I E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.

Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre. Dau năvală celelalte uiţi, înghesuite una întralta, cot la cot, sajungă mai degrabă la uliţa cea mare, cu pântec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uiţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului şi s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, câtorva căsuţe liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi noastră. Acolo a rămas. ... Odinioară, pe meleagurile acestea, stăpânea un sat gospodar. Pe-atunci, uliţele de astăzi erau ale pământului şi se numeau brazde şi frăţeşte vieţuiau, rodind. În satul acela e obârşia târgului, în acele brazde e obîrşia uliţelor - obârşii uitate şi nesocotite. Acum, uliţele înstrăinate de pământ s-au învrăjbit: se sfădesc între ele, cât le lasă gura căruţelor şi a trăsurilor şi se hărţuiesc, smulgându-şi una alteia smocuri de colb cărunt. Uliţa mea e paşnică, tăcută. Rareori o tulbură năvala târgului. Prin ea străbat carele cu boi venind de la ţară. Convoiul lui tihnit e o rugăciune murmurată cu buzele ei, şi colbul care le-nsoţeşte e un surâs blajin. Uliţele de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt. Ea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e. Trufaşe de numele lor, celelalte uiţi au silit porţile caselor să li-1 înveţe şi să li-1 rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze. Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile 1-au şters, poarta 1-a uitat şi ea 1-a uitat. E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.

Acolo s-a trudit zădarnic să treacă dealurile taburetelor. în voie. bucălat şi fumuriu la trup. mozolind. iar copilaşul păştea covorul. după ce şi 1-a supt el. Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe. în vârful picioarelor. să-şi moaie degetele în gavanosul cu dulceaţă de pe măsuţă. De câte ori coada motanului. Putea păşi singur prin cerdac: era întâia pribegie. în trupul lui. El nu ştia: era aşa de mic! Căsuţa lui de-atunci era un leagăn alb. sălaş al urşilor. privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se. al lupilor. III Copilăria. Acolo a privit cele dintâi păsări şi a ascultat cele dintâi ciripiri: muştele cu bâzâitul lor. ca un strugur de lână. înhămându-şi toată puterea prin braţe: era întâiul avânt. a prins să meargă de-a buşele prin molatica împărăţie a covorului. Acolo a hoinărit. Putea urni un scăunel. fum alb. în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe. uliţa îl aştepta la poartă. A trecut vreme până când. palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi. * . Pe-atunci ştia doar să scâncească şi se numea Scâncea-voievod. căci el privea doar. prefăcută în toamnă arămie. ca mai apoi. creştea. Putea. şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul. moţăind scuturată în rodii de rubin adormind cenuşă. n-a încercat pornirea mâniei lui de floare! Acolo i s-au minunat ochii.singurele ferestre prin care putea privi. cu mâinile şi cu picioarele.II Când a venit pe lume fratele meu cel mic. ochii mamei . se înălţa. pe sub care motanul îşi croia tunel. iscoditoare ca un copil în faţa uşii care ascunde pomul de Crăciun. să-1 întindă şi mamei: era întâia dărnicie. al tigrilor şi al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton. Îl purta prin luncile de ţesături. urcându-se pe scăunel.

întâia coroană. erau pravilă temeinică şi temută. risipindu-le. întâiul sceptru. ca un nimb vioriu . El nu putea ajunge până acolo. Astfel a ajuns la portiţă. paşii lui se căzniră prin ogradă . întâia biruinţă. într-o dimineaţă acelea care împrejmuiesc pământul. chivăra de hârtie. Gata să plângă. ea îi cânta . a vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Şi el a uitat plânsul.În curând. care zburau fără de vânt şi se cârmuiau fără de sfoară: fluturi. Supărarea curcanului îl speria ca o furtună. Ea îi înălţa zeie mititele. şi s-a jucat zile de-a rândul cu buna şi bătrâna uliţă. făcându-i semne cu portiţa: îl chema la ea..basmul creştin al deniilor. mâinile lui au cules pietricele de jos. Şi i se supuneau toţi. Copilul şedea în braţele ei. Uliţa. ea îl aducea din cer. În ochii ei de apă.el fugea în cerdac. Uliţa se îmbrăcase cu soare. Ea. care-1 însoţea supus. pe darnicul Moş Crăciun. ca un buratec pe iarbă. Era prea mare pentru a se mulţumi cu ograda. sennoura curcanul în pene . ciocnindule. îi râdeau buzele. Îi râdeau ochii. De Crăciun. IV Straiele băieţeşti îi fură întâia armură. cu blândul Făt-Frumos-Iisus şi cu Dumnezeu. felurit colorate. dar prea mic pentru a se încumeta pe uliţă.cu glas tânguitor de clopot . străjuind în prag. sate pentru păpuşi: hulubi. De Paşti. 1-a oprit să-1 întreacă. care se înşirau singure: melci. În chipul acesta ajunse voievod al ogrăzii: ograda era el. căci colţii dulăului. Purta rochiţă pe atunci şi se numea Puiuţ. s-a aşezat pe prag. îi zburda inima în piept. şi a îs. la poarta casei. o vargă. . Fără să vrea.capul unui Sfânt-copil. pe acoperişurile caselor. Ea îi făcea mingi minunate. Asemeni tuturor voievozilor. mânuind mâni nevăzute.. le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori. Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat. copilul preţui cerul: jucăria lui de mai târziu. şi alungarea curcanului. Era prietenul ei răsfăţat. * Era într-un început de aprilie. pe care doar le privea şi săreau: vrăbii. uliţa îl privea înduioşată pe sub poartă. Ea îi zugrăvea. Uliţa îl învăţase să privească primăvara. ascultându-le: erau şăgile şoptite lui de buzele uliii. Ştia acum că primăvara e o Duminică a pământului şi că florile pomilor sânt . cu cridă.

* Uliţa avea şi un felinar. Chibzuia el: . copacii aprinşi. când se împiedică de o piatră şi căzu. Copilul. cu obrajii colbăiţi. copilul care şedea de la prânz pe uliţă văzu pe moşnegel venind ca de obicei. Copilul îi ştia numele. fără să-i ceară încuviinţarea. cu ochii înlăcrimaţi. trupul îi îngheţase pe o bancă. Ochii copilului nu se dumereau. să fie candelă de veghe pământului trudit. un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar. căzute de pe crengi . ochii îi erau uluiţi de vălmăşeală. şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea. scăpă jos punga din mână. Când s-a deşteptat din toropeala de care fusese cuprins. De acolo 1-a privit o clipă şi s-a întors spre casă.. în braţele uliţei. aprinsă de copaci. punga de hârtie pe care bunicul uitase s-o ascundă din vreme . dăruindu-i cireşie risipite din punga adusă de bunic. îi vorbea ceva la ureche. era aşa de prielnică! .drăgălaşe ca surâsul unui copilaş din leagăn. sufletul îi era departe. să-l mângâie. deschizând braţele să-1 prindă. uliţa l-a întovărăşit până la colţ. V Când 1-au trimis părinţii la învăţătură. Copilul îi zărise. Într-o zi. urechile asurzite de larmă. sufletul. * La şcoală. A doua zi. s-a furişat acasă. dar nu-i ştia rostul. venise şi Septembrie pentru copaci.. mi-o ieşit un cucui” . felinarul era stins. Era gata-gata să-i sară în braţe. Paşii lui se sfiiau pe celelalte uliţe. Bunicul.Papaie. înfricoşat. ocrotindu-şi vorbele cu mânile. * „Papaie! Papaie!” Bunicul venea spre casă.. pripăşit printre rarii ei copaci În fiecare seară.şi o luase la goană înspre el. Şi sufletul. ele tot râd.O fi vorbit oare moşnegelul şi copacilor? Dar de ce ard ziua?” Şi uliţa l-a învăţat că toamna e o lumină blîndă. Asemeni moşnegelului. începu să scîncească : .. de departe. bunicul îl văzu râzând: uliţa îl împăcase. lăsîndu-1 singur.. Când se aplecă să-l ridice. mai mult nu putea. venit pentru felinar. îşi strânse prieteni mici ca şi el şi-i aduse la joacă pe uliţa lui .

