You are on page 1of 5

19 Comisia europeană

Evoluţie istorică

Se poate considera cea mai veche instituţie a Uniunii Europene, având în vedere că precursoarea ei, înalta Autoritate, era singura instituţie propusă de Planul Schuman (1950). Din punct de vedere istoric, practic, Comisia a trecut prin 3 faze importante:
o o

înalta Autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oteiului (1952-1958), coexistenţa celor europene (înalta (1958 -1967) şi 3 instituţii corespunzătoare Autoritate; Comisia EURATOM celor 3 comunităţi şi Comisia C.E.E.)

o

formarea Comisiei unice după Tratatul de fuziune de la Bruxelles (1965) 1967- până în prezent.

Definiţia din Tratatul CE

Definită de regulă ca „executiv" comunitar, Comisia are după cum se va vedea, atribuţii mult mai largi. Dintre instituţiile U.E., Comisia este cea care reprezintă cel mai bine elementul „integrator", aspect evidenţiat în Tratatul instituind Comunitatea Europeană, art.213 (ex. art.157) alin.(2): „Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii. în realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern şi nici de la un alt organism". 6.5.1.Structură. Organizare

Cete 2 planuri ale Comisiei

Termenul „Comisia europeană" se foloseşte pentru denumirea a două realităţi distincte: ■ pe de o parte ei se referă la „Colegiul" comisarilor europeni -componenta politică a Comisiei, ■ iar pe de altă parte la structura extinsă, cuprinzând atât Colegiul cât şi directoratele generale şi serviciile (componenta administrativă). În cel de-al doilea sens, Comisia europeană este, evident, cea mai extinsă instituţie europeană, cu peste 20.000 de funcţionari, adică 2/3 din totalul personalului Uniunii Europene.
Evoluţia structurii

Periodizarea prezentată mai sus este utilă pentru înţelegerea transformărilor istorice suferite de Colegiu. în perioada existenţei celor 3 comunităţi distincte, fiecare avea o instituţie proprie - CECO – înalta Autoritate cu 9 membri în Colegiu, CEE cu 9 membri şi EURATOM cju 5 membri. Din 1967, după fuziunea instituţiilor comunitare numărul membrilor din Colegiul Comisiei a crescut pe măsura aderării unor noi membri. Astfel, după o perioadă de tranziţie (1967-1970) când erau 14 membri în Colegiu, acesta a avut 9 membri până la lărgirea din 1973, apoi 13 până în 1981, 14 până în 1986 şi 20 din 1995 până în mai 2004. în prezent, Colegiui trece prin cea mai importantă schimbare din istoria instituţiei. Mai întâi, în componenţa sa au intrat din mai 2004 încă 10 comisari din statele primite în UE, ridicând numărul la 30, apoi, câţiva comisari au fost înlocuiţi în ultimele luni (spre exemplu: Pedro Solbes Miro cu Joaquin Almunia - Spania; Ana Diamantopoulou cu Stavros Dimas - Grecia), în sfârşit a fost nominalizat viitorul preşedinte a! Colegiului - Jose Manuel Durao Barroso şi s-a format echipa de 25 de comisari europeni. Din rândul comisarilor Colegiului s-a detaşat, în ultimele două decenii, mai evident, figura Preşedintelui Comisiei Europene. Dacă avem în vedere întreaga perioadă a construcţiei europene 1952-2004 constatăm că au existat 19 preşedinţi ai Comisiilor (inclusiv înalta Autoritate a CECO). Dintre ei, cei care şi-au lăsat mai puternic amprenta au fost: Jean Monnet, Waiter Hallstein, Roy Jenkins şi Jacaues Deiors.
Preşedintele Comisie

întărirea rolului preşedintelui Comisiei Europene în ultimii ani este argumentată prin: desemnarea lui înaintea celorlalţi comisari şi participarea acestuia la numirea lor, participarea la lucrările Consiliului European, rolul pe care-l joacă în şedinţele Comisiei etc. De asemenea, preşedintele joacă acum un rol mai bine precizat în alocarea portofoliilor. Fiecare comisar european primeşte un domeniu de. responsabilitate (mai rar, două sau mai multe) alcătuind portofoliul. Spre exemplu, repartizarea portofoliilor pentru Comisia Europeană Barroso care a intrat în funcţie în noiembrie 2004 a fost stabilită astfel:
Portofoliu 1. 2. Preşedinte al Comisiei '
;

Commisar Jose Manuel Durăo Barroso Margot Wallstrom

Stat Portugalia Suedia

3. 4. 5. 6. 7. 8.

Prim Vice-Preşedinte;Relaţii Instituţionale şi Strategie de Comunicare Afaceri Economice şi Monetare Vice-Preşedinte; întreprinderi şi Industrie Vice-Preşedinte; Justiţie, Libertate şi Securitate Vice-Preşedinte; Transporturi Vice-Preşedinte; Afaceri Administrative, Bilanţ şi Anti-Fraudă Piaţa Internă şi Servicii

Joaqui'n Almunia Gunter Verheugen Franco Frattini Jacques Barrot Siim Kallas Charlie McCreevy

Spania Germania Italia Franţa Estonia Irlanda

9.

Agricultură şi Dezvoltare Rurală

Mariann Fischer Boel Neelie Kroes Peter Mandelson Joe Borg Stavros Dimas Markos Kyprianou Louis Michel Olli Rehn Vladimir Spidla Lâszlo Kovâcs Dalia Grybauskaite Benita FerreroWaldner Jân Figel' Danuta HQbner Andris Piebalgs Janez Potocnik Viviane Reding

Danemarca Olanda Marea Britanie Malta Grecia Cipru Belgia Finlanda Republica Cehă Ungaria Lituania Austria Slovacia Polonia Letonia Slovenia Luxemburg

10. Politica în Domeniul Concurenţei 11. Comerţ 12. Pescuit şi Afaceri Maritime 13. Mediu 14. Sănătate şi Protecţia Consumatorului 15. Dezvoltare şi Ajutor Umanitar 16. Extindere 17. Angajări, Afaceri Sociale şi Oportunităţi Egale 18. Impozite şi Uniunea Vamală 19. Programare financiară şi Buget 20. Relaţii Externe şi Politica de învecinare Europeană 21. Educaţie, Antrenare, Cultură şi "Multilingvism 22. Politică regională 23. Energie 24. Ştiinţă şi Cercetare 25. Societate informaţională şi Medii

Problema alocării portofoliilor este calea de înţelegere a legăturii dintre cele două niveluri ale Comisiei Europene: Colegiul şi Serviciile (în generai). Serviciile Comisiei Europene sunt cea mai vastă structură din cadru! Uniunii Europene, o complexă, specializată şi eficientă „birocraţie" de ia Bruxelles, uneori criticată, deseori invidiată. în mod. tradiţional, serviciile Comisiei au fost împărţite în directorate generale şi servicii speciale. în 1958, după înfiinţarea CEE, erau 9 directorate generale, iar în anii 90 ele au trecut de 20!
Serviciile Comisiei

in cadrul reformei realizate de Romano Prodi la scurt timp după intrarea în funcţie a actualei Comisii Europene s-a redus deosebirea dintre directoratele generale şi serviciile speciale. Acest lucru s-a făcut mai întâi prin renunţarea la tradiţionala numerotare a directoratelor generale, modalitate care intrase în cutuma instituţiilor europene în aşa măsură că funcţionarii creaseră un argou în care DG IV însemna „directoratul general pentru concurenţă" sau DG VI „directoratul general pentru agricultură".
Directoratele Comisiei

în al doilea rând şi mai important, atât directoratele generale cât şi serviciile speciale au fost grupate în 4 domenii şi anume:
1) Politici (Probleme economice şi financiare; Agricultură; Centrul comun de cercetare,

Concurenţă, Educaţie şi cultură,...); 2) Relaţii externe (Comerţ, Dezvoltare, Extindere, Oficiul de cooperare, Oficiul de ajutor umanitar); 3) Servicii generale (Oficiu! european de statistică, Oficiul publicaţiilor, Oficiul european de luptă împotriva fraudei, Presă şi comunicare, Secretariatul general); 4) Servicii interne (buget, direcţia generală pentru traduceri, Grupul consilierilor politici, Personal şi administraţie,...). Directoratele generale cele mai mari sunt: Personal şi administraţie (în jur de 3.000 persoane), Traduceri (în jur de 2000) şi Agricultură (în jur de 1000). Directoratele generale sunt divizate în directorate, iar acestea în unităţi. Amploarea problemelor şi necesitatea de a păstra legătura cu serviciile atât de complexe a

impus dezvoltarea unei verigi intermediare între comisari şi serviciile pe care le coordonează: cabinetele. Acestea sunt birourile personale ale comisarilor, formate din persoane care au puternice legături cu aceştia. Membrii cabinetelor sunt numiţi de comisari şi îşi încetează activitatea în acelaşi timp cu ei. 6.5.2. Funcţionare Comisia Europeană are sediul la Bruxelles, în imobilul Breydel. In perioada sesiunilor plenare ale Parlamentului European, şedinţa săptămânală a Comisiei are loc la Strasbourg. Funcţionarea Comisiei se referă, de fapt, la activitatea Colegiului comisarilor. Directoratele generale şi celelalte servicii lucrează în pregătirea activităţii Colegiului şi în subordinea lui. Comisia Europeană se întruneşte pentru a lua hotărâri în fiecare săptămână, miercurea. Aceste şedinţe sunt precedate şi pregătite de reuniunile şefilor de cabinet (lunea) şi de cele ale şefilor Directoratelor generale (marţea). Comisia funcţionează ca organ colegial, deci deciziile sunt luate printr-o hotărâre colectivă, iar responsabilitatea este a întregii Comisii. La şedinţele Comisiei participă un număr limitat de persoane. în afară de comisari nu mai iau parte la şedinţe decât: secretarul general al Comisiei şi adjunctul lui, Directorul General al Serviciului Legal, şeful de cabinet al preşedintelui, purtătorul de cuvânt şi şeful serviciului grefierilor. Şedinţele Comisiei nu sunt publice şi deliberările sunt confidenţiale.

Mecanisme şi proceduri decizionale

Preşedintele Comisiei hotărăşte ordinea de zi a fiecărei şedinţe. Din cauza volumului mare de probleme şi a varietăţii lor nu toate dosarele ajung în şedinţele săptămânale, Comisia dispunând şi de alte metode de rezolvare a lor. Prin procedura scrisă sunt rezolvate problemele mai simple, necontroversate: un comisar le transmite celorlalţi comisari (la cabinetele lor) o propunere şi dacă într-un timp determinat nu se comunică observaţii sau amendamente, propunerea este considerată adoptată. Alte proceduri pentru rezolvarea unor probleme, cu păstrarea principiului colegialităţii, sunt: abilitarea sau delegarea, când se încredinţează gestiunea unui comisar (sau mai multor membri ai Colegiului, respectiv unor directori generali sau şefi de servicii). Evident, în şedinţele Comisiei sunt prezentate cele mai importante probleme. însă şi în acest caz se face o sortare a problemelor înscrise pe ordinea de zi. Problemele înscrise în categoria „A" sunt cele asupra cărora şefii de cabinet au ajuns deja la un acord: de regulă ele sunt votate fără a mai fi discutate. Numai problemele înscrise în categoria „B", cele controversate, sunt discutate. Deciziile sunt adoptate prin vot cu majoritatea membrilor Comisiei. în practică însă cele mai multe decizii sunt luate în unanimitate, după ce opiniile contrare sunt conciliate. 6.5.3. Atribuţii Comisia europeană dispune de largi atribuţii, datorită faptului că lucrează „în interesul general al Comunităţii". în acest sens reamintim că personalul Comisiei este mai numeros decât al tuturor celorlalte instituţii la un loc, iar activitatea ei este permanentă.

Cea mai caracteristică atribuţie a Comisiei este cea executivă, sprijinită pe structura instituţiei, similară unui guvern. Până la Actul Unic European (1986), Consiliul deţinea atât puterea legislativă, cât şi pe cea executivă, pe care o putea încredinţa Comisiei printr-o abilitate specială. în prezent, exercitarea puterii executive de către Comisie este regula, iar păstrarea ei de către Consiliu este excepţia. însă realizarea funcţiei executive a Comisiei Europene ridică problema relaţiilor ei cu statele membre ale UE pentru că administraţiile naţionale au un rol important în acest domeniu. Relaţia dintre Comisie şi guvernele naţionale este mediată de comitetele (consultative, de gestiune, de reglementare) constituite potrivit Deciziei nr.87/373 („comitologie"). Comisia are însă şi atribuţii legislative substanţiale. S-a menţionat deja că în cadru! Comunităţii europene, Comisia are atribuţii generale de iniţiativă legislativă pentru actele juridice adoptate

de Consiliu (singur sau în colaborare cu Parlamentul).Tratatul Comunităţii Europene menţionează Comisia de 232 de ori în 122 articole: în trei sferturi din menţiuni i se conferă Comisiei drept de iniţiativă. Totuşi, Tratatul de la Maastricht a deschis calea limitării dreptului de iniţiativă al Comisiei, prin întărirea roiului Parlamentului. în afară de dreptul de iniţiativă, Comisia are şi atribuţii în domeniul adoptării unor norme juridice.

în al treilea rând, Comisia Europeană dispune de atribuţii în domeniul bugetar. Ea este cea care elaborează proiectul de buget. Apoi, după aprobarea de către Parlament şi respectiv Consiliu, tot Comisia este cea care execută bugetul sub controlul Curţii de Conturi şi al Parlamentului. Rolul jucat de Comisie este subliniat de atribuţia de supraveghere sau de control încredinţată prin ari.211 (ex art.155), 226 (ex. art.169) şi 284 (ex'.art.213) TCE, prin care devine un veritabil „paznic ai tratatelor" (în engleză se foloseşte termenul „watch-dog"-câine- de pază). în această calitate, Comisia se informează şi sesizează Curtea de Justiţie asupra încălcării dreptului comunitar de către un stat, o instituţie comunitară, etc. în sfârşit, Comisia are atribuţii pe plan internaţional, reprezentând Comunitatea Europeană în raporturile cu statele membre, statele nemembre sau organizaţiile internaţionale. Comisia poartă negocieri cu state terţe pentru încheierea unor acorduri în numele Comunităţii, însă numai pe baza mandatului primit de la Consiliu.

o

Comisia

o este

responsabilă cu  garantarea tratatelor UE  propunerea şi elaborarea noilor politici şi noilor acte legislative ale comunităţii,  cu supervizarea implementării acestor legislaţii. o în, plus, este garantul valorilor dreptului comunitar european, fiind abilitată să prezinte cazuri în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii. o Ca urmare, Comisia este managerul şi autoritatea executivă a politicilor Uniunii Europene şi a relaţiilor comerciale internaţionale. o Reprezintă organul executiv al Uniunii o este alcătuită din douăzeci de comisari desemnaţi de statele membre pentru o perioadă de cinci ani.