinizante aparţinând patriarhului Chiril Lucaris. Personalitatea lui. în prefeţe şi postfeţe. 55-63. proprietarul unei fabrici de hârtie. “între umaniştii români”70 şi-i compară activitatea cu a lui J. în prima carte tipărită la Braşov. activitatea sa şi consecinţele acesteia. Coresi. ale lui sau ale altora.. a primit şi onorat comenzi fără să ţină seama de religia sau naţionalitatea solicitantului. Albatros. Un cercetător îl situează pe Coresi. prin aria de răspândire a cărţilor multiplicate. . el ne pare azi ca un întemeietor. îşi zice ot Târgovişte . În primii ani a avut sprijinul primarului Braşovului. se interesează de activitatea lui calvinii. este. Cărţile lui Coresi au produs o renaştere a vieţii spirituale romaneşti. nu fără temei. 2. Ed. Sommerus. se va tipări. nu mai încape îndoială. care întocmeşte mai multe acte la 1538 în Bucureşti şi Târgovişte. Că nu a fost un simplu meşteşugar. Al.P. face din preocuparea pentru limba naţională. G. pare azi fixată într-o imagine acceptată.

. Academiei. vlădicilor. ajutat de Oprea logofătul. Ion Gheţie. J. Ed. preoţilor să nu “săduiască”. care consemnează evenimentul. p. Activitatea sa se va încheia în 1583. 1982. Academiei. Începuturile. Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Ion Gheţie reiterează argumente pro şi contra unei filiaţii. chemat de comunitatea din Schei.P. cu zece ucenici.73 dar majoritatea cercetătorilor admit concluzia lui N. Panaitescu. decât o mie de cuvinte neînţelese în limba străină»”. pentru că “nu e într-însele alte nemică. Panaitescu demonstrează că diaconul a venit aici cu învoirea bisericii muntene. 1965. 53. Catehismul din 1559 era o carte menită studiului în şcolile româneşti. de aceea îşi ia măsuri de precauţie invocând cuvintele sfântului Apostol Pavel: “cum grăieşte şi sfântul Pavel apostol cătră corinteni. Scopul traducerii în limba română a fost “să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumâni creştini”.72 Se adresează sfinţilor părinţi. Triodul-Penticostar. prima tipăritură în limba română. unde se stabileşte definitiv. Cartojan: “textele rotacizante au trecut din mână în mână şi prin còpii s-au răspândit din sat în sat şi din ţinut în ţinut până ce în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Epilogul Tâlcului Evangheliilor. Predoslovia Evangheliei cu învăţătură.. vol. 1561... Benkner. cu un Evangheliar slavon. se întoarce la Târgovişte. p. S-a luat ca exemplu (inexact) traducerea evangheliilor “den limba ovreiască pre limba grecească”. Tetraevangheliarul din 1561 şi Apostolul din 1563 pun problema raportului textelor coresiene cu textele maramureşene.cit. pentru alte texte coresiene. cartea e un amestec de ortodoxism şi luteranism. ce numai ce-au propoveduit sfinţii apostoli şi sfinţii părini”. 110 şi urm. P. După acest prim moment. în sudul Ardealului. 101. În răstimp de aproximativ 20 de ani. cu ştirea măriei lu crai şi cu ştirea episcopului Savei. Bucureşti.71 Activitatea din Braşov începe cu tipărirea Octoihului mic în slavonă în 1557.. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. episcopilor. 1581). op. Menţionarea numelui lui Oprea şi Liubavici indică faptul că diaconul a învăţat arta tipografică la Târgovişte. anume că la 12 martie 1559 primarul Braşovului. Coord. 298-303 (Epilogul Tetraevangheliarului. Revine la Braşov. Coresi şi-a dat seama că această carte va fi primită cu reticenţă.cit. unde tipăreşte din poruncă domnească în 1558. Literatura română veche. O astfel de şcoală funcţiona pe lângă Biserica “Sfântul Nicolae” din Schei. Totuşi. I. au fost puse în tipar de către diaconul Coresi”. pp. P. mai bine e a grăi 5 cuvinte cu înţeles. ca şi Psaltirea tipărită în 1570.29 cărţilor de care aveau nevoie. 1564. o carte de artă tipografică în slavonă. În 1559 tipăreşte Catehismul. Op. Coresi a tipărit toate cărţile de cult creştin mai importante: 1559 – 1561 – 1563 – 1564 – 1570 – 1570 – 1577 – 1570-1580 1581 – Catehism (Întrebare creştinească) Tetraevangheliar Apostolul (Lucrul Apostolesc) Cazania (numită şi Cazania I) sau Tâlcul Evangheliei. 14 capete: «În sfânta besearecă. v. Studiind această problemă. Ed. ţărâiei ungureşti”. Molitvenicul Liturghierul Psaltirea Psaltirea slavo-română Pravilă Evanghelia cu învăţătură Catehismul are o prefaţă în care se arată că s-au nevoit “neşte creştini buni şi scoaseră cartea den limba sârbească pre limba rumânească. p. fostul ucenic al lui Dimitrie Liubavici. Bucureşti.cit.74 71 72 73 74 P. op. şi ceilalţi senatori au reformat Biserica valahilor propunând catehismul spre citire şi învăţare. Cât de importantă trecea în ochii contemporanilor această carte o demonstrează cronicarii saşi Simion Massa şi Marcus Fuchs. V...

pe cale oficială. chiar traduceri maghiare ale unor texte. Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589. introd. Menirea bisericii. trebuiau prelucrate. este de a-i lumina pe cei săraci. 167-176. Ed. Text stabilit. “mişelamea”. Introducerea limbii materne în biserici este justificată din acest punct de vedere. spune Coresi. dar e un fapt de domeniul evidenţei că atunci când Coresi începe să traducă masiv în limba română şi să tipărească şi-a dat seama că operaţiile acestea vor cere mult timp şi efort. Aceeaşi preocupare pentru înţelegerea cuvintelor în care se face comunicare va dovedi şi Psaltirea slavo-română din 1577 (cu o reluare în 1589 de către Şerban Coresi). pp. pentru informare.. încă scrie la Corinth. Vedinaş să urmărească ideile coresiene la Varlaam. 7.30 Al Rosetti realizează un studiu comparativ al textelor şi găseşte texte identice. E vizibilă din întreaga sa activitate preocuparea pentru limbă. nu conţin idei calvine. p.cit. Op. şi indice de Stela Toma. cine ceteaşte să înţeleagă. le vor trăi şi cronicarii. păstrată până în zilele noastre. Ediţiunea Academiei Române. totuşi el are conştiinţa că se adresează tuturor românilor şi că acestora trebuie să li se ofere un instrument ales de comunicare în scris. Bianu şi Nerva Hodoş semnalează în Bibliografia românească veche (1508-1830). 155. ceea ce denotă o conştiinţă evoluată. N-a vrut să facă o lucrare formală din aceasta. în 1568. şi Pavel apsl. decât untunearec de cuvinte neînţelese într-alte limbi”. S-a dovedit că aceste psaltiri au la bază textul rotacizant al Psaltirii Scheiene.cit. Academiei. Activitatea lui Coresi se va resimţi de pe urma propagandei cavine. 52 şi urm. p. I.. Se pare că e a doua Psaltire tipărită de Coresi. şi Hs. tom I. ca atare nu puteau fi preluate aidoma.75 Există şi rezerve în legătură cu dependenţa tipăriturilor coresiene de manuscrisele maramureşene (Ion Gheţie. pentru ca ele să fie înţelese. Coresi va accepta ajutorul material oferit de Forro Miklós şi va tipări Cazania (1564). dar şi divergente.). ar fi înlocuit obstacolul limbii străine cu obstacolul dialectal. datorate dorinţei de precizie şi expresivitate a lui Coresi.. În epilogul Tetraevangheliarului. apoi Molitvenicul. zise. Maghiarii adoptă pe la începutul secolului al XVI-lea calvinismul. Dosoftei şi Antim Ivireanul. Ideile din predoslovia Cazaniei (1564) ni-l arată preocupat de accesibilitatea mesajului evanghelic. Mathei 109. V. că întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc ca şi alţii să învăţ. Textele în circulaţie conţineau multe forme dialectale. Această preocupare va fi transmisă secolului următor şi avea dreptate Tr. 1903. căci “cum vor putea popii carei nu ştiu (tâlcul. Bucureşti. n. Dacă nu ar fi făcut acest lucru. 683 şi urm. nu să stea de partea celor mari şi puternici. aşa cum s-a dovedit. exprimate. Coresi nu s-a sfiit să folosească. Psaltirea aceasta reprezintă prima psaltire tipărită în limba română. numai noi rumânii n-avem. . deşi au fost comandate de Pavel Tordasi. să putem înţelege noi. asemănătoare. un calvin. p.. dar că nu s-a păstrat. loc. Se face pentru cei de jos. mişelame”. 75 76 77 Op. pentru a menţine un anumit ritm de lucru în tipografia sa.76 Limba cărţilor sale conţine multe greşeli.cit. prin introducerea normelor calvine în Biserica ortodoxă. Aceleaşi stări de conştiinţă. Coresi reaminteşte cuvintele apostolului Pavel. că ar mai fi publicat una. Neobişnuit este atacul împotriva celor “răi” din ierarhia bisericească. 1967.n.) de ce nu înţeleg sfânta scriptură să înveţe mişelamea?” Liturghierul şi Psaltirea din 1570.77 Coresi îşi dă seama de importanţa demersului său: “Dacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu îi limba lor. În prefaţa cărţii sale expune idei apropiate de ale calvinilor: “acolo în biserică să se spue sfânta Evanghelie în limba pre care grăiescu oamenii. Însemnătatea activităţii diaconului Coresi se vede nu numai din multiplicarea în româneşte a cărţilor. străduindu-se să-i atragă şi pe români de partea lor prin tipărirea cărţilor sau. El şi meşterii lui ştiau că circulau în manuscris traduceri ale cărţilor religioase în limba română.

31 Din Pravila lui Coresi. Ocupă un loc de primă importanţă în istoria cărţii noastre vechi. în general. . va cunoaşte o circulaţie fără precedent în spaţiul românesc. Academiei. ajutat de Ştefan Herce.cit. care vor duce la fundamentarea limbii noastre literare. Cartojan vede în ea o sinteză a veacului al XVI-lea: “Traducătorii au ştiut să folosească frământările unui veac de muncă literară pentru a nimeri cuvinte expresive. se menţionează că manuscrisul slavon a fost primit din partea arhimandritului Serafim din Târgovişte: “Şi cu voia mitropolitului Serafim noi o detem diaconului Coresi…”. Coresi tipărise principalele cărţi de cult. Cuprinde primele două cărţi ale Bibliei: Bitia (Facerea) şi Ishodul (Ieşirea). care deşteaptă imaginaţia şi mişcă simţirea”. studiu filologic. Moise Peştişel. Se observă un progres net în ce priveşte claritatea limbii. Cazania aceasta. ca şi Psaltirea. şi Marian Diacul. Totul s-a facut cu sprijinul şi cheltuiala lui Francisc Geszty (“Gesti Frenţi”). Traducerea şi tipărirea se datorează propagandei calvine. 1968. Iosif Popovici publică un studiu în “Analele Academiei Române”. Panaitescu): “Creştinii trebuie să se ferească pentru a nu se amistui [amesteca] de oarece eresure”. Ed. ed. între 1570-1580. este o tipăritură foarte importantă din mai multe puncte de vedere. vol. Activitatea diaconului Coresi e cea mai rodnică din perioada la care ne referim. Aceasta demonstrează interesul Bisericii pentru opera lui Coresi. îngrijită de Viorica Pamfil.81 78 79 80 81 V. comandantul militar al Hunedoarei. Traducătorii arată în continuare că “cu mare muncă scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sărbească pre limbă românească”. făcută la Cluj). numită şi Cazania a II-a (1581). protopopul Hunedoarei. (Palia < gr.. Obligaţia aceasta şi-a luat-o episcopul Ardealului Mihail Tordaşi. De tipărire s-a ocupat Şerban. N. Manuscrisul de la Ieud. Multă vreme au fost crezute aceste afirmaţii. nu se mai află decât 12 foi într-un codice din Ieud. V. Vocabularul e mai bogat. e o tipăritură reprezentativă. raspândită în mii şi mii de exemplare. pe cheltuiala căruia se publică. Predosloviile si postfeţele sale expun idei valoroase pentru acea vreme. În Predoslovie. dar Iosif Popovici şi Mario Roques (1913)80 au dovedit că s-a recurs la o traducere după textul maghiar al Vechiului Testament (o traducere a lui Gaspar Heltai. “propovăduitorul Evangheliei” din Lugoj şi Archirie. Traducerea se distinge prin frumuseţea şi vioiciunea limbii. căruia i s-a adăugat şi un text latin. e autentic ortodoxă. ea se impune ca un instrument obişnuit de lucru în şcoli. spune Luca Hirschel. Cuvintele amintesc de afirmaţiile lui Coresi. se pare. 1911. care interesau mai mult viaţa Bisericii. Sunt pomeniţi ca ajutoare ale lui Coresi la tipărire popa Iane şi popa Mihai. Ed. Bucureşti. dar nu reuşise să traducă şi să tipărească Vechiul Testament. Op. Text stabilit. “propovăduitorul Evangheliei” în Sebeş. studiu de limbă şi indice de Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie. Cartea. palea = “veche”). 65. Bucureşti. Prin Coresi. dar nu se găseşte nici o aluzie la aceasta în cuprinsul ei.P. dascăl în Sebeş. 79 Vede lumina tiparului pentru prima dată o traducere în limba română a Vechiului Testament. Mario Roques publică un studiu la Paris despre Palie. 33. Consemnăm atacuri împotriva Reformei (aşa cum arată şi P. Academiei. p. fiul lui Coresi. judele Braşovului. 1977.78 Evanghelia cu tâlc (cu învăţătură). se creează o altă mentalitate despre valoarea scrisului în limba română şi a scrisului. din 1551. Palia de la Orăştie Datată 1582. tipărită. biserici. În prefaţă se arată că traducătorii au iniţiat publicarea cărţii văzând cum “toate limbile înfloresc întru cuvintele sfinte ale lui Dumnezeu” şi că “numai noi românii nu le avem pre limba noastră”. Efrem Zacan.

Cazania82 lui Varlaam. . Şapte Taine ale Besearecii (1644). într-o clădire. Varlaam este cel dintâi prelat care are curajul să pună deschis problema folosirii limbii române în Biserică. 33. slujbă religioasă de laudă şi invocare a Sfintei Fecioare Maria. cu groasa slovă ceteaţă. Paraclis: 1. Se plânge de “lipsa dascălilor şi a învăţăturei”. În 1618 avea tradusă din limba slavonă Leastviţa (Scara) lui Ioan Scărarul. o scriere cunoscută în epocă..cit. Istoria literaturii române. În tipografia înfiinţată. Are două prefeţe şi propune pagini de proză artistică în limba română. carte care cuprinde predici sau povestiri cu privire la textele evanghelice. Stihuri la stema domniei Moldovei: “Deşi vedzi cândva sămn groaznic / Să nu te miri când să arată puternic. Autorul afirmă străduinţa de a scrie pentru toţi românii. a lui Iisus. Cazania a fost alcătuită din porunca lui “Vasilie voievod” iar autorul “dăruieşte acest dar limbii româneşti”. cetind şi ne plăcură şi le-am scris voo. VARLAAM (?-1657) Publică în 1643 Carte românească de învăţătură duminecele preste an şi la praznicele împărăteşti şi la svânţi mari. nu rumân. de faptul că şi învăţătura care mai este se pierde. Manolecu. în 1628. A doua prefaţă. când Varlaam se afla într-o solie în Ţara Românească şi a găsit la Udrişte Năsturel catehismul calvinesc. 2. a unui sfânt. de luptele pentru libertate ale lui Mihai Viteazul. / Cap de buăr şi la domnii moldoveneşti / Ca puterea aceii hieri să o socoteşti / De unde mari domni spre laudă ş-au făcut cale / Decolo şi Vasilie vodă au ceput lucrurile sale. Şerban şi Marian. Se precizează în continuare că e nevoie “sieşi pe limba sa ca să înţeleagă fieşcine”. Demn de relevat rămâne un fapt: se foloseşte pentru prima oară cuvântul român. rugăciune. indiferent în provincie se află. candidează la scaunul Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol (1639). îl vizitase şi pe Petru Movilă). Apud N.83 iar N. Prima prefaţă se intitulează semnificativ Cuvânt împreună cătră toată seminţia românească şi e alcătuită în numele lui Vasile Lupu. 3. războaiele din toate provinciile. cât şi să folosească o limbă aleasă. este desigur o parte originală. afirmând că slavona nu mai era înţeleasă de popor. op. G. Iorga remarca : “În această operă masivă. A fost egumen al Mănăstirii Secul (prin 1610). Ivaşcu compară Cazania cu Biblia lui Luther în ce priveşte rolul ei în cultura română. a putut scoate multe din cărţile sale.cit. de tăietură galiţiană. fiindcă “acuma nice atâta nime nu învaţă”. op. meşterii tipografi spun: “Dându în mâna noastră ceaste cărţi. p. lângă o biserică. arată motivele care l-au îndemnat să traducă şi să publice cartea: “limba noastră românească n-are carte pre limba sa”. cuprinde 74 de predici şi se deschide cu câteva versuri. p. Numele mirenesc al lui Varlaam era Vasile Moţoc. şi le citiţi”. Are un rol important în aducerea tiparului în Moldova (când fusese sol.84 82 83 84 Cazanie: 1. Mitropolit între 1632-1653. printre care: Cazania din 1643.32 Ea încheie veacul al XVI-lea. capelă în interiorul unui cimitir. cea mai importantă lucrare a sa.. 2. Răspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645). dar stilul este al autorului: Varlaam a lăsat toată învăţătura câtă o ştia şi o putea şti şi a vorbit pe înţelesul ţeranilor săi”. Cuvânt cătră cetitoriu. spre sfârşit. români. Observăm idei foarte apropiate de ale lui Udrişte Năsturel. predică prin care se explică un pasaj din Evanghelie. Ultima carte este prima lucrare polemică religioasă şi se pare că a fost publicată la Mănăstirea Dealu. duhovnic al lui Miron Barnovschi şi sol al acestuia la ruşi. / Că puternicul puterea-l închipuiaşte / Şi slăvitul podoaba-l schizmeşte. 149. primele versuri româneşti tipărite.. Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu (1645). care va fi zguduit. de schimbările. / Cu învăţături ce în ţara sa temeluieşte / Nemuritoriu nume pe lume şie zideşte”.

Varlaam este primul nostru povestitor. / Nu atâta grija şi frica începutului. fortuna labilis) sau care vor fi reluate în etapa literară următoare. vorbeşte pe înţelesul tuturor. atâta-l tămpină Dumnedzău cu mila sa şi-l cuprinde cu agiutorul său. într-un stil sfătos. dacă intrăm în fumul păcatelor. povestea alungării lui Simeon din mănăstire şi readucerea lui. atunci sântu mai veseli ochii şi mai curaţi şi sănătate dobândesc din văzduh curat. p.. dar şi preluări din paginile lui Eftimie. ucigător al unui balaur. Se întâlnesc în Cazania lui Varlaam câteva teme de circulaţie în literatura veche (de exemplu. Destulu-ţi iaste cât ai petrecut în răutăţi. Ibidem. dar obţinând tocmai de aceea probabil un mare efect emoţional”. Ca şi dialogurile. liturgică (predicile sunt însoţite de evangheliile respective) şi hagiografică (povesteşte vieţi ale sfinţilor). înainte de Dosoftei sau Neculce. N. de să plimbă pre lângă izvoară de ape curgătoare. Unele pasaje amintesc de basmele populare. Manolescu. fără nici un savantlâc. că de mult te aşteaptă”. Iată stihuri la începutul părţii a doua.85 Iată o mostră: “Cu adevăr să veseleaşte Dumnezeu de pocăinţa păcătoşilor. Agiunge-ţi cât ai făcut voia diavolului.”. Găsim şi legenda sfântului Ioan alcătuită de Grigore Ţamblac. greu de identificat. cela ce nu iubeaşte perirea păcătosului. Şi numai cât gândeaşte păcătosul să se scoale din păcate şi să să întoarcă la pocăinţă. ce tot pre uscată. o mânuire cu dexteritate a resurselor lexicale ale limbii române. Varlaam dezvăluie o anumită sensibilitate în faţa lumii. probabil primele din proza noastră. Scoală şi tu din păcatele tale. unde se povestesc vieţi de sfinţi: “Valuri multe rădică furtuna pre mare / mai vârtos gândul omului întru lucru ce are. presărând explicaţiile cu întrebări retorice şi cu îndemnuri. aşa cum se poate observa din următorul fragment: “Când petreace omul în fum. “Moralistul creştin. Întoarce-te acum bine de unde ai eşit rău.M. şi altă soţie nu mai cearcă”. 34. 35: “Extraordinară este. nimeni n-a scris în româneşte o nuvelă comparabilă cu aceasta a lui Varlaam. iară dracii să scârbesc. patriarhul Târnovei. p. sau Matei al Mirelor şi Sinaxarele lui Maxim Margunios. Chiar autorul spune în predoslovie că e “din multe scripturi tălmăcită”. părăseşte şi tu faptele cele reale. atunci-i lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului doru-l ochii şi orbesc. prin efectele create cu resurse ale oralităţii. Cititorii şi ascultătorii vor fi savurat legende ca acelea despre Sfântul Nicolae sau Sfântul Mucenic Tiron. suspină..33 Cazania este o carte de omiletică în primul rând (partea I şi o secvenţă din partea a II-a). şi-a dat seama de importanţa acesteia pentru literatura cultă. Apropie-te cătră Dumnedzău. păcătoase? Ce te leneşti? Ce aştepţi? Fost-ai soţ feciorului celui curvariu când au fost în păcate? Fii-i soţ ş’acum când să pocăiaşte. Izvoare multiple. spune N. Prin felul cum organizează materialul faptic în relatarea unor întâmplări.. lăcrămadză şi tu ca dânsul. Aşea şi noi. în urma unui vis al arhimandritului. Deci ce te părăseşti. Varlaam trece de la pasajele de exegeză religioasă la pasaje narative.” . fraţilor. iară dacă iase la văzduhul curat şi la vreme cu senin. Omiliile lui Calist n-au fost singurul izvor al Cazaniei. Cele peste 1000 de pagini reprezintă forma cea mai îngrijită a limbii române din prima jumătate a secolului al XVIIlea. Cadzi cătră mila lui. Manolescu arată că asemenea relatări capătă extensiuni de nuvelă şi-l consideră pe Varlaam “precursor al lui Neculce”86. Cele trei compoziţii în versuri ating sonorităţi şi ritmuri surprinzătoare pentru începutul de drum. mlădiat după cerinţele accesibilităţii. spune N. Înainte de Neculce. Acest titlu de glorie i-l dau episoadele din viaţa sfinţilor. 85 86 Ibidem. Un precursor este Varlaam şi al lui Creangă prin uşurinţa cu care mânuieşte vorbirea directă şi indirectă. Detaliile psihologice şi de tot felul sunt cu deosebire izbitoare. ceea ce ne determină să credem că. cum este legenda turturelei rămasă fără soţie şi care “de jele nicedănăoară nu să pune să şadză pre creangă verde. Paginile de proză se remarcă prin varietatea modalităţilor discursului. istorisiri care creează o lume pusă în mişcare de forţa invincibilă a sufletului însetat de credinţă. / cât grija şi primejdia sfârşitului”.

din multe puncte de vedere. alţii întralt chip. le-au adoptat întocmai. Ed. Scopul lui Gh. dar şi fiecărui. craiul Ardealului laudă încuviinţarea dată de conducătorul de atunci al provinciei pentru tipărirea cărţii. ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări. Emilian. deci au recurs la împrumutul de cuvinte. dar cu anumite particularităţi fonetice (hire. Academiei. Chiriacodromionul (tipărit la Bălgrad. Bucureşti. au vase. ba chiar evitate. Cităm din ediţia scoasă după 340 de ani (1988) la iniţiativa episcopului de atunci al Alba Iuliei. cu mare socotinţă den izvod grecescu şi slovenescu. Pentruaceaia cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă tot grăind un lucru unii într-un chip. încă neci într-o ţară toţi într-un chip. cumu-i sinagoga şi poblican şi gangrena şi pietri scumpe. cu naturaleţe. Ultimul alineat al Predosloviei cătră cetitori a fost îndelung comentat de către cercetătorii trecutului nostru literar. el însuşi fiind calvin. noi derept aceaia ne-am silit den cât am putut. că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle. p.) sau ezitări (hiecărui. Nu este singura carte tipărită de Simion Ştefan. La început se fac precizări despre actul traducerii şi dificultăţile pe care le-a presupus. carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt. Rákóczy I era atragerea românilor la calvinism. în toate provinciile româneşti. orientare sigură în dificultăţile pe care le presupunea evoluţia limbii în acel moment: “Aceasta însă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţărâle într-un chip. se prezintă idei care dovedesc o conştiinţă fermă despre unitatea de limbă şi neam. au consultat izvoade “greceşti. Pentru prima dată slavonismele sunt mai rare. aşia şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi. să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi. Cuvânt înainte de episcopul Emilian şi un Studiu introductiv de Florica Dimitrescu. Autorii arată că o serie întreagă de cuvinte n-aveau corespondent în limba română şi. a oferit un model de limbă respectat în toate mediile cărturăreşti ale epocii. originar din Ţara Românească. Când. au alte multe nu le numescu într-un chip. Traducerea a fost începută de ieromonahul Silvestru. giudeţ. Varlaam face eforturi să fie pe înţelesul tuturor. sârbeşti şi latineşti”. Fraza se desfăşoară liber. de şi-au amestecat cuvintele cu alte limbi. traducerea integrală a Bibliei. dar. 87 88 În secvenţa din Istoria literaturii române. mult deosebită de fraza greoaie din manuscrisele şi tipăriturile româneşti ale secolului anterior. Într-o formă concentrată. cale de îmbogăţire a limbii viabilă şi azi: “iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodu grecescu. se tipărea la Mănăstirea Dealu Evanghelia învăţătoare. Cele două predoslovii pun probleme foarte importante pentru istoria limbii şi literaturii noastre. Noul Testament pregăteşte. op. noi încă le-am lăsat greceaşte. ci 1-au “posleduit” (verificat). iară să nu vor înţeleage toţi. gios. s-au ţinut mai aproape însă de izvodul grecesc. SIMION ŞTEFAN (?-1656) Mitropolit al Transilvaniei. . 367. pe bună dreptate. expresivă. la Alba Iulia. săvârşindu-se din viaţă. pre limbă rumănească cu îndemnarea şi porunca denpreună cu toată cheltuiala a măriei sale Gheorghe Racoţi”. Predoslovia cătră cetitori a reţinut atenţia prin câteva idei noi. nu-i de vina noastră. O limbă mult apropiată de limba actuală. “izvodit. şi cartea grecească iaste izvodul celorlalte”88. Astfel. pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşia”. prin urmare. fiindcă în 1651 scoate o Psaltire.. tipăreşte pentru prima dată în limba română Noul Testament (1648). Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii. Cazania lui Varlaam a avut o circulaţie foarte întinsă. văzând că alte limbi încă le ţin aşia. au veşmânt. Predoslovia cătră Măriia Sa. fiecine). “ştiind că Duhul Sfânt au îndemnat evangheliştii şi apostolii a scrie în limbă grecească Testamântul cel nou.cit. care nu s-au mulţumit să preia textul. cum spune precizarea de pe foaia de titlu. Cazania a contribuit la fixarea anumitor norme ale limbii literare. dziuă etc. 1699) o reproduce pur şi simplu. a fost continuată de cărturari anonimi.34 Liviu Onu87 consideră Cazania “o sinteză a normelor limbii române literare din epocă”. se preiau texte din cartea lui Varlaam. de nu grăescu toţi întrun chip”. în 1644.

precum şi alte texte însoţite de comentarii. Florica Dimitrescu remarca faptul că prin explicarea unor cuvinte în glose avem “începutul unui dicţionar de sinonime în special şi al unuia explicativ în general. Sunt texte care nu au cunoscut traduceri înainte (Apocalipsa). text nepăstrat. a împrumuturilor de cuvinte şi. un moment de limbă română de primă importanţă în secolul al XVII-lea. glosele. Ştefan Ciobanu92 studiază raportul cu aceste texte şi aduce în discuţie. Istoria literaturii române. în ed. prin care sau pus bazele limbii literare unitare germane90. O dovadă a folosirii traducerii făcută de spătar Vechiului Testament este şi includerea unui text cu caracter filozofic 89 90 91 92 Dr. Florica Dimitrescu. Sibiu. Limba scrisă trebuia să devină unitară. 72. mai mult sau mai puţin îndepărtate de trunchiul comun. S. . Nici una din traducerile ulterioare nu va ignora acest monument de limbă românească. “Principiul circulaţiei cuvintelor”. E pomenit în Predoslovie Gherman de Nissa şi “acei dascăli ştiuţi foarte bine den limba elenească”. Întâlnim aici. Traducătorii n-au făcut operă de pionierat. de asemenea Biblia de la Blaj (1795). fiindcă numai aşa mesajul paginilor sfinte va putea fi primit. Palia de la Orăştie (1582) a lui Şerban Coresi.35 Deci traducătorii observă că limba română prezintă diferenţieri dialectale. Sextil Puşcariu asemăna această predoslovie cu prefaţa Bibliei tradusă de Luther în germană. Nu se cunosc cu siguranţă toţi colaboratorii. În primul rând. explicaţiile dovedesc o conştiinţă modernă a editării textului. apoi. Biblia de la Bucureşti a fost tradusă în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (e tipărită chiar în anul morţii sale) de fraţii Radu şi Şerban Greceanu. 308 şi urm. care reproduc în mare parte textul Bibliei de la Bucureşti. Cele 24 de predoslovii la cărţile Noului Testament. sugestive pentru nivelul intelectual foarte înalt al traducătorilor. “Sumele” (rezumatele) din fruntea fiecărui capitol. dar care dovedesc aceleaşi virtuţi literare. ca şi alţi cercetători.cit. chiar şi trei predoslovii. reperul la care se raportau diferitele variante regionale. oferă soluţii judicioase în text. prin sugestiva comparaţie a cuvintelor cu banii. 1981. pp. Biblia de la Buzău (1854-1856). Importanţa lingvistică a “Noului Testament de la Bălgrad”. Puşcariu. în care se dau explicaţii despre cărţile respective. deja de mare autoritate în epocă. îndrumaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino. expus mai târziu de B. precum şi “alţii care s-au întâmplat”. Op. Bucureşti. Biblia de la Bucureşti (1688) Prima traducere integrală a Bibliei tipărită în limba română reprezintă o sinteză a eforturilor de traducere de aproape două veacuri în toate provinciile româneşti. Biblia lui Şaguna (1856). Traducerea realizată la Alba Iulia rămâne o piatră de hotar în literatura noastră. îşi are aici originea 89. ca limbă normativă.P. Hasdeu. 1930. Evangheliarul lui Coresi (1561). cu unele etimologii ale limbii române”91. o primă exprimare despre limba literară.. Biblia de la Bucureşti îi va prelua textul. p. textul traducerii făcute de Nicolae Milescu Spătarul în anii 1661-1664. 106. Traducătorii Noului Testament pun problema neologismelor. sunt adevărate exegeze biblice. când se afla la Constantinopol. dar despre care vorbeşte un manuscris (“un izvod scris cu mâna pre care l-au fost prepus Nicolae Spatariul moldovean dascăl şi învăţat în limba rumânească”). Epoca veche.cit.. Operă monumentală. pentru Vechiul Testament. p. p. explicabile prin influenţele exercitate de limbile cu care au venit în contact cei “răsfiraţi”. Noul Testament de la Bălgrad al lui Simion Ştefan. nu numai atât. 1988. dar că se impune necesitatea de a realiza o variantă a limbii care să fie înţeleasă de toţi. Antonie Plămădeală dezvoltă ideea în Dascăli de cuget şi de simţire românească. pentru că aveau la îndemână o serie de texte. ci de desăvârşitori. 92.

operă de artă literară. . după moartea mitropolitului Teodosie. 1713). ridicarea în abstract. Domnitorul îl pune să tipărească Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691). Iară pământul era nevăzut şi netocmit. Ceaslov (1715) ş. traducătorii s-au lovit de dificultăţile lipsei de corespondenţe pentru anumiţi termeni. căci în seama mea v-au dat stăpânul 93 Catavasie: primul imn dintr-o cântare a unui canon despre pogorârea lui Iisus în infern. Antim a fost chemat în ţară de Constantin Brâncoveanu pentru desăvârşirea politicii sale culturale (pe la 1690). “De naţi ştiut până acum. persuasiunea. Ca mitropolit. care iniţiază şi publică o nouă traducere. au confruntat cu textele greceşti şi slavoneşti pentru a obţine o limbă accesibilă. precum să citesc la cea elinească”. Şi întunearec zăcea deasupra preste cel fără de fund. coborârea în concretul exemplului. Raţiunea dominantă (în Biblie. Traducătorii au comparat textele pe care le-au avut la dispoziţie şi au ales variantele cele mai izbutite. Şi zisă Dumnezău să să facă lumină. devenind egumen al mănăstirii Snagov. prin Didahii. Au lăsat aceşti termeni aşa cum au fost găsiţi. fără egal în literatura noastră veche. tipăreşte 14 cărţi în limba română. Se ştie că în vremea lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu se încearcă introducerea limbii greceşti în biserică. rugăciunile şi cântările vecerniei. datorată prestigiului de care sa bucurat. iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii câţ sunt în Ţara Rumânească. A lui Iosip la Macavei carte. cu Hrisant Notara (Ierusalim). prin extindere. Liturghier (1713). Pasajul e un poem al genezei. liturghiei etc. predica. spune mitropolitul. b.. cu toate deficienţele semnalate la un secol de Samuil Micu. Biblia de la Bucureşti s-a impus ca text de referinţă în traducerile ulterioare. au avut consecinţe asupra procesului de modelare a limbii noastre literare în veacul următor. devenit în 1705 episcop de Râmnic. Originar din Georgia. Tipărirea la Râmnic şi Târgovişte a unor cărţi religioase în româneşte a avut darul să contracareze tendinţa: Antologhion (1705). greacă şi slavonă. e ridicat în scaunul de mitropolit al ţării. iar între 1708-1716 mitropolit al Ţării Româneşti. tradus de N. Şi să făcu lumină. Milescu. Ajunge foarte preţuit de domn şi popor. Octoih (1712). pasajele narative capătă cursivitate. contribuind astfel la îmbogăţirea limbii prin neologisme: “încăş având pildă pre tălmăcitorii latinilor şi slovenilor. omilia. În 1708. Molitvenic (1706. muzicalitate inconfundabilă. Octoih slavo-român (1706). Ca şi în Noul Testament de la Bălgrad.36 atribuit lui Josephus Flavius. expresivă. el ridică. familiaritatea. Didahiile sunt sărbători ale cuvântului românesc. slavonismele. cu Ilie Miniat (Veneţia. Contemporan cu Bossuet (Paris). Acest fapt şi circulaţia foarte mare. fiindcă autorul stăpâneşte toate elementele registrului oratoric: solemnitatea. utreniei. Se înlătură arhaismele. apoi. la nivelul exigenţelor unei alte etape din evoluţia limbii noastre. de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă din păgâni şi din cei ce nu sunt de o lege cu noi. la rang de eseu teologic.a. pilda. Iată un pasaj din Facere: “De-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi pământul.”. Catavasier (1714)93. Textul Bibliei de la Bucureşti foloseşte elemente lexicale şi forme gramaticale accesibile cărturarilor din toate provinciile. Oratoria religioasă ANTIM IVIREANUL (1660-1716) Este unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai oratoriei religioase la noi. Antim a dovedit calităţi deosebite de păstor al credincioşilor şi de orator. iar fraza. Pentru sângurul ţiitoriul gând). precum aceia aşa şi ai noştri le-au lăsat. Catavasier: carte de ritual ortodox care cuprinde catavasii. exaltarea ş.. 2. şi de n-au fost nimeni să vă înveţe. Şi duhul lui Dumnezău să purta deasupra apei. Constantinopol).a.

Democrit. voile vegheate. El începe de fiecare dată fără ocolişuri. bineînţeles. la Bucureşti şi Târgovişte. cum sunt Alexandria şi Fiziologul. miniaturi. ci nu ne dă mâna. când insinuant. zugrăvit. în legătură cu un episod noutestamentar potrivit zilei în care ţinea predica. predicile lui Ilie Miniat au fost publicate în 1718. p. nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru creştinului şi bem sângele şi bem sudoarea feţei cu lăcomiile şi nesaţiul ce avem. Din predici. înfăţişează genealogia domnului nostru Iisus Hristos. când mânios şi batjocoritor. în primul rând Vechiul şi Noul Testament. ameninţă. îl dă pe mâna unor ostaşi ca să-l ducă la Athos. A susţinut participarea alături de Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir la lupta antiotomană (1711). vinovaţi de starea de necredinţă în rândul celor de jos. apărută în 1972 la Ed. Didahiile (cuvânt grecesc) au fost publicate pentru prima dată în 1886 de Ioan Bianu.94 Două sunt titlurile care reprezintă opera originală a lui Antim Ivireanul: Chipurile Vechiului şi Noului Testament (1709) şi Didahii (“predici”). dar pe drum e măcelărit de aceştia (sept. va izbucni şi va avea consecinţe foarte grave. lăcomia de avere şi de funcţii. că avem nevoi multe şi dări. a fost acela de predicator. 1911. 1983. Sfera strict teologică e depăşită. Domnia lui Ştefan Cantacuzino. 227). fiul stolnicului. actuala mănăstire Antim (1715). Acest lucru nu convenea domnitorului. Mavrocordat. care se datorează folosirii aceloraşi izvoare. să le trezească. cicăleşte. de exemplu. după pilda lui Ioan Gură de Aur şi Theophilact. Predicile sunt foarte interesante. Antim doreşte să mişte sufletele. nici boieri. să învioreze conştiinţele.. stabilind rapid contactul cu auditoriul său: întreabă şi se întreabă. . ceartă sau blestemă. vânzările şi pârile ce facem unul altuia. Păcatul pârei i se pare 94 95 96 97 Domnitorul îl acuză (24 de capete). Ed. care cultiva o atitudine vag neutră. ce urcă până la Adam. Prefaţă la Antim Ivireanul. după moartea lui Antim. p. captează atenţia prin profeţii temerare. dar şi printr-o smerită recunoaştere a propriei nevrednicii. prigoana celor mai slabi. făţăriile. Minerva. Chipurile. precum şi pe cei care. lirismul învăpăiat merge mână în mână cu «tâlcuirea închipuirilor»”. Hesiod ş. “Când mergem să ne ispovdim. Iorga greşeşte. clevetirile. ca să-l surpăm din cinstea lui. ca şi din cronicile muntene. desigur. Antim Ivireanul demonstrează că posedă o cultură întinsă prin citarea unor filozofi ca Aristotel. din ordinul domnitorului. Didahii. apare tabloul unei societăţi zguduite de comploturi boiereşti. dar suspiciunea va rămâne. “Nu spunem.cit. care dovedesc talentul autorului. 1915). va duce la întemeierea unei mănăstiri dedicată tuturor sfinţilor. Bucureşti. Iorga de cuvântările lui Ilie Miniat şi Hrisant Notara. zice mitropolitul folosind pluralul persoanei întâi. Antim nu cruţă pe nimeni. dar până la 1915 cunosc patru ediţii (1888. zavistia. mai ales prin trimiterile la viaţa contemporană. Minerva. porunceşte. acceptau jocul lor. Manolescu 97. Relaţiile se vor restabili. şi avem casă grea.37 Hristos să vă pasc sufleteşte. Textul e însoţit de o dedicaţie pentru domnitor. reaminteşte. sesizează contrastele sociale. Antim denunţă defectele trupeşti şi sufleteşti. predici ţinute în timpul lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino. Cea mai bună ediţie este cea din 1962 a lui Gabriel Ştrempel. Recurge şi la cărţile populare. Predicile au fost apropiate de N.a. care se va ocupa şi de ediţia critică de Opere. în care se dezvinovăţeşte cu demnitate. “Meritul cel mai mare al lui Antim. nici preoţi. ci zicem: am face milă. din interese meschine. îl destituie pe Antim (pentru atitudinea împotriva turcilor). şi copilaşi can gloată şi oameni mulţi cari să ocrotesc pe lângă noi”. Antim improvizând. e când blajin. alimentat şi de intrigile duhovnicului domnului (care urmărea scaunul de mitropolit).96 Există unele interferenţe. Ura pe turci. Florin Faifăr (v. care asupreau şi această a doua patrie a lui. 1895. primul domn fanariot. ci spunem că am mâncat la masa domnească miercurea şi vinerea peşte şi în post raci şi untdelemn şi am băut vin”. arată N. strâmbătăţile ce facem totdeauna. de aceea elaborează cu atenţie. şi de gâtul meu spânzură sufletele voastre”. dar şi prin elementele lirice. în duminicile şi sărbătorile mai importante95. dar şi seduce. când vehement. demonstrează că N. Se păstrează două scrisori de răspuns. Conflictul dintre mitropolit şi domn.. desene. pentru că. 1716). ca pre nişte oi cuvântătoare. pârele. Sunt 28 de Didahii. Anaximandru. Op. 38. spune mitropolitul..

Antim anatemizează înjurăturile: “Ce neam înjură ca noi. înţelegerea duhovnicească din îndemnul spre îndreptare. Eugen Negrici. poliţiile. de cuminecătură. “mreaja învăţăturii”. Antim ia din Sfânta Scriptură un pasaj în interiorul căruia introduce forţa poetică a metaforei şi găseşte. înfricoşările vrăjmaşilor. din speranţa în perfectibilitatea fiinţei umane ori stau alături de pasaje de un lirism intens. de cruce. de lege. când apostolii rătăcesc pe mare şi se sperie de furtună cerând ajutorul Domnului) ca fapt de viaţă fundamental. 171. prin intermediul căruia se exprimă voinţa lui Dumnezeu. Aleasă iaste. când vorbeşte despre Marele Mucenic Dimitrie “izvorâtoriul de mir asupra cutremurului”. crăiile. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile. de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim înşine legea?!” E de observat aici ironia enumerării. domniile şi oraşele. Multe pasaje sunt adevărate poeme în proză. Tocmai de aceea. pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea”. vorbeşte de o anumită “schemă” a persuasiunii: un sistem de referinţă (personaj religios. Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele să întâmplă în toate zilele. supuşii. fapte. de colivă. în Antim. ca urmare. mulţimea norodului. Logos şi personalitate (1971)98. care ne dă idee despre cunoaşterea realităţii umane a vremii. de mormânt. supărările. repetiţia. adică dezvoltarea pe baza maximelor. Există un sens dincolo de gesturi. Logos şi personalitate. comparaţia (luna e “stăpână a mării”. predicile sale rămân în multe privinţe actuale. Antim. Norii ce negresc văzduhul. Predica lui Antim Ivireanul urmează un tipic anume: introducerea în subiect şi formula de adresare (cu smerenie şi umilinţă creştină). fulgerile ce orbesc ochii. necazurile ce ne vin de la cei din afară. de ispovedanie. defectele pe care le înfierează predicatorul nu sunt numai ale vremii de atunci. Mânuirea registrelor se face cu desăvârşire. dialogul. ironia. cum este cel al laudei Sfintei Fecioare: “Aleasă iaste ca revărsatul zorilor pentru că au gonit noaptea şi toată întunerecimea păcatului şi au adus în lume ziua cea purtătoare de viaţă. exordiul. încheierea. Cuvintele trec pentru prima dată printr-un proces de resemantizare. cu îndemnuri şi sfaturi creştineşti de înlăturare a păcatelor din viaţa proprie. carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură. Iată cum dezvoltă Antim o imagine. de incontestabilă poezie. sunt cei ce călătoresc şi se află în nevoe. antiteza. neaşteptatele pagube. de lumânare. cei mari şi cei mici.38 cumplit şi-i sfătuieşte pe preoţi ca de va veni cineva la spovedit şi va avea acel păcat să fie lipsit de sfânta taină şi chiar să i se interzică intrarea în biserică. actualitatea lor hrănindu-se din continua luptă cu răul din existenţa umană. De fapt. Registrul disponibilităţilor expresive ale lui Antim Ivireanul este foarte colorat. Aleasă iaste că iaste nor carele n-au ispitit nici o greime a păcatului”. Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna. principiilor evanghelice. Bucureşti. de morţi. Ed. nici linişte. ca măcar de au si născut între mărăcinii nenorocirii cei deobşte. bogaţii şi săracii. iar nu şi-au pierdut niciodată podoaba albiciunii. tunetile ce înfricoşează toată inima vitează sunt întâmplările cele de multe feliuri. întâmplări. . Negrici. sensuri la care cititorul / ascultătorul nu s-ar fi gândit. Aleasă iaste că iaste izvor carele cu curgorile cereştilor bunătăţi adapă sfânta biserică şi tot sufletul creştinesc. citite azi. o propunere către atenţia ascultătorilor. eveniment sacru. aspectelor din realitate. p. interogaţia retorică. întru care niciodată n-au oamenii odihnă. găseşte imagini plastice pentru a-şi sublinia ideea (apostolii Petru şi Pavel sunt comparaţi cu Soarele şi Luna). 1971. de suflet. la “octomvrie 26”: “Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură. pe care noi trebuie să-l desluşim. Indignarea şi violenţa de limbaj contra păcatelor întâlnesc totdeauna mila.a. El concepe faptul evocat (cum este cel anterior pasajului citat. de prescuri. ca să poată exprima ceea ce trebuie să ajungă la corpul sufletesc (la “urechile inimilor”) să impresioneze şi să convingă. tratarea sau descifrarea tâlcurilor. imagine regăsită mai târziu la Eminescu). jafurile. Minerva. Antim foloseşte metafora. de botez. robiile.. Aleasă iaste că iaste chiparos carele cu nălţimea covârşeşte ceriurile şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea. înfăţişate într-o lumină izvorâtoare de pilde morale). 98 E. dările cele grele şi nesuferite. Patriarhul vorbeşte de “urechile inimilor noastre”. de comândare. “undiţa cuvintelor” ş. că iaste crin.

p. de Roman (1659). an IV (1972). p. confruntându-l cu faptul. pre învăţat. de geniul lingvistic al lui Antim. arta literară şi sentimentul comunicării duhovniceşti cu cei cărora li se adresează. cap. Se remarcă în acest sens predica de la Duminica Floriilor (Cuvânt de învăţătură şi umilinţă la Duminica Floriilor) şi cea de la Duminica Vameşului şi Fariseului. Negrici în Figura spiritului creator. şi pe bună dreptate.a. necum o conştiinţă poetică. îl găsim între călugării Mănăstirii Probota. Versurile “la stema ţării” erau caracteristice începutului şi dovedeau o modestă realizare artistică. Şi era neam de mazâl. Dosoftei s-a născut într-o familie de origine aromână. op. În 1649. parabole. antifraza. “Geniul lingvistic” al lui Antim este ilustrat de varietatea neaşteptată a figurilor retorice: antiteza. asindetul. în 1671 mitropolit. Negrici. dar e nevoit să fugă în Polonia. chiasmul. 4. Rareori însă vom mai întâlni o asemenea îmbinare între accesibilitatea cuvântului său. 45. . 1978. Cartea Românească. apostolilor. Se numea. rugăciunea. Negoiţescu. 7. enumeraţia.. latineşte. S-a vorbit. epanolepsa. ÎNCEPUTUTRILE POEZIEI ROMÂNEŞTI POEZIA RELIGIOASĂ DOSOFTEI (1624-1693) “Ctitorul poeziei lirice româneşti”100 creează cel mai important moment de versificaţie cultă din literatura noastră veche. metagoga. anafora. Asemănarea Sfinţilor Apostoli cu Soarele şi Luna duce la formulări ca: “Multe feliuri de vrednicii. catacreza. “Argeş”. evenimentul). Psaltirea în versuri (publicată în 1673. Ed. anumite pilde.39 agresiunea (întoarcere spre public. multe limbi ştie. de unde va reveni în 1675.99 V. dar rod al unui efort îndelungat. personajul. prozopopeea. Ion Neculce îl evocă în letopiseţ: “Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. trupească şi spre mântuire. având ca exemplu desluşirile pe care le făcea Mântuitorul când tâlcuia ucenicilor. metonimia. analogia ş. Antim vede în cele trai învieri săvârşite de Iisus (a fiicei lui Iair. E. sfătuirea în duh creştin şi. 25-48. Antim realizează demers hermeneutic. înainte de a se călugări. apoi. pp. Dimitrie Barila. apoi ajunge episcop de Huşi (1658). Euforia noviciatului. Antim coboară predica din zona speculaţiei teologice în sufletul mulţimii. preocupată de resursele poetice ale limbii. Efectele generate de aceste mijloace sunt analizate şi de E. asemănătoare soarelui şi stăpână mării”. a fiului văduvei din Nain. Bucureşti. elineşte. nr. stăpâniri şi puteri dau filozofii să aibă luna. În prima predică. manuscrisul era gata prin 1670) impune o conştiinţă poetică. Antim Ivireanul.cit. spre exemplu. sloveneşte şi altă adâncă 99 100 I. dovedind o stăpânire modernă a imaginarului poetic. a lui Lazăr) cele trei trepte ale învierii noastre din păcat: sufletească. Şi întâi zic cum că luna iaste podoaba nopţii.

dvorbă. / Loviturile de multe le vez şi-m ştii şi credinţa. îmbogăţeşte teologia. ştii-mi şi ranele mele. v. S-au întâlnit. istoria. de Al. pe fondul aceleiaşi puternice credinţe şi dispunând de resurse poetice inegalabile. Dosoftei. promovează cultura şi literatura în limba naţională.cit. / Cu svânta ta direaptă / Vestită de putere.40 carte şi învăţătură. / Şi-ncă-m vez şi nevoinţa. dar renumele i-1 va aduce poezia. fiind cartea “plină de rugă şi plină de tainele cele mari a lui Dumnezeu”. care. Dumnezeiasca liturghie (1679). Opera sa. Dosoftei ne oferă “întâiul monument de limbă poetică românească”101. Op. pildă. / Iartă-mi. Pentru documentare în ce priveşte raportul cu psalmii lui Kochanovski. încât este greu să găsim un alt exemplu până la Eminescu. Simeon Noul Teolog: “Lă-mă-n lacrămile mele. a impus o topică şi ritmuri care dau farmec aparte lirismului său. ediţie critică de N. în nici un secol. În schimb. 13. Octoihul (1683). Parimie: proverb. cunoscuse 15 ediţii. şi-m auz şi de suspinuri”. Prin Psaltirea în versuri. p. În ţara noastră pe-această vreme nu este un om ca acela”. pentru prima dată. / A lui Dumnezeu Maică. două sensibilităţi poetice. a creat termeni noi. editorul din 1887 al Psaltirii în versuri. Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (1673). Convenţionale sunt Stihurile la luminatul herb a Ţării Moldovei şi Domnii Ţării Moldovei aşezate în fruntea Psaltirii. / Pre cei din strâmbătate / Îi apără şi scoate. căutarea cuvântului celui mai potrivit. Ed.cit. a calchiat din alte limbi. Doamne. foarte bogată. nimeni nu va mai face la noi un efort la fel de considerabil întru constituirea unei limbi poetice”104. Opere. printre altele. cu dânse mă curăţeşte. / Că svinţia-ta. Ritmuri grave şi de mare evlavie străbat cuvintele rugăciunii versificate a Sf. sfidând greutăţile începutului. E de precizat însă că în tălmăcirea lui Dosoftei psalmii recreează textul biblic102. Dosoftei a scris mult mai multe versuri decât cele din Psaltire. / Dezleagă-i din greşele / Pre carii ţî să roagă. Ctitoreşte tiparniţe. deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. Molitvenicul de-nţăles.. că însuşi autorul vorbeşte despre impulsul interior pe care l-a simţit. Manolescu. Vieţile sfinţilor (1682-1686). maximă. denotă o conştiinţă umanistă. Ibrăileanu despre marele poet. Ioan Bianu. Iniţiativa a avut-o Clément Marot. . mai expresiv. de greşele şi mila ta-m dăruieşte. / Ştii mulţimea de tot răul. desigur. p. Parimiile103 preste an. Dosoftei a avut în vedere. În 1686. filologia. Meritul lui Dosoftei este de a fi fructificat toate resursele limbii române din acel moment. op. XXIII şi urm. aşadar.A.. 13. Paraclisul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. rima. a vechiului şi noului psalmist. afirmă cu justeţe N. uneori timp îndelungat. unele imagini poetice. “Până la Budai-Deleanu şi la Eminescu. 1. ne întâmpină versuri eminesciene: “O. Transpunerea în versuri a psalmilor şi pe muzică se datorează reformaţilor. / Pre ceia ce ne luptă / Le dă durere multă. acesta fiind imitat în ţările unde reformaţii aveau adepţi. Versul devine. traducerea psalmilor făcută de Jan Kochanowski în 1579. Minerva. 1978. Versuri. Manolescu. înnoieşte cultul. în strofa VI din Paraclis. vol. Andriescu. Ursu. Parimiile de preste an (1683). / Câte vei ţî să poate”. Bucureşti. p. cum ar fi Polonia. cum spunea G. solicită un efort serios. Dosoftei a preluat termeni şi imagini din limba populară. prealuminat nuor. studiu introd. Publică. “un scop şi un lux”. / Pre cei din grele scârbe / Le fii. învăţătură. Doamnă. Molitvenicul de înţăles (1681). un meşteşug care se cere stăpânit. Moare în 1693. Rima e atât de bogată. Parimiar: carte bisericească în care sunt cuprinse fragmente din Proverbele lui Solomon şi alte fragmente din Vechiul Testament. pleacă în Polonia odată cu retragerea lui Ioan Sobieski şi nu va mai reveni în Moldova. risipite prin Viaţa şi petrecerile sfinţilor. 101 102 103 104 N. făcea apropieri între cei doi în ce priveşte ritmul. care să-şi facă din rimă. Fecioară.

/ Inima-n zgău (uter. / Că nu-i nimi să mă folosească. Inflexiunile populare ies în evidenţă în mulţi psalmi. Setea de Dumnezeu a fiinţei. / Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă. grandios. / Lăudat şi tare. ca în Psalmul 53: “Că să rădicară / Asupră-mi păgânii / Şi cu toţ streinii. toi de gloate. / Ca-n pustii dese şi-nsecetate / Fără de apă şi necălcate” (Psalmul 62). muzicalitate. de “flori de mucigai” a metaforelor: “Dar eu ce sunt. / Să rădice valuri nalte”. / Ce stă fără smântă (sminteală)”. / Trupul. / Ce-ş dă firea omenească / Pre firea dobitocească. / Fără Tine. Bucuria cântării aduse Domnului. Bucureşti. / De mă-mpresurară” sau în Psalmul 97: “Cântaţ Domnului în strune. / Giuncii şi cu taurii mă-mpresoară. se traduce în imagini dure. Dinu105. / I-ai făcut temeiul tare. De altfel. / Mai cu de-adins este / Lăudat cu veste / De-a lui bunătate. / I-ai pus aşezarea pre mări şi pre ape. să nu-l sape. piciorul metric de două silabe sau trei silabe (amfibrah. / Ca omida ceea ce-i mai slabă”. solemnitate. / Şi m-ai lăsat. / Şi i-ai dat podoabă de năroade multe. / Şi toate din lume de tine-s făcute..m. / Să răsune până-n nuor. plasticitate. Dumnezău svinte. / Cu gurile rânjite pre hiară. Cartea Românească. 1986. fie în ordine morală: “O.. pântece. nice să mă crească. / Muşte câneşti le-au trimis să-i pişce. 105 M. / Să strige-n tărie / Glas de bucurie.d. Acest efort a dus la o anume calitate a scriiturii. smerenia în faţa Domnului creează imagini neîntâlnite în textul biblic. pp.a. să mă iei aminte. / Ca o ceară când să răstopeşte. / Ce-m vine la suflet. foloseşte ingambamentul. e umbrită uneori de deznădejde. substantive proprii cu substantive comune ş. şi de gloduri / Ca pâcle adânce..41 Dosoftei rimează verbe cu substantive sau cu adverbe. / Şi fântânele toate-ncruntate. Dumnezău svinte? / Că om sunt.. se schimoseşte. fie în ordine fizică. 325 şi urm. fără poduri” (Psalmul 68). / Cu lăcuste i-au băgat în foame / şi cu omida le-au făcut scumpete / Şi viile le-au întors în sete”. între “hirea omenească” şi “hirea dobitocească”. pentru că ele salvează sufletele: “Cela ce ai bogăţie / Să nu stai în semeţie (. anapest). / Limban gingini lipită să neacă. . Toate aceste aspecte au fost studiate de M. lupta cu sine a omului. / Să cânte tot omul” Psalmul 47: “Domnul este mare. Spovedania. -n ţărna morţii / Şi câinii mă-ncungiură cu toţii” (Psalmul 21). / În cobuz de viersuri bune / Şi din ferecate surle / Viersul de psalmi să urle. / Şi-ntr-aşternut broaşte să le mişce / Cu gândacii i-au sterpit de poame. ca de nainte / Marea cu unde să salte. râsul şi plânsul stau între copertele aceleiaşi scrieri şi înfăţişează tabloul viu al stărilor umane. Pamfletul şi rugăciunea. grotesc. / Le-au prăvălit izvoarăle-n sânge. Ele sunt savuroase prin concreteţea. / La-mpăratul denainte. piept) mi să veştezeşte. dactil. Viziunile terifiante (ca în Psalmul 77) cuprind întregul cosmos. patru silabe (peonul). care oferă o gamă foarte largă a calităţilor: suavitate. tu mă scoate / De pohoi de apă. când mânia Domnului se revarsă asupra fiilor lui Efraim: “Apele stă cu sânge-nchegate. Doamne. / Cu căscate guri să mă omoară. pp. Dinu. lumea şi pământul. / Doamne. /ce-m dă agiutori la greutate.. trup şi suflet. Ritm şi rimă în poezia românească. o parte de vorbire cu un grup de părţi de vorbire. se exprimă în aceeaşi linie convulsivă: “Cât de multe ori ce te doreşte. / Ca leii ce apucă şi zbiară. Ed. / Să n-aibă-a bea-n sete ce-i stânge. din acelaşi psalm: “De la Tine să nu fiu departe. Psalmul 23: “A Ta este. / Ce folos este de cinste / Omului fără de minte. mişelul. uneori contradictorii. brutalitatea argheziană. -ntr-al tău munte cine să să suie / Şi-n locul tău cel svânt odihna să-şi puie?” Psalmul 46: “Limbile să salte / Cu cântece nalte. care a ajuns la concluzii foarte interesante despre efortul tehnic al autorului. Se produce şi prin aceasta o autohtonizare. 108 şi urm. / De merge fără sfială Pre calea cea de sminteală?” (Psalmul 48). / Că ni-i Domn. Doamne. / În svânta cetate / Din măgura svântă.) Ceia ce nu-ş fac pre lume / De bunătăţ s-aibă nume. la credinţă. Ea trebuie să îndemne la virtute. / Lăudând pre Domnul. / Ce le-ai împlut singur dintâi cu cuvântul. Tema perisabilităţii vieţii revine şi în psalmi. de lamentaţie. / Şi ca apa fui vărsat afară / Şi oasele mi să răşchirară. mai calmă sau mai aprinsă. / Ce-s un vierme şi fără de treabă. / Cu bucin de corn de buor. bucuria şi tristeţea. şi.

oricâte libertăţi şiar fi luat. a se compara cu v. râurile bogate. traversează ţinutul etc. ce strică ş-apucă. text reluat şi de Coresi107) şi traducerea lui Dosoftei apare limpede în Psalmul 97: “Peste luciu de genune / Trec corabii cu minune. “Dosoftei. “balenă”). semantice. Ion Minulescu. căutarea răspunsurilor la problemele specifice care frământă viaţa omului îşi găsesc în psalmi o exprimare şi azi surprinzătoare. / Păsările toate. toate de sub soare. / Jelind de ţara Domnului. preocupat de crearea atmosferei adecvate. Palestina apare în psalmii lui ca un ţinut bântuit de ierni scitice. poezia îşi fixează statutul pe fundamentul problemelor esenţiale ale existenţei umane. 47). imagini din alte părţi ale Sfintei Scripturi. le supune. / Le-ai adăpat cu părău de lapte”. Înţelegerea rostului omului în univers. De fapt. ca specie literară distinctă. Apare ca evident faptul că nu răspândirea textului în rândul cititorilor a fost scopul principal. Or. ci de echivalenţa în profunzime a trăirii stărilor de credinţă şi comuniune cu Domnul.. / Acolo şezum şi plânsăm / La voroavă ce ne strânsăm”(Psalmul 136). Pentru o serie de aspecte. Cântarea poetică nu l-a îndepărtat pe Dosoftei de textul biblic. autorul fiind preocupat nu de suprapunerile cu peisajul originar al psalmilor. după cum observăm. De la început. “La apa Vavilonului.cit. pre tot feli de peşte. de spiritul lui. într-o încordare fără precedent. 48. Dosoftei depăşeşte ipostaza de simplu traducător. Psalmul. Andriescu la ed. care leagă acest fenomen interesant de obsesiile prozodice ale lui Dosoftei. Se studiază textele în comparaţie cu versete din Vechiul Testament sau din Psalmii lui David în traducere modernă pentru a reliefa originalitatea autorului. Tudor Arghezi şi alţii. nu numai din Psalmii lui David. 20-25) e dezvoltat astfel: “Oile şi boii. Lucian Blaga. pasajul din Facere (v. peisajul respectiv e imaginea poetică sufletească a unei realităţi. proaspătă. Forţa cuvântului poetic îl înalţă pe om la demnitatea de fiinţă întrebătoare. destinată transmiterii unui anume mesaj. strălucirile edenice. Psaltirea Scheiană) şi subliniază virtuţile poetice ale versurilor lui Dosoftei. Faptul poetic cel mai important este că Dosoftei nu se lasă dominat de forţele diferitelor niveluri ale limbajului. ca în Psalmul 73: “Tu ai dat fântână apătoasă / În pustie din piatră vârtoasă. Negrici. se va desăvârşi în literatura noastră prin Al. Dosoftei va inaugura o formulă poetică foarte apreciată de marii noştri creatori. rimei vor fi avut ecou. Negrici 106. De exemplu. Compară cu alte psaltiri de dinainte şi din secolul al XVII-lea (spre ex. / Cându-ţ era oştile-nsătate. Macedonski (Psalmi moderni). / Dobitoc sălbatec de câmp şi de luncă / Jigănii sirepe. ce sunt sburătoare / De vânt şi de apă ce-s înotătoare. ci crearea unor stări specifice de trăire a credinţei. Unii psalmi ai lui Dosoftei şi azi memoraţi. ci regulilor prozodice” (p. au rămas cântări bisericeşti. v. spune E. / Şi-n tot ce-i în mare el oblădeşte” (Psalmul 8. să exprime convulsiile adâncurilor sufleteşti. / Acolo le vine toană / De fac chiţii gioc şi goană” (chit. Ion Pillat. Acest lucru era posibil doar prin intermediul poeziei. Vasile Voiculescu. Fără îndoială că accesibilitatea acestor imagini. cu bulboane. / Pre chiţii cei mari.42 Autohtonizarea imaginii poetice a fost observată de E. munţii adăpostesc bouri. zmăul cesta ce fapt-ai se bată-şi giocu d-insul”. Studiul introductiv al lui Al. Starea de extaz în faţa minunilor creaţiei divine e sporită cu reluări din alte pagini ale Bibliei. S-a remarcat că Dosoftei foloseşte şi sugestii.. preocupat de echivalenţe lexicale. dar şi luminile.cit. Distanţa enormă dintre alte traduceri ale Psaltirii (Psaltirea Scheiană: “Acie corabiele noată. p. 7 şi 8 din acelaşi psalm al lui David şi versetele indicate din Facere pentru a observa că textul lui Dosoftei e mai aproape de al Facerii). nu se conforma vocabularului psalmilor biblici. asociată cu anumite calităţi ale ritmicii. tocmai prin aceste aspecte. În creaţia lui Dosoftei se află modelul dialogului cu divinitatea. LIRICA FILOZOFICĂ 106 107 Op. .

aşadar: liric. rima.108 Poemul se doreşte a fi o demonstraţie de virtuozitate pe fondul de sentimente determinat de conştiinţa perisabilităţii existenţei umane. că a ceti şi a nu înţelege ieste a vântura vântul sau a fiierbe apa”. tehnic. tot aşa de impresionante ca ale latinei lui Virgiliu sau “elineştii” lui “Omir”. ci cu toţi toate: / Unul una şi altul alta bunătate”. Herodot ş. apoi de alţi editori. un fel de Cântare omului dominată de acelaşi sentiment al zădărniciei109. op. ca umbra de vară. Zavistie: invidie. întâlnite şi la preromantici. De altfel. Ceva a ros la temeliile acestei lumi şi poetul simte că ea nu e. prin urmare. ce este silaba. că. azi. / Trece veacul desfrânatu. Tot în acest cadru trebuie privite şi Stihurile împotriva zavistiei. Viaţa lumii Semnificativ rămâne (din cele două puncte de vedere. cum ar zice filozoful. unde de scurtatu să scurtezi”. o aşteaptă sfârşitul inexorabil: “Fum şi umbră sunt toate. foarte asemănătoare cu unele versuri ale psalmilor lui Dosoftei. se rezumă la a recomanda să nu se lungească sau să se scurteze sunetele: “de vei trăgăna. A scris versuri pentru că avea exemple strălucite de acest “feliu de scrisoare” în literatura laică şi cea creştină (şi enumeră autori) şi pentru ca să se vadă că “şi în limba noastră poate a fi acest feliu de scrisoare ce să chiamă stihuri”. cu ajutorul preaputernicului Domnului Dumnezeu”. Virgiliu. uneşte câteva motive literare. Pe de altă parte. Costin inaugurează o direcţie foarte fertilă în lirica noastră. Poezia. Sesizează şi existenţa ritmului. scrisoare dezlegată). din Predoslovia la Viaţa lumii. Toate aşezate sub semnul datoriei patriotice de a demonstra virtuţile poetice ale limbii noastre. Trecerea timpului creează acest tablou apocaliptic: “Trec zilele ca umbra. De asemenea. didactic. ar dori să-l ferească pe cititor de relele lumii. măsura (fără să le numească uneori aşa). cum trebuieşte să se citească. Perisabilul nu pândeşte numai fiinţa umană. al înţelegerii statutului literaturii şi al afirmării unui scop al scrisului) că. cea a poeziei de meditaţie filozofică. scrisoarea legată. ci trebuieşte. cea mai frumoasă dintre lumile posibile.cit. problemă de subtilitate auditivă. dar şi cu poezie) impune rima. Quintus Curtius. avertizându-l că la tot pasul îl vor întâmpina “greotăţi”: “Citeşte cu bună sănătate şi cât poţi mai vârtos de primejdiile lumii să te fereşti. Reprodus şi de Panaitescu.a. intitulat Înţelesul stihurilor. ci fiinţa întregului univers. / Cele ce trec nu mai vin. Trec toate prăvălite / Lucrurile lumii şi mai mult cumplite” ( A se remarca ingambamentul!). care apare când “cuvintele cele la sfârşitul stihului a doao stihuri să tocmăsc într-un chip”. vers. / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i scădere 108 109 A fost publicat pentru prima dată de B. în diferite opere. generatoare de tristeţe. temă întâlnită în literatura europeană a tuturor timpurilor. înainte de letopiseţ şi de cele două scrieri în polonă. nici să-ntorcu iară. Poezia s-ar deosebi de proză tocmai prin problemele tehnice legate de silabă. “mai vârtos să înţelegi ce citeşti. Miron Costin vorbeşte în Predoslovie despre “cum ieste de lunecoasă şi puţină viiaţa noastră şi supusă pururea primejdiilor şi primenelilor”. rudimentar. Miron Costin alcătuieşte poemul în versuri Viaţa lumii (1673).P. Miron Costin meditează în marginile unui regret. într-adevăr. Hasdeu în 1866.. / Fug vremile ca umbra şi nici o poartă / A le opri nu poate. Ovidiu. Evident că problemele acestea de versificaţie le cunoştea din frecventarea literaturii antice. sunt pomeniţi Homer. unde va fi de trăgănatu să trăgănezi. Trei scopuri. ale unei melancolii care îşi au cauzele în relele firii omeneşti. s-a creat printr-o anumită îndemânare a îmbinării silabelor. ţii-a părea că nu ieste stihul bun. . Tema “fortuna labilis”. visuri şi părere. trec ani cu roată. cu rădăcini îndepărtate în Eccleziast. desigur. dar.43 Miron Costin. reuşind să obţină limpezimi impresionante pentru începuturile liricii noastre: “Ce nu mulţămeşti câtu ai. Stihul (cuvânt sinonim cu ceea ce înţelegem. ci tot râvneşti / Inima ta spre altul? Cine toate poate? / Nu toate are unul. Aici. ca şi în Viaţa lumii. stihurile presupun meşteşug. Important este. Costin nu sesizează poeticul decât în forma lui exterioară: stihurile au o “dulceaţă” iar aceasta presupune lectură atentă şi osteneală pentru înţelegere. prin urmare autorul explică. scrisoare legată (spre deosebire de proză. scurtul tratat de prozodie.

buna. Interesul nu avea să dispară nici după ce literatura de imaginaţie. dară. toate le surpe”.cit. te lăţeşte.N. Istoria poeziei româneşti. răul din lume. vrăjmaşă. iertător. 83. cu condiţia să cauţi perfecţiunea morală: “Ia aminte. / Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba”. părinte al tuturor. însă ne surprind imaginile villoneşti. Recunoaştem aici motive din versurile lui Virgiliu (“Fugit irreparabile tempus. desigur. / Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume. / Voi. “Gâlceava” cu lumea (ca în Divanul lui Cantemir) e gâlceava cu ispitele. o. / O.. / Umblăm după a lumii înşelătoare faţă”. într-un chip calcă toate casă. fiindcă ştie că Dumnezeu nu vrea pieirea acestei lumi şi a omului vieţuitor în ea. soarile şi luna. ceriului podoaba.111 S-a păstrat un interes pentru aceste cărţi. pre nime nu lasă. / Alixandru Machidon. el coboară. Există. unde ieste Xerxes.110 VI. / În ceriu cu fericire în veci te măreşte”. şansa mântuirii. în această lume. Pentru câteva informaţii. lumini de aur. nu s-a creat un gol în cultura şi literatura noastră. chiar ale putrescenţei şi ale morţii hidoase. De fapt. reconfirmă un autor european şi. pe la mijlocul secolului al XIX-lea.. Pe oameni “norocul îi petrece” (Eminescu).”). / Una fapta. visuri şi părere”. Cadenţele eminesciene (din Melancolie). / Minunată zidire. din Horaţiu (“Eheu. veţi de gios cununa. imaginile apăsătoare sunt mesajul unei medievalităţi zguduite de seisme. Bucureşti. dacă oamenii ar fi mai buni. şi M. Ed. care trăia eu obsesia morţii.. În felul în care contemplă Costin priveliştea convulsivă a lumii şi cum se instituie în text un primat al imaginilor decrepitudinii. laici şi religioşi. 93 sqq. căci dincolo de toate se află totuşi uşa spre eternitate: fapta bună. priietin ea pre nimeni nu are”. oricât de zbuciumat ar fi. Expresivitatea involuntară.). v. op. 1982. prin circulaţia aşa-numitelor cărţi populare.. de puterea temporară: “Moartea. cei frumoşi şi tare.. . 110 111 E. vrăjmaşa. / Domneşti şi-mpărăteşti. până la Şcoala Ardeleană şi poeţii Văcăreşti. oame. a căror traducere în limba română a început în secolele anterioare... E. / Şi voi. I.44 (. p. de vreo influenţă: “Unde-s cei din lume / Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume / Le-au rămas de poveste (. / Întuneca-veţi lumini. unde-i Artaxers. nefiind vorba. Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare. Negrici.). poemul e scris în duhul întristat al atâtor poeţi latini şi medievali. o seninătate în aparenţă inexplicabilă domină versurile. Cerul e deschis. În faţa morţii sunt egali toţi oamenii. “cărţi fără frontiere”. nu ca la pesimişti. obsesia morţii generează şi tema şi motivele care o compun: “Fum şi umbră suntu toate. în structura imaginativă. un barochist”. cum au înclinat unii să creadă. Scarlat. p. / Pre bogaţi şi săraci. dar nu se înspăimântă. Minerva. Lumea ar fi mai bună. indiferent de rangul social. dar nu e mai puţin interesantă prin tipăriturile şi traducerile publicate. trecător şi schimbător ca vremea: “El suie. “Suptu vreme stăm. op. cu vreme ne mutăm viiaţa.. cu viaţa ei trecătoare. numai aşa se explică apropierile între cei doi poeţi. Manolescu. Unde-s ai lumii împăraţi. ce-ţi rămân. ducându-ne cu gândul la celebrul vers eminescian “căci vis al morţii eterne e viaţa lumii întregi”. fugaces. 56. caracterizează expresiv: “Apariţie cu totul excepţională în tărâmul nostru. Perioada de mijloc a secolului al XVIII-lea nu impune atenţiei nume mari în literatura cultă. el viiaţa rumpe / Cu soţia sa vremea.. Pompeiu şi Chesar?” Motivul “ubi sunt” circula în literatura Evului Mediu. Deşi imaginile sunt atât de apăsătoare (“Ceriul de gândurile noastre bate jocurie”). / Avgust. / Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate”. Doamne şi împărate.”). Numai Dumnezeu este fără de moarte: “Tu. ÎNCEPUTURILE PROZEI ROMÂNEŞTI 1. Mentalitatea poetului medieval ascultă vuietul vremii. şi el fârşit are. p. vol. cine eşti pe lume.. stele iscusite.cit. Sintagma aparţine lui N. Din protoistoria prozei româneşti: Cărţile populare După Cantemir şi Neculce.

Barocul literar românesc. vol. Manolescu (loc. I-II. la început. cultivată de florilegiile de tip Fiore di virtu).. foarte asemănătoare cu divanul fructelor din Istoria poamelor (Porikologos) pe care a citit-o în greceşte.115 Originea acestor texte este foarte variată. Academiei. Cartojan. probabil. Chiţimia şi Al. Grecia. pe de altă parte. De remarcat cărţile mai recente ale lui I. Minerva. Chiţimia.C. XVI. noi le ţineam de minciuni acelea care le pomeneşte acest scriitoriu clasic despre marele Alexandru. precum şi alte texte. Ed. I. cum ar fi Dante (viziunile eshatologice din Divina comedie). Bucureşti. dar au devenit parte integrantă din literatura europeană. Ed. Italia. cu un Cuvânt înainte de Dan Zamfirescu şi o Postfaţă de Mihai Moraru. Bariţiu: “cea dintâi carte ce ne căzu în mână îţi vei aduce aminte că fu Alexandria. vol. M. supra. N. aceleaşi cărţi au influenţat puternic scrisul unor autori. adunarea obştească pentru alegerea domnitorului. Acelaşi Fiziolog a oferit lui Antim Ivireanul şi. cu cele două volume (1929 şi 1938). Bucureşti.cit. Codex Teodorescu.P. apocrifele înseamnă pentru literatura noastră mult mai mult decât crede. Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti. Cărţile populare în literatura românească. M. “foamea de iluzie”. va realiza cercetarea cea mai amplă a lor. N. Provin din Egipt şi Siria.. Ed. de pildă. Chrestomaţie română.. p. 277. O bibliografie a problemei: Al. Cartojan. Ivaşcu. Ştiinţifică. ed. Apud G. cit. G. va fi citit legendele despre coborârea Maicii Domnului la iad. Enc.cit.116 Legendele apocrife. vol. Au urmat şi alte asemenea culegeri. lui Asachi. Bogdan Petriceicu Hasdeu. I-II. p. “Hrana unei societăţi”. vol. Ed. XIX) dialectale şi populare. Rom. Duţu. Cuvente den bătrâni. Ienăchiţă imaginea întristatei turturele. I. Swift (romanul satiric. 1974 (v. Mărturiseşte despre fascinaţia exercitată un istoric ca G.) romanele populare. Călinescu: “însă un lucru rămâne clar: traducerile acestea sunt un simplu fond cultural care n-a avut nici o urmare literară”. 46. Primele cercetări mai serioase asupra lor datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea: N. N. Bucureşti. Spania. . Academiei. Codex Neagoeanus.112 E drept că şi demonstraţia afirmaţiei contrare e greu de făcut. Aşa cum arată N. că numai târziu cărţile populare au fost receptate ca opere de ficţiune şi că mentalitatea cititorului din secolul al XVIII-lea avea alte caracteristici. Hasdeu. că Varlaam sau Dosoftei. Franţa. ştii cu câtă sete şi dulceaţă o citeam. Cărţile populare laice. din literatura noastră. îngrijită de Al. 1972. dar se ştie că în alte literaturi. Bucureşti. B. 1879. Duţu. cum caracterizează N. Cu certitudine se poate afirma că ele au hrănit foamea de ficţiune de totdeauna a cititorului. Cărţile populare ale românilor în secolul al XVI-lea în legătură cu literatura poporană nescrisă. Iorga.C. încât pe când ne puseră profesorii pe Curtius latinesc ca să-l explicăm în şcoală. Cantemir a cunoscut Fiziologul pentru că o serie de trăsături ale personajelor sale au fost preluate de aici. Cărţile populare. alegoric) ş. I.). Unii istorici literari au susţinut că aceste texte apocrife au fost traduse odată cu 112 113 114 115 116 Istoria literaturii române. Cartojan. prin impactul pe care l-au avut asupra publicului. cărţile de prevestire..a. S-a spus. mai târziu. 241 şi urm. a II-a. încât receptarea estetică nu apela la aceleaşi criterii.113 Cititorul din secolele XVI şi XVII. 1982. Codicele de la Cohalm ş. cu aceeaşi inocenţă ca şi cel din secolul al XVIII-lea. 1967. V. 1891. vieţile dramatice ale sfinţilor şi martirilor.. Cărţile de înţelepciune în cultura română. Studii de filologie comparativă. Texte tipărite şi manuscrise (sec. op. au fost cunoscute după publicarea Codicelui Sturdzan. Chiriacescu. p.45 se va impune atenţiei generale şi va intra pe făgaş modern de evoluţie. Rousseau (înclinaţia spre reflecţia morală. Istrate. cronicile versificate. Ureche sau Neculce inserează în lucrările lor episoade semnificative.. Cartojan. Bucureşti.a. Gaster. Gaster.. pentru că aici nu era pomenire de bătaia cu piticii şi istoria iui Poriu Împăratul nu era scrisă ca în Alexandria”. Bibliografia analitică a literaturii române vechi. ştii că adevărurile ei atâta ne pătrunsese de mult. Alexandria a fost lectura favorită a multor generaţii. dovadă că pictura murală bisericească a înregistrat viziunile apocaliptice. 1976. p. Ed.. I.114 Istoria ieroglifică prezintă. 159.

iar Satan este legat şi predat iadului până la a doua venire a lui Iisus. care. 117 118 N. atribuite unor personaje noutestamentare (Iacov. aspectele din urmă cunoscute şi din Evangheliile canonice. Satana însă încearcă să-i convingă că nu e Iisus Dumnezeul. a Maicii Domnului. îi propune să se căsătorească cu el. Bunavestire. În alt sens: scriere care conţine sensuri ascunse. alegerea lui Iosif pentru a-i fi dată în grijă. roagă pe Dumnezeu să dea odihnă păcătoşilor. Naşterea Mântuitorului. Însoţită de arhanghel şi de îngeri. La sfârşit. Între legendele hagiografice. care au făgăduit că o vor închina Bisericii. De un interes aparte s-au bucurat evangheliile apocrife. copiat între 1580 şi 1620 în satul Mahaci de pe Mureş de un anume preot Grigore. Evreii se plâng împăratului Antioh. literatura apocrifă era destinată să completeze informaţiile din cărţile sfinte. povesteşte viaţa Sfintei. impresionată de ceea ce vede. Se dau numele celor doi tâlhari împreună cu care a fost răstignit Mântuitorul (Ghesta şi Dismas). . p.117 în Maramureş. Ele dau mai multe amănunte din viaţa Mântuitorului.a.d. Adam şi patriarhii sunt luaţi de arhanghelul Mihail şi duşi în rai. de fapt. Cartojan. văzând frumuseţea ei. Maica Domnului îl roagă pe fiul Ei să trimită pe arhanghelul Mihail ca să o însoţească în iad. recunoscută de patriarhi (Isaia. 2-4) şi Luca în Faptele Apostolilor (întâmplarea din drumul Damascului). Legenda Sfintei Vineri. E salvată de îngeri. În timpul controversei cu cei din iad. două cărţi. Evanghelia după Toma propune nişte culori prea realiste ale vieţii Mântuitorului. Cartojan (loc. în iad sau rai) sau hagiografice (inspirate din viaţa sfinţilor şi martirilor). I). tot cu ajutor dumnezeiesc.a. Evanghelia după Iacov povesteşte despre naşterea Maicii Domnului. Legendele apocrife cele mai impresionante se găsesc în Codicele Sturdzan. Avraam). Se mai foloseşte şi pentru a desemna o literatură profană în raport cu cea religioasă (de cult). Evanghelia după Nocodim conţine. măcar de la Vinerea Mare (înainte de Paşti) până la Duminica Tuturor Sfinţilor. şi Apocalipsa lui Ioan Teologul a fost considerată apocrifă. un fenomen simultan. Asemănătoare cu aceste scrieri sunt Moartea lui Avraam şi Călătoria Apostolului Petru ş. iar cei doi fii sunt trimişi să povestească ce au văzut.cit. bucurându-se că a venit clipa mântuirii. N. mai târziu lui Ion Budai-Deleanu cunoscutul episod din Ţiganiada. Istoria literaturii române vechi. E aruncată într-un cazan cu smoală. Actele lui Pilat şi Coborârea Mântuitorului în iad. La vârsta de numai cinci ani pleacă în lume să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu.. cum Mântuitorul a apărut în iad ca o lumină. raţionaliste. Partea a doua este o apocalipsă.46 textele rotacizante.m. E o povestire în legătură cu extazul despre care vorbeşte Apostolul în Epistola către Corinteni (12. La început. judecarea lui şi o serie de minuni care s-au petrecut în aceste împrejurări. Imaginile iadului şi raiului vor fi sugerat. părinţii Ioachim şi Ana. se mai află şi Apocalipsa sfântului Apostol Pavel sau Vedenia Apostolului Pavel. a legendelor apocrife.cit. fiică a unor părinţi evlavioşi. Cuvântul apocrif indică o scriere necanonică. venirea magilor ş. În Codex Sturdzanus. Dar caracteristicile acestora indică mai multe zone.) crede că primirea foarte bună de care sau bucurat textele maramureşene a determinat trecerea la traducerea cărţilor populare.. cunoscute şi de Tertulian. 65 (vol. Cei doi fii ai lui Simeon cel Drept au înviat din morţi şi povestesc ce s-a întâmplat. Legenda Sfintei Vineri (Petea) şi Legenda Sfântului Sisinie au cunoscut o răspândire mai mare. unde vede chinurile celor care au păcătuit. ci un om simplu care a ajuns în iad. atribuindu-i acestuia scrierea. când autorii se ascundeau sub numele unui sfânt. Actele lui Pilat.118 Legendele apocrife pot fi apocaliptice (povestesc întâmplări din “viaţa de după viaţă”. descriu momentul aducerii lui Iisus la Pilat. cad porţile iadului şi intră Regele gloriei. Toma. greu de sesizat (ca în Apocalipsă). desigur. op. de aceea a avut ecou mai ales printre adepţii sectelor gnostice. coboară în iad. O mare răspândire a avut Umblarea (călătoria) Maicii Domnului prin Munci sau Apocalipsa Maicii Domnului. La început. Sfânta refuză şi împăratul va da ordin să fie răstignită. Petre). neacceptată de Biserică (sens originar). scapă. de unde. Dismas a crezut în nevinovăţia lui Iisus.

Legenda despre Sfântul Nicolae şi.. piatra s-a deschis şi în ea s-a găsit o scrisoare a Domnului.120 Legenda prezintă clipele de agonie ale lui Adam şi drumul fiului său Sit până la rai. Vămile văzduhului Viaţa Sfântului Vasile cel Nou. păstrată în acelaşi Codice (Sturdzanus). Morfologia religiilor. A fost deosebit de agreată (până la 1540 se cunosc vreo patruzeci de ediţii). apoi iar s-au desfăcut de şapte ori. vol. după o versiune grecească. “omul lui Dumnezeu”. ca să nu-i înghită pe toţi cei care se apropiau de lacul unde trăia. Un alt împărat îi propune să se închine idolilor săi.47 Mulţi se creştinează văzând aceste minuni. Text comunicat şi prefaţă de M. Legenda Duminicii sau Epistola Domnului nostru Iisus Hristos. refuză. Din ramura dată de un înger Sit şi Eva fac o cunună pe care o aşează pe capul lui Adam. A fost una din primele cărţi laice care a văzut lumina tiparului (1474). În acest 119 120 Cărţile populare. 123. Cartojan. din cunună a crescut un pom înalt din care s-au desfăcut trei crengi mari. Jurnalul literar. Din acest pom s-a făcut crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Floarea darurilor a fost scrisă în secolul al XIII-lea în Italia de către Tomaso Gozzadini. ca şi celelalte scrieri de acest fel. Bineînţeles. Cuvânt înainte de Angelo Morretta. Un al treilea împărat (Aolit) o supune altor cazne. Legenda povesteşte despre o piatră căzută din cer. după un timp. Vedeniile fericitului Vasile. Între cărţile populare cu caracter didactic-moralizator. tipărită la Snagov. alţi arbori. Legenda Sfântului Sisinie descrie viaţa unui ostaş care. Legenda Sfântului Gheorghe a avut consecinţe în iconografia noastră. până ce un măslin îi aduce la cunoştinţă că diavolul s-e aruncat în mare. Iisus. Sfânta îl rogă pe Dumnezeu să binecuvânteze ogoarele şi animalele celor ce vor cinsti ziua ei şi să-i pedepsească pe cei care nu vor ţine post vinerea. care descrie cele 24 de vămi ale văzduhului prin care trece sufletul după moarte. mică. are un vis despre sora lui. Ele. O copie după cea de a doua traducere se păstrează în Codex Neagoeanus. Legenda Crucii. o a treia traducere s-a făcut de către ieromonahul Filoftei. renunţă.cit. în care îi sfătuia pe oameni să serbeze ziua de duminică. s-au împreunat. traducere în 1592). Alte legende. Legenda Sfântului Alexie s-a păstrat în Codicele de la Cohalm. După ce patriarhul Ierusalimului s-a rugat trei zile. două au fost mai cunoscute: Albinuşa sau Floarea darurilor şi Fiziologul. Handoca. care se ascunsese într-un turn. îi vor aştepta grele pedepse cereşti. . la ceea ce i-ar fi putut oferi o viaţă obişnuită pentru a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. În vremea lui Antim Ivireanul. din cauză că refuză să renunţe la credinţa sa. Prima traducere în limba română datează din secolul al XVI-lea. Ed. chiar în noaptea nunţii. Eliade. Sisinie îl caută întrebând o salcie. dar atât de grea încât nimeni nu o putea ridica. M. Bucureşti.. Sisinie îl urmăreşte pe diavol. 242 şi urm. p. căreia diavolul i-a furat cinci copii şi voia să-l fure şi pe al şaselea. că o va face împărăteasă. Înainte de a muri prin dacapitare. în cele din urmă. op. Sfântul luptă cu un balaur care cerea în fiecare zi să mănânce un copil. îl bate până ce aduce toţi copiii şi face jurământ că nu va mai fura copii din casele unde se află o anumită rugăciune. în special. După ce Adam a fost înmormântat cu această cunună. Diavolul reuşeşte să se strecoare din turn şi să fure şi celălalt copil. la un moment dat. 1993. Textul nu se păstrează. p. a impresionat imaginaţia populară şi avea ca scop să creeze o anumită atitudine faţă de credinţă. ca şi altele. în 1700. dar o traducere rusească menţionează versiunea românească şi că a fost realizată de Gherman Vlahul (în ruseşte. fiindcă. Ia undiţa şi-l pescuieşte. Alexie. I.. comentată de N. împreună cu soborul de preoţi..119 a prilejuit lui Mircea Eliade un comentariul foarte interesant despre Noul Adam. fiecare cu mare putere de fascinaţie: Avgar şi Mântuitorul sau Icoana lui Iisus cea nefăcută de mâini omeneşti. altfel. ca să aducă o ramură de măslin pentru a uşura chinurile tatălui.

gorgonia – un monstru cu chip de femeie şi cu perii capului de balaur. mistuindu-se în cenuşă. Fiecare prezentare urmează un anumit plan: 1. asemănătoare păunului. ursul – mânia. intră cu preotul în biserică. adevăr – minciună. se retrage pe cedrii Libanului. 1814. tremurul buzelor. jumătate peşte. dr. iar la noi o ajuns prin intermediu bizantin. Pandele Olteanu. Cel mai vechi zodiac s-a păstrat în Codex Neagoeanus şi a fost copiat de popa Ioan Românul în 1620. iepurele simbolizează frica. În limba română a fost tradus după versiunea slavă. se aşează pe jertfelnic şi se aprinde. Împăratul trimite oaste în Ţara Leşească. Gromovnicul (sl. Tot din secolul al XVI-lea se cunosc şi cărţile astrologice de prevestire: Rojdanic sau Zodiac. aripile i se umplu de mireasmă şi.d. A fost tradus tot în secolul al XVI-lea. . compararea cu un animal 3. întinerită. fareolul sau faraonul – o altă fiinţă stranie. O serie de animale şi păsări apar în ambele cărţi. o naraţiune cu caracter moralizator în legătură cu virtutea sau viciul respectiv. şoimul – bărbăţia. Albinuşa a preluat din Fiziolog anumite simboluri. prin secolul al XVI-lea. rojditi. În prima etapă. de exemplu. întâlnite numai în miturile popoarelor orientale. O versiune stilizată a scris. cărturarii au stilizat naraţiunile mai întinse care circulau. pelicanul – jertfa. Cel mai vechi text de acest fel este Alexandria. Sadoveanu. Se pare că a fost alcătuit în Egipt. “tremur”) prezice după mişcările unor părţi ale corpului omenesc (baterea ochiului. maxime şi proverbe potrivite 4. 1992. Finixul. o localizare.. trepeti. A doua zi. de vreme ce a fost inclus în Codex Neagoeanus. Romanul are la bază vechi povestiri şi legende.48 fel. privighetoarea – stabilitatea în iubire ş. înţelepciune – prostie etc. inorogul. doc. gromi. preotul o găseşte renăscută. al XVI-lea şi prima jumătate a secolului următor). bucurie – întristare. Trepetnic. dreptate – nedreptate. Ele prezintă virtuţi şi vicii. direcţia de unde vine. Mitropoliei Banatului. care au fost adunate prin secolul al III-lea î. Cel mai vechi manuscris păstrat datează din 1693 şi a fost copiat de Costea dascălul din Scheii Braşovului. Elementelor reale din viaţa lui Alexandru Macedon li s-au adăugat şi fabulaţii aparţinând soldaţilor săi. Floarea darurilor sau Fiori de virtu. Cartea a circulat şi în Apus.a.d.a. mai apropiată de original (1774). apoi din literatura grecească. mai aproape de noi. În diferite ţări. mai alea după tipărirea lor. Ed.m. mâncărimea în palmă ş. prin ţara 121 O cercetare a tuturor variantelor. V.H. în Egipt. Romanul popular a apărut ca rod al “colaborării” dintre public şi cărturari. în antiteză: dragoste – ură. unde era cunoscută sub titlul de Bestiarii. în română şi în alte limbi. la noi se traduce mai ales din literaturile sud-slave (sec. Rojdanicul (din slavă. În secolul următor se face o nouă traducere. După nouă ani. îi vor fi sugerat lui Cantemir alegoria din Istoria ieroglifică. “a se naşte”) prezice viitorul omului după zodia în care s-a născut. este o pasăre cu capul de aur. Simbolurile au pătruns în literatura populară şi cultă. Fiziologul caută în fiecare animal sau pasăre prezentate simboluri morale şi religioase. prof. Struţocămilul. păunul – îngâmfarea. M. Fiziologul este un tratat de zoologie şi morală. “tunet” prezice soarta oamenilor şi a semănăturilor după timpul când se aude tunetul. Trepetnicul (sl. Unele fiinţe sunt ficţiuni. 1713).. 1808.). Timişoara. clipirea genelor.a. restituindu-le publicului.121 Floarea darurilor e un tratat de morală structurat în 34 de capitole. s-a răspândit foarte repede şi în celelalte provincii româneşti. Timp de nouă ani nu se hrăneşte. filul. tradus în limba română în secolul al XVI-lea.. Gromovnic. Acţiunea romanului evocă figura legendară a lui Alexandru Macedon. indropul ş. alte ediţii se succed la intervale mici de timp (1807. definirea virtuţii sau a viciului 2. 1864 ). cu aceleaşi valenţe morale. Vasiliscul este un balaur care ucide cu privirea. a realizat. Versiunea aceasta a stat la baza tuturor cópiilor de mai târziu (chiar şi a tipăriturii din vremea lui Antim Ivireanul. S-a produs o adaptare a conţinutului la realităţile provinciilor româneşti. într-o ediţie critică de excepţie. când aude toaca bisericii. calandrionul. jumătate om. Peste un secol.

printre care supunerea la ispite de către tatăl său. Romanul povesteşte despre convertirea la creştinism a lui Ioasaf. după ce va fi iniţiat în tainele creştinismului. Unele au fost preluate de scriitori celebri (Shakespeare. într-adevăr. reuşeşte. Anton Pann va folosi multe pilde în Povestea vorbei. prin D. şi dezleagă enigma despre construirea unei cetăţi în aer. îşi dă sufletul. A doua parte conţine 143 de pilde. Candachia ş. după ce ajunge pe tron. personajul principal este evocat şi în colinde. Slăbit de bătrâneţe. Traducerea Esopiei în limba română s-a făcut după o versiune grecească. Varlaam si Ioasaf. anecdota despre Teuda vrăjitorul. la filozoful Xantus. A fost tipărită pentru prima dată la Sibiu de Petru Bart. Esopia s-a născut în Grecia antică. Ţichindeal. Îl ia pe Anadan şi-l duce la ţară şi în fiecare zi îi dă câte o bătaie. G. pune la cale răsturnarea unchiului său Archirie şi. de la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului. de către A. în culegerile de predici şi în hagiografie. Numele Ducipal apare în oraţiile de nuntă. în pictura bisericească apare Ducipal (picturile murale în Oltenia). Romanul a influenţat creaţia populară. Popularitatea acestei cărţi în secolul al XIX-lea se datorează şi resuscitării interesului pentru fabulă. neavând copii. a fost cunoscut încă din secolul al XVI-lea. multe dintre ele foarte cunoscute. . de remuşcare. a Vieţii ) şi-i aparţine lui Costea dascălul. cit.a. în Învăţăturile lui Neagoe Basarab. Pann (1850). Săulescu. al doilea roman popular foarte răspândit. Anton Pann. La 1717. Archirie. despre Dragoş. fiul împăratului Indiei. dar nu a fost tipărit decât târziu. Viaţa lui Esop narează. însoţită de câte o învăţătură despre recunoştinţă. episoade din viaţa fabulistului pe insula Samos. Onomastica populară a reţinut nume din roman (Darie. Cea mai veche datează din 1703 (numai prima parte. Fragmente se regăsesc în Viaţa şi traiul patriarhului Nifon de Gavril protul. la curtea împăratului Lichir al Babilonului (capitolul corespunde romanului Archirie şi Anadan). Fabule scriu şi Gh. de origine asiro-babiloniană. cel care a descălecat în Moldova ş. Este momentul să iasă din ascunzătoarea sa Archirie. Anadan. Dar Archirie scapă şi se ascunde. încât. se înfăţişează regelui cu rugămintea de a-l lua în grija sa pe Anadan. I.a. Este o carte despre ingratitudine. reluată de Boccacio). care oferă un material de viaţă pilduitor pentru învăţăturile prezentate. de către Varlaam călugărul. Versiunea românească aparţine lui Udrişte Năsturel (1648). Faraonul va trimite solie la Anadan ameninţându-l cu război dacă nu va reuşi să dezlege o anumită enigmă. intrigant.49 Acrâm-Tătar. Heliade Rădulescu. în trei capitole. revenirea în Grecia. Cartojan a studiat fenomenul transformării (loc. Ruxanda. sfetnicul lui Sinagrip. Un alt roman tradus din slavonă a fost Archirie şi Anadan. în 1795. Va fi atât de pătruns de învăţătura creştină. Donici. Întors la curtea lui Sinagrip. parabola inorogului. unde este ucis de delfieni. Alexandrescu. în ciuda tuturor opreliştilor ce veneau de la sfetnicii împăratului şi de la împărat. prin mijlocirea “râmlenilor” (romanilor). Romanul a prelucrat în sens creştin o veche legendă despre Buddha. după ce află că s-a creştinat. Are două părţi: Viaţa lui Esop şi Pildele lui Esop. S-a tradus în limba română în secolul al XVII-lea. îl ia în grijă pe nepotul său Anadan şi-l creşte cu toată grija. Cele mai izbutite pasaje sunt parabolele.în versiune slavonă. Petrea dascălul copiază numai pildele (Pildele lui Isop cu toate jiganiile). Asachi. ca rezultat al unei fuziuni între elemente de literatură clasică şi de literatură populară orientală. N.). Şi asupra literaturii noastre a avut o mare influenţă. parobola celor patru coşciuge. Al. Varlaam va boteza pe Ioasaf. preluată de Rückert.). Anadan. în actul II din Neguţătorul din Veneţia. se dau informaţii despre daci. Merge până acolo încât porunceşte uciderea binefăcătorului său. Gr. despre descendenţa românilor din “troadani”. Ioasaf va trebui să facă faţă diferitelor încercări. care pleacă la faraon. Archirie cere ca răsplată pe nepotul său pentru a-i desăvârşi învăţătura. renunţă la putere şi se retrage în pustie. “ce să cheamă acum Ardealu şi Moldova şi Ţara Românească”.

50

În manuscrisul copiat de Costea dascălul, se află şi romanul popular Sindipa filozoful, venit din literatura veche a Indiei. Mihail Sadoveanu va realiza o prelucrare în Divanul persian (1940). Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se traduce şi celebra Halima (1783). Versiunea românească era alcătuită din O mie şi una de nopţi, originară din Orient, şi O mie şi una de zile, o replica realizată de francezul Pétis de la Croix. Prima are în centru un duşman al femeilor, cealaltă o femeie care urăşte bărbaţii. O serie de alte scrieri, cu aceleaşi caracteristici, au circulat în spaţiul medieval românesc. Aethiopica a fost tradusă pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cu titlul A lui Iliodor ethiopicească istorie sau Aethiopica (cu subtitlul Amorul lui Theaghen şi Haricleea). Şi romanul cavaleresc este bine reprezentat: Romanul Troiei, Istoria lui Imberie fecior împăratului Provenţiei, Istoria lui Erotocrit, Filerot şi Antuza ş.a. Interesul pentru cărţile populare nu se va stinge nici după ce literatura cultă va da, în secolul al XIX-lea, opere remarcabile. Întoarcerea la ele nu are doar un sens documentar, ci înseamnă întoarcerea la izvoarele naraţiunilor exemplare.

2.CANONUL CRONICĂRESC

2. a. Marii cronicari moldoveni Sunt contemporani cu Varlaam, Udrişte Năsturel, Simion Ştefan, Dosoftei, Antim Ivireanul. Îndreptându-şi atenţia spre faptele istorice din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, au avut de întâmpinat dificultăţi specifice când au început să le povestească în limba română. Ei produc ruptura cu naraţiunea istorică în limba slavă. În paginile lor, limba română se dovedeşte la fel de expresivă ca oricare altă limbă de circulaţie în acea vreme. Literatura religioasă din această vreme a dovedit capacitatea limbii noastre de a exprima mesajul sfintelor scripturi, când, începând cu Coresi, s-a trecut la traducerea masivă a textelor sacre, a dovedit posibilităţi de expresivitate surprinzătoare în paginile cu caracter original, când un Dosoftei sau Antim Ivireanul exploatează virtuţile poetice ale cuvântului românesc. N. Manolescu122 făcea o comparaţie între cronicari şi scriitorii bisericeşti. El releva lipsa de tradiţie în scrierea de cronică în limba română. Vorbind de Grigore Ureche, despre care Kogălniceanu spunea că e “cel mai vechi cronicar cunoscut al Moldovei”, a cărui operă “a slujit de urzeală tuturor cronicarilor următori”,123 remarca “natura specială a efortului pentru a crea istoriografia în limba română”. Într-adevăr, slujitorii Bisericii aveau de continuat un efort, multe texte fiind traduse deja în acea vreme, dar atenţia lor era solicitată îndeosebi de domeniul subtilităţilor limbii române. Ei, în comparaţie cu cronicarii, vor fi “mai artişti”, fiindcă au ajuns mai repede la o anumită experienţă stilistică. O comparaţie între psalmii lui Dosoftei şi versurile lui Miron Costin din Viaţa lumii (scrise cam în acelaşi timp) este edificatoare, după cum şi cea între o descriere din cronică şi una de aceeaşi natură din Didahiile lui Antim Ivireanul. Secolul al XVIIlea e secolul luptei cu necunoscutele formei în care să se exprime cugetul românesc. Există un teren pregătit pentru Varlaam sau Simion Ştefan? Desigur. Era aşteptarea ieşirii cuvântului românesc în Biserică. În secolul al XVII-lea, el ajunge atotbiruitor. Toate eforturile scriitorilor bisericeşti se orientează spre obţinerea acestei izbânde. Lăudabilă este unitatea lor de acţiune în această privinţă, după cum lăudabilă este străduinţa cronicarilor da a-şi pune tot talentul, cultura,
122 123

Loc.cit., pp. 43 şi urm. M. Kogălniceanu, Opere, vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1976, pp. 454 şi urm.

51

experienţa în slujba scrierii istoriei româneşti. Literatura noastră n-a uitat niciodată cele două izvoare; credinţa şi istoria. Opera cronicarilor a fost cunoscută mai târziu de un public foarte larg, de aceea n-a existat posibilitatea de verificare prin reacţia cititorului. Ei au avut de înfruntat şi această realitate. Totuşi ştiu că sunt utili, pentru că datorită lor nu se va uita “cursul vremii” şi un întreg popor va putea săşi contemple trecutul. De aici, în domeniul limbii, preocupările specifice: latinitate, continuitate, unitate. Problema principală de rezolvat pentru cronicari a fost a opţiunii între o raportare la modelele culte, pe care le consultaseră, şi o naraţiune inspirată de oralitate, de limba vorbită. De la Ureche la Neculce se poate observa renunţarea la modele în favoarea unei naraţiuni fireşti, mai aproape de resursele limbii vorbite. Scopul autorilor de a fi cât mai convingători, de a nu se abate de la adevăr a dus la descoperirea celui mai important fapt literar din activitatea lor: actul istorisirii. Din plăcerea şi ştiinţa lor de a povesti vin acele calităţi care despart operele lor de relatarea pur retorică şi le înalţă în zona interesului literar. Cronicile nu sunt înşiruire seacă de personalităţi, cum se întâmpla la Macarie, Eftimie şi Azarie, totuşi nu sunt nici romane istorice, deşi ar putea fi citite şi astfel.

GRIGORE URECHE (1590 – 1647)
Primul cronicar a cărui operă s-a păstrat până azi se trage dintr-o veche familie moldovenească, atestată din vremea lui Ştefan cel Mare. Un document din epoca marelui domnitor vorbeşte despre Danciu Ureche, care făcea parte din categoria boierilor de rangul al doilea, neocupând vreo demnitate în ierarhia statului. Familia se ridică prin Nestor Ureche, tatăl cronicarului, care a avut o ascensiune politică rapidă. Ieremia Movilă îl numeşte mare vornic al Ţării de Jos. Îl însoţeşte pe Simion Movilă în Ţara Românească atunci când acesta încearcă să ia tronul lui Mihai Viteazul. Nestor Ureche face dese călătorii în Polonia fie ca diplomat, fie ca proprietar de moşii. Tot aici se refugiază când nu se înţelege cu anumiţi domni. Moare în primele luni ale anului 1618 sau în ultimele ale anului 1617. A ctitorit mănăstirea Secul, unde a fost înmormântat şi unde se odihneşte şi mama cronicarului Mitrofana. Nestor Ureche a scris o lucrare în limba română despre aducerea moaştelor sfântului Ioan Botezătorul la mănăstirea Secul. Grigore Ureche îşi va petrece prima parte a vieţii în Polonia studiind la colegiul iezuit din Liov pe texte latine, îndeosebi, aşa-numitele “arte liberale” (gramatica, retorica, poetica). Când vine în Moldova, în timpul domniei lui Miron Barnovschi, e numit tretilogofăt (1628), funcţie ce se acorda de obicei unor oameni foarte inteligenţi, cultivaţi. Cunoaşte o ascensiune rapidă în ierarhie. Spătar (în timpul lui Iliaş Alexandru), vornic al Ţării de Jos (1642-1647) în timpul lui Vasile Lupu, pe care l-a sprijinit în venirea la domnie, Ureche se află în centrul unor evenimente foarte importante din prima jumătate a secolului al XVII-lea. De la Grigore Ureche a rămas o singură carte, păstrată în cópii, căreia editorii i-au dat titlul Domnii Ţării Moldovei şi viaţa lor şi, mai recent, Letopiseţul Ţării Moldovei. Cronica a fost scrisă spre sfârşitul vieţii, după cum putem deduce, fiindcă manuscrisele consemnează dregătoria de vornic mare, pe care a obţinut-o după 1642. De asemenea, se mai vorbeşte de lipsa unei pravile în Moldova. Or, se ştie că Pravila lui Vasile Lupu a fost tipărită în 1646, deci cronica a fost alcătuită înainte de această dată. Autorul a avut ca model scrieri străine pe care le-a cunoscut în timpul studiilor în Polonia şi, din patriotism, aşa cum mărturiseşte, s-a nevoit să lase “izvod pre urmă”. Sărăcia izvoarelor interne l-a determinat să alerge la izvoare străine (“şi cărţi străine am cercat”), constatând, cu tristeţe, că “scriitorii noştri n-au avut de unde strânge cărţi”, că, pe lângă lipsa de instruire, n-au avut nici

52

răgazul necesar (“nişte oameni neaşezaţi şi nemernici”124) şi, prin urmare, “au scris mai mult den basne şi den poveşti ce au auzit unul de la altul”. Grigore Ureche aşează în fruntea cronicii câteva predoslovii: un cuvânt al autorului despre intenţiile sale şi dificultăţile cu care trebuie să se lupte; un text despre Întemeierea Moldovei (o reluare a unui text latin dintr-un letopiseţ); o disertaţie despre limba română; câteva texte despre întemeierea Moldovei. Prezentarea evenimentelor începe cu “descălecatul al doilea”, întemeierea Moldovei (1359), relatând despre Dragoş, şi se opreşte la domnia lui Aron Vodă (1594). Liviu Onu, căruia îi datorăm o ediţie critică a Letopiseţului, semnalează, în ce priveşte “începătura” letopiseţului, o discordanţă, pusă pe seama lacunelor din textele consultate.125 Ureche face confuzie între “descălecarea lui Dragoş”, venit din Maramureş (domneşte între 1352 şi 1353), şi întemeierea statului feudal independent al Moldovei în timpul lui Bogdan I (1359-1365). De la domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432), asemenea erori nu mai intervin şi relatările sunt mai bogate, fiindcă izvoarele avute la dispoziţie oferă mai multe date. Multe discuţii au avut loc, după publicarea Letopiseţului, în legătură cu autorul scrierii. Problema paternităţii se pune deoarece nu avem o copie directă după lucrare, variantele ajunse până la noi cuprinzând interpolări ale lui Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. Încă din vremea lui Miron Costin, care nu a avut la dispoziţie originalul, se ştia de interpolări, ceea ce va determina reacţia cronicarului. Simion Dascălul inserează cunoscuta lui basnă despre originea românilor din tâlharii romani trimişi “craiului” maghiar Laslău ca ajutor împotriva tătarilor, detalii despre domnia lui Despot Vodă şi un adaos la predoslovie. Misail Calugărul a introdus un pasaj foarte util despre dregătoriile Moldovei medievale, iar Axinte Uricariul se mulţumeşte cu intervenţii mărunte. Intervenţiile lui Simion Dascălul au pus cele mai multe probleme, de diferite feluri, unii ajungând chiar să-i atribuie lui cronica (C. Giurescu 126). El îşi menţionează numele lângă intervenţiile sale, chiar dacă se umple de ridicol, poftitor de glorie. Este un prim exemplu în literatura noastră de autorlâc, ceva în genul personajului din proza lui I.H. Rădulescu Domnul Sarsailă autorul. Nu se sfiieşte să spună, la sfârşitul capitolului adăugat despre originea poporului român: “Cu această poveste a lui Laslău crai ce spune că au gonit pre aceşti tătari nu a-o scos Urechie vornicul din letopiseţul cel leşesc, ci eu Simeon Dascălul o amu izvodit din letopiseţul cel unguresc, care poveste o am socotit, pre semne ce arată, că poate fi adevărată”. Cercetările au stabilit cu claritate textul interpolat şi au reconstituit textul original 127, opinia lui C. Giurescu rămânând discordantă. Preocuparea editorilor s-a orientat spre stabilirea textului scris de Grigore Ureche şi identificarea adaosurilor. Mihail Kogalniceanu, publicând pentru prima dată letopiseţul în vol. I al Letopiseţelor Ţării Moldovei (Iaşi, 1852), încercase să reconstituie prototipul pierdut, dar rezultatul nu a fost cel aşteptat. Ştiinţa filologică a ajuns la concluzii ferme de-abia în ultimele decenii. La un moment dat, a apărut şi încercarea de reconstituire a textului în graiul moldovenesc, modificat de copiştii munteni (I.N. Popovici, 1911), ştiut fiind ca toate copiile păstrate până acum provin de la copişti munteni.
124 125

126

127

Nemernic: “pribeag”. V. Studiul introductiv la Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Texte stabilite, studiu introd., note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, pp. 8 şi urm. C. Giurescu publică o ediţie în 1916 cu titlul Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron-Vodă (13591595) întocmit după Urechie vornicul, Istratie logofătul şi alţii de Simion Dascălul. C. Giurescu s-a orientat după “precizările” lui S. Dascălul despre contribuţia sa la letopiseţ. Interpolatorul specifică adesea, într-adevăr, că este autorul unui anumit pasaj, dar atribuie greşit alte pasaje lui Eustratie logofătul sau altor autori. Pentru merite în acest sens, v. P.P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1925, precum şi Liviu Onu, v. supra.

Dintre izvoarele externe. a folosit cronica lui Alessandro Guagnini Sarmatiae Europeae descriptio (1578). O primă categorie de documente – cele interne – erau analele şi letopiseţele slavone din Moldova şi Ţara Românească. Opere. 3) autor al cronicii este. intitulată Cronica lumii întregi. tatăl cronicarului (A. Martin Bielski.cit. O ediţie critică importantă este şi cea a lui Liviu Onu (1967). care trebuie reţinute: 1) interpolările lui Simion Dascălul au fost identificate prin studiul izvoarelor. stilistic etc. Bucureşti. II. 6. tradusă de Marcin Paszkowski. i-a fost de folos tradiţia orală: tatăl său si alţi boieri i-au relatat evenimentele la care au luat parte. deducerea denumirii de Valahia de la numele comandantului roman Flaccus ş. în limba română. la câteva decenii numai. variante. p. şi studiul Letopiseţul lui Grigore Ureche şi editarea lui. pe Eustratie logofătul. prin modul de înţelegere. cronicile muntene în limba română.) ajunge la următoarele concluzii. Interpolările trebuie publicate în anexe. a cărui cronică.53 P. A luat parte la o expediţie militară poloneză în Moldova. Relatând faptele. psihologic. Minerva. Nu este exclus ca dispariţia originalului să se datoreze lui Simion Dascălul. interpretare şi relatare. Se pare că a folosit şi cosmografii de tipul celei publicate de Gerard Mercator. ESPLA. Liviu Onu (loc. oferindu-ne un text curat.P. ediţie critică. ed. 128 129 130 131 132 În studiul introductiv la ed. Densuşianu. este “letopiseţul nostru cel dintâi” sau “letopiseţul moldovenesc” al lui Eustratie logofătul (1352-1587). cultural. B.P.. comentarii. comentarii. note. 24 şi urm. cel mai utilizat a fost Cronica Poloniei a lui Ioachim Bielski (1597).130 Izvoarele folosite de Grigore Ureche au fost identificate pornindu-se de la mărturisirile autorului de predoslovie. Panaitescu. De altfel. . publică (ed. Pentru ultima parte a cronicii (1584-1594). “pre acestu Simion Dascăl l-au fătat cu basnile lui”131. 243. în mod sigur. din auzite. citat şi de autor. M. prin urmare. Guagnini era un italian care s-a stabilit în Polonia (Alexander Guagnin). stolnicul Constantin Cantacuzino îşi procură. dar v. I. cu un studiu introd.129 Au existat istorici care au atribuit cronica şi lui Nestor Ureche. Ureche se plânge că “letopiseţul nostru cel moldovenesc aşa de pre scurt scrie”. Nu era. însoţit de note. care fructifică întreaga experienţă acumulată până la acea dată. Panaitescu. ne spune Miron Costin în De neamul moldovenilor.a. 55-65. Contemporan cu Grigore Ureche. p. deoarece pot prezenta interes sub diferite aspecte: istoric. 1955. ci şi prin spiritul critic. textul interpolat. indice şi glosar de P. prin stil. precizări. Ed. pp. Miron Costin tratează prea sever.cit. care pornise de la o cronică a tatălui său. în subsol. alcătuieşte şi o scurtă istorie a Moldovei. Loc. Costin. 1958. 1973. Guagnini132 a preluat Ureche datele cu privire la originea limbii şi poporului român. care a folosit cronicile slavone ale Moldovei despre Ştefan cel Mare şi care. nr. recurgând la un studiu comparativ al izvoarelor 128 folosite de compilatori. De la umanişti ca Marcin Kromer (Polonia sive de origine rebus gestis Polonorum (1555) şi Al. Liviu Onu a scris o carte masivă despre problemele editării cronicarilor: Critica textuală şi editarea literaturii române vechi.cit. literar. 1960. o scriere demnă de luat în seamă şi poate aşa se explică faptul că a dispărut. Grigore Ureche. IX. schema relaţiei dintre variante (filiaţia). Petriceicu Hasdeu)... în vremea lui Despot-Vodă. “Limba română”. i se dă prioritate când apar divergenţe între izvoarele interne şi cele externe. Miron Costin n-a avut textul la îndemână. Un prim izvor intern. Prin intermediul versiunii poloneze. lexic. 1958) părţile considerate ca aparţinând lui Simion Dascălul culese cu alte litere. Cu aplicaţii la cronicarii moldoveni Bucureşti. 2) cei doi se deosebesc fundamental nu numai prin calitatea documentării istorice. Constatăm ca a avut la dispoziţie un material documentar destul de bogat pentru momentul de atunci al istoriografiei noastre. Al. se pare că a exprimat pentru prima dată ideea originii comune a tuturor românilor şi a latinităţii limbii române.

54

mai ales pentru informaţii despre Imperiul Otoman, Ungaria, Transilvania, Polonia (Atlas sive cosmographicae meditationes, 1595). Grigore Ureche nu foloseşte izvoarele ca un compilator, ci în chip creator. E1 procedează la o selecţie, în funcţie de un anumit fir al naraţiunii, dezvoltă sugestii sau chiar ocoleşte aspecte care i se par denaturări. Ceea ce nu oferă izvoarele scrise vine din tradiţie; aşa cum o demonstrează pasajele cu caracter legendar (despre descălecatul lui Dragoş, despre “dumbrava roşie” pe care Ştefan a arat-o cu prizonierii leşi puşi la jug ş.a.). În cronica lui Ureche, de altfel, se remarcă o oscilare între tiparul scris şi cel oral al limbii. Din predosloviile letopiseţului, aflăm lucruri importante în legătură cu scopul scrierii. Se constată o mare diferenţă între mentalitatea autorului şi cea a înaintaşilor (Macarie, Eftimie, Azarie). El procedează ca acei scriitori care “s-au nevoit de au scris rândul şi povestea ţărilor, de au lăsat izvod pe urmă, şi bune şi rele, să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să se socotească, iar după cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să se îndărăpteze”. Relatarea istorică are o finalitate morală, educativă, prin urmare. Istoria nu este o simplă consemnare de evenimente, ci o relatare despre destinului omului ca individ şi ca parte dintr-o colectivitate. Ea trebuie să-l ridice pe om, nu numai prin învăţăturile pe care le-ar oferi întâmplările trecutului, ci şi prin crearea conştiinţei de sine, a responsabilităţii faţă de actele individuale sau ale colectivităţii. A face istorie înseamnă “a afla cap şi începătură moşilor, de unde au izvorât în ţară şi s-au mulţit şi s-au lăţit, ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să se asemene fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”. Ureche nu vrea să fie suspectat de cultivarea neadevărului, de aceea “nu numai letopiseţul nostru, ce şi cărţi streine am cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu sciitoriu de cuvinte deşarte, ce de dereptate...”. Câteva capitole se încheie cu o învăţătură, o concluzie sau o “certare” (nacazanie sâlnim, “pedepsirea celor puternici”). Din acestea, ca şi din relatarea unor evenimente (luptele lui Ştefan, când se vorbeşte de sfinţii care protejează armata Moldovei), se observă spiritul religios al cronicarului: “Dumnezeu cel dirept, cela ce ceartă nedireptatea şi înalţă direptatea, cu câtă certare pedepseşte pe ceia ce calcă giurământul!” (e vorba de Ioan Albert al Poloniei, care n-a respectat înţelegerea cu Ştefan şi şi-a dus armata la dezastru). E momentul să aducem în discuţie raportul istorie – divinitate, nu numai cu privire la Ureche. Istoria e înţeleasă ca modalitate prin care se exprimă voinţa, puterea, mila lui Dumnezeu. Cronicarii noştri fac şi teologie morală. Faptele au o logică, uneori ascunsă, exprimată prin evidenţa împlinirii sau neîmplinirii unor năzuinţe, luminoase sau obscure, ale protagoniştilor. Dumnezeu îi ajută pe cei curajoşi, iubiţi de popor, care apără creştinătatea. Ştefan câştigă lupta de la Codrii Cosminului “luându agiutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie”. Fragil, oricât de sus ar fi pe scara socială, omul trebuie să ia aminte că nu poate stăpâni evenimentele, că puterea lui este trecătoare (“fortuna labilis”) şi, prin urmare, se află, cum ar zice M. Costin, “sub vremi”. Ureche realizează naraţiuni “exemplare”, în chenar istoric, pe care nu le dezvoltă în parabole, dar încheie, ca într-o fabulă, cu o “învăţătură”, pentru că vrea să arate, cum se exprimă la un moment dat, “lucrurile omeneşti cât sunt de fragede şi neadevărate... ca nimenea să nu nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea”. Când complotiştii îl ucid pe Ştefan Lăcustă, nu-şi dau seama că încalcă un cod care le va aduce pedeapsa lui Dumnezeu: “Această plată au luat Ştefan vodă de la acei ce-i miluise. Mai apoi de la Dumnezeu curându, peste puţină vreme, le-au venit şi lor osânda asupră, de au luat şi ei plată pentru moartea lui Ştefan vodă”. S-a vorbit, în legătură cu concepţia despre istorie a lui Ureche, de o ecuaţie de tip creştere / descreştere, după care ar evolua evenimentele.133 Viziunea corespunde ritmurilor naraţiunii înseşi, care, după un cuvânt al autorului, trebuie să arate “începătura şi adaosul, mai apoi scăderea care
133

N. Manolescu, op.cit., p. 47.

55

se vede că au venit în zilele noastre”, după cum “se tâmplă de sârgu să adaoge povoiul apei şi iarăş de sârgu scade şi să împuţinează”. Mişcarea aceasta de corsi et ricorsi avea, desigur, să-i întărească naratorului suspiciunea faţă de vanităţile firii umane, ale existenţei în general, să-l facă prudent şi lucid în dozarea faptelor. De aceea se opreşte, meditează şi nu se sfieşte să spună: “ci de acestea destulu-i”. Istoria zbuciumată a Moldovei a creat o anume imagine despre existenţa umană. Domniile care se sting repede (Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Despot Vodă, Ioan Vodă Ameanul, Aron Vodă ş.a.), cu avalanşa lor de fapte, uneori atroce, sunt analizate din perspectiva memorialistului mai îndepărtat sau mai apropiat de ele, dar cu avantajul “privirii globale”. Strălucirea figurii lui Ştefan este strălucirea unui mit care ilustra puterea credinţei asociată cu dragostea de neam. Domnitorul apărea ca personalitatea exemplară, eroul, într-o vreme de insecuritate, de “neaşezare”, apărător al neamului său şi al întregii creştinătăţi. Arbitrariul stăpânea viaţa celor din vârful ierarhiei, pe care îi are în primul rând în vedere cronicarul. El observă cu durere că “Pre Moldova ieste acest obiceiu de pier fără de număr, făr-de judecată, făr-de leac de vină, înşiş pârăşte, însăşi umple legea şi de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi suntu de le ieste drag a vărsa sânge nevinovat”. Ni se oferă un model de organizare statală, deplin convingător, consideră cronicarul, mai ales că nu a fost elaborat de minte omenească, ci de “neştiinţa” unor “muşte fără minte”: “Iani, de s-ar învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte, cumu-ş ţin domniia, cum ieste albina, că toate-şi apără căşcioara, şi hrana lor cu acile şi cu veninul său. Iară domnul lor ce să chiamă matca, pre nimenea nu vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă”. Modelul statal contrapus de Ureche ţine cont de ordinea naturală, iar în acest cadru crima, oricare i-ar fi justificările, constituie o încălcare a ordinii naturale, un păcat împotriva firii. De aceea îl îngrozeşte Alexandru Lăpuşneanul prin omorârea celor 47 de boieri, Ioan Vodă Armeanul şi va manifesta reticenţe chiar faţă de Ştefan (“mânios şi de grab vărsătoriu de sânge nevinovat”), însă îl va lăuda pe Petru Şchiopul, care “boiarilor le era părinte, pre carii la cinste mare îi ţinea şi din sfatul lor nu eşiia”. Ureche a gândit ca un istoric realitatea politică a vremilor evocate şi a procedat ca un literat când s-a aşternut la scris. Pentru el, Moldova era o realitate, o ţară, un popor, a căror demnitate nu apărea ca deplină fără scrisoare. Istoria / istorisirea e un “certificat” de identitate. Nu sunt întâmplătoare observaţiile asupra firii Moldovei şi moldovenilor. “Pentru el, spune G. Ivaşcu134, Moldova, aflată acum în scădere, a fost una din marile realităţi politice şi militare ale acelei părţi de lume, conştiinţa faptului respirând la fiecare filă a cronicii”. Evident că, în comparaţie cu epoca de glorie a lui Ştefan. Ureche observă starea de decădere a ţării. Reînvierea trecutului de glorie, ca un exemplu pentru contemporani şi urmaşi, stă, după cum vedem, la temelia literaturii noastre artistice, a momentelor principale din evoluţia ei. Patriotismul, care vibrează puternic în evocarea scenelor de sacrificiu pentru ţară, îl determină pe cronicar să renunţe la resentimentele faţă de un Ioan Vodă Armeanul şi să laude angajarea totală a oştenilor săi în luptă: “Ci moldovenii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut între amândoao părţile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armele scăpa. Acela prah se făcură, cât nu să cunoştiia care de care-i ieste, de săneţe şi de trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau”. Letopiseţul va trece în revistă faptele acelor domnitori care şi-au făcut din dragoste de ţară raţiunea de a fi, iar autorul, în chip vădit sforţându-se să obţină efecte artistice pentru a fi convingător, îi evocă într-un fel de iconariu. Bogdan cel Orb “nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un stejar în toate părţile priveghiia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său”. Petru Rareş “cu adevărat era ficior lui Ştefan Vodă celui Bun, că întru tot sămăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea”.
134

G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969, p. 151 şi urm.

56

Figura centrală a letopiseţului este Ştefan cel Mare, simbol al luptei pentru libertatea şi independenţa Moldovei. Pagini evocatoare de mare forţă sugerează exemplaritatea personalităţii sale. Paginile care descriu zilele de prohodire a voievodului impresionează: “Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură”. Portretul pe care i-l face, tot în acest moment al letopiseţului, “remarcabil portret moral (s.a., D.H.M.), un necrolog care stopează chiar cursul istoriei spre a semnifica mai bine greutatea pierderii”135 rămâne un model al genului în literatura noastră veche, dar nu numai: “Fost-au acestu Ştefan Vodă un om nu mare de statu, mânios şi de grab vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără giudeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor”. Istoria nu este făcută numai de domni, deşi acestora le acordă Ureche cea mai mare atenţie. Ei se sprijină pe ţărănime, în primul rând, aşa cum a procedat cu strălucire Ştefan, pentru că ea forma grosul armatei moldovene. Cronicarul aruncă o privire şi spre necazurile celor de jos înfăţişând tabloul cumplit al foametei din vremea lui Petru Şchiopul: “iar dinspre toamnă deaca s-au pornit ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acelea s-au fostu oprind sărăcimea foamea, că-i coprinsese pretutinderea foametea”. Din perspectiva aceleiaşi dorinţe de reconstituire istorică şi a sentimentului unei datorii patriotice, capitolele introductive, dar şi altele, cum este Povestea şi tocmeala altor ţări..., vorbesc despre originea latină a poporului român şi a limbii române. Autorul fixează datele identităţii unui neam, în contextul convieţuirii lui cu alte neamuri. Istoria Moldovei, de fapt istoria românilor, trebuie privită în corelaţie cu a altor popoare, vecine, căci, spune Ureche, “nu să cade să nu pomenim, fiindu-ne vecini de aproape”. În acest context, al fixării identităţii etnice, cronicarul face consideraţii asupra originii, continuităţii, unităţii de neam a românilor. Pentru Transilvania nutreşte o simpatie deosebită: “Iaste Ţara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuie vieţii omeneşti, că pâine peste seamă rodeşte multă, de nimenea nu o cumpără, ci tuturor prisoseşte; vin – pretutinderea, nimărui nu lipseşte; miiare multă şi bună, de care fac mied, aşa de bun, cât să potriveşte cu marmaziul”136. În acest context, al prezentării neamurilor din Ardeal, Ureche afirmă, convins: “Românii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. După cum popoarele sunt amestecate, aşa şi limbile, iar româna nu face excepţie: “Aşişderea şi limba noastră den multe limbi iaste adunată şi ni-i amestecat graiul nostru cu a vecinilor de prinprejur, măcar că de la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-s amestecate, cum spune la predoslovia letopiseţului celui moldovenescu de toate pre rându”137 (Pentru limba moldovenească). Această amestecătură pare înţeleasă ca o alterare, dar acceptată ca o realitate istorică, de aceea se dau exemple de cuvinte din alte limbi, prezente în limba noastră. Ureche pune început, fără să fie conştient de asta, desigur, unei dispute de mai târziu: raportul dintre fondul latin şi nelatin al limbii noastre. Făcând etimologie şi apropiind cuvinte româneşti de cuvinte latineşti, el constată cu nedisimulată mândrie că “de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”. Unitatea etnică e românilor se datorează unităţii de origine, în primul rând, chiar dacă românii erau împrăştiaţi la acea vreme sub trei stăpâniri politice deosebite. Cam în aceiaşi ani scria şi Simion Ştefan Predoslovia către cetitori, în care dădea vina pe cel “ce-au răsfirat românii printr135 136 137

Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeana a literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1991, p. 25. Marmaziu: vin de Malvasia. Ureche se referă la pasajul introductiv din Cronica moldo-rusă.

socotită utilă în explicarea unor evidenţe: ţara se numeşte Moldova pentru că Dragoş a urmărit un buor până în satul Buorenii. din ce ţară au ieşit strămoşii lor. îi va dedica o carte.. Op. solemnitatea de inscripţie murală a textului şi. numai ameliţă la un loc. etice. ori că i-au fostu destul a scrie de mai scurte veacuri. Există în letopiseţ o adevărată fascinaţie a întemeierii. adecă cu râmleni. că Grigore Ureche “descoperă perspectiva”142. N. Op. de la numele căruia ar veni denumirea de Valahia. Opera. de ironie cultă şi de inocenţă populară a stilului. prin concizia exemplară a frazei. de calităţile de prozator ale lui Grigore Ureche. să nu rămâie întru întunerecul neştiinţei. Descrierea câmpurilor de luptă relevă o calitate surprinzătoare pentru începutul prozei noastre: schimbarea de perspectivă în funcţie de necesităţile fluxului narativ. Dalavrancea. de “descălecarea” românilor ca neam. Identitatea etnică îşi fixează în momente imemoriale structura. p. Costin îi reproşează lui Ureche că numai “ameliţă la un loc” (a ameliţa: “a pomeni”. Costin. ca structură. 242. Manolescu consideră relatarea despre Ioan vodă Armeanul “capodopera artistică a Letopiseţului” (op. din letopiseţul cel latinescu izvodită. Alecsandri. Sadoveanu 141) şi portretul.a. Relatarea faptelor istorice începe de-abia cu al VI-lea capitol De-nceputul domnilor Ţăriei Moldovei şi de viiaţa lor şi de cursul anilor vrem să arătăm. Despot-Vodă. de aceea nu devine foarte sever: “destul de dânsul şi atâta.Ureche inserează o legendă. p.57 alte ţări. C. acestui moment. Delavrancea – trilogia. prin elementele sale epice. pentru că pasajul De ră-sipirea ţărâi dintâi nu acordă subiectului o importanţă mai mare: “Ori că n-au avut cărţi. Sadoveanu. Costin are în vedere meritul lui Ureche. în forma veche a limbii. Ureche crede ca Moldova a fost odată descălecată. Ea. V.138 Mai târziu. Vă leato 6867 (ed.cit.. câtu poate să zică fieştecine că numai lui de această ţară i-au fostu milă. este. 48. impresionează prin măreţia simplităţii. denotă ştiinţă a istorisirii. Reproşul lui M. a evocării momentelor primordiale. de nu grăescu toţi într-un chip” şi propunea un model de limbă care să exprime tocmai unitatea românilor. Ioan Vodă cel Cumplit ş. G. nimeni nu s-a îndoit de valoarea literară a textului. Ivaşcu constata. Dumbrava Roşie. care îi permite să treacă de la planul 138 139 140 141 142 Gr. dimpotrivă. determinat de “basnele” în jurul subiectului. cu toate că nu-i lipseau argumentele. ca şi alte pasaje. Hasdeu. după ce cronicarul a vorbit despre Descălecarea Ţării Moldovei de-nceputul ei. Costin. M. p. Cu toate că Letopiseţul Ţării Moldovei este o operă de istoriografie. V. 50. M. o operă clasica a prozei istorice”. cum că au mai fostu ţara discălecată şi s-au pustiit de tătari”139. dar tătarii “au răsipit-o”. citat şi infra.. adecă cu râmleni”.. Moldova) şi de la numele apei vine şi numele ţării el cărei hier (herb. Ureche nu merge până acolo încât să propună realizarea unităţii politice a românilor. în primul rând. ce ocări suntu”. că nu observă diferenţa între descălecatul Moldovei şi “descălecatul cel dintâi cu români. nimica nu pomeneşte. Letopiseţul s-a impus ca o creaţie de referinţă prin tonul impersonal adoptat de narator. De neamul moldovenilor. destul de dânsul şi atâta. Neculce. Ibidem. Negruzzi. p.. apreciază N. câtu poate să zică fieştecine că numai lui de această ţară i-au fostu milă. Negruzzi. Etimologia şi legenda se îngemănează în pasajul despre al doilea descălecat (al lui Dragoş) ..”. Viaţa lui Ştefan cel Mare. dramatice. nu letopiseţe. dar şi de faptul ca Ureche nu a vorbit mai pe larg “de discălecatul cel dintâi cu români”: “Iară de discălecatul cel dintâi cu români. “Prima noastră cronică. “a consemna”). . p. aşa cum va face mai târziu I. un Misail Călugărul. să nu rămâie întru întunerecul neştiinţei. de şi-au amestecat cuvintele cu alte limbi. Costin va critica eroarea lui şi. Alexandru Lăpuşneanul. de Descălecatul Ţării Moldovei al doilea şi. Fraţii Jderi.cit. pe bună dreptate. Povestirea aceasta are logica miturilor esenţiale. înaintea lui Dragoş. iar căţeaua care a “crăpat” de atâta alergătură a dat numele său apei (Molda. stemă) e capul de buor. Materialul epic se organizează în jurul a două nuclee de efect literar deosebit: naraţiunea (care i-a inspirat pe Hasdeu. că celelalte ce mai suntu scrise adăosături de un Simeon Dascalul şi al doilea.cit. psihologice. în amestecul ei inextricabil de observare rece a atrocităţii şi de creştinească perplexitate. Manolescu140. op. Liviu Onu). mai întâi.cit. 242. pe vremea lui Flaccus. 49). M. Alecsandri. M. nu dovedeşte complexitate. Nicoară Potcoavă.

călugărit sub numele de Pahomie.) vorbea de o “istorie dramatizată”. de la Cahul sau Baia. Povestind fapte din trecutul îndepărtat. nu e înlăturată decât de ospitalitatea gazdelor sale de peste munţi. 72. Figuri şi forme literare. de la Valea Albă. Cronicarul ştie să stârnească şi să întreţină curiozitatea cititorului. Negrici. boieri. s-a vorbit de o “nuvelă de urmărire şi travesti”143. în Fazele portretului moral146. complot). Pe patul de moarte. Reacţia celor din jur. Deznodământul atroce al vieţii acestui domnitor intră în logica şirului de crime pe care le-a declanşat. Dacă facem abstracţie de titlurile prin care se povesteşte despre cea de a doua domnie a lui Lăpuşneanul. de intuiţia planului de adâncime într-o scenă. Bucureşti. vom observa că materia epică se organizează ca într-o povestire. poemul eminescian). punct culminant. ba încă notează: “Acestu Alexandru Vodă zic că au fostu scoţând ochii oamenilor şi pre mulţi au sluţit în domniia lui”. promite că “va popi şi el pre unii” când se va restabili. în cele din urmă să dea foc cetăţilor Moldovei (punctul culminant). călugărire. Minerva. spre observaţia morală. Sultanul hotărăşte să-i dea din nou domnia lui Lăpuşneanul (expoziţiunea). p. doamna Roxanda (cum îi spune Ureche) nu s-a lăsat aşteptată: “l-au otrăvit şi au murit”. tâlcul întâmplărilor violent dramatice. Negruzzi nu a schimbat prea mult din ceea ce a aflat în cronică (boală. complotul împotriva lui Ştefan Lăcustă. adică tratarea. p. de calităţile de “scenograf” ale autorului. şi în legătură cu scena anterioară. au acoperit pe Pătru Vodă şi i-au dat cale deşchisă”.a. fuga lui Petru Rareş. Negrici. Bucureşti. T. vom întâlni o sinteză de trăsături morale. Au reţinut atenţia ca naraţiuni dense relatările despre Alexandru Lăpuşneanul şi. Deznodământul ne dă măsura originalităţii lui Ureche. Pare un narator romantic. când portretul are un statut de sine stătător. Tristeţea lui Petru Rareş. a pribegiei lui Petru Vodă Rareş. Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin. orice reacţie. în primul rând. în momente bine alese. Ed. cela ce-i ocârmuitoriu tuturor celor ce i se roagă cu credinţă. pp. Ibidem. consideră Eugen Negrici144. 45 şi urm. apoi urmează şirul răzbunărilor. tratare. dar boierii îl întâmpină. ca un balsam pentru cele îndurate. de la consideraţii de ordin militar. Ceea ce nu-i împiedică să-l îngroape cu mare pompă: “Şi l-au îngropat în mănăstirea Slatina”. fapt care ar explica şi introducerea notaţiei despre care vorbeam şi o sugestie pentru justificarea reacţiei disperate a celor din jur. interesat de astfel de scene. după cuvântul dat sultanului. Semnificative sunt episoadele despre lupta de la Podul Înalt. La Grigore Ureche. pp. slujitori ai Bisericii. încercând o împăcare cu divinitatea (ca Demonul din Înger şi demon. Toate întâmplările sfârşesc în această concluzie: “Ci Dumnezeu. De altfel. uciderea boierilor chemaţi la curte sub pretextul unui ospăţ ş. să dea. Descrierile luptelor au “un suspens implicit”. 45. la observaţii morale. pentru ca. în comparaţie cu portretistica antichităţii. care vede ceea ce descrie. muribundul. Tudor Vianu observa. intrigă. supra. Pe toate le uneşte perspectiva morală. trimişi de Tomşa. N. Mai mare decât pedeapsa cu otravă îi pare cronicarului absenţa iertării. el vine să-şi ia domnia.145 În ce priveşte arta portretului. s-a remarcat înclinaţia spre portretul moral. Ureche le actualizează tocmai prin aplicarea exigenţelor moral-creştine de totdeauna. dar îşi ascunde orice participare. cu articulaţie specifică: expoziţiune. Lupta lui Ştefan cu Matei Corvin la Baia. de îndată ce se simte ceva mai bine. comentarea acestora în E.). corelate cu 143 144 145 146 E. mai ales. . văzându-se urmărit în pribegia sa. Vianu. V. 1972. malefică încununare a terorii din ţară. rezolvări ale situaţiilor. de la notarea cu exactitate a zilei şi chiar orei la inserţii de elemente supranaturale. a accesului la mântuire. Notaţia are tâlcul ei.58 general al unei scene la motivaţiile de subsol.cit. să-i spună că ţara nu-l vrea (intriga). despre Ioan Vodă Armeanul. după ce “s-au curăţit de toata grija denafară” (pedepsirea celor fugiţi în Polonia. 1946. deznodământ. 221-243. dar mai ales evoluţia lui Ioan Vodă Armeanul relevă preocuparea pentru latura de adâncime. Manolescu (loc. deplasarea spre psihologie a portretului în Renaştere.

a.cit. Comparaţia plastică sau antiteza sunt mijloace sugestive pentru autor. Tehnica scriitoricească. Bucureşti. “nu să sătura de curvie. sugestivitatea lor îl determină pe P. la giudeţ dirept. cap. Ioan Costin. necurvar. De asemenea. Enumeraţia expune calităţile lui Petru Şchiopul: “Era domnu blându.148 Limba cronicii. pp. Scăpat de urgie. necruţătoare. Studii şi cronici literare. Petru Rareş “ţara şi moşia sa ca un păstor bun o socotea”. pre cari îi ţinea de măscări”) pentru că “norocul cel bun a ţării se schimbă. Tatăl său. Constantinescu să afirme că Ureche “a cunoscut subtilităţile retoricei latine şi le-a folosit cu inteligenţa artistică”147. cit. ca o matcă fără ac”. apoi hatman. după uciderea domnitorului proaspăt ales de boieri. iară dinlăuntru lac împuţit” ş. se întoarce în ţară şi ia drumul Poloniei. În acest fel este conceput portretul mult citat al lui Ştefan cel Mare. Ioan Costin trăieşte momente de groază la Constantinopol.1691) Continuatorul cronicii lui Grigore Ureche descinde dintr-o familie de boieri ridicată în secolul al XVII-lea la mari ranguri domneşti. “dinafară să vedea pom înflorit. nebeţiv. aclamaţii. 147 148 149 P. . prin acumularea de observaţii morale. interogaţii retorice. Sfârşitul lui Ion Vodă e prezentat printr-o reluare sarcastică a cuvintelor pe care le-ar fi spus domnitorul: “Caută că eu multe feliuri de morţi groaznice am făcutu. Prefaţă şi tabel cronologic de Cornel Regman. ca cum ar fi de la Dumnezeu înăemnatu. Antiteza funcţionează şi pe spaţii mai mari.59 observaţii de amănunt. de cimpoiaşi. Onu. 1981. ajuns în timpul lui Miron Barnovski postelnic. MIRON COSTIN (1633-18 dec. iată veni şi rău. De observat puterea de expresie a adjectivelor. fie că îi simpatizează. Aici. Negrici. în 1638. Petru Şchiopul era “blând. evident arhaică. fiul turcit al lui Rareş. 137 sqq. se înrudea prin soţia sa Safta cu domnitorul şi era omul său de încredere. scrisă în limba română. neputând uita prin ce a trecut. supra. după domnie lină şi blândă. Calitatea. Să observăm derivarea negativă. zicători şi proverbe. sugestive totuşi pentru crearea perspectivei. p. Limba cronicarilor.. Dieta polonă îl înnobilează împreună cu fiii săi Alexandru. p. El apropie portretul lui Ştefan de cel al lui Hannibal. uneori aproape accidentale. varietatea procedeelor literare în această primă operă în proză de mai mari dimensiuni. Concentrarea mijloacelor.. cum ar spune P. Iancu Sasul etc. fără de cât numai a prăda”. Tot aşa procedează. de giocuri. în comparaţia dintre domni şi dintre diferite momente ale istoriei Moldovei. Pentru detalierea acestor aspecte. făcut de Titus Livius. 50-54. Vol. iar al lui Al. pentru a sublinia antiteza cu alţi domni. nelacom. cu accent pe îndatorirea faţă de ţară. fie că are rezerve faţă de ei. în special în metafore şi comparaţii. iar această moarte n-am ştiut să o fiu făcutu”. prin apelul la maxime. 239. să vie vremea rea şi turburată.). după vreme bună şi seninu. op. Miron şi Potomir. Caracterul oral al expunerii iese în evidenţă prin anumite expresii figurate. Insinuarea şi ironia fac parte din arsenalul portretistic al autorului. Umanism erudit şi estetic. Minerva. Ed. l-au impus pe Grigore Ureche de la început ca un clasic al literaturii noastre. nerăsipitoriu”. L. când îi înfăţişează şi pe alţii (Petru Şchiopul. Antiteza funcţionează şi în caracterizarea lui Bogdan cel Orb (citat supra). să vie cumplită şi amară”. E. Lăpuşneanu de al lui Tiberiu din Analele lui Tacitus. ca o matcă fără acu. când. că după norocu bun. Ştefan cel Tânăr. impresionează prin “extraordinara mlădiere”. cap. registrul epitetelor negative. Constantinescu149. se aştepta să aibă aceeaşi soartă. în vol. Iliaş. vocabular. 283. vorbire directă. p. Constantinescu. Aron Vodă veni ca o năpastă asupra ţării (“nu-i era grijă de altu. cit. v.

ceea ce explică diversitatea operei sale. La colegiul din Bar. limbă de conversaţie între elevi. după ce e ridicat de la moşia sa Barboşi. până în 1683. la războiul împotriva seimenilor răzvrătiţi. a lui Ioan Sobieski. Urmează cursurile colegiului iezuit din Bar.. Când. îi va da ca reşedinţă castelul de vânătoare de la Daşov. Expediţia din Transilvania. pe care îl cunoştea şi care. tratatului de alianţă făcut de domnitor cu habsburgii.cit. fratele său. se va naşte revelaţia că ideea unităţii se poate sprijini pe dovezi concrete.. în 1647. i-au creat lui Miron Costin anumite convingeri în ce priveşte literatura. Ion Neculce confirmă abilitatea sa. domnul de atunci. un orăşel la graniţa Moldovei. A ocupat responsabilităţi dintre cele mai mari în ierarhia vremii: sluger. de glosare în jurul ideii. Velicico a organizat. şi un complot împotriva domnitorului şi. când pleacă în Polonia. S-a întors în Moldova în împrejurări mai puţin cunoscute (prin 1652-1653). la insistenţele lui Velicico Costin. în 1663. se va înscrie în aceeaşi linie. p. mai ales că Miron Costin începuse o activitate foarte periculoasă pentru politica sa. dar participă la expediţii în Transilvania (1659. Dimitrie va relata întâmplările. 1665). pârcălab de Hotin. se pare. Nu e vorba numai de literatura istoriografică. a statutului literaturii. după ce se va duce în Polonia împreună cu toată curtea lui Duca Vodă. Cronicarul va fi trimis în solie în Polonia de mai multe ori. dar va trece de partea lui Gheorghe Ştefan. unde era ocupat cu pregătirile pentru înmormântarea soţiei. Costin făcea parte din partida filo-polonă. alături de turci. pe vremea lui Duca Vodă). bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cât de mult. despre care D.. Vor rămâne urme adânci în memorie. revine în ţară. luase parte. se naşte conştiinţa literară românească.. Alba Iulia. Almaj. va ajunge să privească relicvele podului lui Traian la Turnu-Severin. Aici. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă 150 Vocaţia europeană. fusese de acord cu venirea lui. se studia în limba latină. odată cu el şi cu contemporanul său Dosoftei. În decembrie 1685. Ultimii ani ai vieţii vor fi dominaţi de conflictul dintre familia lui şi a Cantemireştilor. de sistematizare. mare comis. care-l întrebase despre ce crede în legătură cu lăţirea împărăţiei sale: “Suntem noi. Şi-a format o cultură aleasă (era unul din cei mai culţi oameni ai vremii sale). Cantemir vorbea cu admiraţie. La cinci ani este înnobilat. era “mai de treabă la voroavă”. eliberat de sub turci. A fost primit cu mare căldură de marile familii boiereşti. Opera lui Miron Costin marchează o deplină înţelegere a literarului. chiar va media între domn şi polonezi. încât putem afirma că. apoi ale şcolii din Kameniţa. La un moment dat. care vedea în polonezi un sprijin puternic în eliberarea de sub stăpânirea turcilor. Inteligenţa şi cultura sa îl recomandau ca un fin diplomat. la sfârşitul domniei lui Vasile Lupu (tatăl se refugiase în Polonia şi de teama represaliilor acestuia). Dan Horia Mazilu150 a studiat legăturile lui Costin cu literatura şi cultura barocului. cu trecere prin Braşov. Aşa cum se exprima un contemporan. Locul principal în opera sa îl ocupă cele două scrieri. din porunca vizirului. descoperit. Se bucură şi de încrederea domnitorului Vasile Lupu. Ţara Bârsei. Alcătuise un memoriu al boierilor moldoveni către Sobieski pentru organizarea unui stat moldovean sub protecţia Poloniei. op. ajungând şi sub zidurile Vienei în 1683. 27 şi urm. paharnic. ceea ce face ca relaţiile să devină foarte încordate. din 1675 mare logofăt. mai ales de Cantacuzini. În Vita Constantini Cantemiri. Şi Constantin Cantemir. când transcrie cuvintele rostite la o întâlnire cu vizirul. va fi decapitat cum se va întâmpla şi cu Miron le scurt timp. Se opune. descrisă mai târziu în cronică. M. . iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească”. în 1690. Toma Cantacuzino vistiernicul va afirma: “capete ca acelea abia de au avut ţara cândva sau de va mai avea”. moldovenii. Studiile în Polonia. S-a bucurat totuşi de victoria creştinilor. Miron ajunge în Polonia când nici nu împlinise un an. într-un moment de influenţă a culturii şi literaturii baroce. în Muntenia şi Oltenia (1663. tendinţa de teoretizare. fiindcă a fost martor la desfăşurarea lor. avea să fie surprins de invazia lăcustelor.60 Născut în 1633. mare vornic al Ţării de Sus. apoi al celei de Jos. Constantin Cantemir nu-i oferă decât starostia Putnei.

Se intitulează. ediţii 151 152 153 Idem. Cronica polonă şi Poema polonă Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei şi. dintr-o perspectivă nouă. Urechia (Opere complete. deoarece nici în acest caz nu s-a păstrat originalul. care continuă letopiseţul lui Ureche.A. Spre deosebire de cronica lui Ureche. M. responsabilitatea celui care aşează pe hârtie. rămâne unica mărturie de amploare pentru istoria Moldovei între 1595 şi 1661. avem còpii fidele sau aproape fidele. de multe ori evocate: “Când ocărăscu într-o zi pe cineva. Din letopiseţ s-au păstrat 49 de còpii. de asemenea. Prin scris. povestirea legendei întemeierii celor două principate. I. Autorul prezintă pentru publicul polonez (Poema a fost inclusă în istoria literaturii poloneze) datele originii romane a poporului român. De aceea le şi scrie în limba polonă. argumentele latinităţii limbii prin comparaţii sugestive (în Cronică se include o listă de 87 de cuvinte româneşti foarte apropiate de cele latine). scrise înaintea Letopiseţului şi lucrării De neamul moldovenilor (1675 şi.. Ureche scrisese despre o perioadă cu care nu fusese contemporan (1359-1595) reproducând afirmaţii după izvoare interne sau externe. numele apelor. pentru că. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace a avut soarta multor creaţii din literatura noastră veche. pe care izvoarele poloneze o ignorau. abordează problema originii limbii române şi a poporului român. 28. Miron Costin a scris epigrame. avea acces totuşi la multe informaţii. I (1852) al Letopiseţelor Moldovei.cit. memorii. respectiv. nu poate fi un simplu joc. Între veşnicie şi faptă se află discursul cronicarului Miron Costin. 1886). cum vor proceda reprezentanţii Şcolii Ardelene. Miron Costin scrie o cronică boierească. pe scurt. “în care ipostaza moralistului şi filozofului de factură barocă predomină” 151. prin informaţii despre istoria locurilor. Cronica lui Miron Costin. poezie epică (Poema polonă). va fi cu atât mai mare. localităţilor etc. dintre care. ieste greu a răbda. “agonisim nemuritoriu nume”. Prin citit.152 Literatura mai este pusă încă sub semnul unei anume utilităţi. I se atribuie Cântecul lui Potocki. A fost publicat pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în vol. poem de meditaţie filozofică (Viaţa lumii). primele care îşi propun să epuizeze un subiect care a produs ceea ce s-a numit “gâlceava cronicarilor”153. fie despre ceea ce a văzut şi auzit. deşi nu cunoştea toate secretele de stat. Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. Pot fi consultate în ed. Panaitescu. pornind de la o strictă documentare. “Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru. op. ibidem. îl cunoaşte pe Creator şi. creează conştiinţa unei responsabilităţi. respectiv. vol. În ele (Cronica polonă şi De neamul moldovenilor). aducând în atenţie multe mărturii personale. demonstrează ceva în legătură cu un subiect. Costin a mai scris Stihuri împotriva zavistiei. prelucrând izvoarele în stil propriu. dară în veci? Eu voi da seama de ale mele. ca prag spre veşnicie. ea afirmă ceva. în greacă şi în franceză. exprimată în cuvinte aforistice. Se cunosc prea puţin aceste opere. Au urmat. dată fiind poziţia sa în ierarhie. omul atinge veşnicia: “scrisoarea ieste lucru vecinicu”. a tradus din latină Graiul solului tătărăsc. 1686). Aşadar. dar opera sa e mai vastă. M. se prefigurează abordarea ştiinţifică a fenomenelor istorice. Fapta scrisului. Respectul pentru cuvântul scris i se pare respectul pentru un dar lăsat de Dumnezeu: “Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti scrisoarea. apoi de V. Pagina scrisă are un scop. câte scriu” (De neamul moldovenilor). o prelucrare intitulată Istoria Ardealului sau Istoria de Crăiia Ungurească. mai aproape de noi. cele trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici” (De neamul moldovenilor). cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui către noi bunătăţi…”. dacă va voi omul. Pentru istorici. Costin face operă istorică pentru a afirma câteva idei esenţiale. Cronica polonă (1677) şi Poema polonă (1684). p. Letopiseţul constituie un document foarte preţios. dintre care una în latină. fie gândurile sale. Dumnezeu. . provenite prin intermediul unor compilaţii moldoveneşti alcătuite din dispoziţia domnilor sau a boierilor.61 încoace şi De neamul moldovenilor. Primele tratate istorice sunt concepute de el.

ale căror pagini intră în sfera memorialisticii).m. 154 Vezi G. Stihurile de descălecatul ţărâi.G. P.. De asemenea. “să nu să treacă cumva cu uitarea”. scrierea lui Laurenţiu Toppeltin Origines et occasus Transylvanorum. S-a folosit şi de cronica lui Al. pomeneşte despre intenţia de a scrie de la “descălecatul cel dintâi”. .Şt. Aceste cuvinte reiau străvechiul adagiu al lui Herodot: “Istoria este viaţa memoriei şi îndrumătoarea vieţii”. s-au perindat la tron 22 de domni. de nu stăm de scrisori. Era terminat în 1675. Moise Movilă. an în care devine mare logofăt al Moldovei. cu mult mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi. Barnovski. 1963. iubite cetitoriule. dar nici unul n-a ajuns să moară în această calitate. pre rândul său mergându cursul anilor. Toate acestea sunt pomenite şi în cronică: “Aceste am înţăles de la boieri bătrâni de sfatu pre acele vremi”. iar de la naşterea Mântuitorului 1675”. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă” (din Predoslovie adecă voroavă cătră cetitoriul). Panaitescu (1944. dar. Neculce. Costin şi I. Onu (Opere alese. suplinesc într-o oarecare măsură această parte din cronică. ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce să să ferească şi ce va urma hiecine”. din cauza neaşezării vremurilor. Ştefan Tomşa la Ţarigrad. Ursu. Anii prezentaţi de Miron Costin reprezintă una din cele mai zbuciumate perioade din istoria Moldovei. Memorialistica în opera cronicarilor. Bucureşti. care a fost sfetnic al lui M. până în 1661. îţi însemnămu”. L. nu încape să hie îndoială în cunoştinţă”. 1961. Guagnini.. Ed. 1967) ş. adică ultimii ani ai secolului al XVI-lea şi primii ai secolului al XVII-lea. Pentru cei 66 de ani înfăţişaţi în cronică (de la a doua domnie a lui Aron Vodă până la urcarea pe tron a lui Dabija Vodă) a utilizat diverse izvoare istorice. toţi fiind nevoiţi să părăsească puterea pe neaşteptate. Şi în Predoslovie.a. Pe una se află precizarea: “În oraş la Iaşi. ce de griji şi suspinuri.a. să ştie ce au fost în vremi trecute. 1972 (cu aplicaţii la M. ale boierilor vârstnici. Principala lucrare a fost cronica lui Paul Piasecki (lat. a trebuit să renunţe. apărută în 1648 la Cracovia în limba latină Chronicon gestorum in Europa singularium. “Ce cât au putut ce înţelege den boieri bătrâni den dzilele lor. Şi la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebuieşte. Pentru. Ştefăniţă se îmbolnăveşte de “lingoare” (febră tifoidă) ş. 1965 ş. despre finalitatea morală a narării evenimentelor istorice: “. Predoslovia.a. foarte preţioase. Piasecius).P. anii de după 1653. ediţie care stă la baza tuturor celorlalte. la care va reveni mai târziu. Miron Costin afirmă aceeaşi concepţie despre datoria de neuitat faţă de istoria ţării. pleacă în Polonia. aşa cum va proceda şi în De neamul moldovenilor. Minerva. după cum ne putem da seama din două însemnări făcute pe còpii diferite. aşa cum promite ( “de om avea dzile”). când se întoarce în Moldova.d. în anul de la zidirea lumii 7183. dar şi în alte parţi ale letopiseţului. de o lucrare în versuri a lui Samuel Twardowski intitulată Războiul civil. despre Moldova. vornicul Ţării de Jos”.că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul. trăieşte sentimentul neputinţei în faţa vremurilor: “Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu. povestirile tatălui său. Cealaltă reprezintă semnătura lui Miron Costin. ale soţiei sale (care se trăgea din familia Movileştilor. În 66 de ani. care a scris Viaţa lumii. tălmăcită în mare parte sub titlul Istoria de Crăiia Ungurească. Data scrierii letopiseţului nu a fost greu de stabilit. din 1958. letopiseţul se transformă într-o lucrare cu caracter memorialistic: “Aşea şi nouă. în care mai la toate ne-am prilejit singuri”154. “sătul de binele turcilor”.). care oferă informaţii sigure. dominată de o stare crepusculară (“cumplite vremi”).62 importante: I. adăugând şi tradiţia internă. în traducerea lui Martin Paszkowski. Izvoarele externe provin mai ales din literatura poloneză. Miron Barnovski e decapitat la Constantinopol. unde se afirmă originea romană a poporului român. Cronicarul. Letopiseţul se deschide cu lista istoricilor pe care autorul i-a avut în vedere la scrierea lui. Petre (1943). De aici elogiul experienţei proprii: “Iară vedearea singură den toate aşadză în adevăr gândul nostru şi ce să vede cu ochii. Funcţia a avut-o până în 1675. mai ales pentru prima parte. Constantin Movilă moare la Nipru. cu o precizare importantă: “Miron Costin. ce mai mult să hie de învăţătură.

îi prezintă pe turci în culori întunecate. nu cade pe copaci. Ştie că ar fi putut. Portretele personajelor capătă adâncime psihologică prin relatarea unor situaţii de viaţă. de gustul pentru fast şi bogăţie. fie că se manifestă la nivel individual.63 Scriitorul iese biruitor din înfruntarea cu vremea sa şi cu uitarea vremurilor. pre cât sunt mai înalţi. care ne arată perspectiva morală din care priveşte Costin evenimentele şi faptele oamenilor: “O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă. vărsări de sânge. pp. Căci: “nu sunt vremile supt cârma omului. Relatarea despre Vasile Lupu începe cu o prevestire pe această temă. Căderea sa îi pare cronicarului pilduitoare: “Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte. dovedită cu prilejul nunţii fiicei sale Maria cu cneazul Radziwill. o nuvelă.. Pre cât 155 156 V. Fiecare destin creează o povestire. Miron Barnovski ş.. El sugerează intervenţia unei puteri străine. al cărei substrat amar alimentează relatările din cronică. Logofătul (Gh. câtu de târdziu”. Au vină şi domnii lacomi şi incapabili. când să năruiesc de vreo parte. Iară pre unguri i-au gonit oştile până la munţi. Povestitorul notează reacţia lui Vasile Lupu care subliniază naivitatea: “Să hie dzis Vasilie vodă: Ce omu fără cale. încă n-ai peri aşè lesne.a. cu mare vărsare de sânge”. că “i-au venit veste de boală foarte grea giupânesei”. când să oboară. Lăcomia e unul din subiectele Letopiseţului. cu mare cădere şi răzsipă şi apoi şi la deplină stingere au purces de atuncea”. dar cronicarul se revoltă. că blăstămul săracilor. 34 şi urm. toţi înţelepţi.cit. dornice de cuceriri. Dar alteori trăieşte intens tragedia ţării prinsă ca într-un cleşte între imperii fanatice. Ştefan din Iaşi. op. op. se află şi în mâinile oamenilor şi. Domnitorul ispăşeşte pedeapsa pentru firea “mai mult împărătească decât domnească”. cu mare răzsipă purced la cădere. în acest sens. N. întreabă pe ce vremi am scris şi cât am scris”. când cad. ci bietul om supt vremi”. Dan Horia Mazilu. cu momente foarte interesante din punctul de vedere al artei literare. Mulţi în vremea aceea se obişnuiseră cu stăpânirea otomană. războaie.. op. profesional: “Cât l-au adus pe Răzvan la Ieremie vodă. Schimbări de domni. Că nu caută să agonisească şie nume bun ceva la ţară. a polonezilor în special. aşea şi casele cele înalte şi întemeiate cu îndelungate vremi. Ce domniile neştiutoare rândul tău şi lacome suntu pricine perirei tale. mai mult şi solicită. de năzuinţa de a-şi întinde stăpânirea şi asupra Ţării Româneşti. de cele mai multe ori. . cum să zice..cit. când să pornescu. carii stăpânescu în tine. Ştefan Tomşa. care apoi totuş să răsipeşte şi încă şi cu primejdii caselor lor. În ziua respectivă se înfăţişează înaintea domnitorului cerându-şi voie “să-şi ia dzua bună”. Se pusese le cale un complot iar Gheorghe Ştefan trebuia să găsească un motiv să plece din Iaşi. Într-acest chip şi casa lui Vasilie Vodă. Vocaţia europeană…. 218-238. ca fapte de viaţă. iar Costin notează: “Neştiutoriu gândul omului spre ce meneşte!” Sfârşitul lui Vasile Lupu face parte din seria “povestirilor pe tema ispăşirii”. Cazurile tipice se găsesc la tot pasul: Vasile Lupu. Ne reţine atenţia. şi-l fac cu propria mână. logofătul! Ştiindu-şi giupâneasa boleacă şi nu o ţine aicea cu sine”. îngăduinţa cititorului: “Crede neputinţei omeneşti. p. Negrici156. în mod firesc. Moldovă. ce caută desfrânaţi numai în avuţie să strângă. crede valurilor şi cumplitelor vremi. pare a spune cronicarul. ca să poată pleca fără să dea de bănuit. după câtăva mustrare i-au tăiat îndată capul şi l-au pus într-un paru împotriva cetăţii. a Transilvaniei. Naraţiunea…. Manolescu.155 Destinul nu este numai în mâinile lui Dumnezeu.cit. fie la nivelul unei naţiuni. S-a observat intenţia moralizatoare a diferitelor episoade ale cronicii. Logofătul intră în încăpere cu “faţa scornită de mare mâhniciune”. 52 şi urm. intrigi. Consemnarea lor se face uneori cu detaşare. Ştefan) îşi trimisese jupâneasa la ţară şi aranjase să i se trimită de acolo “scrisoare scornită” la timpul potrivit. aşa cum se exprima şi în predoslovia la Poema polonă. cum ar spune E. relatarea plecării lui Gh. şi copacii cei înalţi mai mare sunet fac. pp. o tiradă despre lăcomia stăpânitorilor din toate timpurile. Letopiseţul lui Miron Costin nu se deosebeşte. Ca în Viaţa lumii. de-ar fi domnii tăi. întâmplarea guvernează destinele oamenilor şi provoacă tragedii pentru că ei nu sunt prevăzători. de fapt pentru a întâmpina trupele care veneau să-l alunge pe Vasile Lupu. chiar cu ton rece. de atâţea ai întemeiată. pre atâta şi durăt fac mai mare. turcii cu pretenţiile lor: “O. fără falsă umilinţă. prea mult de al lui Grigore Ureche.

a. De fapt. Naraţiunea…. fiind martor la evenimente. prilejul unor reflecţii de ordin general despre destin.. 37. op. op.. 114) de la abordarea istoriei pe baza izvoarelor în exclusivitate la relatarea cu caracter de jurnal. cum n-ari avea nemică le pare. Letopiseţul Ţării Moldovei.a. dar voit. au venit fără zăbavă ţara la hirea sa. cinste. Introducere în opera lui Miron Costin. p. nu să satură. Ia distanţă faţă de “desfrânăciunile” sale: “mesele şi petrecăriile ceştii domnii de-abia la vreo domnie să se prilejuit. după lina căldura soarelui. Aşa se explică înţelegerea pentru neîmplinirile care pornesc din sentimente nobile. Bucureşti. 1976. mai puţin cronicarului.64 să mai adauge. D. p. p. E procesul în care se naşte proza artistică românească iar Costin simte presiunea unor tendinţe contrarii. Alexandru Iliaş. asumarea relatării. misiunea de îndeplinit în lume de către fiecare. cum mai arătam. în care calităţile sau defectele celor vizaţi se pot observa mai bine. Impresia creată cititorului de trăire dureroasă a neputinţei de a îndrepta vremurile vine de aici.159 S-a observat (Magdalena Popescu) că la Miron Costin putem depista drama căutării unei detaşări şi că.” Costin menţine expunerea în aria mai rigidă a cuvântului elaborat. nu mai asistăm la o înşiruire. confundată uneori cu lirismul sentimental: “Ce cum floarea şi pomeţii şi toata verdeaţa pământului stau ovilite de bruma cădzută peste vreme şi apoi. . Evocarea unui domnitor (Radu Vodă) se face prin apelul la citat şi vorbire directă. Bucureşti. pe care. când aduce în discuţie derivarea greşită a substantivului valah din Flaccus. după greutăţile ce era la Radul vodă. Curticeanu. Costin moralizează. 1975. naraţiuni. E. De altfel. op. Ed. făcută de Grigore Ureche după Enea Silvio Piccolomini: “s-au lunecatu şi săracul Urechie vornicul. Minerva. 157 158 159 Op. p. Intenţia literară există. vin iară la hirea şi frâmseţile sale cele împiedecate de răceala brumei. Ştefan Tomşa ş. Pre câtu îi dă Dumnedzău. tablouri de natură).. cât poţi dzice că născu şi în Moldova oameni”. dar procedeele literare. sosescu de pierdu şi al său”.. dialogul creează scene semnificative de viaţă în caracterizările prin anecdote (Ieremia Movilă. Dan Horia Mazilu caracteriza expresiv atitudinea cronicarului: “Aflat undeva deasupra vălmăşagului şi zbuciumului perpetuu pe care îl desluşeşte în faptele celor trecuţi şi în cutezanţele contemporanilor (. după amintirile proprii şi tradiţia orală. înregistrare rece şi voit cenzurată a ispăşirilor imposibil de eludat”157. Credem neputinţii omeneşti”. G. îl aprecia. N. În aceeaşi linie se situează povestirile despre Gheorghe Ştefan.). op. În crearea portretelor. de operă memorialistică. neputând să-şi reţină un oftat în care se acumulează multiform compasiunea pentru cei ce se prăbuşesc odată cu implacabila învârtire a teribilei roţi. p. în chip surprinzător. Ed. nu e spontan. Gaspar Graziani. autorul îşi întrerupe relatarea tocmai acolo unde i-ar fi fost de ajuns memoria. Costin.. hire adâncă. Ursu. Orizonturile…. ş.cit. etichetează şi clasifică. privit prin grila morală.. prin dialog. 53. şi mai mari şi mai late ţări pohtescu. Avându domnie. scene de luptă. nu fără mare desfrânăciune de lucruri peste măsura curviei altfel însă om deplin.. fapt caracteristic prozatorului. aşa şi ţara.. Portretul. Pohtile a domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. oferă. Magdalena Popescu.). M. 269 sqq. în descrieri (portrete. Adevărul este că Miron Costin ne apare ca un scriitor de tranziţie (cum observa şi M. cap întreg. totuşi. pre atât mâhneşte. S-a discutat mult despre caracterul memorialistic al Letopiseţului lui M. Manolescu. cum se observă din predoslovia la De neamul moldovenilor. Scarlat. chiar şi la nivelul elaborării frazei. 112 sqq..G. spre deosebire de Grigore Ureche..cit.cit. Mihnea al III-lea. e primul pas spre interiorizarea. supravegheat. marcând momentul “transformării suferinţelor istorice în act de conştiinţă”158. p. Avându multu. Miron Costin problematizează evocarea faptelor istorice. şi ţara altuia a cuprinde cască şi aşea lăcomindu la altuia. ci la situarea portretelor în contexte de viaţă. Minerva. sunt evident mult diversificate faţă de ale predecesorului său.cit. Postfaţă la Miron Costin. Avându ţară.cit. 183. Scarlat. Ştefan Tomşa îşi primesc pedeapsa pentru crimele săvârşite. Negrici.

întunecare supra omului sosindu. gesturi. tot într-o desime şi într-un chip. în descrierile unde face loc faptului de viaţă obişnuită şi nu se arată preocupat de anume rigori. în Podolia. Dacă la Ureche dialogul apărea sporadic. aşa încât. rămânea pământul negru împuţit. nici pai. refuză îngâmfat invitaţia la masă a lui Ştefan Tomşa.cit. de ceva. 288. fiind un predecesor al lui Negruzzi. Ghica. că te voi 160 E. sugerează măiestria lui Miron Costin: ironia şi antiteza. deodată. Scena pare ruptă din Răscoala lui Rebreanu. are ca subiect spaima în faţa urgiei naturii dezlănţuite. care cunoştea că vizirul. Tomşa. Ni se înfăţişează un tablou apocaliptic. Mânia se îndreaptă către boierul grec Batişte Veveli “carele era tot aproape de Alexandru vodă. op. de un stat de om şi mai gios zbura de la pământu.. Urlet. la şcoală la Baru. “în locul unor caracterizări tipic cronicăreşti. Antiteza subliniază în primul rând calităţile sufleteşti ale personajului. mai sugestivă decât scenele de luptă evocate. ce trecea stol de stol şi nu să porniia până nu să încăldzia bine soarele. spre aprândzu şi calătoriia până îndesară şi până la căderea la mas. de ceriu un nuor sau o negură. De aceea. Nice frundze. Miron Costin surprinde şi forţa personajului colectiv.. Gh. diplomatic. 52). pănă în trei suliţe în sus. nice stol preste stol.a. care sporesc expresivitatea frazei. artistice ale naraţiunii. Simţul observaţiei se exercită şi în scenele de ceremonial de la Curte sau cu alte prilejuri. favorabil leşilor. Gh. Descoperirea devenirii sunt analizate portretele lui Ştefan Tomşa. Unde cădea la mas. din mai multe unghiuri (militar. Ştefan.a. însă unde mânea. mult mai aproape de viaţă. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă şi aşea mergea pe deasupra pământului. după cum şi repetiţia. Scena care înfăţişează dezlănţuirea gloatei în timpul răscoalei de pe vremea lui Alexandru Iliaş ne duce cu gândul la Alexandru Lăpuşneanul. Descrierea invaziei lăcustelor.65 Aceasta presupunea descoperirea biografiei.. Barnovschi Vodă dovedeşte un contrast între inimă. vădzând strigarea pe sine. etalând bogăţia stăpânului care l-a trimis. Nespusă vrăjmăşia prostimii! Şi aşea. Portretului clasic i se preferă evocarea unui caracter. în trecere prin Polonia. Ce nu sta domnia de grija lui. vorbirea directă îndepărtează de atmosfera seacă a expunerilor pe teme istorice din cronicile anterioare. iar autorul le transcrie pentru însuşirile lor expresive. iar carile era mai gios. ca de doi coţi. ea este de neînţeles în prezentarea lui Mihai Viteazul. strategic). Două mijloace. Biografii. Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu nuor. afirmă N. de asemenea. dăm peste mici biografii”160. Enumeraţia are rolul ei în aceste fraze. stol după stol. nelacom şi blând”. pre cale fiindu de stat spre oraş. expunerea capătă firesc. Cele ce zbura mai sus. Negrici. fără siala de sunet. replici ş. la un ceas şi jumătate sosiia altul. câine leşe. cum să rădică deoparte. “Eram pe atuncea. Naraţiunea. “Costin.cit. erorile tactice ş. care înseamnă devenire. se prezintă tipurile de armament.. fără de nice o milă. cu topoară l-au facutu fărâme”. ori iarbă. Manolescu (op. iară la inimă foarte drept. Bătăliile sunt descrise amănunţit. îşi spune în barbă: “Lase. ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus. descris cu lux de amănunte. Dialogul.). când Miron Costin dă detalii pitoreşti (veşminte. a resurselor plastice. se ridica oarece mai sus. cât ţinea de la aprândzu până îndesară. iară multe zbura alăturea cu omul. unde intervine ştiinţa militară a autorului şi osifică fraza. s-a schimbat. În cap. recompunând atmosfera de epocă. pe care a văzut-o. ca albinele de gros dzăcea. cel puţin. Şi aşea l-au apucat şi l-au dat pe mâna ţăranilor. de viu.. care au ca scop să configureze caractere. p. Ironia nu este totdeauna bine plasată. spune cronicarul. Cădea şi la popasuri. Unele sunt surprinzătoare. ori de sămănătură nu rămânea”. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acela stol. Tabloul nunţii fiicei lui Vasile Lupu rămâne un exemplu în acest sens. Un sol polonez. este primul nostru reporter de război”. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie. la Miron Costin devine o modalitate frecventă de apropiere de faptul de viaţă. p. chiar farmec. hire şi port: “Era la hirea sa Barnovschie Vodă foarte trufaş şi la portul hainelor mândru. ce de grija sa şi numai ce i-au dzis să să depărteadză de dânsul. cum vine o oaste cu stol. până ne-au tâmpit cu nuorul cel de lăcuste. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. duşmanul domnului filopolon Ieremia Movilă. şi aşea. .

Fraza lui Costin este fastuoasă. fructificate între tendinţe contrarii. Cealaltă lucrare istorică.. După ce Radu Vodă dă boieria unei slugi.cit. nr. 66 şi urm. dând exemple potrivite spre ilustrare. totu cu oşti şi războaie”. s-au spăimântat.. În acest context se face elogiul scrisului. care..163 C. Un ceas când cuvintele vechi se mai puteau mlădia. 7. C. Disponibilitatea stilistică. p. cap. logic. văzând că tot felul de basne au fost răspândite de scriitori iresponsabili. Călinescu cât şi P.. “Mărs-au dărăbanii bine păn în Lăpuşna. “Cum au intrat serdariul în visterie şi-au vădzut pază de siimeni. . măre. expune motivele care l-au îndemnat să scrie cartea. Istoria literaturii române. că l-oi boieri pentru voia dumilor-voastre”). ha. “Să urâse muntenilor cu domnia lui Mihai vodă. 309 şi urm. V..a. ha. Mai cărturariu decât dracul nu este altul”. Caracterul savant al stilului se potriveşte mai bine unei scrieri ca De neamul moldovenilor. la evitarea divagaţiilor. “că ieste carturariu bun”. “Steaua”. nici leah.. Scarlat. nici ungur.”. p. Acelaşi domnitor. 25. care atinge sunete grave într-o pagină constrânsă prin statutul ei la sobrietate. 25.. carile au făcut de dragostea ţărâi letopiseţul său.cit.. nicăirea n-am aflatu nici un istoric. Panaitescu sau C. Eugen Negrici vorbea despre efortul lui Costin de perfecţionare artistică. barocă. în general. Noica subliniază că Miron Costin nu a creat o limbă artificială. Predoslovia. 1973. permite reconstituirea.. Dumnezeu ştie... carte de căpătâi pentru Şcoala Ardeleană. De aceea laudă pe Grigore Ureche: “Laud osârdia răposatului Ureche vornicul. Noica. În Predoslovie avem unul din cele mai dense texte din literatura noastră veche.”. iubite cititoriule. op. din ce izvor şi seminţie suntu lăcuitorii ţărâi noastre. Noica se arăta impresionat de efortul lui M. Atât G. cu o adresare Către cititoriu. pp.. tocmai din acest punct de vedere.”. A stat la cumpănă (“multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru”). op... Comentatorul disocia între “fraza ideologică” şi “fraza narativă”. p.cit. p.. cu disponibilităţi artistice. ieste inimii durere. şi viaţa mea. G. încă pe boierie n-am apucat să-ţi dzicu. Costin într-un ceas când limba română trecea de la stadiul de limbă populară la cel de limbă cultă..” ş. deşi promisese că va scrie despre începuturi.. p. deşi atâta vreme trecută. să scoţ lumii la vedere felul neamului. sluga îşi dă în petec.P. Fraza narativă se construieşte din.. şi comentariul pe această temă la M. ia. Călinescu. iară. “biruit-au gândul”: “A lăsa iarăş nescris.. cu toate că “să sparie gândul” de câţi ani au trecut. nu s-a îndepărtat niciodată de spiritul limbii române.” Ca urmare. Ştefan vodă. Lectura letopiseţului atestă o personalitate complexă. când a fost rugat să-l ierte pe un diac “foarte de treabă la scrisoare”. au datu Ghicăi vornicului domniia ţării”. ceea ce-l indignează pe domnitor: “Au căutatu Radul Vodă la boieri şi li-au dzis: Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este? Iară cătră dânsul: Eu. “Purceas-au Ghica vodă spre ţară cu doi agi. alambicată. 25. complement – verb – subiect (recunoaştem modelul latin) sau verb – subiect – complement: “Văzându aceia primejdie a dărăbanilor. “Chemându-l vizirul Chiupruliul la sărutarea poalei împărăteşti şi necutezându a merge Ştefan vodă la Poartă. De neamul moldovenilor. op. “Eu. Călinescu era de părere că în sintaxă se află principala contribuţie a lui Costin la proza românească162.”.cit. încă din letopiseţ.. Autorul se aşterne pe scris pentru a pune lucrurile la punct. cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori. impresionant prin caracterul de confesiune şi prin apelul la înţelepciune şi încrederea în cele ce vin din aceasta. apoi “l-au omorât şi pre acela”. Panaitescu. Până la urmă. Se desolidarizează de “basnele” lui Simeon Dascălul. care va găsi aici argumentele latinităţii expuse demonstrativ. cu ce dragoste pururea la 161 162 163 Naraţiunea. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă. din ce ţară au ieşit strămoşii lor. la insistenţele boierilor (“de boierie nu este.P. G. “au pus de i-au datu 300 de toiege”. a răspuns râzând: “Ha.. op.66 purta eu!” şi dă ordin să i se taie tainurile la popasuri. P.. se arată mai sângeros decât stăpânii săi. 20. nici latin. despre “revoluţionarea sintaxei narative”161. constituie prima încercare de tratat ştiinţific pe tema originii poporului român şi a limbii române.”. al lipsei de înţelepciune.

cit. i-au zis raiul pământului. apelul repetat la cititor. Epitetele din următoarea fraza dau măsura unei mari temperaturi a afectivităţii: “Puternicul Dumnezeu. descrierea Italiei: “Ieste ţara Italiei. izvorâtă din conştiinţa supremaţiei valorilor spirituale. Carion. grădinile. Explică într-un fel valabil şi azi popularea teritoriului (veterani. Dincolo de valoarea literară şi de document a principalelor scrieri ale lui Miron Costin. El a scris un letopiseţ al anilor 1711-1716. cândva şi mai slobode veacuri. mulţime şi desime de oameni. înfrângerea dacilor şi popularea teritoriilor cu căsaşi şi ostaşi romani şi-l ceartă pe Simion Dascălul pentru afirmaţiile sale. târguri vestite. ca un fapt neaşteptat. ieste greu a răbda. relatând evenimentele de după 1661 (până în 1743). al patrulea vorbeşte despre Traian. câte scriu”. ni se propune. dară în veci? Eu voi da seama de ale mele. Aici creează Miron Costin o “bijuterie e prozei noastre vechi” (N. prezintă anii 1716-717. vinuri dulci şi uşoare. condiţia umană se poate salva în faţa vitregiilor vremii iar omul are şansa de a înfrânge. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam. Nicolae Costin.a. o monografie.A. C. “puterea condiţiilor”. În primele două capitole se ocupă de istoria şi geografia romană. Eutropius. monografia s-a păstrat în 18 copii. plină de cetăţi şi de oraşă iscusite. pentru prima dată în literatura noastră. untdelemn. dar nici unul nu a avut talentul lui Ion Neculce. Revine sintagma “iubite cetitoriule”.67 istorii. unele de 5 capitole. Reţine atenţia. Nicolae Chiparissa. V. după 1686. care a alcătuit un Letopiseţ al Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi o cronică a evenimentelor dintre 1709 şi 1711 despre Nicolae Mavrocordat şi Dimitrie Cantemir. după cum s-a demonstrat. Panaitescu. De aceste basne să dea seama şi de această ocară. iubite cetitoriule.. lingvistic al Daciei. P.). A cunoscut mai multe ediţii (M. 1958). întru care. pe lângă alte trebi. Costin notează izvoarele istorice pe care le-a folosit: Dio Cassius. pline de toate bivşuguri şi pentru mare iscusenii şi frumuseţuri a pământului aceluia. războaiele de cucerire a Daciei. să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă. Este vorba chiar de fiul lui Miron Costin. Manolescu. Prin scris (elogiat de autor. o experienţă intelectuală. care primeau pământ etc. pentru ca cititorii să cunoască locurile de origine ale românilor. iată şi până la această vârstă. că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. Bonfini. Un anonim. nemăreţi. năramze. a căruia pământu. 1852. lămâi. o experienţă a scrisului. La începutul secolului al XVIII-lea. Laurenţiu Toppeltin ş. Giurescu. construirea podului peste Dunăre. cum să zice. soldaţi bătrâni lăsaţi la vatră. că scrisoarea ieste un lucru vecinicu. să-ţi dăruiască după aceste cumplite vremi anilor noştri. mare bivşug şi de poame de tot feliul: chitre. Urechia. ci mai mult cu posteritatea. . neamăgei. nici cu căldură prea mare. M. etnic. 1886. altul merge mai departe. op. istoric. de origine grecească. ca într-o încercare de convorbire nu cu contemporaneitatea. până în 1773. Scrisă. Când ocărăsc într-o zi pre cineva. cinstite. peste toate neamurile.”. cu oamenii streini dintr-alte ţări. De grâu. al cărui letopiseţ a fost copiat de Nicolae Muste. Capitolul al treilea descrie Dacia. Axinte Uricariul nu este numai copist.).. oraşile. lucrarea lui Costin alcătuieşte un tablou geografic. la cuvântu stătotori.P. povesteşte istoria Moldovei între 1661 şi 1729. nici ierni grele. 1914. ca o rodie. blânzi. o serie de cronicari au încercat să reia firul evenimentelor. nu numai a faptului de viaţă. Kogălniceanu. Înainte de Cantemir (cu Descriptio Moldaviae). Ultimele două capitole sunt mai mult nişte schiţe pentru ceea ce ar fi urmat. voios şi sănătos. ION NECULCE (1672-1745) Ultimul mare cronicar al Moldovei continuă cronica lui Miron Costin. ca şi cititul). şi zahăr şi oameni iscusiţi. cum ar spune un prozator de mai târziu. altele de 7. supt ceriu blându. acum şi slăbită. toată lumea.

iară de la Duca-Vodă cel bătrân înainte. p. o istorie “paralelă” a Moldovei. Nu putem însă insista pe ceea ce s-a numit “lipsa de cultură” a lui Neculce. 1845). Letopiseţul Ţării Moldovei a fost scris. în urma unui proces. ce au scris singur. în 1691. în fruntea letopiseţului. asemănările de atitudine”. Al. Istoria literaturii române de la origini până la 1830. se apropie de graniţa Moldovei. din punct de vedere intelectual şi politic. îndeosebi Letopiseţul Bălenilor şi cronica lui Radu Popescu. O ediţie critică a apărut destul de târziu (Iorgu Iordan. ce s-au scris aice. va fi ucis şi tatăl vitreg. Se trăgea din familia Cantacuzinilor. . Ştiinţifică. aşa cum se reflecta ea la vremea respectivă în imaginaţia populară. Grigore Ghica îl numeşte mare vornic. dintru a sa ştiinţă. luând totuşi distanţă: “O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om. Neculce va sprijini planurile domnitorului şi va lupta la Stănileşti. 322 şi urm. Neculce vorbeşte despre izvoarele istorice pe care le-a avut în vedere: “Însă până la Duca-Vodă cel bătrân l-au scris di pi neşte izvoade ce au aflat la unii şi la alţii şi din auzitele celor bătrâni boieri.68 Ion Neculce s-a născut la Prigoreni. credinţa în sensul moral al relatării istorice. precedat de O samă de cuvinte. Kogălniceanu (vol. C. G. în 1686. În 1713. când începe domnia lui Gh.cit. nemulţumit de accesele autoritare ale fostului domnitor (prezentate în letopiseţ). Dimitrie Cantemir îl va numi hatman şi îl va face părtaş planurilor sale de eliberare de sub stăpânirea turcească. Când. 1959). Ed. dar uneltirile vornicului Lupu vor determina îndepărtarea lui pentru încă şapte ani. l-au format pe Ion Neculce. şi în letopiseţu nu sunt scrise. Din Predoslovia letopiseţului reiese că după 1733 a început să scrie cronica. II al Letopiseţelor Ţării Moldovei. Mavrocordat îi va da funcţia de judecător de divan în 1741. în urma războiului ruso-turc. până unde s-a vidè. lângă Cantacuzini. cât s-au tâmplat de au fost în viiaţa sa. revine în Moldova. Deci “audzitele celor bătrâni boieri” au fost completate de anumite surse. Timpul petrecut în Ţara Românească. O singură scriere avem de la Ion Neculce: Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. 1977. op. Cronicarul îşi dă seama de importanţa informaţiilor cuprinse în legende. Apoi că a lipsit din Moldova în adolescenţă şi după 1711. Va rămâne cu un resentiment faţă de Cantacuzini. Piru. Predoslovia exprimă sentimentele care l-au determinat să-şi scrie opera. cu care se înrudeşte prin căsătorie. reintră totuşi în ţară şi. Tot aici.. viitorul cronicar urcă în rang. care lau tratat ca pe o rudă săracă. îşi recâştigă drepturile asupra moşiilor sale. ca un Russo de mai târziu. între 1733 şi 1743. S-ar explica în acest fel unele coincidenţe. Nevoia de a completa “documentarea” a determinat aşezarea. În 1739. Deşi manifestă oarecari tendinţe conservatoare. (…) Nu este exclus ca pentru perioada 1661-1729 să fi avut la îndemână şi cronici ale Ţării Româneşti. Costin). este acuzat de trădare pentru că nu a părăsit Iaşii odată cu domnul şi va scăpa cu greu de pedeapsa capitală. dar numai doi ani. Vornicul îi luase averea şi zădărnicea aşteptarea firmanului turcesc de iertare. În timpul lui Antioh. 1955. că au fost scrisă în inima sa”.164 G. admiraţia faţă de înaintaşi (Ureche. În 1719. în anul 1672. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citească şi să scrie. nici de pre un izvod a nemănui. A fost editat pentru prima dată de M. În 1731. cronica racoviţeană şi cronica ghiculească până la 1730. p. Ivaşcu165 admite că “autorul este sincer” şi că a consultat numai un letopiseţ anonim pentru anii 1661-1705 publicat în 1913 de C. Duca “cel bătrân”. Ivaşcu. apariţia unor episoade comune. şi la ei va căuta adăpost după ce tatăl va muri şi după ce. după mamă. Piru arăta că “va fi consultat totuşi letopiseţul anonim 1661-1709. 273. Îl va însoţi pe Cantemir în pribegie. 164 165 Al. la domnia lui Ion-Vodă Mavrocordat. Moare în 1745. Giurescu. i se oferă funcţia de postelnic. distanţarea faţă de basnele lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul. Cercetătorii operei lui Neculce nu s-au mulţumit cu această explicaţie şi au observat că în 1666. cronicile lui Nicolae Costin şi Axinte Uricariul despre Nicolae Mavrocordat. a celor 42 de legende sub titlul O samă de cuvinte. de oameni vechi şi bătrâni. Bucureşti. după toate probabilităţile. după cum putem deduce din cronica sa. Neculce nu se născuse încă.

iară nu în delungate vremi. Ele brodează în jurul unei figuri istorice cunoscute. frumoasă. cu justeţe observa Nicolae Manolescu. în sensul în care priveşte faptul istoric Neculce. IV. nu face istorie de dragul istoriei. care se căsătoreşte cu “o giupâneasă săracă. Alecsandri. desigur. cetitorilor. Neculce întoarce faţa către folclor. Ca şi înaintaşii săi.). iară va fi bine. . că.a. sol la turci. Dumbrava Roşie ş. cine precum îi va fi voia aşa va face”. considerându-le importante prin faptul că poartă ceea ce s-ar putea numi “duhul locurilor”: “Că mulţi istorici streini. Neculce a devenit părintele prozei scurte în literatura noastră. situaţii exemplare de viaţă. ci la senzaţionalul sau la caraghiozlâcul întâmplării”. iară celelalte întru adevăr s-au scris”. prin relatarea sobră. 166 Op. dar reprezintă. Gh. nu-ţi lăsa liturghia nesfârşită”). Ar putea fi date ca exemplu.cit.a. subiectul legendei XII poate fi subiectul unei schiţe despre Petru Rareş. Tot mai bine ştiu cei de locu decât cei streini. înapoi. Atrăsese atenţia încă din Predoslovie aspra lor. bine va fi.69 după domnia lui Ştefăniţă-Vodă.cit. El a selectat. în Aprodul Purice. însă ce să face în viiaţa lor. cu atâta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină. Bolintineanu. servind ca izvoare de inspiraţie lui Asachi. la domni şi noroade de cinste”. Ştefan. care. de ceea ce ştia despre istorie. Manolescu (loc. XXIII (despre uciderea lui BarnovschiVodă de către turci. Ştefan. în Cupa lui Ştefan cel Mare. ori de oştire. altele mizează pe faptul senzaţional. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-or fi greşit. iară cine nu le va crede. În altele. să priimiţi. ori de voroave. XII (despre Petru Rareş urmărit de un preot căruia îi strigă: “Întoarce-te. p. să nu gândiţi că doară pre voia cuiva. apare figura lui Petru Rareş. Radu Mihnea. VI). redus la esenţă”. 60). legendele XXII (despre Barnovschi Vodă. anume Safta”. care aştepta să-i vină oştile de peste munte ş. fraţilor. “Neculce. legenda lui Purcel. Multe sunt închinate lui Ştefan cel Mare. Daniil Sihastru. în acest sens. N. despre Gh. tânără. Aceasta e fost. în context istoric. Visul lui Petru Rareş. mai ales în secolul al XIX-lea: C. Al. p. după opinia aceluiaşi. Ghica Vodă. creează impresia că sunt pagini de cronică. fără îndoială. Deci cine va ceti şi le va crede. Unele legende (I. Ştefan. la sublim. pre unde ar fi greşit condeiul mieu.” Legendele ofereau. De exemplu. V.. Vasile Lupu.). Movila lui Burcel. ci vrea să ofere învăţături pentru urmaşi: “Deci. Muma lui Ştefan cel Mare. precum s-au tâmplat. X (despre logofătul Tăutu. El accentuează asupra finalităţii etice a relatării. spune N. De aceea. subiectele. Negruzzi. Tematica nuvelelor este variată. “un veritabil triumf al spiritului anecdotic”. 60.a. despre Gh. doamne”). “aceste istorioare nau mare lucru de legendă în ele”166. în Altarul Mănăstirii Putna. XXX. moment în care şi calul lui “pe loc au cădzut de au murit”). iar al legendei XXXVII al unei nuvele (Ghica Vodă şi prietenul său din copilărie). III. VIII (despre Dumbrava Roşie şi leşii luaţi prizonieri şi puşi să are locul). cu adevăr s-au scris.a. care tot strănuta şi nu a încetat până un boier nu i-a spus “Viermi. nu e sensibil la măreţie. Neculce nu a avut conştiinţa importanţei literare a legendelor pe care le-a povestit. Alecsandri. IX.. care se îndrepta spre o abordare ştiinţifică a istoriei. ele fiind “narativul pur. Bolintineanu. Lăpuşneanul. reţinându-le pe acelea care i se păreau mai apropiate de adevărul istoric. V. înaintea domniii Dabijii-Vodă. “care au agiunsu de au fostu şi doamnă”. nu le ştiu toate câte să fac într-alt pământu. Se impune figura lui Ştefan cel Mare ca etalon al valorilor morale (VII. După un Constantin Cantacuzino. Despot Vodă.XXI (despre Radu Vodă). de alte ţări. popo. D. Unele reiau anecdote care circulau în vremea lui Neculce (XXIX. despre sfârşitul lui Ştefan ş. cu cât veţi îndemna a ceti pre acest letopiseţu mai mult. Miron Barnovski. pornind de la anumite evenimente. legenda aprodului Purice. despre mănăstirea Putna. Milescu ş. “n-au fost având mestei la nădragi.. ce. trăgându-i ciubotille.. Legenda XLI prezintă viaţa aventuroasă a lui Neculai Milescu Spătarul. corelate cu întâmplări istorice dintr-o perioadă anume a trecutului Moldovei. Nu se împacă acest demers cu obiectivitatea pe care o declară în Predoslovie: “Deci vă poftescu. calitatea primordială care a determinat preluarea multor subiecte. O atmosferă dramatică intensă caracterizează legendele XX şi. despre Războieni.

L. este naturaleţea naraţiunii. 25. Vasile Lupu). relaţiile cu ţările vecine. vai. dar dovedeşte o mai mare libertate de mişcare. ca şi înaintaşii săi.d. Ivaşcu îl caracteriza expresiv ca un ins “maliţios. G. M. E. Varietăţi critice. săracă ţară! La ce obiceiuri ai agiunsu. oh. Iorga despre imparţialitatea lui Neculce şi se dau exemple semnificative de subiectivism.cit. Spiritul popular şi oralitatea se impun în proza românească prin Neculce. subiectiv. II. mohorât. care “carne în toate posturile cu turcii depreună mânca”. intervine o răceală în relaţiile dintre cei doi.m.. este atent la oameni. cel mai mare povestitor al nostru de până la Creangă şi Sadoveanu. Multe calităţi ale scrisului lui Neculce sunt observabile în O samă de cuvinte. bârfitor şi pamfletar167 iar G. Ed. vai di ţară! Ce vremi cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă au cădzut! Doar Dumnedzău di a faci milă.). ca o calitate de excepţie.70 numai cu colţuni au fost încălţat”. Duca Vodă. exclamând îndurerat: “Oh. obiectivitatea evocării faptelor în letopiseţ. Neculce a scris într-o vreme când se cristalizase ideea alcătuirii unei cronici complete a ţării. Ceea ce surprinde. pe care le-au urmărit şi înaintaşii: viaţa domnilor. o şesime din cronică îi este dedicată. Bucureşti. 70-85. nervos. După înfrângerea de la Stănileşti. Antioh şi Dimitrie Cantemir. când i se dă să bea “cahfe”. deoarece Cantemir devenise susceptibil.P. După retragerea în Rusia.a. Moldovă!” Şerban Cioculescu a adus în discuţie la un moment dat169. oh! vai. nici nu are în vedere interesele unei partide boiereşti ca Radu Popescu sau Stoica Ludescu. . perioada înfăţişată se caracterizează prin evenimente dramatice. De altfel. admiraţia se îndreaptă spre Dimitrie Cantemir. ediţie şi prefaţă de Al. După cum s-a văzut. Neculce nu scrie la dispoziţia cuiva. Călinescu vorbea despre “complexitatea pamfletară făcută din ciudă şi vaiete. Capichihăile greceşti sau turceşti jefuiesc ţara şi cronicarul face o comparaţie. La Neculce. G. Când e cazul. vizitele. intrigile boiereşti. nefiind constrâns de anumite surse documentare. apoi. De acest lucru era conştient şi Miron Costin.. caracterul memorialistic al multor pagini a creat posibilitatea desprinderii de izvoarele documentare. Piru. Aşè să facă şi cu tini. au sorbit felegeanul. lui Neculce remarcându-i-se de către toţi comentatorii darul de a povesti. Deşi a domnit numai nouă luni. Mavrocordat. ca altă băutură”. plimbările. de mare mirare este. un bătrân decăzut. fiecare cronică a fost dominată de figura unui domnitor (Ştefan cel Mare. Scris la o vârstă destul de înaintată. “au început a închina: «Să trăiască împăratul şi viziriul!» Şi închinând. dacă se întâmplă să ocupe de mai multe ori tronul Moldovei. Simpatia pentru Cantemir se vede în capitolul dedicat acestuia. cronicarul are sentimentul sfârşitului de lume: “Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei. schimbările de domni. Dumitraşcu Cantacuzino. sesizează amănuntul semnificativ. ed. culmea. N. pp. Se contrazice opinia lui N. Sunt evocate întâmplări din vremea domnitorilor: Dabija Vodă. o mai mare libertate de mişcare. dimpotrivă. pornind de le cifre. Într-adevăr. Călinescu. 1966. Letopiseţul prezintă istoria Moldovei pe o perioada de 82 de ani. Grigore Ghica. revăzută şi adăugită. Neculce. ce nărocire de stăpâni ca aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au căzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine. Antonie Ruset. C. de admiraţie nejustificată. Are spirit de observaţie. a Curţii. în provinciile române vor fi puşi domni străini de ţară. dar multe pagini dovedesc o stare resentimentară sau. cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag până astădzi în tine. 275. de-au despicat Marea Roşie. Neculce revine asupra unui personaj. Autorul are în vedere în general aceleaşi aspecte. războaiele ş. Istoria…. Constantin Cantemir. situaţii de viaţă. distracţiile. p. Minerva. Autorul a fost sfetnic al domnitorului şi a susţinut planurile sale. ca să scapi dintr-aceste obiceiuri spurcati!” După ce îl prezintă pe Dumitraşcu Vodă. Iliaş. căci îl continua pe Ureche. Autorul 167 168 169 Op. cu Moisei prorocu. Mavrocordat. vindicativ. abordează colocvial diferite întâmplări de la Curtea Moldovei. Bucureşti. a boierimii. între birul vechi şi cel nou. Ca şi în letopiseţul lui Miron. Ştefan Petriceicu. precum au făcut cu izrailitenii. p. de aceea cultivă amănuntul pitoresc şi percutant. Racoviţă. care vor duce la instalarea domniilor fanariote. din coloare şi încărcătură”168.

de videţi ce iaste omenie şi curvie grecească! Că el. are simţul culorii epocii şi recurge la zeflemea când. ca să dobândească numi lăudat la Poartă. dă măsura talentului lui Neculce în portretul lui Constantin Mavrocordat: “Acest domnu Constandin-vodă era un om prè mic de stat. Portretul lui Gin Ali-paşa se naşte din acumulări în cercuri concentrice. Neculce caută parcă aspectele anodine al existenţei personajului. iubiţii cetitori. Nu-i trebuiè lui daruri sau rugăminte. care îi oferă posibilitatea de a pune laolaltă detalii dintre cele mai diverse. prè silitor spre veşti. bătăi rele la oamini nu făcè. Neculce aduce în context bârfa. de exemplu. Dumitraşcu Cantacuzino. nu din pahar de cristal) individualizează figura unui boier de ţară. că i-au luat tată-său. ţiitoare. buzat. Portretul eroului. Impresia pe care o trăieşte cititorul este că Neculce se străduieşte să nu părăsească un ton colocvial. dar nu necioplit. dinţii n-ave. bătrân. Minciunile îi era prè drag a li asculta. nicidecum de monotonie. Apoi: “Căutaţi. tot anume. pe care o chema Aniţa. burduhos. Alteori. foarte expresiv pronumele demonstrativ). Practică buna avè la voroavaă. “iar el aice îşi luase o fată a unei răchieriţă de pe Podul Vechiu. reluându-se. erotic. mânca bine şi bè bine. avea o soţie la Ţarigrad. Îi era dragă învăţătura. ce nărocire de stăpâni ca aceştea ai avut!” Neculce n-are simţul grandiosului. corăspundenţii din toati ţările străine să aibă. dar eficiente. iubitor de trai aşezat. condamnă anumite apucături ale celui prezentat. Trăsătura dominantă a personajului se sprijină uneori pe un contrast între aparenţă şi esenţă. Puşcariu şi Şt. foarte sugestiv. De o violenţă aparte. de-i punea în gură. admirator al . cu mândrie vrè să s-arete. pe baza enumeraţiei. Personajul diabolic. săracă ţară a Moldovei. nici făcè cheltuială ţării. de pe cându fusese slujitoriu în Ţara Leşască. Oh. dar în cele din urmă “nu i-au agiutat Dumnedzeu. Cazne. Ce atrage atenţia în aceste portrete? Schimbarea perspectivei. era sănătos. din perspectiva moralistului care este. Epitetul. ce numai iscălitura învăţase de o facè. S-a discutat despre oralitatea stilului său. tatăl lui Dimitrie: “carte nu ştiè. individualizează personalitatea evocată. Cu boierii trăiè pănă la o vreme. şi pe tată-său. numai nu era prè grabnicu a faci rău”. este portretul lui Gin Ali-paşa: “Acestu Gin Ali-paşa era un păgân rău. dar era şi omilenic. Dar la hire era înalt. pentru că spiritul său satiric nu cruţă pe nimeni. Nu vom putea identifica o schemă a elaborării portretului. O serie de amănunte. Ciobanu) au vorbit de tonul blând al cronicarului. Portretul neculcian are o structură anecdotică. fraţii. Barba îi era albă ca zăpada. în cap şi la mâini. de-o ţinea în braţi. turbat şi mare sorbitoriu de sânge asupra creştinilor.71 sesizează amănuntul concret şi percutant în evocarea unei domnii. de o purta în vedeală între toata boierimea. că ş-au luat şi el plata.. Un personaj descins parcă din poveştile populare. şi vorba lui înceată. dar nu nejustificată. pentru că era om de ţară şi-i ştiè pe toţi. mizând pe capacitatea de asociere a imaginilor. pre careli cum era. incult. oh. E de mirare cum mulţi comentatori (printre care S. că era un moşneagu fără doamnă”. Semne multe avè pe trup de la războaie. La stat nu era mare. şi pe Mihai spatariul. se integrează ordinii fireşti a lucrurilor. şi răbdător mult. pe bună dreptate. Portretele. fruntea turcilor”. şi pe Lupul vornicul. de aceea prima impresie a cititorului rămâne de diversitate. bun militar. şi căutătură încrucişată. rumăn la faţă. anume Arhipoaia. sufletul”. şi făptură proastă. diavolul. faptul divers pe care îl inserează în portret are substrat aventuros. cum se întâmplă în evocarea lui Dabija Vodă. şi pre mulţi alţii” (enumerarea continuă. aflăm. care nu făcea cheltuială ţării pentru că “era un moşneagu fără doamnă”. nici la sânge nu era lacom. Acesta au omorât pe Brâncovanul-vodă cu copiii lui. cu o barbă albă “ca zăpada”. deşi numeroase. care se alcătuieşte din detaliile cele mai neaşteptate. Şi nu era mândru. De obicei. de-o săruta”. nesemnificative (domnitorul bea vin din “oală roşie”. portretul lui Constantin Cantemir. în acest sens. Acesta au omorât şi pe Ştefan-vodă. iar sara îi descheie cu uncrop şi-i punea pe masă. era gros. Expresiv este. Constantin stolnic. Dimineaţa îi închie. Trăsăturile sugerează o personalitate voluntară. nu-i cruţa nici pe turci şi din ordinul lui au fost omorâţi “vro 40 paşi. găsirea mijloacelor simple. un amănunt îl descalifică pe domnitorul respectiv.. ca să ştii ce să faci printr-alte ţări. Unele se dezvoltă chiar în scurte naraţiuni. chiar când e vorba de Cantemir.

Iată un şir de comparaţii: “şi s-au strâns ca puii de potârnichi”. “ce bogat blestem”. care demonstrează că autorul era un bun cunoscător al nuanţelor cu rezonanţe expresive: “bogată stricăciune”. p.). amărăciunea îşi spune cuvântul în asprimea cu care îi trata pe moldoveni: “Că i să schimbase hirea într-altu chipu. Cantemir: “Paza bună trece primejdia rea. Iordan171 analiza sintagmele în care Neculce reia epitetul bogat. Minerva. În drum spre Ţara Leşească. v.) confirmă afirmaţiile despre valoarea literară a letopiseţului. Alte aspecte (comparaţia. stil. “bogate lacrămi” ş. . Cantemir. oralitatea şi spiritul popular îşi demonstrează disponibilităţile stilistice.a. de-l va mânca vermii iadului cei neadormiţi. ca cum ar fi nişte oameni morţi în revărsatul zorilor” ş. Iar Duca-vodă.A. multe limbi ştiè: elineşte. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte. II. ed. LX şi urm. Pentru prima dată se prezintă un portret în diferite ipostaze: la început. acolo unde crede necesar. prin comparaţie. “aşè să arăta de bun şi de blând! Tuturor uşe deşchisă şi nemăreţu. Prin Neculce. proza românească descoperă resursele sale de expresivitate. V. consideră V. cum se întâmplă când caracterizează o anumită acţiune a lui D. şi uşa era închisă. Chiar dacă nu a împărtăşit întotdeauna umorile lui D. “bogată ruşini le era”. “nădejdea domnului este ca săninul ceriului şi ca încetul mării”. Cronicarul cunoaşte valoarea paremiologiei populare şi. c-au mâncat Duca-vodă vacili din ţară. singurul în care spiritul său maliţios nu se dezlănţuie: “Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. pre învăţat. aşè mergea focul împrejur”. iar încercările de a o înviora eşuează: “Şi aşè cădè turcii.. “rămaseră ca un roiu făr’ de matcă”. mielul blând suge la doo maice. “Ca cum ar arde un stuh mare. sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură. 1959. În exil. lătineşte. Cantemir. Cristea. Şi era neam de mazâl. îndat-au început a suspina şi a plânge cu amar”. “nemică nu să clintiè. Iar femeia gazda i-au răspuns că n-avem lapte să-ţi dăm.. Introducere la Ion Neculce. o înaltă estetică a exprimării”. M.P. Că nu ştiè femeia acie că este singur el Duca-vodă. “pre câmpu să vedè focurile ca stelele”. Sadoveanu (1923. în pribegie. sugerându-se indirect calităţile personajului. În ţara noastră pe-această vreme nu este om ca acela”. Resursele artistice al letopiseţului îl situează pe Neculce alături de Antim Ivireanul sau D. p. Bucureşti.a. Cristea. Am insistat asupra portretului pentru că acolo se poate scoate în evidenţă linia de continuitate şi cea înnoitoare. la urcarea pe tron. dacă au audzit că este aşè. nu precum era domnu în Moldova. I. fără ocazul lui”. capul plecat nu-l prinde sabie”170. “bogate nevoi şi ruşini”.. ce precum era mai nainte. deplin călugăr şi cucernic. Discursul 170 171 172 Pentru alte aspecte referitoare la valoarea literară.S.L. pre când era beizade (.a. Introducere în opera lui Ion Neculce. E. trestie. de voroviè cu toţi copiii”. 1974. “Neculce.. ca când ar cădè nişte pere coapte dintr-un păr. pe nişte vânt mare. La început. 205. o fac aridă. “ca cum ar merge fulgerul. Neculce lasă un portret memorabil domnitorului.72 lucrurilor vechi. reia proverbe. şi nu lăsa pe moldoveni nicăiuri din târgu să iasă afară. În ce priveşte epitetul. înainte de Creangă şi Sadoveanu. enumeraţia. de aceea letopiseţul său a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi din cei care i-au urmat. limbă. De un farmec aparte este portretul lui Dosoftei. ca domnitor. Neculce nu excelează în descrierea scenelor de luptă. cu variate conotaţii.cit. Să scârbiè. tânăr. Ed. p. XIX. Neculce remarcă evoluţia psihologică a domnitorului. că aici se lasă stăpânit mai mult de calităţile de comandant decât de cele de scriitor. şi blând ca un miel. Iorgu Iordan. într-un sat. Comportarea demnă a lui Miron Costin în faţa lui Petriceicu-Vodă este relatată prin dialog. cându-l scutură oamenii”. Vorbirea directă subliniază sarcasmul cu care relatează cronicarul sfârşitul lui Duca Vodă. “au poftit puţintel lapte să mănânce. Op.172 Cu Neculce. aşè să vedè focul ieşind din puşci”. epitetul ş. relevă şi impune totodată literaturii române expresivitatea împinsă până la magie a limbii. Amănuntele încarcă expunerea.

reflectând. Cronicarii munteni Activează în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Letopiseţul prezintă punctul de vedere al familiei Cantacuzinilor. Istoria Ţării Româneşti. pentru a afla adevărul istoric. b. Ediţii bune au dat C. Cele două mari partide boiereşti care s-au înfruntat de-a lungul mai multor decenii (Cantacuzinii şi Bălenii) au solicitat scrierea unor cronici care să le apere interesele. Dintre contemporani. Grecescu şi Dan Simonescu (1960). Începe cu aluzii la originea romană a poporului nostru. Cronicarii moldoveni pe străduiau să respecte adevărul istoric. cunoscută sub titlul Letopiseţul Cantacuzinesc. Letopiseţul Cantacuzinesc A fost atribuit de N. “Magazin istoric pentru Dacia”) de către N. în fond. Pe lângă acestea s-a scris şi cronică de curte. la solicitarea unor domnitori. logofăt al familiei Cantacuzino. dar nu socoteşte necesară o predoslovie. deformatoare. Autorul începe de la întemeierea principatului (1290. Autorul se dovedeşte un bun cunoscător al textelor sacre. IV-V. nu fără consecinţe notabile în plan literar. El subliniază în repetate rânduri rolul jucat de Basarabeşti în istoria ţării. care anunţă Hronicul lui Cantemir şi scrierile istorice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene. o atitudine partizană. cu dese conflicte care se soldau cu tăieri de . Iorga lui Stoica Ludescu. Viaţa patriarhului Nifon. Aceasta din urmă evocă faptele domniei lui Constantin Brâncoveanu. suntem nevoiţi să citim cu circumspecţie aceste pagini. paginile scrise de cronicarii munteni au un pronunţat caracter politic. a determinat o atitudine mai rezervată din partea cercetătorilor trecutului nostru literar. căreia i se mai spune Anonimul Brâncovenesc.T. lupta pentru putere din momentul respectiv. iar de la 1660 o lucrare cu caracter memorialistic. Cu excepţia cronicii lui Constantin Cantacuzino. Autorii recurg la pamflet pentru a-i denigra pe adversari. O cronică oficială a domniei lui Brâncoveanu alcătuieşte Radu Greceanu. Mihail Gregorian (1961). Stolnicului Constantin Cantacuzino îi vom datora o încercare de reconstituire ştiinţifică a începuturilor neamului românesc. Istoria Ţării Româneşti de la oct. Multă vreme operele lor au fost subestimate. la care face adesea apel. în funcţie de interesele partidei din care fac parte. aşa cum procedează moldovenii. traduse şi în limba română în secolul al XVII-lea. dar în cronicile muntene vom observa. Cantacuzinii se considerau continuatorii lor.a. Exista şi în Muntenia o tradiţie a relatării cu subiect istoric: povestirile despre Vlad Ţepeş. A fost publicat pentru prima dată în 1847 (vol. informaţiilor va fi întreţinută sistematic şi. cronicile despre Mihai Viteazul ş. Liviu Onu (1970). Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu.. cronicarii munteni iau de fiecare dată totul de la început. postelnicul Cantacuzino este lăudat. Între cronicile boiereşti se situează Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (1290 – 1688). Adevărul e că reprezentanţii Cantacuzinilor urmăreau să instaureze în Ţara Românească o monarhie autoritară şi chiar să realizeze o uniune cu Moldova. Paginile cronicii oglindesc o istorie agitată. dar provine dintr-un mediu ostil lui Brâncoveanu şi familiei Cantacuzinilor. chiar pentru trecutul mai îndepărtat. Bălcescu şi A. 1688 până la martie 1717. Până la 1660 este o compilaţie a scrierilor anterioare. care au determinat o anumită linie în proza noastră. fiind privite în comparaţie cu ale moldovenilor. În vreme ce moldovenii au considerat că au datoria patriotica de a se continua unii pe alţii. Laurian. ceea ce ar fi dus la întărirea puterii de apărare în faţa turcilor. mai devreme decât au demonstrat cercetările istorice) şi povesteşte evenimentele până în primii ani de domnie ai lui Constantin Brâncoveanu. Tentaţia deformării detaliilor. numită şi Letopiseţul Bălenilor.73 de recepţie la Academie) sesiza calităţile de povestitor ale cronicarului. Subiectivismul autorilor. care scriu pentru a apăra interesele unei partide boiereşti.

Mânia şi dispreţul. Bucureşti. N. supt paturi. Vina e dată pe venetici. rea sămânţă au fost. cum ar fi cea a postelnicului Constantin Cantacuzino. Portretul continuă în aceeaşi manieră a acumulării de observaţii negative. 1978. ci numai de numele lui au auzit. că ş-au pierdut mila. ci şi grecii încă-i prăda şi-i mânca cu tot felul de meşteşuguri. Cunoaşterea artei oratorice se observă în pasajele care transcriu discursurile lui Matei Basarab înaintea unor lupte sau al lui Brâncoveanu la urcarea pe tron.). descindeau din familii neaoşe. Acesta era om îndrăcit şi făr’ de ruşine şi iubitor a vărsa sângele oamenilor. prin lade. Discursurile conţin elementele de “captatio benevolentiae”..). M. Minerva. diavole. Domnia lui Grigore Ghica aduce asupra ţării “multe nevoi şi grele dăjdi. Şi rămaseră creştinii. săraci de dânsul”. care se considera apărătoare a intereselor pământenilor. Răscoala seimenilor din timpul lui Matei Basarab prilejuieşte autorului pagini de mari violenţe verbale: “Şi aşa fiind ei turbaţi. Remarcăm o anumită forţă a verbului. Călinescu. cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l-au lăsat. ca nişte calici. prin cămări. plângu-l şi păgânii şi creştinii şi toate ţările care l-au ştiut şi carii nu l-au ştiut.. ca nişte blesteme argheziene. cu războaie şi comploturi. Pentru aceia numele său s-au poreclit de i-au zis Vărzariul. precum sunt ei învăţaţi”. de-i pedepsea şi le cerea de băutură”. evident. Engel) şi români (D. avea origine grecească. Kogălniceanu. cum remarca şi G. panegiricele şi înclinaţia spre povestirea de aventuri a autorului. Început-au a-şi arăta veninul asupra săracilor. cum prelăstişi pre Gligorie-vodă de omorî pre Costandin fără judecată. de dezvoltare a ideii principale şi orientare a atenţiei spre scopul urmărit de vorbitor. autorul nu se dă în lături să-i blesteme pe cei vinovaţi. pentru că nu ştiuse. Letopiseţul Cantacuzinesc a fost sursă documentară pentru istorici străini (J. 41. Portretul lui Radu Vărzariul ne edifică asupra forţei de pamfletar a autorului: “Iară Radul armaşul era de moşie rumân. ci de mic au răsărit fiul dracului (. Întâlnim la Stoica Ludescu pasaje de interes literar..Chr. plângu-l carii au avut de la el multă căutare. Şi tată-său grădinariu de verze la Ploieşti. Iar diavolul.. că au pierdut un stâlp mare. 173 Cronicari munteni. Iar ei nu să mai aşeza. Zavistia e tema pasajului care prezintă sfârşitul dramatic al lui Mihai Viteazul: “şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci. în casele domneşti şi dederă năvală unde zăcea domnul lor căutând pre aceşti boiari sub căpătâiul lui. îl folosirea unor procedee literare. Şi. Portretul panegiric se află la antipodul pamfletului şi evocă o figură pe care Stoica Ludescu o admiră. răul pizmaş neamului omenesc. şi mai vârtos Ţara Rumânească. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei. iar Bălenii. Plângu-l şi săracii. care au sprijinit toate nevoile ţării. ci iată că cu meşteşugurile lui au întrat prin inima celor hicleni. pe fondul sărăcirii continue a celor de jos. în alcătuirea câtorva portrete. în descrieri. p. Cantemir. Evident că paginile devin foarte colorate. că aşa au lucrat pizma încă din ’ceputul lumii.74 capete. că să lăsa ca un şarpe mânios. încât nu-i găsim egal într-o pagină de cronică moldovenească decât poate în portretul lui Gin Ali-paşa din letopiseţul lui Neculce. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat. Acelaşi cercetător analiza pamfletele. până-i găsiră (. ci ca nişte lupi flămânzi şi ziua şi noaptea zbiera şi umbla pe la casele boiarilor. Abuzurile de tot felul fac viaţa insuportabilă.173 sintagmă care se poate aplica şi celorlalte cronici. care sugerează regretul universal după cel dispărut: “O. inserându-se şi imagini care să frapeze. de muşca pre unii şi pre alţii”. Bălcescu). Şi nu era numai despre dânsul. pentru multă înţelepciune şi bunătate ce făcea în toate părţile”. nici să prilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. consideraţi greci. încrâncenarea caracterizează stilul lui Stoica Ludescu. O. Ed. că nu s-au făcut varză bună. fără vină nimic. pe greci. Iar ţara toată plângea pre Costandin postelnicul. cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. dar familia Cantacuzinilor. pân-îl dederă morţii. . să ţină atenţia trează. Dan Horia Mazilu vorbea de o “retorică a imprecaţiei”. prin poduri. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină. ca şi acesta. ca nişte porci făr’ de nici o ruşine să suiră sus.

apare ca domnul perfect. dar Brâncoveanu. vistiernicul Hrizea. într-o măsură mai mare decât ceilalţi cronicari. Academiei). numai cu antiriul şi cu nădragii şi i-au pus neşte priviţ la car şi i-au spânzurat răvăşelele acelea (ale cui vor fi fost Dumnezeu ştie). care narează evenimentele perioadei 1689-1729. Pentru prima parte. Marele cărturar. ceea ce nu-l împiedică să contribuie.cit. nr. Cătălina Velculescu. Radu Popescu descrie pentru prima dată la noi un spectacol al străzii: spectacolul pehlivanilor (saltimbancilor). cum se întâmplă cu un domnitor ca Radu Leon. 4. Mazilirile. Asupra cronicilor muntene din a doua jumătate a sec. să-l vază prietenii”. titlul original al lucrării lui Radu Popescu. are o predilecţie pentru ceea ce s-ar chema “artă a spectacolului”.75 Radu Hrizea Popescu (c. căruia îi dedică Istoria. la curtea Ducăi Vodă. vrea “să să plimbe pen Ţarigrad cu pompă domnească. op. RITL. XXII. Iorga. Nicolae Mavrocordat.P.. şi aşa cu acea pompă lau trecut prin târgu şi l-au dus la mănăstirea Snagovului. şi revine în Muntenia în 1687. V. viaţa o scenă de teatru în care au loc toate întâmplările cu protagonişti reali. Moartea postelnicului Cantacuzino abia e amintită. Bălcescu în “Magazin istoric pentru Dacia” (în numere apărute între 1845 şi 1847). a fost publicată fragmentar de N. aspectele senzaţionale ale spectacolului. Anghelescu. ca în opera lui Costin sau Neculce. a fost ucis din ordinele lor. e “hoţul acel bătrân”. sub numele de Rafail. dar nu l-au omorât. I Cronicari munteni. realizând o compilaţie. autorul punând moartea fratelui său Şerban şi chiar a nepotului (Brâncoveanu) în seama sa. dar Antonie din Popeşti.. Astfel că Grigore Ghica apare ca un domn bun. părerile sunt încă împărţite: unii îl consideră autor pe Radu Popescu (C. la arestarea acestuia de către nemţi. Autorul reţine amănuntele mişcărilor. fiica banului C. De remarcat că autorul priveşte evenimentele din Muntenia în relaţie cu cele din Ardeal şi Moldova sau chiar din alte ţări. Ed. XXV. care. C. Anghelescu). Acumulase o frumoasă cultură şi se aştepta la ranguri mari. în acele împrejurări. RITL. după ce obţine domnia. Ene (1968. pentru că făcea parte din tabăra Bălenilor.174 A rămas stabilit că Radu Popescu este autorul celei de a doua părţi. al XVII-lea. 1975 şi 1978. răspunde cronicii Cantacuzinilor. M. după câte se pare. Radu Popescu făcând temenele penibile în paginile despre el. Istoriile domnilor Ţării Româneşti. Împreună cu familia pleacă. drept. care l-a sprijinit. M. El observă că şi oamenii au câteodată plăcerea de a juca teatru. În 1721 va fi numit mare vornic de către Şerban Cantacuzino. Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1729) a pus multe probleme în legătură cu paternitatea. Domniile lui Şerban Cantacuzino şi C. alţii (N. care era stolnicul Cantacuzino. ca o simplă marionetă. Cronica foloseşte pentru perioada de până la 1665 cam aceleaşi izvoare ca Letopiseţul Cantacuzinesc. După 1665). care i-a sprijinit pe Cantacuzini. 1655-1729) Scrie un letopiseţ pe placul Bălenilor. XVI. 1976. 1973. Băleanu. RITL. 1. Brâncoveanu devin pacoste pentru ţară şi pentru boierii care “ţin la binele ţării”. Mare ban va ajunge în vremea lui N. dar se insistă asupra morţii vistierului Hrizea din Popeşti. apoi în Moldova. 1961). dar se va călugări în acelaşi an. e plimbat prin târg: “şi i-au făcut judecată de moarte şi l-au pus într-un car cu doi boi.”. nr. Dar nu numai cu acest prilej apreciază arta spectacolului. P. Grecescu (ediţie critică. S-a observat că Radu Popescu. 68. Gregorian (vol. ibidem. nu i le acordă. 1978. căsătorit cu Maria Băleanu. dar ediţii temeinice din punct de vedere ştiinţific au apărut numai în ultimele decenii: M.175 Istoria e văzută ca un spectacol. .) îl cred autor pe Constantin căpitanul Filipescu. acuzat de complot. fapt care determină chiar organizarea unei revolte în 1700. Mavrocordat. Legende: reflexe în istoriografie. sugerând cu expresivitate mirarea plină de încântare. Panaitescu ş. Manolescu.. De altfel. tatăl cronicarului. Din nou despre Cronica bălăcenească. “Revista de istorie şi teorie literară”. 1963. p.a. ci fără voie l-au călugărit. la Istanbul. idem. N. 1973). venirea unor domni la putere creează prilejuri de punere în valoare a 174 175 V. Stroe Leurdeanul. Grecescu. Îi ura pe Cantacuzini pentru că tatăl său.

pă mănăstiri. Care iaste Ghiorghie vornic? Zise: Eu sunt.76 resurselor expresive ale limbii.. Care iaste Şărban: Zise: Nu iaste. tot împodobite. mimând obiectivitatea. atracţia o constituie jocurile şi horele: “Făcutu-s-au jocuri la această nuntă. precum de la cei ce au fost faţă acolo am auzit. mai mulţi pentru treaba lui. (. Cruzimea e subiectul multor “scene” prezentate cu detaşare. De aici. pentru credinţa. Care aceste toate văzându-le însumi cu ochii. Ia-l! Ci-l luară. să-şi omoare bărbatul!)”. milostiv. se desprinde imaginea unei lumi care ştia să trăiască şi nu-şi interzicea nici o voluptate. Proza naturalistă de mai târziu îşi poate afla într-o asemenea pagină un precursor: “Prin mijlocul acestor vremi. de le-au luat mulţi bani cu făgăduieli mincinoase că le va da azi-mâine. Mihnea Vodă pune la cale măcelul boierilor în sunetele muzicii domneşti. Şi zise domnului: Împăratul te-au mazâlit”. ca într-o pagină de dramă: “Deci mergând domnii cu boiarii la viziriul şi aştepta caftane. începător turburărilor şi al stricăciunii ţării şi cap hoţilor şi tâlharilor. Au fost viermi mari albi cu capetile negre”. Făgăduia multe daruri şi boierii unora-altora. ospeţele.a. dă le voiu trece eu cu tăcerea. Letopiseţul lui Radu Popescu se apropie mult de pagina de literatură artistică. ca în acest exemplu: “De acest domn scriu moldovenii că l-au omorât doamnă-sa (zău. pentru ca apoi să lanseze o suită de acuzaţii grave. hore de boiari şi de coconi. ceremoniile. de treabă jupâneasă moldoveancă. cutare? Îi luară pă toţi şi rămase domnul singur cu ceilalţi boiari. ş. pietrile vor striga”. numai atâta zic că toate faptele îi era cu dreptate şi nicicum nu suferiia să se facă cuiva strâmbătate. care rumăneşte să cheamă cicotnicie. Dar Radu Popescu se opreşte şi la alte aspecte din viaţa societăţii medievale: plimbările boierilor. La nunta fiicei lui Nicolae Mavrocordat. care ilustrează o trăsătură de caracter.). Mazilirea lui Antonie Vodă şi închiderea boierilor sunt prezentate cu ajutorul vorbirii directe. “A pomeni toate bunătăţile pe deplin câte avea domul nu mă lasă obiceiul istorii pentru ca să nu dau bănuială de colachiie. şi pă urmă toate rămânea la deşertăciune şi mai vârtos că era ghenegolatri.. au fost ieşit viermi din pământ şi putoare mare. ca nişte lucruri fireşti. şi încă viu fiind ochii amândoi i-au sărit din cap iar după ce au murit şi au trecut trei zile. asculta întru cele mai multe pă doamnă-sa. de au văzut. pă jupânese sărace. Lacom de bani încă era foarte. de n-ar fi fost cu totul nestătători la toate vorbele şi lucrurile lui. având şi chip şi ţărămoniile cumsăcade. care nu s-au făcut altădată. Mai vârtos că au sărăcit pe boiari. precum şi din contemplarea unor capodopere ca Mănăstirea Curtea de Argeş. începu a întreba: Care iaste Mareş: Zise: Eu sunt! Ia-l! Ci-l luară. În prezentarea lui Nicolae Mavrocordat foloseşte preteriţiunea. Cronicarul transmite sentimentul că nu-l lasă indiferent nici una din imagini şi că nu-l pot păcăli aparenţele. iar cu moartea rea şi groaznică. drept aceea cu tăcerea le trec. . şi toţi au rămas păgubaşi”. decât a împărăţii. petrecerile. dar nu face altceva decât să-şi pregătească lauda exagerată din final. Uneori ironia lui este necruţătoare. de le-au adus viermi. şi au luat bani mulţi din ţară. ci care mergea despre poarta aceia să folosiia multu. prefăcându-se a omite calităţile domnului pentru a nu fi bănuit de părtinire. Radu Popescu are darul de a contura atmosfera unei epoci. Care este cutare. Portretul lui Ştefan Cantacuzino începe cu un condiţional-optativ. fie că e vorba de scene ale suferinţei în masă. care răstoarnă perspectiva şi trădează intenţiile autorului: “Ştefan-vodă încă ar fi fost domnu lăudat ca şi alţi domni. Portretizarea prin anecdotă o întâlnim şi la Neculce. în mijlocul curţii domneşti. cât să deşchisesă poartă mare despre doamnă-sa. au crepat şi s-au dus dracului. de care podoabe să mira şi solul”. fie că e vorba de evoluţia unui individ. hore de jupânese şi de cocoane. cât s-au umplut beserica. Radu Popescu evită portretul în stil clasic şi preferă să nareze fapte semnificative. seimenii ucid pe toţi cei întâlniţi în cale. lesne iertător şi cu frica lui Dumnezeu. care minune s-au auzit pătutindinea şi au trimis boiarii cei de la Craiova. din fire fiind iubitor de dreptate. au venit veste du peste Olt că Barbul sărdar. încă în zece zile ce au bolit s-au umflat şi au negrit tot trupu. Dezlănţuirea pamfletarului creează pagini întunecate. de ură nedisimulată.

care povesteşte evenimentele cuprinse între 1688 şi 1714. II. că aşa să auziia. dovedeşte că autorul a avut în primul rând în vedere exactitatea informării şi mai puţin expresivitatea discursului său. căci nici una din ipoteze nu s-a dovedit convingătoare. pornită din sufletească dragoste ce îi porţi.cit. n-aş fi gândit în viaţa mea. dominată de efortul autorului de a demonstra sacrificiul domnitorului pentru folosul de obşte. În cele 110 capitole. Dan Horia Mazilu. Este considerat un precursor al stilului indirect liber în literatura noastră.. de către un boier defavorabil lui Brâncoveanu. apropiat de Neculce prin optica asupra oamenilor.. care mizează pe anumite efecte dramatice ale scenelor povestite şi pe oralitate. Gregorian (vol. Ediţii bune au dat M. 88. Bălcescu (1846. op. II al cărţii Cronicari munteni. Vocaţia europeană…. cum demonstrează colaborarea sa la traducerea Bibliei din 1688. Cela ce într-atâta vreme. Cortegiul grotesc ordonat de domnitor când descoperă complotul lui Staico şi discursul pe care i-l ţine atrag atenţia: “Şi trimise pe gâdea cu un ciomag mare în mână de veniia înaintea lor în chip de postelnic. pe cunoaşterea psihologiei protagoniştilor.”. Negrici176) îi găsesc totuşi şi alte virtuţi decât cele documentare. lăcaşuri de cult. zău. vol. p. sa văz una ca aceasta. Figura spiritului creator. Viaţa lui Constantin Brâncoveanu. Lucrarea a fost scrisă. Radu Greceanu era un om cult. încât eu poci să dau chezăşie că politiia luminată şi plină de bunătate a înălţimei-tale este cu adevărat asemănătoare cu înţelepciunea lui Democrit.a.) consideră că nu are calităţi literare. op. Manolescu. condamnându-i pe duşmani. mergând cu relatarea până în 1714. Ilieş (o ediţie critică. probabil.”. Portretul domnitorului este portretul ctitorului atâtor instituţii care au adus faima domniei (şcoli. Istoria Ţării Rumâneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (cunoscută şi cu titlurile: Cronica anonimă şi Anonimul Brâncovenesc) a fost cunoscută datorită lui Nicolae Bălcescu.. Grecescu. Scenele foarte vii mizează pe dialog. autorul exprimă interesele domnitorului. lucrare a lui Ioan Gură de Aur.cit. al cărui nume a rămas deocamdată necunoscut. Aristotel. . de ex. 1961) şi A. S-a discutat despre spiritul baroc al autorului. Drept aceea şi Constandin-vodă îi făcea cinste ca aceea de-i trimise pe gâdea în loc de postelnic mare.77 Radu Greceanu Logofăt al lui Brâncoveanu. cu toiag de beldie şi pe armaşul cel mare înainte însemnând şi sfârşitul lui în ce chip va să fie. printr-atâtea 176 177 E. evenimentelor. complotul împotriva lui Petru I al Rusiei. anonim. E. Ed. Unii comentatori (N. Prima ediţie ştiinţific elaborată a apărut în 1959 sub îngrijirea lui C.II al revistei sale). totuşi. Dan Horia Mazilu. în atâta blândeţe şi răbdare. Acesta este textul reprodus şi în Cronicari munteni (vol. precum Staico vrea să fie domn în Ţara Rumânească. Bucureşti. Grigore Teologul ş. care o publică fragmentar în 1847. Negrici.a. p. ostil Cantacuzinilor. Cartea Românească. Staico.cit. Cronicari munteni. 1970). Este o lucrare encomiastică. complotul lui Dumitraşcu Corbeanul ş. 177 E scrierea cea mai obiectivă despre evenimentele acestei perioade. alţii (Dan Horia Mazilu. autorul celeilalte cronici despre Brâncoveanu. partizanatul. deşi i se poate reproşa. Istoria sa se deschide cu o predoslovie în care se fac referinţe la Platon... care şi dă titlul de Istoria Ţării Rumâneşti.. Democrit... pe discurs.. 1961). Anonimul Brâncovenesc În schimb. titlu sub care mai este cunoscută cronica. Vocaţia. Ioan Gură de Aur. scrie o biografie a acestuia intitulată Istoria vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Româneşti.. A fost publicată pentru prima dată tot de N. V.. Autorul are simţul naraţiunii şi multe pagini devin nuvele realiste. de prin 1707. 1978. Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod. 165 şi urm.. Aşa sunt paginile care povestesc instalarea la tron a lui Brâncoveanu. cu un răgaz între 1711 şi 1716. op. a Mineielor şi a Mărgăritarelor. tiparniţe): “Căci măriia-ta eşti cu daruri vrednice împodobit şi ai îngrijit de această ţară cu o aşa adâncă pricepere şi înaltă priveghere. dovedeşte un real talent literar. “N-aş fi gândit.

ci au domnit nici o lipsă nu va fi avut”.78 locuri şi cu atâtea feluri de umblete astăzi să te văz aşa dinaintea mea într-acestaşi chip. cinste mare şi în boieria lui. la stat. Narator remarcabil. fiind cu boierie. dar sfârşitul dramatic l-a împiedicat. Portretul lui Brâncoveanu are în centru opoziţia dintre norocul acestuia. măria-ta. dar nu în toate. îşi dă seama de valoarea istorică a creaţiei populare. cu minte mare. Când o face. Enea Silvio Piccolomini. gineri. în mare parte. Va muri ucis de turci odată cu Ştefan. care a iniţiat un tratat de istorie. convins că “fără istorie nu numai de râsul altora şi de ocară suntem. anonimul autor el acestei cronici pune un început anumitor linii ale prozei muntene. Dio Cassius. A fost unul din cei mai culţi oameni ai vremii sale. Stolnicul şi-a făcut studiile la Constantinopol şi Padova. 1639. şi de altele. recurge la surse străine. dar nu a fost tocmai aşa. inexactităţile din informaţiile oferite de tradiţii şi creaţia populară. nepotul său. fie în cadrul portretului respectiv. La fel ca Neculce şi Cantemir. alţii au noroc de feciori. în predoslovia la cele opt capitole câte a apucat să scrie. bogat. zău. Are un rol foarte important în conducerea treburilor ţării în vremea lui Brâncoveanu. când scrie De neamul moldovenilor: Titus Livius. 1640-1716). Kogălniceanu în vol. ales de destin şi dăruit cu de toate. frumos la chip. ci şi orbi.) iar acest domn în toate au avut noroc. Titlul lucrării arată că stolnicul voia să scrie o istorie completă a ţării.” Bineînţeles că “deaca au văzut. dreptate am poruncit să faci. Anonimul Brâncovenesc manifestă predilecţie pentru situaţii dramatice. Autorul îşi îndreaptă mai rar atenţia către portret. posedând una din cele mai bogate biblioteci de la începutul secolului al XVIII-lea. de obicei mizează pe antiteză. Şi au zis domnul: Cluceriu. iar nu de feciori. să fac. nurori. au nedreptate şi jafuri? El zise: Ba dreptate ai poruncit. surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult”. În Cronicari munteni (1961) se reproduce textul stabilit în 1944 de Dan Simonescu. Iorga va demonstra cu argumente convingătoare că lucrarea aparţine stolnicului (ediţia din 1901). îşi expune părerile cu privire la istorie. şi de bogăţie şi de altele. arată sărăcia documentelor interne. şi tot au şi lipsă de unile (. iar nu de cinste.. fii. N. n-aş fi gândit”. II al Cronicilor României (1872. dar şi pentru alte aspecte (relatarea ajunge până la migraţia hunilor şi se încheie cu un portret al lui Atila). şi de bogăţie. vorba lui frumoasă. când te-am trimis în ţară cu slujbe.. şi alţi domnitori: “Că mulţi au noroc în lume. precum şi în vremea lui Ştefan Cantacuzino. în felul în care se vor ilustra mai târziu reprezentanţii Şcolii Ardelene. au rămas înghieţat”. Era intrigat de neadevărurile care apăreau în diferite cronici. Şi începu a să îndrepta din cuvinte. a poveştilor şi a “cântecelor cari vestesc de vitejie”. ca şi Miron Costin. Istoria Ţării Rumâneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi care o au mai descălecat şi o au stăpânit până şi în vremile de acum s-au tras şi stă a fost tipărită mai târziu decât alte cronici. Strabo. De altfel. Priveşte critic izvoarele. muţi.. Domnul se supără pe un slujbaş. că unii au noroc de cinste. fie între personaje. care îi jefuia pe cei mai de jos ca el: “şi au strâns domnul divan de boieri şi l-au adus şi pă el la divan. rude multe. rezolvate prin dialog. Martin Kromer. Multe din izvoarele interne sunt inutilizabile. Pentru problemele referitoare la originea românilor. Stolnicul Constantin Cantacuzino Nu din considerente strict literare ne vom opri asupra operei lui Constantin Cantacuzino stolnicul (c. Se prezintă aici chipul domnitorului fericit. atribuind-o lui Nicolae Milescu). şi în domnia lui. iară domnul zise: Dar acestea ce sunt? Şi scoase hârtioarele cu iscălitura lui. Antonio . enumerate şi de Miron Costin. şi de stat frumos. pentru că unele laudă prea mult. altele hulesc prea mult.. feate din destul. fiul (17141716). George Ioanid o publică în 1858.

cum s-au zis mai sus. cum şi pe mai multa parte den toţi câţi să află acum în Ardeal i-au supus şi i-au făcut iobagi cum le zic ei”. rumânii. mai târziu. cât mai multă turburare şi mirare dă celui ce ceteşte. ÎNCEPUTURILE ROMANULUI ROMÂNESC DIMITRIE CANTEMIR (26 octombrie 1673 – 21 august 1723) Dimitrie Cantemir este una din personalităţile cele mai importante ale culturii noastre din toate timpurile. în care licăreşte geniul. însemnătatea elementului autohton. Apare limpede intenţia de a da o operă monumentală şi nu putem decât să regretăm că n-a dus-o la bun sfârşit. carii încă şi mai neaoşi sunt şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă. şi atâta cât de ar fi putut. ar fi supus pe toţi sub jugul lor. tot rumâni îi ţinem. Mulţi ani. nici a să birui de alţii îngăduia”. Stolnicul a scris o carte erudită. care îi va orienta atenţia spre filozofie şi teologie. deosebit de înzestrat. Marele învăţat a fost primul nostru cărturar care s-a bucurat încă din timpul vieţii de aprecierea învăţaţilor europeni. Stolnicul a fost preocupat de cunoaşterea adevărului în toate aspectele abordate.a. “Însă românii. nu prea foloseau. cum zic. decât a şti cevaşi adevăr dintr-însul”. că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”. în calitate de reprezentant (capichehaie) al lui Antioh. unitatea de origine a tuturor românilor. nepoftitori a să supune altora. suntem adevăraţi romani şi aleşi în credinţă şi bărbăţie”. Reacţionează la celebra basnă lansată de interpolatorii lui Ureche şi se miră că aceştia n-au fost mai circumspecţi cu paginile unde au aflat-o “pentru că pururea şi nevindecaţi şi ungurii au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi rumânilor. de încurcat şi de scurt. Tatăl apreciază învăţătura şi are grijă ca fiul său. ajuns domnitor. ce şi den Ardeal. apoi ca exilat. Se naşte în familia lui Constantin Cantemir. îşi desăvârşeşte instruirea la Academia Patriarhiei . va trăi la Constantinopol. Stolnicul respinge ideea exterminării dacilor (nu acceptă purismul) şi elogiază vitejia cu care dacii şi-au apărat pământurile. ştiinţific ş. ilustrează o sinteză a unor preocupări diverse. să profite de o instruire aleasă. numai iscălitura învăţase de o făcè”. câte erau. cum spunea cronicarul. viitor domn al Moldovei. La Constantinopol. “carte nu ştie. care. căutarea documentelor. spune stolnicul. Spirit enciclopedic.79 Bonfini ş. Calităţile literare sunt lăsate în umbră de sobrietatea discursului ştiinţific. Continuitatea românilor în vechiul teritoriu al Daciei este altă mare idee. căci cronicile interne. înţeleg nu numai ceştea de aici. traducându-i-se unele cărţi sau chiar publicându-i-se în ediţii princeps în limbi străine. în vremea când Brâncoveanu se afla la conducerea Ţării Româneşti şi. fiindcă “atâta iaste de netocmit. Câteva idei sunt dezbătute cu spirit critic: originea romană a românilor. după ce tatăl ajunge domn. VII.a. La început îl are dascăl pe Ieremia Cacavelas. politic. fratele său. de ordin filozofic. latinitatea limbii. Ce dară pe acestea. Stolnicul trece în revistă diferitele izvoare folosite şi face ceea ce astăzi s-ar numi o critică a lor. Stolnicul exclamă cu mândrie: “iară noi. însă tot unii sunt. religios. ca ostatic. măcară fie şi cevaşi mai osebită în neşte cuvinte den amestecarea altor limbi. “ostaşi mari şi tari la bătaia războaielor. fiind ales membru al unor foruri ştiinţifice străine. de aceea mărturiseşte truda.

interpret şi muzicolog clasic în istoria muzicii turceşti. unde nu va mai reveni. Moare la moşia sa (Dimitrevka).P. fără a renunţa la valorile ortodoxiei.80 Ortodoxe. de reprezentant al umanismului târziu. La un moment dat. va studia cultura orientală şi va deveni un foarte bun cunoscător al ei. Giosu. . ulterior în 1973. părăsind Harkovul. Turcii au trimis un om în care aveau încredere. se instalează definitiv la Petersburg. fiindcă n-a avut banii necesari să-l înlăture pe Duca Vodă. Cândea (republicată în 1974. Albala şi apărută mai întâi în 1960. Ed. Se pot stabili trei etape ale creaţiei. De fapt. în 1969. o ediţie remarcabilă a Divanului. relatate de Neculce. IV al Operelor complete). 1698). deseori alambicat. la chemarea ţarului. Ia parte la campania din Caucaz din 1722-1723. Umanismul în opera lui Dimitrie Cantemir. dar prezintă turcilor întâlnirea ca o iscodire a intenţiilor ruşilor. Bucureşti). părăseşte Moldova în condiţii dramatice. 1973 (ed. pune serioase probleme de interpretare. sub influenţa dascălului său. În 1714 este ales membru de onoare al Academiei din Berlin. Istoria ieroglifică. voia să fie instalat ca domn ereditar. Osemintele sale au fost aduse în ţară în 1935 (şi depuse la “Trei Ierarhi” din Iaşi). 1965 (ed. se va recăsători eu o femeie foarte bogată (prinţesa Anastasia Trubeţkoi) şi va intra în rândul aristocraţiei ruseşti. o culegere de extrase din opera 178 Operele principelui Demteriu Cantemir. fizică ş. După lupta de la Stănileşti. Cantemir în Dicţionarul literaturii române până la 1900. Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea. încheie alianţă cu ruşii. turca. s-a arătat foarte interesat de luptele politice pentru putere. Dimitrie Cantemir. fiindcă Dimitrie Cantemir recurge la un limbaj greoi. fiica domnului muntean Şerban. La Constantinopol. dar boala i se agravează. în primul volum al Operelor complete. Mesajul cărţilor. în care se implică. 1972. are ca subiect probleme filozofice şi religioase: Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul (1698). în scurtă vreme. aşa cum se poate observa într-una din primele lucrări cu caracter filozofic. slava. care au relevat diferite faţete ale personalităţii scriitorului. cu excepţia celei mai cunoscute lucrări. el încheie un tratat secret. Personalitatea sa. Viaţa şi opera. 1973. 1973. se va deschide spre cultura occidentală. dar n-a rezistat decât trei săptămâni. tradusă din latină de R. senator (adică ministru). iar Moldovei să-i fie recunoscută independenţa. 1973 (G. Viaţa lui Constantin Cantemir. pare greu accesibil. latina. P. După căsătoria cu Smaranda Cantacuzino. persana. Descrierea Moldovei. aritmetică. araba. intelectuali greci şi turci. nu întotdeauna în ediţii competitive. Dimitrie Cantemir. care este Descrierea Moldovei. La 13 aprilie 1711 (la Liţk). Bibliografie selectivă. Îşi dă seama că nu se vor împlini acestea şi. Academiei. se iniţiază în medicină. foarte variată.a. În 1693 ajunsese domn. La 14 noiembrie 1710 se află din nou în scaunul domnesc. dimpotrivă.P. Guţu). Studiu lingvistic. Panaitescu şi I. se iveşte chiar perspectiva de a ajunge socrul lui Petru I. la cererea căreia scrie Descriptio Moldaviae şi Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae. se gândeşte chiar la domnia Munteniei. Vaida. vol.178 Activitatea sa începe cu preocuparea pentru filozofie şi teologie. v. geografie.. Mariana Iovan. şi lista bibliografică de la sfârşitul articolului despre D. socotind că a venit timpul ca Moldova să scape da sub stăpânirea otomană. Verdeş). luptând în acelaşi timp împotriva lui Brâncoveanu pentru a-l aduce la domnia Moldovei pe fratele său. unde se refugiase. Speranţa întoarcerii renaşte după 1716-1718. Şt. Opera lui Dimitrie Cantemir. după ce Turcia declarase război Rusiei.. în august 1723. Şederea în Rusia n-a împiedicat recunoaşterea lui pe plan european. Va fi consilier al lui Petru I. Ed. P. Învaţă greaca. Un prim grup de lucrări. Cărţile sale au fost publicate târziu (cu excepţia Divanului. concepute până prin 1702. ca şi în ţară. când are loc războiul ruso-turc. 1958. O scurtă bibliografie Cantemir: P. ed. De asemenea. cunoaşte diplomaţi străini.. Stela Toma. două lucrări prin care numele său va ajunge celebru în Europa. Kantemiroglu rămâne un compozitor. Academia Română. mai ales într-o scriere ca Istoria ieroglifică. Panaitescu. Ioannis Baptiste Van Helmont physices universalis doctrina. dar Cantemir. într-o vreme foarte tulbure. 1872-1901. Dimitrie Cantemir. realizată de V. I-VIII. vol.

pulvis et umbra summus. deşi accentul cade pe probleme de teorie a cunoaşterii. puşi la încercare în fiecare clipă de ispitele lumii în care trăiesc. Compendiolum universae logices institutionis (Mic compendiu de logică generală). de fizică. o expunere a problemelor teoretice ale muzicii turceşti. Cantemir se adresează celor care au ales calea ascetică. semnificative. antice şi medievale.. Varlaam şi Ioasaf). trionfo della morte. Orizonturile vieţii. referitoare la noţiunea de timp. La Constantinopol scrie cea mai importantă operă literară a sa. datează şi Cartea ştiinţei muzicii după felul literelor. Cantemir structurează dezbaterea în trei părţi: prima prezintă gâlceava dintre suflet (= înţelept = microcosm) şi lume (= trup = macrocosm). Van Helmont et virtutem physices universalis doctrinae ejus. de texte din diferite timpuri şi culturi: laice şi religioase. într-o manieră proprie. . însoţită de 360 de melodii compuse de autor. la care se revine foarte des. într-o altă lucrare. În elogiul pe care îl aduce. Preocuparea literară ar caracteriza. Istoria ieroglifică (1703-1705). Historia Moldo-Vlahica. Textul de bază este Biblia. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1719-1722). Divanul.. copiată des. argumentând din punct de vedere filozofic doctrina creştină şi amestecând. 373 şi urm. din cărţile populare (mai ales Alexandria. Înţeleptul propune creştinului o conduită stăpânită continuu de gândul la cele veşnice. Minerva (Postfaţă. lui Van Helmont Encomion in I.B.. al sfârşitului iminent.. pp. în mijlocul tentaţiilor de tot felul ale lumii. Destinul ideilor literare. o a doua etapă a scrisului lui Cantemir. carecterizează literatura Evului Mediu.B. studiul lui V.. caracterul unei antologii. cu prefaţa laudativă a lui Ieremia Cacavelas. consideră Cantemir. dar mai ales credincioşilor de rând. Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea ştiinţei sacre. prin acestea. 1996. care reia motivele cunoscute: ubi sunt?. studiul motivului / motivelor în cartea D. surprinzătoare la un tânăr care de-abia trecuse de adolescenţă.). care apare la Iaşi sub îngrijirea hatmanului Lupu Bogdan. iar partea a treia sugerează o împăcare a înţeleptului cu lumea.a. a doua reia dezbaterea şi argumentează contradicţia dintre concepţia creştină şi cea laică. între înţelepciune şi lume nu era nouă. la răsplata care va veni în lumea de “dincolo” pentru virtuţile acumulate în această viaţă. prin similitudinile cu teologia creştină. supra şi Voichiţa Sasu. cu punct de plecare într-o lucrare în limba latină din 1717. Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor. Autorul situează în centrul existenţei cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu. cit. dobândirea. Poemul lui Costin Viaţa lumii l-a influenţat pe Cantemir. Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane ş. Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae (1714-1716). are. Ioan Scărarul. teologia cu gnoseologia. din perspectiva căreia se judecă nimicnicia vieţii “în trup”. Cei 12 ani petrecuţi în Rusia au dat roade pe plan literar şi ştiinţific: Descriptio Moldaviae (redactată între 1714-1716). Supleţea frazei. profunzimea mesajului.. din Ioan Gură de Aur. Miron Costin.. aşadar.81 filozofului flamand J. dar Cantemir apelează şi la citate din Dioptra lui Filip Solitarul. V. mai puţin importante. Vita Constantini Cantemyrii (1714-1716). a înţelepciunii180. cultura autorului au făcut din ea o carte foarte citită. Tema disputei dintre suflet şi trup. Istoria Troadei.. Reflecţia filozofică se asociază cu o foarte bună cunoaştere a Ortodoxiei şi valorilor ei morale. discutarea chestiunii universalelor. 179 180 V. de retragere din lume. Tot din această perioadă. Cantemir face teologie de cea mai înaltă ţinută. Dosoftei ş. prima în literatura noastră. Bucureşti. EDP. Curticăpeanu.179 În Divan există o încercare de rezolvare a problemei fundamentale a existenţei umane: confruntarea cu sentimentul perisabilităţii. ed. pe alocuri.a. Cantemir polemizează cu neoaristotelismul şi scolastica. care nu se poate zugrăvi sau icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte). Apropiată ca problematică este Icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte. Cândea la ediţia din 1990. Tema centrală a cărţii este binecunoscuta fortuna labilis. Van Helmont. Cantemir reia idei teosofice din scrierile lui Van Helmont. Soluţia propusă de autor pentru a rezolva conflictul etern dintre om şi lume este accesibilă credinciosului şi înseamnă alegerea căilor virtuţii.

. îndreptat împotriva celor care denaturează adevărul istoric despre trecutul românilor “cu poala odajdiei vechimei vremilor”. Mai interesantă este cea de a doua parte. Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova. Interesant de observat că. Manolescu. Desigur că a plăcut reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Eutropiu. S-a stabilit că a fost terminată în 1716 şi că lucra în paralel la Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane. a fost destul de târziu tradusă în limba română (1825. deschid drum Şcolii Ardelene. cu titlul Scrisoarea Moldovei. concepţia cu privire la istorie. 74. autorul se ocupă. hotarele cele vechi şi cele noi. 1851. Explicaţia declinului o găseşte în corupţia cercurilor celor mai înalte. Deşi s-a publicat târziu (1835-1856). A avut la îndemână scrieri geografice şi istorice. Descrierea Moldovei rămâne una din cele mai cunoscute opere ale lui Cantemir. Varianta românească a Hronicului.) şi din varvari elini. Ptolomeu ş. plăieşii apărători ai 181 N. cu neamul romano-moldo-vlahilor. lăcomia fără leac. Scrisă în latină. dar ne şi întăreşte. prin romani. de origini. ci mai ales ca progres în civilizaţie. obiceiuri. al cărei martor este limba (“limba cea părintească nebiruit martor ne este”). ci şi o metodă de cercetare. Cunoaşterea trecutului ne dă sentimentul fragilităţii vieţii omeneşti. Ca şi în Divanul. Afirmă răspicat unitatea de origine. purtând de grijă mântuinţii acestor crivăţene noroade. ţinuturile. Îşi expune. munţii şi mineralele. dar structura e a unei monografii. . aşa cum spune autorul: “nici o piatră neclătită şi nici un unghiu nescociorât n-au lăsat”. Ca şi stolnicul Constantin Cantacuzino. Lucrarea are trei părţi: I. încearcă să împace credinţa cu ştiinţa. Istoria “învăţăturile şi vredniciile carile singure numai (. ea le era cunoscută prin còpiile care au circulat... într-o introducere. Este mândru de originea romană (noi suntem “cea mai din lăuntru şi mai de treabă mădulare a împărăţiei romanilor”).cit. Prima. Cantemir este conştient de necesitatea depăşirii stadiului medieval al cronicii şi se străduieşte să ofere nu numai informaţie istorică. unde Cantemir pune în lumină experienţa proprie. Într-o limbă destul de greoaie. analizând mecanismul decăderii. p. documentat. secolul al XIII-lea). înţeleasă nu numai ca o succesiune de victorii pe câmpurile de luptă. animalele sălbatice şi domestice. II.a. despre rolul românilor în apărarea Europei de invaziile turcilor şi tătarilor: “acea de sus pronie.. se ocupă de evenimentele dintre “descălecatul lui Traian” şi întemeierea principatelor (după Cantemir. din păgâni romani a-i preface meşteşugul şi mijloacile arată”.. Partea I descrie aşezarea Moldovei. aspecte pe care le mai sesizase şi în Istoria ieroglifică. limbă.82 spiritul speculativ cu îndrumarea moral-religioasă. Cantemir vorbeşte despre vitregia vremurilor. compilează diferite cronici otomane. Informaţiile livreşti sunt completate uneori de cele venite din legende (Dumbrava Roşie. Nu evită tonul polemic. condamnă “basna” lui Simion Dascălul şi face observaţia că a determinat o puternică şi uneori exagerată reacţie contrară. El crede că ceea ce s-a petrecut în Geneză poate fi cunoscut numai prin revelaţie.. O documentare ieşită din comun (154 de titluri) trebuia să epuizeze subiectul. câmpiile şi pădurile. ca cu un zid prea vârtos şi nebiruit să să fie slujit”. Marcin Kromer. Partea geografică. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor este “opera unui Hasdeu al veacului al XVIII-lea”. de către Costache Negruzzi).). Nu acordă mare importanţă elementului autohton. prima de acest fel în literatura noastră (Hrisant Notaras. deci că românii au participat la mai multe cicluri de civilizaţie. clima. apele. Partea politică. adică prin “ştiinţa sfântă”. continuitate. Cărţile istorice pe care le-a scris Cantemir prevestesc naşterea ştiinţei istorice la noi. nepus în practică. corespunzătoare etapei de ascensiune.181 Autorul a avut un plan vast. Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului (Curţii) Otoman(e) are două părţi. târgurile. III. discutând originea românilor. dar înfăţişează expresiv momentul confruntării cu romanii. până în 1672. Purismul lui Cantemir le-a atras interesul. Strabo. care îi aparţine lui Cantemir. ajunge să considere că merge până la “antica Troadă”. din păcate. teritoriu. În linia cronicarilor. că întâmplările ulterioare Genezei sunt accesibile raţiunii umane. tirania faţă de popoarele supuse. pentru că trezeşte mândria pentru gloria strămoşească. op.

se referă la probleme legate de originea poporului român.. într-aceeaşi măsură. după dreptate. Romanul politic. spiritul de sinteză al autorului. din cauza alegoriei şi complicaţiilor “fabulei”. situând opera în zone valorice înalte. greşită. dragostea de adevăr ne împiedică. cea mai simplă. caracterul elevat al expunerii. Negrici sesiza indecizia pentru o formă sau alta a naraţiunii. din cauza împrejurărilor istorice prin care a trecut şi trece. D. specia literară. când a apărut cartea Manuelei Tănăsescu. o eroare filologică. faptul că moldovenii sunt “semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă”. . C.. Descrierea Moldovei surprinde şi azi prin densitatea informaţiei. Structura complexă poate susţine diverse opinii. zburătorul. profitând şi de ediţii critice. De altfel. informaţiile oferite trebuie adesea primite cu circumspecţie. o atitudine rezervată. E. considerat caracteristic vorbirii feminine).. E. să lăudăm ceea ce ar fi. colindele. accesibil. iar pe de altă parte.). Interpretările au oscilat. Operă unică în literatura noastră. Doina Curticăpeanu. înscăunarea domnului. Cantemir dovedeşte erudiţie. 1978. cu toate acestea. raporturile cu Poarta Otomană. dar condamnă “trufia şi semeţia”. legile ţării.P. Grigoraş a rescris-o într-o limbă mai aproape de forma limbii de azi.182. E.). care. Negrici. credinţe şi obiceiuri (căluşerii. Istoria ieroglifică trebuie citită însă în primul rând ca operă literară. evident. viaţa bisericească. se referă la luptele moldovenilor pentru apărarea statului lor. Ed. turca. Partea a doua. “năravurile moldovenilor”. supra.a. Orizonturile vieţii.a. Observaţiile lui Cantemir se dezvoltă în aceeaşi linie într-un studiu de etnologie. Nu numai aici. 78-98. părere. Curticăpeanu. Panaitescu (1958) şi cu I. pentru că moravurile lor i se par uneori condamnabile. în general. Bogăţiile solului şi ale subsolului (mai ales) nu au fost exploatate de teama ca pretenţiile turcilor să nu sporească . dar în stabilirea unor corelaţii. desigur. trăgând concluzia că 182 M.a. Cantemir în cartea ieroglifelor. pentru că discursul lui Cantemir scapă unei determinări prea riguroase. Minerva. colocvial pe alocuri. sânzienele. Tănăsescu. graiul moldovenilor şi literatura lor (“literele”).83 Cetăţii Neamţului. aminteşte legenda descălecării lui Dragoş. Cantemir nu-i cruţă pe compatrioţii săi. De abia cu P. în colaborare cu P. 1970. cit. ni s-a pus la îndemână un text autentic. Arhipelagul baroc. paparudele. p. Sorohan. Bucureşti. El subliniază importanţa substratului dacic în formarea poporului român. au adus interpretări adecvate. pp. Apreciază “credinţa cea adevărată şi ospeţia”. între consideraţiile istorice şi efortul de înţelegere a alegoriei de dincolo de schemele epice. Verdeş (1965. La 1927. Negrici ş. Bucureşti. Interesante sunt paginile despre datini şi ceremonii din capitolul anterior şi din acest capitol (nunta. comentează diferenţierile dialectale (fenomenul palatalizării labialelor. Ed. şi. Cartea Românească. ursitele ş. ca şi Ţiganiada.a. Bucureşti. cum sunt şi alte subcapitole ale lucrării. De abia în ultimele decenii au apărut câtva studii care. ca o consecinţă. 1977. I.P. organizarea statală. Istoria ieroglifică (1705) nu a fost cunoscută decât în secolul nostru aşa cum se cuvine unei asemenea opere. înmormântarea. S-a discutat mult despre genul literar căruia i-ar aparţine. Panaitescu). stilul suplu. în Expresivitatea involuntară. nu poate fi fericită. Cantemir realizează un adevărat studiu etnografic şi folcloric. stările sociale. mănăstirile din Moldova. au început să apară studii temeinice: Manuela Tănăsescu. Partea a treia cuprinde cinci capitole: despre religia moldovenilor. Cheile Bicazului ş. în vol. Sorohan. accesibilă mai greu unui public mai larg. Cantemir expune imaginea unei ţări bogate. Despre Istoria ieroglifică. 128 şi urm. de osândit”. comiţând.. i-a schimbat titlul în Lupta dintre Inorog şi Corb. E. El precizează: “dragostea pentru patria noastră ne îndeamnă pe de o parte să lăudăm neamul din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii ţării din care ne tragem. Cartea Românească. Ed. Em. a impus. mazilirea). ipotezele lui nu se susţin. obiceiurile alegerii domnilor. Vorbind de obiceiurile de nuntă. Operă în care discursul ştiinţific interferă discursul literar-artistic. E. Cantemir emite părerea că moldovenii au folosit litere latineşti în scriere şi numai de pe vremea lui Alexandru cel Bun au adoptat literele slavone. obiceiurile de îngropăciune ş. până în anii ’70. drăgaica.

Alegoria şi esenţele. Op. Dimitrie – Inorogul. Bucureşti. miturile orientale şi reuşeşte să pună alături diverse elemente care. Ed. apelul la vis şi imaginaţie. Olteanu o consideră “capodoperă târzie a barocului european”185. 189 De aici o supraabundenţă de imagini. Cantemir cunoaşte bine cărţile populare (Fiziologul. Piru. a III-a. întro secvenţă intitulată sugestiv În căutarea speciei: A. 79. Sufletul oscilează “între solicitările terestre şi o înţelepciune hrănită de recomandările Eccleziastului şi de gândirea stoică”. la care participă şi păsările din împărăţia 183 184 185 186 187 188 189 E. “roman social”. T. vrea să îl pună în loc pe Mihail Racoviţă (Struţocămila). Negrici.184 T. cit. Curticăpeanu). p. nemulţumit de el. în fruntea cărora se află fraţii Cantemir (Antioh – Filul..84 “indeterminarea este chiar dominanta stilistică a operei”. sesizabilă şi în Divanul (înţelept-lume. 178.) face o trecere în revistă a punctelor de vedere exprimate până acum.L. p. loc. Epoca veche. Olteanu. Faptele povestite se desfăşoară între 1703-1705. Sorohan vorbeşte despre un roman psihologic al luptei pentru adevăr şi putere.. Un contrast de tip baroc produce raportul dintre relativ simpla ecuaţie epică.U. “memorii secrete”. Numele exprimă natura duplicitară a personajului. ed. S-a vorbit în studiile din ultimul timp despre caracterul baroc al Istoriei ieroglifice (Manuela Tănăsescu. s-ar fi exclus. opoziţii de tipul întuneric-lumină. şi pamflet politic asemenea Istoriei secrete despre domnia împăratului Iustinian de Procopius din Cezareea” (Literatura română veche. cit. ilustrată în primul rând de Inorog. p. 130.”187 Dincolo de alegoria la care recurge pentru a relata înfruntarea dintre cele două monarhii. Panaitescu). gândită bine de autor. Expresivitatea. S. Doina Curticăpeanu.P. dar au cauze mai îndepărtate. Alegoria narează împrejurările în care Duca Vodă (Vidra) a fost mazilit. Călin. în sensul în care o operă barocă este în acelaşi timp opera şi crearea acestei opere” (ibidem. Sindipa. Cantemir în cartea ieroglifelor. 1965. prin care se demontează mecanismele organizării sociale şi politice la diferite niveluri. în ritmurile sincopate ale naraţiunii. Curticăpeanu. altul decât acela din 1698. cit. Confruntarea cunoaşte complicaţii specifice. V. moldovean în slujba muntenilor. folclorul. 141. a II-a. 94. p. era frustrat de ea şi o dorea încă”. p. dictatorial. în lupta pentru putere la sfârşitul secolului al XVII-lea. Halima). Puşcariu: “această ciudăţenie care n-a putut rămânea în literatura noastră” (Istoria literaturii române. 42. E. E. Univers. supra. p.. Xenopol: “lucrare morală-filozofică”. Curticăpeanu (loc. altfel. supra. 178). Bucureşti. digresiunile de tot felul. Bucureşti. 1965). . p. ed. structura caleidoscopică rezultată din inserări. 14 şi urm. D. 1930. la parabolă. Fusese omul lui Brâncoveanu (Corbul). E. expresia acestei înclinaţii se reflectă în discordanţe.. Al. p.L. Panaitescu: “pamflet politic” (ed. se produce confruntarea cu moldovenii. p.). ca Le roman du Renard. “satiră politică” (Istoria Românilor.cit. 170). Structuri alegorice în literatura veche şi nouă.. afirmă Doina Curticăpeanu.D. este aceea a psihomahiei: lucrarea este un Divan. Sibiu. balena. Sorohan. efect al atenţiei spre psihologie. cit. 1974. Hăţişul intrigilor se dezvoltă în două planuri: în adunarea de la Arnăutchiori (1703) din împărăţia Leului (Moldova) destinată alegerii domnului. Individul pare strivit de macrostructuri pe care nu le înţelege şi care acţionează haotic. Bucureşti. “Schema alegorică a Istoriei ieroglifice.. 356). P. În Istorie. se află o anumită psihologie. D. suflet-trup). “operă barocă” (p.188 S-a observat predilecţia lui Cantemir pentru efectele de contrast. povestire. iar E. animal fabulos din Bestiariile orientale). cit. p. V. 1969. “roman baroc”.. D. D.. 129. Morfologia romanului european în secolul al XVIII-lea. supra. naraţiune şi încărcătura imagistică.P.. care.183 S-au vehiculat sintagme ca “pamflet politic” (P. “Istoria ieroglifică este de fapt crearea Istoriei ieroglifice. De la alegerea domnului până la confirmarea de către Poartă.).P. Floarea darurilor. născut din fantezia unui om care gustase puterea.186 În structura complicată a discursului trebuie desprinsă o anumită schemă. “roman alegoric cu personaje din lumea animală.

prezentată astfel. dulăii. dară multe picături de vicleşuguri îi stau peste maţă”. iscoadă neadormită. Între timp. linguşitoare. câmpie. adică templul zeiţei din Cetatea Epitimiei (Lăcomia). sfârşitul amânat. inorogul îl întâlneşte pe Şoim (Toma Cantacuzino). atâta cât glasurile răzbunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea. loc. creează un dezechilibru specific barocului. schematizat. caracterizator şi pentru narator. În “tânguirea Inorogului”. în lănţuje nedezlegate l-au legat. trimisul Corbului. cit.. 190 Elemente baroce ar fi. dar şi a violenţei şi ipocriziei. încât cititorul poate reconstitui cu greu. necesitatea unor lecturi repetate. Intriga. unde topos-ul se limita la curte. confuzia. De traiul. la nivelul structurii. opoziţia între ceea ce sunt şi ceea ce arată personajele caracterizează această umanitate a cărei esenţă putea fi sugerată cel mai bine de alegorie. apar imaginile Nilului. Inorogul scapă din “fălcile crocodilului” (închisoarea bostangiilor) şi se refugiază la Cucoşul Evropii (ambasadorul francez). la sfârşitul lecturii. toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să răsuna şi toate văile şi toate holmurile de huietul glasului să cutremura. Durerea Inorogului se extinde parcă asupra întregului univers. mării. nici cineva altă ceva audzia.H. sesizată de Cantemir în comportamentul unor personaje. cit. Durerea lui.) Corbul. Un vizir. de viaţa şi de fiinţa lui ce nădejde au mai rămas? Nici una. Hameleonul şi toţi în toată viaţa îl pândesc. fără numai: Plecatu-s-au cornul Inorogului. Doina Curticăpeanu trece în revistă elementele baroce. în diferite registre. Constantinopolul. închisu-s-au cărările cele neîmblate.191 190 191 V. El trebuie să se lase purtat de plăcerea pură a contactului cu textul. p. aşa că Struţocămila va pierde tronul în favoarea Filului (Antioh). Curticăpeanu sesiza că personajul miraculos al Inorogului întruchipează la Cantemir imaginea forţei şi purităţii. La Constantinopol. Op. cu personajul. dezordinea din materialul epic (cu corespondent într-o anumită dezordine interioară. Baroce sunt disimularea şi ostentaţia. cu o singură direcţie a tuturor preocupărilor: interesul personal. cartea lui D. Universul este privit prin prisma unui sentiment: “Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut. de o bogăţie nemaiîntâlnită. în împărăţia Peştilor (Imperiul Otoman). care se identifică. toţi prietenii l-au lăsat. unde se ţin discursuri caragialeşti. D.cit. se pierde în mulţimea detaliilor. Struţocămila indică o atenţie specială spre disimulare. prieten al Cantemireştilor. gonaşi neostoiţi. După cum se observă. toată greutatea neprietenului în opreala Inorogului au stătut”. S-a discutat despre caracterul baroc al acestei scrieri. cetate. care îl arestează şi îl surghiunesc. În timpul “plângerilor” Inorogului. vestea prin urechile tuturor să împrăştie. dar mai ales pe plan psihologic. puterii vrăjmaşului s-au vândut (. cum se observă din acest monolog interior. târg. supra. caracterul de operă deschisă (dezbaterea. foarte colorat. în silţele întinse au cădzut. în faţa căruia face o prezentare a domniei lui Constantin Cantemir şi a imixtiunilor lui Brâncoveanu în treburile Moldovei. . Râsul ilustrează categoria. Corbul va plăti chiar Filului o despăgubire anuală pentru moşiile soţiei sale rămase în Muntenia.85 Vulturului (Muntenia). împiedecatu-s-au paşii celui iute. spre deosebire de paginile cronicarilor. cu un anumit lexic. Hameleonul (Scarlat Ruset) îl trădează turcilor cumpăraţi de Brâncoveanu. “jiganie mare din ostroavele mediterane”) şi îi ajută. Manuela Tănăsescu. în Moldova a izbucnit şi o răscoală populară. determinată de precaritate şi de absenţa iubirii. comportamental. pustiului. ajunge la putere (Calaili Mehmed Paşa. în mijlocul căreia se află capiştea Pleonexiei. 175. un anumit fir. discontinuitatea interioară. Instabilitatea se manifestă şi la graniţele dintre specii. Pasajul exprimă semnificativ un anume fond psihologic din care sunt privite evenimentele. Liliacul. carile o harmonie tânguioasă la toată urechea aducea. Corbul. D.. De altfel. multiplicitatea intenţiilor coexistente. Curticăpeanu. aflatu-s-au locurile cele necălcate. pe de altă parte. evident. Mazilu despre baroc şi a lui Ion Istrate. lupta nu se încheie odată cu atingerea ţelului). oceanului. se strecoară ameninţări. Vulpea “jiganie pururea cu două inimi”. pentru prima dată orizontul atenţiei se deschide.. sforăitoare. vicleniile de toate felurile rup alianţe sau le propun. Toate puterile i s-au curmat.. Râsul este “în faţă prost şi drept.

/ Cămila să ragă. nimeni nu a mai încercat toate registrele limbii noastre. Narativitatea poate fi studiată mai ales pe spaţii mai mici.. Vulpea personifică şi aici viclenia. muşiţele în aer şi furnicile pre pământ mari şi lungi danţuri ridicară. cit. Elegiile “căielnice şi trăghiceşti” au atras atenţia lui G. cât mai ales în cultura europeană. 175 şi urm. V. unde barocul s-a manifestat în epoca postclasică. întruneşte caracteristicile cele mai detestabile. nevastă fecioară. tiranic.. Cantemir a exprimat într-o sinteză originală particularităţile structurii baroce. Vidra este “jigania cu talpă de gâscă. grierii cu surle. Vâna populară s-a remarcat şi în legătură cu Dosoftei. cu colţii de ştiucă”. lupul şi armăsarul ş. iară broaştele toate împreună cu broatecii din gură cântec ca acesta în versuri tocmit cânta: O Helge fecioară. într-o ţesătură poliedrică. ci un fel de scârbită atenţie a naratorului.. de o originalitate încontestabilă. astfel. din perspectiva neîncrederii în artificiile vorbirii. frumoasă nevastă. / Fecioară nevastă. plângerea Inorogului când este prins. Căsătoria Cămilei cu Helge (Mihail Racoviţă cu Ana Codreanu) stârneşte o cântare numai în aparenţă alcătuită din versuri absurde: “ţinţarii cu fluiere. plin de fişichie”. din perspectiva unui subiectivism violent. ironia distrugătoare exprimă acest subiectivism. vândut lui Brâncoveanu şi lui Mihail Racoviţă. Sentenţiile (760 la număr) dezvăluie un autor căruia “îi place să spună istorii. loc. / Margă la Athina ce ieste s-aleagă. D. autoritar. care. Explicaţiile de la cheie ne edifică spre ce îşi îndreaptă săgeţile acidul autor al versurilor. ibidem... 42. / Patul nevăpsit nu să mai slăvască”. imprecaţiile. S-a remarcat că autorul manifestă o înclinaţie specială pentru lirism. p.193 Discutând caracterul baroc al Istoriei ieroglifice. . sprijinit pe o frază alambicată. a cărui operă ilustrează un moment important de limbă românească. Dulful este “porc peştit şi peşte porcit” ş..194 Elegiile au inflexiuni de “psalmi ai deznădejdii”. se măresc enorm. / Fulgerul. Pasajele lirice indică o sensibilitate de tip romantic (dacă nu spunem prea mult).. Minerva.cit. bocetele. în fragmentele epice cu caracter de fabule sau apologuri: povestirea dulfului şi a corăbierului.a. Hameleonul (Scarlat Ruset). “vulpea peştelui şi peştele vulpii”. încât nu ironia îl poate caracteriza. şi opinia Doinei Curticăpeanu. epistolele dau imaginea unei structuri polifonice. precum la cronicarii munteni. / Nevastă fecioară. op. cum este cazul Vulpii (Ilie Ţifescu). trebuie să ţinem cont de o raportare nu neapărat la o tradiţie în acest sens în literatura noastră. volutele diplomaţiei 192 193 194 195 Eugenio d’Ors. eseul filozofic. Călinescu. Istoria literaturii române. Evident. Până la I. p.m. de a exploata resursele lexicale ale limbii române. Personajele capătă uneori caracter de prototipuri.86 Eugenio d’ Ors susţine că barocul este caracteristica singurătăţii. fierul. a păsării care şi-a pierdut puii. inserarea unor pasaje de alt tip decât cel narativ. fecioară nevastă. Tânguirea iubitului părăsit. lupul şi dulăul. Budai-Deleanu.195 Discursul cantemiresc. aşa cum arătam. rigid. Blestemele. ar trebui mai atent studiat.d. Cantemir se arată dotat cu o forţă neobişnuită de a crea metafore. anecdote şi are limbuţia lui Creangă în debitarea zicătorilor populare”. albinele cu cimpoi cântec de nuntă cântând. 244. / Peste şese vremi roadă să-i coboară. a cărui viaţă pare copleşită de singurătate.a. Trei ceasuri în Muzeul Prado. Oricare ar fi nivelurile de analiză. Bucureşti. Se creează impresia că autorul pune sub lupă diferite detalii. descântecele. Corbul ilustrează un anumit mod de a conduce. Idem. spune istoricul.. care le numeşte “primele adevărate poeme române”. Îi sunt cunoscute subtilităţile retoricii antice. sac de metasă. Dulăul este “cap de hârtie cu crieri de aramă. p. se descoperă mereu valenţe multiple tocmai prin miza pe acest element al structurii operei. focul mistuiască. Verva pamfletară a autorului se exercită îndeosebi asupra duşmanilor. 1975. povestea porcarului. Intenţiile auctoriale sunt susţinute în primul rând de construcţia personajelor. Structura specifică a Istoriei ieroglifice permite. umorul caracterizărilor plastice. 41.192 Prin Inorog. Personajele sunt caricaturizate adesea.. tâlcul nu-nţăleagă. dar ispita e prea mare pentru a nu se manifesta şi în alte cazuri. p. Ed.

1969. DIMITRIE. Bucureşti. în două vol. MIRON. Opere. Bucureşti. ed. Călinescu încerca să suprindă tocmai plurivalenţa unei existenţe: “Figura lui. 42. Opere. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Ed. I. 1969.. CANTEMIR. *** Cronici şi povestiri româneşti versificate. şi ed. cântăreţ şi cronicar român. Didahii. Bucureşti. Bucureşti. I (1521-1639). după care tânjeşte. 1965. DOSOFTEI. 1994. I-II.P. Academiei. postfaţă şi bibliografie de Florin FAIFER. Bucureşti. antologie. Studiu introductiv şi note de Dan ZAMFIRESCU şi G. Secolele XV-XIX. vol. Opere complete. Ne aflăm în plin paradox. *** Cronicari munteni. Bucureşti. 1978. Ed. I. Subiectul discuţiei nu poate fi epuizat. critică de Dan SIMONESCU. I-II. MIHĂILĂ. E. pentru că ne aflăm în faţa unei personalităţi dintre cele mai puternice din literatura noastră. Texte literare ANTIM IVIREANUL. 1974. critică de Aurora ILIEŞ. E. Ed. Bucureşti. Minerva. intrigant şi solitar. Minerva. Minerva. Bucureşti. E. Când caracteriza. Text ales şi stabilit de Florica MOISIL şi Dan ZAMFIRESCU. DIMITRIE. MIHĂILĂ.P. Socec. Academiei. CANTEMIR.A. Istoria ieroglifică. Alexandru Mareş. mânuitor de oameni şi mizantrop. G. Bucureşti. 196 Ibidem. DIMITRIE. vol. Opere alese.L. 1959. Ed. GRECEANU. . Ştiinţifică. Bucureşti. *** Literatura română veche (1402-1647). BOGDAN. 1965. COSTIN. Ed. studiu. ed. Ed. Ed. critică şi studiu introductiv de Gabriel ŞTREMPEL. Academiei Române. p. IOAN. BOGDAN. Tineretului. Opere. Bucureşti. vol. Versuri.P. 1967. I-II. Minerva. ed. îngrijită şi studiu introductiv de G. 1972. Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”. 1984 (v. critică de N. îngrijită şi studiu introductiv de P. Bucureşti. 1967. 1969.P. Ed. e a unui om superior. Ed.. Ed. URSU. şi aventurier.P.196 Bibliografie 1. *** Antologia gândirii româneşti. ed. Ed. ed. PANAITESCU. îngrijită de Mihail GREGORIAN. MIHĂILĂ. CANTEMIR. Bucureşti. COSTIN. Traducerea originalului slavon de G. Bucureşti. ambiţios şi blazat. Bucureşti.L. dincolo de cuvinte.P. Ed. vol. Opere. Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. Bucureşti. mijeşte neîncrederea. 1970 (v. Istoria ieroglifică. *** Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ioan Bogdan. NEAGOE Basarab. I-III. dar discuţia dintre Inorog şi Şoim ar fi un exemplu foarte potrivit. ed. Bucureşti.P.87 verbale şi de aceea. Bucureşti.. 1895. IOAN. vol. Ed.. MIRON. om de lume şi ascet de bibliotecă. Academiei. PANAITESCU. PANAITESCU. critică de Virgil CÂNDEA.. 1967.L. 1968. 1961). cu o postfaţă de Elvira SOROHAN. Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanul voievod (1688-1714). E. MIHĂILĂ şi Dan ZAMFIRESCU. CANTEMIR. 1983. umbrită până azi. Bucureşti. ANTIM IVIREANUL. Politică.L. vol. Radu. Minerva. Am încercat să sugerăm câteva repere de lectură. Ed. puncte de vedere care să deschidă anumite drumuri interpretării. şi ed. ed. *** Crestomaţia limbii române vechi. Voievod luminat. ed. coord. Academiei. cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea. Ed. note de G. ed. iubitor de Moldova lui. ed. 1971). DIMITRIE. 1970. revăzută şi completată de P. Scrieri alese. Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul. Academiei. vol. critică îngrijită de P.

Bucureşti. Ed. DENSUSIANU.C. Bucureşti.. Ed.. IVAŞCU. Ed. Nicolae. Nicolae. Raţiunea dominantă. vol. “Al. I.. Alegoria şi esenţele.P. Gh. Ed. Cărţile populare în literatura românească. Istoria literaturii române vechi. Ed.. Bucureşti. Ed. Academiei.. 1929-1938 (v. Cluj. CHIŢIMIA. CIOBANU. Nicolae. şi ed. Mircea. note şi glosar de Liviu ONU. Casa Şcoalelor. I-II. THEODORESCU. Ed. Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti.P. PIRU. *** Poezia românească de la începuturi până la 1830. *** Istoria literaturii române. 1969. 1982). text. Bucureşti. Ştiinţifică şi Enciclopedică. F. Bucureşti. George. 1996. Istoria bibliografiei române. G.L. Bucureşti. Istoria literaturii româneşti. Grigore. vol.88 NECULCE. Academiei. Ion GHEŢIE. 1971-1972. Sextil. Ştiinţifică. Ştiinţifică. Bucureşti. I. Istorii literare BREAZU. 1964 (v. Istoria literaturii române de la origini până la 1830. Bucureşti. a II-a. TOMESCU. şi ed. 1925-1933 (v. critică de Gabriel ŞTREMPEL.P. Vera. Bucureşti. Al. Istoria literaturii româneşti de la origini până în zilele noastre. Casa Şcoalelor şi F. Bucureşti.E. I. Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. Marin. Epoca veche.L. 1987. George. CÂNDEA. 1944. Academiei. Barbu. şi ed. E. Istoria cărţii române. facsimile.P.. I-III. Elivra. vol. Bucureşti. 1973. Monitorul Oficial. Istoriografia literaturii române vechi. 1970). ed. 1938. Virgil. Ed. Ed. Ed. MANOLESCU. Minerva.. I. ed. Bucureşti. Ed. Ion. Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche. Iaşi. vol. Bucureşti. 1969.R. IVAŞCU. Krafft. 1885. I-III.. Bucureşti.R. a doua îngrijită de Barbu Teodorescu. 1972. CARTOJAN. Suru. Bucureşti. Bucureşti. Literatura Transilvaniei. “Jurnalul literar”. Letopiseţul Ţării Moldovei. PUŞCARIU. Minerva. Ed. Ed. îngrijită de Viorica PAMFIL. 1969. Minerva. Probleme de bază ale literaturii române vechi.U. F. BUCUR. Academiei. ed. (v. I. *** Palia de la Orăştie (1581-1582). studiu introd. Istoria literaturii române. E. Structuri alegorice în literatura veche şi nouă. Ioan. 1947 (v. Dacia.R. Goldner. Literatura română veche. Bucureşti. ROTARU. 1891. 1970. Studii (volume) BOGDAN. Bucureşti. I. Ştefan. Ed. vol.D. 1977. 1972. Contribuţii la istoria umanismului românesc. E. 1979. Iaşi. 1996. O Istorie a literaturii române. Nicolae. vol. Bucureşti. text stabilit. Al. 1968. E. Prefaţă de Dan Horia MAZILU.A. Istoria poeziei româneşti. Ed. 1997. Ed. Tip. 1967. Ed. Ed.A. Nicolae. I-II.. şi ed. 1930. Cuza”. şi ed.L. 1941 (vezi şi ed. 1982. Istoria limbei şi literaturei române. indice. IORGA. IORGA. Oltenia. 1980). vol. 1968. mai recentă). 1961. SCARLAT. PIRU..D. Bucureşti. glosar şi bibliografie de Gabriela GABOR. Mircea. URECHE. CARTOJAN. CĂLINESCU. 1982..P. Al. Fundaţiei Culturale Române.R. Introducere în istoria literaturii române. ed. Istoria literaturii române vechi. Ed. Bucureşti. Ion. coord..A. Tip. CARDAŞ. Ed. 1974). Călinescu. *** Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Bucureşti. E. . Bucureşti. 1990. vol. Antologie. Bucureşti. I-II. Minerva. Bucureşti. Istoria literaturii române. Bucureşti. CĂLIN.. 3. 1989). Ed. Istoriografia literară românească de la origini până la G. vol.P. SOROHAN. ed. Ion. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ştiinţifică.L. Opere. ed. Göbl. I-II. vol. Aron. a II-a. a II-a. Sibiu. Nicolae.L. Ed.. Univ. 2. Istoria literaturii române. Istoria critică a literaturii române. Bucureşti. PIRU. Bucureşti. Bucureşti. Minerva. 1982. FLORESCU. Ştiinţifică.

Ed. SASU. Geneză şi evoluţie. GIURESCU. Göbl.L. Bucureşti. MAZILU. 1972.. Constantin.a. 1999. Bucureşti. Minerva. Valeriu. Bucureşti. E. B. 1978. Bucureşti. Cluj. PLĂMĂDEALĂ. Ed. Bucureşti. 1996. Bucureşti. Ed. 1979. Al.. Contribuţii la istoria literaturii române vechi. CHIŢIMIA. Paul. MAZILU. Bucureşti. IBMBOR. I. NEGRICI. 1996.. Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin. Minerva.. 1977. 1967.. Craiova. NEGRICI. 1976. Cartea Românească. Conceptul de istorie literară în literatura română. Introducere în opera lui Antim Ivireanul.. Ed. Cărţile de înţelepciune în cultura română. 1977. Originile scrisului în limba română. FLORESCU. I-II. G.P. Cărţile populare în literatura românească. 1981. ROTARU. 1985. Bucureşti. Melancolia neasemuitului Inorog. NOICA. Ed.. Eugen.P. Univers. 1963. Ed. Bucureşti. Minerva.C. mai recentă).... 1981. Începuturile scrisului în limba română. Antim – logos şi personalitate. 1908. 1968. Contribuţii filologice şi lingvistice. Ed. 1972. 1978. Bucureşti. Naţională. Ed. Dan Horia. Doina. Cultură şi literatură română veche în context european. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. C. Clerici ortodocşi.D. Alexandru. Bucureşti. Bucureşti. Ed. MIHĂILĂ. Bucureşti. Dascăli de cuget şi simţire românească. Eminescu. Pagini despre sufletul românesc. Eugen. 1879 (v. Vlad & Vlad. MAZILU. Bucureşti. Eugen. Academiei. CURTICĂPEANU. E. GHEŢIE. Eugen. Introducere în opera lui Ion Neculce. Humanitas. GIURESCU. Bucureşti. G. Bucureşti. Minerva. Bucureşti. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. 1971. NEGRICI. 1976. Orizonturile vieţii în literatura română veche românească (1520-1743). Bucureşti. MARTINESCU. Ion. C. GHEŢIE. Bucureşti. îngrijită şi prefaţă de Suzana-Carmen DUMITRESCU. Ed. Ed. NEGRICI. MAZILU. Noi contribuţiuni la studiul cronicilor muntene. 1984. Minerva. Ed. Bucureşti. .. vol. Bucureşti. MAREŞ. Minerva. 1981. Ed. 1975. 1965.L. Bucureşti.. D. ed. LUPAŞ. Academiei. Ion. 1977. Dan Horia. Cuvente den bătrâni. Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Vocaţia europeană a literaturii române vechi. Eugen. SOROHAN. PLĂMĂDEALĂ. Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea. Ed. vol..P. Craiova. Bucureşti. Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene. Minerva. Minerva. MUNTEANU. Ştiinţifică. MIHĂILĂ.. Bucureşti. 1978. Cartea Românească.. Imanenţa literaturii. Alexandru.. Ed. Ed. Bucureşti. ctitori de limbă şi cultură românească. Ion. Ed. Voichiţa. 1991. Cronicari şi cronici în ţările române. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ed. Expresivitatea involuntară. Ed. E. Elvira.89 CORNEA. DUŢU. Antonie. Literatura română în epoca Renaşterii. 1973. Rolul său în istoria esteticii şi a teoriei literaturii. Academiei. CURTICĂPEANU. 1972. f. Ed. Bucureşti. SIMONESCU.. Romul. Cronicari munteni. MAZILU.P. V. 1906... I. Cronicari şi istorici români din Transilvania. Bucureşti. Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea. Ed. Ed. Cantemir în Cartea ieroglifelor. Ştiinţifică. Dan Horia.. Bukurester Tageblatt . Minerva. Dan Horia. Minerva. Ed. Destinul ideilor literare. Valori expresive în opera lui Miron Costin. I-II. Bucureşti. Scrisul românesc. *** Dimitrie Cantemir interpretat de. P. Antonie. Bucureşti. 1968. Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVI-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă. HASDEU. Dacia. I-II. Eminescu.P. Ed. vol. Tip. Bucureşti. Dan. şi ed. Doina. Ed. DUŢU. Coordonate ale literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea. 1974. NEGRICI. Ed. Studiu şi antologie de. Poezia medievală în limba română. Bucureşti. Bucureşti. Noua Tip. 1984. Dan Horia. PANAITESCU. 1991. Ed. CRISTEA. Conceptul de literatură veche. Minerva. Minerva. Ed. Ed. Ed.

reviste curente. Ed. Bucureşti. 1972. Literatura română. ZAMFIRESCU. Mihail. VAIDA. Dan. CHIŢIMIA şi Al. coord. Mic dicţionar.C. Bucureşti. Dimitrie Canteemir şi umanismul. Bucureşti. Ed. Miron Costin. Minerva. anagrame. Contribuţii la istoria literaturii române vechi. Ed. Minerva. criptonime. coord. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. şi revizie Mircea ZACIU în colab. Bucureşti. 1981. Dumitru. Ed. cu Marian PAPAHAGI şi Aurel SASU. STRAJE. asteronime. 1979. Bucureşti. DIMA. Traian. Minerva. Ştiinţifică şi Enciclopedică. P. Coresi. Dicţionare Dicţionar de literatură română. Ed. VEDINAŞ. 1989. Minerva. Bucureşti. Ed. coord. Academiei. Ed. 1985. Grigore Ureche. URSU. Ed. 1970.G. 1972. Cronicarul Radu Popescu.. Dumitru. Bucureşti. Ed. Albatros. Manuela. Dimitrie PĂCURARIU. I. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900. Univers.. 1973. Scriitori români. . G. Bucureşti. Dicţionar de pseudonime. alonime.90 TĂNĂSESCU. ale scriitorilor şi publiciştilor români. Dicţionar cronologic. Bucureşti. Minerva. VELCIU. VELCIU. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Despre “Istoria ieroglifică”. 1979. Dumitru. Bucureşti. 4. Scriitori. Ed. 1978. 1973. Bucureşti. Ed. 1978. Bucureşti. Minerva. VELCIU. Memorialistica în opera cronicarilor. 1979. Cartea Românească. Bucureşti. Ed.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful