You are on page 1of 55

5.

MECANICĂ CUANTICĂ

5.1. Radiaţia termică
5.1.1. Radiaţia termică şi luminiscenţa

Schimbul de energie dintre corpuri poate avea loc şi prin emisia sau absorbţia radiaţiei electromagnetice. În urma procesului de emisie a radiaţiei corpurile pierd energie iar în urma celui de absorbţie acestea câştigă energie. Corpurile pot emite (radia) unde electromagnetice în urma conversiei diferitelor tipuri de energie. Radiaţia termică se obţine în urma conversiei energiei interne în energie electromagnetică. Radiaţiile emise ca urmare a conversiei oricărui tip de energie în afară de energia internă (termică) poartă numele generic de luminiscenţă. După natura energiei primare care produce excitarea luminiscenţa poate fi de mai multe feluri:
- fotoluminiscenţă, în care excitarea atomilor şi moleculelor este provocată de acţiunea diferitelor radiaţii electromagnetice. În funcţie de durata postluminiscenţei se poate produce fluorescenţa – la care emisia de lumină durează un timp foarte scurt (de ordinul 10 −9 s) după încetarea radiaţiei excitatoare, şi fosforescenţa – la care emisia durează un timp mai îndelungat (secunde, minute, ore) după suprimarea acestora. O delimitare mai riguroasă a celor două fenomene este posibilă prin studierea procesului de luminiscenţă la scară atomică. - catodoluminiscenţă, în care excitarea corpurilor solide se face cu un flux de electroni rapizi (ex. în tuburile catodice). - chemiluminiscenţă, la care luminiscenţa este produsă pe seama energiei degajate în urma reacţieiilor chimice de oxidare lentă (ex. fosforul în aer). Dacă reacţiile chimice sunt de natură biologică fenomenul se numeşte bioluminiscenţă şi este întâlnit de exemplu la licurici, unele specii de peşti, moluşte, cefalopode. - triboluminiscenţă, în care excitarea se face prin frecare, ruperea unor cristale, sau scuturare. Acest fenomen poate să apară în cazul unor cristale ca zahărul, sulfura de zinc activată cu mangan etc. - electroluminiscenţă, la care excitarea este produsă de câmpul electric constant sau alternativ de joasă frecvenţă. Radiaţia termică apare la orice temperatură, dar la temperaturi coborâte sunt emise numai undele electromagnetice având lungime de undă mare (infraroşii). În cazul unui corp emiţător, M, aflat într-o incintă vidată cu pereţi reflectători (fig. 5. 1) radiaţia emisă r după direcţia u este reflectată de pereţii incintei şi cade din nou pe corp, care o poate absorbi total sau parţial. Deci, apare un schimb continuu de energie între corp şi radiaţia care umple incinta. Dacă distribuţia energiei între corp şi radiaţie rămâne constantă pentru orice lungime de undă starea sistemului corp-radiaţie este în echilibru. Experienţa arată că singurul tip de radiaţie care poate fi în echilibru cu corpurile emiţătoare este radiaţia termică. Toate celelalte tipuri de radiaţie sunt de neechilibru. Proprietatea radiaţiei termice de a fi în echilibru cu corpurile emiţătoare se datoreşte dependenţei intensităţii sale de temperatură. Presupunem că echilibrul dintre corp şi radiaţie este distrus iar corpul emite mai multă energie decât absoarbe. Energia internă a corpului scade, ceea ce conduce la o scădere a temperaturii. Aceasta va determina o reducere a energiei emise de corp. Temperatura corpului va scădea până când energia

FIZICÅ

emisă de corp devine egală cu energia absorbită. Dacă echilibrul este distrus în sens invers, adică este emisă mai puţină energie decât cea absorbită, temperatura corpului va creşte până la restabilirea echilibrului.

Fig. 5. 1. Reprezentarea schematică a sistemului corp-radiaţie.

În cazul luminiscenţei situaţia se prezintă în mod cu totul diferit. Considerând pentru exemplificare chemiluminiscenţa, în acest caz prin absorbţia energiei emisă în reacţia chimică nu se modifică sensul în care se desfăşoară reacţia chimică. Dacă absorbţia creşte şi reacţia devine mai rapidă, dar în acelaşi sens. Echilibrul se stabileşte doar după ce reactanţii se consumă complet şi radiaţia datorită proceselor chimice este înlocuită cu radiaţia termică. Deci, dintre toate tipurile de radiaţii, doar radiaţia termică poate fi în echilibru cu corpul emiţător. Legile termodinamicii putându-se aplica doar stărilor şi proceselor de echilibru şi radiaţia termică verifică unele legi generale care rezultă din principiile termodinamicii. Pentru a defini intensitatea radiaţiei se consideră că radiaţia electromagnetică conţinută în cavitatea din fig. 5. 1 se propagă în toate direcţiile cu viteza c . Se numeşte r r intensitatea radiaţiei în punctul M (oarecare) şi în direcţia u , I (M, u ) energia radiantă dW care traversează în intervalul de timp dt elementu de arie dS , (situat în jurul r punctului M, perpendicular pe direcţia u ), după toate direcţiile cuprinse în unghiul solid dΩ :

r I (M, u ) =

dW . dtdSdΩ

(5.1)

Din relaţia (5.1) se observă că dacă starea sistemului nu este o stare de echilibru, intensitatea ar reprezenta energia dW care traversează elementul de arie dS în intervalul de timp cuprins între t şi t + dt , care depinde de momentul t . La echilibru, intensitatea nu r r mai depinde de timp. De asemenea, se observă că dacă elementul de arie dS = dSn nu r r r r este perpendicular pe u , (adică n . u ≠ 0 ), în formula intensităţii, I (M, u ) , apare proiecţia elementului de arie dS pe direcţia normală la u , adică dS .u = dS cos θ , unde θ este r r r r unghiul dintre n (normala la dS ) şi u , iar n . u = cos θ . 5.1.2. Legile radiaţiei termice Legea Kirchhoff. G. R. Kirchhoff a demonstrat că la echilibru termodinamic, intensitatea r I a radiaţiei nu depinde nici de punctul M şi nici de direcţia u , nici de natura chimică a pereţilor cavităţii şi nici de forma geometrică a cavităţii. Singura mărime de care depinde intensitatea I este temperatura T . Pentru a demonstra această afirmaţie se consideră o a doua cavitate legată de prima, de formă geometrică arbitrară şi cu pereţii confecţionaţi din orice material, dar având

r

r

rr

207

MECANICÅ CUANTICÅ

aceeaşi temperatură, T , ca şi prima cavitate. În a doua cavitate se consideră un punct r arbitrar M ' şi o direcţie arbitrară determinată de versorul u . Cele două cavităţi fiind legate între ele, radiaţia se propagă între cele două cavităţi în ambele sensuri reflectându-se pe pereţii interiori ai fiecăreia. La echilibru, energia radiantă dW care trece în intervalul de timp dt din prima cavitate, spre a doua trebuie să fie egală cu energia dW care trece în intervalul de timp dt din a doua cavitate în prima. Dacă această egalitate nu ar avea loc, ar trece energie de la o cavitate la alta, deşi au aceeaşi temperatură, ceea ce contravine pincipiului al doilea al termodinamicii. Deci,

dW dW ' . = dt dt
Ţinând seama de legea sinusurilor din optică, care poate fi scrisă sub forma

(5.2) (5.3)

dS . dΩ = dS '. dΩ'

în urma împărţirii membru cu membru a relaţiilor (5.2) şi (5.3) rezultă:

dW dW ' r = = I ' (M' , u ) . (5.4) dtdSdΩ dtdS ' dΩ' Întrucât radiaţia la echilibru termic este omogenă ( I este independent de M ) şi r izotropă ( I este independent de u ), cele două cavităţi având forme diferite şi pereţi constituiţi din materiale diferite, rezultă independenţa lui I de forma cavităţii şi natura r I (M, u ) =
pereţilor. O altă mărime care caracterizează radiaţia termică este emitanţa, RT , care reprezintă intensitatea emisă de suprafaţa unui corp după toate direcţiile (într-un unghi solid de 4π ). Emitanţa este o funcţie universală de temperatură. Radiaţia termică constă din unde care au frecvenţe ν , (sau lungimi de undă λ ), diferite. Dacă dI este intensitatea emisă de un corp în intervalul de frecvenţe dν , atunci intensitatea spectrală I ν se defineşte cu relaţia:

Iν = rλ =

dI . dν

(5.5)

Asemănător, emisivitatea spectrală a corpului este definită prin relaţia:

unde dR este emitanţa corespunzătoare intervalului spectral dλ . Între intensitate şi emisivitate există relaţiile: RT = πI şi rν = πI ν . (5.7) Evident, rν dν = rλ dλ (5.8) sau

dR dR sau rν = dλ dν

(5.6)

dλ c λ2 . (5.9) = rλ 2 = rλ dν c ν Dacă intensitatea dI din intervalul spectral dν cade pe suprafaţa unui corp şi o parte dI a este absorbită de corp, atunci mărimea adimensională dI a (5.10) aν ,T = dI rν = rλ
se numeşte absorbanţa corpului. Absorbanţa unui corp este funcţie de frecvenţă şi de temperatură.

208

FIZICÅ

Prin definiţie aν ,T ≤ 1 . În cazul unui corp total absorbant pentru toate frecvenţele

aν ,T = 1 . Un astfel de corp se numeşte corp negru. Un corp pentru care aν ,T = constant < 1 se numeşte corp cenuşiu.
Între emisivitatea şi absorbanţa unui corp există o relaţie bine definită, legea Kirchhoff: raportul dintre emisivitatea şi absorbanţă nu depinde de natura corpului, acesta fiind o funcţie universală de frecvenţă şi temperatură, aceeaşi pentru toate corpurile, adică:

rν ,T aν ,T

= f (ν, T ) .

(5.11)

Mărimile rν ,T şi aν ,T pot varia între limite diferite pentru corpuri diferite, dar raportul lor este acelaşi pentru toate corpurile. Deci, dacă un corp absoarbe o cantitate de energie mai mare va emite o cantitate de energie mai mare. În cazul unui corp negru aν ,T = 1 . Astfel, din legea Kirchhoff, funcţia universală f (ν, T ) este chiar emisivitatea corpului negru. În studiile experimentale este convenabil uneori să se exprime funcţia universală f (ν, T ) cu ajutorul lungimii de undă λ în locul frecvenţei ν , astfel:

dλ c λ2 f (ν, T ) = ϕ(λ, T ) = ϕ(λ, T ) = ϕ(λ, T ) . dν ν 2 c

(5.12)

În natură nu există corpuri negre. Negrul de carbon şi de platină au absorbanţa aν ,T apropiată de unitate, într-un domeniu limitat de frecvenţe. Absorbanţa acestora este mult mai mică decât unitatea în domeniul infraroşu îndepărtat al spectrului. Totuşi, este posibil să se construiască un dispozitiv ale cărui proprietăţi să fie apropiate de acelea ale unui corp negru. Un astfel de dispozitiv este o cavitate închisă care are un orificiu foarte mic (fig. 5. 2). Radiaţia pătrunde prin orificiu în cavitate şi se reflectă de mai multe ori pe pereţii acesteia înainte de a ieşi prin acelaşi orificiu.

Fig. 5. 2. Reprezentarea schematică a unui corp negru.

Obţinând spectrul acestei radiaţii cu ajutorul unei reţele de difracţie şi măsurând intensitatea diferitelor porţiuni ale spectrului se poate determina experimental forma funcţiei universale f (ν, T ) sau ϕ(λ, T ) . Rezultatul unor astfel de experienţe este prezentat în fig. 5. 3, unde fiecare curbă este reprezentată pentru o anumită temperatură T a corpului negru. Aria închisă de curbă este proporţională cu emitanţa radiantă a corpului negru la temperatura corespunzătoare. Pentru explicarea teoretică a curbelor experimentale (fig. 5. 3) trebuie introduse două noi mărimi, şi anume densitatea de energie radiantă şi presiunea radiaţiei.

209

MECANICÅ CUANTICÅ

Densitatea de energie radiantă şi presiunea radiaţiei. Energia dW care traversează în intervalul de timp dt elementul de suprafaţă dS sub incidenţă oblică θ se găseşte în cilindrul de generatoare c ⋅ dt .

Fig. 5. 3. Dependenţa funcţiei universale ϕ(λ, T ) de lungimea de undă, λ , pentru diferite valori ale temperaturii, T1 < T2 < T3 .

Volumul acestui cilindru este deci c ⋅ cos θ ⋅ dt ⋅ dS (fig. 5. 4) iar densitatea de energie radiantă, cu direcţia de propagare în unghiul solid dΩ , este egală cu energia radiantă dW raportată la volum:

dw =

dW I = dΩ . c ⋅ cos θ ⋅ dt ⋅ dS c

(5.13)

Fig. 5. 4. Element de volum.

Întrucât la echilibru termic intensitatea radiaţiei este independentă de direcţie în urma integrării relaţiei (5.13) după toate direcţiile de propagare se obţine densitatea totală de energie radiantă:

w(T ) =

Pentru deducerea relaţiei (5.14) s-a considerat că intensitatea radiaţiei, I , deci şi densitatea de energie, w , sunt funcţii numai de temperatură. La fel ca şi în cazul intensităţii radiaţiei, densitatea de energie, w , se poate descompune spectral, astfel că densitatea de energie spectrală este definită de relaţia:

I (T ) 4πI (T ) 4 R(T ) ∫ dΩ = c = c . c

(5.14)

wν (T ) =

dw 4 f (ν, T ) . = dν c

(5.15)

Radiaţia electromagnetică este caracterizată pe lângă energie şi de impuls. Impulsul asociat unei radiaţii cu energia dW este egal cu

dW , direcţia vectorului impuls c

210

L rev pot fi scrise sub forma: E i (T ) = Vw(T ) (5.23) 211 . (teoretic. Pentru deducerea pe baza principiilor termodinamice a dependenţei de temperatură a emitanţei corpului negru Boltzmann a considerat că energia internă. pe baza consideraţiilor termodinamice) au descoperit legea dependenţei de temperatură a emitanţei corpului negru: RT = ∞ 0 ∫ f (ν. În urma integrării după toate c pinc = I 2πI 2πI 2 2 ∫ ∫ cos θ ⋅ sin θdθdϕ = c ∫ cos θ ⋅ sin θdθ = 3c .21) primul principiu al termodinamicii poate fi exprimat astfel: 4 dQrev = dE i + pdV = Vdw + wdV . Deci. iar în 1884 Ludwig Boltzmann. Impulsul radiaţiei care cade în intervalul de timp dt pe elementul de suprafaţă dS este: dW I = cosθ ⋅ dt ⋅ dS ⋅ dΩ .21) Ţinând seama de relaţiile (5.20) şi (5.7 ⋅10 −8 W ⋅ m −2 ⋅ K −4 iar T este temperatura absolută. la presiunea radiaţiei: direcţiile incidente ( 0 ≤ θ ≤ π 2 2π π ) se obţine contribuţia radiaţiei incidente totale la presiune 2 π 2 I cos 2 θ ⋅ dΩ . la echilibru presiunea totală a radiaţiei este dată de relaţia: p = 2 pinc = 4πI 1 w(T ) ⋅ = . E i şi respectiv lucrul mecanic într-un proces reversibil. cu direcţia de propagare în unghiul solid dΩ . c c (5.16) Componenta normală la elementul de suprafaţă a impulsului se obţine prin inmulţire cu cos θ . c00 0 (5. aceasta având valoarea (găsită experimental) σ = 5. c 3 3 (5. Raportând componenta normală a impulsului la unitatea de timp şi unitatea de suprafaţă se obţine contribuţia radiaţiei incidente. T )dν = σT 4 .22) dS = ∂2S ∂2S = ). dQrev V dw 4w = dT + dV T T dT 3T (5. (parametru de stare care are o diferenţială totală exactă. rezultă succesiv: ∂T∂V ∂V∂T unde S este entropia.18) Legea Stefan-Boltzmann. (5.20) L rev = pdV = w(T ) dV .19) unde σ este o constantă (Stefan-Boltzmann). (experimental). În anul 1879 Joseph Stefan. 3 (5.FIZICÅ coincizând cu direcţia de propagare a radiaţiei.17) Pentru a calcula presiunea totală a radiaţiei trebuie să ţinem seama şi de reculul provocat de emisia radiaţiei asupra peretelui cavităţii. 3 Pe baza principiului al doilea al termodinamicii: (5.

32) (5. din fizica statistică.26) în final rezultă: RT = c c w = aT 4 = σT 4 .25) În urma separării variabilelor din relaţia (5.31) rezultând o ecuaţie care are soluţia: (5. Cu ajutorul relaţiei (5. λ m corespunzătoare maximului funcţiei ϕ(λ. T dT dw dT =4 w T (5.29) unde F este o funcţie de raportul dintre frecvenţă şi temperatură.29) poate fi scrisă şi cu ajutorul funcţiei ϕ(λ. Fizicienii englezi Lord Rayleigh şi James Jeans au încercat să deducă expresia densităţii de energie spectrală w(ν. (Wien) are valoarea. cunoscută şi sub numele de legea deplasării Wien: unde b este o constantă b = 2.30) ϕ(λ.24) (5.27) (5. (găsită Formula Rayleigh-Jeans.90 ⋅10 −3 m ⋅ K .32) se poate restrânge sub forma: care are soluţia.14) şi (5. Φ (λ mT ) = 0 λ mT = b şi (5. se obţine: w = aT 4 Din relaţiile (5.34) experimental) Ecuaţia (5. ⎝ T dT ⎠ 3 ∂T ⎝ T ⎠ dw w =4 . pe baza teoriei electromagnetismului şi a principiilor termodinamicii că funcţia de distribuţie spectrală trebuie să fie de forma: ⎛ν⎞ f (ν. Relaţia (5.30) se poate stabili o relaţie între lungimea de undă.26) (5. T ) 1 5 = 5 TΨ ' (λT ) − 6 Ψ (λT ) dλ λ λ 1 = 6 [λTΨ ' (λT ) − 5Ψ (λT )] = 0 λ λ mTΨ ' (λ mT ) − 5Ψ (λ mT ) = 0 .33) (5.25) (5. T ) sub forma: ⎛ c ⎞ ⎛ c ⎞ dν 1 = Ψ (λT ) (5. 4 4 Legea Wien.28) şi respectiv integrării. T ) în raport cu λ şi se anulează derivata: 3 dϕ(λ.MECANICÅ CUANTICÅ ∂ ∂V ⎛ V dw ⎞ 4 ∂ ⎛ w ⎞ ⎜ ⎟= ⎜ ⎟. În anul 1893 Wilhelm Wien a demonstrat. T ) = ⎜ ⎟ F1 ⎜ ⎟ ⎝ λ ⎠ ⎝ λT ⎠ dλ λ5 unde Ψ (λT ) este o funcţie de produsul λT . T ) = ν 3 F ⎜ ⎟ ⎝T ⎠ (5. T ) şi temperatura T . T ) pe baza teoremei distribuţiei uniforme a energiei pe grade de libertate. Pentru aceasta se derivează expresia funcţiei ϕ(λ. Ei au făcut ipoteza că 212 .

a b d π π π .35) şi (5. Deci. Într-o cavitate rezonantă având dimensiunile a.38) rezultă: l m n βx = π . care pot fi construite. m şi n sunt numere întregi. . β y . b şi d pot oscila doar undele cu frecvenţele: 2 ν lmn c2 = 4 ⎡⎛ l ⎞ 2 ⎛ m ⎞ 2 ⎛ n ⎞ 2 ⎤ ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ ⎢⎝ a ⎠ ⎝ b ⎠ ⎝ d ⎠ ⎥ ⎦ ⎣ 2π 2πν = λ c (5. β y . unde k este constanta Boltzmann ( kT kT pentru energia electrică şi pentru energia magnetică a undei).36) (5.39) Reprezentând stările (modurile de oscilaţie) ale radiaţiei de echilibru în spaţiul Pentru a calcula numărul modurilor de oscilaţie trebuie numărate în spaţiul β celulele cu laturile π π π . β z ) o sferă de rază β şi din cele 8 cadrane se alege doar cel cu toate coordonatele ( β x . y z ) (5.37) β2 = β2 + β2 + β2 x y z se poate scrie expresia frecvenţelor de oscilaţie (5.38) În urma identificării relaţiilor (5. modurile de oscilaţie reprezentând configuraţii stabile ale câmpului electromagnetic din cavitate. Pentru evaluarea numărului de moduri de oscilaţie a b d 2πν din cavitatea de volum V = abd cu frecvenţa mai mică decât o valoare ν (cu β < ) c se construieşte în spaţiul β (axele fiind β x . numărul de celule este: abd 4π ⎛ 2πν ⎞ ⎜ ⎟ 4π ν 3 1 3 ⎝ c ⎠ V. = N= 3 c3 8 π3 abd 3 (5. la volumul cavităţii şi înmulţind cu numărul stărilor de polarizare (2): 213 .35) sub forma: 2 ν lmn = c2 4π 2 (β 2 x + β2 + β2 . .FIZICÅ fiecărui mod de oscilaţie îi corespunde energia kT . a b d vectorului de undă. βx = π . βx = π . Ţinând cont de relaţia dintre frecvenţă şi modulul vectorului de undă: β= şi că (5. dat de relaţia (5. β z ) pozitive şi se împarte la volumul unei celule π3 .40) Numărul de moduri de oscilaţie din unitatea de volum se obţine împărţind numărul de moduri de oscilaţie din cavitate.40). .35) unde l . β . se observă că fiecare stare ocupă o celulă cu laturile (5. Întrucât radiaţia 2 2 termică de echilibru dintr-o cavitate este un sistem de unde staţionare trebuie aflat numărul de moduri de oscilaţie din unitatea de volum a cavităţii.

T ) = ρ(ν )kT = 8πν 2 c3 kT . deoarece formula Rayleigh-Jeans (5.41) Ţinând seama de relaţia (5. Formula Planck În anul 1900 Max Planck reuşeşte să stabilească forma explicită a funcţiei universale.3. adică: W = nε .45) c 0 0 Întrucât conform formulei Rayleigh-Jeans pentru ν → ∞.44) este în dezacord cu legea Stefan-Boltzmann. T )dν = 2 ∫ ν dν → ∞ ≠σT 4 . (5. (Boltzmann).1.43) Ţinând seama de relaţia (5. T ) în urma introducerii ipotezei cuantelor de energie. dν c (5. (5.42) formula funcţiei universale devine (Rayleigh-Jeans): 8πν 2 2πν 2 c f (ν. densitatea de energie spectrală. T ) = kT = 2 kT . T ) = w(ν.48) 214 . (5.42) Astfel. f (ν.44) este în acord cu experienţa doar pentru frecvenţe mici.41) se poate calcula numărul de moduri de oscilaţie din unitatea de volum şi unitatea de domeniu de frecvenţe sub forma: ρ(ν ) = (5. 3 c3 dN ν 8πν 2 = 3 . valoarea medie a energiei se calculează conform relaţiei: ∞ ∞ W = ∫ W exp⎜ − kT ⎟dΩ ⎝ ⎠ 0 ∞ ⎛ W ⎞ ⎛ W ⎞ ∫ exp⎜ − kT ⎟dΩ ⎝ ⎠ 0 .47) unde dΩ este elementul de volum din spaţiul fazelor.46) unde ε este energia medie a oscilatorilor care emit radiaţia termică. care este în contradicţie cu fizica clasică. calculată de Rayleigh-Jeans este dată de relaţia: w(ν. (5. T ) = ρ(ν ) ε (5. În statistica clasică. Planck a considerat că energia poate lua doar valori discrete. El a calculat densitatea de energie spectrală cu ajutorul formulei: w(ν. adică: 2πkT ∞ 2 RT = ∫ f (ν. 4 4c 2 c (5. 5. Era de aşteptat să nu fie verificată pentru orice frecvenţă.44) Relaţia (5. RT → ∞ . acest rezultat a purtat în fizică numele de catastrofa ultravioletă.MECANICÅ CUANTICÅ 8π ν 3 Nν = .

52) este o progresie geometrică având un număr infinit de termeni.50) ε = unde n =0 εz ∑ nz n−1 n =0 ∞ ∞ εz = d ∞ n ∑z dz n=0 n =0 n =0 ∞ ∑z n ∑z 1 ∞ (5. Ţinând seama de suma progresiei geometrice.46) rezultă: εz (5. T ) = 3 . c exp⎛ ε ⎞ − 1 ⎜ ⎟ ⎝ kT ⎠ (5. se poate scrie: 215 .51) devine: d⎛ 1 ⎞ ⎛ ε ⎞ ε exp⎜ − ⎟ ⎜ ⎟ εz ε dz ⎝ 1 − z ⎠ ⎝ kT ⎠ = ε = = .. Planck a înlocuit în expresia lui integralele prin sume. ⎛ hν ⎞ exp⎜ ⎟ − 1 ⎝ kT ⎠ (5. adică: ε = hν (5. = 1 − z .51) n ∑ z n = 1 + z + z 2 + .625 ⋅ 10 J ⋅ s este constanta Planck. astfel că: W ε = Notând cu n =0 ∞ ∑ nε exp⎜ − kT ⎟ ⎠ ⎛ nε ⎞ ∑ exp⎜ − kT ⎟ ⎝ ⎠ n =0 ∞ ⎛ ⎝ nε ⎞ ... T ) = 8πhν 3 c 3 1 .54) Comparând rezultatul obţinut (relaţia (5.54)) cu expresia legii Wien (paragraful 5.5) se observă că ε trebuie să fie o funcţie liniară de frecvenţă. Ţinând seama de expresia lui ε se obţine: w(ν. De asemenea. cu raţia z < 1 . relaţia (5.49) ⎛ ε ⎞ z = exp⎜ − ⎟ ⎝ kT ⎠ relaţia (5. (5.49) devine: (5. Datorită variaţiei discrete a energiei.53) ε 8πν 2 w(ν. (5.56) care poartă numele de formula Planck.55) −34 unde h = 6. = 1 1− z ⎛ ε ⎞ ⎛ ε ⎞ 1 − exp⎜ − ⎟ exp⎜ ⎟ − 1 1− z ⎝ kT ⎠ ⎝ kT ⎠ În urma înlocuirii expresiei lui ε în relaţia (5.FIZICÅ unde n este un număr natural iar ε reprezintă cuanta de energie.

5. T ) = 3 2 (5. Fig.57) 2 4 ⎛ hν ⎞ c exp⎜ ⎟ − 1 ⎝ kT ⎠ Formula Planck poate fi exprimată şi funcţie de variabilele ω sau respectiv λ sub forma: hω3 1 f (ω. Ţinând seama că: x şi dν = h h 216 . T ) .61) Legea Stefan-Boltzmann se obţine integrând formula Planck pe tot domeniul de frecvenţe: RT = ∫ f (ν. T )dν = 0 (5. T )c 2πhν 3 1 f (ν. Astfel. adică: exp⎜ ⎟ >> 1 .MECANICÅ CUANTICÅ w(ν. 5. 0 exp⎜ ⎟ −1 ⎝ kT ⎠ (5.60) = 2 kT . c2 ⎝ kT ⎠ ⎝T ⎠ 2πh ∞ c2 ν 3 dν ∫ ⎛ hν ⎞ . c 2 1 + hν + .62) se face schimbarea de variabilă x = Astfel. T ) = ∞ 2πhν 3 ⎛ hν ⎞ 3 ⎛ν⎞ exp⎜ − ⎟ = ν F⎜ ⎟ .59) λ5 exp⎛ hc ⎞ − 1 ⎜ ⎟ ⎝ λkT ⎠ Rezultatul obţinut pentru formula Planck este în concordanţă cu cele experimentale (fig.62) Pentru calculul integralei din relaţia (5. se obţine ν = hν . T ) = = . (5. iar unitatea ⎝ kT ⎠ f (ν. formula Rayleigh-Jeans rezultă din formula Planck în cazul hν << kT : hν 2πν 2 (5. Toate legile prezentate anterior formulei Planck se pot obţine din formula Planck.. − 1 c kT ⎛ hν ⎞ Legea Wien se obţine în cazul când hν >> kT . (5.5). Dependenţa de frecvenţă a funcţiei universale f (ν. 5.58) 8π c exp⎛ hω ⎞ − 1 ⎜ ⎟ ⎝ 2πkT ⎠ 2πhc 2 1 ϕ(λ.. T ) ≈ poate fi neglijată faţă de exponenţială: 2πν 2 f (ν. T ) = . kT kT kT dx .

217 . rezolvată prin metode numerice. Instrumentele utilizate în acest scop poartă numele de pirometre cu radiaţie totală (care înregistrează toată radiaţia emisă de corpul studiat) sau pirometre optice (care înregistrează radiaţia emisă într-un domeniu îngust de frecvenţe). trebuie să se ţină seama de proprietăţile acestor corpuri.68) (5.67) (5. care se referă la poziţia maximului curbei de distribuţie a energiei.70) Pirometria optică.65) este chiar constanta Stefan-Boltzmann. λ m kT care. adică să se facă corecţii. metoda radiaţiei. T ) în raport cu λ : ⎡ ⎛ hc ⎞ ⎤ exp⎜ ⎟ ⎥ ⎢ hc dϕ 2πhc 1 ⎝ λkT ⎠ ⎥ = 0 .965 . lichide şi gazoase care pot fi asimilate cu o precizie foarte bună cu un corp negru şi care să se găsească într-o stare de echilibru termodinamic.2896 ⋅10 −2 mK . În pirometrie se cunosc mai multe metode.63) rezultă în final: 2πh ⎛ kT ⎞ ∞ x 3dx 2 π k 4T 4 π 4 2 π 5 k 4 4 RT = 2 ⎜ ⎟ ⋅ ∫ T = σT 4 = 2 = 3 2 3 c ⎝ h ⎠ 0 exp x − 1 c h 15 15c h unde 4 (5. Metodele pirometrice pot fi aplicate pentru măsurarea temperaturii corpurilor solide. Dacă se utilizează pirometria optică pentru determinarea temperaturii corpurilor care nu sunt negre şi care radiază în condiţii de neechilibru. ⎢− 5 + = λkT dλ ⎛ hc ⎞ ⎥ λ6 exp⎛ hc ⎞ − 1 ⎢ exp⎜ ⎜ ⎟ ⎢ ⎟ −1 ⎝ λkT ⎠ ⎣ ⎝ λkT ⎠ ⎥ ⎦ 2 (5.66) devine: hc λkT (5.65465 ⋅10 −8 Wm −2 K −4 (5.64) σ= 2π 5 k 4 15c h 2 3 = 5. funcţie de legile pe care se bazează: metoda bazată pe legea de distribuţie a emisivităţii după lungimea de undă. se obţine anulând derivata funcţiei ϕ(λ.69) exp y ( y − 5) + 5 = 0 . hc = 4. 0 (5.66) Făcând schimbarea de variabilă y= ecuaţia (5.FIZICÅ ∞ π4 x 3dx = ∫ exp x − 1 15 . metoda strălucirii.965k (5. Pirometria optică cuprinde metodele utilizate pentru măsurarea temperaturilor înalte folosindu-se relaţiile dintre temperatură şi emitanţă (totală sau spectrală). Legea de deplasare Wien. are o singură rădăcină reală: de unde λ mT = hc = b = 0. 4.

5. 5. 5. Studiul efectului fotoelectric extern poate fi făcut şi cu ajutorul montajului experimental prezentat în fig. confecţionată din cuarţ pentru a fi transparentă şi în ultraviolet este vidată şi circuitul este închis de sarcinile electrice smulse de radiaţiile luminoase din catodul K şi culese de anodul A. Montajul experimental utilizat pentru studiul efectului fotoelectric. 6. Efectul fotoelectric la metale. Experimental se măsoară dependenţa intensităţii curentului electric de tensiunea aplicată U . sau. El a constatat că în urma iluminării unei sfere încărcată negativ a unui eclator cu radiaţia provenită de la un arc descărcarea dintre cele două sfere apare mai rapid pentru un potenţial dat. (5. 6. I s şi fluxul luminos.2.2. Experimental se obţin rezultatele prezentate mai jos.71) 218 . intensitatea luminoasă P şi frecvenţa radiaţiilor luminoase ν . Efectul fotoelectric Efectul fotoelectric este interpretat ca un transfer de energie de la cuanta de lumină (foton) la electron. o ciocnire-foton electron cu anihilarea fotonului. P care cade pe catodul celulei (fig. Pentru prima dată efectul fotoelectric a fost pus în evidenţă de Heinrich Hertz în anul 1887. a) Măsurându-se intensitatea curentului electric care traversează celula funcţie de tensiunea U a electrodului colector (A) la o frecvenţă ν = constant şi luând intensitatea luminoasă ca parametru. Celula C. Fenomene în care se manifestă structura corpusculară a radiaţiei electromagnetice Primele fapte experimentale care au impus o revizuire radicală a teoriei MaxwellLorentz şi o revenire la vechea teorie corpusculară a lui Newton sunt efectul fotoelectric şi efectul Compton. 7): I s = C1 P . Fig.1. se obţine o proporţionalitate între curentul de saturaţie. 5.MECANICÅ CUANTICÅ 5.

P . b) Menţinând fluxul luminos. I s de fluxul luminos. d) Emisia fotoelectronică este instantanee. Sub această valoare a frecvenţei nu apare efectul fotoelectric. 8. 5. 7. Fig. I scade fără a se anula când U = 0 . În fig. P constant şi variind curentul I funcţie de tensiunea aplicată. 5.FIZICÅ Fig.72) Panta dreptei din fig. funcţie de fluxul luminos. P incident pe celulă. 5. 8 este prezentată dependenţa curentului de saturaţie. U şi având frecvenţa ν ca parametru se constată că tensiunea inversă. 8 este o constantă independentă de condiţiile experimentale şi de materialul catodului. I s de tensiunea aplicată celulei U . 5. U 0 care nu depinde de fluxul luminos pentru o frecvenţă constantă. Bilanţul energetic al acestui proces se poate scrie sub forma: 219 . Se constată că atunci când U → 0 . Dependenţa curentului de saturaţie. ν p depinde de material. Intensitatea curentului se anulează doar pentru o valoare negativă a tensiunii. U 0 creşte liniar cu frecvenţa ν : U 0 = C2ν . Aceste rezultate experimentale se explică uşor dacă se admite ipoteza sugerată de Einstein în anul 1905 că efectul fotoelectric reprezintă un transfer de energie de la un foton la un electron.7 se observă că U 0 are valoarea zero pentru o valoare de prag a frecvenţei ν p . c) Din fig. 5. Dependenţa curentului. (5. I s . iar frecvenţa de prag. Timpul scurs de le iluminare până la emisia fotoelectronilor este mai mic decât 3 ⋅10 −9 s (experienţele efectuate de Kerr şi Lawrence).

Metal Lucru de extracţie (eV) Cs 2. T reprezintă temperatura. 5. se poate determina constanta Planck. 5. care este ( ) (5. 5.75) relaţie ce corespunde rezultatului experimental din fig. Considerând că fiecare foton incident eliberează câte un electron.3) rezultă: 1 h ν − ν p = mv 2 = e U 0 . Fig. Dependenţa tensiunii inverse. 1 e sunt date valorile lucrului de extracţie pentru câteva metale. astfel că numărul de fotoni care sosesc pe secundă la anod este N= P . iar A este o constantă. iar intensitatea curentului de saturaţie este I s = Ne .0 Fe 4. Notând cu L ext = hν p şi înlocuind în formula Einstein (5. 9. 2 U 0 = f (ν ) (fig.2 K 2. P . Tabel 5.MECANICÅ CUANTICÅ hν = L ext 1 + mv 2 2 (5. 1. P Nhν hν hc (5.4 Na 2.3 Mg 2. U 0 de frecvenţa radiaţiei incidente. k este constanta Boltzmann. I s şi fluxul luminos. Această energie (lucru de extracţie) poate fi măsurată cu ajutorul fenomenului de emisie termoelectronică.4 Zn 3.73) unde L ext reprezintă lucrul de extracţie al metalului. pentru care se cunoaşte legea experimentală Richardson: ⎛ L ⎞ I s = AT 2 exp⎜ − ext ⎟ (5.5 Ca 2. ν .4 Ni 5.74) ⎝ kT ⎠ unde I s este curentul de saturaţie. 9.8 Se obişnuieşte să se definească sensibilitatea unei celule fotoelectrice ca raportul dintre curentul de saturaţie. 9).1 Rb 2. sensibilitatea teoretică se hν Is Ne e e = = = λ. În tabelul 5.76) exprimă prin: 220 . Evaluând panta dreptei h .

Graficul randamentului cuantic real funcţie de lungimea de undă. Efectul fotoelectric la atomii izolaţi. λ (fig.10 sunt prezentate dependenţele de lungimea de undă atât a sensibilităţii teoretice cât şi a celei experimentale. Un foton cu energia hν al undei 221 .77) Randamentul cuantic real. formând un corp solid. adică în gaze. majoritatea fotonilor transferând energia lor agitaţiei termice din catod. 5. 11). 5.FIZICÅ În fig. Notând randamentul cuantic η ca raportul dintre numărul de fotoni eficienţi (care scot un electron) şi numărul de fotoni incidenţi expresia sensibilităţii (5. 10. Fig. η r depinde de lungimea de undă. 5. Într-un metal atomii sunt legati între ei prin forţe.6) devine: Is ne e = = η λ. Efectul fotoelectric se observă şi la atomii izolaţi. P Nhω hc Valorile obişnuite ale randamentului cuantic sunt cuprinse în intervalul ⎜ ÷ (5. Se spune că are loc fotoionizarea gazului. care se încălzeşte. ⎝ 5 500 ⎠ Fig. 5. Electronii periferici ai atomilor sunt aproape liberi. Când se iradiază atomii unui gaz cu lumină ultravioletă (lungime de undă foarte mică) se observă apariţia unor electroni în regiunea respectivă. 11. ⎛1 1 ⎞ ⎟. Atomii din care au fost smulşi fotoelectronii formează ioni pozitivi care pot fi puşi în evidenţă prin spectroscopia de masă. Graficul sensibilităţii teoretice şi a celei experimentale funcţie de lungimea de undă. Se observă o diferenţă esenţială între sensibilitatea teoretică şi cea experimentală pentru că în realitate nu toţi fotonii incidenţi reuşesc să smulgă câte un electron. teoria coerentă a acestuia nefiind încă elaborată.

Spectrul de absorbţie X. I dz (5. efectul fotoelectric X este independent de natura combinaţiei chimice. indiferent de combinaţia chimică în care se afla atomul. Adică. 5. 5. 12 este definit de relaţia: μ=− 1 dI . Efectul fotoelectric cu radiaţii X. hc . adică: hν > Wi = hν i = unde Wi reprezintă energia de ionizare. În tabelul 5.MECANICÅ CUANTICÅ incidente poate smulge un electron dintr-un atom doar dacă îi cedează acestuia o energie superioară lucrului de ieşire al electronului din atom. Acest spectru de energie constituie nivelele de energie ale atomului. 2 sunt prezentate valorile pragului λ i corespunzătoare fotoionizării în cazul metalelor alcaline şi gazelor rare. 222 . 2. Acestea influenţează doar electronii periferici. Deci pentru fiecare electron al atomului există o energie de legătură bine determinată. Coeficientul de absorbţie reprezentat pe ordonata din fig. b) Folosind substanţe moleculare. el a constatat că de fiecare dată a obţinut fotoelectronii X ai atomului şi nu ai moleculei. În cazul efectului fotoelectric produs de radiaţii optice energiile puse în joc sunt de ordinul a câţiva eV. În anul 1922 Maurice de Broglie a ajuns în urma studiului proprietăţilor fotoelectronilor obţinuţi cu raze X la următoarele concluzii: a) Spectrul vitezelor fotoelectronilor este discontinuu. Tabel 5.78) Atom o λi ⎛ A ⎞ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ Cs 3184 Rb 2968 K 2856 Na 2412 Li 2300 Xe 1022 Kr 885 Ar 787 Ne 575 He 504 c) Spectrul de absorbţie X al unui anumit element are discontinuităţi pentru anumite frecvenţe (fig. a căror poziţie depinde foarte puţin de natura chimică a corpului studiat. Doar energiile de legătură ale electronilor profunzi ai atomului sunt independente de legăturile chimice. 5. 12. λi (5. Efectul fotoelectric se poate produce şi sub acţiunea razelor X a căror energie este de ordinul keV. 8).79) Fig. ceea ce sugerează că fotoelectronii X sunt smulşi de pe straturile inferioare ale atomului.

82) ν K lim = WK . Dacă frecvenţa ν a fotonului incident este mai mică decât ν K nu apare electronul K. astfel că putem aproxima relaţia 1 2 hν ≈ WK + mvK 2 sau (5.3) se scrie sub forma: h(ν − ν K ) = 1 2 mv 2 (5. creându-se o vacanţă L.Efectul Auger constituie o metodă de studiu a nivelelor atomice.83) se scrie astfel: hν = L ext 1 2 + WK + mvK 2 (5.87) Astfel. Procesul poate continua.80) unde L ext este lucrul de extracţie.86) sau este transferată unui alt electron de pe pătura L. Această vacanţă K este umplută de un electron L. cel mai legat de atom.80) sub forma: ext (câţiva eV) << WK ( ~ 10 3 eV).83) Electronul K. Ca efect al rearanjării electronilor pe nivelele energetice pentru umplerea acestor vacanţe apare efectul Auger. care este expulzat cu energia cinetică Wc = WKL − WL = h(ν K − 2ν L ) .85) Energia pierdută de electronul L este eliberată sub forma unui foton cu energia: WKL = hν KL . Din cele prezentate mai sus se constată că energia electronilor Auger nu depinde de frecvenţa fotonului incident ci de nivelele atomice ale atomului studiat. (5. pierde energia: WKL = h(ν K − ν L ) . WK este energia de ionizare corespunzătoare electronului de pe nivelul K (cel mai apropiat de nucleu). În realitate L (5. adică fotonul incident provoacă emisia succesivă. a doi electroni. fiind cel mai apropiat de nucleu. apare un efect fotoelectric indirect. nu poate fi scos din atom decât dacă ν > ν K . 223 . Valoarea ν K lim = WK coincide cu prima frecvenţă a discontinuităţilor spectrului de h absorbţie X. Efectul Auger. (5. de către acelaşi atom. iar vK este viteza electronului K . Electronul L. prin umplerea vacanţei L cu un electron M. Astfel. dacă energia fotonului incident este hν relaţia lui Einstein (5. care generează efectul Auger. (5. ceea ce este în concordanţă cu datele experimentale. a. Efectul fotoelectric al razelor X crează vacanţe (locuri libere) în păturile interne ale atomului. Aceste concluzii sunt utile şi la înţelegerea modului de distribuţie a nivelelor energetice din atom şi a tranziţiilor atomice (schimburilor energetice) între aceste nivele. unul K şi unul L.84) şi apare o vacanţă K (lipsa unui electron în pătura K). când trece pe pătura K. h (5.81) h ν − ν K lim ≈ unde ( ) 1 2 mvK 2 (5. m. ş.FIZICÅ În cazul efectului fotoelectric cu raze X ecuaţia Einstein (5. d. dar poate apărea electronul L (electronul Auger).

H. Toate aceste resultate experimentale pot fi explicate doar adoptând un model de ciocnire între fotonul incident şi electronul liber. 13. Fotonul fiind o particulă relativistă. 224 . b) Diferenţa Δλ = λ − λ 0 = f (θ ) .MECANICÅ CUANTICÅ 5. iar în fig. 14 sunt sintetizate principalele rezultate.2. În fig. Compton a constatat prin metode spectroscopice. Lungimea de undă a radiaţiei emergente este întotdeauna mai mare decât cea a radiaţiei incidente. 5. Ţinând seama de rezultatele experimentale prezentate în fig. frecvenţa radiaţiilor emergente depinde de unghiul de difuzie θ .2. legile de conservare ale energiei şi impulsului trebuie scrise în cadrul teoriei relativiste. 5. Dispozitivul experimental utilizat pentru punerea în evidenţă a efectului Compton este prezentat în fig.15 sunt reprezentate impulsurile fotonului şi electronului înainte şi după difuzie. 5. c) Raportul dintre intensitatea radiaţiei difuzate sub unghiul θ şi intensitatea radiaţiei care trece nedifuzată creşte cu θ . Efectul Compton Procesul de împrăştiere (difuzie) a unui foton pe un electron (cvasi)liber poartă numele de efect Compton. 13. Fig. În anul 1922 A. 5. 14 se pot trage următoarele concluzii: a) Pe lângă lungimea de undă λ 0 a fasciculului incident mai apare în urma difuziei o radiaţie cu lungimea de undă λ > λ 0 . Schema bloc a dispozitivului experimental utilizat pentru punerea în evidenţă a efectului Compton. 5. Rezultatul constă în modificarea frecvenţei fotonului incident. unde θ este unghiul de difuzie a fotonilor. că atunci când un fascicul de radiaţii X cade pe o ţintă.

c (5.90) şi (5.14.91) 0= Pentru a afla frecvenţa ν a fotonului emergent se ridică la pătrat relaţiile (5.92) Fig. c c (5. Ţinând cont că înainte de difuzie electronul este practic în repaus.89) Proiecţiile relaţiei vectoriale (5. Dependenţa intensităţii fasciculului difuzat de unghiul de difuzie θ . hν sin θ − p sin ϕ . 5. 15. 5. Diagrama impulsurilor fotonului şi electronului înainte şi după difuzie. iar în cazul când unghiul ϕ este mic se obţine: 2 c 2 p 2 = h 2 ν 0 + h 2 ν 2 − 2h 2 νν 0 cos θ .90) (5.91) şi se adună membru cu membru. 225 .89) pe direcţia impulsului fotonului incident (Ox ) şi pe o direcţie perpendiculară (Oy ) se scriu: hν 0 hν = cos θ + p cos ϕ c c (5.FIZICÅ Fig. legile de conservare ale energiei şi impulsului se scriu sub forma: 2 hν 0 + m0 c 2 = hν + c p 2 + m0 c 2 r r hν 0 hν r = + p.88) (5.

Dacă hν 0 << m0 c 2 . se poate reconstitui drumul său unind punctul de pornire care este comun cu punctul de pornire al electronului Compton. relaţie c c care corespunde ciocnirii dintre o bilă uşoară (fotonul) şi o sferă grea (electronul).94) (5.92) şi (5. produşi în mod egal de razele X. În camera Wilson electronii Compton pot fi deosebiţi de fotoelectroni. În acest mod se poate determina unghiul θ . dată de: θ ctg hν sin θ 2 .89) rezultă: 2 c 2 p 2 = h 2 ν 0 + h 2 ν 2 − 2hν 0 m0 c 2 − 2hνm0 c 2 − 2h 2 νν 0 . tgϕ = = (5.426 ⋅10 −12 m. (5.100) în relaţiile (5. Electronii de recul se deplasează după o direcţie care face unghiul ϕ cu direcţia incidentă. În celălalt caz limită. 2 2 2 (5.90) şi respectiv (5. relaţia (5. h (1 − cos θ) = 2h sin 2 θ . (5.98) Wc = c p 2 + m0 c 2 − m0 c 2 = h(ν 0 − ν ) = m0 c 2 + 1 − cos θ hν 0 Existenţa fotoelectronilor de recul este pusă în evidenţă experimental studiind traiectoriile acestora în camera Wilson.MECANICÅ CUANTICÅ Ridicând la pătrat şi relaţia (5. m0 c m0 c 2 Δλ = θ 2h sin 2 m0 c 2 (5.96) explică primele două rezultate experimentale.93) (5. Observarea electronilor Compton a fost făcută simultan cu cea a fotonilor difuzaţi utilizând tehnicile de detecţie şi coincidenţă din fizica nucleară. În relaţiile (5.97) hν 0 hν 0 − hν cos θ 1+ m0 c 2 Energia cinetică a electronilor de recul este: hν 0 (1 − cos θ) 2 . când 226 .95) şi (5. Traiectoria fotonului difuzat nu este materializată în camera Wilson. (5.100) Înlocuind (5.96) Λ C = h m0c poartă numele de lungime de undă Compton şi încazul electronului are valoarea Λ C = 2.27) devine: tgϕ = ctg θ θ π sau ϕ + = . Dar. prin faptul că fotoelectronii se deplasează după o direcţie perpendiculară pe direcţia de propagare a fotonilor inidenţi (paralel cu vectorul intensitate r câmp electric E al undei incidente).95) Egalând membrii drepţi ai relaţiilor (5. cu punctul terminus care este comun cu punctul de pornire al fotoelectronului.93) rezultă: hνν 0 (1 − cos θ) = (ν 0 − ν )m0 c 2 sau Δλ = λ − λ 0 = Ultima relaţie.99) adică electronul primeşte o energie foarte mică.89) rezultă: hν 0 hν ≈ .

Fig. Reprezentarea schematică a ciocnirii dintre o particulă A şi un nucleu B. 17).103) 227 . Experienţa Rutherford asupra difuziei particulelor α Astăzi acceptăm că atomul este compus dintr-un nucleu în care este concentrată întreaga sarcină pozitivă a atomului şi electroni. ϕ + 2θ = π . 16. b = d sin θ. 16) traiectoria particulei A este curbată. în urma calculelor efectuate. 17 unghiul de deviaţie al particulei A (unghiul dintre asimptote) este notat cu ϕ . Astfel. a = d cos θ p = a + d = d (1 + cos θ) = b(1 + cos θ) . sin θ (5.1. 5. Experienţa efectuată de Ernst Rutherford în anul 1911 neagă acest model arătând. 5. În fig. că sarcina pozitivă a atomului este concentrată într-un volum mult mai mic decât cel al atomului. adică λ 0 < Λ C rezultă că Δλ > λ 0 şi fotonul incident cedează cea mai mare parte din energia sa electronului. (fig. considerând că particula A cu sarcina electrică Z1e şi masa m1 se apropie cu viteza v la distanţa b .102) (5. în timp ce nucleul B rămâne fix (fig. Astfel. 5.3.FIZICÅ hν 0 > m0 c 2 . (numită şi parametru de şoc) de nucleul B cu sarcina Ze şi masa m >> m1 . 5. Fizica atomică studiază proprietăţile şi structura atomilor precum şi interacţia radiaţiei electromagnetice cu aceştia. Cuantificarea în sistemele atomice 5. Înainte de efectuarea experienţei Rutherford asupra difuziei particulelor α . sarcina pozitivă fiind repartizată uniform în interiorul sferei. exista modelul atomic static.101) (5. elaborat de Joseph John Thompson în anul 1898. Conform acestui model electronul cu sarcina − e se deplasează în interiorul unei sfere de sarcină + e şi rază r . Existenţa nucleului atomic. 5. Din experienţă se constată că traiectoria lui A este hiperbolică.3.

v Eliminând raportul 0 între relaţiile (5.108) permite calculul unghiului de deviaţie ϕ al particulei cu energia π ϕ − .109) 1 m1v 2 . (5. În cazul sistemului particulă-nucleu.106) 4πε 0 b(1 + cos θ)m1v 2 iar 2 ZZ1e 2 sin θ = 1− b 2 sin 2 θ b 2 (1 + cos θ)2 . 2 2 (5.105) rezultă: v 2 v0 2 ZZ1e 2 b2 = 1− = 2.104) şi (5. 17. Particulele care pot lovi nucleul sunt situate într-un cilindru de revoluţie de axă Ox şi rază (a + b ) .105) (5. 18).110) 228 . a cărui secţiune dreaptă este aria cinetică σ = π(a + b )2 . având parametru de şoc iniţial b . 5. E. legile de conservare ale energiei şi respectiv momentului cinetic se scriu sub forma: ZZ e 2 1 1 2 m1v 2 + 0 = m1v0 + 1 . Rutherford a folosit rezultatul 2 (5. 2 4πε 0 m1v 2 ZZ1e 2 (5.108) pentru a analiza ciocnirea unei particule α cu un nucleu greu. (5.108) θ= Relaţia (5. 2 2 4πε 0 p vb = v0 p . iar nucleele sunt de asemenea sfere dure şi imobile cu raza b (fig.107) b= deoarece ZZ1e 2 4πε 0 m1v 2 tgθ = ϕ ctg .MECANICÅ CUANTICÅ Fig. El a considerat că particulele α sunt sfere dure cu raza a . Deviaţia particulei A în urma ciocnirii cu nucleul B. v2 4πε 0 pm1v 2 p de unde (5. 5.104) (5.

114) şi probabilitatea de ciocnire cu o ţintă devine: Nc = σDt . ansamblul acestora formează un cilindru paralel cu axa Ox .115) Relaţiile (5.115) pot fi verificate experimental. Numărul de proiectile care traversează într-o secundă un element de suprafaţă dS al secţiunii drepte al fasciculului este NdS . paralelă la Ox rezultă că: N t = nSl 1(5. Nt (5. Fig. raportul dintre numărul de particule care suferă o ciocnire şi numărul proiectilelor. (5.116) Aceste proiectile sunt difuzate după direcţii cuprinse în unghiul solid definit de unghiurile plane ϕ şi ϕ + dϕ (fig. 18. Nc . adică numărul celor care suferă o ciocnire N c este proporţional cu volumul celor N t cilindri de revoluţie de secţiune σ .113) şi (5. 5. Se consideră că toate proiectilele ale căror traiectorii incidente (înainte de difuzie) traversează o coroană circulară centrată pe ţintă. expresia acestuia fiind 2π sin ϕdϕ . adică: Notând cu n numărul de ţinte din unitatea de volum şi cu l grosimea mediului ţintă. în unitatea de timp şi cu t durata experienţei.113) are semnificaţia unei probabilităţi de ciocnire. de secţiune S şi decupează în mediul ţintă un volum limitat conţinând un număr total de particule ţintă egal cu N t . 229 . 19). este egal cu raportul dintre volumele celor N t Np N c σN t l σN t = ⋅ = . Experimental se pot obţine particule monocinetice (cu aceeaşi viteză).111) cilindri de revoluţie şi volumul fasciculului întreg. Presupunând că proiectilele incidente sunt repartizate uniform în fascicul.113) Raportul (5. Notând cu D debitul particulelor din fascicul. Reprezentarea schematică a ciocnirii dintre particulele α şi nucleul ţintă.FIZICÅ Notând cu N p numărul total de proiectile trimise în cursul unei experienţe. adică numărul de proiectile care traversează secţiunea dreaptă egală cu unitatea. Np 1(5. 5. cuprinsă între cercurile de rază b şi b + db şi de suprafaţă dσ = 2πbdb . rezultă: N p = DtS (5.112) şi Nc = σnl . Mai exact. Np S l S (5.

20) permite determinarea experimentală a aceleiaşi secţiuni eficace plecând de la măsurarea numărului de particule difuzate. D la traversarea suprafeţei egală cu unitatea se poate calcula numărul de proiectile care traversează într-o secundă secţiunea eficace dσ : dσ dN1 = Ddσ = D dΩ . relaţia (5. Diferenţiind pe σ în raport cu Ω se obţine secţiunea diferenţială a procesului de difuzie după traiectorii deviate cu unghiul ϕ : dσ 2πbdb b db = = . 1 dΩ 2 ⎜ 2 ⎟ 4 ϕ ⎜ 4πε 0 ⋅ m1v ⎟ sin ⎝ ⎠ 2 2 2 (5. 19. dσ a procesului de difuzie a proiectilelor în unghiul cuprins între ϕ şi ϕ + dϕ este proporţională cu unghiul solid dΩ . Astfel.121) Măsurătorile efectuate de H.108) în (5.MECANICÅ CUANTICÅ Fig.119) Din relaţia (5. Astfel.119) se poate obţine o măsură experimentală a secţiunii diferenţiale eficace: unde dΩ este unghiul solid sub care se vede fereastra detectorului. este verificată atât ipoteza 230 . Secţiunea eficace.121). (5. secţiunea diferenţială făcând legătura între teorie şi experienţă. Geiger şi E. iar relaţia (5. Din compararea celor două valori se pot trage concluzii asupra valabilităţii ipotezei făcute pentru energia de interacţie.118) dΩ iar numărul de particule primite într-o secundă de contor se obţine înmulţind dN1 cu nlS .120) ⎛ ⎞ ⎜ ⎟ 2 Ze dσ 1 1 ⎟ = ⎜ . (5.117) dΩ sin ϕ dΩ 2π sin ϕdϕ Cunoscând debitul de proiectile. În cazul particulelor α (nuclee de heliu cu Z1 = 2 ) înlocuind relaţia (5. Marsden au verificat calculele lui Rutherford care sunt conţinute în relaţia (5. Difuzia proiectilelor după direcţii cuprinse în unghiul solid definit de unghiurile plane ϕ şi ϕ + dϕ . dΩ (5.117) permite calculul teoretic al secţiunii diferenţiale eficace plecând de la o anumită energie de interacţie presupusă pentru interacţia particulă proiectil-nucleu ţintă. 5. adică dN = nlSdN1 = nlSDdσ = nlSD dσ dΩ .117) rezultă: dσ 1 dN = ⋅ dΩ nlSD dΩ (5.

Experienţa Lenard. Fig. Se observă că I p = 0 pentru V g < 0 şi I p > 0 şi creşte foarte mult pentru V g > 10 V. nucleul este constituit din sarcina pozitivă a atomului şi are masa concentrată într-un volum de 1012 ÷ 1015 ori mai mic decât volumul atomului. Lenard a măsurat I p = f V g ( ) şi a obţinut rezultatul prezentat în fig. 5. 5. Aceasta înseamnă că pentru b foarte mic nu mai este importantă interacţia coulombiană ci devine importantă o altă interacţie şi anume cea tare. Verificările experimentale ale legii 1 ϕ sin 2 4 conduc la concluzia că aceasta nu mai este adevărată pentru unghiuri de difuzie de ordinul lui π . Pentru ca electronii să nu sufere nici o ciocnire între filament.FIZICÅ nucleului cvasipunctual cât şi valabilitatea modelului atomic Rutherford (planetar clasic). 20. În anul 1902 P. 5. El a folosit o triodă care conţinea vapori de mercur la presiune foarte scăzută. Pentru parametrul de şoc s-a găsit valoarea de 10 −14 m. 21. 5. 231 . Montajul experimental în cazul experienţei Lenard.2. Nivele de energie ale electronilor din atomi a) Ciocniri electroni-atomi Ciocniri cu electroni lenţi. 20) trioda a fost construită în aşa fel încât distanţa dintre grilă şi filament era foarte mică în raport cu distanţa dintre grilă şi anod. Potenţialul plăcii este negativ în raport cu filamentul şi nici un electron nu ajunge la placa P (anodul triodei). dovedindu-se că W (r ) = C . exprimată prin forţe nucleare care au o intensitate mare şi o rază de acţiune mică. F şi grilă.3. Lenard a pus în evidenţă experimental nivelele de energie ale atomilor efectuând următoarele măsurări. r În concluzie. Potenţialul de ionizare. G (fig.

122) În concluzie electronii din atomi pot primi doar o energie mai mare decât Wionizare . deoarece nu poate învinge potenţialul V . 5. 5. Franck şi G. 5. G şi placă. Aceasta este chiar energia de legătură a electronului cel mai puţin legat de atomul de mercur (electronul de valenţă). 21. Dacă V g = 2Vr un electron suferă două ciocniri succesive cu doi atomi. Fig. Deoarece placa nu poate colecta decât ionii pozitivi de mercur se observă că aceştia se formează doar dacă electronul emis de filament are o viteză corespunzătoare cel puţin energiei de 10 eV. Din curba I p = f V g se observă că pentru o enumită valoare a potenţialului de grilă V g = Vr ciocnirea dintre electron şi atomul de mercur devine inelastică şi în urma ciocnirii electronul îşi pierde energia (curentul I p scade). Potenţialul de rezonanţă. Hertz au folosit aceeaşi triodă. Acest fapt dovedeşte că electronii sunt legaţi de atom. 22). Un astfel de electron nu mai ajunge la placă. Montajul experimental în cazul experienţei Franck-Hertz. 23). iar curba I p = f V g este caracteristica unei diode în prezenţa atomilor de mercur (fig. Caracteristica curent-tensiune în cazul experienţei Lenard. Această energie de ionizare poate fi scrisă sub forma: 1 Wionizare = eVionizare = mv 2 . 5. dar cu grila foarte apropiată de placă (fig. În această experienţă curentul detectat de placă este un curent electronic.MECANICÅ CUANTICÅ Fig. În anul 1913 J. 22. Între grilă. 2 (5. P este aplicată o tensiune V = V p − V g ≈ 0 . Pentru 0 < V g < Vr şi Vr < V g < 2Vr electronul nu schimbă energia cu atomii 232 ( ) ( ) ( ) . Experienţa Franck-Hertz.

Aceste rezultate pot fi explicate ţinând cont că în urma ciocnirilor inelastice cu electroni. Razele X sunt generate sub acţiunea electronilor rapizi în tuburile Röntgen (fig. fotonii emişi având energia: hν r = hc = W2 − W1 = eVr . De asemenea. λr (5. 5. 5. faptul că radiaţia emisă de atom apare simultan cu scăderea curentului evidenţiază că aceste nivlele de energie sunt caracterizate de o durată de viaţă scurtă. atomii primesc energia de la aceştia şi ajung în starea excitată de energie W2 . 14). Bohr asupra nivelelor de energie distribuite discontinuu. Reprezentarea schematică a tubului Röntgen. ( ) Fig. Experienţa arată că în momentul în care atomul preia de la electron o energie de 4. 24. Energia de excitare a electronilor este cuprinsă în intervalul 10 5 ÷ 10 6 eV.FIZICÅ ce care se ciocneşte.123) b) Ciocniri cu electroni rapizi. de unde revin direct pe nivelul fundamental (dacă nu există nivele intermediare) de energie W1 . Faptul că electronul poate să cedeze atomului o energie mai mică decât Wr confirmă ipoteza făcută de N. Caracteristica curent-tensiune în cazul experienţei Franck-Hertz. Spectrele de raze X obţinute prezintă următoarele caracteristici (electrodul cilindric E este folosit pentru focalizarea fasciculului electronic): 233 . 5. În astfel de tuburi. 23. în faţa catodului se aşează o placă metalică şi prin bombardarea acestei plăci cu electroni se generează razele X.9 eV (în cazul mercurului). Rezultatul experienţei poate fi interpretat pe baza ipotezei că atomul poate prelua energie de la electron doar într-o cantitate bine determinată: Wr = eVr . o Fig. acesta emite radiaţii cu lungimea de undă λ = 2537 A . Spectre de raze X.

fie în cascadă emiţând fotoni cu frecvenţe diferite. dar poate trece de pe un nivel saturat pe un nivel pe care s-a creat o vacanţă. 5. 25.. K β . 9).125) şi frecvenţa radiaţiei nu poate depăşi valoarea ν max = căreia îi corespunde lungimea de undă limită: eU . atomul primeşte energie de la electroni şi trece pe un nivel energetic excitat.. Înrtr-adevăr dacă radiaţia de frânare este produsă datorită energiei pierdută de un electron când acesta este decelerat. Experienţele de producere a razelor X conduc la idea că electronii se grupează în atom pe nivele de energie în aşa fel încât aceste nivele sunt saturate. c) În procesul de bombardare cu un fascicul electronic. care depinde de tensiunea de accelerare U (fig. La producerea razelor X pe lângă radiaţia caracteristică se produce şi radiaţia de frânare.. intensitatea liniilor scăzând spre K lim . Conversia energiei electronice în energie electromagnetică (fotoni optici sau X) se face după relaţia Planck-Bohr: Wm − Wn = hν nm . b) Spectrul X al unui element nu depinde de natura legăturilor chimice dintre atomii corpului în care se află elementul. eU U (V ) ⎝ ⎠ (5. Se mai constată că în atom există nivele de energie virtuale. întreaga energie a electronilor acceleraţi în câmpul dintre catod şi anticatod este preluată de anticatod în urma frânării puternice a acestora în materialul anticatodului. Această energie este eliberată sub formă de unde electromagnetice (radiaţie de frânare). adică: hν ≤ eU (5. Virtual. 5. Aceste grupe formează serii care se termină în partea lungimilor de undă scurte la o frecvenţă limită. Un electron poate trece provizoriu pe un astfel de nivel de unde revine pe nivelul de pe care a plecat fie direct. h (5. ig. K lim . 26). care nu sunt în mod normal ocupate. caracteristice atomului care ia parte la procesul de ciocnire atmo-electron. care apare în urma frânării puternice a electronilor în anticatod (fig. Un electron nu poate trece de pe un nivel saturat pe altul. apare grupa K în care se află liniile K α ... 5. 5. 25). K γ .124) Radiaţia de frânare. Spectru de raze X caracteristic (spectru de linii). Astfel.MECANICÅ CUANTICÅ a) Spectrul unui element oarecare cuprinde grupe de linii K. Studiul experimental al radiaţiei de frânare arată că apare o valoare a lungimii de undă. foarte net separate între ele (fig. L. atunci cuanta emisă hν nu poate depăşi energia unui electron. (5. M.126) λ min = c ν max = hc 12390 ⎛ o ⎞ = ⎜A⎟ . iar excesul de energie este pierdut de atom sub forma unor cuante X. Deci. ca şi în cazul efectului fotoelectric al radiaţiilor X intervin electronii din păturile profunde ale atomilor.. ..127) 234 . Această concluzie nu poate fi explicată decât pe baza naturii cuantice a radiaţiei.

Tamm au explicat acest fenomen presupunând că particula radioactivă traversează un mediu cu indicele de refracţie n în linie dreaptă şi cu viteza constantă v . care emit cu o întârziere Δt = x faţa de sursa S. 5. A. 5. În anul 1937 I. 5. Reprezentarea schematică a efectului Cerenkov.128) . Undele sferice emise de diferitele surse punctuale de tipul S1 sunt tangente la un con care are unghiul din vârf egal cu ϕ .FIZICÅ Fig. Radiaţia Cerenkov. M. Frank şi I. Spectrul radiaţiei X de frânare (spectru continuu) pentru diferite valori ale potenţialului de accelerare. El a constatat că toate lichidele cercetate emit radiaţii cu aproximativ aceeaşi intensitate şi radiaţia luminoasă are în mod sensibil aceeaşi compoziţie spectrală. E. care este particula în mişcare. Unda electromagnetică emisă de particula în mişcare polarizează electric atomii a căror sarcini electrice intră în oscilaţie şi aceştia la rândul lor emit unde electromagnetice care sunt în relaţie de fază definită cu unda emisă de particula aflată în mişcare. v Fig. Din fig. 27). 26. 5. În anul 1934 P. 27. Astfel. Cerenkov a arătat că nu numai sărurile minerale ci şi lichidele pure emit radiaţia luminoasă când sunt iradiate cu substanţe radioactive. 12 se observă că: v SS' = vΔt = cΔt c 235 (5. apare un număr infinit de surse S1 (fig.

Astfel. adică v > c / n pentru a apărea efectul. S-a obţinut rezultatul conform căruia viteza electronului trebuie să fie mai mare decât viteza de fază a undelor electromagnetice în mediul respectiv. Formula Balmer (5. Atomul de hidrogen este atomul cel mai uşor.130) se poate scrie: n2 n2 − 4 (5.131) frecvenţa unei linii ⎜ ν = (5. Spectrul radiaţiilor electromagnetice emise de hidrogenul atomic în stare gazoasă este un spectru de linii. n = este indicele de refracţie şi v f este viteza de fază a undei n vf electropmagnetice în mediu. În anul 1885 studiind acest spectru de linii. Emisia luminoasă are loc în conul de unghi θ : SA 1 . (5.129) rezultă că vn / c > 1 . Spectroscopia optică. c) Spectroscopia atomică.129) cos θ = sin ϕ = = SS' v n c unde SA = deoarece ABS’ este planul tangent la frontul de undă. se poate scrie: n ⎠ ⎝2 ν nk = Tn − Tk .130) 1 1 ⎞ ⎛ 1 = R⎜ 2 − 2 ⎟ λ n ⎠ ⎝2 scrisă sub forma (5. Din relaţia (5.132) stă la baza analizei spectrale care reprezintă un mijloc de determinare a nivelelor de energia ale atomilor.131) unde R = 1. Ritz observă că formula Balmer c⎞ ⎛ ⎟ poate fi scrisă ca diferenţa a doi λ⎠ ⎝ cR ⎞ ⎛ cR termeni pe care i-a numit termeni spectrali ⎜ 2 şi respectiv 2 ⎟ . Studiile iniţiale s-au făcut pentru radiaţiile emise de hidrogenul gazos prin care trece un curent electric.132) Relaţia (5. Astfel. Spectroscopia studiază radiaţiile emise de atomi sau molecule când în păturile acestora au loc perturbaţii.09737 ⋅ 10 7 m −1 este constanta Rydberg. Acest fapt este posibil doar dacă electronul are o viteză foarte mare şi între electron şi atomii mediului au loc ciocniri cu transfer slab de energie. pe baza principiului Ritz se poate generaliza formula Balmer pentru întregul spectru al hidrogenului (nu numai în vizibil): 1 ⎞ ⎛ 1 ν nk = cR⎜ 2 − 2 ⎟ n ⎠ ⎝k (5. Observaţie. în timp ce referitor la viteza de fază nu se precizează nimic. (5. Rezultatul v > c / n nu contravine principiilor teoriei relativităţii restrânse deoarece conform acestor principii viteza de grup (viteza de propagare a energiei electromagnetice) nu poate fi atinsă şi depăşită de particulele cu masa de repaus nenulă.MECANICÅ CUANTICÅ c c Δt . deci perpendicular pe direcţiile de propagare SA şi S1B . iar λ e este o constantă.133) 236 . Balmer a constatat că lungimile de undă ale liniilor hidrogenului din spectrul vizibil verifică relaţia: λ = λe unde n ≥ 3. care ocupă prima poziţie din tabelul periodic al elementelor. ∈ Z .

Atomul de hidrogen are un singur electron care ocupă în condiţii normale nivelul fundamental ( n = 1 ). pentru k = 2. n2 (5. 28.134) Fig. 5. n ≥ 5 cele din seria Brackett. Numărul întreg n . n ≥ 2 se obţin liniile din seria Lyman. 3. grupate în serii sunt prezentate în fig.136) Dacă energia W0 a electronului incident este mai mare ca Wi . Nivelele energetice ale hidrogenului atomic. pentru k = 5. Acestea sunt ocupate. adică: 2 Wi .FIZICÅ unde k şi n sunt două numere întregi cu condiţia ca n ≥ k + 1 . iar celelalte nivele sunt vide. Reprezentarea schematică a nivelelor energetice ale hidrogenului atomic. Diferitele valori ale lui k definesc seriile spectrale formate din linii. iar Wn poate fi scris sub forma: Wn = − h Rc .) . care sunt definite de n . Rezultă că limita seriei Lyman corespunde fenomenului de ionizare de pe starea fundamentală. Astfel.. 2. pentru k = 6.137) 2 1 Invers. 5.. pentru k = 4. lim (5. caracteristic nivelului de energie Wn poartă numele de număr cuantic principal.. n ≥ 6 cele din seria Pfund. pentru k = 3. electronul atomului este expulzat cu energia cinetică 1 W0 = Wi + mv 2 (5. n ≥ 3 cele din seria Balmer. n ≥ 4 cele din seria Paschen. n ≥ 7 cele din seria Pikering. pentru k = 1. un electron care are energia cinetică mv 2 poate fi captat direct pe orbita 2 cu n = 1 şi energia eliberată sub formă de radiaţia electromagnetică în domeniul vizibil este egală cu: 237 . (n = 1. 28. h (5. ca urmare a excitării atomului atâta timp cât durează timpul de viaţă al atomului. Wi = hν Lyman . Astfel..135) şi din principiul de combinare a lui Ritz rezultă: ν L lim = ν B lim + ν L α = 1 2 mv .

. adică termenii spectrali ai electronilor interni.142) iar dacă valorile coeficienţilor de ecranare sunt apropiate (σ k = σ n ) . L. Ccoeficientul de absorbţie al radiaţiilor X. . Panta dreptei din fig. (5. 29): ν = C (Z − σ ) . M.MECANICÅ CUANTICÅ 1 1 hν = Wi + mv 2 = hν Llim + mv 2 .141) 1 ⎞ ⎛ 1 ν nk = RcZ 2 ⎜ 2 − 2 ⎟ . .139)). Atomul excitat tinde să revină spontan în starea fundamentală. .140) n2 datorită legii Moseley. WM . În cazul atomilor grei.). Se constată că σ K < σ L < σ M etc. trece în stări cu energie mai mare (stări excitate). care se datoreşte câmpurilor create de electronii aflaţi între nucleu şi electronul de pe un nivel superior. n ⎠ ⎝k (5. 29. 5. Fig. WL . (5.. Moseley găseşte următoarea lege experimentală (fig. 5. 29 depinde de pătura electronică (K. 5. fie în cascadă (prin stări de energie inferioare).41) devine: 238 . este dat de relaţia: μ=− unde I reprezintă intensitatea radiaţiei şi x este distanţa parcursă prin mediu..139) unde σ este un coeficient de ecranare. Spectroscopia X. Spectrele de emisie X au frecvenţele date de principiul de combinare Ritz: 1 dI . 2 2 (5. fie direct. I dx (5. când σ k . . În ultimul caz atomul emite o linie de rezonanţă. Spectrele de absorbţie de raze X se obţin trimiţând radiaţia de excitare a anticatodului pe un cristal rotitor şi detectând cu o placă fotografică spectrul obţinut. relaţia (5. Spectrele de raze X dau direct nivelele de energie de legătură a electronului pe diferite nivele atomice: WK . Studiind aceste spectre. Reprezentarea grafică a legii Moseley (relaţia (5. în urma absorbţiei de energie.138) Atomul se află în mod natural în starea fundamentală şi datorită unor cauze externe. σ n << Z rezultă: ν nk = Tn − Tk = Rc(Z − σ k )2 k2 − Rc(Z − σ n )2 .

3. n ⎠ ⎝k (5. fiind un câmp central (energia potenţială U (r ) = C ) traiectoria electronului r este o conică de gradul doi. Modelul atomic Bohr (cuantificat) deşi azi nu mai este satisfăcător.147) se poate calcula viteza electronului v= şi energia totală corespunzătoare Ze 2 4πε 0 L (5..145) Din condiţia ca mişcarea pe cerc să fie staţionară: mv 2 = .49) 239 . U (r ) = − ∫ Fdr = − ∫ ⎜ 2 ⎟ 4πε 0 r 0 0 ⎝ 4πε 0 r ⎠ r r⎛ (5.) . (5. Această interpretare a fost dată în anul 1913 de Niels Bohr. Condiţia de cuantificare a momentului cinetic. (n = 1. reprezentând un exemplu bun despre ceea ce în fizică se numeşte model.147) Ţinând seama de relaţia (5. Bohr a ales a priori traiectoria cea mai simplă. Energia potenţială electrostatică a electronului cu masa m şi sarcina electrică (− e ) aflat la distanţa r în câmpul electrostatic al nucleului cu sarcina Ze este: 2 ⎞ 2 ⎜ .. b) noţiunea de număr cuantic principal. Alegerea traiectoriei circulare a impus o relaţie între energia totală şi momentul cinetic L = mvr al electronului în mişcarea sa pe traiectoria în jurul nucleului.FIZICÅ 1 ⎞ ⎛ 1 ν nk = Rc(Z − σ )2 ⎜ 2 − 2 ⎟ .Ze ⎟dr = . 2. merită a fi prezentat datorită simplităţii sale.148) 1 2 1 Z 2e 4 Ze 2 mZ 2 e 4 W = T + U = mv + U (r ) = m − =− 2 2 2 2 16π 2 ε 0 L2 4πε 0 r 32π 2 ε 0 L2 unde s-a înlocuit (51.143) Spectrele de raze X au condus la două concluzii foarte importante în fizica cuantică: a) numărul de electroni cu aceeaşi energie de legătură este limitat.Ze .144) Teoria Bohr. adică cea circulară. Legile experimentale găsite pentru spectrul hidrogenului pot fi uşor interpretate deoarece atomul de hidrogen are un singur electron. în care se află electronul. Câmpul electrostatic al nucleului..3. r 4πε 0 r 2 rezultă expresia momentului cinetic: Ze 2 (5. 4πε 0 v (5.146) L = mvr = Ze 2 . n şi formula Bohr a energiei cuantificate: Wn = − h 5. ceea ce sugerează că păturile electronice profunde ale atomilor grei sunt toate pline (complet ocupate). 3. Teoria semiclasică a atomului Rc n2 ..

Se verifică din nou că lungimea de undă limită λ Llim este chiar lungimea de undă de prag pentru fotoionizarea aceluiaşi atom. (5. Electronul în mişcare pe o orbită în jurul nucleului nu emite şi nu absoarbe energie.MECANICÅ CUANTICÅ r= L 4πε 0 L . Lungimea de undă limită a fiecărei serii se obţine pentru k → ∞ .151) se obţine expresia constantei Rydberg: R= me 4 2 64π 2 ε 0 ch 3 = 1. Bohr a făcut ipoteza că: Ln = n h = nh 2π (5.148) sub forma: 240 . Calculele se vor efectua păstrând numărul atomic Z în vederea unor generalizări ulterioare. aceasta este starea fundamentală. Toate radiaţiile din seria Lyman sunt radiaţii de rezonanţă. N. Energia pusă în joc în această tranziţie este egală cu energia minimă ce trebuie furnizată atomului pentru a-l ioniza.097373 ⋅10 7 m -1 .152) în (5. (5. adică energia de ionizare Wi = eVi .51) să fie adevărată trebuie făcută următoarea ipoteză: valorile momentului cinetic. aceasta constituind cea de-a doua ipoteză Bohr. Lungimea de undă a seriei Lyman λ Llim = 912 A corespunde unei tranziţii între starea ionizată şi starea fundamentală în care se află atomul în mod natural. Aceasta este prima ipoteză Bohr.152) se pot calcula diferite mărimi care carecterizează mişcarea circulară a electronului în jurul nucleului. Viteza electronului se poate calcula din relaţia (5. ceea ce corespunde tranziţiei în care un atom ionizat iniţial se reîntoarce pe nivelul n corespunzător seriei.150) Notând cu n şi k două stări atomice particulare şi ţinând seama de relaţia (5. Se observă că: o ionizare pentru hidrogen: Vi = 13.6 V. hc = eVi . Starea cea mai stabilă este starea cu energia minimă obţinută pentru n = 1 .151) Pentru ca relaţia (5. Ţinând seama de valorile numerice experimentale.153) Cu ajutorul acestui model se poate justifica semnul negativ al energiei unei stări electronice din atom şi energia de zero. − 2 ⎟ = hν nk = Wk − Wn = 2 2 ⎜ 2 λ nk 32π ε 0 ⎝ Ln Lk ⎟ k ⎠ ⎝n ⎠ (5. Ln corespunzătoare stării cu energia. Calculul parametrilor caracteristici ai mişcării circulare.152) care reprezintă ipoteza de cuantificare a momentului cinetic iar h apare ca fiind cuanta de moment cinetic. Înlocuind relaţia (5. Wn trebuie să fie multipli întregi ai unei constante (cuantă de moment cinetic).154) λ lim Valorile numerice aflate pentru R şi λ Llim permit regăsirea valorii potenţialului de − W1 = Rhc = Conform relaţiei (5.51) un atom poate emite sau absorbi doar fotoni a căror energie hν nk este egală cu diferenţa dintre două nivele energetice ale atomului. Ţinând cont de condiţia de cuantificare a momentului cinetic (5. adică atomului ionizat. = mv mZe 2 (5.44) rezultă: mZ 2 e 4 ⎛ 1 1 ⎞ hc 1 ⎞ ⎛ 1 ⎜ = Rhc⎜ 2 − 2 ⎟ . care corespunde electronului aflat la infinit de nucleu cu viteza nulă.

W. numită constanta de unde α = 4πε 0 hc 137.3. Energia totală a mişcării are expresia: 1 e2 = . care nu pot fi 241 o . = ⋅ 3 =− n = fn = 2 2 3 2πrn 16π ε 0 h n hn n unde υ n = (5. h 5.161) Wn este frecvenţa limită a seriei spectrale definită de nivelul Wn . De exemplu. 4πε 0 Ln 4πε 0 h n vn e2 Z Z = ⋅ = α⋅ . linia D (galbenă) a sodiului este un dublet a cărui componente sunt separate printr-un interval de 6 A (cele două linii au lungimile de undă de 588. Pauli a formulat într-un mod prudent şi confuz o nouă ipoteză conform căreia structura de dubleţi a spectrelor metalelor alcaline este rezultatul naturii duale a proprietăţilor cuantice ale electronului. h 2 relaţie care conţine doar constante.04 1 2 Ze 2 mZ 2 e 4 Wn = mvn − =− 2 2 4πε 0 rn 32π 2 ε 0 h 2 n 2 α2 Z 2 Z2 =− ⋅ = − m0 c ⋅ = − Rhc ⋅ 2 2 2 n2 32π 2 ε 0 h 2 n 2 n 1 2 mZ 2 e 4 (5.9953 nm şi respectiv 589. este o constantă adimensională. Pentru a ieşi din impasul imposibilităţii explicării teoretice a existenţei dubleţilor metalelor alcaline.160) Frecvenţa de rotaţie a electronului este dată de relaţia: 2W 4πυn vn 1 mZ 2 e 4 . Constanta Rydberg este: m0 c α 2 R= ⋅ .158) d n = 2rn = 4πε 0 unde Λ C este lungimea de undă Compton.159) (5. Spinul electronului. ceea ce justifică calculele făcute fără a ţine cont de efectele relativiste.155) (5.157) unde m0 c 2 este energia de repaus a electronului. Experimentul Stern-Gerlach Ipoteza spinului electronului.5930 nm).156) structură fină şi reprezintă o măsură a intensităţii interacţiei electromagnetice.4. iar pentru Z = 1 şi n = 1 se regăseşte energia stării fundamentale a hidrogenului: W1 = −13. Experienţa a arătat că metalele alcaline au linii cu structură de dublet. c 4πε 0 hc n n (5. Pentru hidrogen în starea fundamentală 2hα nα hc 2h n 2 Λ C n 2 ⋅ = 4πε 0 2 ⋅ ⋅ = ⋅ . Z = 1 şi v << c .6 eV . πα (5. πα Z me 2 Z e mc Z d1H = ΛC = 10 −10 m . În cazul electronului atomului de hidrogen. Diametrul orbitei este: (5.FIZICÅ de unde se obţine: Ze 2 Ze 2 1 vn = = ⋅ .

În dezvoltarea acestei idei un pas important a fost făcut de fizicienii J. asupra r atomului cu momentul magnetic μ este dată de relaţia: r r r F = −gradW p = grad μ ⋅ B r r Wp = − μ ⋅ B . Ipoteza electronului în rotaţie în jurul axei proprii explică dubleţii din seriile spectrale ale atomilor alcalini.MECANICÅ CUANTICÅ interpretate clasic. cea a axei de rotaţie. ( ( ) ) (5. (5. ipoteza Pauli se reduce la descrierea stării electronului cu ajutorul unui nou număr cuantic suplimentar.163) = grad μ x B x + μ y B y + μ z B z . Experienţa Stern-Gerlach. care corespund celor două posibilităţi de rotaţie a 2 electronului în jurul axei proprii. Din acest motiv relaţia s = ± poartă numele şi de condiţia de cuantificare spaţială. În anul 1922 Stern şi Gerlach au realizat o experienţă pentru punerea în evidenţă a momentului magnetic de spin. Energia potenţială de interacţie dintre un atom având h . care este considerată azi o experienţă fundamentală în fizică.162) r unde I este intensitatea curentului care închide circuitul de arie S . Deci. vectorul moment cinetic de spin are o singură direcţie. Dacă se notează cu Oz axa normala la planul orbitei eliptice. de inducţie B . Această mărime permite exprimarea energiei de interacţie dintre câmpul magnetic creat de acest curent electric şi alte câmpuri magnetice. Electronul în mişcarea sa de spin reprezintă un curent electric circular căruia îi r corespunde un moment magnetic de spin μ s . 2 momentul magnetic μ şi un câmp magnetic de inducţie. Aceasta indică într-un mod categoric limitele teoriei clasice şi constituie unul din fundamnetele teoriei cuantice şi mai ales a teoriei măsurătorilor. În realitate. Experienţa se bazează pe faptul că dacă atomii unui element se află într-un câmp magnetic r neomogen. B . care au înlocuit formularea confuză de natură duală printr-o reprezentare a rotaţiei electronului în jurul axei proprii. dar nu explică toate fenomenele atomice cunoscute azi. iar n este versorul direcţiei normale la aria închisă de curentul electric. Astfel. este egală cu: r r r Forţa cu care acţionează un câmp magnetic neomogen. ale cărui valori sunt cuantificate s = ± h . forţa magnetică are o rezultantă r nenulă F care tinde să deplaseze atomul şi astfel se obţine un mod de a măsura direct r momentul magnetic μ al atomului. În electromagnetism se defineşte momentul magnetic sub forma: r r μ = ISn (5. în ambele sensuri. prin introducerea mişcării de spin a electronului se acceptă că traiectoria acestuia este spaţială.164) 242 . variabil de la un punct la altul al atomului. B . se atribuie şi mişcării de spin un moment cinetic s . dar două sensuri diferite. numită mişcare de spin (în limba engleză to spin r înseamnă a se roti). Această direcţie este perpendiculară pe planul orbitei şi în consecinţă. Goudsmidt. Uehlenbeck şi S. rezultă că numărul proiecţiilor posibile pe această axă a momentului cinetic este egal cu 2.

∂z (5. Schema dispozitivului experimental Stern-Gerlach. observarea deplasării unui atom sub acţiunea unui câmp magnetic neomogen poate furniza o măsură a componentei μ z a momentului său magnetic.FIZICÅ Alegând axa Oz paralelă cu inducţia câmpului magnetic şi asigurându-ne din punct r de vedere experimental ca modulul vectorului B să varieze doar după direcţia Oz . în aşa fel încât drumul liber parcurs de atomi între două ciocniri să fie net superior faţă de dimensiunile incintei). în spaţiul dintre poli. B ) şi ≠ 0 . 5. 30. o traiectorie parabolică. (folosită de acesta pentru verificarea teoriei cinetice a gazelor). 31 este prezentată secţiunea din planul yOz a electromagnetului care asigură câmpul magnetic cu inducţia variabilă de-a r lungul axei Oz . În fig. În experienţa Stern-Gerlach a fost utilizată tehnica jeturilor atomice.164) devine: dz r ∂B r F = μz uz . Un atom al jetului având viteza iniţială v paralelă cu axa Ox şi fiind r supus acţiunii unei forţe constante perpendiculară pe direcţia lui v va avea. relaţia (5. 5. Dispozitivul experimental utilizat de Stern şi Gerlach este prezentat în fig. Fig. astfel că pentru claritate sunt exagerate dimensiunile perpendiculare pe jetul atomic. în care nu sunt respectate proporţiile. 30. adică r r dB B = B(0. 0. Recipientul în care sunt introduşi atomii studiaţi comunică printr-un mic orificiu cu o incintă de mari dimensiuni în care s-a realizat vid înaintat (presiunea reziduală este mai mică decât 10 −5 torr. 243 . pusă la punct în anul 1911 de Dunoyer. paralelă cu inducţia câmpului magnetic exterior.165) Astfel. 5.

a cărei densitate maximă corespunde vitezei celei mai probabile din jetul atomic. atomii au fost selecţionaţi după direcţia vitezei. dar forţa care acţionează este aceeaşi. T este temperatura absolută iar m este masa atomului. 2 2m (5. Repartizarea vitezelor v în jetul atomic este diferită de aceea care există într-un gaz în condiţii normale deoarece.171) unde k este constanta Boltzmann. Înlocuind relaţia (5. 3kT 3kT ∂z (5. mişcarea atomului este descrisa de ecuaţiile: (5. Dacă se alege originea axelor de coordonate şi originea timpului la intrarea atomului în spaţiul dintre poli.MECANICÅ CUANTICÅ Fig.169) Punctul de impact al atomilor cu ecranul se află la distanţa z 0 de axa Ox şi poate fi aflat din relaţia: z 0 = Dtgα = F lD mv 2 .171) în (5. 5. paralelă cu Ox . într-un jet. Evident că dacă atomii au viteze diferite. a momentului magnetic 244 ∂B lD lD = μz . Din teoria cinetică: v2 = 3kT .172) r .170).168) tgα = dz dx = x =l Fl mv 2 (5. Secţiunea din planul yOz a electromagnetului utilizat în experienţa Stern-Gerlach.170) deoarece din construcţie l << D . (5.167) Atomul părăseşte spaţiul dintre poli la momentul t= şi îşi continuă mişcarea după o traiectorie rectilinie care face unghiul α cu direcţia iniţială a vitezei.172) se cunosc toate mărimile în afara lui μ z .166) x = vt z= 1 2 1F 2 at = t . Punctele lor de impact cu ecranul sunt repartizate pe o pată cu suprafaţă mică. rezultă: z0 = F În relaţia (5. dat de relaţia: l v (5. Rezultă că din măsurarea lui z 0 se poate calcula componenta μ z . aceştia sunt deviaţi cu distanţe z 0 diferite. paralelă cu B . 31. m (5.

pe lângă momentul cinetic (magnetic) orbital. numit spin. contrar previziunilor statisticii clasice. Forma petelor de pe ecran în cazul experienţei Stern-Gerlach. 5. 5. caracterizat prin numărul cuantic l şi un moment cinetic (magnetic) propriu. Procesele de emisie şi absorbţie Pentru a studia procesele de emisie şi absorbţie se consideră un câmp electromagnetic de frecvenţă ω şi densitate spectrală de energie radiantă wω (ω. efectuată cu atomi de argint. care nu are analog clasic. Componenta μ z depinde de orientarea momentului magnetic faţă de direcţia lui r B (paralel cu Oz ) şi poate fi pozitivă. s-au obţinut două pete simetrice în raport cu axa Ox (fig. care poate avea valorile: h s=± . Dacă se repetă experienţa cu alţi atomi se observă de fiecare dată două pete distincte şi simetrice faţă de axa Ox . Atomii utilizaţi sunt toţi în starea fundamentală în care momentul cinetic orbital al atomului este nul. 5.5. 245 . ci pot apărea doar nişte orientări particulare. în experienţa SternGerlach. Momentul cinetic de spin nu depinde de coordonate. Se poate afirma că experienţa Stern-Gerlach evidenţiază că spinul electronului este o proprietate pur cuantică. rezultatul experimental obţinut se poate interpreta doar dacă se admite că electronul posedă. 5. întro zonă alungită paralelă cu direcţia Oz a inducţiei câmpului magnetic şi simetria în raport cu punctul de impact al jetului pe ecran în absenţa câmpului magnetic.173) Fig. T ) care interacţionează cu un mediu ce conţine atomi cu două nivele de energie W1 şi W2 (fig.FIZICÅ atomic. 32. Conform teoriei clasice a distribuţiei după coordonate ne aşteptăm ca atomii să fie repartizaţi uniform pe ecran. nu s-au observat decât două valori ale lui μ z şi nu apare valoarea μ z = 0 . Astfel. negativă sau nulă. Astfel. Fenomenul poartă numele de cuantificare spaţială. 2 (5. În realitate. Aceasta înseamnă că orientarea în spaţiu a vectorilor momente magnetice atomice nu poate fi oricare. Rezultă că nu există decât două valori posibile. 32). egale şi de semn opus pentru μ z .3. Cele două extremităţi trebuie să corespundă valorii maxime a lui μ z .

33. raportul populaţiilor celor două nivele este: ⎡ W − W0 ⎤ g 2 exp ⎢− 2 N2 kT ⎥ g 2 ⎡ W − W1 ⎤ g 2 ⎡ hω ⎤ ⎣ ⎦= = exp ⎢− 2 ⎥ = g exp ⎢− kT ⎥ . La o temperatură suficient de mare.174) N1 kT ⎦ ⎡ W − W0 ⎤ g1 ⎣ ⎦ ⎣ 1 g1 exp ⎢− 1 ⎥ kT ⎦ ⎣ întrucât între pulsaţia ω şi W1 şi W2 există relaţia: hω = W2 − W1 .76) produsul B12 wω (ω. T ) ⎝ dt ⎠ abs (5. T ) reprezintă probabilitatea de absorbţie din unitatea de timp. (5. Se admite că nivelul W1 este degenerat de g1 ori iar nivelul W2 este degenerat de g 2 ori. Procesul de absorbţie (a) este reprezentat în fig. la care se poate aplica statistica Boltzmann. În relaţia (5. 33. 5. acest proces putând avea loc în lipsa câmpului 246 .77) nu apare densitatea de energie wω (ω. Scăderea în timp a numărului de atomi din unitatea de volum cu energia W2 datorită emisiei spontane este dat de relaţia: ⎛ dN 2 ⎞ ⎟ = − A21 N 2 ⎜ ⎝ dt ⎠ sp (5.176) Fig. Starea de echilibru termodinamic a radiaţiei cu mediul prin care se propagă este atinsă când numărul proceselor de absorbţie a radiaţiei de către mediu este egal cu numărul celor de emisie a radiaţiei de către mediu. ⎛ dN1 ⎞ ⎜ ⎟ = − B12 N1wω (ω. 18.175) Dacă W2 > W1 . Aceasta este fenomenul de emisie spontană şi reprezentat prin procesul (b) din fig.177) unde A21 reprezintă probabilitatea de emisie spontană.MECANICÅ CUANTICÅ 33) ale căror populaţii la echilibru termodinamic sunt N1 şi N 2 . T ) a radiaţiei. Dacă în starea iniţială atomul sau molecula se află în starea cu energia W2 > W1 acesta tinde să treacă pe nivelul cu energia mai mică W1 emiţând un foton cu energia hω = W2 − W1 . Prin procesul de absorbţie numărul de atomi de pe nivelul (1) scade în timp conform relaţiei: unde B12 este coeficientul de absorbţie Einstein. în mod natural N 2 < N1 . (5. Diagrama nivelelor energetice. 5. În urma absorbţiei unui foton are loc tranziţia unui atom între nivelele (1)→(2). 9. În relaţia (5.

T ) = aT 4 .181) rezultă: B12 g1 = B21 sau g1 B12 = g 2 B21 . Dacă la t = 0 . există o h Dacă atomul sau molecula se află iniţial pe nivelul de energie W2 şi o undă electromagnetică avînd frecvenţa ω = probabilitate nenulă ca această undă să stimuleze (să forţeze) atomul pentru a efectua tranziţia (2)→(1).FIZICÅ electromagnetic exterior. T ) = aT 4 . populaţia nivelului superior este N 2 după integrarea ecuaţiei (5. (5.182) şi (5. 5. T →∞ Conform legii Stefan-Boltzmann a radiaţiei corpului negru: wω (ω.177) rezultă: t =0 = N 20 . În acest caz se emite un foton cu aceeaşi frecvenţă ca şi cei incidenţi. T ) = (5. cînd atomul emite o undă electromagnetică în relaţie de fază nedifinită cu cea emisă de alţi atomi.179) wω (ω.183) trebuie sa fie identică cu formula Rayleigh-Jeans pentru radiaţia corpului negru. adică: 247 .181) din (5.183) În cazul când hω / kT << 1 expresia (5.180) de unde: ⎛ dN 2 ⎞ ⎜ ⎟ = − B21 N 2 wω (ω. T ) ⎝ dt ⎠ st (5.178) ⎡ t⎤ N 2 = N 20 exp[− A21t ] = N 20 exp ⎢− ⎥ ⎣ τ⎦ unde τ = 1 este timpul de viaţă pentru emisia spontană. Echilibrul termodinamic al radiaţiei este atins când numărul proceselor de absorbţie este egal cu numărul proceselor de emisie: B12 N1 wω (ω. T ) = prin trecere la limită se obţine: lim wω → ∞ . în cazul emisiei stimulate fotonii emişi de toţi atomii sunt în fază cu cel incident.181) densitatea spectrală de energie se scrie: wω (ω. Spre deosebire de emisia spontană. Scăderea în timp a numărului de atomi de pe nivelul (2) datorită procesului de emisie stimulată este dată de relaţia: unde B21 este coeficientul Einstein pentru emisia indusă iar B21wω (ω. ⎛ hω ⎞ exp⎜ ⎟ − 1 ⎝ kT ⎠ (5. T ) reprezintă probabilitatea de emisie indusă. T ) = A21 N 2 + B21 N 2 wω (ω. 33. Ţinând seama de relaţia wω (ω. = N1 g1 ⎛ hω ⎞ B12 − B21 B12 exp⎜ ⎟ − B21 N2 g2 ⎝ kT ⎠ (5. A21 W2 − W1 este incidentă pe material. Acesta este fenomenul de emisie stimulată şi este reprezentat prin procesul (c) din fig. iar A21 A21 . g2 g 2 A21 ⋅ g1B12 1 . care se adaugă la unda incidentă. T ) (5.182) Cu relaţiile (5.

182) şi (5.188) (5. se întrevede posibilitatea unei teorii unificate în care substanţa şi radiaţia să reprezinte două aspecte ale aceleiaşi forme a materiei.184) (5. λ λ (5. de Broglie a propus ca particulelor materiale (cu masa de repaus nenulă) λ cu impulsul p = mv să li se asocieze o undă cu lungimea de undă (de Broglie): h h λ= = .4. (5.. Se obţin valori maxime ale amplitudinilor doar pentru un şir de valori particulare ale frecvenţei. Astfel.1. Louis de Broglie r ataşează mişcării unei particule libere cu energia W şi impulsul p o undă plană descrisă de funcţia: r r r ψ (r .186) p mv fotonilor p = Pe baza acestei idei s-au pus.4. Studiul propagării undelor electromagnetice arată că în cazul propagării într-un spaţiu închis se formează unde staţionare. Aceasta a dus la generalizarea şi la cazul electronilor.185) ne permit calculul coeficienţilor Einstein B12 şi B21 măsurând experimental pe τ .187) devine: 248 . caracterul universal al dualităţii undă-corpuscul 5. în anul 1923 de către Louis de Broglie. Proprietăţi ondulatorii ale microparticulelor. a proprietăţilor ondulatorii ale fotonilor. bazele mecanicii cuantice ondulatorii. Acesta este un exemplu de ecuaţii pentru funcţii continue cu soluţii discontinue.MECANICÅ CUANTICÅ de unde se obţine: g A ω2 1 kT = 2 21 ⋅ g1B12 1 + hω + .185) Relaţiile (5.188) şi (5.. iar soluţiile ecuaţiilor undelor sunt discontinue. adică depind de nişte numere întregi. doi ani mai târziu. t ) = A exp i ωt − β ⋅ r (5. Aşa cum undelor electromagnetice cu lungimea de undă λ li s-a asociat impulsul h . 5. − 1 π2c 3 kT B12 = A21 ⋅ g 2 π 2c 3 1 g 2 π 2c 3 . corespunzătoare modurilor de oscilaţie ale câmpului electromagnetic din cavitate. Ipoteza de Broglie Dualitatea undă-corpuscul este proprie atât radiaţiei electromagnetice cât şi microparticulelor. ⋅ = g1 hω3 τ g1 hω3 (5.189) Ţinând seama de relaţiile (5.189) expresia (5.187) r unde pulsaţia ω şi vectorul de undă β sunt legate de energia particulei şi respectiv impulsul acesteia prin relaţiile: [( )] W = hω . r r hr 2π r r r p = n = h n = βhn = hβ . Pornind de la acest rezultat Louis de Broglie şi-a imaginat că fenomenele ondulatorii pot explica valorile discrete ale energiei stărilor atomice ca soluţii discontinue ale unor ecuaţii continue.

iar în final rezultă: ω ≈ + + . rezultă: 249 .190) dx ω = . Conform definiţiei grupului de unde se poate exprima oscilaţia rezultantă sub forma: ω m0 c 2 hβ . se obţine: c m 0 c 2 hβ 2 p2 2 4 2 2 2 W = m0 c + p c ≈ m0 c + + .. Se alege direcţia de propagare a undelor axa Ox . h 2 m0 2 m0 viteza de fază funcţie de β fiind dată de relaţia: Pentru a stabili o relaţie directă între undă şi particulă se consideră că particulei i se asociază un grup de unde format din unde monocromatice de tipul (5.191) unde ϕ = ωt − β ⋅ x (5.. .191). t ) = A exp ⎢ (Wt − p ⋅ r )⎥ . Prin grup de unde se înţelege o superpoziţie de unde cu lungimi de undă şi direcţii de propagare foarte puţin diferite. Înlocuind dezvoltarea în relaţia (5. Spre deosebire de undele electromagnetice. vf = = + 2 m0 hβ β (5.192). adică: r r r⎤ ⎡i ψ(r .195) şi ⎜ dβ ⎟ ⎝ ⎠0 adunând şi respectiv scăzând la exponent expresia β 0 x .FIZICÅ Pentru a afla legătura dintre propagarea undelor asociate şi mişcarea mecanică a particulelor se alege axa Ox drept axă de propagare a undelor asociate iar relaţia se scrie sub forma: ψ( x. . Acest rezultat decurge din relaţiile: W = hω . Se consideră un punct de coordonată x în care faza are valoarea ϕ ..190) sau (5.193) dt β În cazul când această viteză variază cu β se spune că unda este supusă fenomenului vf = de dispersie.195) 2π este numărul de undă în jurul căruia se repartizează diferitele valori β ale λ0 undelor din grup. v f . iar Δβ << β 0 .. t ) = A exp[i(ωt − β ⋅ x )] (5.. Pornind de la relaţia relativistă dintre impuls şi energie care se dezvoltă după raportul v . unde ω0 = β 0 c .192) reprezintă faza undei. undele asociate de Broglie sunt r r supuse dispersiei în vid. t ) = unde β 0 = β0 + Δβ β0 − Δβ ∫ A(β) exp[i(ωt − β ⋅ x )]dβ (5. (5. p = hβ deoarece r există o relaţie între energia W şi impulsul p . ⎦ ⎣h (5. Aceasta se obţine prin diferenţierea în raport cu timpul a ecuaţiei (5..192) care semnifică faptul că în decursul timpului faza ϕ se deplasează cu viteza de fază...194) ψ ( x. Dezvoltând în serie pe ω în funcţie de β se obţine: ⎛ dω ⎞ ω = ω0 + ⎜ ⎟ (β − β 0 ) + . în cazul când v << c . Coordonata acestui punct este determinată de ecuaţia (5.

D este un cilindru Faraday conectat la un galvanometru. În dispozitivul din fig.2. t ) = β0 + Δβ unde se situiază maximul de amplitudine: x = t ⎜ ⎜ unde se deplasează cu o viteză de grup: v g = p dx ⎛ dω ⎞ hβ =⎜ ⎜ dβ ⎟ = m = m = v . Expresia amplitudinii A( x. J.MECANICÅ CUANTICÅ ⎧⎡⎛ ⎤⎫ ⎞ ⎛ dω ⎞ ⎪ ⎪ A(β) exp⎨i ⎢t ⎜ ω0 + ⎜ ⎟ (β − β 0 )⎟ − β ⋅ x ⎥ ⎬dβ ∫ ⎜ dβ ⎟ ⎟ ⎝ ⎠0 ⎪⎢⎜ ⎥⎪ β0 − Δβ ⎠ ⎦⎭ ⎩⎣⎝ ⎧⎡ ⎛ dω ⎞ ⎤ ⎫ ⎪ ⎪ sin ⎨⎢t ⎜ ⎟ − x ⎥ Δβ⎬ ⎜ dβ ⎟ ⎪⎢ ⎝ ⎠ 0 ⎥ ⎪ ⎣ ⎦ ⎭ = 2 A(β 0 ) ⋅ Δβ ⋅ ⎩ exp[i(ω0 t − β 0 x )] (5. Centrul grupului de unde corespunde coordonatei x ψ ( x. Se observă că centrul grupului de ⎟ ⎝ dβ ⎠ 0 2π 2πh h = = . Lungimea de undă λ a undelor asociate de Broglie este dată de relaţia: λ = ⎛ dω ⎞ ⎟ . Germer în anul 1927. (5. Difracţia undelor asociate de Broglie Primele experienţe de difracţie a undelor asociate de Broglie au fost efectuate cu electroni de C. care este foarte mică. Ei au studiat difracţia unui fascicul de electroni pe suprafaţa unui cristal.34) ei au constatat că distribuţia unghiulară a electronilor era foarte asemănătoare cu distribuţia undelor difractate. Davisson şi L. (5. p β 2m0W 5.4.196) ⎡ ⎛ dω ⎞ ⎤ ⎢t ⎜ ⎟ − x ⎥ Δβ ⎜ ⎟ ⎢ ⎝ dβ ⎠ 0 ⎥ ⎣ ⎦ = A( x. 250 . adică viteza ⎟ dt ⎝ ⎠0 0 0 de grup este identică cu viteza particulei. astfel că cea mai mare parte dintre aceştia sunt difractaţi de o reţea plană (stratul superficial al cristalului).34) tunul electronic serveşte drept sursă de electroni. iar detectorul. t )exp[i(ω0 t − β 0 x )] . Astfel. iar (ω0t − β 0 x ) este faza acestei unde. astfel că aceasta variază lent în funcţie de timpul t şi de coordonata x . t ) conţine şi lărgimea intervalului Δβ . t ) reprezintă amplitudinea unei unde cvasimonocromatică. Numărul de electroni este calculat cu ajutorul intensităţii curentului electric. Electronii utilizaţi în experienţa Davisson-Germer au energia mică. se poate considera că A( x. Observând intensitatea fasciculului de electroni în funcţie de unghiul de difuzie (fig.

197) Difracţia undelor asociate de Broglie este utilizată la studiul structurii cristaline. pe baza celor prezentate mai înainte Davisson şi Germer au verificat experimental relaţia: U sin θ = nλ = const. Interferenţa undelor asociate. 5. Reprezentarea schematică a experienţei Davisson-Germer. Neutronii având moment magnetic propriu. 251 . Această particularitate deosebeşte rezultatele obţinute cu difracţia de raze X. neavând sarcină electrică. 2. pătrund mult mai adânc şi dau informaţii despre structura internă a cristalului.FIZICÅ Fig. Microscopul electronic Interferenţa undelor asociate de Broglie a fost obţinută într-o experienţă asemănătoare cu cea din optică în cazul undelor electromagnetice.. . 3.3. aceştia interacţionează cu momentele magnetic atomice şi diagramele obţinute prin difracţie de neutroni reflectă ordinea magnetică devenind o tehnică foarte precisă de studiu a substanţelor magnetice aflate în stare solidă. adică: λ = h h = . Astfel. care interacţionează doar cu electronii atomului. neputându-se deosebi atomii între ei. Difracţia neutronilor este utilă şi pentru că aceştia sunt difuzaţi diferit de atomi diferiţi. 2d 2me (5. electronii lenţi pătrunzând doar în primul strat atomic pot da informaţii despre structura acestuia.. unde: n = 1. iar λ este lungimea de undă a undelor asociate electronilor. 5.U p 2meU reprezentând tensiunea electrică de accelerare a electronilor în tunul electronic. 34. 35).. Rezultatele experienţei lor sunt explicate de relaţia Bragg pentru difracţia razelor X pe cristale: 2d sin θ = nλ . d este distanţa dintre planele cristalului. difracţia de electroni este utilă mai ales în studiul fenomenelor de suprafaţă deoarece electronii fiind particule încărcate electric nu pătrund adânc în cristal. Neutronii. interacţia dintre neutroni şi atom depinzând şi de nucleul atomului. (5. cunoscută sub denumirea de divizarea frontului de undă cu biprisma Fresnel (fig. .4. De fapt.

Fig. 36). Experienţele corespunzătoare pentru electroni efectuate de Möllenstadt şi Düker în anul 1954. (5. care are avantajul că nu are limitată puterea de rezoluţie (distanţa minimă dintre două puncte care pot fi observate separat). În aceste experienţe se aşează în calea fasciculului de electroni un fir subţire de metal. F încărcat pozitiv (fig. Biprisma Fresnel. ca şi cum ar fi fost emişi de sursele S1 şi S 2 . 36. Pe ecranul P se formează o figură de interferenţă în sensul că electronii se grupează în grămezi separate prin spaţii neocupate. Reprezentarea schematică a interferenţei undelor de Broglie asociate electronilor. 5. În cazul undelor asociate lungimea de undă poate fi micşorată foarte mult prin mărirea impulsului particulei (accelerarea acesteia). Fasciculul electronic este emis în punctul S de un tun electronic.MECANICÅ CUANTICÅ Fig. Undele asociate sunt utilizate în construcţia microscopului electronic. Faget şi Fert în 1956 au condus la construirea microscopului electronic. Puterea de rezoluţie este limitată în cazul optic datorită domeniului de lungimi de undă care este limitat. Din optică se ştie că puterea de rezoluţie depinde de lungimea de undă a radiaţiei utilizate. ca şi cum ar fi emise de sursele S1 şi S 2 . 35. Electronii fiind atraşi de firul F sunt deviaţi de la traiectoriile lor astfel că întrun punct M aflat în spatele firului F se întâlnesc electroni care au ocolit prin dreapta şi prin stânga firul. În acest caz două prisme de unghi foarte mic asigură suprapunerea undelor emise de aceeaşi sursă. 5. 252 .

Pentru a vedea ce implică în cazul unui electron.4. probabilitatea de localizare a unui electron într-un punct din spaţiu este dată de amplitudinea undei de Broglie asociată stării respective a electronului. difracţia poate fi explicată prin faptul că la trecerea prin fantă impulsul electronului capătă o componentă Δp x după direcţia perpendiculară pe direcţia de deplasare incidentă. care apare ca o imprecizie în determinarea impulsului particulei. 2 (5. (5.200) constanta lui Planck. Δp x . 253 .4. Din această relaţie se observă că precizarea poziţiei electronului cu ajutorul fantei (ceea ce implică o imprecizie Δx ) conduce la o componentă a impulsului după direcţia perpendiculară pe direcţia iniţială de mişcare incidentă. Astfel. Dacă. Întrucât p = rezultă după înlocuirea în relaţia (5. Din c c mecanică se ştie că noţiunea de particulă implică un impuls bine determinat şi o poziţie bine determinată la un moment dat. Legătura dintre cele două aspecte. de exemplu. Conform explicaţiei formulată de Born întregul curs al evenimentelor este determinat de legi statistice. într-un punct din spaţiu este dată de intensitatea undei electromagnetice în acel punct. atunci probabilitatea de a găsi electronul în acel punct este practic nulă. operaţia de măsurare a unei mărimi fizice caracteristică unui sistem fizic. (5. h apare ca o limită absolută (care nu poate fi depăşită) pentru măsurarea simultană. având modulul Δp x = p sin α . Între aspectul ondulatoriu şi cel corpuscular al unui sistem fizic există o relaţie universală de corespondenţă exprimată de cuadrivectorul: ⎢ p.198) unde α este unghiul de deviere. cu precizie. h devine un criteriu de comportare clasică (undă sau particulă) sau cuantică (undă şi particulă) a sistemului fizic. Conform relaţiei (5. acceptarea simultană atât a aspectului ondulatoriu cât şi a celui corpuscular se studiază figura de difracţie produsă în urma trecerii electronilor printr-o fantă (fig.200) Relaţia (5. Constanta Planck. Asemănător.200) se numeşte relaţia de incertitudine Heisenberg. (5. calculată cu ajutorul metodelor opticii electromagnetice.FIZICÅ 5. Apare importantă interacţia dintre sistemul pe care vrem să-l măsurăm şi instrumentul de măsură.199) Δx ⋅ Δp x = h .99): ⎡r i ⎣ ⎤ ⎦ ⎡r i ⎤ ⎦ ⎣ h şi ţinând seama de condiţia de difracţie λ 2Δx sin α = λ . a poziţiei şi impulsului unei particule. W ⎥ = h ⎢β. corpuscular şi ondulatoriu. 37). ω⎥ . Din punct de vedere corpuscular. într-un punct din spaţiu. capătă o importanţă deosebită. în mecanica cuantică. Întrucât fanta are o lărgime finită Δx apare o incertitudine a poziţiei prin care trec electronii prin fantă egală chiar cu lărgimea fantei Δx . Caracterul universal al dualităţii undă-corpuscul Explicaţia faptului că aceleaşi sisteme fizice au în unele cazuri o comportare ondulatorie şi în alte cazuri o comportare corpusculară a dat-o Max Born. amplitudinea undei asociate este nulă.

Adică. Trecerea electronilor printr-o fantă. care este dat de suportul segmentului de dreaptă parcurs de la originea segmentului spre vârful său. Spre deosebire de vectorii ordinari din spaţiul euclidian tridimensional E 3 care sunt segmente de drepte.5. v . atunci combinaţia lor liniară: r r r v = r1v1 + r2 v2 . Un vector din E 3 este un segment de dreaptă orientat. r r r r v1 + v2 . dacă v1 şi v2 sunt doi vectori oarecare din E 3 . 5. O altă proprietate importantă a multor (dar nu a tuturor) spaţii vectoriale este r r produsul scalar. fiind definit prin mărime (modul).201) este tot un vector bine definit în E 3 . (5. rv a cărui direcţie este aceeaşi cu cea a lui v . Adunarea a doi vectori v1 şi v2 conduce la un nou vector. 37. Multiplicatorii scalari negativi inversează sensul vectorului. iar r modulul său este egal cu de (r ) ori modulul lui v . unde θ este unghiul format de direcţiile lui v1 şi v2 când cei doi vectori au aceeaşi origine.5. în continuare sunt prezentate proprietătile spaţiului H . Întrucât o dezvoltare completă a proprietăţilor matematice ale spaţiului Hilbert este dificilă. Două operaţii comune tuturor spaţiilor vectoriale sunt r cele de multiplicare scalară şi de adunare vectorială. v1 ⋅ v2 poate fi considerat ca produsul dintre v1 r r r r r r r r şi proiecţia 254 . Mecanica cuantică este formulată în cadrul unui spaţiu vectorial cu un număr infinit de dimensiuni numit spaţiu Hilbert. numere reale).1. care vor fi utilizate în formulările matematice ale acestui curs. v printrr r un scalar r conduce la un nou vector.202) v1 ⋅ v2 = v1 ⋅ v2 ⋅ cos θ . prin analogie cu cele ale spaţiului E 3 . În E 3 produsul scalar a doi vectori v1 şi v2 este definit cu ajutorul relaţiei: r r r r (5. iar r1 şi r2 doi scalari oarecare din E 3 (adică.MECANICÅ CUANTICÅ Fig. 5. Geometric. Vectori în spaţiul Hilbert Limbajul mecanicii cuantice este în esenţă limbajul capitolului din matematică numit spaţii vectoriale. H . în H aceştia sunt funcţii complexe de variabile reale. Acest vector se obţine aşezând originea vectorului v2 în vârful vectorului v1 şi se r r construieşte vectorul care uneşte originea lui v1 cu extremitatea lui v2 . Bazele matematice ale mecanicii cuantice 5. Cele două operaţii de multiplicare scalară şi de adunare vectorială permit formarea combinaţiilor liniare de r r vectori. direcţie şi sens. Multiplicarea unui vector.

rezultă că v1 şi v2 sunt ortogonali dacă şi numai dacă: 2 r r v1 ⋅ v 2 = 0 . π r r . (5. (5.. adică dacă: r r vi ⋅ v j = δ ij .. cu ajutorul relaţiei (5.207) se numeşte inegalitatea Schwarz.202) rezultă că produsul scalar a doi vectori este întotdeauna un scalar.207) Conform cu (5. că produsul scalar în E 3 satisface următoarele relaţii: r r r r v1 ⋅ v2 = v2 ⋅ v1 . v3 . adică {vi } .205) r r r r r r r r r r r r (v1 + v2 ) ⋅ (v3 + v4 ) = v1 ⋅ v3 + v1 ⋅ v4 + v2 ⋅ v3 + v2 ⋅ v4 (5. O astfel de mulţime formează o bază ortonormată. Un interes deosebit îl prezintă mulţimile de vectori care sunt atât ortonormate cât şi complete. care diferă unele de altele prin simple rotaţii. În particular. produsul dintre lungimea lui v2 şi lungimea r r r proiecţiei v1 ⋅ cos θ a lui v1 pe v2 . (5. b) Mulţimea de vectori {vi } este completă dacă şi numai dacă orice vector din E 3 r r se poate scrie ca o combinaţie liniară a vectorilor {vi } .. daca i = j .202). v2 .206) r r r r r r v1 ⋅ v2 ≤ v1 ⋅ v1 ⋅ v2 ⋅ v2 .210) r r v = ∑ ri ⋅ vi . (5.203) Se poate arăta. r r r r În cazul unei mulţimi de vectori v1 .211) Rezultă că în E 3 orice mulţime de trei sau de mai mulţi vectori necoplanari constituie o mulţime completă.208) Se poate adopta această proprietate ca definiţie pentru ortogonalitate dacă acceptăm r că vectorul nul. Relaţiile (5..202). se pot enunţa următoarele definiţii: r a) Mulţimea de vectori {vi } este ortonormată dacă şi numai dacă fiecare vector al mulţimii este ortogonal cu fiecare din ceilalţi vectori ai mulţimii şi fiecare vector are norma egală cu unitatea.204) produsul scalar este comutativ. Din relaţia (5. fiecare fiind formate din 255 . În E 3 există un număr infinit de baze ortonormate. (5. . Doi vectori sunt ortogonali dacă sunt perpendiculari unul pe altul. sau invers.204) r r r r r1v1 ⋅ r2 v2 = r1r2 v1 ⋅ v 2 .205) şi (5. produsul scalar a unui vector cu el însuşi se numeşte norma vectorului şi este întotdeauna un număr real nenegativ: r r r r2 v = v ⋅v = v ≥ 0.FIZICÅ r r r r v2 ⋅ cos θ a lui v2 pe v1 . 0 este ortogonal cu orice vector şi cu el însuşi.206) ne indică operaţiile de multiplicare scalară şi adunare vectorială iar (5. Cu alte cuvinte {vi } este o mulţime r completă dacă şi numai dacă pentru orice vector v din E 3 există cel puţin o mulţime de scalari {ri } astfel încât: r ( ⎧0. i (5. (5. Din relaţia (5. în E 3 este un număr real. daca i ≠ j δ ij = ⎨ ( ⎩1. dacă θ = (5.209) unde δ ij este simbolul Kroenecker.

MECANICÅ CUANTICÅ întrucât {ei } este completă.212) r r r 3 r v = ∑ ri ⋅ ei . Această mărime se mai numeşte intersecţia lui ψ1 ( x ) cu ψ 2 ( x ) . H un vector ca o funcţie complexă ψ de o singură variabilă reală: ψ( x ) = u ( x ) + v( x ) . cu i = 1. (5.212) rezultă: 3 r r r ⎛ 3 r⎞ 3 r r e j ⋅ v = e j ⎜ ∑ ri ei ⎟ = ∑ ri e j ei = ∑ ri δ ij = r j . i =1 (5.217) este un vector bine definit în H . 2.204)-(5. ψ 2 ) = ∫ ψ1 ( x )ψ 2 ( x )dx . coeficienţii dezvoltării în baza ortonormată {ei } sunt chiar produsele scalare r r e j ⋅ v . (i. iar c1 şi c2 doi scalari oarecare din H . numere complexe. r2 . 2. pentru orice vector v există trei scalari r1 . Notând o bază r ortonormată tridimensională prin {ei } .214) ⎟ ⎜ i =1 ⎠ i =1 ⎝ i =1 r Astfel. dacă ψ1 ( x ) şi ψ 2 ( x ) sunt doi vectori din H . 3) . Astfel.215) Această discuţie despre E 3 nu este completă. norma vectorului ψ ( x ) se defineşte cu relaţia: 256 . Mai apare o condiţie care va fi menţionată în cele ce urmează. Cele două operaţii de înmulţire scalară şi adunare vectorială sunt definite în concordanţă cu regulile cunoscute de adunare şi înmulţire a mărimilor complexe. deoarece într-un sens mai larg.216) Cu alte cuvinte un vector din H este o lege de corespondenţă care asociază fiecărui număr real x un număr complex ψ ( x ) . Trebuie menţionat că nu toate funcţiile complexe de variabilă reală sunt vectori în H . dar este suficientă pentru scopul acestui curs. Prin analogie cu cele prezentate în E 3 se defineşte în spaţiul Hilbert. j = 1. Produsul scalar în H a doi vectori ψ1 ( x ) şi ψ 2 ( x ) se defineşte cu relaţia: * (ψ1 . atunci combinaţia liniară ψ ( x ) = c1ψ1 ( x ) + c2 ψ 2 ( x ) (5. −∞ Astfel.213) Ţinând seama de relaţiile (5. pentru a calcula (ψ1 . Din acest motiv se spune că spaţiul E 3 este tridimensional. În H . Scalarii în H sunt prin definiţie. adică: r 3 rr r v = ∑ (ei v ) ⋅ ei . 3 . (5. ψ 2 ) se înmulţeşte ψ 2 ( x ) +∞ (5.207) şi (5. unde r r ei ⋅ e j = δ ij . Când se defineşte un vector ψ ( x ) din H notaţia se referă la funcţia ψ de variabilă x şi nu la punctul de abscisă x . (două numere complexe). este o măsură a gradului de coincidenţă a celor două funcţii de-a lungul axei Ox . (5.218) cu complex conjugata lui ψ1 ( x ) şi se integrează rezultatul peste toate valorile lui x . i =1 (5. r3 astfel ca: trei vectori.

ψ 2 ) ≤ (ψ1 . (ψ.222) (5. dacă produsul lor este nul. ψ 3 ) + (ψ1 . adunare vectorială şi produsul scalar cu el însuşi. Doi vectori din H sunt ortogonali. ψ1 ) + c2 c2 (ψ 2 . ψ 2 ) există în sensul că este un număr complex cu modulul finit. ψ ) = c1 2 (ψ1 . Acest rezultat este util deoarece.224) şi combinaţia liniară ψ ( x ) este un vector din H . ψ 2 ) = (ψ 2 . ψ1 ) + c 2 (ψ 2 . ψ 2 ) + 2 Re[c1 c2 (ψ1 . ψ 2 ) + c2 c1 (ψ 2 .220) (5.223) rezultă: (ψ1 . (ψ1 . ψ 4 ) + (ψ 2 . caracterul de vector este determinat de cele trei operaţii: înmulţire scalară.224). Pe baza celor prezentate mai sus se pot face următoarele afirmaţii: a) Dacă ψ1 ( x ) şi ψ 2 ( x ) sunt doi vectori din H . atunci şi combinaţia liniară ψ ( x ) = c1ψ1 ( x ) + c2 ψ 2 ( x ) (5.227) este un vector din H . (5. ψ1 ) + c1 c2 (ψ1 . adică: 257 . rezultă o restrângere a mulţimii acestora la funcţiile ψ ( x ) care au (ψ. (5. De fapt norma unui vector este nulă r doar pentru vectori nuli (v = 0. c2 ψ 2 ) = c1*c2 (ψ1 . ψ1 ) + c2 2 (ψ 2 .225). (ψ1 + ψ 2 )(ψ 3 + ψ 4 ) = (ψ1 . ψ1 )* . ψ1 ) < ∞ . Într-adevăr. ψ ) = ∫ ψ( x ) 2 dx = N 2 . care apar în definiţia produsului scalar sunt convergente şi asigură faptul că operaţia de formare a combinaţiilor liniare a vectorilor din H să nu poată conduce la funcţii care să nu aparţină lui H . (ψ1 .219) adică norma unui vector este un număr real nenegativ. ψ ) = (c1ψ1 ( x ) + c2 ψ 2 ( x ). ψ ( x ) este un vector din H dacă şi numai dacă: Strict matematic. (ψ.226) (5. ψ 2 ) 2 2 * = c1 (ψ1 . conform cu (5. (prin analogie cu cele prezentate în cazul spaţiului E 3 ): (ψ1.224) O condiţie analoagă a fost impusă vectorilor din E 3 cărora le corespund segmente de dreaptă (care au o lungime finită). ψ1 )(ψ 2 . c1ψ1 ( x ) + c2 ψ 2 ( x )) * * * * = c1 c1 (ψ1 . ψ ( x ) = 0 ) .221) (5. (c1ψ1 .228) Primii doi termeni din membrul drept sunt mărginiţi conform cu (5. Deci. astfel că: (5. Deci.225) b) Dacă ψ1 ( x ) şi ψ 2 ( x ) sunt doi vectori din H .223) norma finită. (5. ψ 2 ) < ∞ . ψ 2 ) . Într-adevăr. ψ1 )(ψ 2 . (ψ 2 .FIZICÅ ψ ( x ) = (ψ. ψ 2 ) ≤ (ψ1 . ψ ) = +∞ −∞ * ∫ ψ ( x )ψ( x )dx = +∞ −∞ ∫ ψ( x ) 2 dx ≥ 0 . ψ 2 ) . ψ ) < ∞ şi conform cu (5. atunci produsul scalar (ψ1 . ψ 4 ) . Definiţia produsului scalar implică următoarele proprietăţi.222) iar ultimul termen este mărginit conform cu (5. ψ 3 ) + (ψ 2 . (5. Aplicând aceste condiţii vectorilor din H . ψ 2 ) < ∞ . ψ 2 )] (ψ. ψ 2 ) . conform acestuia integralele improprii. ψ 2 ) + 2 c1*c2 (ψ1 . −∞ +∞ N < ∞. iar din inegalitatea Scwarz (5.

223) şi (5. i ( ) Cele mai utile în mecanica cuantică sunt mulţimile de vectori din H ortonormate şi complete.220)-(5.5. ψ ) = ⎛ ε j .. O astfel de mulţime se numeşte bază ortonormată. pentru orice vector ψ ( x ) din H există o mulţime de scalari {ci } în aşa fel încât: ( ) ψ ( x ) = ∑ ci ε i ( x ) . (5. {ψ i ( x )} este o mulţime completă dacă şi numai dacă pentru orice vector ψ ( x ) din H există cel puţin o mulţime de scalari {ci } în aşa fel încât vectorul ψ ( x ) din H . În timp ce în E 3 fiecare din aceste mulţimi conţine trei vectori.) . Dacă {ε i ( x )} este o mulţime de vectori care formează o bază ortonormată. în H fiecare bază conţine un număr infinit de vectori. 2. ψ j = δ ij .236) 258 .230) O mulţime de vectori din H . ψ )ε i ( x ) . ε j ) = c j . coeficienţii dezvoltării. atunci: ε i . i =1 (5. Operatori în spaţiul Hilbert O funcţie f este. să poată fi scris sub forma: (52. adică: ψ i .229) ortonormată dacă şi numai dacă fiecare vector al mulţimii are norma egală cu unitatea şi este ortogonal cu fiecare din ceilalţi vectori ai mulţimii. . sau componentele ci ale lui ψ ( x ) în baza ortonormată {ε i ( x )} sun chiar scalarii (ε i . {ψ i ( x )}. ψ ) . ∑ ci ε i ⎞ = ∑ ci (ε i . care asociază fiecărui număr x un alt număr y = f ( x ) . {ψ i ( x )}.2. ψ 2 ) = 0 . Asemănător.31) ψ ( x ) = ∑ ci ψ i ( x ) . prin definiţie. (5. Din acest motiv se spune că spaţiul H are dimensiunea infinită. este (5. ⎜ ⎟ ⎝ i =1 Astfel. i =1 (5. ε j = δ ij . În H .232) rezultă: ⎜ ⎟ (ε j .231) devine: ⎠ (5.233) Ţinând seama de relaţiile (5.234) i =1 ψ( x ) = ∑ (ε i . ..235) 5. o lege de corespondenţă între două mulţimi de ˆ numere. este completă dacă şi numai dacă orice vector din H se poate scrie ca o combinaţie liniară a vectorilor mulţimii {ψ i ( x )}.MECANICÅ CUANTICÅ O mulţime de vectori din H (ψ1 . există o infinitate de baze ortonormate. (i. adică asociază fiecărui vector ψ ( x ) din H un alt vector φ( x ) din H . O este un ˆ operator în spaţiul Hilbert dacă şi numai dacă O specifică o lege de corespondenţă între două mulţimi de funcţii. j = 1. ca şi în E 3 . sau ˆ φ( x ) = Oψ ( x ) (5. 232) Întrucât {ε i ( x )} este completă. Cu alte cuvinte. Deci relaţia (5.

O ψ ) = (O ψ . deci dacă c1 şi c2 sunt reali. Asemănător. 1 2 1 2 (5. ψ 2 ˆ ˆ = c O ψ + c O ψ . c O ψ 1 1 1 2 * ˆ * ˆ ˆ ˆ ˆ + c2 O2 ψ 2 = c1 ψ1 . 1 2 1 2 1 2 1 2 ( ) ecuaţii: (5. ˆ ˆ ˆ ˆ b) Operatorul O1 + O2 transformă un vector ψ ( x ) în vectorul O1ψ ( x ) + O2 ψ ( x ) . ˆ ˆ ˆ ˆ c) Operatorul O1O2 transformă un vector ψ ( x ) în vectorul O1 O2 ψ ( x ) . Deci. pentru orice doi vectori din H . ˆ ˆ ˆ ˆ (O + O )ψ(x ) = O ψ(x ) + O ψ(x ) . O ψ ) = (O ψ . ψ ) 2 1 2 (5.244) ˆ ˆ (ψ . O O ψ ) = (O ψ . ˆ ˆ ˆ ˆ (O O )ψ(x ) = O (O ψ(x )). ψ1 ( x ) şi ψ 2 ( x ) .FIZICÅ ˆ şi se spune despre O că operează asupra vectorului ψ ( x ) .240) Pe lângă liniaritate operatorii din mecanica cuantică au şi proprietatea de ˆ hermiticitate. ˆ ˆ (ψ .239) ˆ ˆ ˆ general în H . Dacă. iar produsul operatorilor O1O2 este hermitic dacă O1 şi O2 comută. ψ ) 1 1 2 1 1 2 (5.39) trebuie subliniat că în general O1O2 ≠ O2 O1 .245) 1 1 1 2 2 1 2 ) ( ( 1 1 ) ( ) ) ( 1 ) * * dacă c1 = c1 şi c2 = c2 . transformându-l în vectorul φ( x ) . adică în ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ acţionând asupra lui O1ψ ( x ) . Pentru operatori se pot defini operaţii asemănătoare cu cele pentru vectori.243) (5. Într-adevăr. Prin definiţie.237) (5. se spune ˆ ˆ că O1 şi O2 comută. ψ1 ( x ) şi ψ 2 ( x ) şi orice scalari c1 şi c2 există relaţia: (5. Un operator O este hermitic.238) (5.246) ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ dacă O1O2 = O2 O1 . pentru vectorul ψ ( x ) din H sunt adevărate următoarele ˆ ˆ (CO )ψ(x ) = C (Oψ(x )) . există relaţia: ˆ ˆ ˆ O(c1ψ1 ( x ) + c2 ψ 2 ( x )) = c1Oψ1 ( x ) + c2 Oψ 2 ( x ) .ψ (5.241) ˆ ˆ ˆ ˆ Dacă O1 şi O2 sunt hermitici. Astfel: ˆ ˆ a) Operatorul CO transformă un vector ψ ( x ) în vectorul C Oψ ( x ) ( C fiind un ( ) scalar). totuşi. O2 ψ 2 = c1 O1ψ1 + c2 O2 ψ1 . 1 2 2 2 1 2 ˆ ˆ (c O + c O )ψ 1 1 2 2 2 ˆ ˆ = c1O1ψ 2 + c2 O2 ψ 2 ˆ (ψ . O1 acţionând asupra lui O2 ψ ( x ) nu produce acelaşi vector ca O2 ˆ ˆ ˆ ˆ În legătură cu ecuaţia (5. O1ψ 2 + c2 ψ1 . adică dacă O1 şi O2 comută. ψ ). În mecanica cuantică operatorii care interesează prezintă proprietatea ˆ de liniaritate. dacă şi numai dacă. atunci operatorul c1O1 + c2 O2 este hermitic dacă ˆ ˆ ˆ ˆ c1 şi c2 sunt reali. O ψ ) = (O O ψ . dacă şi atunci şi ˆ ˆ (ψ . un operator O este liniar dacă pentru orice vectori din H . Oψ ) = (Oψ . 1 1 2 2 2 2 2 1 1 2 ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ (ψ . O1O2 = O2 O1 pentru toţi vectorii H . prin definiţie. ψ ). 259 . ψ ) = (O O ψ .242) (5.

ψ ( x ) este de a-l înmulţi cu un scalar C . φ . α m ) α m . α n ) α n . se obţine: ˆ ˆ (ψ. α m ) α m ⎟ = ⎜ ∑ (ψ. Oψ ) = (Oψ. ψ ).250) ˆ ˆ ˆ Atunci: ψ. ψ 2 ) = 0 . m (5. Într-adevăr. α m ) (α n . α m ) (α n . ψ ( x ) şi ( φ( x ) . (5. α ⎜ ⎝ n n ˆ ) α n . α m ) ⎜ ⎟ m ⎝ n ⎠ n m = ∑ a n (ψ.247) ˆ atunci se spune că ψ ( x ) este un vector propriu al operatorului O . adică. a) Valorile proprii ale unui operator hermitic sunt reale. ˆ ˆ ˆ Dacă operatorul O este hermitic. Aφ = ⎜ ∑ (ψ. α n ) = δ mn . completă de vectori proprii {α n ( x )} şi o mulţime corespunzătoare de valori proprii reale {a n } . Pentru a demonstra această teoremă se consideră doi ˆ ˆ ˆ vectori din H . Oψ = Oψ. α m ) α m ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ m ⎞ ⎛ ⎠ ⎝ ⎞ ⎠ n m ⎛ ⎞ * = ⎜ ∑ (ψ. atunci ψ. c2 ψ 2 ) = (c1ψ1 . ψ 2 ) . dacă O1ψ1 ( x ) = c1ψ1 ( x ) şi O2 ψ 2 ( x ) = c2 ψ 2 ( x ) . atunci ˆ ˆ de hermiticitate ψ1 . ψ ) . ψ 2 rezultă că (ψ1 . ∑ (φ. (ψ. Aφ = Aψ. Deci. Fie un operator A care admite o mulţime ortonormată. α n ) α n . Oψ ) = (Cψ.MECANICÅ CUANTICÅ ˆ Dacă efectul acţiunii unui operator O asupra unui vector particular din H . Oψ ) = (ψ. (5. adică ψ.248) (5. ψ ) = C (ψ. α m ) α m ⎟ = ⎜ ∑ (ψ. deoarece Oψ = C ψ . sau cei doi vectori sunt ortogonali. α m ) a m α m ⎟ = ∑∑ a m (ψ. ∑ (φ. α n )* (φ. α n ) α n . doar dacă * ( ) ( ) Asemănător. adică C este real. Vectorii ψ( x ) şi φ( x ) se dezvoltă după baza ortonormată {α n ( x )} : ( ) ( ) ψ( x ) = ∑ (ψ. Întrucât c1 ≠ c2 rezultă că (ψ1 . ∑ (φ. α n ) Aα n . α n ) α n n şi φ( x ) = ∑ (φ. iar C este valoarea proprie corespunzătoare. ∑ (φ. α n ) a n α n . α n )* (φ. ψ . ∑ (φ. Asemănător: n ˆ ⎜ˆ (Aψ. α n ) pentru că (α n . ˆ ˆ ˆ (ψ. α m ) = δ nm . A∑ (φ. C = C * . α m ) ⎜ ⎟ m ⎝ n ⎠ n m * = ∑ a n (ψ. adică: ˆ Aα n ( x ) = a n α n ( x ) . b) Vectorii proprii corespunzători la două valori proprii diferite ale unui operator ˆ ˆ hermitic sunt ortogonali.249) ˆ atunci operatorul A este hermitic. α n )* (φ. α n ) . (c2 − c1 )(ψ1 . ψ ) . φ) = ⎛ A∑ (ψ. α m ) Aα m ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ n m ( ) ⎛ ⎞ ⎛ ⎠ ⎝ ⎞ ⎠ n m ⎛ ⎞ = ⎜ ∑ (ψ. Cψ ) = C (ψ. α m ) α m ⎟ = ∑∑ an (ψ. ψ 2 ) = 0 . adică: ˆ Oψ ( x ) = Cψ ( x ) . Pe baza celor prezentate mai sus se pot stabili două rezultate importante referitoare la funcţiile şi valorile proprii ale operatorilor hermitici. Dacă A este hermitic. din condiţia ( ) ( ) ˆ Teoremă. (α m . n 260 . α n )* (φ. Oψ 2 = Oψ1 .