CURS I INTRODUCERE Obiectul de studiu al microbiologiei

Obiectul de studiu al microbiologiei este biologia microorganismelor, mai precis forma, structura şi activitatea fiziologică a acestora. Microorganismele sunt organisme mici, vizibile doar la microscop. Deoarece micros (gr.) = mic, bios (gr.) = viaţă, logos (gr.) = ştiinţă, termenul de microbiologie ar însemna ştiinţa despre organisme cu viaţă scurtă, provenind de la cuvântul „microb”, introdus de Sedillot (1878). Acest termen se referă în special la microorganismele patogene şi, deşi frecvent folosit, nu este ştiinţific. Noţiunea de microorganism nu are semnificaţie taxonomică, deoarece reuneşte un grup foarte vast, heterogen de organisme diferite ca poziţie sistematică, dar care prezintă o serie de caractere comune: - au dimensiuni microscopice, dimensiunile lor se exprimă în µm (10-6m), iar ale organitelor lor în nm (10-9m) sau chiar în Å (10-10m); - prezintă organizare în general unicelulară, sub două forme: o celule de tip procariot o celule de tip eucariot. Chiar dacă unele microorganisme formează asociaţii pluricelulare, acestea nu prezintă diferenţiere celulară pentru a forma ţesuturi şi organe, iar o celulă izolată din aceste asociaţii îşi păstrează viabilitatea, creşte, se divide şi reface asociaţia; - structura lor internă este în general simplă. Heterogenitatea microorganismelor este definită prin alte caracteristici: - poziţia sistematică diferită; - activitatea biologică diversă; - morfologia şi structura internă a diferitelor grupe de microorganisme sunt de asemenea diverse. În categoria microorganismelor intră: - celule procariote: o Eubacterii (bacterii adevărate) o Cianobacterii (bacterii albastre-verzi) o Actinomicete (bacterii filamentoase, cu organizare de tip micelial) o Arhebacterii (microorganisme foarte asemănătoare din punct de vedere morfologic şi structural cu bacteriile adevărate, care se găsesc în medii de viaţă variate şi corespund bacteriilor extremofile) - celule eucariote: o Fungi microscopici, care includ:  levuri (drojdii)  mucegaiuri (fungi filamentoşi, cu organizare pluricelulară) o Alge microscopice o Protozoare. Microbiologia studiază şi virusurile şi entităţile moleculare infecţioase cu organizare subvirală (viroizii şi prionii), deşi acestea nu sunt microorganisme şi nu au structură celulară.

Diviziunile microbiologiei
Diversitatea proceselor fiziologice bacteriene, rolul lor esenţial în ecosistemele naturale, capacitatea de a sintetiza substanţe utile sau dea produce procese infecţioase la organismele superioare au determinat diversificarea domeniilor de studiu al microorganismelor.

Clasificarea diferitelor domenii se poate face după criterii taxonomice (bacteriologie, virologie, algologie, micologie, protozoologie), după criterii funcţionale (fiziologia, biochimia, ecologia, genetica microorganismelor), după mediul din care provin microorganismele (microbiologia solului, hidromicrobiologia, geomicrobiologia) şi după aplicaţiile practice ale diferitelor categorii de microorganisme (microbiologie industrială, medicală, biotehnologia). Ecologia microorganismelor studiază legităţile generale de evoluţie şi interacţiune a microorganismelor în natură, interacţiunile dintre microorganisme şi interrelaţiile microorganismelor cu macroorganismele. Genetica microorganismelor studiază substratul molecular al eredităţii şi variabilităţii microorganismelor şi mecanismele de transfer al materialului genetic la bacterii. Microbiologia solului studiază ansamblul microorganismelor din sol, rolul lor în fertilitatea solului şi în circuitul elementelor biogene în natură, precum şi interacţiunile dintre aceste microorganisme şi plante. Hidromicrobiologia studiază microorganismele din mediile acvatice şi rolul lor în lanţurile trofice. Geomicrobiologia studiază în principal microbiologia petrolului, având un pronunţat caracter utilitar. Studiază rolul microorganismelor în geneza petrolului şi a zăcămintelor minerale, posibilitatea utilizării acestora în exploatarea, biodegradarea sau recuperarea petrolului şi zăcămintelor. Microbiologia insectelor studiază relaţiile dintre microorganisme şi artropode, care pot avea un rol important ca vectori în patologia umană, animală şi vegetală. Microbiologia industrială s-a dezvoltat pornind de la descoperirea proceselor fermentative de către Louis Pasteur. Ea studiază utilizarea diferitelor microorganisme producătoare de substanţe utile pentru alimentaţie, terapeutică sau industrie. Microbiologia medicală studiază microorganismele patogene pentru om şi animale, patogenitatea şi virulenţa acestora, factorii care condiţionează virulenţa, modul lor de transmitere şi modalităţile de combatere. Microbiologia generală este o ştiinţă biologică fundamentală, care studiază particularităţile organizării structurale şi funcţionale ale celulei bacteriene, biologia şi sistematica bacteriilor, răspândirea lor în natură, relaţiile lor ecologice cu alte microorganisme sau cu macroorganismele, originea şi evoluţia lor, fenomenele de ereditate şi variabilitate microbiană. Este o ştiinţă de sinteză şi se bazează pe date din domeniile aplicative ale microbiologiei. Cunoaşterea principiilor fundamentale ale microbiologiei generale este o necesitate pentru orice biolog, indiferent de domeniul său de activitate.

Istoricul microbiologiei
Descoperirea microorganismelor datează din 1676, când olandezul Anton van Leevenhoek a examinat picături de apă din diferite surse naturale, picături de salivă, picături de puroi cu ajutorul unui un aparat optic propriu de mărire a imaginii. Cu ajutorul acestui microscop special, care mărea de 270 de ori, el a observat o lume fascinantă, într-o mişcare perpetuă. În descrierile sale, printre alte organisme, se recunosc şi bacteriile, pe care Leevenhoek le-a denumit animalcule, considerându-le nişte „pui” ale animalelor acvatice mai mari. El nu a sesizat noutatea lumii pe care a văzut-o, de aceea, deşi 24 aprilie 1676 este considerată ziua de naştere a microbiologiei, Leevenhoek nu este considerat întemeietorul microbiologiei ca ştiinţă. Botanistul Carl Linaeus, în lucrarea sa „Systema naturae” (1735), grupează sistematic toate vieţuitoarele cunoscute, introducând microorganismele în categoria „chaos”. Întemeietorul microbiologiei ca ştiinţă este considerat Ferdinand Cohn (1875), cercetător care a intuit caracterele aparte ale microorganismelor, iar lucrările lui Louis Pasteur (1822 - 1895) au avut o importanţă deosebită pentru evoluţia acestei ştiinţe. Pasteur a înfiinţat primele laboratoare de cercetare microbiologică şi a studiat procesele fermentative. A demonstrat că fermentaţiile sunt procese biologice produse de acţiunea unor

microorganisme facultativ anaerobe, fiecare fiind determinată de o categorie specifică de germeni. A studiat bolile fermentaţiilor, cauzate de contaminarea acestora cu organisme străine care le deviază cursul normal şi a pus la punct o metodă de evitare a contaminării fermentaţiilor cu agenţi nedoriţi (pasteurizarea). A înlăturat concepţia generaţiei spontanee care data din antichitate, conform căreia vieţuitoarele ar putea să apară spontan din materie organică. Prin experimentele sale cu baloane de sticlă prevăzute cu un tub în formă de gât de lebădă, a demonstrat că de fapt vieţuitoarele „apărute spontan” erau contaminanţi din aer şi apă. Pasteur a pus la punct teoria originii microbiene a bolilor infecţioase studiind îmbolnăvirea viermilor de mătase şi a deschis era prevenirii bolilor infecţioase prin vaccinarea antibacteriană şi antivirală, practică medicală de o importanţă deosebită, ce a dus la crearea unui domeniu nou, imunologia. Medicul german Robert Koch a avut contribuţii importante la dezvoltarea domeniului bacteriologiei, fiind considerat fondatorul acestei ramuri microbiologice. Este cel care a introdus în practica de laborator folosirea mediilor solide pentru cultivarea tulpinilor bacteriene. A descoperit mai multe specii de bacterii patogene, printre care bacilul tuberculozei şi vibrionul holerei. În urma cercetărilor pe animale de laborator a elaborat principiile generale prin care un anumit germen poate fi considerat agentul etiologic al unei boli (cele 4 postulate ale lui Koch): 1. Microorganismul trebuie să fie găsit cu regularitate în leziunile bolii respective; 2. Microorganismul trebuie să fie izolat de la gazda infectată şi cultivat într-o cultură pură; 3. Inocularea culturii pure obţinute în laborator la un animal sensibil trebuie să reproducă boala; 4. Microorganismul trebuie să se regăsească din nou cu regularitate la noua gazdă în leziunile caracteristice bolii. Microbiologul rus Ilia Ilici Mecinikov (1845 - 1916) a studiat digestia intracelulară a particulelor de carmin la echinodermele marine la Institutul Pasteur de către celule pe care le-a denumit fagocite şi a emis ipoteza că astfel de celule există şi în organismele umane şi animale. Prin descrierea fenomenului de fagocitoză a pus bazele teoriei imunităţii celulare. Biologul rus Dimitri Ivanovski (1864 - 1920) a descoperit în 1892 virusul mozaicului tutunului (VMT), întemeind ştiinţa numită virusologie. Natura particulară a virusurilor a fost intuită în 1897 de către Martinus Willem Beijerinck, microbiolog şi botanist olandez, care le-a denumit „contagium vivum fluidum”. Alexander Fleming a descoperit în 1921 lizozimul şi în 1929 penicilina, antibiotic produs de Penicillium notatum, care a fost ulterior purificată de către savanţii britanici Florey şi Chain (1940). Cei trei cercetători au primit în 1945 Premiul Nobel pentru medicină pentru descoperirea acestui antibiotic. Winogradski este considerat întemeietorul microbiologiei solului. La noi în ţară, realizări de marcă în domeniul microbiologiei au aparţinut lui Victor Babeş (1854 - 1926), care a lucrat la Institutul Pasteur din Paris şi a fost colaborator al lui Robert Koch. El a studiat numeroase boli (lepra, holera, tuberculoza, turbarea, febra tifoidă), descoperind peste 50 de microbi. Împreună cu Victor Cornil a scris în 1885 primul tratat de bacteriologie din lume, intitulat „Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses”. A descris corpusculii Babeş-Negri în creierul animalelor moarte de turbare, importanţi pentru diagnosticul bolii, precum şi corpusculii Babeş-Ernst din citoplasma unor bacterii Gram pozitive. Ioan Cantacuzino (1863 - 1934), întemeietorul Institutului din Bucureşti care îi poartă azi numele, a fost elev al lui Mecinikov, studiind imunitatea şi fagocitoza la nevertebrate, dar şi numeroase boli ca scarlatina, holera, tuberculoza, difteria, producând numeroase seruri şi vaccinuri pentru prevenirea diferitelor boli infecţioase.

care au fost recunoscute ca grup distinct.1969). de regulă unicelulare: microalge. . pentru studiul proceselor vieţii în condiţii extreme.Fungi (organisme eucariote imobile. Interesul pentru studiul microorganismelor este într-o continuă creştere. Acest sistem de clasificare evidenţiază heterogenitatea microorganismelor. animale sau plante.procariote şi superioare .Plantae (plante nevasculare şi vasculare). Ele sunt entităţi moleculare infecţioase fără organizare celulară şi nu se pot încadra alături de celelalte microorganisme. fungi. absorbtivă. sistemele moderne de clasificare rezervă bacteriilor o poziţie sistematică aparte. Alţi cercetători români care au avut contribuţii la dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă au fost Constantin Ionescu – Mihăeşti (1883 . CONCEPTUL DE BACTERIE Bacteriile sunt microorganisme procariote unicelulare. .Animalia (organisme pluricelulare. Ştefan S. Ulterior. Rezultatele cercetărilor la nivel molecular au arătat că sistemul de clasificare a lumii vii în 5 regnuri nu este corect din punct de vedere filogenetic. eucariot unicelular şi eucariot pluricelular. cele două regnuri de microorganisme eucariote (Protista şi Fungi) fiind artificiale.1969). protozoare).microeucariote). Criteriile de clasificare în 5 regnuri se bazau pe trei niveluri de organizare: procariot. asupra oncogenezei şi imunologiei virale. în 5 regnuri: . herpetice. Plantae şi Animalia. Bergey a schimbat numele regnului Monera în cel de Procaryota. Plantae şi Animalia. cu studii asupra virusurilor hepatitice. dar şi pe modalităţile de nutriţie: fotosintetică. leptospirozele.Protista (microorganisme eucariote: alge microscopice. de la descoperirea lor până astăzi. cu organizare de tip procariot: bacterii. a fost propusă de Stanier (1864). Copeland a propus în 1938 sistemul celor 4 regnuri: Monera (bacterii şi cianobacterii).1961) care a studiat antraxul. Poziţia microorganismelor în lumea vie În sistemul de clasificare a lumii vii propus de Aristotel. Dumitru Combiescu (1887 . ce formează spori).1962). Mihai Ciucă (1883 . Plantae (în care se încadrau şi Virophyta. continuator al şcolii create de Ioan Cantacuzino.A emis prima lege sanitară din România (1910) şi a avut contribuţii importante la dezvoltarea învăţământului medical românesc. cu nutriţie de tip ingestiv). Nicolae Nestorescu (1901 . cianobacterii.Monera (organisme unicelulare. actinomicete). oferind posibilitatea grupării . Ulterior Hogg (1860) şi Haeckel (1866) au propus împărţirea în 3 regnuri: Protista. Bacteriophyta şi Fungi) şi Animalia (care cuprindea şi protozoarele). renumit pentru descoperirea fenomenului de lizogenie determinat de bacteriofagi. Constantin Levaditi. . Deoarece o primă divizare a lumii vii trebuie să se facă în procariote şi eucariote. Virusurile constituie o categorie aparte de agenţi infecţioşi. erau precizate două regnuri. . cu realizări în prevenirea infecţiilor poliomielitice. fie produc infecţii la om. Protista (organismele eucariote inferioare. ingestivă. Nicolau. nu numai practic. În 1969 Whittaker a propus un nou sistem de clasificare. Clasificarea protistelor în două categorii (inferioare . Stanier a descris conceptul de bacterie. fungi acvatici flagelaţi. Bacteriile sunt importante şi din punct de vedere teoretic. rickettsiozele. deoarece numeroase specii fie sunt benefice pentru activitatea omului. protozoare).

unele pot fi mai mari. cu particularităţi datorate compoziţiei chimice: . fungilor. acidul diaminopimelic. Si). Celulele animale au membrana caracterizată printr-o mare plasticitate. complexă. cu o structură caracteristică.sterolii lipsesc din compoziţia chimică a membranei (cu excepţia micoplasmelor). Sterolii sunt prezenţi în mod constant. polioze.bacteriile dispun de sisteme membranare de transport activ (permeaze de natură proteică. Celula eucariotă. unele sunt microorganisme.permeabilitate selectivă. Lipsesc la procariote. apa. cele mai multe sunt unităţi de structură ale organismelor de talie mare Există diferenţe între celulele animale (delimitate doar de membrană celulară. Structural asemănătoare cu cea a eucariotelor. fragmentele mici de ADN. dar celulele sunt identice în cadrul filamentului Prezent constant la bacterii. spiralate saude tip filamentos. care îi anulează proprietăţile speciale. în lipsa membranelor interne şi a curenţilor citoplasmatici menţine intacte structurile intracelulare. curenţi citoplasmatici şi structuri membranare intracelulare. plantelor vasculare şi animalelor. ea reprezintă unitatea de structură a bacteriilor şi cianobacteriilor. precum şi proteine de legare. enzimele degradative. . Caracterul Dimensiuni Procariote Foarte mici. briofitelor. fără necesitatea unei circulaţii interne a substanţelor. unii anioni străbat membrana. este unitatea de structură a tuturor celulelor algelor. Peretele celular Membrana plasmatică Citoplasma Există o permanentă tranziţie reversibilă gel ↔ sol. Diferenţa dintre procariot şi eucariot reprezintă cea mai mare discontinuitate evolutivă prezentă în lumea vie. schimburile dintre celula bacteriană şi mediul extracelular se fac direct. 1-10µ. Cele vegetale şi fungii au membrana acoperită de peretele celular rigid. la care peretele celular este prezent şi are o compoziţie chimică variată (celuloză. Eucariote Celule mai mari. necesar existenţei acestora în condiţii naturale. fără perete celular) şi celulele vegetale sau ale fungilor. Conceptul de bacterie trebuie definit în funcţie de organizarea de tip procariot şi numai prin antiteză cu celula eucariotă. iar la unele bacterii se întâlnesc şi acizii teichoici. în compoziţia peretelui intră constant mureina (marker biochimic al celulei bacteriene). 10-100 µ. În stare de gel permanent. Principalele caractere diferenţiale între celula de tip procariot şi cea de tip eucariot sunt prezentate în tabelul următor.microorganismelor pe criterii ştiinţifice şi nu printr-un acord convenţional. doar unele substanţe liposolubile. cu funcţia de a asigura transportul substanţelor prin membrane) . Celula procariotă este mai puţin complexă. Organitele Mitocondriile sunt esenţiale şi . deoarece între cele două tipuri nu se cunosc structuri intermediare. capabilă de endocitoză (fagocitoză sau pinocitoză).

cloroplastele sunt prezente la plantele capabile de fotosinteză. Informaţia genetică e înscrisă continuu în cadrul moleculei de ADN. materialul nuclear. circular. Structura moleculară a materialului genetic Informaţia genetică din nucleu este reprezentată de un număr constant. covalent închisă. Organizarea materialului genetic. Mecanismul replicării materialului genetic Replicarea este de tip semiconservativ: are loc desfacerea celor două catene ale moleculei de ADN la bifurcaţia de replicare. Eucariotele prezintă o structură . constituite tot din molecule de ADN dublu catenar. caracteristic speciei. Informaţia genetică din organitele celulare se replică semiconservativ. prin transcrierea ei rezultă un ARN mesager şi prin traducere proteinele. Structura moleculară a materialului genetic Informaţia genetică bacteriană e de două feluri: esenţială. reprezentată de unităţi genetice extracromozomale. faza de sinteză de ADN (S) duce la dublarea informaţiei genetice (4n). Materialul nuclear e separat de citoplasmă printr-o membrană nucleară dublu stratificată şi este organizat în cromozomi. Informaţia genetică din organite este protejată prin membranele organitelor respective. cu fazele caracteristice şi cu apariţia fusului de diviziune. urmează o fază de eclipsă (G2) care este 4n şi mitoza care reface structurile 2n. de dimensiuni mai mici. covalent închis. în contact direct cu citoplasma. structuri tipice specializate pentru această funcţie. sediul acestuia şi raportul cu citoplasma Procariotele nu prezintă un nucleu propriu-zis. nucleul diploid (2n) este în interfază. Sediul şi mecanismul traducerii informaţiei genetice Informaţia genetică nucleară este tradusă la proteine la nivelul ribozomilor 80S din citoplasmă. sediu al informaţiei genetice bacteriene. care reprezintă molecule de ADN asociate cu histone. Este denumit nucleosom (nucleoid) şi e reprezentat de o moleculă de ADN dublu catenară. fiecare catenă separat fiind folosită pentru sinteza unei catene complementare. caracteristică speciei bacteriene în ceea ce priveşte compoziţia în baze azotate G+C (nucleosomul) şi accesorie (plasmidele). Informaţia genetică din organitele celulare este sub formă de molecule de ADN dublu catenar. cu o structură caracteristică. sediul acestuia şi raportul cu citoplasma Informaţia genetică e disociată în nucleu şi în organitele celulare (mitocondrii şi cloroplaste). Fiecare moleculă dublu catenară nou formată are o catenă veche şi una nou sintetizată complementară. circulară. neprotejat de o membrană nucleară. În ciclul celular al eucariotelor prima fază (G1) este lipsită de sinteze. Sediul şi mecanismul traducerii informaţiei genetice Informaţia genetică e tradusă în citoplasmă la nivelul ribozomilor 70S. covalent închis. se găseşte scufundat în citoplasmă întro zonă numită nucleoplasmă. la fel ca la procariote. Mecanismul replicării materialului genetic Informaţia genetică nucleară urmează procesul caracteristic de mitoză. iar cea a organitelor este tradusă la nivelul respectiv cu ajutorul ribozomilor 70S. Structura şi funcţiile materialului genetic Organizarea materialului genetic. de cromozomi. circular.celulare perfect delimitate. absolut necesară existenţei celulei.

Maturarea ARN premesager duce la îndepărtarea din moleculă a secvenţelor intronice şi legarea celor exonice între ele. Sunt absente. cu faze caracteristice.Diviziunea simplă. care constau în transferul de material genetic de la o celulă donatoare (♂) la o celulă acceptoare (♀). dispus difuz la nivelul membranei plasmatice şi a diverticulilor rezultaţi din aceasta. Caracterul de masculinitate este determinat de prezenţa unei plasmide (factor de sex. localizate în structuri specifice. Transcrierea duce la formarea unui ARN premesager. învelişul proteic rămânând la exterior.discontinuă a informaţiei genetice. urmată de fuziunea nucleară.transducţie fagică . celulele nu fuzionează. care este intraspecifică. rezultând un ARNm matur. Celulele vegetale se pot infecta cu . Există un aparat mitotic. netraductibil. chiar intergeneric. infectarea bacteriilor cu un bacteriofag specific se face prin injectarea genomului fagic în celula bacteriană. interspecific. există însă procese de protosexualitate. Transferul de material genetic se face intraspecific. Sinergonul respirator şi cel al fotosintezei sunt autonome. alcătuită din secvenţe codificatoare (exoni) şi necodificatoare (introni). F). care va fi tradus la proteine. formând o vacuolă derivată din membrană. . care conţine secvenţe exonice şi intronice.Diviziuni multiple prin fragmentare la bacteriile filamentoase. cloroplaste. caracterizate prin formarea gameţilor haploizi.conjugare bacteriană . .transformare bacteriană . prin: . apoi se divide formând două celule fiice identice. simetrică: celula creşte progresiv până la un punct critic. zigotul care rezultă prin unirea gameţilor este un zigot propriu-zis. Procesele de sexualitate sunt frecvente.sexducţie Datorită existenţei peretelui celular.Diviziunea asimetrică prin înmugurire. Lipseşte aparatul mitotic. precedată de meioză. Celulele animale se infectează cu virusurile integrale prin endocitoză. Echipamentul enzimatic oxidativ şi de fotosinteză Tipul de diviziune Procesele de sexualitate Mecanismele de trasfer de material genetic Mecanisme de infectare cu virusuri în condiţii experimentale Este neîmpachetat în structuri specifice. catalizate de o serie de enzime ce acţionează regulat pentru a îndeplini un anumit proces). Este împachetat în structuri caracteristice: mitocondrii. repartizarea egală a informaţiei genetice este asigurată de mezozomi. Prezintă fuziunea gameţilor. transferul este unidirecţional. La nivelul membranei şi al mezozomilor se găseşte sinergonul respirator (ansamblul reacţiilor chimice care duc la realizarea unei anumite căi metabolice. diploid (2n). . ci se formează o celulă numită merozigot (zigot parţial). care asigură repartizarea informaţiei genetice în cadrul mitozei.

Bacteriile sunt sensibile. . asociaţia. 60˚C. cu un cadru propriu de evoluţie. Capacitatea de a forma organisme multicelulare Capacitatea de diferenţiere celulară Temperatura maximă de creştere Penicilina Eucariotele sunt rezistente. Procariotele sunt incapabile de diferenţiere Au capacitate mare de celulară. Sensibilitatea la diferite substanţe inhibitoare Penicilina inhibă sinteza mureinei din structura peretelui celular bacterian. nutriţionale. ca neuronul . Cicloheximida acţionează la nivelul ribozomilor 80S. Eubacteriile cresc maxim până la 95˚C. streptomicina acţionează la nivelul ribozomilor 70S. Bacteriile reprezintă o lume aparte. nici măcar cu a celor inferioare. cloroplaste). diferenţiate. dar celulele Uneori celulele eucariote sunt identice între ele. Între celulele unei constituie organisme unicelulare. dar celulele îţi păstrează formează organisme individualitatea şi prin diviziune pot reface multicelulare. cu excepţia bacteriilor sporogene. Eucariotele cresc maxim până la arhebacteriile până la 110˚C. tetraciclinele. deoarece nu au mureină. de la structurile Formarea sporilor de rezistenţă reprezintă o sexuale până la celule înalt formă primitivă de diferenţiere. asociaţii pluricelulare pot avea loc interacţiuni dar de cele mai multe ori simple. Bacteriile sunt rezistente. Cloramfenicolul. Cloramfenicolul. diferenţiere.virusuri integrale doar după lezarea mecanică a peretelui celular. streptomicina Eucariotele sunt rezistente. Cicloheximida Eucariotele sunt sensibile. tetraciclinele. fără legătură cu lumea plantelor. Pot forma agregate multicelulare. deoarece ribozomii lor 70S sunt protejaţi de membranele organitelor în care se găsesc (mitocondrii. Bacteriile sunt sensibile.

e constituită din filamente lungi şi ramificate. în culturile îmbătrânite apar forme aberante necaracteristice (filamentoase. cu o grosime inegală. cu formă de virgulă sau semilună – ex.în culturi aflate în condiţii de cultură corespunzătoare: medii de cultură adecvate. care prezintă câteva subtipuri: o vibrionul. Corynebacterium diphteriae o extremităţi ascuţite (fusiforme) – ex. . Ea se apreciază în următoarele condiţii: .în culturi bacteriene tinere. evidenţiate în unele ape hipersaline din Sinai (Walsby. aflate în faza activă de creştere. condiţii optime de pH. de bastonaş drept sau uşor curbat. Spirillum volutans o spirocheta. aceste bacterii formează placarde de 8-16 pătrate cu latura între 1. alungită. Actinomyces israeli . Bacillus anthracis o extremităţi în formă de pişcot sau măciucă – ex. cocii pot fi: o perfect sferici – ex. Staphylococcus aureus o uşor ovoidali – ex. . elicoidală. aceştia pot avea: o extremităţile rotunjite – ex. Vibrio cholerae o spirilul.forma pătrată este caracteristică unor bacterii incluse în genul Quadra.forma sferică (sferoidală).CURS 2 MORFOLOGIA BACTERIILOR Forma celulelor bacteriene Forma bacteriilor este controlată genetic şi este în strânsă corelaţie cu peretele celular cu un anumit grad de rigiditate. 1980). în condiţii artificiale. intermediară între coci şi bacili. Neisseria meningitidis . de laborator. corespunde cocobacililor . temperatură. concentraţie a oxigenului. întâlnită la actinomicete (bacterii asemănătoare cu fungii). Fusobacterium fusiforme . forma caracteristică unei specii date este predominantă în populaţia bacteriană respectivă. Deşi într-o cultură pură forma bacteriilor poate varia în funcţie de condiţiile de mediu. Streptococcus pyogenes o coci lanceolaţi – ex. .forma cilindrică. Forma bacteriilor este un criteriu taxonomic important. cu mai multe ture de spiră rigide – ex. corespunde bacililor.ex. Bacillus subtilis o extremităţile drepte – ex. Principalele tipuri morfologice bacteriene sunt: .) = sămânţă). în condiţii improprii de cultivare apar acţiuni nocive. care determină alterări ale formei şi morfologiei bacteriene. cu mai multe ture de spiră flexibile – ex. asemănătoare unor micelii – ex. Streptococcus pneumoniae (iniţial denumit Diplococcus pneumoniae) o coci cu aspect reniform – ex. ramificate).forma sferic – ovalară.5 şi 11µm. Treponema pallidum .forma spiralată. datorită degenerării celulare.în culturi pure.forma filamentoasă. Pasteurella pestis . corespunde celulelor izodiametrice numite coci (de la coccus (lat.

(după Kayser. 2005) . Thieme.

existând opinia că celulele bacteriene ar fi lipsite de o structură internă sau ar avea una foarte rudimentară.diplococi – diviziunea se face după planuri succesive paralele.diplobacil .diviziunea se face după planuri succesive paralele.planurile de diviziune succesive sunt perpendiculare unul pe celălalt şi orientate în trei direcţii diferite. mai multe celule rămân unite – ex. La unele specii.grupări sub forma literelor V. Modul de grupare a doi sau mai mulţi indivizi bacterieni depinde de orientarea în spaţiu a planurilor de diviziune succesive.stafilococi .streptococi – planurile de diviziune succesive multiple sunt paralele. astfel încât forma finală a grupării celulare este asemănătoare cu un ciorchine – ex. Sarcina flava . celulele rămân grupate câte două – ex. după diviziune are loc separarea completă a celulelor fiice.planurile de diviziune succesive sunt orientate neregulat în spaţiu.tetradă .planurile de diviziune succesive sunt perpendiculare unul pe celălalt.streptobacil . M ori sub formă de armonică sau palisadă – după diviziune celulele rămân împreună câte două sau mai multe. formând grupări caracteristice speciei bacteriene. Constituenţii celulari bacterieni pot fi clasificaţi în două categorii. Bacillul cereus . Neisseria meningitidis . Micrococcus tetragenes .sarcină . organizarea internă a bacteriilor a fost mult timp controversată şi chiar contestată. Corynebacterium diphteriae ANATOMIA CELULEI BACTERIENE Datorită dimensiunilor mici. aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi ascuţit sau de 180 grade – ex. Streptococcus pneumoniae. Streptococcus pyogenes . Klebsiella pneumoniae . Gruparea cocilor Bacteriile sferice (cocii) se pot întâlni ca indivizi izolaţi (cocul simplu) sau sub forma unor grupări de doi sau mai mulţi coci: . La alte specii. care se multiplică de obicei prin diviziune directă. rezultând grupări de 4 celule – ex. formându-se în final şiraguri de celule de dimensiuni variabile – ex. rezultând grupări de celule cu o simetrie cubică – ex.Gruparea bacteriilor Bacteriile sunt organisme unicelulare. după diviziune celulele fiice rămân ataşate una de cealaltă. în funcţie de poziţionarea lor faţă de peretele celular: .diviziunea se face după planuri succesive paralele. Perfecţionarea tehnicilor de laborator (tehnici citologice. celulele rămân grupate câte două – ex. astfel încât rezultă indivizi izolaţi. tehnici de microscopie electronică) a făcut posibilă descrierea a numeroase componente ale celulei bacteriene. Staphylococcus aureus Gruparea bacililor Bacteriile alungite (bacilii) se pot întâlni ca indivizi bacterieni izolaţi (bacilul simplu) sau sub forma unor grupări formate în funcţie de orientarea planurilor de diviziune succesive: .

vacuolele. . 2005) Peretele celular bacterian Peretele celular reprezintă o structură de înveliş bine definită.componente intraparietale: o membrana citoplasmatică o mezosomii o citoplasma o nucleosomul o plasmidele o ribozomii o vacuolele o incluziile o endosporul Unele structuri sunt esenţiale pentru viaţa celulei şi sunt prezente invariabil la toate celulele bacteriene (membrana citoplasmatică. altele sunt accesorii şi pot lipsi la unele bacterii (flagelul. endosporul). nucleosomul. - (după Kayser. care delimitează celula bacteriană. plasmidele. de care aderă strâns. în general rigidă (cu excepţia spirochetelor). Thieme. citoplasma. reprezentând 20 – 40% din greutatea uscată a celulei bacteriene. Alte structuri apar doar în unele perioade de viaţă ale celulei (incluziile.componente extraparietale: o capsula bacteriană o stratul mucos o flagelii o pilii o fimbriile . endosporul). ribozomii). Este situat în afara membranei citoplasmatice.

care conţine L-alanină. cu atât creşte rigiditatea peretelui celular. lipsite de perete celular. Componenta glicanică este formată din lanţuri paralele polizaharidice alcătuite prin legarea alternativă a două zaharuri aminate: N-acetil-D-glucozamină şi acidul N-acetilmuramic. Mureina este alcătuită din două componente. rigid.La microscopul fotonic nu poate fi evidenţiat la celulele vii. . Numai bacteriile Gram pozitive prezintă la exteriorul stratului de mureină acizii teichoici (teichos (gr. Structura peretelui celular la bacteriile Gram pozitive La bacteriile Gram pozitive peretele celular este gros (15 – 30 nm). dar poate fi evidenţiat la microscopul electronic. Grosimea peretelui celular este de 15 – 35nm. Tetrapeptidele se prind pe lanţurile glicanice.Mollicutes sau Tenericutes (mollis. La acest nivel sunt localizate două tipuri de enzime ce contribuie la creşterea peretelui celular: murein-hidrolazele. Din punct de vedere chimic acizii teichoici sunt . datorită indicelui mare de refracţie. caracteristic bacteriilor Gram (-). L-lizină. sub forma unor molecule polimerice lungi. componenta glicanică (glucidică) şi componenta peptidică.Gracilicutes (gracilis (lat. caracteristic bacteriilor Gram (+). . cutis = înveliş). Se formează astfel o reţea care înconjoară structurile celulare. Componenta peptidică este un tetrapeptid.) = subţire. care atacă legăturile chimice din structura sa. D-glutamină. care atacă legăturile chimice ale mureinei şi murein-sintetazele. Stratul de mureină este sensibil la acţiunea enzimei lizozim. glicopeptid. În funcţie de prezenţa şi particularităţile de structură ale peretelui celular. cu aspect tubular. . mucopeptid.) = tare. Tetrapeptidele dintre două lanţuri adiacente se leagă între ele prin legături interpeptidice. care cuprinde organismele din grupul Archaea. D-alanină. din care lipseşte mureina. Marea majoritate a bacteriilor sunt cuprinse în primele două categorii. Gram (+) şi Gram (-). care cuprinde bacterii cu perete celular subţire.) = zid). fin). care realizează noi constituenţi structurali pe care îi inseră în dreptul rupturilor create. cu o compoziţie în aminoacizi variabilă în funcţie de specie. componenta sa esenţială. este mureina (murus = perete). rigid. decât în urma unor coloraţii speciale selective.Firmacutes (de la firmus (lat. care cuprinde bacterii cu perete celular gros. având în compoziţia lor chimică pseudomureină.Mendosicutes (mendosus = o structură cu defecte). Cu cât numărul acestor legături este mai mare. în regnul Prokaryotae se disting 4 categorii de bacterii: . care reprezintă 80 – 90% din structura peretelui şi asigură rigiditatea peretelui. cu un perete celular atipic. cu o membrană externă. polizaharide specifice. la care membrana citoplasmatică ce conţine steroli devine înveliş extern. denumită şi peptidoglican.) = moale) cuprinde bacteriile din grupul Mycoplasma. ce le permite să trăiască în condiţii extreme de mediu. tener (lat. lipsit de o membrană externă. flexibile. glucozaminopeptid.

implicate în transportul substanţelor prin membrane.01µ grosime. cu un strat fin de mureină sensibil la lizozim. Stratul de peptidoglicani este aderent la membrana citoplasmatică formând împreună cu aceasta membrana internă. se găsesc proteine enzimatice de tipul fosfatazelor. . În spaţiul periplasmic. punţile transversale interpeptidice reunind gruparea NH2 a acidului diaminopimelic cu gruparea –COOH a D-alaninei de pe alt lanţ glicanic. Ei inhibă fagocitoza şi măresc astfel gradul de patogenitate al bacteriilor Gram pozitive patogene. care cuprinde stratul de peptidoglicani. Acizii teichoici asigură celulelor bacteriene Gram pozitive concentraţii adecvate de ioni metalici în micromediul de la suprafaţa celulei. Funcţiile peretelui celular bacterian Peretele celular bacterian menţine arhitectura structurală a celulei şi forma acesteia. lipopolizaharide (50%) şi o structură similară cu cea a membranei citoplasmatice. Peretele celular participă la procesele de creştere şi multiplicare bacteriană. proteine (15%). ribonucleazelor şi proteine neenzimatice. Structura peretelui celular la bacteriile Gram negative Bacteriile Gram negative prezintă perete celular subţire. ce determină specificitatea antigenică a celulei bacteriene. Plasticitatea reprezintă capacitatea celulei de a se deforma sub acţiunea unei presiuni.polimeri de tipul poliribitol-fosfat şi 1. care nu este sensibilă la lizozim. variabilă ca structură şi compoziţie chimică. La aceste bacterii mureina reprezintă doar 2.5 – 10% din greutatea uscată a peretelui. concentraţii importante pentru activitatea unor sisteme enzimatice membranare. la procesul de sporogeneză şi funcţionează ca o barieră de permeabilitate între interiorul şi exteriorul celulei. cu o grosime de 6 – 20nm. ci la EDTA (etilen-diamino-tetraacetat) 30%. Lipopolizaharidele (LPS) prezintă trei porţiuni: lipidul A. Membrana externă are în compoziţia sa chimică fosfolipide (35%). Unii acizi teichoici acţionează ca receptori pentru bacteriofagi. cu grupările hidrofile către exteriorul membranei şi cele hidrofobe către interiorul acesteia. legaţi covalent de stratul de mureină.3 poliglicerol-fosfat. Între cele două membrane se delimitează spaţiul periplasmic. La exterior stratul de peptidoglicani prezintă o membrană externă. Fosfolipidele sunt în dublu strat. asigurând trecerea unor substanţe din mediu în celule. componenta oligozaharidică numită porţiunea centrală R. Unele proteine (numite porine) străbat complet membrana externă. Elasticitatea se referă la capacitatea celulei bacteriene de a-şi mări volumul atunci când include o cantitate mai mare de apă şi de a reveni apoi la volumul iniţial. situat între membrana internă şi cea externă. care este legată covalent de lipidul A şi componenta polizaharidică (antigenul somatic O). de 0. numite proteine de legare. Componenta peptidică a peretelui bacteriilor Gram negative conţine acid diaminopimelic (derivat al lizinei). cu structură similară cu cea a bacteriilor Gram pozitive şi nu prezintă acizi teichoici. conferindu-i elasticitate şi plasticitate. legat de stratul de fosfolipide. Proteinele sunt inclavate în acest dublu strat. Sacul mureinic este un monostrat molecular. fără ca structura sa internă să fie alterată.

Thieme. Antigenul somatic O conferă celulelor bacteriene specificitate antigenică. 2005) . compoziţia sa în zaharuri fiind diferită chiar în cadrul aceleiaşi specii bacteriene. (după Kayser.Membrana externă scade capacitatea de fagocitoză a celulelor gazdă faţă de bacteriile Gram negative patogene. iar prin intermediul porinelor asigură trecerea unor substanţe din mediul extracelular în cel intracelular. răspunzătoare de efectele nocive asupra celulelor gazdă. Lipopolizaharidele au rol de endotoxină.

reprezentate de o grupare fosfat. membrana plasmatică are structură bidimensională. mai puţin electronodens.Membrana citoplasmatică Membrana citoplasmatică este o formaţiune structurală ce acoperă de jur împrejur citoplasma bacteriană. Moleculele fosfolipidelor se pot deplasa lateral în acelaşi strat. sunt orientate spre mediile apoase externe sau interne ale celulei. cele din urmă fiind expuse pe suprafaţa internă sau externă a membranei) sau pot fi proteine neincluse în structura membranei. Pornind de la imaginea electronomicroscopică a membranei. Ea este o barieră între mediul extracelular extrem de variabil şi mediul intracelular relativ constant. considerând în mod eronat că cele două straturi electronodense sunt proteice. urmare a mobilităţii fosfolipidelor şi a capacităţii de reînnoire a constituenţilor membranei. Determinările biochimice ulterioare au infirmat acest model. membrana plasmatică este asociată cu transportul substanţelor de la exteriorul celulei către interiorul acesteia şi în sens invers. Grosimea membranei este de 7 – 10nm. . Singer şi Nicolson au propus în 1972 modelul mozaicului fluid pentru a descrie structura membranei plasmatice. Membrana plasmatică este o structură dinamică. reprezentate de doi acizi graşi. La microscopul electronic apare ca o structură tristratificată. La nivelul membranei sunt localizate enzime cu rol în fosforilare (de exemplu ATP-azele). deoarece proteinele sunt într-o cantitate insuficientă pentru a forma două straturi. între care se găseşte un strat mai clar. Este şi o barieră osmotică prin permeabilitatea pentru unele tipuri de molecule şi impermeabilitatea pentru altele. iar stratul mijlociu este lipidic. cu grupările hidrofobe nepolare faţă în faţă. cu un strat dublu de fosfolipide în care sunt inclavate proteine („un ocean de fosfolipide pe care plutesc iceberguri de proteine”). proces numit tranziţie flip – flop. ele fiind sub formă de glicoproteine sau de glicolipide. cu două straturi întunecate (electronodense). mişcare numită turnover. care sunt enzime active către peretele celular sau către citoplasmă. care duce la un comportament diferit spre faţa sa citoplasmatică în raport cu faţa sa dinspre peretele celular. echivalentul funcţional al mitocondriilor şi al cloroplastelor. Glucidele sunt slab reprezentate în structura membranei plasmatice. esenţială pentru viaţa celulei. Unele proteine membranare joacă rol de transportori de electroni. numite proteine periferice (de suprafaţă). Permeabilitatea selectivă a membranei este asigurată printr-o asimetrie structurală şi funcţională. sau se pot deplasa de la un monostrat la altul. Proteinele sunt inclavate în dublul strat de fosfolipide. Rolul membranei plasmatice Prin permeabilitatea sa selectivă. În structura membranei se găsesc fosfolipide. Membrana plasmatică reprezintă o suprastructură citoplasmatică permanentă. Fosfolipidele sunt dispuse într-un dublu strat. separând-o de suprafaţa internă a peretelui celular. Ele pot fi inserate în structura membranei şi se numesc proteine integrate (transmembranare şi structurale. Extremităţile polare hidrofile. proteine şi glucide. Conform acestui model. Robertson a numit această structură „structură în sandwich” sau „unitate de membrană” (unit membrane). care are rolul de a delimita spaţiul celular. precum şi sinergonul respirator şi al fotosintezei.

cu o grosime de 7 – 10nm şi un dublu strat fosfolipidic în care sunt inclavate proteine structurale şi cu rol enzimatic. mai puţini şi mai greu de observat la bacteriile Gram negative.Membrana intervine în biosinteza peretelui celular şi joacă rol de receptor specific pentru substanţele utile celulei bacteriene. determinate de substanţe repelente sau atractante. . în final ajungând la aspectul lamelar. ce au deseori poziţie mediană în celulă. a căror semnificaţie biologică a fost controversată. fără semnificaţie biologică esenţială. fiind consideraţi echivalentul funcţional al mitocondriei. perete celular. derivate prin invaginarea membranei. Sunt structuri dinamice. Sunt structuri intracitoplasmatice membranare. Semnificaţia biologică a mezosomilor Unii autori consideră mezosomii ca structuri vestigiale. apoi la mezosomi veziculari. reprezintă împreună cu aceasta sediul sinergonului respirator. . transport de electroni. contribuind la producerea şi eliberarea unor exoenzime celulare. prin transmiterea semnalului biochimic de iniţiere a replicării materialului genetic.Unii autori (Tichy şi colab. plasmalemasomi. . sept transversal de diviziune).La nivelul lor se găsesc enzime degradative. oxidoreducere. . soma (gr. 1969) consideră că mezosomii ar reprezenta regiuni specializate de pătrundere în celula bacteriană a fragmentelor de ADN exogen în timpul transformării genetice bacteriene. Mezosomii Mezosomii (mezos (gr. cu rol nociv pentru organismul gazdă. Alţii consideră că mezosomii au funcţii multiple în celula bacteriană: . participă la reacţii de fosforilare.Fiind derivaţi din membrana plasmatică. veziculari (sacciformi) şi lamelari. . Ei se mai numesc şi corpi de mijloc.Au rol în procesele secretorii ale celulei. astfel încât pot fi consideraţi echivalentul funcţional al lizozomilor.Au rol în controlul replicării cromozomului bacterian şi plasmidelor. Membrana plasmatică intervine şi în sinteza şi eliminarea unor exoenzime şi a unor proteine toxice bacteriene (exotoxine). ce creşte şi se invaginează datorită faptului că peretele celular rigid creşte mai încet decât membrana. astfel încât membrana este implicată şi în mobilitatea celulei. cu structură complexă şi mai bine dezvoltaţi la bacteriile Gram pozitive.Au rol în replicarea şi segregarea genomului bacterian şi în individualizarea celulelor. Într-o celulă bacteriană pot exista mai mulţi mezosomi. Mezosomii îşi au originea în membrana plasmatică.) = mijloc.) = corp) sunt structuri derivate din membrana plasmatică.Sunt asociaţi cu procesele de biosinteză a învelişurilor celulare (membrană plasmatică. Membrana intervine în mobilitatea orientată a bacteriei prin recepţionarea mesajelor chimice din mediu (prin intermediul proteinelor sale cu rol de chemoreceptori). mai numeroşi. care se formează atunci când sunt necesari bacteriei. Structura moleculară a mezosomilor este identică cu cea a membranei plasmatice din care provin. Au fost descrise trei tipuri morfologice de mezosomi: tubulari. . La nivelul membranei este localizat şi corpusculul bazal al flagelului. Invaginarea membranei plasmatice duce iniţial la formarea unor mezosomi tubulari. ..

D – multilamelar. având în vedere lipsa membranelor intracelulare. Citoplasma bacteriilor nu prezintă organite citoplasmatice diferenţiate şi delimitate de membrane (de tipul mitocondriilor şi cloroplastelor). veziculari. 1985) contestă existenţa mezosomilor. care din punct de vedere fizic corespunde stării de gel şi este formată din proteine. Aspectul citoplasmei variază în funcţie de vârsta celulei bacteriene şi de condiţiile de cultivare. C – formă intermediară. Mihăescu. lamelari. citoplasma îşi pierde treptat afinitatea pentru coloranţii bazici. apă şi substanţe minerale. . după bunul plac. fin granulară. lipide. unii cercetători (Nanninga. La celulele îmbătrânite şi în condiţii nefavorabile de mediu. omogenă.Cu toate aceste funcţii multiple. complex (după G. glucide. 2000) Citoplasma bacteriană Citoplasma celulelor bacteriene este un sistem coloidal complex. citoplasma aderă strâns de membrana citoplasmatică şi se prezintă ca o masă densă. la celulele tinere (din culturi de 24 – 48 ore) şi în condiţii favorabile de mediu. cu multiple vacuole. B – sacciform turtit. intens colorabilă cu coloranţi de anilină (coloranţi bazici) datorită conţinutului ridicat de acizi nucleici. Astfel. neomogen. Starea de gel permanent are ca rezultat o imobilitate a conţinutului celular în lipsa curenţilor citoplasmatici şi reprezintă o condiţie indispensabilă a nemiscibilităţii nucleosomului cu citoplasma. considerând că ei sunt artefacte (structuri artificiale) care apar în timpul pregătirii materialului celular pentru examinarea la microscopul electronic şi că prin modificări ale tehnicilor folosite s-ar putea induce producerea de mezosomi tubulari. Tipuri morfologice de mezosomi: A – vezicular. se îndepărtează de învelişul celular şi capătă un aspect granular.

lipsită de membrană nucleară. paralele. ovalară. care corespunde din punct de vedere funcţional cromozomului. reprezentând 5 – 16% din volumul celulei. iar cei care contribuie la sinteza proteinelor care vor fi secretate sau excretate la exteriorul celulei sunt grupaţi pe faţa internă a membranei plasmatice. Zona nucleoplasmei este mai clară. prezentând două topografii diferite: cei care participă la sinteza proteinelor celulare şi a constituenţilor citoplasmatici sunt dispuşi omogen în masa citoplasmei. ARN de transfer (ARNt. Celulele îmbătrânite se colorează mai puţin intens. incluziile şi vacuolele. într-o zonă numită nucleoplasmă. 2%). foarte bogată în ARN. cu diametrul de 2. Celula procariotă are un contrast invers al structurilor sale în raport cu celula eucariotă. de bastonaş.5nm. care este mai densă.Feulgen) sau enzimatică (cu ribonuclează. uneori aranjate în şiruri ondulate. care ar ataca moleculele lineare la extremităţile lor. iar citoplasma bacteriană are o densitate foarte mare. sub forma unui corpuscul dens şi compact. circulară. 80%). echivalent nuclear. în care a fost localizat nucleoidul.5nm. Circularitatea moleculei de ADN este o condiţie esenţială a existenţei sale în celula bacteriană. Nucleosomul bacterian reprezintă o formă primitivă de organizare a nucleului. care constau în îndepărtarea ARN citoplasmatic prin hidroliză acidă (tehnica Robinow . Evidenţierea microscopică a nucleoidului se poate face prin coloraţii selective. materialul nuclear apare sub diferite forme: sferică. tehnica Boivin). . La microscopul electronic nucleoidul apare în zona centrală a celulei. în raport cu citoplasma propriu-zisă. numit şi nucleoid. deoarece ADN nu este asociat cu proteine. şi plasmidele. covalent închisă. deoarece sinteza de ARN ribozomal încetează şi cel existent este folosit ca sursă de azot şi fosfor. După hidroliza ARN. urmată de colorarea cu coloranţi bazici de anilină. ceea ce explică bazofilia ei intensă la celulele tinere. care nu permite diferenţierea cu coloranţi bazici a materialului genetic. Dacă celula bacteriană este supusă unui tratament cu dezoxiribonuclează şi apoi unei coloraţii cu coloranţi bazici. care poartă gene accesorii. Extras prin metode speciale din celula bacteriană. în contact direct cu citoplasma în care se găsesc cantităţi mare de exonucleaze. cu sinteze proteice intense. constituit din ADN. Studiul microscopic al nucleoidului întâmpină dificultăţi legate de bazofilia intensă a citoplasmei. în contrast cu celula eucariotă la care nucleul este mai electronodens decât citoplasma. cu o lungime de aproximativ 1400µm şi diametrul de 2. Citoplasma este foarte bogată în ARN. mezosomii. la fel de bazofil. Pe secţiuni ultrafine regiunea nucleosomală apare ocupată de fibrile fine. dublu catenară. mai puţin electronodens decât citoplasma bacteriană. 10 – 20%) şi ARN mesager (ARNm. material nuclear. Nucleosomul bacterian Materialul genetic bacterian este reprezentat de două tipuri de structuri: nucleosomul. inclavată direct în citoplasmă. în mod obişnuit în mijlocul celulei bacteriene.În citoplasmă se găsesc: materialul nucleosomal. de halteră. în special ARN ribozomal (ARNr. Ribozomii sunt responsabili de structura granulară a citoplasmei. nucleosomul s-a dovedit a fi alcătuit dintr-o singură moleculă de ADN. în mijlocul celulei se observă o zonă clară. ribozomii. genofor. incoloră.

molecula de ADN se împachetează după norme extrem de riguroase. Supraspiralizarea. cu diametrul de 350µm. numită formă relaxată. în care molecula de ADN se pliază prin răsucire în jurul axei sale. - Supraspiralizarea este urmarea acţiunii topoizomerazelor.ului şi aducerea lui într-o formă relaxată (topoizomeraza I). Ei au demonstrat că ADN-ul poate fi extras din celula bacteriană prin metode blânde sub forma unei mase dense. ARNt) şi proteinele au un rol esenţial în menţinerea stării compacte a nucleosomului. AND . Din această masă compactă ei au izolat ADN. realizată în cadrul fiecărui domeniu de pliere. Domeniile cromozomului bacterian sunt topografic independente. care sunt de două tipuri: helicaze. închisă. ARN şi proteine. forma relaxată a moleculei de ADN. cu rol de a produce dezrăsucirea ADN .. care corespunde stării “împachetate” a nucleosomului. derulaze. Modelul de împachetare prin pliere şi supraspiralizare explică mecanismul molecular al drumului invers. acesta se derulează într-o moleculă dublu catenară de ADN depliată. ar suferi mai întâi un proces de pliere (folding) în 40 – 60 bucle. materialul genetic fiind reprezentat doar de ADN. rezultând o structură cu un diametru de 30µm. Moleculele de ARN (ARNm. După părerea celor doi autori. circulară.giraza). Stonington şi Pettijohn au elaborat în 1971 un model de împachetare a ADN în celula bacteriană.Nucleosomul bacterian este cea mai mare moleculă biologică şi prin lungimea sa depăşeşte de 1000 de ori lungimea celulei bacteriene. . rezultând o structură cu diametrul de 2 . Dacă nucleosomul extras din celulă este tratat cu ARN-ază. Aceste bucle reprezintă domenii de supraîncolăcire prin răsucirea dublului helix spre stânga. cu rol de suprarăsucire a moleculei dublu catenare de ADN (topoizomeraza II. cu diametrul de 350µm. de la structura relaxată a nucleosomului la forma sa compactă. În structura dublu catenară a nucleoidului intervin modificări topologice care constau într-un proces de împachetare prin suprarăsucire (supraspiralizare). compacte. La baza fiecărei bucle se găsesc molecule de natură proteică (ARN – polimerază) şi ARN ribosomal sau mesager. Pentru a ocupa un volum atât de mic.3µm. este o stare fizică. astfel încât în orice moment cele 3000 – 5000 de gene pe care le conţine să fie accesibile sistemelor celulare de transcriere şi traducere. ocupând astfel un volum de 1500 de ori mai mic.

cu 2 – 4 cromozomi. Informaţia genetică din nucleoidul bacterian este cuprinsă în aproximativ 3000 – 4000 gene (determinanţi genetici). pe lângă nucleosom. celulele bacteriene prezintă. pe medii ce conferă condiţii optime de creştere. este rezultatul nesincronizării între diviziunea celulară şi replicarea ADN – ului. covalent închis.În urma acţiunii helicazelor. prin plierea zonelor suprarăsucite superior şi inferior faţă de un plan orizontal. cu un număr mic de gene. în culture tinere. Situaţia de celulă multinucleată este temporară. replicarea celulei bacteriene. reprezentând 1 – 2% din mărimea cromozomului bacterian. numite şi minicromozomi. bacteriile aflate în repaus conţin un singur cromozom (sunt haploide). Acestea asigură formarea structurilor celulare bacteriene. metabolismul energetic şi biosintetic. ajungându-se la forma condensată care a fost izolată iniţial din celula bacteriană. reglarea activităţilor celulare. Apariţia unor celule multinucleate. Funcţiile materialului genetic nucleosomal Nucleosomul conţine informaţia genetică esenţială necesară existenţei celulelor bacteriene în mediul lor natural. structura ADN devine tridimensională. circular. Acestea sunt molecule de ADN dublu catenar. potenţialul de evoluţie a celulei. . reprezentată de plasmide. În mod normal. o informaţie genetică accesorie. Pe medii neobişnuite.

Alţii se găsesc pe faţa internă a membranei citoplasmatice. Ribozomii sunt structuri dinamice. alta mică. 50S. Subunitatea mare are greutatea moleculară de 16000000 Da. care se reasociază când ribozomii sunt funcţionali. cu 34 molecule diferite de proteine. . 30S. cu o constantă de sedimentare 16S. El variază între 15000 – 100000/celulă.CURS 3 Ribozomii Ribozomii sunt particule nucleoproteice intracitoplasmatice. iar ribozomii procariotelor sunt de tip 70S. 5S. care are formă de halteră asimetrică. notate de la L1 la L34 (de la large = mare) şi două molecule de ARNr. de formă aproximativ sferică şi cu un diametru de 20nm. pot fi caracterizaţi prin constanta lor de sedimentare la ultracentrifugare în gradient de concentraţie (concentraţie de sucroză de 5 – 25%). Unii ribozomi se găsesc liberi în citoplasmă şi determină structura granulară a acesteia. la nivelul lor având loc sinteza proteinelor care vor fi eliminate la exteriorul celulei. mai ales la celulele tinere. notate de la S1 la S21 (de la small = mic) şi o moleculă de ARNr. Ribozomii bacterieni 70S au două subunităţi: o subunitate mare. care au capacitatea de a disocia în cele două subunităţi componente. care are formă de fotoliu şi o subunitate mică. cu 21 molecule proteice. Ribozomii 70S conţin în total 55 molecule de proteine şi 3 molecule de ARN ribosomal. Asocierea şi disocierea componentelor ribozomale sunt corelate cu variaţiile concentraţiei ionilor de magneziu: asocierea este favorizată de creşterea concentraţiei ionilor de magneziu. aşezată orizontal pe braţele şi spătarul fotoliului. Subunitatea mică are greutatea moleculară de 900000 Da. iar disocierea e corelată cu scăderea acestei concentraţii. Numărul ribozomilor în celula bacteriană este corelat cu activitatea ei fiziologică. una foarte mare. Ribozomii eucariotelor sunt de tip 80S. fiind mic în celulele aflate în repaus şi mare în celulele fiziologic active. 23S.

o capacitate de biosinteză proteică rapidă şi eficientă. La procariote ribozomii au relaţii spaţiale strânse cu ADN. purtătorul informaţiei genetice necesare sintezei proteinelor. reprezentând adevărate fabrici de proteine. cromozomul bacterian este transcris cu o rată de 60 nucleotide/secundă. Polisomul este ataşat fizic de cromozomul bacterian pentru o perioadă scurtă de timp. la temperatura optimă. mai precis între scobitura fotoliului şi gâtul halterei. O celulă de Escherichia coli în plină creştere sintetizează aproximativ 500 ribozomi/minut. creşterea şi terminalizarea lanţului polipeptidic. La nivelul lor se desfăşoară un ansamblu de reacţii care formează ciclul ribozomal. Dimensiunile poliribozomilor variază în funcţie de lungimea ARNm. . Rolul ribozomilor în sinteza proteică În faza de creştere logaritmică a culturii bacteriene. ribozomii celulelor bacteriene (ataşaţi de suprafaţa internă a membranei citoplasmatice) sintetizează exoproteine. care sunt eliminate la exterior. prin care trece ARN mesager. Polisomii se deplasează în lungul moleculei de ARNm şi permit sinteza concomitentă a mai multor molecule proteice pe aceeaşi moleculă de ARNm. Pe medii nutritive bogate. Ele sunt molecule relativ mici. ribozomul se desprinde. lipsite de rigiditate. rezemată orizontal pe braţele şi spătarul fotoliului. care se desfăşoară aproape concomitent. Rata traducerii este corelată cu rata transcrierii. ce determină iniţierea. eliberând în acelaşi timp polipeptidul sintetizat. Între cele două subunităţi. rămâne un canal lung şi îngust. După ce a citit integral informaţia ARNm.Subunitatea mare are formă de fotoliu. Ribozomii sunt constituenţi esenţiali ai sistemului de traducere a informaţiei genetice. acest proces implicând sinteza coordonată a moleculelor proteice şi a ARNr. Ribozomii se asociază în polisomi (poliribozomi). iar subunitatea mică are aspect de halteră asimetrică. Celulele bacteriene au o capacitate de a sintetiza ribozomi într-un ritm accelerat. deoarece transcrierea şi traducerea informaţiei sunt două procese intim coordonate. grupări funcţionale formate din 4 – 50 unităţi ribozomale. sugerând că ele sunt eliminate pe măsură ce sunt sintetizate. precum şi asamblarea lor funcţională. asigurând formarea proteinelor. Unele proteine de acest fel nu apar niciodată în citoplasma celulelor bacteriene. pentru a supravieţui în natură. Transcrierea moleculei de ARNm durează circa un minut. în care ribozomii interacţionează cu ARN mesager pentru a lega specific moleculele de aminoacizi aduşi cu ajutorul ARN de transfer. astfel încât se pot multiplica rapid.

Incluziile proteice parasporale se sintetizează odată cu formarea sporilor. Incluziile de sulf anorganic sunt structuri refringente. incluzii ce conţin magnetită (Fe3O4). refringente. Ele reprezintă o rezervă de fosfor şi de energie intracelulară. conţinutul şi numărul incluziilor diferă. iar lipidele şi proteinele acumulate în jurul picăturilor de apă formează tonoplastul. de regulă în condiţii de abundenţă a surselor nutritive şi în prezenţa unui dezechilibru între carbon şi azot. Granulele de volutină (corpusculii Babeş Ernst) sunt polimeri de polifosfaţi care au fost evidenţiate la Spirillum volutans şi care se formează în condiţiile deficitului oricăruia dintre nutrienţi. glicogen). lipidici (polibetahidroxibutirat) sau proteici (incluziile parasporale de la Bacillus thuringiensis). singura obţinută în cultură pură. sulful depozitat în celule este oxidat la sulfat. cu grosimea de 3nm. localizate intracitoplasmatic sau la nivelul unor pliuri ale membranei citoplasmatice. de volutină). Ele pot fi: . Aceste bacterii au o importanţă deosebită în studiile asupra câmpului magnetic al pământului.3 – 0. . numit tonoplast. forma. Ele reprezintă rezerve intracelulare pentru microorganisme. Se întâlnesc la bacteriile sulfuroase purpurii (Chromatiaceae) care folosesc în fotosinteză H2S ca donor de electroni şi la bacteriile filamentoase autotrofe nefotosintetizante (Beggiatoa). care oxidează H2S.polimeri anorganici (incluzii de polimetafosfat care constituie volutina). .Incluziile bacteriene Incluziile bacteriene sunt formaţiuni structurale inerte.incluzii anorganice simple (sulf coloidal. răspunzătoare de fenomenele de orientare descrise la bacterii sub influenţa câmpurilor magnetice slabe sau a câmpului magnetic al pământului (magnetotaxie). În apa aflată în exces se dizolvă produşi de metabolism hidrosolubili.polimeri organici polizaharidici (amidon. ca de exemplu Aquaspirillum magnetotacticum. La microscopul optic apar ca structuri granulare. se disting incluzii delimitate de membrane (de exemplu cele de polibetahidroxibutirat) sau nedelimitate de membrane (de exemplu cele de glicogen. O categorie aparte de incluzii e reprezentată de magnetosomi. Mărimea. . de formă neregulată. Unii autori consideră că vacuolele se formează ca urmare a pătrunderii unei cantităţi mari de apă în celulă. După criterii structurale.5µm. mai puţin refringente decât citoplasma. După epuizarea H2S din mediu. care dispar după trecerea celulelor respective în medii sărace în nutrienţi. Vacuolele bacteriene Sunt formaţiuni sferice cu diametrul de aproximativ 0. Bacteriile magnetotactice au fost izolate din sedimentele marine şi de apă dulce. În funcţie de mediul de cultură numărul lor într-o celulă este între 6 şi 20. care apar în citoplasma bacteriilor aflate la sfârşitul perioadei de creştere activă. carbonat de calciu). Rolul vacuolelor ar fi acela de reglatori ai presiunii osmotice în raport cu mediul extern. cu dimensiuni între 50 – 100nm. precum şi de depozite de substanţe de rezervă în perioada premergătoare formării incluziilor. Vacuolele conţin substanţe dizolvate în apă şi sunt delimitate de un înveliş lipoproteic unistratificat.

Un tip special de vacuole este reprezentat de veziculele gazoase. Are o refringenţă deosebită şi e foarte greu colorabil datorită învelişurilor impermeabile pentru coloranţi. Sporul bacterian este o formă primitivă de diferenţiere celulară. Dintre toate structurile microorganismelor. Aerosomii sunt numeroşi la cianobacteriile care cresc cu o rată mare şi produc fenomenul de „înflorire a apelor”.1µm pentru axul mic şi între 1 – 1. 2. Ele sunt întâlnite la bacteriile acvatice fotosintetizante imobile. Spor central nedeformant Spor terminal nedeformant. Cea mai comună formă de spor este endosporul. cu particularităţi structurale şi biologice. compoziţie chimică şi enzimatică diferită. numite aerosomi.5µm (3µm) pentru axul longitudinal. joacă un rol protector pentru bacterii. care constă în formarea în celula vegetativă a unui nou tip de celulă. Endosporul bacterian Anatomia bacteriilor permite adaptarea lor la habitate diverse. care facilitează supravieţuirea. ca de exemplu cianobacterii şi bacterii fotosintetizante verzi şi roşii.5 . dispersând lumina şi apărând structurile fotosensibile de acţiunea nocivă a ultravioletelor. 3. cu cristale proteice parasporale Spor terminal deformant Spor central deformant . Se poate colora însă după permeabilizarea învelişurilor prin tehnici speciale energice. Există cel puţin 10 tipuri diferite de spori. caracteristice anumitor grupuri sistematice de bacterii. cu ultrastructură. subterminal. El este frecvent întâlnit la bacteriile Gram pozitive cilindrice (de exemplu la genurile Bacillus. cu dimensiuni între 0. endosporul este cel mai performant din punct de vedere al rezistenţei la condiţiile ostile de mediu. Clostridium) şi în mod excepţional la bacterii sferice (Sporosarcina). subterminal sau ecuatorial (central). Aerosomii conferă bacteriilor o densitate mai mică decât a apei şi permit deplasarea celor acvatice imobile într-o coloană verticală de apă în zone favorabile fotosintezei. 1. Endosporul are formă sferică sau ovalară. membranele fiind constituite din proteine hidrofobe. compartimentate. ecuatorial). De asemenea. sporul poate fi nedeformant (terminal. 4. sporul poate fi terminal. care poate fi considerat sporul tipic. În funcţie de aşezarea în celula bacteriană. iar în funcţie de diametrul său comparativ cu cel al celulei în care se formează. central) sau deformant (terminal. Sunt structuri refringente cu aspect ovalar.

. mai puţin densă. acoperit de un înveliş sporal lamelar cu 3 straturi suprapuse: la interior este situată intina bistratificată. dar există şi excepţii. alcătuită din peptidoglican modificat. ce reprezintă protoplastul sporal. La unele bacterii există în jurul sporului un exosporium. urmează un strat mijlociu şi apoi exina multistratificată. citoplasmă granulară denumită sporoplasmă. în care se găsesc ribozomii şi materialul nuclear inclus în nucleoplasmă. când în celule se formează câte doi spori (celule bisporulate) sau chiar mai mulţi (celule polisporulate).Spori de Clostridium difficile În general sporii sunt unici în celula bacteriană. de aproximativ două – trei ori mai lungi decât sporul. format din: perete sporal. Ultrastructura endosporului Sporul este alcătuit dintr-o porţiune centrală. precum şi nutriţia sporului în cursul sporogenezei sau germinării. Protoplastul sporal este înconjurat de o zonă transparentă. uneori multistratificat. ancorat de spor prin filamente suspensoare. numită cortex. prin preluarea nutrienţilor din mediu. Rolul acestor apendici ar fi acela de a facilita dispersarea sporilor în natură. Unii spori au la una dintre extremităţi un smoc de apendici sporali. cu aspect tubular şi cu striaţii orizontale sau în formă de pană.

realizată de proteaze codificate de enzimele sporale. dar există precursorii lor mai stabili (nucleozid mono. volumul sporului se măreşte. implicată în diverse procese metabolice. Apa legată nu este implicată în procese metabolice. sunt mai termorezistente şi sunt stabilizate prin legături intramoleculare. biochimice şi biologice. conţin enzime noi. Germinarea sporilor este procesul de conversie a sporului în celula vegetativă şi are loc atunci când sporul întâlneşte condiţii favorabile de mediu. constând în blocarea activităţii genelor funcţionale în celula vegetativă şi activarea genelor sporale. referindu-se la starea apei. numite gene sporale. fără metabolism sau cu un metabolism extrem de redus. dezinfectanţi). ceea ce ar explica lipsa metabolismului la spor.Compoziţia chimică a sporului Sporul conţine toate categoriile de molecule necesare reluării creşterii celulei bacteriene. Iniţial s-a considerat că sporul se formează prin deshidratarea celulei vegetative. deosebita rezistenţă la substanţele chimice (antiseptice. Ionii de calciu sunt legaţi cu o cantitate echivalentă de acid dipicolinic. dar este o viaţă latentă (criptobioză). Particularităţile de structură şi compoziţie chimică a sporilor determină termorezistenţa acestora. Sporogeneza este procesul de formare a sporilor. lipsindu-le enzimele importante în metabolismul celulelor bacteriene (ca de exemplu cele ale ciclului Krebs). Ele reprezintă doar situsul activ al enzimelor celulare. codificate de gene care sunt active numai în spori. De asemenea. Procesul este complex şi din punct de vedere genetic. . sursa de carbon). Sporul este în stare vie. Sporul se hidratează. iar restul de 90 – 97% este în stare legată de constituenţii celulari. Apar modificări ultrastructurale. rezistenţa la radiaţii. Apa liberă din spor este în cantitate foarte redusă. între 3 – 10%. Enzimele sporale au o greutate moleculară mult mai mică decât enzimele celulare. Unele dintre ele provin din enzimele celulei vegetative prin digestia proteolitică a acestora. după care celula vegetativă părăseşte învelişul sporal. nedecelabil. Le lipsesc şi sistemele transportatoare de electroni. care se desfăşoară în 6 – 7 stadii succesive şi durează aproximativ 8 ore. Sporii conţin proteine structurale specifice. Sporii conţin o cantitate mare de ioni de calciu şi magneziu. Lipsesc componentele celulare instabile (ARNm şi nucleozidtrifosfaţi). În spor nu se realizează deci sinteze proteice. în raport cu celula vegetativă.15% din greutatea uscată a sporului.şi difosfaţi). în general proteaze. în sensul creşterii rezistenţei la factorii nefavorabili de mediu. În celula vegetativă 70% din apă este în stare liberă. implicând participarea a cel puţin 50 de gene. care în celula vegetativă sunt localizate la nivelul membranei. ci calitativ. are loc gelificarea învelişurilor sporale. Cercetările ulterioare au evidenţiat că deosebirile dintre spor şi celula vegetativă nu sunt de ordin cantitativ. Este declanşată de lipsa unui nutrient esenţial pentru celula bacteriană (sursa de azot. apa legată trecând în stare liberă. Acidul dipicolinic este implicat în termorezistenţa crescută a sporilor. care în general reproduc în ordine inversă fenomenul de sporogeneză. Concentraţia de ATP este foarte scăzută în spori. Se realizează printr-o serie de etape succesive. ce reprezintă între 10 .

prin care celulele se ancorează de diferite substraturi. dar şi o modalitate de adaptare a celulei la condiţii de mediu nefavorabile.2µm. La unele bacterii din mediul natural se întâlneşte un glicocalix adevărat. care acoperă de jur împrejur celula bacteriană. Stratul mucos este o masă amorfă neorganizată. care acoperă de jur împrejur peretele celulei bacteriene. Unul dintre ele ar putea fi starea specială a enzimelor. ca o pâslă. Componentele extraparietale Capsula bacteriană Capsula bacteriană reprezintă o structură accesorie. dispărând dacă bacteria este trecută pe medii artificiale. 3. Microcapsula este forma cea mai simplă. gelatinos. Formează o structură pericelulară dezordonată. Are rol în diseminarea celulelor bacteriene în natură. demonstrabilă prin metode citologice. Zoogleea (zoon = animal. dar cuprinde mai multe celule bacteriene. Macrocapsula este o structură organizată. .2µm. Este alcătuită dintr-un material macromolecular. 2.Semnificaţia biologică a sporilor Sporogeneza este o formă primitivă de diferenţiere celulară. reprezentată de o peliculă fină. Sporogeneza poate fi asociată cu unele procese biologice importante. cu o grosime mai mare de 0. Mecanismele criptobiozei nu sunt cunoscute. ale cărei componente vâscoase se dispun fără o semnificaţie anatomică în jurul celulei bacteriene.2µm. legate de lipopolizaharidele membranei externe la bacteriile Gram negative sau de mureina bacteriilor Gram pozitive. care sunt inactivate în mod reversibil. Acesta este constituit dintr-o reţea de filamente polizaharidice şi glicoproteice. aderentă de celulă. Se întâlnesc mai multe forme de capsulă: 1. care are caracter adaptativ şi conferă celulei un avantaj selectiv. deoarece pot fi răspândiţi la distanţe foarte mari şi au o longevitate deosebită. glee = substanţă vâscoasă) constă din acelaşi material ca şi stratul mucos. 4. cu o grosime mult mai mare de 0. nefiind o formă de multiplicare. Endosporul este şi o formă de conservare viabilităţii celulelor şi deci a speciei. vâscos. inegal dezvoltat de la o specie bacteriană la alta. formând o asociaţie bacteriană mucilaginoasă. cu o grosime mai mică de 0.

5µm până la 15µm. La bacteriile Gram pozitive porţiunea bazală e simplă.discul S. În funcţie de prezenţa sau absenţa flagelilor. prezenţa lor poate fi dedusă pe baza mobilităţii accentuate a bacteriilor.bacterii monotriche (cu un singur flagel) . Acest filament are o grosime constantă pe toată lungimea lui. Ultrastructura flagelului bacterian Flagelul este format din trei componente: o porţiune bazală rotatorie. .Flagelul bacterian Flagelii sunt structuri extracelulare. în spaţiul periplasmatic. au fost descrise mai multe tipuri de bacterii: . ajungând uneori până la 70µm. în diferite direcţii. La bacteriile Gram negative porţiunea bazală este formată din mai multe discuri unite printr-un ax central: . străbat învelişurile celulare şi prezintă un filament extracelular. care reprezintă organite de motilitate. .bacterii peritriche (cu flageli de jur împrejurul celulei) .bacterii atriche (fără flagel) . Flagelii nu se pot observa direct la microscop. cu funcţie de rotor (cu aproximativ 4000 rotaţii/minut). de la 4 . o porţiune în formă de cârlig. situată în învelişurile celulei bacteriene. cu o structură rudimentară în raport cu flagelul eucariotelor.bacterii amfitriche (cu doi flageli. cu rol de stator. reprezintă partea rotatorie a flagelului. este un disc mobil. situat în regiunea supramembranară. smocul de flageli poate fi dispus ecuatorial. formată din două discuri unite între ele printr-un ax central. la nivelul membranei plasmatice. care se deplasează în câmpul microscopic la întâmplare. cu un diametru constant de 20nm. Lungimea flagelului este variabilă.bacterii lofotriche (cu un smoc de flageli la unul din poli) . Au originea în celula bacteriană. Porţiunea bazală are caracter de motor rotativ şi prezintă o structură diferită la bacteriile Gram pozitive faţă de cele Gram negative. numărul şi gruparea lor. egală cu 20nm. care se continuă extracelular cu flagelul propriu-zis. Flagelii se mai numesc şi undulipode (undula = undă mică. situaţi de obicei apical) .B .C .D Flagelul poate fi situat polar sau subpolar. precum butonii unei manşete. imobil. flagelii fiind mult mai lungi decât celula bacteriană. podos = picior).A .discul M.

de lumină (fototaxie).1 secunde cu schimbarea direcţiei de deplasare. Filamentul extracelular este flagelul propriu-zis. flagelina. S-a demonstrat că în medii neutre din punct de vedere chimic bacteriile se deplasează la întâmplare: o secundă în linie dreaptă. putându-se roti împreună cu filamentul cu 360˚. Cârligul are caracter de articulaţie flexibilă universală. El are un diametru constant pe toată lungimea sa. - Semnificaţia biologică a flagelului Prezenţa flagelilor asigură deplasarea activă a bacteriilor în medii lichide. Bacteriile flagelate se deplasează cu 20-80µm pe secundă. situat la exteriorul celulei. de concentraţia de oxigen (aerotaxie).discul P.000 – 65. situate la nivelul lipopolizaharidelor membranei externe a peretelui celular. determinând rotaţia filamentului şi proteinele Fli. În jurul discurilor M şi S există o pereche de proteine Mot. legat de lanţul de peptidoglicani. care acţionează ca un motor al flagelului. urmată de o nouă deplasare în linie dreaptă timp de o secundă. Mişcarea orientată preferenţial a bacteriilor este numită taxie. Mişcarea rotatorie se transmite spre cârlig datorită discurilor fixe. Motorul rotativ conţine 15 proteine diferite. acesta se învârte în sens antiorar şi propulsează bacteria înainte. Moleculele de flagelină sunt grupate în 11 şiruri de filamente dispuse după o simetrie helicoidală. conferind flagelului o structură tubulară. nu ondulatorii. apoi o rostogolire în 0. Prin rotirea flagelului în sens orar. raportată la dimensiunile proprii. Filamentul este alcătuit dintr-o proteină majoră. cu greutate moleculară de 40. . bacteria se rostogoleşte si îşi schimbă direcţia de deplasare (flagelii dispuşi peritrich se răsfiră). ceea ce reprezintă o viteză de 40 lungimi/secundă. discul L. de temperatură (termotaxie). Viteza de deplasare a bacteriilor este mai mare decât a macroorganismelor. imobil. în spaţiul periplasmatic. reprezentată de câteva mii de molecule de acelaşi tip. Ea se poate realiza în funcţie de substanţele chimice din mediu (chimiotaxie).000 Da. La bacteriile peritriche flagelii se grupează către extremitatea opusă direcţiei de înaintare. La o bacterie cu un singur flagel situat polar. determinând sensul de rotaţie al acestuia în funcţie de semnalele primate din interiorul celulei. cu mişcări de bici. care funcţionează ca un comutator al motorului.

zaharuri. Ea le oferă bacteriilor posibilitatea de a se deplasa spre regiuni în care condiţiile de existenţă sunt favorabile. în funcţie de grosime. este transferată în lumenul pilului şi este asamblată după o simetrie helicală la extremitatea liberă a pilului. Fimbriile sunt comune la bacteriile enterice şi nu se întâlnesc la bacteriile Gram pozitive. Pilii pot fi îndepărtaţi mecanic prin agitare. spre zone în care concentraţia substanţelor respective este mică. Celulele purtătoare de pili au capacitatea de a dona material genetic celulelor lipsite de pili. Din punct de vedere ecologic. fiind utilizate pentru absorbţia nutrienţilor. Ele sunt considerate structuri adaptative. asigurând condiţii bune de aerare pentru bacteriile aerobe şi condiţii de luminozitate pentru cele fotosintetizante. Rolul pililor în conjugare este argumentat de faptul că pierderea pililor este însoţită de pierderea capacităţii de conjugare a bacteriilor. Fimbriile Fimbriile sunt structuri de tipul apendicelor filamentoase drepte şi rigide. Semnificaţia biologică a fimbriilor Semnificaţia biologică a fimbriilor nu este încă bine precizată. Rolul pililor Prezenţa pililor este asociată cu procesul de conjugare bacteriană. Pilii sunt alcătuiţi din molecule identice de pilină. a căror sinteză este codificată de gene localizate pe plasmide. mobilitatea bacteriilor este foarte importantă în natură. Sinteza componentelor fimbriilor este codificată de gene situate pe cromozomul bacterian. care se sintetizează în celulă. Substanţele atractante sunt în general substanţe utile bacteriilor (aminoacizi. specificitate antigenică. alcooli. Celulele care poseda pili sunt considerate celule "mascule". din zone în care concentraţia substanţelor respective este mică. Fimbriile sunt alcătuite din molecule de fimbrilină aşezate după o simetrie helicală. fiind implicaţi în transferul de material genetic de la celula donoare la celula receptoare. spre zone în care ea este mare. au lungimea de aproximativ 20µm. Numărul pililor este de aproximativ 1 . acizi graşi. Lungimea lor este variabilă (1 . cu rolul de a mări suprafaţa de contact a bacteriei cu mediul înconjurător. În prezenţa atractanţilor se măreşte deplasarea bacteriilor în linie dreaptă şi se micşorează numărul de rostogoliri. Fimbriile favorizează asocierile dintre celule.15/µm. mai scurte şi mai subţiri decât flagelii. determinând o structură tubulară. Fimbriile pot fi până la 1000/celulă. Capacitatea de sinteză a pilinei se pierde odată cu pierderea plasmidei de sex şi este redobândită odată cu recâştigarea plasmidei. Pilii Pilii sunt apendici fi1amentoşi neflagelari. Dacă sunt numeroase. au o dispoziţie pericelulară.Substanţele chimiotactic pozitive (atractante) determină deplasarea bacteriilor împotriva gradientului de concentraţie. formându-se astfel pelicule fine (filme) de bacterii la suprafaţa apei. lungime. Substanţele chimiotactic negative (repelente) determină o deplasare a bacteriilor în sensul gradientului de concentraţie. deoarece asigură supravieţuirea bacteriilor. O bacterie posedă câteva tipuri de fimbrii.20µm). În prezenţa repelenţilor se micşorează deplasarea bacteriilor în linie dreaptă şi se măreşte frecvenţa rostogolirilor. ioni de calciu şi magneziu). .10/celulă.5nm la interior. Ele sunt reprezentate de substanţe nocive pentru bacterii (produse de excreţie. iar diametrul este cuprins între 3 . ioni ai metalelor grele). Aceste plasmide se numesc "plasmide de sex" sau conjugoni. iar diametrul de 6 15nm la exterior şi 2.

în zona septului de diviziune. bi. Se ajunge astfel la momentul critic.bipolar. care are loc în moduri diferite: .polar. ce declanşează diviziunea celulară. în care creşterea este întreruptă şi este urmată de diviziunea celulară.ecuatorial. ci doar până la un moment critic. Studiul creşterii şi multiplicării bacteriene este important din punct de vedere teoretic. prin intususcepţiune.CURS 4 CREŞTEREA ŞI MULTIPLICAREA BACTERIILOR Ca rezultat al metabolismului de sinteză. Creşterea celulei bacteriene se realizează prin adăugarea de constituenţi noi la peretele celular rigid.intercalar. Creşterea bacteriilor se realizează prin depunerea de substanţe noi uni-.sau tridimensional. Specificitatea creşterii este determinată de intervenţia unor mecanisme de control genetic. . produşi de fermentaţie. astfel încât aportul de substanţe nutritive devine insuficient şi inadecvat necesităţilor metabolice ale celulei. Creşterea bacteriilor nu se face la infinit. pentru a explica dinamica.prin depunere pe suprafaţa internă a peretelui celular. Procesul creşterii depinde de natura şi concentraţia substanţelor nutritive din mediu. dar şi din punct de vedere practic. care nu sunt specifice creşterii sau prin sporirea accentuată a conţinutului în apă. după care se multiplică. pornind de la substanţele nutritive din mediu. Mărirea masei totale a celulei bacteriene nu reflectă întotdeauna creşterea normală a celulei. Ea este rezultatul sintezei specifice şi echilibrate. . care sunt ulterior asamblaţi pentru a forma copii fidele ale constituenţilor celulari. care constau în absorbţia nutrienţilor şi eliminarea unor produşi de catabolism). ca urmare a intensităţii deosebite a metabolismului bacterian şi a reglării lui perfecte. De obicei creşterea bacteriilor cilindrice se face în sensul axului longitudinal. iar celulele sferice cresc în sensul celor trei dimensiuni. care restabileşte raportul echilibrat între suprafaţa şi volumul celulei bacteriene. . precum şi de aprovizionarea continuă a celulei cu energia necesară reacţiilor de sinteză. acest raport echilibrat se modifică în sensul diminuării suprafeţei (care creşte cu o rată pătratică. Mecanismul întreruperii procesului de creştere nu este pe deplin cunoscut. Creşterea bacteriilor Creşterea bacteriilor reprezintă mărirea coordonată a tuturor constituenţilor celulari. . mecanismul şi factorii care influenţează aceste procese. În cursul creşterii celulei. pentru utilizarea eficientă a bacteriilor în biotehnologie (pentru obţinerea de biomasă. bacteriile cresc prin formarea de noi constituenţi celulari. Se admite ipoteza că activitatea normală a celulei bacteriene este urmarea unui raport echilibrat între volumul celulei bacteriene (care reflectă masa celulară ce consumă nutrienţii şi produce cataboliţi) şi suprafaţa celulei (aria prin care se realizează schimburile cu mediul extracelular. în timp ce volumul creşte cu o rată cubică). în zone specifice de creştere. Creşterea şi multiplicarea bacteriană prezintă anumite particularităţi. produşi secundari de metabolism). . a unor compuşi de bază. deoarece ea poate rezulta prin sinteza şi acumularea de substanţe de rezervă.

(care se finalizează cu formarea unor minicelule sferice. care permite ca diviziunea să aibă loc doar atunci când în celula mamă există doi nuclei noi. făcând posibilă gruparea celulelor în diplococi. tetradă. În general. două sau trei planuri. Diviziunea directă (izomorfă) Este forma cea mai răspândită şi cea mai bine cunoscută de multiplicare a bacteriilor.sinteza peretelui celular pe suprafaţa membranei respective sau formarea unui sept transversal prin creşterea spre interior a peretelui celular periferic. Ea constă în scindarea celulei mamă. diviziunea evoluează în trei etape distincte: .Multiplicarea bacteriilor Multiplicarea bacteriilor se realizează prin patru mecanisme: diviziune directă (simplă). perpendicular pe axul longitudinal al celulei.formarea unei membrane ce separă protoplaştii ce vor forma celulele fiice. sarcină. înmugurire. . cel mai adesea identice. La bacteriile cilindrice şi spiralate diviziunea se face într-un plan transversal. Cocii se divid după unul. ajunsă la punctul critic de creştere. precum şi existenţa unui mecanism de control. .separarea celulelor rezultate în urma diviziunii. Acest fapt sugerează existenţa unei legături obligatorii între replicarea ADN-ului şi diviziunea celulei. lipsite de ADN. care vor fi separaţi în cele două celule fiice. şi numai excepţional. fragmentare şi prin producerea de spori. se realizează după un plan longitudinal. bacteriile fără nucleu apar extrem de rar. Exceptând situaţiile anormale. . ca urmare a localizării anormale a situsului de diviziune). la unii spirili. perpendiculare unul pe celălalt. în două celule fiice surori.

). Culturile sincrone sunt cele în care majoritatea bacteriilor se multiplică în acelaşi timp. se acumulează produşi de catabolism.timpul 25 min.  ritmul de diviziune este inegal. Se pot realiza în două variante: culturi asincrone şi culturi sincrone. Acestea prezintă următoarele particularităţi:  mediul de cultură nu este reînnoit pe timpul cultivării. fiecare cu câte un nucleosom propriu. .  vârsta celulelor bacteriene este diferită. . la început. Culturile asincrone sunt cele în care bacteriile se multiplică în momente diferite. Această corelaţie a fost studiată la Escherichia coli. datorită condiţiilor de mediu fixe. Culturile continue sunt cele în care mediul de cultură este reînnoit permanent cu o anumită rată. se modifică pH-ul.  numărul de generaţii este limitat. . la care timpul de apariţie a unei noi generaţii este de 45 minute. Culturile discontinue sunt cele obţinute într-un mediu de cultură neînnoit.timpul 20 min. – cele două celule fiice. Acestea se referă la acumularea unei proteine iniţiator. o parte din masa bacteriană formată fiind îndepărtată în acelaşi timp din cultură.timpul 0 – informaţia genetică este reprezentată de un singur cromozom bacterian. apoi formarea septului de diviziune. când populaţia bacteriană este tânără şi condiţiile de mediu sunt optime. Culturile obţinute în laborator în mod curent sunt culturi discontinue asincrone.35 – 38 min. – segregarea informaţiei genetice a avut deja loc. .timpul 30 min. . într-un ritm care depinde de condiţiile de mediu. Dinamica procesului de multiplicare bacteriană în culturi Culturile bacteriene sunt de două tipuri: continue şi discontinue. Cercetările ulterioare ale corelaţiei dintre replicarea ADN-ului bacterian şi ritmul de diviziune au scos în evidenţă particularităţi ale acestui fenomen. Aceste culturi se realizează în aparate speciale şi asigură o concentraţe constantă de celule în cultură (după principiul turbidostatului) şi o concentraţie constantă a substanţelor chimice din mediu (după principiul chemostatului). . la început crescând progresiv. . cresc membrana plasmatică şi peretele celular în spaţiul dintre cele două molecule de ADN. – ADN-ul cromozomal este parţial replicat.În procesul de diviziune celulară are loc întâi replicarea ADN-ului. ulterior scăzând datorită îmbătrânirii şi morţii celulelor.timpul 45 min. – începe formarea septului transversal de diviziune. fiind într-un volum fix pe întreaga durată a obţinerii culturii. – are loc separarea celor două celule fiice nou formate. cu aceeaşi rată.timpul 18 min. dar şi la faptul că în general timpul de replicare a cromozomului este fix.  numărul de celule viabile este variabil. – începe migrarea celor doi cromozomi obţinuţi prin replicare către extremităţile celulei. ulterior scăzând. în vase închise. la Escherichia coli durând 20 minute. .  compoziţia chimică a mediului se schimbă pe parcursul formării culturii (substanţele nutritive sunt consumate. fiind mai mare. sunt în situaţia de a se separa. capabilă să declanşeze ciclul de replicare a cromozomului.

faza de început al declinului este aceea în care numărul celulelor viabile începe să scadă ca rezultat al morţii unora dintre celule. faza de creştere logaritmică (exponenţială) este faza în care multiplicarea se realizează cu un ritm constant şi maxim. celulele din această fază se folosesc pentru coloraţii. astfel încât. bogată în ARN. numărul de celule viabile este acelaşi. faza staţionară a creşterii este caracterizată printr-un număr de celule viabile maxim şi constant pentru o perioadă de timp care depinde de specia bacteriană. care determină şi numele fazei. dispariţia lor este compensată de multiplicarea lentă a altor celule. prezintă un metabolism intens). faza de latenţă este scurtă. se întâlnesc mulţi spori. în ansamblu. numele ei vine de la to lag (engl. de creştere bacteriană 0) este cuprinsă între momentul iniţierii culturii şi începerea multiplicării bacteriene. este foarte variabilă ca durată. spiralate. necaracteristice speciei. mai mare decât a celulelor normale. ramificate. celulele au o mărime uniformă. deşi considerată fază de latenţă. faza de accelerare constă în iniţierea multiplicării bacteriene într-un ritm progresiv. potrivite pentru cercetarea de laborator. celulele fiind într-o fază activă de adaptare la noile condiţii de cultivare. datorită condiţiilor de mediu. deoarece intervin procese de autoliză. celulele au afinitate pentru coloranţii acizi. produse de enzime proteolitice endogene. apar forme filamentoase. faza de încetinire este aceea în care ritmul de multiplicare este încetinit. faza de latenţă este de mai lungă durată. faza de declin şi moarte celulară este faza în care se intensifică reducerea numărului de celule viabile şi fenomenele de autoliză bacteriană. Această fază are o durată diferită în funcţie de vârsta inoculului folosit: dacă inoculul provine dintr-o cultură tânără. populaţia bacteriană practic dublându-se la fiecare diviziune. ulterior scade şi densitatea celulară. fără materiale de rezervă. dacă inoculul provine dintr-o cultură mai veche sau aflată în condiţii de mediu total diferite de mediul cel nou. se consideră că în timp ce unele celule bacteriene mor. vacuole şi chiar spori. Această fază corespunde celulelor bacteriene mature.) = a întârzia. cu sinteze proteice intense. este în realitate o fază activă. fiind epuizat treptat şi devenind insuficient. conţin substanţe de rezervă. celulele bacteriene au o morfologie alterată. tipică unei specii date. Acest stadiu corespunde celulelor bacteriene tinere. caracteristice speciei. Unul dintre factorii nutritivi esenţiali din mediul de cultură devine limitant. de la 24 – 48 ore până la săptămâni şi chiar luni de zile. numărul celulelor bacteriene din inoculul iniţial rămâne relativ neschimbat. Spre sfârşitul fazei staţionare încep să apară primele incluzii bacteriene. cu citoplasmă omogenă. - - - - - .Procesul multiplicării bacteriilor în culturi discontinue asincrone evoluează în câteva faze succesive: faza de lag (de latenţă. cu morfologie considerată normală. cresc în dimensiuni. în care celulele se pregătesc pentru multiplicarea ce va urma (îşi refac structurile şi sistemele enzimatice necesare.

numărul maxim de celule care se acumulează este de 200 milioane de celule/ml mediu. În general. Aceasta creează un spaţiu nou. ca rezultat al formării de către celula mamă a unei protuberanţe locale mai mici decât ea. De exemplu. acest timp este mai mic la bacterii decât la macroorganisme. ce limitează acumularea unui număr imens de celule bacteriene. care constă în separarea a două celule asimetrice. Multiplicarea prin înmugurire Înmugurirea reprezintă o modalitate particulară de reproducere.Viteza de multiplicare a celulelor bacteriene se măsoară prin durata unei generaţii şi se numeşte timp de generaţie. întrucât intervin factori de mediu nefavorabili. În condiţii de agitare. Deşi au un potenţial imens de multiplicare. existând bacterii care se multiplică foarte rapid (Bacillus subtilis – 9-10 minute). în condiţii aerobe obişnuite de cultură în laborator. altele mai puţin rapid (Lactobacillus – 100 minute). . cu un timp de generaţie de 20 minute. se poate atinge un număr de 5 miliarde celule/ml. bacteriile nu şi-l realizează în practică. iar altele foarte lent (Mycobacterium tuberculosis – 1600 minute). Un coc cu o greutate de 5x10-13 g. în care vor migra constituenţii noii celule sau în care constituenţii vor fi sintetizaţi de novo (din nou). El este intervalul de timp scurs între două diviziuni succesive. poate determina după 132 de diviziuni formarea unei mase celulare cu greutatea de 6x1027g. care favorizează aerarea şi contactul celulelor cu nutrienţii.

în care masa celulară rămâne constantă. urmată de o creştere numai într-o zonă foarte limitată. de propagare). Apariţia mugurilor poate fi localizată unipolar sau bipolar. Ulterior. sau în vezicule sporale numite sporangi. Prin creşterea acestui disc paralel cu peretele hifei începe formarea peretelui viitorului spor. sub forma unui miceliu. în faza staţionară a creşterii. În prima parte a ciclului celular are loc o creştere activă a masei celulare. Actinomyces. obţinându-se structuri cilindrice. vezicula sporală se rupe şi eliberează sporii formaţi. acoperit de teaca fibroasă.Bacteriile care înmuguresc prezintă o mare diversitate taxonomică şi sunt mai puţin cunoscute. Rhodopseudomonas etc. Sporii se rotunjesc. observată la multe actinomicete. Sporii sunt de tip asexuat. cu formarea unor septuri transversale.. Pasteuria etc. în lanţuri de diferite lungimi. astfel că nici un constituent parental din peretele celular nu e încorporat în mugure. În anumite puncte ale peretelui hifei începe formarea septumului sporal prin depunerea în hifa aeriană a unui disc inelar cu grosime dublă. 2) criteriul de dezvoltare: înmugurirea reprezintă un caz particular de creştere a peretelui celulei parentale prin slăbirea lui localizată. 4) Multiplicarea prin spori Actinomicetele care au un miceliu nesegmentat se reproduc de obicei prin formare de exospori (spori de dispersare. miceliul e supus unei fragmentări multiple. învelişurile celulare sunt integral sintetizate de novo. cum sunt cele din genul Nocardia. pe toată lungimea lor. b) → → 3) criteriul funcţional: mugurele trebuie să reprezinte singurul mod de formare a unei celule noi la specia respectivă. egale. dar aparţin şi genurilor de bacterii care nu sunt prostecate: Nitrobacter. Ele pot fi fototrofe sau chemotrofe. Urmează apoi eliberarea unor celule cilindrice. Primul sept transversal apare aproape de mijlocul hifei şi progresează secvenţial de-a lungul filamentului spre extremităţi. scurte. dispuşi de regulă pe hifele aeriene. cele mai studiate aparţin genurilor de bacterii prostecate: Rhodomicrobium. Fenomenul a fost mai bine studiat la Streptomyces coelicolor. În cazul înmuguririi. 3) Multiplicarea prin fragmentare E o formă de reproducere vegetativă. Formarea unei celule noi de către o bacterie poate fi cu adevărat un proces de înmugurire dacă se îndeplinesc 3 criterii fundamentale: 1) criteriul morfologic: celula nouă trebuie să fie mult mai mică decât celula mamă şi să rămână temporar ca atare (mică) şi după separare. se maturează. cu extremităţile tăiate drept şi care vor începe să crească şi să dea naştere unui miceliu. . care le înveleşte începând cu extremitatea liberă. Învelişul celular este format din peretele hifei. se separă. Unele hife prezintă o teacă externă fibroasă. Diferenţa dintre diviziunea directă (a) şi înmugurire (b): celula mamă a) → → → →→ Materialul peretelui celular e distribuit egal celor două celule fiice. fără creşterea numărului de celule viabile.

caz în care eliberarea de energie este redusă. căile anabolice (anabolismul). unii dintre ei utili pentru om. în această etapă se eliberează aproximativ 1/3 din energia existentă în compuşii respectivi. Caracteristic pentru metabolismul bacterian este reglarea lui perfectă. proteinele până la aminoacizi). Aceşti nutrienţi reprezintă elemente esenţiale pentru viaţa celulei şi se numesc elemente biogene. proces care . Reacţiile catabolice se desfăşoară în trei faze succesive: 1) macromoleculele nutrienţilor sunt degradate până la subunităţile lor de construcţie (ex. putând ajunge la maxim 12. ce reprezintă compuşi intermediari ai căii centrale. reprezentate de secvenţe de reacţii chimice catalizate de enzime. excesul de energie se acumulează în legăturile macroergice ale moleculelor de ATP. căile amfibolice şi căile anaplerotice. .METABOLISMUL BACTERIAN Metabolismul reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice prin intermediul cărora microorganismele preiau din mediu energie şi nutrienţi. care se pierde sub formă de căldură. b) Căile anabolice se desfăşoară în sensul utilizării compuşilor intermediari ai căii centrale în vederea sintezei de constituenţi proprii celulei bacteriene. cu formarea unui număr limitat de molecule mai mici. Metabolismul bacterian se realizează printr-o serie de căi metabolice. cu eliberarea aproximativ a 1% din energia nutrienţilor. . a) Căile catabolice reprezintă ansamblul căilor biochimice prin care se realizează degradarea nutrienţilor preluaţi din mediu. care este apoi înmagazinată în ATP. numărul acestor compuşi intermediari este diferit în funcţie de bacterie. ce reprezintă “acumulatorul universal de energie”. pe care îi folosesc în activităţile lor fundamentale.sinteza de constituenţi celulari. în aerobioză reacţiile evoluează cu metabolizarea completă a compuşilor intermediari până la CO2 şi H2O. Sunt două direcţii fundamentale de evoluţie a acestor căi: • degradarea substanţelor nutritive preluate din mediu. cu eliberare de energie. cu eliberare masivă de energie. • folosirea energiei eliberate în procesele de biosinteză a constituenţilor celulari (cale diametral opusă celei dintâi). astfel încât beneficiul pentru celula bacteriană să fie maxim. ducând la distrugerea ei). 3) cea de a treia fază este diferită în funcţie de natura reacţiilor metabolice. Aceste principii asigură desfăşurarea perfect reglată.producerea de metaboliţi. . 2) moleculele rezultate în prima fază sunt degradate în continuare.producerea de energie. Se cunosc 4 tipuri de căi metabolice: căile catabolice (catabolismul). corelată a activităţii celulare.creşterea celulei şi desfăşurarea normală a activităţilor ei fiziologice. supusă legii economiei şi optimalităţii. cu eliberare treptată de energie (deoarece o eliberare bruscă de energie este dăunătoare celulei bacteriene. Substanţele din mediu sunt folosite în 4 scopuri fundamentale: . Substanţele pot fi folosite ca atare sau sub o formă mai mult sau mai puţin complexă. în anaerobioză reacţiile evoluează după modelul reacţiilor fermentative.

d) Căile anaplerotice sunt cunoscute sub denumirea de căi auxiliare sau de reaprovizionare. lemnul. unii folositori omului. deoarece compuşii intermediari ai căilor centrale sunt în permanenţă îndepărtaţi din celulă. într-o a doua fază. subunităţile constituite în prima fază fiind aşezate într-o ordine riguroasă. pentru că au fost descompuse de către microorganisme şi reintroduse în circuitul elementelor biogene. proteine. parafinele. reziduuri. iar unele bacterii patogene au nevoie de sânge în mediul de cultură). pe de o parte în cursul degradării progresive enzimatice. c) Căile amfibolice sunt reprezentate de căile metabolice centrale. ţiţei. În urma epuizării materialului de la care s-a pornit. Caracterul amfibolic este reprezentat de faptul că la anumite nivele energia eliberată este utilizată la biosinteze. există unele microorganisme care pot utiliza doar un număr limitat de nutrienţi (microorganismele celulozolitice au nevoie absolută de prezenţa celulozei în mediul nutritiv. calea metabolică este frecvent reaprovizionată cu diferite substanţe provenite din alte căi metabolice. Aceste particularităţi explică faptul că. ce se desfăşoară simultan în celula bacteriană. numită diataxie. având o structură simplă. pe substraturi cu fenoli. Pentru buna funcţionare a acestor căi metabolice este necesară o reaprovizionare permanentă cu intermediarii respectivi. nitratbacteriile au nevoie de nitriţi în mediu. prin aprovizionarea cu diverşi compuşi şi permit funcţionarea îndelungată a acestora. chiar şi unele substanţe antibiotice). până la cele mai complexe substanţe organice (se pot dezvolta pe diferite soluţii de acizi: oxalic. pot degrada asfaltul. care îndeplinesc în acelaşi timp două funcţii: de eliberare de energie şi de furnizare a unor precursori necesari biosintezei. catalizate enzimatic. începând cu azotul molecular şi sulful.evoluează în faze succesive. În acelaşi timp. formic. în catabolism. Îşi pot realiza metabolismul folosind numeroase şi diverse surse de substanţe nutritive. Microorganismele îşi realizează activităţile metabolice prin mecanisme similare cu cele implicate în metabolismul organismelor superioare. Plasticitatea metabolismului microorganismelor . adică polimeri uniformi. În cursul proceselor de anabolism se sintetizează macromolecule de depozit. acestea nu s-au acumulat. Căile metabolice auxiliare asigură astfel completarea deficitului căilor metabolice principale. bacteriile sunt cele mai omnivore organisme din natură. formaţi prin legarea unor monomeri în lanţuri de diferite dimensiuni (într-o primă fază monomeri. cu eliberare de energie. masele plastice. sulfuric. iar pe de altă parte prin utilizarea lor în diferite biosinteze ce au loc în celulă. Natura şi diversitatea nutrienţilor folosiţi în metabolismul bacterian Microorganismele prezintă o capacitate unică de degradare a unor substanţe complexe din mediu şi de a sintetiza anumiţi metaboliţi. Particularităţi ale metabolismului bacterian Dacă iniţial se considera greşit că bacteriile. Luate ca grup. cercetările moderne au demonstrat caracterul remarcabil de asemănător al căilor centrale ale metabolismului la toate formele de viaţă. dictată exact de informaţia genetică din genom). iar la alte nivele intermediare se menţine calea catabolică ce duce la degradarea compuşilor intermediari. deşi în natură au fost depuse numeroase produse de uzură şi de excreţie. cauciucul. cadavre. au doar un metabolism rudimentar. Căile catabolice şi cele anabolice se desfăşoară simultan în celula bacteriană.

unic în lumea vie. Metabolismul bacterian deosebit de intens este corelat cu o multiplicare rapidă a microorganismelor. Aceste date sunt numai teoretice. 500 kg de masă bacteriană sintetizează în 24 ore 5–50 tone de proteine. cu producerea unei mari cantităţi de biomasă. deci. celula bacteriană poate opta pentru una dintre căile prin care un anumit substrat poate fi degradat (de exemplu glucoza poate fi degradată prin trei căi metabolice diferite). După Luria şi Stanier. . Potenţialul metabolic al microorganismelor din cei 25 cm superficiali ai solului de pe o suprafaţă de un hectar este echivalent cu acela pentru câteva zeci de mii de oameni. un exemplu dat de UNESCO se referă la această capacitate extraordinară de sinteză a bacteriilor: la bovine un organism de 500 kg fabrică în condiţii normale în 24 ore aproximativ 1/2 kg de proteine. Un gram de bacterii lactice hidrolizează circa 15000 g lactoză/oră. în funcţie de condiţiile de mediu. pentru că în diferite condiţii concrete de mediu se împiedică realizarea acestui uriaş potenţial de replicare. Diversitatea mecanismelor enzimatice şi a produşilor de metabolism Diversitatea căilor metabolice se manifestă în metabolismul bacterian prin existenţa unor căi alternative care pot fi folosite pentru un anumit compus. Unele microorganisme heterotrofe (organotrofe) au capacitatea de a se adapta la utilizarea compuşilor anorganici din mediu. Metabolismul bacterian deosebit de intens. favorizând schimbul intens de substanţe între celule şi mediu. ar exista o regulă conform căreia în natură viteza metabolismului ar fi invers proporţională cu mărimea organismului. Pentru a atinge un asemenea nivel de activitate metabolică. Se adaptează. În acest sens. la tipul şi cantitatea de nutrienţi existenţi în mediu.Bacteriile au capacitatea de a folosi alternativ diferite surse de azot şi de carbon. este urmarea faptului că celula bacteriană prezintă o suprafaţă foarte mare raportată la volumul şi greutatea ei. activitatea respiratorie a unui gram de bacterii aerobe (greutate uscată) este de câteva sute de ori mai intensă decât cea a omului. Astfel. organismul uman ar avea nevoie de mai multe mii de tone de alimente pe oră. Intensitatea deosebită a metabolismului bacterian Metabolismul bacterian se caracterizează printr-o intensitate excepţională în raport cu activităţile omoloage de la organismele superioare. În funcţie de condiţiile de mediu şi cele intracelulare. S-a demonstrat că multe bacterii considerate ca autotrofe (capabile să folosească substanţele anorganice din mediu) pot utiliza uneori substanţele organice cu complexitate diferită din mediu. atunci când substanţele organice lipsesc. în condiţii de mediu favorabile.

Ex. cu rolul de a fixa o anumită substanţă şi de a o transporta.. substanţa transportată suferă o modificare chimică la trecerea prin membrană. dar se realizează cu ajutorul unei proteine transportor (carrier). Azotobacter sp. de la o concentraţie mică la o concentraţie mare. prin acest mecanism se pot transporta: adenina. 2) mecanisme de transport cu participarea unui transportor specific (carrier) – transportorul specific este situat în membrana plasmatică şi este o proteină cu greutate moleculară între 30000 – 50000 daltoni. Proteina transportor are rolul de a mări viteza de difuzie a substanţei în raport cu difuzia pasivă. hexozele (glucoză. Astfel se produce o acumulare de substanţă în celula bacteriană. substanţele liposolubile. Trecerea se realizează de la o concentraţie mare la o concentraţie mică. Este denumită şi “barieră osmotică de permeabilitate”. Principalele mecanisme de transport prin membrana plasmatică bacteriană sunt: 1) difuzia pasivă este un tip de transport nespecific. folosindu-l ca acceptor final de electroni. Prin difuzie pasivă sunt transportate: apa. O2. fructoză).: Bacillus subtilis. acizii graşi. Se poate realiza împotriva gradientului de concentraţie. care se realizează cu consum de energie. Proteina transportor prezintă un situs de legare specific pentru substanţele respective. Mycobacterium tuberculosis. aceste microorganisme au nevoie de oxigen molecular. microalgele. până se produce un echilibru al concentraţiilor de o parte şi de cealaltă a membranei.Transportul substanţelor prin membrana celulei bacteriene Membrana plasmatică reprezintă o barieră care asigură transportul selectiv al substanţelor de la exteriorul la interiorul celulei bacteriene şi invers. reprezintă o trecere lentă a substanţelor de la exteriorul la interiorul celulei bacteriene şi invers. fără consum de energie. Sunt 3 tipuri de astfel de mecanisme: a) difuzia facilitată se desfăşoară fără consum de energie şi este determinată de gradientul de concentraţie. se pot descrie 4 tipuri de microorganisme: • microorganisme strict aerobe. c) translocarea în grup se realizează cu consum de energie şi cu participarea sistemului enzimatic fosfo-transferazic. se realizează de la o concentraţie mare la o concentraţie mică. traversând membrana plasmatică. difuzia se opreşte când concentraţia se egalizează. majoritatea protozoarelor . b) transportul activ este un proces specific. care au ca tip de respiraţie celulară respiraţia aerobă. care poate depăşi de câteva mii de ori cantitatea din mediul extern. astfel că substanţa din interiorul celulei diferă de cea iniţială ce exista în mediu. Tipuri de respiraţie microbiană După comportarea faţă de oxigenul atmosferic. Trecerea este determinată de concentraţie. pentru a se dezvolta. CO2.

. se numesc şi fotoautotrofe. După natura donatorilor de protoni sau electroni. microorganisme anaerobe. NO3-.. Autotrofia este capacitatea de sinteză a tuturor metaboliţilor esenţiali pornind de la substanţe anorganice simple ca sursă de carbon şi azot (CO2. concentraţiile mari de oxigen fiind nocive pentru ele. microorganismele chemotrofe se împart în: . dar pot trăi şi în prezenţa oxigenului molecular. facultativ aerobe. Microorganismele chemotrofe se numesc şi chemosintetizante. care nu se pot dezvolta în prezenţa oxigenului. . Tipuri de nutriţie la microorganisme Criteriile după care se poate caracteriza nutriţia microorganismelor sunt:  natura sursei de carbon şi azot şi capacitatea de sinteză a metaboliţilor esenţiali.microorganisme fotolitotrofe – care folosesc ca donor de protoni sau electroni substanţe anorganice oxidabile (H2O.: Leptospira sp. Streptoccoccus sp. Ex. Thiospirillum sp. se numesc şi chemoheterotrofe. Lactobacillus sp.microorganisme fotoorganotrofe – care folosesc ca donor de protoni sau electroni substanţe organice oxidabile. tipul de respiraţie celulară este diferit. S. H2S. NO2-). Spirochaeta sp. Heterotrofia este capacitatea de a sintetiza metaboliţi esenţiali pornind de la substanţe organice preformate. Fototrofia este capacitatea de a sintetiza metaboliţii esenţiali cu ajutorul energiei luminoase. în funcţie de prezenţa sau absenţa oxigenului (respiraţie anaerobă sau aerobă). ele au nevoie de condiţii de anaerobioză şi ca tip de respiraţie celulară au fermentaţia sau respiraţia anaerobă. H2). . care au în general un metabolism de tip anaerob. Bacteriile heterotrofe se pot dezvolta doar în prezenţa unor substanţe organice. După natura donatorilor de protoni sau electroni. care au nevoie de o cantitate de oxigen mai mică decât în atmosferă pentru a se dezvolta. sunt capabile de chemosinteză. se numesc şi chemoautotrofe. Desulfovibrio sp.: Escherichia coli. Staphylococcus sp. în funcţie de care microorganismele pot avea nutriţie: * autotrofă * heterotrofă  sursa de energie. NH3. este caracteristică microorganismelor fotosintetizante (fototrofe). Ex. care joacă rol de sursă de carbon şi azot.microorganisme chemoorganotrofe – care folosesc ca donor de protoni sau electroni substanţe organice oxidabile. capabile de fotosinteză. Ex. Chemotrofia este capacitatea de a sintetiza metaboliţii esenţiali cu ajutorul energiei chimice înmagazinată în legăturile chimice ale substanţelor.microorganisme chemolitotrofe – care folosesc ca donor de protoni sau electroni substanţe anorganice oxidabile. în funcţie de care microorganismele pot avea nutriţie: * fototrofă * chemotrofă. tipul de respiraţie celulară este o respiraţie cu tendinţă spre fermentaţie.. Saccharomyces cerevisiae microorganisme microaerofile. microorganismele fototrofe se împart în: . se numesc şi fotoheterotrofe....: Clostridium tetani. caz în care prezintă un metabolism aerob.• • • microorganisme strict anaerobe. Sursa de energie este reprezentată în acest caz de energia chimică eliberată din reacţiile de oxido-reducere.

anorg.H2S.H2S.H2) Substanţe organice Exemple Cianobacterii Bacterii sulfuroase roşii şi verzi Bacterii sulfuroase roşii Bacterii nitrificatoare Bacterii sulfoxidante Hidrogenbacterii Majoritatea microorganismelor (bacterii.NH3) Substanţe organice Subst. drojdii. cr. nutriţia microorganismelor poate fi: Nr. anorg.S. mucegaiuri.H2) Substanţe organice Substanţe anorganice (NH3. 1 2 3 4 Tip de nutriţie Fotolitoautotrofă Fotoorganoheterotrofă Chemolitoautotrofă Chemoorganoheterotrofă Sursă de energie Radiaţia luminoasă Radiaţia luminoasă Oxidarea substanţelor anorganice Oxidarea substanţelor organice Sursă de carbon şi azot Subst.S.Pe baza acestor clasificări. (CO2.NH3) Substanţe organice Donator de protoni sau electroni Substanţe anorganice (H2O. protozoare) . (CO2.

. În 1892 Ivanovski confirmă infectivitatea sucului acelular extras din plantele de tutun bolnave. ultrafiltrabil. de oricare dintre organismele cunoscute. care este letală. ca intermediari între bacteriile adevărate şi virusuri. fiind consemnate în China antică (anul 2500 î. marcând diferenţe absolute. În perioada 1881 -1885 Louis Pasteur a pus la punct un vaccin antirabic eficient. Ulterior această metodă a fost abandonată în favoarea scarificării. inactivarea prin căldură. de tipul bacteriilor foarte mici.e. despre variola umană) sau în lucrările lui Aristotel (despre turbare). Primele date referitoare la natura şi caracterele specifice ale unor boli virale sunt foarte vechi. demonstrând multiplicarea agentului infecţios în plantele sănătoase. ci o substanţă moleculară specială solubilă.CURS 5 VIRUSURILE Virusurile reprezintă o categorie specifică de agenţi infecţioşi. nici toxină. foarte multă vreme au fost analizate prin prisma unor caractere evidente: filtrabilitatea. care. parazitismul obligatoriu intracelular. capabilă să se multiplice în celulele gazdă dacă este încorporată în citoplasma acestora. . Din cauza dificultăţilor de observare. Anul 1796 marchează momentul primelor vaccinări antivariolice efectuate de către medicul englez Eduard Jenner în Anglia. deoarece se puteau transmite concomitent şi alţi agenţi patogeni. împiedică apariţia bolii. cultivare şi studiere. reconsiderate astăzi. au dus la concluzia că Beijerink este descoperitorul virusurilor. parazite obligatorii intracelular. deoarece el este primul care a intuit natura lor deosebită de a celorlalţi agenţi patogeni. fapt care explică încadrarea greşită şi absurdă a bacteriilor mici filtrabile. El ajunge la concluzia că agentul patogen nu este nici microorganism. În 1898 Beijerink confirmă multiplicarea şi transmisibilitatea în serie a agentului patogen al mozaicului tutunului. structural şi funcţional. El consideră agentul patogen ca fiind un agent viu. unde variola producea epidemii foarte grave. care ulterior au manifestat simptomele bolii. care sunt absente la toate entităţile aparţinând grupului Procariota. care determinau boli grave la om.n. Recunoaşterea ştiinţifică a virusurilor ca entităţi particulare se datorează lui Andre Lwoff. fundamental diferiţi. Aceste caractere s-au dovedit a nu fi definitorii în raport cu alţi agenţi infecţioşi. care în 1953 şi în 1981 a încercat să stabilească ansamblul caracterelor originale ale lumii virusurilor. În 1886 Mayer a demonstrat transmisibilitatea mozaicului tutunului prin frecarea plantelor sănătoase cu plante bolnave şi inactivarea principiului infecţios prin tratament cu alcool sau prin încălzire la 80°C. administrat la timp la persoanele muşcate de animale turbate. Concluzia a fost că virusurile aparţin unui grup de agenţi infecţioşi ce posedă în comun un număr important de trăsături specifice. dar şi rezistenţa sa îndelungată în frunzele uscate de tutun şi difuzibilitatea lui în agar. descriind deosebirea dintre virus şi non-virus. dimensiunile foarte mici. El a considerat că boala este produsă de un "ferment organizat". El îl numeşte "contagium vivum fluidum". Metoda vaccinării copiilor cu puroi recoltat din leziunile bovinelor s-a extins în Asia. Toate aceste date.

în care sunt implantate formaţiuni de natură glicoproteică.perete celular .Nr. fie ARN. formă facultativă de rezistenţă celula bacteriană cuprinde: . cu rolul de a păstra stabilitatea nucleocapsidei şi de a favoriza fixarea virionului pe celula gazdă. împachetată pentru a forma o structură compactă. fie ADN. neacoperite. Este alcătuită din unităţi morfologice de natură proteică. dispusă helical.capsida virală .flageli . caracteristică virusurilor nude.capsulă . celula bacteriană vegetativă. E alcătuit dintr-un dublu strat lipidic.membrană . pregătit de replicare provirusul . numite capsomere.particula virală matură.vacuole . Spiculele pot fi prismatice alungite (de exemplu hemaglutininele) sau în formă de ciupercă (de exemplu neuraminidazele).genomul viral aflat liber în celula gazdă. crt. lineară sau circulară. numite spicule.ribozomi . cu o greutate moleculară diferită de la un virus la altul. Genomul e reprezentat de o moleculă de acid nucleic. 1 2 DEFINIREA CONCEPTULUI DE VIRUS Caracterele discriminatorii ale virusurilor şi bacteriilor Caracterul VIRUSURI PROCARIOTE Tipul de organizare organizare acelulară organizare celulară de tip procariot celula bacteriană 3 4 Unitatea de virionul structură şi funcţie Stări posibile de virionul .nucleoid .citoplasmă . capabilă de creştere şi replicare sporul bacterian. Acidul nucleic viral determină infecţiozitatea virusurilor. formă în care virusul se găseşte la sfârşitul procesului de replicare în celula gazdă şi este eliberat în mediul exterior virusul vegetativ . Genomul viral poartă informaţia genetică necesară pentru propria replicare şi pentru devierea metabolismului celulei gazdă în sensul sintezei de constituenţi virali.constituenţi accesorii: peplosul Genomul şi capsida alcătuiesc împreună nucleocapsida. infecţioasă. cu nivel complex de organizare.genomul viral integrat în genomul celulei gazdă virionul cuprinde: Structura .genomul viral . existenţă completă.constituenţi esenţiali internă .incluzii .spori . Peplosul este un înveliş extern prezent la virusurile acoperite. Capsida este învelişul proteic ce acoperă şi protejează genomul viral. Molecula de acid nucleic este monocatenară sau bicatenară.

virusurile nu au glucide şi lipide.ARN în citoplasmă (ribozomal. de transfer.fie ARN (la ribovirusuri) . dar numărul este limitat şi fix. neputând să îşi sintetizeze constituenţii.virusurile sunt lipsite de echipament enzimatic. uneori sunt prezente în învelişul extern. funcţie de importanţa proteinei respective pentru celula bacteriană. randamentul sintezei de proteine fiind inegal.icosaedrică .bacteriile au în mod constant un echipament enzimatic cu grad diferit de complexitate. într-un mod unic. virusurile complexe au în capsidă mai multe tipuri diferite de molecule proteice.virusurile mici au în structura capsidei un număr fix de molecule proteice de acelaşi fel. rolul proteinelor virale este structural şi în mod excepţional enzimatic. provenind de la celula gazdă în care s-au replicat. Uneori virusurile prezintă enzime cu rol în replicarea genomului viral. 3-4 mii de proteine diferite. .fie ADN (la dezoxiribovirusuri) .acizii nucleici .glucidele şi lipidele . O consecinţă a numărului fix de proteine este dispunerea lor simetrică în capsidă.glucidele şi lipidele sunt prezente în mod constant în structura bacteriilor . să producă energie şi să utilizeze resursele mediului. deoarece peplosul nu este codificat de genomul viral .bacteriile au un potenţial de aprox. este mai complex la bacteriile autotrofe.binară (mixtă) lipseşte o simetrie moleculară 6 Compoziţia chimică . .5 Simetria la nivel molecular simetrie constantă a aranjării moleculelor proteice în capsidă: . cu excepţia unor proteine glicolizate.ADN în genomul bacterian . Numărul lor este variabil. .proteinele .helicală . în favorizarea pătrunderii virusului în celulă sau a eliberării din celula gazdă.echipamentul enzimatic . se simplifică la cele heterotrofe şi la bacteriile parazite obligatoriu intracelular . în funcţie de nutriţia bacteriilor. nu se pot cultiva pe medii acelulare. cu rol structural sau enzimatic. mesager) .

au capacitatea de a sintetiza proprii constituenţi. asamblarea particulelor). Bacteriile nu utilizează sistemele enzimatice ale gazdei. nu au capacitatea de a creşte şi de a se divide. de a creşte până la un punct critic urmat de diviziune. La bacterii parazitismul nu este absolut. 10 Multiplicarea virusurilor Bacteriile se multiplică prin diviziune directă. 8 9 Utilizarea sistemelor structurale şi biochimice ale gazdei în cursul parazitismului intracelular Parazitismul absolut Virusurile utilizează sistemele enzimatice. nu fac sinteza independentă a constituenţilor proprii. fragmentare. Multiplicarea bacteriilor e independentă. prin spori. pornind exclusiv de la genomul viral. Pentru virusuri este constant şi obligatoriu. sinteza componentelor virale. pornind de la ansamblul integrat al constituenţilor celulari. Multiplicarea virusurilor se realizează prin replicare virală (replicarea informaţiei genetice virale. Competiţia dintre virus şi celula gazdă are loc la nivelul diataxiei (producerea de constituenţi): diataxia celulară este blocată sau diminuată sub acţiunea unor constituenţi proteici virali din capsidă sau peplos. metabolismul celular suferă modificări esenţiale. . deoarece metaboliţii esenţiali celulari sunt necesari în sinteza de constituenţi virali. fiind deviat în sensul sintezei constituenţilor virali. Bacteriile au un metabolism energetic propriu. ARN de transfer şi ribozomii gazdei. ci pe cele proprii. înmugurire. iar diataxia virală este activă.7 Proprietăţile biologice Virusurile nu au capacitatea de a produce energie cu potenţial înalt (ATP). În celulele infectate cu virusuri. chiar şi când sunt parazite intracelular. Se reproduc obligatoriu în celula gazdă vie. Procesele de sinteză celulară continuă cel puţin un timp. adusă de genomul viral în celulă. pornind de la informaţia genetică străină.

particulă virală matură.300 μm. Dimensiunile virusurilor sunt submicroscopice.MORFOLOGIA VIRUSURILOR Descrierea morfologică şi dimensiunile unui virus se raportează la virion. din Familia Rhabdoviridae) .virioni de formă cilindrică alungită. Bacteriofagii cei mai mari ating 200 μm.30 μm.virioni de formă paralelipipedică (poxvirusurile) . 240 . herpesvirusurile) . de exemplu virusul poliomielitei din Familia Picornaviridae) sau sferoidală (virusurile gripale. unitate integrată de structură şi funcţie. adică de bastonaş rigid (VMT) sau flexibil (bacteriofagii filamentoşi) .virioni în formă de cireaşă cu coadă sau mormoloc (bacteriofagii T par). adenovirusurile. Cele mai mari au dimensiuni apropiate de cele ale bacteriilor foarte mici. iar cele mai mici au dimensiuni apropiate de cele ale ribozomilor. de 25 . Din punct de vedere morfologic se disting mai multe tipuri de virioni: .virioni de formă sferică (izodiametrică.virioni cu formă de cartuş (virusul rabic. .

care funcţionează ca ARNm şi este tradus în proteine fără o transcriere prealabilă sau negativă. Avantajul genomului segmentat constă în aceea că mesajele genetice mai mici sunt mai uşor replicate şi transmise în celula eucariotă animală sau vegetală. Una dintre particularităţile virusurilor este aceea că fac economie de informaţie genetică. care suplinesc deficienţele virusului principal. paragripale. VMT). Structura genomului este variată: o monocatenară sau dublu catenară o lineară sau circulară o genom segmentat. fiind o adaptare la celula eucariotă animală sau vegetală.MODELUL GENERAL DE STRUCTURĂ VIRALĂ Virionii posedă doi constituenţi esenţiali şi definitorii: genomul şi capsida. Unele virusuri au informaţia genetică sub formă de segmente multiple încapsidate într-o capsidă comună sau în capside diferite. Genomul viral este reprezentat de o moleculă de acid nucleic. virusurile pot utiliza unele proteine din celula gazdă pentru efectuarea unor funcţii virale. Aceeaşi informaţie genică poate fi folosită în mai multe . În virion genomul ribovirusurilor este asociat cu nucleoproteine şi cu proteine de replicare. care nu este tradus direct. facilitând procesul de replicare virală. Unele polipeptide capsidale îndeplinesc în acelaşi timp funcţii structurale şi funcţii de reglare în procesul de replicare virală. Segmentarea genomului viral reprezintă un avantaj pentru supravieţuirea virusurilor în natură. caz în care infecţia se poate produce numai când în organismul gazdă pătrund toate capsidele ce poartă informaţia genetică necesară replicării virale. Genomul viral dublu catenar poate fi linear sau circular închis. putând fi traduse simultan. animale şi plante sunt ribovirusuri. Numai reovirusurile au genom ARN dublu catenar. virusul rujeolic. papovavirusurile). adenovirusurile). care alcătuiesc împreună nucleocapsida virusurilor nude.  ARN. asociate cu cele defective. ci este transcris mai întâi în ARNm. determinând o sinteză în exces de capsomere. Această economie este necesară datorită dimensiunilor mici ale virusurilor şi se realizează pe mai multe căi: la virusurile mici capsida virală este formată dintr-un singur tip de proteine dispuse simetric. poxvirusurile. herpesvirusurile. Genomul dezoxiribovirusurilor este complexat cu proteine atât în starea împachetată în virion. La virusurile infecţioase pentru celulele animale informaţia genetică are caracter discontinuu. poliovirusul. ADN sau ARN:  ADN. Majoritatea virusurilor infecţioase pentru om. virusurile cu un genom defectiv (care nu au în structura genomului lor genele necesare pentru codificarea proteinelor din capsidă) utilizează informaţie genetică furnizată de alte virusuri (virusuri helper). dar se disociază de nucleopreoteine când ajunge în citoplasma celulei gazdă. a căror sinteză este asigurată de o genă sau de puţine gene. fără înveliş extern (poliovirusul. pentru dezoxiribovirusuri (adenovirusurile. Majoritatea ribovirusurilor au ca genom o moleculă de ARN monocatenar de polaritate pozitivă. în aceeaşi capsidă sau capside diferite. virusul rabic. cât şi ca genom liber în citoplasma celulei gazdă. reovirusurile. cu diferite grade de supraspiralizare şi de condensare. pentru ribovirusuri (virusurile gripale. ca şi a gazdelor lor.

de formă prismatică sau de buton. de a determina spectrul de gazdă a virusului prin specificitatea interacţiunii capsidei virale cu receptorii specifici complementari prezenţi pe suprafaţa celulei gazdă. În funcţie de dispunerea capsomerelor. codificate de genomul viral. pentru asamblarea şi eliberarea din celula gazdă a virionilor nou formaţi. La nivelul peplosului se găsesc formaţiuni de natură glicoproteică. Capsida virală este un înveliş proteic. Rolul capsidei virale este acela de a proteja materialul genetic viral de degradarea produsă de nucleazele celulare. Învelişul extern (peplosul) este derivat din membrana celulară când virusul părăseşte prin înmugurire celula gazdă în care s-a replicat. capsomerele sunt alcătuite din mai multe tipuri de proteine (sunt oligomere). caracteristică virusurilor "acoperite". alcătuită din mai multe unităţi structurale. reprezentând atât unitatea morfologică. de a contribui la fixarea şi pătrunderea virusului în celula gazdă. asigurând stabilitatea nucleocapsidei. sunt hexamere). pentru sinteza proteinelor structurale şi de reglare. glicolizarea fiind efectuată de celula gazdă în timpul parcurgerii drumului intracelular de la locul de sinteză până la suprafaţa celulei de către proteina virală. Învelişul extern consolidează funcţiile capsidei. mixtă (binară). Proteina din componenţa spiculelor este de natură cert virală. Este o structură accesorie. sunt pentamere) sau hexoni (conţin 6 unităţi de structură. Genomul viral asigură potenţialul de variabilitate a virusurilor şi infecţiozitatea acestora. . în funcţie de celulele în care s-a replicat virusul. care este alcătuită dintr-un lanţ polipeptidic sau un agregat de catene polipeptidice identice sau diferite. Lipidele din învelişul extern sunt diferite. Capsida virală conţine determinanţi antigenici responsabili de producerea răspunsului imun în organismele infectate. La virusurile cu simetrie helicală capsomerele sunt formate dintr-un singur polipeptid (sunt monomere). iar spiculele favorizează faza de adsorbţie a virusurilor pe celula gazdă şi pătrunderea acestora în celulă. cu producerea a două sau mai multe polipeptide sub controlul aceluiaşi determinant genetic. cu o structură diferenţiată în funcţie de tipul de virus.cadre de citire (citire defazată. Genomul viral conţine informaţia genetică necesară desfăşurării ciclului de replicare în celula gazdă sensibilă: pentru replicarea genomului. Unitatea structurală a capsidei este capsomera. cât şi unitatea structurală a capsidei. care are o altă semnificaţie genică) în procesul de translaţie. virusurile prezintă trei tipuri de simetrie: helicală (helicoidală). în care sunt implantate proteine proprii celulei gazdă şi proteine specific virale. Capsomerele pot fi pentoni (conţin 5 subunităţi de structură. Capsomerele sunt cele mai mici unităţi structurale vizibile la microscopul electronic. În structura peplosului intră un dublu strat fosfolipidic provenit din membrana celulară. numite spicule. La virusurile cu simetrie icosaedrică. pentru devierea metabolismului celulei gazdă în sensul de constituenţi virali. icosaedrică. ele reprezentând numai unitatea morfologică a capsidei. Semnificaţia biologică a capsidei şi a peplosului Capsida virală este o structură ce protejează genomul viral şi participă la infectarea celulei gazdă. care sunt codificate de genomul viral.

Această comportare corespunde parazitismului absolut pe care virusurile îl exercită asupra celulei gazdă. ele având rol în replicarea genomului viral. rolul lor este de a menţine genomul viral în formă condensată.dependentă realizează sinteza de ARN pe matriţă de ARN. ARNt). este determinat de complementaritatea geometrică şi electrostatică între structurile de pe suprafaţa virusurilor şi receptorii specifici de virus de pe suprafaţa celulelor. ♦ proteine interne. eficienţa procesului fiind dependentă de numărul de virioni din suspensia virală. MULTIPLICAREA VIRUSURILOR Multiplicarea virusurilor (replicarea virală) are loc exclusiv în celula gazdă vie.dependentă prezentă la virusurile ARN oncogene (HIV. Cea mai mare specificitate de fixare există între bacteriofag şi bacterie. Replicarea virusurilor este rezultatul activităţilor celulei infectate.  reverstranscriptaza este o ADN polimerază ARN . . datorat diferitelor grade de specificitate a fixării virusului pe celula gazdă. pe care îl foloseşte pentru propriile biosinteze.În componenţa virusurilor intră 3 tipuri de proteine: ♦ proteinele capsidale. alcătuind împreună cu acidul nucleic viral corpul central (nucleoidul viral). localizată la nivelul spiculelor din învelişul extern. favorizând infecţia virală. la altele sunt diferite. la cele mai multe virusuri ele sunt identice. care recunosc aceste structuri. polizaharide) şi dispozitivul celular de biosinteză (ribozomi.  neuraminidaza virusului gripal. pe care le infectează. prezente la unele virusuri animale. sisteme generatoare de energie. reversibil. Fixarea ireversibilă a virusurilor pe celulă este un proces ireversibil. Virusurile animale prezintă citotropism pentru anumite tipuri de celule. Replicarea decurge într-o serie de etape succesive: Adsorbţia şi fixarea reversibilă a virusurilor pe celulă este o consecinţă a ciocnirilor întâmplătoare între virusuri şi celulă. care urmează programul genetic adus de virus. ♦ proteine cu rol enzimatic. baze nucleice. existenţa acestor enzime nu infirmă faptul că virusurile nu au echipament enzimatic de biosinteză. cea mai mică între virusul vegetal şi celula vegetală (aceasta nu are receptori pentru virus). degradează mucoproteinele şi receptorii celulari de la nivelul căilor respiratorii ale animalelor. Virusul invadant introduce în celula gazdă informaţia specifică a genomului său şi deviază metabolismul celulei. situate în interiorul nucleocapsidei virale. retrovirusuri). cu greutate moleculară de 12 .110 kdal. Este determinată de atracţia ionică. care le furnizează materialul de construcţie (aminoacizi. Exemple:  ARN-polimeraza poxvirusurilor şi a virusului gripal este o transcriptază ce sintetizează ARN pe matriţă de ADN. proces nespecific.  ARN-polimerază ARN .

membrana refăcându-se după desprinderea virusurilor cu peplos. . Decapsidarea şi eclipsa reprezintă eliberarea genomului viral de învelişul proteic. Endocitoza este un proces similar pinocitozei. această fază durează mai mult decât la cele care se replică direct în citoplasmă. Migrarea intracelulară până la locul de replicare se poate face direct (transmembranar) sau indirect prin structuri canaliculare preformate. virusurile vegetale pătrund prind leziunile mecanice ale peretelui celular. Morfogeneza virală se realizează prin autoasamblarea componentelor virale sau prin depunerea simetrică a acestora pe suprafaţa unor proteine de morfogeneză. Învelişul extern viral poartă constituenţi ai membranei celulare. Ele sunt proteine de reglare. deoarece vor constitui viitoarele virusuri mature.Pătrunderea virusurilor în celulă se face diferit: virusurile animale pătrund integral prin endocitoză (viropexie) sau fuziune. Eliberarea prin înmugurire (lentă) este caracteristică virusurilor învelite. Eliberarea explozivă este caracteristică în special celulelor bacteriene infectate cu bacteriofagi şi duce la liza celulelor în momentul eliberării virusurilor progene. de morfogeneză (eşafodaj) şi proteine care facilitează eliberarea virusurilor din celulă. Capsomerele sunt dezintegrate şi trec în rezerva celulară. nu de la cele parentale. Sinteza proteinelor timpurii se realizează pornind de la genomurile virale infectante (iniţiale).6 muguri în acelaşi timp. Sinteza proteinelor tardive se realizează pornind de la genomurile progene. enzimatice (cu rol în replicarea genomului) şi proteine de matrice (care delimitează matricea în care va avea loc replicarea acidului nucleic viral şi morfogeneza virală). Replicarea genomului viral este o etapă complexă. Se pot forma 5 . de reglare. sub controlul genelor precoce din genomul viral. În această fază virusul nu se poate evidenţia la microscopul electronic. ele sunt proteine structurale. iar genomul viral eliberat de capsidă reprezintă virusul vegetativ. bacteriofagii îşi injectează genomul în interiorul celulei bacteriene. pentru ca acesta să se poată replica. în funcţie de structura genomului viral. Eliberarea virusurilor din celulă este lentă sau explozivă. În urma acestei faze rezultă mii de genomuri virale progene. Se sintetizează în număr mare. La virusurile care se replică în nucleu. celula gazdă fiind menţinută în stare viabilă până se eliberează toţi virionii formaţi.

.

Solul ca mediu natural pentru microorganisme Solul este considerat ca un complex de substanţe (surse de nutrienţi şi energie pentru unele organisme). e alcătuit din: . provenite din litieră. şisturi argiloase. Faza solidă a solului. organisme şi microorganisme. Factorii de mediu care influenţează numărul. de aceea solul este o colecţie de microhabitate aerobe şi anaerobe. bazalt). comunităţilor sau sistemelor de microorganisme (complexul de microorganisme şi asocierea speciilor cu componentele abiotice ale mediului). care reprezintă aproximativ 1/2 din volumul acestuia. rădăcini.aerarea nu este uniformă în sol.substanţe minerale: roci vulcanice (granit. Faza gazoasă corespunde aerului prezent în porii liberi din sol şi are faţă de aerul atmosferic mai mult CO2 şi mai puţin O2. lichidă şi gazoasă. activitatea şi natura microorganismelor din sol sunt: . .apa şi umiditatea asigurată de aceasta.substanţe organice: resturi organice neanimate. lemn. Fungii sunt mai rezistenţi la uscăciune (de aceea unele boli fungice sunt limitate la anumite regiuni). . MICROORGANISMELE ÎN HABITATELE LOR NATURALE Cele mai multe cunoştinţe referitoare la activitatea microorganismelor în natură au fost deduse din studierea lor în condiţii de laborator. marnă. care conţine diferite substanţe organice sau minerale dizolvate ori în suspensie (soluţia solului). Faza lichidă e reprezentată de apa din porii solului şi de pe suprafaţa particulelor de sol. calcare). El este rezultatul dezagregării rocilor sub acţiunea factorilor fizici. . Ulterior au fost efectuate studii în mediile naturale cu metode progresiv perfecţionate. insolubilă sau sunt adsorbite pe diferite substraturi. chimici şi biologici. dar şi asupra populaţiilor. roci metamorfice (şisturi cristaline).CURS 6 ECOLOGIA MICROORGANISMELOR. solurile foarte uscate şi cele foarte umede limitează dezvoltarea microorganismelor. dar şi impactul mediului asupra lor). Diferitele substanţe cu rol de nutrienţi se găsesc în stare solubilă. Înţelegerea proceselor realizate de microorganisme în natură implică efectuarea de studii asupra microorganismelor aparţinând unei singure specii (efectul acesteia asupra mediului înconjurător. Bacteriile devin inactive când solul argilos conţine mai puţin de 12% apă. dar şi fragmente aflate în diferite grade de descompunere. descris ca un sistem dinamic cu trei faze: solidă. roci sedimentare (gresie.

Ele au un rol complex în formarea structurii solului. Microorganismele din sol sunt capabile să supravieţuiască unor condiţii extrem de variabile de temperatură. de concentraţii de sare şi de oxigen. Aceştia pot fi pori fini (cu diametrul mai mic de 0. care au un rol esenţial în aeroreglare. jucând un rol activ în fertilitatea solului. sau prin sinteza de substanţe care stimulează mecanismele de apărare naturală ale plantei şi măresc rezistenţa la patogeni. protozoare). CO2. Frecvenţa microorganismelor în sol scade cu adâncimea. care reţin apa inaccesibilă plantelor. datorită faptului că substanţele nutritive din sol sunt limitate.2µm). microfungi. actinomicete. a umidităţii. Astfel de microorganisme pot fi utilizate ca biofertilizatori. Micropopulaţiile din sol sunt alcătuite din bacterii (eubacterii. aceste microorganisme sunt considerate fitostimulatori. prezentând variaţii diurne şi sezoniere. umiditate. Alte microorganisme sintetizează şi eliberează în sol substanţe de tipul vitaminelor. Microbiota din sol Solul constituie un habitat favorabil dezvoltării microorganismelor (bacterii. care îmbunătăţesc sănătatea plantelor şi productivitatea. Există în sol şi microorganisme dăunătoare pentru plante. Fungii din micorize cresc disponibilitatea nutrienţilor minerali pentru plante. Habitatul microorganismelor este reprezentat de porii solului. cianobacterii). cele mai multe se găsesc în stratul de suprafaţă. alge. pe care le infectează prin rădăcini. pori mijlocii (cu un diametru între 0.8 – 8. Faţă de aceşti agenţi patogeni. resurse nutritive şi de energie. contribuind la în stabilizarea structurii solului. care se găsesc aici în număr mare. adâncimea solului influenţează densitatea microorganismelor prin variaţia concentraţiei de O2. condiţionat în esenţă de capacitatea lor de a produce polizaharide sau alte materiale aderente.5 şi este influenţat de activitatea microorganismelor din sol (de exemplu degradarea litierei poate determina un pH acid). pH-ul solului este cuprins între 4. datorită razelor solare. microorganismele autohtone (considerate biopesticide) au de obicei acţiune antagonistă. care se manifestă prin competiţia pentru nutrienţi. Bacteriile fixatoare de azot măresc cantitatea de nutrienţi din sol. alge şi protozoare.2 – 10µm). Winogradski (1949) a propus împărţirea microorganismelor din sol în două categorii: . ca rezultat al implicării lor în ciclul nutrienţilor necesari pentru creşterea plantelor. Unele microorganisme din sol sunt responsabile de descompunerea materiei organice ajunse în sol şi în reciclarea nutrienţilor. a nutrienţilor. Multe dintre microorganismele din sol nu sunt fiziologic active la un moment dat. fungi. pH.- - temperatura este variabilă în straturile de la suprafaţa solului. Microorganismele din sol intervin în aproape toate reacţiile chimice care au loc la acest nivel. prin producerea de substanţe inhibitoare ca metaboliţi secundari sau enzime extracelulare. care înmagazinează apa disponibilă organismelor vii sau pori mari (cu diametrul mai mare de 50µm).

condiţii de supravieţuire). Desulfovibrio). în solubilizarea compuşilor organici şi anorganici. În sol se găsesc bacterii implicate în circulaţia carbonului. intermitentă. dezvoltându-se luxuriant dacă se adăugă substanţe organice exogene. Cellulomonas. Mycobacterium. Achromobacter. bacteriile se găsesc sub formă de microcolonii pe diferite resturi vegetale. care ajung în sol odată cu ţesuturile animale sau vegetale infectate şi care nu găsesc aici decât condiţii de supravieţuire temporară. Micrococcus. ajungând până la 1010 celule prin determinarea numărului total de celule (vii şi moarte). deoarece nici un mediu de cultură nu poate satisface enorma diversitate a exigenţelor lor nutriţionale (Mihăescu. după epuizarea cărora numărul lor scade brusc. Sarcina. Flavobacterium. care au o activitate periodică. inaccesibili plantelor. Cele două categorii de microorganisme nu pot fi însă cert separate. Streptococcus. Prin polizaharidele extracelulare participă la agregarea particulelor de sol şi la formarea humusului. Ele nu sunt capabile să degradeze substanţe complexe din sol. Azotobacter. Ele cresc lent. în timp ce alţii susţin că ele ar fi microorganisme heterotrofe autohtone. Unii cercetători susţin că microorganismele zimogene provin de la exterior odată cu resturile organice ajunse în sol. fiind perfect adaptate la viaţa din solul lipsit de procese de fermentaţie sau putrefacţie a materiei organice. Rhizobium). Nu prezintă fluctuaţii numerice semnificative şi nu depind de surse exogene de nutrienţi. constante. În mod obişnuit sunt puţin numeroase. adsorbite pe argile şi pe humus.microorganisme autohtone (permanente. modalitate de nutriţie. Bacteriile din sol participă la procesele de mineralizare. fosforului (Bacillus megaterium).microorganisme zimogene (temporare sau de fermentaţie). dezvoltându-se pe substanţe organice uşor utilizabile. esenţiale pentru nutriţia plantelor şi asigurarea fertilităţii solului. Brevibacterium. Tehnicile de apreciere a numărului de bacterii din sol prin cultivare în laborator reflectă în general numai 1 – 10% din situaţia reală. . fierului (Gallionella. - . De cele mai multe ori. Chromobacterium. 2000). nu de multiplicare. azotului (Nitrosomonas. care sunt numeroase şi caracteristice unui anumit tip de sol. indigene). Agrobacterium. care sunt permanent prezente în sol în stare latentă. provenite de la exterior. Arthrobacter. relativ constante în toate solurile: Acinetobacter. mai numeroase şi mai diverse microorganisme din sol (ca formă. Xanthomonas. Aceştia din urmă consideră că microorganisme alohtone sunt numai cele patogene pentru plante. Siderocapsa). sulfului (Thiobacillus thiooxidans. Alcaligenes. La acestea se adaugă microorganisme heterotrofe. Pseudomonas. animale şi om. Staphylococcus. Valorile medii determinate prin diverse metode ar fi de 10 6–109 celule/g sol uscat prin tehnica de cultivare a celulelor viabile. Bacillus. Bacteriile prezintă un pleomorfism accentuat faţă de morfologia descrisă drept clasică. Clostridium. Predomină bacteriile Gram negative. Bacteriile sunt cele mai mici. Nitrobacter. cu faze de activitate şi de repaus. bacterii implicate în formarea şi degradarea humusului. Corynebacterium.

Se apreciază că numărul unităţilor fungice variază între 20. contribuind într-o mare măsură la echilibrul microbian al solului. dar numărul lor este mai mic decât cel al bacteriilor. umiditate. Când nutrienţii lipsesc. parafinele. Oxytricha. Sunt microorganisme libere sau asociate cu rădăcinile plantelor. Degradează o gamă largă de substanţe organice (proteine. Oscillatoria. Chaetomium. corelat cu capacitatea lor de a ingera şi distruge o serie de bacterii. Cele mai răspândite protozoare din sol fac parte din clasa Sarcodina (Acanthamoeba. Nodularia. Amoeba. Cladosporium. Protozoarele din microbiota permanentă sunt prezente mai ales la suprafaţa solului umed şi în stratul superficial (până la 15 cm). altele au nutriţie de tip animal. Degradează celuloza (Streptomyces violaceus. Actinoplanes. utilizând surse de carbon simple sau complexe (glucide. Cele mai frecvente specii aparţin genurilor: Actinomyces. iluminat al solului. dar ca biomasă sunt mai importante decât bacteriile. peptonele).Actinomicetele sunt în număr de 105 – 108 celule/g sol şi sunt prezente în sol de regulă sub formă de spori. Nuclearia). desfăşurat în mai multe etape. Streptomyces. Pleurococcus. mai frecvent întâlnite în sol sunt cele din genurile: Anabaena. trec în stare de latenţă. adaptate să trăiască pe substraturi cu un conţinut relativ mare de substanţă bogată în energie şi conţinut redus de azot mineral. Pot prezenta fluctuaţii mari de la o zi la alta. acizi organici. printr-un proces mai lent decât cel bacterian. Unele ciuperci sintetizează antibiotice active asupra bacteriilor. fungii din sol aparţin la peste 600 de specii. Vorticella). Chrococcus. Aspergillus. Plectonema. alge sau chiar protozoare). Scytonema. Phormidium. Pythium. Calothrix. kanamicină. foarte frecvenţi sunt cei din genurile: Mucor. transformând compuşi organici simpli. lignina. în funcţie de temperatură. Unele dintre ele sunt fitopatogene. Activitatea lor e puţin semnificativă pentru transformările biochimice din sol. Protozoarele au rol în menţinerea echilibrului biologic al solului. Fungi Imperfecti. clasa Flagellata (fitomastigofore şi zoomastigofore) şi din clasa Ciliata (Balantidium. Unele specii sunt specifice pentru sol (de exemplu Chlorococcus humicola). Unele protozoare utilizează compuşi organici solubili.000.0. Nostoc. fenolii.000/g sol. Alte ciuperci sunt patogene pentru plante. fiind mai numeroase în straturile de la suprafaţa solului. Se dezvoltă lent. Cianobacteriile se dezvoltă în stratul superior. din clasele Phycomycetes. celuloză. Preferă mediile neutre sau acide. Actinomicetele se caracterizează printr-o rezistenţă deosebită la uscăciune. Colpidium. Dintre cianobacterii. După unii autori. chiar şi substanţe toxice sau cancerigene. Rhizopus. contribuie la formarea humusului şi produc o gamă largă de substanţe antibiotice (streptomicină. Ascomycetes. chitina. Streptomyces cellulosae). Sunt filamentoase. Ulothrix). hidrocarburi alifatice. chemoorganotrof. preferă solurile bogate în substanţe organice. datorită creşterii hifale. Chlamydomonas. esenţiali pentru fertilitatea solului. nu se dezvoltă dacă pH-ul scade sub 5.000 – 3. heterotrof. micostatină).000 şi 1. ingerând materie organică complexă (bacterii. aminoacizii. Algele sunt abundente în habitatele umede şi iluminate de la suprafaţa solului şi până la adâncimea de câţiva centimetri.000. Penicillium. Se pot dezvolta şi la întuneric.000/g de sol. . disponibilitatea nutrienţilor. Morchella. lignină). Actinomicetele au rol în mineralizarea compuşilor rezistenţi la acţiunea bacteriilor şi fungilor (chitina). Dezvoltarea intensă a algelor pe suprafaţa solului umed îl îmbogăţeşte în materie organică rezultată prin fotosinteză. polizaharide. Fusarium. Fungii reprezintă o parte importantă din biomasa microbiană din sol. Alternaria. Ciupercile sunt microorganisme cu metabolism predominant aerob. ciupercilor. Nocardia. Numărul lor variază între 10. Algele verzi sunt mai frecvente în solurile acide (Chlorella.

Zona de interacţiune între rădăcinile plantelor şi sol este reprezentată de rizosferă. Rizosfera este definită cu ambiguitate, drept regiunea din sol care conţine rădăcinile unei plante şi microorganismele care le însoţesc. Rizosfera se poate extinde cu 2 cm de la suprafaţa rădăcinii în teritoriul bogat în nutrienţi (aminoacizi, glucide, vitamine) pentru care competiţionează microorganismele permanente din sol. Limitele rizosferei depind de cantitatea de substanţe exudate din rădăcini, de proprietăţile fizice şi chimice ale solului, care influenţează numărul şi natura microorganismelor. Rizosfera este o regiune periradiculară care conţine un gradient de microorganisme şi de activităţi mai importante în solul adiacent sistemului radicular, diminuând progresiv pe măsură ce distanţa faţă de acesta creşte. În rizosferă are loc o intensă activitate microbiană, care influenţează creşterea plantelor. Frecvent bacteriile de pe rădăcinile plantelor sunt asociate cu hifele fungilor. Rădăcinile plantelor eliberează un exudat cu o compoziţie complexă, cu efect stimulator, descris sub denumirea de efect de rizosferă. Cele mai frecvente substanţe din exudat sunt glucidele (glucoză, fructoză, xiloză, maltoză, rafinoză, arabinoză, zaharoză), aminoacizii (alanină, acid aspartic, glicocol, leucină, valină, serină, fenilalanină, cisteină, metionină, lizină, triptofan, treonină), acizii organici (acetic, propionic, butiric, oxalic, citric, tartric, fumaric, glicolic, malic, succinic), vitaminele (biotină, tiamină, niacină, acid pantotenic, piridoxină, mezoinositol), factorii de creştere (auxine). Prezenţa microorganismelor stimulează producerea de exudate. Rizosfera stimulează multiplicarea bacteriilor şi fungilor. Bacteriile din rizosferă sunt reprezentate predominant de bacili Gram negativi şi de un număr mic de coci, bacili şi bacterii pleomorfe Gram pozitive. Numărul bacteriilor din rizosferă este estimat la 5x106 – 1x109 celule/g sol. Microorganismele exercită asupra plantelor numeroase efecte, unele benefice, altele negative. Diferitele grupe de microorganisme din sol produc variate procese biochimice, care au o influenţă directă asupra productivităţii şi dezvoltării plantelor. Microorganismele facilitează absorbţia nutrienţilor din sol, mai ales atunci când aceştia sunt factori limitanţi pentru creştere. Desfăşoară permanent o acţiune de reciclare şi solubilizare a nutrienţilor minerali. În ceea ce priveşte activitatea biochimică a bacteriilor din sol, pot fi descrise următoarele procese biochimice: - descompunerea aerobă şi anaerobă a celulozei, de către bacterii celulozolitice; - descompunerea aerobă şi anaerobă a substanţelor proteice şi a altor compuşi organici azotoşi este realizată de bacterii şi ciuperci din sol; se realizează de către bacteriile nitrificatoare (nitribacterii şi nitratbacterii); - reducerea azotaţilor la azot molecular este realizată de către bacterii denitrificatoare şi are un efect negativ asupra plantelor, deoarece azotul asimilabil se transformă în azot atmosferic inaccesibil plantelor; pentru evitarea acestui proces solul trebuie bine lucrat; - fixarea azotului atmosferic este produsă de bacteriile fixatoare de azot,care folosesc drept sursă de carbon substanţe organice fără azot, fixând azotul din atmosferă şi utilizându-l pentru sinteza diferitelor componente celulare. O parte din azotul fixat este eliberat în mediul ambiant, iar o parte este mineralizată, după moartea bacteriilor, de către bacteriile de putrefacţie şi

trece într-o formă accesibilă plantelor superioare. Rolul bacteriilor fixatoare de azot în bilanţul compuşilor azotoşi este deosebit de mare. Bacteriile fixatoare de azot pot fi bacterii libere (Azotobacter, Clostridium) sau simbiotice (Rhizobium). - formarea şi descompunerea substanţelor humice din sol se realizează în urma activităţii vitale a diferitelor microorganisme din sol (bacterii, actinomicete, ciuperci), care determină nu numai structura solului, ci şi rezervele humice din sol. - transformările compuşilor sulfului şi fosforului sunt realizate în general de bacterii, care descompun proteinele eliberând sulf sub formă de hidrogen sulfurat şi fosfor sub formă de acid fosforic. Aceşti compuşi pot fi oxidaţi de sulfobacterii şi de tiobacterii, transformând hidrogenul sulfurat toxic în sulfaţi accesibili plantelor. - oxidarea hidrocarburilor se realizează sub acţiunea microorganismelor până la CO2 şi apă; - metabolizarea polizaharidelor se realizează sub acţiunea a numeroase enzime; bacteriile secretă la exterior enzime care scindează polizaharidele în molecule mai mici, metabolizate apoi intracelular (amidonul sub acţiunea amilazelor extracelulare este transformat în maltoză, iar aceasta, sub acţiunea maltazei, în glucoză). Enzimele capabile să descompună mono şi oligozaharidele sunt frecvente în lumea microbiană, mai rar se întâlnesc enzimele capabile să descompună polizaharidele. De exemplu, amidonul este descompus de către o microbiotă nespecifică, în care bacteriile anaerobe din genul Clostridium sunt foarte active. Interacţiunile nutriţionale cele mai cunoscute dintre plante şi microorganisme sunt cele de tipul simbiozelor (simbioze fixatoare de azot şi micorize). Fungii din micorize exercită un efect benefic asupra plantelor prin stimularea creşterii şi ramificării rădăcinilor, creşterea rezistenţei la infecţii, explorarea unui volum mai mare de sol prin dezvoltarea hifelor. Microorganismele pot exercita efecte negative asupra plantelor atunci când intră în competiţie cu acestea pentru factorii nutritivi minerali sau pentru oxigen, când intensifică activitatea unor agenţi patogeni sau produc substanţe fitotoxice. Rolul microorganismelor este determinat nu atât de greutatea lor, cât de suprafaţa lor activă, care vine în contact cu solul. Noţiuni de microbiologia apelor Mediile acvatice naturale se clasifică în funcţie de natura habitatelor caracteristice şi în funcţie de concentraţia în săruri. În funcţie de natura habitatelor caracteristice, apele se împart în: - ape de suprafaţă (medii adecvate pentru numeroase microorganisme):  ape dulci  stagnante (lentice): bălţi, lacuri, mlaştini  curgătoare (lotice): izvoare, râuri, fluvii  ape marine şi oceane - ape subterane (freatice sau acvifere).

În funcţie de concentraţia în săruri, apele naturale se împart în: - ape dulci (0 – 1g/l) - ape salmastre (1 – 25 g/l) - ape sărate (25 – 50 g/l) - ape foarte sărate (peste 50 g/l). În apele deschise şi la distanţă de sol sau sedimente, densitatea microorganismelor este rareori semnificativă pentru o contribuţie eficientă în ecosistem. Cele mai multe bacterii nu trăiesc libere în apele naturale, ci sunt legate de plancton, de detritusuri sau sunt agregate. În apele marine microorganismele sunt răspândite pe suprafeţe mari datorită curenţilor orizontali şi verticali şi prin amestecul apelor de suprafaţă produs de vânt. Microorganismele din apele dulci au mai multe caractere comune cu cele din sol decât cu cele din apele marine. Apele curgătoare transportă frecvent microorganisme din sol la distanţe mari. Ajunse în mediul marin, acestea nu supravieţuiesc, deoarece factorii de mediu le sunt nefavorabili (salinitatea, temperatura, presiunea, diluţia nutrienţilor). Apele freatice sunt lipsite de obicei de microorganisme, deoarece acestea sunt reţinute în straturile superioare ale solului. Factorii care influenţează prezenţa microorganismelor în mediile acvatice sunt: 1. Lumina reprezintă un factor esenţial pentru asigurarea vieţii în ecosistemele acvatice. În funcţie de gradul de turbiditate a apei, lumina poate fi utilă pentru fotosinteză numai pe o adâncime de câţiva metri, iar în largul oceanelor pe o adâncime până la 200m. Zonele mai puţin iluminate sunt populate de bacterii fototrofe anaerobe purpurii şi verzi, care fac fotosinteză anoxigenică, utilizând H2S şi diferiţi compuşi organici ca donori de H2 şi cantităţi foarte mici de lumină. Microorganismele fototrofe mobile îşi pot regla poziţia în coloana de apă, datorită fenomenelor de fototaxie. Lumina foarte intensă poate produce efecte inhibitorii sau distructive asupra microorganismelor din straturile superficiale ale apelor, care ar explica numărul redus de bacterii la suprafaţa apelor oceanice clare. Microorganismele care conţin pigmenţi carotenoizi sunt protejate de efectele nocive ale radiaţiilor. 2. Temperatura este răspunzătoare de încetinirea activităţilor metabolice. La suprafaţa apei mării ea se apropie de 28˚C la tropice şi de punctul de îngheţ la poli. În funcţie de nivelul termic s-a realizat o zonare ecologică a apelor: psihrosfera e reprezentată de regiunile cu temperaturi sub 10˚C, iar termosfera cuprinde regiunile mai calde. Mediul marin este populat cu microorganisme psihrofile, care cresc lent pe medii nutritive la 0 - 5˚C, dar se dezvoltă mai repede la 20 - 25˚C. 3. Presiunea hidrostatică creşte linear cu adâncimea (1atm la fiecare 10m) şi influenţează natura microorganismelor şi procesele biologice din mediul marin, proprietăţile fizico – chimice ale apei (gradul de ionizare, pH-ul şi vâscozitatea), structura terţiară şi cuaternară a proteinelor, morfologia bacteriilor, solubilitatea şi viteza de transport a nutrienţilor prin membranele celulare. Microorgansmele alohtone nu se pot dezvolta sub 200m. Bacteriile din marile abisuri (de la 500m adâncime) nu cresc la presiuni mai mici de 350atm. Barofilele sunt frecvente în habitatele bogate în nutrienţi (dejecţii ale animalelor marine, carcasele lor în curs de descompunere), mărind rata de descompunere a substanţelor organice din adâncuri, a căror mineralizare este completată de microorganismele oligotrofe.

Bacteriile chemoheterotrofe marine autohtone sunt reprezentate de genuri ca: Vibrio. producând modificări morfologice sau fiziologice (celulele cocoide şi cele bacilare devin filamentoase. au temperaturi de peste 50˚C. Majoritatea microorganismelor halofile nu au nevoie de o presiune osmotică crescută a mediului. O2. K+. Aproximativ 99% din sărurile dizolvate sunt formate prin combinarea a 10–12 ioni anorganici (Cl-.Turbiditatea apei este determinată de materia vie şi nevie aflată în suspensie şi care duce la formarea sedimentelor. Dioxidul de carbon îşi are originea în atmosferă şi în respiraţia organismelor acvatice. Salinitatea diferenţiază net apele dulci de cele marine şi oceanice şi influenţează natura microorganismelor care le pot popula. autohtone în mediul salin. Alteromonas. sub formă de carbonat şi bicarbonat. Ea condiţionează adâncimea până la care radiaţiile solare pot asigura procesul de fotosinteză. 5. Oxigenul provine din atmosferă şi este produs prin fotosinteza oxigenică a algelor şi cianobacteriilor. Concentraţii extreme de săruri se găsesc în Marea Moartă (în special sub formă de NaC şi MgCl). 6. CO32-). Pseudomonas. Devierea de la salinitatea optimă are consecinţe negative asupra bacteriilor. Incapacitatea lor de a se dezvolta pe medii bogate în nutrienţi s-ar datora probabil producerii unor metaboliţi toxici. preferând o salinitate de 2. HCO3-. microorganismele halofile. 4. nu se dezvoltă în apele dulci. Concentraţia sa este mare în apele curgătoare. Mg2+. cele halotolerante supravieţuiesc în mediul marin. ci unele au nevoie absolută de Na+. este necesar pentru fotosinteză. iar altele de Cl-. H2. 7. Alcaligenes. Na+. acide sau sărate. Izvoarele termale. Se poate găsi în stare liberă. producând amestecul unor mase importante de apă. scade cu adâncimea şi în apele lente şi stagnante. variaţiile sale fiind corelate cu valorile pH ale apelor naturale. Curenţii determină importante efecte ecologice ale apelor. Zn. care transferate în mediul marin mor într-o perioadă scurtă de timp. cianobacterii şi la bacteriile care fac fotosinteză anoxigenică. Halofilia este frecvent întâlnită la alge. care permit dezvoltarea numai a microorganismelor procariote. Sunt prezente în special bacterii Gram negative (Pseudomonas) şi forme prostectae (Caulobacter).5 – 4%. Durata unei generaţii în cazul bacteriilor oligotrofe este de 4 – 8 ore. Gazele dizolvate în apele naturale sunt în concentraţii mici şi sunt reprezentate de CO2. Microorganismele din apele dulci sunt halofobe. CO. Mn. Mb. Salinitatea apelor oceanelor este relativ constantă. la care se adaugă Fe. durata unei generaţii este prelungită). N2 şi uneori de H2S. . Cu. dar cresc mai lent decât în mediul lor natural. Puţine microorganisme sunt comune ambelor tipuri de ape. Microbiota apelor curgătoare În izvoare microbiota este foarte redusă. În lacurile adânci şi în mări concentraţia sa se corelează invers cu cea a CO2. SO42-. formată din microorganisme provenite din apele freatice sau din straturile de sol „spălate” în trecerea spre suprafaţă. amestecul nutrienţilor şi o redistribuire a microbiotei.

Pot fi fototrofe. . În cursul mijlociu încep să se manifeste influenţe antropogene.microorganisme alohtone. permanente. Sarcina. polisaprobe (cu grad mare de poluare şi concentraţie redusă de oxigen). adâncimea. chemoautotrofe sau heterotrofe. Corynebacterium.Izvoarele minerale care conţin. Pseudomonas. depunere de sedomente. în funcţie de condiţiile locale. cianobacterii. psihrofile. actinomicete. microfungi. microalge. salinitatea relativ mare. cu temperatură şi grad de productivitate reduse. barotolerante sau barofile. După gradul de poluare apele pot fi: oligosaprobe (cu conţinut redus de substanţă organică şi concentraţie mare de oxigen). temperatura scăzută şi un gradient de presiune în raport cu adâncimea. bacterii sulfat reducătoare şi sulfuroase incolore). sunt frecvent cromogene. Bacteriile marine nu se dezvoltă sau se dezvoltă slab în absenţa NaCl. compuşi ai Fe. ape uzate. mezosaprobe (cu grad mediu de poluare şi diminuarea concentraţiei de oxigen). compuşi toxici. eutrofe (mai puţin adânci şi eutrofe -bogate în nutrienţiconţinând un număr mare de organisme saprobionte. uneori patogene pentru organismele marine. Mediul marin este unic prin suprafaţa şi volumul foarte mari. Majoritatea sunt Gram negative. ferobacterii. Cele alohtone nu supravieţuiesc deoarece nu se pot adapta la condiţiile oligotrofe şi sunt sensibile la acţiunea radiaţiilor UV şi a bacteriofagilor. Se încadrează în grupele funcţionale de bacterii nitrificatoare şi denitrificatoare. aerobe. Microorganismele alohtone provenite din sol şi din diferite surse de contaminare se adaugă celor autohtone.microorganisme ubicvitare. chitinolitice. Râurile prezintă un număr mare de factori variabili (viteza de curgere. . mobile. Se întâlnesc frecvent bacterii din genurile: Alcaligenes. facultativ anaerobe. ambarcaţiuni. sunt oligotrofe. afluenţi. conţinutul mineral). celulozolitice. temporare. Vibrio. Lacurile cu apă dulce au o microbiotă heterogenă: eubacterii. care conţin frecvent vacuole cu gaze ce le permit deplasarea pe verticală şi pigmenţi carotenoizi cu rol protector faţă de intensitatea mare a luminii solare. distrofice (ape cu o cantitate mare de substanţe organice dizolvate şi fragmente de ţesuturi vegetale). fiind frecvente în zonele litorale şi supravieţuind scurtă vreme. Microbiota râurilor este heterogenă. cu grad ridicat de oxigenare. sunt populate de ferobacterii (Gallionella). îngrăşăminte. care sunt comune solului şi mediului marin (de exemplu Welchia perfringens). . rapid. protozoare. debitul. sulf-oxidante şi sulfat-reducătoare. bacterii proteolitice. Cursul superior este mai pur şi mai clar. care contaminează mările provenind din sol. Lacurile sunt: oligotrofe. microorganismele aerobe sunt treptat înlocuite cu cele anaerobe. de exemplu. În funcţie de habitat sunt barofobe. cu excepţia celor din apele de suprafaţă. Streptomyces. adaptate la condiţiile mediului marin. cu turbiditate crescută. iar cele din adâncul sedimentelor sunt obligat anaerobe. Cursul inferior este lent. Alteromonas. Bacillus. Microbiota marină este alcătuită din: .microorganisme autohtone. Lacurile cu apă sărată sunt populate de un număr redus de bacterii halotolerante şi în special halofile. putând fi poluat cu pesticide. metale grele. Spirillum. Flavobacterium.

care produce faringita streptococică. esenţiali pentru viaţa din mediul marin. Sunt clorofite. Streptococcus faecalis). S. cei anaerobi depăşindu-i pe cei aerobi în proporţie de 100/1. Microbiota normală a tractului respirator este reprezentată de un număr mic de microorganisme. care devine predominant numeric. Suprafaţa dinţilor este colonizată cu S. În cursul procesului de colonizare. Protozoarele marine sunt flagelate. apărând în intestinul gros bacterii strict anaerobe. Microbiota tractului digestiv depinde de diferitele zone ale acestuia. Ulterior se instalează alte specii facultativ aerobe (Escherichia coli. Fungii marini sunt reprezentaţi de specii autohtone halofile sau de specii terestre ori limnetice halotolerante. diatomee. Unele dintre ele produc înfloriri în zonele eutrofizate (Anabaena flosaquae. La nivelul căilor respiratorii superioare (nazofaringe) se întâlnesc în special Staphylococcus aureus şi specii coagulază–negative (Corynebacterium. mutans. dinoflagelate. multe microorganisme contaminante mor. Microorganismele din adâncuri se caracterizează prin ritmul lent al metabolismului. peristaltismul intestinal. sistemele imunitare locale şi variaţia pH-ului. În nazofaringe predomină specii de Streptococcus (α-hemolitici) şi Neisseria. meningitidis atinge un procent de până la 95% la adulţii tineri din aglomerările umane. iar mucoasa orală cu S. Căile respiratorii inferioare sunt sterile. Fusobacterium). Torulopsis). sanguinis. Colonizarea cu N. Peptostreptococcus. rodoficee. Formează fitoplanctonul. microorganismele trebuie să învingă sistemele de eliminare. cele autohtone cu un grad ridicat de halofilie. S. Levurile sunt reprezentate de aproximativ 200 de specii (Candida. datorită disponibiulităţii reduse a nutrienţilor. Nodularia spumigena). pyogenes. foarte multe fiind halotolerante. În salivă şi pe suprafaţa limbii se întâlnesc streptococi din grupul viridans (Streptococcus salivarius). dar se infectează în cursul naşterii de la mamă şi de la orice sursă din mediu la care este expus. numărul celor facultativ anaerobe scăzând progresiv. rizopode. fluxul unidirecţional al lichidelor pe suprafaţa epiteliilor. procesul fiind benefic atât pentru microorganisme. majoritatea sunt fotoautotrofe. care prezintă habitate caracteristice. cât şi pentru gazdă. dar unele cresc şi heterotrof la întuneric. vestibularis.Cianobacteriile marine sunt răspândite ubicvitar. Modificarea microbiotei este importantă când se trece la alimentaţia solidă. . presiunea hidrostatică mare şi temperatura scăzută a mediului. urmate după 1 – 2 zile de cele din genul Bifidobacterium. ciliate. Algele marine sunt producătorii primari. La sugarul hrănit la sân primele bacterii din sistemul digestiv sunt cele din genul Lactobacillus. Microbiota organismului animal Colonizarea organismului animal cu diferite specii de microorganisme începe la naştere. componente ale zooplanctonului. precum şi competiţia cu alte microorganisme. deoarece nu se pot adapta. În orofaringe predomină cocii Gram pozitivi şi Gram negativi. Fătul este steril în uter. Saccharomyces. euglenofite. Mecanismele colonizării sunt puţin cunoscute. poate coloniza temporar persoanele sănătoase.

Uretra feminină este colonizată de lactobacili. Pe suprafaţa pielii bacteriile anaerobe sunt mai numeroase decât cele aerobe. Protozoarele din orofaringe sunt reprezentate de Entamoeba gingivalis şi Trichomonas tenax.La nivelul orofaringelui se găsesc şi alţi coci Gram pozitivi (Peptostreptococcus). În intestinul gros microbiota este reprezentată de câteva sute de specii bacteriene intolerante la O2.1 – 1%. predominând bacteriile în raport cu levurile. Unele sunt rezidente pe suprafaţa pielii. provenind din mediul extern. Fiecare habitat este colonizat de mai multe specii de microorganisme autohtone. dintre care puţine au fost cultivate in vitro şi identificate. bacili Gram pozitivi (Corynebacterium. Microbiota pielii este reprezentată de un număr mic de microorganisme comparativ cu alte habitate oferite de organismul animal. deoarece sunt acidotoleranţi. mai ales dacă are loc o obstrucţie a tractului intestinal. Bifidobacterium. Haemophilus influenzae. Clostridium). iar dintre aerobi: Staphylococcus. Propionibacterium. dar nu produc boli. În porţiunea terminală (ileon) pot fi găsite bacterii provenite din colon. Stomacul este considerat steril. Predomină lactobacilii. streptococi şi stafilococi coagulază – negativi. coci Gram negativi anaerobi. integrat şi format din mai multe habitate pentru microorganisme. Streptococcus. Peptostreptococcus. Microorganismele alohtone devin semnificative dacă depăşesc 106 celule/g de conţinut intestinal şi provin din alimentele ingerate sau din etajele superioare ale tractului digestiv. dar de obicei sunt rapid eliminate de anticorpii din secreţii şi de fluxul urinar descendent. El poate conţine însă microorganisme ingerate odată cu alimentele şi apa (la animalele coprofage acest fenomen este foarte accentuat). Ecosistemul gastrointestinal este complex. parainfluenzae). Din grupul fungilor. În colonul normal nu se găsesc protozoare. Streptococcus. Candida albicans se găseşte aproape la toţi indivizii. Micrococcus. Corynebacterium. Helicobacter pylori. Bacteroides. Lactobacillus). deschis. Candida. uneori furnizează vitamine din grupul B. iar coliformii sunt numai în proporţie de 0. Proteus mirabilis. deoarece este un habitat ostil dezvoltării microorganismelor. în care predomină Bacteroides fragilis. H. Microorganismele pot migra ascendent prin uretră. Enterococcus faecalis. În intestinul subţire microbiota este limitată. Alţi anaerobi vaginali sunt: Bifidobacterium. în special cele Gram pozitive: Staphylococcus. Microbiota normală a intestinului realizează fermentaţia bolului intestinal. Streptococcus. are funcţie de barieră antiinfecţioasă. Candida albicans. Bacteriile coliforme din colon pot produce infecţii urogenitale. Bacteroides. ultimul fiind cauza ulcerului gastric şi asociat cu malignitatea gastrică. Tractul urogenital este steril cu excepţia uretrei şi a vaginului. . predominând anaerobii (Lactobacillus. altele sunt tranzitorii. Enterococcus. Bacteriile care pot fi prezente sunt acidotolerante: Lactobacillus. Candida albicans). altele sunt endogene. Microbiota vaginală este abundentă şi diversificată. grăbeşte tranzitul digestiv. numărul speciilor strict anaerobe este de peste 1011 celule/g. Microorganisme de origine fecală pot infecta uretra şi dacă ajung în vezica urinară proliferează şi determină infecţii urinare (Escherichia coli. La om. bacili Gram negativi anaerobi (Fusobacterium. Corynebacterium. Mycoplasma.

Ruminococcus albus. alcătuită din bacterii specifice anaerobe. Se întâlnesc: Bacteroides amylogenes. fără a avea o eficienţă prea mare. de aceea colonizează tranzitoriu suprafaţa pielii. B. Microorganismele proliferează în mediul umed. . Bacteriile pot fi libere. protozoare ciliate şi flagelate. ruminicola.Bacteriile Gram negative sunt sensibile la acţiunea detergenţilor. de aceea pielea feţei. puţini fungi anaerobi. imobile sau mobile. ori aderente la celulele mucoasei ruminale prin intermediul fimbriilor. Microbiota din rumen este reprezentată de o comunitate microbiană complexă. Activitatea bacteriilor este de degradare a materialului vegetal. Clostridium locheadii. aria perirectală sau perigenitală au o microbiotă mai complexă. glicocalixului sau polizaharidelor extracelulare.

Zarnea. 1994.CURS 7 INTERACŢIUNILE DINTRE POPULAŢIILE DE MICROORGANISME Majoritatea habitatelor naturale sunt populate de asociaţii heterogene de microorganisme. 1971) Tipuri de interacţiune Neutralism Comensalism Protocooperare Mutualism Competiţie prin interferenţă directă Competiţie prin utilizarea nutrienţilor Amensalism Parazitism Prădare A 0 + + + 0 + Specia B 0 0 + + 0 Natura generală a interacţiunii Nici una din populaţiile asociaţiei nu este afectată Populaţia A beneficiază. facultativă sau obligatorie. bilateral benefică Interacţiune obligatorie. parazitează populaţia B Populaţia prădătoare A atacă populaţia gazdă B 1. .după rezultatul asocierii . altele sunt negative.după gradul de dependenţă a asociaţiei. care permit creşterea microorganismelor cu o rată minimă. cea asociată B nu este afectată Interacţiune neobligatorie. cealaltă este neafectată Populaţia A. Interacţiunile dintre microorganisme se pot clasifica pe baza mai multor criterii: . Unele interacţiuni sunt pozitive (benefice). numărul speciilor fiind dependent de complexitatea şi diversitatea chimică a substanţelor nutritive. Este favorizat de mediile cu condiţii restrictive. iar altele sunt indiferente. care poate fi accidentală. considerată puţin probabilă în mediile naturale. unele sunt benefice pentru un partener şi dăunătoare pentru celălalt. Interacţiunile posibile între populaţiile a două specii de microorganisme (G. adaptat după Odum. care nu intră în competiţie pentru nutrienţi.după localizare şi modul de existenţă în raport cu altele . cu dimensiuni mai mici. Neutralismul este o asociere lipsită de influenţe reciproce. bilateral benefică Fiecare dintre cele două specii o poate inhiba direct pe cealaltă Fiecare dintre cele două specii o poateafecta pe cealaltă prin consumarea unui nutrient puţin abundent Populaţia A este inhibată.

Sinergismul este o formă de protocooperare între două sau mai multe tipuri de microorganisme prezente într-un mediu.ectocomensale – situate pe suprafaţa altor microorganisme. fixate de obicei prin structuri specializate (fimbrii. aflate într-o relaţie în care una profită de asociere.interspecifică. algele realizează fotosinteza). ce pot avea activităţi foarte diferite.2. Se disting două categorii de microorganisme comensale: . necesar celeilalte specii. Competiţia poate fi: . Competiţia între două specii de microorganisme diferite fiziologic. Mutualismul este o asociaţie reciproc benefică. Ea defineşte efectul negativ al unui organism asupra altuia. De exemplu.endocomensale. a.intraspecifică. d. care măresc rata de creştere a microorganismelor asociate şi se produc chiar şi între celulele aceleiaşi specii. în care cei doi parteneri beneficiază reciproc. Ele sunt foarte importante în mediile naturale. . influenţele advrse se realizează indirect. solubil şi dializabil. . datorită competiţiei pentru un substrat nutritiv. cu diferite grade de asociere. cu rate diferite de multiplicare. iar la Caulobacter crampon). 3. De exemplu. De exemplu. nici nu este afectată negativ). iar dezvoltarea lor depinde de fondul comun de resurse din mediu. Azotobacter fixează N2 utilizând substanţe organice simple pe care le furnizeazăă alte microorganisme. calitativ sau cantitativ faţă de activităţile însumate ale aceloraşi specii cultivate separat în mediul respectiv. care hidrolizează substanţele complexe. a. iar Streptococcus faecalis R necesită acid folic. de exemplu bacteriile din mediile naturale sunt mai bine adaptate decât cele alohtone. . nu şi dacă sunt cultivate separat. Interacţiuni negative Interacţiunile negative sunt prezente în special la densităţi populaţionale mari de microorganisme şi afectează viteza de creştere a uneia dintre cele două populaţii. c. între tulpinile aceleiaşi specii. ca rezultat al epuizării unei surse nutritive din mediu. acumulării de produşi de metabolism cu efect inhibitor pentru cealaltă specie. cu efect nociv pentru cealaltă specie. E. b. Nu cresc pe un mediu minimal după cultivare separată. duce la excluderea unuia dintre competitori. În relaţia de competiţie. Protocooperarea este o relaţie de mutualism neobligatoriu şi nespecific. dar care necesită aceeaşi sursă de energie. Lactobacillus arabinosa 17-5 necesită fenilalanina pentru creştere. Interacţiuni pozitive Interacţiunile pozitive sunt relaţii de tip cooperant. Comensalismul defineşte creşterea asociată a două specii de microorganisme. plante sau animale. numai dacă sunt cultivate împreună. dar cultivate împreună dau culturi abundente. Competiţia este rezultatul diversităţii microorganismelor. Fiecare specie sintetizează şi eliberează în mediu factorul de creştere. producerii de compuşi toxici. Relaţiile mutuale caracterizează asociaţiile dintrte bacterii şi alge în mediul marin (bacteriile produc vitamina B12 necesară algelor. coli şi Streptococcus faecalis produc putresceina din arginină. iar cealaltă este indiferentă (nici nu profită. prezente în tubul digestiv al animalelor.

Relaţia parazit – gazdă variază. . făcându-l inaccesibil microorganismelor sensibile. Parazitismul corespunde relaţiei în care un organism se hrăneşte cu celulele. În funcţie de localizarea microorganismelor simbionte se disting: . Factorii abiotici influenţează competiţia. . care scade valorile pH-ului şi microorganismele acidosensibile nu se mai pot dezvolta. De exemplu. cu o capacitate mai mare de a stoca substanţe de rezervă şi de a sintetiza factori de creştere.ectoparazitism . Amensalismul are un caracter unidirecţional. beneficiind reciproc din interacţiunile lor. care decurge din eficienţa superioară de utilizare a nutrienţilor limitanţi. Ea este o coabitare de lungă durată. ţesuturile sau lichidele altui organism. întâlnindu-se: . fiind caracterizat prin producerea de către o specie de microorganisme a unor substanţe solubile organice sau anorganice. rapidă în cazul prăzii unicelulare. urmată de utilizarea constituenţilor lor ca material nutritiv.simbioze efectiv obligate sau ereditare (unele nevertebrate marine care au nevoie absolută de alge endosimbionte). producerea de cizi organici sau anorganici modifică mediul natural.simbioze ecologic obligate (bacteriile şi protozoarele din rumenul rumegătoarelor. În funcţie de gradul de dependenţă se disting: . . care afectează negativ creşterea altor microorganisme asociate din mediu. c. b. care poate suferi prejudicii mai mult sau mai puţin severe. care asigură degradarea celulozei până la compuşi accesibili gazdei).endosimbioze.ectosimbioze. . Prădarea este o interrelaţie în care un organism mai viguros (prădătorul) atacă un alt organism (prada). bacteriile sulf-oxidante din apele de drenaj din mică produc H2SO4. d.simbioze facultative (între Ehizobium şi plantele leguminoase. Amensalismul este o interacţiune întâlnită în comunităţile cu densităţi populaţionale mari. care pot exista şi inependent).parazitism intracelular obligat parazitism absolut (virusuri – celulă gazdă).Competiţia avantajează microorganismul cu o rată mai mare de creştere. indiferent dacă asocierea lor are efect benefic sau dăunător asupra unuia sau ambilor parteneri. provocându-i moartea. În unele cazuri interacţiunea are un grad înalt de specificitate. alteori paraziţii au un spectru larg de gazde. ori distrugerea parţială sau totală în cazul prăzii multicelulare. Simbioza Simbioza defineşte viaţa împreună a unor organisme diferite. în cursul căreia două sau mai multe specii diferite trăiesc în relaţii spaţiale directe.

protozoare. numai aproximativ 25% dintre ei sunt deformaţi efectiv. În prezenţa exudatului radicular şi a flavonoidului luteolină. de la contaminanţi temporari din mediu până la asocieri ectosimbiotice constante localizate în structuri specializate.simbioze parazitare. Cianobacteria Anabaena azollae fixatoare de azot este răspândită la toate speciile de ferigi acvatice din genul Azolla. când unul dintre parteneri este mai adaptat în asociaţie decât separat. Rhizobium sintetizează şi excretă un factor extracelular. Deşi celulele de Rhizobium interacţionează cu toţi perii radiculari. Sunt foarte larg răspândite în natură. Gradul de asociere este diferit. fixează azotul atmosferic şi îl cedează gazdei. mutantele necapsulate nu produc deformarea perilor radiculari. Interacţiunea Rhizobium – plante leguminoase implică existenţa unor fenomene de compatibilitate între cei doi parteneri. iar incompatibilitatea limitează infecţia. Asociaţia este mutual benefică. probabil maltoza.ectoendomicorize.simbioze mutualiste.micorize peritrofe. . cianobiontul este protejat. Micorizele pot fi: . Capacitatea insectelor xilofage de a se dezvolta pe substratul lemnos (cu mare deficit de proteine şi vitamine) este condiţionată de asocierea lor cu levuri şi mucegaiuri. în care adaptarea ambelor organisme este superioară fiind împreună decât atunci când trăiesc separat. prezenţa unor plante neinfectate reprezentând mai degrabă excepţii. Celulele de Rhizobium sunt atrase prin chimiotactism pozitiv în rizosferă de flavonoidele capabile să inducă exprimarea genelor nod. .ectomicorize. fungi.endomicorize. . Polizaharidele bacteriene sunt foarte importante pentru iniţierea procesului de infecţie. Insectele şi acarienii sunt adesea asociaţi cu diferite microorganisme: bacterii. Planta furnizează sursa de carbon. . . Micorizele reprezintă sociaţii simbiotice între radicelele plantelor şi fungii specifici.În funcţie de natura relaţiei se disting: . produs al genelor nod. printr-un proces de stimulare locală a creşterii.