VI Isprăvise liceul. măi băieţelule!” oftau bunicii. decât ce avea: o casă cu părinţi şi cu bunici. În fiecare zi. deşi alături de ea. * Uneori numai pe înserate. şi uliţa o dăruia căsuţei. care de care mai golaşi. Era mare. Era în ajunul plecării. fluturându-i visurile.De atunci. uliţa se înavuţi cu o droaie de copii. În mersul ei spre casa noastră. îi spuneau părinţii. gonind. pe uliţă râurea veselia gureşă ca un pârâu în matca lui. „Eşti bărbat de-acum”. să se călească. VII Urma să plece în ţară străină. De mult nu mai şedea în braţele uliţei. uliţa nu mai avea tovarăş: era o albie secată. Cădeau frunzele prea grele de aur pentru istovul crengilor. Apunea soarele. cozonacii şi dulceţurile casei piereau în gurile flămânde. o uliţă cu joacă şi cu jucării. ca zborul unei ciocârlii spre soare. ascultând şuierele trenurilor străpungând slăvile. Acum păşea pe uliţă. Şi nu râvnea nimic alt copilul. odrasla uliţei. prea greu de lumină pentru creanga zării. . Lăsase pe mama să-i rânduiască lucrurile şi ieşise afară să-şi răcorească fruntea în largul vântului. ca vrăbiile. Atunci uita de uliţă. bombănindu-i fruntea. şi o răsplăteau cu ce avea mai bun cămara. ferind-o de a se irosi pe uliţe străine. cînd rămînea singur. Iar el. Dorea ceva: nu ştia ce. Mama şi bunica erau măgulite văzând atâta voioşie în oastea odorului. să-şi întregească mintea. urmând îndemnul ei le îndrumă joaca spre casa părintească. Copilăria lui creştea spre viaţă. îi pierea zburdălnicia. Dorul de pribegie zvâcnea în el ca avântul mării în pânzele unui însufleţit catarg îngândurându-i ochii. şi atît: drumeţ. care năpădiseră ograda. Acum. Zburau cocorii goniţi de toamnă. mai zburdalnici. Dorul de pribegie i se-mplinea. aplecându-i tinereţea spre viaţă. de mult nu se mai juca pe ea. căpetenia lor. „Tot copil eşti. ca nişte plopi sonori. mai zdrenţăroşi.

îşi sprijini coatele de poartă. cântece şi chiote. cu mînile : . măi băiete .. ca un obraz bolnav . răcnete şi sudălmi sfărmară şi pîngăriră tihna uliţii. cuconaşule! Să te întorci cu bine!” Surse înduioşat moşnegelului: „Să te găsesc sănătos... Prin faţa lui. Şi mîinile lui fără să vrea. Şi trupul lui. VIII Plecase de mult. măi băieţelule . fără să vrea. X . Bunicul îl privi lung. numai tu te duci!”. În lumina lunii o pietricică.Te duci de-acum. Era atâta povară în falnica bucurie care-i umplea sufletul. abia ajungea creştetul copilului prea mic să se încumete pe uliţă.” I se umeziră ochii. Şi sufletul lui dezmierdă prin noapte. tresări. Se înserase de-a binele.. jos. maşini ferecate. Se scofîlcea văzînd cu ochii.Îl purtară paşii spre poartă. îşi cuprinse capul în palme. cu ochii înlăcrimaţi. sclipea ca o lacrimă.”. de-i părea că palmele lui sprijineau un soare de asfinţit. Şi sufletu-i cânta de nădejdi. Nu-l auzise venind. Se însera. I se strânse inima … Răsăritul lunii îl prinse tot la portiţă. Să vezi ce mîndreţe de flăcău s-o făcut !” Uliţa asculta.. îl dezmierdă cu privirea. capul unui copil care plîngea: copilăria lui. odinioară. Rămase la portiţă. Uitase de uliţă şi ea îi vorbise : „Vezi! Toţi vin spre casă.. goarne şi fanfare. ca cerul toamnei de cocori. copite de cai. în locul unde. Un scâncet scârţâitor: portiţa. IX Veni războiul. aproape de pămînt. cînd o primit scrisoarea cu portretul lui. se plecă. Ajuns acolo.. oftând: „Pleci mâni. care se întorcea acasă.. moş Neculai!” . Tata intră. Deodată se trezi faţă în faţă cu bunicul. moşnegelul felinarului trecu descoperindu-se: „Drum bun. Bătrâna noastră bucătăreasă vorbea la portiţă cu bucătăreasa vecinilor : „Dragul lui băiat! O plâns cuconiţa de bucurie.. Zile şi zile de-a rîndul. zărită printr-o lacrimă. Se apropiau paşi grăbiţi : era tata. se opriră deasupra uliţii. Iarăşi scâncetul scârţâitor .prăpădită.

la fel pierise copilul. Bucătăreasa noastră şi cu moş Neculai. sau de pe un câmp de luptă.Să-i ajute Dumnezeu. uliţa se făcuse albă. mai zăboviră puţin în prag. răsărind încercănaţi în sufletul lui . Bunicul.I-auzi ! . albă. XI Toi de noapte cărunţită de lună. XIII Vestea se prăbuşi în noi ca o ciocîrlie fulgerată de soare. cu capul aplecat pe genunchi. scria mamei dintr-o cazarmă. în aceeaşi clipă. se alinta cald. Paşii bătrânilor răsunară ca bătăi grele de inimă amărâtă . scârţâind două doruri risipite în nemărginirea nopţii. Un cer de primăvară plutea învolt pe apele aurii ale văzduhului. Prin fereastra deschisă de la odaia părinţilor se zărea capul mamei aplecat pe măsuţă : scria copilului. fanaragiul. atât de uşor că l-ai fi spulberat cu o suflare dinadins. Şi uliţa asculta. moş Neculai! L-o prins pacostea asta de război şi o intrat acolo la oaste! . moş Neculai. că amarnic mai plânge cuconiţa! În lumina lunii.Mamă Mario! Ce veşti mai aveţi de la copil? .ca două zorele pe un zid năruit..Ieşiseră credincioşii de la denii. fumegând de flori prin pomii albi. îşi ştergea ochii cu o mână tremurătoare. . aşezat pe o bancă. adormită. potolit. atât de îndepărtate. între străini. dezmierdat de soare.Doamne-doamne! Ce pustiu de gând l-o mânat să se suie în maşinile cele care zboară pe sus? Sărăcuţ de el! . . mamă ario! . în ţârâitul greierilor. O vedenie îi înlăcrimase: ochii copilulul. din biserica uliţii. Prin noapte ţârâiau greierii. ecoul plângător al celor două peniţe. copilul.Ei. XII Piuiau cuiburile pe sub streşini.Să-i ajute. Vântul.. Desigur că.

Şi-n locul ei era o altă uliţă. îşi urma nepotul. aşa cum deschide bocetul o gură de om. Şi n-am găsit-o! O viaţă întreagă o ştiusem de veghe la poarta casei. eu . Curând. părăseam căsuţa. în coşciug.. Căci peste puţin. . poarta ogrăzii s-a deschis larg.cel sortit să fiu cel de pe urmă din copiii de odinioară m-am pornit pe uliţa părăsită.. cei rămaşi.Uliţa ştiu. să împărtăşim împreună spovedaniile unui trecut atât de scump nouă. trecu .. XIV Trecu vremea. pe braţele căreia râdeau alţi copii . acum nu mai era. Plecase după morminte. Şi într-o zi.. Bunicul. fugeam de acolo.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful