Edec

Edec pt. dr. Theodor Lazăr ( Cred că n-am să mai plec , n-am să mai plec , Cu visele la pascut de vise – Altfel cine-ar mai crede-n inorogul alb ... Pe sub zaua mea , mai bine oleab , Lasă-mă-te să te trec . Facerii vremelnică furie , Pântecele pământului edec . Tu sânul iernii , eu largul care toarce , Cred că n-am , n-am să mai plec . In este să te sunt de monument ,Fie dacă vrei şi cu-o felie de lună ... Locuitorii unui solstiţiu întreg . Locuitorii unui echinocţiu întreg . Numai aşa ... din şi , şi cu şi – de sub inerent , Cred că n-am , n-am să mai plec . )

Cardinalul alb

Cardinalul alb Motto: Într-adevăr, originalitatea universului constă în marea sa dezordine, ordonată de necesitate. Lecţia ( în loc de prefaţă ) În cei peste 2000 de ani de la Iisus încoace, pământul a beneficiat în perioadele critice pentru “ Regula, ordinea … “ sa, care este Spiritul Întru Ziua de Mâine, de oameni pe măsura timpului reprezentării lor. Unul dintre aceşti Bărbaţi Mari este Papa Ioan Paul al II-lea, şeful Bisericii Romano- Catolice. De unde a luat puterea de a sta drept în faţa vicisitudinilor de tot soiul, de la bisturiul celor care nu-i împărtăşeau punctul de vedere, până la corolarul suferinţelor fizice, pe care viaţa i le-a presărat în cale? De la credinţa că El este desemnat de Dumnezeu de a trasa linia cronologică a axiomelor religioase. Dumnezeu este Unul. Şi Omul este unul, indiferent de orientarea lui politică,,de filosofia lui, de religia lui. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea nu a existat subiect tabu sau lipsă de disponibilitate … Marea Sa dragoste faţă de oameni este cadranul reprezentării Sale: Spiritul Său unul dintre pendule, Eul Său Incantoriu cel de-al doilea pendul. Între cadranul reprezentării Sale şi

Vocaţia Sa a ştiut să aşeze, cum nimeni altcineva, de până la El, şi după El, după cum este firesc– caracterele înalte creează golul plin, dar şi golul vid – colajul potrivit al exprimării, care pleacă din inimă şi ajunge la inimi. S-a făcut înţeles, deoarece s-a înţeles. Astfel se arată că, pe nimeni nu surprinde popularitatea de care se bucură Papa Ioan Paul al II-lea, care nu este “ altceva “, şi nici accident, ci urmarea naturală a trăirii sale, cu-şiîn credinţa că îşi percepe cum se cuvine Menirea: dimensiune temporală cu realitatea. S-a întrebat desigur, dacă drumul pe care merge este cel plăcut lui Dumnezeu, dar, nici o clipă nu s-a gândit că forţele o să-l părăsească până să ajungă la capătul lui. Clipa aceasta o trăieşte Papa Ioan Paul al II-lea acum … Va ajunge acolo unde “ suferinţă nu este şi nici suspin “, când legăturile sale cu oamenii, din indestructibile, vor deveni eterice. Papa Ioan Paul al II-lea va rămâne în amintirea secolelor O Inimă Iubitoare, imersată de un Spirit Iubitor. Pacea sufletească ce ne-aţi dăruit-o în toţi aceşti ani să vă însoţească în Veci de Veci! Amin. Spiritul Suntem în Era Vărsătorului. Pe tabla cu materii prime a lumii, răul capătă teren. Cum de este posibil aşa ceva, se întreabă oamenii, din ce în ce mai des … Este cert că facem faţă, sufocant de greu, presiunii care se

exercită asupra noastră, rostogolită parcă din neant, presiunii cameleonice a tuturor tendinţelor de orientare negativă. După terorism, ce urmează? Logic, urmează fuga de realitate: capul sub nisip … Ce nu realizează declanşatorii de frustraţi ieşiţi la drumul mare, este că cei cu capul sub nisip conştientizează brusc că dictonul “ Cunoaşte-te pe tine insuţi “ este aidoma cu “ Arca lui Noe “ a mileniului 3. De aici şi până la Spirit nu mai sunt graniţe. Timid, oamenii încep să gândească sănătos. Apoi, trec la găsirea de soluţii … Pe urmă, la indice de individ, ne stabilim reşedinţa sub calotă. Observăm că atributul Spiritului este sinonim cu atributul tămâiei. Centrul de greutate, fără nici un efort, întoarce clepsidra cu necesarul în sus, răul intră în comă, şi, fără să realizeze de unde i se trage ieşirea din scenă, işi dă obştescul sfârşit. Nimeni nu plânge. Nimeni nu râde. De la mutarea centrului de greutate pe Spirit, toate ni se par tuturor fireşti. Ne desfăşurăm perpetuarea neîngrădiţi de himere. Ne ridicăm credinţa pe soclul cu Valori. Privim la vecinul de palier ca la propriul nostru Eu. Vezi, îi spun fiului meu, Minţile Înalte au dreptate când afirma că, în Era Vărsătorului, pământul va deveni Casa Spiritului. Cum altfel, tată, imi zice fiul, Epiderma Inspiraţiei este Menirea. Monacosia

Evoluţia conflictelor Om – Om, din apogeul spre care tind, întreţinută arbitrar de reprobabilul Orgoliu Partidic, nu lasă loc nici măcar unei breşe cu orientare pozitivă. Primul gând care te încearcă după evaluare este: culpa ţine de Statul de Drept; mai precis, de zoocronia oamenilor politici, indiferent de meridianul de domiciliu înde-a păstra echilibrul dintre nivelul de trai, aspiraţii şi inerţia obtuză a tuturor perspectivelor. Ce face posibilă diferenţa dintre acumularea creativului şi pierderea de consistenţă a calculelor? Faptul că, firma privată, care este Statul de Drept, din nerentabilă în atare desfăşurare, devine şi mai nerentabilă. Firma privată care nu produce profit intră în faliment; astfel vor sta lucrurile şi cu Statul de Drept. Împotriva naturii, încep să realizeze contribuabilii devine aspectul: Statul de Drept este slujit de către subalternii săi, dar de plătit, sunt plătiţi de către electorat. Spus fără echivoc, cazul frizează absurdul: contribuabilii plătesc oamenii politici, contribuabilii le plătesc subalternii, şi tot contribuabilii plătesc taxe, impozite şi derivatele lor. La un moment dat, omul va obosi să-şi tot facă rău. Se va trezi din orbecăiala de milenii, sătul de Fata Morgana a promisiunilor electorale şi va substantiva: eu îmi plătesc salariaţii; tot astfel trebuie să procedeze şi Statul de Drept. Responsabilitatea mea de viu al cetăţii este să consolidez cadrul propice derulării zilelor, în condiţii optime dezvoltării fiinţei; responsabilitatea Statului de Drept este să vadă

ca Legea ce mi se aplică să fie dreaptă. Între mine, ca viu al cetăţii, şi Statul de Drept ca păstrător de pravile, trebuie să existe colaborarea, punerea în raport de perfecţionare a prezentului antitetic faţă de trecut şi pregătirea pentru inseminare a ogivelor fertile, create anume pentru viitor. Astfel, devine imperios necesar: ori ca firma privată, care este Statul de Drept, să devină rentabilă, adică să obţină profit, în aşa fel încât să ajungă să stea pe picior de egalitate cu viul cetăţii guvernate, ori să cedeze postura de guvernant electoratului, adică celor care produc întotdeauna în proporţie superioară consumului. Cale de mijloc nu se află. Pe mapamond există precedentul, este adevărat, timid încă,dar există: numesc Principatul Monaco. În funcţie de capacităţile de adaptare ale Statului de Drept la noile condiţii cerute intrinsec de noua ordine, Monacosia, în care Statul de drept este sinonim cu Electoratul, în acelaşi ritm, raportul de percuţie dintre bine către şi mai bine va funcţiona fără sincope. Graniţele vor dispare, ne vom elibera de patriotismul regional, vom arunca la groapa uitării natura conjuncturilor. Dar ceea ce este şi mai important, vom realiza că singura armă de care avem nevoie este buna înţelegere, cu atribut caracterial. Perspectiva, dar şi Leit-motivul Avem Datul - Natura Mamă; avem Harul - Putem Naşte Binele; şi avem Menirea - Orizontul

Epidermo-Neuronic. De aceste trei Calităţi Cerice beneficiem cu toţii, Omul neavând asupră-le nici un alt drept, în afara celui de a le exemplifica prin etalare palierică. Puterea exemplului are ascendent doar în Model. Nimic altceva nu funcţionează în acumularea de cunoaştere cu o mai durabilă creştere valorică, dinspre-înspre Cadranul Iuxin, unde Altima este Nordul, Neodina este Sudul; Estul, Vestul ţin de Pimnia, adică de perioada de discipolat. Nu trebuie decât să se excludă dependenţa de factorii pragmatismului despuiat … Prin pragmatism despuiat înţeleg existenţa cuplului trup-suflet, interpretat şi trăit doar într-una dintre părţi. Nici o efectuare de mutaţie nu se face fără pierdere de original. Tot astfel faţă de ocazional stau legăturile conexe Întregului. Multiplul Omului este Omul Însuşi. Cu unitatea de evaluare care este Apogeul, se poate convieţui, dacă este abordat ca permanenţă, deţinător doar de limita inferioară. Nu există nimic în este, neîncadrat de limite; cu excepţia Spiritului ( … ) a Spiritului Cumul. Acesta este raportul de funcţie dintre mine şi celălalt mine, semenul. Din aceste considerente majore, nu trebuie să facem rău celor de lângă noi; altfel, ne vom trece din viaţă în viaţă cu metehne, care tind să ne înlocuiască, ceea ce, într-un mai devreme ne va determina să nu mai facem concesii când luăm în considerare determinarea, nici prostului gust, nici informaţiei precare şi nici interesului personal sau de grup sau de clică sau de gaşcă. Din momentul când

realizăm că, în calitatea pe care o avem, de fiinţe superioare, ne revin tot atâtea responsabilităţi câte compartimente vii are planeta, metabolic, ni se va transfera capacitatea de a le interactiva în funcţie de parametrii orizontului epidermoneuronic, şi astfel, evoluţia spirituală ne va comporta. De două milenii, Oamenii greşesc faţă de Oameni. Ei bine, Oameni Buni! Ei bine, Oameni Răi! ( … ) mileniul trei, nouă, Oamenilor, nu ne rezervă decât o singură alternativă: să ne Mântuim Menirea. Aceasta este Perspectiva, şi singura ( … ) dar şi Leit-motivul, şi singurul … Datul, Harul şi Menirea sunt căile plăcute definirii noastre. Şi aşa şi este ( … ) nici urmă de alte şanse … Omul fără Coloană Vertebrală Spirituală se va autoexclude, privinţă în care “ cu fundul în două luntrii “ rămâne experimentul care am fost în este fără noimă. Bibliografie: Învăţ continuu de la oameni; învăţ cum nu trebuie să mă port. Necesarul Te trezeşti făcând parte din viaţă, pe cât de brusc, tot pe atât de pregătit. Ce ştii despre tine abia născut, tot atât ştii şi despre viaţă. Şi urci pe scara lumii; nu este plăcut să stai cu picioarele în apa vânzolită de alţii; te sâcîie pe măruntaiele gustului. Ce mai gust! Să fii pildă pentru ceilalţi ( … ) de parcă ceilalţi de grija aceasta nu pot

dormi. Vrei să fii pildă. Oare nu tocmai pentru că, lumea a fost blagoslovită cu prea multe pilde, nu-şi mai vede lungul nasului? Din viaţă omul a învăţat să iasă. Care să fie cauza că, nu ştie încă să iasă şi din pilde? Starea că se complace în încâlceala ideilor? Starea că nu se complace în încâlceala ideilor? Starea că se complace să rătăcească între cele două stări? Unde consideră că vor să ajungă oamenii: stând cu un picior pe vulcanul impresiilor de moment, şi cu celălalt picior pe mlaştinile mişcătoare ale pe loc înaintelui, divizaţi de contrariul intransigentului declin? Care dintre genele plicuirii noastre ne ordonează expedierea către destinaţii antagonice? Unde începe începutul? Unde începe sfârşitul? Am venit drept în viaţă şi plec din viaţă drept în moarte. Cum justific peste efemer, faţă de papirusul zilelor, cât trăiesc că trăiesc strâmb? Vremurile mi-au dictat poziţia pe care s-o adopt, ori eu m-am impus vremurilor? Ce plăcere interzisă mă împinge să înfăptuiesc fărădelegi? Firea coloanei vertebrale a lucrului aflat la îndemână? Firea coloanei vertebrale a lucrului neaflat la îndemână? Eva sângelui care îmi umple arterele, venele minţii cu cocoloaşe de vreri costelive sau Adamul încrengăturilor de simţuri, care dau năvală peste armia hormonilor cu stindardul măduvei oaselor în bernă? De unde ne vine nouă, oamenilor, pofta de a fi diferiţi din/ prin împreunare? Şi dacă tot suntem condamnaţi să ne ducem viaţa laolaltă, de ce trebuie şi răul să-l multiplicăm asemenea? Să avem doar

început şi să nu avem sfârşit? Carnea noastră să fie atrasă de echivoc, de abrupt, de inerent? Pasivul să fie deviza noastră, a oamenilor chivernisiţi după chivotul securii? Somnambuli cât suntem în viaţă, clarvăzători cât suntem în moarte? Ce ne atrage? Ce ne respinge? Şi ce nu ne dă prinderea de noi cu puterea legăturilor cerul-terra-iene? Aşa îmi spun: omul mediu, mie filosofului … Aşa îmi spun ( … ) dar, de căpătat răspuns, de unde să capăt, deoarece, filosoful numi arată că l-ar preocupa înţelesul de care sunt atât de flămând. Aştept, aştept, aştept. Sătul să tot aştept, îl trag pe filosof de pulpana gândului pe care vreau să mi-l împărtăşească. Fără nici un efort, filosoful îşi întoarce liniştea ochilor săi înspre învolburata mea privire şi îmi zice: răspunsul se află în năravul omului de a nu se aduce în însuşi (… ) şi adaugă, după o altă perioadă de reflecţie ( … ) dar, şi în fuga omului în a nu admite necesarul ( … ) după care, cu tact, îmi întoarce spatele ( … ) şi nu uita, îmi mai zice, chiar în clipa când se pregătea să dispară din faţa nedumeririi mele ( … ) nu numai viaţa se trăieşte, nu numai moartea se trăieşte, ci şi filosofia se trăieşte. Când am deschis ochii, pe cer, soarele trecuse de amiază. I-am închis pentru o vreme, dar, până să memorez acest evantai de sensuri aretorice, ce singur s-a aşternut pe tâmpla colii prezente, feciorelnic, am readormit. Odihnit trup şi suflet, m-am ridicat de pe recamier în acelaşi pas cu luna … Obloanele minţii mi s-au deschis cu încetinitorul o dată, şi a doua oară, pe măsură

cu înţelesul care o penetra: aha, carevasăzică, acesta este necesarul ( … ) eu, tu, el, ea, cerul, pământul, buna rânduială, vulturul, furnica … De lângă havuz Etceterenita … Dacă faptă nu găseşti, adevărul lipseşte de acolo. Oh, nu, nu sunt abstract; uneori, lucrul este atât de despuiat de simplitate, încât surprinde prin amploare de sensuri. Radicalul de funcţie care este lumea, cu indicele ei omul, machiavelic la nevoi, parţialitate întruchipată devenit bogat, nu are multe rezultate pozitive cu care să se laude la preluarea ştafetei de către mileniul 3, ceea ce solicită ca, în imediata actualitate, să decidă între cele două concepte: a face bani sau a naşte gândire; unde, a face bani este deprindere, şi nu menire, cum este a naşte gândire. Opţiunea pe care radicalul de funcţie, lumea, fie că doreşte, fie că nu vrea, este instaurarea pe soclul sistemului de valori “ realitatea lucrurilor “ a celui de-al 2-lea radical de funcţie, a naşte gândire, cu indicele său, a concepe deprinderi utile necesarului. A face bani, aşadar, nu dispare, ci doar trece de sub radical în valenţă de indice. Este stringentă nevoie de cel de-al 2-lea radical de funcţie, o dată pentru bipolare, a doua oară pentru elongaţie, evident, epistemologic, grafiat cu orientare către altima, unde rolul pivot al extrapolării îl are pimnia.

Orice altă orientare este aducătoare de eşec. De asemenea, nici construcţia după artificii de calcul buric-ice nu are oază. Tot astfel stau lucrurile şi în privinţa experimentului, indiferent de natura acestuia. Spun simplu: lumea, fără radicalul de funcţie a naşte gândire, cu indicele său, a concepe deprinderi utile necesarului, nu are alt viitor, iar viitorul în care ne aflăm nu dă semne că posedă altă deschidere întru creştere. Desigur, trebuie să ne preocupe dezvoltarea specificelor regionale, dar, numai în evoluţia pacifist-caracterială a Intregului, care este Cetatea Mare, Terra. Libertatea nu are graniţe. Arta nu are graniţe. Ştiinţa nu are graniţe. Ca şi pararelă, şi omul trebuie să nu aibă graniţe. Încrederea vine ca şi mireasa, şi pleacă după partaj. L-am avut printre noi pe Iisus. În loc să-l păstrăm ca Model, l-am urcat pe cruce. Altfel spus, Iisus reprezintă prima şansă, pe care radicalul de funcţie, lumea, l-a ratat: rara-avis-iana. Dacă ratează şi şansa celui de-al 2-lea radical de funcţie, lumea va înainta cu dezinvoltura proprie tinereţii, pe drumul cel fară de întoarcere: pragmatismul orb. Gândul postează în paginile istoriei mâinile, şi nu invers.

Gânditorul trebuie ascultat deci; el este singurul care ştie ce spune şi spune ce ştie; şi, de pe banca de lângă havuz, astfel vă zic vouă: căci, să se ajungă la raţiune, nu de scară e nevoie … Gânditorul ( Cine este insul care stă treaz, dincolo de poarta zilelor? Gânditorul este … ) Moduri în a fi proaste: acestea, perpetuu se petrec cu noi, până se trec dincolo de noi, după care leapădă purtătorii. Celui care mai crede în merit nu-i rămâne decât evadarea din cotidian, neluat în seamă de cetate, chiar dacă aflat în mijlocul prefacerilor ei. Contemporan spus: poţi fi sihastru cu cât eşti mai în miezul lucrurilor; hrana de astăzi, apa de mâine a gânditorului. Ducerea vieţii într-o peşteră a devenit, ca precept, anacocronic de cronică, la care apelează în formatare de avantaje imitatorii. Ocoliţi pe cei care, în mileniul 3 umblă în vremea nămiezilor desculţi prin cetate. Puternic este nu cel care ia cu un pumn viaţa semenului lui, ci acela care, cu menirea sa, îi seamănă sub iia vieţii pofta de gândire. Comportamental, acest altfel de cum se ştie, spune pe şleau că, noi, oamenii, primim în este două categorii: a) oameni care işi notifică viţa stirpei în virtutea ocazionalului, şi b) oameni care îşi notifică viţa stirpei în virtutea menirii. Rar exemplarul uman care ia în arendă tărâmul arid al propovăduirii de pântec de necesar. Acest

exemplar uman trebuie să aibă mintea fecundă, ochiul ager, mâinile meştere. Mai trebuie să aibă deschidere faţă de plăsmuirea de valori conforme. După care, trebuie să înveţe să numească spermatozoidul cerebralo-pineal, singurul în stare să însămânţeze un pântec de necesar. A fi în este constituie merit de care trebuie să te absolvi. Mintea înaltă de mâine nu trebuie să urce pe pisc de munte astăzi, pentru a se găsi liber de eres, ci poate să se întâlnescă cu el însuşi în toată splendoarea răcoroasă a raţiunii, chiar şi fiind inima celei mai afurisite petreceri mondene. Gândirea de la distanţă faţă de elementul acum al vieţii nu se mai înscrie în cama lui este ca existenţă potrivită, şi deci, este util ca lucrul ce urmează a fi supus elongalogierii să fie pipăit cu ochii minţii în toată plenitudinea momentului, fără să se piardă din arie grila cerută de creştere, ceea ce, aritmetic, va trece în atâtea conuri de umbră câte moduri în a fi proaste sunt, şi va urca în lucrare, drept element indispensabil, meritul. Prin mod în a fi prost, înţeleg tot ce opune refuz ideii de bine . Prin merit, înţeleg tot ce refuză a opune refuz ideii de bine. Trebuie admis, căci nu poate exista evoluţie fără participare organică. Chem la bară trecutul, expunând concluzia: filosoful, numai implicându-se în rezolvarea problemelor cu care se confruntă cetatea poate să-şi dea legitima măsură pertinent. Înţelepciunea este comoară autentică, gânditorul fiind tocmai

această linie ascendent-continuă, filament de care putem beneficia numai dacă nu-l mai lipsim de considerare. El, ştiutorul pleacă la găsirea de soluţii plăcute echilibrului universal de la lucrul mărunt, aproape de priceperea urbei, şi astfel de necontestat; necesarul înseamnă viaţă; ori, viaţa nu este unealtă s-o toporim; contextual, “ după mine potopul “ contravine celui mai elementar principiu corporat în faţetele octogonului care este multiplul de om. Iată de ce filosoful nu trebuie concesiv îndepărtat; preocuparea lui este să ne fie bine în lucrarea mare care este lumea, fără a mai fi nevoie să ne ridicăm casa pe indigo de compromisuri. Nu trebuie să ducem grijă; rămânea-vă-ne tot diferiţi, şi dinspre înspre înşine, neomogeni. Nu dispera, răboj al zilelor, venim lent, deoarece, venim în este trimişi de Har … Cetatea Despre pragmatismul despuiat am clarificat; tot astfel şi despre pragmatismul orb. Acum clarificăm despre pragmatismul total. Ca puterea politică să nu poată fi prinsă uşor cu cioara vopsită, trebuie să uzeze cu multă abilitate pârghiile prioritare, care sunt: cele juridice, cele mediatice, cele doctrinare. Chiar şi aşa, lucrurile ambigue nu ar putea fi definitiv scufundate în creuzetul reprobabilităţilor, ca şi indescifrabile, fără aportul pragmatismului total. Bine, bine, dar, de la a 3-a categorie în sus intervine abolirea de

contrar. Aşa-i, şi puterea politică ştie cu exactitate că, în este nu poţi obţine reprezentare supoziţională, dacă nu apelezi din când în când la pragmatismul total; se pleacă de la limbaj dual de obicei, în situaţii limită, chiar prolix; se continuă cu mutarea centrului de greutate de pe lucru ştiut pe lucru care nu poate fi încă certificat, şi se încheie cu promisiuni de toate felurile, în mod apoteotic şi cu germeni de mister; metoda, rar cu abateri de la regulă se foloseşte de mai bine de 2 mii de ani, şi spre surpriza tuturor decepţiilor înmagazinate ereditar, cu succes garantat, şi mai mult ca sigur, dacă nu ar interveni dezmeticirea bruscă a electoratului, conform căreia oamenii politici nu sunt decât nişte instrumente în mâna oamenilor de afaceri veroase, ar putea continua mult şi bine. Aşadar, avem de-a face cu trei itinerarii: cel al demnitarilor, cel al oamenilor de afaceri veroase; în cel de-al 2-lea itinerariu se află creierul manipulator al tuturor existenţelor oneste. Inechitabile pentru întreg spectrul aceste trei itinerarii, deoarece, cel puţin nu sunt măcar paralele, dar şi distructibile itinerariile 1 şi 2, pentru că aduc în este abolirea de contrar; de unde bogaţii, de unde săracii ( … ) singurul capabil să lege destinul cetăţii de fertilitatea pântecului de necesar este filosoful, în accepţia modernă. Nu este greu de realizat că, Statul de Drept, în structura actuală, este pe dric; itinerariul 3, cel al tuturor existenţelor oneste, şi să vrea nu mai poate să satisfacă pofta de înavuţire a înalţilor funcţionari, şi, situaţia este cu atât mai

tragică, cu cât în sfera taxelor, impozitelor şi a derivatelor lor, suma celor care produc profit se găseşte în imposibilitate de a mai onora pretenţiile din ce în ce mai crescânde ale mult prea sus cocoţaţilor idoli politici. De unde, în mod necesar, itinerariile l şi 2, cum din surse proprii nu-şi pot susţine ascendenţa, vor suferi o dublă depreciere: materială şi de imagine, cu mobil dezagregator în însăşi precara lor calitate, şi peste câteva pleiade, vor fi asimilate de itinerariul 3, pe cât de firesc, tot pe-atât de definitiv. Apoi, odată cu înaintarea itinerariului 3 în noua ordine Monacosia, cetatea se va replia pe obţinerea de profit, spre păstrarea de pravile puţine, dar drepte şi uşor de aplicat, dar, mai ales, de acceptat ca oportune, care pravile, pe măsură ce omul va realiza că este sigur prostie să plăteşti pe altul ca să te condamne, pentru că tu însuţi nu eşti capabil să te poziţionezi social nepătat, vor fi trecute spre păstrare pentru cazul excepţie. Din clipa în care Spiritul se va instaura drept Liber Arbitru Decizional, cetatea mare, Terra, va deveni operaţională şi va funcţiona ca Întreg faţă de Parte, unde radicalul de funcţie a naşte gândire, cu indicele său, a concepe deprinderi utile necesarului, va căpăta atribut şi de convieţuire ermică; erm este unitate de măsură pentru valorile sociale. Când banii intră în joc, Harul se bine dispune, factorul antrenant dintre necesar şi echitabil fiind în este postat de bunul simţ.

Sumeţirea

Sumeţirea Am stat de vorbă cu pomul, cu aerul, cu pământul, cu pasărea, cu vântul, cu ploaia ( … )

de ce, m-au întrebat, omul se sumeţeşte nemăsurat faţă de ceea ce poate fi? Iniţial, am răspuns: nimic. Ulterior, am răspuns că viul creşte, dar şi că se împuţinează, dar şi că măsura, arareori este întâmplătoare. Sigur ( … ) şi mi-au argumentat de ce lucrurile acestea în este se prezintă aşa, şi nu altfel. dragă Valeriu-Lucian Hetco, îţi spuneam în mail-ul anterior că nu vreau s-o implic pe Corina; şi aşa are probleme, până şi cu vânzătoarele din piaţă - pentru că este nevasta mea; eu/ crezul meu filosofic, după cum bine ştii, nu sunt luat/ luate drept deschidere, deoarece, reflect/ reflectă adevărul şi nu minciuna; ori, ieri, astăzi - pentru încă multă vreme şi mâine, minciuna reprezintă bunăstarea, ceea ce nu are nimic în comun cu logica, dar este direct proporţională cu ombilicul. Scuza, cum să fiu altfel, domnule, am nevastă, am copii, este subţire; în ultima vreme, nevestele introduc divorţul; în ultima vreme, copiii întorc spatele părinţilor; şi atunci? citeşte cu atenţie eseurile care sunt publicate tot în ultima vreme, şi vei observa că, în toate se vorbeşte despre ce excepţionali suntem noi, dar nimeni nu suflă o vorbă despre cât de machiavelici suntem noi, cât de coioţi, cât de broaşte ( … ) şi toate aceste minciuni, poleite cu alte minciuni, le lăsăm urmaşilor, gen carte de căpătâi; halal ! bravo ! ura ! … arta, ştiinţa, nici măcar nu fi-va nevoie să fie interzise; le scot erudiţii din sens, urmând

magistrala preşului de la uşa de termopan, şi nu poteca în spirală a lemnului de nuc; aşez pe soclu, după cum se întrevede, caracterul strivit de tăcere ( … ) adică, pe cei care nu işi aleg drumul în viaţă din lumea ideilor comode, cum procedează cea mai mare parte dintre contemporani – sursăreii, după ordinul lor, virgulă; iaca, mi-am aruncat obida pe apa răspunsurilor acuitante, aşa că, nu-mi mai rămâne decât să mă hlizesc la neuroni şi să sughiţ. o zi doldora de împliniri, gheorghe ( ridic zăbrelele irişilor, numai cât să încapă peticele de cer, care se strecoară printre ramurile brazilor - ce acoperă intrarea grotei, în care Bunul Dumnezeu mi-a dat ideea de a amplasa modernul/ cochetul laborator alchimic ). să inscripţionez clipa: anul este 2005, luna este iulie, ziua este 26 ( … ) desferec atenţia făcută de Corina, cu prilejul zilei mele de naştere: un Budha în miniatură, strecurat cu delicateţe în rucsac, şi gândurile mă mută cu foarte mulţi ani în urmă, pe vremea când era o codană cu ochii verzi, neastâmpăraţi, şi vindicativ de întrebători. sunt la peste 999 m. faţă de nivelul mării; inspir, expir, în vreme ce îl mâingâi pe Stan – o cobra veritabilă de 12 luni, pe creştet, cu duioşie; nu ne-am mai văzut de 15 zile.

Le cardinal blanc

Halage

Halage

a dr. Theodor Lazar (Je crois que je m’en vais plus, je m’en vais plus, Avec les rêves à pâturage de rêves – Sinon qui croirait plus dans le licorne blanc ... Sous mes mailles, meilleurs communs, Laisse-moi-te te passer. A la genèse passagère furie, Le ventre de la terre halant. Toi le sein de l’hiver, moi le large tordant, Je crois que non, je m’en vais plus. En «il y a » que je te sois de monument – Soit si tu veuilles avec une tranche de lune …. Les habitants d’un solstice entier. Les habitants d’un équinoxe entier. Seulement ainsi … du et, et avec et – sous l’inhérent, Je crois que non, je m’en vais plus.)

Le cardinal blanc

Le cardinal blanc Moto: En effet, l’originalité de l’univers consiste en son grand désordre, ordonnée par la nécessité. La leçon (en guise de préface) Dans les 2000 ans dès Jésus, la terre a bénéficié dans les périodes critiques pour sa „Règle, ordre …”, qui est l’Esprit Dans le Demain, de gens à la mesure du temps de leur représentation. Un de ces Grands Hommes est le Pape Jean Paul II, chef de l’Eglise Romano-Catholique. D’où a-t-il pris le pouvoir de se tenir droit devant les vicisitudes de tout sort, du bistouri de ceux qui ne lui partageaient pas le point de vue, jusqu’au corolaire des souffrances physiques, que la vie lui a jonché dans le chemin? De la foi qu’il est désigné par Dieu pour tracer la ligne chronomogique des axiomes religieuses. Dieu est un. Et l’Homme est un, quelle que soit son orientation politique, sa philosophie, sa religion. Pour le Pape Jean Paul II il n’y a pas eu de sujet tabou ou du manque de disponibilité … Son grand amour pour les gens est le cadran de sa représentation : Son Esprit un des pendules, Son Moi Incantoire le second pendule. Entre le cadran

de Sa représentation et Sa Vocation a su placer, comme personne d’autre, jusqu’au Lui, et après Lui, comme il est naturel – les hautes caractères créent le vide plein, mais aussi le vide vide – le collage propre à l’expression, qui part du cœur et arrive aux cœurs. Il s’est fait comprendre, parce qu’il a compris soi-même. Ainsi se montre que personne n’est pas surpris par la popularité que réjouit le Pape Jean Paul II, qui n’est pas « autre chose », ni un accident, mais la suite naturelle de son expérience, avec-et-dans la foi qu’il perçoit correctement sa Mission : dimension temporelle avec la réalité. Il s’est demandé bien sur si le chemin qu’il suit est celui qui plaise à Dieu, mais il n’a pensé pour aucun moment que ses forces vont le quitter avant d’arriver au bout. C’est ce moment-ci que le Pape Jean Paul II vit maintenant…. Il va arriver où «il n’y a pas de souffrance ni de soupire», quand ses connections avec les gens, d’indestructibles, deviennent éthérées. Pape Jean Paul II va rester dans la mémoire des siècles Un Cœur Aimant, immergé par un Esprit Aimant. Que la paix du cœur que vous nous avez donné dans tous ces ans vous accompagne pour l’éternité! Amen. L’Esprit Nous sommes dans l’Ere du Verseau. Dans le tableau de matières premières du monde, le mal gagne du terrain. Comment est-il possible,

les gens se demandent, de plus en plus souvent… Il est certain que nous tenons tête, avec suffocante difficulté, à la pression qu’on exerce sur nous, roulant apparemment du néant, à la pression caméléonienne de toutes les tendances d’orientation négative. Après le terrorisme, que suit-il? Logiquement, il suit la fuite de réalité : la tête dans le sable… Ce que ne réalisent pas les déclencheurs de frustrés sortis dans la grande route, est que ceux ayant la tête dans le sable deviennent brusquement conscients du dicton «Connais toi-même» est similaire à «l’Arche de Noé» du 3e millenium. D’ici et jusqu’à L’Esprit il n’y a pas de frontières. Timidement, les gens commencent à penser sainement. Ensuite, ils commencent à trouver de solutions… Puis, à l’indice d’individu, nous nous établissons la résidence sous la calotte. Nous observons que l’attribut de l’Esprit est synonyme à l’attribut de l’encens. Le centre de gravité, sans aucun effort, tourne la clepsydre avec le nécessaire en haut, le mal entre en coma et, sans réaliser d’où lui vient la sortie de la scène, se va mourir. Personne ne pleure. Personne ne rie. Dès le transfert du centre de gravité sur l’Esprit, tout nous semble naturel à tous. Nous nous déroulons la perpétuation sans les limites des chimères. Nous élevons notre foi sur le socle des Valeurs. Nous regardons notre voisin de palier comme notre propre Moi. Tu vois, dis-je à mon fils, Les Hautes Têtes ont raison quand ils disent que, dans l’Ere du Verseur, la terre devient la Maison de l’Esprit.

La Monacosie L’Evolution des conflictes Homme – Homme, de l’apogée à laquelle ils tendent, entretenue arbitrairement par le réprouvable Orgueil Partidique, ne laisse place ni à une brèche à orientation positive. La première pensée qui te vient après l’évaluation est: la faute appartient à l’Etat de Droit ; plus précisément, à la zoochronie des hommes politiques, quelque soit le méridien de domicile en gardant l’équilibre entre le niveau de la vie, les aspirations et l’inertie obtuse de toutes les perspectives. Qu’est-ce que fait possible la différence entre l’accumulation du créative et la perte de consistance des calcules? Le fait que, la firme privée qui est l’Etat de Droit, de non-rentable dans un tel déroulement, devient encore plus non-rentable. La firme privée qui ne produit pas du profit entre en faillite, ainsi se va passer avec l’Etat de Droit aussi. Contre la nature, les contribuables commencent à réaliser devient l’aspect : l’Etat de Droit est servi par ses subalternes, mais quant au payement, ils sont payés par l’électorat. Dit sans équivoque, le cas frise l’absurde : les contribuables payent les politiciens, les contribuables payent pour leurs subalternes, et c’est aussi les contribuables qui payent les taux, les impôts et leur dérivés. A un certain moment donné, l’homme va se fatiguer de se faire mal tout le temps. Il va se réveiller du

tâtonnement de millénaires, las de la Morgana des promesses électorales et il va substantiver: moi, je paye mes salariés; c’est ainsi que l’Etat de Droit doit procéder aussi. Ma responsabilité de fils vif de la cité est de consolider le cadre propice pour le déroulement des jours, dans des conditions optimales du développement de l’être; la responsabilité de l’Etat de Droit est de voir que la Loi qu’on m’applique soit juste. Entre moi, comme fils vif de la cité, et l’Etat de Droit comme gardien des lois, il faut exister la collaboration, la mise en rapport de perfectionnement du présent antithétique envers le passé et la préparation pour insémination des ogives fertiles, créées exprès pour le futur. Ainsi, il devient impérieusement nécessaire : soit que la firme privée, qui est l’Etat de Droit, devienne rentable, c’est-à-dire qu’elle obtienne du profit, ainsi qu’elle se place à l’égalité avec le fils vif de la cité gouvernée, soit qu’elle cède la posture de gouvernant à l’électorat, c’est-à-dire à ceux qui produisent toujours en proportion supérieure à la consommation. Il n’y a pas de voie de milieu. Dans le monde il existe le précédent, c’est vrai, timide encore, mais il existe : je nomme le Principat de Monaco. Fonction des capacités d’adaptation de l’Etat de Droit aux nouvelles conditions requises intrinsèquement par la nouvelle ordre, la Monacosie, dans laquelle l’Etat de Droit est synonyme avec l’Electorat, dans le même rythme,le rapport de percussion entre le bien vers encore meilleur va fonctionner sans

syncopes. Les frontières vont disparaître, nous allons nous libérer du patriotisme régional, nous allons jeter à la fosse de l’oubli la nature des conjonctures. Mais, ce qui est encore plus important, nous allons réaliser que la seule arme dont nous avons besoin est la bonne entente, avec attribut caractériel. La perspective, mais aussi le Leitmotiv Nous avons le Donné – Mère Nature; nous avons la Grâce – Nous Pouvons Naître le Bien ; et nous avons aussi la Mission – l’Horizon EpidermoNeuronique. De ces trois qualités célestes on bénéficie tous, l’Homme n’ayant sur eux aucun autre droit, excepté celui de les exemplifier par étalage palierique. Le pouvoir de l’exemple a un ascendant seulement dans le Modèle. Rien d’autre ne fonctionne pas dans l’accumulation de connaissance avec un plus durable accroissement en valeur, de/vers le Cadran Iuxin, où l’Altima est le Nord, la Néodine est le Sud, l’Est et l’Ouest tiennent de ¨Pimnia, c’est-à-dire de la période de disciple. Il ne faut qu’exclure la dépendance des facteurs du pragmatisme dénudé… Par pragmatisme dénudé j’entends l’existence du couple corps- âme, interprété et vécu seulement dans une des parts. Aucune effectuation de mutation ne se fait sans perte d’original. C’est similairement que se trouvent vers l’occasionnel les relations connexes à l’Entier. Le Multiple de l’Homme est l’Homme Même. Avec l’unité

d’évaluation qui est l’Apogée, on peut vivre, si elle est abordée comme permanence, possesseur seulement de limite inférieure. Il n’y a rien dans « il y a », non-encadré dans les limites ; à l’exception de l’Esprit (…), de l’Esprit Cumule. C’est ce-ci le rapport de fonction entre moi et l’autre moi, le semblable. Pour ces considérations majeures, il ne faut pas faire du mal aux gens auprès de nous ; sinon, nous allons passer de vie en vie avec des défauts qui tendent nous remplaces, ce qui, dans un plus tôt, va nous déterminer à ne faire plus des concessions quand on prend en considération la détermination, ni du mal goût, ni de l’information précaire et ni de l’intérêt personnel ou bien de groupe ou de clique ou de bande. Dès le moment où nous réalisons que, dans la qualité que nous avons, d’êtres supérieurs, ils nous reviennent autant de responsabilités que les compartiments vifs que la planète a, métaboliquement, on va nous transférer la capacité de les interagir fonction des paramètres de l’horizon épidermo-neuronique, et ainsi l’évolution spirituelle nous va comporter. Depuis de deux millénaires, les Gens pèchent envers les Gens. Eh bien, Bons Gens! Eh bien, Mauvais Gens! ( ... ) le troisième millénaire ne nous réserve à nous, les Gens, qu’une seule alternative: nous sauver la Mission. Cette-ci est la perspective, et la seule ( ... ) mais aussi le Leitmotiv, et le seul ... le Donné, la Grâce et la Mission sont les voies plaisantes de notre

définition. Et c’est ainsi ( … ) aucune trace d’autres chances … L’Homme sans Colonne Vertébrale Spirituelle va s’exclure soi-même, et à cet égard « n’y aller que d’une fesse » reste l’expérimentation que j’ai été dans « il y a » absurdement. Bibliographie : J’apprends continûment des gens : j’apprends comment je ne dois pas me comporter. Le nécessaire Tu te réveilles faisant partie de la vie, aussi brusquement que bien préparé. Ce que tu sais de toi-même, à peine né, est le même que tu sais de la vie. Et tu montes sur l’échelle du monde ; il n’est pas plaisant de garder ses pieds dans l’eau agitée par les autres ; cela te tracasse sur les entrailles du goût. Et quel goût ! Etre un exemple pour les autres ( … ) comme si les autres ne pouvaient plus dormir de ce soin. Tu veux être un exemple. N’est-ce pas à cause du fait que le monde a été béni avec trop d’exemples, qu’on ne peut plus mesurer à son aune ? De la vie l’homme a appris à sortir. Quelle soit la cause du fait qu’il ne sait pas sortir aussi des exemples? L’état qu’il se complait dans le brouillement des idées? L’état qu’il ne se complait pas dans le brouillement des idées? L’état qu’il se complait à errer entre les deux états? Où considèrent-ils que les gens veulent arriver: ayant un pied dans le

vulcain des impressions de moment, et l’autre pied sur les marécages mouvants du repos-avant, divisés par le contraire de l’intransigeant déclin? Laquelle des gènes de notre enveloppement nous ordonne l’envoi vers des destinations antagoniques? Où débute le début? Où débute la fin? Je suis venu directement dans la vie et je pars de la vie directement dans la mort. Comment justifier sur l’éphémère, à l’égard du papyrus des jours, lorsque je vis, que je vis iniquement? Les temps m’ont dicté la position à adopter, ou bien je me suis imposé aux temps? Quel plaisir interdit me pousse à commettre des infamies? La nature de la colonne vertébrale de la chose qui se trouve sous la main? La nature de la colonne vertébrale de la chose qui ne se trouve pas sous la main? L’Eve du sang qui me remplit les artères, les veines du cerveau avec des boulettes de désirs efflanqués ou l’Adam des embranchements de sens, qui donne des assauts sur l’armée des hormones avec l’étendard de la moelle des os dans la berne? D’où nous vient à nous, les gens, l’envie d’être différents de/ par accouplement? Et si nous sommes condamnés tout de même à mener notre vie ensemble, pourquoi faut-il le multiplier pareil? Avoir seulement du début et n’avoir par de la fin? Que notre chair soit attirée par l’équivoque, par l’abrupt, par l’inhérent? Que le passif soit notre devise, celle des gens condits selon les lois de la hache? Somnambules lorsque nous sommes dans la vie, clairvoyants lorsque nous sommes dans la mort? Qu’est que

nous attire? Qu’est que nous repousse? Et qu’est ce qui ne nous donne pas la prise de nous même avec le pouvoir des connections entre ciel et terre? Ainsi que je me dis : l’homme moyen, à moi, le philosophe… Ainsi je me dis (…) mais, quant à la réponse, d’où l’obtenir, parce que le philosophe ne me montre pas qu’il soit préoccupé par le sens dont j’ai tant de faim. J’attends, j’attends, j’attends. Las de tant attendre, je tire le philosophe du pan de sa pensée que je veux partager. Sans aucun effort, le philosophe tourne le calme de ses yeux vers mon tourbillonnant regard et me dit : la réponse se trouve dans le vice de l’homme de ne pas s’emmener dans soimême (…) et ajoute, après une autre période de réflexion (…) mais aussi dans la fuite de l’homme dans ne pas admettre le nécessaire (…) après lequel, avec du tact, il me tourne le dos (…) et n’oublie pas, me dit-il encore, même au moment quand il se préparait à disparaître devant mon étonnement (…) ce n’est pas seulement la vie qui se vit, ce n’est pas seulement la mort qui se vit, mais c’est aussi la philosophie qui se vit. Quand j’ai ouvert mes yeux, dans le ciel le soleil avait dépassé le midi. Je les ai clos pour un temps, mais, avant de mémoriser cet éventail de sens a-rhétoriques, qui s’est étendu tout seul sur la tempe de la feuille présente, chastement, je me suis endormi de nouveau. Reposé de corps et d’âme, je me suis levé du canapé dans le même pas avec la lune… Les volets de la pensée se sont ouverts au ralenti une fois, et la deuxième fois, à

mesure au sens qui la pénétrait : voilà, donc, c’est celui-ci le nécessaire (…) moi, tu, lui, elle, le ciel, la terre, la bonne ordre, l’aigle, la fourni …. Auprès de la fontaine Etcéterologie… Si on ne trouve pas de l’acte, la vérité y manque. Oh, non, je ne suis pas abstract, parfois la chose est tellement dépouillée de simplicité, qu’elle surprend pas amplitude de sens. Le radical de fonction qui est le monde, avec son indice l’homme, machiavélique aux besoins, partialité complète lorsqu’il devient riche, n’a pas beaucoup de résultats positifs pour se vanter à la prise de l’estafette vers le 3e millénaire, ce qui sollicite que, dans l’actualité immédiate, il décide entre les deux concepts: gagner de l’argent ou naître de la pensée ; où gagner de l’argent est une habitude, et non pas une mission, comme le fait de naître de la pensée. L’option que le radical de fonction, le monde, soit la désire, soit ne la veut pas, est l’instauration sur le socle de valeurs de la « réalité des choses» du 2e radical de fonction, naître de la pensée, avec son indice, concevoir des habitudes utiles au nécessaire. Gagner de l’argent, donc, ne disparaît pas, mais seulement passe d’au-dessous du radical dans la valence d’indice. On a un impérieux besoin du 2e radical de fonction, une fois pour la bipolarisation, la seconde fois pour l’élongation, évidemment,

épistémologiquement, graphié avec orientation vers l’altima, où le rôle pivot de l’extrapolation est celui de pimnia. Toute autre orientation emmène échec. Aussi, ni la construction selon artifices nombrileux de calcul n’a pas de oasis. C’est aussi qu’il se passe avec l’expérimentation, quelle que soit sa nature. Je dis simplement : le monde, sans le radical de fonction de naître la pensée, avec son indice, de concevoir des habitudes utiles au nécessaire, n’a pas d’autre futur, et le futur dans lequel on se trouve ne montre pas des signes qu’il possède une autre ouverture dans l’accroissement. Il faut bien sur nous préoccuper du développement des spécifiques régionaux, mais seulement dans l’évolution pacifiste-caractériale de l’Entier, qui est la Grande Cité, la Terre. La liberté n’a pas de frontières. L’art n’a pas de frontières. La science n’a pas de frontières. Comme parallèle, l’homme aussi doit ne pas avoir de frontières. La confiance vient comme une jeune mariée, et part après le partage. Nous avons eu Jésus entre nous. Au lieu de le garder comme Modèle, nous l’avons monté sur la croix. Autrement dit, Jésus représente la première chance que le radical de fonction, le monde, a raté : rara-avis-iane. Si on rate aussi la chance du

2e radical de fonction, le monde va avancer avec la désinvolture propre à la jeunesse, sur le chemin sans retour : le pragmatisme aveugle. La pensée place ses mains dans les pages de l’histoire, et non pas viceversa. Le penseur doit être écouté donc ; il est le seul qui sait ce qu’il dit et dit ce qu’il sait ; et, du banc d’auprès la fontaine, je vous dis ainsi : car, pour arriver à la raison, ce n’est pas l’échelle dont on a besoin… Le penseur (Qui est l’individu qui reste éveillé, au-delà de la porte des jours? C’est le penseur … ) Des mauvais modes dans « il y a » : ceux-ci se passent avec nous perpétuellement, jusqu’à ce qu’ils passent au-delà de nous, après lequel ils se débarrassent des porteurs. A celui qui croit encore dans le mérite ne lui reste plus que l’évasion du quotidien, ne pas fait attention par la cité, même s’il se trouve au milieu de ses transformations. Contemporainement dit : on peut être un ermite le plus qu’on est au milieu des choses, la nourriture d’aujourd’hui, l’eau de demain du penseur. Mener sa vie dans une grotte est devenu, comme précepte, anachroniquement chronique, à laquelle font appel en formatage d’avantages les imitateurs.

Evitez à ceux qui, dans le 3e millénaire, vont pieds nus au midi dans la cité. Le puissant n’est pas celui qui prend la vie de son semblable avec un coup de poing, mais celui qui, avec sa mission, sème sous la chemise de la vie l’envie de penser. Du point de vue comportemental cet autrement de ce qu’on sait, dit ouvertement que nous, les gens, recevons dans «il y a» deux catégories : a) gens qui notifient leur origine en vertu de l’occasionnel, et b) gens qui notifient leur origine en vertu de leur mission. C’est raire l’exemplaire humain qui prend à bail le terrain aride de la propagation de ventre du nécessaire. Cet exemplaire humain doit avoir la pensée féconde, l’oeil aigu, les mains habiles. Il faut aussi avoir ouverture vers la création de valeurs conformes. Après lequel, il faut apprendre à nommer le spermatozoïde cérébralo-pinéal, le seul à même de semer un ventre de nécessaire. Etre dans « il y a » constitue un mérite dont il faut s’absoudre. La haute pensée de demain ne doit pas monter sur sommet de la montagne aujourd’hui, pour se trouver libre du préjugé, mais il peut se rencontrer avec lui même dans toute la splendeur fraîche de la raison, même dans le cœur de la plus endiablée fête mondaine. La pensée de la distance vers l’élément maintenant de la vie n’est plus inscrit dans la came de « il y a » comme existence propre, et donc, il est utile que la chose qui va être soumise à l’élongalogie soit touchée

avec les yeux du cerveau dans toute la plénitude du moment, sans qu’on perde de l’aire la grille imposée par l’accroissement, ce qui, arithmétiquement, va passer dans autant de cones d’ombre que des mauvais modes dans « il y a », et c’est le mérite qui va monter dans l’ouvrage, comme élément indispensable. Par des mauvais modes dans « il y a » j’entends tout ce qui s’oppose à l’idée de bien. Par mérite, j’entends tout ce qui refuse d’opposer un refus à l’idée de bien. Il doit être admis, car il ne peut pas y avoir d’évolution sans participation organique. J’appelle à la barre le passée, en exposant la conclusion : le philosophe, seulement en s’impliquant dans la solution des problèmes avec lesquels se confronte la cité, peut donner sa légitime mesure de manière pertinente. La sagesse est un trésor authentique, le penseur étant précisément cette ligne ascendant-continue, filament dont on peut bénéficier seulement si on le manque plus de considération. Lui, qui sait, part de trouver une solution plaisante à l’équilibre universel, de la petite chose, près de la compréhension de la ville, et ainsi incontestable ; le nécessaire signifie la vie ; or la vie n’est pas un outil à cogner ; contextuellement, « après moi le déluge», cela contrevient au plus élémentaire principe incorporé dans les facettes de » l’octogone qui est le multiple d’homme. Voilà pourquoi le philosophe ne doit pas être concessivement éloigné ; sa préoccupation est qu’il nous soit bien dans ce grand ouvrage qui est

le monde, sans nécessiter qu’on construise la maison sur un indigo de compromis. Il ne faut pas s’en préoccuper ; que vous nous restez différents, et de nous-mêmes vers nousmêmes, non-homogènes. Ne désespère pas, mémoire des jours, nous venons lentement, parce que nous venons dans «il y a » envoyés par la Grâce… La Cité Le pragmatisme dépouillé je l’ai clarifié ; similairement le pragmatisme aveugle. Maintenant clarifions le pragmatisme total. Pour que le pouvoir politique ne soit pas aisément en flagrant, ils doivent user avec beaucoup d’habileté les leviers prioritaires, qui sont: ceux juridiques, ceux médiatiques, ceux doctrinaires. Même ainsi, les choses ambiguës ne pourront pas être définitivement plongées dans le creuset des réprouvabilités, comme indéchiffrables, sans l’apport du pragmatisme total. Bien, bien, mais, dès la 3e catégorie en haut intervient l’abolition du contraire. C’est ainsi, et le pouvoir politique sait exactement que, dans « il y a » on ne peut pas obtenir représentation suppositionnelle, si on ne fait pas appel de temps en temps au pragmatisme total ; on part d’habitude du langage dual, dans les situations limite, même prolixe ; on continue avec le mouvement du centre de gravité de la chose connue sur la chose qui ne peut être encore certifiée, et se termine avec des promesses

de tout sort, de manière apothéotique et avec des germes de mystère ; la méthode, rarement avec des déviations de la règle, est utilisée de plus de 2 mils ans, et à la surprise de toutes les déceptions accumulées héréditairement, à succès garanti, et plus que certain, si le réveil brusque de l’électorat n’intervient pas, conformément auquel les politiciens ne sont que des instruments dans la main des gens d’affaires véreuses, pourraient continuer à l’infini. On a donc à faire avec trois itinéraires : celui des dignitaires, celui des gens d’affaires véreuses ; dans le 2e itinéraire se trouve le cerveau manipulateur de toutes les existences honnêtes. Inéquitables pour le spectre entier, ces trois itinéraires, parce qu’au moins ils ne sont pas parallèles, mais aussi destructibles les itinéraires 1 et 2, parce qu’ils emmènent dans « il y a » l’abolition du contraire ; d’où les riches, d’où les pauvres (…) le seul capable à relier le destin de la cité avec la fertilité du ventre de nécessaire est le philosophe, dans l’acception moderne. Il n’est pas difficile à réaliser que l’Etat de Droit, dans la structure actuelle, est sur le corbillard; le 3e itinéraire, celui des existences honnêtes, même s’il le voulait, il ne peut pas satisfaire l’envie d’enrichissement des hauts fonctionnaires et la situation est encore plus tragique, puisque dans la sphère des taux, des impôts et de leurs dérivés, la somme de ceux qui produisent du profit se trouve dans l’impossibilité d’honorer les prétentions de plus en plus grandes des trop haut perchés idoles politiques. D’où, nécessairement, les itinéraires 1

et 2, comme de ses propres sources ne peuvent pas soutenir leur ascendance vont souffrir une double dépréciation : matérielle et d’image, à mobile de désagrégation dans leur précaire qualité et, quelques pléiades après, seront assimilés, autant naturellement que e définitivement. Puis, une fois le 3 itinéraire s’avance dans le nouvel ordre Monacosie, la cité va se replier à obtenir du profit, à maintenir les lois peu nombreuses mais justes et aisément à appliquer et, surtout, à accepter comme opportunes, lesquels lois, à mesure que l’homme va réaliser qu’il est sûrement une folie de payer un autre pour te condamner, parce que toi-même tu n’est pas capable à te positionner socialement immaculé, seront passé à être gardés pour le cas exception. Du moment où l’Esprit va s’instaurer comme Libre Arbitre Décisionnel, la grande cité, la Terre, va devenir opérationnelle et va fonctionner comme l’Entier vers la Partie, où le radical de fonction naître de la pensée, avec son indice, concevoir des habitudes utiles au nécessaire, va gagner aussi l’attribut de cohabitation ermique ; l’erme est l’unité de mesure pour les valeurs sociales. Quand l’argent entre en jeu, la Grâce s’égaye, le facteur entraînant entre le nécessaire et l’équitable étant dans « il y a » posté par le bon sens.

L’audace

L’audace

J

’ai parlé avec l’arbre, avec l’air, avec la terre, avec l’oiseau, avec le vent, avec la pluie (…) pourquoi, ils m’ont demandé, l’homme devient audacieux sans mesure par rapport à ce qu’il peut être ? Initialement, j’ai répondu : rien. Ultérieurement, j’ai répondu que le vif croit, mais il se diminue aussi, mais aussi que la mesure est rarement accidentelle. Bien sur (…) et ils ont argumenté pourquoi ces choses dans «il y a» se présentent ainsi, et non pas autrement. Cher Valeriu-Lucian Hetco, Je te disais dans le courrier antérieur que je ne veux pas impliquer Corina ; elle a des problèmes de toute manière, même avec les vendeuses en le marché – parce qu’elle est mon épouse ; moi/ mon credo philosophique, comme tu le sais bien, je ne suis pas/ il n’est pas pris comme ouverture, parce que je / il reflète la vérité et non pas le mensonge ; or hier, aujourd’hui – pour encore de long temps et demain, le mensonge représente le bien-être, ce qui n’a rien en commun avec la logique, mais il est directement proportionnel avec l’ombilic. L’excuse – comment être autrement, monsieur, j’ai une femme, j’ai des enfants, est faible; depuis quelque temps, ce sont

les femmes qui introduisent le divorce ; depuis quelque temps, ce sont les enfants qui tournent leurs dos aux parents ; et alors? Lis attentivement les essais qui sont publiés toujours depuis quelque temps, et tu vs observer que dans tous il s’agit de combien nous sommes exceptionnels, mais personne n’ouvre pas la bouche pour dire combien nous sommes machiavéliques, combien nous sommes de coyotes, combien de crapauds (…) et tous ces mensonges, dorés d’autres mensonges, nous les laissons à nos descendants, comme livre sacré ; drôle! bravo! hourra !.... l’art, la science, ce n’est pas besoin même de les interdire ; les érudites les sortent du sens, et suit la magistrale du tapis à la porte en thermoplastique, et non pas le sentier en spirale du bois de noyer ; j’assis sur le socle, comme il s’entrevit, le caractère écrasé par le silence (…) c’est-à-dire, par ceux qui ne choisissent leur chemin dans la vie dans le monde des idées commodes, comme la plupart des contemporains – les petites sources, selon leur ordre, la virgule ; voilà, j’ai jeté mon chagrin sur l’eau des réponses nettoyantes, ainsi qu’il ne me reste que rigoler aux neurones et sangloter. un jour plein d’achèvements gheorghe (je lève le grillage des iris, seulement pour embrasser le morceau de ciel, qui s’écoule parmi les branches des sapins – qui couvrent l’entrée de la grotte, dans laquelle le Bon Dieu m’a donné

l’idée de placer le moderne/ le coquet laboratoire alchimique). il faut que j’inscriptionne le moment: l’année est 2005, le mois est juillet, le jour est le 26 (...) j’ouvre l’attention offerte par Corina, à l’occasion de mon anniversaire: un Budha en miniature, glissé avec delicatece dans mon rucsac, et mes pensées me transfèrent beaucoup d’annéees auparavant, lorsqu’elle était une gamine aux yeux verts, vifs et vindicativement interrogateurs. je suis à plus de 999 m au-dessus du nuveau de la mer; j’inspire, j’expire, lorsque je caresse à Stan – un cobra véritable de 12 mois, sur son sommet, avec tendresse ; nous ne nous sommes rencontrés depuis 15 jours.

The White Cardinal

Tow

Tow to dr. Theodor Lazăr (I think I’m not going, I’m not going anymore, Driving dreams to pasture dreams – Otherwise who would believe in the white unicorn ... You’d better let me pass you. Under my hauberk, better outhouse, To the genesis fleeting fury, The womb of the tow earth. You the breast of winter, I the spinning space, I think I’m not, I’m not going anymore. Into “there is” let me be you for a monument – Whether you want with a slice of the moon … The inhabitants of an entire solstice. The inhabitants of an entire equinox. Only like that … from and, and with and – under the inherent, I think I’m not, I’m not going anymore.)

The White Cardinal

The White Cardinal Motto: Indeed, the originality of the Universe lies in its great disorder, ordered by necessity. The Lesson (instead of a Foreword) During the over 2000 years eversice Jesus, The earth has benefited, in its critical periods, for its “ Rule, Order… “, which it the Spirit Into Tomorrow, of people up to the measure of their representation’s time. One of these Great Men is Pope John Paul the 2nd, head of the RomanCatholic Church. Wherefrom has he taken the power to stand erect in front of vicissitudes of all kinds, from the scalpel of those who did not share his point of view, to the corollary of his physical pains, that life has spread out in his way? From the faith that he is appointed by God to trace the chronological line of religious axioms. God is One. And the Man is one, whatever his political orientation, his philosophy, his religion. For Pope John Paul the 2nd there was no taboo topic or lack of availability… His great love for people is the dial of His representation: His Spirit one of the pendulums, his Incantory Self the second pendulum. Between the dial of His representation

and His Vocation he knew how to place, like nobody else, until Him and after Him – as natural –high characters create the filled vacuum, but alto the void vacuum – the proper collage of expression, which leaves from the heart and reaches hearts. He made himself understood, because he understood. Thus it is shown that nobody is surprised by the popularity reached by Pope John Paul the 2nd, who is not “something else”, nor an accident, but the natural consequence of his life experience, with and in the faith that he perceives his Mission correctly: temporal dimension with reality. He has of course wondered whether the road he walks on is the one pleasant to God, but not for one moment has he thought that his forces will leave him before he reaches its end. This is the moment that Pope John Paul the 2nd is living now… He will reach that place where “there is no grievance, nor sobbing”, when his connections to people, from indestructible, shall become ethereal. Pope John Paul the 2nd shall remain in the memory of the centuries One Loving Heart, immersed by a Loving Spirit. May the peace of heart that you have given us in all these years follow you Forever and Ever! Amen. The Spirit We are in the Aquarius’ Age. On the table of the world’s raw materials, the Evil is gaining ground. How is that possible,

people wonder, more and more often… It is certain that we are, in a suffocating difficult way, coping with the pressure exerted on us, as if rolling down from the naught, the chameleonic pressure of all tendencies of negative orientation. After terrorism, what’s next? Logically, next is running away from reality: head in the sand… What the unleashers of frustrated getting out on the highway don’t realize, is that those with their head in the sand become suddenly aware that the dictum “Know Thyself” is the same with “Noah’s Arch” in the 3rd millennium. From here to the Spirit there are no more frontiers. Timidly, people start thinking the healthy way. Then, they start finding solutions… Later on, at the individual’s index, we establish our residence under the skullcap. We notice that the Spirit’s attribute is synonimous to the attribute of incense. The center of gravity, with no effort, turns the sand-glass with the necessary upwards, the evil goes into coma, and, without realizing what has caused its exit from the stage, passes away. Nobody cries. Nobody laughs. From the movement of the center of gravity onto the Spirit, everything seems natural to everybody. We carry out our perpetuation not enclosed by chimeras. We lift our faith on the socle of Values. We look at our next-door neighbour as if he were our own Ego. See, I tell my son, High Minds are right in saying that, in the Aquarius’ Era, the earth shall become the House of the Spirit.

How else, father, my son says, the Epidermis of Inspiration is the Mission. Monacosia The evolution of the conflicts Man – Man, from the climax towards which they are tending, arbitrarily maintained by the blamable PartyMinded Vainglory, does not leave room even for a breach with positive orientation. The first thought coming through your mind after evaluation is: the fault lays with the State by Right, more precisely, with the zoochrony of politicians, whatever the meridian of domicile into keeping the balance between the level of living, aspirations and the obtuse inertia of all perspectives. What makes possible the difference between the accumulation of the creative and the loss of consistency in calculations? The fact that the private company, which is the State by Law, from unprofitable in such a course, becomes even less profitable. The private company that brings no profit enters bankruptcy; this is how things are going to turn with the State by Law. Against nature, taxpayers begin to realize the aspect: the State by Law is served by its subordinates, but as for payment, they are paid by the electorate. When told with no equivocation, the case trenches on the absurd: taxpayers pay for politicians, taxpayers pay for their subordinates, and taxpayers again pay for taxes, duties and

their derivates. At a certain moment, man will get tired of harming himself. He shall wake up from his groping around for centuries, tired of the Fata Morgana of electoral promises and shall substantivize: I am paying my employees; this is what the State by Law must do too. My responsibility as a living son of the city is to consolidate the proper framework for the course of days, in optimal conditions for the development of the being; the responsibility of the State by Right is to see that the Law applied to me is fair. Between me, as a living son of the city, and the State by Right as a keeper of the codes of laws, there must be a collaboration, placing in a perfecting relation the antithetic present with the past and preparing for insemination the fertile ogives, created especially for the future. Thus, it becomes imperiously necessary: either that the private company, which is the State by Right, should become profitable, so as to reach the state of equality with the living son of the governed city, or that it should transfer the position of governor to the electorate, namely to those who always produce more than they consume. There is no middle course. The precedent exists worldwide, timid - it is true, but it exists: I am naming the Monaco Principality. Function of the adaptation abilities of the State by Right to the new conditions intrinsically required by the new order, Monacosia, in which the State by Right is synonymous to the Electorate, in the same rhythm, the percussion

relation between the good and the even better shall operate without syncope. The frontiers will disappear, we shall break free from regional patriotism, we shall throw into the pit of oblivion the nature of conjunctures. But, what is even more important, we shall realize that the only weapon we need is good understanding, with a character-like attribute. The Perspective, but also the Leitmotif We have the Datum – Mother Nature; we have the Grace – We Can Give Birth to the Good; and we have the Mission – the Epidermic- Neuronic Horizon. We all benefit from these three Heaveninspired Qualities, man not having any other right on them, besides the one of exemplifying them by palieric display. The power of example has its ascendant only in the Model. Nothing else works in the accumulation of knowledge with a longerlasting value growth, from-towards the Iuxin Dial, where Altima is the North, Neodina is the South, the East and West belong to Pimnia, namely the disciple period. All we have to do is exclude the dependence on the factors of starknaked pragmatism… By stark-naked pragmatism I understand the existence of the body-soul couple, interpreted and lived only in one of the sides. No mutation is performed without losing the original. Connections related to the Whole stand similarly as compared to the occasional. The multiple of Man is Man Himself. With the

evaluation unit which is the Acme, we can live, if permanently approached, holding only to the lower limit. There is nothing in THERE IS, not bordered by limits; except the Spirit (…..) the Plurality Spirit. This is the relation of function between myself and my other self, my fellow creature. For these major considerations, we must not harm those near us; otherwise, we shall pass from one life to another with shortcomings, which tend to replace us; and this, sooner than we think, will determine us not to make concessions, when we take into consideration determination, either to bad taste, or to precarious information, or to personal or group interest, or click or gang interests. From the moment we realize that, in our capacity of superior beings, we have as many responsibilities as the living compartments that this planet has, metabolically, we shall be transferred the capacity of interacting function of the parameters of our epidermic-neuronic horizon and thus, the spiritual evolution will entail us. For two millennia, Men err in front of Men. Well, Good Folks! Well, Bad Folks! ( … ) the third millennium only reserves to us, Men, one alternative: to redeem our Mission. This is the Perspective, and it is the only one ( … ) but also the Leitmotif, and the only one … the Datum, the Grace and the Mission are the ways pleasant to our definition. And so it is ( … ) no trace of other chances … the Man Without Spiritual Vertebral Spine shall exclude himself, in which respect, the double-dealing remains the

experiment which I have been aimlessly into THERE IS. Bibliography: I continuously learn from people; I learn how not to behave. The necessary You wake up being part of life, as suddenly as prepared. What do you know about yourself newly-born, is the same you know about life. And you climb the ladder of the world; it is not pleasant to stand with your feet in the water stirred by others; it bothers you on the entrails of your taste. What a taste! To be a paragon for the others (…) as if the others would only worry about that. You want to be a paragon. Isn’t it precisely because the world has been blessed with too many paragons, that now it has cocked its nose? Man has learnt to get out of life. Which is the cause, though, that he doesn’t know how to get out of paragons yet? The condition that he indulges in the tangle of ideas? The condition that he does not indulge in the tangle of ideas? The condition that he indulges in wondering between the two conditions? Where do people believe they want to get: standing with one foot on the volcano of the moment’s impressions, and with the other foot on the moving marshes of the ready-go, divided by the contrary of the intransigent decline? Which of the genes of our

enveloping order our mailing towards antagonist destinations? Where does the beginning begin? Where does the end begin? I have come straight into life and I am leaving live straight into death. How do I justify over the ephemeral, as compared to the papyrus of the days, as long as I live that I live the wrong way? Have times dictated the position I am adopting, or have I imposed myself to times? What forbidden pleasure is urging me to commit outrages? The nature of the vertebral spine of the thing at hand? The nature of the vertebral spine of the thing not at hand? The Eve of the blood filling the arteries, the veins of the mind with lumps of scraggy wishes or the Adam of the tangles of senses, which overflow the harmony of hormones with the flag of the bones’ marrow at half-mast? Wherefrom do we, people, get the taste of being different from/ through copulation? And if we are sentenced anyway to lead our life together, why do we have to multiply the evil alike? To have only a beginning and not to have an end? To let our flesh be attracted by equivocation, by the abrupt, by the inherent? Is the passive our motto, of the people feathered by the shrine of the axe? Night-walkers while we are alive, clear-sighted only while we are dead? What attracts us? What rejects us? And what doesn’t tie us to ourselves with the power of the sky-earth connections? So I say to myself: the average man, to myself the philosopher… So I say to myself (…) but, as for getting an answer, where can I get it from,

because the philosopher does not show me he would be preoccupied by the meaning I am so hungry for. I’m waiting, waiting, waiting. Tired of waiting on, I pull the philosopher by the lappet of his thought I want him to share to me. With no effort, the philosopher turns the peace of his eyes towards my muddled look and says: the answer is in Man’s vice of not bringing himself into himself (…) and adds, after another reflection period (…), but also in Man’s flight from admitting the necessary (…) after which he tactfully turns his back on me (…) and don’t forget, he says, right as he was getting ready to disappear in front of my perplexity (…) not only life is lived, not only death is lived, but also philosophy is lived. When I opened my eyes, on the sky, the sun had passed noon. I closed them for some time, but, before memorizing this fan of a-rhetorical meanings, which has laid itself on the forehead of this page, virginally, I fell asleep. Rested in my body and my soul, I got off the sofa abreast of the moon…. The shutters of my mind have opened in slow motion once, and twice, together with the meaning that was penetrating it: well, therefore, this is the necessary (….) me, you, him, her, the sky, the earth, the good order, the eagle, the ant…. By the fountain side Etceterenita …

If you don’t find the deed, the truth is absent therefrom. Oh, no, I am not abstract, sometimes the thing is so naked of simplicity, that it surprises by amplitude of meanings. The radical of function that is the world, with its index - Man, Machiavellic in his needs, sheer partiality when becoming rich, does not have many positive results to brag about when taking over the relay race towards the 3rd millennium, which requires that, in the immediate present, it should be decided between the two concepts: making money or giving birth to thinking; where, making money is a custom, not a meaning, like giving birth to thinking. The option that the radical of function, the world, either wishes, or does not wish for, is the instauration of “the reality of things” of the 2nd radical of function on the socle of values, that of giving birth to thinking, with its index, of conceiving customs useful to the necessary. Making money, therefore, does not disappear, but only passes from under radical into the valence of index. It is a stringent need of the 2nd radical of function, once for bipolarity, and second for elongation, obviously, epistemologically, graphed with orientation towards altima, where the bearing role of extrapolation is held by pimnia. Any other orientation brings about failure. Likewise, neither the construction according to artifices of buricice calculations has an oasis. Things are all the same for the experiment, whatever its nature. I

put it plainly: the world, without the radical of function of giving birth to thinking, with its index, that of conceiving customs useful to the necessary, has no other future, and the future we are in does not show any sign of possessing another opening into growth, Of course, we must be preoccupied by the development of regional specificity, but only in the pacifist-characterial evolution of the Whole, which is the Big City, Terra. Freedom has no borders. Art has no borders. Science has no borders. As a parallel, man must have no borders either. Trust comes as a bride, and leaves after the partition. We have had Jesus amongst us. Instead of keeping Him as a Model, we have put Him on the cross. In other words, Jesus represents the first chance that the radical of function, the world, has missed: the rara-avis-iana. If the world misses the chance of the 2nd radical of function, it shall move on, with the ease proper to youth, on the road with no turning back: blind pragmatism. The thought places the hands into the pages of history, and not otherwise. The thinker must be therefore listened to; he is the only one who knows what he says and says

what he knows; and, on the bench by the fountain side, I am telling you so: because, to reach reason, it’s not the ladder that we need… The thinker (Who is the guy who stays awake, beyond the gate of days? It is the thinker….) Bad ways into being: these, perpetually occurring to us, until they go beyond us, after which they discard the bearers. To the one who still believes in merit, all he has left is the escape from the quotidian, not minded by the city, even though placed in the middle of its upheavals. Contemporarily said: you may be a hermit the more you are in the middle of things; today’s food – tomorrow’s water for the thinker. Leading life in a cave has become, as a precept, anachronically chronic, to which imitators appeal in formatting advantages. Avoid those who, in the 3rd millennium, walk bare-footed through the city. The strong is not the one who takes his fellow being’s life with a fist, but the one who, with his mission, sows under the embroidered shirt of his life the taste for thinking. Bahavioristically, this “otherwise than known” overtly says that we, people, receive into THERE IS two categories: a) people who notify their noble descent by virtue of the occasional, and b) people who notify their noble descent by virtue of the mission. Too rare

is the human specimen who takes into tenancy the barren land of preaching the womb of the necessary. This human specimen must have a fecund mind, a keen eye, master hands. He also must have openness towards the creation of conform values. After which, he must learn to name the cerebral-pineal spermatozoid, the only one which is able to sow a womb of the necessary. To be into THERE IS is a merit you must absolve yourself from. The high mind of tomorrow must not climb the mountain peak today, to find itself free from the heresy, but it can meet itself in all the chilly splendor of reason, even while in the heart of the craziest fashionable party. Thinking as of a distance from the element “now” of life does not fit into the cam of “there is” as a proper existence, and therefore, it is useful that the thing to be subjected to elongalogy should be felt with the eyes of the mind in all the plenitude of the moment, without losing from sight the grid required by growth, which, arithmetically, shall pass into as many cones of shadow as many bad ways into being there are, and shall raise in the work, as an indispensable element, the merit. By bad ways into being I understand everything that puts up resistance to the idea of good. By merit I understand all that refuses to put up resistance to the idea of good. It must be admitted, because there cannot be evolution without organic participation. I am calling the past to court,

exposing the conclusion: the philosopher, only by getting involved in solving the problems that the city is facing, can pertinently show his capacity. Wisdom is a genuine treasure, the thinker being precisely that ascending-continuous line, a filament that we can benefit from only if we grant its due consideration. He, the knower, goes to find solutions pleasant to the universal balance, from the petty thing, almost close to the common folks’ comprehension, and as unquestionable as the latter; the necessary means life; or, life is not a tool to axe; contextually, “after me the flood”, contravenes the most elementary principle incorporated in the facets of the octagon representing the multiple of man. This is why the philosopher must not be concessively removed; his preoccupation is for us to feel well in the great work that the world is, without us needing to build our house on an indigo of compromises. We need not worry; you keep on being different to us, and from –towards ourselves, non homogeneous. Do not despair, tally of the days, we are coming slowly, because we are coming into there is sent by the Grace…. The City About stark-naked pragmatism we are clear; and so are we about blind pragmatism. Now we are clarifying the issue of total pragmatism. For the

political power not to be easily caught redhanded, it must use with great ability the priority arms, which are: the juridical ones, the media ones, the doctrine ones. Even so, ambiguous things could not be immersed for good into the crucible of reprobabilities, as undecipherable, without the participation of total pragmatism. Well, well, but from the 3rd category upwards there comes the abolition of the contrary. It is true, even the political power knows exactly that, into there is you cannot get suppositional representation, if you don’t appeal from time to time to total pragmatism; you usually start from dual language, in on-the-verge situations, even prolix; you continue by moving the center of gravity from the thing you know to the thing that cannot be certified yet, and ends with promises of al kinds, apotheotically and with germs of mystery; the method, rarely having exceptions from the rule, is used for more than 2 thousand years, and to the surprise of all deceptions hereditarily stocked, with guaranteed success, and more than certainly, if it hadn’t been for the sudden rouse of the electorate, according to which politicians are nothing but instruments in the hand of people dealing in fishy business, it may go on and on. Thus, we are dealing with three itineraries: that of high officials, that of fishy businessmen; in the second itinerary there is the manipulating brain of all honest existences. How unfair for the whole specter are these three itineraries, because, at least they are not parallel,

but also how destructible are itineraries 1 and 2, because they bring into “there is” the abolition of the contrary, wherefrom the rich, wherefrom the poor (….) the only one capable of connecting the destiny of the city to the fertility of the womb from the necessary is the philosopher, in its modern acceptance. It is not hard to realize that the State by Right, in its present structure, is on the hearse; the 3rd itinerary, the one of all honest existences, even if it wished to, it couldn’t satisfy the high officials’ taste for enrichment, and the situation is so much the more tragic, since in the field of taxes, duties and their derivates, the amount of those who produce profit is in the impossibility to honour the ever-growing claims of the much too highly climbed political idols. Wherefrom, necessarily, the itineraries 1 and 2, as they cannot support their ascendance from their own sources, they shall suffer a double depreciation: material and image-wise, with a disintegrating reason in their very precarious quality, and over a few pleiades, they shall be assimilated by the 3rd itinerary, as naturally, almost as definitively. Then, together with the 3rd itinerary going into the new order Monacosia, the city shall yield to raising profit, to upturning few codes of law, but right and easy to apply, but especially, to accept as pertinent, which codes of law, as man realizes that it is certainly foolish to pay another to sentence you, because you yourself are not capable of placing yourself as socially unstained, shall be left to be kept for the

exception case. From the moment the Spirit sets up as Free Decisional Will, the big city, Terra, shall become operational and shall function as a Whole as related to the Part, where the radical of function of giving birth to thinking, with its index, that of conceiving customs useful to the necessary, shall also get the attribute of ermic cohabitation; the erm is the measure unit for the social values. When money comes on stage, the Grace gets good humour, the absorbing factor between the necessary and the fair being into “there is” posted by good sense.

Haughtiness

Haughtiness talked to the tree, to the air, to the earth, to the bird, to the wind, to the rain ( … ) why, have they asked, does man show incredible haughtiness as compared to what he can be? Initially, I answered: nothing. Later on, I answered that the living grow, but also shrink, and also that the measure is rarely accidental. Of course (…) and they brought arguments why these things into “there is” are in this way, and not otherwise.

I

dear Valeriu-Lucian Hetco, I was telling you in the previous mail that I don’t want to get Corina involved, she has problems anyway, even with the sellers in the market – because she is my wife; I/ my philosophic credo, as you well know, am not/ is not taken for openness, because I/ it reflect(s) the truth and not the lie; or, yesterday, today – and for much longer, and into tomorrow, the lie represents well-being, which has nothing in common with logic, but is pro rata with the umbilicus. The excuse, how can I be otherwise, man, I have a wife, I have kids – is weak; lately, it is wives who sue for divorce; lately, it is the children who turn their backs on their parents; and then? Read carefully the essays published lately still, and you will notice that they all deal with how exceptional we are, but nobody says a

word about how machiavellic we are, how coyotes we are, how frogs ( … ) and all these lies, polished by other lies, we are leaving to our successors, as the sacred book; Good for you! Bravo! Hurray! … art, science, they don’t even have to be forbidden; the erudite are taking them out of their sense, following the main line of the carpet from the thermoplastic door, and not the path in a spiral of the walnut wood; I am placing on a pedestal, as it may be seen, the character crushed by silence ( … ) that is, those who do not choose their way in life from the world of convenient ideas, as most of our contemporaries do – the source-drawers, according to their order, coma; there, I have spilled my anger in the water of sharp answers, so all I am left with is to giggle at neurons and hiccup. have a day filled with accomplishments, gheorghe (I am lifting the grating of my irises only for one sky patch to get in, slipping among the branches of the fir trees – covering the entrance to the cave, in which the Good Lord has given me the idea of placing the modern/ coquette alchemical laboratory). Let me note the moment: the year is 2005, the month is July, the day is 26 ( … ) I am unpacking the small present given by Corina on my birthday: a Buddha in miniature, slipped with delicacy in my rucksack, and my thoughts wander very many years ago, when she was a lass with green, vivid and vindictively wondering eyes. I am at over 999 m above the sea level; I breathe in, I breathe out, while I am tenderly caressing Stan – a

genuine 12-month cobra, on his head; we haven’t seen each other for 15 days.

Cuprins Cardinalul alb - Edec / 7 - Cardinalul alb / 9 - Sumeţirea / 25 Le cardinal blanc - Halage / 29 - Le cardinal blanc / 31 - L’audace / 51 The White Cardinal - Tow / 54 - The White Cardinal / 56
Haughtiness / 75

Tiraj redus, 39 exemplare. Orice reeditare este posibilă doar cu acordul autorului.