Asociaţia Generală a Arhiviştilor din România, filialele judeţene Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea

Oltenia
Studii. Documente. Culegeri
Director fondator C.S. Nicolăescu-Plopşor, 1923

Seria a III-a, an X, 2006, nr. 1-2

Craiova 2006 1

Colectivul de redacţie:
Dumitru Andronie, prof. univ. dr. Cezar Avram, Bogdan Bădiţoiu, lect. univ. dr. Constanţiu Dinulescu, prof. univ. dr. Dinică Ciobotea, prof. univ. dr. Petre Gherghe, Dan Neguleasa, prof. univ. dr. Vladimir Osiac, prof. univ. dr. Ion Pătroiu, dr. Tudor Răţoi, Onoriu Stoica (redactor responsabil), conf. univ. dr. Ilie Vulpe (redactor responsabil), Ion Zarzără.

Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Dinică Ciobotea, dr. Paul Barbu.

Revista “Oltenia – Studii, Documente, Culegeri”, seria a IIIa apare de două ori pe an. Corespondenţa cu colectivul de redacţie se va face la adresa Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Str. Libertăţii, nr. 34, Craiova, tel. 0251/416661, tel/fax 0251/419100. Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine în exclusivitate autorilor.

Tehnoredactare: Aurel Radu

2

3

Programul manifestărilor ocazionate de împlinirea a 75 ani de existenţă a Arhivelor Craiovene
12 octombrie 2006 ora 10 1. Sesiune Sala Oglinzilor, Muzeul de Artă din Craiova. Înmânarea diplomelor de merit şi a medaliilor bătute cu această ocazie. Lansarea Revistei “Oltenia, Studii, Documente, Culegeri”, număr festiv. 2. Dezvelirea plăcii aniversare la sediul D.J.A.N. Dolj – Str. Libertăţii, nr. 34. Invitaţi: Oameni politici din judeţul Dolj, conducerea Arhivelor Naţionale Bucureşti, directorii Direcţiilor Judeţene ale Arhivelor Naţionale, personalităţi ale culturii şi ştiinţei din oraşul Craiova (profesori universitari– Universitatea din Craiova, cercetători de la Centrul de Ştiinţe Socio-Umane al Academiei Române şi de la Muzeul Olteniei) şi cadre didactice. 13 octombrie 2006 ora 10 Sediul D.J.A.N. Dolj, Str. Libertăţii, nr. 34, Craiova Masă rotundă – Arhivele şi societatea românească contemporană

4

Arhivele Olteniei la 75 de ani
Prof. univ. dr. Corneliu Mihail Lungu Director General al Arhivelor Naţionale În anul de graţie 2006, Arhivele Naţionale ale României se pot mândri cu venerabila vârstă a celor 175 de ani ce marchează existenţa lor ca instituţie desemnată să administreze Tezaurul arhivistic creat cu multe secole înainte, nominalizarea lor pentru a răspunde de soarta actelor de identitate ale fiinţei naţionale, inclusiv de cea a celor ce urmau a fi create după înfiinţarea instituţiei specializate. Desigur, se poate pune problema oportunităţii stabilirii datelor de 1 mai 1831 şi 1 ianuarie 1832 ca acte de naştere ale celor două instituţii ale Arhivelor Statului din Muntenia şi Moldova, care aveau să se unească întruna singură, după 1862, în timpul domnitorului unificator şi reformator de ţară, care a fost Alecsandru Ioan Cuza. Dar cu privire la semnificaţia acelor momente şi despre drumul parcurs de Arhivele Naţionale de-a lungul existenţei lor, cu urcuşurile şi coborâşurile cărora au fost obligate să le facă faţă, rezistând în vremuri vitrege şi în timpul unor regimuri politice extrem de dure am scris în acest an aniversar, consacrând evenimentului un editorial din numărul doi al Revistei noastre de specialitate 1 . Cu acel prilej remarcam: „Spre cinstea, lauda şi satisfacţia lor, cei ce au trudit pe tărâmul arhivistic au ştiut, în primul rând, să se situeze în afara politicului, dar, mai cu seamă, să apere tezaurul documentar moştenit spre
1

Corneliu-Mihail Lungu, Instituţia Arhivelor Naţionale la 175 de ani, în „Revista Arhivelor” anul LXXXIII, vol. LXIX, nr.2, 2006, p. 9-14.

5

păstrare. Aşa a fost posibil ca astăzi, la început de mileniu trei, documentele provenite din cancelariile marilor domnitori munteni, moldoveni şi ardeleni, deopotrivă români, să stea drept mărturie dăinuirii noastre” 1 . În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima parte a veacului următor evoluţia instituţională a Arhivelor Statului a fost marcată de transformările radicale petrecute, în primul rând la nivel central. Cu toate acestea, încă de timpuriu s-a acordat o atenţie deosebită şi organizării arhivelor la nivel teritorial, dovadă că, încă din 1870, a fost elaborat un proiect de lege privind înfiinţarea Arhivelor judeţene 2 . Chiar dacă legea respectivă a rămas doar în fază de proiect, ideea în sine a fost remarcabilă la vremea respectivă, ea devenind realitate după Marea Unire din 1918. Un pas înainte în cadrul acestui proces a fost realizat prin adoptarea Legii Arhivelor din 1925, când pe lângă elemente noi în ceea ce priveşte organizarea, funcţionarea, personalul şi activitatea ştiinţifică ale instituţiei, se consfinţea existenţa unor direcţii regionale. După înfiinţarea primelor direcţiuni de acest gen la Iaşi, Chişinău, Cernăuţi şi Cluj, la scurtă vreme au luat fiinţă noi unităţi la Braşov, Sibiu, Timişoara şi Craiova. Asupra celei din urmă, inaugurată acum 75 de ani, ne-am propus să stăruim în rândurile de faţă, cu intenţia de a scoate în evidenţă şi oferi celor interesaţi informaţii despre existenţa acestei instituţii, pe baza unor documente în cea mai mare parte inedite, păstrate în fondul arhivistic al Direcţiei Generale a Arhivelor Naţionale. Un asemenea document dezvăluie că, încă din
1 2

Ibidem p. 9. Arhivele Statului – 125 ani de activitate (1831-1956), Bucureşti, 1957, p. 200.

6

noiembrie 1930, directorul general, Constantin Moisil, înainta ministrului de resort un memoriu prin care demonstra necesitatea înfiinţării unei direcţiuni regionale cu sediul la Craiova. Invocând prevederile Legii din 1925, directorul general al Arhivelor Statului susţinea că: „este de cel mai mare interes şi de cea mai mare urgenţă ca o astfel de direcţiune să se înfiinţeze pentru Oltenia” 1 . În sprijinul ideii erau aduse următoarele principale argumente: a) Vechimea documentelor de o importanţă specială pentru istoria naţională, fapt pentru care se impunea strângerea lor la un loc „spre a le feri de distrugere sau înstrăinare” 2 b) Documentele aflate la diferite autorităţi erau păstrate în condiţii necorespunzătoare, iar lipsa acută a spaţiilor de depozitare la instituţiile civile, bisericeşti, militare şi judecătoreşti punea arhivele sub pericolul distrugerii. De altfel, aşa cum se afirma în memoriul directorului general, unele autorităţi distruseseră o parte din documentele lor mai vechi, iar altele „pregăteau distrugerea celor rămase prin faptul că sunt puse în imposibilitatea a le conserva în condiţii bune şi a le asigura împotriva umezelii şi altor pericole ce contribuie la nimicirea lor” 3 . Din considerentele aduse în dezbatere, completate de „interesele morale şi materiale ale populaţiei din acea parte a ţării”, se aprecia că era „absolută nevoie ca tot materialul arhivistic referitor la trecutul Olteniei”, să fie cât mai curând, „strâns într-o arhivă regională a Olteniei, unde să poată fi şi bine conservat şi orânduit în aşa fel
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Direcţia Generală a Arhivelor Statului (DGAS), dosar 4/1930, f.112. 2 Ibidem. 3 Ibidem, f. 112 v.
1

7

încât să poată fi utilizat” 1 . Demn de remarcat este şi faptul că în scopul organizării unei direcţiuni regionale diverşi factori locali erau dispuşi să susţină în mod concret acţiunea. Astfel, Directoratul Ministerial din Craiova s-a oferit să pună la dispoziţie în mod gratuit localul (camere încălzite, luminat, serviciu), rămânând ca Ministerul de resort să asigure numai plata personalului necesar 2 . Dintr-un alt raport al directorului general al Arhivelor Statului, Constantin Moisil, emis la începutul anului 1931, rezultă că, iniţial, data de începere a funcţionării Direcţiei regionale era prevăzută pentru 15 martie acelaşi an. Noua instituţie urma să primească „spre păstrare actele, documentele, obiectele şi publicaţiunile menţionate în art.2 din lege, de la autorităţile statului, judeţelor şi comunelor din Oltenia (judeţele Mehedinţi, Gorj, Dolj, Vâlcea şi Romanaţi)” 3 . Arhivele Olteniei erau puse sub conducerea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului şi aveau să funcţioneze în deplină autoritate a Legii din 1925. Pentru început schema de funcţionare a Direcţiei era foarte redusă: postul de director, ocupat de profesorul C.D. Fortunescu, avându-l ca subdirector pe licenţiatul în litere C.S. Nicolăescu-Plopşor. Erau prevăzute, de asemenea, alte două funcţii, cea de paleograf, pe care a fost repartizat un fost elev al Şcolii Superioare de arhivistică şi paleografie, I. Câncea, iar ca impiegat un absolvent de liceu, I. Donat 4 . Desigur, nu se putea purcede la drum fără spaţii de depozitare a materialului arhivistic ce urma a fi preluat
1 2

Ibidem. Ibidem. 3 Ibidem, dosar 21/1931, f.15. 4 Ibidem, f.15 v.

8

în regim de urgenţă. Respectivele depozite de arhivă, ca de altfel şi birourile de lucru, urmau să fie instalate, provizoriu, în localul Prefecturii judeţului Dolj. Demn de remarcat este şi faptul că pe lângă Prefectură, alte instituţii locale, precum Directoratul ministerial şi Primăria Craiovei, cărora aveau să li se adauge unii intelectuali de frunte s-au alăturat eforturilor generale depuse pentru asigurarea funcţionării Direcţiunii regionale. În acest context, demn de remarcat – după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată lui Constantin Moisil de către primul director C.D. Fortunescu – este meritul marelui istoric şi preţuitor al documentelor de arhivă, Nicolae Iorga, autorul unei intervenţii ce s-a dovedit a fi „decisivă în privinţa întemeierii secţiunei oltene a Arhivelor Statului” 1 (subl.n.). Imediat după rezolvarea problemelor legate de înfiinţarea direcţiunii, asigurarea spaţiilor de depozitare şi soarta personalului ce urma să desfăşoare activitatea specifică, conducerea instituţiei a demarat procesul de preluare a documentelor de la creatorii şi deţinătorii de arhive din Regiunea Olteniei. Întrucât s-au întâmpinat obstacole determinate de mentalitatea depăşită şi neimplicarea factorilor responsabili în soluţionarea situaţiei arhivelor, mai cu seamă la nivel teritorial, a fost nevoie de intervenţia nemijlocită şi foarte fermă a conducerii Direcţiei Generale a Arhivelor Statului. Astfel, prin adresa nr.139 din 17 martie 1932, directorul general Constantin Moisil solicita Ministerului de Interne să comunice „tuturor primăriilor şi prefecturilor din Oltenia că sunt datoare, conform legii <din 1925 n.n.> să depună spre păstrare la Direcţiunea regională a Olteniei

1

Ibidem, dosar 21/1931, f. 14.

9

toate actele, documentele, condicile, sigiliile şi piesele heraldice ce eventual ar poseda, mai vechi de 30 de ani”1 . Dincolo de asemenea dificultăţi, tânăra direcţiune se confrunta şi cu alte probleme, cele de ordin financiar fiind la ordinea zilei, ca de altfel în întreaga istorie a Arhivelor Naţionale, care le-au moştenit până în zilele noastre. Numeroasele intervenţii ale conducerii Direcţiei regionale şi chiar ale directorului general pe lângă factorii responsabili teritoriali şi centrali sunt edificatoare în acest sens. Este suficient să aducem drept mărturie un singur document prin care directorul Arhivelor Statului – Craiova demonstra că nu are decât două soluţii pentru a face faţă crizei prin care trecea instituţia: a) Să închidă Direcţiunea; b)„Să găsim aiurea mijloace de a plăti personalul şi face reparaţiile urgente […]. Respingând teoretic pe cea dintâi, care ar constitui o ruşine pentru cultura noastră, rămâne să contăm doar pe ajutorul ce am reclamat împreună cu Domnia Voastră domnului Ministru” 2 . Dificultăţi majore au fost întâmpinate şi din cauza condiţiilor precare de păstrare şi conservare a documentelor, precum şi lipsei, uneori cu desăvârşire, a celor mai elementare mijloace de asigurare a pazei şi siguranţei arhivelor aflate în administrarea Direcţiei Regionale din Craiova. Toate acestea şi nici ororile celui de al doilea război mondial nu au răpus Arhivele, nici pe cele ale Olteniei care au supravieţuit tuturor vicisitudinilor vremurilor şi au făcut ca documentele să supravieţuiască peste ani. Este adevărat că în acele timpuri grele instituţia a beneficiat de specialişti cu o înaltă pregătire în domeniu
1 2

Ibidem, dosar 14/1932, f. 11. Ibidem, dosar 14/1932, f. 33.

10

şi de conducători iluştri, atât la nivel local, cât şi la cel al Direcţiei Generale. După cei ce au răspuns de destinele Arhivelor în deceniile trei şi patru ale secolului XX au urmat alte personalităţi ca D. Mândroceanu la Direcţia Regională a Olteniei şi, mai cu seamă, cel mai mare arhivist aflat, vreodată, în fruntea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, profesorul Aurelian Sacerdoţeanu. Ei au contribuit în măsură considerabilă la protejarea, dar, în egală măsură, la completarea Tezaurului Arhivistic Naţional pe care au reuşit nu numai să-l apere şi să-l transmită intact generaţiilor ce au urmat, dar, cu acelaşi înalt profesionalism au ştiut să-l pună în valoare, atât în interesul cetăţenilor, cât şi al cercetării ştiinţifice. Acelaşi lucru au reuşit arhiviştii şi arhivarii Direcţiei Regionale de ieri, la fel cei ai Direcţiei Judeţene Dolj a Arhivelor Naţionale de astăzi, care, ca şi înaintaşii lor, au avut un singur crez: SFINŢENIA documentelor de arhivă, actele de identitate ale Naţiei române care a supravieţuit tuturor imperiilor şi sperăm să supravieţuiască şi celor viitoare, oricât de mondiale sau europene vor fi ele! La ceas aniversar, tuturor arhiviştilor ne închinăm cu adâncă recunoştinţă şi le exprimăm aleasa noastră preţuire, invitându-i să fie alături de noi, cu spiritul sau sufletul, la marea aniversare a celor 175 ani de existenţă a instituţiei moderne a Arhivelor româneşti.

Privire prin vitraliu
Marin Radu Mocanu Dacă miturile memoriale sunt păstrătoare ale faptelor ancestrale ce au înregistrat revelaţii colective prin ipostazele descoperirii focului, a fructului preagrar şi 11

agrar la o interferenţă a erelor, cele fenomenologice înregistratoare a interogaţiilor capitale despre existenţa omului şi a cadrului lui vizibil şi, totodată, nevăzător, cele cosmografice înmagazinând întregul spaţiu divin în care zeii sunt creaţi şi autocreaţi în lăcaşul lor – Panteonul –, situat între cer şi pământ, iar, în acelaşi timp, miturile transcedentale au (pro)creat duhurile demonice ce ar fi guvernând universul – şi toate acestea la un loc au definit, într-un fel s-au altul, spaţiul şi timpul şi au ajuns, pe căi diferite, în inscripţii epice (Poemul lui Ghilgameş, Iliada, Odiseea), magice (Cartea Morţilor), teologice (Biblia, Avesta), filosofice (Vedele, Upavichadele, platonicienele Kritias şi Timaios), enciclopedice (Cartea munţilor şi mărilor), risipite prin scrierile vechilor istorici, filosofi şi poeţi – (şi) toate aceste înscrisuri, ce însumează şi desemnează protoistoria omenirii, aveau să ducă din grai în grai şi din pană în pană la conturarea istoriei comunităţilor şi a planetei în întregul ei. Dacă acest traseu creativ preantic, antic şi medieval, invocat în acest eseu, a fost parcurs cu obiectul încrustator şi prin pana şi călimara cancelariilor laice şi de cult, epoca modernă – cu iluminismul şi umanismul ei – a fost creatoarea sistemului instituţional arhivistic al cărui spaţiu profesional a fost populat de generaţii şi generaţii ale specialistului (aflat continuu în formare), care avea să devină constructorul, arhitectul, păstrătorul şi valorificatorul Fondului arhivistic naţional şi universal, specialist categorisit la noi prin sacerdoţeanul nominal ARHIVIST – un segment socio-profesional greu de practicat de orişicine, însumătoare de calităţi profesionalmorale, se spune, rarisime, în spaţiul social intelectual de pretutindeni, generator şi consumator de pasiuni, visuri,

12

idealuri, riscuri, şi, în aceeaşi măsură, trăitor de orizont istoric larg, obiectiv şi idealist. Arhivistul – istoriograf a avut, are şi va avea aievea, adevăr recunoscut de multă vreme, dar nedeclarat pro modo, posibilitatea să cunoască în esenţă – prin detaliul documentar – societăţile istorice aşa cum s-au derulat şi consumat ele, cu legităţile şi caracteristicile lor specifice – şi prin acestea aportul uman la izbânzile, progresele şi regresele acestora în diverse etape şi segmente ale vieţii sociale. S-ar putea considera că, în conţinut cunoaşterea arhivistică este una a spiritualităţii umane ce se constituie prin materialitatea faptică a documentului cu un anume model de înţelegere a istoriei. De aceea, el – arhivistul –, conştientizat de răspunderea lui socială nu-şi va etapa în veci aceste priorităţi şi nu va cădea în plasa emfazei dătătoare de trucuri caracteriale – o breaslă ferită, aşadar, prin natura ei de influenţe compromiţătoare venite din spectrul politic şi civic – pe el timpul istoric îl separă, istoriografic vorbind, de cel cotidian nu atât prin comportamentul lui diurn, cât mai ales prin trăirile lui într-un prezent deja istoricizat prin care primeşte continuu semnalele înaintaşilor rămaşi în cartea vieţii, demnităţii (şi) devenirii lui – ca şi în acest moment, aici la Dolj, care pentru el cele trei sferturi de veac de existenţă semnifică vârsta a mai multor generaţii de arhivişti trecute şi prezente. Catehumanizarea mea din ultimul deceniu în lăcaşul scrisului literar nu a însemnat şi dezertarea din cel arhivistico-istoriografic, mai ales că în aceşti ultimi ani domeniul arhivistic pare să atingă, cu toate greutăţile inerente, înălţimi, nealpinizate încă, aşa după cum mă exprimam nu demult într-un eseu aniversar în “Revista 13

Arhivelor”, şi care îmi oferă dreptul legitim de a aduce acest omagiu confratern foştilor mei colegi şi prieteni, de – acum, olteni şi din celelalte zone ale ţării. Pe curând, la următoarea aniversare!

Scurt istoric al Arhivelor Craiovene Mihaela Damean, Ramona Hogiu
Pe linia prevederilor înscrise în Regulamentele Organice din Ţara Românească şi Moldova, acţiunea de modernizare a instituţiilor statului în raport cu exigenţele timpului a cunoscut o mai mare amploare, conjunctură în care s-a plasat şi constituirea Arhivelor Statului. Astfel, la 1 mai 1831, luau fiinţă, la Bucureşti, Arhivele Statului din Ţara Românească, sub egida Departamentului Treburilor din Lăuntru (Ministerul de Interne), prim director fiind Iordache Rasti, pentru ca apoi, la 1 ianuarie 1832, la Iaşi, să se instituie Arhivele Statului din Moldova, în subordinea Logofeţiei Dreptăţii (Ministerul Justiţiei), având drept director pe cunoscutul cărturar Gheorghe Asachi 1 . Importanţa şi menirea Arhivelor Statului aveau să fie admirabil surprinse de poetul Vasile Alecsandri, care, pentru o vreme, s-a aflat în slujba acestei instituţii, la Iaşi, în anii 1850-1853. Bardul de la Mirceşti scria că „Arhiva unui stat este o avere publică ce merită cea mai de aproape îngrijire a Cârmuirii. Ea este colecţia tuturor actelor publice, atât administrative, cât şi judecătoreşti şi
Istoria României în date, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică 2003, p.155.
1

14

politice, carele slugesc de temei legiuirilor şi istoririi ţării” 1 . Desăvârşirea unirii administrative şi legislative a Principatelor Române avea să se reflecte şi la nivelul instituţiei Arhivelor, astfel că prin Ordonanţa domnească din 4 aprilie 1862 se crea, la Bucureşti, în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, arhivele ieşene devenind, în timp, o sucursală a acesteia 2 . Cum era şi firesc, pentru o fixare mai clară a atribuţiilor, s-a simţit nevoia elaborării unui Regulament privind structura Direcţiei Generale a Arhivelor, un astfel de act fiind adoptat în 1869 şi, apoi, în 1872, unde se menţiona că „în Arhivele Statului se depun cu inventar actele de interes public care nu mai sunt trebuincioase ministerelor sau autorităţilor dependente de ministere” 3 . Acest Regulament, care stabilea şi procedura de depunere, circulaţia, precum şi interzicerea scoaterii de pe teritoriul statului a actelor de importanţă documentară, va rămâne în vigoare până în 1925, când se va adopta Legea organizării Arhivelor Statului, inspirată şi din legislaţia franco-italiană 4 . Actul legislativ din 1925 fixa atribuţiile Arhivelor Statului, în sensul că acestea primeau spre păstrare de la autorităţile civile, militare şi bisericeşti ale statului, judeţelor şi comunelor documentele socotite istorice, actele de stare civilă, sigilii şi peceţi etc., după cum puteau primi documente şi de la persoane sau instituţii
1

Apud Marin Radu Mocanu, Arhivele Naţionale şi societatea românească, Editura Ministerului de Interne, 1997, p. 7. 2 Ibidem, p. 10. 3 Apud Arhivele Statului – 125 de ani de activitate, 1831-1956, Bucureşti, 1957, p. 35. 4 Ibidem, p. 205.

15

particulare. Pentru a se evita distrugerea documentelor prin acţiuni inconştiente şi iresponsabile, se preciza acum că în niciun caz autorităţile statului, judeţelor şi comunelor nu vor putea înstrăina sau distruge vreun act care le-ar aparţine până când Arhivele Statului nu-şi vor da autorizaţia în acest sens 1 . Pe de altă parte, trebuie observat că preocuparea pentru înfiinţarea de filiale ale Arhivelor Statului în marile oraşe ale ţării a lipsit aproape cu desăvârşire până la înfăptuirea Marii Uniri. În ceea ce priveşte oraşul Craiova, am întâlnit două menţiuni documentare în acest sens, prima datând din anul 1838, când Departamentul Logofeţiei Dreptăţii din Ţara Românească făcea apel la Neofit, episcop de Râmnic, să asigure două încăperi, deoarece necesităţile locale ale acelui an cereau să se înfiinţeze o arhivă pentru cele cinci judeţe ale Olteniei 2 . Cea de-a doua datează din noiembrie 1870, când, printr-o adresă a prefectului local, se solicita Consiliului Permanent avizul pentru înfiinţarea unei Arhive a judeţului. Fără a respinge o asemenea idee şi având în vedere necesitatea înscrierii în bugetul local a unei anumite sume pentru acest scop, Consiliul Permanent îşi exprima dorinţa de a primi un proiect concret privind organizarea Arhivei, pentru a dezbate în cunoştinţă de cauză 3 . Urmările acestei adrese, în lipsa surselor documentare, nu le cunoaştem. Cert este că demersul respectiv nu a dus la rezultatele scontate. Abia în 1920 aveau să fie înfiinţate filiale ale Arhivelor, însă doar în oraşele reprezentative din
1 2

Ibidem, p. 206-207. T.G. Bulat, O arhivă centrală la Craiova în 1838, în “Revista Arhivelor”, an I, nr. 1-3, p. 201-203. 3 Arhivele Naţionale Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj. Serviciul administrativ, dosar 197/1870, f. 6.

16

provinciile istorice unite cu Patria Mamă, la Cluj, Cernăuţi şi Chişinău 1 . Deşi tezaurul arhivistic din Oltenia era semnificativ, iar demersurile autorităţilor locale fuseseră numeroase 2 , o secţie a Arhivelor Statului în Craiova va lua fiinţă abia la 6 martie 1931, prin ordinul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Scopul acesteia era acela de „a lua în depozit, pentru păstrare şi folosinţă a particularilor şi a studioşilor istoriei naţionale, toate actele şi documentele păstrate în arhivele prefecturilor, primăriilor, tribunalelor şi judecătoriilor din întreg cuprinsul celor cinci judeţe oltene” 3 . De pildă, printr-o adresă a Ministerului de Interne înaintată către Prefectura judeţului Dolj se cerea ca toate instituţiile publice din Oltenia să depună spre păstrare actele, documentele, condicile, sigiliile şi piesele heraldice mai vechi de 30 de ani la Direcţia Arhivelor din Craiova 4 . Cât priveşte localul rezervat secţiei Arhivelor Statului din Craiova, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice punea la dispoziţie sediul fostei Case a Băniei, din strada Matei Basarab nr. 26, clădire disponibilă la acea vreme 5 .

1 2

Marin Radu Mocanu, op. cit., p. 11. Îndeosebi C.D. Fortunescu a întreprins stăruitoare demersuri pe lângă autorităţile statului, fiind sprijinit în această direcţie de istoricul Nicolae Iorga şi Constantin Moisil, directorul general de atunci al Arhivelor Statului; N.G. Dinculescu, Arhivele Statului din Oltenia, în „Revista Arhivelor”, an III, nr. 6-7, 1936-1937, p. 99103; Al. Bălintescu, Istoricul Arhivelor Statului Craiova (studiu în manuscris). 3 Arhivele Naţionale Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj. Serviciul administrativ, dosar 208/1932, f. 34. 4 Ibidem, f. 30. 5 Idem, fond C. D. Fortunescu, inv. 77, f. 1.

17

Deşi secţia craioveană avea sub jurisdicţie judeţele din Oltenia, nu era prevăzut niciun suport financiar bugetar, ceea ce va îngreuna buna desfăşurare a activităţii 1 . La un an de la înfiinţare, directorul Constantin D. Fortunescu solicita prefectului judeţului Dolj să subvenţioneze instituţia „cu o cât mai generoasă sumă”, în caz contrar existând posibilitatea încetării activităţii 2 . Mai mult decât atât, directorul instituţiei a trebuit să suporte din propriile sale resurse financiare remuneraţia personalului şi cheltuielile de întreţinere, până şi mobilierul fiind adus personal 3 . În pofida tuturor acestor sacrificii materiale, C. D. Fortunescu va deveni victima presiunilor politice exercitate de parlamentarii doljeni, fiind înlocuit în ianuarie 1933 cu profesorul C. S. Nicolăescu-Plopşor 4 . O dată cu schimbarea directorului se întocmeşte şi un proces verbal cuprinzând inventarul Direcţiei Regionale a Arhivelor Statului, în care se menţiona existenţa a 65 de documente din anii 14691855 şi altele 200 neinventariate, 192 de planuri şi hărţi, 269 volume şi periodice, documente judecătoreşti, şcolare, documente de la primării, prefecturi şi Teatrul Naţional din Craiova 5 . La numai un an de zile, prin ordinul ministrului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor era numit un nou director în persoana lui N. G. Dinculescu, profesor la Colegiul Naţional „Carol I” 6 . Întrucât şi de aceasta dată s-a încheiat un proces verbal de predare a inventarului, observăm, prin lecturarea lui, preocuparea pe care o
1 2

Idem, fond Arhiva arhivelor, dosar nr. 1/1931, f. 4. Ibidem, dosar 2/1932, f. 39; această subvenţie s-a ridicat la suma de 20 000 lei, plătiţi în două tranşe. 3 Ibidem, dosar 2/1932, f. 96. 4 Ibidem, dosar 1/1933, f. 1. 5 Ibidem, dosar 2/1933, f. 2. 6 Ibidem, dosar 3/1934, f. 8.

18

avusese Nicolăescu-Plopşor de a îmbogăţi tezaurul arhivistic oltean cu noi documente, stampe, volume şi periodice 1 . Mai târziu, în 1936, Direcţia Regională Craiova va solicita Ministerului Instrucţiunii Publice să facă demersurile necesare pentru a fi puşi în posesia actelor şi a materialului arhivistic rămas de la Jean C. Mihail 2 . În acelaşi an, se solicita Primăriei şi Prefecturii locale o suplimentare a bugetului cu 75 000 de lei în vederea achiziţionării fondului Mişa Săulescu, întrucât cea mai mare parte a acestor documente „sunt privitoare la satele Olteniei şi ar fi mare pierdere pentru regiunea noastră ca ele să nu rămână în păstrarea Arhivelor Statului Craiova” 3 . Deoarece situaţia financiară a instituţiei nu s-a echilibrat nici în anii următori – personalul arhivelor fiind tot mai redus şi modest plătit, planând şi spectrul desfiinţării –, s-a luat decizia, după numeroase stăruinţe la cele mai înalte niveluri, ca secţia craioveană să devină, de la 1 aprilie 1937, instituţie bugetară în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice 4 . Arhivele Statului din Craiova s-au confruntat cu o situaţie dificilă şi în ceea ce priveşte sediul propriu, în 1933 Primăria oraşului solicitând, de pildă, instituţiei să se mute provizoriu într-o clădire a şcolii „Dima Popovici” din apropiere, iar apoi într-o aripă a şcolii primare „Madona Dudu” 5 . Astfel, fondul documentar arhivistic s-a perindat dintr-o locaţie în alta, fiind
Ibidem, dosar 2/1934, f. 36. Ibidem, dosar 2/1936, f. 9. Deoarece prin testament s-a constituit Fundaţia Jean Mihail, aceasta şi-a însuşit dreptul de a administra documentele moştenite de la donator. 3 Ibidem, dosar 6/1936, f. 1. 4 Arhivele Statului din Craiova. 50 de ani de existenţă, Bucureşti, 1981, p. 34. 5 Arh. Naţ. Dolj, fond Arhiva arhivelor, dosar 6/1932, f. 69.
2 1

19

depozitat în condiţii improprii. Printr-un memoriu din 1939 adresat Ministerului Educaţiei Naţionale s-a încercat, fără succes, a se obţine fostul local al Liceului Comercial „Gheorghe Chiţu”, care ar fi asigurat toate posibilităţile de depozitare şi protecţie împotriva incendiului 1 . Între timp, în anul 1939, C.S. Nicolaescu-Plopşor revine la conducerea Direcţiei craiovene a Arhivelor. Deşi era deja o personalitate marcantă a culturii, nici el nu a reuşit să soluţioneze această problemă deosebit de importantă. De aceea, situaţia de provizorat avea să se prelungească ani buni şi numai cutremurul din 1940 şi avariile pe care le-a suferit şcoala „Madona Dudu” au determinat autorităţile să ia măsuri pentru găsirea unei locaţii potrivite instituţiei Arhivelor. În acest sens, Consiliul de administraţie al Fundaţiei „Jean Mihail” venea în sprijinul autorităţilor şi punea la dispoziţia Arhivelor un imobil ce-i aparţinea, din strada Romul nr. 2. Clădirea, deşi corespunzătoare, va deveni curând neîncăpătoare, astfel că o mare parte a fondului arhivistic rămăsese în vechiul sediu 2 . Demersurile ulterioare către minister pentru construirea unui nou sediu sau extinderea depozitelor nu au avut ecoul scontat. Pe de altă parte, în cursul anului 1943, pe măsură ce situaţia României pe frontul de Est devenea din ce în ce mai dificilă, s-a considerat necesar a se evacua cele mai valoroase fonduri arhivistice în comuna natală a directorului, comuna Plopşor din judeţul Dolj, iar celelalte documente să fie depozitate în subsolul bisericii Madona Dudu din Craiova 3 .

1 2

Ibidem, dosar 2/1939, f. 1-2. Ibidem, dosar 2/1941, f. 95. 3 Ibidem, dosar 1/1944, f. 4.

20

La sfârşitul războiului, România a intrat în sfera de influenţă sovietică; consecinţele se vor resimţi la nivelul tuturor instituţiilor statului. Direcţia Generală a Arhivelor Statului a fost trecută, în 1951, în subordinea Ministerului de Interne, activitatea sa fiind orientată cu precădere spre controlul, organizarea şi îndrumarea creatorilor de arhivă 1 . În acelaşi an, secţia craioveană a Arhivelor Statului era somată să evacueze subsolul Palatului de Justiţie, total necorespunzător, unde fusese strămutat fondul arhivistic din 1948 şi să se mute într-un imobil, la fel de neadecvat, din strada Severinului nr. 332 . Starea precară a clădirilor în care se aflau depozitate diferitele fonduri şi colecţii arhivistice nu a reuşit să sensibilizeze autorităţile vremii, abia în 1958 punându-se la dispoziţie un imobil în strada Nicolae Bălcescu nr. 5, soluţie totuşi nesatisfăcătoare în condiţiile sporirii fondului documentar 3 . Situaţia locaţiei se va stabiliza prin construirea unui nou sediu, pe strada Libertăţii nr. 34, inaugurat la începutul anului 1973, care, mult timp a oferit un cadru adecvat depozitării şi valorificării fondurilor şi colecţiilor arhivistice 4 .

1 2

Ibidem, dosar 1/1951, f. 3. Arhivele Statului din Craiova. 50 de ani de existenţă, p. 46. 3 Arh. Naţ. Dolj, fond Arhiva arhivelor, dosar 3/1961, f. 89. 4 Arhivele Statului din Craiova. 50 de ani de existenţă, p. 48-49.

21

Arhivele şi evoluţia legislaţiei arhivistice până în secolul XX Bogdan Bădiţoiu
Aurelian Sacerdoţeanu, unul dintre cei mai mari arhivişti români din toate timpurile, director general al Arhivelor Statului în perioada 1938-1953, analizând unele probleme de istorie a dreptului arhivistic, preciza că izvoarele de natură juridică sunt legile, regulamentele şi instrucţiunile privind chestiunile de arhivă 1 , iar acestea sunt destul de numeroase şi de vechi, integrându-se în mod normal în însăşi istoria arhivelor. Este, prin urmare, normal ca urmărirea elementelor de legislaţie din acest domeniu de-a lungul timpului să se confunde, într-un fel, cu istoria arhivelor şi a instituţiei care a avut ca fundament ideea „arhivei generale”. Conceptul de „arhivă generală” 2 îi aparţine tot eruditului istoric, profesor şi arhivist, fiind legat de constatarea lui că la Mitropolia Ţării Româneşti exista o arhivă care cuprindea numeroase acte ale statului, dar şi ale unor particulari, depuse spre păstrare de către domnie şi alte organe ale puterii de stat 3 . El considera că această „arhivă generală” a luat fiinţă „cu scopul să păstreze acte oficiale importante cum şi acte particulare benevol. Locul cel mai sigur a fost socotit la mitropolii, cărora li

Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 93. 2 Idem, Arhiva generală la mitropolie, în „Revista Arhivelor”, VII , nr. 2/1947, p. 393-394. 3 Idem, Documente de cultură românească veche, în „Mitropolia Olteniei”, XVI, (1964), nr. 5-6, p. 463.

1

22

se atribuie custodia, contribuind astfel la naşterea arhivei generale a ţării” 1 . La această arhivă se referea, iar conceptul în sine diferă de cel de „arhivă a statului”, instituţie modernă creată mai târziu, în 1831 2 . Arhive au existat însă din vechime, dar cele mai multe nu s-au păstrat, puţine ajungând să fie adunate şi conservate până astăzi. Tot Aurelian Sacerdoţeanu, afirma că pe lângă instituţia domnească din ţările române au existat arhive încă înainte de secolul al XV-lea 3 . Este cert şi avem suficiente mărturii în acest sens, că, pe lângă cele din cancelariile domneşti, au existat arhive şi la dregători, atribuţiile lor presupunând o anumită corespondenţă cu Domnia, dar şi întocmirea de acte care rezultau din activitatea de împărţire a dreptăţii. Totodată, activitatea financiară a presupus întotdeauna o evidenţă strictă a veniturilor şi cheltuielilor, fiind absolut necesară întocmirea unor acte prin care se ţinea „sama” acestora. Se pare că în timpul lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi Alexandru cel Bun în Moldova, cancelaria domnească a fost organizată după modelul Cancelariei imperiale bizantine, fiind mai bine delimitate atribuţiile logofătului şi ale grămăticilor, precizându-se şi formularul actelor de cancelarie4 . În aşa numita perioadă

Idem, Arhivistica, p. 58. Tudor Mateescu, Marcel Ciucă, Arhiva generală a Ţării Româneşti, în „Revista Arhivelor”, nr. 2/1985, p. 213. 3 Aurelian Sacerdoţeanu, Vechile noastre arhive, în „Hrisovul”, III, 1943, p. 129-132; Arhivele Statului.125 ani de activitate. 1831-1956, Bucureşti, 1957, p. 19. 4 Iulia Gheorghian, Contribuţii la organizarea şi dezvoltarea cancelariei domneşti până la mijlocul secolului al XVII-lea, în Culegere de referate.Sesiunea 1969, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1971, p. 25.
2

1

23

a arhivei la destinatar, cum o numea Sacerdoţeanu 1 , cei care primeau acte de întărire a proprietăţilor erau direct interesaţi să le păstreze, ei fiind beneficiarii conţinutului şi tot ei trebuind să le prezinte ori de câte ori aveau de făcut revendicări sau justificări. Tocmai acest interes major de ordin personal a făcut ca multe dintre aceste documente să fie păstrate cu sfinţenie şi transmise din generaţie în generaţie, ele atestând de cele mai multe ori drepturi patrimoniale sau anumite privilegii. Dar, odată dispărut interesul pentru conţinutul lor, de cele mai multe ori erau distruse de proprietari, acesta fiind şi motivul pentru care destul de puţine au ajuns până în zilele noastre. Cele mai multe documente s-au păstrat de la mânăstiri, aici existând şi ştiinţă de carte, dar şi o nevoie mai mare de a ţine în ordine acele acte care atestau drepturile şi privilegiile dobândite de-a lungul timpului. Îndeosebi după secularizare mare parte a acestor arhive sau constituit în componente ale tezaurului arhivistic al poporului român, păstrat la Arhivele Statului. Mai târziu, nevoia de ordine şi evidenţă în acte a celor care le emiteau, precum şi necesitatea de a păstra o dovadă, a făcut necesară păstrarea de copii. Acestea se făceau în registre, numite registre de cancelarie, practice şi uşor de păstrat. Erau însă înfiinţate şi folosite nesistematic, neexistând o unitate în alcătuirea şi utilizarea lor, fiecare emitent având propriile reguli. De altfel, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, adică de atunci când încep să se folosească pe scară mai largă aceste registre, s-au păstrat destul de puţine. În timpul lui Constantin Brâncoveanu întâlnim pentru prima dată preocupări mai sistematice pentru introducerea registrelor de copii, pentru alcătuirea şi
1

Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica, p. 36.

24

folosirea lor în cancelaria domnească. Acum asistăm, într-un fel, la primele reglementări care vor încerca să determine păstrarea şi regăsirea actelor, a informaţiilor necesare în toate activităţile. Sunt concepute unele registre cu copiile actelor emise sau altele pentru socotelile Vistieriei, iar mânăstirile au fost obligate să şi le copieze în condici speciale (chartularia) 1 . Ca un exemplu a ceea ce au însemnat aceste condici şi de aici importanţa lor pentru studiul istoric, menţionăm că în „condica de venituri şi cheltuieli a vistieriei de la leatul 7202-7212” (1694-1704) apare în mod sintetic starea finanţelor ţării din acea perioadă, dările către fisc, monedele care circulau, obiceiurile şi normele specifice acelei epoci 2 . Din păcate nu s-au păstrat din această perioadă norme şi instrucţiuni referitoare la organizarea cancelariei, dar o privire analitică asupra documentelor care ne-au parvenit poate sugera existenţa unei mulţimi de elemente ce privesc emiterea lor, organizarea şi desfăşurarea activităţii în cadrul cancelariei, a grămăticilor în procesul de întocmire a actelor. Se poate constata astfel că redactarea lor trădează de cele mai multe ori existenţa unor formulare tip, dovedite de reproducerea identică a formulelor diplomatice, în unele dintre ele fiind redate elemente din formular în mod mecanic 3 . Falsificările, tot mai dese şi mai greu de depistat, au determinat şi la emiţătorii de acte înfiinţarea
Arhivele Statului.125 ani de activitate.1831-1956, Bucureşti, 1957, p. 21. 2 George Potra, Contribuţiuni la istoricul arhivelor româneşti, în „Revista Arhivelor”,VI, 1/1944, p. 11. 3 Emilia Poştăriţa, Unele consideraţii privind formularul diplomatic al actelor din cancelaria domnească a lui Constantin Brâncoveanu, în „Ştefan Meteş. La 85 de ani.”, I.P. Cluj-Napoca, 1977, p. 179.
1

25

condicilor, aşa numitele protocoale, aici acestea fiind transcrise în totalitate sau doar pe scurt. Introducerea lor se face începând cu anul 1741, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, de către Constantin Mavrocordat, din timpul căruia s-au şi păstrat o serie de asemenea condici1 . De altfel, introducerea sistemului copiilor a stârnit la vremea respectivă şi admiraţia cronicarului Ion Neculce, care lăuda sistemul deoarece „câte judecăţi se făcea, toate le scria la condice şi boierii cei mari din Iaşi şi ispravnicii de pre la ţinuturi” 2 . Urmează astfel o perioadă importantă pentru istoria arhivelor româneşti, în care se constituie aşa numita arhivă de registru, considerată a fi începutul arhivei moderne, a arhivei administrative3 , deşi despre aceasta nu se poate vorbi practic decât după Regulamentele Organice. Chiar şi aşa se poate observa că îşi trage seva din iniţiativele puterilor străine care organizau arhive la instituţiile din ţinuturile ocupate, cum a fost situaţia în Oltenia ocupată de către austrieci sau în Moldova aflată sub administraţia rusă (1769-1774). Ceva mai târziu legislaţia se îmbogăţeşte cu un Cod Civil (Codul Caragea), la 28 iunie 1818, în care actele care se păstrau la destinatari nu mai aveau în faţa justiţiei valabilitate fără a fi întărite de altele. În materie de hotărnicie, spre exemplu, părţile se puteau servi de actele şi dovezile vecinilor răzeşi şi alăturaţi, adică atunci când „se întocmesc hotarele vecinilor ce au prigoniri, sunt datori să fie faţă cu cărţile şi vecinii ce nu au
Arhivele Statului.125 ani…, p. 21; Gheorghe Ungureanu, Contribuţie la cunoaşterea arhivelor moldoveneşti până la Regulamentul Organic (1832), în „Revista Arhivelor”, vol. III, nr. 67/1936-1937, p. 65. 2 George Potra, op. cit., p. 11. 3 Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica., p. 40.
1

26

prigonire” 1 . Tot în acest cod se prevedea ca actele întocmite, cum ar fi cele de vânzare, să fie legalizate de Tribunal şi transcrise într-un registru al acestuia, ceea ce dovedeşte o sporită grijă faţă de păstrarea lor. Codul lui Caragea este foarte important deoarece în el se stabilea şi că „(…)de acum înainte se va ţine pe tot cuprinsul Valachiei condici pentru starea civilă” 2 . Aceste condici urmau să fie găsite pentru fiecare judeţ la cancelaria Mitropoliei sau a episcopilor „după izvodul ce li se va da de la Marea Logofeţie”. Grija aceasta urmau, deci, să o poarte mitropolitul şi episcopii eparhioţi, care trebuiau să vegheze cu străşnicie ca protopopii şi preoţii să „săvârşească cu toată scumpătatea cea cerută de pravilă”. O organizare mai riguroasă a activităţii de păstrare a documentelor se înregistrează în perioada 1828-1831. După războiul ruso-turc (1828-1829), prin tratatul de la Adrianopol, Principatele au intrat sub protectorat rusesc, iar acesta a avut ca primă grijă să aşeze la bază o legiuire conform căreia să poată fi guvernată eficient societatea. Acum, se vădesc preocupări de organizare în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte arhivele. 3 Dacă până atunci exista obiceiul ca dregătorii mari sau mici să-şi păstreze hârtiile pe la casele lor, în Moldova, printr-un ordin din 12 iulie 1828, se interzice cu desăvârşire o asemenea practică, aceştia fiind obligaţi

Codul Civil din 28 iunie 1818. „Codul Caragea”, Partea a II-a, cap. III, pct. 3. 2 Ibidem, Anexa a II-a, art. 1. 3 Gheorghe Ungureanu, op.cit., p. 65.

1

27

să lucreze numai în cancelariile respective şi să întocmească hârtiile după instrucţiuni 1 . În aceeaşi lună îşi începea activitatea, la Bucureşti, comitetul moldo-valah pentru elaborarea Regulamentului Organic, care a avut nevoie să cerceteze numeroase documente în vederea proiectului de reformă 2 . De altfel, în proiectul Regulamentului, atât cât s-a elaborat în acest an, s-a prevăzut că Vistieria urma să răspundă de ţinerea Arhivei ţării „precum hatişerifuri, firmanuri, hrisoave şi anaforale de puneri la cale şi de obşteasca dreptate” 3 . Acest proiect va fi trecut prin revizia Adunării Obşteşti Extraordinare care îl va semna şi autentifica la 3 noiembrie 1831. Preocupările pentru organizarea instituţiilor şi a arhivelor lor vor continua în perioada imediat următoare, fapt probat un an mai târziu când, la 13 decembrie 1829, Divanul Moldovei primea din partea generalului Kiselef cererea de a fi înştiinţat „ de s-au alcătuit la dânsul arhive ce trebuie pentru păstrarea delilor în cuviincioasă rănduială, în toate madelele Ocârmuirii; dacă nişte asăminea arhive încă nu sunt alcătuite, apoi fără greşeală trebuie de a se aduce acestea întru împlinire. Şi pentru păstrarea delilor întru întregime să se aleagă

Arhivele Statului.125 ani…, p. 23; Vezi şi: Gheorghe Rusu, Arhivele Statului din Iaşi-160 de ani de activitate, în „Revista Arhivelor”, nr. 4/1991; Gheorghe Ungureanu, Preocupări arhivistice între anii 1828-1832, în Îndrumător în Arhivele Statului din Iaşi, II, Bucureşti, 1956, p. 168. 2 Gheorghe Ungureanu, Gheorghe Asachi în Figuri de arhivişti români. Gheorghe Asachi. 1788-1869, D.G.A.S. din R.S.R., Bucureştil,1969, p. 14. 3 Ibidem, p. 15.

1

28

încăperi fără de primejdii de tot feliul, de neaşteptate nenorocite întâmplări” 1 . Trimiţând ordinul de mai sus tuturor isprăvniciilor, la 26 decembrie acelaşi an, Divanul le atrăgea atenţia acestora ca „luând în băgare de seamă cele cuprinsă în această predlojenie să vă mărginiţi şi dvs. de a alcătui toate pricinile înfăţişate la acea Isprăvnicie, în deli, care să se păstreze în arhive, având a fi răspunzător pentru urmare împotrivă” 2 . Începând cu acest an, practic s-a trecut de la neglijenţa în care se ţineau arhivele, la preocupări serioase de organizare şi păstrare 3 care s-au dovedit benefice de-a lungul timpului. Ideea unei „Arhive generale”, în sens de instituţie, conformă intereselor protectoratului rusesc de a reorganiza instituţiile principatelor, i-a aparţinut lui Pavel Kiselef, care încă din anul 1829, acţiona pentru restructurarea serviciilor Divanului, uşurând totodată urmărirea pricinilor printr-o bună păstrare a arhivelor 4 . În 1830 un alt document al Divanului Moldovei ne dezvăluie încă o dată seriozitatea cu care se tratează problema documentelor acestei instituţii, atrăgându-se tuturor dregătorilor atenţia ca toate anaforalele să nu mai fie duse acasă la „cilenuri, ci să le iscălească negreşit în presudsfia Divanului” 5 . Tot în acelaşi an Divanul primea directive ca „toate hârtiile privind o pricină să se aşeze la dela pricinei ei, spre întregirea ştiinţelor ce se cuvin a se afla
Gheorghe Ungureanu, Preocupări arhivistice între anii 1828-1832, în Îndrumător în Arhivele Statului din Iaşi, vol. II, Bucureşti, 1956, p. 169. 2 Ibidem. 3 Gheorghe Ungureanu, Preocupări arhivistice…, p. 167. 4 Arhivele Statului. 125 ani…, p. 17. 5 Ibidem.
1

29

la dela fieştecărei pricini” 1 şi, puţin mai târziu, isprăvniciile erau obligate să prezinte inventarul dosarelor alcătuite, încheiate şi neîncheiate 2 . În luna martie a anului 1831 Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti se preocupa intens să-şi îndeplinească îndatorirea de a face „cuviincioasă punere la cale”, astfel încât sfârşitul lunii aprilie să găsească pregătite dosarele dregătoriilor judecătoreşti şi administrative, care de la 1 mai a acelui an urmau să-şi înceteze activitatea, în vederea depunerii la Arhivă, iar cele nelucrate să fie repartizate noilor autorităţi 3 . După cum s-a menţionat deja, în conformitate cu prevederile Regulamentului Organic, se înfiinţează Arhivele Statului, întâi la 1 mai 1831 în Ţara Românească, apoi la 1 ianuarie 1832 în Moldova, iar primii conducători ai noilor instituţii vor fi Iordache Rasti în Ţara Românească (1831-1837) şi Gheorghe Asachi în Moldova (1832-1849; 1857-1858). Intrarea în vigoare a acestei adevărate Constituţii, necesita într-o primă etapă preluarea de către noua instituţie a arhivelor create de instituţiile vechi, care urmau a-şi înceta existenţa, cum erau Divanul judecătoresc sau isprăvniciile, cărora le vor lua locul judecătoriile şi tribunalele, prin separarea puterilor. Pentru început, scopul principal al înfiinţării Arhivelor Statului nu era altul decât acela de a depozita şi păstra la un loc arhivele ce nu mai prezentau utilitate practică,

Gheorghe Ungureanu, Note pe marginea Condicei Mavrocordat.(1741-1742), în Îndrumător în Arhivele Statului din Iaşi, II, Bucureşti, 1956, p. 169. 2 Marin Radu Mocanu, Arhivele Naţionale şi societatea românească, Edit. M.I., Bucureşti, 1997, p. 9. 3 Arhivele Statului. 125 ani…, p. 149-150.

1

30

constituind „Arhiva Generală”, urmând ca ele să fie sub supravegherea Ministerului din Lăuntru 1 . Organizarea Arhivelor Statului s-a realizat într-o perioadă mai îndelungată prin diverse regulamente şi instrucţiuni emise de Vornicia cea Mare, Departamentul Trebilor din Lăuntru , în Ţara Românească, Logofeţia Dreptăţii şi Departamentul Justiţiei în Moldova, care le-a condus vremelnic 2 . În Ţara Românească până la 1 mai trebuiau predate dosarele cu pricini hotărâte de către Divanul Judecătoresc, iar cele încă nehotărâte, pe bază de opis marelui logofăt care urma să le repartizeze tribunalelor ce aveau a-şi începe activitatea 3 . Pentru reuşita acestei acţiuni, Vistieria emitea prima instrucţiune la 6 mai 1831 4 , adresată isprăvnicatelor, în care se precizează propriile atribuţii, care urmau a fi realizate de trei secţii: una se ocupa cu catagrafia prezentă şi cu catastişele birnicilor, alta cu socotelile ţării şi alta cu centralizarea datelor negoţului. Interesant este că numai peste două zile, la 8 mai, Vornicia emitea o nouă instrucţiune 5 prin care se dau o serie de îndrumări extrem de amănunţite referitoare la cum trebuie să fie rezolvate şi ţinute actele, ceea ce dovedeşte un birocratism dus la extrem, probabil datorat neîncrederii în competenţa personalului de la judeţe. Urmare acestei griji deosebite, deja până la 20 mai Arhiva Ţării Româneşti raporta Vorniciei Trebilor
Marin Radu Mocanu, op.cit., p. 9. Ibidem, p. 28. 3 Arhivele Statului.125 ani…, p. 23. 4 Arhivele Naţionale, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond Vornicia Trebilor din Năuntru, dos. 3181/1831, f. 1. 5 Mihai Regleanu, Introducerea sistemului de registratură în instituţiile din Ţara Românească, în „Revista Arhivelor”, I, nr. 1/1968, p. 54.
2 1

31

din Lăuntru ce materiale arhivistice au fost preluate, dar şi care anume încă nu intraseră în depozitele sale de la Divanul Săvârşitor, desfiinţat încă din 3 mai a anului respectiv 1 . Având în vedere nevoia de a reglementa depunerea dosarelor, prin jurnalul din 9 iunie 1831 Sfatul Administrativ dădea indicaţii amănunţite asupra modului în care urma să se procedeze, fiecare depunător trebuind să întocmească un opis, după un model distribuit tuturor, datoria arhivarului fiind de a certifica un exemplar al opisului şi de a clasa dosarele pe ani şi pe dregătorii, de a întocmi registre, cu toate depunerile anuale 2 . Acestea sunt considerate a fi primele norme de lucru cu privire la modul de primire a documentelor la Arhiva Statului din Bucureşti, apariţia lor fiind determinată, probabil, de modul haotic în care instituţiile statului începuseră să aducă arhivele, situaţie ce rezultă din mai multe rapoarte 3 ale lui Iordache Rasti, arhivar, cum iscăleşte în documente primul director al noii instituţii. În perioada imediat următoare, în baza unui ordin dat de generalul Kiselef la 31 iulie 1931, care se referea la grăbirea predării la Arhiva Statului a dosarelor încheiate aflate la Divanul Domnesc, Departamentul Treburilor din Afară ş.a., încep depuneri masive de documente, ceea ce va conduce rapid la umplerea

Ibidem, p. 87. Sanda Rodica Bădaru, Iordache Rasti, în Figuri de arhivişti, D.G.A.S. din R.S.R., Bucureşti, 1971, p. 9-10; Arhivele Statului.125 ani…, p. 87-88; A. Sacerdoţeanu, Arhivistica, p. 86-87; Vanghelie Antoniu, Reguli vechi pentru organizarea Arhivelor Statului, în „Revista Arhivelor”, VI, nr. 1/1944, p. 60-62. 3 Ibidem.
2

1

32

depozitelor şi aşa insuficiente 1 . Printr-un alt ordin, Vornicia din Lăuntru va cere, în perioada imediat următoare, tuturor dregătoriilor să predea „oricâte hârtii s-au lucrat de la venirea armii împărăteşti şi până la trecutul iulie 1831” 2 . Grija faţă de această importantă acţiune îl determina, la 8 septembrie acelaşi an, pe însuşi generalul Kiselef să ceară în modul următor Marelui Vornic al Trebilor din Lăuntru să-i înainteze un raport asupra instituţiei Arhivelor Statului: „La tenue des Archives de l’Etat etant un objet qui merite toute l’attention du gouvernement et la surveillance en etant devolue au Grand Vornik de l’Interieur, je l’invite a vouloir bien me faire un rapport sur les mesures preses a cet egard si celles-ci ont ete portees a la conaisance des autres autorites qui doivent s’y conformer et si la plus parfaite regularite est observee dans les inscrivant d’apres leur numero dans un registre a ce destine” 3 . La 13 septembrie 1831 Iordache Rasti înaintează Marelui Vornic un „Proiect de datoriile şi orânduirea Eforului Arhivei”, care cuprindea 12 articole, solicitându-i acestuia să dea „cinstită poruncă de urmare ca să fie la Arhivă în loc de regulament” 4 . Răspunsul din 30 septembrie dă apreciere deosebită celor propuse, adăugând însă şi un al 13-lea articol, care arată că „Arhivarul este dator a pune osebit delile fieşcăruia an şi împărţite după dregătoriile de la care vor fi eşit şi să pue la fieşcare delă pe lângă numărul ei, osebit număr al
1

Constantin Moisil, Arhivele Statului şi Regulamentul Organic, în „Revista Arhivelor”, II, 1927-1929, p. 275 2 Ibidem. 3 Arhivele Statului.125 ani…, p. 29; Sanda Rodica Bădaru, op.cit., p. 10. 4 Arhivele Statului.125 ani…, p. 155; Vanghelie Antoniu, op.cit., p. 62-64.

33

Arhivei care va începe de la numărul unu până la cel din urmă pentru toate delile ce va primi de la veri ce despărţire, de la început şi până la sfârşitul anului, ţiind cu bună orânduială şi registru osebit pe fieşcare an pentru delile ce primeşte” 1 . Cu această completare, consemnăm în istoria Arhivelor Statului din Ţara Românească primul regulament pentru desfăşurarea activităţii arhivistice. În chiar cel dintâi articol, acesta prevedea că Eforul sau Arhivarul urma a fi orânduit de către Ocârmuire, conform celor prevăzute în Regulamentul Organic. Personalul urma să fie alcătuit dintr-un ajutor, doi scriitori şi un odagiu, iar localul trebuia să fie sigur pentru „ orice împotrivă întâmplare”, păzit permanent de un ostaş înarmat. Materialul arhivistic urma a fi împărţit în „trei despărţiri” şi anume „păstrarea documenturilor şi contracturilor, alta pentru hârtiile Administraţii Trebilor din Lăuntru şi ceilantă pentru hârtiile judecătoriilor”. Toate aceste documente trebuiau să aibă evidenţă separată, ţinută în trei condici şnuruite şi pecetluite cu pecetea ţării. Foarte important este faptul că se stabilea ca Eforul să nu poată primi documente decât la porunca marelui vornic, iar originalele date în păstrare nu puteau să se „strămute din locul lor la nici o întâmplare, ci oricând va face trebuinţă să să dea copie adeverită de Arhivar”. Iordache Rasti a rămas în istoria Arhivelor româneşti nu numai prin faptul că a fost primul Arhivar al Statului, ci şi prin aceea că, fără să fi avut un model anterior, a reuşit să alcătuiască cel dintâi regulament de organizare a activităţii acestei instituţii.
1

Arhivele Statului. 125 ani…, p. 154.

34

La 3 noiembrie 1831 se va da forma finală a Regulamentului Organic din Moldova, care în art.366, referitor la organizarea Înaltului Divan, prevedea că va fi compus din trei secţii(mese), din care una era a arhivelor, care urma să păstreze, în afara arhivei Divanului, „acturile publice, precum anaforale, hrisoave, hatişerifuri atingătoare de dreptăţile şi pronomiile (privilegiile-n.n.) Moldovei” . În plus, în art.410 apar o serie de dispoziţii care, deşi nu tocmai clare, se referă la o instituţie de sine stătătoare-Arhivele Statului: „În fiecare an la încheierea sesiilor Obşteştii Adunări, originalurile sămilor înfăţişate, precum şi a altor documenturi, se vor depune în Arhiva Statului, a căreia alcătuire şi păstrare va fi încredinţată unui boier cu însuşirile cerute pentru asemenea dregătorie. Arhivistul Statului, ca un depozitar al acturilor publice şi dregătoreşti se va numi de către Domnul, din candidaţi propuşi de către Obşteasca Obicinuita Adunare” 1 . Textul Regulamentului nu este foarte clar, însă în cele două articole se disting între două arhive, cea a Înaltului Divan şi Arhiva Statului ca instituţie separată. Această neclaritate urma să fie lămurită de Gheorghe Asachi, după numirea sa ca arhivist al statului la Iaşi, la 1 ianuarie 1832, cu atât mai mult cu cât el fusese şi secretar din partea moldoveană în comitetul moldo-valah pentru elaborarea Regulamentului Organic 2 . În Moldova, la 26 decembrie 1831 apar unele instrucţiuni 3 pentru Sfatul Administrativ, în care se precizează că actele de judecată care la 1 ianuarie a anului următor vor fi găsite încheiate la Divanuri şi
1 2

Gheorghe Ungureanu, Gheorghe Asachi, în op.cit., p. 16. Ibidem, p. 14. 3 Gheorghe Ungureanu, Note pe marginea Condicei Mavrocordat, în op.cit., p. 169.

35

Tribunale ale capitalei, urmau a se ordona şi depune la Arhiva generală, iar la 31 decembrie a aceluiaşi an, marele logofăt al Dreptăţii primea un ordin 1 din care rezulta că încă din prima zi a anului 1832 Divanul Domnesc, Divanul judecătoresc, Comisiile Consultaţiei, Departamentul Criminalicesc şi Departamentul Pricinilor Străine urmau a se desfiinţa, iar arhivele lor trebuiau şi ele să fie trimise la Arhivă. În ritmul alert al schimbărilor, cu care slujbaşii şi dregătorii instituţiilor statului din cele două Principate nu erau obişnuiţi, instrucţiunile privind organizarea propriilor arhive păreau desigur mai constrângătoare, dar ele erau absolut necesare în procesul de modernizare a societăţii. Dacă până la intrarea în vigoare a Regulamentului Organic cea mai mare atenţie se acorda arhivelor judecătoreşti, iată că după aceasta devin tot mai importante în ochii Ocârmuirii şi arhivele create de instituţiile administrative, între care cele ale isprăvniciilor se distingeau. O primă instrucţiune privind organizarea acestora după punerea în aplicare a Regulamentului, se pare că a fost, cel puţin în ceea ce priveşte Moldova, circulara din 28 ianuarie 1832 2 , adresată de Vistierie isprăvniciilor, în care se stabilesc o serie de norme privind primirea, înregistrarea, repartizarea documentelor spre rezolvare, constituirea şi ordonarea dosarelor, evidenţa, depozitarea şi păstrarea dosarelor. Primele instrucţiuni pe care le primeşte Asachi de la Logofeţia cea Mare a Dreptăţii, referitoare la Arhiva
1 2

Ibidem, p. 170-171. Ştefan Cervatiuc, O instrucţiune din 1832 privind organizarea Arhivelor isprăvniciilor din Moldova, în „Revista Arhivelor”, nr. 1/1992, p. 27-28.

36

statului, datează însă din 26 ianuarie 1832 şi sunt cuprinse într-un document intitulat „Instrucţie pentru arhivistul statului” 1 referindu-se atât la problemele de ordin organizatoric, cât şi la cele de ordonare şi evidenţă a arhivelor care urmau a fi primite spre păstrare. Cel care a întocmit aceste instrucţiuni era vel vornicul Costache Conachi, logofăt al Dreptăţii şi cuprindea, în esenţă, propunerile anterioare privitoare la organizare făcute de Gheorghe Asachi, dar şi unele noi despre evidenţa documentelor. Aceste instrucţiuni nu l-au satisfăcut însă în totalitate pe Asachi, problema evidenţei preocupându-l în cea mai mare măsură. De aceea, la 25 februarie 1832 el propunea un „metod lesnicios”, „o altă rânduială care ar găsi mai îndemânatecă decât cea însemnată prin instrucţie atât în cea ce se atinge de modelurile condicilor şi înscrierea acturilor, precum şi a înlesnicioasei aflări” 2 . Aici el atrage atenţia că evidenţa în Arhiva Statului nu poate fi aceeaşi ca cea de la instituţii, el propunând inclusiv modele de formulare pentru registrele de evidenţă, dar şi o modalitate nouă de înregistrare a dosarelor, pe bază alfabetică şi pe registru „transportar”. Acest sistem s-a dovedit a fi însă inoperant atunci când Arhiva Statului s-a împotmolit în „nămolul de acte” care a năvălit peste ea. Pentru a face faţă acestei avalanşe de dosare, accentuată dramatic de problema fundamentală a Arhivelor ca instituţie, cea a lipsei cronice de spaţiu, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova se pune cu acuitate problema selecţionărilor.
Arhivele Statului.125 ani…, p. 156-158; Gheorghe Ungureanu, Poetul Costache Conachi organizator al arhivelor moldoveneşti (1831-1933), în „Revista Arhivelor”, vol. III, nr. 8/1939, p. 338-340. 2 Gheorghe Ungureanu, Gheorghe Asachi, în op. cit., p. 22.
1

37

Încă de la 11 iulie 1832 1 Asachi solicită o primă aprobare pentru eliminarea actelor fără importanţă referitoare la diverse pricini mărunte de judecată, dar, se pare că problema selecţionărilor nu a fost rezolvată multă vreme din cauza opoziţiei Ministerului Justiţiei 2 care se temea că distrugerea unor acte, chiar fără importanţă, ar putea avea consecinţe în viitor. O altă problemă cu care se confruntau atunci Arhivele Statului, în ambele Principate, este şi aceea a modului în care se primea arhiva de la creatori, de cele mai multe ori aceasta fiind fără evidenţă, sau cu una total nesatisfăcătoare. Din această cauză Vornicia Ţării Româneşti, spre exemplu, solicita instituţiilor să nu mai predea arhivă în neorânduială, cu „dele necusute” şi „foile fără numeraţie”, adresându-se însă şi Arhivei Statului, cum este în cazul ordinului din 3 mai 1833, cerându-i să nu mai adeverească opise greşit întocmite, până nu se puneau toate la punct, potrivit cu regulile. 3 Aceeaşi problemă fiind şi în Moldova, a fost necesar ca la 27 aprilie 1833, în cadrul instrucţiunilor generale formulate pentru activitatea Arhivelor Statului, să apară şi o serie de norme referitoare la preluarea arhivelor de la instituţii. Astfel, aici se precizau genurile actelor care urmau a se preda, obligativitatea ca instituţiile să depună originalele „sămilor obşteşti” pe anul precedent, se nominalizau instituţiile care puteau elibera adrese de predare a documentelor, se instituia obligativitatea numerotării filelor, a şnuruirii dosarelor şi a certificării lor.

Arhivele Statului.125 ani…, p. 104. Ibidem. 3 Sanda Rodica Bădărău, op. cit., p. 13; Arhivele Statului. 125 ani…, p. 87.
2

1

38

La Bucureşti, Iordache Rasti se străduia în acelaşi an să asigure o cât mai bună clasare şi o evidenţă cât mai riguroasă, deziderate înfăptuite prin respectarea unor reguli instituite de el, printre care iese în evidenţă împărţirea arhivei în patru „despărţiri”, una pentru hârtii vechi, alta pentru cele diplomaticeşti, alta pentru cele administrative şi, în sfârşit, una pentru cele judecătoreşti. 1 După cum la 9 iunie 1831 Sfatul Administrativ al Ţării Româneşti făcea distincţie între serviciul registraturii şi al arhivei la instituţii, tot aşa, în Moldova, prin decretul domnesc nr.37 din 4 septembrie 1834, intitulat „Pentru regulile ce trebuie să se păzească de lucrările tuturor cancelariilor” 2 se stabilesc regulile după care trebuie ţinută registratura şi arhiva de registratură, reguli clare, astfel încât ele au fost folosite multă vreme de atunci înainte, fiind înlocuite abia în 1897. Aceste reguli se referă la îndatoririle impiegaţilor, ale scriitorilor, slujitorilor, şefilor de secţii sau cancelarii, fixează formularele condicilor de intrare şi ieşire a actelor, cum trebuie completate acestea. Din conţinutul acestor reguli a scăpat însă nelămurită problema modului de redactare a „jalobelor” celor neştiutori de carte, care apelau la tot felul de „feţe necunoscute” care nu se pricepeau a da forma adecvată, nerăspunzând „întocmai la scopul jăluitorilor”.

Ibidem. Manualul administrativ, Iaşi, 1956, vol. I, p. 59; Scarlat Pastia, Codul judeciar, Iaşi, 1862, p. 250; Gheorghe Ungureanu, Cancelaria instituţiilor din ţinuturile Moldovei între anii 1832-1864, în Culegere de referate, vol II, D.G.A.S. din R.S.R.,Bucureşti,1974, p. 171.
2

1

39

Din acest motiv, printr-o hotărâre a Secretariatului de Stat de la 20 noiembrie 1834 1 , distribuită tuturor instituţiilor din Iaşi, aceste „jalobe” trebuiau scrise numai de anumiţi jalobari, în număr de 8, cunoscuţi şi aleşi de Ocârmuire. Tot acum se va hotărî şi asupra sigiliilor pentru uzul cancelariilor, îndeosebi ale instituţiilor apărute după 1832. În octombrie 1835, Asachi va întocmi şi un opis general model al arhivei, care a fost distribuit instituţiilor centrale, cu dorinţa de a înlătura neajunsurile în pregătirea dosarelor care urmau a fi predate la Arhiva Statului, dar şi pentru a asigura o anumită uniformizare a muncii de arhivă. 2 Acest opis a fost modificat în decembrie 1836 3 deoarece înmulţirea numărului de acte depuse spre păstrare Arhivelor Statului făcea aproape imposibilă, în condiţiile unui personal extrem de redus, trecerea cuprinsului actelor în alfabetare şi registre. Instrucţiunile de completare prevedeau ca dosarele să fie trecute pe litere după denumirea moşiilor sau părţilor în judecată, iar în cadrul fiecărei litere cronologic. Referitor şi la forma în care se întocmeau documentele, cu consecinţe directe asupra arhivelor, în Ţara Românească spre exemplu, văzându-se că o serie de acte erau scrise chiar de la marginea hârtiei, iar după legarea în dosare nu se mai vedea mare lucru, s-a hotărât de către Secretariatul Statului, în iunie 1835, să fie folosit

Gheorghe Ungureanu, Cancelaria instituţiilor…, p. 173. Maria Dogaru, Vechi instrucţiuni arhivistice pentru preluări de materiale documentare (Moldova 1832-1838), în „Revista Arhivelor”, anul IX, nr. 1/1966, p. 139. 3 Ibidem, p. 141.
2

1

40

un formular, în care un sfert din lăţime, pe partea stângă, să rămână nescris. 1 Mari dificultăţi în munca de arhivă se datorau şi procedeului de împrumut de la Arhivă a unor dosare de către instituţii atunci când aveau nevoie de ele, mai ales că atunci când erau restituite erau adesea incluse în opisele cu predări noi. Din această cauză, la 5 septembrie 1836, de pildă, se cerea Marii Logofeţii a Dreptăţii din Moldova să poruncească instituţiilor să păstreze actele împrumutate de la arhivă separat şi să le înapoieze cu adresă 2 . Mai mult, exista chiar practica unor instituţii ca din dosarele împrumutate de la Arhiva Statului să se scoată documente care, la restituire nu mai erau incluse la loc, ceea ce s-a dovedit a fi extrem de dăunător pentru arhive, provocând intervenţia categorică a Ministerului Justiţiei, la 12 august 1837, printr-un ordin care interzicea cu desăvârşire aşa ceva tuturor instituţiilor din subordine. Marele număr de documente care veneau la Arhiva Statului în acea perioadă şi nerespectarea de către instituţii a unor reguli minimale de pregătire pentru predare, l-a determinat pe Asachi la sfârşitul anului 1837 să concentreze într-o singură listă prevederile tuturor instrucţiunilor elaborate anterior. Ele se refereau la „ pregătirea ce urmează a se face delelor ce se dau spre păstrare la Arhiva Statului”, fiind apoi distribuite tuturor instituţiilor, după obţinerea aprobării Ministreului de Justiţie. 3 În acelaşi an, 1837, îşi începe lucrările o aşa numită „Comisie a îndreptării hârtiilor vechi ale statului”,
1 2

Mihai Regleanu, op. cit., p. 61-62. Maria Dogaru, op.cit., p. 138. 3 Gheorghe Ungureanu, Figuri de arhivişti…, p. 23.

41

care a fost instituită pe lângă Departamentul Trebilor din Lăuntru, avînd ca scop ordonarea şi aşezarea actelor în dosarele create de instituţiile dinaintea aplicării Regulamentului Organic, mare parte dintre ele fiind depuse la Arhivele Statului. Operaţiunea de selecţionare a acestor materiale era, însă, în unele cazuri, inutilă şi chiar dăunătoare, deoarece unele dintre documentele anterioare Regulamentului s-au dovedit a fi foarte valoroase din punct de vedere istoric şi documentar. 1 Din această cauză, la 22 septembrie 1838, Logofeţia cea Mare a Dreptăţii din Moldova cerea Arhivei Statului să alcătuiască un proiect cu privire la selecţionarea arhivelor, care să se supună aprobării Obşteştii Adunări 2 . În anul imediat următor, însă, la 21 februarie 1839, Ministerul Justiţiei intervine în problema trierii actelor de la Arhiva Statului, considerând că, în ceea ce priveşte actele judecătoreşti, soluţia nu este distrugerea celor neimportante, ci ar trebui ca acestea să fie depuse într-o mănăstire din Iaşi pentru a se evita cândva probleme de ordin juridic. 3 Date fiind cantităţile impresionante de dosare care veneau la Arhivele Statului, în directă legătură cu problema selecţionării, în octombrie 1839 Sfatul Administrativ al Ţării Româneşti a instituit câte o comisie formată din câte un şef de secţie de la fiecare departament, urmând ca aceştia să întocmească liste cu
Tudor Mateescu, Din istoricul selecţionării materialelor documentare în ţara noastră: Comisia pentru cercetarea şi alegerea delelor, în Culegere de referate, vol. II, D.G.A.S. din R.S.R., Bucureşti, 1974, p. 213. 2 Arhivele Statului.125 ani…, p. 104. 3 Gheorghe Ungureanu, Cu privire la selecţionarea arhivelor şi eliminarea materialelor nefolositoare în „Revista Arhivelor”, III, nr. 1/1959, p. 94.
1

42

denumirile dosarelor considerate fără valoare, după care să se întocmească un proiect de instrucţiuni. 1 Acelaşi lucru s-a încercat şi prin proiectul de regulament al Arhivei Statului din 4 decembrie 1840 2 , în care se abordează, printre altele şi spinoasa problemă a scoaterii originalelor din arhivă, faţă de care Costache Bibescu se declarase împotrivă încă din iunie 1839 când făcuse propuneri pe marginea proiectului de regulament. 3 După cum s-a menţionat deja, în regulamentul arhivei elaborat de Rasti la 13 septembrie 1831 şi aprobat de Marea Vornicie din Lăuntru la 30 septembrie, acelaşi an, se preciza că nici un act nu mai putea fi scos din Arhivă, pentru orice trebuinţă eliberându-se doar copii. Benefică în sine pentru protejarea documentelor, această reglementare prezentă şi astăzi în normele arhivelor din întreaga lume, s-a dovedit atunci nepractică din cauza condiţiilor precare în care se desfăşura munca arhivistică. De aceea prin jurnalul Sfatului Administrativ din 30 august 1838 4 , această dispoziţie este modificată, prevăzându-se că se pot cere acte originale numai printro adresă specială şi prin persoană delegată nominal, cu obligaţia de a le readuce îndată în arhivă. La 10 iunie 1839 arhiva adaugă o serie de norme de urmat pentru garantarea bunei stări a documentelor. 5 Tot în anul 1838, având în vedere necesitatea unor reglementări mai clare privind pregătirea dosarelor şi depunerea lor la arhivă, Ministerul Justiţiei, la
Tudor Mateescu, op. cit., p. 207. Ibidem. 3 Tudor Mateescu, Aspecte ale relaţiilor Arhivei Statului din Ţara Românească cu instituţiile centrale până la 1862, în „Revista Arhivelor”, an L, vol. XXXV, nr. 2/1973, p. 203. 4 Vanghelie Antoniu, op. cit., p. 63-64. 5 Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica, p. 81; Vanghelie Antoniu, op. cit., p. 64-67.
2 1

43

propunerea Arhivelor Statului, aprobă şi trimite tuturor instituţiilor spre aplicare „Instrucţiile pentru chipul cum să se pregătească pe la Tribunale actele ce se trimit la Arhiva Statului şi cum să se înapoiască Arhivei actele ce se vor trage de la dânsa” 1 . Deoarece dispoziţiile Regulamentului Organic din Ţara Românească, în ceea ce privea organizarea şi funcţionarea Arhivelor Statului, nu erau foarte clare, la 4 decembrie 1840 se întocmeşte un nou regulament 2 , care cuprindea 3 „secsii”: 1.”Pentru orânduirea amploiaţilor Arhivei şi slujbaşilor ei”, 2. „Pentru priimirea hârtiilor şi regularisirea lor” , 3.”Pentru darea hârtiilor”. Printre altele, importante sunt regulile de predare a dosarelor la Arhiva Statului, ele fiind repartizate în patru categorii, adică „diplomaticeşti”, „ administrative”, „ judecătoreşti” şi ale „miliţiei pământeneşti”. Prin acest regulament se stabilea că toate actele constituite anterior anului 1831 urmau a se depune în întregime la Arhiva Statului şi, totodată, se precizează că celelalte trebuie selecţionate de înseşi instituţiile care urmează a le depune, precizându-se şi normele de clasare, inventariere şi arhivare a tuturor hârtiilor. Totodată, el pune bazele unei evidenţe mai exacte a materialelor arhivistice, preocupându-se, în mod evident, de aplicarea unor reguli clare la preluarea arhivei de la instituţii. Anul 1841 constituie o treaptă nouă în arhivistica românească, deoarece acum îşi au începuturile încercările de rezolvare a unei probleme cu care ne
Arhivele Statului. 125 ani…, p. 32. Idem , p. 171-176; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 81; V. Antoniu, op. cit., p. 67-71; M. Regleanu, Aspecte din trecut privitoare la munca de evidenţă în fondurile arhivistice la Arhivele Statului din Bucureşti, în „Revista Arhivelor”, an. II, nr. 2/1959, p. 252-255.
2 1

44

confruntăm şi astăzi: lipsa specialiştilor care să cunoască vechile limbi de cancelarie, obstacol care a stat şi atunci în faţa întocmirii unor lucrări ştiinţifice sistematice. Acesta este motivul care a stat la baza înfiinţării în acel an a „Comisiei Documentale” care avea ca sarcină să adune, să traducă şi să transcrie în condici documente privitoare la bunurile mânăstireşti. 1 Această Comisie va fi adăpostită în localul Mitropoliei din Bucureşti, acolo unde erau şi Arhivele Statului şi va funcţiona până în anul 1862, când va fi preluată de Arhivele Statului cu întreg materialul adunat, care s-a dovedit a fi foarte important pentru istoria naţională. Problemă arhivistică fundamentală, stabilirea valorii istorice şi documentare a documentelor a preocupat lucrătorii Arhivelor Statului în permanenţă, cu toţii fiind conştienţi că orice eliminare de arhivă trebuia făcută cu maximă precauţie şi pe baza unor criterii clare. În acest sens s-a încercat şi sensibilizarea factorilor de decizie pentru adoptarea unor măsuri adecvate, care să evite distrugerea iraţională de arhive, fapt nereuşit întotdeauna. În anul 1843, spre exemplu, Ministerul Justiţiei constatând lipsa acută de spaţiu cu care se confruntau Arhivele, decidea o selecţionare într-un sens mai restrâns, adică alegerea acelor acte care urmau a rămâne la Arhiva Statului şi a altora care trebuia a fi depozitate în altă parte. În vederea aducerii la îndeplinire a acestei dificile operaţiuni, la 4 noiembrie 1843 se consemnează „Jurnalul Sfatului Administrativ cu privire la măsurile luate pentru împuţinarea numărului hârtiilor şi împărţirea dosarelor în trebuincioase şi
1

A. Saceroţeanu, Arhivistica, p. 117.

45

netrebuincioase” 1 . Prin acesta, de fapt se realiza o simplificare a corespondenţei între instituţii, dar se stabileau şi reguli pentru selecţionarea arhivei, una dintre ele fiind aceea a păstrării documentelor „netrebuincioase” timp de 30 de ani. Din fericire măsurile stabilite prin acest jurnal nu au fost puse în aplicare, distrugerea documentelor respective reprezentând, de fapt, o teribilă lovitură dată tezaurului arhivistic naţional. La începutul secolului următor, Dimitrie Onciul, unul dintre cei mai importanţi istorici şi arhivişti, director general al Arhivelor Statului între 1900 şi 1923, constata că multe dintre acestea erau „mai preţioase decât altele alese spre păstrare” 2 . O încercare similară de distrugere a documentelor considerate „netrebuincioase” a fost şi aceea a constituirii unor comisii speciale la cele două Arhive, care şi-au început activitatea în perioade diferite, în 1844 la Bucureşti şi în 1855 la Iaşi. Activitatea lor a trenat şi a rămas în cele din urmă fără nici un rezultat practic, ele fiind desfiinţate. 3 În Moldova, venit la conducerea Arhivelor Statului la 3 februarie 1850, Vasile Alecsandri se confrunta cu probleme serioase legate de păstrarea documentelor, neavând un local corespunzător, dar şi de metodele de lucru care aveau nevoie de schimbări. Pentru a rezolva aceste probleme era nevoie să conştientizeze autorităţile asupra importanţei excepţionale a arhivei şi a instituţiei ca atare. De aceea, în ianuarie 1851 a elaborat
Arhivele Statului.125 ani…, p. 176-180; V. Antoniu, Reguli vechi…, p. 72-75; M. Regleanu, Introducerea sistemului de registratură…, p. 63-66. 2 Dimitrie Onciul, Din istoria Arhivelor Statului, Bucureşti, 1903, p. 9. 3 V. Antoniu, op.cit.,p. 21.
1

46

un „Proiect pentru regularea Arhivelor Statului” 1 , în preambulul căruia scria, poate, unul dintre cele mai mari adevăruri despre rolul Arhivelor în viaţa unei naţiuni: „Arhiva unui stat este o avere publică care merită cea mai de aproape îngrijire a cârmuirei. Ea este colecţia tuturor actelor publice, atât administrative cât şi judecătoreşti şi politice care slujesc de temei legiuirilor şi istoriei ţării”. Un an mai târziu, în 1852, trebuie semnalat, tot în Moldova , un act al Departamentului Trebilor din Lăuntru, cu implicaţii asupra arhivelor care vor fi preluate de Arhivele Statului după aceea, prin care se hotăra o nouă organizare a cancelariilor instituţiilor subordonate. Această reformă are loc la iniţiativa lui Mihail Kogălniceanu, director în acea vreme al departamentului, el fiind foarte interesat de organizarea arhivelor şi de răspunderile care apasă pe umerii arhivarilor. De aceea a depus eforturi importante pentru organizarea registraturii şi arhivelor prefecturilor, el fiind, de altfel, cel care a impus înlocuirea termenului vechi dellă cu acela de acte 2 . Documentele legate de această reorganizare, constituite într-un dosar numit „Reforma canţileriilor de pe la administraţiile ţinutale”, se află la Arhivele Naţionale din Iaşi 3 şi arată că se introduceau o serie de condici însemnate cu literele A, B, V, D, E, J, Z, fiecare subsumând anumite categorii de acte. Astfel A era pentru

1

A. Saceroţeanu, Arhivistica, p. 53; Gheorghe Ungureanu, Din activitatea lui Vasile Alecsandri ca arhivist al statului, în „Revista Arhivelor”, an. II, nr. 2/1964. 2 Al. Zub, Mihail Kogălniceanu, în „Revista Arhivelor”, an XI, nr. 1/1968, p. 119. 3 Gheorghe Ungureanu, Cancelaria instituţiilor…, p. 176.

47

intrări şi ieşiri de acte, B pentru evidenţa „regulărilor” făcute zilnic de dregători, D pentru opisul general etc. Problema existenţei unor reguli după care să se facă eliminarea unor documente „netrebuincioase” continua să frământe pe arhivari şi ocârmuitori deopotrivă, deoarece mulţimea dosarelor adunate impunea cu stringenţă o soluţie. Aşa se face că la insistenţele lui Vasile Alecsandri, pornite încă din ianuarie 1850, Departamentul Dreptăţii din Moldova întocmeşte un proiect de lege pe care îl înaintează Sfatului spre aprobare la 5 iunie 1853, dar legea va fi votată de către Divan abia la 4 iulie 1853, fiind publicată în anul 1855 sub titlul „ Pentru chipul alegerii actelor ce se găsesc în Arhiva Statului” şi aplicată începând cu 11 iulie 1855 1 . Comisia prevăzută de lege nu a lucrat însă prea multă vreme, hotărârile ei nefiind puse în practică, ceea ce s-a dovedit o binefacere pentru ştiinţa istorică din ţara noastră. Până la 1859 instituţia Arhivelor a parcurs o perioadă a tatonărilor şi acumulărilor, atât de ordin calitativ cât şi cantitativ, în plan practic şi metodologic. Unirea Principatelor în plan administrativ a avut un corespondent şi în domeniul arhivelor, când prin Ordonanţa domnească din 4 aprilie 1862 2 s-a creat Direcţia Generală a Arhivelor Statului, la Bucureşti, în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, pe lângă care au funcţionat aproape un secol. Prin ordonanţa nr. 398 din acelaşi an, unificarea se face şi formal. Odată

Buletin, foaia publicaţiilor oficiale, nr. 57/1855; Arhivele Statului.125…, p. 108; Gh. Ungureanu, Cu privire la selecţionarea…, p. 99-101. 2 Arhivele Statului.125 ani…, p. 183.

1

48

cu înfiinţarea Direcţiei Generale, aceasta va prelua şi atribuţiile Comisiei Documentale care va fi desfiinţată. Ca urmare a dispoziţiilor date la 6 iunie 1862, de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Grigore Bengescu II, conducătorul de atunci al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, va întocmi la 27 septembrie 1 a aceluiaşi an un „Proiect de regulament pentru organizarea Arhivelor Statului”, care conţinea o serie de prevederi privind funcţionarea instituţiei. Aceasta urma să aibă trei secţiuni, Despărţirea Secretariatului, Despărţirea istorică şi a bunurilor publice şi Despărţirea de Stat (administrativă, legislativă şi judecătorească). În cele din urmă regulamentul sancţionat prin Decretul nr. 949 din 31 octombrie 1862, a prevăzut numai ultimele două secţiuni 2 . El avea unele dispoziţiuni referitoare la personal, dar şi unele speciale referitoare la Arhivele Statului din Iaşi, care devine sucursală, precum şi altele privind organizarea de cursuri pentru „ştiinţele atingătoare de serviciu şi lucrările Arhivelor” care se constituiau de fapt în premergătoarele viitoarei Şcoli de Paleografie. Totodată, încă din articolul 1 se preciza că la Arhivele Statului urmau a se depune „toate actele de interes public, a căror conservare se va socoti de folos şi care nu mai sunt trebuincioase serviciului ministerelor şi dregătoriilor centrale şi generale dependinte de acestea”. Este demn de semnalat, totodată, că prin acest regulament se induce oficial şi ideea de descentralizare a Arhivelor, prin înfiinţarea unor servicii judeţene de arhivă, prevăzându-se că „arhivele autorităţilor de judeţe
V. Antoniu, Reguli vechi…, p. 75-79. Valeria Şindelaru, Grigore Bengescu II, în Figuri de arhivişti, D.G.A.S. din R.S.R., Bucureşti, 1971, p. 103.
2 1

49

să se păstreze la locul unde se află în joc interesele în favorul cărora se conservă actele publice”. Mai mult, se prevedea chiar şi înfiinţarea postului de „inspector al arhivelor din districte”, dar totul a rămas doar în stadiul de proiect, postul nefiind niciodată înscris în buget 1 . Cu toate acestea, se poate spune că Regulamentul Arhivelor Statului din 1862, modificat ulterior în 1869 şi 1872, a dat arhivelor cea dintâi organizare sistematică şi temeinică, iar anul în care a apărut poate fi considerat ca an de început al Arhivelor Statului în organizarea modernă. În baza dispoziţiilor date de directorul Grigore Bengescu II şi potrivit „Regulamentului pentru organizarea Arhivelor Statului”, Grigore N. Manu, şeful cancelariei şi secretarul Arhivelor, trimite pentru aprobare, la 15 februarie 1863, un proiect de „Regulament pentru serviciul interior al Cancelariei Direcţiunii Generale a Arhivelor Statului”, care va intra în vigoare imediat, aplicându-se până la 1 octombrie 1864 2 . Un alt act legislativ important îl constituie ordonanţa domnească nr. 705 3 din 23 iulie 1863, care dispunea ca toate actele mânăstirilor pământene să se concentreze treptat la Arhiva Generală a Statului, pentru conservarea lor şi continuarea lucrărilor începute de Comisia Documentală înfiinţată în anul 1841 şi desfiinţată în 1862. Acest decret prevedea ca toate documentele deţinute de aşezămintele ecleziastice sau

1

Constantin Moisil, Din istoria arhivelor româneşti: Arhive judeţene şi şcoală de arhivari, în „Revista Arhivelor”, vol. II, nr. 4-5/18271829, p. 220. 2 Valeria Şindelaru, op. cit., p.104. 3 Arhivele statului.125 ani …, p. 34-45.

50

orice alt organ al statului, să fie concentrate aici pentru a nu se pierde şi a servi la scrierea istoriei naţionale. Un eveniment de mare semnificaţie, inclusiv pentru Arhivele Statului şi care trebuie menţionat, l-a constituit actul de la 13/25 decembrie 1863, prin care Adunarea legislativă a României a votat secularizarea averilor mânăstireşti. Legat de această problemă trebuie să avem în vedere că Arhivele Statului au fost implicate în activitatea premergătoare acestui act, pentru „ formarea unei colecţiuni de copii după actele relative la chestiunea mânăstirilor închinate”, precum şi prin participarea unor delegaţi din partea instituţiei la verificarea catagrafiilor întocmite de mânăstirile închinate din capitală 1 . După secularizare, în luna mai a anului următor, s-a instituit o comisie pentru selecţionarea actelor mânăstireşti, care însă a fost desfiinţată prin Decretul din 24 august 1864 2 , dându-se această sarcină Arhivelor Statului. Prin acelaşi act Direcţia Generală va avea o nouă organizare, Secţia Istorică trecând în cadrul Secretariatului. Astfel, ea va cuprinde Direcţiunea Generală din Bucureşti şi Sucursala din Iaşi, prima având trei secţiuni- Secţiunea Istorică şi Secretariatul, Secţiunea Bunurilor Publice şi Secţiunea de Stat. În timpul directoratului său (1864-1866), Cezar Bolliac urmăreşte cu perseverenţă votarea legii prin care arhivele mânăstirilor zise „brâncoveneşti” aveau să fie aduse la Arhivele Statului, ceea ce se întâmplă la 4 martie 1865 când Corpurile Legiuitoare votează această lege. Acum vor fi preluate numeroase documente de mare

Valeria Şindelaru, op.cit., p. 105. Arhivele Statului. 125 ani…, p. 35; A. Sacerdoţeanu, Arhivistica, p. 81; Valeria Şindelaru, op. cit., p. 105.
2

1

51

valoare de la mânăstiri cum ar fi Hurezi, Polovragi, Viforâta, Surpatele, Dintrunlemn, Brâncoveni şi Mamu 1 . Privitor la îmbogăţirea bazei documentare a Arhivelor Statului, este demn de menţionat şi faptul că dacă din anul 1832 preoţii parohi erau obligaţi să ţină registre de cei născuţi, căsătoriţi şi morţi, numite mitrice, începând cu luna decembrie 1865 primăriile comunelor, în baza dispoziţiei codului civil, vor fi obligate să ţină, în mod obligatoriu şi regulat registre de stare civilă, ceea ce va face ca astăzi Arhivele să deţină o impresionantă colecţie de asemenea documente 2 . Îngrijorat de situaţia materială precară a instituţiei pe care o conducea, directorul general (1866-1869; 18701871) al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, Grigore N. Manu se adresa la 4 februarie 1867 ministrului secretar de stat de la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, cu un raport 3 în care arăta modificările necesare pentru regulamentul Arhivelor Statului la votarea bugetului, referindu-se atât la sucursala din Iaşi, cât şi la Direcţia Generală din Bucureşti şi prezentând sistematic problemele cu care acestea se confruntă. Din păcate rezultatele, din lipsa banilor, sunt aproape nule. Puţin mai târziu, la 23 mai/4 iunie acelaşi an, s-a decis ca documentele provenind de la fosta Arhivă a Statului Ţării Româneşti (1831-1862), Comisia Documentală (1841-1862) şi Comisiunea pentru regularea documentelor şi averilor mânăstirilor închinate (1863-1864), care erau păstrate la diverse secţiuni ale Direcţiei Generale, să fie strânse într-un singur fond,
Ileana Leonte, Cezar Bolliac, în Figuri de arhivişti, p. 117. Gheorghe Ungureanu, Vasile Alecsandri, în Figuri de arhivişti, p. 46. 3 V. Antoniu, op. cit., p. 85-87.
2 1

52

constituind Arhiva Direcţiei Generale a Arhivelor Statului 1 . La 18/30 noiembrie 1868 Direcţia Generală a Arhivelor Statului, prin acelaşi director Grigore N. Manu, face o serie de noi modificări ale Regulamentului din 1862, prin care se propuneau patru secţii, despărţindu-se încă o dată Secţia Istorică de Secretariat şi anume: Secţia Secretariat,, Secţia Istorică, Secţia de Stat şi Secţia Aşezămintelor şi Bunurilor Publice 2 . La 4 martie 1869 se întocmeşte un nou regulament 3 pentru organizarea Arhivelor, întocmit înainte tot de acelaşi, care însă la această dată nu mai era la conducerea instituţiei, în care se prevedea revenirea la cele trei secţiuni anterioare, dar se făceau referiri şi la problema scoaterii documentelor depuse în Arhive, a activităţii ştiinţifice a publicaţiilor, bibliotecii şi muzeului, a personalului. Oricum, acest regulament, aşa cum a fost aprobat, nu a luat în seamă avizul Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, care propusese o organizare cu patru secţiuni. Este totuşi de semnalat că în regulament există o prevedere conform căreia hârtiile odată depuse nu mai pot fi retrase de acolo nici măcar provizoriu, decât cu o autorizaţie a ministerului care tutelează Arhivele. Pe baza Regulamentului din 1869, C.D. Aricescu va elabora în anul 1871 un regulament de serviciu interior 4 , unde se stabileau programul de lucru al personalului, îndatoririle şi atribuţiile fiecăruia, măsurile de asigurare a securităţii documentelor etc..
Mihail Fănescu, Grigore N. Manu, în Figuri de arhivişti, p. 138. Ibidem, p. 88-90. 3 Arhivele Statului. 125 ani…, p. 193-197. 4 Maria Dogaru, Constantin D. Aricescu, în Figuri de arhivişti, p. 160.
2 1

53

La 11 iulie 1872, prin decretul domnesc nr. 1236, se aprobă un nou „Regulament pentru organizarea serviciului Arhivelor Statului” 1 , care va rămâne în vigoare până în anul 1925. Acest nou regulament pune la punct o serie de aspecte cum ar fi actele care se depun, cum pot fi cerute provizoriu, ce personal vor avea Arhivele, recrutarea acestuia, atribuţiile fiecăruia. Ca structură se prevăd numai două secţiuni, Istorică de Stat şi Bunuri Publice, dar această prevedere nu a fost pusă în aplicare, rămânând practic tot secţiile anterioare. Acum se precizează cu claritate că se vor înfiinţa arhive judeţene, care vor fi în subordinea Direcţiei Generale a Arhivelor. Prin prevederile sale acest regulament avea să stea la baza activităţii arhivistice din ţara noastră până după primul război mondial când, în cadrul transformărilor de structură pe care le-a presupus aplicarea Constituţiei din anul 1923, care au atins toate domeniile vieţii politice, educaţionale, culturale, legislative etc., Arhivele Statului au trecut şi ele la realizarea unui proiect de lege, încă din anul 1924, care va fi discutat şi votat în anul următor. Dar perioada trecută de la Regulamentul Organic şi până la adoptarea legii din 1924, reprezintă pentru istoria Arhivelor Statului una în care instituţia şi-a atins reperele modernităţii, căutând şi decantând concomitent experienţa acumulată, probând din mers elementele de fond pentru punerea la punct a propriei activităţi, constituind treptat un corp de regulamente, instrucţiuni şi legi proprii. Este, de fapt, epoca în care Arhivele îşi demonstrează locul şi rolul de maximă importanţă în societate, confirmându-şi statutul de „sanctuar al
1

Arhivele Statului. 125 ani…, p. 197-200.

54

drepturilor compatrioţilor”, cum le denumea Gheorghe Asachi.

Constantin D. Fortunescu - spirit polivalent
Ion Sgaibă
Profesorul Constantin D. Fortunescu ni se înfăţişează, din perspectiva timpului, ca una dintre cele mai reprezentative personalităţi culturale, emblematică pentru spiritualitatea Olteniei, dar având şi o deschidere europeană datorită culturii sale enciclopedice şi relaţiilor pe care, de-a lungul vieţii, le-a întreţinut cu mari oameni de cultură din Franţa, Germania, Italia şi alte ţări europene. Meritele sale deosebite s-au ilustrat în Craiova şi Oltenia, bucurându-se de o unanimă recunoaştere ca strălucit profesor – autor de manuale apreciate la nivel naţional – poet, prozator, dar înainte de toate ctitor de publicaţii şi instituţii culturale de importanţă deosebită. Ca om al şcolii, cariera sa de excepţie ca profesor s-a materializat în studii, articole, evocări cu caracter didactic şi îndeosebi prin manualele de excepţie (publicate începând cu anul 1903, completate şi reeditate până în anul 1945), care erau de nivel naţional. Ctitor cultural de vocaţie, a fost mentorul unor reviste, de referinţă la vremea aceea: „Gazeta Şcoalei”, apariţie lunară între 1916-1946, la Colegiul Naţional Carol I, şi „ Lumina satelor” (ianuarie-aprilie 1925) – reviste ce urmăreau cultivarea spiritului naţional şi ridicarea 55

culturală, prin şcoală, a satului românesc. Pe aceeaşi linie se înscrie deosebita sa activitate în cadrul societăţii „Prietenii Ştiinţei”, înfiinţată în iunie 1914, mai întâi colaborator al preşedintelui, doctorul Charles Laugier, apoi conducător al acesteia din 1934. Bogata sa operă rămâne însă risipită în numeroase publicaţii: ”Meridian”, „Năzuinţa”, ”Condeiul”, „Ramuri”, „Revista Şcolară”, „Oltenia”, „Opiniunea literară”, „Curierul Olteniei Literare” etc. Îmbinând, în articolele sale, specializarea modernă cu interdisciplinaritatea comunicării şi creaţiei a asigurat un anume realism şi obiectivitate a abordărilor, dovedindu-se un animator, un mentor spiritual preţios şi preţuit cu un rol propulsiv în zona Olteniei. Între numeroasele periodice care au apărut în Oltenia, începând cu „Mozaicul” lui Constantin Lecca din 1838, revista „Arhivele Olteniei”, înfiinţată din iniţiativa Societăţii „Prietenii Ştiinţei” este valoroasă prin profilul ei enciclopedic imprimat, de la început, de către C.D. Fortunescu. Revista a fost înfiinţată în ianuarie 1922, sub direcţia doctorului Charles Laugier, cu o apariţie trimestrială. Activitatea complexă a Societăţii “Prietenii Ştiinţei” impunea apariţia unei reviste regionale1 . Iniţial, aceasta a fost denumită „Analele Olteniei”, dar, la insistenţele profesorului C.D. Fortunescu, comitetul de redacţie a fost de acord să poarte numele de „Arhivele Olteniei”. În „Primul cuvânt”, Charles Laugier aprecia că: ”E câtva timp, ani aproape, de când noi, câţiva, reuniţi la Cercul ”Prietenilor Ştiinţei”, ne trudim, ca pe lângă cele ce am făcut până acum pentru răspândirea ştiinţelor,
Dem. O. Stoenescu, Arhivele Olteniei, în “Arhivele Olteniei”,1924, an III, nr. 11, p. 191.
1

56

să scoatem şi o publicaţiune periodică”. Argumentul pentru apariţia acesteia era că: ”în întreaga Oltenie se găseşte atâta material documentar pentru trecutul nostru, pentru istoria neamului nostru, încât a nu stimula şi canaliza cercetările oamenilor de bunăvoinţă pe acest teren, ar fi fost o neiertată greşeală, dar ne dăm şi perfect seama de dificultăţile nenumărate, atât prin ordin material cât şi moral şi intelectual, ce întâmpină publicaţiunile în genere şi în special cele cu caracter ştiinţific” 1 . Comitetul de conducere era format din Ştefan Ciuceanu, profesor din Craiova, Teodor Bulat, profesor din Râmnicu Vâlcea şi Alexandru Bărcăcilă, profesor din Turnu Severin. Secretariatul de redacţie, altfel spus– munca propriu-zisă– i-a revenit profesorului C.D. Fortunescu. Rubricile ”Comunicări şi documente”, „Cronica ştiinţifică” şi „Recenzii” sunt, aproape în totalitate, semnate de către C.D. Fortunescu. La începutul anului 1926, Charles Laugier încredinţează întreaga conducere a revistei profesorului C.D. Fortunescu, care devine director titular până la încetarea apariţiei, în 1946. Fostul director a predat conducerea revistei profesorului C.D. Fortunescu printr-o scrisoare deschisă, adevărat manifest al revistei, interesant prin umanismul eminentului doctor: ”Scumpe amice. De la înfiinţarea „Arhivelor Olteniei” ai fost alături de mine. Secretar de redacţie în primul an, stăruinţa ta la redacţie m-a îndemnat ca, din al doilea an, chiar, să împart cu tine cinstea de director al revistei. Munca dată din două la început, a rămas din al treilea an întreagă asupra ta. În atari împrejurări, socotesc că
1

Dr. Charles Laugier, Primul cuvânt, în “Arhivele Olteniei”, 1922, an I, p. 1-2.

57

se cade să-ţi las nu pentru anul ce vine – al V-lea – numai munca dar şi înalta cinste de a conduce revista noastră” 1 . Acestor generoase cuvinte, C.D. Fortunescu răspunde: „Mulţumesc prietenului meu pentru cinstea cemi face lăsându-mi întreaga sarcină şi onoarea aceasta. Ceea ce am făcut eu poate că şi un altul ar fi făcut-o; ceea ce a făcut dânsul însă, concepând cadrul şi orientarea acestei publicaţii, şi mai ales cutezând a scoate o astfel de revistă în vremuri ca acele în care trăim, spuneţi: câţi s-ar fi găsit oare cari să încerce aşa ceva Cu exprimarea acestei recunoaşteri şi a sentimentelor mele de afecţiune pentru vechiul meu amic şi colaborator preţios, vom urma drumul nostru tot alături şi de aici înainte” 2 . În paginile revistei au colaborat, de-a lungul timpului, prestigioase personalităţi culturale: Nicolae Iorga, Ch. Laugier, Ştefan Ciuceanu, C. Gerotă, N. Plopşor, I. Moisil, slavistul Stoica Nicolescu, D. Berciu, Ion Donat, I.C. Filitti, D. Tudor, G. Bogdan Duică, N. P. Romanescu, Marcel Romanescu, Constantin Moisil, Aurelian Sacerdoţeanu, etc. Între alte obiective, înfiinţarea revistei „Arhivele Olteniei”, în 1922, a avut ca substrat în primul rând găsirea unei modalităţi de a strânge şi a publica o parte a documentelor, de a valorifica, pe cât era posibil, patrimoniul existent în judeţele Olteniei. Aşa trebuie interpretat apelul pe care revista, prin secretarul său C.D. Fortunescu, îl făcea către cititori, de a strânge şi păstra cu grijă sau a comunica spre publicare în paginile acesteia a

Dr.Charles Laugier, Scumpe amice, în “Arhivele Olteniei”, 1925, an VI, nr. 21-22, p. 531. 2 C.D.F., Răspuns la scrisoarea lui Ch.Laugier, în “Arhivele Olteniei”, 1925, an VI, p. 531.

1

58

oricărui document, insistând mai cu seamă asupra acelora „scrise cu litere vechi”. Preocupările intelectualilor din această parte a ţării pentru înfiinţarea unei instituţii care „să salveze de la distrugere documentele în care stătea închisă istoria Olteniei”, sunt vechi 1 , dar demersurile cele mai insistente se fac după primul război mondial, în timpul căruia, de altfel, multe dintre documente fuseseră distruse sau pierdute. Revista „Arhivele Olteniei” publică în 1924 un apel al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, prin care se atrăgea atenţia instituţiilor de stat din toată ţara asupra datoriei sfinte pe care o aveau de a păstra cu grijă şi a depune în păstrare în depozitele aferente documente ce prezentau importanţă pentru istoria patriei, mai ales că se înregistraseră situaţii, care puseseră în pericol arhivele 2 . Împrejurările istorice au făcut ca, în această perioadă, la conducerea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului să fie Constantin Moisil, om cu multă dragoste şi pasiune pentru strângerea şi păstrarea documentelor, care, alături de savantul N. Iorga, a încurajat şi sprijinit ideea înfiinţării acestei instituţii în Craiova. C. Moisil, colaborator fidel al revistei „Arhivele Olteniei”, a purtat o permanentă corespondenţă cu C.D. Fortunescu din care rezultă acest efort susţinut. Într-o scrisoare din 12 ianuarie 1927, distinsul om de cultură afirma: „Cât priveşte chestiunea înfiinţării unei direcţiuni regionale a Arhivelor Statului pentru Oltenia, eu am fost de la început de această părere, dar trebuie ca şi
D.J.A.N. Dolj, fond Primăria Craiova, Serviciul administrativ, d. 89/1931, f. 25. 2 Colectiv, Arhivele Statului din Craiova, 50 de ani de existenţă (1931 – 1981), Bucureşti, 1981, p. 23.
1

59

dumneavoastră să lucraţi. Cum Arhivele depind de Ministerul Instrucţiunii şi cum avem un oltean, pe dl. I.M. Marinescu, director general la direcţiunea III-a, unde sunt repartizate Arhivele Statului, cred că, chestiunea s-ar rezolva uşor. Mai întâi e bine să se întocmească o comisiune de 3-5 persoane, care să cerceteze şi să adune materialul arhivistic mai vechi de 30 de ani de pe la autorităţi şi de la particulari şi apoi, prin bugetul anului viitor s-ar putea crea însuşi Direcţiunea. D-ta cu Bulat, cu V.Mihăilescu, Vasilescu, Constantinescu etc aţi putea forma comisiunea; ministerul v-ar plăti o diurnă, cum a plătit şi altor comisiuni; noi v-am da toate instrucţiile şi concursul necesar, şi treaba s-ar putea face în aşa fel ca să fie totul pregătit pentru înfiinţarea Direcţiei. Natural că trebuie în primul rând un local potrivit, care însă cred că s-ar găsi în Craiova. Dacă Ministerul vrea, poate înfiinţa Direcţia încă de la început. Cheltuielile după lefurile de acum – sunt cam 150.000 anual. În caz când sunteţi dispuşi şi puteţi să vă uniţi câţiva în acest scop, faceţi o cerere Ministerului, care să vină la mine, şi atunci, împreună cu I.M. Marinescu voi aranja lucrarea” 1 . Într-o altă scrisoare datată: Bucureşti 1 februarie 1927 – acelaşi C-tin Moisil, după ce mulţumeşte de primirea revistei „Grafica română” se referă la aceeaşi problemă: „Cât priveşte regionala Arhivelor am vorbit şi cu I.M. Marinescu, care este de acord. Trebuie însă stăruinţi serioase la Minister, căci e vorba de fonduri” 2 . Într-o altă scrisoare din 21 ianuarie 1931 Constantin Moisil apreciază: “vă felicit (pe C.D. Fortunescu şi Nicolăescu Plopşor) pentru stăruinţele ce puneţi pentru înfiinţarea regionalei Arhivelor Statului la Craiova”. De asemenea, menţionează: ”În privinţa
1 2

D.J.A.N. Dolj, fond C.D. Fortunescu, inv. 118. Ibidem.

60

funcţionarilor voi ţine seamă de indicaţiile de mi-aţi dat şi voi fi fericit să putem colabora împreună la înfăptuirea şi consolidarea acestei instituţii pe care eu o cred atât de utilă pentru Oltenia”. Înfiinţarea, la 6 martie 1931, a Arhivelor Statului din Craiova a fost aşadar încununarea eforturilor unor oameni minunaţi şi ale intelectualilor grupaţi în Societatea „Prietenii ştiinţei” şi în jurul revistei „Arhivele Olteniei”. Colegul Ilie Vulpe, într-un studiu „Constantin D. Fortunescu – întemeietorul Arhivelor Statului din Craiova” îl consideră pe acesta principalul ctitor, om de vastă cultură care, cu multă profunzime, a intuit rolul pe care trebuia să-l joace noua instituţie. În acest sens se înscrie şi scrisoarea lui Constantin Moisil din 11 martie 1931: ”Felicitările mele pentru succesul ce l-ai avut cu privire la înfiinţarea Direcţiei Arhivelor Statului din Craiova. Am fost pe la Minister şi am vorbit pentru aranjarea definitivă a chestiunii. Am făcut şi un raport în scris şi am propus numirea aceluiaşi personal pe care-l propusesem şi înainte, d-ta ca director. Ziua de când va începe funcţionarea am fixat-o la idele lui Martie, astfel că Luni la 16 c. veţi şi intra în funcţiune. Imediat ce voi primi răspunsul de la Ministru, voi veni şi eu la Craiova, ca să luăm împreună primele măsuri şi să ne înţelegem şi asupra inaugurării. Desigur aceasta se va face mai târziu poate prin Mai – după ce se va fi adunat o cantitate de material şi va fi un început de organizare. Pe D-ta te rog să mai stăruieşti pentru fondurile necesare, să te gândeşti în ce cameră ar fi mai bine de instalat depozitele şi unde birourile, adică biroul. Cred că pentru acesta din urmă Prefectura va mai ceda o cameră, pe lângă cele două promise. Sunt foarte mulţumit, că după atâtea sforţări din partea tuturor, s-a reuşit să creăm o astfel de instituţie pentru Oltenia şi acest fapt mă îndreptăţeşte să sper, că 61

nu peste mult timp vom putea face acelaşi lucru şi pentru Banat şi pentru Secuime. În amândouă aceste regiuni trebuie să salvăm numeroasele acte şi documente, care privesc pe vechii Români de acolo, astăzi în parte deznaţionalizaţi” 1 . Din aceste documente, se poate deduce cât de grele au fost începuturile noii Direcţii Regionale a Arhivelor Statului, deoarece instituţia a fost lipsită de fondurile necesare, fiind obligată să se întreţină şi doteze, prin donaţii şi subvenţii, greutăţi depăşite datorită perseverenţei şi pasiunii dovedite de către C.D. Fortunescu, şi ale celor care, după 1933, i-au urmat la conducerea instituţiei. Într-un memoriu adresat Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea, C.D. Fortunescu deplângând comportamentul, primarului Craiovei, afirma: „Odată întors acasă (după scurta perioadă de directorat în minister) conducerea Arhivelor mi-a adus noi bătăi de cap, întrucât dl. ministru Iorga nu trecuse în buget cei maximum 150.000 de lei necesari plăţii salariilor a 2 arhivari şi 2 servitori, cum şi a cheltuielilor de instalare, mobilier şi întreţinere, din scrupul de economie, desigur, în vreme ce la Finanţe se proceda cu totul altfel decât la Instrucţiune. Cu banii ce dl. prof. Iorga, în bunăvoinţa-i înţelegătoare a situaţiei, i-a putut lua din fondul taxelor de la bacalaureat – taxe ce nu se încasează de Stat, ci se împart între profesorii respectivi – cu puţinele ajutoare date de Primăria Craiovei şi Prefectura de Dolj la început, apoi exclusiv cu ce am putut rupe din modicul meu salariu de la Colegiu şi cu ce sume am împrumutat de aiurea (povara acestor datorii făcute în numele meu personal pentru Arhivele Statului mă apasă destul de
1

D.J.A.N. Dolj, fond Inspectoratul General Administrativ Craiova, d. 1/1931.

62

greu şi astăzi încă pe umerii şubrezi), am izbutit a menţine în viaţă, întru serviciul nevoilor publice, instituţia. O zi măcar de aş fi închis Arhivele, multe procese ar fi fost oprite din cursul lor, împricinaţii ar fi fost puşi pe drumuri şi păgubiţi prin neputinţa de a-şi scoate la timp copii după actele aflătoare în depozitele instituţiei şi care le erau absolut necesare. Aceste argumente însă n-au putut fi luate în considerare nici de Primarul de atunci dl. C. Potârcă – nici de celelalte autorităţi ţărăniste, care se credeau obligate a lovi într-o instituţie ca să-l doară pe directorul ei, cel care făcuse politică iorghistă 1 . După 15 ianuarie 1933, C.D. Fortunescu avea să fie înlocuit de către „dl. subsecretar de stat de la Instrucţie, prof. Andrei, fără a-şi motiva actul abuziv, şi aceasta tocmai în lipsa din ţară şi a d-lui ministru prof. Gusti, ce arăta a mă preţui, şi a d-lui prof. Iorga, care ar fi protestat împotriva unei samavolnicii ca aceasta. Loviturile ce am suferit de la cearta mea cu dl. Argetoianu s-au ţinut de atunci lanţ; a fost ceva ca organizarea şi desfăşurarea unei adevărate Straf – Expedition” 2 . Schimbarea sa de la conducerea Direcţiei Regionale a Arhivelor Statului, pentru a cărei înfiinţare militase de atâta timp, a fost posibilă datorită jocurilor politice şi profitându-se de faptul că aceia care îl preţuiau nu se aflau în ţară. Mai mult chiar, şicanele nu aveau să înceteze, aşa cum se poate observa dintr-o scrisoare adresată lui C.D. Fortunescu de către acelaşi C-tin Moisil: „ Dintr-un raport ce l-am primit zilele acestea de la Arhivele din Craiova rezultă că instituţia aceasta, la a cărei propăşire D-ta ai contribuit atât de mult, se găseşte
1 2

D.J.A.N. Dolj, fond C.D. Fortunescu, inv. 118. Ibidem.

63

într-o situaţie foarte grea din cauza locului insuficient ce a rămas pentru depozitarea materialului arhivistic şi din cauza lipsei unei camere în care să se adăpostească servitorul care păzeşte acest material pe timpul nopţii. Mi s-a propus să te rog să sacrifici pentru interesele instituţiei salonul din fund, pe care D-ta, tot nu-l utilizezi ca o cameră de locuit indispensabilă şi să permiţi în acest chip a se instala acolo rafturile necesare, acuma când ele se pot face fără nici o cheltuială” 1 . Apreciind meritele lui C.D. Fortunescu dl. Ilie Vulpe, în lucrarea mai sus menţionată, subliniază: “numele său rămâne definitiv legat de crearea Filialei Arhivelor Statului şi se află implicat în toate evenimentele culturale ale Olteniei, ocupând multe funcţii de mare răspundere (…). Datorită acestor funcţii şi mai ales calităţilor sale speciale, s-a înscris pentru totdeauna în rândul celor mai de seamă oameni de cultură ai Olteniei. Tocmai de aceea este dureros că acest eminent om al culturii româneşti, a murit, la vârsta de 91 de ani, în 1965, într-un cvasianonimat, aşa cum numai comunismul a ştiut să ţină marile valori. Viaţa lui, după 30 decembrie 1947, a fost un neîntrerupt calvar, sfârşindu-se într-o suferinţă nemeritată” 2 . În încercarea de reabilitare şi recunoaştere a eminentului om de cultură care a fost C.D. Fortunescu, am cercetat în fondurile şi colecţiile aflate la D.J.A.N. Dolj, Arhivele Naţionale Bucureşti, Biblioteca Academiei Române, descoperind noi şi noi documente, multe dintre ele inedite pe care le-am publicat în Revista „Ramuri” şi în „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”,
Ibidem. Ilie Vulpe, C.D. Fortunescu, întemeietorul Arhivelor Statului la Craiova, în “Buletinul de documentare arhivistică”, Bucureşti, 1992, nr. 2, p. 500-502.
2 1

64

considerând toate acestea ca un act reparator pentru o personalitate de excepţie.

MEDALION

Personalităţi ale Arhivelor Craiovene
Ilie Vulpe
C.D. Fortunescu (1874-1965) S-a născut la 28 octombrie 1874 în Craiova şi a murit în acelaşi oraş la 21 septembrie 1965. Studiile liceale le-a făcut la Liceul Carol I din Craiova după care a urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. A fost profesor de limba franceză la acelaşi liceu craiovean din 1897 până în 1937 timp în care a fost autor la mai multe manuale. Fondator al revistelor „ Arhivele Olteniei”, „ Ramuri”, „ Oltenia literară” şi membru al Societăţii Prietenii Ştiinţei. La strădania sa şi prin relaţiile de prietenie pe care le-a avut cu Nicolae Iorga şi Constantin Moisil a reuşit în 1931 să înfiinţeze la Craiova Direcţia Regională a Arhivelor fiind şi primul director, până în 1933. A fost susţinător fervent al înfiinţării Universităţii, la Craiova. Secretar general la Ministerul Instrucţiunii Publice sub ministeriatul lui Nicolae Iorga, vice preşedinte al Uniunii Scriitorilor Olteni (1937) , preşedinte al Cercului Franco- Român din Craiova. A publicat foarte multe studii în Revista Arhivele Olteniei pe care a condus-o efectiv din 1922- 1944 în 65

care a folosit multe pseudonime (Fortunato, C.D.F, etc), a scris poezii şi o Istorie a tiparului Ţărilor Române rămasă în manuscris fiindu-i confiscată de securitate în timpul regimului comunist. Bibliografie: D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar personal. -Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova, 1999. -Colectiv, Repere spirituale româneşti. Un dicţionar de personalităţi din Dolj, Craiova, 2006, p. 131. -Ilie Vulpe, C.D. Fortunescu, întemeietorul Arhivelor Statului din Craiova, în “Revista Arhivelor”, nr. 4 din 1991, p. 500. C.S. Nicolaescu Plopşor (1900-1968) S-a născut în comuna Plopşor, judeţul Dolj la 20 aprilie ( după alţii 31 martie) 1900 şi a murit în Bucureşti la 30 mai 1968. Clasele elementare le-a urmat la Şcoala Obedeanu din Craiova şi apoi a terminat Liceul Carol I în acelaşi oraş. Studiile universitare le-a terminat la Facultatea de Litere şi Istorie din Bucureşti, secţia Istorie (1920-1924). A făcut parte din primul colectiv al Arhivelor craiovene ca director adjunct (1931) şi apoi din 1933 director până în 1934. Din 1939 revine la conducerea acestei instituţii ocupând din 1949, în paralel, şi pe cea de director al Muzeului Olteniei. Întemeietor al Centrului de Istorie, Paleografie şi Etnografie al Academiei Române din Craiova în 1966 66

funcţionează ca director al acestuia până la moartea sa, în 1968. Doctor în istorie, specializare la Institutul de Antropologie din Paris, a înfiinţat şi condus editura „ Pământ şi suflet Oltean” şi revista „ Oltenia, Culegeri şi Cercetări”, „ Gând şi slovă oltenească”, „ Suflet oltenesc”. A scris mai multe studii despre preistoria pe teritoriul României, între care Paleoliticul în România în 1932; Oamenii din vârsta veche a pietrei, Bucureşti, 1965; Le prépaléolitique la plus ancienné étape du processus de travail conscient de l̀̀ homme, Craiova 1963 şi alte peste 150 de studii şi lucrării pentru care a primit şi titlul de membru corespondent al Academiei Române. A fost un pasionat culegător de folclor şi snoave populare publicând mai multe volume cu astfel de profil: Tivisoc şi Tivismoc, Ceaur precum şi literatură ţigănească. Bibliografie: D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar personal. Idem, fond C.S. Nicolaescu Plopşor. -Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova, 1999. -Ilie Vulpe, Constantin S. Nicolaescu-Plopşor, unul din întemeietorii Filialei Arhivelor Statului din Craiova în “Revista Arhivelor”, nr. 3/1993, p. 324-326. -Colectiv, Repere spirituale româneşti. Un dicţionar de personalităţi din Dolj, Craiova, 2006, p. 231.

67

Nicolae C. Dinculescu (1887-1958) S-a născut în comuna Almăj, judeţul Dolj în anul 1887 şi a murit la Craiova în anul 1958. A urmat cursurile Liceului Carol I din Craiova absolvind în anul 1908. Apoi pe cele ale Facultăţii de Istorie-Geografie şi de Filologie din Bucureşti până în 1913. A funcţionat ca profesor la Şcoala Normală din Turnu- Severin, apoi la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova unde este numit director între anii 1920-1925 după care trece profesor la Liceul Fraţii Buzeşti din acelaşi oraş (1925-1930). Din 1930 devine profesor al Liceului Carol I la care fusese elev. Între anii 1934-1939 a fost director al Direcţiei Regionale Oltenia a Arhivelor Naţionale. A scris mai multe studii şi articole din care am reţinut: Grădinile publice în Craiova, în „Arhivele Olteniei” 1931 şi Craiova acum 50 de ani, în „Ramuri” 1934 precum şi o serie de cărţi şi manuale între care în 1893, Noua geografie a judeţului Romanaţi, 1897 – Judeţul Dolj pentru trebuinţa clasei a II-a iar în 1913 lucrarea Regiunea carstică a Sohodolului. În anul 1926, pe când era director al Şcolii Comerciale Gheorghe Chiţu din Craiova, a primit medalia „Răsplata muncii” cls. I. Bibliografie: D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar personal. -Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova, 1999.

68

-Colectiv, Repere spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj, Craiova, 2006, p. 231. Alexandru Bălintescu (1920-1990) S-a născut la 9 ianuarie 1920 în comuna Costeşti, sat Ferigile din judeţul Vâlcea şi a murit la 26.XI.1990 în oraşul Rm. Vâlcea. În perioada 1927-1932 este elev la Şcoala din satul Ferigile, de unde pleacă la Liceul „ Alexandru Lahovari”, din Rm. Vâlcea unde face clasa I şi a II a în particular. În 1934-1935 urmează clasele a III-a şi a IV-a la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina. Între anii 1935-1937 urmează clasele a V şi a VI-a la Liceul de băieţi din Satu Mare iar în 1937 revine la Slatina unde face clasele a VII-a şi a VIII-a. În 1940 susţine bacalaureatul. În perioada 1940-1945 urmează cursurile Facultăţii de Istorie şi Filozofie la Bucureşti concomitent, în perioada 1943-1944, făcând şi Conservatorul de Artă Dramatică de la care se retrage din cauza problemelor financiare. În anul 1946 este angajat, prin concurs, ca paleograf la Direcţia Generală a Arhivelor Statului. În 1951 este numit şef al Secţiei Regionale a Arhivelor Statului Vâlcea, nou înfiinţată căreia i-a pus, în acest fel, bazele. Din 1953 este director al Arhivelor Statului din Craiova până în 1966 când trece pe post de arhivist până în 1972. De la această dată a funcţionat ca muzeograf la Muzeul din Rm. Vâlcea.

69

A scris mai multe studii şi cărţii între care: Documente noi în legătură cu răscoala poporului de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, Craiova 1954; Meşteşugari şi Neguţătorii din trecutul Craiovei, Bucureşti 1957; Problema ţărănească în Oltenia în sec al XIX-lea, Bucureşti 1967; Arhiva generalului Gheorghe Magheru. Catalog de documente, Bucureşti 1965. A întreţinut relaţii de prietenie cu mulţi oameni de artă între care sculptorul Gh. Anghel, pictorul Tuculescu,Tomaziu şi din piesele primite de la aceştia a deschis în Costeştiul natal un muzeu de artă. Bibliografie: D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar personal. Petre Petria, Corneliu Tamaş, Documentar bibliografic Al. Bălintescu, Râmnicu-Vâlcea, 1998, p. 26. Ion Donat (1909-1985) S-a născut la Craiova la 28 iunie 1909 şi a murit în 1985. A fost un autodidact. A făcut parte din primul colectiv al Arhivelor craiovene instituţie care s-a înfiinţat în 1931. A lucrat apoi la Fundaţia Culturală a Olteniei iar din 1951 până în 1967 la Institutul de Istorie al Academiei Române. Între anii 1967-1969 a funcţionat ca cercetător principal la Institutul de Lingvistică din Bucureşti. A scris unele studii şi lucrări între care le amintim pe cele mai importante: Aşezările domneşti în Ţara Românească în sec. XIV-XVI, Bucureşti 1956; Satele lui Mihai Viteazul, Bucureşti 1956; Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), Editura Enciclopedică, 70

Bucureşti 1996; Cartografia Obştească a Ţării Româneşti, Editura Helias, Craiova 1999. Bibliografie: D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar personal. -Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova, 1999. Ilie M. Bogheanu (n. 1926) S-a născut la data de 19 iulie 1926 în comuna Ostroveni, sat Orăşani, judeţul Dolj. Clasele primare şi elementare le-a urmat în comuna Ostroveni apoi a fost elev la Şcoala Industrială din Craiova, ucenic la fabrica Brătăşanu din Craiova. Liceul nr. 3 “Elena Cuza” din Craiova l-a absolvit în anul 1958. A urmat cursurile Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1964. A fost numit director la Filiala jud. Dolj a Arhivelor Statului la 1 aprilie 1966 ocupând această funcţie până în 1978. După această dată a funcţionat ca arhivist principal la aceeaşi Filială până la pensie, în 1987. A realizat primul film de prezentare a documentelor din depozitul Arhivelor Naţionale, în 1974. A fost membru al Societăţii de Istorie şi a publicat mai multe studii, colaborând la editarea volumului Îndrumător în Arhivele Statului judeţ Dolj, Bucureşti, 1976; Arhivele Statului Craiova, 50 de ani de existenţă 1931-1981, Bucureşti 1981; Din tezaurul arhivistic Craiovean; Prefectura judeţului Dolj, vol.II, Bucureşti 1984. 71

Bibliografie: D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar personal. Victor Chiriţă (n. 1935) Născut la 12 august 1935 în localitatea Bălceşti, judeţul Vâlcea, unde a absolvit şi studiile primare şi gimnaziale. Liceul l-a urmat la colegiile “Alexandru Lahovary” din Râmnicu-Vâlcea şi “Fraţii Buzeşti” din Craiova. Absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Academiei “Ştefan Gheorghiu” Bucureşti, a susţinut şi teza de doctorat la Universitatea din Bucureşti cu tema Problema agrar-ţărănească din Oltenia din perioada 1821-1864. Între anii 1960-1989 a îndeplinit mai multe funcţii de conducere în diverse instituţii de cultură şi admnistrative între care: rector al Universităţii CulturalŞtiinţifice din Craiova, preşedinte al Sfatului Popular al oraşului Calafat şi din 1978 până în 1987 pe cea de director al Filialei Arhivelor Statului din Craiova. Pentru rezultate deosebite în muncă a fost decorat cu Medalia Muncii şi Ordinul Muncii clasa a III-a. a avut şi o bogată activitate ştiinţifică publicând lucrarea Din istoria satului Bălceţei – judeţul Vâlcea. Neamul moşnenilor Porojeni, Editura Aius, Craiova, 2003 şi colaborând la mai multe volume între care Arhivele Statului din Craiova, judeţul Dolj – 50 ani de existenţă (1981); Filiala Arhivelor Statului, judeţ Dolj, micromonografie (1983); Mişcarea muncitorească şi socialistă din Oltenia; 1893-1921 (ediţie de documente), Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1981; Mişcarea muncitorească şi democratică în Oltenia; 1921-1944 72

(ediţie de documente), Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1985. Deasemenea, a colaborat la diverse reviste de specialitate publicând o serie de studii închinate istoriei Olteniei, între care Petru Pandrea – 100 ani de la naştere, în “Oltenia. Studii. Documente. Culegeri.”, Seria a III-a, nr. 2/2004 şi Satele de pe Valea Peştenii. Contribuţii istorice, recenzie în “Oltenia. Studii. Documente. Culegeri.”, Seria a III-a, nr. 1-2/2003, ş.a. Bibliografie: D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar personal. Ion Zarzără (n. 1946) S-a născut în Alexandria, judeţul Teleorman, la 27 septembrie 1946. A urmat clasele primare şi apoi liceul (Al. I. Cuza) în acelaş oraş iar în perioada 1964-1969 cursurile Facultăţii de Istorie-Filosofie, secţia Istorie a Universităţii din Iaşi. În 1969 a fost repartizat prin repartiţie guvernamentală la Filiala Arhivelor Statului din judeţul Dolj, al cărei director a devenit după 1986. A scris numeroase studii şi lucrării între care amintim: 1907 în judeţul Dolj; noi mărturii documentare, Craiova 1977; Arhivele Statului din Craiova – 50 de ani de existenţă, Bucureşti 1981; Micromonografia F.A.S. Dolj, 1983; Din tezaurul arhivistic craiovean; Prefectura Judeţului Dolj, vol. I-III, Bucureşti (1984, 1986, 1987) ; Documente privind mişcarea muncitorească şi socialistă din Oltenia până la 1921, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1984; Documente privind mişcarea 73

revoluţionară şi democratică din Oltenia 1921-1944, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1986; Istoria Ilustrată a Craiovei, Craiova 1996; Alimentarea cu apă a Craiovei, Craiova 1997 şi altele. Bibliografie: D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar personal. -Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova, 1999.

Culte siriene în Oltenia romană Mădălina Strechie
Religia romană a fost întotdeauna destul de permisibilă dacă se respectau câteva principii morale romane şi anume pietas şi fides, atât faţă de zei căt şi faţă de romani. În urmă se respecta principiul roman DO UT DES (Dau ca să mi se dea), totul era permis. Datorită cuceririi Daciei, cultele orientale aduse de soldaţii şi veteranii romani, ajung şi în Oltenia iar dovezile practicării acestora sunt multiple. Voi supune atenţiei pe cele mai importante, mai ales că, a existat un sincretism religios, zeii romanilor au fost adaptaţi spiritului oriental (Iupiter) dar şi romanii au adoptat unele culte orientale cum ar fi pe cel al faraonilor, (cultul persoanei împăratului) pe care l-au adaptat spiritului pragmatic roman. Cauzele generale ale propagării cultelor orientale şi elementele care le-au creat, uneori în ascendent faţă de păgânismul greco-roman sunt: 74

preponderenţa economică şi socială a Orientului. Egiptul şi Siria găseau mijloacele opulenţei prin pacea romană;  o intensă viaţă intelectuală şi religioasă în Orient (mai ales în Egipt);  relaţii comerciale multiple, iar drumurile romane nu servesc doar pentru legătura dintre Imperiul Roman şi provincii ci şi a propagării credinţelor şi ideilor;  categorii profesionale de orientali se stabilesc la Roma şi aduc cu ei credinţele şi ideile proprii;  militarii de origine egipteană ajung în Roma şi pe teritoriul altor provincii;  prin staţionarea în Orient soldaţii romani luau contact cu civilizaţia orientală, iar metisarea cu populaţia indigenă a dus la o mai bună adoptare a religiei imperiale 1 . Cultele orientale erau diferite de cele romane, mai ales prin latura lor misterioasă pronunţată şi prin entuziasm. Ele nu se adresau celor bogaţi ci celor săraci, oferindu-le o speranţă de mai bine. Ceremoniile fastuoase, senzuale, lugubre, oculte, atrăgeau populaţiile. La romani sacerdoţiul nu era decât un apanaj aproape exclusiv masculin, pe când în cazul cultelor orientale femeile aveau acces la ele chiar ele le vor propaga cel mai mult. Cultul împăratului, (deşi nu era acceptat de către aceste culturi); se va inspira din ele. Politica imperială faţă de religia orientală nu a fost ostilă, decât până la

Silviu Sanie, Cultele orientale în Dacia romană, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 33.

1

75

apariţia creştinismului pe care tocmai aceste culte l-au făcut înţeles. Divinităţile erau numeroase, de o mare diversitate şi nu pot fi întotdeauna descifrate realităţile complexe mascate de sincretism sau de interpretaţia romană 1 . Începând cu Pompei, din anul 64 î. d. Hr., romanii se consideră succesori ai statelor elenistice, iar negustorii romani ajunseseră demult în Orient; zeii orientali au fost mai uşor adoptaţi pentru că formau triade cosmice. Soldaţii sirieni şi orientali erau foarte răspândiţi în armata romană, dislocată în Dacia, respectiv Oltenia: Comageenii – cohors I Flavia Commagenorum et cohors II Flavia Commagenorum; Itureenii – ala I Augusta Itureorum sagittarium; cohors I Itureorum sagittarium equitata militaria, cohors I Augusta Itureorum; Palmirienii – Palmyrium sagittarii ex Syria; Sirieni– numeros Surorum, cohors I Tyriorum sagittariorum 2 . Zeităţile care se întâlnesc cel mai des sunt: Jupiter Dolichenus (Răcari, Drobeta, Romula), Dea Syria etc. La Sucidava este dedicaţia către o femeie credincioasă în acest cult 3 . La Cătunele s-au descoperit fragmente de statui ale acestui Jupiter Dolichenus, la Drobeta un cap de marmură, iar la Amărăştii de Sus (judeţul Dolj) o statuie de marmură. Capul de marmură de la Drobeta avea o bonetă frigiană, cu o figură frigiană.
Ibidem, p. 40. Constantin C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei Romane, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1981, p. 54. 3 D.M. Pippidi, I.I. Rusu, Inscripţiile Daciei Romane, vol. II, Edit. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1977, p. 25.
2 1

76

La Răcari (judeţul Gorj) s-a descoperit o statuie a zeului călare pe un taur, dar îmbrăcat în militar roman, este cel mai evident fapt de sincretism religios. La Amărăştii de Sus se întâlneşte o statuie a lui Jupiter Dolichenus care este reprezentat ca şi la Drobeta, cu o bonetă frigiană. Este îmbrăcat în costum militar. Din nou aceeaşi reprezentare este găsită şi la Desa (judeţul Dolj) unde se pare că a existat un castru şi o aşezare civilă 1 . La Romula s-a descoperit o nouă zeitate Turmasgades – un vultur cu aripile desfăşurate, care stă pe un animal, foarte probabil un cerb. Vulturul are bine conturate aripile şi talia lui este mult mai mare decât a cerbului, care are rol de victimă. El este surprins fugind şi are botul întredeschis. Reprezentarea vulturului aminteşte de statuile egiptene. Această inscripţie îi este dedicată lui Turmasgades de către Maximus Maximinus şi Iulianus Maximinus. Aceste zeităţi sunt prezente în Oltenia datorită prezenţei unităţilor cohors II Commagenorum şi numerus Surorum sagittarium. Dea Syria – s-a descoperit şi la Romula sub dedicaţie în siriană TR:TH, la fel ca pe moneda de la Hierapoles. Este de fapt o statuie de argilă, dedicat de un oarecare Ragysbel – probabil un militar din rândul numerus surorum sagittariorum 2 . Sol Invictus – Romula, Sucidava, Locusteni (judeţul Dolj); medalioane (Locusteni), opaiţe (Romula) 3 . La Locusteni Sol apare în quadrigă, din profil. La Romula pe medalionul de ceramică apare la fel încadrat de zodiac – cele 12
1 D.M. Pippidi, Studii de istorie a Religiilor antice, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 133. 2 D.M. Pippidi, I.I. Rusu, op. cit., p. 51. 3 D.M. Pippidi, op. cit., p. 145.

77

constelaţii zodiacale, de unde rezultă soarele ca centru al Universului. Două geme de la Romula – Sol este prezentat nud tot în quadrigă şi este înconjurat de şapte raze solare. Una din cele mai importante zeităţi romane orientalizate era Iupiter, asimilat de sirieni cu Iupiter Dolichenus, despre care sunt foarte multe vestigii în toată lumea romanizată mai ales în Oltenia romană. Iată una din aceste inscripţii. I(OVI) O(PTIMO) M(AXIMO) DOL(ICHENO) PROBUS VII (CENTURIO) LEG(IONIS) ET APPOLLONIA EIUS V(OTUM) SOLVIT. 1 Lui Iupiter Optimus Maximus Dolichenus I-a adus un dar Probus al VII-lea centurion al legiunii Şi Appollonia sa. Concluzia asupra existenţei cultelor siriene în Oltenia romană este că ele se datorează trupelor de sorginte orientală mai ales de la Drobeta, familiilor cavalerilor romani, negustorilor care au făcut în această zonă comerţ, spiritului inovator roman. Aceste culte nu fac altceva decât să prefigureze apariţia creştinismului ca religie pe care trupele romane (prin precedentul integrării lor în lumea romană). Romanii nu numai că o vor îmbrăţişa ci mai mult ei o vor răspândi pe întreg Imperiul Roman asigurându-i astfel universalitatea şi adepţii.

Numele lui Neagoe Basarab defineşte o epocă Aurelia Florescu

1

Silviu Sanie, op. cit., p. 62.

78

Unul “dintre cei mai vrednici voievozi din şirul celor ce s-au succedat pe tronurile româneşti” 1 este considerat Neagoe Basarab. A domnit între anii 15121521. Era fiul domnitorului Basarab Voievod cel Tânăr zis Ţepeluş, din ramura Dăneştilor 2 . A fost crescut în familia lui Pârvu I Craioveanu care l-a adoptat, izvoarele istorice făcând precizarea că era “nepot banului Barbului Craioveascu, feciorul Pârvului”, cu adaosul că “nepot aşa îl numea că este fecior de domn” 3 . Într-unul din studiile referitoare la activitatea sa, se preciza că “s-a bucurat şi împărtăşit din cunoştinţele celor mai învăţaţi oameni ai timpului” 4 . Unul dintre ei era Nifon, Mitropolit al Ţării Româneşti, fost patriarh al Constantinopolului, adus în ţară de către domnitorul Radu cel Mare (1495-1508), “a cărui învăţătură şi hrană sufletească dorea întotdeauna s-a primească” 5 . Se mai cunoaşte că avut, printre dascăli, pe Maxim Brancovici, care a urmat în scaunul Mitropoliei, după plecarea lui Nifon şi cu care se înrudea prin soţia sa, Despina Miliţa 6 .
Mihai Berza, Cuvânt de deschidere a Sesiunii ştiinţifice dedicate culturii române în epoca lui Neagoe Basarab, în Neagoe Basarab, 1512-1521. La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Românescu, Bucureşti, Edit. “Minerva”, 1972, p. 39. 2 A domnit în perioadele: 1474, 1478-1480, 1480-1481, 1481decembrie 1482; conform tabel genealogic al Basarabilor în Constantin Rezachevici, Cronologia Domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, Bucureşti, 2001. 3 Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1964, p. 278. 4 Manole Neagoe, Concepţia lui Neagoe Basarab despre domnie, în Neagoe Basarab …, p. 46. 5 Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1964, p. 278. 6 Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, Edit. Institutului biblic şi de misiune al Bisericii ortodoxe române, 1981, p. 20.
1

79

Neagoe Basarab a avut la dispoziţie, pentru studiu, o colecţie de carte manuscrisă şi tipărită ce se formase la Mănăstirea Bistriţa – ctitoria Craioveştilor. Un manuscris slavon, Proloage sau Sinaxare, păstrat la Biblioteca Academiei conţine însemnări care atestă că a fost împrumutat de Neagoe Basarab, folosindu-l ca documentare pentru lucrarea Învăţăturile către fiul său Teodosie 1 . În perioada domniei sale, Neagoe Basarab a continuat politica de centralizare a statului feudal, contribuind la îmbunătăţirea legislaţiei, a aparatului administrativ şi fiscal. Marcat de cumplite vremi, în epoca în care a trăit, a izbutit să asigure Ţării Româneşti liniştea şi siguranţa de care avea nevoie. A dat dovadă de o înţelepciune politică remarcabilă, reuşind să formeze un aparat diplomatic bine instruit. Documentele îl atestă ca “un atent observator al raportului de forţe pe plan internaţional” 2 . Sprijinindu-se pe puternica familie a Craioveştilor a dispus de liniştea şi siguranţa internă, concepând o operă durabilă în planul culturii. Cunoscându-l pe Gavriil Protul – conducătorul comunităţii călugărilor de la Athos – l-a determinat şi l-a susţinut să redacteze lucrarea dedicată Vieţii patriarhului Nifon 3 , pe care îl considerase părintele său spiritual. Cartea a fost realizată între anii 1517-1521, în limba greacă, păstrându-se texte prescurtate în slavonă şi română. Cuprinzând şi
P.P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei, Bucureşti, 1959, p. 300. 2 Manole Neagoe, Despre politica externă a lui Neagoe Basarab, în Studii, tom 19, 1966, nr. 4, p. 745-764. 3 Radu Creţeanu, Danii făcute de Craioveşti şi de Craioveni la locurile sfinte şi la muntele Athos, în Din istoria arhiepiscopiei Craiovei şi a municipiului Craiova, Craiova, Edit. Mitropoliei Olteniei, 1975, p. 37.
1

80

numeroase ştiri referitoare la evenimente petrecute în ţară, s-a constituit într-un valoros material documentar, fiind integrată şi în istoriografia Ţării Româneşti, prin reproducerile în compilaţiile de cronici ale sec. al XVIIIlea. Cinstindu-i memoria, Neagoe Basarab a dispus executarea unei racle de argint pentru moaştele Sf. Nifon, aflate la Mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos, ridicând, totodată, o biserică la mormântul acestuia, în care au fost zugrăvite chipurile domnitorului şi al fiului său, Teodosie 1 . Neagoe Basarab este autorul Învăţăturilor către fiul său Teodosie, lucrare pe care B.P. Haşdeu a numit-o un “falnic monument de literatură, politică, filosofie şi de elocvenţă la străbunii noştri” 2 . Problema autenticităţii acestei opere “a repurtat o biruinţă strălucită” 3 cu prilejul editării, în anul 1970. Cartea este alcătuită sub forma unui manual de educaţie morală, conţinând recomandări dedicate unui fiu de domn, pentru a le urma, menite a-l pregăti ca urmaş al tronului. Ele sunt ilustrate cu exemple concrete din viaţa autorului – ce-l atestă pe acesta în funcţia de la înălţimea căreia a căpătat experienţa organizării şi dirijării activităţilor în ţara asupra căreia avea responsabilitatea. Iar, exemplele sunt susţinute şi cu întâmplări şi judecăţi cunoscute din cărţile manuscrise şi tipărite pe care autorul le-a cunoscut şi din care şi-a desăvârşit învăţătura. Între ele se reţin Sfânta Scriptură, Viaţa lui Constantin cel Mare, Scara lui Ioan Scărariul, Umilinţa lui Simion cel Nou, Dioptra lui Filip Solitarul, Omiliile
1 2

Ibidem, p. 37. Florian Tucă, Neagoe Basarab, gânditor militar, în Neagoe Basarab, p. 71. 3 Paul Anghel, Colaj şi elaborare originală la Neagoe Basarab, în Neagoe Basarab, p. 76.

81

lui Ioan Zlataust, Cuvintele lui Efrem Sirul şi Sfântul Atanasie Alexandrinul, cărţi populare ş.a. Zdrobit de durerea pierderii părinţilor şi a unora dintre copiii săi, autorul a scris şi două lucrări ce ar putea fi interpretate ca fiind independente faţă de cartea Învăţăturilor. Ele se intitulează Scrisoarea către oasele maicii sale şi Rugăciunea la ieşirea sufletului. Au putut fi adăugate ulterior manuscrisului reprezentând Învăţăturile către fiul Teodosie. Cel mai vechi manuscris, cu text slavon, datat la începutul secolului al XVI-lea, având multe file lipsă, a fost descoperit în colecţiile Bibliotecii Naţionale “Chiril şi Metodiu” din Sofia – Bulgaria 1 . Se cunoaşte că o versiune în limba română, conţinând textul integral, a fost efectuată în timpul domniei lui Matei Basarab (16321654), păstrată în copii încadrate cronologic spre sfârşitul secolului al XVII-lea 2 . Cartea Învăţăturile către fiul Teodosie a fost considerată cea mai strălucită operă din întreg secolul al XVI-lea.
Gheorghe Mihăilă, Un mare voievod cărturar, în Neagoe Basarab, p. 412-414. 2 Cartea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie a fost publicată în anul 1970, Bucureşti, Edit. Minerva; conţine un text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu; ediţia prezintă textul într-o traducere modernă efectuată de Gheorghe Mihăilă care semnează, alături de Dan Zamfirescu, şi studiul introductiv. Vezi şi Gheorghe Mihăilă, Date noi despre originalul slavon al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab şi critica unei ipoteze neîntemeiate, în Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 327-383. Cel mai vechi manuscris păstrat, în versiunea românească, este considerat o copie din anul 1682, de la Trivale, descoperit la Mănăstirea Argeş, ajuns la Bibiloteca Academiei sub nr. 2106. Este citat de Mitropolitul Neofit Cretanul în Jurnalul ce călătorie din anii 1746 şi 1747 (cf. Corneliu DimaDrăgan, Inscripţii de la Argeş în primul Corpus de Inscripţii medievale româneşti alcătuit de Mitropolitul Neofit Cretanul la 1746-1747, în Neagoe Basarab, cit. p. 107-108).
1

82

Neagoe Basarab a sprijinit activitatea tipografică ce se organizase la începutul secolului al XVI-lea în Ţara Românească. De numele său se leagă imprimarea primului Tetraevangheliar, la 1512. S-au păstrat foarte puţine exemplare din cele ce au circulat în ţările române. Două exemplare au aparţinut Mănăstirii Bistriţa din judeţul Vâlcea 1 . La sfârşitul secolului al XIX-lea, un Tetraevanghel de la 1512, complet, legat în stofă cu aplice de argint, se afla la Mănăstirea Brâncoveni, judeţul Olt 2 . În anul 1937 era identificat un exemplar în estul Transilvaniei iar, altul, era semnalat la Budapesta, provenind din colecţia Iuliu Todorescu 3 . Cartea a circulat şi în ţările slave – Bulgaria, Serbia, Rusia – sub forma ajutoarelor acordate de către voievodul român. Au fost descoperite două exemplare la Mănăstirea Hilandar 4 şi unul la Mănăstirea Protaton 5 , în Grecia. Două exemplare s-au păstrat la Biblioteca Naţională “Chiril şi Metodiu” din Sofia 6 . În Rusia s-au descoperit şase exemplare din care două la Biblioteca publică din Petersburg, unul la Muzeul de Istorie din Moscova şi trei la Biblioteca Naţională din Moscova 7 . Atestări referitoare la existenţa, în posesia sa, a unor cărţi manuscrise şi tipărite au fost
Augustin Z.N. Pop, Istoria tipografiei în zona Argeşeană şi a Oltului vestic, Piteşti, 1970, p. 10; Alexandru Odobescu, Opere, vol. II, Bucureşti, Edit. Academiei R.S.R., 1967, p. 162. 2 Victor Brătulescu, Ctitoria de la Brâncoveni, în M.O., nr. 9-10, 1964, p. 728-743. 3 Florian Dudaş, Vechi cărţi româneşti călătoare, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1987, p. 138. 4 Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare, vol. I, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1991, p. 483. 5 Ibidem, p. 448. 6 Ibidem, p. 173. 7 Layos Demeny, Lidia A. Demeny, Carte, tipar şi societate la români în secolul al XV-lea, Bucureşti, Edit. Kriterion, 1986, p. 170176.
1

83

remarcate în celebra colecţie constituită la ctitoria Craioveştilor de la Bistriţa. Între ele se numără cel mai vechi manuscris, copiat în anul 1346 de Ioan Teologul, cuprinzând Psaltirea cu tâlc a lui Branco Mladenovici, consilierul ţarului Ştefan Duşan (1331-1355). Se presupune că a fost adus în ţară de către Miliţa Despina, soţia lui Neagoe Basarab 1 , care a donat şi Sintagma lui Matei Vlastares 2 . Lucrările menţionate mai sus ca fiind cunoscute în momentul redactării Învăţăturilor către fiul Teodosie, i-au stat la îndemână voievodului Neagoe Basarab care le-a studiat. Cu alte cuvinte, ele au fost, cel puţin parţial, în posesia voievodului sau a familiei care l-a crescut şi educat. Tiparul îşi făcuse apariţia de o jumătate de secol, iar Craioveştii au dispus de posibilităţi materiale pentru procurarea produselor sale. Relaţiile comerciale pe care le întreţineau cu ţările Europei au constituit şi modalitatea aducerii incunabulelor în ţările române. Ei nu erau străini nici de demersurile întreprinse pentru organizarea primei tipografii în Ţara Românească despre care încă se presupune că ar fi fost instalată la Bistriţa unde se afla ctitoria lor. Domnitorul Neagoe Basarab a ridicat multe biserici şi mănăstiri în Ţara Românească pe care le-a înzestrat cu danii în bani şi obiecte. Una din cele mai însemnate este biserica mănăstirii Curtea de Argeş, sfinţită în anul 1517, a cărei faimă a durat peste veacuri considerată capodoperă de arhitectură. Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi de lângă Craiova este cunoscut ca unul din cele mai valoroase
Veniamin Micle, Cultura bistriţeană. Secolele XVI-XVIII, în “Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”, Seria a III-a, an VI, 2002, nr. 1-2, Craiova, Edit. Helios, 2003, p. 10. 2 Ibidem, p. 11.
1

84

monumente istorice ale ţării şi, renumită, mai ales, prin Cronica murală 1 , scrisă în anul 1574, referitoare la familia domnitorului Ţării Româneşti Alexandru Mircea Voievod. Din vechia construcţie, se mai păstrează biserica, grăitoare pentru istoria ţării, conţinând “adevăruri şi legende referitoare la viaţa înaintaşilor” 2 , după mărturia autorului monografiei ce i-a fost dedicată. Pomelnicul ctitoricesc întocmit de Dionisie Eclesiarhul 3 atestă că Mănăstirea datează din anul 1483, având drept ctitori pe voievozii Basarab cel Tânăr zis Ţepeluş şi pe Neagoe Basarab. În anii 1571-1572 ajunsă în ruină, a fost restaurată de către Stepan mare clucer şi fiul său, Pârvu 4 . De-a lungul timpului, Mănăstirea s-a confruntat cu numeroase probleme; proprietăţile i-au fost cotropite dar au fost refăcute, zidirile au suferit avarii dar au fost repede restaurate, binefacerile către populaţie la un moment dat au stopat, dar au fost reluate, printr-o permanenţă spirituală, veghindu-se mereu la prestigiul instituit. Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi a fost înzestrată cu numeroase danii, devenind una din cele mai bogate din ţară. Averea sa cuprindea sate şi moşii, odoare şi obiecte de cult şi cărţi manuscrise şi tipărite, necesare practicării cultului ortodox. În anul 1781, a trecut printrun mare incendiu, provocat de cârjalii. În timpul războiului ruso-turc din anul 1828, a suferit grave avarii, cauzate de luptele de la Mofleni. Apoi, din cauza
Dumitru Bălaşa, Despre familia lui Alexandru al II-lea Voevod (cu ştiri noi bazate pe inscripţiile descoperite la Mofleni), Craiova, Institutul de Istorie Naţională, 1944, p. 10 cu 4 ilustr. 2 Veniamin Micle, Mănăstirea Bucovăţ, Craiova, 1982. 3 Ion Donat, Despre Dionisie Eclesiarhul şi Mănăstirea Bucovăţ: Un “proimion” şi pomelnicul mănăstirii, în A.O., 1936, p. 22-39. 4 Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Dolj, A-C, Craiova, Edit. Alma, 2004, p. 169-170.
1

85

revărsării râului Jiu, în anii 1833-1834, s-au prăbuşit o parte din clădirile anexe precum şi clopotniţa şi turnul bisericii. Atunci, obştea călugărilor a fost strămutată pe malul opus al Jiului, unde s-a construit o altă biserică, sfinţită la 1843, la Bucovăţul Nou 1 . Bunurile ce constituiau averea mişcătoare au fost salvate parţial. În această categorie pot fi considerate şi cărţile vechi ce i-au aparţinut, găsite în biserici din alte localităţi 2 . Un număr de 17 cărţi, datate în secolul al XVIII-lea şi primul pătrar al celui de-al XIX-lea, ale căror însemnări marginale le atestă apartenenţa la Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi 3 , au fost găsite la biserica din satul Secui. În urma incendiului de la 1781, Dionisie Eclesiarhul “au înnoit cu legătura trei cărţi: Apostolul, Octoihul şi Mineiul pe Septembrie şi au plătit pentru aceste lucruri ale bisericii taleri 60” 4 . O parte din cărţile manuscrise şi tipărite în limba greacă au fost luate de călugării sau chiar egumenii Mănăstirii când plecau de la Coşuna-Bucovăţul Vechi. Egumenii, de origine greacă, erau înlocuiţi foarte des, “ei erau trimişi sau recrutaţi de Mănăstirea Varlaam” 5 din Grecia, unde Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi era închinată din anul 1588. Unul din documente ce pledează pentru această idee este Aşezământul întreţinut din danii
Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, Ţara Românească, vol. I, Craiova, Edit. Mitropoliei Olteniei, 1970, p. 103-105. 2 Dumitru Bălaşa, Mofleni – Însemnare pe un vechi Penticostar al Mănăstirii Coşuna – Bucovăţul Vechi, în Oltenia, I, 1940, nr. 4, p. 64; Aurelia Florescu, Cărţi vechi care au aparţinut Mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi, în Museum, 1999, p. 9. 3 Aurelia Florescu, Tezaur. Carte românească veche, Craiova, Edit. Aius, 2000. 4 Dumitru Bălaşa, Pagini din trecutul Mănăstirii Coşuna – Bucovăţul Vechi, în M.O., nr. 10-12, 1972, p. 761. 5 Ibidem, p. 765.
1

86

româneşti, începând cu anul când primeşte, ca metoc, Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi 1 . Totodată, “Condica Mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi ce iaste închinată la Mănăstirea Sfântului Varlaam de la Meteora, alcătuiră de Dionisie Eclesiarhul după 1790” 2 , conţine o colecţie de documente de danie dintre anii 1609-1818. Prezenţa un cărţi manuscrise provenind de la Coşuna-Bucovăţul Vechi este atestată şi prin însemnările marginale conţinute. De reţinut că unul din cele mai vechi manuscrise se leagă de numele domnitorului Neagoe Basarab. A fost catalogat ca Miscelaneu 3 , încadrat cronologic între secolele XIV-XVI. Între filele 83-105 cuprinde textul dedicat Vieţii Sfântului Nifon realizat de Gavriil Protul, purtând data de 17 martie 1518 precum şi lista ajutoarelor primite de Nifon, la plecarea din Ţara Românească, din partea domnitorului Radu cel Mare (1495-1508), folosite pentru lucrări de construcţie la Mănăstirea Dionisiu – Grecia. Data de 1518 atenţionează că manuscrisul ar fi putut aparţine chiar voievodului român care se afla încă în viaţă şi care a dispus scrierea lui. Legătura într-un Miscelaneu s-ar fi putut realiza după anul 1521, de către urmaşii lui Neagoe Basarab care l-au păstrat şi l-au dăruit apoi Mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi, ai căror ctitori se considerau 4 .

V. Cândea, Mărturii, p. 572. Ibidem, p. 573. 3 Ibidem, p. 572. 4 Singurul copil rămas în viaţă al lui Neagoe Basarab a fost Ruxandra care a avut, la rândul ei, urmaşi din căsătoriile cu Radu de la afumaţi şi Radu Paisie, ambii foşti domnitori ai Ţării Româneşti (Dan Pleşia, Genealogia Basarabilor, sec. XIII-XVII, în „Io Mircea, mare voievod şi domn”, Râmnicul Vâlcii, 1986). Ei ar deţine lucrurile personale ale lui Neagoe Basarab, între care ar fi existat şi cărţi manuscrise şi tipărite precum şi alte obiecte scrise şi nescrise. Acestea ar fi putut
2

1

87

Celelalte obiecte scrise şi nescrise, păstrate la Mănăstirea Sf. Varlaam ca provenind de la CoşunaBucovăţul Vechi, se constituie în dovezi ce completează lacune documentare privind viaţa ce şi-a urmat cursul în Ţara Românească, după trecerea lui Neagoe Basarab la cele veşnice. Ele atestă existenţa unei activităţi culturale în cadrul Mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi, dar, mai ales, la Craiova, localitatea din apropiere, cunoscută drept centru al Băniei Olteniei 1 . Un epitrahil brodat cu fir de aur, conţinând o inscripţie slavonă alături de portretele familiei donatoare, a fost dăruit de către Preda Buzescu între anii 1602-1608, când a ocupat funcţia de mare ban al Olteniei 2 . Două manuscrise îl atestă, la Craiova, între anii 1605-1607, pe Matei al Mirelor, în calitatea de autor al cărţii Akoluthi şi de copist al unui Minei pe luna noiembrie, ambele în
ajunge mai târziu, în împrejurări fortuite, la Mănăstirea CoşunaBucovăţul Vechi, cunoscută drept ctitorie a familiei. 1 Mărturiile citate, având ca autor pe Virgil Cândea, prezintă şi alte cărţi manuscrise încadrate cronologic în secolele XVII-XIX. Se reţin titlurile ce ar putea proveni de la Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi: Miscelaneu, sec. XVI, 87 f., text limba greacă, conţinând o însemnare din anul 1584, a grămăticului Antonie, fost în slujba lui Mihnea Turcitul, menţionând cumpărarea manuscrisului în insula Rodos, unde se afla cu Mihnea; Matei al Mirelor, Slujba Sfinţilor Nectarie şi Teofan şi Opt canoane pentru toţi sfinţii, scrise în Ţara Românească, sec. XVII, copie din anul 1759, text limba greacă; Slujba şi viaţa Sf. Nifon, patriarhul Constantinopolului, text în limba greacă, copie din 1783; Miscelaneu, text în limba greacă, copie din 1796, cuprinde şi o copie după Slujba Sfinţilor Nectarie şi Teofan, ctitorii al Mănăstirii Varlaam, scrisă de Matei al Mirelor în Ţara Românească. 2 V. Cândea, Mărturii, p. 573; informaţii despre familia Buzescu, în Nicolae Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971; Repere spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj, Craiova, Edit. Alma, 2005, p. 57-58.

88

limba greacă 1 . A fost adus la Craiova, de către domnitorul Ţării Româneşti Radu Şerban (1602-1611), în perioada când mare ban al Olteniei era Preda Buzescu, iar ban, logofătul Vodă din Socoteni 2 .
V. Cândea, Mărturii, p. 573. Matei al Mirelor, originar din Epir, localitatea Pogoniani, este atestat în Ţara Românească începând cu anul 1602. Domnitorul Radu Şerban l-a numit egumen al Mănăstirii Deal de lângă Târgovişte, apoi Mitropolit al Mirelor. A locuit la Craiova între anii 1605-1607, s-a adăpostit, o vreme, la Mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea, iar între anii 1620-1624, a fost atestat, din nou, la Mănăstirea Deal, unde a decedat. S-a făcut cunoscut prin copierea unor manuscrise, dar şi ca autor al unor lucrări originale, despre vieţile unor sfinţi, redactate în limba greacă. În istoriografia românească a fost apreciat pentru lucrarea Scurta povestire despre Şerban Vodă, dar, mai ales, prin Cronica rimată ce prezintă evenimentele perioadei 1602-1610 din Ţara Românească (cf. Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1964, p. 352). O versiune în limba română sub titlul Istoria celor petrecute în Ţara Românească începând de la Şerban Voievod până la Gavriil Voievod, a fost publicată de către Al. Papiu-Ilarian în Tezaur de monumente, vol. I, Bucureşti, 1862, p. 327-384. 2 Vodă banul este atestat, în calitate de “nou ctitor” al Mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi, într-un document datat 21 aprilie 1619, emis la Târgovişte, de cancelaria domnitorului Ţării Româneşti, Gavriil Movilă Voievod (D.I.R., sec. XVII, vol. 3, doc. nr. 310, p. 348-349). El a dăruit mănăstirii moşiile Craioviţa şi Bucoviciorul “pentru sufletul lui şi al părinţilor lui” şi a fost înmormântat, în biserica mănăstirii, alături de soţia sa, Velica. Numele lor au fost menţionate şi în sfânta proscomidie a mănăstirii Varlaam (D. Bălaşa, Pagini din trecutul…, p. 750). Numele de familie Lăcusteanu pentru Vodă, banul Craiovei, a fost preluat de Dumitru Bălaşa după moşia de zestre a soţiei sale, fiica lui Dumitru din Lăcusteni judeţul Dolj. Numele de Socoteanu a fost stabilit după moşia din hotarul satului Socoteni judeţul gorj pe care nepoţii de soră ai lui Vodă banul o aveau de la mama lor, Maria căsătorită cu slugerul Malcoci (D.I.R., Ţara Românească, vol. 3, p. 302, doc. nr. 271 datat 7127 (1619) ianuarie 18; originalul se păstrează la Academia R.S.R, Pachet CXXVI, 96, D.R.H., sec. XVII, vol. XXII, p. 612; originalul se păstrează la Academia R.S.R., Pachet XXXIX, 4; indicii de nume
1

89

XXX Date fiind controversele epocii acestui strălucit voievod, atestate prin numeroase studii publicate, aspectele prezentate succint relevă, în ţările române, existenţa unui umanism ce s-a manifestat din cele mai vechi timpuri. Preocupat de toate aspectele unei societăţi a cărei responsabilitate şi-a sumat-o, Negoe Basarab a creat o operă durabilă ale cărei “învăţături”, trasate urmaşului său direct, au putut fi extinse la nivel de directive în perspectiva epocilor viitoare.

Revoluţia festivă : arderea Regulamentului Organic la Craiova, relatată în gazeta “Naţionalul” Nicolae Mihai
La începutul lui septembrie 1848, în contextul proximei intervenţii otomane, o serie de ceremonii derulate în toată ţara, în centre urbane ca Bucureşti, Craiova, Rîmnicu Vîlcea, Tg. Jiu, Turnu Severin, Buzău, încercau să marcheze la nivel simbolic decesul Vechiului Regim şi, implicit, inutilitatea acţiunii militare străine al cărei scop declarat era reintroducerea regimului regulamentar 1 . Dincolo de declaraţiile politice, protestele exprimate oficial şi opiniile apărute în gazete, iniţierea unor adunări festive, menite să consacre atitudinea
precizează, la p. 800: “Vodă ban/ din Socoteni/ soţul Velicăi, familie, stăpân de ocine şi ţigani”. 1 O analiză aplicată pe cazul de la Bucureşti la Simona Nicoară, Mitologiile revoluţiei paşoptiste, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999, pp. 254 -258.

90

guvernului revoluţionar, care luase între timp forma unei locotenenţe domneşti, servea pedagogiei utopice a revoluţiei 1 în care solidaritatea naţională proclamată şi afişată era singura care conferea consistenţă şi forţă oricărei decizii luate de elita revoluţionară. Aceasta arăta astfel că decizia ei era motivată la nivelul întregului corp naţional pe care o reprezenta, fiind departe de a reprezenta iniţiativa unui grup redus de persoane, cum acredita discursul contrarevoluţionar. Alături de alte practici festive precum ceremoniile depunerii jurământului pe „Constituţie” (Proclamaţia de la Islaz din 9 iunie 1848) şi aceasta se înscrie în scenariile revoluţiei. Fenomenul nu este nou, studii mai elaborate pe cazurile Europei occidentale şi ale Statelor Unite, demonstrând că revoluţiile au fost însoţite de o explozie festivă 2 . Principalele momente ale propriei istorii erau astfel inserate la nivelul memoriei colective printr-o serie de practici care erau familiare maselor, foloseau un „limbaj” familiar lor, care permitea un ataşament manifestat cotidian faţă de ideile unei elite ce-

Sorin Antohi, Civitas imaginalis.Istorie şi utopie în cultura română, Bucureşti, Editura Litera, 1994, 64-103. 2 Mona Ozouf, Les Cortèges Révolutionnaires et la Ville în “Annales. Economies. Sociétés. Civilisations ”, no.5, sept.-oct., 1971, p.889-913; Eadem, Du mai de liberté à l’arbre de la liberté: symbolisme révolutionnaire et tradition paysanne în “Ethnologie française” t.V, 1975, p. 9-34. Eadem, La Fête révolutionnaire, 17891799, Paris, Gallimard, 1976; Michel Vovelle, Les métamorphoses de la fête en Provence de 1750 à 1820, Paris, Flammarion 1976. Pentru o discuţie mai largă despre virtuţile sărbătorii trimitem la: Roger Chartier, Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim, Bucureşti, Editura Meridiane, 1997, cap. Disciplină şi libertate:sărbătoarea, p. 33-56; Paul Drogeanu, Practica fericirii, Bucureşti, Editura Eminescu 1985.

1

91

şi arogase dreptul de a reprezenta şi a vorbi în numele celor mulţi. Nici paşoptiştii români din Principatul Ţării Româneşti nu vor face excepţie, pentru ei organizarea unor ceremonii speciale cu ocazia diferitelor evenimente ale revoluţiei, fiind una dintre formele subtile de propagandă, dar şi de creare în spaţiul public al unei solidarităţi naţionale. Extinse de la nivel urban la cel rural, ele mizau pe dubla lor valoare pedagogică şi utopică, încercînd să acrediteze lipsa diferenţelor sociale, coeziunea corpului naţional în jurul guvernului provizoriu şi, implicit, a mesajului lansat de acesta. Arderea unor simboluri ale Vechiului Regim, precum Regulamentul Organic şi Arhondologia, respectiv Cronica ragurilor boiereşti, era un răspuns simbolic evident la ceea ce era apreciat ca o ameninţare pentru existenţa regimului revoluţionar Acest act de violenţă simbolică pe care îl întâlnim până în zilele noastre (ce altceva reprezintă arderea portretelor lui Ceauşescu în decembrie 1989?) trimite oarecum la virtuţile cathartice ale defulării de tip carnavalesc. Pe de altă parte el poate fi legat şi de răbufnirea unei lumi încă ataşată culturii populare căreia îi erau specifice diferite forme de manifestare precum arderea documentelor scrise, simbol ale unei puteri de regulă detestate, sau blestemul. Lectura documentului pe care îl publicăm mai jos, in extenso, indică clar nu doar amploarea acestor ceremonii, la care sunt convocaţi inclusiv copiii, ci şi coabitarea între mesajul revoluţionar şi o serie de practici, care ţin de universul culturii populare 1 . Istoricul
Pentru o analiză mai detaliată a ceremonialului Arderii Regulamentului Organic şi a Arhondologiei în oraşele Bucureşti şi Craiova, în toamna anului 1848, trimitem la studiul nostru, Pisica,
1

92

poate fi uimit să găsească atâta încăpăţănare din partea unei mulţimi care vrea să spînzure o pisică, să ardă nişte cîini de mahala şi care nu încetează să profereze blesteme, la o ceremonie al cărei sens este totuşi unul politic. O analiză a textului arată că avem de-a face aşadar cu un fenomen cultural complex, ce se dezvăluie prin prisma martorului nostru, redactorul T. Strîmbeanu, cel care semnează relatarea detaliată a evenimentului în ultimul număr al gazetei revoluţionare „Naţionalul”, editat la Craiova. Mărturia sa surprinde evoluţia gradată a evenimentului. Astfel, în seara de 8 septembrie, craiovenii reuniţi în faţa clubului revoluţionar din oraş, solicită imitarea gestului compatrioţilor lor bucureşteni. Încercările administratorului oraşului, la acea vreme, ardeleanul Florian Aaron, de a calma grupul şi a-i explica inutilitatea acţiunii, în contextul în care evenimentul se consumase deja în capitală, cu două zile înainte, nu întîmpină nici o aprobare. T. Strîmbeanu notează refuzul celor prezenţi, motivat de necesitatea de a oferi o replică „reacsionarilor care hrănesc o nădejde criminală de a mai număra zile de robie pentru ţară” 1 . Procesiunea care se organizează are două forme: pe de o parte, cea a unei înmormîntări, pe de altă parte cea de celebrare a unui triumf. Ideea principală este cea de consemnare a decesului Vechiului Regim regulamentar, ale cărui simboluri, ediţia a doua a textului Regulamentului Organic şi Arhondolgia, urmau să fie arse şi îngropate iar deasupra locului să fie înălţat un trofeu al libertăţii.
sicriul şi revoluţia: dimensiunile culturale ale unui ritual politic la 1848 în “Xenopoliana”, nr. 1-2, 2006 (în curs de apariţie). 1 „Naţionalul. Gazetă politica, literaria et economica”, anul I, no. 6, 13 sept. 1848, p. 21.

93

Participarea colectivă se extinde până la nivelul copiilor, simbol al inocenţei şi al purităţii revoluţiei. Sigur însă că fraze de genul „şi pruncii de doi ani se informară că se va arde vrajmaşul viitorului, ucigătorul naţionalităţii” sau „Se electrizaseră toate inimile, iar reacsionarii turbară. Prunci de la 4 pînă la 8 ani îşi luară posturile de cetăţeni cu stindarde în mînă” ţin de retorica revoluţionară a textelor publicate în gazetele epocii, iar nu de exprimarea exactă a unor realităţi. Cine ar putea crede în transformarea subită a unui copil de 4 ani într-un vajnic membru al Valahiei revoluţionare, în contextul în care comisarii revoluţionari întîmpinau serioase dificultăţi în a-i lămuri pe ţărani de transformarea lor subită în cetăţeni, cu drepturile aferente? Relatarea martorului nostru punctează însă capacitatea de manipulare a celor prezenţi, mergându-se chiar până la instrumentarea celor mici ca dovadă supremă a forţei revoluţiei. Cazul nu trebuie să ne surprindă, existând exemple elocvente pentru secolele XIX şi XX. Ceremonia se derulează pe un traseu simbolic, delimitat de două spaţii publice care au consacrat revoluţia: Piaţa Şcolii Centrale, unde se afla şi sediul clubului revoluţionar, şi Câmpul Libertăţii, locul unde s-a depus jurământul pe Constituţie. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti, craiovenii au ales o manieră originală de a aniversa acest eveniment. În primul rând, textul regulamentului nu a fost depus în sicriu, ci a fost legat cu o frînghie „pe un coşciug negru, ai cărui păreţi erau plini de blesteme scrise cu cifre roşii; de ecstremităţile coşciugului se ţintuiră mai multe diplome de titluri militare şi politice” 1 . Mai mult, partipanţii au decis să
1

Ibidem

94

lege o pisică de-asupra coşciugului, „supt cuvînt că acest dobitoc viclean, nemulţămitor şi cu ghiară hrănitoare, meritează să-i facă doliul; apoi spînzurară coşciugul în patru furci cu bielciuge de fier” 1 şi îl purtară prin piaţa Şcoalei, strigând «crăpă acum Satana, să moară pomenirea », alţii iarăşi «s-a dus chiverniseala boerească»”. Asistăm parcă nu la un ritual de înmormântare, cât la unul de blestem şi chiar de exorcizare colectivă. Asocierea dintre un animal, care se bucura în imaginarul popular de o serie de conotaţii negative, şi simbolurile Vechiului Regim, vine să întărească sensul depreciativ al acestuia şi, implicit sensul ceremoniei. Evenimentul ar putea părea ciudat pentru contemporanii noştri, dacă nu am avea în minte analiza făcută de Robert Darnton unui masacru al pisicilor într-un atelier tipografic din Paris, la 1740 2 . În opinia istoricului american acesta nu a reprezentat altceva decât o formă de protest din partea ucenicilor faţă de regimul aplicat de stăpânii lor, implicând însă forme specifice ritualurilor populare ale căror manifestări şi sensuri pot părea insolite celor de azi. Într-o manieră simbolică, aceştia şi-au descărcat nemulţumirea asupra animalelor favorite ale proprietarilor. Deşi nu dispunem de informaţii consistente pentru spaţiul românesc, chinuirea animalelor pare să fie în epoca respectivă nu un spectacol gratuit, ci integrat unor ritualuri populare care s-a păstrat până tîrziu în forme ca cea descoperită de etnologii romîni sub numele de „tragerea în jujeu a cîinilor”. Compoziţia socială a procesiunii imită, sugerează autorul relatării, anticele triumfuri romane. În fapt
1 2

Ibidem, p. 20-21. Robert Darnton, Marele masacru al pisicii şi alte episoade din istoria culturală a Franţei, Iaşi, Polirom, 2000, p.71-94.

95

referirea este de ordin cultural, căci, în practică, modelul transpus este unul de dată mult mai recentă, presărat şi cu elemente care ţin de scenografiile revoluţionare ale epocii. Copiii rostind „ocări şi blesteme asupra cadavrului”, poporul obişnuit, fanfara militară, sicriul conţinând textul regulamentului şi celelalte documente reprezentative ale Vechiului Regim, precedat de preoţi, urmat de garda naţională şi de fotoliul pe care stă A. Dahlen, simbolizând România care e pe punctul de a-şi câştiga libertatea, alcătuiesc elementele principale ale acestei ceremonii, departe de a fi organizată haotic. Modul în care ea se derulează arată clar, fuziunea dintre elemente ce ţin de ideologia revoluţionară (organizarea festivă a unor replici cu sens politic, sacralizarea unor spaţii ale solidarităţii revoluţionare precum celebrele Câmpii ale Libertăţii, reprezentările Revoluţiei glorioase) şi elemente care aparţin practicilor populare (arderea unor documente ale puterii, specifice actelor de revoltă populare; ritualuri funebre, de blestem). Semnalăm în mod special dialogul dintre reprezentantul în teritoriu al guvernului revoluţionar, Florian Aaron, şi mulţimea a cărei exaltare riscă să transforme o demonstraţie politică într-un „carnaval” popular. Numai astfel putem înţelege la adevărata sa dimensiune refuzul administratorului judeţului de a admite chinuirea şi arderea unor animale, dincolo de cruzimea actului în sine. Arderea simbolurilor Vechiului Regim regulamentar, blestemarea sa de reprezentantul ierarhic al Bisericii sunt suficiente pentru a marca în memoria celor prezenţi condamnarea eternă a unui regim politic, perceput ca profund negativ, şi a cărui reinstaurare este lipsită de rost. Demonstraţia simbolică făcută de A. Dahlen care reprezintă o Românie ce şi-a rupt lanţurile, acompaniată de două simboluri, ale 96

patrotismului (stindardul tricolor) şi dreptăţii (balanţa justiţiei), întregeşte în ochii celor prezenţi contrastul dintre un trecut malefic, îngropat definitv, şi un viitor plin de speranţe. Ieşirea funebră din oraş este încheiată cu o întoarcere veselă, în ritmul unui cântec al victoriei, interpretat de fanfara militară, a aclamaţiilor de bucurie şi a descărcării armelor (manifestare interzisă în perioada regulamentară). Punctul final este de data aceasta pensionul Lazaro-Otetelişan, „unde toţi cetăţeni<i> mulţumiră Demoaz<ei>li<i> Dalen care îşi înscrise numele în istoria liberării naţii” 1 . Din nefericire, această explozie de bucurie marca mai mult defularea unei mulţimi care nu putea să nu fie îngrijorată de viitorul său, în contextul în care acesta risca să fie compromis de proxima intervenţii militare. Comentariile finale ale martorului nostru la adresa contrarevoluţionarilor pot stârni astăzi zâmbetul, când ştim care a fost epilogul episodului revoluţionar din Ţara Românească. Analiza acestui moment istoric însă, prin astfel de mărturii, se îmbogăţeşte substanţial, demonstrând că revoluţia paşoptistă din spaţiul românesc a fost un fenomen mult mai complex, în care au fuzionat atât elemente moderne, cât şi practici populare. Dacă primele s-au bucurat de un interes prioritar din partea specialiştilor, mai ales la nivelul discursului, lipsa de interes faţă de ultimele, judecate aprioric ca nereprezentative sau secundare, şi mai ales pentru studierea interferenţelor lor, a comportamentelor şi practicilor la care au dat naştere, aşa cum propun istoria culturală sau antropologia istorică, sărăceşte iremediabil interpretarea pe care o putem oferi trecutului, interpretare
„Naţionalul. Gazetă politica, literaia et economica”, anul I, no. 6, 13 sept. 1848, p. 22.
1

97

care ar putea deveni mult mai nuanţată şi mai plină de culoare.

Anexă *
„Craiova, 8 septembrie. Cetăţeni<i> noştri, informînduse despre arderea Regulamentului şi Arhondologhiului (sic!) în Bucureşti, la 6 ale curentei, îndată s-au adunat în Piaţa Şcoalelor şi au cerut la D.Administrator să li se dea a doa ediţie a acestui regulament ca se arză, a cărui cenuşă să o arunce în rîul Jiul, care să o ducă în Dunăre, din Dunăre în Marea Neagră şi de aici să meargă de unde a venit. D. Administrator le-a răspuns că originalul Regulamentului fiind ars arderea eczamplarului tipărit un poate fi de neapărată trebuinţă, socotindu-se de sine ars orce eczamplar care închipueşte copia manuscrisului original. Populul, stăruind în cererea sa, a declarat că nu se va trage acasă pînă nu i să va acorda cererea, adăogînd că numărul cel mic al reacsionarilor care hrănesc o nădejde criminală de a mai număra zile de robie pentru ţară, trebue să se convingă odată despre nestrămutata hotărîre a popului de a muri sau de a viva liber. Aşadar, D. Administrator le făgădui că le va acorda cererea. La 9 sept<embrie> seara, mulţime de popul adunându-se în sala clubului, se făcură propuneri pentru chipul solenităţii aceştii arderi şi se hotărî ca arderea să se eczecuteze în Cîmpul Libertăţii, unde să se înmormînteze cenuşa infamului regulament şi d-asupra-i să se ridice un trofeu al libertăţii.
apărut în „Naţionalul. Gazetă politica, literaia et economica”, anul I, no. 6, 13 sept. 1848, p. 21-22, BAR.
*

98

Membrii clubului, cîţi purta titluri după vechiul regim, se arătară pe tribună şi cerură ca d-odată cu Regulamentul să se arză şi diplomele ce le au, şi seanţa se închee printr-o contribuţie pentru întîmpinarea preparaţiilor arderi<i> şi ridicări<i> trofeului. A doa zi oraşul se deşteptă în sunetul cel funebru al clopotelor, funebru pentru inimile cele urîte ale reacsionarilor, şi veştilor de splendida victorie a dreptăţii şi frăţiei. Însuşi natura ne zîmbi printr-o auroră ca trandafirul care ne aduce o zi plină de frumoase speranţe, o zi fără nuor, o zi din cele mai sublime ale toamnei. Populul se grămădi în Piaţa Şcoalei, Garda Naţională cu armele şi banda militară comple[…]tui victorioasa adunare. Hotărîrea cetăţenilor a preface în cenuşă cadavrul vrăjmaşului, circulase cu atîta entuziasm în tot raionul capitalei, încît şi pruncii de doi ani se informară că se va arde vrajmaşul viitorului, ucigătorul naţionalităţii. Se electrizaseră toate inimile, iar reacsionarii turbară. Prunci<i> de la 4 pînă la 8 ani îşi luară posturile de cetăţeni cu stindarde în mînă. La 12 ore regulamentul fu legat cu o frînghie pe un coşciug negru, ai cărui păreţi erau plini de blesteme scrise cu cifre roşii; de ecstremităţile coşciugului se ţintuiră mai multe diplome de titluri militare şi politice; iar d-asupra coşciugului, la capul regulamentului, populul legă o mîţă (pisică), supt cuvînt că acest dobitoc viclean, nemulţămitor şi cu ghiară hrănitoare, meritează să-i fac doliul; apoi spînzurară coşciugul în patru furci cu bielciuge de fier şi îl purtară prin piaţa Şcoalei, strigând «crăpă acum Satana, să moară pomenirea », alţii iarăşi «s-a dus chiverniseala boerească». D. Administrator ceru de la popul de a se slobozi dobitocul, precum şi de a nu se înhuma patri cîini de la măcelării, precum populul pretindea, spre transportarea cadavrului 99

nelegiuit la locul arderi<i>. Alaiul se regulă în antica ordine a unui triumf: trupa pruncilor cu micile lor stendarde făcea frontispiciul, articulînd prin buze nevinovate ocări şi blesteme asupra cadavrului, stingerea pomeniri<i> lui şi afurisenie asupra viitorului lor, a cărui apărare ei o însemnară în fragedă vîrstă. După trupa pruncilor ce mărşăluia în regulată orînduială, comandată de căprari aleşi dintr-înşii prin votul lor, urma nenumărata mulţime a populului, apoi banda militară, pe urmă cadavru<l> purtat de patru cetăţeni în înnălţime, spînzurat pe patru furci cu bielciuge de fer, avînd înaintea sa preoţimea. După care urma garda naţională şi stendardele tricolore, mînuind garda armele în poziţie de apărare împrotiva vrăjmaşului cadavru. În urma Gardi<i>, un pat de triumf, aşternut cu flori şi purtat de 6 cetăţeni, ducea un foteil încins cu cununi de flori pe care Romînia, supt chipul demoazeli<i> A. Dalen în vîrstă de 10 ani, ţiind lanţurile în mîini, zîmbea de întoarcerea sa la viaţă, iar mulţimea popului cu stendarde şi un număr de trăsuri urma alaiul. Triumfători, trecînd uliţele oraşului, ajunseră la Cîmpul Libertăţii. Cadavrul fu aruncat pe vatra arderi<i> sale şi Garda formă un cerc împrejurul lui, îndată se mai adăogară mai multe mii de cetăţeni săteni de 5 judeţe ce formau tîrgul de săptămînă numit Tîrgul de Afară, şi în mijlocul popului Romînii mici, Sf. S. P. Gheorghie, orînduitul S<fintei> Episcopii rosti arderea Regulamentului, afurisindu-i cenuşa, afurisind pe cei ce vor dori a o mai învia, precum şi pe toţi care nu vor îmbrăţişa Constituţia. Apoi mai mulţi săteni, după anticul obicei se siliră a jeli pe răposatul, scuipîndu-l şi blestemînd pomenirea lui. Săvîrşindu-să doliul, fiecare cetăţean aprinse de la faclele ce fumegau cîte o lumînare, al cării preţ fu de o lăscae, şi le concentrară pe cadavru 100

care într-o clipă se mistui de flăcări. Foile Regulamentului se învîrcoleau, articolile apuneau, titlurile plesneau în dinţi<i> focului şi acturile lor ecspirară într-acelaşi minut cu ucigătorul vrăşmaşu; iar populul, neîndestulat nici cu arderea lui, aruncă pietri şi pămînt pe infernala-i cenuşă, scuipînd-o şi stingînd pomenirea lui cu blesteme. În minutul ce toate focurile se concentrară pe cadavru, Garda formă un cerc împrejurul patului de triumf şi Romania, în detunarea armelor, rupse lanţurile robii, înnălţă cu o mînă elegantul stindard tricolor; iar cu ceilaltă cumpăna dreptăţi<i>. Banda decifră cantul victoriei, populul strigă: «trăiască patria, trăiască Libertatea» şi în marşul victoriei intră în oraş cu detunarea armelor şi aclamaţii de bucurie pînă la pansionul Virginelor Romîne 1 , unde toţi cetăţeni<i> mulţumiră Demoaz<ei>li<i> Dalen care îşi înscrise numele în istoria liberării naţii. Inimile simţitoare, inimile virtuoase, pot să se convingă cîte lacrămi scăpară întraceste momente din ochi cetăţenilor, orăşani şi săteni. Din reacsionari, din prieteni<i> Regulamentului mai că nu luară parte a fi faţă la arderea lui. Negreşit, ei au trebuit să se ascunză criminalele lor lacrămi din ochi popolului, dar toată turbarea lor o mărturisesc păreţi<i> lăcuinţei lor”. T. Strîmbeanu

1

Este vorba de pensionul Lazaro-Otetelişan.

101

Documente greceşti în Arhivele Craiovene Aurel Radu
Este cunoscut faptul că în oraşele Craiova şi Calafat şi-a desfăşurat activitatea în decursul timpului o importantă comunitate elenă, mai puţin numeroasă totuşi, în comparaţie cu cele existente la Brăila, Galaţi, Constanţa şi Tulcea. Obşteasca Catagrafie de la 1838 indica într-o statistică numerică existenţa în judeţul Dolj a 188 greci, capi de familie, din care majoritatea covârşitoare (162) se aflau locuind în oraşul Craiova 1 . Principalele ocupaţii ale grecilor erau legate de viaţa economică; îi regăsim ca arendaşi şi epistaţi de moşii, proprietari, neguţători (“strânge capre”, “strânge râmători”, “neguţători cu cirezi de vite”, “neguţători de oi”, etc.), hangii şi sporadic plugari 2 . Peste un veac, în 1938, Enciclopedia României, făcând referire la minoritatea elenă menţiona o situaţie neschimbată, precizând exclusivitatea urbană a acesteia, dând o proporţie mai mare în Dobrogea şi în Muntenia 3 . Deasemenea, grecii locuiau cu precădere în oraşele din Oltenia, Moldova şi Basarabia 4 . Preocupaţi mai ales de problemele comerciale, se implicau foarte puţin în politică, documentele vremii consemnând că duceau o
1

Mihai Chiriţă, Studii de istorie, Edit. Sitech, Craiova, 2005, p. 289, 394. 2 Ibidem, p. 401. 3 Enciclopedia României. Statul, vol. I, 1938, p. 148. 4 Enciclopedia României, Statul, vol. I, 1938, p.151.

102

“înfloritoare” viaţă economică 1 . Aflăm că în anul şcolar 1934/1935 în şcolile primare ale statului român învăţau 1324 greci, cei mai mulţi din Vechiul Regat şi Basarabia 2 , iar învăţământul universitar se prezenta cu 136 studenţi greci, majoritatea acestora urmând cursurile Universităţii din Bucureşti 3 . Totodată, în România anului 1934 apăreau 3 ziare în limba greacă 4 . Se observă lesne că de-a lungul timpului în oraşul Craiova a existat cea mai numeroasă comunitate greacă din întreaga Oltenie 5 . Astfel, în 1855, domnul Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei, printr-un ofis către Departamentul din Lăuntru, arăta că supuşii eleni “nici până acum nu s-au arătat la vreo autoritate ca să dea
Ioan Scurtu (coord), Minorităţile naţionale din România (19311938) - documente, vol III, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1999, p. 16. 2 Ibidem, p. 383. 3 Ibidem, p. 18. 4 Ibidem, p. 18. 5 La sfârşitul secolului al XIX-lea Marele Dicţionar Geografic al României din 1899 (vol II, p. 739-740) consemna faptul că în Craiova trăiau 280 de greci iar în Calafat erau 261 (vol I, p. 145), însă recensământul populaţiei din 29 decembrie 1930 indică existenţa în judeţul Dolj a nu mai mult de 260 de etnici greci: 163 în Craiova şi 52 în Calafat (în Recensământul general al populaţiei României, vol. II, Bucureşti, 1938, p. 166). Enciclopedia României (vol. I, p. 148, 938) din 1938 avansa cifra de 396 greci în Oltenia (0,2% din totalul populaţiei urbane de 198000). La recensământul din 21 feb. 1956 (în Anuarul statistic al Regiunii Craiova – Direcţia Centrală de Statistică, Bucureşti, 1960, p. 38-41) grecii reprezentau a IV-a minoritate ca număr după ţigani, maghiari şi evrei, totalul pe Regiunea Oltenia fiind de 611 greci (594 în mediul urban şi 17 rural) din care 544 erau locuitori ai Craiovei şi numai 13 se găseau în Tr. Severin. Potrivit datelor furnizate de ultimul recensământ al populaţiei din 2002, în România mai existau 6472 greci (în Anuarul statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, 2003, p. 57), în Craiova locuind nu mai mult de 179 greci (în Dicţionar istoric al localităţilor din judeţul Dolj, Craiova, Edit. Alma, Craiova, 2005).
1

103

măcar ştiinţă despre a lor aflare în Principat” 1 . Această “preocupare” a stăpânirii pentru supuşii străini, în special greci, se poate observa din numeroasele “liste de supuşii eleni” întocmite de Poliţia Oraşului Craiova între 18541855. Ea venea şi ca urmare a instabilităţii politice din Principat, cunoscut fiind faptul că numai în anul 1854 în Ţara Românească s-au succedat cele trei ocupaţii militare: rusă, turcească şi austriacă, reprezentând etape nedorite atât pentru români cât şi pentru greci, aflaţi în jocul intereselor Marilor Puteri implicate în Războiul Crimeei (1853-1856). Listele conţin date despre originea lor, vârsta, ocupaţia, starea materială şi civilă 2 , etc. Aceştia erau originari în special din partea muntoasă a Greciei, cea a Epirului (din Ianina), dar şi din alte zone ca Paleo Patra, Mesalonia, Lamia, Tricala, etc. O parte îşi aveau familia în Grecia, marea majoritate fiind însă căsătoriţi cu pământence, numiţi adesea “proprietari zestraşi”. Se ocupau cu precădere de activităţi negustoreşti ca speculanţi, simigii, arendaşi, epistaţi de moşii, rachieri, bragagii, băcani, săpunari, lânari, grânari, dar şi ca slugi şi chiar profesori (Constantin Glovaridis şi Naom Anghelidis). Ei se găseau sub “chezăşuirea” unor bogate familii craiovene, cum a fost cea a pitarului Nicolache Mihail, român macedonean, proprietar de moşii în judeţul Dolj şi case în oraşul Craiova cu “stare” de 50000 de galbeni 3 , Barbu Isvoranu, pământean cu stare de 20000 de galbeni 4 , Gheorghe (Gogu) Vârvoreanu (Vârvorenii au fost greci la origine, primul numindu-se
1

D.J.A.N. Dolj, Fond Prefectura Administrativă, d. 79/1955, f. 42. 2 Ibidem, f. 57-67. 3 Ibidem, f. 57, 59. 4 Ibidem, f. 61.

Judeţului

Dolj,

Secţia

104

Constantinidis, care şi-a luat numele de familie, probabil, de la moşia Vârvor din jud. Dolj) 1 , proprietar şi neguţător în oraşul Craiova cu stare de 5000 galbeni 2 , etc. Într-un document de informare a agentului consular elen, A. Barelli, aflăm că în Craiova se aflau, în 1872, “până la 240” supuşi eleni, probabil capi de familie 3 , însă multe din consulate acordau, în schimbul unei taxe, cetăţenia statelor respective 4 . În acelaşi an, revizorul şcolar din judeţul Dolj arăta că în Calafat funcţiona o şcoală de băieţi privată cu limba de predare greacă la care se instruiau 42 de elevi (nu este exclus ca între aceştia să fi fost şi elevi de origine română), însă nu menţionează vreo şcoală greacă în Craiova, unde pentru minoritatea germană erau 2 şcoli private de băieţi cu 123 elevi, iar pentru cea israielită erau 3 şcoli cu 92 elevi 5 . Tot la Calafat este fondată o biserică de către grecul Hagi Panait Theodoru, în anul 1874 fiind începută şi terminată în anul 1879. Această biserică, cunoscută sub numele de biserica greacă, era întreţinută de comunitatea elenă de aici, considerată a fi “una din cele mai frumoase biserici din judeţ” 6 . Viceconsulul elen din Calafat, în anul 1880, se preocupa de înrolarea în secret de voluntari eleni spre a-i

M. Theodorian-Carada, Craioveni de origine greacă în “Arhivele Olteniei”, Anul XIX, 1940, p. 78-82. 2 D.J.A.N. Dolj, Fond Prefectura Judeţului Dolj, Secţia Administrativă, d. 79/1955, f. 60, 62. 3 Idem, d. 243/1872, f. 24. 4 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol I, Edit. Institutul European, Iaşi, 2000, p. 169. 5 D.J.A.N. Dolj, Fond Prefectura Judeţului Dolj, Secţia Administrativă, d. 243/1872, f. 29. 6 Marele Dicţionar Geografic al României, vol II, 1898, f. 145.

1

105

trimite în Grecia “pentru resbel” contra Turciei1 , ceea ce a făcut ca ministrul plenipotenţiar al Turciei în România să protesteze şi să atragă “atenţiunea guvernului asupra înrolărilor de voluntari greci ce se fac prin oraşele României situate de-a lungul Dunării şi Mării Negre” în special Galaţi şi Brăila, fiind “favorizaţi de autorităţile române în demersul lor” 2 . XXX Am luat ca punct de plecare în demersul cercetării de faţă Colecţia Documente deţinută de Arhivele Craiovene, datorită importanţei date de vechimea documentelor, dar mai ales de bogăţia informativă. Colecţia a fost constituită încă de la înfiinţarea acestei instituţii în 1931, îmbogăţindu-se treptat, acumulând 12597 u.a. 3 , cel mai vechi fiind datat 1469. Materialul de faţă îşi propune aducerea în prim plan a unor informaţii inedite care să constituie punctul de plecare pentru o viitoare cercetare elaborată a temei, nedorindu-se a fi o abordare exhaustivă a problematicii care este complexă. Aşadar, în Colecţia Documente se regăseşte un număr de circa 177 documente greceşti, majoritatea fiind din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cel mai vechi, fiind datat 15 martie 1740, reprezentând un act de vânzare-cumpărare 4 , însă numărul documentelor greceşti este mult mai mare, o parte fiind încă neinventariate. Ca genuri de documente sunt diate, foi de zestre, acte de vânzare-cumpărare, diverse jalbe, socoteli băneşti, corespondenţă de familie, etc.
D.J.A.N. Dolj, Fond Prefectura Judeţului Dolj, Secţia Administrativă, d. 292/1880, f. 1. 2 Ibidem, f. 2-4. 3 Îndrumător în Arhivele Statului – Judeţul Dolj, Bucureşti, 1976, p. 193. 4 D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, CCLXVI/1.
1

106

Un număr de 27 documente greceşti fac referire la marele clucer şi mai apoi ispravnic de Mehedinţi şi Gorj, judecător al Divanului Craiovei (1824), boierul Nicolae Glogoveanu 1 şi familia acestuia 2 . Între 1820 şi 1826, acesta se ocupa cu negoţul de porci şi sare 3 . Glogovenii cunoşteau bine limba greacă, mărturie fiindu-ne corespondenţa de familie. Aflăm dintr-o scrisoare trimisă de la Braşov de sora sa Smaragda (Smaranda) în 1821, că întâmpină greutăţi pe “pământ străin” şi că boierul era din nou bolnav 4 . Tot de la Braşov, doctorul Constantin Darvari (Darvaris) îi prescrie o serie de medicamente pentru boala de care suferea 5 . În mai multe scrisori din anul 1814, trimise de la Viena de Elena Glogoveanu, prima soţie a boierului 6 , se regăsesc informaţii privitoare la tratamentul pe care-l urma în capitala Austriei şi sublinia că are “mare încredere în medicii vienezi” 7 . Există şi o listă de cheltuielile făcute de aceasta la
Nicolae Glogoveanu era fiul lui Ioniţă Glogoveanu, vel logofăt, ispravnic de Mehedinţi (1775) şi Gorj (1785), mare vistier (1796) şi caimacam al Olteniei, mort la 1805 ( în „Arhivele Olteniei”, 1942, p. 164). 2 D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, 3,4,13/XVII; 2,5,13,17/XVIII; 1-2, 8-10,12,15-17/LXXXIII; 7,10,17,22 bis/XCII; 11/XCIII. 3 Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei – Documente (1666-1865), Bucureşti, 1957, p. 11. 4 D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, 17/LXXXIII. 5 Idem, 16/LXXXIII. 6 N. Glogoveanu s-a căsătorit în 1800 cu Elena Ghica, fiica biv vel banului Constantin Ghica şi a Ruxandei R. Cantacuzino, cu care a avut 3 copii (Costache, Luxiţa şi Marinca). Elena se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare la Viena, la Schonbrunn, în 1814. În 1816, acesta se recăsătoreşte cu Elena (Elenca) Romanitis, fiica lui Manolache Gr. Romanitis (vel paharnic, caimacam al Craiovei), familie care-şi avea originea în insula Creta. Nu a avut copii cu cea de-a doua soţie care a murit în anul 1826 (în „Arhivele Olteniei”, 1942, p. 166-168). 7 D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, 2/XVIII.
1

107

Viena 1 . Alte documente greceşti fac referire la litigiul de moşie dintre boierul craiovean şi clucereasa Maria (Marghioala) Rosetti. Astfel, în 1817, aceasta se plânge domnului Ioan Gheorghe Caragea (27 august 1812- 29 septembrie 1818) că numitul clucer Glogoveanu i-a “călcat” moşia sa Floceşti pe care a ridicat abuziv mai multe acareturi. Glogoveanu refuză să se prezinte la judecată, marelui hatman al Divanului fiindu-i poruncit de către Stăpânire înfăţişarea părţilor la judecată. Acesta este obligat să plătească Mariei Rosetti venitul de pe “partea de moşie” Floceşti 2 . Alte 22 de documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea, scrise în limba greacă, reprezintă corespondenţa dintre Athanasie Dimitrie, arendaş al moşiilor Barboşi şi Coţofeni din judeţul Dolj şi Gheorghe Zuli aflat în Bitolia 3 . În corespondenţa purtată se fac referiri la recoltele de grâu şi fân de la moşii, precum şi la mersul afacerilor. Într-un document din 17 aprilie 1849 se arată situaţia creată în ţară de armatele de ocupaţie după revoluţia de la 1848 şi că “nu se ştie sfârşitul lucrurilor câtă vreme mai sunt tulburări” 4 . O familie de greci comercianţi (neguţători) cu şofran roşu, bumbac, cordovane şi alte mărfuri care se comercializau în Ţara Românească şi în Imperiul Otoman era familia Zisi sau Zisu. În 1810 şi 1823 fraţii Gheorghe Dimitrie Zisi şi Mihali Dimitrie Zisi se întovărăşesc cu Constantin Neamţu şi respectiv Nicolae Armenuli, la Pesta, formând o “asociaţie comercială” 5 . Despre Gheorghe D. Zisi ştim că era căsătorit cu Sultana, cu care
1 2

Idem, 6/XVIII. Idem, 8,9,10,12/LXXXIII. 3 Idem, 22-32, 34-41,45,47-48/LXXXIII. 4 Idem, 45/LXXXIII. 5 Idem, 4,5/CCLXVI.

108

a avut trei fete (Anastasia, Ecaterina, Elena) şi un fiu Marcu 1 . Aceştia, în 1839, întocmesc o listă cu averea părintelui lor iar în 1840 se învoiesc la împărţirea întregii averi rămase după încetarea din viaţă a mamei lor Sultana: casă, prăvălii, grădină şi vii în valoare de 45000 groşi pe care le va stăpâni Marcu Gheorghe Zisi 2 . Totodată acesta moşteneşte o avere importantă în urma morţii paharnicului Constantin Lazăr, probabil unchiul acestuia, rămas fără urmaşi 3 . Dintr-o catagrafie din 21 mai 1837 întocmită de serdarul Constantin Hardagiu, membru al judecătoriei Romanaţi, privind averea rămasă de pe urma răposatului paharnic aflăm că acesta lasă moştenire moşiile Vâlsăneşti cu 42 case de clăcaşi, Grozăveşti cu 32 case de clăcaşi, mori vii şi livezi 4 . În perioada care urmează îl regăsim pe Marcu Zisi făcând afaceri importante: arendează moşia Vâlsăneşti din Romanaţi în 1855 cu 1000 galbeni pe an şi pădurea din lunca moşiei cu 3400 galbeni împărăteşti 5 . În aprilie 1858 acesta arendează moşia Cioroiaşi pe 3 ani cu 700 galbeni pe an 6 , iar între 1843-1881 s-a ocupat şi de cămătărie 7 . Ecaterina şi Elena, surorile lui Marcu Zisi, căsătorite în Macedonia (probabil membrii familiei Zisi erau la origine greci macedoneni) vin în 1852 “ca să vadă dacă au şi ele drept de moştenire” din averea paharnicului pe care o stăpâneşte numai fratele lor. Acesta dă fiecăreia câte 1000 de galbeni 8 .

1 2

Idem, 22/CCLXVI. Idem, 19,22/CCLXVI. 3 Idem, 8/CCLX, 42/CCLXVI. 4 Idem, 15/CCLXVI. 5 Idem, 46/CCLXVI. 6 Idem, 49/CCLXVI. 7 Idem, 23,26,54/CCLXVI: 8 Idem, 8/CCLX.

109

Din câteva documente greceşti dintre 1835-1838 aflăm că fiicele logofătului Ioan Dimitriu aflate la Ianina (localitate în regiunea Epirului) Maria, Ecaterina, Elena şi Susana, prin epitropii acestora, revendică moştenirea lăsată de către unchiul lor, pitarul Ioan Panu care se ridica la suma de 192150 groşi 1 . O altă categorie de documente greceşti fac referire la Dimitrie Aman (Dimo – n. probabil 1775 – m. 1834, Craiova) care era român cuţovlah 2 , cunoscător de limbă greacă, mărturie fiind documentele din Colecţie. Între 1784-1790 acesta locuia în Craiova la scurt timp înfiinţând Casa Comercială Aman (1794-1830) 3 . Angrenat în negoţ în stil mare, arendaş, proprietar de moşii în Dolj, Romanaţi şi Mehedinţi, case în Craiova aflate în curtea bisericii Sf. Troiţă, Dimitrie Aman era printre cei mai bogaţi oameni ai Olteniei; a întreţinut relaţii comerciale cu Casele de la Viena (Poshari şi De Pindo) şi de la Sibiu (Manikati Safranos şi Hagi Constantin Pop) făcând comerţ cu lână 4 . A fost însărcinat de Ioan Gheorghe Caragea cu strânsul, pentru Vidin (Dii), a untului, mierii şi seului din întreaga Oltenie, iar în 1818 ridicat de domn la rangul de serdar 5 . În 1821, de teama produsă de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fuge la Sibiu iar în 1828 se retrage la

Idem, 6,9-14,18/CCLXVI. Repere spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj, Edit. Aius, Craiova, 2005, p. 14; N. Plopşor, Obârşia familiei Aman, în “Arhivele Olteniei”, 1923, p. 8-10. 3 Dicţionar istoric al localităţilor din judeţul Dolj, Edit. Alma, Craiova, 2005. 4 Meşteşugari şi …., p. 9. 5 Repere spirituale …, p. 14.
2

1

110

Câmpulung din faţa năvăliri ruşilor şi a epidemiei de ciumă 1 . În 1814 se recăsătoreşte cu Despina (Pepica) Paris, de origine greacă, femeie erudită (iubitoare de literatură, aceasta avea chiar şi un pian în casă) care va da o educaţie aleasă celor cinci copii, mai cunoscuţi fiind Th. Aman, vestitul pictor craiovean şi Alexandru Aman, ilustru magistrat, devenit preşedintele Curţii de Apel din Craiova. Alexandru Aman, căsătorit cu Aristia Lăceanu, neavând copii, au lăsat Municipiului Craiova biblioteca şi colecţia de tablouri personale care au constituit baza Bibliotecii judeţene şi a Muzeului de Artă al Olteniei. Pepica Paris a primit la căsătorie din partea soţului Dimitrie Aman, aşa după cum arată un document grecesc din Colecţie, ca daruri de nuntă: bani, cercei şi inel cu diamante, un şal, papuci cu panglici din dantelă, în valoare de 20650 groşi 2 . Reprezenta o sumă destul de mare făcând comparaţie cu un document din 1798, în limba greacă, prin care Dimitrie Diamandi şi soţia Păunica fac foaie de zestre fiicei Zamfiriţa, căsătorită cu Dimitrie Mihail Dimu, bunuri evaluate la valoarea de numai 6575 groşi 3 . Aşadar, grecii au găsit în Craiova “o a doua patrie”, fiind de-a lungul timpului, în acest oraş, cea mai numeroasă comunitate elenă din întreaga Oltenie, documentele create de ei în perioada de început a secolului al XIX-lea conţinând informaţii deosebite despre implicarea lor în viaţa economică a Băniei. O cercetarea aprofundată a acestora va putea elucida rolul

1

Gabriela Braun ş.a., Familia Aman, Edit. Aius, Craiova, 2003, p. 56. 2 D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, 5/LXXXIV. 3 Idem, 1/LXXXIV.

111

jucat de grecii din Craiova în viaţa economică şi socială a Principatului.

Fondul familial Măinescu ( 1819-1950) Ionela Niţu
Fondul familial Măinescu ocupă un loc important în cadrul celor peste 50 de fonduri familiale şi personale deţinute de Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, remarcându-se prin multitudinea de documente inedite, cu deosebită valoare documentaristorică pentru cercetare. Fondul conţine documente în limbile româna şi franceză aparţinând avocatului Petre A Măinescu şi soţiei sale Maria, bunicului său Petrache Măinescu şi familiilor Olănescu şi Budurăscu, cu care Petre A. Măinescu se înrudea prin alianţă, emise intre anii 1819- 1950. Petre A. Măinescu, avocat, deputat, senator şi mare proprietar, s-a născut la Craiova în anul 1887, fiind fiul lui Alexandru Măinescu, colonel în armată şi al Mariei Măinescu, fiica colonelului Dimitrie Toplicescu. Provenea dintr-o familie importanta a Craiovei, înrudită cu familiile Argetoianu, Câmpineanu si Otetelişanu 1 . A absolvit Universitatea din Iasi, Facultatea de Drept, în anul 1914, trecând examenul de licenţă cu “ patru bile albe “ .

Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Îndrumător îm Arhivele Statului. Judeţul Vâlcea, Bucureşti, 1972, p. 139.

1

112

A activat ca avocat din 1914, la început ca stagiar, apoi definitiv in cadrul Baroului Dolj, pentru ca din 1933 să-i fie admis transferul la Baroul Vâlcea, desfăşurând in aceasta calitate o prestigioasă activitate. În anul 1928 se căsătoreşte cu Maria G.I. Olănescu, descendentă a înstăritei şi influenţei familii Olănescu. Prin această căsătorie a devenit unul dintre cei mai înstăriţi proprietari din judeţ. Împreună cu soţia sa deţinea moşiile Inăteşti – Vâlcea, Lineşti – Olt, Dobrogostea – Argeş, Dobriţa, ferma Tunari –Ilfov. Prin urmare o mare parte din documente se referă la activitatea de administrare a acestor moşii: regulamentul de exploatare al pădurii Inăteşti (1945), planuri de moşii, învoieli agricole, acte de cheltuieli, registre cu lucrătorii şi recoltele de la moşiile Lineşti şi Dobrogostea, procese verbale de inspecţie pentru impunerea fiscală a proprietăţilor deţinute, hotărnicii ale unor moşii, diploma acordată lui Petre Măinescu pentru produsele agricole prezentate cu ocazia organizării “Săptămânii fructelor 14-21 septembrie 1934 “, documente legate de exproprierea moşiilor (memorii, copii de pe deciziile Comisiei Judeţene de Îndrumare şi Definitivarea Reformei Agrare). Fondul conţine multe dosare de cauză ca urmare a funcţiei de avocat al C.F.R. pe care Petre A. Măinescu a îndeplinit-o. Atrage atenţia dosarul referitor la procesul Mariei Despot, în calitate de creditoare a debitorului Emil G. Pleşoianu şi Elena Văcărescu pentru declararea nelegalitaţii actului de partaj intervenit între pârâţi pentru împărţirea averii succesorale rămase de pe urma defunctului Gh. Pleşoianu.

113

Alte procese demne de remarcat, ilustrate prin documente sunt cel dintre Epitropia Bisericii Sf. Treime din Craiova cu Anica Iancovici pentru revendicarea unei suprafeţe de teren şi procesul dintre Constantin Golfineanu şi Epitropia Bisericii Maica Domnului din Craiova privind recunoaşterea calităţii de ctitor. Un grup de documente se referă la activitatea depusă de Petre Măinescu în cadrul Uniunii şi Baroului Avocaţilor. Se poate remarca astfel implicarea puternica a avocatului Măinescu în organizarea şi perfecţionarea activităţii corpului avocaţilor. Dintre aceste documente evidenţiem conferinţa “Criza din baroul român. Cauzele şi rezolvarea ei prin asociaţiunea profesională“ rostită în şedinţa Congresului General al Avocaţilor din 7 septembrie 1934 la Oradea Mare. Sunt trecute în revista cauzele crizei în care se afla breasla avocaţilor la acea vreme “numărul enorm de avocaţi, precara şi îngrijorătoarea stare generală economică, excesul de formalism, reaua organizare a justiţiei, excesul de fiscalitate“ 1 . După această analiză extrem de severă a situaţiei în care se afla profesiunea de avocat, Petre Măinescu propune şi câteva soluţii pentru rezolvarea acestei crize. Se impunea astfel, o selecţie severă, prin examene riguroase faţă de stagiari pentru că “se constata cu vădită durere, descreşterea totală a ştiinţei juridice la noile elemente“ 2 , reorganizarea învăţământului juridic superior, care să separe pregătirea pentru magistratură şi barou de cea pentru funcţiile administrative, asigurând astfel o mai bună pregătire viitorilor avocaţi. Înlăturarea excesului de formalism prin legiferări care să transforme justiţia într-una rapidă, neîngreunată
1 2

D.J.AN. Vâlcea, fond familial Măinescu,d. 106/1934, f. 2. Ibidem, f. 4.

114

de formalism, încurajarea materială a tinerilor avocaţi “prin această măsură s-ar crea un corp de apărători în mijlocul sătenilor, desfiinţându-se astfel jelbarii şi samsarii judiciari de la sate […] o adevărată plaga pentru împricinaţii de la ţară“ 1 . Pentru a atenua precara situaţie economică a Baroului, propune “înfiinţarea pe lângă fiecare Barou a unei case de pensii si ajutor, care să ajute pe începătoriistagiari în profesiune, ca şi pe bătrânii colegi şi familiile lor în suferinţa“ 2 . Interesante ne mai par manuscrisele, dintre care menţionăm fragmentul din lucrarea “Legea de expropriere pentru causă de utilitate publică“ autori Petre Măinescu si Dem. Stoenescu, pentru care autorii au primit din partea Academiei Romane, premiul Adamachi. Din perioada 1933-1942 se păstrează documente ale Societăţii de vânătoare “Aquila“ din Râmnicu Vâlcea, unde Petre Măinescu era preşedinte, afiliată la Uniunea Generală a Vânătorilor din România. Se remarcă astfel procesele verbale, corespondenţa cu Inspectoratul de Vânătoare al judeţului Vâlcea, bilanţuri contabile, contracte, bugete, permise de port- armă. După cum remarcam la început, Petre Măinescu se înrudea după bunicul său cu Constantin Argetoianu. Devine astfel preşedintele Partidului Uniunea Agrară din judeţul Vâlcea. Fondul conţine documente din perioada 1932-1938 aparţinând acestui partid: corespondenţa cu organizaţia centrală, cereri de primire în partid, liste cu membrii, precum şi repartizarea organizaţiilor în judeţ, invitaţii la congresele şi şedinţele partidului, rapoarte ale alegerilor, depunerea listelor, declaraţii de acceptare din partea celor propuşi pentru a candida pe listele partidului
1 2

Ibidem, f. 5. Ibidem.

115

la alegerile pentru Camera Deputaţilor din 1933, afişe electorale, procese verbale ale şedinţelor Congresului Partidului Uniunea Agrară Vâlcea, unde printre alte lucruri se decide susţinerea editării in continuare a organului oficios al partidului “Pământul nostru“. În anul 1938 partidul îşi încetează activitatea. Printre documente se regăseşte o scrisoare din partea conducerii partidului prin care îşi justifica hotărârea: “Cum prevederile Constituţiei din 1923 nu făceau cu putinţă întronarea unui asemenea regim, congresul partidului nostru din 1935 a aprobat cu unanimitate propunerea d-lui Constantin Argetoianu de a se înscrie în programul partidului revizuirea Constituţiei fără formele prevăzute în vechea Constituţie. O Constituţie nouă, controlată de suveran şi supusă aprobării populare printrun plebiscit. Am fost învrednicit de soartă să vedem dorinţele noastre a căror realizare abia o puteam întrezării înfăptuite prin voia M.S. Regelui Carol al II-lea. Rostul nostru politic a încetat“. Un capitol aparte îl constituie corespondenţa purtată de familie cu diverse personalităţi şi instituţii. În acest context se remarcă intensa corespondenţă purtată cu înalte feţe bisericeşti şi cu Comisia Monumentelor Istorice în legătură pe de o parte, cu situaţia mizeră în care se afla Biserica Sf. Nicolae Brânduşa din Craiova, ctitorie a boierilor Măineşti, iar pe de alta parte cu situaţia juridică a Bisericii Inăteşti, situată pe moşia Inăteşti. Într-o scrisoare adresată Comisiei Monumentelor Istorice, la 11 mai 1939, ca urmare a cererii de expropriere a bisericuţei, se făcea un istoric al acesteia, se prezentau eforturile făcute de familie în vederea păstrării şi restaurării ei. În finalul scrisorii se arăta “Paraclisul este întreţinut de noi, purcedând anual la văruirea lui. 116

[…] Un paznic permanent curăţă interiorul şi întovărăşeşte pe vizitatori, care pot intra oricând. Acum câţiva ani chiar domnul Nicolae Iorga a cinstit paraclisul cu cercetările d-sale însoţit de membrii unui congres de bizantinologie“ 1 . In urma acestor demersuri Comisia Monumentelor Istorice trimite printr-o adresă semnată de Nicolae Iorga următorul răspuns: ”s-a aprobat de această Comisiune restaurarea bisericuţei Inăteşti de către familie, cu condiţia de a nu se schimba nimic” 2 . Se revine şi asupra exproprierii cerute de autorităţile locale. Evenimentele petrecute după 23 august 1944 au marcat definitiv viaţa şi cariera lui Petre A. Măinescu. A fost internat în Lagărul de la Caracal (1945) după cum rezultă din două scrisori extrem de interesante păstrate printre documentele familiei: una adresată soţiei (20 iulie 1945) în care prezintă situaţia precară în care se afla, din punct de vedere al sănătăţii şi alta adresată Decanului Baroului de Avocaţi Vâlcea prin care anunţă arestarea sa de către Siguranţă şi imposibilitatea înţelegerii situaţiei în care se afla: “Mărturisesc că faţă de Constituţia şi legile ţării sub care ne aflăm nu găsesc nici un text legal care să îndreptăţească această arestare ilegală şi prelungită deţinere abuzivă, ca unul care timp de trei decenii am apărat la bara justiţiei omeneşti libertăţile cetăţeneşti şi am fost necontenit respectuos cu legile ţării, nefăcând parte din nici o formaţiune politică legionară, nazistă, fascistă nu pot pricepe această procedare”. Fondul conţine şi actele lui Petrache Măinescu, bunicul lui Petre Măinescu, căsătorit cu Sofia Argetoianu, dintre care amintim mandatul de deputat

1 2

Ibidem, d. 86/1939, f. 12. Ibidem.

117

obţinut în urma alegerii sale de către Colegiul II Dolj in anul 1863. În fondul familial Măinescu se găsesc şi acte aparţinând familiei Olănescu, începând cu anul 1819. Se regăsesc informaţii importante referitoare la Ion P. Olănescu şi la cariera sa începând din anul 1850, de la conţopist la Tribunalul Vâlcea până la prefect de Argeş în 1870 şi deputat al judeţului Vâlcea, precum şi la tatăl său, serdarul Petrache Olănescu (1800-1844), de la care a rămas diploma de boierie dată de Dimitrie Alexandru Ghica la 6 septembrie 1842. Fondul mai conţine şi documentele lui Petre P. Olănescu, mare proprietar, procuror la Curtea de Apel din Craiova şi ale lui Gheorghe Olănescu (socrul lui Petre Măinescu), proprietar, senator şi deputat, mort in 1914. Printre documentele aparţinând ultimului se remarcă decretele regale din 1897, 1902, 1909 prin care acesta era decorat de regele Carol I cu Ordinele “Coroana României“ şi “Steaua României“. De asemenea se mai regăsesc documente aparţinând familiei Budurăscu înrudită, prin alianţa, cu familia Măinescu (sora Mariei Măinescu, Alecsandrina, era căsătorită cu Nicolae Budurăscu): copii de pe acte de stare civilă, contracte de vânzare-cumpărare, acte de donaţie şi corespondenţa. Prin urmare se poate afirma că fondul familial Măinescu conţine informaţii variate, studiul lor aducând o lumină nouă asupra cercetării istoriei locale.
Numărul unităţilor arhivistice : 134 u.a. Anii extremi : 1819-1950

118

George Simonis despre viaţa muzicală şi artistică din trecutul Craiovei Constantin Deca
Cercetând trecutul muzical al Craiovei, George Simonis constata că la început a predominat muzica bisericească practicată pe lângă bisericile din oraş prin grupări de copii, viitori dascăli constituind şcoli elementare de muzică bisericească şi apoi de muzică vocală şi instrumentală. În anul 1838 se găseau în Craiova şase şcoli cu 201 elevi, conduse de cântăreţi de biserică şi anume: Scrucesu Dumitru, Gheorghe Ion, Florea Nicolae, Ştefănescu Dumitru, Petrescu Dumitru şi Constantin Dumitru. În afară de aceste şcoli de muzică bisericească mai existau alte grupări particulare conduse de Gheorghe Constantin, Ion Nicolau şi încă două în casele Poroianu ale căror conducători rămân necunoscuţi, care erau îndrumate în afara cântărilor bisericeşti, în special către muzica vocală pe notaţia liniară “ actuală” a muzicii. Însuşi Titu Maiorescu ne vorbeşte de aceste şcoli, unde fiicele şi fii de oameni mai înstăriţi învăţau să cânte vocal sau instrumental. Odată cu înfiinţarea multor şcoli de stat şi particulare se ivesc şi profesorii de muzică vocală şi instrumentală, dând avânt muzicii cu încercări de înjghebări corale, mai întâi la Biserica Madona Dudu a profesorului de muzică N. Petrescu, adus din Bucureşti, apoi cu alţii de la alte biserici. Din câteva documente muzicale existente reiese că o activitate muzicală mai intensă a avut loc pe scena 119

unui prim teatru între anii 1848-1850 cu reprezentări reduse de operă, operă comică sau vodeviluri date de o trupă străină al cărei şef de orchestră a fost un compozitor, George Wagner, şi cu producţiuni muzicale străine. Printre primele opere reprezentate pe scena acestui teatru (din lemn, cu scenă , care a fost mistuit într-un incendiu) au fost operele: ”Norma” de Bellini, “Linda di Chamonix” de Donnizetti şi “Roberto Diavolo” de Meyerbeer, etc. Cercetând în 1936 răvăşita bibliotecă a Teatrului Naţional, George Simonis constata că trecutul muzical al Craiovei a fost foarte bogat şi numărul de opere, opere comice şi vodeviluri jucate pe scena Teatrului craiovean a fost foarte mare; din acestea multe s-au pierdut, au fost sustrase, iar o parte au fost distruse în incendiul Teatrului Naţional. Din cele care ne-au rămas şi care oglindesc acest trecut muzical bogat, G. Simonis menţionează câteva zeci. Aceste opere străine au inspirat şi influenţat creaţia originală românească, sau a unor compozitori şi şefi de orchestră străini, stabiliţi în Craiova la mijlocul secolului al XIX-lea şi pe care îi putem considera într-un fel naturalizaţi. Dintre aceştia menţionăm câţiva ce se remarcă prin manuscrisele operelor create şi păstrate de la ei, reprezentative pentru trecutul muzical al Craiovei din această epocă. Din manuscrisele lui Johann Wachmann (18071860) regăsite de George Simonis reiese că, în calitatea de şef de orchestră al Teatrului Naţional din Craiova, acest compozitor a fost printre cei dintâi de la noi care a folosit în lucrările sale de vodeviluri, melodii din folclorul românesc. Sub bagheta sa au fost executate următoarele lucrări ce s-au păstrat, în care găsim şi muzica noastră populară: “Judita şi Olofern – operetă; 120

“Lampa minunată”, vodevil; “Fata oerului”, operă feerică; “Steaua Nordului” şi “ Mila lui D-zeu”. Un alt compozitor, şef de orchestră, Karl Theodor Wagner, născut în 1801, a activat foarte intens în serviciul Teatrului Naţional din Craiova între anii 1859 şi 1868 şi ca profesor de muzică instrumentală la Şcoala Secundară de fete de gr. II, lăsându-ne opere de teatru din cele mai interesante, de mare valoare pentru epoca în care au fost create. Acestea sunt: “Papelka” (Cenuşereasa) – operă românească jucată în 1861; “Waise und Morder” (1860) - melodramă; “Cavalerul Sân Gheorghe”(1860); “Şunţu”- vodevil; “Amorul Dracului” (1863) – operă feerică, dedicată d-rei Elena Teodorini; “Bohemiana” (1867) - operetă; “Gamenul di Paris”; ”Doi procopsiţi”; “Gigerln şi Banul Dracului”. Karl Theodor Wagner trebuie preţuit, remarcat prin faptul că a introdus în lucrările sale folclor românesc. Un alt compozitor de mare merit a fost Alexandru Flechtemacher (1822-1898) care activează câtva timp în acelaşi Teatru, înzestrându-l cu lucrări pe gustul publicului de atunci, dirijându-şi lucrările în calitate de şef de orchestră. Aceste lucrări au fost: “Baba Hârca” – operetă; “Căpitanul Ghileri” – vodevil; “Don Cezar de Bazan”; “Coana Chiriţa” –vodevil; ”Piatra din Casă”vodevil. Pe scena Teatrului Naţional din Craiova s-au jucat în secolul trecut foarte multe lucrări din care cea mai mare parte vodeviluri: “Demonul Rebelilor”; “Două orfeline”; “Lipitorile satelor”; ”Moara roşie”; ”Heidelbergul” şi “Vlăduţu Mamii” de Eduard Candela (1841-1884); “Barbu Lăutaru”; “Chiriţă la Plevna”; “Roza magică”; “O nuntă în revoluţie”;” Fata Deputatului”; ”Nebuna”; “Un cui în broască”; “Ţiganca” de Balfe; “Fata moşului”; ”Învierea Babei Hârca”; “Înşiră-te mărgărite”; ”Oarba la Paris”; “Dama cu 121

camelii”; ”Fântâna Blanduziei”; ”Robert –şeful bandiţilor”; ”Pălăria de paie”; ”Giralda”; “Juneţea Muşchetarilor”; ”Slujbaşii”; ”Corsarii”; ”Nu-i fum fără foc”; ”Olteanca”, de Bengescu şi Otremba; ”O farsă de spirit” de S. Paulmann; “Pepelea şi Sânziana”- operă feerică , de George Ştefănescu; “Eroul rătăcitor”, aranjată de Pudiler; “Bufniţa şi Porumbiţa” de G. Gănescu; “Studentul cerşetor”, “Radu Calomfirescu” – operă de R. Bergmann cu adevăratul său nume Munteanu. Acest Munteanu, fiind în anturajul lui Avram Iancu şi probabil implicat în desfăşurarea revoluţiei a fost urmărit de autorităţi, punându-se – se zice - preţ pe capul său. Fuge la Berlin unde îşi schimbă numele în acela de Bergmann şi revine după revoluţie în ţară sub acest nume, scriind şi lucrări muzicale, cum a fost cea mai sus menţionată. Un alt compozitor de seamă şi pianist a fost G. Simonis, (1820-1905) tatăl autorului, promotorul unui curent muzical, activând în Craiova, mai întâi ca şef de orchestră şi apoi în corpul didactic. El este printre fondatorii Şcolii Pedagogice de Băieţi, fosta Şcoală Normală. Profesează rând pe rând, predând muzica la diferite şcoli din oraş: Şcoala fiilor de militari, Şcoala centrală de fete, Şcolile nr.1 şi 2 de fete şi băieţi, precum şi la şcolile particulare “Dima Popovici”, “Olteanu”, “Hagi Preda” şi altele. Într-un timp de diletantism muzical, când această artă era practicată mai mult de amatori, G. Simonis a fost un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, cunoscător adânc al tainelor muzicale; ca profesor, a strâns în jurul său şi a îndrumat într-o ambianţă prielnică pe elevii săi spre a-şi manifesta înclinarea către muzica cu ştiinţa şi tehnica ei. El a fost inspiratorul multor manifestări muzicale din acea epocă şi lui i se datorează formarea elementelor de talent de renume mondial care 122

mai târziu s-au distins în ţară şi în străinătate şi anume: Maria şi fiica sa, Elena Teodorini, precum şi cunoscutul tenor Grigorie Gabrilescu. Tot G. Simonis, până în 1848, stabilit în Bucureşti a făcut acolo educaţia pianistică a societăţii în unicul institut “Manolot” având printre eleve şi pe soţia domnului Gh. Bibescu. Cronicarii străini ai epocii care au scris despre el l-au numit “le fameux”, menţionat astfel şi în Larousse – dicţionarul enciclopedic din 1870. Şefului de orchestră al Teatrului Naţional, Eduard Neudorfler, care a succedat lui Karl Theodor Wagner i se atribuie următoarele lucrări: ”Păstoriţa de la Ivry”, “Cavalerul cu ochelari”, “Paisprezece nunţi într-o zi” şi “Socru fără voie”. Un alt şef de orchestră al Teatrului a fost violonistul Pudiler care a scris şi lucrări pentru teatru ce nu se mai păstrează. El a fost profesor de muzică vocală în acelaşi timp şi la aceeaşi şcoală ca şi Karl Theodor Wagner de la 1864 şi până la 1874. Printre cei care au contribuit prin talentul lor la opera înălţătoare a ideii muzicale au mai fost între alţii Iancu Zaman, născut la Caracal, în 1841. El studiază vioara la Budapesta cu Elinger. Dotat cu calităţi frumoase pentru muzică, îşi ia bacalaureatul la Bucureşti, se înscrie la Drept şi urmează în acelaşi timp cursul de vioară al renumitului profesor Louis Wiest. Ia parte ca solist la diferite manifestări artistice. Este apreciat de ministrul Bolintineanu şi cu toate stăruinţele acestuia pe lângă tatăl său pentru a fi trimis în Italia, Zaman se reîntoarce la Budapesta, atras de completarea studiilor clasice, iar în 1870 se stabileşte definitiv în Craiova. Aici, împreună cu alţi amatori de muzică ca: Alexandru Glogoveanu, pianist, Racoviţă, pianist, Haralambie, violonist, Simonis Gh. şi Rathi, pianişti şi profesori şi alţii, întreţin cultul pentru artă şi execută 123

lucrările clasice ale marilor compozitori ca: Mozart, Beethoven şi Haendel. De aici a pornit ideea fondării unei Societăţi “Filarmonice” la Craiova, care în curând a strâns în jurul ei mai mult de o sută de membri susţinuţi din punct de vedere material de Dini (Constandin) Mihail în calitate de preşedinte şi cu un comitet restrâns format din cei sus numiţi. Celebrul violonist Sivorio, marele violoncelist Popper, cunoscutul flautist Terschack şi cântăreţul George Cavadia s-au produs sub auspiciile Filarmonicii din Craiova. Din lipsuri financiare, după câtva timp, Societatea Filarmonică începe să decadă până la desfiinţarea sa, când Zaman, sufletul acestei societăţi, se retrage, pleacă din Craiova pentru mai mulţi ani ca să revină în 1882 la Teatrul Naţional craiovean unde se produc Arestia Pleşa şi G. Gandy. Zaman a scris muzică de salon şi muzică românească, în parte aranjată de G. Simonis şi Komponsky şi apoi editată. Moare în 1920. Fiul acestuia, născut la Craiova în 1874, a avut o carieră muzicală şi a avut un aport demn de reţinut. De mic copil începe să studieze pianul, acompaniind în diferite ocazii pe tatăl său şi pe violonistul de renume Kneisel în turneele sale. În 1893 se înscrie la Drept şi urmează clasa de pian a d-nei Saegin ca apoi să se înscrie în Baroul din Craiova ca avocat. După trei ani pleacă în Italia unde, unde se pregăteşte cu profesorul Saladino, urmează armonia şi contrapunctul la Conservatorul din Milano. Ca şef de orchestră conduce în diferite oraşe ale Italiei, formând chiar o trupă cu care vine la Craiova, dând multe reprezentaţii în stagiunea 1909 –1910.

124

Marele său merit a fost acela de a pregăti elementele româneşti pentru ceea ce va fi mai târziu Opera de la Bucureşti, dublând rolurile primilor artişti italieni cu membri din societăţile corale existente atunci la Craiova: “Armonia”, “Hora”. Un alt merit al său a fost acela de a alcătui o orchestră de operă cu instrumentişti români. În 1912 dirijează din nou în Italia. Apoi conduce primele reprezentaţii în provincie ale Operei Române din Bucureşti. Zaman fiul îşi încheie cariera după ce insuflase Teatrului Naţional din Craiova un nou avânt. Activitatea societăţilor corale din Craiova prin concurenţa lor face să se menţină entuziasmul viu pentru muzica corală; sunt organizate concerte corale de muzică românească nu numai în Craiova ci şi peste hotarele ţării, facilitând un schimb de vizite cu societăţi corale străine. Pentru o astfel de activitate a fost nevoie de perseverenţă şi pasiune, trăsături cu care erau înzestraţi preşedinţii acestor societăţi corale: Grigore Gabrielescu, dr. Puţureanu, doctorul Schina şi avocatul Mircea Constantinescu. Grigore Gabrielescu, tenor de talie internaţională, profesor la Conservatorul de Muzică şi director al Teatrului Naţional din Craiova a fost o celebritate muzicală, posedând o voce extraordinară cu care a cucerit străinătatea. Timp de patru ani parcurge lumea în lung şi în lat, cântând ca tenor în cele mai de seamă opere italiene, ducând cu sine fala neamului nostru. În toate statele europene unde se produce, ca şi peste ocean, în S.U.A., primeşte entuziasmul şi ovaţiile publicului care-l admiră, iar din partea suveranilor aprecieri deosebite însoţite de daruri de mare valoare. Întors în ţară, la Iaşi, găseşte o atmosferă neprielnică vederilor sale şi se stabileşte la Craiova, oraşul său natal şi al copilăriei sale 125

unde devine un factor activ de creaţie şi stimulare pentru muzica din acest oraş. El organizează Şcoala de muzică “Elefterie şi Maria Cornetti” care devine apoi Conservatorul municipal de muzică. Din iniţiativa şi sub conducerea lui Grigore Gabrielescu viaţa artistică muzicală a Craiovei se animă. Teatrul Naţional se redeşteaptă, redând lucrările compozitorilor din trecut sub direcţia muzicală a lui George Simonis fiul, tânăr aspirant pe atunci, şef de orchestră şi muzician. Un alt om de o conştiinţă artistică rară, ducând faima cântecelor româneşti în ţările apusului timp de mai mulţi ani a fost violonistul şef de orchestră de salon, George Drăgoi. Printr-un simţ artistic şi estetic rar chiar la buni violonişti, George Drăgoi a putut cuceri pe meleaguri străine, aprecieri meritate şi sincere, din amintirea cărora şi-a trăit în acest oraş o existenţă retrasă de pensionar al statului. G. Simonis referindu-se cu patetism la trecutul muzical al Craiovei făcea constatarea că după această perioadă înfloritoare, de până la 1910, mersul muzicii la Craiova intră într-o etapă de declin, se pot constata schimbări de natură a slăbi gustul muzical al publicului; deşi câteva elemente se vor mai manifesta încă, mediul de afirmare nu va mai fi acelaşi, din trecut. După războiul mondial din 1914-1918, preocupări de o altă natură înlocuiesc bunele intenţii de altă dată, transformă societatea, schimbă gustul publicului, iar muzica trece în cadrul speculaţiilor materiale de toate zilele. Şcoala “Cornetti”, înfiinţată în condiţii favorabile muzicii, se îndepărtează de menirea ei "politica intervenind acolo cu mijloacele dizolvante ale unei epoci în decadenţă”- aprecia G. Simonis. 126

Câteva încercări de asociaţii corale dau greş şi nu se pot afirma. Găsind teren favorabil, muzicanţii improvizaţi se strecoară în dauna artei în posturi de conducere şi de mare răspundere, dăunând astfel progresului muzicii. “Această epocă de regres, de dizolvare a tot ce fusese înălţător în trecut, a ţinut”, după părerea sa, “ani de-a rândul până în pragul celui de-al doilea război mondial, încheind astfel acest răstimp nefast pentru mişcarea artistică muzicală a Craiovei”. Bibliografie, Izvoare
D.J.A.N. DOLJ, fond personal George Simonis; Pach. IV/13,14;V/21-24 (manuscrise); Pach. V/21 (file 1-297); Pach. V/22/1932, 5 file; Pach. V/23/1937, 16 file; Pach. V/24/1837-1910, 32 file; Pach. IV/13, 16 file; Pach. IV/14, 17 file.

Societatea „Prietenii Ştiinţei” - Filiala Dăbuleni Constanţa Deaconu
Societatea „Prietenii Ştiinţei” din Craiova înfiinţată în anul 1915 cu scopul de a întruni „toate persoanele care doresc răspândirea cunoştinţelor teoretice şi practice ale tuturor ştiinţelor” 1 a luat iniţiativa apariţiei mai multor filiale ale sale în localităţile judeţului Dolj. Din cele înfiinţate singura care a rezistat un timp mai îndelungat a fost filiala Dăbuleni. Bazele ei s-au pus la 11 decembrie 1926 după obţinerea acceptului societăţii din Craiova. Membrii fondatori au fost: preoţii Th. Popescu şi P. Păsculescu, dr. I Gabor, şi învăţătorii Marin Niculescu, Nicolae Alexandrescu, Oprea Niţu, Marin
1

Arhivele Olteniei, an.I, nr. 2-3, iunie 1922, f. 19l.

127

Neacşu, Mihai I. Mateescu, Gheorghe Ciobanu, Dumitru Cristea, Oprea Ciobanu 1 . Misiunea Filialei era, aşa cum aceştia au declarat încă de la constituire “de a lupta fără preget şi cu perseverenţă, ori care ar fi greutăţile (…), numai ca tânăra noastră societate să trăiască, să crească şi să prospere” 2 . Pentru a putea face faţă cheltuielilor membrii fondatori au subscris din salariul lor cu sume cuprinse între 1000 şi 2500 lei. Preşedinte al Consiliului de administraţie fost ales dr. Iosif Gabor, medicul circumscripţiei Dăbuleni, vicepreşedinte Marin Niculescu, director Şcoala Gen. nr. 2, secretar general preotul Pascu Păsculescu, casier Nicolae I. Alexandrescu, director Şcoala Gen. Primară. nr. 1, membrii: învăţătorii Oprea Niţu, Mihail I. Mateescu, Gh. Ciobanu, Oprea Ciobanu, primarul Stan Dârmon şi Ion D. Iliuţă, cenzori preotul Teodor Popescu, perceptorul Dumitru Priboi, învăţătorul Dumitru Cristea, iar supleanţi: Marin Dumitrescu şi Gh. I. Vasiliche 3 . Filiala a avut până în anul 1928 activitate rodnică. A organizat periodic şezători în cadrul cărora s-au ţinut conferinţe prin care sau dat sătenilor sfaturi şi noţiuni din multiple domenii: religie, igienă, medicină, civică, agricultură, istorie, geografie. Prin explicarea legilor ţării, prezentarea drepturilor şi datoriilor cetăţeanului, prin respectul pe care aceştia trebuie să-l aibă faţă de legi şi autorităţi s-au făcut adevărate lecţii de educaţie cetăţenească. Conferinţele ţinute de intelectualii şi specialiştii comunei au avut subiecte diverse prin care s-a explicat “Ce este o societate culturală şi care sunt mijloacele de culturalizare?”, “Foloasele învăţăturii de carte”, “ Despre
Direcţia Jud. Dolj a Arhivelor Naţionale, Fond Societăţi culturale, d. l/1926-l943, f. 2. 2 Ibidem, f. 2. 3 Ibidem, f. 3.
1

128

paludism”, “Iubirea de patrie”, “Datoriile cetăţeanului către suflet şi trup” , “Rolul femeii române în istoria naţională”, “Grijile de după război”, “Despre ştiinţă”, “Din trecutul nostru istoric”, “Viaţa şi faptele regelui Ferdinand”, “Despre Unire”, “Vieţile Sfinţilor”, “Creştinul de ieri şi de azi”, etc. Nu au lipsit de la şezători invitaţii străini care au participat activ la desfăşurarea acţiunilor. Printre aceştia s-au remarcat preotul Ilarion Popescu din Grojdibod, preotul Nicodim Ghingescu din Stefan cel Mare, preotul Radu Voinea din Gura Padinii, revizorul şcolar N. Alexandrescu, profesorul timişorean D. Stănculescu, deputatul Grigorie Constantinescu, primarul oraşului Corabia, Dănescu, precum şi delegaţi ai Societăţii “Prietenii Ştiinţei” din Craiova: G. Mil Demetrescu, prof. Brădăţeanu, prof. Dimancea, prof. C. D. Fortunescu. Activitatea intensă desfăşurată a fost observată de mulţi dintre invitaţi. Printre ei s-a numărat şi revizorul Grigorescu, participant la şezătoarea din 11 martie 1928, ocazie cu care a mărturisit că: “Mişcarea culturală din comună a stârnit oarecare emulaţie în satele vecine care par că invidiază acest fapt” 1 . Programele artistice ale şezătorilor au fost susţinute în permanenţă de elevii şcolilor primare din Dăbuleni sub atenta supraveghere a învăţătorilor. Un rol de seamă în culturalizarea maselor l-a avut cinematograful. Dorinţa membrilor Filialei de a avea un aparat propriu s-a materializat la sfârşitul anului 1928 când Casa Şcoalelor a donat jumătate din costul lui, iar cealaltă jumătate a fost suportată de ing. Stefan Mihăescu. Prima reprezentanţă cinematografică a fost dată cu filmul “Amintiri din războiul italo-austriac” 2 . Publicaţiile bibliotecii au oferit cititorilor informaţii din
1 2

Ibidem, f. 12. Ibidem, f. 14.

129

domenii diverse. Pe parcursul anilor situaţia financiară a societăţii s-a îmbunătăţit prin donaţii, subvenţii şi cotizaţiile plătite de cei 296 de membri. Anii crizei economice a lovit puternic activitatea filialei “Prietenii Ştiinţei” Dăbuleni, dar ea a rezistat fără a se desfiinţa. Numărul şezătorilor s-au redus, iar cinematograful condus de învăţătorii Gh. Ciobanu şi Oprea Niţu a prezentat periodic filme atât la Dăbuleni cât şi în comunele Ianca şi Grojdibod. În această perioadă dorinţa de instruire a sătenilor s-a manifestat prin frecventarea bibliotecii de către un număr destul de mare de cititori - 390 în 1929, 289 în 1930, 215 în 1931, 324 în 1932 şi 345 în 1933 1 - cât şi prin audierea emisiunilor de la radioul societăţii. Începând cu anul 1934 activitatea Filialei a cunoscut o nouă etapă de dezvoltare. În şedinţa Consiliului de Administraţie din 25 ianuarie preşedintele I. Gabor a subliniat faptul că efectele crizei materiale au determinat şi o criză morală, rolul societăţii fiind acela de a recupera tot ce s-a pierdut. Cu această ocazie el a propus reînnoirea Consiliului de Administraţie şi crearea a trei secţiuni: cinematografică, publicistică şi serbări şi şezători 2 . Scopul secţiei publicistice era de a edita o revistă a filialei, lucru care nu s-a realizat din lipsă de fonduri 3 . Preşedintele a adresat membrilor chemarea de a porni la lucru şi a propus desfăşurarea şezătorilor duminicale “în care prin conferinţe să luminăm publicului chestiunile ce se agită şi să dăm sfaturile şi îndemnurile trebuitoare pentru luminarea minţii şi întărirea credinţei şi chivernisirii unui trai mai bun” 4 .
1 2

Ibidem, f. 60. Ibidem, f. 23. 3 Ibidem, f. 65. 4 Ibidem, f. 24.

130

Şezătorile ordinare – cu program planificat dinainte – şi extraordinare – care au inclus conferinţe şi prezentarea ştirilor săptămânale interne şi externe – au avut subiecte tot mai interesante şi au atras un număr din ce în ce mai mare de săteni care de multe ori se înghesuiau în sălile neîncăpătoare. La serbarea pomului de Crăciun din 25 decembrie 1934 de la Şcoala nr. 1 mulţi săteni au ascultat programul la ferestre, 1 iar şezătoarea din 10 februarie 1935, desfăşurată la Şcoala nr. 2, s-a ţinut în două săli din cauza numărului mare de participanţi, conferenţiarii rânduindu-se în acestea 2 . Şezătorile nu au fost lipsite de invitaţi de seamă: la 18 martie 1934 în sala arhiplină şiau făcut apariţia deputaţii Eugen Titeanu şi dr. Macovescu, prefectul judeţului Romanaţi Ionel Veleanu, primarul oraşului Corabia C. Rădulescu, ajutorul acestuia M. Zăvăleanu, M. Nicolaescu, membru în delegaţia judeţeană, avocatul Alboteanu şi alţii. Cu această ocazie deputatul Eugen Titeanu “vădit impresionat de activitatea ce o desfăşoară societatea… promite tot sprijinul… pentru lărgirea activităţii ei, care trebuie să crească şi să înflorească pentru binele tuturor” 3 . In expunerea “Rostul societăţii noastre” învăţătorul Marin Neacşu a explicat care este rolul conferinţelor în cadrul şezătorilor: în primul rând dau lămuriri şi sfaturi, în al doilea rând completează lipsa ştiinţei de carte (pentru că în secolul luminii în care se trăieşte populaţia comunei ştie foarte puţin), iar în al treilea rând fac educaţie civică a tineretului care s-a dovedit că “şi-a pierdut minţile” 4 . La una din şezători învăţătorul M. Mateescu a subliniat că toată munca filialei “Prietenii Ştiinţei” urma să fie pusă
1 2

Ibidem, f. 57. Ibidem, f. 72. 3 Ibidem, f. 4o. 4 Ibidem, f. 50.

131

în slujba celor mulţi şi neştiutori şi îi îndeamnă pe săteni să vină regulat la şezători, să citească din biblioteca filialei cărţi folositoare, dar mai ales să pună în practică cele auzite sau citite 1 . O manifestare deosebită organizată de Filiala Dăbuleni a Societăţii “Prietenii Ştiinţei” în cursul anului 1934 a fost marea serbare şcolară din 29 august dedicată inaugurării unui nou local de şcoală. Cu un program deosebit organizat cu minuţiozitate, cu participarea cadrelor didactice, a elevilor şi a sătenilor serbarea şi-a atins scopul pentru care a fost organizată. Invitat de seamă a fost ministrul şcoalelor C. Angelescu însoţit de parlamentarii judeţului Romanaţi: Jean Popescu, Eugen Titeanu, Dr. Macovescu, S. Băleanu şi Sima Lazăr, prefectul judeţului I. Veleanu, principele C. Basarab Brâncoveanu, epitropul Aşezămintelor Brâncoveneşti, generalul Manolescu, directorul “Caselor Naţionale”, Teodorescu, inspector şef al regiunii şcolare Craiova, I. G. Nicolaescu, inspector al învăţământului primar 2 şi mulţi alţii. In cuvântul lor, atât gazdele cât şi invitaţii şiau exprimat bucuria pentru înălţarea acestui lăcaş de lumină şi învăţătură şi şi-au manifestat dorinţa ca în viitor să participe la cât mai multe astfel de inaugurări. Din fondurile proprii Filiala Dăbuleni “Prietenii Ştiinţei” a contribuit pentru ridicarea localului de şcoală cu suma de 12.000 lei. Seria manifestărilor s-a derulat şi în cursul anului 1935 cu 16 şezători, în cadrul cărora s-a introdus calendarul comemorativ, şi 41 de conferinţe 3 din care sătenii şi-au însuşit sfaturi şi noţiuni din toate domeniile. In acest an la 10 februarie s-au pus bazele Ligii antirevizioniste din localitate. Biblioteca a fost
1 2

Ibidem, f. 56. Ibidem, f. 42-49. 3 Ibidem, f. 111.

132

frecventată de 186 cititori, iar Aretta T. Blaciotti, membră protectoare, a făcut o remarcabilă donaţie de carte 1 . În acest an secţia cinematografică s-a desfiinţat, iar aparatul cinematografic a trecut la pregătirea premilitară. Cu concursul membrilor corpului didactic de la şcolile din comună, precum şi a celorlalţi intelectuali în perioada 1936-1938 s-au organizat 26 şezători şi 55 conferinţe cu subiecte din multiple domenii, însoţite de programe artistice susţinute de elevii şcolilor primare. Biblioteca Filialei ajunsă la 1800 volume a fost frecventată de 360 cititori care au citit 601 cărţi 2 . La propunerea învăţătorului O. Ciobanu şi a preotului St. Smărăndescu, s-a înfiinţat cantina şcolară, care a oferit gratuit la 60 elevi câte o feliuţă de pâine şi 100 gr. miere. Pentru realizarea sumelor necesare întreţinerii cantinei membrii corpului didactic şi preoţii au contribuit lunar cu câte 100 lei 3 . Filiala Dăbuleni a Societăţii “Prietenii Ştiinţei” din modestele ei fonduri a făcut, în afară de donaţia pentru Şcoala “Vodă Constantin Brâncoveanu“ din localitate, şi alte acte de binefacere cum sunt: 2000 lei pentru Avionul Romanaţi, 3000 lei premii şcolare în cărţi, 2000 lei pentru sanatoriul Corpului de jandarmi, 1000 lei Percepţiei Dăbuleni, pentru a-şi procura o lampă “Aladin”, 3500 lei pentru procurarea unei sobe necesare Şcolii de fete nr. 1 Dăbuleni, 1340 lei plus venitul calendarelor de pe anul 1939 pentru baia populară din comună precum şi pentru tipărirea carnetelor, cărămizi necesare comitetului pentru construcţia băilor din comunele Osica de Sus şi Isbiceni, judeţul Romanaţi 4 .

1 2

Ibidem, f. 111. Ibidem, f. 134. 3 Ibidem, f. 134. 4 Ibidem, f. 134 v.

133

Şedinţa Consiliului de Administraţie din 11 noiembrie 1938 a hotărât afilierea societăţii la Fundaţia “Principele Carol”, iar la 18 decembrie 1938 consiliul însuşindu-şi soluţia profesorului C.D. Fortunescu şi a Comitetului Fundaţiei Regale Regionala Oltenia s-a transformat în cămin cultural asimilat căminului cultural din Dăbuleni. La 24 februarie 1942, în urma cererii dr. Iosif Gabor, Prefectura Judeţului Romanaţi, a aprobat reînfiinţarea Filialei Societăţii „Prietenii Ştiinţei” din Dăbuleni 1 . La conducerea ei preşedinte de onoare este ales medicul primar I. Gabor, preşedinte activ învăţătorul Marin Neacşu, vicepreşedinţi dr. C. Zamfirescu şi Marin Niculescu, secretar general învăţătorul Simion Filipescu, bibliotecar preotul C. Popescu, iar casier Gh. Ciobanu 2 . Activitatea societăţii pe parcursul anilor 1942-1943 a continuat conform tradiţiei cu organizarea periodică a şezătorilor a căror program a cuprins conferinţe şi serbări şcolare. Izbucnirea războiului a determinat încetarea activităţii filialei „Prietenii Ştiinţei” din Dăbuleni. Bilanţul celor 17 ani demonstrează că ea şi-a îndeplinit menirea pentru care a fost creată, a contribuit la răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice în rândul sătenilor din Dăbuleni şi din comunele învecinate, i-a mobilizat la acţiunile culturale şi i-a informat la zi cu marile evenimente interne şi internaţionale. Menţinerea societăţii culturale de la Dăbuleni s-a datorat voinţei şi muncii perseverente a intelectualilor comunei în frunte cu inimosul doctor Iosif Gabor ,care le-a imprimat spiritul său de bunătate, blândeţe şi răbdare şi i-a învăţat să nu renunţe la lucrul început indiferent de greutăţile pe care le au de învins.
1 2

Ibidem, f. 138. Ibidem, f. 139 v.

134

XXX Scrisoarea lui Ch. Laugier, preşedintele Societăţii „Prietenii Ştiinţei din Craiova, adresată dr. I. Gabor prin care-şi dă acceptul ca societatea culturală de la Dăbuleni să fie filială a Societăţii „Prietenii Ştiinţei” din Craiova. Scumpe coleg şi amice, Am primit cu deosebită plăcere scrisoarea d-tale şi cum vezi mă grăbesc să-ţi răspund. Te felicit şi felicit pe toţi d-nii preoţi şi învăţători ce v-aţi adunat laolaltă, pentru a vă ocupa de cultura poporului, de luminarea lui. Fără îndoială că primim să fiţi o filială a Prietenilor Ştiinţei din Craiova. Nu numai primim dar vă asigurăm de tot sprijinul nostru. Iată ce putem în câteva cuvinte face deocamdată pentru d-voastră: In primul rând fiind o filială a „Prietenii Ştiinţei”<ipso facto>, beneficiaţi de la început de calitatea noastră de persoană morală şi juridică, ceea ce e foarte preţios. In al doilea rând vă vom pune la dispoziţie cât de des posibil conferenţiari, vă vom ajuta cu dispozitivele ce avem pentru proiecţiuni şi alte materiale de propagandă. Nu vă cerem în schimb nimic, tot ceea ce dvoastră veţi aduna va fi numai pentru d-voastră, nu vă cerem decât un lucru: hotărârea şi promisiunea solemnă din partea d-voastră că veţi persevera în această acţiune fără ezitări, fără preget. De altfel o societate valorează ceea ce valorează şi omul care o conduce şi dacă d-ta eşti unul din animatorii ei, nu mă îndoiesc că şi cei ce te înconjoară sunt tot atât de preţioşi şi aceasta e garanţia cea mai bună că ideea se va realiza, va trăi şi se va impune. 135

Aşadar trăiască “Prietenii Ştiinţei” – filiala Dăbuleni – trăiască iniţiatorii ei. Şi cu aceasta primeşte scumpe coleg şi prieteni cordialele mele salutări. Dr. Laugier
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Fond Societăţi culturale, d. 1/1926-1943, f. 1. XXX

Şezătorile organizate în anul 1935 de Societatea „Prietenii Ştiinţei” filiala Dăbuleni 1) 13 ianuarie 1935 (Şc. Nr. 1 fete) -Paraschiv Firănescu înv.: „Despre minciună”. -Pr. C. Popescu: „Rostul creştinismului în istoria omenirei”. -M. Neacşu înv.: „Ştirile săptămânii”. 2) 20 ianuarie 1935 (Şc. Nr. 2 băieţi) -M. Neacşu înv.: „Ingrijirea sănătăţii”. -Mih. Ştefănescu înv.: „Cultura cartofului”. -P. Firănescu înv.: „Ştirile săptămânii”. 3) 3 februarie 1935 (Şc. Nr. 1 fete) -Dna Th. Ciobanu înv.: „Despre pelagră”. -I. Vişan înv.: „Gospodarul din Vechiul Regat şi din Ardeal”. -I. Vişan înv.: „Ştirile săptămânii”. 4) 10 februarie 1935 (Şc. Nr. 2 băieţi) -N. Alexandrescu subrev. şc.: „Revizionismul”. -Dr. I. Gabor, medic circ. Dăbuleni: „Românii de peste hotare”. -I. Dăbuleanu înv.: „Albinăritul, izvor de bogăţie”. -Gh. Ciobanu înv.: „Ştirile săptămânii”. 5) 17 februarie 1935 (Şc. Nr. 1 băieţi) 136

-Pr. St. Smărăndescu: „Virtuţi strămoşeşti”. -Oprea Niţu înv.: „Ştirile săptămânii”. 6) 3 martie 1935 (Şc. Nr. 1 fete) -Maria A. Ciobanu înv.: „Rolul femeii în societatea de azi” -Elena I. Dăbuleanu înv.: „Igiena casei”. -Pr. P. Păsculescu: „Ştirile săptămânii”. 7) 10 martie 1935 (Şc. Nr. 2 băieţi) -Eugenia Filipescu înv.: „Iubirea de bine”. -Oprea I. Ciobanu înv.: „Şcoala şi apărarea naţională”. -Oprea Niţu înv.: „Ştirile săptămânii”. 8) 17 martie 1935 (Şc. Nr. 1 băieţi) -Florica Georgescu înv.: „Portul naţional”. -Pr. T. Gr. Popescu: „Despre furt”. -C. Băncilă silvicultor: „Împădurirea nisipurilor”. -Pr. T. Gr. Popescu: „Ortodoxia”. -Dr. I. Gabor: „Ştirile săptămânii”. 9) 31 martie 1935 (Şc. Nr. 1 fete) -Maria P. Firănescu înv.: „Despre lux”. -Alex. Jancă, administrator ferma Ocolna: „Agricultura naţională”. -Ion Grigorescu înv.: „Apărarea contra gazelor în caz de război”. -Marin Neacşu înv.: „Ştirile săptămânii”. 10) 7 aprilie 1935 (Sc. Nr. 2 băieţi) -Florica I. Vişan înv.: „Rolul femeii românce în istoria naţională”. -Gh. Ciobanu înv.: „Ce trebuie să ştie şi să cugete românul despre ţara lui”. -Dr. I. Gabor: „Ştirile săptămânii”.

137

-Marin Neacşu secretarul filialei: „Dare de seamă asupra şezătorilor din iarna 1934–1935. Învăţăminte, proiecte”. 11) 13 octombrie 1935 (Şc. Nr. 1 băieţi) -M. Mateescu înv.: „Vinul şi vinificaţia”. -Maria Niţu, înv.: „Sărbători pâgăneşti”. -Marin Neacşu înv.: „Ştirile săptămânii”. 12) 20 octombrie 1935 (Şc. Nr. 1 fete) -M. Mateescu înv.: „Pricinile relei producţiuni a grâului din 1935”. -Maria Niţu înv.: „Datoriile soţilor între dânşii”. 13) 27 octombrie 1935 (Şc. Nr. 1 fete) -M. Mateescu înv.: „Boalele grâului şi combaterea lor”. -Maria O. Niţu înv.: „Despre buna creştere a copiilor”. -Ion Dăbuleanu înv.: „Omul şi societatea”. -Florica Grigorescu înv.: „Datoriile copiilor faţă de părinţi”. -Elena Dăbuleanu înv.: „Gândacii de mătase”. 14) 3 noiembrie 1935 (Şc. Nr. 1 fete) -Florea Grigorescu înv.: „Onoarea”. -I. Dăbuleanu înv.: „Cunoaşterea şi lecuirea boalelor la animale”. -I. Grigorescu înv.: „Igiena satului”. 15) l decembrie 1935 (Şc. Nr. 1 băieţi) -M. Mateescu înv.: „Unirea tuturor românilor”. -Marin Niţu înv.: „Iubirea de ţară”. 16) 8 decembrie 1935 (Şc. Nr. 2 băieţi) -Florica Vişan înv.: „Rolul femeii în gospodărie”. 138

Neacşu înv.: „Pregătirea -Marin premilitară”. -N. Alexandrescu subrev. şcolar: „Ştirile săptămânii”.
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Fond Societăţi culturale, d. 1/1926 – 1943, f. 110 – 111.

XXX 1942 februarie 26 – Scrisoarea omagială a Consiliului de administraţie al Societăţii „Prietenii Ştiinţei” filiala Dăbuleni adresată Dr. Iosif Gabor cu ocazia retragerii acestuia de la conducerea Filialei. Prea stimate domnule Medic Primar, Luându-se act de scrisoarea Domniei Voastre prin care vă exprimaţi hotărârea de a vă retrage din conducerea Filialei noastre, pentru a lăsa locul unui localnic, Consiliul de Administraţie primeşte această hotărâre cu foarte mare părere de rău şi vă prezintă cele mai călduroase omagii, pentru tot ceea ce aţi înfăptuit, cât timp aţi condus Filiala. Noi ştim şi ştim toţi câţi au avut atingere cu Filiala, că totul se datoreşte Domniei-Voastre. Parte dintre noi, fiind membri fondatori, nu vom uita niciodată, căci nu putem uita, cum D-voastră ne-aţi adunat pe toţi cărturarii din Dăbuleni, în casa D-voastre, în nenumărate seri din toamna anului 1926 şi cum ne frământam cu toţii, să înfăptuim ceva pe tărâm cultural, în satul unde eram sortiţi să servim statul... Nu ne îndemna la aceasta nici un ordin superior, nici un gând ascuns. Nu ne îndemna la aceasta decât dragostea nemărginită a D-voastre, de a ne lărgi sfera de acţiune, asupra consătenilor noştri, luminându-le mintea şi încălzindu-le sufletul. 139

Şi câte nopţi jertfite şi câtă frământare, şi câtă răbdare aţi avut, pentru a nu greşi nimic, până când găsirăţi numele atât de scump: Societatea „Prietenii Ştiinţei” Craiova, filiala Dăbuleni, iar la 11 Decembrie 1926 semnarăm actul de întemeiere. Am pornit apoi la lucru. Aţi urcat Filiala pe înălţimi nebănuite. Cine poate uita serbarea din 2 Ianuarie 1927, când Centrala din Craiova, ne onora prin participarea prea stimaţilor săi conducători, rămaşi uimiţi şi fericiţi de ceea ce vedeau înfăptuindu-se de mica fiică din Dăbuleni?! Cine poate uita măreaţa serbare din 14 august 1927, când conferenţiari din diferite colţuri ale ţării, îşi exprimau fericirea de ce ceea ce vedeau aici?! Cine poate uita vizita în comuna noastră şi în Judeţul Romanaţi a D-lui Ministru Dr. Const. Angelescu şi a atâtor personalităţi din ţară?! Şi cine nu ştie că toată gloria nu se datoreşte decât Domniei Voastre?! Societatea „Prietenii Ştiinţei” filiala Dăbuleni 1926 – 1942”... 16 ani de conducere efectivă a D-voastre. Ani de glorie, ani de muncă, dar ani de mare zbucium şi de mare jertfă. În aceşti 16 ani, n-aţi cunoscut bucurie, decât atunci când Filiala era în urcare glorioasă, iar noi ne împărtăşam din sufletul Domniei-Voastre; şi n-aţi avut suferinţă mai mare, decât atunci când aţi văzut frământări la Filială. Şi, Doamne, câte frământări au mai fost şi deci mult aţi mai suferit... Împrejurările vă silesc acum să daţi locul unui localnic. Conducerea Filialei ia act cu multă părere de rău şi se supune dorinţei Domniei – Voastre. Spiritul de muncă, de jertfă, de bunătate, blândeţe şi răbdare, care va caracterizat totdeauna, sunt norme pe care le-aţi fixat în sufletele noastre şi pe care le vom respecta cu sfinţenie. Consiliul de Administraţie, nou constituit, vă proclamă Preşedinte de onoare şi păşeşte la conducerea Filialei, pe 140

drumul trasat de Domnia – Voastră. Vom încerca să ducem Filiala la acea glorie din trecut. Cunoscând prea bine sufletul Domniei – Voastre, ştim că aceasta va fi cea mai mare fericire, ce vă putem procura. Vă promitem că vom face tot ce se poate, întru înfăptuirea acestui scop. Deşi departe de noi, ochiul Domniei – Voastre ne urmăreşte şi ne scânteiază acţiunea noastră. Domnia Voastră nu sunteţi un moment lipsă din mijlocul nostru, sunteţi cu noi, în tot locul, ne animaţi, ne îndemnaţi, ne încurajaţi, ne daţi forţe noi. Noi lucrăm în numele Domniei – Voastre. Şi, în fruntea noastră sunteţi totdeauna preşedinte: şi de acţiune şi de onoare. Şi, cu adevărat, o mare onoare pentru noi aceasta. Primiţi, vă rugăm, Mult Stimate, Domnule Medic Primar, asigurarea celui mai curat devotament ce vă păstrăm şi vă rugăm, să binevoiţi a transmite Prea Stimatei Doamne Dr. Gabor, marea noastră sprijinitoare şi iubitoare fără margini a Filialei noastre, omagiile noastre cele mai respectoase.
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Fond culturale, d. l/1926 – 1943, f. 142 – 143.

Societăţi

Aduceri aminte despre debutul lui Amza Pelea
Ion Pătraşcu
Aniversarea Arhivelor Naţionale din Craiova îmi oferă prilejul de a relata cititorilor noştri un episod interesant pentru începuturile carierei actoriceşti a 141

“Cavalerului veselei figuri”, relatat în documentul reprodus alăturat. În anul 1946, în calitatea mea de profesor diriginte al clasei a IV-a B de la Colegiul Naţional “Carol I”, am constatat, cu multă plăcere, că doi dintre elevii mei, Amza Pelea şi Cicerone Milovan îşi exprimaseră dorinţa ca, după terminarea studiilor liceale, să devină actori. Am considerat, atunci, că s-ar putea organiza un spectacol de teatru, cu elevii clasei mele, chiar pe scena Teatrului Naţional, care funcţiona în localul Colegiului şi al cărui director era colegul meu de facultate şi bunul meu prieten, poetul Geo Dumitrescu. M-am adresat, deci, maestrului Ovidiu Rocoş, care s-a oferit să instruiască pe elevii-actori şi să pună în scenă, cu ajutorul a două eleve de la Colegiul vecin, “Elena Cuza”, piesa “Romeo şi Julieta la Mizil”. Deşi maestrul Rocoş a avut unele rezerve în ce priveşte “dicţia” lui Amza Pelea, i-a încredinţat, totuşi, rolul principal, la stăruinţele lui şi ale mele. Spectacolul a avut un succes deosebit, bucurându-se de aprecierile multor elevi şi profesori din oraşul nostru. Piesa s-a jucat de mai multe ori şi spectacolul a fost considerat drept un act de curaj din partea tânărului – pe atunci – profesor diriginte. Amza Pelea avea 15 ani când a interpretat, pentru prima oară, un rol pe o scenă de teatru. Acesta a fost debutul unei cariere strălucite. În 1979, invitat de către studenţii Universităţii din Craiova, la întrebarea unuia dintre ei, dacă îşi aminteşte debutul actoricesc, Amza Pelea a relatat, cu obişnuitul lui umor, cele întâmplate în 1947. Declaraţiile sale au fost înregistrate. După terminarea întâmplării cu studenţii, în biroul Rectorului, Amza Pelea a scris, emoţionat, rândurile 142

reproduse alăturat: “D-lui Profesor Pătraşcu, cele mai duioase gânduri ale tinereţii mele, coapte de vârstă şi ajunse dragoste şi recunoştinţă, Amza Pelea, 1979”. Şi, “duioasele gânduri” ale marelui actor răscolesc, şi astăzi, în sufletul meu amintiri de neuitat.

Grigore Canuş
Aurelia Florescu
Numele lui Grigore Canuş se regăseşte în paginile revistei craiovene “Mozaicul”, indicând că este autorul a trei poezii, publicate în seria veche, din anii 1838-1839. S-a crezut că numele de Canuş ar fi fost un pseudonim al pictorului Constantin Lecca 1 . Documentele îl atestă pe Grigore Canuş ca fiind o persoană cu identitate proprie. Prietenia sa cu Constantin Lecca ar data din perioada studenţiei lor, la Buda. Colaborarea pictorului la revista “Biblioteca Românească”, ce apărea în acest oraş, le-ar fi permis şi cunoştinţa cu familia Opran din Craiova, atestată ca practicând comerţ în întreaga Ţară Românească precum şi în ţările vecine 2 . Este cunoscut că primul număr al acestei reviste, apărut în anul 1821, fusese dedicat de editorul ei, Zaharia Carcalechi, lui Gheorghe Opran I, care, probabil, suportase cheltuielile pentru tipar.
Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, Bucureşti, “Minerva”, 1973, p. 392; cf. Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, Bucureşti, 1907, p. 272. 2 Aurelia Florescu, Familia Opran. Prezenţe în judeţul Dolj, în “Anuarul Institutului de cercetări socio-umane C.S. NicolaescuPlopşor”, Craiova, 2002, p. 207-218.
1

143

Venirea lui Grigore Canuş, la Craiova, s-ar datora, căsătoriei sale cu Elena, fiica lui Gheorghe Opran II. Două documente 1 descoperite în colecţiile Arhivelor Naţionale – sediul Craiova – atestă că, în jurul anului 1838, Grigore Canuş locuia în mahalaua Petru Boji a oraşului citat. Datorită unor neînţelegeri, familia lor s-a destrămat în anul 1848 şi Grigore Canuş s-a stabilit în Bucureşti, unde avea locuinţă. O carte, recent tipărită, Arhondologia Ţării Româneşti de la 1837, având ca autori pe Paul Cernovodeanu şi Irina Gavrilă 2 , cuprinde numele persoanelor cărora li s-au acordat ranguri boiereşti, în perioada 1837-1858. Între ele figurează Canuş Nicolae, cu rangul de pitar, obţinut la 27 aprilie 1855. Informaţia atestă, încă o dată, existenţa unei persoane purtând acest nume. Ea este diferită de aceea a pictorului Constantin Lecca, menţionat, în aceeaşi Arhondologie, ca profesor cu rangurile de pitar, în anul 1842, şi cu cel de serdar, în anul 1853. Grigore Canuş, un nume necunoscut istoriei literelor româneşti anterioare revoluţiei de la 1848, se impune prin colaborarea, cu versuri şi, probabil, şi cu traduceri, la vechea serie a revistei craiovene, “Mozaicul”. XXX Domnule Prezident, Eu supt iscălitul, printr-acest înscris fac cunoscut că, casele mele din Craiova, din mahalaoa Petru Boji, ce le am loate în lipsă de zestre a fie-mea, Elenii, de la fostul ginere, Gligorie Canuşi, care case sunt din jos de
D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CXLIII/31, 1850 mai 20; Colecţia Protoieria jud. Dolj, inv. 2, 1849, f. 2. 2 Publicată la Brăila, Edit. Istrios a Muzeului Brăilei, 2002.
1

144

ale mele, ce dă într-însele despre răsărit, le vânz cu bună învoire, dumneaei cocoanei Elenchii Socoteancăi, cu toate împrejmuirile lor, adecă grajd, şopru, cuhnie şi închisă cu uluce, curtea şi grădina, cu preţ de galbeni 530, adecă cincisutetreizăci. Şi fiindu-le curtea cam strâmtă, mai vârtos la poartă, la această casă, le mai slobod, din curtea mea, un stânjen de loc. Şi banii i-am primit toţi pe deplin şi dumneaei să le stăpânească în bună pace, precum şi urmaşii dumneaei. Şi pentru credinţă am iscălit şi totdeodată am rugat şi pe Cinstita Judecătorie Comerţială de l-au adeverit, după legiuiri ca să-şi aibă temeiu. Gheorghe Opran 1850 mai 20 Văzut la Grefa Tribunalului Dolj, secţia Comercială, astăzi 21 avgust nr. 66, cu ocazia ipotecii ce s-a făcut în acest imobil în asigurarea dumnealui Ghiţă Urdăreanu. SS adj. Constantinescu Nr. 62 Judecătoria Comerţială din Craiova Dumnealui serdarul Gheorghe Opran, prin reclamaţia ce a dat Judecătorii la 28 martie anul curgător, primită, în Registru, la nr. 890 a cerut adeverirea acestui act de vânzare ce se face caselor dumisale, cu locul lor coprinse într-însul, din acest oraş, către dumneaei Elenca Socoteanca, spre urmarea căria cereri s-au înfăţişat în Judecătorie, dumnealui vânzătorul cu dumneaei cumpărătoarea, amândouă părţile în persoană şi văzânduse destoinici de a contracta, s-au cetit zapisul în auzu, pe cuprinderea căruia au arătat deopotrivă mulţumire, cu adăogire dumnealui vânzătorul că preţul tocmelii l-a primit de la dumneaei cumpărătoarea şi unde face vâzarea, mai rămâne loc pe seamă-i. 145

După aceasta cerându-se dumnealui vânzătorului documente doveditoare dreptului de posesie asupra proprietăţii ce vinde, arătă: Anul 1838 septemvrie 26, înscris sub iscălit de dumnealui serdarul Alecsandru Dâlgeanu şi alţi martori, vânzător unui loc cu case din mahalaoa Petru Boji, desluşind dumnealui vânzătorul că din acest loc, despărţind un trup, l-au dat zestre fiicei dumnealui, Elenca, la căsătorie cu dumnealui Gligorie Canuşi, pe care loc, în urmă, pomenitul Canuşi a clădit case. Şi apoi, drept 550 galbeni ce au avut să priimească, din lipsa zestrii fiicei dumnealui, pomenitul Canuşi au dat dumnealui casele acestea ce vinde şi spre dovadă că aceste case sunt date de Canuşi pentru lipsa zestrii, au dat de s-au văzut scrisoarea numitului Canuşi, cu leatul 1849 ghenarie 22. Judecătoria, însă, neputându-se îndestula cu deplinătate, că aceste case au rămas în stăpânirea dumnealui vânzătorului, căci prin-trânsa s-a văzut că se tratează despre aceasta în termeni nehotărâţi, au îndatorat pe dumnealui vânzătorul ca să aducă înscris leglizat după forme din partea dumnealui Canuş, că aceste case au trecut în desăvârşita dumisale stăpânire, precum şi înscris din partea dumneaei Elenchii, fiica dumisale, cum că a priimit de la dumneaei preţul lor precât se însemnează şi nu mai are nici o pretenţie asupră-le, şi din partea celui de al doilea soţ al dumneaei, cum că prin a doua căsătorie, la foaia de zestre ce s-au dat, nu s-au trecut şi aceste case. În urma acestora, înfăţişându-se, de iznoavă, în Judecătorie dumnealui vânzătorul, au dat după îndatorirea pusă, următoarele înscrisuri, însă: Anul 1851 aprilie 3, sub scris de D. Gligorie Canuşi, coprinzător că, cu adevărat, casele sale au rămas 146

asupra dumnealui vânzătorului drept 550 galbeni, lipsa zestrii fostei sale soţii, anume Elena, adeverit sub nr. 512 de comisia văpselii Roşu de Bucureşti. Anul 1851 mai 24, idem, sub scris de dumealui pitarul Gligorie Matraca şi dumneaei pităreasa Elena Matraca, coprinzător că aceste case nu figurează în foaia de zestre ce le-au dat dumnealui vânzătorul şi nu au nici un amestec, fiind slobod dumnealui vânzătorul ca un stăpân pe dânsele să facă orice va voi, adeverit sub nr. 3700 de dumnealui subcârmuitorul plăşii Oltului de Sus din Judeţul Romanaţi. Şi cu toate că, prin cele aşternute mai sus, dumnealui vânzătorul au dovedit dreptul de posesie ce are asupra acestor case, dar ca Judecătoria să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, dacă dumnealui vânzătorul le şi stăpâneşte în linişte, cu cine se învecineşte şi locul de este supus la vreo plată de embatic, au poftit pe cinstita Poliţie a oraşului să facă cercetare la faţa locului. De unde primindu-se adresul trecut la nr. 1506 al registrului, coprinzător că, după cercetarea ce au făcut în faţa locului, au dovedit că dumnealui vânzătorul are în liniştită stăpânire casele ce vinde cu locul lor, nesupus la nici un embatic, fiind între vecinii aceştia, la răsărit cu osebitul loc al dumnealui ce este sterp, la miază-zi cu drumul ce merge la biserica Sf. Gheorghe Nou, la miazănoapte cu locul Belivăceştilor şi la apus tot cu locul dumnealui cel sterp. Şi fiindcă după căutarea făcută condicilor canţelarii nu s-a găsit a fi supus la vreo împrejurare de zălog, secfestru sau altă contestaţie; de aceea, pe aceste temeiuri, adeverează Judecătoria acest zapis cu numele dumneaei cumpărătoarei, cunoscută pământeancă, potrivit art. 2 din legiuirea publicată în

147

anul 1840 prin Buletinul cu nr. 13, trecându-l şi în condică după orânduială. 1851 iunie 8 Prezident, Ştefan Româneanu Membri: Ion Ghimpeţeanu Vancu Liubici Grefier, Nicolae Guran
D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CXLIII, doc. 31, 1850 mai 20, 2 f., caractere chirilice.

Comandor aviator Naidinescu Dumitru (1892 – 1955) Rusalia Crăciunoiu
Dumitru Naidinescu s-a născut la data de 9 martie 1892 în comuna Terpeziţa – Dolj. A urmat Şcoala primară la Terpeziţa şi apoi Liceul Industrial din Craiova, după care s-a înscris la Şcoala de pilotaj a Ligii Naţionale Aeriene pe care a absolvit-o luând brevetul de pilot în anul 1916. Deşi în plin proces de organizare, aviaţia militară a fost nevoită să execute în iarna anului 1916 şi primăvara anului 1917 numeroase misiuni de luptă. Astfel, în ziua de 19 mai 1917, Escadrila Farman 4, cu o formaţie de 5 avioane, unul din avioane fiind pilotat de Dumitru Naidinescu, a bombardat depozitele de materiale

148

şi barăcile cu tehnică de luptă din gara Câmpurile – Zona Nămoloasa. La 7 iunie 1917, Escadrila F6, cu 9 aparate de luptă, a luat parte la un bombardament în Valea Suşiţei, Naidinescu avându-l cu el pe locotenentul observator Dumitru Bădulescu. Erau atacaţi de două baterii antiaeriene, dar s-au întors cu misiunea îndeplinită, deşi au fost loviţi cu 7 schije în aparat. În anul 1918 Dumitru Naidinescu este numit Instructor de zbor la Şcoala de Aviaţie de la Tecuci, readusă în ţară de la Odessa unde fusese mutată din cauza apropierii frontului german care periclita desfăşurarea activităţii şcolii. Printre cei ce îşi însuşeau tehnica pilotajului se aflau şi celebrele aviatoare de mai târziu Smaranda Brăescu şi Maria Drăgescu. În anul 1919, mai 20, Ministerul Afacerilor Străine, Cancelaria Ordinelor, cu nr.4958 din 30.03.1919 a binevoit a autoriza de a purta insemnele decoraţiunilor engleze – Medalia pentru purtare distinsă în faţa inamicului. Pentru efectuarea misiunilor de luptă îndeplinite în mod deosebit, cu mare isteţime şi trecând prin grele încercări, de un risc ieşit din comun, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie pentru merite deosebite ce se acordă în domeniul aeronauticii: Ordinul „Virtutea Aeronautică”, cu spade clasa Crucea de aur, după ce mai înainte fusese decorat cu „Virtutea Militară”. Activitatea Comandorului aviator Dumitru Naidinescu, după Războiul mondial, tot în serviciile Aeronauticii, s-a soldat cu formarea a circa 500 de aviatori care au format elita Aeronauticii româneşti. Pe când era locotenent aviator la Tecuci, l-a cunoscut pe unul din cei mai bogaţi oameni din Craiova, Jean C. Mihail, căruia i-a închiriat, la 15 mai 1931, un 149

motor de 10 H.P. pentru lucrările barajului de la Drăgăneşti, în felul acesta îşi mai rotunjea şi solda. La data de 01.03.1938, pentru infirmitate provenită în timpul şi din cauza zborurilor executate în serviciul ordonat, a fost trecut în poziţie de retragere. Prin Decizia nr.492/1942 a S.S.A. Locotenentul comandor aviator în retragere Dumitru Naidinescu a fost numit Inspector al Şcolilor de Pilotaj cu şi fără motor ale Aeroclubului Oltenia. Conform Ordinului D.A.C. nr.29883 din 13.02.1943 a fost numit ca delegat cu supravegherea şi controlul activităţii şcolilor de zbor cu şi fără motor de la Craiova şi Balta Verde, iar prin Ordinul D.A.C. nr.6730/17.06.1943 a fost numit Comandant al Staţiei Aeriene Caracal, după care, conform Ordinului T.A.R. nr.4 a luat comanda Şcoalei de Pilotaj zbor fără motor Craiova şi Balta Verde. La data de 20 octombrie 1944 prin adresa nr.1221 dos.5 i se aduce la cunoştinţă că, în conformitate cu Ordinul D.A.C. nr.13312 din 11.10.1944, atribuţiunile în calitate de comandant administrativ al Aeroclubului Oltenia, încetează începând cu data de 1 noiembrie 1944. A fost şi Comandant al Aeroportului Craiova. A încetat din viaţă la 23 noiembrie 1955 şi este înmormântat în Cimitirul Ungureni. În anul 1997, soţia şi apoi fiica, Anca Smaranda, au donat Muzeului Olteniei şi Muzeului Aviaţiei din Bucureşti obiecte şi documente ale comandorului Naidinescu. La 23 octombrie 2004, Ministerul Apărării Naţionale, Muzeul Aviaţiei Bucureşti şi Muzeul Olteniei au organizat la sediul Muzeului Olteniei, cu ocazia Zilei Armatei Române, Expoziţia „60 de ani de la eliberarea Ardealului de Nord” unde au fost expuse şi obiecte şi 150

documente ce au aparţinut Comandorului Dumitru Naidinescu. *) Datele din acest material provin din arhiva rămasă de la bunicul meu Comandorul aviator Dumitru Naidinescu (1892 – 1955).

Profesorul Ilie Constantinescu – un renumit colecţionar Paul-Emanoil Barbu
Ilie Constantinescu s-a născut la 1 noiembrie 1874 în comuna Dioşti, judeţul Romanaţi (actualmente judeţul Dolj) într-o familie de moşneni. După absolvirea Şcolii primare din localitatea natală, a urmat Liceul Carol I din Craiova (1888-1895) şi apoi Facultatea de Litere din Bucureşti , Secţia istorică (1895-1898). A funcţionat ca profesor din septembrie 1898 şi până la 1 septembrie 1939, când s-a pensionat, predând diverse discipline: geografie, limba română, limba franceză, istorie. Primii ani de învăţământ i-a făcut în Craiova, la Gimnaziul viitorului Liceu „Fraţii Buzeşti” şi Şcoala Normală (septembrie 1898-august 1905), continuând apoi la Gimnaziul şi Liceul Ioniţă Asan din Caracal (septembrie 1905-septembrie 1938). Mulţi ani a fost director al gimnaziului caracalean. După pensionare, a continuat să predea ca profesor suplinitor, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat la Cenzura Caracal, fiind chiar şef al acesteia. A fost scos din post când a fost preluată de sovietici în urma stabilirii Armatei Roşii în România. 151

A lucrat şi în alte sectoare de activitate, din care a obţinut venituri, cu care îşi completa remuneraţia de la catedră. Astfel, Ilie Constantinescu a fost membru al Consiliul Local Caracal, al Consiliului Judeţean Romanaţi, al Curţii de Juraţi Romanaţi, al Comisiei Interimare Caracal. De asemenea, a făcut parte din Consiliul de Administraţie al Băncii Caracal, fost acţionar la aceeaşi bancă, ca şi la Banca Romanaţi şi la Societatea de Credit Funciar Urban Craiova. La 2 octombrie 1905, imediat după mutarea în Caracal, şi-a întemeiat familie, căsătorindu-se cu Ana M. Neagu din Redea, jud. Romanaţi (azi jud. Olt). În familia Constantinescu s-au născut trei fete şi un băiat. Una dintre fete a murit la vârsta copilăriei. Au mai rămas trei copii: Elisabeta, Ştefan şi Ileana care vor deveni toţi licenţiaţi ai Universităţii din Bucureşti. În decursul întregii sale vieţi, profesorul Constantinescu a căutat şi a reuşit să-şi facă o solidă cultură generală, nu numai de specialitate. A fost preocupat în mod serios de acest lucru, ceea ce l-a determinat să achiziţioneze cărţi din diverse domenii de activitate şi să se aboneze atât la reviste ştiinţifice, cât şi la numeroase ziare ale vremii. A reprezentat tipul profesorului model, care a căutat să imprime elevilor dragostea pentru învăţătură şi pentru trecutul nostru istoric. Pe elevii săi cei mai buni i-a urmărit în întreaga lor activitate, acordându-le un preţios sprijin moral şi chiar material. Graţie educaţiei primite de la profesorii Liceului „Carol I”, încă din anii de liceu, Ilie Constantinescu a început să manifeste interes pentru urmele trecutului neamului său şi formarea unei solide culturi generale. În acest scop, a început să achiziţioneze cărţi, izvoare arheologice şi istorice, documente etnografice şi 152

folcloristice etc., în care a investit atât bani, cât şi timp; într-o perioadă relativ scurtă, el s-a impus ca un adevărat colecţionar. Prima manifestare de anvergură la care a participat a fost Expoziţia Societăţii pentru Răspândirea Ştiinţelor, organizată în septembrie –octombrie 1903. A fost în Capitală prezent cu 182 titluri de cărţi (192 volume), legate şi cusute, într-un număr de 179 volume editate în ţară şi în străinătate, între anii 1558-1859. Trebuia să mai expună alte 18 titluri de cărţi, tipărite între 1816-1859, dar n-a mai apucat să le expedieze 1 . Lista cărţilor lui Constantinescu se află în catalogul tipărit al Expoziţiei. Pentru interesul trezit de colecţia sa de carte expusă, a primit medalia de aur şi diploma de colaborator. Au trimis foarte puţini „cărţi vechi” şi organizatorilor „li s-a părut curios că şi în provincie sunt amatori de vechituri” 2 . În anul respectiv, Ilie Constantinescu se afla în Craiova, unde se mai găsea un alt colecţionar pasionat N.P. Guran, fost prefect de Dolj, care avea cărţi în valoare de 26000 lei. Profesorul Buşilă, directorul Liceului „Craol I”, cumnat cu N.P. Guran, i-a spus lui Constantinescu că dorea să-i vadă cărţile „căci li, s-a părut curios că mai e şi alt amator de cărţi vechi în Craiova” 3 . Exponatele sale au avut un larg ecou în lumea ştiinţifică. De aceea, Academia Română a făcut două încercări pentru a intra în posesia cărţilor vechi ale lui Ilie Constantinescu. Mai întâi, profesorul Gh. Creţu i-a propus să-i dea, în schimb, unele din publicaţiile Academiei Române. Constantinescu a răspuns însă că solicită publicaţiile pe care nu le avea, dar Academia nu a fost de acord, precizând că nu se poate, „fiind cam multe”. După aceea, acelaşi demers l-a făcut şi Ioan
1 2

Colecţie personală, XX/8. Ibidem. 3 Ibidem.

153

Bianu. La 8 aprilie 1904, Ilie Constantinescu i-a răspuns că este imposibil să renunţe la cărţile sale: „regret – precizează el – că nu pot face schimbul nici cum. M-aş despărţi cu greu de aceste cărţi, căci eu nu le am nici ca moştenire picată de undeva, nici [nu] le-am cumpărat să fac negoţ cu ele, căci sunt strânse cu răbdare şi pasiune, începând de când eram elev în liceu. De aceea nici nu caut să le vând cu orice chip. […] Eu le-am cumpărat cu scop să le utilizez lucru pe care nu l-am putut face destul până acum, dar pe care tot sper să-l fac în viitor. Am să caut, şi de acum înainte să strâng în limita mijloacelor mele materiale, cărţi şi hârtii vechi româneşti, căci îmi pare rău când văd scumpele vechituri dispărând, distruse sau neglijate, nu numai de ignoranţi, dar şi de oameni ce se pretind culţi” 1 . Nu era exclus ca, în viitor, cărţile şi documentele colecţiei sale să intre în patrimoniul Academiei Române, dar până atunci va continua să şi le poarte mereu cu „bagajul” său de profesor 2 . O sursă importantă pentru izvoarele arheologice şi numismatice a constituit-o cetatea romană RomulaMalva aşezată pe teritoriul comunei Reşca, în apropiere de Caracal. A făcut aici numeroase drumuri, singur sau însoţit de autorităţi sau de prieteni, precum profesorul Şt. Ciuceanu din Craiova, de pildă 3 . A urmărit să salveze nu numai obiectele aflate în posesia unor localnici, ci şi pe acelea aflate în mâna altor persoane, din afara Reşcăi. O parte, cea mai mare, din izvoarele arheologice a fost cumpărată, iar restul primite de la diverse persoane, începând cu elevi şi terminând cu învăţătorii sau oameni de alte profesii.

1 2

Ibidem, IX/1. Ibidem. 3 Ibidem, VIII/72,87.

154

Profesorul nu a scăpat din vedere, cum s-a mai spus, nici adunarea izvoarelor istorice, etnografice, folcloristice. În ceea ce priveşte izvoarele istorice , a început prin a colecţiona documente referitoare la comuna natală, Dioşti, încă de când era elev în clasa a IV-a de liceu, „simţind mare plăcere în afundarea în trecut” 1 . Dorea să publice, mai târziu, Monografia comunei Dioşti. N-a publicat decât Hotărnicia acestei moşii, însă, în baza materialului strâns de el, fiica sa, Elisabeta, a elaborat lucrarea de licenţă, cu acest titlu. Preocupările sale de colecţionar nu erau luate în serios de colegii din Caracal, fiind considerate inutile. Din această cauză, „de multe ori era expus la zeflemele din partea celor cu cultură” 2 , cum îi scria el lui Petre Haneş, la 19 august 1915. Constantinescu nu se considera „istoric sau arheolog” ci „un modest observator şi colecţionar” 3 . Animat de o atentă şi permanentă grijă pentru salvarea şi păstrarea documentelor istorice, profesorul Constantinescu a intervenit în anul 1930 cu toată energia pentru salvarea unei arhive vechi de un secol pe care Tribunalul Bucureşti vroia să o dea Cercului de gospodine din Capitală, maculatură, pentru a o vinde la retopit. A făcut demersuri insistente atât pe la Ministerul Justiţiei cât şi pe lângă C. Mosil, directorul Arhivelor Statului 4 . A solicitat chiar sprijinul senatorului de Romanaţi, Marin Mitrofescu 5 . Era o cantitate „colosală de hârtie, cu vagoanele, făcută varză prin pod şi subsol” după cum preciza într-o scrisoare din 17
1 2

Ibidem, VIII/87. Ibidem, VIII/73. 3 Ibidem. 4 Ibidem, VIII/20. 5 Ibidem, IX/37.

155

decembrie 1930 adresată unui fost elev, Traian Cristescu 1 . După ce s-a preocupat intens de această problemă, a salvat arhiva respectivă şi a cărat 19 care din ea la Caracal 2 . Fiind considerat unul dintre cei mai importanţi colecţionari din ţară, Constantinescu nu putea lipsi din programul Congresului şi expoziţiei de arheologie şi numismatică organizate, pentru a doua oară, la Craiova, în perioada 28-30 septembrie 1930. preşedinţii Comitetului local de organizare au fost dr. Al. Metzulescu, directorul Muzeului Militar al Olteniei şi prof. Al. Bărcăcilă, directorul Muzeului „Porţile de Fier”, din Turnu-Severin, iar secretar general, C.S. NicolăescuPlopşor, preşedintele Institutului de Arheologie Oltenia. Pe lângă muzee (Militar Naţional din Capitală, Aman din Craiova, Alexandru Ştefulescu din Târgu-Jiu şi al Seminarului din Râmnicu-Vâlcea) au participat cu exponate colecţionari particulari din mai multe oraşe ale ţării. În afară de exponatele lui Ilie Constantinescu au fost prezentate exponate din colecţiile Emil Becker, Vasile Cotovu, Cornel Secăşeanu, Maria Sedescu, I. Simionescu – Siminel (Bucureşti), col. Gh. Manolescu, Constantin Neamţu, Constantin Negrescu, Victor N. Popp (Craiova) şi Gh. Georgescu din Corabia. Constantinescu a susţinut comunicarea Strângerea şi păstrarea antichităţilor 3 . Pe măsură ce colecţia sa lua amploare, Ilie Constantinescu a iniţiat constituirea unui muzeu, care s-a înfiripat iniţial, în localul Gimnaziului „Ioniţă Asan” din Caracal în anul 1907.

1 2

Ibidem, VIII/77. Ibidem, VIII/78. 3 Ibidem, III/50.

156

Ulterior, după ce gimnaziul a devenit liceu şi s-a construit un edificiu nou, s-a repartizat o sală pentru muzeu. Colecţia arheologică a fost utilizată de reputaţi specialişti în studiile lor, între care cel mai reprezentativ este profesorul D. Tudor, autor a numeroase lucrări referitoare la Oltenia în epoca romană. La un moment dat, se pare că după pensionare, Ilie Constantinescu şi-a adus colecţia acasă. Pentru păstrarea documentelor care se puteau aprinde uşor, a înfiinţat în casa sa cu zece încăperi, construită în 19121913, o „cameră de fier”, cunoscută şi sub numele de buncăr. Este vorba de o încăpere, placată cu metal, şi cu uşi metalice, pentru a nu se putea aprinde în caz de incendiu. Într-o scrisoare din 2 septembrie 1957, adresată fiului său Ştefan, el ne oferă interesante informaţii asupra colecţiei sale, deşi precizează că sunt „date cu totul aproximative”. Menţionează că avea arhivă în dormitorul său şi în „dulapul cel mare până în tavan”, din „camera de fier”. Pe lângă aceasta poseda: arhiva luată de la Tribunalul Bucureşti în 1930, circa 20000 kg în parte cumpărată cu 2 lei/kg, plătind aproximativ 10000 lei, depozitată în camera de N-E şi pe dulapuri; circa 12000 kg de arhivă luată de la Prefectura judeţului Romanaţi, păstrată în „coridorul cel mare”; arhivă diversă, circa 5000 kg, provenită tot de la aceeaşi instituţie şi adăpostită în „camera de fier”. Asupra documentelor menţionate, spune el, se părea că avea „pretenţie de protecţie” şi Direcţia Arhivelor Statului din Craiova, în fruntea căreia se afla Al. Bălintescu, deşi oficial nu era obligată cu nimic decât „de a opri hârtiile de la distrugere”. Documentele din colecţia sa datau din perioada 1860-1900 (dosare, foi volante), între ele figurând şi cele 157

date de elevi şi persoane particulare, considerate ca „date gratis”. El mai deţinea şi o arhivă şcolară. „Aceste tezaure – scria Constantinescu – au fost salvate în parte până acum de la distrugere; sper să fie şi de aici înainte, căci au fost aduse până aici cu sacrificii peste puteri, de bani şi timp, numai în interes cultural, istoric şi social, fără interes material. În lumea intelectuală se discuta şi se spera că se va da o lege „pentru pensia meritului”. Acest lucru i l-a afirmat prof. Petru Crăciun, directorul muzeului din Caracal. Constantinescu era dispus ca, în cazul când se va adopta legea şi va primi o asemenea pensie, pe lângă cea de serviciu, să scaneze colecţia de documente şi biblioteca acestui muzeu 1 . Cum Legea n-a apărut, tranzacţia nu s-a făcut. În seara zilei de 10 februarie 1960 la ora 1900, profesorul Ilie Constantinescu a trecut în eternitate. Romanţiul pierdea unul dintre cei mai de frunte fii ai săi, care a ilustrat învăţământul românesc şi nu numai. Ulterior, s-au făcut numeroase tentative ca biblioteca şi colecţia arheologică, istorică, etnografică şi folclorică să treacă în patrimoniul Muzeului caracalean. Eu însumi, funcţionând aici ca muzeograf, în anii 19671971, am dus tratative cu Ştefan Constantinescu, unul dintre urmaşi. Plecând din Caracal am abandonat tratativele. Ele au fost continuate de directorul muzeului Ştefan Chiţu. În cele din urmă Ştefan Constantinescu a fost angajat ca muzeograf.

1

Ibidem, VIII/37.

158

Mihail Cănciulescu – personalitate a lumii medicale româneşti
Aurel Lăpădat
Mihail Cănciulescu, doctor în medicină, absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, medic primar de spital, doctor docent din anul 1923, laureat al Academiei Române şi membru al Academiei de Medicină, a fost una din figurile reprezentative ale lumii medicale olteneşti din România în perioada interbelică. S-a născut la data de 22 februarie 1885, în comuna Poiana Mare, judeţul Dolj, într-o familie modestă; tatăl – Câncea Savu (zis Savovici) – mic comerciant, mama – Constantina – fostă Dragu – casnică. A avut o soră, pe Elena şi un frate – Petre. Aici, în sudul judeţului Dolj şi-a petrecut copilăria şi a absolvit între anii 1890-1896 cinci clase primare, după care în perioada 1897-1904, a fost elev al Liceului Carol I din Craiova, premiant în fiecare an de studiu, pe care i-a absolvit luând bacalaureatul cu laude şi medalia de aur 1 . În anul 1904 s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu premiul Hillel şi medalia de aur Cristescu la trecerea tezei de doctorat. A fost medic extern la Spitalul Brâncovenesc reuşind primul cu media 9,66, în anii 1908-1910, şi medic intern al Spitalelor Eforiei Civile din Bucureşti, între anii 1908-1914, când de asemenea a reuşit primul cu media 9,75. Între anii 1916-1918 a fost director al Spitalului din Dorohoi, unde a fost evacuat cu Spitalul comunal1

D.J.A.N. Dolj, Fond M. Cănciulescu, pach. I/1, f. 1.

159

şcoală „Traian”, al cărui medic şef a fost. Din anul 1919 devine medic secundar al Spitalului Filantropia din Craiova, iar în 1923 a fost numit medic primar. Între anii 1941-1945 a îndeplinit şi funcţia de director al acestuia. După schimbarea regimului politic în România, respectiv, în anul 1948 a fost numit director al Centrului T.B.C. din Dolj. În această calitate a organizat ample acţiuni de profilaxie ale acestei maladii. Astfel a contribuit la înfiinţarea şi inaugurarea dispensarelor T.B.C. din comunele Filiaşi, Băileşti şi Maglavit, a dispensarului materno-infantil din comuna Brădeşti – Dolj. Pentru activitatea desfăşurată în lupta împotriva tuberculozei a fost evidenţiat pe ţară de Ministerul Sănătăţii, prin ordinul nr. 93652 din 28 octombrie 1949 1 . A fost căsătorit cu Elena Turcea Iconomoff, fiica lui Tănăsache şi a Elenei Turcea, cu care a avut o singură fiică, pe Mara, care s-a căsătorit cu un francez pe nume Quetel, stabilindu-se în Franţa, în localitatea Bois de Colombes. În ceea ce priveşte activitatea sa ştiinţifică şi publicistică, dr. Mihail Cănciulescu, este fondatorul şi conducătorul revistei medicale, ştiinţifice “Mişcarea Medicală Română” (“Acta Medica Romana”), apărută la Craiova între anii 1929-1948 şi al Societăţii Medicale din Oltenia. În paginile revistei “Acta Medica Romana” dr. Mihail Cănciulescu a publicat numeroase articole şi lucrări ştiinţifice, în acelaşi timp coordonând activitatea acesteia timp de peste 20 de ani (1928-1949). A întreţinut o bogată şi valoroasă corespondenţă cu marile personalităţi ale lumii ştiinţifice medicale româneşti, care au publicat în paginile revistei diverse studii şi articole de specialitate. Între acestea se numără: C.I. Parhon, Şt.
1

Ibidem, f. 3

160

Milcu, Ana Aslan, Odiseu Apostol, Costache Motaş, Alexandru Raicoviceanu, Al. Racz, M.C. Burghele, C. Danielopol, Apostol Bologa şi mulţi alţii. A avut şi colaboratori din afara graniţelor ţării între care menţionăm în primul rând pe medicii bulgari P. Doseff, Al. Backardieff şi Taneff, medicul italian Monaldi şi alţii. Colaborarea cu aceştia a fost atât pe tărâm medical, dar mai ales pe probleme de istoria medicinii şi folclorului medical românesc, a legăturilor lui cu cel din zona Balcanilor. În acelaşi timp dr. Mihail Cănciulescu a militat necontenit pentru tipărirea unor studii şi articole care să ducă la progresul actului medical. Activitatea ştiinţifică a dr. Mihail Cănciulescu este materializată în peste 400 de lucrări de fiziopatologie clinică a aparatului cardiovascular, a corelaţiei cardio-pulmonare, a fiziologiei circulaţiei cerebrale, a unor afecţiuni infecţioase, generale şi neurologice, comunicate şi publicate în reviste şi periodice medicale de prestigiu naţional şi internaţional (Societe medicale des hopetaux de Bucarest, Annales de medicine Paris, Buletin al Academiei Medicale din România etc.). Edificatoare sunt titlurile unor articole publicate: “Cercul medico-farmaceutic din Craiova”, “Opera ştiinţifică a prof. C. Levaditi”, “Medicina lărgită – un nou concept”, “Memoriu asupra creierii unui centru de învăţământ medical superior” 1 . În 1956, cu prilejul Centenarului Spitalului de Adulţi - Filantropia din Craiova, publică împreună cu C.I. Parhon lucrarea “Craiova – centrul medical-ştiinţific”. Iată ce mărturiseşte Mihail Cănciulescu într-una din fişele sale autobiografice: “În cronicile ce am scris, în criticile făcute am putut să mă înşel uneori în apreciere,
1

C. Avram, P. Cucu, Al. Enache, Interferenţe spirituale olteneşti. Ed. Sitech, Craiova, 1999, p. 58-59.

161

dar totdeauna de bună credinţă până ce m-am convins de contrar, când am revenit în cadrul aceloraşi cronici. Cu desfăşurarea activităţii ştiinţifice am urmărit respectarea moralei profesionale, combătând cu înverşunare specularea bolnavilor în spital şi în cabinetele medicale” 1 . A activat cu mare interes pentru înfiinţarea unei universităţi în Craiova şi mai ales a unei Facultăţi de Medicină, prin conferinţe publice ţinute în oraşele reşedinţă de judeţ ale Olteniei, în Bucureşti la sala Dalles, în faţa primului ministru Petru Groza, în Craiova în sala Teatrului Naţional ş.a. Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu într-o scrisoare adresată prof. Alexandru Bărcăcilă, datată 17 septembrie 1968: “Ca să lămuresc eu lumea cu intenţia mea de fondator, testator şi creator prin donaţie personală de anumite imobile cu materialele respective pentru un institut de istorie a medicinii, cu cabinete pentru un muzeu medico-farmaceutic, numismatic şi filatelic, în cadrul Facultăţii de Medicină la Craiova, dar facultatea nu s-a făcut în cadrul Universităţii …, s-a amânat crearea ei, binevenită şi ea, având în vedere că pofta de alte facultăţi vine mâncând. Dar Oltenia – leagănul românismului şi Bănia lui Mihai Viteazu a fost ca de atâtea ori să aştepte, pusă la carantină … că o să se facă ea o Facultate de Medicină la Craiova, fără îndoială că da, de regretat că anume donatori şi testatori o aşteaptă şi cu atâţia colaboratori de o medicină lărgită” 2 . În paginile revistei sale nu au apărut doar studii şi articole medicale ci şi diverse materiale extrem de interesante referitoare la legăturile medicinii cu alte ştiinţe. Revista “Acta Medica Romana” a fost delegată să
1 2

D.J.A.N. Dolj, Fond M. Cănciulescu, pach I/1, f. 3. Idem, pach. LXIV/47, f. 1.

162

reprezinte presa medicală românească la Congresul Presei Medicale Latine de la Paris, din octombrie 1934, prin prezentarea unui raport asupra “Techinque et presentation d'un journal medical”. În cadrul revistei “Acta Medica Romana” şi a Secţiei de Istorie a Medicinii din Craiova s-a organizat comemorarea medicului de origine bulgară Petre Beron, care a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea în prima jumătatea a secolului al XIX-lea, în Craiova, în calitate de medic şef al urbei. De asemenea, au fost sărbătorite sau comemorate şi alte personalităţi ale lumii medicale precum: Ch. Laugier, C. Levatidi, A. Teohari, I. Cantacuzino, C. Davila, D. Gerota, I.Fr. Rainer, D. Bagdazar, V. Babeş, D. Danielopol, Gh. Marinescu ş.a. Într-o scrisoare adresată d-lui Mihail Cănciulescu de generalul P. Stoilov, datată 8 februarie 1958, activitatea susţinută a acestuia pe tărâmul medical este caracterizată astfel: “Munca dumitale domnule doctor, ce se ştie, nu a avut răgaz şi limită şi cred că a depăşit o jumătate de veac. Lucrând şi azi de la zi la zi, cercetând trecutul spre aşezarea fiecăruia în locul ce li se cuvine, în istoria corpului medical, în special de olteni, cât priveşte prezentul putem zice că s-a creat o epocă la care ai contribuit intens şi dumneata, spre înflorirea şi progresul ştiinţei medicale române” 1 . Dr. Mihail Cănciulescu s-a stins din viaţă se pare în anul 1970, fără să-şi vadă, din păcate, împlinit visul de a se înfiinţa la Craiova, Facultatea de Medicină, fapt realizat în acelaşi an.

1

C. Avram, P. Cucu, Al. Stuparu, Al. Enache, op. cit., p. 58-59.

163

O istorie a Craiovei în documente din metal Onoriu Stoica Doru Călin
Medaliile au fost create pentru a imortaliza anumite evenimente din istoria unui popor, devenind documente din metal pentru anumite perioade istorice. Prin ele, fapte, personalităţi din trecut capătă perenitatea ce li se cuvine, amintind de-a lungul timpului, bogatul nostru tezaur spiritual. Memoria metalului rămâne, astfel, nealterată pentru totdeauna. Cele mai vechi medalii reproduceau monedele contemporane, în valori ce depăşeau cu mult valorile curente. Cea mai veche monedă cu caracter de medalie, este decadrahma emisă de atenieni în urma victoriei de la Maraton (490 î.e.n.), asupra perşilor. În lumea greacă, apoi în cea elenistică acest procedeu se va permanentiza. Mai târziu, în epoca romană şi romano-bizantină se pune un accent deosebit pe medalia ce glorifică pe împărat sau poporul roman. Emiterea medaliilor, în evul mediu timpuriu, se întrerupe datorită fărâmiţării politice, în special în Europa. Începând cu secolul al XIII-lea, datorită noilor relaţii economice şi politice, apar medaliile. Un exemplu îl constituie ‘augustalii’ Împăratului Frederic al II-lea executaţi la Mănăstirea din Amalfi. Creatorul medaliei moderne rămâne, însă Antonio Pisano, care imortalizează, printre altele, vizita Împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul, la Florenţa în anul 1439. Generaţiile următoare de medalişti formează adevărate şcoli în multe state europene. Se remarcă artiştii italieni, flamanzi, francezi şi germani. 164

La mijlocul secolului al XVI-lea apariţia maşinii de bătut monede, va modifica profund arta medalistică. Aceasta este folosită pentru prima oară la monetăriile din Augsburg şi Nürenberg. În ţara noastră arta medalistică se dezvoltă mai încet datorită împrejurărilor politice şi concepţiei clasei domin ante pătrunsă de un excesiv spirit religios. Prima monedă cu caracter de medalie este emisă în vremea lui Mihai Viteazul (1600). Emiterea acestora se continuă sporadic în secolul al XVIII-lea, înmulţinduse, însă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar după Unirea Moldovei cu Ţara Românească numărul lor este foarte mare. Pentru Craiova, prima medalie este bătută în anul 1846, iar ultima în anul 2005, şi sigur emiterea acestora va continua şi în anii următori. Prezentăm în continuare, cronologic, medaliile privitoare la Craiova, descriind numai pe prima şi ultima, urmând a alcătui un catalog al acestor medalii, care se află în câteva colecţii particulare 1 . 1846 - Spitalul Filantropia 2 Av. În interiorul a două cercuri liniare, se află, legenda, scrisă pe patru rânduri PUSĂ PIATRA / DE / TEMELIE / D.M.LOGOF. CAVALER / IOAN BIBESCU. Rv. În interiorul a două cercuri liniare, se află legenda scrisă pe nouă rânduri : ÎN ZILELE / M.S. DOMNULUI GEROGE D. BIBESCU / WOEW.SHI / A
Colecţia Octavian Ciocsan, colecţia Tudor Ţonea şi colecţia Lucia Aneta Stoica. 2 Traian V. Turtureanu, Medalia din 1846 a spitalului ‘Filantropia’ din Craiova, în “Studii şi cercetări numismatice”, VI, 1975, p. 163165, piesa aflându-se în colecţia Cabinetului numismatic al Academiei Române.
1

165

DOAMNEI MARIA / ANUL MÂNTUIREI / M.D.CCCXLVI / AL DOMNIEI / IV. Argint 72 mm (fig 1) 1858 – Reedificarea Bisericii Sf. Dumitru 1898 – Expoziţia de Agricultură şi Industrie 1 1900 - Şcoală de Arte şi Meserii 1912 – Monumentul Independenţei 1912 – Monumentul Barbu Ştirbei 1936 – Monumentul Eugeniu Carada 1966 - Liceul Nicolae Bălcescu 1970 – Liceul Pedagogic 1972 – Liceul Agricol 1973 - Secţia Craiova a Societăţii Numismatice Române 1974 – Secţia Craiova a Societăţii Numismatice Române 1974 – Muzeul de Istoria Medicinii 2 1975 – Pelendava 1750 – Craiova 500 1975 – Maria Tănase 1979 – Congresul de Arheologie şi Numismatică 1983 - Constantin Brâncuşi – Vitellius 1983 - Constantin Brâncuşi – Cap de copil 1983 – Constantin Brâncuşi – Orgoliu 1983 – Constantin Brâncuşi – Sărutul 1983 – Constantin Brâncuşi – Coapsa 1983 – Constantin Brâncuşi – M-elle Pogany 1983 – Prof. dr. Gabriel Cotulbea 1986 – Universitatea Craiova 1986 – Liceul Industrial nr.1 1990 – Revoluţia Română 1992 – Copii şi jocul
Se cunosc două tipuri în funcţie de revers, unul fără numele participantului şi altul cu numele participantului: Tănăsescu. 2 Se cunosc două tipuri în funcţie de textul de pe revers.
1

166

1993 – Mihai Viteazul 1997 – Clădirea Primăriei 1 1998 – Muzeul de Ştiinţele Naturii 2 1998 - Monumentul Independenţei 1999 – Nicolae Romanescu 2000 - Constantin Brâncuşi 3 2001 – Mihai Viteazul 2002 – Nicolae Titulescu 2002 – Editura Scrisul Românesc 4 2003 – Podul suspendat 2004 – Catedrala Sf. Dumitru 2005 – Marin Sorescu Av. În partea de sus MUNICIPIUL, iar în partea inferioară CRAIOVA, cele două cuvinte fiind separate de câte trei steluţe. În centru se află stema municipiului Craiova, Sf. Dumitru, învingând un împărat păgân pe un scut împărţit cu linii orizontale, iar deasupra acestuia, o coroană deschisă, din care iese un vultur cruciat cu aripile întinse, totul, fiind în relief înalt, iar de o parte şi de alta anul 20/05. Rv. Bustul lui Marin Sorescu, privind spre stânga, iar deasupra semicircular MARIN SORESCU 1936 – 1986 60 mm Tombac patinat (fig. 2). Anul acesta vor fi bătute două medalii una cu Traian Demetrescu, iar celălaltă cu Arhivele Naţionale – 75 de ani.

Onoriu Stoica, Doru Călin, Noutăţi medalistice, în “Oltenia”, seria a III-a, an IX, 2005, nr. 1-2, p. 110. 2 Se cunosc două tipuri în funcţie de revers. 3 Una este plachetă, iar celălaltă medalie. 4 Ibidem.

1

167

Instituţii sanitare organizate sau preconizate în Mănăstirea Bistriţa olteană Arh. Veniamin Micle
Organizarea instituţiilor sanitare în mănăstirile ortodoxe corespunde concepţiei creştine cu privire la valoarea trupului omenesc, despre care se ştie că a fost creat de înseşi mâinile lui Dumnezeu (Facere 2, 7), precum şi de faptul că Fiul Său „s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14), prefăcând omul în „templu al lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 16). Potrivit acestei învăţături scripturistice, profund umanitare, mănăstirile s-au ocupat de la începutul existenţei lor cu îngrijirea fiinţei umane, trup şi suflet, aşa cum adeveresc primele legislaţii monahale. În acest sens, mănăstirile înfiinţate de Sfântul Pahomie cel Mare (287347) aveau case anume rezervate bolnavilor fizici; 1 Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte (424-529), zideşte numeroase spitale, numite bolniţe, unele pentru monahi, altele pentru mireni, iar sanatoriile înfiinţate de Sfântul Vasile cel Mare (329-379), în cadrul renumitei sale Vasiliade, au rămas celebre în istoria medicinii. Chiar Tipiconul Sfântului Sava (439-533) prevede expres înfiinţarea unor astfel de aşezăminte în mănăstiri 2 . Potrivit rezultatelor obţinute de cercetătorii avizaţi, în ţara noastră sunt menţionate documentar primele bolniţe sau spitale mănăstireşti în secolul al XVlea, iar „prezumtiv odată cu înfiinţarea primelor

1

Regulile monahale ale Cuviosului Pahomie, 42 şi 48, cf. Ierom. Nicodim Sachelarie, Asceza creştină, Craiova, 1942, p. 75, 76. 2 Tipicon, tipărit de mitropolitul Veniamin, Iaşi, 1816, cap. 48, p. 55.

168

mănăstiri” 1 . În Mănăstirea Bistriţa au funcţionat, de-a lungul secolelor, mai multe instituţii cu caracter sanitar, pe care le vom prezenta în ordine cronologică. 1. Bolniţa – spital mănăstiresc. Cea mai veche instituţie cu caracter sanitar, organizată în Mănăstirea Bistriţa, a fost „Bolniţa”, loc unde, asemenea altor mănăstiri, s-au acordat primele asistenţe medicale din ţară 2 . Bolniţa Bistriţei ocupă, ca vechime, locul al doilea în istoria medicinii noastre, după cea din Mănăstirea Putna, atestată documentar la anul 1488 3 . Ea a luat fiinţă odată cu zidirea Mănăstirii, înscriindu-se între cele patru obiective preconizate de marele ban Barbu Craiovescu pentru ctitoria sa: centru de spiritualitate ortodoxă, vatră de cultură românească, adăpost pentru tezaurele cultice şi aşezământ pentru îngrijirea celor suferinzi 4 . Opinia emisă de Emil Lăzărescu, referindu-se la banul Barbu, că „s-ar putea că însuşi faptul că era suferind să-l fi determinat să întemeieze şi un lazaret pe lângă Mănăstire, cu biserica aferentă”, 5 nu este concludentă, mai ales că mănăstirile Vodiţa, Tismana, Cozia, precum şi Bistriţa, aveau de la început bolniţe bine organizate 6 . Când banul Barbu se retrage din societate, Mănăstirea Bistriţa avea cel puţin trei decenii de existenţă, perioadă în care îşi organizase deja sistemul de asistenţă sanitară. Mult mai
Dr. Petre Miroiu, De la bolniţa mănăstirească la spitalul organizat, în „Mitropolia Olteniei” XXIII (1971), nr. 5-6, p. 369. 2 Idem, p. 359. 3 Idem, p. 368-369. 4 Arhim. Veniamin Micle, Medalioane bistriţene, Bucureşti, 1999, p. 5. 5 Carmen-Laura Dumitrescu, Pictura din secolul al XVI-lea de la bolniţa Mănăstirii Bistriţa-Vâlcea, în „Studii şi Cercetări de Istoria Artei. Seria Artă Plastică”, tom. 19 (1972), nr. 2, p. 181, nota 14. 6 Arhim. Nestor Vornicescu, Îngrijirea sănătăţii în vechile noastre mănăstiri, în „Mitropolia Olteniei” XX (1968), nr. 1-2, p. 65.
1

169

adevărată este ipoteza că bătrânul ban s-a retras aici tocmai datorită bolniţei, unde avea condiţii corespunzătoare de îngrijire şi tratament 1 . Asistenţa medicală acordată bolnavilor, în bolniţa din Mănăstirea Bistriţa, rezultă din mai multe documente. Astfel, un hrisov emis la 9 mai 1608 de voievodul Radu Şerban (1602-1611), prin care întăreşte Mănăstirii o danie din Păuşeşti pe Otăsău, arată că „părintele Ioanichie cel Bătrân să aibă căutare şi socotinţă de la călugării din sfânta Mănăstire, până la moartea lui. Aşa sa tocmit el cu călugării de la sfânta Mănăstire, până la moartea lui, tot să aibă cinstită căutare” 2 . Arhivele păstrează numeroase dovezi din secolul al XVII-lea, care privesc anumite persoane, unele marcante ale societăţii timpului, nu numai din împrejurimi, ci chiar din sudul Olteniei, care îşi asigurau îngrijirea sănătăţii în bolniţa bistriţeană. La 11 decembrie 1684, Dumitru, fiul lui Florea, donează jumătate din satul Arceşti-Olt, fiind bătrân şi fără urmaşi, pentru ca egumenul Partenie (1680-1687) să-i asigure sănătatea, hrana şi înmormântarea în Mănăstire 3 . La 14 decembrie, acelaşi an, postelnicul Papa Pârşcoveanu, feciorul fostului mare stolnic Iordache, donează Mănăstirii întreg hotarul satului Studina din judeţul Olt, ca să fie îngrijit aici la vreme de boală şi bătrâneţe 4 . Din alt document aflăm că, după ce s-a călugărit, primind numele de Pahomie, îmbolnăvindu-se, a solicitat sprijinul marelui spătar Constantin Brâncoveanu să mai primească „o parte
Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea Bistriţa, Bucureşti, 1996, p. 330. 2 Arh. St. Buc., Mănăstirea Bistriţa VV/1. 3 Tezaur medieval vâlcean. Catalogul documentelor de la Arhivele Statului din Râmnicu Vâlcea (1388-1715), de Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, vol. I, Bucureşti, 1983, nr. 871, p. 275. 4 Idem, nr. 872, p. 275.
1

170

din scule”, rămăsese la fratele său, ca „să se caute”; Iorgu Cupeţu, având carte de blestem de la mitropolit, pentru evitarea gâlcevii, face cuvenita împărţire frăţească. Ajungând domn Constantin Brâncoveanu (1688-1714), monahul Pahomie cere o nouă judecată; voievodul consideră însă că „i s-a dat suficient”. Dar la alt proces, în faţa mitropolitului Teodosie, s-a hotărât să i se repartizeze încă „zece sălaşe de ţigani”; în total, a primit satul Studina cu vie, cu eleşteu, cu moară şi cu rumâni; satul Mănăileşti cu rumâni, cu vie şi cu vad de moară, precum şi „scule de aur”, vite, oi, stupi, râmători, doi cai şi haine 1 . Este adevărat că, din aceste bunuri, monahul Pahomie restaurează Schitul Mănăileşti, terminat prin anii 1689-1690, când îl donează Bistriţei 2 . Unii specialişti în istoria medicinii şi a farmaciei româneşti au ajuns la concluzia că numai „până la sfârşitul secolului al XVII-lea, bolniţa a fost spitalul specific românesc…, spitalul celor mulţi, al tuturor; aici se căutau nu numai clerici, ci toţi cei nevolnici, bătrâni, văduve, bogaţi şi săraci” 3 . Totuşi, îngrijirea sănătăţii psiho-fizice, în bolniţa bistriţeană, este atestată şi în secolele următoare. De pildă, în anul 1791, hagi Stan Jianu, mare demnitar în administraţia Olteniei, trimite din Craiova pe fiul său, care suferea de friguri, lăsându-l aici „câtăva vreme, fiind sfinte moaşte şi Sfântul Grigorie…, doar va face Dumnezeu vreo minune”, 4 iar în anul 1860, un document adevereşte că „Stana văduva, soţia lui Dumitru Avrămescu din satul Stăneşti, fiind venită aici la sfânta Mănăstire Bistriţa spre însănătoşire de boala ce
Idem, nr. 980, p. 299. Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 330. 3 P. G. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, vol. III, Bucureşti, 1938, p. 57. 4 N. Iorga, Studii şi Documente, VIII, p. 21.
2 1

171

pătimea, acum însănătoşindu-se de acea boală, se întoarce la urmă-i” 1 . În bolniţele mănăstireşti, tratamentul medical era precedat de activităţi psihoterapeutice, considerate esenţiale; ele erau alcătuite din rugăciuni şi molitve, acatiste, masluri şi sfinte liturghii. Partea religioasă se oficia în biserica bolniţei; apoi, în camere anume pregătite, se administra ceaiuri din flori, diferite unguente şi cataplasme, preparate din bogata floră montană de monahii cunoscători ai medicinii şi terapeuticii practicate în epocă. Cunoştinţele şi preocupările medicale ale monahilor bistriţeni rezultă din numeroase manuscrise, copiate aici şi păstrate în arhiva mănăstirească, având conţinut farmaco-terapeutic. Manuscrisul ieromonahului Serafim, din anul 1705, cuprinde un vocabular de botanică slavo-român, 2 întocmit pentru monahii bolniceri care nu cunoşteau limba slavonă. De asemenea, reţetele medicale consemnate în alte manuscrise, unul 3 copiat de „popa Nicolae”, în 1798, iar altul, 4 în 1808, de ieromonahul Ioachim Bărbătescu, erau folosite la bolniţă, ca îndreptar terapeutic. 2. Sanatoriu militar. Între anii 1872-1875 a funcţionat la Bistriţa un Sanatoriu unde erau trataţi numeroşi militari afectaţi de anumite boli. Astfel, la începutul lui noiembrie 1872, se găseau în Mănăstire aproximativ 200 de soldaţi, cum rezultă dintr-un raport al stareţului înaintat Episcopiei Râmnicului, prin care aduce la cunoştinţa ierarhului că nu a avut posibilitatea să transfere călugării de la Hurezi la Bistriţa, „întrucât a fost
1 2

Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 26/1860, f. 33. B. A. R., Mss. rom. nr. 2456, f. 52v şi 72v. 3 Idem, Mss. rom. nr. 2040, f. 113v-126. 4 Idem, Mss. rom. nr. 3590, f. 114-115, 118v.

172

şi este ocupată de soldaţi, în număr de aproape 200, nerămânând disponibilă nici o cameră pentru locuinţa părinţilor”; 1 militarii erau cazaţi pentru tratament. 2 „Detaşamentul de bolnavi” a evacuat Mănăstirea înainte de 22 septembrie 1873, 3 dar în anul următor, la 5 iulie, Ministerul Cultelor trimite o adresă, recomandând stareţului ca, „de îndată să puneţi la dispoziţia delegatului ce se va însărcina de Ministrul de Război, toate camerele ce vor fi deşarte în încăperile acelei Mănăstiri, spre a fi locuite timp de două luni de către 184 soldaţi bolnavi de ochi” 4 . Guvernul aprobase o hotărâre, prin care stabilea ca vara, în fiecare an, să fie cazaţi militari în camerele disponibile ale Mănăstirii, cum rezultă dintr-un raport înaintat Episcopiei de arhimandritul Dionisie Albeşteanu (1875-1879), stareţul aşezământului, unde scrie: „Înaltul guvern a luat dispoziţii de vreo câţiva ani ca, în toate verile, să trimită la această Mănăstire numeroşi soldaţi, şi aceasta pe motiv de sănătate, dar provoacă multe daune” 5 . La raportul primit, episcopul răspunde: „În interesul umanităţii, trebuie să primim pe soldaţii bolnavi a petrece câteva luni în această Mănăstire, pentru a-şi face cura necesară sănătăţii. Prin urmare, când vei fi anunţat de venirea soldaţilor, să reglezi camerele, atât pentru locuinţa lor cât şi pentru a superiorilor. Cu superiorii te vei înţelege despre paza bunei linişte şi ordine. Dacă conduita soldaţilor va fi necuviincioasă, şi superiorii lor nu vor îngriji a păzi disciplina şi buna

1 2

Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 50/1872, f. 36. Idem, f. 40v. 3 Idem, f. 183. 4 Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 50/1874, f. 247. 5 Idem, Mănăstirea Bistriţa, doar nr. 50/1875, f. 352.

173

ordine, să ne raportezi, ca să intervenim la Ministerul de Război” 1 . 3. Spitalul militar „Crucea Roşie”. La începutul anului 1876 s-a abordat problema înfiinţării la Mănăstirea Bistriţa a unui spital militar. După izbucnirea Războiului de Independenţă, în aprilie 1877, s-au adoptat măsuri speciale pentru spitalizarea aici a soldaţilor răniţi pe front. Astfel, la 19 ale lunii s-a prezent la Mănăstire, din ordinul prefectului, subprefectul de Horezu, care a „inspectat şi măsurat toate camerele, fără excepţie, şi în încheierea ce a făcut a arătat că pot fi încăpătoare pentru 500 soldaţi”, 2 potrivit raportului înaintat Episcopiei. În consecinţă, la 13 mai, Ministerul Cultelor comunică stareţului să pună la dispoziţia Ministerului de Război „încăperile din curtea acelei biserici, pentru facerea unui depozit de convalescenţi, rezervându-se camerele destinate pentru monahii petrecători acolo” 3 . Au urmat tratative, în urma cărora Episcopia Râmnicului comunică, atât conducerii Mănăstirii cât şi Ministerului că a aprobat „să fie folosite încăperile disponibile de la acest stabiliment de către Ministerul de acceptă hotărârile Război” 4 . Stareţul bistriţean respective, dar intervine la Episcopie să apeleze la forurile în drept ca soldaţii să nu degradeze localul. Ca urmare, la 12 iunie, este informat despre mijlocirea făcută Ministerului de resort, prin care se solicita să ordone comandanţilor „să nu permită să se facă vreo stricăciune sau să aducă nelinişte” 5 . Măsurile pentru organizarea Spitalului militar se intensifică. La 10
1 2

Idem, f. 361. Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 53/1876, f. 4. 3 Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 54/1877, f. 20. 4 Idem, Episcopia Râmnicului, dosar 14/1877, f. 71. 5 Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 54/1877, f. 21.

174

septembrie, episcopul aduce la cunoştinţa stareţului că, prefectul judeţului a primit o telegramă de la primministru, prin care se arată că „localul acelei Mănăstiri, fiind decis a se întrebuinţa pentru militarii români bolnavi şi răniţi”, conducerea mănăstirească trebuie să se conformeze „întocmai dispoziţiunilor” primite 1 . Spitalul militar a fost amenajat în pavilionul sudic, la parter, camerele fiind evacuate de mobilierul original din timpul domnitorului Barbu Ştirbei (18491856) 2 . Contrar celor stabilite iniţial, stareţul bistriţean raportează la 14 februarie 1878, că: „Un detaşament de peste 500 soldaţi turci prizonieri, escortaţi şi conduşi de câţiva soldaţi români, sub comanda unui singur locotenent, însoţit de un medic, intrară în Mănăstire şi ocupară nu numai încăperile sus-menţionate, dar şi pe toate celelalte din etajul doi disponibil, în afară de câteva dinspre miazăzi pe care, după multă stăruinţă, abia am reuşit a face să fie ocupate numai de căpitan” 3 . Ulterior s-a constatat că sunt aproximativ 600 prizonieri. Pentru internarea tuturor, au fost evacuaţi monahii de la parterul pavilionului al doilea şi cazaţi la etaj, lăsând turcilor atât bucătăria cât şi trapeza; apoi au fost reparate „camerele de la bolniţă, unde s-a înfiinţat spitalul pentru bolnavi” 4 . La 23 martie 1878, medicul splaiului Horezu, Al. Constantinescu, face o vizită medicală soldaţilor turci. Constatând spaţiul insuficient, propune ca, o sută de prizonieri „să se transfere la Mănăstirea Arnota, pentru şedere şi culcare, şi la timp de mâncare pot veni iar la

1 2

Idem, f. 41. Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 55/1878, f. 3. 3 Ibidem. 4 Idem, f. 4.

175

Bistriţa, fiind depărtarea foarte mică, şi o asemenea plimbare fiind foarte favorabilă pentru sănătate” 1 . Prizonierii turci au fost internaţi la Mănăstire în perioada 14 februarie - 17 aprilie 1878 2 . Din nefericire, au degradat localul care i-a adăpostit; interioarele şi somptuoasele apartamente domneşti au fost grav avariate. O parte din mobilier, depozitat în spaţii necorespunzătoare, s-a distrus 3 . 4. Spitalul rural. La 11 iunie 1881 a fost promulgată Legea pentru înfiinţarea spitalelor rurale. Articolul 1 din Lege prevedea ca, „în localurile mănăstireşti rămase, sau care ar rămâne neocupate de comunităţi religioase, se vor înfiinţa spitaluri pentru căutarea pelagrei şi ale altor boli care bântuiesc populaţia rurală şi reclamă o îngrijire mai mare şi mai îndelungată”, iar al 3-lea precizează, ca „serviciul de infirmier şi infirmiere în aceste spitale vor fi încredinţate, de preferinţă, călugărilor şi călugăriţelor”, 4 în anul 1884 s-a preconizat înfiinţarea unui spital rural la Mănăstirea Bistriţa. În acest scop, Ministerul Cultelor expediază la 24 septembrie superiorului Orest Baldovin (1879-1890) un ordin, prin care îi comunică să înainteze „o listă de tot mobilierul ce se află în încăperile Mănăstirii, cu arătare de starea în care se află, cunoscând că parte din acel local urmează a se da pentru spitalul rural” 5 . Totuşi, proiectul nu a fost finalizat, întrucât în clădirile mănăstireşti funcţiona deja altă instituţie de stat,

1 2

Arh. St. Vâlcea, Prefectura judeţului Vâlcea, dosar 14/1878, f. 14. Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 335. 3 Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 55/1878, f. 3. 4 „Monitorul Oficial al României”, nr. 56 din 12 iunie 1881, p. 1283. 5 Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 58/1883, f. 27.

176

având un caracter instructiv: Şcoala de subofiţeri, înfiinţată în anul anterior 1 . 5. Sanatoriu. Şcoala de subofiţeri a funcţionat în localul bistriţean peste trei decenii, cauzând o mare degradare materială şi spirituală Mănăstirii. Pentru remedierea situaţiei, superiorul Ghimnazie Mironescu (1900-1903) propune, la 5 septembrie 1902, ca Ministerul Cultelor să aprobe organizarea aici a unui „sanatoriu pentru fortificarea sănătăţii fizice şi sufleteşti, sau un azil climateric, sau altă instituţie sanitară şi de salubritate socială. Numai pentru şcoli militare sau şi chiar civile nu este deloc nimerită” 2 . Propunerea superiorului nu s-a realizat, dar şi-a atins scopul, întrucât Şcoala de subofiţeri a fost transferată de la Bistriţa, în primăvara anului următor 3 . 6. Sanatoriu de convalescenţă. În anul 1915 s-a abordat problema înfiinţării unui sanatoriu de convalescenţă la Mănăstirea Bistriţa. În acest sens, Ministerul Cultelor, prin ordinul emis la 9 iulie comunică arhimandritului Ioanichie Şirianu (1913-1915), stareţul bistriţean, să permită „Comisiei numite de Ministerul de Război, compusă din colonelul Teodorescu Ioan, medic locotenent-colonel Papiu Alexandru şi medic maior Eliad A. P., să viziteze localurile acelei Mănăstiri, în scopul de a se vedea dacă s-ar putea întrebuinţa pentru convalescenţi” 4 . De asemenea, Episcopia Râmnicului, la 11 iulie anunţă conducerea Mănăstirii că a „încuviinţat să se viziteze acea sfântă Mănăstire de către Comisia numită de Ministerul de Război, în vederea amenajării clădirilor

1 2

Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 336. Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 70/1902, f. 33. 3 Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 340. 4 Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 64/1915, f. 38.

177

pentru convalescenţi” 1 . Nici acest proiect nu a fost finalizat, întrucât localul mănăstiresc era ocupat de Societatea „Acoperământul Maicii Domnului”. 7. Sanatoriu pentru tuberculoşi. Peste câţiva ani, în 1922, s-a discutat din nou problema organizării la Mănăstirea Bistriţa a unui „Sanatoriu de tuberculoşi”. Dezbaterile ajunseseră la un stadiu avansat, încât la 13 decembrie, Monitorul Oficial publica Decretul regal care autoriza „Ministerul Instrucţiunii să cedeze, în schimbul Ospiciului de alienaţi „Madona Dudu” din Craiova, Ministerului Sănătăţii Publice, al Muncii şi Ocrotirilor Sociale (Direcţia Generală a Serviciului Sanitar) localul de şcoală din Mănăstirea Bistriţa-Vâlcea, proprietatea Ministerului Instrucţiunii, cu tot terenul ce-i aparţine, spre a se înfiinţa în el un sanatoriu de tuberculoşi”. 2 Cedarea imobilului şi a terenului urma să fie aprobată de Parlament printr-o lege specială, 3 dar problema a rămas nerezolvată. 8. Sanatoriu T.B.C. Problema înfiinţării unui sanatoriu în clădirile Mănăstirii Bistriţa a fost reluată la anul 1928, de data aceasta având profil T. B. C. În vederea înfăptuirii proiectului, s-a prezentat la Mănăstire o delegaţie a Ministerului Sănătăţii pentru a cerceta şi a constata dacă localul corespunde. Datorită intervenţiei episcopului Vartolomei Stănescu al Râmnicului (19201938), iniţiativa a fost abandonată 4 . 9. Dispensar medical. Tradiţia îngrijirii celor suferinzi a fost reluată de conducerea Mănăstirii Bistriţa spre mijlocul secolului al XX-lea. Pentru realizarea acestui scop umanitar, între anii 1939-1942 s-a construit
1 2

Idem, f. 39. Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 70/1922, f. 55. 3 Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 109/1941, f. 260. 4 Ibidem.

178

un Dispensar medical, amplasat lângă poarta de intrare în incinta mănăstirească. Interiorul era prevăzut cu un cabinet medical, cameră de gardă, saloane de internare, băi, grupuri sanitare, încălzire şi apă curentă. Aici erau cazaţi gratuit bolnavii care veneau pentru rugăciuni speciale de tămăduire. Îngrijirea revenea personalului monahal cu pregătire corespunzătoare. Iniţiativa Mănăstirii a fost apreciată de Ministerul Sănătăţii, care a donat o importantă sumă de bani pentru susţinerea instituţiei medicale. La început, serviciul a fost asigurat de medicul Circumscripţiei Costeşti, iar din anul 1946, de monahia Olga Glejaru, absolventă a Facultăţii de Medicină 1 . În colaborare cu Ministerul Sănătăţii, Mănăstirea Bistriţa intenţiona să transforme Dispensarul în Policlinică. Pentru înfăptuirea scopului, Mănăstirea construieşte, în partea de apus a aleii ce leagă aşezământul monahal de localitate, o clădire unde urma să locuiască o călugăriţă cu studii medicale superioare, având rolul de a tria pacienţii pentru Policlinică 2 . Datorită evenimentelor petrecute după al doilea război mondial, aşezămintele monahale nu au mai avut posibilitatea să desfăşoare activităţi social-caritative, astfel că şi Mănăstirea Bistriţa şi-a încetat această misiune pe care o practicase mai multe secole de-a rândul. În clădirile prevăzute pentru Dispensar şi Policlinică, s-a instalat Dispensarul Întreprinderii IFETVâlcea, iar ulterior au intrat în folosinţa Grupului Şcolar Bistriţa 3 .

1 2

Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 331. Ibidem. 3 Monahia Petronia Făgărăşanu, Mănăstirea Bistriţa, mss., 63-64.

179

Ateneul din Bucureşti, monument de artă şi simbol al unităţii spiritualităţii româneşti Lucian Amon
Se împlinesc 120 de ani de la aşezarea pietrei inaugurale a Palatului Ateneului Român, una dintre cele mai reprezentative lăcaşuri culturale ale României dar şi, poate, cel mai cunoscut simbol al oraşului Bucureşti. De aceea, în cele ce urmează ne-am propus abordarea subiectului dintr-o dublă perspectivă: Ateneul ca instituţie şi ca monument istoric şi de artă. La 28 ianuarie 1865, Constantin Esarcu, V. Alexandrescu Urechia şi Petre S. Aurelian 1 au organizat în capitala României o serie de conferinţe publice ce marchează debutul Societăţii culturale Ateneul Român. Noul organism nu reprezenta o premieră absolută în domeniul vieţii culturale româneşti din epoca modernă. Încă din prima jumătate a veacului al IXI-lea luaseră naştere numeroase societăţi culturale, dintre care ne mărginim să amintim Societatea Literară (1827), continuată apoi de Societatea Filarmonică (1833), Asociaţia Literară a României (1845), Societatea Ateneul Român din Iaşi (1860), Societatea Junimea din Iaşi (1863), Societatea Literară Română (1866). Fenomenul era vizibil şi în teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină, unde se remarcau Asociaţia Transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român, cunoscută
1

Primul, C-tin. Esarcu, s-a remarcat prin cariera sa universitară, diplomatică şi mai ales în domeniul cultural. V. A. Urechia s-a evidenţiat ca istoric cât şi ca organizator al învăţământului românesc iar P. S. Aurelian, prin formaţia sa de economist, s-a străduit să susţină modernizarea agriculturii şi încurajarea industriei autohtone din tânăra Românie.

180

şi sub sigla ASTRA (1861) sau Societatea pentru literatură şi cultură română din Bucovina (1862). În scurt timp, la nou înfiinţata Societate culturală Ateneul Român din Bucureşti s-au alăturat şi alte personalităţi, ca Scarlat Rosetti, Matei Millo, Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, George Bariţiu şi mulţi alţii. Ea l-a avut ca prim preşedinte pe P. S. Aurelian, urmat succesiv în funcţie de S. Rosetti, I. H. Rădulescu şi Nicolae Kretzulescu. În deschiderea ciclului de conferinţe din anul 1867-1868, S. Rosetti exprima succint obiectivele vizate de Societate: „înnobilarea sufletului, înălţarea sentimentelor, înfrumuseţarea inimii, adică 1 Educaţiunea” . Din punct de vedere organizatoric, Societatea a fost iniţial structurată pe trei secţii: ştiinţe morale şi politice; ştiinţe naturale, fizice şi matematice; literatură şi bele-arte. Noul statut, din anul 1922, prevedea patru secţii, social-filosofică, ştiinţifică, literară şi artistică. Cele mai importante manifestări culturale au fost reprezentate de conferinţe, concerte şi expoziţii artistice. Ciclurile de conferinţe debutau la sfârşitul toamnei şi se încheiau primăvara. În tematica acestora un loc important îl ocupa istoria naţională a poporului român, evocată în prelegerile lui Alexandru Odobescu, Cezar Bolliac, Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul. Un rol deosebit a revenit marelui savant Nicolae Iorga. Teme legate de limba şi literatura română au fost dezbătute de Barbu Şt. Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Alexandru Macedonski, Ion Luca Caragiale etc. Dintre personalităţile din domeniul ştiinţei româneşti ne rezumăm să-i cităm pe matematicianul Gheorghe Ţiţeica,
1

S. Rosetti, în „Ateneul român”, I, 12-17, 1867, p. 469.

181

Mihai Racoviţă (întemeietorul bio-speologiei), Victor Babeş (autorul primului tratat de bacteriologie din lume), doctorul Carol Davilla (creatorul învăţământului medical românesc). Nu sunt ocolite nici colaborările cu nume de prestigiu de peste hotare, ca geograful Emmanuel de Martonne sau scriitorul André Maurois. Tematica conferinţelor aborda domenii variate, fără restricţii din partea organizatorilor, primând „spontaneitatea individuală în toată întinderea ei, libertatea cea mai completă, neinfluenţată de nimeni” 1 . Educaţia muzicală a publicului larg a fost urmărită încă de la debutul Societăţii, când conferinţele alternau cu audiţii. Se remarcă meritele lui Eduard Wachmannn (fondator al Filarmonicii din Bucureşti) şi, ulterior, George Enescu 2 . De-a lungul timpului, aici vor evolua compozitori, dirijori si interpreţi de renume mondial ca Richard Strauss, Arthur Rubinstein, Yehudi Menuhin, David Oistrah, Igor Strawinsky, Sergiu Celibidache, Herbert von Karajan, Dinu Lipatti, Pablo Casals, Mariana Nicolesco, José Carreras. Începând din anul 1866, Societatea a editat revista „Ateneul român”. Totodată, au fost înfiinţate o serie de societăţi culturale anexe, dintre care amintim Societatea pentru învăţătura poporului român (1866), Societatea filarmonică română (1868) sau Societatea amicii beleartelor (1872). Construirea unui sediu reprezentativ al Societăţii Ateneul Român a reprezentat o problemă importantă dar delicată datorită obstacolelor financiare. O sursă au
V. A. Urechia, în „Anuarul Ateneului român”, 1902-1903, p. 46. Astăzi, Filarmonica din Bucureşti, cu sediul la palatul Ateneului, poartă numele marelui muzician român. Sub cupola Ateneului, la 1 martie 1898 răsunau pentru prima data acordurile Poemei Române, sub bagheta tânărului George Enescu.
2 1

182

reprezentat-o donaţiile. De exemplu, preşedintele său, Scarlat Rosetti, pe lângă o sumă de bani, şi-a oferit propria sa bibliotecă, o colecţie numismatică şi un teren de construcţii. Tot în acest scop, în 1886 se organizează o mare loterie, prilej cu care este lansat şi cunoscutul apel publicitar „Daţi un leu pentru Ateneu”. Primăria capitalei s-a implicat la rândul ei, cedând terenul de lângă grădina Episcopie, loc unde se va ridica noul edificiu. Piatra de temelie a Palatului Ateneului a fost pusă la 26 octombrie 1866. Realizat după planurile arhitectului francez Albert Galeron, va fi inaugurat în anul 1888. Ulterior, pe lângă sala de conferinţe şi concerte, vor fi amenajate două săli de cinematograf, o bibliotecă, o pinacotecă şi spaţii pentru expoziţii. Edificiul - având o înălţime totală de 41 m - se remarcă ca o compoziţie eclectică de inspiraţie franceză, cu o dominantă neoclasică, caracterizată prin monumentalitate elegantă şi echilibrată. Aceste trăsături sunt comune, în epocă, şi arhitecturii din alte ţări balcanice 1 , într-o perioadă de deschidere spre cultura occidentală. Faţada (foto 1) are aspectul unui templu grecesc. Intrarea este precedată de un peristil sprijinit pe opt coloane ionice care au proporţii similare coloanelor templelor de pe Acropole. Sub peristil se află încastrate medalioane în mozaic, care îi reprezintă pe cinci dintre mari domnitori ai ţării: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I, Vasile Lupu şi Matei Basarab. Construcţia se continuă cu o cupolă de factură barocă, bogat decorată, de jur împrejurul căreia se pot desluşi săpate in zid numele unor cunoscuţi cărturari, ca Miron Costin, Gheorghe Şincai, Dimitrie Cantemir, Ion
A. Mambriani, L’architectura moderna nei paesi balcanici, Bolonia, 1970, p. 44.
1

183

Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu. Interiorul monumentului impresionează prin fastul deosebit, abundentele sculpturi decorative executate de artişti italieni şi germani. Partea centrală a parterului este susţinută de 12 coloane realizate în stucatură; din rotondă se ajunge în sala principală printr-o monumentală scară de onoare (foto 2) şi patru scări în spirală, construite din marmură de Carrara. Sala de concert are diametrul de 28,50 m, înălţimea de 16 m şi o capacitate de aproximativ 800 locuri. Bolta sa a fost decorată cu numeroase elemente zoomorfe, antropomorfe şi vegetale, în relief policromat aurit. De jur împrejurul tamburului cupolei, deasupra lojilor, se desfăşoară o frescă lată de 3 m şi lungă de 75 m, realizată de artistul Costin Petrescu. Opera a fost pictată între anii 1933-1938 şi este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României, începând cu intrarea împăratului Traian în Dacia. Societatea culturală Ateneul Român, care şi-a aşezat pe frontispiciul său numele zeiţei înţelepciunii, nu a fost o simplă instituţie culturală ci, mai degrabă, o stare de spirit. Nu întâmplător, poate, sala de conferinţe şi concerte a Palatului Ateneului a găzduit, la 29 decembrie 1919, prima Cameră a României Mari, unde a fost ratificată unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu Patria Mamă.

Bibliografie selectivă
* * * „Anuarul Ateneului Român”, (1902-1904, 1914-1915). G. IONESCU, Istoria arhitecturii în România, II, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 424-426. I. P. TEIUŞAN, Ateneul Român, Bucureşti, 1968.

184

Fl. VIRGILIU, Din istoria Ateneului român. Amintiri şi scrisori inedite, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor”, 19, 1988, 2, p. 7682.

CUPRINS
Programul manifestărilor ocazionate de împlinirea a 75 ani de existenţă a Arhivelor Craiovene............................ 4 Corneliu Mihail Lungu, Arhivele Olteniei la 75 de ani 5 Marin Radu Mocanu, Privire prin vitraliu .................. 11 Mihaela Damean, Ramona Hogiu, Scurt istoric al Arhivelor Craiovene ...................................................... 14 Bogdan Bădiţoiu, Arhivele şi evoluţia legislaţiei arhivistice până în secolul XX....................................... 22 Ion Sgaibă, Constantin D. Fortunescu - spirit polivalent ....................................................................................... 55 Ilie Vulpe, Personalităţi ale Arhivelor Craiovene......... 65 Mădălina Strechie, Culte siriene în Oltenia romană ... 74 Aurelia Florescu, Numele lui Neagoe Basarab defineşte o epocă........................................................................... 78 Nicolae Mihai, Revoluţia festivă : arderea Regulamentului Organic la Craiova, relatată în gazeta “Naţionalul”................................................................... 90 Aurel Radu, Documente greceşti în Arhivele Craiovene ..................................................................................... 102 Ionela Niţu, Fondul familial Măinescu..................... 112 Constantin Deca, George Simonis despre viaţa muzicală şi artistică din trecutul Craiovei................................... 119 Constanţa Deaconu, Societatea „Prietenii Ştiinţei” Filiala Dăbuleni ........................................................... 127 Ion Pătraşcu, Aduceri aminte despre debutul lui Amza Pelea ............................................................................ 141 185

Aurelia Florescu, Grigore Canuş ............................... 143 Rusalia Crăciunoiu, Comandor aviator Naidinescu Dumitru........................................................................ 148 Paul Barbu, Profesorul Ilie Constantinescu – un renumit colecţionar ................................................................... 151 Aurel Lăpădat, Mihail Cănciulescu – personalitate a lumii medicale româneşti ............................................ 159 Onoriu Stoica, Doru Călin, O istorie a Craiovei în documente din metal.................................................... 164 Arh. Veniamin Micle, Instituţii sanitare organizate sau preconizate în Mănăstirea Bistriţa olteană................... 168 Lucian Amon, Ateneul din Bucureşti, monument de artă şi simbol al unităţii spiritualităţii româneşti ................ 180

186

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful