UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Specializarea: DREPT

DOCTRINE POLITICE - silabus Prof. univ. dr. Liliana MIHUŢ

Cluj-Napoca 2011

2

CUPRINS
I. INFORMAŢII GENERALE……………………………….……………………. 3 II. SUPORTUL DE CURS…………………………………………………………. 8 Modulul 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind “dezideologizarea”...………………………………………………………….……... 8 Modulul 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE.............……………….. 14 2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic…………… 14 2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”; neoconservatorismul……………………………………………………………. 17 2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul……….. 19 2.4. Anarhismul şi variantele sale…………………………………………….... 22 2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate…………………………... 24 2.6. Fascismul şi neofascismul…………………………………………………. 26 2.7. Democraţia creştină………………………………………………………... 28 2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)……………………………………………….. 30 2.9. Ecologismul………………………………………………………………... 32 2.10.Feminismul………………………………………………………………... 34 Modulul 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Evoluţie şi sensuri actuale………………………………………………………….. 37 III. ANEXĂ. BIBLIOGRAFIA CURSULUI..…………………………………... 46

3

I. INFORMAŢII GENERALE
• Date de identificare a cursului Date de identificare a cursului: Denumirea cursului: DOCTRINE POLITICE Codul cursului: DID 1130 – 4 credite nul, Semestrul: Anul I, Semestrul I Tipul cursului: Opţional Pagina web a cursului: http://www.law.ubbcluj.ro Tutor: Prof. univ. dr. Liliana Mihuţ

Date de contact ale titularului de curs: Nume: Prof. univ. dr. LILIANA MIHUŢ Adresă birou: Facultatea de Drept, UBB Cluj-Napoca, Str. Avram Iancu Nr. 11, Cab. 215 Telefon/ Fax: 0264595504 E-mail: lmihut@law.ubbcluj.ro Consultaţii: Marţi, orele 16 – 17; la mesajele e-mail se va răspunde în maximum 48 de ore. •

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Nu sunt prevăzute discipline a căror parcurgere şi promovare condiţionează înscrierea la acest curs. Cunoştinţele din domeniul istoriei, al altor discipline socioumane parcurse în învăţământul preuniversitar pot facilita înţelegerea problematicii abordate. De asemenea, cursurile de Drept constituţional şi Teoria generală a dreptului permit corelarea acestei problematici cu perspectiva juridică. • Descrierea cursului

Cursul abordează principalele doctrine (ideologii) politice, dintr-o dublă perspectivă: sincronică şi diacronică, relevând, în mod selectiv, variante şi autori de referinţă. Ideile cărora li se acordă prioritate sunt cele referitoare la: rolul statului, respectiv relaţia dintre stat şi piaţă; raportul individ – societate; valorile politice fundamentale (libertate, egalitate, solidaritate); modelul de societate propus. Este urmărit, de asemenea, modul de reflectare a acestor idei în programele şi activitatea partidelor politice, cu insistenţă asupra evoluşiilor recente. Cursul vizează cunoaşterea principalelor idei şi caracteristici ale doctrinelor politice contemporane, precum şi a antecedentelor istorice ale acestora, astfel încât studenţii să dobândească reperele fundamentale ale domeniului, necesare atât pentru abordări teoretice interdisciplinare, cât şi pentru practica juridică.

4 • Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe 3 module, respectiv 12 teme: MODULUL 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind “dezideologizarea”. MODULUL 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE 2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic. 2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”; neoconservatorismul. 2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul. 2.4. Anarhismul şi variantele sale. 2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate. 2.6. Fascismul şi neofascismul. 2.7. Democraţia creştină. 2.8. Agrarianismul (Ţărănismul). 2.9. Ecologismul. 2.10.Feminismul. MODULUL 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Evoluţie şi sensuri actuale. Acest Suport de curs tratează mai amplu (incluzând şi trimiteri bibliografice exprese) doar conceptele de ideologie şi doctrină politică, momentele de referinţă în evoluţia acestora şi a problematicii pe care o vizează (Modulul 1), respectiv diferenţierea dintre dreapta şi stânga în perimetrul ideologiilor politice (Modulul 3). În legătură cu celelalte teme, care vizează principalele doctrine politice (Modulul 2), sunt abordate succint momente şi variante de referinţă, precum şi unele aspecte controversate, fiind recomandată consultarea bibliografiei cuprinse la finalul fiecărui capitol, dar şi a altor surse (cărţi, articole, documente publicate în formă clasică sau pe Internet). În selectarea şi prezentarea principalelor doctrine s-a avut în vedere atât succesiunea istorică a acestora cât şi filiaţia de idei, fiind relevate atât conexiunile sau interferenţele cât şi diferenţele sau disocierile.

Petre Dan (ed. Selecţia lor s-a făcut astfel încât să se asigure atât informaţii generale cu privire la definirea. Terence Ball. Richard Dagger. nu numai din Cluj-Napoca. 2. Dagger). Editura Enciclopedică. 1995. 1995 (sau ediţiile anterioare din 1924. documente care furnizează informaţii şi evaluări cu privire la problematica abordată.5 Fiecare modul începe cu prezentarea obiectivelor. Dilemele ştiinţei politice. • Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs La acest curs. Iaşi. Pe lângă acestea. care este un exerciţiu util în pregătirea pentru testul final. cât şi la prezentarea principalelor ideologii care se confruntă în Europa sau în SUA (T. a cărui evaluare constituie 1 punct din nota finală. Doctrine politice. la fiecare modul. dar şi-a dovedit utilitatea în pregătirea generală pentru examen şi mai ales în orientarea privind alegerea temei şi redactarea referatului. “Garamond”. Se pot folosi şi alte cărţi. . R. rolul. Ideologii politice şi idealul democratic. Prezenţa la activitatea tutorială programată în luna noiembrie este facultativă. 2000. MungiuPippidi). Iaşi. 3. Dan. • Materiale bibliografice obligatorii 1.). respectiv cu un scurt test de auto-evaluare. 1998. respectiv temă sunt recomandate şi alte lucrări. fie la Biblioteca Centrală Universitară a UBB. Alina Mungiu-Pippidi (coord. Aceste lucrări pot fi consultate fie la Biblioteca Facultăţii de Drept. de asemenea. clasificarea doctrinelor politice (L. Doctrinele partidelor politice. Mihuţ).). 1942). Bucureşti. respectiv a termenilor-cheie. Fiecare temă începe. cu termenii-cheie şi se încheie cu bibliografia. 4. Ed. respectiv a evoluţiei doctrinelor politice în România (reeditarea coordonată de P. dar şi din alte localităţi. precum şi volumul coordonat de A. Ball. articole. studentul are libertatea de a-şi gestiona singur modalitatea şi timpul de pregătire. precum şi la alte biblioteci. Liliana Mihuţ. Bucureşti. Polirom. Polirom.

în cursul lunii noiembrie se va desfăşura întâlnirea tutorială care va asigura o prezentare succintă a întregii problematici a cursului. mai cu seamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment preluat se va indica sursa. În cazul nerespectării acestei cerinţe. Sunt recomandabile subiecte concrete. îndeosebi spre a putea obţine informaţii de actualitate despre evenimente şi procese în curs de desfăşurare (de pildă. inclusiv cele vizând expresii ale doctrinelor politice în România). nota va fi diminuată cu 1 punct. în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare. precum şi altele.6 • Materiale şi instrumente necesare pentru curs Pe lângă accesul la biblioteci care deţin literatură din domeniul ştiinţelor politice este util accesul la Internet. Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice decât cele recomandate. despre alegerile prezidenţiale din SUA. 2008). • Calendarul cursului Potrivit calendarului difuzat de Secretariatul ID. în cazul în care nu este specificată bibliografia sau nu sunt respectate alte cerinţe elementare. în paranteză. Referatul va fi predat în ziua examenului. • Politica de evaluare şi notare Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente: a. anului publicării şi a paginii. În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii. va fi predat la data examenului din sesiunea ianuarie-februarie. în condiţiile . cu condiţia ca ele să vizeze problematica doctrinelor politice. nu abordări de ordin general şi abstract. pentru care se va putea obţine 1 punct. Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea lucrări. fie sub forma notelor de subsol. Referatul. Referat pe un subiect ales din temele cursului. întocmit pe baza recomandărilor de mai jos. a autorului. fie prin indicarea. De asemenea. precum şi răspunsuri la întrebările studenţilor. se vor aplica penalizări. respectiv a notelor de final.

de preferat în perioada premergătoare sesiunii de examene. Durata examenului este de aproximativ 90 de minute. în câteva ore. aşa cum s-a precizat deja. • Strategii de studiu recomandate Suportul de curs poate fi parcurs rapid. La nevoie. Întrebările sunt de dificultate medie. deoarece este necesară consultarea mai multor lucrări. precum şi solicitarea de analiză comparativă a două doctrine politice. sub orice formă. identificare etc). neindicarea surselor citatelor sau ideilor preluate de la diferiţi autori va conduce la neluarea în considerare a textului respectiv şi diminuarea corespunzătoare a notei. În cazul referatelor. sub diferite aspecte. Dar pentru asimilarea. • Elemente de deontologie academică Plagiatul. În cazul examenului scris.7 includerii unei liste bibliografice finale (ultima variantă fiind cea utilizată şi în Modulul I şi Modulul III din acest Suport de curs). • Studenţii cu dizabilităţi Aceşti studenţi pot beneficia de consultaţii speciale. înţelegerea şi aprofundarea problematicii este necesar. organizate la cerere. să fie consultate şi alte surse. constatarea fraudei va fi sancţionată cu aplicarea prevederilor regulamentului facultăţii. În cazul referatului este recomandabil ca documentarea şi redactarea să fie realizate până la sfârşitul lunii decembrie. În dreptul fiecărei întrebări din test va fi trecut punctajul aferent. va fi sancţionat. b. se pot asigura şi condiţii speciale de examinare. Examen constând din răspunsuri la un test ce cuprinde diferite tipuri de întrebări (multiple alegeri. iar accesul la acestea poate fi mai dificil în preajma sesiunii sau în timpul acesteia. astfel încât să se poată realiza comparaţii. Pe parcursul studierii fiecărei doctrine trebuie urmărite cu atenţie asemănările şi deosebirile în raport cu celelalte. .

invocându-se. ideologia s-a asociat cu guvernarea de către o elită luminată. din cuvintele greceşti eidos şi logos. fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”. precum şi examinarea raportului dintre acestea şi teorie Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor Prezentarea unor puncte de vedere care au susţinut “dezideologizarea” Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare) Termeni cheie: doctrină politică. “sfârşitul ideologiilor” “Ideologie politică” şi “doctrină politică” sunt concepte similare. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia: “Ideologia este cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan. Produs al iluminismului. ideologie politică. dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. de către filosoful Antoine Destutt de Tracy. Acestor sensuri iniţiale pozitive. Aşadar. de cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii. în principal. Deoarece conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe măsură. SUPORTUL DE CURS Modulul 1. în bună măsură. o expresie a empirismului anti-teologic. dar şi ambiguitate. sens care va câştiga teren. p. Treptat.8 II. termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. De remarcat şi rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Controverse privind “dezideologizarea” Obiective: • • • • Definirea ideologiei şi a doctrinei politice. care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor. 24). li s-a . • Ideologia şi "dezideologizarea" Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate. mai exact guvernarea republicană reprezentativă. 1998.

278).ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea. fiind incapabili să-şi pună în practică ideile. acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”. apoi în alte lucrări. a preluat şi amplificat sensul peiorativ.. Numeroşi autori contemporani îl citează pe Marx. după ce a ajuns la putere. anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului ideologiilor". temeri.reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat.9 adăugat. ed. sociologul Karl Mannheim. Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate. lumea contemporană. p. Se consideră că metamorfoza se datorează. pentru ca apoi. definind ideologia drept “concepţie răsturnată” (comparată cu imaginea în camera obscură). este tot mai raţională şi pragmatică. atât dimensiuni raţionale cât şi afective. lui Napoleon. ci “victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama. să o considere expresie a intereselor de clasă. La baza acesteia s-a aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi comunismului.o ideologie utopică. a cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le exprimă. încorporând pasiuni. comuniste). speranţe marcate de subiectivism (Vernon Bogdanor. că vor să reformeze lumea în capetele lor. 1936). toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei. în bună măsură. anticipând căderea regimurilor comuniste. în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim. Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat. Aron semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". teză . 1994). în primele decenii ale secolului XX. fasciste. care. într-un alt context istoric. R. le-a reproşat acestora. Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. semnificând uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi programatice. Dacă anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor" (democratice. în lucrările din tinereţe. aflată într-o etapă a "abundenţei". mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice. 1987. unul peiorativ. Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore. Această alternanţă de tip flux . el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme. La finele anilor '80. care deosebea două forme ale ideologiei . a “dezideologizării” (Raymond Aron. alteori o concepţie deformată. curând. imposibil de realizat . care se îndepătează de obiectivitate. cel care. la maturitate. Daniel Bell). cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal.

în legătură cu ideologia. . oferind o anumită interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri. idealuri. ştiinţei). trebuie să constatăm că cei care elaborează. în cadrul unei ideologii. ideologia vizează fie menţinerea unui sistem politic. ideologia este un produs colectiv. aceasta nu se rezumă la cunoaştere.10 care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor. O asemenea constatare poate fi utilă în explicarea situaţiei prezente din zona noastră. 1996. Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. că. Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări. ce constituie obiectul demersului de faţă. Ideologia politică. în principal. reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. În acest caz. ea dovedind că ideologiile se confruntă acut îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante. p. ce rezultă din anumite opţiuni. oricât de pregnante sunt. devenite clasice. de fapt? este doar o "falsă conştiinţă". susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii şi la manipularea populaţiei . la idei. în funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. Rezultă. Apoi. ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri. precum: ce este ea. precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung. o gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate? Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei. Ideologia nu doar descrie şi interpretează realitatea. aspiraţii. preocupările pentru a cunoaşte şi explica în mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei. Alternanţa nu este întâmplătoare. ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri. unde confruntările ideologice nu au căzut deloc în desuetudine. Revenind la întrebările formulate anterior. credinţe. ci implică întreg sistemul motivaţional. îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective. pentru a reveni în prim plan cu un alt conţinut şi o altă formă. în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune. 2). aşadar. se referă. la aspecte de ordin raţional. definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată. fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia. atitudini despre regimul politic şi instituţiile politice.un asemenea mod de manifestare este propriu atât instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile (scrise sau nescrise) ale desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model societal. respectiv aspecte volitive şi afective. opţiuni valorice.

mai cu seamă al celui clasic. practic). Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au transformat în ideologii. • Doctrina politică Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice. spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria). care. de regulă. de regulă. de regulă. interpretările. în vreme ce teoria presupune o abordare obiectivă. teoria presupune demonstraţie riguroasă. are nu doar o funcţie cognitivă. ideologia se deosebeşte de teorie. aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut. organizarea ideilor şi demonstraţia. Astfel.11 A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei realităţi. nu sunt. Apoi. verificate empiric. respectiv prescriptivă. ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni. alteori se subliniază diferenţele. demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti – aşadar. care înseamnă “învăţătură”. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”. care este o reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ. care se sprijină pe date concrete. Cei ce utilizează formula “doctrină economică” subliniază. cu o serie de precizări şi accente. în principal. nivelul empiric. pe considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic. dar şi evaluări foarte diferite. când se face trimitere la “doctrina juridică” se au în vedere analizele. Aşadar. în vreme ce teoria presupune. alţii o preferă . complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi. cu alte cuvinte. cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului. opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte. Prin caracteristicile relevate. Aceste deosebiri nu înseamnă însă incompatibilitatea ideologie – teorie. este imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii de referinţă. evidente. ci şi una normativă. ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. de-a lungul timpurilor. ce pot fi. că. Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri. Cum se poate cu uşurinţă constata. Din perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună măsură. asociată cu ştiinţa.

25). 1996). idealuri. Dilemele ştiinţei politice. 1998. 1936 Liliana Mihuţ. p. în mod frecvent. şi un ideal social. Iaşi. Bucureşti. Ideologii politice şi idealul democratic. apreciind că aceasta încorporează deopotrivă teoria. măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate. Contemporary Political Ideologies. termenul de doctrină politică este utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor politice. Pinter Publishers. Routledge & Kegan Paul. implicând şi căile.. în Petre Dan. Contemporary Political Ideologies. Bucureşti. apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective. pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative. Harper Collins. New York. Bibliografie Terence Ball. ca urmare a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste. Editura Enciclopedică. David McLellan. . Francis Fukuyama. 1995. London. Este de remarcat faptul că. Editura DU Style. eficiente ale înfăptuirii proiectului său de societate” (Liviu Petru Zăpârţan. Sfârşitul istoriei?. Bucureşti. Ideology and Utopia. 1995. articulate pe baza unor principii unificatoare. opţiuni valorice.. aspiraţii. Liviu Zăpârţan conferă doctrinei politice sensuri mai complexe. în sfârşit. Bucureşti. Polirom. 91). Roger Eatwell & Anthony Wright eds. precum şi “un set de propoziţii ideologice”. Richard Dagger. concepţia şi ideologia: mai întâi. Un remarcabil teoretician şi om politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale. 1994. Editura Vremea. London. Roy Macridis & Mark Hulliung.” (Virgil Madgearu. Editura “Garamond”. ea trebuie să ofere o imagine teoretică asupra unei societăţi. 2000. Ideologia. ed. Petre Dan (ed. p. 1995. Doctrinele partidelor politice. 1994. Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt ilustrative pentru această diversitate de abordare. 1993. context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei.12 pe aceasta din urmă. “un set de propoziţii prin care se prevăd căile practice. şi.). Karl Mannheim.

2000. Relaţia dintre doctrină politică şi ideologie politică este una de a. Editura Fundaţiei “Chemarea”. similitudine . Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Când a fost exprimată pentru prima oară teza “sfârşitului ideologiilor”? a. Antoine Destutt de Tracy b. Humanitas. în anii ’30 – ’40 b. Karl Marx c. 1994. în anii ’50 c. excludere reciprocă b. Test de autoevaluare 1. Karl Mannheim 2.).13 David Miller (coord. Doctrine politice. Liviu Petru Zăpârţan. Iaşi. Bucureşti. Cine a definit ideologia ca fiind “ştiinţă a ideilor”? a. în anii ‘80 3.

14 Modulul 2. dimensiunea economică. liberalismul social. dimensiuni (momente) esenţiale: dimensiunea filosofico-politică. modelul de societate propus 2.începând cu secolul al XVI-lea. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE _____________________________________________________________________ Obiective: • • Prezentarea momentelor evolutive. valorile politice de bază. liberalism neoclasic. având o istorie foarte complexă. Unii apreciază că. Liberalismul politic a parcurs mai multe etape. libertate Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice. “umanismul real”). . valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea orientărilor politice. • Liberalismul clasic .1. liberalismul s-a trasformat într-o adevărată “meta-ideologie”. respectiv sensul foarte larg al cuvântului. prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie să joace un rol minim. respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării şi principiul separaţiei puterilor). după 1989. Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele nonpolitice. a variantelor. Liberalismul clasic. precum rolul statului. liberalism social. care vizează o atitudine deschisă şi cultivarea libertăţii. liberalismul neoclasic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: liberalism clasic. astfel încât să fie posibilă compararea lor din perspectiva concepţiei asupra unor probleme fundamentale. prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”. asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liberă a pieţei). a contribuţiilor de referinţă la definirea ideilor fundamentale ale principalelor doctrine (ideologii) politice Analiza caracteristicilor esenţiale ale acestora.

dar definită în două moduri diferite: liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”. De-a lungul acelui secol. formând guverne majoritare. a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70 Fr. atunci când ajung la guvernare în diferite ţări. în formule de coaliţie. fiind în măsură să constituie o “ordine dezvoltată a cooperării umane”. Liberalismul neoclasic (“nostalgic”. identificând libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă intervenţia statului). prin Alexis de Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii.în primele decenii ale secolului XX. • • Egalitatea (ca egalitate în faţa legii. ca egalitate de şanse). A. Roosevelt spre a scoate America din starea de criză. precum şi SUA (Partidul Democrat are. în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate. În România.15 dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea. Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice. bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale. o orientare liberală. Individualismul. partidele liberale se află. precum şi în primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport popular. când a lansat formula „prin noi înşine”. Valorile (principiile) de bază ale liberalismului: • Libertatea – valoare fundamentală. expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29 – ’33 • Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului. în esenţă. mai apropiată de varianta liberalismului . PNL s-a consolidat spre sfârşitul secolului al XIX-lea. “conservator”) – cu antecedente în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”. în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia statului). Excepţii remarcabile: Japonia. • Liberalismul social (Neoliberalismul) . Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liberă deţine mecanisme de autoreglare. începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea. raportul egalitate –libertate etc). După al doilea război mondial. de regulă. a ocupării “depline” a Programul New Deal. ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american forţei de muncă etc).

pp. Ideologii politice şi idealul democratic. Doctrinele partidelor politice. pp 198-228. Institutul European. în secolul XX. În ciuda performanţelor electorale relativ modeste. Bucureşti. 59-97. Liberalismul între succese şi iluzii. pp. Bucureşti. 2001. liberalismul social c. Valoarea fundamentală a liberalismului este a. în secolul al XVI-lea b. Aurelian Crăiuţu. Bucureşti. John Gray. Iaşi. Adrian Paul Iliescu. “A fi sau a nu fi liberal”. în Petre Dan. Ed.17-44. liberalismul clasic b. Iaşi. Ed. Richard Dagger.). . “Neoliberalismul”. Nicolas Roussellier. 1998. Europa liberalilor. Iaşi. Bibliografie Terence Ball. Editura DU Style. Care dintre variantele liberalismului au pledat pentru limitarea intervenţiei statului în economie şi viaţa socială? a.16 social). multe partide liberale şi-au dovedit capacitatea de a influenţa politicile publice. 2000. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. liberalismul neoclasic 2. Polirom. libertatea b. ALL.). solidaritatea 3. în secolul al XIX-lea c. Când au apărut primele partide liberale? a. Liberalismul. Test de autoevaluare: 1. (ed. Polirom. 1998. Doctrine politice. Mihail Manoilescu. “Garamond. 1998. 1995. egalitatea c.

Joseph de Maistre. asociat cu tradiţia britanică inaugurată de Ed. conservatorism reacţionar. dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul “conservator”). . preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare. Celălalt. “Neoconservatorismul” este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor conservatorismului din secolul XX. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. pledând pentru reformă. şi conservatorismul desemnează. în care a criticat radicalismul revoluţionar. dar respingerea egalitarismului. neoconservatorism. exponent remarcabil al Noii Drepte. orientată spre păstrarea. • Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”. în Regatul Unit. tradiţie şi creştinism. o ideologie şi practică politică. respectiv M Thatcher. Burke. a susţinut restaurarea monarhiei absolute. inspirat din opera lui Burke şi a altor conservatori clasici. • Cealaltă variantă a fost conservatorismul “reacţionar”. respectul pentru piaţă. care să fie temperată însă de aristocraţie. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”. De la început. respectiv comunismul. în SUA.17 2. ca modalitate de schimbare. o atitudine general-umană – în acest caz. Noua Dreaptă Asemenea liberalismului. pe de o parte. a avut cel puţin două variante. al cărei protagonist. respectul pentru valorile şi instituţiile tradiţionale. conservarea unei stări de fapt. neoconservatorismul Termeni cheie: conservatorism moderat. Sensurile politice s-au conturat iniţial prin opoziţie cu liberalismul. pe de altă parte. În secolul XX s-au manifestat două curente în cadrul conservatorismului: • • Unul tradiţionalist. pentru ca apoi oponenţii principali să devină socialismul. într-un sens larg. îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790). care s-au perpetuat în secolul următor. de nuanţă teologică. stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”. a ideilor şi instituţiilor existente – iar. Reagan.2. I. afirmarea egalităţii şanselor. Kristol. Ideologia conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reacţie la Revoluţia franceză.

Libertatea b. Libertatea apare ca un drept legal. 73-83. Test de autoevaluare: 1. Comparaţi concepţiile conservatoare şi cele liberale privitoare la rolul statului.99-124.18 Valorile fundamentale ale conservatorismului: • Criticând atât individualismul cât şi colectivismul. pe parcursul secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici. au fost absorbite de partide creştin-democrate. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. naţiune). Iaşi. exceptând Regatul Unit şi alte câteva ţări. Cine a fost unul dintre exponenţii majori ai conservatorismului moderat? a. Rădulescu Motru. Acum. I. în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii.). Robert Nisbet. Nu întotdeauna partidele de orientare conservatoare sunt şi denumite ca atare (de pildă. Partidul Republican din SUA). Doctrine politice. Solidaritatea 3. Burke b. Bucureşti. Ed. 1998. C. a susţinut solidaritatea ce decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii (familie. 1998. Polirom. Partidele conservatoare au apărut după revoluţiile moderne. Bucureşti. Kristol 2. Egalitatea c. În unele cazuri. de Maistre c. Iaşi. “Conservatorismul”. Editura “Garamond”. Adrian Paul Iliescu. 2000. Richard Dagger. Polirom. J. în Petre Dan (ed. • • Inegalitatea are rădăcini naturale şi politice. “Concepţia conservatoare şi progresul”. 1995.). . 1994. pp. Ideologii politice şi idealul democratic. Bucureşti. 64-90. Editura DU Style. Valorile fundamentale ale conservatorismului a. biserică. Ed. Conservatorismul anglo-saxon. Adrian Paul Iliescu. pp. Doctrinele partidelor politice. Bibliografie Terence Ball. ALL. pp. Conservatorismul. sunt într-o poziţie minoritară.

dar încă de la început s-au manifestat două tendinţe majore: • Varianta radicală. Socialismul a apărut tot ca reacţie la liberalism. şi a militat pentru înlocuirea. După al doilea război mondial. . criticând capitalismul. a fost lansată formula “socialism democratic”. a respins valorile şi instituţiile liberalismului. în Europa de est. în cadrul societăţii capitaliste. comunismul şi eurocomunismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: socialism revoluţionar. comunismul apărea ca o etapă superioară a cestui nou model de organizare social-politică. bazată pe proprietatea socială. care viza edificarea. a susţinut păstrarea cadrului oferit de democraţia liberală. în primele decenii ale secolului al XIX-lea. pe de altă parte. un produs al etapei ce a urmat Revoluţiei franceze. de către partidele comuniste. În Europa de vest. aceştia din urmă au fost absorbiţi. social-democraţi. pe parcursul a două etape: • În primele trei decenii. “a treia cale”. R. moderată. a ordinii existente cu societatea socialistă.19 2. în secolul al XVI-lea. Bernstein (acuzat de marxişti ca fiind “revizionist”). “socialismul revoluţionar”. Revoluţia din 1917 a produs “marea schismă” dintre comunişti. şi socialişti. Socialismul şi social-democraţia. socialismul şi social-democraţia a avut evoluţii distincte. asemenea liberalismului şi conservatorismului. care şi-a găsit expresia în opera lui Marx. care. socialism democratic. a unei “economii mixte”. s-au concentrat pe susţinerea intervenţiei statului în economie şi în protecţia socială.3. prin revoluţie. social-democraţie. Owen. Fourier. Prima sa expresie a fost aşa-numitul “socialism utopic” al lui Saint-Simon. • Cealaltă variantă. exprimate mai cu seamă de Ed. traversând importante reconsiderări. au stat la baza social-democraţiei de mai târziu. schimbarea fiind realizabilă pe calea reformelor. pe de o parte. au imaginat proiecte ale unei lumi considerate a fi în concordanţă cu adevărata natură a omului. Ch. aceste idei. Antecedentele sale au fost identificate în Utopia lui Thomas Morus. comunism Socialismul este. în cele mai multe cazuri.

îmbătrânirea populaţiei. Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii socialiste (social-democrate). Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia): uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice. partidele socialiste (socialist-democratice) s-au concentrat pe problemele proprietăţii. pot fi relevate anumite caracteristici comune: • • • Accentul asupra comunităţii (colectivităţii). lansată în anii ’90 de “Noul Laburism” al lui Tony Blair (susţinută teoretic de Anthony Giddens). îndeosebi în primele decenii postbelice. s-a afirmat aşa-numitul “eurocomunism”. mai cu seamă în conceperea raportului dintre stat şi piaţă. care îşi propune să meargă dincolo de neoliberalismul dreptei şi social-democraţia vechii stângi. dar în corelaţie cu libertatea şi solidaritatea. la sfârşitul anilor ’70. Rolul important conferit statului. precum şi dezvoltarea “statului bunăstării”. una din formulele de referinţă este “a treia cale”. Trebuie precizat că. comunismul a dobândit noi expresii în gândirea modernă. După al doilea război mondial. în vreme ce partidele social-democrate au acordat prioritate problemelor privind redistribuirea. În prezent. care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie. ci . cu precizarea însă a unor diferenţe notabile de abordare de la o etapă la alta.20 bazate pe coexistenţa dintre sectorul public şi cel privat. • Începând din anii ’80. alteori s-au confruntat de pe poziţii adverse. termenii “socialist democratic” şi “social-democrat” sunt deseori utilizaţi ca interşanjabili. Egalitatea considerată valoare fundamentală. construind o “nouă economie mixtă” şi un “stat al investiţiei sociale”. partidele care poartă aceste denumiri făcând parte din aceeaşi “familie”. în noul context determinat de creşterea preţului la materiile prime. care l-a identificat cu noul model de societate bazat pe abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip de relaţii interumane. Partidele comuniste constituite în Europa de est după 1917 şi practica lor politică au marcat îndepărtarea de idealul mai mult sau mai puţin utopic şi au condus la instaurarea regimurilor totalitare. precum şi globalizarea progresivă a economiei. în vestul Europei. Având antecedente încă în antichitate. sau operat schimbări importante. cu deosebire în opera lui Marx.

). . “Doctrina social-democrată”. cooperare b. Polirom. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Michel Dreyfus. pp. Omegapres. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Polirom. Institutul European. Bucureşti. Polirom. Saint-Simon b. identitate. 2003. Partidele socialist-democratice şi cele social-democrate se află în raporturi de a. Europa socialiştilor. îndeosebi cu socialiştii. T. Unele şi-au schimbat chiar denumirea. Formula “a treia cale” a fost lansată de a. Marx c. Iaşi. 1996. Bibliografie Terence Ball. 2000. Maurice Duverger. Doctrine politice. Bernstein 2. Europa comuniştilor. Richard Dagger. Ed. Eşecul comunismului est-european. Blair 3. Ideologii politice şi idealul democratic.125-178. A treia cale: renaşterea social-democraţiei. Francois Furet. manifestând deschidere spre colaborarea cu alte partide politice din zona stângii. majoritatea şi-au reconsiderat fundamental ideile. Iaşi. 2000. Iaşi. Iaşi. presupunând alianţe cu alte forţe politice. Fourier b.21 prin reforme. Institutul European. K. pp. care trec acum printr-o etapă de redefinire a identităţii. excluzând violenţa şi dictatura proletariatului. Anthony Giddens. Anton Carpinschi. Ed. Humanitas. Ch. Jean-Michel de Waele. Iaşi. Pascal Delwit. Test de autoevaluare: 1. contradicţie c. Trecutul unei iluzii. confirmat de evenimentele din 1989. Bernstein c. a avut efecte considerabile şi asupra partidelor comuniste occidentale. 2001 Jose Gotovitch. 175-194. Cine a susţinut revoluţia ca principală formă de schimbare socială? a. 1998. 1991.

anarhism colectivist. . anarho-sindicalism Cu antecedente în iluminism. imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat să sacrifice propria sa independenţă de judecată.4. considerat exponentul “anarhismului colectivist”. când mişcarea anarhistă a îmbrăcat forme violente. au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente. avându-l ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de schimbare socială. identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul. altele de liberalism. la mijlocul secolului al XIX-lea. bazată pe libertate ca valoare supremă. pe suprimarea proprietăţii private. susţinând abolirea lui. în Revoluţia din Rusia. anarhism comunist. care a iniţiat “anarhismul individualist”. • Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon. care. având şi el diferite variante. anarhism mutualist. într-o anumită măsură. şi Piotr Kropotkin. • Punctul maxim a fost atins la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. • În preajma primului război mondial. forma pe care ar fi urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală. organizând atentate şi alte acţiuni criminale. a inaugurat “anarhismul mutualist”. pledând pentru o societate fără stat. unele mai apropiate de socialism. ca şi în Războiul Civil din Spania. s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii ruse. considerate a fi “furt”. Mihail Bakunin. precum şi pe respectul mutual între membrii săi. cu caracter de masă. • Anarhismul a fost implicat. dar şi solidaritatea între oameni.22 2. În plan ideologic. Anarhismul şi variantele sale _____________________________________________________________________ Termeni cheie: anarhism individualist. au afirmat libertatea ca valoare supremă. s-a conturat “anarho-sindicalismul”. anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar. • Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin. precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi.

1995. Polirom. Iaşi. Caracterizare generală • Dintre valorile fundamentale. pp.). Petrescu. pp. dar şi toate celelalte instituţii şi. lipsit de orice constrângere. • Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl constituie în primul rând instituţiile guvernamentale. Caracterul anti-democratc şi susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului. asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural. Editura Antet. . “Anarhismul”. manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de protest împotriva globalizării. anarhismul situează în prim plan libertatea. în zona extremismului. p. 33. în societatea “fără guvern coercitiv” ordinea ar urma să fie asigurată prin respectarea regulilor morale. Iaşi. în Petre Dan (ed. fără să beneficieze de construcţii ideologice consistente. Ed. George Crowder. Bucureşti. dar în mod diferit de către “individualişti” şi “colectivişti”. “ecologismul radical”. s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică. a îmbrăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să dispară pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice. care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe baze anarhiste. Bucureşti.23 • În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultură” a tineretului. Liviu Petru Zăpârţan. 1994. Editura Fundaţiei “Chemarea”. N. 2000.269-296. şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante. Doctrine politice. Anarhismul. Richard Dagger. în cele mai multe cazuri. 260-278. • În ultimele decenii. Ideologii politice şi idealul democratic. “Garamond”. mai mult. 1997. egalitatea este şi ea invocată. toate mijloacele specifice regimului democratic. Bibliografie Terence Ball. Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului. Doctrinele partidelor politice.

Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate _____________________________________________________________________ Termeni cheie: naţionalism.“antidemocratic”.neonaţionalism şi mai ales naţionalism – ultranaţionalism. după marea criză din anii ’30.24 Test de autoevaluare: 1. 2. mai întâi ca urmare a dispariţiei Imperiului austroungar. După 1989. sub forma fascismului. precum şi a conglomeratului iugoslav. fiecare urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii. extrema dreaptă Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă. A parcurs patru etape (unii le numesc “valuri”). Sorel. dreapta. respectiv a extinderii şi aprofundării procesului de integrare europeană. ca urmare a dezintegrării “imperiului” sovietic. ultranaţionalism. “naţionalisme”. în condiţiile dezagregării imperiilor coloniale. • • • • După Revoluţia franceză. “democratic” . Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. iar mai apoi în legătură cu procesul integrării europene. iar apoi. Bakunin c. Proudhon b. Prin ce se deosebesc concepţiile anarhiste de cele socialiste în privinţa modelului de societate propus? 2. în legătură cu susţinerea afirmării naţiunilor şi a statelor naţionale. apare necesară. naţionalism . formula de plural.5. Deoarece a suscitat şi suscită controverse. Ca urmare. făcându-se distincţia între naţionalism “ofensiv” şi “defensiv”. . Cine a considerat că proprietatea privată este un furt? a. După primul război mondial. se subliniază deseori ambivalenţa termenului. După al doilea război mondial. alteori ca dimensiune a altor ideologii. mai mult chiar decât în cazul altor ideologii.

1994. condus de Jean-Marie Le Pen. Test de autoevaluare: 1. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. 40-63. Liviu Petru Zăpârţan. “Doctrina naţionalistă”. 2. Institutul European. * * * “Naţionalismul: trecut.). Guy Hermet. naţionalismul are un caracter desuet şi chiar periculos. în contextul globalizării. care reuşesc să atragă o pondere relativ însemnată a populaţiei. Doctrinele partidelor politice. abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora dintre expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi. Partide ultranaţionaliste. Bibliografie Raul Girardet. precum Frontul Naţional din Franţa.1997. de respingere a valorilor proprii altora. Ed. De ce a evoluat naţionalismul în “valuri”. Iorga. Doctrine politice. Editura Fundaţiei „Chemarea”. nr. Bucureşti. pp. b. Acelaşi spirit de echilibru obligă la constatarea faptului că naţionalismul şi ultranaţionalismul generează controverse nu doar în ţările subdezvoltate. Naţionalismul este specific acum Europei Centrale şi de Est. 1994.25 Deşi deseori se afirmă că. în POLIS. Inst. 1999. prezent şi viitor”. 2003. Institutul European. Primul val al naţionalismului s-a manifestat după Revoluţia franceză. European. în Petre Dan (ed. c. Iaşi. Iaşi. subliniind însă nocivitatea ultranaţionalismului. Naţionalism şi naţiune. 2. mai cu seamă în spaţiul Europei occidentale. Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa. Naţionalismele europene. Partidele ultranaţionaliste se situează în zona extremei drepte. provoacă îngrijorare cu privire la pericolul ascensiunii extremei drepte. Iaşi. 1995. ci şi în cele dezvoltate. “Garamond”. ca atitudine excesivă. exploatând temerile legate de integrarea europeană şi procesul globalizării. fiecare etapă urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii? . Paul Sabourin. N.

• “Nazismul” este varianta germană. mai cu seamă cele vizând renaşterea marelui Imperiu Roman. alteori. numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o: Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani. corporatism. • Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini.6. auto-proclamat “adevăratul socialism”. conducătorul şi principalul ideolog al acestuia. prin subordonarea lor faţă de guvern. în contextul generat de primul război mondial. imediat după primul război mondial. Naţionalismul a fost implicat în ipostaza sa extremistă. iar apoi de criza economică din anii ’30. neofascism Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum. darwinismul social. Spre a-şi realiza obiectivele. nazism. Fascismul şi neofascismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: fascism. numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format. nimic împotriva statului. în varianta germană. cu rasismul (“naţionalism organic”). iar socialismul anti-marxist. anti-semitismul. nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”. grupări numite “fascii”. care a determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale). Mussolini a orchestrat un adevărat cult al conducătorului. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi concepţii care circulau deja în epocă: rasismul. fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. cea mai spectaculară şi cea mai agresivă. dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. cu referire la prima din variantele sale. Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate. spre a defini un fenomen paneuropean (şi nu numai). Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg. fascismul a apărut abia în perioada interbelică. a glorificat violenţa şi teroarea. partid în fruntea căruia s-a afirmat Hitler. fiind asociat. într-un sens particular. cea italiană. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate .26 2. Fraza sa “Totul în stat. afirma posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea faţă de stat şi mai ales faţă de conducătorul suprem. geopolitica.

Francois Furet. Drumul către servitute. Trecutul unei iluzii. pp 179-200. a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea conducătorului. Hitler c. Mein Kampf. • Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de “neofascism”. Iaşi. În deceniile care au urmat războiului. 1993. 1994.27 Mein Kampf. Caracterizare generală • În legătură cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată biologic. Dreapta românească. libertatea este realizabilă numai în stat. cât îndeosebi de grupuri mai mult sau mai puţin clandestine. care va deveni un adevărat program politic. Hayek. Grupările neofasciste . Humanitas. • Criticând sistemul democraţiei parlamentare. 2000. 1996. Jean-Claude Lescure. Bibliografie Terence Ball. Beladi. A. Bucureşti. Polirom. Mussolini b. Hitler. în naţiune. Bucureşti. Editura Dacia. Richard Dagger. Ideologii politice şi idealul democratic. Cluj-Napoca. ca expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia. mişcarea şi regimul politic în cauză. 2002. 1995. neofascismul este susţinut nu atât de partide politice. Editura. fascismul a conferit un rol major statului bazat pe forţă. solidaritatea este dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigură subordonarea tuturor în raport cu un centru unic de putere. A. Test de autoevaluare: 1. în condiţiile în care majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste şi a propagandei acestora. iar apoi în politica pe care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat. Institutul European. Eugen Weber. F. Cine a pus în practică ideile corporatismului? a. Iaşi. Fascismul şi nazismul. Humanitas.

când se va afirma în numeroase ţări europene. A îmbinat concepţia catolică despre justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice. Pe măsură ce se făceau paşi în integrarea europeană aceste partide se afirmau ca principali susţinători ai procesului. prin elaborarea concepţiei sociale a catolicismului. pentru că erau considerate principalul bastion împotriva comunismului. Democraţia creştină va câştiga teren abia după al doilea război mondial. Democraţia creştină _____________________________________________________________________ Termeni cheie: democraţie. ca o reacţie la individualism şi anticlericanism. stânga de stalinism. atrăgând şi sindicate care anterior se aflaseră sub influenţa creştin- . economie socială de piaţă Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. ascensiunea fiind explicabilă în condiţiile în care dreapta fusese discreditată de fascism. b.7.28 2. Partidele creştindemocrate s-au consolidat o dată cu intensificarea războiului rece. • Anii ‘60. precum şi în câteva ţări latino-americane.începutul anilor ’70 au marcat un oarecare declin. iar ideologiile şi partidele tradiţionale erau blamate pentru incapacitatea de a se opune extremismelor şi dezastrelor pe care acestea le-au provocat. în condiţiile în care comunismul sovietic apărea a fi mai puţin ameninţător. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte? a. c. În Europa. Un rol important în apariţia sa l-a avut papa Leon al XIII-lea. Fascismul a conferit statului un rol major în sistemul democraţiei parlamentare. iar socialiştii occidentali câştigau teren. prin susţinerea valorilor tradiţionale. Corporatismul fascist a implicat cooperarea guvernului cu organizaţiile patronale şi cele sindicale. apropiindu-se şi de conservatorism. Fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. a parcurs trei etape: • Anii ’40 –’50 au însemnat afirmare în forţă. care a vizat înnoirea bisericii şi deschiderea ei spre societate. valori creştine. 2.

Bucureşti. 1995. (înfiinţat în 1979. respectiv. primul partid transnaţional. ce reuneşte “democrat-creştinii şi cei apropiaţi lor”. Editura Fundaţiei “Chemarea”. lansat în Germania imediat după război. Doctrine politice.29 democraţiei. Liviu Petru Zăpârţan. societatea trebuie să se caracterizeze prin comuniune şi fraternitate. Institutul European. îşi păstrează valabilitatea. Europa democraţiei creştine. 2004). Editura Metropol. Coordonate majore (aşa cum au fost relevate de Wilfried Martens. vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia socială a individului. O Europă şi cealaltă. explicabilă prin preocupările pentru problemele sociale. 1998. La acestea se adaugă afirmarea unei subculturi a tineretului care îl îndepărta de valorile tradiţionale. 2004. la baza căruia se află două principii fundamentale: persoana umană este esenţială. . Iaşi. 145-165. Bibliografie Jean-Dominique Durand. federalist şi democratic. Iaşi. este susţinător al unei Constituţii europene care să se inspire din trei principii fundamentale: subsidiarităţii. Iaşi. • Conceptul “economie socială de piaţă”. Aceste caracteristici îndreptăţesc amplasarea ideologiei creştin-democrate şi a partidelor care o susţin în zona de centru a spectrului politic. dar şi pentru aprofundarea şi extinderea procesului de integrare europeană. • Partidul Popular European. 1994. scopul statului fiind acela de a asigura binele tuturor. • Din a doua jumătate a anilor ’70 se produce o adevărată renaştere a creştindemocraţiei. Polirom. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. “Creştin-democraţia”. Doctrine politice. a câştigat cele mai multe locuri în Parlamentul European la alegerile din 1999 şi.). lider al democraţiei creştine europene): • Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin “personalismul comunitar sau social” de inspiraţie creştină. Enyedi Zsolt. pp. pp. Wilfried Martens.299-341.

în perioada dintre cele două războaie mondiale. Totodată. ţărănism. problema proprietăţii asupra pământului a fost tocmai rezolvată. de regulă. mai ales pe temeiuri economice: producătorii de hrană vor un profit cât mai mare din munca lor. aceste partide apără proprietatea privată.8. au cunoscut o înflorire efemeră în Europa de Est. Agrarianismul (Ţărănismul) _____________________________________________________________________ Termeni cheie: agrarianism. construirea unei economii sociale de piaţă b. Partidul Popular European cuprinde a. extinderea influenţei bisericii catolice. ce aveau o conducere predominant urbană. partide creştin democrate şi partide conservatoare. în principal. Partidele agrariene (ţărăneşti) au apărut mai întâi în Europa occidentală şi în America de Nord. Numite. Pe de o parte. au constituit un fenomen politic durabil doar în ţările scandinave. numai partide catolice b. vizând susţinerea intereselor producătorilor agricoli şi. independenţa naţională fiind recent obţinută. Care dintre obiectivele de mai jos sunt fundamentale pentru democraţia creştină? a. agrarianismul (ţărănismul) s-a afirmat ca ideologie în primele decenii ale secolului XX. mai puţin dezvoltate. pe de altă parte. adoptarea unei Constituţii europene c. în general. unor asociaţii de fermieri nemulţumiţi de modul în care interesele lor erau susţinute de partidele liberale sau conservatoare. • În ţările occidentale. numai partide creştin democrate c. partidele agrariene au apărut în condiţiile în care. “stat ţărănesc” Tratat deseori în contextul conservatorismului. de regulă . extinderea dreptului de vot a permis manifestarea politică a ţărănimii. Agrarianismul este. ale populaţiei din mediul rural. 2. produsul clivajului urban – rural care s-a amplificat la începutul secolului XX. iniţiativa de a forma partide agrariene a aparţinut.30 Test de autoevaluare 1. • În ţările Europei de Est. cer asistenţă guvernamentală pentru agricultură. 2. iar consumatorii vor să aibă produse alimentare cât mai ieftine.

31 partide “ţărăneşti”. iar agricultura angajează tot mai puţini oameni. Virgil Madgearu. Partidele agrariene sunt situate în zona stângii politice. Doctrinele partidelor politice. pp. Partidele ţărăneşti cunosc o puternică revigorare în Europa Centrală şi de Est. Bibliografie V. după 1989. Iaşi. pp. Test de autoevaluare: 1. vizând prioritar susţinerea intereselor unei categorii profesionale. 2. Doctrine politice. Partidele agrariene sunt amplasate. dar în condiţiile păstrării proprietăţii private asupra pământului. ci au un caracter pragmatic. Liviu Petru Zăpârţan. ce afectează însăşi raţiunea lor de a fi. acestea au dat ideologiilor lor o coloratură morală. de regulă. “Doctrina ţărănistă”.). 91-123. a susţinut ideea “statului ţărănesc” (agrar). Cele care vor să evite declinul sunt nevoite să-şi lărgească adresabilitatea electorală. În România. manifestând disponibilitate pentru diferite formule de colaborare. În condiţiile în care urbanizarea a progresat. să-şi modifice programele. a susţinut cooperaţia ca soluţie pentru modernizarea agriculturii. c. urmărind să apere mica gospodărie ţărănească de efectele negative ale economiei de piaţă. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. De ce s-au dezvoltat partidele agrariene (ţărăneşti) în primele decenii ale secolului XX? . fiind dispuse să realizeze alianţe atât cu partidele de dreapta cât şi cu cele de stânga. de pildă. principalul teoretician al ţărănismului. ca formă de guvernare preponderent dirijistă a unui popor alcătuit în majoritate din ţărani cu gospodării individuale. în Petre Dan (ed. partidele agrariene se confruntă cu serioase probleme. astfel încât să realizeze deschidere spre alte forţe politice. Partidele agrariene sunt forţe politice de referinţă în lumea occidentală. 1995. Bucureşti. Nu acordă o importanţă prea mare dimensiunii ideologice. în zona centrului. b. 207-212. Madgearu. “Garamond”. 1994. Editura Fundaţiei “Chemarea”. Ed.

cărora le reproşează viziunea antropocentrică faţă de natură. Modelul societal propus de ecologism: • • Viziunea biocentrică. ecologismul s-a afirmat ca o “contra-ideologie”. Ecologismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: ecologism. între om şi mediu există o complexă reţea de interacţiuni şi dependenţe reciproce. raţională. dezvoltare durabilă Au fost exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu începuturile ecologismului. mai cu seamă din ţările dezvoltate. preocupările pentru restabilirea echilibrului dintre societate şi natură dobândind caracter ştiinţific prin opera lui E.9. a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem finit sub raportul resurselor. a unor specii. Dezvoltarea „sustenabilă” (sustainable development). pentru ca. cel ce a utilizat pentru prima oară termenul “ecologie”.32 2. Ecologismul ca ideologie s-a cristalizat începând cu anii ’70. Haeckel. sau a protestului împotriva testelor nucleare. pe termen lung. În vreme ce unii consideră că este o ideologie veche de când lumea. Tot în anii ’70 au început să apară primele partide ecologiste. prin critica altor ideologii. bazată pe ideea că toate formele de viaţă au valoare. vizând satisfacerea nevoilor vitale ale unei comunităţi fără a fi prejudiciată posibilitatea generaţiilor viitoare de a face acelaşi lucru. în sensul de dezvoltare durabilă. De remarcat că ecologismul e singura ideologie a cărei denumire provine din cea a unei ştiinţe. . protecţia mediului. care a fost o reacţie la industrializarea rapidă. Majoritatea analiştilor consideră că ecologismul este un produs al secolului XX: începând cu anii ’60 –’70 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii industriale. la sfârşitul anilor ’80 să se intensifice semnalele de alarmă în legătură cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau încălzirea globală. alţii apreciază că începuturile se află în romantismul secolelor al XVIII-lea – al XIXlea. unde ratele foarte înalte ale producţiei şi consumului au ajuns în contradicţie cu natura finită a planetei. ca şi prin critica societăţii industriale moderne. Iniţial. mai întâi în legătură cu activitatea unor grupuri de interes constituite în scopul protecţiei mediului.

Partidele ecologiste nu se angajează în procesul electoral. 1996. 320-355. Cluj-Napoca. Winkler. astfel încât oamenii care iau decizii să fie cât resurselor locale. concentrându-se asupra adoptării unor legi şi politici publice favorabile obiectivelor urmărite (nuanţe “verde deschis”). Marcian Bleahu. pp. mai aproape de efectele acestora şi să asigure valorificarea în cât mai mare măsură a Bibliografie Terence Ball. Richard Dagger. dar amplasarea în spectrul politic depinde de context. ci se manifestă în diferite variante: • • Unele favorizează măsuri radicale pentru a stopa dezvoltarea. Unele variante ale ecologismului se asociază cu anarhismul. 1998. Polirom. 227-238. “Ecologia politică – doctrina secolului XXI”. Partidele ecologiste sunt deseori competitori majori în procesul electoral. partidele ecologiste sunt deseori asociate acesteia. b. Deşi are multe elemente comune. Trecutul apropiat: Eseuri şi documente despre America de după cel de al doilea război mondial. Apărute în perimetrul stângii. în Alina MungiuPippidi (coord. Altele cultivă acţiunea democratică. asociindu-se chiar cu anarhismul sau terorismul (nuanţe “verde închis”). Prin ce se particularizează ecologismul faţă de celelate ideologii? . Iaşi. Ideologii politice şi idealul democratic. Polirom. Dacă iniţial partidele ecologiste (numite deseori şi “partidele verzilor”) au manifestat prudenţă în legătură cu participarea la alegeri. situarea în zona centrului fiind de asemenea frecvent invocată.2000. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte: a. 2. Allan M. pp.). 231-251.33 • Descentralizarea politică. Dacia. acum majoritatea se angajează în cursa electorală şi au devenit forţe politice de referinţă în multe ţări. c. ecologismul nu este unitar. Iaşi. pp. Test de autoevaluare 1. Doctrine politice.

Feminismul marxist a reluat. susţinînd însă că soluţia pentru schimbare este revoluţia. originea feminismului este identificată. şi. trebuie să aibă drepturi egale.10. feminism socialist.34 2. • La sfârşitul secolului al XIX-lea femeile din ţări dezvoltate precum Anglia sau SUA beneficiau de un grad considerabil de independenţă. care. descriminare pozitivă _____________________________________________________________________ Spre deosebire de ideologiile tradiţionale. dominantă la vremea respectivă. care produce şi întreţine subordonarea femeii. care a atins punctul culminant la începutul secolului XX. feminismul consideră că situaţia femeilor şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. care a avut momente de manifestare pregnantă. în Anglia. parafrazând punct cu punct Declaraţia de independenţă din 1776. • Prima manifestare a fost aceea a feminismului liberal timpuriu. în parte. Atunci s-a dezvoltat campania pentru dreptul de vot. Deşi termenul “feminist” a început să fie utilizat abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. a susţinut că femeile sunt fiinţe raţionale. ca urmare. • Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepţia socialismului utopic potrivit căreia relaţiile dintre bărbaţi şi femei trebuie înţelese ca parte a societăţii capitaliste. respingând credinţa în inferioritatea femeii. asemenea bărbaţilor. Aceste idei au avut un puternic ecou în SUA. Feminismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: feminism liberal. se poate vorbi însă despre o mişcare feministă. dar încorporând referirile la femei. O altă particularitate rezidă în faptul că. Prima dezbatere de amploare pe probleme precum sclavia sau dreptul de vot s-a desfăşurat în 1848. schimbarea acestei stări de lucruri se poate realiza pe calea reformelor. aceste idei. . deşi această problematică se află pe agenda a numeroase partide politice. când Convenţia de la Seneca Falls a adoptat o “Declaraţie de independenţă alternativă”. dar li se refuza dreptul de vot. în opera lui Mary Wollstonecraft. în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. de obicei. nu există partide feministe. unde industrializarea şi modernizarea rapidă au stimulat manifestarea independentă a femeilor. respectiv de acces la educaţie şi muncă. feminism “welfare”.

egalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii rămâne o problemă de actualitate pe agenda publică. expresie a respingerii rolului tradiţional al femeii.35 A fost. ale “anarhofeminismului” chiar. dar a avut diferite variante. Majoritatea ţărilor dezvoltate au consacrat. după război. Deşi s-au făcut progrese considerabile în privinţa participării femeilor pe piaţa muncii. Richard Dagger. o continuare a ideilor feministe liberale. primul moment semnificativ a fost acela al publicării cărţii lui Simone de Beauvoir. ca şi al unor forţe politice. Feminismul post-modernist a cultivat o serie de exigenţe privitoare la limbaj. În anii marii crize. graţie unor militante precum ziarista Betty Friedan. care a pledat pentru combinarea responsabilităţilor casnice ale femeii cu preocupările pentru carieră. În anii ‘60 s-a conturat un nou val de feminism. Bibliografie Terence Ball. Al doilea sex (1949). Ideologii politice şi idealul democratic. În prezent. asemenea populaţiei de culoare („afro-americanilor”). 208-211. 2000. • În perioada interbelică. în principal. astfel încât acesta să reflecte corect participarea şi posibilătăţile de participare ale femeilor la viaţa publică (aşa-numita political correctness). dar multe dintre obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei publice. de aşa-numitele programe affirmative action (“discriminare pozitivă”. o contribuţie în această privinţă). în sensul unor măsuri şi acţiuni favorizante. feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă. ”Sufragetele” au fost exponentele aripii militante. s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a protecţiei sociale a femeilor (“feminismul welfare”). feminismul a intrat într-un oarecare declin. precum şi în viaţa politică (feminismul având. pp. care să înlăture consecinţele discriminării trecute). . Începând din acei ani femeile americane au beneficiat. foarte active în perioada premergătoare primului război mondial. îndeosebi în SUA. Polirom. • În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial. care îndeamnă la nesupunere faţă de “legile opresive”. Iaşi. dreptul de vot al femeilor. fără îndoială. Ultimele decenii au cunoscut şi expresii ale feminismului radical.

). Începuturile feminismului se conturează în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. Test de autoevaluare 1. Mihaela Miroiu (ed. în Sfera politicii. Polirom. 2. 1998. .). Lexicon feminist.36 Simone de Beauvoir. Editura Univers. Doctrine politice. pp 252-274. c. Polirom. Mihaela Miroiu. Prin ce se deosebeşte feminismul secolului XX de feminismul timpuriu? 3. Daţi exemplul unui partid feminist. 1998. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Bucureşti. * * * „Feminism”. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. Reconstrucţia teoriei politice. 71-72. Otilia Dragomir. 2001. Mary Lyndon Shanley. b. “Feminismul ca politică a modernizării”. “Mişcarea sufragetelor” s-a manifestat după al doilea război mondial. Programele de “discriminare pozitivă” au fost lansate în SUA în anii ’80 ai secolului XX. Al doilea sex. Uma Narayan. Iaşi. 1999. 2002. Polirom. Iaşi.

ei continuă să fie invocaţi de către cercetători. Şi totuşi. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. opoziţia dintre cele două orientări se referea la principiile guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică sau preferinţă pentru un guvern ales. dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de principiile Revoluţiei franceze. cât şi în orientările valorice existente la nivelul opiniei publice. pur şi simplu de către cei ce doresc să definească. aflate în relaţii de contradicţie. . Mai exact. adică un regim monarhic autoritar.37 Modulul 3. cu sublinierea dimensiunilor politice şi economice Încadrarea doctrinelor partidelor politice în spectrul politic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: dreapta şi stânga politică. partizanii unui veto nelimitat aşezându-se în dreapta preşedintelui adunării. convingeri. chiar dacă se foloseau rar termenii de "dreapta" şi "stânga". ceilalţi. o poziţie anti-clericală şi republicană. bazată pe ideea suveranităţii poporului. Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea. oameni politici sau. atitudini politice. având deseori o încărcătură emoţională şi neepuizând gama alternativelor politice aşa cum sunt ele exprimate atât în programele partidelor. divizaţi în privinţa problemei dreptului de veto al regelui. centru. dreapta şi stânga economică. "dreapta" şi "stânga" se referă la două seturi de idei. confruntarea desfăşurându-se îndeosebi între monarhişti şi republicani: primii susţineau "tronul şi altarul". Iniţial. ataşament faţă de trecut sau dorinţă de schimbare revoluţionară. s-au împărţit topografic în sala de şedinţă. un anume tip de atitudine politică. Aşadar. la modul generic. la o şedinţă a Adunării constituante din 1789. sprijinit de valorile bisericii. Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni a condus la formularea a numeroase obiecţii în legătură cu relevanţa lor pentru compararea şi clasificarea ideologiilor şi partidelor politice. Evoluţie şi sensuri actuale Obiective: • • • Examinarea evoluţiei diferenţierii dintre dreapta şi stânga politică Argumentarea actualităţii diferenţierii. reprezentanţii naţiunii. extremism Aplicate la ideologie.

poziţia în legătură cu forma de guvernământ şi-a pierdut forţa de diferenţiere între atitudinile politice fundamentale. Pe măsură ce efectele revoluţiei industriale asupra structurii sociale se făceau tot mai mult simţite. atunci când au intrat în Parlamentul italian. Mişcările aferente Noii Stângi au zdruncinat universităţile occidentale la sfârşitul anilor '60 şi au mobilizat opinia publică americană împotriva războiului din Vietnam. considerat mentorul spiritual al acestei orientări.comunismul lui Stalin . Astfel. au rămas la nivelul unor tendinţe politice. După al doilea război mondial. pentru că. dar. Acest extremism. exprimând totodată neîncredere în politica de partid convenţională. "valuri" de stânga. s-a opus unui alt extremism . Secolul XX va cunoaşte o serie de metamorfoze ale sensurilor celor doi termeni.de unde o oarecare turnură anarhistă. aspectelor politice implicate în confruntarea dintre orientările de dreapta şi cele de stânga li se adaugă criterii economico-sociale. s-au succedat. fasciştii au ocupat locurile din extrema sa dreaptă. pe care le contrapuneau celor din perioada de maturitate). teroarea. în sistemul democratic tradiţional .considerat de stânga. considerat de dreapta. Prima ipostază semnificativă a fost aceea a extremismului. Aceste idei ce s-au dovedit deosebit de penetrante mai cu seamă datorită lui Herbert Marcuse. asociate cu deosebire clasei proletariatul industrial şi partidului care se declara exponentul său.deţinătorilor de capital privat. cât şi în America. pentru că exercita dictatura în numele valorilor democratice. În perioada respectivă Noua Stângă a exercitat o influenţă considerabilă. neîncrezătoare în potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare (idee susţinută de vechea stângă). stânga începe să indice o atitudine favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul muncii. Primul moment de referinţă l-a constituit apariţia. determinând constituirea unor mişcări care. atât în Europa. în numele unei noi ordini. exalta deschis forţa. în anii '60. reprezentanţii săi sunt apreciaţi în primul rând în calitate de critici sociali. în forme şi cu amplori diferite. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale. lipsindu-le structura organizată şi programul articulat. iar dreapta . . punând sub semnul întrebării unele idei marxiste (apreciau însă scrierile umaniste ale tânărului Marx. o ideologie eclectică ce şi-a propus să revitalizeze gândirea de stânga. atribuiau rolul esenţial în schimbarea socială intelectualilor şi grupurilor marginale (incluzând aici şi tineretul). respectiv de dreapta. a ceea ce s-a numit "Noua Stângă". Este de notat că.38 Treptat. Ca urmare. violenţa.

nu trebuie pierdute din vedere unele diferenţe specifice între spaţiul politic american şi cel european. Arend Lijphart nominalizează pe primul loc ceea ce numeşte "dimensiunea socioeconomică". limitarea rolului statului în aproape toate domeniile. în principal pe considerentul că aceasta determină uniformizarea şi nivelarea socială (dintr-o asemenea perspectivă sunt puse pe acelaşi plan creştinismul. 2000. El precizează că. 88). se consideră că "opoziţia stânga/dreapta. ca mişcare ideologică asociată cu renaşterea conservatorismului . Şi totuşi. 1989. Naisbitt afirma sentenţios: "Stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical" (John Naisbitt. în fapt. Noua Dreaptă s-a concentrat spre critica ideii de egalitate.39 Replica la ideile Noii Stângi a fost dată de ceea ce s-a numit "Noua Dreaptă". Deşi se consideră că Noua Dreaptă s-a manifestat cu mai mare forţă în SUA şi Marea Britanie. e adevărat de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile socialiste şi. p. de atenuare a diferenţierilor între dreapta şi stânga. p. asistenţă medicală şi asistenţă socială (Arend Lijphart.de altfel. acesta din urmă fiind. ca obiectiv esenţial. această mişcare (lipsită. 1991. eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie. 237). Thatcher) au fost asociaţi acestei mişcări. În Franţa. marcat mai pregnant de factorul ideologic. abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce particularizează partidele politice în perioada postbelică. . afirmată în anii '70 şi '80. nu numai pentru analiştii şi oamenii politici. în general cele proprii stângii . Reagan şi M. 146). spre deosebire de guvernările de dreapta. Apărută pe fondul dificultăţilor economice ce au marcat perioada în cauză. Desigur. de pildă. unul din teoreticienii de marcă ai neoconservatorismului american. În Franţa. ea a avut expresii semnificative în numeroase alte ţări.susţinând. diferenţierea între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. fusese numit "sfântul patron al Noii Drepte". Este notabil că.de notat că aceasta din urmă apare ca o adevărată ameninţare pentru cultura europeană tradiţională). de pildă. unde doi lideri politici (R. p. Irving Kristol. bugete centrale mai mari. cele de stânga s-au caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei. în mod tradiţional. o mai pronunţată egalizare a veniturilor. departe de a fi depăşită. Ultimele decenii au relevat o tendinţă de atenuare a confruntărilor între ideologii şi implicit. Încă la începutul anilor '80. ci pentru însăşi opinia publică" (Alain Monchablon. rămâne încă criteriul major de diviziune. marxismul şi cultura americană . prin care vizează tocmai diferenţierea între stânga şi dreapta.

Stânga economică urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ţăranului. A câştigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani potrivit căruia ceea ce în prezent diferenţiază dreapta de stânga este mai cu seamă gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi în viaţa socială. susţine intervenţia statului în mecanismul pieţei. care anume set de atitudini se situează în prim-plan. pentru că implică unele aspecte privind sensurile şi scopurile intervenţiei statului: orice intervenţie presupune o anumită limitare a libertăţii problema este: în favoarea cărei valori (egalităţii. cu o minimă intervenţie a statului. Problema este. solidarităţii. în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă politică. 1987.Dreapta politică este mai sceptică în legătură cu posibilitatea îmbunătăţirii naturii umane prin influenţă politică. . pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea suveranităţii poporului. desigur. politice şi morale.Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a oamenilor. preocuparea pentru maximizarea libertăţilor civile. Fără a considera că trăsăturile menţionate sunt criterii de diferenţiere cu valoare absolută.Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi favorizează o economie liberă de piaţă. ordinii etc). e ataşată menţinerii ordinii sociale. o atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie. între dreapta şi stînga economică (Vernon Bogdanor.40 Spre a realiza un plus de concreteţe şi de nuanţare. Acest criteriu pragmatic şi . cu atât mai mult cu cât dreapta şi stânga au şi o puternică încărcătură extra-politică: nu numai economică. ed. . să precizăm că aceste seturi de atitudini se pot combina în moduri diferite. şi afirmă moralitatea tradiţională a familiei. apelează deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale. unele abordări diferenţiază între dreapta şi stânga politică. .. preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism. iar. Cu alte cuvinte. rezultând ideologii sau programe politice specifice. alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi. afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase. incluzând cele religioase. . este necesară precizarea criteriilor esenţiale în funcţie de care se face încadrarea într-o zonă sau alta a spectrului politic. 324). p. vede anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină naţionalismul. pe de altă parte. pe de o parte. are rezerve faţă de sistemele de securitate socială organizate de stat. dar şi culturală. precizând: .operaţional nu exclude însă raportarea la valorile politice.să recunoaştem .

1999) Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreapta . 1991). poziţia lor definindu-se iniţial în opoziţie cu tradiţionalismul conservator. tot mai mult marcată (în spaţiul european) de opoziţia faţă de partidele socialiste. uneori. în SUA.stânga implică o serie de dificultăţi. atât sub dimensiunea politică. cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide ce îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid. în cazul lor. precum şi de faptul că. există o considerabilă distanţă între modul de auto-definire a unui partid şi încadrarea ce rezultă din examinarea obiectivă a programului şi politicii sale. mai mult chiar. îndeosebi sub aspect economic. alături de care îşi găsesc sau îşi pot găsi locul şi alte partide: comuniştii (cu o ideologie reînnoită). este considerat principal exponent al acestei orientări. dreapta consideră inegalitatea o stare firească (Norberto Bobbio.purtătoarele celei mai vechi dintre ideologiile contemporane . Socialismul democratic occidental (social-democraţia). determinate atât de evoluţii uneori contradictorii.41 Norberto Bobbio. Partidele conservatoare sunt mai uşor încadrabile în spectrul politic. deoarece oamenii politici de această orientare se declară în mod frecvent adversari ai teoriilor abstracte. ele continuă să susţină ideea de libertate şi drepturile omului. liberalismul nu numai că este amplasat. În cazul partidelor liberale . nu numai că este recunoscut acum ca fiind de stânga. O asemenea situare nu . sensul său este deseori unul larg. de regulă. născut în zona stângii. pentru că.este de remarcat că acestea au reprezentat stânga politică în Europa secolului al XIX-lea. De precizat că. deşi este mai dificil. de la o ţară la alta). repudiat şi catalogat ca fiind de dreapta de către comunismul dictatorial. formulează drept criteriu principal de diferenţiere tocmai raportarea la valori. ci. să se generalizeze asupra principiilor programatice. ci. Dar evoluţia lor ulterioară. sub multe aspecte. consecvenţa în susţinerea tradiţiilor şi a ordinii sociale. precum şi sub cea economică. în apărarea proprietăţii private şi limitarea intervenţiei statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona dreptei. cu pendulări între cele două poziţii. în zona stângii. în remarcabila sa lucrare Dreapta şi stînga. mai exact la principiul egalităţii: în vreme ce stânga urmăreşte cu prioritate să reducă inegalitatea. ecologiştii etc (Maurice Duverger. sub raport politic. preferând să exprime în termeni concreţi ceea ce vor să conserve (şi aceasta diferă. acoperind tot ceea ce se află la stânga conservatorismului. a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta (în funcţie şi de ceilalţi oponenţi). Totuşi. în condiţiile schimbărilor fundamentale din Europa Centrală şi de Est.

83). E. Partidele creştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă. fiind dispuse să realizeze alianţe politice atât cu partidele situate în stânga lor. deşi nu în mod exclusiv) cu cele conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale. considerate uneori ca fiind de domeniul patologiei sociale. prin opoziţia dintre fascism şi comunism. susţinând intervenţionismul economic şi politicile sociale. cu scopul susţinerii intereselor producătorilor agricoli şi. dar cer. în schimbul susţinerii politicii lor economice. atunci când operează încadrări în spectrul politic. cele care marchează îndepărtarea de centru. din perspectiva catolicismului. În general. dincolo de acestea. Pisier. O altă problemă controversată în legătură cu diferenţierea între dreapta şi stânga se referă la manifestările extremiste. i se recunosc o serie de calităţi. p. dar şi a terorismului săvârşit în numele stângii (mai . cuprinde variante de stânga. a oportunismului. reprezentând o certă ameninţare pentru democraţie. a evitării acestora. În funcţie de obiectivele aduse în prim-plan. poziţii rigide. Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX. refuzul poziţiilor radicale. a carenţelor în consistenţă şi coerenţă. cât şi pentru că identifică scopul organizării politice cu asigurarea unor "echilibre între individ şi colectivitate" (Fr.42 exclude însă diferenţierea internă a social-democraţiei. 1994. intervenţia guvernului pentru sprijinirea agriculturii. ale sectorului rural. a insuficientei clarificări în legătură cu opţiunile fundamentale. În zona centrului sunt frecvent amplasate democraţia-creştină şi agrarianismul. uneori se îndepărtează de centru. au în vedere mai cu seamă deosebirile tranşante. ireconciliabile. echilibrul. mai general. Poziţia lor de centru rezultă din faptul că apără proprietatea privată. Dar. care favorizează ceea ce Sartori numea "forţă centrifugă" în viaţa politică. cât şi cu cele din dreapta. istoria extremismului a continuat după al doilea război mondial îndeosebi sub forma terorismului neofascist ("negru"). se situează în zona centrului atât pentru că îmbină aceste tendinţe. Începută în perioada interbelică. precum şi cu cele liberale privitoare la democraţia politică. în sensul că exprimă moderaţia. Se înscriu în această sferă atitudini. Problema are relevanţă deoarece atât ştiinţele politice. care. în acelaşi timp. ea însăşi. cât şi opinia publică. de centru şi chiar de dreapta. Aceste referiri la amplasarea partidelor în spaţiul ideologiilor politice implică şi o altă problemă: ce înseamnă "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative: ar fi expresia compromisului. deplasându-se spre dreapta sau spre stânga. Chatelet.

majoritatea grupurilor constituite în cadrul Parlamentului European şi-au asumat orientări de centru. se situează mai degrabă în zona de centru-stânga. precum justiţia socială şi egalitatea. Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa. cel mai numeros grup. Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European. centru-stânga sau centru-dreapta.43 cunoscute fiind "Brigăzile roşii". ca urmare a orientării unor partide de referinţă din componenţa sa. atât cel de drept comun. să se asigure echilibrul între evoluţia economică şi protecţia socială. Pe fondul acestei diferenţieri de principiu. fără îndoială. şi constituirea “familiilor” europene de partide. La accentuarea acestei relativităţi a contribuit. în care. deşi conferă un loc important unor obiective specifice stângii. De pildă. Cel de-al treilea plasat. S-a consacrat formula "extremele se ating". “reuneşte principalele forţe politice de centru şi centru-dreapta”. centru-dreapta sau centru-stânga. ce s-au declarat alternativa radicală la stânga tradiţională). relativitatea distincţiei dintre dreapta şi stânga a devenit tot mai evidentă în ultimele decenii. Atitudinea faţă de intervenţia statutului şi protecţia socială sa conturat în contextul poziţiei faţă de trecerea la economia de piaţă: dreapta susţine dezvoltarea rapidă a sectorului privat şi minima intervenţie a statului. în concordanţă cu diversitatea internă. potrivit prezentării de pe pagina sa web.trecerea graduală. Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat). s-a ajuns la un larg evantai al denumirilor. Ca urmare. prin intervenţia statului. protecţia socială fiind subordonată acestui obiectiv prioritar. dar şi la o preferinţă evidentă a partidelor pentru autodefinirea poziţiei ca fiind de centru. unul din documentele grupului subliniază că îi deosebeşte de conservatori şi social-democraţi credinţa în puterea libertăţii şi responsabilitatea cetăţenilor. diferenţierea între terorismul "de dreapta" şi cel "de stânga" nu are prea mare relevanţă: prin mijloacele utilizate. cât şi cel politic. dar înspre dreapta. O asemenea amplasare poate fi . precizând că “reprezintă centrul politic în Europa”. De fapt. Dincolo de abordările diferite. se află tot în zona centrului. după alegerile din iunie 2009. pentru a descrie convergenţa acestora în refuzul democraţiei (chiar dacă pe temeiuri diferite) şi în utilizarea violenţei ca formă a luptei politice. ca pondere. se situează în sfera criminalităţii. Diferenţierea dintre dreapta şi stânga se manifestă în mod specific în condiţiile României de după 1989. ce reunesc forţe politice cu tradiţii şi priorităţi specifice fiecărei ţări. atât terorismul intern cât şi cel internaţional. Următorul. în condiţiile în care unele partide ce-l alcătuiesc au optat pentru centrudreapta. stânga .

Parlamentul European.44 interpretată. Polirom. Humanitas. apartenenţa de clasă . 2000. 1987. perioada interbelică c. Bucureşti. 1989. 1991.europa. Humanitas. Modele ale democraţiei. din perspectiva strategiei electorale: o opinie publică insuficient edificată asupra diferenţierilor ideologice şi a implicaţiilor practice ale acestora este previzibil că va opta pentru forţe politice cărora li se poate asocia o imagine de echilibru şi moderaţie. Evident. Arend Lijphart. Blackwell Reference. Dilemele ştiinţei politice. New York. John Naisbitt. Cartea cetăţeanului. forma de guvernământ b. François Châtelet..europarl. Oxford. Humanitas. Omegapres. Iaşi. Editura Politică. Polirom. Concepţiile politice ale secolului XX. în prezent: a. Principalele criterii de diferenţiere dintre dreapta şi stânga sunt. desigur. Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. ed. A treia cale:renaşterea social-democraţiei. Bibliografie Norberto Bobbio. Liliana Mihuţ. 1991. 1994. Anthony Giddens. 2001. Iaşi.eu/groups/ Test de autoevaluare 1. 1995. reconsiderarea amplasării unor partide în spectrul politic. Începuturile diferenţierii dintre dreapta şi stânga datează din a. aderarea României la Uniunea Europeană a determinat şi va determina. anii ’60 – ’70 ai secolului XX 2. Maurice Duverger. http://www. Vernon Bogdanor. The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions. 1999. Eveline Pisier. Bucureşti. Dreapta şi stînga. Bucureşti. Dar preferinţa pentru centru este explicabilă şi prin faptul că orice etapă de tranziţie şi post-tranziţie necesită o serie de clarificări ideologice succesive. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. în continuare. perioada Revoluţiei franceze b. Alain Monchablon. Bucureşti. Editura Enciclopedică. Bucureşti.

b. partidele liberale se amplasează în zona centrului. modul de raportare la valorile politice fundamentale.45 c. În unele ţări. . Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte a. Partidele creştin democrate se situează în zona centrului. c. 3. gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi socială d. Partidele liberale se situează în zona dreptei în toate ţările occidentale.

Polirom. Europa comuniştilor.46 III. London. 1996. Doctrinele partidelor politice.. New York. 1991. Editura Univers. 1998. 1999. Bucureşti. . Institutul European. George Crowder. Petre Dan (ed. 2002.). Anthony Giddens. Bucureşti. Richard Dagger. Institutul European. ed. Hayek. Norberto Bobbio. Iaşi. 2004. Simone de Beauvoir. Liberalismul. Europa socialiştilor. Oxford. Drumul către servitute. Mihaela Miroiu (ed. 1994. 2000. Pinter Publishers. A treia cale: renaşterea social-democraţiei. 2000. Institutul European. Editura “Garamond”. Bucureşti. Iaşi. Dreapta şi stînga. 1995. Bucureşti.). Francis Fukuyama. Humanitas. Concepţiile politice ale secolului XX. Otilia Dragomir. Iaşi. 1998. Jean-Dominique Durand. Trecutul unei iluzii. Al doilea sex. Ideologii politice şi idealul democratic. Maurice Duverger. Editura DU Style. Bucureşti. Humanitas. 1987. Lexicon feminist. Humanitas. Roger Eatwell & Anthony Wright eds. ANEXĂ BIBLIOGRAFIA CURSULUI Terence Ball. 1993. Bucureşti. Jose Gotovitch. A. 2003. F. Eveline Pisier. Contemporary Political Ideologies. Polirom. Bucureşti. François Châtelet. Iaşi. 1993. Polirom. Editura Vremea. Europa democraţiei creştine. Iaşi. Omegapres.. Institutul European. 2003. Francois Furet. 1994. Iaşi. Pascal Delwit. Michel Dreyfus. Sfârşitul istoriei?. 1997. Naţionalism şi naţiune. Bucureşti. Humanitas. Bucureşti. Blackwell Reference. The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions. Iaşi. Editura Antet. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Jean-Michel de Waele. 2001 Raul Girardet. John Gray. Vernon Bogdanor. Anarhismul.

1998. Institutul European. Robert Nisbet. Eugen Weber. Uma Narayan. 1998. Institutul European. Harper Collins. Reconstrucţia teoriei politice. David McLellan.1997. Cluj-Napoca. Iaşi. Liviu Petru Zăpârţan. Bucureşti. Modele ale democraţiei. Bucureşti. 1999. Conservatorismul.47 Guy Hermet. Europa liberalilor. Conservatorismul anglo-saxon. Routledge & Kegan Paul. 1994. John Naisbitt. Iaşi. Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. Bucureşti. Polirom. 1995. Editura. Dreapta românească. Adolf Hitler. Arend Lijphart. 2001. ALL. Editura Enciclopedică. Iaşi. Editura Dacia. Ed. Editura DU Style. Liberalismul între succese şi iluzii. 2002. ALL. . Adrian Paul Iliescu. Naţionalismele europene. Liliana Mihuţ. Mein Kampf. David Miller (coord. Editura Politică.). Editura DU Style. New York. Adrian Paul Iliescu. 2000. Bucureşti. Cartea cetăţeanului. Contemporary Political Ideologies. Humanitas. Bucureşti. Ideologia. Jean-Claude Lescure. Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa. 1998. Ed. 2001. Bucureşti. Editura Fundaţiei “Chemarea”. Institutul European. Beladi. Ideology and Utopia. Nicolas Roussellier. Karl Mannheim. Humanitas. 1989. Bucureşti. Iaşi. Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Doctrine politice. Paul Sabourin. Mary Lyndon Shanley. Bucureşti. Fascismul şi nazismul. Editura Metropol. Institutul European. Bucureşti. Iaşi. Polirom. 1994. Roy Macridis & Mark Hulliung. O Europă şi cealaltă. Wilfried Martens. 2000. Alain Monchablon. 1994. London. 1995. 1996. Dilemele ştiinţei politice. 1991. 1936. 1995.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful