Teoria generală a statului şi dreptului

Teoria generală a statului şi dreptului - suport de curs -

Administraţie publică, an I, IDD Sem. I, anul universitar 2011/2012

Lector dr. Florin OPREA

1

Teoria generală a statului şi dreptului

Recomandări privind parcurgerea cursului
 Observaţi şi asimilaţi structura capitolului înainte de a parcurge conţinutul său, reperaţi relaţiile dintre subcapitole, ordinea lor, ierarhia, pentru a nu pierde structura logică.  Citiţi obiectivele precizate la începutul fiecărui capitol pentru a vă contura cadrul de referinţă care vă va ghida studiul şi pentru a şti ce se aşteaptă de la dvs.  Este recomandată studierea capitolelor fiecărui curs în ordinea lor de prezentare. Aveţi însă şi posibilitatea de a alege alte modalităţi de parcurgere a materialului în funcţie de:
   

nivelul dumneavoastră prezent de cunoştinţe; experienţa dumneavoastră anterioară în domeniul cursului; relevanţa fiecărui modul de studiu pentru nevoile dumneavoastră de instruire; interesul personal în ceea ce priveşte tematica fiecărui modul.

  Citiţi textul cursului minuţios şi faceţi scurte notiţe pe măsură ce îl parcurgeţi, eventual folosind culori diferite pentru a sublinia lucrurile importante care vă atrag atenţia. Astfel, când veţi relua textul veţi putea face o recapitulare rapidă.  Fiţi siguri că înţelegeţi complet ceea ce citiţi. Nu încercaţi să mergeţi mai departe şi să reveniţi ulterior pentru a înţelege totul; de obicei, efectul este că nu se mai revine niciodată asupra celor lăsate în suspensie.  Nu încercaţi să acumulaţi prea multă informaţie dintr-o dată.  Alocaţi două şedinţe de studiu în cazul capitolelor pentru care timpul mediu necesar de acumulare a cunoştinţelor depăşeşte 180’.  În timp ce citiţi textul cursului, încercaţi în permanenţă să vă gândiţi la exemple din mediul în care lucraţi/studiaţi, legate de subiectul respectiv. Veţi observa că veţi reţine şi veţi înţelege mai uşor cursul. Nu încercaţi să memoraţi ceea ce n-aţi înţeles.  Citiţi rezumatul după ce aţi studiat capitolul pentru prima dată şi încercaţi să dezvoltaţi ideile principale care apar cu ceea ce aţi citit.  Testele de autoevaluare au numai un caracter orientativ.

2

Teoria generală a statului şi dreptului

Cuprins UNITATEA DE STUDIU 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA DREPTULUI ............................................................................................................ 5
1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului .................................................................................................. 6 1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului .................................................................................................. 10 1.3 Tipuri istorice de drept ............................................................................................................................. 12 1.4 Conţinutul şi forma dreptului ................................................................................................................... 13

UNITATEA DE STUDIU 2 STATUL ŞI DREPTUL ........................................... 18
2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului .......................................................................................................... 19 2.2 Funcţiile statului ....................................................................................................................................... 23 2.3 Elementele componente ale statului ......................................................................................................... 26 2.3.1 Populaţia ................................................................................................................................................ 27 2.3.2 Teritoriul ................................................................................................................................................ 28 2.3.3 Puterea publică ....................................................................................................................................... 30

UNITATEA DE STUDIU 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ...........................................................................................................33
3.1 Noţiunea de principii ale dreptului ........................................................................................................... 34 3.2 Principiile fundamentale ale dreptului ....................................................................................................... 36 3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului ..................................................................... 37 3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii ................................................................................................................. 37 3.2.3 Principiul responsabilităţii ....................................................................................................................... 38 3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei ................................................................................................................... 39

UNITATEA DE STUDIU 4 IZVOARELE DREPTULUI ................................... 41
4.1 Conceptul de izvor de drept ..................................................................................................................... 42 4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc .................................................................................................... 42

UNITATEA DE STUDIU 5 NORMA JURIDICĂ .................................................56
5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice ....................................................................................................... 57 5.2 Trăsăturile normelor juridice .................................................................................................................... 58 5.3 Structura normei juridice .......................................................................................................................... 61 5.3.1 Structura logico-juridică a normei ........................................................................................................... 62 5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei ...................................................... 64 5.4 Clasificarea normelor juridice ................................................................................................................... 65 5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor ............................................................... 67 5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp ......................................................................................................... 68 5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor ..................................................................... 71

UNITATEA DE STUDIU 6 SISTEMUL DREPTULUI ......................................75
6.1 Noţiunea sistemului dreptului................................................................................................................... 76 6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului ........................................................................................... 77 6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului ................................................................................................ 80 6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc ............................................................................................... 83

UNITATEA DE STUDIU 7 RAPORTUL JURIDIC ............................................88
7.1 Conceptul de raport juridic ....................................................................................................................... 89 7.2 Trăsăturile raportului juridic ..................................................................................................................... 89 7.3 Elementele componente ale raportului juridic ........................................................................................... 91 3

......................................... 134 11.......................................................................................5 Formarea.............................................................................................................. scopul şi importanţa interpretării dreptului ................. 142 Modele teste grilă ................................................................ 129 UNITATEA DE STUDIU 11 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ......................................................................................................................................................... 110 8................................... 127 10........................3 Condiţiile răspunderii juridice ................................................................... 121 UNITATEA DE STUDIU 10 REALIZAREA DREPTULUI ........................ 119 9............1 Noţiunea răspunderii juridice ......1 Conceptul şi formele de realizare a dreptului .........................................4 Sistematizarea dreptului ...................................... 97 7........ modificarea şi încetarea raporturilor juridice ............2 Noţiunea..................................... 111 UNITATEA DE STUDIU 9 INTERPRETAREA DREPTULUI ................................................................ 104 8.....................2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă ................ obiectul................................................................................................................................ 135 11..........................................4 Clasificarea raporturilor juridice.......................................................Teoria generală a statului şi dreptului 7.............................2 Fazele aplicării dreptului ..................................1 Principiile activităţii normative ....................... 151 4 ......................... 115 9................................................... 132 11.................................... 147 BIBLIOGRAFIE ....................... 116 9.....................................................................1 Necesitatea interpretării dreptului ........................................................................................................................................4 Metodele de interpretare a dreptului ....................................... 103 8....... 117 9.....................3 Tehnica redactării actelor juridice individuale .................................................................................................................................................... 128 10...................... 133 11..4 Formele răspunderii juridice .............................................................................2 Principiile răspunderii juridice .. 98 UNITATEA DE STUDIU 8 ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA DREPTULUI ............................................................................................3 Formele (felurile) interpretării ...................................................................................................................... 107 8.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’ 5 . la interrelaţiile care se stabilesc între drept şi aceasta.Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA DREPTULUI Structura unităţii: 1. cele două concepte.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului 1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului 1. drept subiectiv. dreptul pozitiv şi dreptul subiectiv.5 Conţinutul şi forma dreptului Obiectiv fundamental:  cunoaşterea fenomenului social complex al dreptului şi a relaţiilor fundamentale care apar între drept şi mediul social.     să definească conceptul de drept şi să precizeze în ce constă necesitatea socială a să identifice raporturile de intercondiţionare care se manifestă între dreptul obiectiv. Termeni cheie: drept obiectiv. drept pozitiv. conţinutul dreptului.   drept. tip istoric de drept. necesitatea dreptului. să reliefeze conţinutul şi forma dreptului. precum şi raporturile care se stabilesc între să formuleze opinii privitoare la necesitatea dreptului în societate. precum şi cu privire să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.4 Modalităţi de formare a dreptului contemporan 1. Obiective operaţionale:  dreptului. forma dreptului.3 Tipul istoric de drept 1. să precizeze care sunt modalităţile istorice de apariţie a dreptului şi tipurile istorice de să analizeze modalităţile de formare specifice dreptului contemporan.

interese fixate şi obiectivate în norme juridice sub formă de legi sau alte acte apărate de puterea publică. prin aceea că dreptul este expresia intereselor fundamentale şi generale ale societăţii. având o serie de trăsături (laturi) esenţiale rezultate din acţiunea factorilor care configurează existenţa sa. inclusiv obiceiul juridic (cutuma). ci poate urmări numai desemnarea unora dintre aspectele incluse de acest fenomen. Adjectivul obiectiv nu semnifică faptul că ansamblul de norme juridice cuprinse în legi are o existenţă independentă de voinţa.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului Într-o accepţiune generală. prerogativele. decrete. latura socialpolitică. Utilizarea termenului drept nu are însă întotdeauna semnificaţia anterior enunţată. alte acte). interesul şi conştiinţa oamenilor. când avem în vedere ansamblul normelor juridice cuprinse în diverse acte normative (legi. drepturile subiective. În acest sens. dreptul obiectiv exprimă voinţa şi interesele societăţii sau ale unor grupuri sau categorii sociale. de fenomen social cu o anumită complexitate (incluzând normele juridice. hotărâri. raporturile juridice etc. Într-o formulare consacrată. accepţiunile mai des invocate ale termenului drept sunt: a) drept ca totalitate a regulilor de conduită legiferate. Dimpotrivă. facultatea acordată de lege unei persoane în virtutea căreia aceasta se poate comporta într-un anumit fel şi în acelaşi timp poate pretinde altora un anumit comportament. Pentru exemplificare. latura normativă. dreptul subiectiv arată măsura conduitei titularului dreptului. Sunt drepturi subiective ale persoanelor: dreptul la viaţă.). adică totalitatea normelor juridice care transformă nevoile de organizare ale societăţii în reguli obligatorii de comportament. Denumirea de drept subiectiv rezultă tocmai din asocierea (recunoaşterea) prerogativei prin lege unui subiect de drept. nu poate exista un drept subiectiv fără ca în 6 . prin drept se poate înţelege consecinţa care derivă din dreptul obiectiv (pozitiv) asupra persoanelor. obligaţiile ce revin persoanelor. Ca urmare. Prin definiţie. conştiinţa juridică. subliniem latura economică. dreptul de proprietate etc. dreptul este caracterizat ca un fenomen social complex. în contextul determinării dreptului obiectiv de către condiţiile vieţii materiale şi al reglementării vieţii economice prin norme juridice. avem în vedere dreptul obiectiv.Teoria generală a statului şi dreptului 1. aflate în vigoare la un moment dat. În acest sens. delimităm categoria dreptului pozitiv. pe care o denumim drept subiectiv. Acest drept (reglementar) se mai numeşte şi drept obiectiv. dreptul subiectiv reprezintă prerogativa. dreptul mediului etc. dreptul la muncă. pe care le consacră juridic. b) în al doilea rând. dreptul românesc. aşa cum au legile şi fenomenele naturii. Dacă avem în vedere numai normele juridice active. ordonanţe. În ceea ce priveşte relaţia cu prima accepţiune a dreptului. se poate observa uşor că dreptul obiectiv creează dreptul subiectiv. facultatea. pentru că dreptul reprezintă în mod esenţial o manifestare de voinţă ridicată la rangul de lege. în exprimări precum dreptul civil.

cum ar fi constituţii. sunt reglementate şi trebuie respectate de către toţi cei implicaţi în activităţi de ordinul celor enunţate. cât şi pentru stat şi societate. relaţia inversă dintre cele două accepţiuni ale dreptului evidenţiază faptul că existenţa dreptului obiectiv (pozitiv) ar fi lipsită de sens dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective în relaţii interumane. d) în multe cazuri. dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv ca noţiuni fundamentale de drept. dreptul este pus în discuţie ca tehnică şi artă. Dreptul. Drepturile fundamentale nu sunt. altceva decât drepturi subiective. în cadrul relaţiilor interumane. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice. istorice şi auxiliare.Teoria generală a statului şi dreptului prealabil statul să îl fi reglementat (consacrat) prin norme juridice. Trebuie să remarcăm însă. Sub acest aspect. relaţiile şi drepturile subiective. procesul de elaborare şi aplicare a dreptului nu poate fi unul eficient. Pe baza acestei relaţii. nu numai că nu sunt antinomice. În acest context. dar se condiţionează reciproc. ideile. procedee specifice care să asigure coerenţa. trebuie adusă în discuţie şi noţiunea de drept fundamental. util societăţii dacă nu are la bază reguli. Pe de altă parte. tehnica legislativă. În cadrul accepţiunii dreptului subiectiv. În unele limbi (de ex. ele nu există dacă nu sunt prevăzute în norme juridice. deoarece el se află la baza tuturor celorlalte manifestări ale fenomenului juridic cum ar fi teoriile. iar rolul şi însemnătatea lor deosebite au făcut ca acestea să fie înscrise în acte cu valoare juridică sau declarativă deosebite. prin natura lor. engleză). 7 . în afară de drept pozitiv şi drept subiectiv. c) un alt sens al termenului drept. îl reprezintă şi dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului. dar şi nevoile sociale care pretind această reglementare. că dreptul obiectiv sau ansamblul normelor juridice formează pilonul central. executare sau aplicare a prescripţiilor normelor juridice presupune şi interpretarea normelor juridice. Pe de altă parte. pe de altă parte. Prin urmare. cuprinsă în plan mai larg de tehnica juridică. cu raportare întotdeauna la elementul istoric şi la dreptul comparat al altor state. trebuie definit în funcţie de obiectul său. romanii distingeau între norma agendi (drept obiectiv) şi facultas agendi (drept subiectiv). pentru cele două ipostaze ale dreptului se utilizează chiar noţiuni diferite: law (drept obiectiv) şi right (drept subiectiv). legile adoptate de puterea publică. de ceea ce reglementează activitatea oamenilor în prezent şi în perspectivă. La fel. unitatea şi urmărirea permanentă a scopurilor conforme cu voinţa socială generală. metode. procesul de respectare. ca orice ştiinţă. Indubitabil. Drepturile subiective sunt legate organic de dreptul obiectiv. legi fundamentale sau declaraţii de drepturi. Aceste drepturi subiective sunt în fond determinante pentru definirea statutului juridic al omului şi cetăţeanului. dacă nu poate să facă dovada existenţei dreptului său pretins ca fiind încălcat. dar care formează o categorie aparte prin importanţa primordială pe care o prezintă atât pentru titularul lor. obiectul de studiu al ştiinţei juridice duce la clasificarea acestora în ştiinţe juridice generale. este exclusă situaţia în care o persoană se poate plânge (în justiţie) împotriva altei persoane sau chiar împotriva statului pe motiv că i-a fost încălcat un drept (subiectiv). de ramură. ca activitate de cercetare a fenomenului juridic de ansamblu.

1998. apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”. realizarea echităţii prin conceperea şi aplicarea dreptului implică respectarea unor principii (formulate de un alt mare jurisconsult roman. 1993.) stăpânesc „arta” dreptului. p. p. raport juridic). Editura Stefan Procopiu. reflectând valori comune ale colectivităţii umane trebuie să urmărească direcţii comune de realizare. prin folosirea coerciţiei statale. Bucureşti. care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman. Etimologia cuvântului are la bază latinescul “jus” (drept). definind dreptul. 30 N. suum cuique tribuere (a trăi onest. element fundamental al sistemului juridic. considerându-l ca o artă a binelui şi a echităţii (“ jus est ars boni et aequi . Iaşi. procurorul etc. dreptul este caracterizat adeseori şi în zilele noastre ca reprezentând haina juridică a moralei. elaborate. Editura Actami. În viziunea antică. într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor. normă juridică. Cuvântul “juridic” este absolut indispensabil pentru a putea desemna ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială. conştiinţă juridică. în principalele relaţii din societate. În literatura de specialitate actuală2 dreptul este definit ca ”ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat.drept şi juridic – nu pot fi folosite cumulativ. Astfel. romanii au definit dreptul prin referirea la morală. Editura ALL.definiţie dată de jurisconsultul Celsus). Într-o asemenea accepţiune. limbaj juridic etc. iar cele două noţiuni . Astfel. norme care realizează funcţii ale sistemului din care fac parte. Bucureşti. I. putând exista chiar şi contradicţii între drept şi morală. judecătorul. în legătură directă cu diferitele concepţii manifestate la un moment dat. reglementare juridică.Teoria generală a statului şi dreptului „tălmăcirea” cerinţelor impuse de acestea. trimiţând la voinţa exprimată în normele juridice: “Dreptul. neminem ledere. Craiovan. Introducere în Teoria generală a dreptului. p. dreptul a fost definit în moduri variate. Teoria generală a dreptului. Popescu. 97 3 G. Un alt termen care evocă domeniul dreptului este şi adjectivul “juridic”. dreptul reprezintă sistemul regulilor juridice cu caracter general şi obligatoriu. dar trebuie observat că nu toate normele juridice sunt neapărat prin conţinutul lor norme morale (de exemplu. 1 2 I. raporturi juridice. Popa. normele tehnice sau cele de tehnică juridică ori legislativă). ştiinţe juridice. S. 1998. Vrabie. Fără îndoială că dreptul şi morala. Alţi autori. vorbim de acte juridice. exprimată în totalitatea regulilor susceptibile de a fi realizate cu ajutorul organelor de stat. doctrină juridică. În opinia noastră. orientate în direcţia atingerii finalităţilor sistemului social dat3”. De altfel. norme juridice. instituite sau recunoscute de stat cu scopul de a reglementa relaţiile sociale şi de a le garanta şi a căror respectare este asigurată. având ca scop realizarea binelui moral. Ceterchi. 17 8 . De-a lungul timpului. la nevoie. reprezintă voinţa de stat a poporului. normele juridice având un pronunţat conţinut moral. Teoria generală a dreptului. identificarea acordului dintre „litera şi spiritul” legii. dreptul apare ca un fenomen social strâns legat faţă de morală. Ulpian): honeste vivere. a da fiecăruia ceea ce i se cuvine)1. evidenţiază mai întâi esenţa acestuia. Noţiunea de “juridic” desemnează apartenenţa la drept (act juridic. ceea ce este posibil numai în măsura în care cei implicaţi în acest proces (parlamentarul. fapt juridic. a nu dăuna altuia.

întrucât reglementarea priveşte o categorie socială. În primul rând. pe forţa de constrângere a statului. Dreptul implică alteritatea. iar cea de-a doua presupune intervenţia organelor abilitate ale puterii. Chiar atunci când fac trimitere la o anumită categorie socială (elevi.) acest caracter nu este afectat. ele apar ca un sistem unitar de reguli a cărei respectare se bazează. are la bază anumite realităţi obiective de natură materială şi spirituală care constituie în ansamblul lor factori de determinare ai dreptului (aşa numitul “dat” al dreptului). În cadrul acestor factori determinanţi ai dreptului se includ relaţiile sociale. ajungându-se până la starea în care diferite genuri de relaţii sociale să nu poată subzista în afara cadrului legal care le consacră. conferindu-le alături de normativitatea lor proprie. dar şi ca obiectiv al reglementării. de care legiuitorul trebuie să ţină seamă atunci când formulează regula juridică.Teoria generală a statului şi dreptului Definirea dreptului face posibilă şi identificarea caracterelor acestuia. fie prin constrângerea exterioară aplicată celor care încalcă normele juridice (manu militari). Regulile juridice se raportează la sistemul de valori sociale recunoscut şi acceptat la un moment dat. o funcţie şi nicidecum o anume persoană anume. precum şi existenţa omului ca entitate biosocială. Relaţiile sociale constituie un prim factor în determinarea dreptului întrucât asigurarea desfăşurării lor organizate reclamă necesitatea intervenţiei normative. Normativitatea are caracter imperativ. externă sau extrinsecă. culturale sau de altă natură). apariţia şi persistenţa sa de-a lungul timpului. încât nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem). studenţi etc. Prima situaţie este mai des întâlnită în cazul normelor prohibitive sau onerative (care interzic sau obligă la anumite comportamente) şi totodată dezirabilă. sancţiunea aplicată îmbrăcând forma oficială (prin prevederea sa în actele normative şi aplicarea de către organe special învestite cu puterea de a judeca şi decide în această privinţă). Obligativitatea dreptului este atât de puternică. la nevoie. În ceea ce priveşte necesitatea socială a dreptului. astfel încât ele se prezintă atât ca bază. reglementând relaţiile sociale dintre oameni. inclusiv în perioada modernă şi contemporană. Obligativitatea dreptului se realizează fie prin respectarea sau executarea prescripţiilor acestuia de către cei vizaţi.) sau la atribuţii ale unei persoane (prim-ministru. în sensul că normele juridice prescriu o anumită comportare a indivizilor în raporturile sociale. morale. prefect etc. acţiunea legilor obiective din natură şi societate. internă sau intrinsecă. Scopul dreptului este acela de a găsi şi stabili un echilibru între autoritate şi libertate. ci dispun) Dreptul are un caracter general şi permanent. Cu cât relaţiile sociale 9 . regulile de drept nu se adresează unor persoane determinate. el nu vizează îndatoririle oamenilor în raport ce ei înşişi. dreptul are un caracter normativ. fiind impersonale şi abstracte. economice. primar. şi o normativitate juridică. pentru a conferi eficienţă maximă acţiunilor sale de reglementare. Dreptul ordonează conduita umană în diverse relaţii sociale în funcţie de specificul acestora (politice. Dreptul are un caracter obligatoriu şi sancţionator. Permanenţa dreptului se află în directă legătură cu perenitatea colectivităţii umane. între interesele generale şi cele individuale. neexistând posibilitatea acestora de a alege cum să se comporte (normele juridice nu propun. individualizată.

Sfaturile obşteşti îşi pierd din importanţă. 1. De aici şi preocuparea legii în asigurarea ocrotirii anumitor valori umane de natură biologică (viaţa. în cele de proprietate ori în relaţiile de familie. având un rol pur consultativ. societate şi gândire influenţează dreptul în modul său de reglementare pentru că. în ultimă instanţă. Reglementarea juridică poartă întotdeauna amprenta concepţiilor politico-filosofice asupra fenomenelor biologice specific umane precum sunt naşterea. durata vieţii. 10 . demnitatea. Întrucât purtătorul şi subiectul relaţiilor sociale este omul. inclusiv raporturile de vânzare-cumpărare. iar obiectul acestor relaţii este dat de conduita sa. Astfel. filiaţia. devenit “rege” al tribului sau al uniunii de triburi. determinând hotărâtor modul de reglementare a circuitului civil şi bunurilor din cadrul său de către legiuitor. maturitatea.).Teoria generală a statului şi dreptului de diverse categorii se diversifică şi se amplifică. se simte tot mai mult nevoia unei noi organizări sociale a puterii. Orânduirea gentilică a devenit tot mai puţin corespunzătoare noilor realităţi economice şi sociale odată cu stratificarea şi diversificarea societăţii. acolo este şi drept. de exemplu. relaţiile sociale se desfăşoară în funcţie de acesta şi sunt expresia modului de manifestare a acestor legităţi. care să înlocuiască vechea şi depăşita formă a democraţiei militare. Asemenea reglementări intervin frecvent în domenii ale vieţii cotidiene cum sunt. regimul relaţiilor comerciale internaţionale. intervenţia statului în politica de preţuri şi de impozitare. acesta influenţează hotărâtor reglementarea juridică care este expresia voinţei umane. dreptul putând contribui la accelerarea sau încetinirea evoluţiei respectivelor relaţii. descendenţa şi ascendenţa. relaţiile dintre stat şi cetăţeni (în domeniul fiscalităţii. în relaţiile contractuale. proprietatea etc. constituind mijlocul cel mai eficient de sancţionare a titularilor unei conduite care se abat de la modelul prestabilit legislativ. În aceste condiţii. etc. acţiunea legii valorii şi a legii cererii şi ofertei îşi produce efectele în orice societate care cunoaşte producţia de mărfuri. creşte neîncetat ca urmare a sprijinului acordat de cei avuţi.). etc. concentrarea bogăţiilor în mâinile unei pături sociale restrânse numericeşte şi sărăcirea continuă a maselor largi. protecţiei mediului înconjurător. Acţiunea legilor obiective din natură. Dreptul posedă o imensă capacitate de modelare a raporturilor sociale şi de garantare a respectării normelor consacrate.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului Deşi romanii apreciau că acolo unde este societate. apariţia dreptului considerat ca fenomen specific organizării moderne şi caracterizat prin obligativitatea susţinută de coerciţie instituţionalizată s-a produs în timp. cu deosebire în contextul formării statelor. sănătatea) sau legate de fiinţa umană (libertatea. iar o asemenea organizare socială nouă a puterii o reprezintă statul. cu atât mai importantă devine acţiunea normelor juridice în societate. iar puterea conducătorului militar. etc. precum şi cu creşterea treptată a numărului de sclavi deveniţi baza producţiei economice. asigurând noii pături înstărite apărarea şi consolidarea privilegiilor dobândite. moartea. cetăţeniei.

trebuie precizat că noile norme juridice. determinată de evoluţia structurii statului şi specializării organelor sale. în privinţa respectării şi aplicării lor. inclusiv a sclavilor. etc. Aceste reguli nescrise se vor constitui treptat sub forma dreptului obişnuielnic sau cutumiar. gravitatea pedepsei aplicate (individualizarea acesteia) ţinea cont de atât de importanţa socială acordată valorilor apărate şi nesocotite (proprietatea privată. libertatea aveau altă semnificaţie decât le acordăm astăzi. ceea ce le conferă practic puterea unei legi. iar într-o democraţie. O altă modalitate de apariţie a dreptului. se transformă ele însele în reguli obligatorii de urmat de către alţi judecători cu ocazia soluţionării oricăror alte cazuri similare şi viitoare. fiind practic înlocuite treptat cu posibilitatea răscumpărării pentru fapta săvârşită prin plata unei despăgubiri în bani. comparativ cu o alta. practica judiciară răspunde prin soluţiile date unor nevoi ale societăţii şi astfel edifică norme noi care acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare. este reprezentată de formarea regulilor juridice prin soluţiile date de către judecători cu ocazia soluţionării proceselor. Apariţia statului este însoţită în mod firesc de apariţia dreptului. căreia nu i se opune şi deasupra căreia nu se poate situa. modul de efectuare a schimbului de mărfuri.). veniturile statului. la nevoie. Sentinţele astfel pronunţate. la anumite popoare sau în anumite perioade istorice a prevalat o anumită modalitate de apariţie a dreptului. fiind declarate obligatorii pentru întreaga societate sub ameninţarea aplicării unor sancţiuni de către stat.Teoria generală a statului şi dreptului Statul este expresia organizată a puterii publice de pe un anumit teritoriu. în materia sancţiunilor aplicate pentru încălcarea dreptului. de cele mai multe ori în lipsa unui text legal de reglementare expresă a situaţiei deduse judecăţii. răzbunarea sângelui ori legea Talionului s-au menţinut în timp şi în cadrul noii societăţi sclavagiste. uneori. etc. O primă modalitate de apariţie a dreptului constă în păstrarea unor vechi reguli gentilice de conduită. ca expresie a decăderii moravurilor gentilice. În acest sens. El reprezintă o componentă a societăţii cu care nu se confundă. cât şi de poziţia socială a făptuitorului ori a victimei. să fie consfinţite şi în formă scrisă. Prejudicierea sau vătămarea 11 . în contextul în care valori precum egalitatea. înţeles ca un ansamblu de reguli destinate ocrotirii unor interese sociale generale. ajungând. democraţia. conferit de interesele noii aristocraţii şi care consfinţesc proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. normele juridice aveau însă un pronunţat caracter diferenţiat. Astfel. Aceste modalităţi specifice de apariţie a dreptului nu trebuie privite în mod izolat sub aspectul succesiunii apariţiei şi răspândirii lor ori a importanţei istorice. La începuturile societăţilor moderne. fiind un fenomen social specific societăţii umane superior constituite. prin coerciţia statală. şi în folosul societăţii şi a membrilor ei. răspunderea pentru vătămarea unor valori sociale recunoscute. Specifică mai ales sistemului de drept anglo-saxon (common-law). garantate. create de autorităţile de tip statal au coexistat vreme îndelungată cu obiceiurile tradiţionale (fenomen cunoscut şi astăzi sub numele de cutumă sau obicei juridic). servind înfăptuirii conducerii sociale în ansamblul ei. dar cu un scop nou. de exemplu. Aşa. cultul zeităţilor. Pe de altă parte.

Ca în cazul oricărui alt fenomen social conturat în timp. revine tot mai mult şi apoi în exclusivitate organelor specializate ale statului.3 Tipuri istorice de drept Dreptul se manifestă pe plan social-istoric în moduri diferite. apariţia dreptului constituie un factor de echilibru şi dezvoltare substanţial pentru societate. consacrând şi ocrotind relaţiile sociale fundamentale pentru colectivitate în toate planurile de activitate. În planul evoluţiei dreptului. În mod similar. de regulă sancţionaţi pecuniar. nu mai servesc la diferenţierea pedepselor. de la care preiau adeseori multe elemente sau concepţii ori de care. a dreptului anterior cu unul nou. de la regimurile totalitate la cele democratice). însoţite de uneori de adaptarea parţială a normelor juridice anterioare la situaţii sociale noi. etc. O situaţie specială poate fi observată în condiţiile în care unele societăţi trec brusc de la o organizare politică la o alta. apariţia dreptului a presupus şi unele imperfecţiuni specifice legate forma de reglementare şi aplicarea sa concretă. procedura soluţionării încălcărilor dreptului care cuprindea iniţial şi elemente de justiţie privată (de exemplu. în domenii insuficient reglementate. în anumite cazuri. începând cu antichitatea şi terminând cu 12 . corespunzător succesiunii societăţilor sau fenomenelor social-economice. iar sarcina administrării justiţiei (împărţirii dreptăţii) revine ulterior numai instanţelor judecătoreşti. faptul că cel care a nesocotit legea este avut sau dimpotrivă ori că proprietatea încălcată aparţine unui individ cu o poziţie socială anume. mutilaţi sau ucişi. inclusiv în susţinerea acuzării sau învinuirii. caz în care apare un proces de înlocuire. are rădăcini tradiţionale) sau „contaminarea” dreptului ca procese specifice perioadelor istorice de dezvoltare sau interacţiunii cu alte sisteme de drept. fiind de multe ori în opoziţie directă cu interesele celor pe care îi viza. iar cei mai bogaţi erau. pe când ceilalţi erau privaţi de libertate. Aplicarea dreptului devine în timp o procedură tot mai complexă şi formalistă. de conţinutul lui social mai puţin reprezentativ ori general. alături de elaborarea de către legiuitor a unor noi norme juridice (în domenii noi. .). parlamentul bicameral românesc. normele juridice contemporane sunt permanent o continuare a celor manifestate anterior. adeseori cu caracter radical. deşi suntem într-un stat unitar. prinderii şi aducerii celui vinovat în faţă justiţiei. se constituie ca elemente care definesc procesul de construcţie a dreptului. Cu toate acestea însă. etc. în privinţa descoperirii. Păstrarea tradiţiei juridice în anumite privinţe (de exemplu. ca organe specializate în acest sens. se distanţează net (aşa cum se întâmplă în cazul schimbării regimurilor politice). consacrând astfel noile realităţi socialpolitice şi economice şi asigurând viabilitatea pe mai departe a colectivităţii naţionale.). dobândeşte un caracter oficial. cu sau fără perioade de tranziţie. în domenii în schimbare.Teoria generală a statului şi dreptului unei persoane avute era mai aspru sancţionată decât lezarea unui individ lipsit de avere. 1. de la un regim la altul (de exemplu. Deşi individualizarea judiciară a pedepsei este astăzi o regulă cu valoare de principiu în materia dreptului penal.

dreptul medieval (cu grupa dreptului romano-germanic. Fiecare dintre aceste tipuri prezintă unele trăsături specifice. 1998. Trebuie precizat că dreptul nu exprimă integralitatea 4 I. Astfel. etc. I. b) dreptul feudal. de suprastructură. perioada de manifestare (feudalismul timpuriu şi feudalismul dezvoltat). Tipurile istorice de drept cuprind: a) dreptul sclavagist. în dreptul contemporan regăsim categorii juridice care aparţin dreptului roman sau celui feudal. 1. Prin tip istoric de drept înţelegem totalitatea trăsăturilor caracteristice tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiaşi societăţii sau formaţiuni social-politice generate de aceeaşi bază economică şi structură socială. de influenţele exercitate de sistemele de drept ale altor popoare. condusă prin plan. dreptul modern (specific începutului capitalismului) şi dreptul contemporan. c) dreptul burghez. feudale. Bucureşti.) cunoaşte anumite particularizări care îi conferă o specificitate proprie şi distinctă. etc. dreptul antic (în care intră mai multe grupe: dreptul oriental. a cărui trăsătură esenţială rezidă în voinţa socială generală căreia îi dă expresie. Desigur. Dreptul socialist impune disciplina strictă şi constrângerea corelate cu dezvoltarea unei economii centralizate. sistemul common-law şi sistemele religioase de drept). de caracterul democratic sau nedemocratic (absolutist sau totalitar) al regimului politic dintr-o ţară. fiecare tip istoric de drept specific unei anumite societăţi (sclavagiste. în funcţie de mai multe criterii. 19 13 .). Ed. datorită faptului că între ele există elemente de continuitate. iar dreptul burghez proclamă drepturi şi libertăţi democratice (libertatea persoanei. Introducere în teoria generală a dreptului.Teoria generală a statului şi dreptului contemporaneitatea. p. dreptul greco-roman). precum şi apartenenţa la acelaşi tip de stat. constante ale dreptului. servind atingerii intereselor partidului comunist. Craiovan. de tradiţiile specifice unei ţări. ca sistem de reguli juridice aparţinând Uniunii Europene şi care se constituie într-un nou tip de drept aşezat la baza ordinii juridice comunitare. dreptul roman ca drept de tip sclavagist îşi exercită rolul şi funcţiile sale în realizarea apărării societăţii romane şi dominaţiei asupra altor popoare. în acord cu noile evoluţii economice şi mai ales sociale. d) dreptul socialist. Între tipurile istorice de drept nu se poate face însă o diferenţiere absolută. Este cazul formării dreptului comunitar. Dreptul feudal cuprindea în majoritate reguli care vizau în principal apărarea marilor proprietăţi funciare. a întrunirilor etc.4 Conţinutul şi forma dreptului Dreptul este un fenomen social. Amplificarea relaţiilor de colaborare dintre state produce şi ea efecte în planul dreptului şi dezvoltării istorice a acestuia. Ceterchi. Unii autori4 identifică următoarele tipuri istorice de drept: dreptul incipient (al comunei primitive). precum aria sa de răspândire (orientul antic şi antichitatea romană). All. Astfel.

devenind astfel obligatorie pentru întreaga societate. Distincţia dintre conţinutul şi forma dreptului este utilă întrucât fenomenul juridic (normativitatea juridică) cunoaşte mai multe forme exterioare de manifestare. uneori chiar în cadrul aceleiaşi societăţi. Conţinutul dreptului determină şi formele sale de exprimare sau exteriorizare. în forme specifice. ajunge să fie asigurată prin forţa de constrângere a statului. Cutuma este o regulă de conduită rezultată şi cristalizată ca urmare a unei practici sociale îndelungate şi repetate în cadrul unei comunităţi. aspectul exterior sau învelişul juridic pe care îl îmbracă respectiva reglementare. apare şi preocuparea juridică de a le sancţiona ca atare. ordonanţă etc. ci numai voinţa cu caracter general (adică voinţa majorităţii). a) Obiceiul juridic sau cutuma reprezintă cea mai veche formă de exprimare a dreptului. b) Un alt mijloc de transformare a voinţei sociale generale în normă juridică este hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză concretă şi care. indicând modul concret în care se reglementează relaţiile sociale care devin astfel raporturi juridice. delapidarea. în cadrul dreptului penal sustragerea unui bun mobil (furtul. În raport cu semnificaţiile sale. garanţia de evicţiune. dreptul conţine (şi exprimă) deci voinţa socială generală considerată dezirabilă la un moment dat.. forma dreptului nu reprezintă altceva decât haina juridică. Obiceiul se poate regăsi în acte normative sau în hotărâri judecătoreşti care îi consacră valabilitatea şi îi recunosc obligativitatea. De exemplu. în lipsa unei norme legale care să o 14 . cum ar fi sustragerile de bunuri.Teoria generală a statului şi dreptului voinţei sociale (voinţa tuturor membrilor societăţii sau a corpului electoral). ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate sau pentru unii dintre membrii acesteia (ca obicei juridic sau ca drept scris. tâlhăria. iar aceasta din urmă ca act normativ – lege. Raportat la conţinutul dreptului (adică la ce şi în ce mod se normează de către stat). Sub aspectul evoluţiei lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a voinţei sociale devenită regulă de drept şi anume: obiceiul juridic. iar substanţa sau conţinutul reglementării diferă şi ea de la o societate la alta. Această voinţă generală urmează să fie identificată şi reglementată de legiuitor.). reflectând interese generale la nivelul societăţii. Conţinutul juridic al acestei voinţe este dat de acele reglementări care interzic. întrucât reglementarea sau substanţa normativă se manifestă şi este cunoscută prin acele forme care corespund cel mai bine promovării şi apărării intereselor sociale generale cărora voinţa de stat le dă expresie. În literatura juridică. etc. de exemplu.sau hotărâre judecătorească). forma dreptului mai este denumită “izvor (formal) de drept”. decret. a unor norme devenite obligatorii de-a lungul timpului şi a căror respectare. precedentul judiciar şi actul normativ. benevolă la început. etc. dacă există conturată o voinţă socială generală de a se interzice anumite fapte. adică o anumită opţiune socială corespunzător unei reprezentări politice. Această opţiune care formează conţinutul dreptului particularizează substanţa reglementării propriu-zise. Forma dreptului arată felul în care voinţa socială generală se impune. iar în dreptul civil apărarea făcută dreptului de proprietate prin interdicţia de a vinde bunul altuia.

După primul criteriu. forma imprimată (publicaţiile oficiale) şi ceremoniile juridice (celebrarea căsătoriei. în 15 . El este o regulă de conduită creată (instituită) de organele de stat competente sau edictată de alte organisme sociale şi recunoscută (sancţionată) de stat şi care poate îmbrăca diferite forme în funcţie de tipul istoric de drept şi de organele de stat de la care emană. În acest sens. mai ales în afara lor. de exemplu legile (ca acte normative ce emană de la Parlament).pentru toate cauzele ulterioare şi similare ce vor fi judecate. căreia i se subordonează toate celelalte acte normative (decrete. Astfel. distingem forma orală (obiceiul juridic). actul normativ) sau cum este exprimată reglementarea. hotărâri. devine obligatorie . distingem forme solemne şi forme ordinare (cu titlu probatoriu şi publicitare). trebuie recunoscut de stat. se face distincţie între forma internă a dreptului (norma juridică emisă de puterea de stat). ecleziastice). forma scrisă (actele juridice). al tratatului internaţional) şi în mod cu totul excepţional. depunerea jurământului etc. c) Actul normativ reprezintă ultima şi cea mai importantă formă de exprimare a dreptului în evoluţia sa istorică. norma juridică reprezintă forma internă esenţială deoarece dreptul se poate exprima numai prin norme sau reguli de conduită.în privinţa modului de soluţionare . putând fi înlocuită una cu cealaltă (obiceiul cu actul normativ) sau în cadrul căreia se pot opera schimbări (înlocuirea unui decret cu o lege). precum şi alte izvoare de drept. În cazul formelor solemne sau autentice. adică ceea ce exprimă sau cuprinde reglementarea. După gradul de solemnitate. Hotărârea iniţială se constituie astfel ca un model obligatoriu de urmat. poate fi formulată de doctrina (literatura) juridică. devenind un precedent judiciar. ca de exemplu contractul normativ (este cazul contractului colectiv de muncă. Formele ordinare sunt simplificate. Generic. gradul de solemnitate sau importanţa juridică. d) În anumite condiţii. însă pentru ca acesta să poată produce efecte juridice. instrucţiunile (emise de miniştri).). notarul). şi forma externă a dreptului (cutumă.Teoria generală a statului şi dreptului reglementeze. această recunoaştere conferindu-i astfel forţa juridică obligatorie. forma externă a actelor juridice poate deosebită în funcţie de mijlocul de exprimare folosit. etc. Noţiunea de izvor formal sau formă de exprimare a dreptului este uneori folosită în două sensuri. existenţa valabilă a actului juridic şi producerea efectelor juridice este condiţionată de îndeplinirea unei solemnităţi mai mult sau mai puţin evidentă. private. Uneori actul poate fi emis şi aplicat în cadrul organizaţiilor nestatale (cooperatiste. decretele (emise de Preşedintelui statului). Solemnitatea actului (scris) este marcată de acţiunea unui reprezentant al forţei publice (de ex. Principala formă a actului normativ este legea. în timp ce forma externă a normei poate diferi. regula de conduită ( norma) poate fi exprimată şi sub alte forme. în exerciţiul funcţiei sale. Când în activitatea instanţelor de judecată devine o obişnuinţă sau o practică soluţionarea în acelaşi mod şi în baza aceleiaşi hotărâri a tuturor cauzelor similare suntem în prezenţa practicii judiciare (judecătoreşti) devenită izvor de drept. instrucţiuni etc. putând distinge în acest sens. hotărârile şi ordonanţele (ca acte ale Guvernului).).

esenţa normativă. În opinia noastră. normelor juridice care transformă nevoile de organizare ale societăţii în reguli obligatorii de comportament. Rezumat 1. ca activitate de cercetare a fenomenului juridic de ansamblu. dreptul reprezintă sistemul regulilor juridice cu caracter general şi obligatoriu. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice. caracterizat printr-o serie de trăsături esenţiale ce rezultă din factorii care îi configurează existenţa şi anume: esenţa economică. b. dar este necesară îndeplinirea unor cerinţe formale ( forma scrisă) pentru cazul în care intervine contestarea. apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale“. datorită determinării sale de către condiţiile vieţii materiale. datorită faptului că este expresia intereselor fundamentale şi generale ale societăţii. obligaţiile ce revin persoanelor. distingem forme substanţiale şi forme nesubstanţiale. prin folosirea coerciţiei statale. într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor. După importanţa lor juridică. In primul caz. In primul caz. 3. Este cazul actelor de stare civilă. pe care îl denumim drept subiectiv. un alt sens al termenului drept îl reprezintă şi dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului. actelor de legislaţie etc. la nevoie. pentru că el reprezintă o manifestare de voinţă ridicată la rangul de lege. 2. dreptul mai este abordat ca tehnică şi artă. lucru care nu intervine în cel în cel de-al doilea caz. în principalele relaţii din societate. De regulă. elaborate. prin drept se poate înţelege consecinţa ce derivă din dreptul pozitiv asupra persoanelor. facultatea. nerespectarea acesteia având ca efect nulitatea actului. esenţa social-politică. prerogativele. . adică totalitatea reglementar se mai numeşte şi drept obiectiv. într-un context dinamic. pe de altă parte. Dreptul reprezintă un fenomen social complex. privind procesele de elaborare şi aplicare a normelor juridice. drept ca totalitate a regulilor de conduită legiferate. situaţia juridică sau raportul juridic există şi produce efecte juridice în lipsa oricărei formalităţi. respectarea cerinţei de formă condiţionează validitatea actului juridic (ex.Teoria generală a statului şi dreptului sensul că nu este necesară îndeplinirea unei solemnităţi. dar şi nevoile sociale care pretind această reglementare. Acest drept 16 . legile adoptate de puterea publică. termenul drept este utilizat cu următoarele accepţiuni: a. c. dreptul este definit ca ”ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat. d. care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman. actelor juridice în materia funciară. putând fi întocmite cu titlu probatoriu sau cu titlu de publicitate. instituite sau recunoscute de stat cu scopul de a reglementa relaţiile sociale şi de a le garanta şi a căror respectare este asigurată. deciziilor judecătoreşti.: celebrarea publică a căsătoriei). 4. Formele cerute cu titlu de publicitate au în vedere opozabilitatea situaţiei/actului juridic terţilor. În literatura de specialitate actuală.

dreptul medieval (cu grupa dreptului romano-germanic. Precizaţi accepţiunile noţiunii de drept şi analizaţi interdependenţele dintre acestea. poate fi formulată de doctrina (literatura) juridică. dreptul burghez. sistemul common-law şi sistemele religioase de drept). În anumite condiţii. şi anume: obiceiul juridic. în mod cu totul excepţional. 7. constante ale dreptului. 17 . 5. 6.Teoria generală a statului şi dreptului 5. dreptul antic (în cadrul căruia intră mai multe grupe: dreptul oriental. forma dreptului mai este denumită “izvor (formal) de drept”. dreptul socialist. dar cu un scop nou. Prezentaţi modalităţile istorice de apariţie a dreptului. Arătaţi care sunt principalele modalităţi de formare a dreptului contemporan. iar după unii autori acestea sunt: dreptul incipient (al comunei primitive). şi formarea regulilor juridice prin soluţiile date de către judecători cu ocazia soluţionării proceselor. Tipurile istorice de drept cuprind: dreptul sclavagist. Dreptul prezintă următoarele caractere: un caracter normativ. Între tipurile istorice de drept nu se poate face însă o diferenţiere netă datorită faptului că între ele există elemente de continuitate. un caracter general şi permanent. dreptul modern (specific începutului capitalismului) şi dreptul contemporan. un caracter obligatoriu şi sancţionator. 3. În literatura juridică. dreptul feudal. Sub aspectul evoluţie lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a voinţei sociale devenită regulă de drept. precedentul judiciar şi actul normativ. Modalităţile de apariţie ale dreptului constau în: păstrarea unor vechi reguli gentilice de conduită. Teste de autoevaluare 1. regula de conduită ( norma) poate fi exprimată şi sub alte forme. 8. reglementând relaţiile sociale dintre oameni. ca de exemplu contractul normativ şi. dreptul greco-roman). Precizaţi în ce constă conţinutul dreptului şi care sunt formele dreptului. Care sunt tipurile istorice de drept şi principalele caracteristici ale acestora? 4. 2.

Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 2 STATUL ŞI DREPTUL Structura unităţii: 2. populaţie. rolul şi scopul statului 2. organizare prestatală.  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 240’ 18 . să formuleze opinii privitoare la necesitatea şi cauzele apariţiei statului. să identifice elementele componente ale statului. precum şi cu privire la interrelaţiile stabilite între stat şi drept.2 Funcţiile. teritoriu naţional. să analizeze conţinutul juridic al elementelor statului. Obiective operaţionale:      să definească conceptul de stat şi să precizeze în modalităţile de apariţie a statului. precum şi implicaţiile acestora în drept. Termeni cheie: stat.1 Conceptul de stat şi apariţia statului 2. suveranitate  să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat. funcţiile şi rolul statului. să precizeze funcţiile şi rolul statului.3 Elementele componente ale statului Obiectiv fundamental:  înţelegerea conceptului de stat şi a raporturilor care apar între acesta şi drept.

În plan etimologic. puterea politică fiind astfel personalizată. Altfel spus. iar dreptul apare ulterior ca rezultat al activităţilor statului. Într-o exprimare sintetică. toate stăpânirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sunt fie republici. cauzele apariţiei şi configurării acestora fiind în mare parte comune. în lucrarea "Il Principe". statul se formează având la bază „puterea” dreptului. Trecerea de la triburi la uniunea de triburi şi tendinţa acestora de constituire în popoare a determinat un cadru politic superior – statul. termenul "stat" desemnează instituţia organizării într-o anumită formă a societăţii. statul este considerat ca o formă de organizare sau o instituţie prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu. 19 . termenul "stat" provine din latinescul "status" exprimând iniţial "stabilitatea" relativă a unui proces. "statusul" roman este asociat cu alţi termeni şi primeşte o semnificaţie politică în sintagme precum "status civis" (starea guvernării cetăţii). statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii.Teoria generală a statului şi dreptului 2. concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei de constrângere a statului. social. trebuie remarcat că. organizatoric şi politic. În literatura de specialitate. dar ca proces istoric aceasta are loc în perioada de trecere de la societatea gentilică la cea sclavagistă. "status rei romane" (starea lucrurilor romane) sau "status rei publicae" (starea lucrurilor publice). în care acesta afirma că "Toate statele. formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu care sunt învestiţi cu atribuţii de putere. Evoluţiile socialeconomice specifice acestor perioade istorice au determinat în mod obiectiv insuficienţa unor forme de organizare precum ginta. constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii. Între principalii factori care au stat la baza procesului apariţiei statului regăsim:  dezvoltarea de ansamblu a societăţii în plan economic.1 Conceptul de stat şi apariţia statului Forma modernă de organizare a societăţii este reprezentată de stat. Aprecierile de mai sus reliefează strânsa legătură care se manifestă între cele două fenomene sociale complexe: statul şi dreptul. Se consideră că sensul actual al cuvântului "status" a fost introdus în literatură de către Nicolo Machiavelli. fratria sau tribul. de către un grup organizat de persoane care îşi impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii. Apariţia statului în sens cronologic diferă de la o societate la alta. Deşi în accepţiunea iniţială acordată termenului stat se avea în vedere o legătură strânsă între acesta şi persoana principelui. condiţionându-se reciproc. statul este sistemul organizaţional reglementat juridic ce realizează în mod suveran conducerea unei societăţi. fie principate". Corelaţia dintre acestea două este una de natură obiectivă şi este dată de procesul apariţiei şi evoluţiei lor în plan istoric. În acest sens. începând din acest punct. putând fi definit ca o organizaţie politică. În timp.

Iorgovan. Accepţiunile termenului stat sunt astăzi multiple.). desemnăm pe guvernanţi spre a-i diferenţia de guvernaţi. În sens larg. deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric recunoscut de comunitatea internaţională. pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei"7. În mod similar. statul român. Traité de droit constitutionnel. statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.Calderon. conceptul de "stat" poate avea o accepţiune istorico-geografică şi una politico-juridică. I. apărare şi conducere socială. 5 6 Leon Duguit. alteori prea complexe între oameni. Ca organizare politică a puterii. concretizate în apariţia proprietăţii private. În acest sens. adică aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii. p.  stabilizarea populaţiilor în anumite zone. instituţionalizarea puterii politice. Drept constituţional si instituţii politice. uneori prea simple. existenţa unei instituţii politice adecvate. evocăm puterile publice în ansamblul lor. “statul este pur şi simplu produsul unei diferenţieri naturale. prin încredinţarea către anumite persoane a unor funcţii de organizare. adică un sens larg şi un sens restrâns. de unde rezultă ceea ce se numeşte puterea politică”5. în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun. care a impus existenţa şi apărarea unui teritoriu şi în strânsă legătură cu acestea. 1994. S. consumatori. care deţine în acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului. Aşa cum precizează şi Leon Duguit. statul presupune constituirea (instituirea) forţei publice . Vrabie. oraşe). p. statul apare drept un sistem articulat de instituţii sau organe investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. Pe baza celor enunţate se pot contura două accepţiuni ale statului. p.Teoria generală a statului şi dreptului  stat. se afirmă că statul reprezintă armătura juridică a unui fenomen sociologic6. Popescu. statul francez. membrii societăţii etc. departamente.cit. În altă viziune.L. cu un guvernământ autonom (de exemplu. 140 20 . una generică şi una specifică. Bucureşti. Toate aceste modificări şi transformări pe care le-a cunoscut societatea au impus apariţia unui organism articulat de instituţii specializate care şi-au găsit exprimarea în stat. Într-o asemenea accepţiune.. Editura Galeriile J. Prin noţiunea de stat desemnăm puterea centrală raportată la colectivităţile locale (regiuni. diviziunea socială a muncii şi apariţia/schimbul plusprodusului a determinat de asemenea apariţia unor instituţii politice care să reglementeze relaţiile specifice dintre producători. VII-VII G. În sens restrâns. op.aparat specializat în asigurarea ordinii sociale şi în care dispune de posibilitatea constrângerii (de aici identificarea statului cu "puterea publică") şi pe această bază. 184 7 A. statul ca noţiune poate desemna o societate civilă organizată. unii aparţinând aceluiaşi grup social. vol. Paris. statul este "organizarea politică a societăţii. statul german etc.

prin stat se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu. ci ca un mijloc pentru înfăptuirea puterii suverane a poporului. Dumitru Firoiu. culturale. de structurare a acesteia. Munca în comun şi repartiţia comună. şi anume: teritoriul. Această accepţiune. în primul rând. indică utilizarea unor termeni diferiţi precum: putere de stat. care surprinde doar o latură a sensului juridic. însă lupta 8 Vezi pentru detalii. nu era posibilă decât printr-o participare globală a colectivităţii. Doctrina modernă asupra statului pleacă de la tezele contractului social. formată din totalitatea organelor. Definirea statului trebuie să cuprindă indisolubil referiri la libertatea şi demnitatea umană. a drepturilor naturale ale omului şi a separaţiei puterilor. nefiind un DAT. populaţia şi puterea politică sau puterea de stat ori suveranitatea. tehnica utilizată fiind destul de primitive. Rezultă de aici trei elemente fundamentale ce definesc statul. ca primă formă de manifestare a unei orânduiri sociale. Orânduirea comunei primitive nu a cunoscut organizarea statală datorită nivelului extrem de slab dezvoltat al relaţiilor şi al forţelor de producţie. autoritate publică. pentru că nu este de conceput existenţa unei colectivităţi fără o formă anume de organizare şi de conducere. mecanismelor sau instituţiilor autorităţii publice prin intermediul cărora se realizează conducerea generală a societăţii. nu se află deasupra societăţii. ca o comunitate mai mare sau mai restrânsă de persoane. "patrie". precum şi relaţiile economice. Totul aparţine tuturor. delimitat prin frontiere. juridice. putere care trebuie orientată spre apărarea şi dezvoltarea valorilor fundamentale ale unei societăţi. Sensul este larg şi este aproape sinonim cu termenul "ţară". Statul nu există în general. Fără a intra în amănunte asupra primelor forme de evoluţie a organizării sociale. Accepţiunea sau sensul politico-juridic este mai restrâns ca sferă. pp. regim politic al statului. ginta ne apare. forţă publică. de evoluţia formelor de conducere socială. Această accepţiune prezintă ca elemente definitorii: populaţia. egalitară a produselor au dus la crearea şi menţinerea proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie.20-21 21 . în demersul istoric. Iaşi. 1993. la producţie şi la consum8. fără ca aceasta să însemne că statul este acelaşi oricând şi oriunde. Apariţia sa a fost precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul comunei primitive.Teoria generală a statului şi dreptului Accepţiunea sau sensul istorico-geografic vizează populaţia organizată pe un anumit teritoriu. toţi membrii săi participând în comun. Statul a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei şi dezvoltării societăţii. ale acesteia. putere publică. el este chiar societatea însăşi. Statul nu trebuie înţeles ca un scop în sine. aparat de stat. organizarea politică a populaţiei şi teritoriul delimitat prin frontiere. etc. a emis mai multe ipoteze. însă mai precis. realizarea mijloacelor de trai minimale. organisme ale statului. ci el este ceva concret şi există numai raportându-ne la aceste trei elemente definitorii şi concomitente. Statul nu este o suprastructură. politice. de supravieţuire. Uneltele de muncă. Editura Fundaţiei Chemarea. Istoria statului şi dreptului românesc. asupra cărora ştiinţa istorică.

22 . Conducerea gintei. un alt punct de referinţă în activitatea colectivităţii. al filiaţiunii. impunerea unor reguli de comportament obligatoriu pentru toţi membrii colectivităţii. la organizarea pe criterii de apartenenţă la anumite profesii. Comuna primitivă începe să se descompună. Apar astfel structuri instituţionale necunoscute până acum. Membrii adulţi ai gintei reprezintă organul cel mai înalt de conducere şi decizie. se trece de la organizarea pe considerente de rudenie. Această formă de organizare a societăţii este statul. iar descendenţa se stabileşte după acesta. apar comunităţile săteşti sau obştile săteşti. de asemenea. Apare astfel familia patriarhală. Apar astfel preocupări noi. dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală a societăţii.Teoria generală a statului şi dreptului pentru supravieţuire a dus la crearea şi a proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. conştientizarea membrilor gintei. Cu timpul. oamenii încep să constate că. se impune în acelaşi timp schimbarea formei de organizare a societăţii. Autoritatea organelor de conducere ale gintei era de natură morală. religioasă. Acest fenomen a dus la crearea mai întâi a gintei matriarhale. şi anume organe de constrângere. Se declanşează o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor colectivităţi. iar uneori prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de sclavie şi supunerea acesteia la munci brute. cât şi ca proprietate individuală. Datorită faptului că la începutul existenţei gintei relaţiile de căsătorie nu aveau o recunoaştere în cadrul comunităţii. în cadrul căreia copiii îl moştenesc pe tată. se dezvoltă noi îndeletniciri. au mai multă putere de înţelegere şi de muncă faţă de alţii. unde întâietatea aparţine bărbatului. Ginta s-a constituit pe criteriul rudeniei. ca descendenţi ai acestuia. Un alt element de legătură al membrilor gintei era teritoriul pe care coexistau membrii colectivităţii. Obiceiurile reprezentau. dar şi calitativă a gintei matriarhale. principalul mijloc de producţie. rudenia se stabilea după mamă. dar şi numărul membrilor societăţii. fie prin alungarea acestor colectivităţi de pe teritoriile respective. Are loc descoperirea fierului şi sunt create uneltele din acest metal. este menţinută atât ca o proprietate a comunităţii. găsirea unor noi modalităţi de organizare a vieţii sociale. sunt inegali în posibilităţi fizice şi intelectuale. sporirea nevoilor colectivităţii. iar conducerea curentă este încredinţată unui şef ales. fie prin deposedarea acestora pur şi simplu. omul începe să devină producător al unor bunuri necesare traiului diversificat. Pe cale de consecinţă. Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de condiţiile istorice concrete în care s-a produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective. Evoluţia cantitativă. sociale este încredinţată unui organism obştesc. deşi ei sunt egali în drepturi şi obligaţii. în privinţa vieţii economico-militare. manifestarea individualismului şi a personalităţii membrilor săi au dus la înlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhală. Proprietatea asupra pământului. înjositoare. că unii sunt mai dotaţi nativ. însă. părintească şi nu exista un aparat specializat care să poată lua măsuri de constrângere.

jucător).2 Funcţiile statului Statul nu este un scop în sine. Ribobostos şi alţii. La începutul sec. Proprietarul pământului rămâne statul. menţinându-se încă o serie de relaţii din perioada descompunerii comunei primitive şi păstrându-se caracterul patriarhal al societăţii. el este un instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii în serviciul acesteia. apărute în sec. denumită în istoria omenirii perioada "democraţiei militare". op. 2. pentru a fi mai puternice. statul poate acţiona ca subiect de drept privat (actor. caracteristici întâlnite şi la alte popoare. p. care. IV î. India. procesul destrămării comunei primitive a început şi s-a accelerat în perioada de trecere de la neolitic la epoca metalelor. precum şi a lui Oroles. Cu toate acestea. creşterea animalelor. stat care se va dezvolta şi consolida puternic în timpul regelui Decebal. în Orientul Antic – Egipt. În ţara noastră. încheie un contract 9 Dumitru Firoiu. sunt primele forme cu organizare proprie care preced apariţia statului10. dezvoltarea multiplelor meserii. uniunea tribală a lui Dromichete apărută la sfârşitul sec.. Potrivit unei asemenea viziuni. O altă cale de apariţie a organizării statale o reprezintă statele greco-romane. ce cuprindea cea mai mare parte a teritoriului actual al ţării noastre. respectiv către epoca bronzului. I î. precum prelucrarea avansată a fierului. precum şi a unui conducător militar. a unui Sfat al bătrânilor. se impune odată cu descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează prin războaie de jaf şi cotropire. de pe poziţii egale cu celelalte subiecte de drept atunci când. 16 23 . în contextul primei mari diviziuni a muncii9. Pământul se afla aproape în exclusivitate în proprietate privată. cit. al unor prestaţii în natură către Stat. Hr. practicarea agriculturii prin folosirea plugului cu brăzdar de fier. Hr. constituindu-se mai târziu decât cele din Orientul Antic şi în condiţii îmbunătăţite de dezvoltare economică. introducerea prelucrării aramei şi a bronzului. personificat prin monarhul absolut. China. obştile săteşti rămân uzufructuare ale pământului în schimbul plăţii unui tribut.Teoria generală a statului şi dreptului Astfel. în conformitate cu orientarea (politică) majoritară la un moment dat. III î. sunt caracterizate şi prin prezenţa masivă a sclavilor ca principală forţă de muncă. Acest fapt are la bază nevoia de a face faţă unor cerinţe ample de dezvoltare a agriculturii întemeiată pe irigaţie. Perioada aceasta de început. Babilon se evidenţiază primele organizaţii statale. iar calitatea de proprietar de pământ le conferea persoanelor calitatea de cetăţean al cetăţii. care duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei ce va forma aristocraţia gentilico-tribală. ele rămân tributare unor forţe de producţie modeste. locul principal revenind încă obştilor săteşti. au început treptat să se unească. se constituie o puternică organizaţie statală sub conducerea lui Burebista. Apar astfel state-cetăţi (polisuri) care. Astfel. Organizarea tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa Adunării poporului. de exemplu. Hr.

10 11 idem. care vizează protejarea anumitor categorii sociale. p. fără imixtiuni statale şi în care primează iniţiativa individuală sau cu una de tip social-democrat. cât şi material pentru asigurarea bunăstării pentru toţi (statul providenţă. Sintetic. 103-106 24 . J. sportiv etc. Alteori se consideră că sectorul de stat este neglijat şi că ar trebui avut în vedere mai mult. penal. În cadrul funcţiilor interne distingem funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea social-economică. Ed. Rolul şi scopul statului.J. sistem ce duce la respectarea drepturilor omului. Lecţii de filosofie juridică. statul are îndatorirea de “a face legi bune”. arbitru) atunci când creează regulile juridice (vizând relaţii de tip administrativ. statul urmând să intervină atât legislativ. statul are rolul de a apăra interesul general al cetăţenilor şi al fiecărui individ în parte. J.) se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi interne şi externe. există numeroase controverse privind măsura în care ar trebui să se implice statul şi ce alte responsabilităţi ar mai trebui să îşi asume. statul modern trebuie să acţioneze pe baza principiului nonintervenţiei în treburile private. Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie de valorile specifice. Astfel. pentru a produce bunuri şi servicii publice şi a corecta externalităţile. welfare state). Ei consideră că prin intervenţia statului libertatea economică şi politică ar fi subminate. constituind obiect de studiu şi analiză pentru majoritatea marilor gânditori ai lumii. Totodată. Măsura implicării statului în societate şi în economie în cadrul îndeplinirii funcţiei socialeconomice este percepută diferit după cum avem de-a face cu o guvernare de orientare liberală. valutarfinanciare. Rousseau11 definea guvernământul prin sintagma exercitare legitimă a puterii executive şi afirma că rolul statului este acela de a asigura un raport corespunzător între autoritatea publică şi cetăţeni. Europa Nova. aceasta promovând ideea de economie de piaţă liberă. intervenţionism etc. vamale etc.J. contribuirea la progresul economic. educativ. În unele opinii se consideră că “statul atotputernic” este o problemă. Rousseau arată în Contractul Social că statul are menirea de asigura democraţia şi justiţia. Liberalii conservatori afirmă că rolul statului în economie ar trebui să fie limitat. În plus. tehnic şi uman precum şi cu un rol cultural. care promovează ideea de economie „socială” de piaţă. 21-23 Giorgio del Vecchio.). dar acţionează ca putere suverană (autoritate. garantarea stabilităţii politice şi sociale. 1993. reglementarea relaţiilor din domeniul economic în scopul atingerii unor obiective specifice. diferit apreciate sub impactul diferitelor doctrine manifestate în timp (liberalism.Teoria generală a statului şi dreptului (supus regulilor dreptului civil sau comercial). Potrivit concepţiei liberale. Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii politice. pp. Deşi este în general acceptată ideea că statul intervine în economie pentru a redistribui mai echitabil veniturile în societate. Individul este componenta fundamentală a societăţii şi el este capabil de iniţiative care să ducă la dezvoltarea societăţii. intervenind mult prea mult.

realităţile sociale şi economice. taxelor. Astfel. problemele de ordin politic care pot să apară şi dificultatea de a aprecia dacă un program guvernamental a fost eficient sau nu. nu exclude. redistribuie veniturile (pe calea impozitelor/taxelor şi a cheltuielilor publice reflectate în bugetele publice). crima organizată şi să asigure climatul corespunzător desfăşurării normale a relaţiilor sociale. asigurarea informaţiilor necesare funcţionării economiei. căi de comunicaţie. costuri sau beneficii la nivelul unor persoane sau entităţi care nu sunt producătorii sau consumatorii direcţi ai diferitelor bunuri.). au impus în mod obiectiv o mai largă implicare a statului. inflaţie etc. bugetului de stat şi a masei monetare pentru a sprijini creşterea economică. acordarea de subvenţii pentru amplificarea efectelor pozitive. Datorită tuturor acestor consideraţii. Ei scot în evidenţă disfuncţionalităţile pieţei şi cer statului să intervină pentru a le corecta. Ca urmare.). să reglementeze şi să influenţeze activitatea economică din sectorul privat. în plan intern. Principiul non-intervenţiei statului în treburile private. Statul poate şi trebuie. în această nouă viziune. produce bunuri publice (autostrăzi. putând fi identificate mai multe aspecte ale rolului statului în societatea contemporană. apărarea naţională etc. statul ar trebui să se rezume numai la un minim de activităţi. relaţii diplomatice). apărare. dificultatea de a controla organizaţiile guvernamentale uriaşe.Teoria generală a statului şi dreptului reprezentanţii liberalismului pun la îndoială capacitatea statului de a rezolva problemele economice sau sociale. 12 Externalităţile sunt efecte ale activităţilor economice resimţite de o “a treia parte”. precum poluarea. Cu toate acestea. definirea dreptului de proprietate etc. ceea ce a corespuns unei amplificări a funcţiilor statului. În cadrul doctrinei intervenţionist-statale se manifestă o mai slabă preocupare în ceea ce priveşte efectele intervenţiei statului asupra libertăţii personale. care nu pot fi lăsate în seama iniţiativei private (aşa-numitele sarcini tradiţionale: justiţie. să garanteze şi să promoveze drepturile şi libertăţile cetăţenilor. să combată fenomenele antisociale. esenţial pentru exercitarea neîngrădită a liberei iniţiative. În acest context. Totodată. ordine internă. cheltuielilor publice. argumentează ei. statul ia măsuri pentru stabilizarea economiei prin folosirea impozitelor. precum educaţia). rolul statului în economie ar trebui să fie strict limitat. fără a interveni în activităţi economice. pentru a controla inflaţia şi a reduce şomajul. adepţii doctrinei intervenţionist-statale au pus la îndoială capacitatea pieţei de a rezolva problemele apărute (criză. crearea sistemului monetar. cu precădere cele care au urmat crizei economice din 1929-1933. ci presupune exercitarea de către stat a unor funcţii şi îndeplinirea unor obligaţii şi activităţi care să faciliteze promovarea liberei iniţiative. 25 . îndeosebi în plan economic şi al protecţiei sociale. menţine competiţia (prin adoptarea unor legi antitrust. statul creează cadrul legal al activităţii economice (prin elaborarea legilor şi organizarea instituţiilor statale.). corectează externalităţile12 (prin instituirea unor taxe cu scopul de a reduce efectele negative ale activităţilor economice. să apere. Exercitarea funcţiilor statului are ca rezultat îndeplinirea rolului specific al acestuia. şomaj. reglementarea monopolurilor naturale). Ei subliniază modul deficitar de funcţionare a birocraţiei.

fiecare stat în parte se 26 . Este cunoscut faptul că educaţia este o componentă a politicii economice de ansamblu. combate şi previne fenomenele antisociale. statului îi revin răspunderi concrete pentru asigurarea unor servicii cum sunt educaţia. 2. liberalizarea formalităţilor privind circulaţia persoanelor. În acest context. de instruire în noi domenii şi specializări a forţei de muncă disponibilizate.Teoria generală a statului şi dreptului Statul are atribuţii importante şi în domeniul fiscalităţii. ca funcţie a statului. în afara cărora el nu poate exista: populaţia. garantează credite ale unor instituţii şi agenţi economici. Normele edictate de stat trebuie să vizeze în mod constant acest obiectiv. cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale unor regiuni geografice. Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare constantă a statelor moderne. modalităţile concrete de aşezare şi percepere a impozitelor şi taxelor. istoric. emite titluri de valoare pe pieţele financiare externe etc. în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale. exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică participarea pe plan internaţional. Deşi în procesul de formare a statelor s-au manifestat influenţe particulare de ordin economic. economic şi cultural. diversificarea şi internaţionalizarea faptelor antisociale obligă statul să-şi concentreze eforturile în direcţia limitării şi prevenirii lor. ocrotirea persoanelor handicapate etc. Amploarea fenomenului infracţional. Apărarea ţării. determinând existenţa unei diversităţi de state. sănătatea. De asemenea. stabilind prin politica sa financiară tipurile de prelevări obligatorii. statul încheie acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. teritoriul şi puterea publică. Totodată. rezultă că organizarea acestuia are la bază trei elemente principale. priveşte în condiţiile actuale mai degrabă cooperarea politico-militară. ajutorarea celor săraci.. El trebuie să asigure combaterea şomajului. Relaţiile contemporane dintre state implică o comportare prietenească. cooperarea în plan politic. politic etc. gospodărirea locală etc. În plan extern. fiind considerată prin prisma costurilor sale ca o investiţie în resurse umane. Un alt aspect al rolului statului priveşte promovarea drepturilor şi libertăţilor membrilor societăţii.3 Elementele componente ale statului Potrivit cu sensul larg acordat noţiunii de stat. descurajând tendinţele de confruntare şi acţiunile care sunt de natură să pericliteze securitatea şi stabilitatea unor ţări. acorduri de împrumut. atât pentru rezolvarea unor probleme proprii. statul are importante răspunderi în planul protecţiei sociale. Statul asigură ordinea publică. Tot statului îi revine obligaţia de a susţine financiar şi derula programe de reorientare şi ocupare a forţei de muncă. Domenii ale tehnologiei de vârf obligă statul la derularea unor orientări strategice privind procesele educaţionale pe care le organizează şi le finanţează.

în raport cu termenul de populaţie. de asemenea. 1997. Bucureşti. termenul de naţiune asigură o imagine mai bună. Deleanu. 2. la populaţie. Alţi autori15 definesc cetăţenia ca fiind acea calitate a persoanei fizice care exprimă relaţiile permanente social-economice. Instituţii şi proceduri constituţionale. viaţa economică şi spirituală. 155 27 . prin care se desemnează populaţia sub aspectul ei relaţional şi instituţionalizat de pe un anumit teritoriu. Populaţia reprezintă factorul uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale. Cugetarea. Drept constituţional şi instituţii politice.3. Arad. Ed.comunitatea modernă şi contemporană. dovedind apartenenţa sa la acel stat şi atribuind persoanei fizice 13 Vezi în acest sens G. făcând trimitere la distinctibilitate şi permanenţă. cât şi al raporturilor economice. fie calitatea de străin (persoană având o altă cetăţenie decât cea a statului pe teritoriul căruia se află). Într-o abordare mai restrictivă.. care porneşte de la ideea existenţei comuniunii de limbă. economice. Ed. la o colectivitate umană. valori etc. Muraru. de membru al statului respectiv cu drepturi depline. În unele opinii14. şi naţiunea . 60. Ion. Actami. În ştiinţele socio-umane se operează cu trei categorii pentru exprimarea principalelor forme de comunitate umană: societatea. iar ca suport material comunitatea de viaţă economică fundamentată pe economia de piaţă. pe lângă elementele specifice poporului. între membrii căreia s-au statornicit în timp şi se manifestă diverse legături: de rudenie. care desemnează atât cetăţenii unui stat. 2001. p. cât şi străinii sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acestuia. Iaşi. obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi cea de apărare a acesteia. Servo-Sat. Persoanele care locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi autorităţi politice pot avea faţă de aceasta fie calitatea de cetăţean. Drept constituţional şi instituţii politice. având un sens mai larg decât noţiunile de popor sau naţiune. pentru că. Vrabie. care o protejează juridic şi ale cărei interese le apără şi le reprezintă.1 Populaţia Abordarea statului nu se poate realiza în afara raportării la un aşa zis element „personal”. cultural-spirituale. Determinarea naţiunii ca element al statului are o deosebită importanţă. Cetăţenia poate fi definită ca reprezentând situaţia juridică ce rezultă din apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat. 1999. unanim recunoscute de către autorii de drept constituţional români şi străini13 . p. caracterizată prin faptul că acesta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi alte legi. pp. culturale. în principiu. politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat. ansamblul de indivizi legaţi într-o asemenea manieră concretizează categoria de popor sau naţiune. de legătură juridică permanentă cu statul în cauză. poporul. inclusiv drepturile politice. fie de apatrid (persoană fără nici o cetăţenie).Teoria generală a statului şi dreptului caracterizează prin cele trei elemente esenţiale. care. presupune ca suport spiritual conştiinţa naţională. viaţă şi activitate materială. spirituale etc. Ed. cit. I. 162-163 14 Deleanu. statul îşi exercită autoritatea statală asupra unei populaţii care se găseşte faţă de acesta în raport de cetăţenie. etnicitate. 163 15 I. caracterizat prin comunitate de limbă. etnice ce stau la baza comunităţii respective.. op. factură psihică şi cultură. p. politice.

Teoria generală a statului şi dreptului posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi alte legi. Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine. indiferent de cetăţenia părinţilor. Puterea publică reprezentată şi exercitată de autorităţile şi organele statului este spaţial limitată. nr. cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act juridic al autorităţilor statului care o acordă conform legii. triburile nomade se pot considera cel mult ca embrioane de stat şi nu ca adevărate state. populaţia se raportează şi la un anumit teritoriu pe care aceasta se află stabilizată şi în raport cu care dobândeşte anumite drepturi şi obligaţii juridice. fiindcă le lipseşte stabilitatea locuinţei. Concret. efectul căsătoriei sau al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat. atunci când o persoană se stabileşte într-o ţară care nu acordă dublă cetăţenie. Of. teritoriul este cel care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului. 2. Legea română defineşte cetăţenia română ca “legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român”16. adică independenţa necesară spre a se putea impune colectivităţii. Naturalizarea reprezintă. de obicei. Retragerea cetăţeniei reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave împotriva statului a cărui cetăţenie o poartă sau care a obţinut cetăţenia în mod fraudulos.2 Teritoriul Teritoriul de stat se prezintă ca un alt element constitutiv şi indispensabil al organizării moderne a societăţilor. delimitate prin hotarele statului respectiv. 16 Legea nr. conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia se naşte. o colectivitate. 21/01 martie 1991 modificată în decembrie 1999 şi publicată în M. unui stat care nu ar avea dominaţie asupra unui teritoriu determinat. şi totodată manifestă interese juridice sau de altă natură. nu şi prin naştere. numai asupra teritoriului naţional. nu ar constitui un stat. oricât de numeroasă ar fi ea. Ca element constitutiv al statului. Altfel spus. Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin naturalizare. 611 din 14 decembrie 1999 28 . Fără acest element. În primul caz se iau în considerare următoarele principii:   principiul jus sanguinis („prin legătura de sânge”). suveranitatea acestuia. domiciliul.3. pe care locuieşte în mod statornic poporul. naţiunea în cauză şi asupra căreia se exercită puterea de stat. adesea. În cel de-al doilea caz. i-ar lipsi autarhia. teritoriul. morale. principiul jus soli („prin locul naşterii”). conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia părinţilor indiferent de locul naşterii. Acest act nu are efect asupra cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei. Acest mod de pierdere a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care au dobândit cetăţenia prin naturalizare. teritoriul statului denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă porţiunea de pământ şi de ape. Astfel. în condiţia stabilităţii regulilor juridice şi mai mult. aceştia având dreptul să o păstreze în continuare.

la un cult religios. vânzare sau pierdere prin prescripţie) este lovit de nulitate absolută. adică stabilite pe baza unor meridiane sau paralele (ex. cu excepţia celei naţionale. teritoriul este caracterizat prin două trăsături. de cedare sub orice formă a unei părţi din teritoriu (de exemplu prin abandon. este "nul şi neavenit". faptul că mici modificări ale frontierei de stat pot fi efectuate numai prin revizuirea Constituţiei şi faptul că este interzisă prin Constituţie orice măsură de natură să implice recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune din teritoriul românesc. posibilitatea de expropriere în anumite condiţii şi numai pentru cauze de utilitate publică. Limitele teritoriului de stat sunt determinate prin frontiere. La rândul său. de starea lor socială. adică stabilite prin intermediul formelor de relief şi artificiale. particularii sunt supuşi legilor statului care reglementează limitele dreptului de proprietate. Frontierele unui stat pot fi naturale (orografice). teritoriul acvatic (apele interioare. nici o forţă politică aflată la un moment dat la conducerea statului nu are acest drept de renunţare la teritoriu. marea teritorială. Un astfel de act de înstrăinare. include trei aspecte: faptul că teritoriul României nu ar putea fi modificat fără a aduce atingere voinţei poporului care îl locuieşte. constituind astfel proprietatea publică a statului. Statul are asupra teritoriului o putere asemănătoare aceleia ce o exercită asupra populaţiei. folosită de regulă pentru uzul public. sexul etc. în interiorul graniţelor statului este exclusă manifestarea de voinţă a oricărei alte autorităţi. aşa cum rezultă din reglementarea constituţională actuală. Prin inalienabilitatea teritoriului naţional înţelegem că nimeni nu poate să înstrăineze acest teritoriu către un alt stat. Din punct de vedere juridic. pe întreg teritoriul naţional. Prin egalitatea teritoriului se desemnează faptul că. În virtutea acestui caracter. cesiune. nivelul de pregătire. adică o autoritate de ordine publică. Şi proprietarii unei părţi din teritoriu. şi anume:   independenţa şi inalienabilitatea. zona economică exclusivă şi spaţiul aerian. Inalienabilitatea teritoriului naţional. nediscriminatoriu. egalitatea. care reprezintă linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat. Dreptul statului asupra teritoriului reprezintă manifestarea suveranităţii acestuia. frontiera dintre cele două state coreene este paralela 38 latitudine nordică).Teoria generală a statului şi dreptului Teritoriul de stat este format din:    teritoriul terestru ( solul şi subsolul). În acelaşi timp. normele juridice. platoul continental). această proprietate publică asupra unor părţi ale teritoriului. drepturile şi libertăţile cetăţenilor se aplică în mod unitar. deci ceea 29 . indiferent de apartenenţa persoanelor respective la o etnie. şi statul poate fi proprietar al unei părţi a teritoriului. Independenţa teritoriului evidenţiază limita în spaţiu faţă de care puterea suverană se manifestă în relaţiile cu alte state.

puterea executivă şi puterea judecătorească. teritoriul are ca noţiune şi valenţe politice şi juridice. delimitându-l de alte state.3 Puterea publică Existenţa şi manifestarea colectivităţii umane pe un anumit teritoriu. Alături de accepţiunea geografică. prin recunoaşteri de drepturi sau limitarea acestora. iar pentru realizarea ei este nevoie de existenţa unor agenţi specializaţi. şi anume:   domeniul privat al statului.3. Puterea de stat este suverană. ale puterii de stat. care este forma oficială a puterii politice şi îşi are sorgintea în suveranitatea naţională. de separare a funcţiilor acestei puteri. deci poate fi înscris domeniul public. se regăseşte sub două forme. fluviilor etc. este inalienabil. Nu există nici o contradicţie între faptul că puterea aparţine poporului care o încredinţează statului. aparţine acestuia. Ea este unică. care în anumite situaţii poate fi alienabil. la rândul său. care prin destinaţia sa este în afara comerţului. în exercitarea puterii publice. Astfel. statul nefiind decât un reprezentant al poporului. determină limitele exercitării puterii publice. domeniul public se manifestă asupra străzilor. se recunoaşte existenţa a trei forme de manifestare a puterii publice. unitară şi exclusivă.Teoria generală a statului şi dreptului ce nu aparţine particularilor. iar acesta. în mod organizat. Problema se poate rezolva prin considerarea şi valorificarea interesului colectivităţii. dă naştere unei diversităţi de manifestări ale puterii publice. emanând de la popor. determinând în mod obiectiv organizarea şi structurarea puterii şi totodată se manifestă ca un simbol şi ca un factor de protecţie a ideii naţionale. nu poate avea loc în condiţii bune decât dacă asupra acesteia se manifestă forţa publică. puterea publică sau puterea de stat. teritoriul permite stabilirea legăturii de cetăţenie.. interes care este mai presus decât interesul fiecărui individ în parte. această formă. În general. 2. Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic. În în circuitul civil şi înstrăinat. plajelor. şi anume puterea legiuitoare. Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin reglementări de comportament. ia anumite măsuri de constrângere tocmai asupra unor membri ai colectivităţii. care reprezintă tocmai subiectul ordinii juridice. potrivit distincţiilor speciale din lege. Se relevă în acest context şi legătura juridică care se naşte între indivizi şi stat. aşa cum prevede Constituţia din 1991 şi Legea 213/1998. forma de manifestare a puterii poporului. Rezumat 30 . precum şi de forme instituţionalizate de manifestare. ci aparţine proprietăţii publice. vizează ansamblul nevoilor şi cerinţelor sociale. care sunt legaţi de o serie de drepturi şi îndatoriri reciproce determinate de o putere supremă unitară. teritoriul se relevă ca un factor care permite situarea statului în spaţiu.

Teritoriul este elementul care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului. Prin noţiunea de stat desemnăm puterea centrală raportată la colectivităţile locale (regiuni. 5. pe care locuieşte în mod statornic poporul. departamente. deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric recunoscut de comunitatea internaţională. În sens larg. denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă porţiunea de pământ şi de ape. 3. În literatura de specialitate. evocăm puterile publice în ansamblul lor. statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea. Realizarea sa presupune crearea unui aparat specializat. delimitate prin hotarele statului respectiv. naţiunea. un element formal – autoritatea politică exclusivă sau suveranitatea. puterea publică sau puterea de stat. desemnăm pe guvernanţi spre a-i diferenţia de guvernaţi. China. statul este „organizarea politică a societăţii. India. iar mai târziu apar statele greco-romane. Populaţia reprezintă factorul uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale. în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun. Statul este un fenomen social complex. În plan intern distingem funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea socialeconomică. cultural-spirituale. este principala instituţie politică a societăţii. o naţiune şi o autoritate politică exclusivă sau suverană. exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică participarea pe plan internaţional. fie calitatea de străin (persoană având o altă cetăţenie decât cea a statului pe teritoriul căruia se află). fie de apatrid (persoană fără nici o cetăţenie). În plan extern. oraşe). un element material – teritoriul. 6. în Orientul Antic – Egipt. 8. Teritoriul statului. Rolul şi scopul statului se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi interne şi externe. 2. Teste de autoevaluare 31 . 4. atât pentru rezolvarea unor probleme proprii. pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei”. statul apare drept un sistem articulat de instituţii sau organe investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. Autorii de drept constituţional români şi străini operează cu următoarele noţiuni: un element personal – populaţia. politice. Fiecare stat în parte se caracterizează prin trei elemente esenţiale : un teritoriu. Astfel. de membru al statului respectiv cu drepturi depline. în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale. Persoanele care locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi autorităţi politice pot avea faţă de aceasta fie calitatea de cetăţean. etnice ce stau la baza comunităţii respective. 7. suveranitatea acestuia. Un alt element definitoriu al statului îl reprezintă forţa publică. statul este considerat drept acea formă de organizare sau instituţie prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup organizat de persoane care îşi impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii.Teoria generală a statului şi dreptului 1. cât şi al raporturilor economice. naţiunea în cauză şi asupra căreia se exercită puterea de stat. Accepţiunile termenului stat sunt foarte diversificate. În sens restrâns. Ca organizare politică a puterii. Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de condiţiile istorice concrete în care s-au produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective. Babilon se evidenţiază primele organizaţii statale. cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale unor regiuni geografice. a unor autorităţi (organe) ale statului.

Prezentaţi modalităţile istorice de apariţie a statului 3. Comentaţi conţinutul funcţiilor statului în perioada modernă 4. Arătaţi care sunt elementele componente ale statului şi care este semnificaţia juridică acestora 32 .Teoria generală a statului şi dreptului 1. Precizaţi accepţiunile noţiunii de stat şi interdependenţele cu fenomenul dreptului 2.

echitate şi justiţie  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’ 33 . să reliefeze conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului românesc. evoluţia acestora. responsabilitate. baze legale de funcţionare a statului. să formuleze opinii privitoare la necesitatea principiilor generale ale dreptului şi la să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.1 Noţiunea de principii ale dreptului 3. importanţa acestora.2 Principiile fundamentale ale dreptului Obiectiv fundamental:  cunoaşterea conceptului de principii generale ale dreptului. precum şi a raporturilor dintre acestea şi normele juridice. principiu de ramură. Termeni cheie: principiu general de drept. separaţia puterilor în stat. generale ale dreptului şi cele de ramură.Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI Structura unităţii: 3. Obiective operaţionale:       să definească conceptul de principii generale ale dreptului şi să precizeze în ce constă să identifice raporturile de intercondiţionare care se manifestă între principiile să precizeze care sunt principiile fundamentale ale dreptului. libertate şi egalitate.

Acţiunea principiilor fundamentale ale dreptului în sensul asigurării unităţii şi coerenţei sistemului de drept derivă tocmai din faptul că ele apar ca reguli de bază care stau la temelia sistemului drept al unei societăţi şi se regăsesc. a verificării practice a unor idei. de schimbare profundă (de adaptare la schimbările realităţii sociale). conturând conţinutul normelor juridice şi direcţiile de realizare a acestora. un sistem politic. care să se dovedească funcţionale pentru orice etapă istorică şi orice colectivitate socială. precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri. puncte de vedere. În acelaşi timp însă. principiile dreptului se relevă ca idei şi cerinţe fundamentale pentru întregul sistem de drept.1 Noţiunea de principii ale dreptului Noţiunea de principiu desemnează într-o viziune general acceptată o regulă fundamentală. Un principiu general de drept se construieşte în timp. se compune din reguli de conduită care reglementează cele mai variate raporturi sociale. formate pe baza convingerilor legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii. imuabile. neexistând principii de drept universal valabile. speculativ. dreptul aplicabil unei societăţi (ansamblul de norme juridice în vigoare la un moment dat). o idee conducătoare. statornicia în timp a unor reguli sau cerinţe după care s-au adoptat normele juridice. care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului. o convingere sau o lege de bază pe care se întemeiază o teorie. în mod specific în ramurile juridice care compun dreptul. juridic etc. concepte. Prin conţinutul specific. un principiu de drept nu poate fi formulat aprioric. ceea ce are două consecinţe importante: pe de o parte.Teoria generală a statului şi dreptului 3. responsabilitatea sau libertatea). a unor conduite de viaţă şi verificarea practică poate duce la elaborarea unui principiu. Aceste categorii şi concepte juridice sunt rezultatul comensurării acţiunilor omeneşti. Utilitatea principiilor fundamentale ale dreptului nu poate fi apreciată decât pe baza rezultatelor practice ale acestora. un element de bază. precum şi tendinţa continuă de inovaţie. principiile desemnează regulile de bază. economic. dar mai ales principiile fundamentale de drept imprimă sistemului de drept un caracter unitar şi coerent. având ca urmare un pronunţat caracter eterogen. stau două elemente importante: tradiţia. formularea de principii este ulterioară promovării raporturilor juridice într-un anumit mod. La baza formării principiilor. Tocmai existenţa acestor idei şi concepte. În planul dreptului. principiile fundamentale ale dreptului reflectă un mare număr de cazuri concrete. fundamentale. fără a ţine cont de caracteristicile concrete ale desfăşurării raporturilor juridice. Prin natura şi finalităţile sale. raportat la sistemul de drept existent şi coroborat cu 34 . ci conţinutul exprimat. justiţia. considerând nu denumirea expresă acordată acestora. iar pe de altă parte. pe baza unei experienţe. factori cum sunt cauzalitatea comună a normelor juridice. verificate ulterior cu valoare de eficienţă în viaţa societăţii (formulate ca valori fundamentale cum sunt de exemplu echitatea. formele comune de exprimare ale acestora. a unor categorii juridice sau morale. Altfel spus. un punct de plecare.

până la excludere). cu mentalitatea istorică a poporului. Pe baza acestor principii. Unele dintre ele. Sistemul juridic al unei societăţi se dezvoltă în strânsă corelare cu dezvoltarea însăşi a societăţii respective. judecătorul în aplicarea dreptului are în vedere aceste principii. să aplice legea nu numai în litera ei. Renunţarea la anumite principii sau adoptarea altora justificate numai prin ideea de nou poate fi păgubitoare. dar şi în spiritul ei. publicitatea şi contradictorialitatea dezbaterii judiciare în procesul civil şi în procesul penal. sau că este întunecată sau neîndestulătoare. legea noastră civilă consacră cu valoare de principiu de drept: în art. cum este cazul principiului separaţiei puterilor de stat (dreptul constituţional. administrativ. cum este cel al legalităţii. la cerinţele imediate şi de perspectivă ale societăţii. corelarea sistemului juridic cu transformările sociale. care s-au dovedit ca fiind străine de tradiţia şi gândirea poporului român. corespondenţa dreptului cu cerinţele şi valorile societăţii. în cazuri determinate. aceste principii sunt luate în calcul pentru ca prin normele juridice ce se vor adopta să se răspundă la nevoile de viaţă. a principiilor de organizare a vieţii societăţii româneşti. ele conţinând temeiurile existenţei. principiile ţin loc. după anul 1948. din logica societăţii. concepte juridice tradiţionale. În procesul de creare a dreptului. al acelor concepte. cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică. idei ce s-au desprins în timp din raţiune. 3 din Codul civil că "Judecătorul care va refuza de a judeca. procesual penal şi procesual civil). Rolul esenţial al principiilor dreptului îl reprezintă punerea de acord. cu formulări şi sferă de aplicabilitate distinctă. de normă de reglementare. La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii (oralitatea. continuitatea sistemului juridic. omogenitatea. Mai mult. 35 . Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. consensualismul în dreptul civil). sub cuvânt că legea nu prevede. precum dreptul de proprietate privată. ce nu au nimic comun cu preocuparea socială a acesteia. se întâlnesc în toate ramurile de drept. iar principiile de drept nu fac altceva decât să creioneze linia călăuzitoare pentru acest sistem juridic. de echitate şi morală ale societăţii. Astfel. evoluţiei şi transformării dreptului". din sistemul sovietic. în drept. În cadrul acestor principii un loc important îl ocupă principiile dreptului constituţional care prin valoarea şi forţa lor juridică se impun şi celorlalte ramuri de drept ca reguli orientative. cu restrângerea exagerată a unor instituţii.Teoria generală a statului şi dreptului idealurile de justiţie. va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate". în procesul de legiferare se asigură unitatea. Respectând anumite principii consacrate ale dreptului. contrazicând elementul de tradiţie specific principiilor de drept (este cazul preluării. Nimic nu este mai păgubitor pentru o societate decât a lua dintr-un alt sistem de drept principii şi norme juridice ce nu îşi regăsesc aderenţa la idealurile societăţii noastre. legiuitorul se orientează către o anumită reglementare juridică. altele însă se regăsesc doar la nivelul unora. deci o interpretare "literală". afirmându-se în acest sens că "principiile dreptului au valoare explicativă. fiind abandonate pe parcurs. în cauzele civile şi comerciale judecătorul soluţionând cauza în temeiul principiilor generale de drept. de legiferare. coerenţa.

principiile dau conţinut concret categoriilor juridice. potrivit căruia normele juridice se raportează în permanenţă la principii:     normele juridice pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului. Astfel. eligibilitatea reprezentanţilor puterii etc. Între principii există o ierarhizare. drepturile omului. Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care există între întreg şi parte. pluralismul politic. asigurându-le funcţionalitatea. în vreme ce altele se deduc prin interpretarea unor norme juridice (de exemplu. libertatea contractuală. socială (principiul separaţiei puterilor în stat. pluralismul formelor de proprietate) sau pot avea caracter preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii. Alături de aceste principii există şi principii specifice unor ramuri de drept. principiul egalităţii juridice a cetăţenilor în dreptul constituţional). un raport de la general la particular. maxime sau aforisme juridice. cunoscut în dreptul administrativ). explicativă a principiilor. sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor fundamentale. 3. în dreptul civil acţionează cu putere de principiu regulile potrivit cu care nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. căpătând pe această cale forţă juridică superioară în raport cu celelalte acte normative şi cu ramurile de drept: separaţia puterilor. democratismul puterii. de regulă. oralitatea. al autorităţii lucrului judecat. pluralismul politic. Cele mai importante şi cuprinzătoare principii. care prin normele juridice.2 Principiile fundamentale ale dreptului Din punct de vedere al conţinutului. politică. derogarea legii speciale de la legea generală). care servesc ca elemente de mijlocire a aplicării principiilor. generale sau constituţionale se regăsesc înscrise sau pot fi deduse. Spre deosebire de conceptele şi categoriile juridice. Evoluţia relaţiilor dintre state a dus la cristalizarea unor reguli cu valoare de principiu şi în dreptul internaţional public. principiul revocabilităţii actelor administrative. 36 . principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea prin respectarea conduitei prescrise normele juridice au o valoare explicativă mult mai restrânsă faţă de valoarea principiile dreptului se deosebesc şi de axiome. principiile pot fi de inspiraţie filosofică.Teoria generală a statului şi dreptului Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme (de exemplu. dintre care amintim: principiul respectării tratatelor încheiate. numite şi fundamentale. contradictorialitatea şi publicitatea procesului civil. iar în dreptul penal acţionează principiile legalităţii incriminării şi al pedepsei. din actul fundamental.

2. cu ajutorul dreptului. Libertatea şi egalitatea sunt strâns legate între ele. principiul bunei vecinătăţi. Libertatea.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului Statul este creator de drept dar. Altfel spus. un control reciproc între puterile statului. iar cealaltă nu. 37 . să poată fi reprimat orice abuz de limitare sau de eliminare a acestor drepturi de către o structură sau alta a statului. În statul de drept. în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o democraţie. statul de drept sau de legalitate. dar şi un control asupra statului din partea societăţii civile prin instituţia Avocatului poporului şi alte autorităţi anume create.Teoria generală a statului şi dreptului principiul reciprocităţii. eliminându-se astfel posibilităţile încurajării abuzului. are o legitimitate şi exercită această putere în concordanţă cu cerinţele legalităţii. însă aceste legi la care ne raportăm trebuie să cuprindă idealurile de egalitate şi libertate ale umanităţii şi ale societăţii în cauză. cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Aceste garanţii limită ale libertăţii individului trebuie să fie nu numai teoretice. este "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile". izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului. substanţa dreptului se află în libertate. despre două persoane nu putem spune că sunt egale dacă una este liberă. a mandatului celor ce o deţin. soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor. dacă ele nu ar asigura libertatea persoanelor. în capacitatea oamenilor de a se manifesta în plenitudinea fiinţei lor. Astfel. în aşa fel încât ele să corespundă idealului de viaţă al societăţii existent la un moment dat. Egalitatea şi libertatea duc la echilibrul vieţii. ci ele să poată fi apărate.2. la siguranţa personală. fiecare depinzând de cealaltă. statul îşi asigură baza legală. a întregului său organism. în acelaşi timp. Acest lucru presupune ca prin norme juridice să se realizeze un echilibru al puterii. a unor decizii discreţionare de către anumite structuri de putere.2 Principiul libertăţii şi egalităţii Limitele libertăţii de mişcare ale individului trebuie stabilite prin norme juridice. de a acţiona fără restricţii în limitele nealterării egalităţii şi libertăţii celorlalţi. exercitată. 3. Egalitatea oamenilor din punct de vedere juridic este naturală. Egalitatea nu poate fi înţeleasă. iar aceasta trebuie să-şi găsească formule juridice potrivite de exprimare. întinderea puterii trebuie compensată de scurtimea duratei. Astfel. Dar aceste norme juridice trebuie adoptate de statul care a cucerit puterea legal. Fiecare individ are dreptul la viaţă. la mişcare etc. considera Montesquieu. Fiecare dintre principiile de mai sus sunt studiate de ştiinţele juridice de ramură. legitimitatea puterii şi funcţionării sale. la libertate. Nici normele juridice nu ar putea avea sens la un moment dat. nu poate fi privit decât prin existenţa unor norme juridice care să reglementeze funcţionarea atât a statului. însă această egalitate este concretizată prin norme juridice. 3. decât între oameni liberi. toţi oamenii sunt egali în faţa legii.

manifestarea neresponsabilă poate atrage o răspundere juridică în paralel cu alte genuri de răspundere. de alegere a unei profesii. a convingerilor religioase. acesta va fi supus unei răspunderi morale prin expunerea oprobiului subalternilor. Perceperea rolului şi locului individului în cadrul societăţii presupune o angajare. al normelor etice. În condiţiile legii. a unor drepturi. de interacţiunea umană într-un grup. iar limitele acestei libertăţi au cunoscut în timp restrângeri sau nemărginire. religioase.3 Principiul responsabilităţii Responsabilitatea este un fenomen social. Dintotdeauna. fie chiar o răspundere juridică penală. al publicului. fiecare act al individului trebuie să presupună o comensurare a gradului de angajare şi o reprezentare psihică a implicaţiilor sale. deci. în orice domeniu al socialului. omul a dorit să fie liber. a rezultatelor demersului său. a unui crez politic. care reprezintă fundament al libertăţii şi siguranţei persoanei. ci din situaţia în care se găseşte angajatul". libertate de mişcare etc. de regimul politic etc. persoana în cauză poate să fie exclusă din partid sau să i se aplice 38 . Ca atare.Teoria generală a statului şi dreptului Libertatea este una singură. "Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietăţi care i-ar fi lui inerente. iar pe de altă parte la sistemul normelor sociale consacrat. Dacă acesta este şi angajat politic.2. într-o asemenea situaţie nu este exclusă angajarea răspunderii pentru nesocotirea valorilor sociale perene consacrate în decursul timpului şi. în procesul integrării acestuia în colectivitate. Angajarea responsabilă a persoanei cunoaşte dimensiuni din ce în ce mai largi. morală. Ca urmare a comportamentului său neresponsabil. politică. Spre exemplu. ea reprezintă gradul de angajare al individului în cadrul societăţii. Responsabilitatea revine numai omului liber care are libertatea de a acţiona. Libertatea în formele ei cele mai variate se manifestă prin recunoaşterea de către stat. prin lege. responsabilitatea se raportează pe de o parte la acţiunea angajantă a persoanei. ţinând seama că fiecare partid politic urmăreşte să fie cât mai "curat" în ochii electoratului. o implicare mai mare sau mai restrânsă a acestuia în societate. o persoană care îndeplineşte o funcţie de decizie şi a cărui obligaţie morală este să fie un exemplu pentru subordonaţi. de a raţiona şi de a-şi angaja conştient comportamentul. politice etc. nesocotind comandamentele morale. cât şi unei răspunderi juridice care se poate concretiza fie printr-o sancţiune disciplinară. a şefilor ierarhici. Nu poate fi vorba de manifestare responsabilă atunci când persoana în cauză nu este conştientă de valoarea sa şi de valoarea celorlalţi. politice şi juridice. 3. mai mult. Totuşi. normele juridice. pe măsură ce omul devine tot mai conştient de rolul său în societate. a unor garanţii. Libertatea exprimată prin "drepturi" nu poate fi înţeleasă deplin fără existenţa în compensaţie a dreptului de proprietate. săvârşeşte anumite fapte. iar manifestarea ei are multiple variante: avem din acest punct de vedere o libertate a cuvântului. de egalitatea şi echitatea ce trebuie să caracterizeze pe oameni şi nu în ultimul rând de sporirea gradului de cunoaştere şi de raţiune. în raport cu condiţiile date de societatea respectivă.

. toleranţei şi respectul aproapelui.4 Principiul echităţii şi justiţiei Cuvântul echitate desemnează dreptate. În acest mod.. Rezumat 17 18 Giorgio del Vecchio. Cicero17 considera echitatea ca fiind un drept egal pentru toţi cetăţenii. de concepte. Din acest punct de vedere. se desprinde concluzia că pentru înţelegerea şi cunoaşterea unui sistem de drept. Echitatea şi justiţia sunt într-o legătură desăvârşită. trebuie pornit întotdeauna de la principiile călăuzitoare ale acestui sistem. p. o victorie absolută asupra egoismului. morale. fără să se ţină seama de situaţia globală sau zonală în domeniul juridic şi social. iar Celsus apropia sensul echităţii de cel al dreptului. Aceste principii generale sunt foarte mult influenţate de condiţiile sociale. echilibrul onestităţii. op.2. nepărtinire. a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale oamenilor. elaborarea ştiinţifică a principiilor dreptului nu mai poate fi realizată izolat. de puncte de vedere exprimate de mari gânditori în decursul timpului. deducem noţiunea de justiţie ca stare generală ideală a societăţii. 3. cinste. cooperarea acestora. 126 39 . Principiul echităţii îşi găseşte aplicaţie atât în activitatea de legiferare. se poate trage concluzia că justiţia reprezintă unul din factorii esenţiali de consolidare a celor mai importante relaţii sociale. onest). la a cărei realizare contribuie deopotrivă regulile religioase. o subordonare faţă de o ierarhie de valori. juridice. cât şi în activităţile concrete de aplicare a dreptului. fiindcă una se explică prin cealaltă. Astfel.Teoria generală a statului şi dreptului alte măsuri specifice răspunderii politice. justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptului. pentru asigurarea fiecărui individ în parte şi pentru toţi. având loc interferenţe între normele juridice interne ale unui stat şi normele juridice ale altuia şi. omenie. cit. justiţie (conform Dicţionarului explicativ al limbii române). responsabilitatea neangajată poate conduce la răspunderea juridică. op. Trecând peste o multitudine de idei. altfel spus. Pornind de la această enumerare a principiilor generale ale dreptului. 64 Nicolae Popa. cunoaşte o puternică dezvoltare. în consecinţă. definindu-l pe acesta din urmă ca "o artă a binelui şi a echităţii"18. Nu trebuie însă uitat că în perioada contemporană legăturile dintre state. politică. Din principiul echităţii. p. cit. întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală. menită a asigura armonia şi pacea socială. etică. regula "honeste vivere" (a trăi cinstit. acesta fiind la baza justiţiei. Discuţiile purtate în timp asupra acestor noţiuni cu valoare de principiu de drept sunt nenumărate. La romani. de transformările mai lente sau mai dinamice din societate. o concluzie este limpede: echitatea şi justiţia reprezintă comandamentul de ordine.

Din punct de vedere al conţinutului. de schimbare profundă. Cunoaşterea principiilor are o importanţă deosebită în procesul de elaborare a dreptului asigurând unitatea şi coerenţa acesteia. Unele din ele se întâlnesc în toate ramurile de drept. Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care există între întreg şi parte. principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea prin respectarea conduitei prescrise prin normele juridice. Caracterizaţi raporturile dintre principiile generale ale dreptului şi normele juridice. mai ales atunci când lipsind reglementări detaliate ori existând lacune legislative. 5. Precizaţi care este conţinutul principiului responsabilităţii. precum şi tendinţa continuă de inovaţie. maxime sau aforisme juridice. inclusiv în interpretarea acestuia. Principiile fundamentale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului. 3. Principiile de drept reprezintă acele idei călăuzitoare ce se regăsesc în conţinutul normelor juridice. pluralismul formelor de proprietate) sau pot avea caracter preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii. Teste de autoevaluare 1. Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. 2. care sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor fundamentale. Aceste convingeri conţin două elemente importante: tradiţia. politică. ca şi în aplicarea dreptului. cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică. derogarea legii speciale de la legea generală). constituind tocmai manifestarea convingerilor legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii. 4. constituindu-se şi ca principii morale ale respectivelor ramuri de drept. se recurge la ele pentru rezolvarea unei mari diversităţi de situaţii date spre soluţionare organelor de stat. principiul responsabilităţii. 4. principiile pot fi de inspiraţie filosofică. 40 .Teoria generală a statului şi dreptului 1. potrivit căruia normele juridice se raportează în permanenţă la principii: normele juridice pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului. statornicia în timp a unor reguli. principiile dreptului se deosebesc şi de axiome. altele însă se regăsesc doar la nivelul unora indiferent de mărimea sferei de aplicabilitate. 3. socială (principiul separaţiei puterilor în stat. Precizaţi în ce constă importanţa principiilor generale ale dreptului. normele juridice au o valoare explicativă mult mai restrânsă faţă de valoarea explicativă a principiilor. Principiile fundamentale ale dreptului sunt tocmai acele reguli de bază ce stau la temelia sistemului de drept al unei societăţi şi se regăsesc. La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii. respectiv a normelor şi actelor de reglementare. în mod specific în ramurile juridice care compun dreptul precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri. principiul libertăţii şi egalităţii. al autorităţii lucrului judecat. Precizaţi în ce constă principiul libertăţii şi egalităţii. 2. pluralismul politic. principiul echităţii şi justiţiei.

tratat. să reliefeze importanţa ierarhizării izvoarelor dreptului. jurisprudenţă. factori de configurare.1 Conceptul de izvor de drept 4.3 Caracterizarea izvoarelor dreptului românesc Obiective fundamentale:  cunoaşterea conceptului de izvor de drept şi a sistemului izvoarelor dreptului.2 Sistemul izvoarelor dreptului contemporan 4. lege. Termeni cheie: izvor de drept. să precizeze care sunt principalele categorii de izvoare formale ale dreptului.  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:115’ 41 . să analizeze principalele izvoare ale dreptului românesc. cutumă.Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 4 IZVOARELE DREPTULUI Structura unităţii: 4. doctrină. Obiective operaţionale:       să definească conceptul de izvor de drept şi să precizeze în ce constă importanţa să identifice raporturile dintre izvoarele formale şi izvoarele materiale ale dreptului. acestuia pentru sistemul juridic. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

tipurile de drept au adoptat diferite forme de exprimare a normelor acordând o importanţă diferită izvoarelor de drept. Izvorul (formal) de drept poate fi definit ca forma specifică care o îmbracă la un moment dat voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a raporturilor sociale. motiv pentru care în literatura juridică se consideră.). în general.1 Conceptul de izvor de drept Pentru a deveni obligatorie pentru fiecare individ. obiceiul. forma dreptului poate fi internă. în sens istoric. culturale. determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice. În evoluţia lor istorică. inscripţii. sociale. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. distingem izvoare scrise (documente. Cel de-al doilea reprezintă forma pe care o îmbracă sau prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate. b. politice. dar la care acestea din urmă fac trimitere incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor (aşa cum sunt. internaţionale etc. adică forma de exprimare nemijlocită din care derivă norma (aşa cum sunt. La rândul ei. cât şi pentru întreaga colectivitate umană. că noţiunea de izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sinonime. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului. a existenţei diferitelor categorii de organe ale statului constituite în sisteme ierarhice şi având diferite atribuţii de reglementare.).2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc Existenţa mai multor forme de exprimare a dreptului se întâlneşte în toate societăţile organizate statal ca rezultat al varietăţii şi complexităţii relaţiilor sociale. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă care determină conţinutul voinţei sociale generale (condiţii economice.Teoria generală a statului şi dreptului 4. necuprinse în acte normative. etc. voinţa socială generală trebuie exprimată prin norme obligatorii care vor îmbrăca o anumită formă. de exemplu actele normative) şi izvoare indirecte sau mediate. etc. 4. decret. adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (lege. După sursa de cunoaştere a dreptului.). diferite tradiţii orale. regulile de convieţuire socială.) şi izvoare nescrise precum sunt datele arheologice. etc. Noţiunea de izvor de drept este folosită cu mai multe sensuri: a. Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan poate fi caracterizat sintetic din perspectiva izvoarelor astfel: 42 . denumită izvor de drept. etc. cât şi a particularităţilor specifice fiecărui sistem de drept. c. hotărâre. adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă. de exemplu.

concomitent cu diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretarea şi aplicarea legii. iar pe de altă parte actele normative subordonate legii. concomitent cu abrogarea actelor devenite necorespunzătoare. asociaţii. a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. 43 impune rolul hotărâtor al actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor .   facilitează apărarea şi promovarea legalităţii. a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje:  judiciară. ca şi regulile de convieţuire socială constituie numai în mod excepţional izvoare de drept şi numai atunci când legea face trimitere expresă la ele. sistematizare.  nu se recunoaşte practicii judiciare şi doctrinei juridice caracterul de izvor de drept. persoane juridice. uşurând conformarea corespunzătoare a acestuia în respectarea şi executarea normei.  pot fi izvoare mediate de drept actele normative ale diferitelor organizaţii. În cele ce urmează vom face câteva aprecieri cu privire la izvoarele formale ale dreptului românesc. stabil şi omogen. precum şi regulile de convieţuire socială. obiceiul juridic sau cutuma.Teoria generală a statului şi dreptului  constituie izvor principal de drept actele normative autorităţilor statului (ale puterii legislative şi ale celei executive).  legislativă. în cadrul cărora distingem pe de o parte legea. privat. în care se îmbină necesităţile permanente cu nevoi de moment. în sistemul izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului. obiceiul juridic sau practica acestora. ca. iar stabilitatea juridică cu dinamica legislativă.  înlesneşte adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de perspectivă ale societăţii. cum este contractul normativ în mod cu totul excepţional.  facilitează subiectului de drept interesat cunoaşterea conţinutului reglementării.  obiceiul juridic sau cutuma. Astfel. bazate pe o metodologie unitară de tehnică oferă posibilitatea exprimării precise şi concise a voinţei legiuitorului şi a regulilor de conduită pe care le conţine. de exemplu. sistem în care legea ocupă locul central. creându-se astfel un sistem de drept unitar.  dreptului.  există şi alte categorii de izvoare. în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată. cu caracter nestatal. se creează un sistem ordonat al izvoarelor de drept în funcţie de forţa juridică a permite utilizarea celor mai variate forme şi tehnici moderne de elaborare. comparativ cu alte forme. Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan se constituie ca un sistem unitar în care se cuprind o varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie şi având mai multe trăsături. iar toate celelalte acte normative trebuie să i se conformeze. interpretare şi aplicare a dreptului. determinat în principal de categoria organelor emitente şi de poziţia lor ierarhică.

Aceasta este reprezentată în ţara noastră. contenciosul administrativ. ca unică autoritate legiuitoare. restrâns. provenind de la un organ de stat (acest sens include atât legile ca acte ale Parlamentului. potrivit Constituţiei. Parlamentul este compus din două camere. legi organice şi legi ordinare. privind autonomia locală. Legea emană. Prin lege organică se reglementează domenii mai importante de activitate. juridic. În terminologia politico-juridică noţiunea este folosită într-un sens mult mai larg. acordarea amnistiei sau a graţierii colective. organizarea administraţiei publice locale. regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă. de Parlament. decrete. ordonanţe etc. legi constituţionale. cât şi alte acte normative subordonate: hotărâri. îmbinând criteriile de ordin formal cu cele de ordin material. având caracter suprem. ordine. 44 . statutul deputaţilor şi al senatorilor. pedepsele şi regimul executării acestora. a instanţelor regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii. organizarea generală a învăţământului. decizii etc. 73 din Constituţie. statutul funcţionarilor publici. infracţiunile. stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale judecătoreşti. Constituţia reprezintă cel mai important act normativ al unui stat sau legea fundamentală a acestuia. organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu. Senatul şi Camera Deputaţilor şi adoptă. a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi. se elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea (hotărâri. potrivit art.Teoria generală a statului şi dreptului În ce priveşte actele normative. organizarea. regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război. ordonanţe. precum şi regimul general sistemul electoral. Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. de la puterea legislativă. Pornind de la aceste accepţiuni date legii putem evidenţia şi principalele trăsături ale acesteia. cum sunt:    acestora. În sens strict juridic. a teritoriului. noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două accepţiuni.             organizarea şi desfăşurarea referendumului. organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.). funcţionarea şi finanţarea partidelor politice. legea desemnează actul normativ al puterii legislative (Parlamentului) care reglementează cele mai importante raporturi sociale. de regulă. toate celelalte legi trebuind să fie conforme cu aceasta.).

Parlamentul fiind limitat în materia atribuţiilor legislative doar de prevederile constituţionale şi de actele internaţionale la care statul nostru este parte. legea ordinară reglementează în domeniile nerezervate legilor ordinare. ceea ce explică şi rolul ei în cadrul izvoarelor de drept. a faptului că întreaga activitate normativă trebuie să se fondeze numai pe actele celui mai reprezentativ organ din stat şi care exprimă în modul cel mai direct voinţa întregii naţiuni. referendumul este considerat ca formă populară de adoptare a legilor ori de modificare a Constituţiei. Legea reglementează în mod primar. poate emite ordonanţe în temeiul delegării legislative (art. acestea trebuie supuse spre ratificare Parlamentului. având ca menire aplicarea normativă a domeniilor de reglementare rezervate legii sau intervenind în domenii nerezervate acesteia ori în care nu s-a recurs la o reglementare 45 . un singur organ legislativ. în domenii rezervate legii.Teoria generală a statului şi dreptului  socială. unicameral sau bicameral. modul de exercitare a puterii publice. precum şi unele domenii pentru care Constituţia prevede expres reglementarea „prin lege”. Într-adevăr. şi organe legiuitoare ale republicilor sau statelor componente şi ale căror acte normative trebuie să fie conforme cu legile federale (federative). organizarea autorităţilor statului. ceea ce demonstrează că respectivele acte nu pot depăşi ca forţa juridică legea. inclusiv cu caracter normativ. de regulă. în sensul că relaţiile sociale din acele domenii nu pot fi reglementate prin acte normative cu forţă juridică inferioară. faţă de care trebuie să se conformeze. drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. În unele sisteme de drept. De asemenea. Chiar dacă Guvernul. Normele generale pentru toate domeniile vieţii social-economice sunt stabilite prin lege şi nu prin acte subordonate şi derivate legii. dar aceste acte au o forţă juridică inferioară legii. Preşedintele României emite decrete. regimul general al cultelor. În mod similar. infracţiunile şi pedepsele etc. patronatele şi protecţia statutul minorităţilor naţionale din România. În statele unitare există. Reglementarea primară prin lege a relaţiilor sociale se explică prin faptul că legea poate reglementa orice raport social şi în orice modalitate. Toate celelalte acte normative întemeiate pe lege sunt de natură secundară. fără nici o îngrădire sau autorizare. precum hotărârile sau instrucţiunile. originar cele mai importante relaţii sociale. derivată. forma şi structura statului. 115 din Constituţie).    regimul general privind raporturile de muncă. sindicatele. alături de organul legislativ federal sau unional. organ de vârf al puterii executive. Consacrarea şi recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor având forţă juridică supremă este expresia organizării democratice şi exercitării în acelaşi mod a puterii publice în stat. în realizarea atribuţiilor sale. prin lege se consacră juridic sistemul politic al unei societăţi. pe când statele federale sau federative există. proprietatea. celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

Legea se adoptă cu o anumită procedură. legile pot fi materiale şi procedurale. iar în cazul dat. procedura de adoptare este cea care poate diferenţia cel mai bine . Clasificarea legilor se face după mai multe criterii :   după însemnătatea şi forţa lor juridică. 46 . De fapt şi de drept. Supremaţia legii este depăşită doar de Constituţie. Superioritatea juridică a Constituţiei rezidă din faptul că ea este produsul manifestării de voinţă a întregului Parlament. trimiterea actului spre dezbatere şi votare celeilalte camere şi eventuala mediere a divergenţelor dacă acestea există în urma necorelării textelor normative. Cea de a doua categorie cuprinde normele care reglementează forma în care trebuie desfăşurată o anumită acţiune sau activitate. Legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative. Codul penal şi Codul de procedură penală. Partea întâi. inclusiv ale organului legiuitor. Această procedură se compune din mai multe etape. dezbaterea proiectului. ca de exemplu. legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia izvoarelor de drept.mai ales din punct de vedere al forţei juridice . hotărârile. existând doar un cadru juridic mult prea general. procedura legislativă asigură legii. fiind emanaţia organului reprezentativ suprem. forţă juridică superioară. Primele cuprind dispoziţii de organice şi legi ordinare sau obişnuite. publică sau privată.actele aceluiaşi organ. tocmai ca o consecinţă firească a elementelor anterior indicate. ele putând fi clasificate după mai multe criterii. Datorită acestei poziţii. Marea varietate de raporturi sociale şi diversitatea reglementărilor existente din acest motiv determină un conţinut diferit al legilor. comparativ cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale. deşi aceste acte normative nu conţin în totalitate numai norme juridice de o singură categorie.Teoria generală a statului şi dreptului primară legislativă. În acest sens. iar legalitatea lui se apreciază numai în raport cu legea. legi după conţinutul lor. ceea ce face ca ea să se deosebească de toate actele normative. conţinut care trebuie respectate şi/sau aplicate subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) în activitatea curentă şi în raporturile dintre ele. O a doua etapă vizează îndeplinirea unor forme posterioare adoptării. O primă etapă o constituie procedura de adoptare a legii care cuprinde la rândul său mai multe faze în cadrul fiecărei camere şi anume: iniţiativa legislativă. şi anume semnarea actului de către preşedinţii celor două camere. se disting legi fundamentale sau constituţionale. format ca Adunare Constituantă pentru adoptarea sa şi adoptarea sa de către popor. dar cu caracter fundamental şi cu forţă juridică supremă. care este tot o lege. promulgarea legii de către Preşedintele Republicii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României. votarea. prin referendum. sub aspect formal. avizarea proiectului legii. inclusiv cea de emitere sau întocmire a actelor juridice şi cea de tragere la răspundere a celor care au încălcat legea sau normele materiale. orice alt act normativ se subordonează legii şi trebuie să fie conform cu ea. distingem Codul civil şi Codul de procedură civilă. În acest sens. respectiv al Senatului şi al Camerei Deputaţilor.

penale. administraţia publică) întemeiată pe Constituţie şi legi şi desfăşurată potrivit competenţei respectivelor autorităţi publice.19. obligatorii pentru toate subiectele care cad sub incidenţa lor. atunci când se bazează pe aceasta şi este în acord cu ea. speciale şi excepţionale. mai ales în toată complexitatea şi întinderea lor şi nici nu-şi propune să reglementeze orice raport social în detaliu. adică de puterea cu care produce efecte juridice comparativ cu un alt act normativ.  hotărârile Guvernului cu caracter normativ sunt emise de acesta în calitatea sa de organ de vârf al administraţiei publice care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. administrative. Actele acestor organe sunt. având ca rezultat actele normative subordonate legii. legile pot fi generale. iar ultima derogând de la primele două. Activitatea normativă a puterii legislative nu poate însă cuprinde toate domeniile vieţii social-politice şi economice. sunt semnate de preşedinte şi contrasemnate de primul ministru şi se publică în Monitorul Oficial. organizarea administrativă centrală şi locală (structura ministerelor şi organelor executive în teritoriu. De aceea. de exemplu. cea de a doua reglementării juridice . dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea. Trebuie să reţinem că indiferent de forţa juridică a unui act normativ. se contrasemnează de către miniştrii care au obligaţia punerii lor în practică şi se publică.). ca şi legea. Hotărârile Guvernului sunt întemeiate pe Constituţie şi legi. ultima aplicânduse întotdeauna în mod prioritar. modul de înfăptuire a unor activităţi economice şi financiare. etc. Guvernul poate emite ordonanţe în domenii rezervate legii care vor trebui ulterior supuse spre ratificare Parlamentului. Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate. aşa cum sunt ele prevăzute în Constituţie şi în alte legi. respectivul act este pentru subiectul de drept obligatoriu ca şi legea. a instituirii stării de urgenţă. sub sancţiunea inexistenţei. în Monitorul Oficial. etc. În mod excepţional. înfiinţarea unor organe de importanţă centrală subordonate guvernului. 102 din Constituţia României 47 . declarării războiului etc. Acestea sunt emise de Preşedintele României în cazurile prevăzute de Constituţie (cu ocazia declarării mobilizării. sancţiunea nepublicării fiind inexistenţa actului. În categoria actelor normative subordonate legii intră:  decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ. 19 Art. pe baza unei legi speciale de abilitare. în cazul unei împuterniciri exprese şi pentru o durată limitată în timp.). alături de activitatea legislativă se mai dezvoltă şi o intensă activitate normativă a celorlalte organe de stat (în special. categorie derogând de la prima. Hotărârile guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale acestuia. reglementarea unor contravenţii.legile pot fi civile.Teoria generală a statului şi dreptului   după ramura de drept pentru care constituie izvor de drept datorită obiectului după sfera de cuprindere. Actele Guvernului sunt semnate de către Primul-ministru. etc. financiare. cuprinzând măsuri de organizare a executării acestora din urmă şi pot fi adoptate în cele mai diverse domenii cum ar fi.

Teoria generală a statului şi dreptului

ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai

organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat se emit, de regulă, în temeiul unor prevederi exprese cuprinse în legi, decrete, hotărâri şi regulamente ale guvernului;  dispoziţiile. Deciziile normative ale prefecturilor şi ale primăriilor municipale, orăşeneşti comunale sunt obligatorii în unitatea administrativ-teritorială în care acestea funcţionează (judeţ, municipiu, oraş şi comună) ca organe locale ale administraţiei de stat, cu competenţă generală, atât pentru persoanele fizice şi juridice, cât şi pentru organele de stat din subordinea ierarhică. Aceste acte se emit în exercitarea atribuţiilor de interes local a respectivelor autorităţi, pe baza şi în vederea executării legilor, decretelor, hotărârilor şi reglementărilor, cu precizarea temeiului legii. Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţii financiare, sanitare, de muncă şi ocrotire socială, inspectorate pentru cultură, şcolare, etc.) sunt emise în temeiul actelor normative cu forţă juridică superioară emanând de la puterea legislativă, preşedinţie, organe ale administraţiei publice ierarhic superioare.  tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte constituie izvoare externe ale dreptului care produc efecte pe plan intern, în urma ratificării lor, fie în mod direct, fie indirect, atunci când legislaţia naţională trebuie modificată pentru a fi pusă în acord cu dreptul internaţional. Actele normative anterior prezentate nu epuizează întreaga gamă a izvoarelor dreptului deoarece există şi alte acte normative ale autorităţilor de stat ce intră în această categorie. Aşa este, de exemplu, cazul hotărârilor normative ale camerelor parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) prin care acestea îşi aprobă propriile regulamente. În concluzie, poziţia ierarhică a unui organ în cadrul sistemului (central sau local) al autorităţilor publice, precum şi categoria de organe din care face parte autorul reglementării (legislative sau executive), caracterul general sau special al competenţei materiale determină, în principal, forţa juridică a actelor normative şi locul lor în ierarhia izvoarelor de drept. Obiceiul juridic (cutuma) Noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul normelor (juridice) care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât obiceiul juridic, cât şi jurisprudenţa. În afară de acest sens larg, noţiunea este folosită cel mai adesea în sens restrâns, de practică socială uniformă şi constantă care este percepută de colectivitate ca având un caracter obligatoriu (numai obiceiul juridic). Ca izvor de drept, cutuma este anterioară ca apariţie dreptului formal adoptat de către stat, fiind rezultanta unor evoluţii chiar primitive ale societăţii, care necesita o anume ordonare, o regularizare a relaţiilor dintre membrii săi. Ulterior apariţiei statului, o serie de obiceiuri, de cutume au îmbrăcat forma dreptului, fiind învestite de către stat cu formă scrisă. actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind deciziile şi

48

Teoria generală a statului şi dreptului

Orice colectivitate umană, în mod obiectiv, îşi creează reguli de convieţuire, reguli ce au menirea de a conserva însăşi colectivitatea înlăturând haosul. Deşi obiceiul juridic îşi are punctul de plecare şi de referinţă anterior apariţiei dreptului, aceasta nu înseamnă că, după apariţia dreptului, nu s-au mai format alte obiceiuri. Acest lucru se explică prin existenţa unor neconcordanţe manifestate fie în timp, fie în plan conceptual între cerinţele societăţii la un moment dat şi prescripţiile normelor juridice. Practic, obiceiul se formează ca rezultat al modului de gândire şi acţiune permanentă într-un anumit gen de relaţii sociale, reprezentând o experienţă acumulată pe acelaşi tipic de comportament. Această experienţă face ca indivizii să ajungă în timp să creadă, să respecte şi să repete practica socială în cauză într-un mod similar celorlalte norme juridice, ca şi cum aceasta ar fi impusă din afară. În plan juridic, obiceiul poate fi preluat de stat şi consacrat în forma tradiţională (scrisă) a dreptului sau legea poate face trimitere la acesta, fără a menţiona expres cerinţa de comportament presupusă de obiceiul juridic, conferindu-i valoare juridică şi obligativitate. Astfel, de exemplu, Constituţia noastră revizuită în anul 2003 prevede în materia proprietăţii reglementată în art. 44 (alin. 7) că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. Obiceiul juridic numit şi obicei de drept sau dreptul obişnuielnic a constituit prima formă a dreptului pozitiv. Romanii numeau obiceiul "mores majorum", adică moravurile bătrânilor20. Obiceiul mai poate fi considerat şi un "uz repetat" al unor reguli, raportat la situaţii asemănătoare, adică la precedente. Anumite obiceiuri pot fi excluse în baza unei legi, dar ele pot să reapară, cu unele modificări sau nu, acest fenomen fiind rezultatul tendinţei de conservatorism specific uman, care nu este întotdeauna util colectivităţii umane prin rezistenţa acesteia la dreptul reglementar. Pe baza celor expuse anterior, observăm că elementele constitutive ale cutumei sunt reprezentate în mod necesar de uzaj şi convingere juridică. Uzajul (practica socială constantă şi uniformă) trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi considerat cutumă:  repetiţia practicii sociale reprezintă elementul fundamental al cutumei, servind totodată la deosebirea acesteia de precedentul judiciar, care are numai o apariţie izolată. Cutuma se manifestă multiplicat, dar repetiţia în sine nu este (singură) în măsură să determine apariţia obiceiului juridic, fiind necesare şi celelalte elemente pe care le vom expune;  durata manifestării practicii sociale, ca un al doilea element al uzajului, nu poate fi determinată cu precizie, dar apreciem că reperul trebuie să fie reprezentat de căpătarea de către practica socială în cauză a unei anumite consistenţe în conştiinţa indivizilor. Cu alte cuvinte, cutuma este formată atunci când prin durata şi frecvenţa apariţiei sale devine similară altor norme respectate în mod curent în relaţiile sociale. Durata şi frecvenţa practicii sociale este diferit valorizată în dreptul internaţional, în cadrul căruia sunt recunoscute aşa-numitele obiceiuri

20

Nicolae Popa, op. cit., p. 199 49

Teoria generală a statului şi dreptului

spontane, semnificând acceptarea unei practici ca normă obligatorie în relaţiile dintre state fără a se aştepta validarea ei în timp;  constanţa practicii sociale, ca un alt element care stă la baza uzajului, presupune ca desfăşurarea raportului social să se producă mereu în acelaşi sens. Producerea într-un sens contrar ar infirma cutuma sau chiar ar distruge-o21;  claritatea impune repetarea precedentului într-un sens clar, fără posibilităţi de interpretare, Convingerea juridică presupune un element de natură psihologică care se adaugă uzajului şi semnifică perceperea de către membrii colectivităţii a practicii sociale în cauză ca având caracter obligatoriu, imperativ, similar dreptului, determinând astfel respectarea acesteia în raporturile sociale ca şi cum ar avea valoare juridică. Convingerea juridică este cea care diferenţiază cutuma de uzajul de fapt, ca practică pe care indivizii o urmează în mod constant, fără a se simţi însă obligaţi la aceasta Multitudinea normelor de conduită formate cutumiar, cu deosebire în perioadele de început ale societăţii, au determinat cuprinderea lor în diferite culegeri sau acte scrise, cu scopul facilitării cunoaşterii de către membrii colectivităţii. Astfel, în special în Evul Mediu au apărut diferite culegeri scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale unor jurişti, având un caracter privat. Exemplele mai cunoscute de astfel de culegeri sunt reprezentate de “Oglinda saxonă” (Sachsenspiegel) din 1230 şi “Oglinda şvabă” (Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi “Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui Ludovic cel sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost adunate în Franţa cutumele locale. Pentru recunoaşterea prevederilor cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea să fie citite anual în adunările ţinuturilor (Landesgemeinde) sau ale parohiilor22. Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac, care s-a menţinut în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos majorum). Un rol deosebit de important l-a avut cutuma în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect jus valachicum sau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti atât în Ţările române, cât şi la românii din statele din jur (Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria). Odată cu formarea statelor româneşti feudale, jus valachicum este recunoscut drept lex terrae, consuetudo terrae (legea sau obiceiul pământului), ceea ce consfinţeşte legătura acestui drept cutumiar cu populaţia românească şi cu teritoriul pe care era ea aşezată23. Într-un document din vremea lui Ştefan al II-lea din Moldova (1445) se arată că un rob tătar va urma să trăiască după legea valahă.
21

existând altfel susceptibilitatea modificării normei.

De exemplu, cazul cutumei americane care impunea realegerea Preşedintelui o singură dată şi a fost infirmată de realegerea Preşedintelui Roosvelt de două ori, fiind nevoie de o normă constituţională pentru a reconsacra această regulă. 22 Nicolae Popa, op. cit., p. 202 23 Idem. p. 203 50

făcându-se referire cu pondere mare la forţa juridică a cutumei. În prezent. art. Un salt esenţial în evoluţia dreptului pozitiv românesc îl regăsim după unirea Principatelor. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie citează cutuma ca izvor de drept internaţional pe poziţia secundă. din Codul civil24. 970 etc. deoarece consfinţeşte comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată şi care şi-au dovedit astfel eficienţa socială. civ. revin proprietarului". fiind imprecisă. precum Codul civil de la 1864. În general. mai greu de constatat şi cunoscut. Similar procesului apariţiei sale. Astfel. dar uneori rămân în urma concepţiilor sociale exprimate prin dreptul scris. în unele state. intoleranţa religioasă. Se face astfel referire la cutumă în câteva articole. cutuma ca izvor de drept este inferioară dreptului scris. în art. în dreptul constituţional. pct. Şi Constituţia actuală a României face trimitere la obicei. care reduc aplicabilitatea dreptului obişnuielnic. Obiceiul pământului a devenit apoi una din sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca condică” (1780). precum şi la respectarea celorlalte sarcini care. în materiile sau sub aspectele sub care codurile nu dispun. încetarea aplicării unei cutume se produce invers. 26 Art. în dreptul privat (civil25. ceea ce în limbaj juridic se numeşte cădere în desuetudine. 51 . având caracter retrograd. deşi în acest domeniu se manifestă o puternică tendinţă de reglementare scrisă şi de codificare26. cutuma se aplică şi în vremurile noastre. iar datorită dificultăţilor specifice de cunoaştere şi constatare în această ramură s-a impus principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei (nu există faptă penală sau pedeapsă penală decât dacă ea este prevăzută de lege). Deşi o reglementare pro-modernă codificată o întâlnim abia odată cu Codul Calimachi (1817) şi Codul Caragea (1818). ea nu prezintă certitudinea acestuia. comercial) şi. cu deosebire în dreptul internaţional. după adoptarea Codului civil. potrivit legii sau obiceiului. 600. 24 De exemplu. după tratatul internaţional. consfinţind inegalitatea dintre sexe. lăsând însă un loc restrâns obiceiului. prevede că “înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc…” 25 În legislaţia noastră. obiceiul ca izvor de drept. precum: art. prin non-uzajul ei treptat. în care gravitatea încălcărilor dreptului este corelată cu gravitatea pedepselor (afectării drepturilor şi libertăţilor). în acele domenii în care eliminarea sa bruscă ar fi determinat confuzii şi neregularităţi în raporturile sociale. aceste acte lasă destul loc pentru o largă aplicaţie a obiceiurilor. în expunerea de motive la Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Cutuma este însă lipsită de aplicabilitate în materia dreptului penal. 44. se menţionează: "Părţile … afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de dispoziţiile prezentei Convenţii".Teoria generală a statului şi dreptului Primele legiuiri autohtone le întâlnim în secolul XVII. nesigură. 7: "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi. În măsura în care este recunoscută. obiceiul ca izvor de drept îşi găseşte o vastă aplicaţie în dreptul internaţional public. discriminările naţionale şi/sau rasiale. Ea are prin natura sa un caracter conservator. 600 C. pentru “Codul Calimachi” (1817) şi pentru “Legiuirea lui Caragea” (1818). cu precădere în legile lui Cuza. 607. 548. la Vasile Lupu şi Matei Basarab. priveşte acele relaţii juridice privitoare la imobile şi la drepturile de vecinătate. Cutumele consacră valori morale şi spirituale.

sistematizând jurisprudenţa. Totodată. prezentului şi perspectivei reglementărilor juridice. monografii. doctrina este în măsură să influenţeze şi jurisprudenţa. denumită şi jurisprudenţă. jurisdicţională. idei. apărând în publicaţiile de specialitate. convingerilor. doctrina nu este recunoscută ca un izvor de drept. principii. note critice asupra unor soluţii a instanţelor judecătoreşti etc. În ambele cazuri este vorba de analiza sistematică sau critică şi prezentarea unor probleme specifice domeniului dreptului de către avizate în domeniul dreptul ui (profesori. Cu excepţia sistemului musulman de drept. În cazul dedus judecăţii. (de exemplu. administrativă. reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele. decizie etc. Întrun plan mai larg. studii. Termenul de doctrină poate fi folosit şi cu un sens mai restrâns.. evidenţiind nevoile de reglementare pe viitor prin propuneri de lege ferenda sau identifică modul în care unele norme juridice trebuie interpretate pentru ca eficienţa socială a dreptului să fie atinsă. precepte sau interpretări care stau la baza sistem politic. în dreptul actual romano-german şi anglosaxon. recenzii. judecătorul interpretează şi aplică legea. În ştiinţa juridică. în contextul studierii trecutului. doctrina lui Duguit privind suveranitatea etc. de opinie exprimată de un autor cu privire la o problemă particularizată (doctrina hegeliană a dreptului. tocmai pornind de la autoritatea argumentaţiei ştiinţifice realizată de „doctrinarii” dreptului. trebuie să judece speţa şi să pronunţe hotărârea care îmbracă mai multe denumiri: sentinţă. însăşi legiuitorul solicită punctul de vedere al unor specialişti în drept înainte de adoptarea unor acte normative sau în contextul modificării acestora.Teoria generală a statului şi dreptului Doctrina ca izvor de drept Într-o accepţiune generală. Doctrina se manifestă în forme diverse. Trebuie reţinut că ceea ce se impune 52 . studii. monografii juridice la revistele doctrinare. fenomenul juridic de ansamblu include în mod esenţial pe lângă practica legislativă. Soluţia pronunţată de judecător devine. magistraţi etc. şi teoria (doctrina) juridică materializată în cursuri universitare. necorelările sau lacunele acestuia. soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe. propunerile de lege ferenda făcute în literatura de specialitate în urma analizelor critice fiind luate în seamă de legiuitor. atunci când jurisprudenţa are valoare de izvor de drept. religios etc. specialiştii în drept identifică neajunsurile sistemului de drept existent. concepţiilor şi ideilor formulate şi argumentate de către specialiştii în drept. doctrina marxistă. doctrina franceză etc). întrucât judecătorii recurg adesea la autoritatea teoreticienilor pentru a fundamenta soluţiile date în diversele cauze. Judecătorul sesizat de partea interesată sau de procuror şi învestit astfel în judecarea cauzei. Deşi nu este o sursă a dreptului.). obiceiurile. tratate. doctrina este apreciată ca reprezentând ansamblul interpretărilor. economic. doctrina poate fi caracterizată ca un ansamblu de concepţii. Pe baza analizei ştiinţifice. obligatorie pentru toate instanţele de acelaşi grad sau de grad inferior în cauze similare. legile etc.). norma juridică care reglementează raportul social. În anumite situaţii. comentarii. doctrina liberală. juridic. doctrina joacă un rol important în formarea acestuia. Practica judiciară şi precedentul judiciar Practica judiciară. de la manuale. în cazuri concrete (speţe).

În baza principiului separaţiei puterilor în stat. ci un mod de interpretare (unitară) a regulilor de drept. pot fi invocate ca un precedent judiciar. aceasta nu poate fi invocată. Contractul normativ Contractul normativ constituie la rândul său. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate când este sesizată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate au valoare de precedent obligatoriu atunci când prin ele se constată caracterul neconstituţional al unei norme juridice. 4 din Codul civil interzicând judecătorului "de a se pronunţa în hotărârile ce dă pe cale de dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse". contractul. jurisprudenţa este foarte importantă ca izvor de drept. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. şi astfel actele lor pot constitui. care atunci când adoptă un act normativ nou poate să ia în calcul această practică. ca o soluţie bună. Aceste decizii trebuie publicate în Monitorul Oficial al României. fiind aplicabilă erga omnes. încheiat între două sau mai multe părţi pe baza unor norme juridice cu scopul de a produce efecte juridice. Pe cale de 53 . alături de precedentul judiciar. practic judecătorul este cel care face legea („judge made law”). În sistemul de drept anglo-saxon. asemănătoare legii. poate soluţiona anumite conflicte privitoare la competenţa materială sau teritorială ce apar între instanţele de grad inferior ori poate interveni atunci când se impune o interpretare unitară a unor dispoziţii legale prin schimbarea practicii existente până la un moment dat. Deşi se creează astfel aparenţa unei încălcări a separaţiei puterilor în stat. specifice sistemului common-law. interpretarea normei juridice. în anumite condiţii. ci raţionamentul. respectiv Curtea Constituţională. sunt supuse controlului judecătoresc prin instanţele de contencios administrativ care funcţionează pe lângă tribunale. cu excepţiile prevăzute de lege. la care instanţa să se poată raporta sau chiar opri. un izvor de drept. Curţi de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. unitatea de interpretare a normelor juridice şi aplicarea lor în mod coerent reprezintă unul dintre argumentele pentru care se manifestă tot mai des în sistemul nostru actual unele opinii care susţin recunoaşterea jurisprudenţei ca având valoare de izvor de drept. ci se referă numai la părţile din acel contract. întrucât judecătorul nu creează o regulă de drept. Şi autorităţile administrative aplică şi interpretează legea. actele administrative. În principiu. întrucât acesta nu conţine dispoziţii cu caracter general obligatoriu. modul în care judecătorul care a soluţionat anterior speţa similară a ajuns la pronunţarea acelei soluţii.Teoria generală a statului şi dreptului instanţelor de acelaşi grad sau inferioare nu este soluţia pronunţată în sine. nu poate avea valoare de izvor de drept. De altfel. un punct de plecare în viziunea legiuitorului. dacă judecătorul de la instanţa inferioară sau de acelaşi grad este ţinut să respecte „regula” creată de judecătorul care a soluţionat anterior o speţă similară. înţeles ca un acord de voinţă. dacă într-o anumită materie legea nu există sau este insuficientă. În aceste condiţii. deşi este caracterizat ca „legea părţilor”. art. Cât priveşte controlul constituţionalităţii legilor. acesta se realizează printr-un sistem special. într-o cauză viitoare asemănătoare. jurisprudenţa nu este considerată izvor de drept. Instanţa supremă în ierarhia autorităţii judecătoreşti. Aceste soluţii pronunţate într-o speţă. precedentul judiciar are o autoritate generală. În sistemul nostru de drept. aplicabile erga omnes.

Cel mai renumit astfel de contract îl reprezintă Magna Charta Libertatum. 4. la 15 iunie 1215. Contractul normativ reprezintă un important izvor în dreptul constituţional cu privire la formarea Confederaţiilor. 2. în sens istoric. încheiată în Anglia între baroni. forma dreptului poate fi internă. 5. în mişcarea sindicală prin unirea unor federaţii. juridic. acestea constituind principiile generale de uniune. La rândul ei. regăsim o specie de contract normativ. legile pot fi materiale şi procedurale. în sistemul izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului. contractul poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi. În terminologia politico-juridică noţiunea este folosită într-un sens deosebit de larg. orăşenii răsculaţi şi regele Ioan fără de Ţară. în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată şi a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje. După ramura de drept 54 . cavaleri. Actele normative ale organelor statului: legea. nu vizează un raport juridic concret. adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă. având rolul de reglementare a raporturilor dintre diferite stări sociale ori dintre acestea şi monarhi. Principalele trăsături ale legii sunt: legea emană de la puterea legislativă. uniuni. legea desemnează actul normativ al puterii legislative care reglementează cele mai importante raporturi sociale.Teoria generală a statului şi dreptului consecinţă. În sens strict juridic. de asemenea. După sursa de cunoaştere a dreptului. sub forma unor tratate. provenind de la un organ de stat. Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem unitar în care se cuprind o varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie având mai multe trăsături. După conţinutul lor. legi organice şi legi ordinare sau obişnuite. În dreptul intern românesc. originar cele mai importante relaţii sociale. legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă. desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu. care se elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea. a federaţiilor de state. Contractele cu caracter normativ s-au folosit în special în perioada solidarismului. distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului şi izvoare indirecte sau mediate. hotărâre). 3. contractul normativ îşi găseşte aplicabilitatea în dreptul muncii (contractul colectiv de muncă) în general. b. distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. decret. legea se adoptă cu o anumită procedură. În dreptul internaţional public. confederaţii sindicale. După însemnătatea şi forţa lor juridică se disting legi fundamentale sau constituţionale. Astfel. Rezumat 1. c. legea reglementează în mod primar. Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri: a. ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a părţilor reguli generale şi impersonale. adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (lege. distingem izvoare scrise şi izvoare nescrise. După caracterul sursei normative. Noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două accepţiuni.

acordurile şi convenţiile internaţionale. Practica judiciară mai este denumită şi jurisprudenţă şi reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele.Teoria generală a statului şi dreptului pentru care constituie izvor de drept. soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe. speciale şi excepţionale. 2. hotărârile Guvernului cu caracter normativ. 11. care produc efecte juridice. a dreptului pozitiv. în cazuri concrete (speţe). ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor. 4. 9. 10. 55 . El poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi. nu vizează un raport juridic concret. Care sunt principalele caracteristici ale sistemului izvoarelor dreptului românesc actual? 3. Elementele constitutive ale cutumei sunt uzajul şi convingerea juridică. dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea. modul de interpretare. 7. legile pot fi civile. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii sunt obligatorii pentru toate subiectele care cad sub incidenţa lor. actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice care cuprind deciziile şi dispoziţiile. cât şi jurisprudenţa. Definiţi izvorul material şi izvorul formal de drept. penale. Noţiunea este folosită cel mai adesea în sens restrâns. convingeri la care ajung oamenii de ştiinţă. Precizaţi care sunt principalele categorii de acte normative şi caracterizaţi legea (în sens restrâns) ca principal izvor de drept. cât şi din analiza reglementărilor existente. ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a părţilor reguli generale şi impersonale. Precizaţi rolul şi locul doctrinei şi jurisprudenţei în sistemul izvoarelor dreptului. legile pot fi generale. sesizând nevoile sociale ce trebuie să-şi găsească o codificare juridică. administrative. Teste de autoevaluare 1. îmbunătăţiri ce trebuie aduse. În această categorie intră: decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ. ce investighează fenomenul juridic. raportarea în timp şi la dreptul comparat a normelor interne. atât din perspectiva viitoarelor reglementări. ultima aplicându-se întotdeauna în mod prioritar. financiare. După sfera lor de cuprindere. incluzând aici atât obiceiul. 8. Contractul normativ este un acord de voinţă. de practică socială uniformă şi constantă care este percepută de colectivitate ca având un caracter obligatoriu. tratatele. Doctrina reprezintă acele interpretări. Obiceiul juridic (cutuma): noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul normelor juridice care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului. 6. încheiat în baza unor norme juridice.

normă juridică. spaţiu şi asupra persoanelor Obiective fundamentale:  cunoaşterea conceptului de normă juridică Obiective operaţionale:        să definească conceptul de normă juridică şi să precizeze principalele diferenţe în să identifice principalele trăsături ale normelor juridice.5 Acţiunea normelor juridice în timp. teritorialitate. să explice principiile de bază ale acţiunii normelor juridice în timp. persoanelor. potrivit cu clasificarea acestora.Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 5 NORMA JURIDICĂ Structura unităţii: 5. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat. să analizeze principalele categorii de norme juridice. Termeni cheie: normă socială. raport cu celelalte categorii de norme sociale. structură logico-juridică. neretroactivitate. spaţiu şi asupra să evidenţieze excepţiile privitoare la acţiunea normelor juridice.  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 210’ 56 . caracter social.2 Trăsăturile normelor juridice 5.3 Structura normei juridice 5. să precizeze în ce constă structura internă şi externă a normei juridice.4 Clasificarea normelor juridice 5.1 Noţiunea şi definiţia normei juridice 5. structură tehnico-juridică.

Specificul acestor norme. dimpotrivă. Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice:  în primul rând. religioase etc. statul recunoaşte obligativitatea unei reguli ce nu-i aparţine. fie în procesul producţiei. Nici o altă categorie a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a determina declanşarea constrângerii fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de drept. indiferent de faptul că aceasta se concretizează printr-un act juridic al statului sau. deces. politice.Teoria generală a statului şi dreptului 5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între oameni în cadrul societăţii. norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate. de exemplu. Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept.  în al patrulea rând. forţa de constrângere aplicată în cazul nerespectării normei juridice aparţine numai statului.  în al doilea rând. etc. în situaţia încălcării lor. faţă de alte reguli sociale. obligându-l pe cel vinovat de comiterea abaterii să suporte consecinţele sancţiunii aplicate. chiar dacă aceasta din urmă vizează şi un obiect material sau un fenomen natural (naştere. fie în procesul conducerii societăţii (relaţii politice) ori în cel al practicării credinţei (relaţii religioase) etc. norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani fiind de neconceput reguli juridice în afara societăţii umane sau a colectivităţii umane. inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea vătămării produse altuia. 57 . norme care. obligându-l să urmeze o conduită pe care acesta nu o însuşeşte. ci între oameni cu privire la acestea din urmă. sub garanţia intervenţiei forţei de constrângere a statului. la rândul lor. constă în obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii cărora le sunt destinate.) deoarece relaţia nu se stabileşte între om şi obiectul material sau fenomen. pot fi economice. Normele juridice reglementează raporturile juridice. repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii economice). sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului care sancţionează conduită neconformă cu legea. norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane. adică acea categorie a relaţiilor sociale care se compun din drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau desfăşurare nu se poate face în mod întâmplător.  în al treilea rând. iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului. dar nici nu o respectă de bunăvoie. adică de reguli care stabilesc conduita de urmat de către indivizi în raporturile dintre ei. Aceste relaţii sunt guvernate de anumite norme sociale. între om şi lucru (obiect) sau în cadrul regnului animal (aşa cum susţineau unii reprezentanţi ai curentului dreptului natural).

art. În aceste două ultime situaţii. alegerea numelui viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent. generală. 1 alin. republicat. în cazul normelor permisive sau dispozitive subiectul vizat are o anumită posibilitate de alegere. O situaţie similară. prin forţa de constrângere a statului. numai că ea nu decurge din îndatorirea de a stabili relaţia juridică. Dacă aşa se întâmplă în cazul normelor juridice imperative. art. abstractă. regulile prescrise pentru conduita celui care a optat pentru stabilirea acestuia să fie respectate.” 58 . subiectul poate intra sau nu în raporturi juridice atunci când norma juridică lasă această libertate de alegere (de exemplu. 2. stabilite în temeiul legii. Normele juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor.. De exemplu. 5. Regula de conduită exprimată prin norma juridică este obligatorie. dar nu trebuie înţeleasă numai în sensul că norma juridică stabileşte întotdeauna.. Acestea derivă din considerarea normei juridice ca o regulă de conduită generală şi obligatorie. . în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală” 28 De exemplu. dacă am 27 De exemplu. Practic. prevede că “Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor. Trebuie reţinut că şi aceste norme juridice au caracter obligatoriu. conduita de urmat. Primele semnifică norme juridice prin care legiuitorul fixează anumite concepte sau noţiuni utilizate în actele normative27. instituită sau recunoscută de către stat ca expresie a voinţei acestuia şi care produce efecte juridice garantate. 1 din Statutul funcţionarilor publici. impersonală. elaborată. Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece conduita subiectelor vizate de aceasta trebuie să se conformeze cerinţelor prevăzute de reglementare. iar secundele sunt norme juridice prin care sunt instituite reguli cu valoare de principiu în diferite ramuri sau materii ale dreptului28. raportul juridic de căsătorie) sau poate să aleagă o anume conduită în unele raporturi juridice (de exemplu. în care norma reprezintă elementul structural intern de bază. a structurii pe care o au şi a modului lor de clasificare. la nevoie. tipică. în sensul că nimeni nu poate da o altă interpretare noţiunilor definite de legiuitor în primul caz şi nimeni nu poate încălca prin orice acte sau fapte principiile stabilite in cel de-al doilea caz.Teoria generală a statului şi dreptului Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi sau sistemul de drept al acesteia. democratic şi social. însă observăm că obligativitatea subzistă. în care caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent. alin. onerative sau prohibitive. din Constituţie prevede că “România este stat de drept.2 Trăsăturile normelor juridice Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de drept de alte categorii de reguli sociale. ci din aceea că. sub toate aspectele. odată stabilit raportul juridic. este aceea a normelor-definiţii şi a normelor-principii. Această conformare cu caracter obligatoriu este de esenţa normei juridice. de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.

Trebuie reţinut că generalitatea normei juridice. Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept. nesemnificative şi neesenţiale pentru aceasta. cu ajutorul coerciţiei statale. civilii şi militarii. conduita de urmat vizează numai subiectele identificate. majori şi minori. efectele juridice raportându-se numai la acestea (de exemplu. în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”. respectiv pentru identificarea conduitelor contrare. legiuitorul este în imposibilitatea de a prevedea în normele juridice toate elementele particulare comportamentelor umane care se pot manifesta. stabilind un etalon de urmat de către acestea atunci când intră în raporturi juridice. atribuţiile unei funcţii publice). Codul penal defineşte infracţiunea de furt ca „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia. Este de ajuns ca norma juridică să cuprindă elementele esenţiale pentru identificarea conduitei de urmat. Norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât se aplică în acelaşi mod. fără consimţământul acestuia. o autorizaţie de construcţie etc. De exemplu. cetăţenia şi cetăţenii. fiind maxim. făcându-se abstracţie de elementele concrete. Cuprinderea normei în actele normative impune implicit respectarea ei. Norma juridică este abstractă întrucât ea dă expresie trăsăturilor caracteristice care trebuie reflectate în conduită prescrisă. obligativitatea respectării legilor ori a cunoaşterii lor) şi minim. gradul de generalitate al normei variază după sfera situaţiilor şi subiectelor vizate (alegerile şi alegătorii. inclusiv derogatorie de la dreptul comun. nefiind respectată.Teoria generală a statului şi dreptului admite că o normă juridică nu are întotdeauna caracter obligatoriu. o hotărâre judecătorească. atunci când vizează o situaţie unică sau specifică (de exemplu. care au urmărit reglementarea lor. În cel din urmă caz. Reversul este acela că norma astfel construită urmează în aplicare drumul invers. Gradul de generalitate al normei diferă. Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept. Practic. descendenţii şi ascendenţii etc. tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei. cum este cazul normelor de excepţie. obligativitatea este corelată cu sancţiunea şi asigurată. iar situaţiile particulare pot crea prin elementele conţinute dificultăţi de identificare a normei juridice aplicabile. ea nu ar mai avea utilitate. Prescripţia abstractă a normei juridice rezultă din generalizarea şi abstractizarea unui număr sporit de cazuri concrete.). este esenţială pentru a deosebi actele juridice normative (normele juridice) de actele juridice de aplicare a dreptului (acte individuale). Regula de drept se construieşte prin trecerea de la particular la general. individuale. ilicite. de la general la particular. la nevoie. norma juridică devine şi 59 . Între aceste două limite. evidenţiate de practica legislativă sau juridică. Sub acest aspect. respectiv unitar. lăsând la o parte elementele concrete care pot fi diferite de la un caz la altul. când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de exemplu. existentă chiar şi atunci când situaţia vizată de prescripţiile sale este unică (de exemplu.). În acest fel. fără să detalieze eventualele condiţii în care acesta s-ar putea produce. stabilitatea şi încrederea în derularea relaţiilor sociale în sensul dorit de stat şi societate. reglementările privitoare la şeful statului). iar acest lucru nu este nici măcar necesar.

calamitarea unor bunuri asigurate. întrucât ea nu se adresează unui subiect predeterminat. chiar dacă referirea s-ar face la o funcţie unică în stat ori ar putea fi stabilit exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei. Norma de drept are aplicabilitate repetată în mai multe cazuri. În unele situaţii pare că norma juridică se aplică în exclusivitate unor situaţii. fie dintr-o inacţiune (de exemplu. mai ales atunci când norma conferă efecte juridice unor evenimente naturale care nu ţin de voinţa exclusivă a individului uman vizat prin ele (de exemplu: decesul unei persoane. de succesiune şi respectiv de asigurare. caracterul nelimitat al cazurilor de aplicare a normei corespunde atât numărului nedeterminat de persoane care se pot 60 . ci în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei. interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite. În acest sens. Norma juridică este de aplicabilitate repetată. etc. dar acestea trebuie să se afle în anumite situaţii sau cazuri şi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii pentru a li se putea aplica norma. plata impozitului). nu desemnează un atribut de inaplicabilitate a normei persoanelor sau subiectelor. privite în mod izolat. deoarece legea nu prestabileşte în câte.Teoria generală a statului şi dreptului criteriul unic de apreciere a conformităţii sau a neconformităţii unei anumite conduite faţă de lege. Este evident că normele juridice reglementează raporturi sociale în care apar întotdeauna subiecte de drept. nu numai pentru faptul că se aplică mai multor subiecte de drept în situaţii similare. cu ignorarea subiectelor de drept. Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu. Noţiunea de “impersonal”. pentru subiecte care se deosebesc unul de altul. respectiv celor chemate la succesiune sau ale căror bunuri fiind distruse. un recidivist în materie de sustrageri de bunuri). Norma juridică este o regulă impersonală. adică o măsură unică de apreciere a conduitei umane în aceeaşi situaţie. regula se aplică tot persoanelor. Dar şi într-o astfel de situaţie. dreptul devine o măsură egală pentru indivizi inegali. ca şi de durata aflării în vigoare a actului normativ. Simpla existenţă a subiectului de drept ori a unei situaţii ori împrejurări lipsite de un subiect nu sunt suficiente. Ca urmare. dar totuşi într-un cadru relativ determinat (de exemplu. ci tuturor acelora care întrunind condiţiile stipulate se află sau se vor afla în situaţia pentru care devin incidente regulile de drept. Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri. în cazul alegerii numelui la încheierea căsătoriei). ci evidenţiază doar calitatea regulii juridice de a viza un număr nedeterminat de situaţii şi persoane. cum este. spre deosebire de actul juridic individual care se consumă prin punerea lui în executare într-o situaţie dată.). legală şi conduita ilicită sau ilegală după cum comportamentul concret a fost sau nu conform celui prescris de norma juridică. de pildă numărul de alegători dintr-o secţie sau circumscripţie electorală. Întinderea repetabilităţii este în funcţie de numărul situaţiilor şi a persoanelor aflate în aceste situaţii. care beneficiază de plata despăgubirilor pentru pagube suferite în cadrul raporturilor juridice formate. ori de câte ori acesta se găseşte în situaţii de acelaşi gen (de exemplu. distingem între conduita licită. pentru declanşarea incidenţei normei. ci şi pentru faptul că ea se poate aplica de mai multe ori şi aceluiaşi subiect. În acest context.

administrative etc. În general. în caz contrar. dată de modul de alcătuire a 61 . întrucât ea constituie o prevedere abstractă. întrucât cel care nu respectă de bunăvoie o normă. chiar dacă ţin seamă de necesităţile obiective de moment sau de durată. Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie să fie conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică. generând. printre altele. Răspunderea urmăreşte repararea prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse şi sancţionarea celui vinovat. Această trăsătură este specifică numai regulilor juridice. Pe de altă parte. îndatorirea de a stabili voinţa reală a părţilor. prin aplicarea normei. de regulă. legea juridică este subiectivă prin modul de formulare. norma juridică are un caracter voliţional deoarece. spre deosebire de legile naturii şi legile sociale care există independent de voinţa omului. adică tocmai acele efecte juridice avute în vederea de legiuitor la adoptarea normei. Constrângerea juridică poate viza bunurile şi veniturile celui vinovat sau chiar persoana acestuia. i se conferă semnificaţie juridică. Cel chemat să soluţioneze un conflict izvorât dintr-un act juridic va avea. de regulă. normele juridice. 5.Teoria generală a statului şi dreptului afla în ipoteza legală. Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. comparativ cu celelalte reguli sau norme sociale. Forma răspunderii juridice depinde de felul sau de natura normei încălcate (civile. În acest sens se spune că legiuitorul „nu inventează legi. ci doar le formulează”. Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de cele mai multe ori de aplicarea constrângerii de stat. nu va suporta. intervine răspunderea juridică. norma se aplică nelimitat în timp deoarece în momentul adoptării ei nu se cunoaşte. în funcţie de natura răspunderii şi felul sancţiunilor aplicate. emiterea şi încheierea actelor juridice trebuie să se facă în acord cu voinţa legiuitorului pentru ca actul juridic să fie legal constituit. Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea. perioada pentru care ea este în vigoare. cu excepţia normelor temporare (cu termen). raportând-o la voinţa pe care legea o atribuie respectivei categorii de acte juridice.). În unele opinii. la care se adaugă şi posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect de drept de a i se aplica în mod repetat aceeaşi normă.3 Structura normei juridice În analiza structurii normei juridice distingem între structura logico-juridică şi structura tehnico-legislativă a regulii de drept. respectiv între structura internă. Pe de altă parte. de discordanţă între cele două. penale. sunt în exclusivitate produsul voinţei umane. benevol nici consecinţele sau efectele antrenate de propria abatere. Astfel. adică prin felul în care nevoia sau comanda socială se reflectă în conştiinţa subiectivă a legiuitorului şi obiectivă prin determinant şi prin conţinutul reglementării. fiind necesară apariţia unui fapt juridic licit sau ilicit căruia. norma nu generează în mod direct efecte juridice. modificând şi desfiinţând raporturi juridice.

norma juridică are o structură logicojuridică. devine posibilă aplicarea normei (de exemplu. atunci când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire cumulativă. chiar în diferite reglementări juridice (acte normative). Ipoteza este relativ determinată (subînţeleasă) atunci când. ipoteza poate fi simplă. Ca urmare. a. conţinutului faptic concret este lăsat la aprecierea subiectului de drept. pe cât posibil. Senatului şi Preşedintelui României. de. pentru a se evita arbitrariul şi interpretările eronate. norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza. indicând subiecţii şi împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică. dar alteori ele sunt disparate şi cuprinse în mai multe norme. Astfel. o determinare cât mai riguroasă a ipotezei normei juridice. se poate dispune prin testament de toată averea sau de o fracţiune din ea ori de unul sau de mai multe obiecte determinate. exemplu. totală sau parţială.1 Structura logico-juridică a normei Eficienţa socială a dreptului este condiţionată de cunoaşterea şi înţelegerea de către subiectele vizate a cerinţelor normelor juridice. arestarea unei persoane se poate dispune. în urma interpretărilor juridice realizate de cei chemaţi să le respecte sau să le aplice. este prevederea conform căreia cetăţeanul are dreptul la câte un singur vot pentru alegerea membrilor Camerei Deputaţilor. unitatea lor apărând. printre altele. adică o alcătuire care indică în mod necesar în ce împrejurare se referă (aplică) regula. După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei. dreptul modern urmăreşte. dispoziţia şi sancţiunea. subiectul vizat trebuie să ştie care este comportamentul cerut de lege în anumite situaţii şi care sunt urmările nerespectării prescripţiei normei juridice. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii de drept. de exemplu. excluzând orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor legale. obişnuită sau tipică prin a cărei realizare legea devine aplicabilă (de exemplu. aceste elemente se regăsesc în aceeaşi regulă. Astfel.3. infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane) şi complexă. ce conduită trebuie să adopte subiectele de drept aflate în respectiva împrejurare şi care sunt consecinţele nerespectării conduitei prescrise.Teoria generală a statului şi dreptului acesteia şi construcţia externă. atunci când se prevede o singură modalitate. Corespunzător acestor cerinţe. ipoteza poate fi determinată şi relativ determinată. ori unele elemente se subînţeleg. dată de modul de exprimare al reglementării în actul normativ ori în alt izvor de drept. realizându-se o garanţie a eficienţei respectării şi aplicării riguroase a legii. În general. atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea 62 . Ipoteza este (strict) determinată atunci când stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile de aplicare a normei. deşi indică împrejurarea de aplicare a normei. Ipoteza stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei de drept. Din acest punct de vedere. După modul de formulare a condiţiilor care se cer a fi întrunite în mod legal. în aceste cazuri. Uneori. 5.

nu exclude posibilitatea ca împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea făptuitorului sau a victimei. locul şi timpul comiterii faptei or mijloacele întrebuinţate la săvârşirea ei (exceptând. 63 . ipoteza poate fi unică.) şi dispoziţii permisive care lasă subiectului posibilitatea de alegere a unei conduite fără a impune ori a interzice săvârşirea unei acţiuni (de exemplu. După natura juridică a normei încălcate. patrimoniul ei ori actele juridice întocmite fără respectarea legii. aşa cum este cazul dispoziţiilor onerative şi prohibitive. sancţiunile se clasifică în penale. dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată. la nesăvârşirea unei acţiuni (aşa cum este cazul majorităţii normelor penale pentru fapte ca omorul. administrative. atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii (de exemplu. După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei. Dispoziţia este relativ determinată când permite subiectelor de drept ca în ipoteza legii să-şi aleagă o anumită conduită dintre cele indicate. corespunzător ramurilor de drept în care operează. de exemplu. Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin texte normative în funcţie de cerinţele de redactare legislativă astfel încât. posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu calea de atac a recursului).Teoria generală a statului şi dreptului prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani. când prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea. După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept. desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ) sau alternativă. spre deosebire de ipoteza unică. iar lăsarea în libertate a autorului faptei ar prezenta un pericol pentru ordinea publică). de pildă. Dispoziţia este determinată când stabileşte exact conduita pe care trebuie să o urmeze părţile raportului juridic. succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar). formele calificate sau deosebite de grave de omor). situaţie în care se prevăd mai multe modalităţi de realizare a incidenţei legii. dimpotrivă. aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive (de exemplu. Ea decurge din răspunderea juridică a celui vinovat şi poate viza persoana acestuia. obligarea conducătorilor auto de a-i ajuta pe cei accidentaţi). limitativ sau exemplificativ. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice. După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare. pot fi îndeplinite prin forţa de constrângere a statului. disciplinare. adică măsurile luate împotriva celui care încalcă legea şi care. etc. la nevoie. Existenţa unei ipoteze simple. împrejurările în care se aplică legea. b. furtul. civile. ipoteza poate fi generică. Dispoziţia este elementul normei juridice care indică ce conduită trebuie să se urmeze de către subiectele de drept aflate în ipoteza sau situaţia prevăzută de lege. desigur. o ipoteză determinată poate fi unică şi simplă sau. Astfel. c. şi cazuală când enumeră. dispoziţii prohibitive care obligă la abţinere. complexă şi alternativă.. etc. După modul de conformare a subiectelor faţă de conduita prescrisă distingem dispoziţia onerativă care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de exemplu.

După conţinutul lor. titluri. După numărul lor. sancţiunile pot fi reparatorii (adică de reparare ori de dezdăunare pentru paguba produsă) şi coercitive (adică de constrângere exercitată asupra persoanei celui vinovat.Teoria generală a statului şi dreptului După scopul urmărit prin aplicarea lor. organul de aplicare a lor putând opta între limitele legale prevăzute. capitole. formulare. în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor fi aplicate în totalitatea lor. de exemplu a sancţiunilor pecuniare. sancţiunile pot fi unice. o anumită succesiune logică a acestora. paragrafe. fiind nevoie de a corobora textul cu un altul. stabilită la rândul ei prin lege de către Parlament şi a cărei aplicare şi control al respectării sunt în competenţa Consiliului Legislativ. 5. dar nu este exclus ca formularea să fie incompletă.legislativă) a normei În general. cuprins uneori chiar în alt act normativ. o norma juridică. o normă juridică. norma juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteza. penalităţile de întârziere). dispoziţie şi sancţiune) în formularea legală a textului legislativ29. conform dispoziţiilor legale. Acestea sunt grupate în părţi. amenda sau închisoarea) şi cumulative. etc. sau să cuprindă două sau mai multe reguli de conduită. putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut şi scop diferit. astfel că. posibil ca un articol să nu cuprindă o normă juridică completă. articole. amenda. de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate). Cele nepatrimoniale vizează în mod nemijlocit persoana celui vinovat (de exemplu. reguli de redactare.). pentru a fi completă 64 . avertismentul. Elementul de bază al structurii externe este articolul.3. închisoare şi confiscarea parţială a averii). se disting sancţiuni absolut determinate (de exemplu. Este. După modul lor de determinare. Acestea. nulitatea absolută) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico . aşezarea normelor juridice trebuie să respecte. confiscarea averii. la rândul lor pot fi alternative. Pentru aceeaşi abatere sau faptă ilicită comisă este exclusă aplicarea mai multor sancţiuni de acelaşi gen. Pentru asigurarea unui caracter unitar al legislaţiei. când pentru săvârşirea unei fapte se prevede un singur gen de sancţiune (de exemplu. sancţiunea închisorii. între un minim şi maxim prevăzut de lege pentru amendă sau pentru durata privării de libertate). care conţine. În cazul sancţiunilor alternative organele de aplicare pot opta asupra felului sancţiunii. pentru omor numai pedeapsa închisorii) sau multiple. Principala formă de exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Cele patrimoniale vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat (de pildă. pentru fiecare categorie de acte normative. de regulă. când pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu. însă. sancţiunile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. interdicţia de exercitare a drepturilor electorale. aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă. puncte. când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni între care se poate opta (de pildă. alineate.

Este cazul majorităţii normelor civile reglementând contractele. a. la inacţiune. de exemplu art. la rândul lor. dar ele pot să şi lipsească. printre altele. de oricare dintre soţi (ipoteza). 5. Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată. “este obligat”.4 Clasificarea normelor juridice Clasificarea normelor juridice se face în baza anumitor criterii în mai multe categorii. sunt de la data dobândirii lor. Normele permisive. “este liber să”. sancţionând conduita pasivă. 29 Astfel. Normele onerative prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune. de inacţiune. Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care constă fie dintr-o acţiune. fie dintr-o abstenţiune. bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). După caracterul lor normele pot fi imperative şi dispozitive. agenţilor economici controlaţi. În cazul acestor norme se pot utiliza termenii ca “poate “. permiţând stabilirea legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli. normele juridice pot fi onerative. prohibitive şi permisive. Astfel. Normele imperative pot fi. Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea)”. De obicei. etc. controlorii din corpul de control al prefecturilor şi primăriilor au îndatorirea de a da dispoziţii obligatorii. După conduita prescrisă subiectelor de drept. în redactarea acestor norme sunt întrebuinţate expresii ca “trebuie”. tâlhăria. De altfel. la aprecierea în concret a conduitei de urmat de către subiectele în drept. obligând la o conduită pasivă. În cazul acestor norme se pot întrebuinţa expresii ca “se interzice”. în caz contrar sancţionând conduita activă. se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a opta pentru o anumită conduită din cadrul regulii juridice. subînţelegându-se din context felul normei şi al conduitei prescrise. “este oprit”. sunt cele care fără a obliga sau fără a interzice o anumită acţiune sau inacţiune. b. “are îndatorirea”. onerative şi prohibitive. numite şi dispozitive. ceea ce ajută la înţelegerea sensului şi caracterului normei. legea interzice prezenţa oricărei persoane în cabinele de vot în afara celui care votează. 31 din Codul Familiei prevede ca “bunurile dobândite în timpul căsătoriei. etc. probleme de interes naţional privind apărarea ţării. etc.. aşa cum este cazul majorităţii normelor penale ce incriminează omorul. pentru înlăturarea deficienţelor constatate. în exercitarea atribuţiilor ce le revin. 65 . permiţând subiectelor de drept alegerea acesteia după propriul interes. furtul. în scris. structura normei juridice impune ca de fiecare dată să citim actul normativ în întregul său pentru a înţelege corect şi deplin sensul şi finalitatea acestuia. Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni. Astfel.Teoria generală a statului şi dreptului din punct de vedere al elementelor sale intrinseci (care face posibilă aplicarea ei în mod independent) să fie nevoie să cunoaştem două sau mai multe articole (texte) ale unui act normativ. etc. “nu poate “ . O asemenea normă este şi prevederea conform căreia Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect.

 normele speciale cuprind un domeniu mai limitat. fără a fi obligatorie în a fi urmată şi de către alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinat actul normativ. drepturile subiective civile. 32 că „pe durata executării 66 . etc. instanţa luând act de această învoială. putând întotdeauna să vizeze aspecte nereglementate din cadrul general sau reglementate în mod diferit. aşa cum sunt drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate normele pot fi generale. ca autor al reglementării. normele penale cuprinse în partea generală a Codului penal au caracterul de norme generale. stabilind totodată şi criteriile în baza cărora se poate beneficia în caz de îndeplinire a condiţiilor legale.. Este situaţia frecventă în care statul. . Codul muncii prevede în art. Astfel. poate dispune majorul”. 807 din Codul Civil prevede că “minorul de 16 ani poate dispune prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care.Teoria generală a statului şi dreptului La rândul lor. cel al salarizării. fiind incidente pentru întreaga ramură de drept sau instituţie juridică. asociaţii profesionale.  normele de împuternicire consacră drepturi subiective.  normele supletive lasă libertatea de acţiune şi opţiune a părţilor din raportul juridic dat. 40 din Codul familiei la desfacerea căsătoriei prin divorţ.  normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite care derogă de la regula generală sau specială (de exemplu. în diverse domenii – de pildă. supletive. distincţii.iar acestea din urmă preiau prevederile respective.  normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate. atunci fiecare dintre foştii soţi va purta numele avut înainte de căsătorie. aplicându-se tuturor raporturilor juridice penale. normele permisive pot fi de împuternicire. după lege.  normele de stimulare au ca scop să încurajeze o anumită acţiune. de stimulare şi de recomandare. speciale şi de excepţie. libertăţi (facultăţi) al căror exerciţiu nu este obligatoriu pentru titular. conform art. procedează în acest sens faţă de persoane juridice private. soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. organizaţii nestatale. de pildă. c. Astfel. iar în cazul în care acestea nu-şi exercită conduita prescrisă fac posibilă intervenţia organelor de stat care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a subiectului. Astfel. Dacă între soţi nu a intervenit o asemenea înţelegere sau dacă instanţa nu a încuviinţat. inclusiv celor reglementate de partea specială a Codului sau chiar celor cuprinse în legile speciale. etc.  normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică. al protecţiei muncii. dar sunt strâns legate de regulile generale ale căror prevederi de principiu le guvernează. de pildă art.. răsplătind pe autorul ei. aşa cum sunt normele ce instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unor persoane sau organizaţii cu merite deosebite prin acordarea de ordine. etc.

se impune precizarea că raportul general – special .) Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma generală primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie. dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ. o normă deşi generală într-o anumită materie. 5. spaţiu şi asupra persoanelor Efectele produse de normele juridice se raportează în mod necesar la trei aspecte esenţiale: unul temporal (de când şi până când se va aplica norma juridică. 3/1988 privind încheierea şi executarea contractelor economice sunt reguli generale în raport cu normele speciale privind un gen determinant de contracte. poate apărea ca specială faţă de altă regulă din acelaşi domeniu. e. Normele complete sunt acele reguli al căror conţinut (elemente componente) este exprimat integral în actul normativ dat.5 Acţiunea normelor juridice în timp. După modul lor de redactare normele pot fi complete şi incomplete. în sensul că legea reglementând anumite activităţi sau acţiuni stipulează că faptele ce constituie abateri de la prevederile ei. respectiv cum se succed în timp normele juridice). normele legii în cauză ne apar ca speciale în raport cu prevederile Codului civil referitoare la condiţiile de valabilitate pentru încheierea contractelor şi care rămân dreptul comun în materie. Astfel. 203/1999 privind permisele de muncă. Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice în afara celor deja enunţate. Astfel. normele cuprinse din Legea nr. Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele componente (ipoteză.Teoria generală a statului şi dreptului unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă. după cum în caz de concurs între norma specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz. va fi aplicată aceasta din urmă. cel de antrepriză sau de transport. Pe de altă parte. d.excepţional depinde şi de sistemul de referinţă în cadrul căruia operăm. Categoria normelor în alb este utilizată frecvent în materie contravenţională. cum sunt contractul de furnizare. salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitatea într-un loc de muncă cu condiţii grele. precum şi sancţiunile corespunzătoare care se vor fixa pentru ele urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului. fie emis (cazul normelor în alb). vătămătoare sau periculoase. 36 din Codul muncii care prevede că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi angajaţi prin contract individual de muncă în baza permisului de muncă eliberat potrivit legii”. dar în acelaşi timp. unul spaţial (pe ce teritoriu produce efecte norma juridică) şi unele dintre acestea aflându-se într-un alt act normativ deja existent (în cazul normelor de trimitere) sau care urmează să 67 . respectiv după conţinutul lor în norme materiale (de conţinut) şi norme procedurale (de formă) sau după durata acţiunii lor în norme stabile sau permanente (cu durată nedeterminată) şi norme temporare (cu durată determinată). Un exemplu de normă de trimitere îl reprezintă art. trimiţând astfel pentru completare la dispoziţiile Legii nr. Prin excepţie.

Ca urmare. Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin superioritatea noii reglementări care reprezintă un progres juridic în materie. dar aceasta constituie o situaţie de excepţie pentru cazuri deosebit de urgente (calamităţi naturale. pentru considerente de celeritate. respectiv prin comunicare dacă au caracter individual.). stare de război. întotdeauna între adoptarea legii.Teoria generală a statului şi dreptului unul personală (cui se adresează/aplică norma juridică). la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial) sau la un moment expres indicat chiar prin textul actului normativ ce va fi publicat. În mod practic. Întrucât legea urmează să se aplice acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare (“tempus regit actum”) se poate deduce că ea acţionează numai pentru viitor. al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi. adică exercitarea efectelor juridice asupra actelor şi faptelor surprinse în curs de desfăşurare. inclusiv promulgarea ei şi publicarea acesteia în mod oficial. Din acest punct de vedere. prin Constituţia actuală. nimeni neputând invoca în apărarea sa necunoaşterea legii pentru actele şi faptele cu conţinut juridic pe care le-a săvârşit. inclusiv promulgarea lor de către Preşedintele Republicii. spaţiu şi asupra persoanelor.10 din Codul Penal) sub denumirea “activităţii legii penale”. trebuie corelat cu cel al publicării lui. legea poate intra în vigoare din chiar momentul adoptării sale. 5. În dreptul penal acest principiu este consacrat expres (art. o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă. Principiul neretroactivităţii legii îşi are raţiunea în faptul că nimeni nu-şi poate dirija conduita după reguli care încă nu există şi nimănui 68 . existând un anumit interval de timp care se poate prelungi chiar până la dată luării la cunoştinţă a conţinutului reglementării prin difuzarea Monitorului Oficial. Uneori. norma juridică trebuie studiată sub aspectul acţiunii sale în timp. adică atâta timp cât ea se află în vigoare. implicând caracterul neretroactiv al acesteia. în conformitate cu care legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite cât ea se află în vigoare. Prin publicarea legii există prezumţia că ea devine cunoscută de către subiectele de drept care sunt chemate să o respecte. etc. În cazul actelor autorităţilor administraţiei publice locale acestea intră în vigoare prin aducere la cunoştinţă publică dacă au caracter normativ. la un alt moment stabilit de principiu (în cazul nostru. norma juridică poate intra în vigoare chiar din momentul publicării sale (cazul nostru conform Constituţiei din 1991). cât şi asupra celor ce urmează să apară în viitor. asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea prin situaţiile nou create. neavând putere pentru trecut. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act normativ. Principiul fundamental care guvernează această materie este cel al aplicării imediate a legii noi şi excluderea acţiunii legii vechi în măsura în care o asemenea reglementare există (“lex posteriori derogant lex anteriori”). ceea ce antrenează noi decalaje de timp.5. astfel ca nimeni să nu poată invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem). asigurarea unităţii legislative pe întreg teritoriul statului.1 Acţiunea normelor juridice în timp Ca regulă. Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I) după ce au fost adoptate de Parlament cu respectarea procedurii stabilite.

vizând cazuri care fiinţau într-o perioadă în care legea nu exista încă. Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută. actele de interpretare (interpretative) ale unor reglementări aflate deja în vigoare şi prin care se lămuresc prevederile neclare sau neclarificate de vechea lege în scopul unei corecte aplicări a acesteia.  au caracter retroactiv legile de anulare sau de suspendare a altor acte normative sau a unor acte juridice individuale anterior emise. dimpotrivă. emite reglementări cu efect retroactiv. aplicându-se retroactiv pentru conduite trecute însă nesancţionate sau pentru sancţiuni care deşi aplicate nu au fost executate sub imperiul vechii legi.Teoria generală a statului şi dreptului nu i se poate aplica o sancţiune pentru o faptă care nu era prohibită sau. vor cădea şi sub incidenţa unor norme de procedură cu totul noi (de exemplu în privinţa termenelor de recurs). era admisă la data săvârşirii ei. a executării pedepsei ori a comutării acesteia în alta.  actele de amnistie.  actele de dezincriminare (care nu mai consideră ca abatere fapte anterior incriminate penal. De la principiu neretroactivităţii legii există unele excepţii. fiind formulat şi în legislaţia civilă şi în cea penală. indiferent dacă se aplicau sau nu alte acte normative. Principiul neretroactivităţii a primit o consacrare constituţională (legea nu poate dispune decât pentru viitor). Neretroactivitatea legii constituie o prezumţie absolută ce nu poate fi înlăturată decât de legiuitor atunci când. legiuitorul dorind să confere respectivului act acest caracter. dar nerezolvate încă şi care. indiferent de legea materială ce le guvernează.  legile procesuale (procedurale) pot fi considerate în parte având şi efect retroactiv. iar intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia. spre deosebire de neretroactivitate. deoarece ele se vor aplica pentru cazurile în curs de soluţionare ce au ca obiect fapte cunoscute sub imperiul vechii legi. În această categorie intră următoarele acte normative:   actele care indică expres data sau perioada până la care retroactivează. administrativ sau disciplinar). în mod excepţional şi expres. trebuie să fie întotdeauna expres prevăzută pentru fiecare act normativ. care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită şi cele de graţiere (normativă şi individuală) care au ca efect înlăturarea în tot sau în parte. 69 . Retroactivitatea legii. ca şi cele care stabilesc sancţiuni mai uşoare (blânde) decât reglementările anterioare au prioritate ca legi mai favorabile faţă de actele care au incriminat ori au sancţionat acelaşi gen de fapte. mai uşoară. O primă excepţie o reprezintă prevederile retroactive ce rezidă în acele situaţii în care legea nouă se aplică sau intră în vigoare la o dată anterioară publicării (adoptării) ei. întrucât îşi întind efectele în timp până la data apariţiei acesteia din urmă.

În cadrul acestora sunt cuprinse:  legile anterioare pentru care noile acte normative indică situaţiile sau durata ori data până la care cele dintâi se mai aplică.16 din Codul Penal ). anticipată de legiuitor decât cu mici excepţii. chiar dacă între timp a apărut o nouă lege care incriminează sau sancţionează mai aspru aceeaşi categorie de fapte. Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află în vigoare. În cazul acestor legi. în cazul legii bugetului de stat. Abrogarea expresă directă reprezintă situaţia în care noul act normativ indică actul anterior sau unele norme cuprinse în aceasta care-şi încetează valabilitatea.  legile (mai favorabile) care nu incriminau. Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţa juridică egală cu actul desfiinţat. termenele procesuale. inclusiv celor nesoluţionate. operaţiune numită abrogare sau scoatere din vigoare.  unele prevederi ale legilor procesuale anterioare (vizând instanţele de judecată sesizate şi rămase competente în soluţionarea unor cauze aflate pe rol. cum ar fi starea de război. Încetarea efectelor juridice ale actelor normative reprezintă momentul din care acestea nu mai sunt obligatorii. chiar dacă acestea nu au fost soluţionate în acel interval de timp limitat (a se vedea în acest sens art.  legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilor născute sub imperiul lor. După modul în care se prevede sau nu desfiinţarea actului anterior. de exemplu. calamităţile naturale. de regulă. Supravieţuirea legii vechi poate să rezulte dintr-o prevedere expresă a noii legi sau poate fi dedusă pe cale de interpretare. de exemplu. adică acele acte normative care supravieţuiesc producând efecte şi după data ieşirii lor din vigoare. chiar dacă legea a ieşit între timp din vigoare. Această durată nu poate fi. În mod obligatoriu. etc.Teoria generală a statului şi dreptului O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o formează reglementările ultraactive. abrogarea poate fi expresă şi tacită. epidemiile. dezincriminau ori sancţionau mai uşor unele fapte se vor aplica acelora care le-au săvârşit sub imperiul vechii legi. avându-se în vedere finalitatea noii legi. se pot menţine şi în condiţiile intervenirii unor noi reglementări pentru situaţiile în curs de soluţionare aplicându-se legea în vigoare la data respectivă. prin care încetează aplicarea actului vechi. acţiunea lor se extinde asupra actelor şi faptelor săvârşite cât timp erau în vigoare. aşa cum este cazul actelor adoptate pentru situaţii provizorii. încetarea evenimentelor care le-au determinat apariţia sau substituirea lor. actele ies din vigoare prin apariţia unei noi reglementări care desfiinţează vechea reglementare. cuprinsă între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a actului respectiv. cum este. recunoscându-le efectele juridice concomitent cu noile reglementări. 70 . aplicabilitatea. dacă sancţiunile nu au fost aplicate sau deşi aplicate nu au fost executate. producând efecte juridice obligatorii. iar cea expresă la rândul ei poate fi directă şi indirectă. În cazul legilor temporare se poate prevedea fie data certă a ieşirii din vigoare. fie durata acţiunii lor.

Teoria generală a statului şi dreptului Abrogarea expresă indirectă este situaţia în care noul act menţionează doar faptul că orice act normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă.. Aceasta. aceasta poate fi totală. contradictorialitatea dintre cele două reglementări impune cu prioritate actul normativ nou. fără a face o determinare certă a acestora. considerente de ordin local. directă. Sub aspectul întinderii efectelor abrogării. când desfiinţarea vizează doar unele prevederi şi nu actul în totalitatea lui. pot duce la coexistenţa unor modalităţi diferite de reglementare a unor instituţii de acelaşi fel. Toate criteriile de abrogare indicate deja se pot combina între ele (abrogarea expresă. în ţara noastră. după cum actele acestora din urmă au efecte limitate numai în interiorul statului component. bineînţeles. ca şi pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu.5. sistemul de publicitate imobiliară a cunoscut diferenţieri esenţiale în Transilvania şi o parte din nordul Moldovei unde există sistemul cărţilor funciare spre deosebire 71 . legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat.2. În cazul statelor federale sau federative actele organelor federale sau federative produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei. actele normative ale organelor centrale ale statului produc efecte juridice pe întreg teritoriul naţional. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică regulile de conduită. mai ales în dreptul modern. de regulă. Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când fără ca noua lege să menţioneze care sunt actele normative vechi sau normele anterioare desfiinţate. Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului. chiar dacă nu s-a dispus abrogarea acestora printr-un nou act normativ. iar cele ale organelor locale produc efecte numai în limitele unităţilor administrativ-teritoriale în care ele funcţionează. În acest sens. totală). legea federală (unională) sau legea indicată prin normele care reglementează conflictele între autoritatea centrală şi cea locală. În acest caz de conflict între cele două legi se aplică. Pe teritoriul statului naţional unitar se aplică numai un singur gen de legi provenind de la organele centrale unice. când se desfiinţează în întregime actul anterior şi parţială. iar cele ale unui organ local numai pe o porţiune din acea unitate. Astfel. 5. În acest sens. Căderea în desuetudine este o formă mai rară de încetare a efectelor juridice ale actelor normative. etc. tradiţii istorice. cum ar fi în situaţia producerii unor calamităţi naturale limitate ca întindere. Cu toate acestea. inclusiv unitatea administrativ-teritorială. distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional al aplicării legii. şi apare ca urmare a schimbării condiţiilor socialeconomice şi politice care nu mai fac aplicabile vechile norme. nu exclude posibilitatea ca actele unor organe centrale să poată produce efecte limitate numai la o anumită zonă a teritoriului naţional. operând în acest sens principiul teritorialităţii legii.

precum şi de existenţa reciprocităţii juridice între statul român şi cel străin în cauza dată. iar forma exterioară a actelor (civile) este supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul (locus regit actum). Aplicarea legii străine este însă condiţionată în mod esenţial de existenţa unei compatibilităţi între ea şi principiile de bază ale dreptului nostru. Oltenia. efectele se vor determina pornind de la principiul suveranităţii teritoriale a statului şi în domeniul activităţii normative. putând apărea aşa-numitul conflict de legi. apele interioare. ceea ce înseamnă aplicarea în exclusivitate a legii naţionale şi înlăturarea legii străine. teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul). sub garanţia intervenţiei forţei de constrângere a statului. norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin intermediul voinţei generale 72 . Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea străină. dobândirea sau pierderea proprietăţii. Dobrogea şi cea mai mare parte a Moldovei unde s-a instituit Registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti aflate în afara graniţelor naţionale sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării. mai ales în ipostaza în care situaţiile juridice vizează şi un subiect străin (naştere. căsătorie. Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să-şi producă efectele şi legea străină. ci tot în temeiul legii interne şi a dreptului nostru ale cărui norme conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile limitative de aplicare a legii străine. etc. Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept. legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. ci este rezultatul recunoaşterii de către statul de reşedinţă a imunităţii şi privilegiilor diplomatice unanim admise în dreptul internaţional public şi absolut necesare unei desfăşurări normale a activităţii diplomatice. În ceea ce priveşte aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu. Faptul că sediile diplomatice dispun de inviolabilitate nu se datorează scoaterii respectivelor zone de sub suveranitatea statului de reşedinţă al misiunii şi nici pentru că zona respectivă ar fi un teritoriu al statului aparţinător misiunii (acreditant). norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani. Astfel. mai ales datorită diferenţelor de conţinut între reglementări. Astfel. Aspectul internaţional al acţiunii legii vizează acele raporturi juridice în care apare un element străin. norma conflictuală făcând trimiterea necesară la legea aplicabilă într-o situaţie dată. norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane. precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. Rezumat 1. obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept. Delimitarea teritorială a statelor se face prin frontiere. această rezolvare nu se va face în baza unei proprii autorităţi a ei. marea teritorială. între legea românească şi cea străină. În sens juridic. prin soluţionarea unor cazuri individuale. deces. deoarece s-ar încălca suveranitatea statului român.).Teoria generală a statului şi dreptului de Muntenia. în situaţia încălcării lor. Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat.

distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional al aplicării legii. elaborată. forţa de constrângere. Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de drept de alte categorii de reguli sociale. paragrafe. normele pot fi imperative şi dispozitive. 2. Norma juridică acţionează pe trei dimensiuni în cadrul existenţei sale şi anume dimensiunea temporală. 11. 8. Regula de conduită exprimată prin norma juridică este generală. aparţine numai statului. Acestea sunt grupate în părţi. În conformitate cu ele. speciale şi de excepţie. Norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza. articole. După modul lor de redactare. tipică. 7. impersonală. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act normativ. Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului. deci momentul iniţial al existenţei sale este cel al publicării lui.Teoria generală a statului şi dreptului care dă viaţă regulii astfel consacrate. de stimulare şi de recomandare. prin forţa de constrângere a statului. relative. Ca regulă. Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută. După caracterul lor. ca şi pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu. are un caracter voliţional. iar intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia. 73 . dimensiunea spaţială şi dimensiunea personală. legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat. generând. Norma juridică are un caracter obligatoriu. normele permisive pot fi de împuternicire. normele pot fi complete şi incomplete. al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi. normele por fi generale. 4. la nevoie. o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă. aplicată în cazul nerespectării normei juridice. puncte. operând în acest sens principiul teritorialităţii legii. 9. 5. 10. Definiţi norma juridică şi precizaţi care sunt trăsăturile acesteia. 3. În acest sens. capitole. Principala formă de exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. dispoziţia şi sancţiunea. Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept. Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică regulile de conduită. adică atâta timp cât ea se află în vigoare. abstractă. astfel ca nimeni să nu poată invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem). Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. La rândul lor. După conduita prescrisă subiectelor de drept. modificând şi desfiinţând raporturi juridice. instituită sau recunoscută de către stat ca expresie a voinţei acestuia şi care produce efecte juridice garantate. norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea. prohibitive şi permisive. norma juridică este o regulă de conduită obligatorie. de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate. 6. titluri. normele juridice pot fi: onerative. alineate. Teste de autoevaluare 1.

5. Precizaţi principalele coordonate ale acţiunii legilor în spaţiu şi asupra persoanelor. Caracterizaţi normele juridice după conduita prescrisă. Care sunt excepţiile de la principiul neretroactivităţii legilor? 7. 6. 4. În ce constă caracterul obligatoriu al normelor juridice? 3. Precizaţi care este structura logico-juridică a unei norme juridice şi caracterizaţi fiecare componentă. 74 .Teoria generală a statului şi dreptului 2. Precizaţi care sunt categoriile de norme juridice potrivit criteriului modului de redactare.

Teoria generală a statului şi dreptului

UNITATEA DE STUDIU 6 SISTEMUL DREPTULUI Structura unităţii:
6.1 Noţiunea de sistem al dreptului 6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului 6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului 6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc

Obiectiv fundamental:

cunoaşterea sistemului dreptului şi a principalelor componente ale acestuia;

Obiective operaţionale:

 acestuia;   dreptului;     românesc; 

să definească conceptul de sistem de drept şi să precizeze principalele componente ale să explice raporturile dintre sistemul dreptului şi sistemul juridic; să precizeze criteriile principale şi secundare de delimitare a componentelor sistemului să reliefeze evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului; să descrie principalele diviziuni şi ramuri ale dreptului românesc; să diferenţieze ramura de drept de instituţia juridică; să formuleze opinii privitoare la posibile evoluţii viitoare ale sistemului dreptului să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Termeni cheie: sistem juridic, sistemul dreptului, drept public, drept privat, ramură de drept, instituţie juridică.
 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 85’

75

Teoria generală a statului şi dreptului

6.1 Noţiunea sistemului dreptului Societatea cunoaşte în evoluţia sa o multitudine de relaţii sociale dintre cele mai diverse, bazate în multe cazuri pe interese contrare ale părţilor implicate. Înlăturarea posibilităţii producerii în acest context a unor efecte nedorite devine posibilă prin intervenţia statului şi autorităţilor sale, cu ajutorul unor instrumente specifice, aparţinând dreptului. Această intervenţie determină existenţa şi acţiunea în societate, în orice moment, a unui număr deosebit de mare de norme juridice, caracterizate de o lipsă de omogenitate în ceea ce priveşte forma şi conţinutul lor. Cu toate acestea, normele juridice în ansamblul lor nu constituie un simplu conglomerat, într-o dispunere aleatoare, ci formează un ansamblu unitar şi intercondiţionat de norme, cu o structură bine determinată, adică un sistem. Abordarea ca sistem a normelor juridice este susţinută pe de o parte, de faptul că acestea prezintă caracteristici similare, deşi în acelaşi timp îşi păstrează individualitatea, şi pe de altă parte de faptul că între acestea se manifestă relaţii specifice de interdependenţă. În sensul celor de mai sus, unitatea de sistem a dreptului este determinată de cauza comună a normelor juridice (situaţia concretă social-economică a societăţii respective sau factorii de configurare a dreptului), de comunitatea principiilor fundamentale ale reglementării normative, precum şi de caracterul omogen al formelor de exprimare a dreptului. De cealaltă parte, a interrelaţiilor care se manifestă între diferitele norme juridice, avem în vedere faptul că unele dintre acestea devin determinant pentru altele sau, după caz, vin în completarea lor în măsura în care există unele lacune legislative (de exemplu, normele de drept constituţional au caracter determinant în raport cu celelalte norme de drept public sau privat, iar normele dreptului civil sunt norme de drept comun în raport cu normele de drept comercial etc.). Prin definiţie, totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă unitate, grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă

sistemul de drept al unei societăţi. Sistemul de drept nu trebuie confundat cu sistemul juridic al
societăţii, care are o arie de cuprindere mult mai largă. Sistemul dreptului, care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă (organizarea) dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite părţi, respectiv instituţii şi ramuri de drept interdependente. Unitatea sistemului de drept nu poate exclude diversitatea normelor juridice şi a grupării lor diferenţiate, dată fiind marea varietate a raporturilor sociale reglementate juridic. Sistemul de drept se compune din următoarele elemente: norma juridică (element de bază sau structural având o minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept (element de maximă generalitate în cadrul sistemului). Cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de drept, precum şi a elementelor sale componente contribuie în procesul de elaborare a dreptului la descoperirea lacunelor legislative (a raporturilor sociale care trebuie reglementate), a reglementărilor deficitare (defectuoase sau insuficiente), la

76

Teoria generală a statului şi dreptului

eliminarea normelor perimate sau necorelate cu altele, asigurând o unitate dinamică a sistemului juridic aflat într-o necontenită mişcare impusă de evoluţia relaţiilor sociale. În procesul aplicării dreptului, cunoaşterea sistemului dreptului contribuie la asigurarea corelării tuturor normelor juridice aplicabile aceloraşi situaţii, inclusiv în rezolvarea oricărei situaţii concrete, chiar nereglementate şi în care devine necesară recurgerea la principiile fundamentale ale dreptului sau la cele generale ale ramurilor de drept, mai ales prin metoda analogiei. Nu în ultimul rând, cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă didactică şi ştiinţifică, mai ales în activitatea de cercetare juridică propriu-zisă. Sistemul dreptului nu trebuie confundat, de asemenea, nici cu sistematizarea dreptului sau sistematizarea legislaţiei ori a actelor normative. Sistemul dreptului ne dezvăluie structura internă a dreptului, modul său de organizare bazat pe unitatea normelor juridice şi pe diviziunea sa, gruparea acestora în elemente sau părţi interdependente alcătuite din norme, (instituţii juridice sau ramuri de drept). De cealaltă parte, sistematizarea legislaţiei sau cea legislativă vizează aspectul extern sau modul de manifestare a sistemului, adică gruparea unitară a normelor în acte normative sau izvoare de drept (sistemul actelor normative, respectiv sistemul izvoarelor de drept). Sistemul de drept există independent şi indiferent de sistematizarea izvoarelor, dar sistematizarea ajută la o mai bună cunoaştere organizată a sistemului juridic, după cum, la rând său, sistemul de drept influenţează modul de sistematizare a legislaţiei. 6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel al obiectul reglementării juridice sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea normativă. Criteriul utilizat are un caracter obiectiv în formarea şi delimitarea instituţiilor juridice şi a ramurilor de drept. Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. În acest sens, de exemplu, distingem instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional, a succesiunii în dreptul civil, a căsătoriei în dreptul familiei, a infracţiunii în dreptul penal, a căilor de atac în dreptul procesual civil sau procesual penal. Alteori, chiar în cadrul unei instituţii, datorită marii diversităţi de norme se pot realiza grupări unitare şi mai restrânse a regulilor. În acest sens, instituţia proprietăţii din dreptul civil cuprinde instituţiile proprietăţii mobiliare şi a celei imobiliare, a celei agricole, industriale, comerciale şi financiare sau a celei publice şi a celei private, etc. Instituţia juridică poate grupa norme aparţinând exclusiv unei ramuri de drept, aşa cum este cazul succesiunii în dreptul civil sau a pedepsei în dreptul penal, în vreme ce în situaţia

77

nu urmăreşte atât abordarea normativă a unor relaţii sociale omogene. administrativ. În mod similar. obiectul reglementării juridice privit în mod izolat nu este suficient drept criteriu de constituire sau delimitare a instituţiei sau a ramurii de drept. Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa-numitor criterii secundare sau auxiliare de grupare a normelor juridice. normele care reglementează raporturile juridice generate prin săvârşirea unor fapte periculoase denumite infracţiuni. în primul rând. Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar. atât în dreptul civil cât şi în cel financiar există raporturi juridice patrimoniale sau cu conţinut material. mai degrabă. se distinge metoda autoritarismului sau subordonării. spre deosebire de primul. cele din sfera puterii judecătoreşti la dreptul procesual civil şi procesual penal. deoarece el are un anumit grad de relativitate dat de faptul că legiuitorul. penal etc. exercitare şi limitare a puterii în stat au dus la constituirea normelor care le reglementează în ramura dreptului constituţional. prin edictarea normelor. prin modul în care poate fi instituit de legiuitor în derularea raporturilor sociale.Teoria generală a statului şi dreptului proprietăţii sunt grupate atât norme ale dreptului civil. un anumit grup de relaţii sociale devine autonom tocmai pentru că este reglementat într-un mod specific prin drept. în timp ce în cea de a doua ramură. Astfel. or ceea ce se înţelege prin unitatea relaţiilor sociale este dat chiar de o anumită categorie de norme distinctă de alte reguli juridice. O asemenea abordare se justifică şi prin aceea că reglementarea şi actul normativ care o cuprinde trebuie să corespundă. unor exigenţe practice de aplicare şi nu unor considerente de ordin pedagogic. Uneori. 78 . relaţiile din sfera puterii executive au condus la formarea dreptului administrativ. după cum poate prevedea şi situaţii de derulare a relaţiilor juridice în baza voinţei statului în cazul exproprierii sau confiscării (metoda autoritarismului). în materia circulaţiei imobilelor legea poate lăsa desfăşurarea raporturilor pe seama voinţei exclusive a părţilor (egalitatea părţilor). Pe de altă parte. relaţiile specifice activităţii de instituire. În acest sens. indiferent de incidenţa mai multor ramuri de drept. reglementarea juridică unitară a unor relaţii sociale. între cele juridice precum şi între cele două categorii în baza egalităţii părţilor. cât şi norme de drept constituţional. dar în prima ramură de drept operează principiul egalităţii părţilor care au deplină autonomie de a intra sau nu în respectiva relaţie juridică. ceea ce conduce evident la o diferenţiere netă între regulile având acelaşi obiect de reglementare. Astfel. relaţiile patrimoniale care se stabilesc între persoane fizice. În acelaşi sens. raporturile se formează în mod unilateral şi autoritar. operând subordonarea faţă de organul de stat competent. a egalităţii. Sfera cea mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept pe baza criteriului obiectului de reglementare o constituie ramura de drept. precum şi raporturile nepatrimoniale formează obiectul dreptului civil. financiar. Metoda de reglementare reprezintă modul în care norma juridică prevede sau impune desfăşurarea raportului social. dar reprezintă şi un criteriu de natură subiectivă. deoarece se adaugă criteriului obiectului de reglementare. precum şi pedepsele aplicabile pentru comiterea acestora au dus la constituirea ramurii dreptului penal. a recomandării etc. De exemplu. de exemplu. ci. didactic.

pen. putem afirma că principiul de drept comun sau general nu poate delimita în mod izolat şi net ramura şi instituţia juridică de alte componente structurale similare. Alteori.. Deşi din formularea acestui principiu s-ar părea că el este o regulă de bază a dreptului penal trebuie să subliniem că. cum este cazul dreptului penal internaţional sau al dreptului umanitar. Astfel. aşa cum este cazul dreptului transporturilor desprins din dreptul civil ca şi a contenciosului administrativ în cadrul dreptului administrativ. pe o parte şi în alte ramuri de drept legea prevede fapte care constituie abateri. principiul legalităţii incriminării din dreptul penal este acea regulă în conformitate cu care legea prevede care fapte constituie infracţiuni. de exemplu. instituţiile juridice şi normele de drept. ca reguli de bază comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic ori o ramură de drept. În ceea ce priveşte caracterul sancţiunii normelor juridice. iar pe de altă parte. În acelaşi sens. financiar.). 79 . acelaşi raport juridic. instituţia sau ramura juridică. internaţional public etc. poate fi apărat prin mai multe mijloace (de drept civil. inclusiv sub aspectul codificării acestora. sunt strâns legate între ele. Ca urmare. dreptul familiei s-a desprins de dreptul civil datorită multiplicării reglementărilor specifice instituite. Interesul social constituie un alt criteriu auxiliar de formare şi de diferenţiere a ramurilor de drept. legalitatea incriminării nu este decât o aplicare particulară a principiului fundamental al legalităţii care operează în toate ramurile dreptului. expresia nevoii de ocrotire deosebită pe plan social a familiei în perioada contemporană. 2 C.) Ramurile de drept. în general. proces care prin amploare şi consistenţă prezintă o importanţă socială aparte la un moment dat. precum şi sancţiunile care se aplică acestora.Teoria generală a statului şi dreptului Unii autori desemnează drept criteriu auxiliar principiile comune sau fundamentale. alcătuite la rândul lor din numeroase norme înrudite între ele prin obiectul de reglementare. administrativ financiar) specifice diferitelor ramuri de drept (obligaţia de restituire. sancţiunea pentru furt. ca elemente structurale ale sistemului de drept. prin desprinderea unor raporturi juridice de altele înrudite. credem că nu poate fi reţinut pentru distincţia între ramurile de drept. pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte (art. prin amploarea reglementărilor sale. mai multe instituţii juridice. Astfel. vom întâlni acţiunea principiului bunei credinţe atât în dreptul civil. administrativ. contravenţii etc. chiar dezvoltarea unei instituţii juridice poate duce. cât şi în cel penal. Este adevărat că principiul de drept poate influenţa în mod hotărâtor componentele structurale ale sistemului. Ramura de drept cuprinde. penal. Uneori. la apariţia unei subramuri de drept. penalităţile sau dobânzile pentru întârzierea în restituire etc. deşi acesta este uneori invocat drept criteriu auxiliar. cum este cazul celui de creanţă. întrucât. confluenţa unor reglementări în diferite ramuri de drept poate da naştere la formarea unor instituţii sau ramuri de hotar şi a unor ştiinţe juridice interdisciplinare.

evoluţia şi dispariţia unor relaţii sociale influenţează în mod hotărâtor structura sistemului de drept. Aşa este.340 şi urm. de interesul social general sau cel al guvernanţilor. cunoscute în legislaţia unor ţări. Dreptul roman a mai cunoscut şi alte diviziuni. iar dreptul privat pe cele ale cetăţenilor sau indivizilor luaţi în mod izolat. s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anume în drept public şi drept privat. De asemenea. format din norme generale şi dreptul de excepţie (jus 80 . De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. mai exista dreptul comun (jus commune). de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi. de pildă. penal. determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale. relativa independenţă a dreptului faţă de baza sa determinantă a permis uneori menţinerea unor structuri juridice chiar în discordanţă cu o anumită stare socială. de exemplu. transformării şi dispariţiei unor ramuri şi instituţii juridice. codul contravenţiilor sau codul de procedură administrativă în cadrul dreptului administrativ. ci el evoluează în sensul apariţiei. Astfel. se află abia la începuturi. dar alteori. ci cu mai multe. de exemplu. fie prin rămânerea în urmă a juridicului faţă de noile realităţi. iniţial. la constituirea dreptului constituţional şi a celui administrativ care. 6. iar nu unei justiţii private.Teoria generală a statului şi dreptului În principiu. deşi rezolvarea litigiilor revine numai organelor instituite prin lege. Pot exista şi situaţii în care codul nu are legătură numai cu o singură ramură de drept. ramurile de drept beneficiază de o reglementare aparte şi sistematizată prin coduri aşa cum este. în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde un anumit sistem al normelor juridice. erau reunite în cadrul dreptului public. cum ar fi. când încă nu erau formate ramurile de drept în sensul lor actual. cum este cazul codului vamal.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului Sistemul de drept are un caracter istoric. de exemplu. printre altele. alcătuit de pretori care l-au creat în scopul perfecţionării dreptului civil. Astfel.). chiar instituţia juridică poate fi consacrată prin coduri proprii. fie printr-o evoluţie rapidă a acestuia în sensul anticipării viitoarei dezvoltări sociale. cum a fost dreptul pretorian. fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a principului separaţiei puterilor în stat a dus. Totuşi. în Antichitate. mai puţin importante. aşa cum se arată într-o celebră definiţie dată de jurisconsultul roman Ulpian. al codului silvic. cazul menţinerii instituţiei arbitrajului privat în Codul de procedură civilă (art. cazul dreptului civil. prin transformările înregistrate de normele juridice care stau la baza sa. al codului aerian etc. De aici şi concluzia că sistemul dreptului nu are un caracter imuabil. sau cazul reglementării internaţionale a utilizării spaţiului cosmic în scopuri paşnice care intervine într-un domeniu în care activităţile umane de explorare. al familiei sau muncii. dat pentru totdeauna şi neschimbător. Apariţia. inclusiv ale statului. dar mai ales de exploatare. Dreptul public era considerat ca destinat a ocroti interesele societăţii.

produs al autorităţii ecleziastice. V. criteriul distincţiei pare a fi utilitatea urmărită de normele juridice. dreptul procesual (penal şi civil). Dezvoltarea în Evul Mediu a bisericii ca instituţie creatoare şi de aplicare a dreptului a condus la scindarea dreptului pozitiv în drept laic. Există astfel o anumită ierarhie 30 C. Ca urmare. reacţia socială la conduita individului care este contrară dreptului determinator30). iar ulterior a fost recunoscută existenţa dreptului pozitiv. În concepţia lui Mircea Djuvara privitoare la diviziunea drept public-drept privat. Pe de altă parte. creaţia omului. În sfârşit. Editura Lumina Lex. Se remarcă faptul că dreptul public domină tot mai mult dreptul privat. Călinoiu. Astfel. exista sub aspectul provenienţei sale şi a modului de consacrare şi dreptul scris şi cel nescris. pentru că aceasta fiinţează şi evoluează numai dacă respectarea normelor juridice este asigurată. Duculescu. ne vom afla în faţa unei norme de drept privat sau în faţa unei norme de drept public. Datorită evoluţiei de ansamblu a societăţii. din dreptul de stat sau dreptul public fac parte: dreptul constituţional. pe când normele referitoare la familie. decrete. Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat a fost abordată şi de Mircea Djuvara. dreptul determinator (determină ce trebuie să facă persoanele) şi dreptul sancţionator (cel care organizează sancţiunile. organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa mai mult statul. edicte. dar din punct de vedere al scopului urmărit ele au un caracter public. constituţii) ori erau cuprinse în obiceiuri juridice (cutume). Drept constituţional şi instituţii politice. dreptul privat la rândul său exercită o influenţă mare asupra dreptului public. care evidenţiază şi alte diviziuni generale ale dreptului: dreptul intern (norme care se aplică numai statelor care le-au elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite). dreptul financiar. produs al autorităţii de stat şi drept canonic sau bisericesc. după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor. Astfel. dreptul internaţional privat etc. statul intervine în raporturile persoanelor şi organizaţiilor particulare în scopul apărării intereselor generale ale societăţii. Numeroase diviziuni ulterioare ale sistemelor de drept s-au inspirat din aceste criterii. cuprinzând reguli care derogau de la dreptul comun. dreptul internaţional public. După cum interesul protejat de norma juridică priveşte statul sau un particular. iar din grupa dreptului privat celelalte ramuri: dreptul civil. 19 81 .Teoria generală a statului şi dreptului singulare). Nu pot fi ignorate însă nici interdependenţele existente între cele două domenii. la contracte şi la responsabilitatea obişnuită între particulari ar fi de drept privat. dreptul administrativ. Potrivit acestei diviziuni. Bucureşti. Deşi distincţia pare foarte clară. se nasc o serie de norme şi instituţii care după concepţia ulpiană aparţin dreptului privat. 2003. după cum normele care îl alcătuiau erau consacrate prin acte normative (legi. trebuie observat că respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate. dreptul comercial. p. dreptul natural era considerat creaţia naturii. Chiar şi în interiorul dreptului privat se resimt influenţe reciproce între diferite ramuri. dreptul penal.

În dreptul privat. Potrivit acestui criteriu. În unele concepţii. Se vorbeşte despre o “publicizare” a dreptului. op. împărţirea făcându-se pe alte criterii sau afirmă că ducerea ei la extrem nu este necesară. pp. Pornind de la criteriile utilizate pentru diferenţierea componentelor sistemului dreptului. Ceea ce este important este că statul nerecunoscut de alte state nu se poate manifesta eficient. ci pur politică. de cele mai multe ori neinfluenţând nici măcar de facto viaţa unui stat. manifestarea de voinţă a acestora. Dreptul intern şi cel internaţional se află într-o permanentă intercondiţionare şi astăzi: noile state se nasc pe baza voinţei sau popoarelor care le compun. a persoanelor în cauză. preeminenţa aparţine dreptului intern. economice. Nerecunoaşterea statului nou-format de către alte state nu face însă ca dreptul său intern să nu mai fiinţeze. şi unii autori care nu recunosc această distincţie (Hans Kelsen31.Teoria generală a statului şi dreptului între ramurile de drept. Bucureşti. considerânduse că toate legile interesează mai mult societatea decât persoana. autodeterminarea). chiar dacă e relativă (în dreptul public. declarativă. iar statele se creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă. cit. în sensul că nu poate desfăşura relaţii politice. în Antichitate. iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Din punct de vedere cronologic. nu are valoare juridică. pp. iar în dreptul privat. dreptul intern precede dreptul internaţional. I. ca instituţie a dreptului intern. fiind admise de celelalte tot în funcţie de aceasta. 2000. culturale. Primul este criteriul organic şi are ca temei calitatea subiecţilor. de asemenea. pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea. nu-şi poate proteja cetăţenii în străinătate etc. Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel puţine reguli în acest domeniu. şi ca urmare. interne sau externe. în doctrina contemporană sunt avute în vedere mai multe criterii pentru realizarea distincţiei dintre ramura dreptului public şi cea a dreptului privat32. fiind aplicabil acestora şi raporturilor dintre ele şi particulari. Există. Recunoaşterea. înlocuind-o cu ierarhia între norme. Doctrina pură a dreptului. de drept comun). dreptul public priveşte persoanele publice (morale). Există şi concepţii care atenuează diviziunea clasică drept public – drept privat. dar această voinţă este ea însăşi un principiu de drept internaţional şi trebuie să fie conformă cu alte principii (de exemplu respectarea integrităţii teritoriale a altora). în alte concepţii. 25-26 82 . vârful ierarhiei este reprezentat de dreptul constituţional. particularii şi raporturile dintre aceştia. O „ierarhizare” similară ar exista şi între dreptul intern şi cel internaţional. crearea dreptului intern depinde de alţi factori. Editura Humanitas. întrucât statele se formează şi funcţionează.. iar dreptul privat priveşte guvernaţii. 335-338 Deleanu. anterioritatea şi prioritatea aparţine dreptului internaţional. în relaţiile dintre ele. dreptul internaţional este creaţia statelor. în primul rând de voinţa membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către aceştia (fie ea şi forţată). după cum statul nou format are nevoie de recunoaşterea altor state. dreptul civil are o poziţie specială.. Dimpotrivă.. autorităţile statului. de exemplu). statul este doar un arbitru care creează 31 32 Hans Kelsen. În aceste condiţii. deci finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor.

etc. dreptul comercial. se preocupă şi de probleme ale ştiinţei administraţiei. dreptul public cuprinde toate acele norme juridice care vizează interesul public. materia dreptului civil tratează şi aspecte de drept funciar sau drept administrativ. etc. actul juridic unilateral fiind adesea întâlnit. adică reglementări vizând proprietatea şi interesele particulare. ramura de drept este scindată în studiul ei în două discipline didactice (cum este cazul dreptului penal general şi dreptului penal special). iar dreptul privat cuprinde ansamblul regulilor de drept prin care se asigură interesele proprii ale particularilor. al întregii comunităţi. dimpotrivă. Un al doilea criteriu este criteriul material şi el are la bază interesul ocrotit prin norma juridică. în cazul dreptului privat. este greu însă de realizat o distincţie netă între cele două ramuri ale dreptului. Chiar folosind aceste criterii. iar alteori. Dreptul contemporan are ca unitate structurală de bază ramura dreptului constituţional. probleme de drept comparat. distincţia dintre dreptul public şi cel privat s-a aflat la baza grupării ramurilor de drept în aceste mari diviziuni. Pe temeiul criteriilor reunite ale obiectului de reglementare. ramuri interesând puterea şi ordinea publică. existând puncte de legătură şi întrepătrunderi. ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării normelor de drept.. adică de criteriul material. disciplina didactică cuprinde o sferă mai largă de preocupări decât reglementează ramura de drept. de apărare a intereselor ocrotite. Criteriul formal pune la baza distincţiei dintre cele două ramuri de drept forma raporturilor juridice: dreptul public se caracterizează prin procedee de constrângere. ci de un altul. evoluţia legislaţiei din respectivul domeniu. de natură formală. 6. În perioada modernă.Teoria generală a statului şi dreptului regulile şi veghează la respectarea lor. Astfel. Elementele de distincţie între ele nu mai sunt însă determinate de natura interesului ocrotit. în majoritatea sistemelor actuale de drept s-au menţinut marile şi vechile diviziuni ale dreptului public şi ale celui privat. situându-se în afara raporturilor juridice. în timp ce dreptul privat cuprindea dreptul civil. Uneori. respectiv din oficiu în cazul dreptului public şi la cererea celui interesat. În perioada actuală. stimulând şi ocrotind libera iniţiativă a particularilor. autonomia lor de voinţă. administrativ financiar. prin manifestarea unilaterală si autoritară de voinţă din partea statului.. De pe această poziţie. fără a se confunda cu ştiinţa juridică de ramură şi nici cu disciplina didactică din învăţământul juridic. penal. iar dreptul privat se aplică raporturilor juridice care au la bază liberul acord de voinţe al participanţilor la acestea. legătura cu alte ramuri de drept. ci abordează şi problematica raporturilor juridice determinate de acele reguli. De exemplu. general. dreptul public includea dreptul constituţional. Ştiinţa juridică corelativă nu se limitează doar la cercetarea regulilor de drept unitar grupate. etc. procedurală şi anume.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc 83 .

consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social. valutar. desprinse de fapt din dreptul civil. în care ar intra dreptul familiei. iar raporturile în cauză se pot naşte fără consimţământul ambelor părţi. dreptul muncii. părţile se află pe poziţie de egalitate juridică – chiar când una din părţi este statul (ca persoană privată şi nu ca autoritate publică). Aparţinând dreptului public. normele de drept administrativ au un caracter imperativ. dar şi de apariţie a noi ramuri de drept. În epoca noastră se manifestă o tendinţă de reaşezare. Pornind de la conţinutul relaţiilor sociale reglementate de aceste norme. Dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale care apar în activitatea administraţiei publice sau în legătură cu aceasta. precum şi cele dintre stat şi cetăţeni. Aceasta este o caracteristică a tuturor ramurilor de drept privat. internaţional privat etc. Normele 84 . bancar. financiar. modul de cheltuire a veniturilor statului. al familiei. se conturează tot mai mult denumirea de drept financiar şi fiscal. procesual (penal şi civil). ecologic sau al mediului. principalele ramuri ale dreptului public sunt reprezentate de dreptul constituţional. adică relaţiile manifestate între autorităţile şi serviciile publice administrative. dreptul administrativ. Principalul izvor îl formează Constituţia. spre deosebire de cele de mai sus.Teoria generală a statului şi dreptului Admiţând diviziunea clasică a dreptului în public şi privat. Precizăm că atât în cadrul subdiviziunii dreptului public. Raporturile de drept constituţional apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. pentru subiectul (autorul) încălcării. dreptul rural etc. contravenţională. Raporturile juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. dreptul social. manifestându-se simultan ca ramură de bază şi ca factor structurant pentru întregul sistem de drept. Răspunderea pentru încălcarea unei norme de drept administrativ atrage după ea o sancţiune specifică. bursier. perceperea impozitelor şi taxelor. întocmai ca şi normele de drept constituţional. dreptul constituţional are ca ramură o poziţie preeminentă. între acestea şi particulari. impunând suveran sistemul de prelevări obligatorii şi modalităţile de distribuire şi utilizare a resurselor financiare publice (redistribuirea resurselor în cadrul societăţii cu caracter obligatoriu). Dreptul financiar reglementează activitatea financiară a organelor statului. Dreptul civil reglementează relaţii în care. relaţiile care apar între diferite organe de stat sau între ele şi cetăţeni în legătură cu întocmirea bugetului. dar şi în cadrul sistemului dreptului considerat ca întreg. dar şi legile (organice sau ordinare) sau alte acte cu putere de lege care conţin norme de natură constituţională. Unii autori susţin şi existenţa unui „drept mixt”. relaţii în care statul apare din poziţia sa de autoritate. al mării etc. iar ramurile dreptului privat de dreptul civil. penal. precum şi principiile organizării şi funcţionării administraţiei. Dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării puterii de stat şi reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului. asigurările sociale de stat etc. comercial. internaţional public. dând naştere unor raporturi juridice în care autorităţile statului se situează pe poziţii de putere faţă de cetăţean. relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale ale acestora. al muncii.

cum este contractul colectiv de muncă. în ce priveşte salariaţii. între timp ele au evoluat înspre o “socializare” a lor. Raporturile de drept procesual penal reprezintă o materializare în plan organizatoric a raporturilor de drept penal. această posibilitate este îngrădită în prezent pentru angajator. activităţi care sunt consecinţa săvârşirii de infracţiuni. angajarea. Acesta se încheie între sindicatul reprezentativ şi organizaţia de patronat reprezentativă la nivel naţional. ca şi pentru salariaţii nesindicalizaţi sau care se angajează ulterior. Ca în orice ramură de drept public. acţionând ca drept comun. adopţia. apropiinduse de domeniul dreptului public. raporturile de acest tip reprezentând materializarea în plan organizatoric a raporturilor de drept civil în sens larg. fiind însă obligatoriu şi pentru celelalte. rudenia şi afinitatea. Dreptul muncii reglementează relaţiile sociale de muncă. Similar dreptului constituţional.). salarizarea. organizarea şi protecţia muncii etc.Teoria generală a statului şi dreptului dreptului civil au. egalitatea părţilor la încheierea contractului şi în ce priveşte desfacerea lui). neputându-se stabili prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin lege. dreptul familiei îndepărtându-se astfel de sfera dreptului civil căruia îi aparţinea iniţial. un caracter dispozitiv. În acelaşi sens. urmează să fie aplicate normele dreptului civil (cu deosebire în materia comercială). filiaţia. apărute în legătură cu exerciţiul dreptului la muncă (condiţiile de muncă. de ramură şi de unitate. în majoritatea cazurilor. Astfel. Dreptul familiei reglementează relaţiile dintre soţi şi cele de rudenie şi afinitate. concedierea. Dreptul penal reglementează relaţiile sociale dintre stat şi făptuitor în contextul tragerii la răspundere a acestuia cu privire la faptele care sunt considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile lor. relaţii care sunt deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale. 85 . fără consimţământul părţilor sau raporturi al căror conţinut este stabilit prin lege (de exemplu. Dreptul procesual civil reglementează desfăşurarea judecăţii civile şi a executării silite. în măsura în care într-o ramură de drept nu există reglementare sau aceasta este insuficientă. precum şi principiile care guvernează raporturile născute în legătură cu săvârşirea de infracţiuni între individ şi stat. respectiv prin contractul colectiv. de asemenea pentru angajatorii neafiliaţi sau care se înfiinţează ulterior. Importanţa socială a unor aspecte din acest domeniu a făcut să apară şi raporturi care se nasc prin voinţa legii. Dreptul procesual penal reglementează desfăşurarea urmăririi penale. Fără a se înlătura necesitatea consimţământului ambelor părţi la încheierea contractului şi posibilitatea de principiu pentru fiecare parte de a-l desface unilateral. s-au legiferat şi cazuri în care un contract produce efecte şi pentru cel care nu a participat la încheierea lui. efectele căsătoriei sau adopţiei asupra cetăţeniei). ocrotirea minorilor şi a majorilor incapabili. Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept civil şi reglementate prin norme similare (norme dispozitive. Normele de dreptul muncii capătă astfel un caracter imperativ. a judecăţii penale şi a executării pedepselor. Instituţiile juridice principale ale dreptului familiei sunt: căsătoria. dreptul civil are o poziţie specială în cadrul subdiviziunii dreptului privat. normele sunt în majoritatea lor imperative.

precum şi organizaţiile neguvernamentale. În aceste raporturi părţile apar pe poziţii de egalitate juridică. domeniu rezervat până nu demult exclusiv statelor. cu elemente de extraneitate. Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat. dreptul de proprietate industrială. Sistemul de drept se compune din următoarele elemente : norma juridică (element de bază sau structural având o minimă generalitate). 3. în care părţi pot fi indivizii. dar şi dreptul protecţiei mediului înconjurător (ecologic). ne dezvăluie structura internă (organizarea) dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite părţi. cele internaţionale exprimă voinţa statelor părţi şi sunt obligatorii numai pentru cele care au participat la elaborarea lor. precum şi dintre acestea şi naţiuni care îşi constituie un stat propriu. dreptul bancar şi valutar. statele (ca persoane juridice private). Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă unitate. Spre deosebire de normele interne. chiar dacă limitat. Normele dreptului internaţional privat sunt deopotrivă de sorginte internă şi internaţională. Deşi individul nu este un subiect tradiţional al dreptului internaţional public. Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau 86 . el are acces. mai ales în condiţiile existenţei economiei de piaţă. subiect de drept internaţional public. fără a aştepta legi naţionale de transpunere. domiciliul. state şi organizaţii guvernamentale. organizaţii guvernamentale. În ultima perioadă se conturează tot mai mult apariţia unor noi ramuri de drept. individul devine. cum ar fi dreptul concurenţei. în acest din urmă caz fiind vorba de drept scris sau cutumiar. Astfel de elemente pot fi: cetăţenia. grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă sistemul de drept al unei societăţi. Sistemul dreptului. 2. Astfel. de asemenea.Teoria generală a statului şi dreptului Dreptul internaţional public reglementează relaţiile dintre state. Normele internaţionale pot fi cuprinse în acte (normative) sau în cutume internaţionale. Rezumat 1. Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel al obiectului reglementării juridice sau specificului relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea normativă. direct sau indirect. în anumite sisteme de drept le poate invoca direct. instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept (element de maximă generalitate în cadrul sistemului). respectiv instituţii şi ramuri de drept interdependente. la mecanismele internaţionale de control şi sancţionare a încălcărilor produse în legătură cu drepturile sale. dreptul medical etc. locul situării imobilului etc. dreptul asigurărilor. totuşi se constată în prezent o evoluţie sub acest aspect: normele care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale sunt elaborate în beneficiul său. organizate individual sau colectiv. iar nerespectarea normelor atrage constrângeri specifice. care se include în sistemul juridic.

agrar (rural). Sfera cea mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept pe baza criteriului obiectului de reglementare o constituie ramura de drept. în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde un anumit sistem al normelor juridice. penal. 4. de interesul social general sau de cel al păturii conducătoare. 4. bancar. în drept intern şi drept internaţional. Precizaţi raporturile dintre ramura de drept. ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării normelor de drept. S-a conturat şi un drept mixt: familiei. Astfel. s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anum. bursier. instituţia juridică şi disciplinele juridice 87 . principiile comune sau fundamentale. consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social. când încă nu erau formate ramurile de drept în sensul lor actual. financiar. cooperatist. interesul social. în drept public şi drept privat. 2.Teoria generală a statului şi dreptului categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. dreptul administrativ. determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale. de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi. În perioada actuală. 3. De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Teste de autoevaluare 1. Definiţi sistemul dreptului şi precizaţi criteriile de constituire a acestuia. internaţional public. Prezentaţi principalele diviziuni ale dreptului. al mării. Principalele ramuri ale dreptului românesc în cadrul dreptului public: dreptul constituţional. social. Caracterizaţi ramura dreptului constituţional românesc. familiei etc. 5. O altă clasificare în cadrul sistemului de drept se poate face prin gruparea normelor după locul producerii efectelor juridice. muncii. În epoca noastră se manifestă o tendinţă de reaşezare dar şi de apariţie a unor noi ramuri de drept. în Antichitate. Sistemul de drept are un caracter istoric. comercial. În cadrul dreptului privat avem : dreptul civil. rural etc. internaţional privat etc. procesual (penal şi civil). 6. Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa numitor criterii secundare sau auxiliare de grupare a normelor juridice cum sunt: metoda de reglementare. ecologic sau al mediului.

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat. subiectele raportului juridic.3 Elementele componente ale raportului juridic 7. să identifice actele şi faptele juridice. să analizeze elementele componente ale raportului juridic. drepturi şi obligaţii.2 Trăsăturile raportului juridic 7. să clasifice faptele juridice.Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 7 RAPORTUL JURIDIC Structura unităţii: 7. capacitate juridică.5 Formarea.  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’ 88 . să identifice trăsăturile raportului juridic. condiţii ale formării raporturilor juridice. raport voliţional.1 Conceptul de raport juridic 7. Termeni cheie: relaţie socială. raport juridic.4 Clasificarea raporturilor juridice 7. evenimente. modificarea şi încetarea raporturilor juridice Obiectiv fundamental:  cunoaşterea conceptului de raport juridic şi a condiţiilor de formare a acestuia Obiective operaţionale:        să definească conceptul de raport juridic şi să evidenţieze importanţa acestuia. să precizeze care sunt premisele formării raporturilor juridice. acţiuni.

Teoria generală a statului şi dreptului

7.1 Conceptul de raport juridic Normele juridice, ca reguli abstracte de conduită, sunt create în scopul respectării lor în relaţiile dintre subiectele de drept. În cele mai multe cazuri, aceste reguli îşi ating finalitatea prin conduita participanţilor la raporturile sociale, fie că ei sunt obligaţi la aceasta într-un mod activ, cum este cazul normelor onerative, fie că au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în cazul normelor permisive. În situaţia normelor prohibitive, cum este cazul majorităţii normelor penale, eficienţa lor este dată tocmai de o conduită pasivă a subiectului, în caz contrar, prin adoptarea unei conduite active ia naştere raportul juridic de răspundere şi implicit cel de constrângere. În ambele ipoteze, pentru ca raportul juridic să se formeze, să se modifice ori să înceteze, trebuie să intervină un fapt juridic declanşator al incidenţei regulii de drept, care, alături de norma însăşi, constituie condiţii (premise) ale raportului juridic. Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. 7.2 Trăsăturile raportului juridic Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul însuşirilor caracteristice ale acestuia care servesc la individualizarea şi diferenţierea sa faţă de alte raporturi sociale. Raportul juridic este un raport social întrucât reprezintă relaţii care se stabilesc exclusiv între oameni, fie luaţi individual (ca persoane fizice), fie organizaţi (ca subiecte colective de drept), neputându-se forma în afara societăţii şi al cărui conţinut este reglementat prin norme juridice. Deşi nu orice relaţie socială reprezintă un raport juridic, orice raport juridic este întotdeauna şi o relaţie socială. Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dintre conţinutul social al acestuia şi forma juridică pe care o îmbracă. Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii pot viza bunuri materiale sau lucruri ori ocrotirea mediului înconjurător, întrucât respectivele relaţii (de proprietate sau de ordin ecologic) nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate şi bunul aflat în proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului şi natură, ci aceste relaţii se stabilesc între oameni luaţi individual sau organizat, cu privire la bunuri sau cu privire la natură. Pe de altă parte, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal, cum sunt cele procesuale sau procedurale formate în cadrul procesului civil sau penal, deşi nu au corespondent în viaţa socială (pe care să-l îmbrace în forme juridice), întrucât vizează aspecte de tehnica aplicării dreptului, au şi ele un caracter social, deşi nu decurg din condiţiile vieţii sociale în mod direct. Totuşi, deoarece aceste raporturi contribuie la eficienţa practică a realizării dreptului
89

Teoria generală a statului şi dreptului

material (de conţinut), care în mod evident are un caracter social, atunci când acesta din urmă este încălcat, aspectele social-juridice decurg din poziţia părţilor din proces, din drepturile şi obligaţiile lor procedurale, din conţinutul şi modul de aplicare al sancţiunii, inclusiv exercitarea constrângerii de stat. Raportul juridic este un raport ideologic. Într-adevăr, dacă raporturile materiale formate în societate, cum sunt relaţiile economice, se formează independent de voinţa oamenilor având un caracter obiectiv, raporturile juridice, întocmai ca şi cele politice, morale sau religioase, trec înaintea formării lor prin conştiinţa oamenilor, fiind raporturi ideologice (materiale) ce ţin de conţinutul de idei al suprastructurii sociale. Caracterul ideologic al relaţiilor juridice faţă de toate celelalte raporturi sociale constă în faptul că ele sunt reglementate de către voinţa de stat, prin mijlocirea normei de drept care, la rândul ei, exprimă ideologia socială majoritară, adică interesul social general promovat în mod organizat şi filtrat prin conştiinţa juridică a legiuitorului. Acelaşi caracter este evidenţiat şi în procesul de realizare a dreptului de către organele de stat, atunci când acestea caută să stabilească voinţa reală cuprinsă în actul normativ şi să o utilizeze în sens conform cu modul adecvat de soluţionare a cauzei. Raporturile juridice au caracter istoric. Ele reflectă şi definesc într-o anumită măsură tipul istoric de drept, caracterul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic aplicat de o societate la un moment dat, pentru că, spre deosebire de norma juridică care poate fi în aparenţă democratică şi progresistă, relaţia juridică concretă şi modul de realizare a dreptului pot prezenta contradicţii între litera şi spiritul legii. De aceea, raporturile juridice concrete, care reprezintă modul practic de aplicare a legii, pot influenţa hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă este de acord cu legile şi nevoile sociale, dar totodată pot deveni o frână în calea dezvoltării când există un dezacord de conţinut între realitate şi expresia ei juridică abstractă, din normă, şi, mai ales, concretă, cea din raportul juridic format. Raporturile juridice au un caracter (dublu) voliţional, întrucât sunt relaţii bazate pe legi, decurgând în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţilor aflate în relaţia concretă. În primul rând, această voinţă aparţine statului care a edictat norma, prefigurând în abstract raporturi juridice posibile sau virtuale în care vor putea intra părţile. În al doilea rând, cele mai numeroase raporturi juridice apar ca urmare a voinţei părţilor între care se stabileşte relaţia contractuală. Voinţa părţii este prezentă chiar şi în cadrul raporturilor de răspundere (civilă, penală) în care autorul faptei ilicite nu a urmărit sau chiar a evitat formarea raportului, dar acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau culpă) a declanşat incidenţa legii. Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul bilateral al unor categorii de raporturi juridice concrete în care apar două părţi cu interese contrare (la vânzare-cumpărare, la împrumut, la închiriere etc.), deoarece acesta subzistă în cazul

90

Teoria generală a statului şi dreptului

raportului juridic, chiar fără consimţământul celeilalte părţi (în cazul testamentului) sau chiar împotriva voinţei acestuia ( în cazul actelor de impozitare). Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite frecvent de acest dublu caracter voliţional, mai ales cele ale căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată de evenimente naturale, cum sunt, decesul omului sau producerea unor calamităţi. Într-adevăr, în aceste situaţii, raporturile de succesiune şi cele generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor bunuri nu se formează ca urmare a voinţei subiectelor, ci ca urmare voinţei exclusive a legiuitorului, care atribuie unor evenimente o anumită semnificaţie juridică. În acest caz voinţa părţilor se manifestă cu prilejul exercitării drepturilor subiective şi a îndeplinirii obligaţiilor ce formează şi conţinutul respectivelor raporturi juridice concrete. Raportul juridic are caracter valoric, în sensul că prin realizarea sa sunt urmărite, realizate şi ocrotite valori sociale fundamentale: viaţa, proprietatea, libertatea etc. Caracterul valoric al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu conţinutul patrimonial al unor asemenea raporturi, aflat în legătură directă cu obiectul material al raportului juridic. 7.3 Elementele componente ale raportului juridic Un raport juridic nu poate exista decât între oameni, aceştia având, în raport cu drepturile si obligaţiile lor, calitatea de subiecţi ai raportului juridic. Participarea la raporturile juridice se poate produce fie în mod individual, ca persoane fizice, fie în cadrul asocierii într-un colectiv, organizaţie, ca subiect colectiv sau persoană juridică. În mod obligatoriu, raportul juridic se naşte între două sau mai multe subiecte care sunt titulare de drepturi şi obligaţii sau devin titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului juridic. Urmarea a relaţiei de intercondiţionare dintre drepturile subiective si obligaţiile juridice, fiecare dintre părţile participante în raportul juridic va avea atât drepturi, cât şi obligaţii. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie raportul juridic de vânzare-cumpărare, unde vânzătorul este titular al dreptului de a cere plata preţului pentru bunul vândut şi, concomitent, titular al obligaţiei de a preda bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i se preda bunul şi corelativ titular al obligaţiei de a plăti preţul stabilit pentru bunul cumpărat. În acest context, unii autori consideră chiar inadecvată folosirea termenilor de subiect activ (creditor) pentru a desemna titularul dreptului şi subiect pasiv (debitor) pentru a determina pe cel ce poartă obligaţia în cadrul raportului juridic33. Terminologia este, în această opinie, una convenţională, întrucât în realitate nu există subiecte pur active ori pasive. Ca regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod concret. Există şi situaţii când numai un singur subiect este determinat, ca în cazul raportului juridic de proprietate, unde proprietarul este un subiect determinat, iar celelalte subiecte, nefiind determinate de la bun început, au numai obligaţia generală de a respecta dreptul de proprietate al titularului. Toate persoanele sunt obligate să respecte dreptul de proprietate, fiindcă dreptul de
33

Deleanu, Ion, op. cit., p. 23 91

capacitatea juridică a persoanei fizice. dreptul familiei. legea necondiţionând această participare de existenţa anumitor situaţii. Ea este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor. având trăsături specifice. Astfel. instituţiilor publice). de regulă. capacitatea civilă se deosebeşte de capacitatea din dreptul administrativ. Capacitatea juridică este stabilită şi delimitată prin lege şi presupune aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. persoanelor juridice de drept public li se recunoaşte o capacitate juridică specială domeniului pentru care au fost create (competenţa juridică a autorităţilor. în dreptul civil. Participarea persoanei (sau a colectivului de persoane) la raporturile juridice este condiţionată de recunoaşterea/existenţa capacităţii juridice a acestora. sau la 23 ani ori la 35 de ani ( dreptul de a fi ales în anumite funcţii publice eligibile). Capacitatea juridică este diferit recunoscută de la o ramură de drept la alta.Teoria generală a statului şi dreptului proprietate este un drept real. Recunoaşterea capacităţii juridice în mod egal persoanelor este o caracteristică a societăţilor moderne. istoria cunoscând şi situaţii contrare (de exemplu. care recunoaşte tuturor persoanelor fizice capacitatea juridică civilă. cât şi a persoanei juridice (subiectelor colective de drept) este reglementată şi delimitată prin Decretul 31/1954. În ţara noastră. în calitate de subiect de drept în raporturile juridice. începe de la naştere şi încetează la moartea persoanei (respectiv în momentul declarării judecătoreşti a morţii). decât în limitele obiectului de activitate recunoscut de lege prin statut. O delimitare general acceptată pentru mai multe dintre ramurile de drept este aceea în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu (spre exemplu. în general. împrejurări etc. Capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii. În anumite situaţii. Astfel. cu privire la un bun determinat şi legea dispune că este opozabil erga omnes. sclavilor nu li se recunoştea capacitatea juridică). ca o condiţie de validitate a raportului juridic. Capacitatea juridică este definită ca "aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unui raport juridic". Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. după calitatea şi întinderea drepturilor subiecţilor:   capacitate juridică generală. Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea. făcându-se o distincţie între drepturile persoanelor). pe când capacitatea politică începe la 18 ani (dreptul de a alege). în orice raporturi juridice. De asemenea. din momentul concepţiei 92 . Capacitatea civilă începe din momentul naşterii sau chiar de la concepţie. persoanele juridice de drept privat au o capacitate juridică specială. ele nu pot fi subiecte legale de drept. aptitudinea de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice. capacitatea de folosinţă este recunoscută anticipat. contract de societate etc. Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea recunoscută de normele juridice de a participa. posibilitatea. capacitatea juridică specială. dreptul comercial. dreptul procesual civil etc. numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. sau dreptul penal.

În funcţie de ramura de drept unde acţionează aceste subiecte colective se regăsesc anumite caracteristici ale lor. . cu precădere.. fără încuviinţarea reprezentanţilor lor legali (părinţi. Minorii care au împlinit 16 ani pot încheia contract de muncă fără încuviinţarea reprezentanţilor legali. Pentru a-şi putea exercita drepturile. În afară de subiectele individuale (persoanele fizice) raporturile juridice se pot încheia şi cu participarea unor subiecte colective formate prin asocierea în condiţiile legii a mai multor persoane fizice. sucursalele unor instituţii financiarbancare. Minorii pot efectua însă anumite acte de administrare şi de conservare. organizaţiile cooperatiste. Există şi subiecte de drept care nu au personalitate juridică. rezultatul fiind în dreptul civil. având posibilitatea să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorilor (persoanele desemnate de autoritatea tutelară). astfel: statul şi unităţile administrativ-teritoriale apar. Pot fi persoane juridice statul. administrativ. . faptele lor. deoarece sunt consideraţi că nu pot să-şi aprecieze corect. penal. care îşi pierd individualitatea. ca subiecte de drept constituţional. acţionând în raporturile sociale ca întreg. cu condiţia ca acesta să se fi născut viu. existenţa mai multor categorii de subiecte: . societăţile comerciale.persoane cu capacitate deplină de exerciţiu – persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani. valoric.Teoria generală a statului şi dreptului copilului. financiar-fiscal. numite şi persoane juridice sau morale (cele de drept public). fundaţiile. tutori).persoane fără capacitate de exerciţiu: sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu minorii sub 14 ani. uniunile. judecătoriile care primesc în acest sens o delegare de competenţă din partea unor autorităţi. nu au capacitate de exerciţiu. alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. intelectuală şi fizică a minorului. prin încheierea de acte juridice (intrarea în raporturi juridice). De asemenea. aşa cum sunt unele regii autonome. 93 . persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite cerinţe impuse de lege. recunoaşterea capacităţii de exerciţiu persoanelor este condiţionată de discernământul şi experienţa de viaţa a persoanei. minorul cu vârsta cuprinsă între 15 şi 16 ani poate încheia un raport de muncă numai cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi cu un aviz medical care să ateste dezvoltarea psihică. asociaţiile. dar numai ca aptitudine de a avea drepturi (la moştenire). procesual penal şi civil. chiar majori fiind. Acestea sunt subiectele colective de drept. Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii. Aceste cerinţe derivă din intenţia legiuitorului de a ocroti interesele celor care intră în raporturi juridice. asigurându-se că aceştia sunt în măsură să valorizeze acţiunile proprii şi rezultatul acestora. autorităţile şi organele sale. suficientă pentru activitatea viitoare pe care urmează să o desfăşoare. partidele politice etc. Ca urmare.persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă: minorii între 14 şi 18 ani.

prin intermediul organelor de conducere. religioase. cod fiscal etc. trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:    să aibă o organizare de sine stătătoare. De aceea. subiect de drept. dreptul administrativ). Dreptul subiectiv poate fi definit ca reprezentând prerogativa conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său. să aibă un patrimoniu propriu. sub sancţiunea recunoscută de lege. licit. Îndatorirea la o prestaţie pozitivă sau negativă (obligaţia juridică) nu trebuie confundată cu prestaţia în sine. o organizare de sine stătătoare şi un scop conform interesului public. de a face sau a nu face ceva. elemente prin care aceasta poate fi identificată. de a avea o conduită anume. Acest colectiv participă în nume propriu la raporturile juridice. în concordanţă cu regulile de drept existente. emblemă. legal. iar ulterior. adică fără instituirea prealabilă a normei juridice. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv. persoana juridică. Într-un raport juridic. ori de a da ceva. Obligaţia juridică. adică drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. să aibă un scop legal. distinct de patrimoniul persoanelor care o compun. Dreptul subiectiv nu există dacă el nu este reglementat. în caz de nesocotire de către alţii. raportul juridic nu ar putea subzista. În activitatea omului. 94 .. Fără ele. recunoscut printr-o normă juridică. născut şi actual. nu pot da posibilitatea titularului dreptului respectiv de a cere sprijinul statului prin organe specializate. este îndatorirea pe care o are subiectul raportului juridic de a se comporta într-un anume fel. în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială. legitim şi juridic protejat. chiar şi atunci când vorbim un raport juridic de subordonare (de exemplu. instituţie etc. Persoana juridică. dar aceste drepturi. distinct de patrimoniul persoanelor fizice care o compun şi de patrimoniul general al statului (când este vorba de o persoană juridică aparţinând dreptului public – organ al statului. cel care invocă încălcarea unui drept subiectiv trebuie să precizeze şi norma juridică prin care i s-a creat acest drept subiectiv şi astfel să dovedească existenţa dreptului. pentru a putea deveni subiect de drepturi şi obligaţii. sediu.). recunoscut de lege. se manifestă şi prin existenţa unei denumiri. în scopul valorificării unui interes personal. politice. deci a avea personalitate juridică. ambele subiecte sunt titulare de drepturi şi obligaţii. Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic. pot exista şi alte tipuri de drepturi. direct. încălcarea acestuia. Subiectele raportului juridic sunt astfel unite prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce. care reprezintă obiectul obligaţiei juridice. element al conţinutului raportului juridic. În afara acestor condiţii esenţiale. deci un scop licit. morale. şi anume a totalităţii normelor juridice în vigoare la un moment dat.Teoria generală a statului şi dreptului Persoana juridică este acel colectiv de oameni având un patrimoniu propriu. în dreptul constituţional. Asumarea şi executarea obligaţiei juridice de către subiectul raportului juridic poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Cu titlu de exemplu. Această hotărâre eventuală obţinută de cetăţeanul contestator poate fi ulterior folosită de guvern drept probă indubitabilă în sancţionarea cu demiterea a acelui primar. drepturi nepatrimoniale. Drepturile absolute reprezintă acele drepturi ce produc efecte faţă de toate persoanele. primul articol din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim. Interesul legitim este definit adesea ca un drept subiectiv în devenire. cât şi public”. recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. amintim: dreptul de proprietate. drepturile subiective sunt:   drepturi patrimoniale. De exemplu. După conţinutul lor. 95 . pentru anularea actului. de către o autoritate publică. foarte general formulată. care este în acelaşi timp şi interesul celui în cauză. care pot fi evaluate în bani. în conţinutul raportului juridic pot intra şi unele interese juridice. fiind dedus din interpretarea actelor normative. fiind opozabile tuturor. între titularul dreptului subiectiv şi titularul obligaţiei corelative. dreptul la onoare şi demnitate etc. dreptul la sănătate şi integritate corporală. "interesele colectivităţii". Dintre drepturile absolute amintim: dreptul la viaţă. dă posibilitatea oricărui membru al colectivităţii să ceară instanţei judecătoreşti de contencios administrativ să constate că primarul a încălcat un interes al colectivităţii. Această expresie. după întinderea efectelor lor. patrimonial. dreptul cumpărătorului unui bun de a cere bunul cumpărat de la vânzător etc. poate intra în conţinutul raporturilor juridice în măsura în care el este unul legitim. Interesul. Drepturile relative sunt drepturi mai restrânse faţă de drepturile absolute. Drepturile patrimoniale. Aceasta constă în posibilitatea titularului dreptului de a pretinde tuturor persoanelor să respecte dreptul său. erga omnes. după cum rezultă din însăşi denumirea lor. Interesul legitim poate fi atât privat. printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.Teoria generală a statului şi dreptului În afara drepturilor şi obligaţiilor juridice. ca declanşator al acţiunilor umane. dreptul de proprietate. de a-i obliga pe toţi ceilalţi indivizi să nu întreprindă nimic în măsură să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea acelui drept. deci. în:   drepturi absolute. drepturi relative. Există o clasificare consacrată a drepturilor subiective. Drepturile subiective sunt multiple şi variate. se caracterizează prin faptul că produc efecte numai între părţile raportului juridic respectiv. În mod similar. În principiu. se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente. legea administraţiei publice locale sancţionează faptele primarului unei localităţi prin care s-au încălcat interesele colectivităţii care l-a ales ca primar în fruntea sa. în această categorie intră drepturile patrimoniale. sunt acele drepturi cu conţinut economic.

Cum raporturile juridice sunt şi raporturi sociale. în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin. etc. Conduita părţilor. reprezintă derularea raportului însăşi (de exemplu la vânzare-cumpărare. iar cealaltă parte va accepta oferta intrând în relaţia juridică respectivă. când titularul dreptului nepatrimonial. Dacă subiectele cu drepturile şi obligaţiile lor reprezintă elemente statice ale raportului juridic. deoarece primele două elemente sunt condiţii ale intrării în relaţia juridică. poate să obţină anumite venituri. al stabilirii raportului juridic. sunt strâns legate de fiinţa umană. deşi aparent nepatrimoniale. este un drept nepatrimonial. comportamentul părţilor este determinat de poziţia pe care le-o conferă prerogativele sau îndatoririle rezultate. obiectul acestora îl reprezintă acţiunile şi inacţiunile pe care titularii lor le întreprind sau le pot întreprinde ori pe care sunt obligaţi a le săvârşi. Considerarea obiectului raportului juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura raportului cu norma de drept care impune o regulă de conduită prin dispoziţia sa. obiectul constituie elementul dinamic. Ca urmare. după cum sunt subiecte active sau pasive. a face) sau într-una pasivă (inacţiune sau acţiunea de nu a face). nu au conţinut economic. denumite uneori şi drepturi personale nepatrimoniale.). în principiu. la onoare şi demnitate. constituind obiectul raportului juridic. dreptul la nume. prin valorificarea operei sale. cel care are intenţia de a împrumuta. obiectul raportului juridic se poate defini ca reprezentând anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor. le promovează şi faţă de care conduita umană se manifestă într-un fel sau 96 .Teoria generală a statului şi dreptului Drepturile nepatrimoniale. mai precis de dispoziţia conţinută de aceasta. de a dona sau de a vinde trebuie să se manifeste în acest sens oferind valorile respective. De exemplu. la viaţă. Din acest moment. dar poate îmbrăca şi caracter patrimonial. Adoptarea unei conduite necorespunzătoare determină încălcarea drepturilor şi neîndeplinirea obligaţiilor. adică relaţii între conduite umane. aşa cum se întâmplă în cazul dreptului de autor. Unele drepturi. poate viza diferite valori pe care norma le consacră. ceea ce denotă că pot avea un dublu caracter. Într-o altă exprimare. respectiv conduita de urmat. la imagine etc. remiterea debitului sau restituirea lucrului. iar ultimul. legătura dintre relaţia concretă şi regulă. ceea ce explică şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv. Amintim în această categorie. Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret stabilită. la împrumut. conformitatea sau neconformitatea fiind dată de conduita părţilor faţă de regula instituită. Drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice determină atitudinea pe care părţile trebuie să o aibă şi la care pot fi obligate în cadrul raportului juridic. la domiciliu. care. pot fi şi patrimoniale. Prin raportul juridic concret se urmăreşte realizarea normei juridice. Drepturile şi obligaţiile părţilor decurg ca o consecinţă logică a conduitei pe care subiectele trebuie să o aibă. conduita subiectelor raportului juridic poate consta într-o atitudine activă (acţiunea de a da. predarea bunului şi plata preţului.

dar chiar împotriva voinţei acesteia. Cu toate acestea. Cu privire la acest aspect este însă de subliniat faptul că nu există o identitate absolută. De aceea. obiectul complex al raportului juridic34. legea este întotdeauna un act de 34 Harbădă. Maria. licit şi să constea într-un fapt personal al debitorului. etc. Astfel. raporturile juridice se clasifică în funcţie de ramurile de drept cărora le aparţin. 2002. un obiect secundar. Introducere în drept.) şi natura sau felul raporturilor generate de regula de conduită. Obiectul raporturilor juridice dintr-un sistem de drept democratic nu poate viza conduite care urmăresc oprimarea sau dominarea economică ori politică a persoanelor. În cazul contractelor sinalagmatice (de exemplu. pe de o parte între natura izvorului de drept şi natura normelor reglementate. Raportul juridic al cărui obiect nu se încadrează în aceste cerinţe va trebui desfiinţat de organele de stat competente sub a căror jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor relaţii. În diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie sa le întrunească obiectul raportului juridic. obiectul raportului juridic dintr-un astfel de sistem de drept trebuie să fie nu numai strict legal. în dreptul civil obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. moral. de exemplu. Astfel. chiar pecuniară. existând o legătură intrinsecă între natura normei juridice (lege civilă. acestea din urmă fiind emise atât fără consimţământul celeilalte părţi. conduita din raportul juridic concret nu vizează bunuri materiale. raporturile dintre deputat şi alegător sau dintre inculpat şi instanţa de judecată). etc. conduita părţilor cu privire la bunul în cauză nu se confundă cu însăşi bunul. aşa cum este cazul actelor civile unilaterale (testamentul) sau actelor de autoritate (administrative.Teoria generală a statului şi dreptului altul. acestea sunt lovite de nulitate. iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat acte juridice. ca în raporturile patrimoniale. Prezenţa unui bun material cu privire la care se stabileşte relaţia juridică uşurează identificarea conduitei pe care o urmează sau trebuia să o urmeze părţile. Uneori raportul juridic are un singur obiect. administrativă. Univ. întrucât conduita sau prestaţia unei părţi constituie cauza determinantă a contraprestaţiei celeilalte părţi şi invers (dau ca să dai. financiare. nici între natura izvorului de drept şi cea a raporturilor juridice generate în temeiul actului de reglementare.). civile. etc. după natura lor. material al raportului juridic. 83 97 . „Al. penală. ci valori nemateriale (de exemplu. Uneori aceste valori au şi o expresie materială. I Cuza” . fără a se ajunge la o identitate între bun şi conduită. administrative. Relaţia se stabileşte între subiectele raportului şi doar vizează un anumit bun. care în opinia unor autori formează alături de conduita părţilor.4 Clasificarea raporturilor juridice Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. ci el trebuie să reflecte concordanţa intereselor părţilor cu interesele generale ale societăţii. penale. de exemplu. Astfel. Ed. vând pentru că se cumpără. p. conduite imorale sau care lezează onoarea şi demnitatea umană. cumpăr pentru că se vinde. posibil. Alteori. existând.. în acest caz. Iaşi. contractul de vânzare-cumpărare) există un dublu obiect. iar pe de altă parte. 7. respectiv constituţionale. procesuale).

administrativ. în timp ce ultimele apar în legătură cu forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea juridică de conţinut pentru a produce efectele scontate. etc. determinând incidenţa regulii de drept în vederea producerii. faptul juridic constituie o premisă a apariţiei raporturilor juridice.5 Formarea. penal) unde raportul juridic este un raport de putere ori de autoritate. modificarea şi încetarea raporturilor juridice Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte.procedura judiciară civilă sau penală). legea electorală este un act de drept constituţional ce conţine norme constituţionale care stau la baza unor raporturi de drept constituţional. Astfel. o hotărâre guvernamentală este un act de drept administrativ care poate fi un izvor al dreptului civil sau financiar. modificării şi desfiinţării drepturilor şi obligaţiilor concrete. penal. spre deosebire de norma care îl reglementează. generând raporturile respective în materie de locaţiune sau închiriere ori de impozite şi taxe.Teoria generală a statului şi dreptului drept constituţional. ci şi al celui civil. Alături de subiecte şi de norma juridică. există o identitate de natură juridică între izvorul de drept şi raportul juridic generat în temeiul său. raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual. de exemplu. avantajul de a releva într-o măsură mai exactă natura sau felul ramurii de drept căreia îi aparţine şi implicit. Alteori. la nevoie. de a cumpăra. totuşi. În acest sens. în special în legătură cu acţiunea organelor de stat. dar prin conţinutul normelor sale poate fi izvor nu numai al dreptului constituţional. procedura executării silite. procedura legislativă. guvernând procesul de elaborare şi executare a actelor juridice (de exemplu. administrativ. care vizează drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial sau nepatrimonial specifice părţilor din raportul juridic. de exemplu. ca urmare a manifestării de voinţă sau a consimţământului părţilor. acelea cărora normele de drept le conferă valoare juridică prin efectele lor (constând în drepturi şi obligaţii susceptibile de realizare. iar cumpărătorul are obligaţia achitării preţului şi dreptul de a primi bunul. neproducătoare de efecte juridice ori de drepturi şi obligaţii. există numeroase fapte indiferente reglementării juridice (fapte nejuridice). sancţiunea cu amendă 98 . Tot astfel. procesul tragerii la răspundere a celor vinovaţi pentru încălcarea legii . deşi în reglementarea instituţiei vânzării-cumpărării se prevede că vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea preţului. raportul juridic nu se formează până la intervenţia contractului de vânzare-cumpărare. Raportul juridic concret are. Primele sunt drepturi de substanţă. norma care îl reglementează şi aceasta mai ales prin drepturile şi obligaţiile conţinute. deşi cele două subiecte există şi au intenţia nemanifestată de a vinde şi respectiv. dar şi prin poziţia de egalitate sau subordonare a părţilor în raportul dat. financiar. După conţinutul lor. De exemplu. 7. precum şi fapte cu semnificaţie juridică. iar subordonarea dreptului public (constituţional. În acelaşi mod. Privite prin prisma dreptului. prin constrângerea statală). comercial). egalitatea juridică a părţilor este specifică dreptului privat (civil.

modifică sau sting raporturi juridice. modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice. în funcţie de sistemul de valori consacrate şi apărate. în acest mod.). 99 . devine operant şi dreptul la despăgubire pentru cel care şi-a asigurat bunul. indiferent că este determinat de o cauză naturală sau de o acţiune umană. un raport obligaţional. respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul. De aceea unele fapte au semnificaţie juridică (decesul unei persoane în materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte fapte naturale sau sociale (eclipse solare. împrumut. asigurare etc. motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu semnificaţie juridică. ci expresia voinţei legiuitorului. deoarece dă naştere la dreptul de coautor sau de coproprietate. dobândeşte semnificaţie juridică. căsătorie. Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care. scurgerea timpului în materia prescripţiei. Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui fapt sau fenomen. faptul are drept consecinţă încetarea dreptului de proprietate al titularului. În acest context putem considera că întregul sistem de drept nu este altceva decât un ansamblu de reglementări ce urmăreşte. întocmai ca şi dreptul obiectiv care-l reglementează. împrumut) sau fără această intenţie. Acţiunile sunt acele împrejurări rezultate din activitatea umană cărora legea le atribuie efecte juridice. iar dacă acţiunea este rezultatul unei fapte ilicite va interveni şi răspunderea juridică a autorului abaterii. lipsită de efecte juridice. Faptul juridic odată produs are o existenţă obiectivă. după caz. În sfârşit. ci numai faptele determinate de lege. Ele presupun o manifestare a voinţei oamenilor: cumpărare. producând consecinţele juridice legal prevăzute ori de câte ori împrejurarea prevăzută normativ sa realizat. degradarea naturală a unui bun asigurat etc. activitatea în comun a mai multor persoane este. respectiv generează. În mod similar.se pot clasifică după prezenţa sau absenţa manifestării de voinţă a omului în producerea (şi nu în recunoaşterea lor) în evenimente şi acţiuni. Aceste acţiuni pot fi săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (cumpărare. iar dreptul la moştenire nu se naşte dacă nu a intervenit faptul decesului titularului unui patrimoniu. Astfel. promovarea sau prohibirea de fapte juridice. fără să vrea. dar dacă acesta este proprietatea cuiva. succesiunea nu se poate deschide.Teoria generală a statului şi dreptului contravenţională nu poate interveni până când nu s-a săvârşit abaterea administrativă sau fapta ilicită prevăzută de lege. potrivit normelor juridice. ştiinţifică sau într-un bun. determină apariţia. căsătorie. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat. dar cărora legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor (de exemplu. provoacă alteia un prejudiciu. moartea în materia succesiunii. Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului. când o persoană. adică drepturi şi obligaţii. criteriu utilizat mai ales şi în mod frecvent de dreptul civil. în general. dar dacă ea se finalizează într-o lucrare de artă. Faptele juridice – în sensul larg al noţiunii . de exemplu. logodna) nu au semnificaţie pe planul dreptului. născându-se. distrugerea naturală a unui lucru nu produce efecte juridice. ca în situaţia manifestărilor ilicite. Trebuie reţinut că nu toate evenimentele sau faptele din natură ori societate produc efecte juridice.

etc. financiar.). dând naştere la drepturi şi obligaţii în persoana moştenitorului.Teoria generală a statului şi dreptului Efectul juridic al faptei ilicite rezultă din aceea că ea este interzisă de lege. abaterea contravenţională. de regulă. în sens larg. modificatoare şi extinctive de drepturi şi obligaţii. evenimentele ocupă un loc mai puţin important faţă de actele juridice aşa cum este cazul actelor de putere cu rol hotărâtor în dreptul constituţional. etc. contractul. printre altele. din simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice. săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului juridic penal. După gradul lor de complexitate. hotărârea judecătorească). În categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica în cazul dreptului penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (starea de provocare sau starea de beţie anume provocată în vederea comiterii). Astfel. de exemplu. Acţiunile licite – în acord cu legea – se divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. dar numai actul juridic individual este. O altă clasificare a faptelor juridice. nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Împlinirea termenului de prescripţie duce la înlăturarea răspunderii penale. Faptele juridice se mai pot clasifica după ramura de drept ce le reglementează în fapte civile (delicte civile). de întreţinere. gestiunea de afaceri. Rezumat 100 . Actele juridice sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea. pentru ca moştenirea testamentară sa devină operantă trebuie. şi extinctiv în plan familial. Astfel. spre deosebire de actele juridice. fapte penale (infracţiuni). Ele pot consta din acţiuni (comisive) ca. neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere. dobândirea capacităţii juridice şi a calităţii de subiect de drept rezultă din faptul naşterii. etc. cu multiple obligaţii pentru autorul faptei. la rândul lor. Utilizând criteriul influenţei lor asupra raportului juridic distingem fapte constitutive. În cazul celor din urmă este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii pentru producerea integrală a efectelor juridice. delictul civil.). În cazul celor dintâi. sau din inacţiuni (omisive) ca. conducând la încetarea unor raporturi specifice (de căsătorie. refuzul de plată al debitului prescris. pot fi licite sau ilicite. Această clasificare se justifică mai ales în acele ramuri de drept în care. iar producerea sa este sancţionată ca atare (faptul penal sau infracţiunea. abateri administrative (contravenţii) etc. să existe un testament. De exemplu. Faptul morţii este constitutiv pe plan succesoral. se face în acte juridice şi fapte material-juridice (în sens restrâns). distingem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe. de exemplu. Ultimele se divid în evenimente (naturale) şi acţiuni (ale omului). spre deosebire de dreptul civil. administrativ. Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns deoarece. să intervină decesul testatorului şi să se producă acceptarea succesiunii. pentru primul caz. generator de raporturi de drept concrete. furtul. procesual civil sau penal. care.

Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin. 101 . persoana fizică trebuie să îndeplinească o cerinţă esenţială. denumite şi subiecte colective de drept şi ele trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii. este unicul şi exclusivul participant la raporturi juridice. prin forţa de constrângere a statului. Raportul juridic este un raport social. Capacitatea juridică este definită de la o ramură de drept la alta. 3. raporturile juridice au un caracter istoric. având trăsături specifice. pentru ca raportul juridic respectiv să fie valabil încheiat. penale etc. acţionând în raporturile sociale ca întreg. adică drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. În anumite ramuri de drept. 5. ca subiect colectiv. drepturile subiective sunt: drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale. conţinutul şi obiectul. raporturile juridice se clasifică în mod corespunzător ramurilor de drept cărora le aparţin. respectiv constituţionale. După conţinutul lor. fie în mod individual. Capacitatea juridică presupune aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Drepturile subiective sunt multiple şi variate. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv. care îşi pierd individualitatea. Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a căror formare. Elementele componente ale raportului juridic sunt: subiectele. şi anume a totalităţii normelor juridice în vigoare la un moment dat. Acestea sunt persoanele juridice. 10. După natura lor. Persoana fizică. ori pot deveni titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului juridic. raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual. modificare şi desfiinţare se produce. fie asociaţi într-un colectiv. prima fiind condiţionată de a doua. Pentru a participa la un raport juridic. Aceste subiecte sunt titulare de drepturi şi obligaţii. După conţinutul lor. la nevoie. Între calitatea de subiect al raportului juridic şi capacitatea juridică a persoanei există o strânsă legătură. financiare. După calitatea şi întinderea drepturilor subiecţilor. în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată. formate prin asocierea în condiţiile legii a mai multor persoane fizice. 9. 4. 8.Teoria generală a statului şi dreptului 1. 6. persoană juridică. raporturile juridice au un caracter dublu voliţional. organizaţie. 2. Subiectele raportului juridic sunt astfel unite prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce. ca persoane fizice. clasificându-se în drepturi absolute şi drepturi relative. şi anume să aibă capacitate juridică. Oamenii sunt subiecte ale raportului juridic. civile. 7. administrative. raportul juridic este un raport ideologic. de regulă prin intervenţia unui fapt juridic. Raporturile juridice se pot încheia şi cu participarea unor subiecte colective. Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic. Obiectul raporturilor juridice se poate defini ca reprezentând anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se obţine de a le săvârşi. deci spre a putea fi subiect al acestui raport. capacitatea juridică este divizată în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. individul. capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii: capacitate juridică generală şi specială.

Care sunt şi în ce constau trăsăturile raportului juridic? 2. respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul. potrivit normelor juridice. 3. 102 . modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice. Precizaţi care sunt componentele raportului juridic şi caracterizaţi subiectul persoană fizică. Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care. Care sunt şi în ce constau premisele (condiţiile) raportului juridic? 4. Teste de autoevaluare 1.Teoria generală a statului şi dreptului 11. Caracterizaţi faptele juridice. Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte. determină apariţia.

principiile legiferării.     normative. să explice principiile legiferării. încorporare.1 Principiile activităţii normative 8. iniţiativă legislativă.  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:165’ 103 . articol. Obiective operaţionale:    juridică. să explice tehnica redactării actelor juridice individuale. să precizeze conţinutul şi raporturile dintre noţiunile de tehnică legislativă şi tehnică să analizeze etapele concrete ale elaborării legilor.   să evidenţieze etapele procesului de elaborare a dreptului. să explice în ce constau părţile componente şi elementele de structură ale actelor să diferenţieze formele de sistematizare a dreptului. iniţiativă legislativă.2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă 8. codificare. precum şi a tehnicii juridice. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.3 Tehnica redactării actelor juridice individuale 8. tehnică juridică. să definească stilul şi limbajul juridic.4 Sistematizarea dreptului Obiectiv fundamental:  cunoaşterea procesului complex de elaborare şi sistematizare a actelor normative. Termeni cheie: elaborarea dreptului.Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 8 ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA DREPTULUI Structura unităţii: 8.

Activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale generale. sesizarea neajunsurilor legislaţiei existente. Dintr-un alt punct de vedere. pentru elaborarea de variante de proiecte de lege şi adoptarea celor care se dovedesc optimale. op. principiul impune colaborarea legiuitorului cu specialiştii din diverse domenii. numită tehnică legislativă. investigaţii prealabile economice. de psihologie socială35. În cazul nefundamentării ştiinţifice a soluţiilor juridice adoptate. ci prin practică şi raţionament. Sub acest aspect. 224 104 . putând ajunge la respingerea de către societate a prescripţiilor juridice. considerarea corelaţiilor interne şi internaţionale în procesul reglementării. constituite într-o tehnică de sine stătătoare.Teoria generală a statului şi dreptului 8. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului) 35 Nicolae Popa. în care dezvoltarea şi progresul tehnico-ştiinţific nasc probleme de reglementare cu caracter de noutate absolută şi complexitate sau implicaţii de substanţa (de exemplu ingineria genetică.). Legiuitorul nu ajunge niciodată în mod întâmplător la definirea propoziţiei normative (a normei). În acest proces complicat el trebuie să asigure. utilizarea unor tehnici şi instrumente moderne de participare precum dezbaterea publică.1 Principiile activităţii normative Transformarea şi promovarea intereselor sociale fundamentale ca voinţă general obligatorie are loc. activitatea normativă se raportează la o societate în continuă evoluţie. p. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice Principiul fundamentării ştiinţifice a actelor normative decurge din cerinţa esenţială ca norma juridică să fie expresia reflectării fundamentale a necesităţilor sociale obiective şi să răspundă în mod eficient realităţii sociale. corespondenţa necesară între fapt şi drept. pe calea activităţii normative a organelor statului. anticiparea realistă a efectelor noilor reglementări. Această trecere de la social la reglementar se realizează cu ajutorul unor procedee speciale. eficienţa socială a dreptului va fi redusă ori inexistentă. pe baza unui studiu aprofundat al realităţii. de regulă. inclusiv abordarea comparată cu legislaţiei altor state. precum schimbarea regimului politic (cazul nostru după 1989) sau armonizarea ori alinierea la legislaţia internaţională sau comunitară (cazul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană) . Guvernul. sociologice. Adoptarea unor norme juridice eficace solicită în aceste condiţii o specializare accentuată. comerţul electronic şi fraudele corespondente. în conformitate cu care întreaga activitate normativă trebuie să se desfăşoare în baza unui program de legiferare atât la nivelul Parlamentului. cit. cât şi la nivelul iniţiatorului de proiecte de legi. precum şi modul de realizare a acestor operaţiuni are la bază unele principii: Principiul planificării legislative. Importanţa acestui principiu este sporită mai ales în momente sau perioade de schimbări majore. Acest obiectiv impune ca elaborarea normelor juridice să aibă la bază cunoaştere aprofundată a realităţii. domeniul cosmic etc.

Stabilitatea dreptului este o consecinţă a tradiţionalismului parţial purtat de acesta (conţinând instituţii juridice şi reglementări de lungă durată. suprapunerii şi contradicţiilor dintre reglementări. Principial. slăbeşte puterea grupării aflate la guvernare. legiuitorul trebuie să ţină cont de ambele aspecte şi să încerce să le îmbine cât mai armonios posibil. rezultatul va fi instabilitatea legislativă. în raport cu care are un caracter mai conservator şi o anumită autonomie relativă. modificările normative pe care aceasta le impune. care scade încrederea în drept. fără a se determina de la bun început durata producerii efectelor juridice. Sub acest aspect. Ele rămân în vigoare atâta timp cât se dovedesc necesare şi utile în realizarea raporturilor juridice şi protejarea intereselor celor implicaţi în acestea. Prin toate acestea se contribuie la eliminarea lacunelor legislative. dreptul este dependent. iar pe de altă parte să fie dinamic. Sistemul actelor normative (sistemul legislaţiei) implică. dovedite ca eficiente în timp). În situaţia în care printr-o lege se reglementează un domeniu. prin modul său de formare. cât şi cu sistemul legislativ în vigoare. Tendinţa de continuă inovaţie şi schimbare a politicului este temperată de aceste caractere ale dreptului. tocmai pentru a găsi un echilibru între aceste două tendinţe. multiple legături între părţile care îl compun. domeniile afectate. eventualele conflicte de reglementări. fiecare act normativ nou adoptat trebuie să se integreze organic în cadrul actelor deja existente. astfel încât încrederea în drept să nu fie subminată. se 105 . în sistemul juridic de ansamblu şi în valorile ocrotite de acesta şi în final. în întregul sistem de drept. Cu toate aceste. legile sunt adoptate pentru o perioadă de timp mai lungă. organele legislative trebuie să pornească de la existenţa legăturilor şi interferenţelor existente între raporturile sociale care urmează a fi reglementate cu alte raporturi deja reglementate. Trebuie luate în calcul toate implicaţiile pe care le produce o nouă reglementare. dar dinamica dreptului şi a relaţiilor sociale impun admiterea unor excepţii de retroactivitate. Similar. prin aceasta.Teoria generală a statului şi dreptului Principiul asigurării raportului corespunzător dintre stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor urmăreşte realizarea corelativă a două cerinţe imperative pentru dreptul obiectiv: pe de o parte să fie stabil. a diverselor paralelisme. Fiecare soluţie normativă adoptată în cadrul reglementării trebuie şi ea să fie compatibilă atât cu întregul act. răspunzând nevoilor nou manifestate de reglementare sau schimbărilor societăţii. De exemplu. fără să implice contradicţii cu acesta. alături de marea diversitate a raporturilor reglementate. cu care se află în strânsă legătură şi. stabilitatea dreptului exclude cel puţin principial retroactivitatea legilor. Principiul corelării sistemului actelor normative (principiul articulării) Principiul unităţii reglementărilor juridice asigură corelarea organică şi deplină actelor normative cu sistemul principiilor fundamentale ale dreptului şi cu cele generale ale ramurii de drept. În activitatea sa. Ori de câte ori lucrurile se produc în sens invers. În procesul de elaborare a actelor normative. modificările şi abrogările de norme nu trebuie să afecteze esenţa unităţii şi echilibrului sistemului juridic. iar dinamismul dreptului este un rezultat al presiunilor sociale în continuă schimbare. Actele normative care există şi acţionează într-un stat se află într-o strânsă legătură unele cu altele. de politică.

În al doilea rând. uşor de înţeles de către oricine ar fi interesat. clare. întrucât forma exterioară este cea care dă valoare şi forţă juridică actului normativ elaborat. respectiv armonizarea actelor normative şi reglementărilor asemănătoare existente în dreptul comunitar şi în dreptul internaţional. de subiectele vizate. legea română privind producţia. stabileşte poziţia acestuia în sistemul actelor normative şi determină corelarea lui cu celelalte reglementări. receptând diferit un mesaj normativ. respectiv articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ. este vorba de corelarea internă a actelor normative.cit. dar trebuie să se exprime clar ca un ţăran”. actele normative privitoare la disponibilizarea unor categorii de salariaţi trebuie corelate cu dispoziţiile Codului muncii. În practică. Principiul accesibilităţii impune ca emitentul actului să respecte următoarele cerinţe: . adică a metodei prin care se impune subiectelor de drept conduita prescrisă. inadvertenţe sau neclarităţi ale reglementării.. op. 228 106 .alegerea formei exterioare corespunzătoare (potrivite) reglementării care va fi adoptată. În mod similar. neechivoce. în construcţia normei juridice trebuie avută în vedere şi disponibilitatea sau intenţia unora dintre cei vizaţi de a eluda norma de drept sau de a-i exploata eventualele deficienţe. Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă Acest principiu vizează în mod direct utilizarea mijloacelor de tehnică legislativă în elaborarea normelor juridice şi a actului normativ în ansamblul său. de natura intereselor ocrotite şi de valorile pe care normele 36 Nicolae Popa. p. înţelegerea dispoziţiilor legale şi aplicarea clară şi coerentă a acestora sunt dependente de conţinutul exprimat de norma juridice. cu nivele culturale şi intelectuale diferite. Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat şi respectat în cele două ipoteze în care el ni se înfăţişează: în primul rând. . depinde la rândul său de specificul relaţiilor sociale reglementate.Teoria generală a statului şi dreptului impune ca şi actele normative cu forţă juridică inferioară legii să fie abrogate şi puse de acord cu noua reglementare.36 Aplicarea acestui principiu trebuie să conducă la adoptarea unor reglementări riguroase. Această alegere se face în funcţie de natura relaţiilor reglementate şi de valorile sociale ocrotite. Premisa principală de la care se porneşte în formularea acestei cerinţe specifice activităţii normative este aceea că normele juridice se adresează unor indivizi de cele mei multe ori neavizaţi în drept. De exemplu: Codul Rutier (Legea privind circulaţia pe drumurile publice) trebuie să conţină norme juridice care să nu contravină normelor internaţionale privind efectuarea transporturilor rutiere. construcţia logică a acesteia claritatea şi lipsa de echivoc a textului etc. simple. De exemplu: legile speciale care cuprind dispoziţii penale trebuie corelate cu dispoziţiile Codului penal şi Codului de procedură penală. traficul şi consumul de droguri trebuie să conţină reglementări care să se coreleze cu dispoziţiile Convenţiei ONU privitoare la acest domeniu etc.alegerea modalităţii (metodei) de reglementare. este vorba şi de corelarea externă. concise şi directe. De aceea se afirmă că „legiuitorul trebuie să gândească profund ca un filosof.

prezumţiile şi ficţiunile juridice. de executare şi de controlul al aplicării. Această cerinţă se referă la construcţia logică a normei juridice. De regulă. Unele noţiuni sau concepte utilizate în norme nu sunt definite legal. respectiv a legilor. sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei sociale depline a acestuia. această ultimă etapă fiind în afara existenţei sale juridice. de adoptarea sau emiterea sa. aşa cum le defineşte doctrina juridică. Rezultatul constă preeminent în primul caz în adoptarea de norme dispozitive (permisive). reformulate. norma juridică operează în mod necesar cu o serie de concepte.). . Tehnica legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice. fixarea tipului de conduită. enumerarea. de avizarea acestuia (dacă este cazul). fazele sau etapele pe care acestea trebuie să le parcurgă. metoda folosită mai des este cea a egalităţii sau a recomandării. testamente. categoria cea mai importantă a actelor normative. Este vorba de pregătirea sau elaborarea proiectului de act normativ. clasificarea. actelor juridice care în lumina Codului civil se referă doar la categorii de acte determinate (contracte. pe când în dreptul public. Având caracter abstract. În dreptul privat. Limbajul. alegerea stilului şi limbajului juridic adecvat. etc. un act normativ parcurge mai multe etape. 107 . În alte situaţii. numită şi tehnică legislativă în cazul legilor. Conceptele. etc. definiţii. În procesul devenirii sale. metoda mai des utilizată este cea autoritară sau a subordonării. construcţia juridică. procedeelor şi regulilor necesare elaborării.Teoria generală a statului şi dreptului juridice le protejează.2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor. Definirea reprezintă determinarea riguroasă a conceptelor juridice în baza unor principii prin intermediul cărora realitatea este reflectată în expresia normativă. condiţiile de valabilitate ale actelor juridice sub aspectul fondului etc. Este cazul. iar în cel de-al doilea caz în adoptarea de norme juridice onerative sau prohibitive. legislaţia stabileşte organele competente a iniţia şi a pregăti proiectele de acte normative. limitată la procesul ce vizează elaborarea dreptului. trebuind a fi modificate.alegerea procedeelor de conceptualizare şi limbajului adecvat domeniului care urmează a fi reglementat. categorii şi construcţii juridice. categorii. în condiţiile în care ele vor înceta să corespundă acestor necesităţi. se elaborează şi se utilizează o mare varietate de concepte. dar sensul lor rezultă din ansamblul reglementărilor juridice. inclusiv cel juridic. categoriile şi noţiunile pe care le conţin normele juridice vor avea valoare (vor fi operaţionale) atât timp cât ele exprimă necesităţile reale sociale. În procesul de reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului. are reguli specifice determinate în funcţie de categoria concretă a actului normativ avut în vedere. 8. de promulgare şi publicare. Tehnica elaborării actelor normative. ca mijloc de redare. ideilor şi sentimentelor între indivizi umani presupune o anumită tipizare şi abstractizare prin intermediul noţiunilor. exteriorizare şi de comunicare a noţiunilor. Cele mai cunoscute procedee de conceptualizare juridică sunt definirea.

prezumţiile pot fi absolute (irefragabile). adică stabilite de instanţa de judecată.). conform cărora un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit deşi el nu există sau nu a fost stabilit cu certitudine. în principiu. al infracţiunii în dreptul penal etc. precis determinate şi corect respectate tinde spre gruparea elementelor destinate. cel obişnuit. Un procedeu frecvent întâlnit în drept este cel al ficţiunilor juridice. cazul noţiunii de locuinţă sau de familie în dreptul civil şi în dreptul familiei. de pildă. De regulă. Părţile constitutive ale actelor normative Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este diferită în funcţie de felul actului (lege. Limbajul folosit trebuie să fie. hotărâre. unele acte normative importante (legi sau decrete) pot fi însoţite şi de o expunere de motive sau un preambul care cuprinde o ilustrare a 108 . dar cu care sunt în strânsă legătură. aceasta deoarece s-ar putea ca acelaşi concept să fie diferit reglementat în diferite ramuri de drept (de exemplu. O altă modalitate specifică utilizată în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului este cea a prezumţiilor juridice. etc. ele trebuie să aibă un stil precis. decret. În cazul termenilor de strictă specialitate sau a celor susceptibili de mai multe interpretări se va preciza. care pot fi combătute sau înlăturate. fără a lăsa loc dubiilor şi posibilităţii de interpretare diferită.Teoria generală a statului şi dreptului noţiunile sunt definite expres de lege. De asemenea. şi judiciare. adică stabilite de lege. diferit de ceea ce se acceptă în limbajul comun sau a noţiunii de funcţionar definită în mod extensiv de Codul penal faţă de normele dreptului administrativ. reglementarea propriu-zisă şi partea finală. aşa cum este. iar în dreptul muncii. dispoziţie şi sancţiune. Construcţia juridică reprezintă raţionamentul juridic sau logica normei juridice care rezultă din elementele ei interne: ipoteză. Clasificarea conceptelor în baza unor criterii unitare. neputând fi înlăturate prin proba contrarie. în sensul pe care îl au cuvintele în mod curent în limba română modernă. prin textul legislativ. cu stabilirea şi delimitarea exactă a drepturilor şi obligaţiilor care revin părţilor unui raport juridic. Stilul şi limbajul actelor normative O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea clară şi riguroasă a acestora. persoanei care a împlinit 16 ani). Redactarea trebuie făcută în formă prescriptivă. Neologismele se vor folosi numai atunci când sunt necesare. Uneori. în scopul uşurării reglementării. neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate actele normative.. capacitatea de exerciţiu revine în dreptul civil persoanei care a împlinit 18 ani. şi prezumţii relative. Dreptul dă expresie unor valori cantitative exprimate prin procedeul cifrajului sau unor valori calitative exprimate prin procedeul enumerării limitative sau exemplificative. sensul utilizat. Prezumţiile pot fi legale. după forţa lor probantă. În acest sens. adică a concluziilor deduse din fapte cunoscute cu privire la fapte necunoscute. unde nu există corespondent în limba română. concis şi un limbaj cât mai accesibil celor cărora li se adresează. distingem următoarele părţi constitutive: partea introductivă.

Astfel. Articolele se numerotează cu cifre arabe. şi după caz. O primă parte o poate constitui ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale care privesc întregul act normativ şi au aplicabilitate asupra tuturor situaţiilor. Preambulul reprezintă o succintă introducere în care sunt prezentate condiţiile socialpolitice şi economice avute în vedere la adoptarea actului. când se invocă prevederile legii organice pentru justificarea actelor proprii unui organ sau împuternicirea dată expres în vederea aplicării unei legi. de pildă. există şi dispoziţii tranzitorii impuse de necesitatea unei treceri organizate în timp la aplicarea noii legi şi care. formula de împuternicire poate figura la finalul actului normativ. Uneori. de regulă. Partea finală cuprinde prevederile privind data intrării în vigoare a noului act şi. etc. iar în cazul articolelor introduse în texte mai vechi. Structura actelor normative Principalul element structural al actului normativ este articolul care cuprinde. cazul actelor normative subordonate legii. numărul şi data adoptării lui. chiar pentru cazuri nereglementate expres. O a doua parte o formează dispoziţiile de conţinut. neajunsurile vechii reglementări atunci când această există. scopul urmărit prin ea. pot viza modul de soluţionare a cauzelor în curs de judecată surprinse de apariţia noii legi procedurale. titluri. codurile conţin o parte generală şi una specială. implicit. capitole. Reglementarea propriu-zisă se compune din mai multe părţi. Articolul poate fi dublat de o notă marginală care denumeşte instituţia sau materia de referinţă.. El nu conţine norme juridice şi nu se justifică în cazul existenţei expunerii de motive. de regulă. noile principii consacrate. a ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi sau articole din vechea reglementare.Teoria generală a statului şi dreptului cauzelor ce au impus noua reglementare. Titlul actului normativ este elementul de identificare al acestuia care trebuie să reflecte obiectul sau conţinutul reglementării. Articolele pot fi grupate în paragrafe. acestea în secţiuni. cu cifre române (latine) sau cu indici adăugaţi la articolele iniţiale pe care le modifică pentru a fi mai uşor identificate şi distinse de reglementarea iniţială. necesare în ipoteza existenţei mai multor formulări sau construcţii logice pentru aceeaşi regulă de bază ori prevedere legală. la care se mai adaugă indicarea felului actului. Este. funcţionarea şi atribuţiile unui organ de stat. preambulul. Preambulul se întâlneşte frecvent în cazul tratatelor internaţionale. de exemplu. Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate. cu indicarea numerică de rigoare. părţi sau cărţi în funcţie de 109 . care reglementează instituţii juridice. domenii de raporturi sociale. iar legile organice cuprind părţi referitoare la organizarea. o dispoziţie sau o regulă proprie. Partea introductivă a actului normativ cuprinde titlul actului. de sine stătătoare. categorii de activităţi sau situaţii. Uneori. formula introductivă. etc. ceea ce uşurează identificarea acestuia. Formula introductivă este acea (primă) parte a actului normativ care indică temeiul legal care stă la bază reglementării. în funcţie de obiectul reglementării.

Studierea detaliată a acestei proceduri se realizează în cadrul dreptului constituţional sau parlamentar. actele de putere publică. etc. comunicarea. data. hotărârea penală cuprinde o parte introductivă (cu elemente de identificare a instanţei. respectiv semnarea. În acest sens. avizarea sa de către comisiile competente. etapele procedurii legislative constau în iniţierea proiectului de act normativ.). se redactează întotdeauna în formă scrisă. Sub aspectul conţinutului lor. Actele de aplicare a dreptului. a completului de judecată. semnătură şi ştampilă. dezbaterea proiectului. Legea reglementează şi aspectele de formă ale hotărârilor judecătoreşti. numărul de exemplare.) beneficiază de norme speciale în acest sens. etc. Modificarea şi completarea se face de către acelaşi organ emitent şi după aceeaşi procedură de emitere. Ea nu schimbă. trebuie să facem distincţie între actele juridice ale autorităţilor publice şi actele de drept privat. Astfel. aşa cum este. obiectul cazului. de regulă. dar nici într-un caz printr-un act cu forţă inferioară actului ce trebuie schimbat. În cazul legilor. de pildă cazul codurilor care mai cuprind. de regulă. o reglementare amănunţită în privinţa modului lor de întocmire sau de redactare. de exemplu. a apărătorului. completarea şi modificarea actelor normative Adoptarea actelor normative presupune tehnici distincte în funcţie de natura organului emitent şi de procedura de lucru specifică acestuia. semnarea de către Preşedinţii Camerelor şi trimiterea spre promulgare. disciplinar. votarea. cele cu caracter jurisdicţional (contravenţional. cuprinzând elemente de identificare a organului emitent. Actele de putere sau de 110 . termenul şi căile de atac. conform cu prevederile Codului de procedură penală. Astfel. pentru că. expunerea. promulgarea de către Preşedinte şi publicarea în Monitorul Oficial. de exemplu cele administrative. partea generală şi specială. În privinţa actelor de executare a legii. în caz contrar. două mari diviziuni. trebuie respectate o serie de cerinţe care ţin de votarea actului. esenţa reglementării. dispozitivul hotărârii. încadrarea ei în drept şi soluţia dispusă de autoritatea competentă. Modificarea este expresă când se indică textul legal schimbat din vechea reglementare şi tacită când nu operează o astfel de determinare. număr şi dată. este preferabilă o republicare în întregime a actului. Adoptarea. aceste acte vor cuprinde referiri la starea de fapt avută în vedere. semnarea sa. a destinatarului lor. uneori existând şi norme referitoare la comunicarea şi punerea lor în executare. cu o nouă renumerotare a textelor. publicarea actului etc. de regulă. 8. medierea dacă este cazul.Teoria generală a statului şi dreptului întinderea şi obiectul reglementării. Modificarea şi completarea actului normativ se face printr-un act nou care trebuie să aibă cel puţin forţă juridică egală cu actul modificat sau printr-un act cu o forţă juridică superioară. pronunţarea.3 Tehnica redactării actelor juridice individuale Actele juridice individuale cunosc. conţinutul procesului verbal de constatare a contravenţiei şi stabilire a sancţiunii este detaliat prin Ordonanţa Guvernului 2/2001 etc.

Pe plan vertical. sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat. 8. au valoarea unor înscrisuri autentice care nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals. Spre deosebire de sistemul de drept. la perfecţionarea legislaţiei. alcătuit din totalitatea legilor care asigură reglementarea primară a relaţiilor sociale fundamentale din societate. decrete.Teoria generală a statului şi dreptului autoritate. incluzând norma juridică. reprezintă totalitatea actelor normative în vigoare într-un anumit moment. în sensul că sistemul de drept include sistemul actelor normative. reprezintă acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în baza unor criterii determinate a totalităţii normelor. alegerea celor mai eficiente forme de reglementare normativă. sistemul actelor normative. ordine. Elementul structural de bază al acestui sistem îl reprezintă actul normativ. dar activitatea de sistematizare contribuie în mod hotărâtor la o mai bună cunoaştere a sistemului de drept şi a celui normativ. Pe plan orizontal. dar şi conţinutul pe care trebuie să îl aibă înscrisurile constatatoare şi care are relevanţă în identificarea voinţei părţilor din actul juridic. în ultimă instanţă. grupate după anumite criterii. decizii. Spre deosebire. contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil). într-o anumită ierarhie şi interdependenţă. dar specifice aceluiaşi sistem juridic. hotărâri guvernamentale.4 Sistematizarea dreptului Aşa cum am văzut într-un capitol anterior. aceeaşi categorie de acte normative se diferenţiază după diverse criterii (legi materiale şi legi procedurale etc. actele normative se disting după locul pe care îl ocupă în ierarhia izvoarelor de drept. Codul civil reglementează în mod amănunţit nu numai elementele de formă ale diverselor categorii de acte juridice. inclusiv cea a actelor normative. etc. componentă a sistemului de drept. a suprapunerilor şi contradicţiilor legislative şi permiţând. În cadrul sistemului actelor normative principalul loc îl ocupă subsistemul legislativ. În acest sens distingem legi. regimul juridic al întocmirii acestora diferă începând cu cele care nu necesită o formă scrisă. Sistemul de drept. ca şi sistemul actelor normative. instituţia şi ramura de drept. Sistemul actelor normative poate fi analizat pe plan vertical şi pe plan orizontal. continuând cu cele pentru care o asemenea formă este cerută numai cu valoare probantă (de exemplu. Între sistemul dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură. sistematizarea dreptului. facilitând totodată eliminarea lacunelor. adică după forma lor juridică. respectiv a actelor normative ce le conţin. 111 . împrumutul în bani în valoare de peste 250 de lei) şi terminând cu cele pentru care se cere forma autentică ad-validitatem (de exemplu.). a paralelismelor. În privinţa actelor juridice încheiate de părţi. acesta din urmă cuprinzând principalele norme juridice ale dreptului scris. poate exista în afara oricărei sistematizări a normelor juridice. prin modul lor de întocmire.

Încorporările au fost frecvent utilizate în perioadele de început ale dreptului. utilizând anumite criterii: cronologic. instituţii de cercetare. semnarea. cu excepţia actelor abrogate. Codificarea este o formă superioară şi totodată mai recentă de sistematizare a legislaţiei. motiv pentru care au o forţă superioară tuturor celorlalte acte normative. prin subiectele care o înfăptuiesc şi prin forţa sa juridică.   prelucrarea materialului normativ şi repartizarea sa potrivit structurii codului în părţi adoptarea proiectului codului. cu excepţia unor corective de ordin gramatical. Ministerul Justiţiei) care elaborează culegeri de acte normative intitulate diferit: repertoriu legislativ. Încorporarea este oficială atunci când este realizată de o autoritate publică (de exemplu.. Codificarea se realizează numai de către organele de stat competente. într-un cod. Codificarea constă în cuprinderea unitară. paragrafe. 112 . terminologic ori se includ modificările survenite între timp în legislaţie faţă de actul original adoptat. În activitatea de codificare se disting mai multe etape:  determinarea volumului materialului legislativ supus sistematizării şi selecţionarea lui în baza criteriului obiectului de reglementare sau a ramurii de drept ori a domeniului vizat. aşa cum este el alcătuit. de regulă. promulgarea şi publicarea). Încorporarea neoficială este înfăptuită de diverse organisme şi organizaţii neoficiale (nestatale): edituri. rezultând astfel un act normativ nou. forma şi modul de reglementare: principiul planificării legislative. secţiuni. întrucât codurile sunt legi. titluri. reprezentând dreptul comun în materie. etc. de regulă. În cazul încorporării se utilizează materialul normativ existent. etc. a paralelismelor de reglementare. fără să intervină modificări de conţinut. capitole. Rezumat 1. Ea este diferită de încorporare prin obiectul ei. după ramura de drept sau instituţia juridică la care se referă reglementarea. precum şi modul de realizare a acestei operaţiuni are la bază unele principii ce vizează conţinutul. alfabetic. dezbaterea.Teoria generală a statului şi dreptului Încorporarea şi codificarea. organului care îl adoptă. legislaţie uzuală etc. Parlamentul. avizarea. index legislativ. principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice. de regulă. lingvistic. învăţământ. tipografic. votarea. o ramură de drept sau care guvernează un anumit domeniu de activitate. forme de sistematizare juridică Încorporarea reprezintă cea mai simplă şi cea mai veche formă de sistematizare a actelor normative şi constă în gruparea principalelor acte normative în diverse culegeri sau colecţii. care urmează o procedură similară actelor juridice ale (cărţi). a principalelor norme care alcătuiesc. procedura legislativă (definitivarea. Activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale generale. când normele juridice se prezentau ca un conglomerat de norme scrise şi de cutume juridice.

neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate actele normative. Între sistemul dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură. Sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat.Teoria generală a statului şi dreptului principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului). 5. implicit. Cele mai cunoscute procedee ale tipizării juridice sunt definirea. respectiv a actelor normative ce le conţin. 3. Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor. Spre deosebire de sistemul de drept. concis şi un limbaj cât mai accesibil celor cărora li se adresează. limitată la procesul ce vizează elaborarea dreptului. acestea în secţiuni. Forme de sistematizare juridică: încorporarea şi codificarea. Partea finală cuprinde prevederile privind data intrării în vigoare a noului act şi. inclusiv cea a actelor normative. ele trebuie să aibă un stil precis. Tehnica legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice. sistematizarea dreptului. componentă a sistemului de drept.). procedeelor şi regulilor necesare elaborării. cu indicarea numerică de rigoare. Teste de autoevaluare 1. 6. hotărâre. sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei sociale depline a acestuia. principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă. În ce constă principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice? 113 . De regulă. grupate după anumite criterii. 7. În acest sens. dispoziţiile de conţinut. titluri. 9. Reglementarea propriu-zisă se compune din mai multe părţi: ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale care privesc întregul act normativ şi au aplicabilitate asupra tuturor situaţiilor. Elementul structural de bază al acestui sistem îl reprezintă actul normativ. Partea introductivă a actului normativ cuprinde titlul actului. chiar pentru cazuri nereglementate expres. O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea clară şi riguroasă a acestora. Articolele pot fi grupate în paragrafe. şi după caz. Structura internă a sistemului de drept include norma juridică. instituţia şi ramura de drept. distingem următoarele părţi constitutive: partea introductivă. formula introductivă. principiul corelării sistemului actelor normative. categoria cea mai importantă a actelor normative. etc. Sistemul actelor normative. decret. 4. respectiv a legilor. părţi sau cărţi în funcţie de întinderea şi obiectul reglementării. 2. clasificarea şi construcţia juridică. reprezintă totalitatea actelor normative în vigoare la un moment. dar specifice aceluiaşi sistem juridic. 8. capitole. Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este în funcţie de felul actului (lege. în sensul că sistemul de drept include sistemul actelor normative. preambulul. într-o anumită ierarhie şi interdependenţă. Structura actelor normative: principalul element structural al actului normativ este articolul care poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate. a ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi sau articole din vechea reglementare. reprezintă acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în baza unor criterii determinate a totalităţii normelor. acesta din urmă cuprinzând principalele norme juridice ale dreptului scris. reglementarea propriu-zisă şi partea finală.

Care sunt părţile constitutive ale actelor normative? 4. 114 . Definiţi tehnica juridică şi tehnica legislativă şi prezentaţi raporturile dintre acestea. 3.Teoria generală a statului şi dreptului 2. Caracterizaţi încorporarea şi codificarea ca forme de sistematizare a dreptului.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:140’ 115 . raţionamente logice. metoda istorică. Termeni cheie: interpretare oficială.3 Formele (felurile) interpretării 9. să diferenţieze în concret formele şi metodele de interpretare a dreptului. interpretare extensivă. să precizeze metodele de interpretare a dreptului.4 Metodele de interpretare a dreptului Obiectiv fundamental:  cunoaşterea conceptului şi a formelor şi metodelor de interpretare a dreptului. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat. Obiective operaţionale:        să definească conceptul de interpretare a dreptului şi să precizeze necesitatea acesteia. scopul şi importanţa interpretării 9. interpretare sistematică. obiectul. interpretare cazuală.1 Necesitatea interpretării dreptului 9. să evidenţieze obiectul.Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 9 INTERPRETAREA DREPTULUI Structura unităţii: 9. să explice rezultatele interpretării normelor juridice. metoda gramaticală. să precizeze care sunt formele de interpretare a dreptului. scopul şi importanţa interpretării.2 Noţiunea.

în anumite momente a acesteia. în conformitate cu care intervine 116 . să se nască fapte sau împrejurări care nu au fost avute în vedere de legiuitor la data edictării actului normativ. interpretând cu metode pe care le vom studia în cele ce urmează. deoarece trebuie să se menţină la un anumit nivel de generalizare tipică. un alt înţeles decât cel din vorbirea curentă.1 C. de exemplu. ceea ce conduce la blocarea aplicării legii.1000 alin. rană. În acest context. legea. art. în general). judecătorul va aprecia în cadrul soluţionării acestuia temeinicia motivelor invocate de salariat. În aceste condiţii. Civ. prin rezultatele sale. Interpretarea normelor juridice (a dreptului. 46 alin. cât mai multe aspecte din realitatea pe care o reglementează. În al doilea rând. sensul normei juridice în discuţie. pentru a acoperi. interpretarea normelor juridice este necesară pentru a stabili dacă reglementarea juridică în vigoare (mai) este compatibilă cu rezolvarea noii situaţii. folosind unele noţiuni sau expresii. pot apare situaţii în care texte din acelaşi act normativ sau din acte normative diferite să fie neconcordante sau contradictorii. În al patrulea rând. în funcţie de necesitatea vizată de reglementare. determinate de aspecte precum modul de redactare a normei juridice. pe când în dreptul civil reprezintă „a da” constă în constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. nu poate să prevadă toate situaţiile posibile în care îşi va găsi aplicabilitatea. Astfel. „tălmăcirea” înţelesului normei juridice sau interpretarea acesteia de către cel care o aplică se relevă ca o etapă absolut necesară şi care. Astfel. leziunea constituie în dreptul civil un viciu de consimţământ. etc. oricât de tipică şi abstractă ar fi. În primul rând. 3 din Codul Muncii prevede că „salariatul poate refuza detaşarea dispusă de angajatorul său numai în mod excepţional şi pentru motive personale temeinice” fără a arăta ce se înţelege prin aceste motive sau în ce ar consta temeinicia lor. În caz de conflict. legea le acordă. dar care trebuie soluţionate. este necesară din mai multe raţiuni. În al treilea rând. de exemplu. Astfel. pe când în vorbirea curentă are sensul de plagă. Similar. pe cât posibil.1 Necesitatea interpretării dreptului Normele juridice sunt reguli cu caracter general şi abstract care urmează a fi aplicate unor cazuri concrete din viaţa practică. noţiunile întrebuinţate de legiuitor. fiind necesară în prealabil lămurirea sensului normei juridice pentru a se evita rezolvarea eronată. condiţionează eficacitatea procesului de aplicare a normelor juridice.Teoria generală a statului şi dreptului 9. antrenarea răspunderii civile delictuale pentru pagubele patrimoniale provocate de mijloacele de transport autopropulsate se face temeiul art. verbul „a da” în limbajul comun însemna a preda sau a remite un lucru.. forma de exprimare. este posibil ca între momentul adoptării normei juridice şi cel al aplicării. neconformă cu spiritul sau chiar litera legii a cazului dat. ca operaţiune intelectuală. condiţiile în care a fost elaborată norma. În procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat pot apărea unele probleme de înţelegere a textului normativ care trebuie clarificate.

Toate aspectele anterior enunţate demonstrează necesitatea operaţiunilor de interpretare în cunoaşterea şi în descifrarea limbajului juridic (a literei legii). vom regăsi unele precizări privind aspecte care le poate ridica interpretarea într-o ramură de drept sau domeniu. în general printr-o exprimare clară şi precisă. trebuie avut în vedere şi faptul că voinţa reală exprimată prin lege se apreciază atât în funcţie de condiţiile vieţii materiale şi spirituale care au determinat-o. direct accesibilă unor categorii largi ale populaţiei. obiectul. este totuşi necesară efectuarea operaţiunilor de identificare a sensului corect al dispoziţiilor legale formulate în abstract. a dat o finalitate cu totul nouă unei reglementări vechi datorită împrejurărilor social-economice schimbate în care trebuie aplicată legea. dar şi în raport cu cele în care ea urmează să-şi găsească aplicarea. Noţiunea de “interpretare a legii” s-a folosit în strânsă legătură cu principalul izvor de drept. Pe de altă parte. când nu s-a putut avea în vedere o asemenea ipoteză. întrucât acesta nu poate reda întotdeauna cu deplină exactitate voinţa exprimată şi scopul urmărit de legiuitor (spiritul legii). având un sens restrictiv. legea. pentru ca ulterior 117 . Practica judiciară. propoziţiile (textele) ridică nu de puţine ori probleme de înţelegere exactă a cerinţei normative prin modul de redactare gramatical. astfel încât interpretarea să nu mai fie expresia nevoii de a acoperi caracterul lacunar al legii sau a altor carenţe care ţin de tehnica juridică a reglementării. asigurând premisele necesare sub acest aspect legalităţii în activitatea de aplicare a dreptului. Iniţial. Utilizarea tehnicii juridice reglementate. dar în unele acte normative. În al cincilea rând. noţiunea de “interpretare a dreptului” a fost folosită pentru a desemna interpretarea dreptului cutumiar şi a practicii judiciare întemeiate pe acesta. sunt elemente de natură să reducă tot mai mult posibilităţile de interpretare diferită a normelor juridice. etc. trebuind să se recurgă la forme şi metode specifice pentru a găsi înţelesul termenilor folosiţi. scopul şi importanţa interpretării dreptului Sunt utilizate mai multe noţiuni în legătură cu interpretarea normelor de drept. Sistemul nostru de drept nu cunoaşte existenţa unei reglementări de principiu a problematicii interpretării normelor juridice. 9. deşi respectivul act a fost adoptat în anul 1864. prin succesiunea noţiunilor în text. Deşi dreptul modern se caracterizează. prin modul de întrebuinţare a semnelor de punctuaţie. mai ales în coduri şi tratate internaţionale.2 Noţiunea. existenţa unei instituţii specializate de supervizare în materia adoptării actelor normative (Consiliul legislativ). având la bază procesul de interpretare a normelor juridice.Teoria generală a statului şi dreptului răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucrurile avute sub pază. prin topica propoziţiei sau a frazei. ci cu totul altă situaţie. fără a ignora rolul operaţiunilor logico-juridice în interpretarea dreptului.

de evoluţia legislaţiei în domeniul dat. După o primă opinie. constând în lămurirea conţinutului normelor juridice în scopul realizării sau aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile actelor normative. . în special a celui conţinut de actele normative. textul în sine şi norma juridică. Toate aceste opinii au un caracter unilateral. precum şi formele interpretării legale. În ceea ce priveşte elementele normei supuse interpretării constatăm următoarele: . Noţiunea de “interpretare a normelor juridice” folosită frecvent în ştiinţa noastră juridică cuprinde atât interpretarea legii. în sensul stabilirii acordului sau dezacordului existent între ipoteză şi dispoziţie. cea de a doua opinie susţine că actul normativ este doar dovada existenţei voinţei legiuitorului. Procesul de interpretare este intim legat de conştiinţa juridică a autorului interpretării. efectuată după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului. respectiv realizarea întocmai a dreptului. respectiv dreptul scris.interpretarea ipotezei este necesară pentru a se vedea dacă sunt reunite condiţiile de aplicare a normei pentru cazul dat. odată adoptate. al cărei conţinut poate fi justificat prin orice mijloc.interpretarea sancţiunii prescrise are în vedere felul acesteia şi limitele ei în cazul constatării încălcării regulii juridice într-o situaţie dată. dar şi sensurile care corespund cel mai bine formulărilor concepute. chiar dacă ea nu este direct exprimată în (şi prin) text. realizarea sau aplicarea dreptului. adică actele normative. În perioada actuală. expresia vizează interpretarea dreptului scris. Interpretarea dreptului se defineşte ca operaţiunea intelectuală. Cu privire la obiectul interpretării se ridică problema dacă el se reduce numai la textul legal supus analizei sau acesta se extinde şi la găsirea voinţei reale a legiuitorului. ea are un rol intermediar care serveşte unui scop final căruia i se subordonează. Factorii care condiţionează rezultatele 118 . şi anume cea normativă (generală) şi juridică (cauzală). Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei reale a legiuitorului. cât şi a dreptului în general.interpretarea dispoziţiei se face pentru aprecierea conduitei avute de subiect faţă de normă. Interpretarea ca operaţiune nu este un scop în sine. precum şi de poziţia social-politică a autorului interpretării. proces care nu poate fi însă rupt de condiţiile concrete materiale şi spirituale ale societăţii în care norma prinde viaţă. Dimpotrivă. avânduse în vedere concomitent şi principiile întregului sistem de drept sau a ramurilor ori a instituţiilor juridice. Mai mult. prin filtrul căreia trece într-un anumit mod explicarea sensului reglementării şi implicit. întrucât ignoră faptul că pornindu-se de la textul legal şi în limitele acestuia trebuie să se determine voinţa reală a legiuitorului. dobândesc o autonomie totală faţă de voinţa legiuitorului de care s-au desprins. logico-raţională. concepţia deplinei libertăţi a interpretării culminează în epoca contemporană cu fundamentarea doctrinară voluntaristă a formării unui drept nou pe calea interpretării juridice. cât şi a celui nescris. .Teoria generală a statului şi dreptului noţiunea să desemneze atât interpretarea dreptului scris. iar absolutizarea lor dăunează procesului de aplicare corectă a legii. în vederea aplicării corecte a legii.

Dacă însă actul de interpretare are o forţă juridică superioară actului interpretat.  Interpretarea oficială sau obligatorie reprezintă forma de interpretare realizată de un organ sau autoritate de stat în limitele competenţei sale. ministerele. pregătirea profesională. Interpretarea obligatorie a legilor se realizează numai de către Parlament. Autorul interpretării este fie organul emitent al actului de interpretat. iar în plan mai larg. indiferent că acesta îşi interpretează propriile 119 . Toate celelalte organe ale statului. aceasta poate fi oficială sau neoficială. hotărâri. ca şi de forţa juridică cu care aceasta se poate impune subiectelor de drept. etc. totuşi. În cazul în care.Teoria generală a statului şi dreptului interpretării normelor juridice sunt reprezentaţi de calitatea interpretului. în ierarhia izvoarelor de drept (ca în cazul interpretării unei hotărâri de guvern printr-o lege). sunt susceptibile de a fi înţelese în mod diferit vor sesiza prin filiera ierarhică proprie organului competent a iniţia proiecte sau a adopta acte de interpretare (va fi sesizat Guvernul pentru iniţierea proiectelor de lege cu caracter interpretativ sau pentru adoptarea unei hotărâri cu asemenea trăsătură). Obiectul interpretării îl reprezintă norma sau normele în discuţie. Interpretarea generală sau normativă este utilizată atunci când o dispoziţie sau prevedere dintr-un act de reglementare apare neclară sau confuză. aceste organe constată că unele prevederi normative cuprinse în acte de reglementare cu forţă juridică superioară. Preşedintele. Ea se mai numeşte autentică sau legală deoarece provine de la un organ de stat care deţine o asemenea atribuţie care decurge explicit sau implicit din propria lege de organizare.) nu pot adopta decrete. decizii prin care să dea interpretare obligatorie legilor în vigoare. primării. iar actul de interpretat sau cel de interpretare urmează să facă corp comun cu valoare juridică egală cu actul interpretat. în principal. Ele emit acte normative în temeiul şi pentru aplicarea legii asigurând executarea unitară şi concretă a acesteia din urmă. fie un organ superior (ierarhic) acestuia. După subiectul sau autorul care înfăptuieşte interpretarea. Interpretarea oficială se clasifică în funcţie de întinderea efectelor sale în interpretare generală şi cauzală. alte organe centrale sau locale ale administraţiei de stat (prefecturi. atunci el îi conferă această poziţie celui din urmă. cultura juridică a membrilor colectivităţii are implicaţii profunde asupra activităţii juridice într-un stat de drept. Guvernul.3 Formele (felurile) interpretării Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acesteia. fiind utilizată în procesul edictării sau aplicării normei. Interpretarea oficială este generală atunci când se realizează prin acte normative ale puterii legislative sau executive. ordine sau instrucţiuni. determinate. cel puţin în privinţa textelor ce formează obiectul respectivei operaţiuni. 9. experienţa şi discernământul acestuia. inclusiv legea. de autorul care realizează operaţiunea respectivă. Procedura de elaborare şi adoptare a actului de interpretare este procedura specifică actelor juridice ale organului care face interpretarea.

ocazionată de soluţionarea în cadrul unui litigiu (proces) judiciar a cazurilor de încălcare a legii. însă prin prisma aplicării ei unui caz dat. Interpretarea neoficială este o formă a interpretării realizată în afara procesului de emitere şi aplicare a dreptului şi. precizăm că actul de interpretare are şi efect retroactiv întrucât intră în vigoare de la o dată anterioară adoptării lui care cuprinde. fie un decret prezidenţial cu caracter normativ. această calitate a doctrinei poate fi recunoscută. Astfel. Totodată. Spre deosebire însă de interpretarea generală. ca de pildă în Codul Civil elveţian (art. perioada de timp până la data intrării în vigoare a actului interpretat. de pildă. Caracteristicile interpretării cauzale sunt următoarele:    aplicabilitatea limitată numai la raportul juridic concret. deoarece frecvenţa ridicată a aceleiaşi probleme într-un număr ridicat de situaţii impune intervenţia interpretării normative. în sensul interpretării prin acte cu forţă juridică inferioară a unor reglementări superioare. are caracter facultativ sub aspectul efectelor sale. deoarece toate situaţiile care se vor naşte sau rezolva ulterior beneficiază de noua interpretare dată de actul în speţă. actul de interpretare produce efecte şi pentru viitor. Concluziile desprinse prin această interpretare se pot impune şi organelor în drept prin forţa argumentaţiei ştiinţifice. inclusiv cele aparţinând autorităţilor din subordine.Teoria generală a statului şi dreptului acte sau actele altor organe. În privinţa sancţiunii aplicabile în cazul efectuării interpretării de către un organ necompetent. O primă modalitate de interpretare de acest gen este cea doctrinară realizată în cadrul studiilor consacrate instituţiilor juridice. fără a se mai distinge un act de interpretare propriu-zis. doctrina juridică nu este izvor de drept. lipsa caracterului obligatoriu în raport cu alte organe şi pentru cazuri similare. executive şi judecătoreşti) care aplică regulile în cazuri individuale. În ceea ce priveşte efectele în timp ale interpretării. În mod cu totul excepţional. În majoritatea sistemelor contemporane de drept. Obiectul interpretării îl constituie tot norma de drept. De cele mai multe ori. fiind concretizată în actul individual de soluţionare a cazului dat. interpretarea cazuală serveşte procesului de realizare a dreptului. care are valoarea unei reguli stabile şi de sine stătătoare. care va fi astfel lipsit de orice valabilitate juridică. inclusiv pentru aceeaşi autoritate într-o situaţie identică. Un loc aparte în cazul acestei forme îl ocupă interpretarea judiciară sau jurisdicţională. ocazie cu care se emite o hotărâre cu putere (autoritate) de lucru judecat. aceasta va fi nulitatea de drept absolută a actului de interpretare. Parlamentul va recurge la procedura legislativă fie că interpretează o lege. în consecinţă. Subiectele acestei interpretări sunt organele statului (ale puterii legislative. obligativitatea ei numai în şi pentru cazul soluţionat. interpretarea cauzală constituie o premisă a interpretării generale. de regulă. Interpretarea cazuală este o formă a interpretării oficiale care se realizează în procesul de realizare sau de aplicare a normelor juridice la cazuri concrete. 1) care permite instanţelor de judecată ca în procesul aplicării dreptului şi în 120 .

Teoria generală a statului şi dreptului

lipsa unor prevederi legale necesare soluţionării unor cauze, precum şi în lipsa cutumei sau a practicii judiciare să utilizeze ca izvor de drept interpretarea doctrinară. În dezvoltarea istorică a dreptului, doctrina a jucat un rol important începând cu dreptul roman unde operele jurisconsulţilor erau considerate izvoare de drept. O a doua modalitate de interpretare neoficială a dreptului este cea oficioasă, fără efecte obligatorii, dar care rezultă din expunerile sau opiniile unor persoane oficiale exprimate cu ocazia participării la dezbaterea proiectelor de acte normative, din răspunsurile date pe probleme juridice la întrebările şi interpelările formulate în Parlament, cât şi din opiniile unor jurişti în problemele de drept ivite în cadrul proceselor judiciare la care participă. Toate aceste interpretări au o anumită valoare pentru organele de edictare şi aplicare a dreptului, întrucât ele explică anumite sensuri ale reglementării juridice în vigoare, finalităţile ei şi modul de aplicare a acesteia într-un caz dat, putând fi însuşite de către organele de stat fie pe cale normativă, fie prin acte individuale, dobândind astfel şi o recunoaştere juridică. O formă aparte a interpretării neoficiale (neobligatorii) este cea a interpretării comune a dreptului de către factori politici, cetăţeni, mijloace de presă, rezultat al modului de percepere a reglementării în vigoare şi mai ales corespunzător gradului de educaţie juridică şi de dezvoltare a conştiinţei juridice. 9.4 Metodele de interpretare a dreptului Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu ajutorul cărora subiectul care efectuează interpretarea caută să determine înţelesul şi sensul exact al textului actului normativ. În dreptul contemporan sunt utilizate mai multe metode de interpretare în care se includ cea gramaticală, sistematică, istorică, logică, literală şi reală extensivă şi restrictivă, nefiind exclusă posibilitatea ca prin utilizarea concomitentă a mai multor metode care nu se exclud reciproc să se ajungă la soluţia juridică adecvată cazului dat.

Interpretarea gramaticală constă din analiza gramaticală a textelor normative, prin
cercetarea înţelesului cuvintelor utilizate, cu ajutorul analizei morfologice şi sintactice. Astfel, când actul normativ stabileşte, de pildă, sancţiunea aplicată pentru o faptă ilicită utilizând formula „se pedepseşte cu închisoare şi confiscarea averii”, sancţiunile au caracter cumulativ (se aplică ambele), dar când se foloseşte formula „închisoare sau amendă” acest caracter este alternativ (se aplică numai una din sancţiunile prevăzute). Similar, art. 246 din C. pen., incriminând abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor prevede că „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”. Analiza gramaticală a textului arată care sunt modalităţile de

121

Teoria generală a statului şi dreptului

comitere a infracţiunii: una pasivă (cu intenţie nu îndeplineşte un act) sau una activă (cu intenţie îl îndeplineşte defectuos). Procedeele de interpretare gramaticală servesc şi clarificării terminologiei juridice utilizate distingându-se trei categorii de noţiuni. Astfel, o primă categorie de cuvinte sunt cele care au înţelesul obişnuit din limbajul comun, constituind fondul dominant al lexicului utilizat în formularea textelor legale, trăsătura specifică a dreptului modern fiind un limbaj accesibil (noţiunile de soţ, ascendent, descendent, copil minor, etc.). A doua categorie o reprezintă noţiunile care, deşi folosite cu un anumit sens în vorbirea curentă, au în limbajul juridic un înţeles aparte. De exemplu, noţiunea de teritoriu desemnează în vorbirea curentă o suprafaţă a uscatului de pe globul terestru, iar noţiunea juridică a teritoriului naţional mai cuprinde şi apele interioare, marea teritorială, precum şi solul, subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. A treia categorie o reprezintă noţiunile care au accepţiuni diferite chiar între ramurile de drept, cum ar fi noţiunea de “familie” care în ramura dreptului familiei desemnează soţii sau părinţii şi copiii lor minori, iar în legislaţia civilă în materie locativă mai cuprinde, pe lângă aceştia, şi totalitatea persoanelor care convieţuiesc împreună sau care se află în întreţinere sau îngrijire. 

Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului normei în funcţie de locul

pe care ea îl ocupă în ansamblul reglementărilor vizând aceeaşi materie, prin corelarea acesteia cu alte texte din acelaşi act normativ sau aceeaşi instituţie juridică ori ramură de drept. Această interpretare presupune determinarea următoarelor elemente: a) locul ocupat de normă în cadrul actului normativ (articol introductiv, definiţie, clasificare, sediul principal al materiei); b) felul normei în cadrul actului (generală, specială sau de excepţie); c) felul actului care cuprinde norma, adică o lege generală (dreptul comun, de pildă, un cod) sau o lege specială, având in vedere că specialul derogă de la general; d) locul ocupat de actul care conţine norma în sistemul izvoarelor dreptului (lege, decret, hotărâre guvernamentală, etc.). Normele din partea specială a codurilor se interpretează în strânsă legătură cu normele din partea generală a aceluiaşi act normativ, iar normele din ramurile de drept se interpretează în strânsă legătură cu normele constituţionale. Astfel, de exemplu, orice infracţiune prevăzută în Partea specială a Codului penal trebuie, pentru a antrena răspunderea juridică, să reunească cumulativ elementele esenţiale definite de art. 17 din Partea generală a codului. La fel, inviolabilităţile apărate penal se corelează cu prevederile constituţionale care le consacră. Utilitatea interpretării sistematice reiese pregnant în cazul normelor incomplete, respectiv a normelor de trimitere şi a celor în alb, în strânsă legătură cu normele de referinţă şi care dobândesc, astfel, conţinut deplin prin completarea realizată pe calea interpretării.

122

Teoria generală a statului şi dreptului

Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului normei juridice în funcţie de

cercetarea condiţiilor istorice concrete care au determinat adoptarea legii şi în strânsă legătură cu care se determină scopul urmărit de lege. În cadrul acestei metode de interpretare se vor avea în vedere şi noile condiţii istorice în care se aplică legea şi care pot diferi de cele iniţiale. Folosirea acestei metode nu presupune în mod necesar cunoştinţe istorice deosebite din partea organului de aplicare a dreptului, ci doar cunoştinţe de cultură generală şi profesională, corelate cu o bună cunoaştere a documentelor care au stat la baza elaborării actelor normative, a expunerilor de motive, a dezbaterilor parlamentare în jurul actului dat, etc. Ilustrativ pentru acest gen de interpretare este exemplificarea faptului că întrucât în noul context legislativ de după 1989 se întrebuinţează termenul de “public “ (de pildă, autoritatea publică, domeniul public, proprietatea publică etc.), iar nu cel de “obştesc”, noţiunea a fost înlocuită în textele legale cu cel dintâi termen. 

Interpretarea teleologică constă în lămurirea înţelesului normei prin determinarea

scopului urmărit de legiuitor, în acest sens fiind deosebit de utilă şi cunoaşterea cauzelor socialeconomice, extrajuridice care au impus un anumit mod de reglementare. Astfel, pentru a înţelege cum trebuie realizate drepturile părinteşti de către beneficiarul lor, se va avea în vedere prevederile art.1 din Codul familiei care stipulează că exercitarea lor se va face numai în interesul copiilor. 

Interpretarea literală şi interpretarea reală. În primul caz, este definitorie stabilirea

sensului regulii juridice aşa cum rezultă acesta din formularea textului de lege, fără nici o altă cercetare deosebită, întrucât există o concordanţă deplină între forma şi conţinutul exprimării juridice. În cel de al doilea caz, se încearcă descoperirea intenţiei veridice a legiuitorului aşa cum se desprinde din economia legii, trecând peste unele aparenţe de text. Astfel, de exemplu, art. 142 C. pen. conţine definiţia juridică a noţiunii de teritoriu, iar art. 143 din acelaşi act face precizarea că prin infracţiunea săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege şi infracţiunea comisă pe o navă sau aeronavă română. În ceea ce priveşte interpretarea reală a actelor juridice individuale, este de precizat faptul că art. 977 C. civ. prevede că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi. 

Interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă. În primul caz, normei juridice i

se stabileşte un conţinut mai larg decât cel rezultat din formularea legală. De regulă, se utilizează interpretarea extensivă în cazul unor texte legale care cuprind enumerări cu caracter exemplificativ. Interpretarea restrictivă, opusul celei dintâi, apare în situaţia în care normei i se atribuie un sens mai limitat decât părea că rezultă din textul legal. Astfel, de exemplu, infracţiunea de ultraj (art. 239 din Codul penal) se comite împotriva unui funcţionar cu atribuţii de autoritate de stat, dar numai dacă acesta se găseşte în exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul

123

Analogia juridică sau în drept cuprinde analogia legii şi analogia dreptului. În asemenea cazuri. Analogia în drept Metodele de interpretare enunţate nu epuizează procedeele de aplicare sau realizare a dreptului pentru situaţii în care există neclarităţi sau sensuri susceptibile de interpretări diferite datorate modului deficient de redactare a textelor legale. chiar dacă legea nu prevede reglementarea ei. în caz contrar. se pot manifesta chiar lacune legislative cauzate de nereglementarea unor situaţii ce se ivesc în practică şi care se cer a fi rezolvate. Astfel. deoarece. într-un fel sau altul. unde există un text de lege de bază care primeşte aplicabilitate prin extensiune şi pentru cazuri nereglementate. ceea ce 124 . întrucât aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Aplicarea dreptului prin analogie reprezintă expresia unei nevoi de tratament juridic egalitar sau egalitate juridică deoarece regula de drept vizând o anumită situaţie se extinde şi pentru alte situaţii nereglementate. În dreptul nostru nu există o consacrare legală a instituţiei analogiei. Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci când se constată lipsa normei juridice sau a textului normativ care să reglementeze cazul dat. civ. excepţiile şi prezumţiile legale. în cazul analogiei legii un asemenea text lipseşte cu desăvârşire.3). în temeiul căreia problemele ridicate în activitatea juridică a organelor specializate se rezolvă pe baza unor norme în vigoare. el nu va dispune de protecţia juridică penală. nu pot exista fapte care să fie considerate infracţiuni. O categorie intermediară o reprezintă regulile juridice de strictă interpretare. se ajunge la presupunerea că ceea ce legea a stabilit pentru anumite cazuri trebuie aplicat şi pentru alte situaţii similare din raţiuni identice (argumentul “a pari”). prin utilizarea unei norme care vizează un caz asemănător (analog) şi care se poate regăsi în actul normativ reprezentând sediul materiei sau instituţiei principale ori în alt act de reglementare. Într-adevăr. deoarece utilizarea lor se face avându-se în vedere numai textele legale existente. Analogia legii nu se realizează identic în toate ramurile dreptului. în materia infracţiunilor. dar oricum vizând situaţii ce cad. uneori dincolo de deficienţele tehnicii juridice. dar asemănătoare. 3 C. dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor lor esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării.Teoria generală a statului şi dreptului funcţiunii. În scopul asigurării soluţionării unor situaţii nereglementate care reclamă însă aplicarea dreptului s-a creat instituţia analogiei. în cadrul cărora intră. dar din prevederile art. care nu pot primi nici sensuri extinse şi nici restrânse. Ea este consacrată de Codul civil (art. de regulă. se desprinde obligaţia judecătorului de a soluţiona orice cauză dedusă spre soluţionare. unde situaţiile practice au infinite posibilităţi de manifestare. enumerările limitative. Spre deosebire de interpretarea extensivă. metodele de interpretare se dovedesc insuficiente pentru rezolvarea situaţiilor respective. fie ele şi deficitare în redactare ori restrictive în conţinutul lor. dacă respectivul lucrător este în afara atribuţiilor legale sau şi le-a depăşit. dar a fost interzisă în dreptul penal. sub incidenţa lor.

prin utilizarea ei să nu se ajungă. iar soluţionarea se face în temeiul principiilor generale ale dreptului. norma creată prin deducţie în reprezentarea celui care a aplicat-o nu devine prin actul de soluţionare izvor de drept. Interpretarea ca operaţiune nu este un scop în sine. Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acesteia determinate. ea nefiind obligatoriu de urmat în viitor pentru cauze similare deduse soluţionării. 4. un punct de sprijin în soluţionarea unei cauze şi motivarea dată îl pot constitui prevederile de ordin constituţional. În aplicarea analogiei legii şi mai ales a analogiei dreptului trebuie să se manifeste o prudenţă deosebită. ea are un rol intermediar ce serveşte unui scop final căruia i se subordonează. condiţiile în care a fost elaborată norma. Analogia dreptului reprezintă procedeul de rezolvare a unei situaţii nereglementate juridic în lipsa oricărui text legal. la depăşirea competenţelor legale ale autorităţilor de stat şi la arbitrar. efectuată după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului. care prin conţinut. în vederea aplicării corecte a legii. Astfel. logico-raţională.Teoria generală a statului şi dreptului ar antrena răspunderea penală. precum şi discriminarea. regulilor de convieţuire socială. În acest fel. de exemplu. consacră inechitatea şi inegalitatea. iar soluţia dată are putere juridică numai în cazul dat şi doar faţă de părţile implicate. Interpretarea oficială se clasifică în funcţie de întinderea efectelor sale în interpretare generală şi cauzală. precum şi raporturi derivând din ele. în principal. După subiectul sau autorul care o înfăptuieşte interpretarea. Normele juridice sunt reguli cu caracter general care urmează a fi aplicate unor cazuri concrete din viaţa practică. Sub acest aspect. chiar şi pentru acelaşi organ. la încălcarea legii. noţiunile întrebuinţate de legiuitor. 125 . 3. Rezumat 1. forma de exprimare. întrucât lezează demnitatea umană. ale ramurii de drept sau ale instituţiei juridice respective. etc. aceasta poate fi oficială sau neoficială. Utilizarea analogiei are un caracter excepţional. acte sau fapte. Interpretarea dreptului se defineşte ca operaţiunea intelectuală. ca şi de forţa juridică cu care aceasta se poate impune subiectelor de drept. modul de redactare a regulii juridice. constând în lămurirea conţinutului normelor juridice în scopul realizării sau aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile actelor normative. în sensul ca. fiind produsul exclusiv al conştiinţei juridice a organului de aplicare a dreptului. de exemplu. În procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat se pot ridica multiple probleme care se cer a fi clarificate şi care ţin de mai multe aspecte cum ar fi. în mod voit sau nu. obiect şi scop sunt contrare ordinii de drept şi celei publice. fundamentat pe principiile generale ale dreptului în vigoare. respectiv realizarea întocmai a dreptului. de autorul care realizează operaţiunea respectivă. întrucât în această ramură a dreptului operează principiul legalităţii incriminării. în nici o ramură de drept nu vor putea fi recunoscute ca valabile prin efectele lor juridice. Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei reale a legiuitorului. 2.

sistematică. Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu ajutorul cărora subiectul care efectuează interpretarea caută să determine înţelesul şi sensul exact al textului actului normativ. În ce constă analogia în interpretarea şi aplicarea dreptului? 126 . Analogia juridică sau în drept cuprinde analogia legii şi analogia dreptului.Teoria generală a statului şi dreptului 5. logică. 2. în temeiul căreia problemele ridicate în activitatea juridică a organelor specializate se rezolvă pe baza unor norme în vigoare. literală şi reală extensivă şi restrictivă. Teste de autoevaluare 1. Caracterizaţi interpretarea oficială (obligatorie) a normelor juridice. Care sunt formele interpretării neoficiale a dreptului? 4. În dreptul contemporan sunt utilizate mai multe metode de interpretare în care se includ cea gramaticală. 5. În scopul asigurării soluţionării unor situaţii nereglementate care reclamă însă aplicarea dreptului s-a creat instituţia analogiei. Precizaţi în ce constă necesitatea interpretării dreptului. dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor lor esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării. nefiind exclusă posibilitatea ca prin utilizarea concomitentă a mai multor metode care nu se exclud reciproc să se ajungă la soluţia juridică adecvată cazului dat. 6. Enumeraţi metodele de interpretare a dreptului şi prezentaţi interpretarea gramaticală. 3. istorică.

soluţionare. respectarea dreptului. executare. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat. să evidenţieze importanţa realizării prescripţiilor normative. încadrarea in drept. stabilirea stării de fapt. Termeni cheie: realizarea dreptului. să explice modalităţile concrete de realizare a dreptului să analizeze conţinutul etapelor aplicării dreptului să evidenţieze importanţa fiecărei etape de aplicare a dreptului. aplicarea dreptului. să formuleze opinii privitoare la necesitatea realizării dreptului în societate. precum şi a formelor concrete de realizare a prescripţiilor acestuia. Obiective operaţionale:        să definească conceptul de realizare a dreptului.  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:60’ 127 ..2 Fazele aplicării dreptului Obiectiv fundamental:  cunoaşterea conceptului de realizare a dreptului. act de aplicare.1 Conceptul şi formele de realizare a dreptului 10.Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 10 REALIZAREA DREPTULUI Structura unităţii: 10.

Aplicarea dreptului se realizează de regulă. în cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului. răspunderea şi sancţiunea juridică intervin atunci când se adoptă o atitudine pasivă. de cele mai multe ori. abstractă şi nediferenţiată care incumbă tuturor de a nu încălca norma printr-o conduită activă sau onerativă. dar de această dată în cadrul unei conduite active. Îndeplinirea sau executarea prevederilor normative operează în cazul normelor onerative şi a celor permisive.1 Conceptul şi formele de realizare a dreptului Pe parcursul existenţei sale dreptul străbate două etape importante constând din adoptarea sau emiterea actului de reglementare conţinând norma şi realizarea prevederilor normative. întrucât subiectele de drept trebuie să aibă o atitudine activă. precum şi aplicarea dispoziţiilor legale de către organele abilitate. Spre deosebire însă comparativ cu situaţia normelor prohibitive. întrucât nu apar. normele de asigurare a bunurilor prin efectul legii (respectiv contractul RCA) etc. etc. Realizarea dreptului se poate defini ca reprezentând acea etapă a existenţei sale care constă în respectarea prevederilor legale ori îndeplinirea sau executarea lor de către subiectele de drept. de a da sau a face ceva. Aplicarea normelor juridice reprezintă o activitate specifică organelor de stat competente care intervin în cazul încălcării prevederilor legale ori neîndeplinirii unor obligaţii ce revin din actele juridice individuale care stau la baza raporturilor concrete în care se găsesc subiectele de drept.Teoria generală a statului şi dreptului 10. Prin respectarea interdicţiei nu se naşte un raport juridic. consecinţă a încălcării legii ori a actului individual bazat pe aceasta. Respectarea dreptului se referă. Aceasta reprezintă cea mai simplă situaţie şi se regăseşte în cele mai multe cazuri în privinţa normelor penale. la normele juridice prohibitive. nu se modifică drepturi şi obligaţii. disciplinare. atingându-şi scopul. de abstenţiune în îndeplinirea obligaţilor care îi revin subiectului de drept sau în cazul îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririi care îi incumbă acestuia. dar nici nu se desfiinţează o relaţie juridică. fie că această reacţie decurge direct din lege. şi anume: respectarea dreptului de către subiectele vizate. şi în cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului este necesară aceeaşi atitudine de respectare a legii. În această categorie intră normele financiare de stabilire a impozitului (respectiv dispoziţia de stabilire a impozitului). în sens restrâns. executarea prevederilor legale şi aplicarea acestora. determinată de o regulă onerativă sau permisivă. se întemeiază pe un act de juridic individual bazat pe lege. de abstenţiune sau inacţiune (a nu face ceva) şi reprezintă o primă modalitate nejuridică prin care dreptul îşi dovedeşte eficienţa socială. care obligă la o conduită pasivă. operând doar îndatorirea generică. în cadrul raportului juridic de 128 . La fel ca în prima situaţie enunţată. fie dintr-un raport juridic concret în care se găsesc părţile şi care. legea sancţionând nerealizarea întocmai a conduitei active care decurge din prescripţiile legale sau din actul juridic individual. de acţiune. Realizarea dreptului poate îmbrăca mai multe forme. contravenţionale.

a neîndeplinirii ori a îndeplinirii necorespunzătoare a prevederilor sale. Putem determina următoarele faze de aplicare a dreptului. încadrarea acesteia în drept şi elaborarea soluţiei. întrucât ele sunt învestite cu atribuţii legale de realizare a prescripţiilor normative ori de câte ori au fost încălcate sau nerespectate. ci ea se diferenţiază de la caz la caz. valabilitatea lui încetând în urma realizării prevederilor sale. civilă. precum şi a modalităţilor de intervenţie a statului deosebit de variate în restabilirea legalităţii. de organul chemat să restabilească legea (instanţa de judecată. indiferent că s-a încălcat o normă sau/şi un act individual. având obligaţia de a restabili legalitatea afectată. hotărârea judecătorească privind plata pensiei de întreţinere pe seama copilului minor) sau pe care acesta le-a încheiat (de exemplu. ca regulă.Teoria generală a statului şi dreptului răspundere. Ca noţiune. aplicarea dreptului constituie forma juridică de realizare a acestuia prin intervenţia organului de stat competent în calitatea sa de titular al puterii publice cu atribuţii speciale îndeplinirea unor cerinţe şi prezintă mai multe caracteristici. a contractelor de împrumut bancar. şi anume: stabilirea stării de fapt.) ori a unei obligaţii decurgând din actele juridice individuale emise pe seama subiectului de drept (de pildă. fiind consecinţa nerespectării sau încălcării dreptului. administrativă. în funcţie de natura normei încălcate (penală. etc. de competenţa acestuia în situaţia respectivă şi de procedura utilizată (penală. deşi succesiunea şi conţinutul lor pot să nu fie identice. neîndeplinirea unor obligaţii contractuale). etc. Aplicarea dreptului se face întotdeauna printr-un act juridic individual. Actul de aplicare a dreptului îşi epuizează conţinutul prin executarea sa. organ administrativ.aşa cum este cazul de cele mai multe ori -. etc. cum ar fi cele decurgând din titluri executorii de genul actelor de stabilire a impozitului pe venituri. executarea necorespunzătoare a obligaţiei legale de întreţinere.). administrativă.2 Fazele aplicării dreptului Datorită diversităţii normelor juridice care pot fi încălcate. neplata impozitului. datorită neexecutării benevole a unor obligaţii legal stabilite. 129 . Aplicarea dreptului se face numai de către autorităţile sau organele special abilitate. fie că ea intervine în cadrul răspunderii juridice . permisiv sau prohibitiv al conduitei prescrise de aceasta. fie că intervine în afara acestei răspunderi (de pildă. modificării sau desfiinţării unor raporturi juridice.). aplicarea dreptului intervine în caz de încălcare a normei indiferent de caracterul onerativ. nu există o procedură unică de aplicare a dreptului. Aplicarea dreptului presupune utilizarea constrângerii de stat. 10. civilă. cu respectarea unei anumite proceduri. Ca urmare.). în mod excepţional şi de alte structuri. financiar.). act care constituie temeiul declanşării şi realizării activităţii autorităţii publice în cazul dat şi care reprezintă temeiul apariţiei. etc. Aplicarea dreptului de către organele competente intervine în cazul încălcării unei îndatoriri sau cerinţe decurgând din lege (vătămarea unei persoane. etc. a altor titluri ca valoare autentică.

a faptelor şi împrejurărilor în care acestea s-au produs. în faza cercetării judecătoreşti. În această fază. organul de cercetare penală va stabili existenţa sau nu a faptelor presupuse a fi săvârşite de învinuit. În primul rând. după caz. dată. emiterea actului juridic.număr. Aşa. ştampilarea. iar instanţa de judecată. O importanţă deosebită pentru stabilirea adevărului obiectiv o au probele bazate pe documente. uneori chiar rezolvarea unui conflict de norme în timp şi spaţiu. se suprapune cu redactarea înscrisului constatator în forma cerută de lege (indicarea temeiului legal. etc. inclusiv aducerea lui la cunoştinţa celui interesat. În al treilea rând. fixarea termenului în care trebuie realizată operaţiunea etc. ceea ce necesită cunoştinţe de specialitate. subiectul de drept. semnarea. are loc individualizarea dispoziţiilor legale în care se încadrează pe deplin cazul dat. iar fapta este premisa minoră şi în care concluzia sau judecata se materializează în actul sau hotărârea emisă. Elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare constituie faza finală a procesului de aplicare a dreptului şi implică mai multe aspecte. având ca rezultat final erorile judiciare dăunătoare aplicării legii şi încrederii în activitatea săvârşită de organelor judiciare. probele sau urmele materiale. Aplicarea dreptului nu se poate reduce la un simplu proces formal (la un silogism sau raţionament judiciar) în care norma juridică este premisa majoră. determinarea intenţiei inculpatului în momentul săvârşirii faptei. aplicabilitatea în timp. respectiv faptele acceptate ca adevăr şi realitatea concretă reprezintă adevărul obiectiv. ci şi autenticitatea textelor legale (publicarea lor oficială). care conduce la încorsetarea realităţii în condiţiile de formă cerute de lege. sancţionând. va dispune administrarea probelor. 130 . relatările martorilor.). neglijându-le pe celelalte şi constituind aşa-numitul adevăr “formal” sau „judiciar”. inclusiv a celor speciale şi de excepţie. de regulă. material. simpla lipsă în gestiune nu este echivalentă cu o sustragere de bunuri sau valori (furt. are loc executarea sau punerea în executare a actului juridic de către cel indicat şi aducerea la îndeplinire a formalităţilor. s-ar ajunge la adevărul formal. delapidare. antet). etc. ci şi a spiritului legii . Această operaţiune presupune alegerea sau selecţionarea normelor juridice adecvate. atâta timp cât ea este doar scriptică şi nu reală. În al doilea rând. întrucât se va verifica nu numai legislaţia aplicabilă în materie. bunurile nefiind însuşite de gestionar sau de altă persoană. În această fază un rol deosebit îl are interpretarea normei juridice care presupune un proces de ordin intelectual urmărind stabilirea cu precizie nu numai a literei. Stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă în identificarea normei juridice în care se regăseşte (cel mai bine) prin componentele sale fapta cercetată şi ale cărei elemente se aplică pe deplin stării de fapt respective. expertizele. etc. prin excluderea raţionamentelor neformale şi a complexităţii cazului dat. valabilitatea acestora (existenţa normei în vigoare şi neabrogarea ei).Teoria generală a statului şi dreptului Stabilirea stării de fapt constă în cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete deduse spre rezolvare. de pildă. de pildă. Într-o asemenea situaţie. alte elemente de identificare . În această fază există pericolul ca organul de stat competent să nu reţină decât acele aspecte ale realităţii care se încadrează cel mai bine în norma juridică. Concordanţa dintre constatarea făcută de organul de stat. circumstanţele în care s-a comis fapta.

4. etc. Teste de autoevaluare 1. reprezintă o primă modalitate nejuridică prin care dreptul îşi dovedeşte eficienţa socială atingându-şi scopul. Care sunt şi în ce constau fazele aplicării dreptului? 131 . etc. Îndeplinirea sau executarea prevederilor normative presupune existenţa unor norme juridice. Respectarea dreptului. de pildă. Caracterizaţi realizarea dreptului prin aplicarea sa de către organele competente. 2. precum şi aplicarea dispoziţiilor legale de către organele de stat ca o consecinţă a încălcării legii ori a actului individual bazat pe ea. a faptelor şi împrejurărilor produse). de regulă. de procedura utilizată în soluţionarea cauzei. de a nu face ceva. Definiţi realizarea dreptului şi caracterizaţi principalele forme ale acesteia. adică a regulilor care obligă la o conduită pasivă. Rezumat 1. Realizarea dreptului poate îmbrăca mai multe forme.Teoria generală a statului şi dreptului Actele de aplicare poartă în drept denumiri diverse. executarea şi aplicarea. 3. Fazele aplicării dreptului constau în stabilirea stării de fapt (cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete deduse spre rezolvare. Ca noţiune. Astfel. organele de executare silită aplică sechestrul asupra bunurilor debitorului. 3. aplicarea dreptului constituie forma juridică de realizare a acestuia prin intervenţia organului de stat competent în calitatea sa de titular al puterii publice cu atribuţii speciale îndeplinirea unor cerinţe şi prezintă mai multe caracteristici. cu drepturi ce se exercită şi obligaţii ce se îndeplinesc conform legii sau actului individual. de abstenţiune sau inacţiune. stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă în identificarea normei juridice în care se regăseşte cel mai bine prin componentele sale fapta cercetată şi ale cărei elemente se aplică pe deplin stării de fapt respective. Aplicarea normelor juridice reprezintă o activitate specifică organelor de stat competente care. Realizarea dreptului se poate defini ca reprezentând acea etapă a existenţei sale care constă în respectarea prevederilor normative ori îndeplinirea sau executarea lor de către subiectele de drept. 2. organele administrative de sancţionare contravenţională întocmesc procese-verbale de constatare şi sancţionare. elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare. a normelor juridice prohibitive. intervin în cazul încălcării decurgând lege ori a neîndeplinirii unor obligaţii ce revin din actele juridice individuale ce stau la baza raporturilor concrete în care se găsesc subiectele de drept. în sens restrâns. instanţele judecătoreşti emit hotărâri judecătoreşti. 5. determinate de organul de la care emană. şi anume respectarea de către subiectele vizate. de obiectul lor.

Termeni cheie: responsabilitate socială.  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:170’ 132 .Teoria generală a statului şi dreptului UNITATEA DE STUDIU 11 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ Structura unităţii: 11. răspundere juridică. să precizeze raporturile dintre răspunderea juridică şi responsabilitatea socială. vinovăţie. răspundere civilă. să explice principiile răspunderii juridice şi importanţa acestora. răspundere penală.1 Noţiunea răspunderii juridice 11. prejudiciu. să reliefeze raporturile dintre răspundere şi sancţiune.2 Principiile răspunderii juridice 11. să precizeze care sunt condiţiile atragerii răspunderii juridice. legătură de cauzalitate. conduită ilicită. sancţiune.3 Condiţiile răspunderii juridice 11.4 Formele răspunderii juridice Obiectiv fundamental:  dobândirea cunoştinţelor specifice conceptului de răspundere juridică şi a condiţiilor de atragere a diferitelor forme de răspundere. să analizeze formele răspunderii juridice. Obiective operaţionale:        să definească conceptul de răspundere juridică. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

potrivit cu fapta săvârşită şi cu natura normei încălcate. Esenţial pentru aceste norme este că ele prevăd o anumită conduită pe care subiectele relaţiilor sociale trebuie să o respecte în raporturile dintre ele. concomitent. uneori în mod repetat. Cu toate acestea. tot atâtea garanţii menite a exclude arbitrarul în aplicarea legii deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări. subiectele de drept să încalce legea. religioasă. a cărui specific constă în faptul că ea derivă din încălcarea unei reguli de drept. constituind privaţiuni de ordin material sau moral care pot duce la pierderea temporară a exerciţiului unor drepturi. a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii acestuia. Încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc. juridică. statul având datoria de a lua un complex de măsuri pentru a preveni încălcările. Încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare antrenează răspunderea socială a subiectului încălcării în diferite forme. Pe de altă parte.Teoria generală a statului şi dreptului 11. Aceste atribuţii legale reprezintă. precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea condiţiei din dispoziţia lor. în anumite situaţii. dar. a normelor încălcate intervine o formă corespondentă de răspundere socială.1 Noţiunea răspunderii juridice Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în baza unor norme sau reguli sociale necesare bunului mers al activităţilor umane în toate domeniile. Obligativitatea suportării unei constrângeri de stat. morală. etc. între interesele sociale generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale există. Această stare se explică prin faptul că în imensa majoritate a cazurilor. în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite. are ca unic temei abaterea de la norma juridică. În funcţie de natura politică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din aceasta se urmăreşte restabilirea ordinii de drept încălcate. de regulă o stare de concordanţă propice promovării legalităţii şi ordinii de drept. unele chiar deosebit de grave prin natura şi amploarea lor. atunci când asemenea fapte antisociale totuşi s-au produs. determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei. Răspunderea juridică este considerată cea mai importantă formă şi o parte integrantă a răspunderii sociale. răspunderea juridică. după o anumită procedură. 133 . răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale special învestite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii. însoţită de sancţiuni specifice. sunt situaţii de excepţie în procesul realizării dreptului întrucât respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea benevolă a prevederilor legale reprezintă modalităţile cele mai uzuale de realizare a dreptului întâlnite în viaţa curentă. pentru unii. mai ales. nu se exclude posibilitatea ca. Într-adevăr. respectarea dreptului în situaţiile juridice în care se află este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării legii. obligându-l pe acesta să suporte consecinţele faptei sale. aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional doar în cazul abaterilor. nu se poate nega nici faptul că.

tragerea la răspundere juridică. a unor abateri similare sau diferite. conform unei anumite proceduri desfăşurată de organe special învestite în acest sens. Fără vinovăţie nu există răspundere juridică. Dacă ar fi să ne limităm doar la răspunderea penală. chiar dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii de bază. cât şi cu principiile de ramură. formală. conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci când şi-a dat seama sau trebuia să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile ei social-juridice periculoase. adică al consacrării numai prin lege a faptelor infracţionale şi în cel al legalităţii pedepsei. însă putem identifica un set comun de reguli aplicabile acestei diversităţi. inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate. fiind sancţionat pentru comportamentul său antisocial.  Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are la bază concepţia juridică a răspunderii subiective. ceea ce obligă organele de stat la dovedirea ei. aflate în strânsă legătură atât cu principiile fundamentale ale dreptului. să nu înjosească persoana celui vinovat şi nici să-l expună la suferinţe inutile. această regulă îşi găseşte expresia în principiul legalităţii incriminării. Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat.Teoria generală a statului şi dreptului Determinantă pentru atragerea răspunderii juridice este încălcarea unei norme juridice (fapta sau conduita ilicită). Numai normele juridice au calitatea de a declanşa. ca de pildă în dreptul penal unde operează prezumţia nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului.  Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate opera decât în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege. ca principii ale răspunderii juridice. dezvoltarea astfel a conştiinţei juridice şi reeducarea celui vinovat. sancţiunea aplicată trebuie să fie o reacţie proporţională cu gravitatea faptei comise. fiind cu totul 134 . adică să reprezinte un fapt material-juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare socială protejată de lege. În orice caz. adică a aplicării numai a sancţiunii cuprinse în normele juridice.2 Principiile răspunderii juridice Răspunderea juridică cunoaşte mai multe forme. în momentul încălcării lor. Fapta ilicită reprezintă o manifestare aflată în contradicţie cu legea şi care este sancţionată ca atare. de către acelaşi subiect sau de către alţii. încălcarea trebuind să fie reală şi nu aparentă. 11. în forma şi limitele stabilite de aceasta. a formelor sau felurilor în care ea intervine şi a principiilor care stau la baza aplicării şi limitelor sale. Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor care se cer întrunite. Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept se urmăreşte atât înlăturarea încălcării şi sancţionarea celui vinovat. cât şi prevenirea săvârşirii în viitor. iar aceasta trebuie de cele mai multe ori dovedită.

dar şi în această ipoteză prezumţia poate fi combătută. în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi constrângerea exercitată au un rol reeducativ şi de reintegrare socială. În cazul răspunderii reparatorii există. uneori. cu caracter limitat. conform căruia răspunderea juridică revine numai celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite.Teoria generală a statului şi dreptului excepţională şi limitată prezumţia de vinovăţie (de pildă. cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte acte sau fapte de acelaşi gen. în conformitate cu care se impune corelarea răspunderii. În acest mod se asigură maximizarea rezonanţei sociale a sancţiunii.  Principiul prevenţiei prin răspundere.  Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere presupune că momentul aplicării sancţiunii. datorită pericolului social al conduitei care determină atitudinea represivă a societăţii. Ele constau în conduita sau fapta 135 .3 Condiţiile răspunderii juridice Condiţiile răspunderii juridice desemnează acel cumul de factori esenţiali care se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei ilicite. ca şi de persoana făptuitorului etc. 11. regulă cu caracter absolut în cazul formelor sancţionatorii represive. de exemplu. Excepţie fac cazurile de cumul de răspundere sau sancţiuni cumulative care derivă din încălcarea unor norme de natură diferită sau scopurile diferite ale răspunderii.  Principiul răspunderii personale. În acest sens spunem că prin răspunderea declanşată există o prevenţie specială şi una generală.  Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvârşită. eliminând starea de insecuritate din raporturile sociale şi neîncrederea în drept. răspunderea solidară ori împreună cu alţii). a întinderii pagubei sau a formei de vinovăţie cu care fapta a fost săvârşită cu sancţiunea aplicată.). conform căruia sancţiunea are rolul de a preveni atât pe cel vinovat. fiind necesar să se evite provocarea de suferinţe inutile celui sancţionat sau înjosirea demnităţii şi personalităţii sale. printr-o corectă şi concretă individualizare sau proporţionalizare a acesteia (în cazul sancţiunii sau pedepsei penale.  Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură formă de răspundere. cât şi a autorului acesteia în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. sporind concomitent efectul preventiv al aplicării acestuia. înlăturată). reprezentând reacţia socială. fără amânări sau tergiversări care nu folosesc soluţionării cauzei. dar posibil de înlăturat (răspunderea părinţilor pentru copiii minori. de circumstanţele atenuante sau agravante. în cazul părinţilor pentru faptele copiilor minori. trebuie să fie situat în timp cât mai aproape de cel al comiterii faptei. se ţine seama de toate împrejurările legate de comiterea faptei. în condiţiile legii. şi răspunderea pentru fapta altuia. a gradului de pericol social al faptei.  Principiul umanismului răspunderii. putând fi aplicată o singură sancţiune şi nu mai multe (“non bis in idem”) având aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată.

Teoria generală a statului şi dreptului ilicită. iar în funcţie de acestea va stabili sau nu existenţa răspunderii juridice. etc. Sensul cel mai larg al noţiunii de conduită este acela de atitudine rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivă care încalcă normele de drept. obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise. indiferent de natura ei şi de mijloacele de realizare). a dreptului obiectiv. 136 . Doar această ultimă condiţie este negativă. În cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduită posibilă de urmat în diferite situaţii care este lăsată la aprecierea subiectelor de drept. neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale). sustragerea de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu. însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi implicit sancţionează orice faptă sau acţiune care le încalcă (de pildă. iar organul de aplicare a dreptului nu are calitatea de a determina aceste valori şi importanţa lor.). etc. subînţelegându-se că orice acţiune contrară sau abstenţiune este interzisă (de exemplu. precum şi lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică. încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii. neexecutarea obligaţiei legale de întreţinere faţă de persoana stabilită prin hotărâre judecătorească. Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ. neachitarea datoriei la termenul scadent.). Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine manifestată contrar regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă. existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia. încălcarea normelor juridice. Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile. perturbând astfel desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. cum ar fi livrarea unor produse calitativ necorespunzătoare şi în sortimente reduse faţă de prevederile contractului încheiat. precum şi împrejurările în care s-a produs. rezultatul vătămător (prejudiciul produs). a celui de creanţă. adică nerealizarea sau neîndeplinirea obligaţiei rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual (de pildă. Fapta (conduita) ilicită Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte care constă într-o conduită neconformă cu legea (ilicită) a subiectului de drept. celelalte fiind pozitive şi trebuind să existe în mod cumulativ. o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă persoanei obligate să o săvârşească. Uneori. deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică. legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul negativ (vătămător). Uneori. Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. se interzice omorul şi implicit orice acţiune contrară vieţii umane. cât şi cele ale inacţiunii. a dreptului de proprietate. Valoarea consacrată şi apărată prin normă este stabilită de legiuitor. Conduita ilicită constă în acest caz în lipsa acţiunii la care subiectul era obligat prin norma onerativă. este dublată şi de încălcarea unor drepturi subiective consacrate prin acte juridice individuale (de pildă. ci numai de a stabili existenţa sau inexistenţa faptului vătămător şi a rezultatului acestuia.

În dreptul penal sunt considerate infracţiuni de rezultat doar faptele ilicite cu consecinţe materiale (omorul. contravenţii. Legătura dintre cauză şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate. mai ales în cazul faptelor materiale (licite. în unele situaţii amploarea rezultatului este determinantă în circumscrierea gravităţii faptei şi a întinderii răspunderii (infracţiunile contra vieţii. are o importanţă deosebită. constituind elementul doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el este cunoscut primul. neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.Teoria generală a statului şi dreptului În funcţie de natura juridică a faptei comise. şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice. întrucât izvorul său rezidă în cauză. furtul. prejudiciul poate fi material. independentă şi obiectivă. Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv întrucât aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte. fapte ilicite sau delicte civile. degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare pecuniară sau nematerial (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane. la rândul ei. dar mai ales ilicite). delapidarea şi tâlhăria). În cadrul cercetării este necesară separarea fenomenului cauza de restul fenomenelor în scopul determinării exacte a efectelor şi a stabilirii raportului de cauzalitate. furtul) şi infracţiuni de pericol cele lipsite de asemenea consecinţe (insulta. chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate. secundar şi derivat. Mai mult. În raport cu efectul. De aceea. Rezultatul vătămător. iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. abateri disciplinare. existând şi categoria infracţiunilor de punere în primejdie (de pildă. cauza este primordială. 137 . tâlhăria. În funcţie de felul şi natura faptei produse. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen reprezintă cauza. conducerea în stare de ebrietate sau cu alcoolemie peste limita legală). de natura normei şi a raportului juridic general. determinată. Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legale astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. în funcţie de natura patrimonială sau personal nepatrimonială a raportului juridic şi faptele civile ilicite care le generează. în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei. organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate. adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs. reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice. modifică sau desfiinţează au o natură identică. în timp ce efectul este dependent. Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător În toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte. etc.) În dreptul civil. calomnia). iar apoi pornindu-se de la el se ajunge la stabilirea producerii faptei. formele sau felurile conduitei ilicite se concretizează în infracţiuni. Rezultatul faptei ilicite Rezultatul faptei ilicite sau prejudiciul îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea acesteia sau din conduita manifestată. pe lângă săvârşirea acţiunii sau infracţiunii.

dar care nu generează sau nu determină acest efect şi care rămâne produsul cauzei. cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară. atunci când între cauză şi efect relaţia de determinare este directă. Astfel pot fi identificate şi condiţii fără un rol determinant în producerea efectului. răspunderea juridică intervine numai dacă între fapta săvârşită şi rezultat există un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine. Astfel. iar nu consecinţa unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente. Rezultatele produse în afara activităţii umane şi independent de voinţa omului se situează în afara cauzalităţii juridice. şi în consecinţă. 138 . răspunderea juridică intervenind în prima ipoteză deoarece numai conduita umană . uneori pentru producerea efectelor cauza trebuie să fie însoţită şi de existenţa unor condiţii sau împrejurări care uşurează sau înlesnesc producerea efectelor. răspunderea juridică putând interveni chiar dacă rezultatul vătămător nu s-a produs. Astfel. În consecinţă. Într-adevăr. dar s-a creat posibilitatea producerii lui şi deci pericolul social al faptelor s-a manifestat. lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic. practica judiciară a stabilit că împrejurarea care a determinat în mod necesar moartea victimei au fost loviturile aplicate acesteia. La rândul lor. influenţând favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. în ultimă instanţă. Complexitatea de cauze şi de condiţii care pot să contribuie la producerea şi desăvârşirea unuia sau a unor efecte se supune unor izolări artificiale spre a fi analizate în vederea dezvoltării raporturilor sau legăturilor cauzale care sunt necesare în mod obiectiv pentru atragerea răspunderii. Alteori cauzalitatea este complexă atunci când raportul se prezintă ca un lanţ cauzal în care în mod succesiv efectele devin multiple cauze determinate şi condiţii favorizatoare. blocarea consecinţelor fiind determinată de condiţii exterioare voinţei autorului faptei (de pildă. nemijlocită. existând în acest sens raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare.Teoria generală a statului şi dreptului În ştiinţa dreptului. nu antrenează răspunderea juridică. conştientă a omului. o stare de nesiguranţă socială creată prin încălcarea legii.poate antrena suportarea consecinţelor legale decurgând din încălcarea legii. Condiţiile sunt un complex de împrejurări fără de care efectul nu poate să apară. fără alte determinări sau interpuneri. Alteori raportul juridic cauzal nu trebuie să producă neapărat efectul în deplinătatea consecinţelor sale. condiţiile influenţează favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei.expresia atitudinii conştiente . Uneori cauzalitatea este simplă. iar nu îngrijirea medicală necorespunzătoare. nefiind imputabile nici obiectiv şi nici subiectiv. Acţiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci când raportul dintre aceasta şi efectul produs constituie expresia unei necesităţi. deci. o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare produsă prin atingerea. a stării de ebrietate a conducătorului auto şi a unor condiţii meteorologice nefavorabile circulaţiei rutiere. conducerea unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permisul corespunzător care să-i ateste cunoştinţele necesare în materie poate genera un accident de circulaţie mai ales în condiţiile unei stări tehnice defectuoase a maşinii.

în dreptul muncii. Capacitatea de a răspunde exprimă atitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea. răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori sau răspunderea pentru diferite forme de participare la săvârşirea faptei ilicite penale (complice. instigator.). Astfel. iar în mod aparte şi în cazul capacităţii limitate. 1 Cod Penal). în dreptul civil unde se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.Teoria generală a statului şi dreptului bunul urmărit să fie sustras nu se afla la locul faptei. etc. de regulă persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în dreptul muncii). Capacitatea de a răspunde este o formă specifică a capacităţii juridice şi nu se confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o ramură de drept. în dreptul administrativ. În mod obişnuit. de exemplu. care ar putea pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate (art. dar având o proprie periculozitate socială. este tentativa care. etc. etc. unde nu operează distincţii în privinţa capacităţii. răspunderea juridică deplină revine celor care au capacitatea juridică penală. celor care pot îndeplini efectiv şi personal obligaţiile decurgând din raporturile civile. Subiectul răspunderii juridice Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic care în cazul încălcării legii poate fi obligată să suporte consecinţele faptei ilicite pe care a săvârşit-o. favorizator. capacitatea de a răspunde revine numai persoanelor care au capacitate de exerciţiu (deplină sau restrânsă). cazul dat fiind o infracţiune de punere în primejdie sau în pericol. de muncă sau administrativă. Problema cauzalităţii se pune în mod similar şi în cazul inacţiunilor care antrenează răspunderea juridică. pentru persoane aflate sub ocrotire. subiectul răspunderii este autorul nemijlocit al faptei comise. În dreptul penal. Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică. de exemplu. 20) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. autorul faptei renunţă datorită temerii de a fi descoperit. potrivit Codului Penal (art. Dacă aceeaşi faptă a avut ca urmare tulburarea activităţii de transport sau un accident feroviar ori o catastrofă. executare care a fost întreruptă sau care nu şi-a produs efectul.). Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică sau juridică având capacitatea juridică corespunzătoare. neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu din culpă de către personalul căilor ferate. Astfel. suntem în prezenţa unei forme calificate a inacţiunii în care organul de aplicare a dreptului va stabili raportul de cauzalitate între conduită ilicită a personalului şi efectul material produs. când se consideră că au acţionat având discernământul 139 . 273 alin. Un asemenea fapt ilicit fără rezultat material vătămător sau păgubitor. iar în mod cu totul excepţional poate interveni răspunderea pentru fapta altuia. constituie o infracţiune dacă se determină raportul de cauzalitate între fapta comisă şi rezultatul care s-ar fi putut produce. de pildă.. tăinuitor.

Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora are o importanţă deosebită în determinarea răspunderii juridice şi a întinderii sau a limitelor ei. individul trebuie să aibă în momentul săvârşirii faptei o voinţă conştientă faţă de rezultatele acţiunii/abţinerii sale şi liberă. Cunoştinţa cuprinde un factor de prevedere. neconstrânsă. Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale. Vinovăţia Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de rezultatul negativ al acesteia. putând hotărî nestânjenit şi în deplină cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop. În dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă şi poate îmbrăca una din următoarele forme: dol (intenţie). Săvârşirea faptei ilicite este de multe ori precedată de apariţia ideii de încălcare a normei juridice. şi un factor de reprezentare. întrucât răspunderea pentru fapte neintenţionate (din culpă) este mai puţin severă. socotind fără temei că el nu se va produce. iar. deşi nu-l urmăreşte. La rândul ei. devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în manifestare de voinţă care impulsionează şi declanşează energia săvârşirii faptei. răspunderea va fi pentru fapta proprie. culpa poate fi cu previziune (numită şi imprudenţă) existând în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale. imprudenţă şi neglijenţă. adică posibilitatea întrezăririi rezultatului faptei săvârşite. în timp ce faptele ilicite ale celorlalţi membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia. Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi a culpei. Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul acelor fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. 140 . Unele forme ale răspunderii. a semnificaţiei lor social-juridice. dar nu-l acceptă. când autorul prevede rezultatul faptei sale şi. cât şi urmările negative aferente ei. acceptă posibilitatea producerii lui. în consecinţă. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite prin lege. şi culpă fără previziune (numită şi neglijenţă) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale. urmărind producerea lui prin săvârşirea ei şi indirectă. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii colective. nu şi celor juridice. cum este cea disciplinară sau cum a fost în sistemul nostru cazul răspunderii penale revin în exclusivitate numai persoanelor fizice. deşi trebuia şi putea să-l prevadă.Teoria generală a statului şi dreptului necesar cu privire la faptele săvârşite (cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14-18 ani în materia răspunderii penale şi contravenţionale). Pentru a putea răspunde sau a da seamă. adică cunoaşterea legăturilor cauzale dintre faptă şi efect.

înlătură răspunderea juridică. 141 . nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale. Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la dată săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. un rezultat periculos. fie din alte cauze. a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat. chiar singulară. totuşi legea prevede unele cauze sau împrejurări care prin existenţa lor. Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent care nu poate fi altfel înlăturat. Beţia (involuntară) reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor care în acel moment se găsea. Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac material. direct. lipseşte vinovăţia autorului. datorită unei împrejurări independente de voinţa lui. exclud caracterul ilicit al faptei şi implicit. imediat şi injust îndreptat împotriva autorului aflat în această stare. ale altuia sau un interes public. viaţa. Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. În prima categorie intră (art. constrângerea fizică şi constrângerea morală. precum şi cauze care. un raport de cauzalitate şi subiect. 44-51 Cod Penal):         legitima apărare. În dreptul civil însă. fără a exclude acest caracter. nu reprezintă o fapta ilicită nici cea săvârşită din cauza unei constrângeri morale exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu poate fi înlăturat în alt mod. fie din cauza alienaţiei mintale. eroarea de fapt. starea de necesitate.Teoria generală a statului şi dreptului Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură răspunderea juridică Deşi pot fi întrunite formal toate condiţiile necesare răspunderii juridice. integritatea corporală sau sănătatea ori un bun important al autorului aflat în această situaţie. beţia (involuntară). în stare de beţie completă produsă de alcool sau alte substanţe. Acestea sunt situaţii în care. De asemenea. ori nu putea fi stăpân pe ele. minoritatea făptuitorului. Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvârşirii faptei. contribuie numai la înlăturarea răspunderii. ale altora ori interesul public. Cazul fortuit este situaţia al cărei rezultat reprezintă consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. cazul fortuit. deşi există o faptă ilicită. iresponsabilitatea.

Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită. Un prim criteriu de clasificare a formelor răspunderii juridice îl reprezintă scopul urmărit prin declanşarea ei. fără a exclude caracterul ilicit al faptei. deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite. numai executarea pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară. situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. gradul de pericol social al faptei. precum şi împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile. după caz.4 Formele răspunderii juridice Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg modurile de manifestare ale acesteia determinate de diverse criterii cum sunt scopul urmărit. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul ilicit al faptei. iar în materie penală poate înlătura. În cadrul răspunderii reparatorii (materiale sau patrimoniale) se urmăreşte înlăturarea consecinţelor vătămătoare evaluabile pecuniar cauzate patrimoniului persoanei fizice sau juridice vătămate. 142 . lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent. în total sau în parte. de pildă. O a doua categorie de cauze cuprinde împrejurări care. Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii ei nu cunoştea existenţa unei stări. caracterul sancţiunilor. În dreptul penal se mai cunosc şi alte cauze de înlăturare a răspunderii juridice. Exercitarea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscută de lege. Prescripţia înlătură răspunderea juridică. natura faptei ilicite şi a normei încălcate. în acest sens distingând răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter sancţionator sau în terminologia în care răspunderea este echivalentă cu sancţionarea. iar dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. 11. se consideră a fi o altă împrejurare de excludere a caracterului ilicit al faptei şi de înlăturare a răspunderii. fie executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată. prin obligarea autorului faptei la acţiunea de a da sau de a face în beneficiul celui păgubit.Teoria generală a statului şi dreptului susţinătorii legali (părinţii) răspund pentru pagubele produse de copiii lor minori aflaţi sub supravegherea lor. avem sancţiuni reparatorii şi sancţiuni represive. după cum în materie civilă poate conduce şi la pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea. cum ar fi. etc. dacă prin aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia. înlătură fie răspunderea juridică. Graţierea este actul de clemenţă care înlătură. şi executarea pedepsei sau numai a acesteia.

cel puţin teoretic. Răspunderea civilă patrimonială intervine în cazul prejudicierii persoanelor fizice sau juridice. retragerea unei trepte sau gradaţii de salarizare. în afara oricărui raport contractual (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) cum ar fi. etc. O altă clasificare a răspunderii juridice are în vedere felul raportului juridic generat prin fapta ilicită prin care s-a încălcat o anumită normă de drept. formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu cele ale răspunderii sancţionatorii. Răspunderea disciplinară are la bază abaterea disciplinară. reunite în cadrul disciplinei muncii.) şi nepatrimoniale (privative de libertate. fie prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (răspundere civilă contractuală). şi sancţiunile aplicabile autorilor lor.diferite interdicţii sau decăderi ca de pildă. Ea reprezintă fapta cu pericol social săvârşită cu vinovăţie.) de către o persoană având anumite atribuţii şi obligaţii în cadrul unei colectivităţi organizate. ea reprezintă principala formă de încălcare a normelor dreptului administrativ. Răspunderea patrimonială intervine pentru pagubele cauzate unei organizaţii. La baza răspunderii administrative se află contravenţia. definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie având un pericol social mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare de lege şi de alte acte normative. confiscarea. de ordine interioară. se pot cumula forme ale răspunderii juridice din aceeaşi ramură de drept cum ar fi. societăţi sau instituţii de către personalul propriu sau de către membrii acestora din vina şi în legătură cu munca sau activitatea lor profesională. În acest sens. săvârşirea unei infracţiuni poate determina condamnarea şi desfacerea contractului de muncă. prevăzută şi sancţionată ca atare de legea penală ( art. militare.Teoria generală a statului şi dreptului Răspunderea cu caracter sancţionator sau represiv urmăreşte obligarea autorului încălcării la suportarea unor consecinţe punitive determinate direct de pericolul social al faptei sale ilicite. 17 Cod Penal ). ca încălcare tipică a normelor de drept penal. La rândul lor. fie prin săvârşirea unei fapte ilicite cu caracter prejudiciant (delict civil). distrugerea. de serviciu. în cazul restituirii bunului furat. Uneori. De regulă. fiecare ramură de drept determină un gen propriu de răspundere. de pildă. a celei didactice. disciplinare mustrare. iar în unele sisteme de drept chiar pedeapsa capitală. avertisment .). degradarea sau însuşirea bunului altuia. sunt deosebit de grave comparativ cu alte sancţiuni juridice. Mai mult. etc. Răspunderea penală are ca temei infracţiunea. interdicţia de a se afla într-o localitate. etc. penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în termen a unor produse sau neplata la scadenţă a sumei datorate etc. sancţiunile pot fi patrimoniale (amenda. există chiar posibilitatea cumulării între formele aceluiaşi gen de răspundere. Datorită scopului lor diferit. care constituie o încălcare a unei îndatoriri profesionale (de muncă. Asemenea cumulări 143 . de exemplu repararea prejudiciului cauzat la locul de muncă cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare. de pildă. constând în privaţiuni de libertate. Infracţiunile fiind faptele cu cel mai ridicat grad de pericol social. Astfel. decăderea din drepturile părinteşti. respectiv pedepsele.

principiul unicităţii răspunderii. principiul perseverenţei prin răspundere. în primul rând datorită scopului diferit al formelor de răspundere declanşate. retragerea unor gradaţii sau trepte de salarizare). Ele constau în conduita sau fapta ilicită. existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia. cum sunt cele reparatorii şi cele sancţionatorii (de pildă. răspunderea materială şi cea disciplinară pentru paguba produsă la locul de muncă). principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere. 4. Rezumat 1. principiul răspunderii personale. Răspunderea are un fond comun de principii: principiul legalităţii răspunderii. 3. Uneori. cât şi a autorului ei în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. aceeaşi formă de răspundere are mai multe sancţiuni distincte. De pildă. 5.. În al doilea rând. în cadrul aceleiaşi ramuri de drept se pot cumula atât forme diferite ca scop al răspunderii. de pildă răspunderea penală cuprinde pedepse principale (amenda penală. principiul umanismului răspunderii. cumulul sancţiunilor este posibil şi din cauza gradului de pericol social diferit al unor fapte la nivel social şi la nivel de colectivitate. dar chiar şi răspunderea patrimonială sau materială de genul despăgubirilor şi imputaţiilor cu sancţiuni având tot un conţinut pecuniar de tipul penalităţilor. având specific faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept. pedepse complementare (interzicerea unor drepturi. 2. rezultatul vătămător (prejudiciul produs). precum şi lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică. Condiţiile răspunderii juridice reprezintă cumulul de factori esenţiali care se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei ilicite. legătura cauzată dintre faptă şi rezultatul negativ. iar răspunderea disciplinară cuprinde sancţiuni morale (avertisment. mustrare) şi materiale (retrogradare. principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvârşită. Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat. Răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale special învestite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii.Teoria generală a statului şi dreptului sunt posibile. inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate. respectarea cerinţelor de calitate sau de igienă sanitară la un produs este o abatere disciplinară la locul de muncă şi contravenţie pentru organul de inspecţie şi control din afara unităţii. determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei. În al treilea rând. degradarea militară) şi pedepse accesorii. complet distincte ca finalitate de reparaţia prejudiciului propriu-zis. precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. închisoarea şi detenţiunea pe viaţă). Răspunderea juridică este considerată cea mai importantă formă şi o parte integrantă a răspunderii sociale. respectiv reparatorii şi sancţionatorii. 144 . amenzilor etc. principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie.

prescripţia. graţierea. se disting răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter sancţionator. Teste de autoevaluare 1. starea de necesitate. Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub formă intenţiei şi a culpei. Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător: în toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drepturi legea mai stabileşte. Care sunt principiile ce stau la baza răspunderii juridice? 3. Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legale astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. imprudenţă şi neglijenţă. Enumeraţi cauzele care înlătură răspunderea juridică. organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate. 2. Cauze care înlătură răspunderea juridică: amnistia. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei: legitima apărare. constrângerea fizică şi constrângerea morală. Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg modurile de manifestare ale acesteia determinate de diverse criterii cum sunt scopul urmărit. 12.Teoria generală a statului şi dreptului 6. 7. Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic care în cazul încălcării legii poate fi obligată la suportarea consecinţelor faptei ilicite pe care a săvârşit-o. În funcţie de felul şi natura faptei produse. 14. Caracterizaţi raporturile dintre responsabilitatea socială şi răspunderea juridică. perturbând astfel desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. 13. În ce constă conduita ilicită ca o condiţie a răspunderii juridice? 4. beţia (involuntară). 9. natura faptei ilicite şi a normei încălcate. 11. Cauzalitatea poate fi simplă şi complexă. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen reprezintă cauza. pe lângă săvârşirea acţiunii sau infracţiunii. minoritatea făptuitorului. gradul de pericol social al faptei. adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs. 8. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine manifestată contrar regulilor de drept. Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile. Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică sau juridică având capacitatea juridică corespunzătoare. eroarea. iresponsabilitatea. prejudiciul poate fi material sau nematerial. În dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă şi poate îmbrăca una din următoarele forme: dol (intenţie). cazul fortuit. 5. şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice. Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de rezultatul acesteia. iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. După scopul urmărit prin declanşarea răspunderii juridice. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite prin lege. Rezultatul faptei ilicite sau prejudiciul îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea acesteia sau din conduita manifestată. Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte care constă într-o conduită neconformă cu legea a subiectului de drept. Care sunt particularităţile răspunderii civile? 145 . caracterul sancţiunilor. 10.

Teoria generală a statului şi dreptului 146 .

statul reprezinta: a) [x] o forma de organizare sau institutie prin care se exercita puterea politica in limitele unui anumit teritoriu de catre un grup organizat de persoane care isi impun vointa si interesele asupra membrilor colectivitatii b) [x] sistemul organizational reglementat juridic care realizeaza in mod suveran conducerea unei societati c) [ ] un ansamblu de institutii juridice d) [x] un sistem articulat de institutii sau organe investite cu autoritate prin care se realizeaza ordinea sociala --------------------------------------------------------------------5) Ca element constitutiv al statului. in orice ramura de drept b) [ ] poate fi regasit numai in ramura dreptului constitutional c) [x] poate fi formulat prin normele juridice sau dedus din acestea d) [ ] are o sfera de aplicabilitate mai restransa decat un principiu de ramura --------------------------------------------------------------------8) Principiul asigurarii bazelor legale de functionare a statului: a) [ ] reprezinta un principiu de ramura b) [ ] presupune ca statul isi asigura baza legala de functionare prin dreptul obisnuielnic 147 . formand astfel dreptul cutumiar (obisnuielnic) b) [x] elaborarea dreptului in forma scrisa. in mod specific. creatie constienta a organelor competente c) [x] crearea regulilor de conduita pe calea solutiilor date de judecatori cu ocazia solutionarii cauzelor concrete (jurisprudenta) d) [ ] preluarea unor reglementari de la alte state vecine --------------------------------------------------------------------3) Care dintre urmatoarele afirmatii privind forma dreptului sunt adevarate: a) [x] forma reglementarii juridice este strans legata de continutul reglementarii juridice b) [x] precedentul judiciar este o forma de exprimare a dreptului c) [ ] cutuma nu reprezinta in sistemul dreptului romanesc o forma de exprimare a dreptului --------------------------------------------------------------------4) Potrivit opiniilor exprimate in literatura de specialitate. natiunea: a) [ ] cuprinde toti indivizii aflati pe teritoriul statului b) [ ] reprezinta o comunitate umana avand la baza numai relatii economice c) [x] reprezinta o comunitate umana avand la baza constiinta nationala si comunitatea de viata economica d) [ ] cuprinde toti indivizii care au etnie si limba comuna --------------------------------------------------------------------6) Frontierele de stat pot fi: a) [ ] independente b) [ ] inalienabile c) [x] orografice d) [x] artificiale --------------------------------------------------------------------7) Un principiu general de drept: a) [x] se regaseste.Teoria generală a statului şi dreptului MODELE TESTE GRILĂ 1) Care dintre urmatoarele afirmatii sunt false: a) [x] dreptul obiectiv al unei societati are la baza dreptul subiectiv b) [ ] dreptul pozitiv reprezinta o subcategorie a dreptului obiectiv c) [ ] dreptul obiectiv si cel subiectiv se interconditioneaza d) [x] dreptul obiectiv este inclus in dreptul pozitiv e) [x] drepturile obiective sunt recunoscute de catre stat si strainilor si apatrizilor --------------------------------------------------------------------2) Reprezinta cai de aparitie a dreptului: a) [x] pastrarea unor vechi reguli gentilice de conduita.

dispozitia: a) [ ] indica modul concret de conformare a subiectelor vizate b) [x] prevede actiunile sau inactiunile pe care trebuie sa le savarseasca sau de la care trebuie sa se abtina subiectii in imprejurarile prevazute in ipoteza c) [ ] poate fi licita sau ilicita d) [x] poate fi onerativa sau prohibitiva --------------------------------------------------------------------12) Potrivit cu criteriul sferei de aplicabilitate. creat de autoritatile sale abilitate d) [x] implica realizarea prin normele juridice a echilibrului puterii --------------------------------------------------------------------9) Reprezinta caractere ale normelor juridice: a) [ ] caracterul temporar b) [x] caracterul general c) [ ] caracterul moral d) [ ] caracterul aplicabilitatii limitate --------------------------------------------------------------------10) Structura interna a unei norme juridice: a) [ ] evidentiaza continutul social al normei b) [ ] evidentiaza constructia tehnica a normei in cauza c) [ ] poate fi onerativa sau prohibitiva d) [x] evidentiaza alcatuirea logica a normei juridice --------------------------------------------------------------------11) Ca parte a normei juridice.Teoria generală a statului şi dreptului c) [x] presupune ca statul isi asigura baza legala de functionare prin dreptul scris. uzajul presupune: a) [ ] o durata strict predeterminata a manifestarii practicii sociale b) [x] claritatea practicii sociale c) [x] constanta practicii sociale d) [x] repetitia practicii sociale --------------------------------------------------------------------16) Caracterul istoric al raporturilor juridice deriva din faptul ca: a) [x] exista o stransa legatura intre configuratia raportului juridic si tipul istoric de drept b) [ ] norma juridica este intotdeauna anterioara formarii raportului juridic c) [ ] orice relatie sociala trebuie analizata in raport cu evolutia sa istorica --------------------------------------------------------------------17) Potrivit Decretului 31/1954. minorul cu varsta cuprinsa intre 14 si 18 ani are: a) [ ] capacitate de folosinta restransa b) [x] capacitate de folosinta deplina c) [ ] capacitate de exercitiu deplina 148 . normele juridice de exceptie: a) [ ] au o sfera de aplicabilitate mai larga decat normele speciale b) [x] au prioritate la aplicare in caz de concurs cu norme generale c) [x] au o sfera de aplicabilitate mai restransa decat normele generale --------------------------------------------------------------------13) Reprezinta faze ale procedurii de legiferare: a) [x] initiativa legislativa b) [ ] avizarea proiectului de catre presedintii Camerelor c) [x] dezbaterea proiectului de act normativ d) [ ] semnarea proiectului de catre Primul-ministru --------------------------------------------------------------------14) Reprezinta izvoare formale ale dreptului: a) [x] legile organice b) [x] decretele cu caracter normativ emise de Presedinte c) [ ] toate instructiunile si circularele emise de ministri d) [ ] dispozitiile individuale ale primarului --------------------------------------------------------------------15) Ca element care sta la baza formarii unei cutume.

subordonate acelorasi principii si grupate in parti interdependente --------------------------------------------------------------------21) Care dintre urmatoarele afirmatii privitoare la ramurile dreptului este adevarata: a) [x] ramura de drept reprezinta componenta de maxima generalitate in cadrul sistemului dreptului b) [ ] ramura dreptului financiar este o ramura de drept privat c) [ ] dreptul public reprezinta o ramura de drept d) [ ] dreptul intern reprezinta o ramura de drept international --------------------------------------------------------------------22) Care dintre urmatoarele principii stau la baza activitatii de legiferare: a) [x] principiul planificarii legislative b) [ ] principiul celeritatii c) [ ] principiul "non bis in idem" d) [x] principiul articularii (corelarii sistemului actelor normative) --------------------------------------------------------------------23) Care dintre urmatoarele afirmatii este falsa: a) [x] tehnica juridica include tehnica legislativa b) [ ] tehnica legislativa include tehnica juridica c) [x] tehnica legislativa vizeaza in mod direct activitatea de aplicare a dreptului d) [x] tehnica juridica include numai metode. reguli si procedee privind elaborarea legilor --------------------------------------------------------------------24) Dispozitiile tranzitorii ale actului normativ vizeaza: a) [x] organizarea modului de trecere de la legea veche la legea noua b) [x] data intrarii in vigoare a noului act normativ c) [x] modul de solutionare a cauzelor aflate in curs de judecata d) [ ] temeiul legal al adoptarii actului normativ --------------------------------------------------------------------25) Notiunea de interpretare a normelor juridice: a) [x] are un sens mai larg decat notiunea de interpretare a legii b) [x] este folosita si pentru a desemna interpretarea dreptului c) [x] desemneaza o operatiune intelectuala care are ca scop lamurirea deplina a sensului normei juridice in vederea asigurarii unitatii dintre litera si spiritul legii --------------------------------------------------------------------26) Interpretarea oficiala generala: a) [x] se realizeaza de catre organele puterii legislative sau executive b) [ ] se realizeaza de catre instantele de judecata c) [x] imbraca forma unui act normativ cu forta juridica cel putin egala cu forta juridica a actului interpretat d) [x] are efect retroactiv 149 .Teoria generală a statului şi dreptului d) [x] capacitate de exercitiu restransa --------------------------------------------------------------------18) Drepturile absolute: a) [x] sunt opozabile erga omnes b) [ ] nu sunt drepturi subiective c) [ ] sunt drepturi care se regasesc numai in Codul civil --------------------------------------------------------------------19) Principalul izvor (element declansator) al raporturilor juridice este considerat: a) [ ] legea b) [x] faptul juridic c) [ ] subiectul activ d) [ ] subiectul pasiv --------------------------------------------------------------------20) Sistemul de drept al unei societati: a) [ ] include si sistemul juridic al acesteia b) [x] este inclus in sistemul juridic c) [x] desemneaza totalitatea normelor juridice aflate in vigoare.

Teoria generală a statului şi dreptului e) [ ] nu poate avea efecte retroactive --------------------------------------------------------------------27) Reprezinta metode de interpretare juridica: a) [ ] interpretarea oficioasa b) [ ] interpretarea doctrinara c) [ ] interpretarea teologica d) [ ] interpretarea sistematizata e) [x] interpretarea sistematica --------------------------------------------------------------------28) Raspunderea sociala: a) [ ] este o forma de raspundere juridica b) [x] include si raspunderea juridica c) [ ] nu cuprinde raspunderea morala d) [x] cuprinde si raspunderea politica --------------------------------------------------------------------29) Principiul unicitatii raspunderii: a) [x] este cunoscut si ca principiul "non bis in idem" b) [ ] exclude aplicarea mai multor sanctiuni de natura diferita pentru aceeasi fapta c) [ ] exclude cumulul formelor de raspundere --------------------------------------------------------------------30) Raspunderea disciplinara este o forma de raspundere juridica specifica ramurii: a) [ ] dreptului financiar b) [ ] dreptului penal c) [x] dreptului muncii d) [ ] dreptului de proprietate intelectuala --------------------------------------------------------------------- 150 .

11.. 2005 Vonica. Lidia. 6. Elemente de teoria dreptului. Bucureşti. H. ş. 4.. Instituţii şi proceduri constituţionale. Simona. Bucureşti. Editura CH Beck. Iaşi. 12. Corbeanu. Cluj-Napoca. 8. G. Lecţii de filosofie juridică. Teoria generală a dreptului. Bucureşti... Teoria generală a dreptului. 3. 1999 Del Vecchio. 10. 16.. Editura CH Beck. 2009 2. 15. Editura All Beck. Introducere în teoria generală a dreptului. Teoria dreptului. Editura Humanitas. Bucureşti. Stiinţa dreptului si ordinea juridica. 2001 Corbeanu.a. R. Bucureşti. 2005 Craiovan.. Editura ALL. Bucureşti. 2004 Mihai.. Editura Europa Nova. Gheorghe. izvoare şi drept pozitiv. I. Editura All Beck. 1998 Mihai.. I. Teoria generalã a dreptului. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Barac.. Editura Lumina Lex. I. 14. Doctrina pură a dreptului.a. Editura Risoprint. I. Teoria generală a dreptului. Boboş.Teoria generală a statului şi dreptului BIBLIOGRAFIE 1. 2006 Djuvara Mircea. Craiovan Ion. Ediţia 2. Drept raţional.. Volumul I. M. Editura CH Beck. Editura Argonaut.P.. 13. Bucureşti. Bucureşti. D. 2000 Mazilu. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. 2008. 2008 Deleanu. 7. Bucureşti. Bucureşţi. Bucureşti. Editura CH Beck. 2009 Kelsen. 9. All Beck. ş. Bucureşti. Teoria generală a dreptului. Editura All Beck. 2000 Santai. 17. Editura Universul Juridic. Editura Lumina Lex. 2001 Cristea. Fundamentele dreptului. ntroducere în teoria generală a dreptului. Ediţia 2. 5. Gheorghe. Teoria generală a dreptului. 2000 Popa N. All Beck. 2000 151 . Cluj-Napoca. Gheorghe. 1993 Eremia Mihail Constantin. Interpretarea juridică. Bucureşti. Bucureşti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful