PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

2

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

3

Acest număr este consacrat eroilor din Războiul de Întregire Naţională.
Numărul următor va fi dedicat eroilor din Al Doilea Război Mondial. Asociaţia Judeţeană „CULTUL EROILOR” - Prahova. În colaborare cu: - Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III”; și cu: - Inspectoratul Școlar al Județului Prahova; -Filiala Prahova a Societății de Științe Istorice din România.

Revistă editată de

Adresa redacţiei: Ploieşti, Str. Poştei nr. 1, Cod poştal: 100162, Jud. Prahova Tel. / Fax: 0244 545418 e-mail: ajceph@yahoo.com Pagină web: http://eroica.freewb.ro/ I.S.S.N. 2247 – 711X

Următorul număr va apărea în APRILIE 2012

S U M A R
Eroul necunoscut: col. (rtr.) Constantin CHIPER Divizia a 13-a Infanterie: col. (r) Gheorghe STĂNCUŢU Brigada 9 Infanterie: col. (rtr.) Constantin CHIPER Eroul căpitan scriitor Andrei Naum: col. (r) prof.dr. Gheorghe NICOLESCU Eroul de la Mărăşeşti - col. Vasile STAMATE: col.(r), conf. univ. dr. Gavriil PREDA; cercetător princ. Ioan BURLACU Unirea Basarabiei cu România: col. (rtr.) Constantin CHIPER Unirea Bucovinei cu România: col. (r) dr. Dumitru CODIŢĂ Monumente ale eroilor din Prahova: - Monumentul eroilor din Pietriceaua: col. (r) Marian DULĂ - Monumentul eroilor din Poseşti: prof. Claudia LUPU Pagina de numismatică: col. (r) Puiu CUJBĂ Cercurile „Cultul Eroilor”-Şcoala „Nicolae Titulescu”, Ploieşti-Elevul-viitorul cetăţean: prof. Gabriel DRAGOMIRESCU; inst. Simona DRAGOMIRESCU 1 Decembrie-Ziua Naţională a României: conf. univ. dr. Gheorghe CALCAN Imnul Naţional al României: prof. dr. Al.I. BĂDULESCU Cimitirul Eroilor de la Tabla Buţii: col. (r) Teodor BĂRBULESCU Eroismul văzut mai de aproape: prof. Paul D. POPESCU Veterani centenari: col. (r) Puiu CUJBĂ Urmaş al unei familii de eroi: prof. Eugen GRIVESCU Militari prahoveni în misiuni externe: col. (rtr.) Constantin CHIPER Biserica ortodoxă rusă: prof. Eugen PRUNĂ Prezentul istoriei: prof. Mihai ISTUDOR Marii Necunoscuţi: prof. Daniel APOSTOLESCU De la neutralitate la primul război mondial: prof. dr. Traian Tr. CEPOIU 101 ani de la primul zbor al lui Aurel Vlaicu: Alexandru MARIN Coperta 1: Monumentul EroilorPrahoveni Coperta 2: Decoraţii din Războiul de Reîntregire Naţională Coperta 3: Drapelul cercurilor „Cultul Eroilor”; Monumente prahovene; Cercul „Cultul Eroilor” în imagini Coperta 4: Mausoleul de la Mărăşeşti; Medalie comemorativă

Redactor şef : - col. (r) Puiu CUJBĂ Redactor şef adjunct: - prof. dr. Polin ZORILĂ Redactori : - prof.dr.Maria M. GHEORGHE - lt. col. (r) Cristian ILIESCU Tehnoredactare - col. (r) Petrea CUJBĂ Grafică digitală: - prof. Nicolae LUPU Corector: - prof. Marian CHIRULESCU - conf. univ. dr. Gh. CALCAN - prof. Marian CHIRULESCU - prof. dr. Polin ZORILĂ Tiparul: DAISPRINT SERV e-mail: daisprint@yahoo.com
Răspunderea pentru conţinutul articolelor aparţine în exclusivitate autorilor, conform legilor în vigoare.

Director: - col. (rtr) Constantin CHIPER

Colegiul de redacţie:

Consiliul ştiinţific: - col. (rtr) Constantin CHIPER

Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova şi revista „Prahova Eroică” desfăşoară activităţi non-profit. Scopul nostru este doar acela de cinstire a eroilor neamului, a marilor lor fapte de eroism şi de vitejie şi de menţinere trează a iubirii de patrie. Dorim ca prin modul în care vom aborda şi trata în revista noastră aspectele, momentele şi personalităţile istoriei patriei să transcendem politicul şi să depăşim divergenţele de orice natură.

Stimaţi cititori! Legea permite contribuabililor persoane fizice să direcţioneze 2 % din impozitul lor pe venit către asociaţii. Dacă doriţi să sprijiniţi activitatea de cinstire a eroilor neamului, puteţi transfera 2 % din impozitul pe venitul dvs. către Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova. Trebuie doar să completaţi Declaraţia 230 sau 200 al cărei formular îl puteţi obţine de la Administraţia financiară sau de pe Internet (adresa http//www.doilasuta.ro-secţiunea ”Resurse”. Aveţi nevoie de următoarele informaţii: Numele organizaţiei:Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova, Codul de identificare fiscală: 10285410, CONT: RO33CECEPH1230RON0942515.Termen limită de depunere: 15 mai 2012. Puteţi depune declaraţiile şi la sediul asociaţiei. Vă mulţumim pentru sprijin! Copyright: este autorizată orice reproducere fără a se percepe taxe suplimentare, indicând sursa (Revista „Prahova Eroică”), cu excepţia textelor şi fotografiilor a căror provenienţă este specificată expres.

2 % pentru Asociaţia Judeţană Cultul Eroilor !!!

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

4

apărarea Bucureştiului, Azuga (jud. Prahova) pentru luptele duse în vederea apărării Văii Prahovei, deea identităţii unui simbol al eroismului Topraisar (jud. Constanţa) de pe frontul Dobrogei, naţional a izvorât din dorinţa de a imortaliza pe cei Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Târgu Ocna (jud. Bacău) care s-au jertfit în Primul Război Mondial şi îşi are de pe frontul Moldovei, Chişinău (Basarabia), punctul de plecare în Belgia. Prin hotărârea Ciucea (jud. Cojocna) de pe frontul transilvănean. parlamentului francez din anul 1920, Soldatul În scopul desemnării Eroului (Ostaşului) Necunoscut francez din Primul Război Mondial a Necunoscut au fost făcute sondaje în liceele militare fost înmormântat la data de 28 ianuarie 1921, sub din Iaşi, Craiova, Chişinău şi Mănăstirea Dealu, fiind Arcul de Triumf. La data de 22 octombrie 1922, ales cel mai bun elev (orfan de război), în persoana parlamentul francez declara ziua desemnării elevului Amilcar Săndulescu, din clasa 1-a a Liceului Soldatului Necunoscut al acestei ţări ca sărbătoare Militar „D. A. Sturdza” din Craiova. Acesta era naţională. Ca o coincidenţă, fără nici o legătură cu născut în localitatea Mădulari, comuna Beica, jud. cele ce se petreceau în Franţa, în Anglia avea loc o Vâlcea, la 20 februarie 1911, fiind al treilea copil al ceremonie identică, de înhumare a simbolului familiei învăţătorului Constantin Săndulescu şi al eroismului englez, adus de pe fostul front francoMariei Săndulescu. belgian şi înmormântat în Catedrala Westminster. La data de 14 mai 1923, după încheierea Te Exemplul acestor ţări a fost urmat de Portugalia, Deum-ului religios în Biserica „Buna Vestire” din Italia, S.U.A. şi alte ţări, între care şi România. Mărăşeşti, elevul Amilcar În anul 1921, sub impulsul Săndulescu a ales Eroul tradiţiei occidentale, guvernul „Pentru a fi într-adevăr om, trebuie să te (Ostaşul) Necunoscut, României a adoptat ideea gândeşti la două lucruri: că atâţia oameni oprindu-se în dreptul alegerii unui erou necunoscut, au fost ca să fii şi tu şi că tu însuţi eşti ca sicriului nr. 4, pe care a pus ca simbol unic de omagiere a să fie după tine atâţia oameni!” mâna, exprimându-se cu jertfei şi eroismului naţional. Nicolae IORGA cuvintele: „Acesta este tatăl Pentru aceasta, a fost meu”. Îngenunchind, s-a constituit, sub preşedinţia rugat: „Doamne, Dumnezeul generalului Alexandru Gorski, Sub-Şef al Marelui meu, ai în pază pe toţi eroii neamului, şi pe tatăl meu Stat Major şi Secretar General al Ministerului (…)!” Apărării Naţionale, un comitet care avea drept La solemnitate au participat ministrul de Război, sarcină studierea chestiunii aducerii Eroului generalul de divizie Gheorghe Mărdărescu, ÎPSS Necunoscut, prevăzându-se încă de atunci ca Mitropolitul Moldovei, Pimen, Episcopul de Roman, Mărăşeştii, locul glorioaselor lupte din vara anului Niculescu, Episcopul Militar de Alba Iulia, 1917, să fie localitatea de desemnare a eroului Teculescu. Lor li s-au mai alăturat generali, ofiţeri şi (ostaşului) necunoscut. militari în termen, prefecţii de Putna, Tecuci şi Ministerul Apărării Naţionale a cerut Societăţii Bacău, deputatul Florea Eftimescu ş.a. Osemintele „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, organizaţie ostaşilor necunoscuţi depuse în cele nouă sicrie au înfiinţată din iniţiativa sa şi a Patriarhiei Bisericii fost înhumate în cimitirul din Mărăşeşti. Spre seară, Ortodoxe Române în septembrie 1919, să studieze cortegiul, alcătuit din întreaga asistenţă, a condus alegerea Eroului Necunoscut şi să se facă propuneri sicriul Eroului Necunoscut la gara Mărăşeşti, într-o în această privinţă. trăsură trasă de şase cai. În baza Decretului-Lege din 20 aprilie 1920, s-a În dimineaţa zilei de 15 mai 1923, ora 7:00, hotărât ca serbarea anuală pentru comemorarea trenul-cortegiu purtând vagonul-platformă cu sicriul eroilor căzuţi în războiul de întregire statală şi Eroului Necunoscut, acoperit cu tricolorul ţării, naţională să se facă în ziua Înălţării Domnului Iisus încadrat de două platforme pline cu coroane de flori, Hristos, care a fost decretată ca Sărbătoare a fost tras în faţa peronului gării Mărăşeşti. Un Naţională. număr mare de cetăţeni şi şcolari din localitate au Ministerul Apărării Naţionale, împreună cu depus flori proaspete. Episcopul militar Teculescu, ceilalţi factori responsabili ai ţării, prin Programul împreună cu prefectul Georgescu şi cu diaconul dat publicităţii la 11 mai 1923, hotărau ca data Zamfirescu au oficiat slujba religioasă. Fanfara desfăşurării funeraliilor naţionale să fie 14-17 mai, Regimentului 50/60 Infanterie Focşani a intonat iar în privinţa locului înhumării Eroului Necunoscut, marşul „Pentru General” şi trenul a pornit spre se opta pentru terasa „Cuza Vodă” din faţa Muzeului Bucureşti. În garnitura trenului au fost incluse şi Militar Naţional, amplasat în Parcul „Carol I” din vagoanele necesare gărzilor de onoare ale drapelelor, Bucureşti. clerului, ofiţerilor şi militarilor în termen care Pentru stabilirea Eroului (Ostaşului) Necunoscut însoţeau Eroul (Ostaşul) Necunoscut . se preciza alegerea acestuia dintre cele zece sicrie Trenul mortuar a oprit în fiecare staţie de pe aduse la Mărăşeşti, din locurile în care luptele au fost traseu, poposind mai mult în gările principale, unde mai crâncene: Raşoviţa (jud. Gorj) de pe frontul de la s-au oficiat slujbe religioase şi s-au depus coroane de Jiu, Bălăria (jud. Vlaşca) pentru luptele date în

EROUL NECUNOSCUT

I

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

5

flori, fără a se ţine cuvântări: Focşani (25 minute), biruitorii sub arcuri de triumf şi tot cu cununi de Râmnicu Sărat (25 minute), Buzău (25 minute), laur se cinsteau mucenicii credinţei mântuitoare. Ploieşti (55 minute). Garnitura de tren a ajuns la Cununa de laur ce-ţi aduce întâiul Rege al României Bucureşti la ora 16:00, fiind întâmpinată, într-o Mari, ţie ostaşului fără nume, care întrupezi, de atmosferă de mare sărbătoare, de către autorităţi, acum şi până în veac, jertfa sutelor de mii de vieţi cler, elevi, invalizi, orfani, văduve de război, gărzi de închinate pe altarul patriei pentru mărirea şi onoare. Sicriul a fost depus la Biserica „Mihai Vodă” unitatea naţională, este şi cununa muceniciei şi (situată pe dealul cu acelaşi nume), pentru pelerinajul cununa biruitorului. Toată suflarea românească, în publicului, pe întreaga zi de 16 mai 1923. clipa aceasta, îşi îndreaptă gândurile patriotice spre În ziua de 17 mai 1923, fiind ziua Înălţării tine, simbolul jertfei şi al vitejiei; toţi ochii Domnului Iisus Hristos, înscrisă în calendarul creştin lăcrămează, toate inimile bat, acum, pentru cei iubiţi ortodox, pe întreg teritoriul ţării se serba Ziua ai lor, cari, singuri sub cerul lui Dumnezeu, sau în Eroilor. Dis-de-dimineaţă, un public numeros a vitejia luptelor au închis ochii departe de orice umplut străzile capitalei, îndreptându-se spre mângâiere. Iar înaintea locaşului tău de veci se Biserica „Mihai Vodă”, pentru a închină azi, cu adâncă însoţi cortegiul cu Eroul recunoştinţă, Ţara întreagă, Necunoscut spre locul de veci căci fără nume fiind eşti al din Parcul „Carol I”. neamului întreg.” După slujba religioasă, Regele Ferdinand I a oficiată de Episcopul militar decorat apoi Eroul Justin Teculescu, împreună cu Necunoscut cu Medalia de aur alţi preoţi şi finalizată cu „Virtutea Militară”, clasa 1-a, „Veşnica Pomenire”, sicriul cu aşezând-o la mijlocul osemintele Eroului Necunoscut, sicriului, între cască şi lauri. purtat de aceiaşi cavaleri ai Ion Brătianu, preşedintele Ordinului „Mihai Viteazul”, Consiliului de Miniştri, i-a care-l coborâseră din tren în adus omagiul guvernului. În Gara de Nord (locotenentulcadrul aceleiaşi ceremonii, colonel infanterist Marinescu, Eroului Necunoscut Român ilocotenentul-colonel artilerist au conferit distincţii de Ionel Dragalina, maiorul de onoare: S.U.A., Franţa, cavalerie Niculescu şi căpitanul Anglia, Italia, Belgia. Clerul de vânători de munte Anton bisericesc a oficiat „Veşnica Teodorescu, având în spate patru Pomenire”. Au urmat două plutonieri decoraţi cu Medalia minute de reculegere (aşa s-a „Virtutea Militară”, clasa I-a) a procedat pe tot cuprinsul ţării, fost aşezat pe afetul de tun ce ca un suprem omagiu şi adânc aştepta în faţa bisericii, respect închinat anonimilor împodobit şi învăluit în tricolor. români care s-au jertfit pentru Concomitent, trupele au dat o cauză sfântă). Semnul „Aducerii Aminte” onorul, iar muzica a intonat Eroul Necunoscut a fost „Imnul Sacru”. Cortegiul s-a coborât în mormânt cu ajutoul deplasat spre Parcul „Carol I” pe traseul: Mihai unor frânghiii roşii din mătase de către cei patru Vodă, Calea Victoriei, Bulevardul Carol I, Splaiul cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul”, timp în care Domniţa Bălaşa, Bulevardul Regina Maria, Strada 11 muzica intona „Imnul Sacru”, iar tunurile din turnul Iunie. lui Vlad Ţepeş au tras 101 salve, onorând jertfa În întâmpinarea Eroului (Soldatului) Necunoscut supremă a celui ce avea să simbolizeze de acum au sosit Regele Ferdinand I, însoţit de întreaga înainte eroii patriei. S-au depus coroane de flori din familie. Regele l-a salutat cu buzduganul dăruit de partea românilor şi ambasadelor statelor aliate. locuitorii capitalei, timp în care regina s-a închinat, Ceremonia înhumării Eroului (Ostaşului) privind coşciugul cu ochii înlăcrimaţi. Necunoscut s-a finalizat cu defilarea prin faţa În acordurile corului de elevi de la Seminarul mormântului a trupelor, a regelui şi a tuturor „Nifon”, ceremonia religioasă din parc a fost oficialităţilor. susţinută de Mitropolitul Primat, Miron Cristea Finalul ceremoniei (ora 13:30) a oferit asistenţei (patriarh după 1925) şi de Mitropolitul Moldovei, un tablou zguduitor, prin a sa înduioşare: o văduvă Pimen, înconjuraţi de Episcopul Triteanu de Roman, însoţită de cele trei fiice orfane de război s-au Episcopul Ilarie Teodorescu al Constanţei, Episcopul apropiat de groapă şi au depus flori pe mormântul Militar Justin Teculescu şi de un numeros cler. Eroului Necunoscut, îngenunchind, plângându-şi La sfârşitul slujbei, Regele Ferdinand a rostit un soţul şi tatăl, înmuind ochii asistenţei cu lacrimi de memorabil discurs, impresionând profund asistenţa: durere. „Cu cununi de laur erau întâmpinaţi în vechime

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

6

La sfârşitul solemnităţii, rămânea în Parcul „Carol I” (denumit Parcul Libertăţii în perioada anilor 1950-1990) Mormântul Eroului Necunoscut Naţional, la început un mormânt simplu, acoperit cu o placă din beton, deasupra căreia i-a fost aşezată provizoriu o placă din ipsos cu epitaful: † AICI DOARME † FERICIT ÎNTRU DOMNUL OSTAŞUL NECUNOSCUT SĂVÂRŞIT DIN VIAŢĂ ÎN JERTFA PENTRU UNITATEA NEAMULUI ROMÂNESC. PE OASELE LUI ODIHNEŞTE PĂMÂNTUL ROMÂNIEI ÎNTREGITE. = 1916 – 1919 = Elevul Amilcar Săndulescu, „fiul” Eroului (Ostaşului) Necunoscut, a terminat anul şcolar ca elev fruntaş şi şef al clasei a 2-a. Conducerea Liceului „D. A. Sturdza” l-a recompensat cu un sejur la Marea Neagră, trimiţându-l în staţiunea Techirghiol. Spre profundul regret al celor care l-au cunoscut, Amilcar Săndulescu s-a înecat în Lacul Techighiol, în după-amiaza zilei de 28 iulie 1923. La miezul nopţii valurile l-au aruncat pe mal. A fost adus şi înmormântat, cu mare durere, în Cimitirul Sineşti din oraşul Craiova. Compozitorul I. Vlăduţă, inspector general al Muzicilor Militare, a creat „Imnul Eroului Necunoscut”, pe versurile Zoiei Angelescu din Iaşi. Simbolul eroismului naţional, Eroul Necunoscut a fost strămutat la Mărăşeşti, la data de 22 decembrie 1958, şi apoi a fost readus în Bucureşti, în Parcul „Carol I”, în ziua de 25 octombrie 1992.

Cu prilejul Zilei Eroilor şi al altor sărbători naţionale şi religioase avem obligaţia morală să-i pomenim pe străbunicii, bunicii şi părinţii noştri, participanţi la luptele de apărare a gliei strămoşeşti. De mare ajutor ne sunt versurile marelui poet Nichita Stănescu, din poezia „Nu-l uitaţi”: „Nu-l uitaţi pe cel căzut în război, Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă, Ca şi cum ar fi viu între noi, Ca şi cum s-ar fi întors acasă. De fapt el s-a întors între noi întâiul, Numai că s-a întors puţin mai ostenit Şi pe un pat nevăzut şi-a aşezat căpătâiul Lângă veniţii acasă din mit. El şi-a făcut lucrul lui şi acum Poate că-i este sete arzând Venind până la noi ca un fum, Deci lăsaţi pentru el să cadă vin pe pământ. Nu-l uitaţi pe cel căzut în război, Strigaţi-l din când în când pe nume, Ca şi cum ar fi viu printre noi Şi atunci el va surâde în lume. ” Bibliografie: Valeria Bălescu, expert-muzeograf la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, lucrarea „Eroul necunoscut, trecut, prezent şi viitor”. Col. (rtr.) Constantin CHIPER

UNITĂŢI MILITARE PRAHOVENE ÎN RĂZBOIUL DE REÎNTREGIRE NAŢIONALĂ

desăvârşirea unităţii statului naţional român. În acea perioadă, sentimentul de solidaritate naţională era foarte puternic în rândul populaţiei judeţului Prahova, majoritatea având rude şi prieteni în Transilvania. Aceasta a determinat călduroasa primire a intelectualilor transilvăneni, în frunte cu George Bariţiu şi Timotei Cipariu (paticipanţi la înfiinţarea Societăţii Academice Române în 1867), încercarea lui Alexandru Candiano Popescu de a organiza o insurecţie românească peste munţi, circularea presei transilvănene în Prahova şi a celei ploieştene (plină de proteste împotriva persecuţiilor naţionale) în Transilvania, sprijinirea artiştilor veniţi în turneu şi activitatea deosebită a Secţiunii Ploieşti a Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor. Contribuţia prestigioasă, de ordin militar, pentru desăvârşirea unităţii naţionale şi eliberarea fraţilor aflaţi sub stăpânirea Austro-Ungariei şi a Rusiei ţariste, este ilustrată prin evidenţierea faptelor glorioase de arme ale unităţilor militare prahovene, aflate sub comanda directă a Diviziei a 13-a Infanterie din Ploieşti şi a altor unităţi din armata română.

Prahovenii, împreună cu populaţia din celelalte judeţe ale ţării, au contribuit în mare măsură la

DIVIZIA A 13-A INFANTERIE
anul 1916, în oraşul Ploieşti a fost constituită Divizia a 13-a Infanterie, având următoarea componenţă: Brigada a 25-a Infanterie Ploieşti (având în subordine Regimentul 47 Infanterie Ploieşti şi

Prin Înaltul Decret deMobilizare, nr. 2.784, din

Regimentul 72 Infanterie Mizil), Brigada a 26-a Infanterie Buzău (având în subordine Regimentul 48 Infanterie Buzău şi Regimentul 49 Infanterie Râmnicu Sărat), Regimentul 23 Artilerie Buzău, Compania Pionieri Focşani, Secţia Telegrafie Focşani, Compania Proiectoare Bucureşti,

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

7

Escadronul Ştafete Călăraşi Ploieşti, Depozitul În faţa acestei situaţii, comandantul Armatei 1-a Coloane Muniţii Buzău, Ambulanţa Divizionară române, generalul Eremia Grigorescu, a ordonat Galaţi şi Coloana Subzistenţe Galaţi. Diviziei a 13-a Infanterie să se deplaseze de la Primul comandant al Diviziei a 13-a Infanterie a Ionăşeştii de Jos în zona pădurii „La Răzoare”, fost generalul Gheorghe Sănătescu. În campaniile având de înfruntat, în perioada 31 iulie-13 august, militare din anii 1916-1919, divizia s-a subordonat efectivele Diviziilor 115 şi 89 germane şi ale Corpului 3 Armată din Armata 1-a. Diviziei 13 austro-ungară. După izbucnirea Primului Război Mondial, Divizia a 13a Infanterie a concentrat şi instruit câte şase contingente pentru fiecare unitate din subordine. Momentul declanşării mobilizării armatei române a găsit Marea Unitate şi subunităţile din subordine apte pentru participarea la lupta de eliberare a teritoriului transilvă-nean. La începerea campaniei militare, divizia a făcut parte din Detaşamentul Detaşament de voluntari transilvăneni. „Olt”, luptând în regiunea Sibiu. Precipitarea evenimentelor militare, ca urmare a Luptând cu dârzenie şi eroism, sub deviza „Nici ofensivei puternicei Armate a 9-a germane în pe aici nu se trece!”, lansată pentru apărarea Transilvania, a determinat ostaşii prahoveni să lupte Mărăşeştilor de către comandantul Armatei 1-a, cu încrâncenare maximă. Deşi ostaşii români au generalul Eremia Grigorescu, ostaşii Diviziei a 13-a săvârşit acte de înaltă bravură militară, după data de Infanterie au respins inamicul german cu preţul unor 15 septembrie, Divizia a 13-a Infanterie şi unităţile mari pierderi, alungându-l ulterior până la Satul Nou. militare subordonate au fost nevoite să înceapă Trupele germane s-au stabilit în apărare, uşurând retragerea în munţii Oltului, unde au înfruntat cu acţiunea Armatei 1-a austriece, care ataca furibund multă vitejie atacurile repetate ale germanilor. sectorul Ioneşti - Muncelu. Superioritatea zdrobitoare din punct de vedere Atacul inamic a determinat retragerea Diviziei numeric şi a mijloacelor de luptă ale inamicului, 124 ruse. În acel moment hotărâtor, generalul Eremia precum şi înfrângerile armatei române pe celelalte Grigorescu a ordonat Diviziilor a 9-a Infanterie fronturi, au impus Marelui Cartier General să ordone Constanţa şi a 13-a Infanterie Ploieşti să execute un armatei române, deci şi Diviziei a 13-a Infanterie, să contraatac în zona Muncelu, sub comanda se retragă treptat, prin luptă, pe direcţia Piteşti generalului Ioan Popescu, comandantul Diviziei a Târgovişte - Ploieşti - Buzău, ajungând în decembrie 13-a Infanterie Ploieşti. 1916 în regiunea Hârlău. În timpul retragerii, ostaşii După mai multe atacuri din partea ostaşilor au înfruntat atât atacurile neîncetate ale inamicului, români, începute la data de 19 august, inamicul a fost cât şi greutăţile inerente ale unui marş continuu pe înfrânt la 21 august. Frontul s-a stabilizat până la ploaie, frig şi viscol. încheierea armistiţiului germano-rus, din data de 22 Din luna ianuarie şi până la sfârşitul lui mai 1917, noiembrie 1917. De la data de 16 decembrie 1917 şi marea unitate şi unităţile subordonate s-au instruit până la demobilizarea din 15 martie 1918, efectivele temeinic, astfel încât, la data de 2 iunie, fiind Diviziei a 13-a Infanterie au participat la dezarmarea concentrate în zona Nămoloasa, au desfăşurat lupte soldaţilor ruşi din zona de sud-est a Basarabiei, de apărare până la 20 iulie 1917. întrucât aceştia se comportau barbar faţă de populaţia Înfrângerea trupelor ruseşti din Galiţia a forţat civilă şi refuzau să se retragă peste Nistru. Comandamentul româno-rus să deplaseze pe frontul După demobilizare, Divizia a 13-a Infanterie s-a din acea zonă Corpurile 7 şi 30 ale armatei ruseşti, înapoiat în garnizoana Ploieşti, reorganizându-se în dispozitivul lor de luptă fiind ocupat de mari unităţi concordanţă cu noua situaţie. şi unităţi din Armata 1-a română. De la data de 24 iulie 1917, Armata 9 germană a Col. (r) Gheorghe STĂNCUŢU dezlănţuit puternica ofensivă de la Mărăşeşti.

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

8

BRIGADA A 9-A INFANTERIE

1883, s-a înfiinţat Brigada a 9-a Infanterie la Brăila, subordonată Diviziei a 5-a Infanterie Galaţi. Brigada avea în subordine Regimentele 8 Dorobanţi (Infanterie) Buzău şi 32 Dorobanţi (Infanterie) Brăila. Comandamentul Brigăzii a 9-a Infanterie s-a reorganizat în anul 1913, în baza Legii de organizare a armatei române, din 6 mai 1913, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 28, din 8 mai 1913, fiind subordonat Diviziei a 5-a Infanterie Buzău şi dislocat în Garnizoana Ploieşti. În vara anului 1913, la comanda brigăzii a fost numit colonelul Ion Dragalina, fost comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri Infanterie. Adoptând planul de măsuri privind apărarea ţării, Marele Stat Major ia încredinţat colonelului Ion Dragalina, în august 1915, misiunea de a conduce lucrările de fortificaţii realizate de către Grupul „Predeal”, pe Valea Prahovei. La data de 23 noiembrie 1915, colonelul Ion Dragalina a fost avansat la gradul de general de brigadă şi numit la comanda Diviziei 1-a Infanterie, iar la data de 11 octombrie 1916 la comanda Armatei 1-a. Generalul (supranumit „Taica Dragalina”) a fost grav rănit în apropierea Mănăstirii Lainici (lângă Târgu Jiu) şi după câteva zile de grea suferinţă a murit pe patul de spital. Încă de la început, brigada a primit în subordine Regimentul 7 Dorobanţi Prahova şi Regimentul 32 Infanterie „Mircea”. Misiunile de bază ale comandamentului brigăzii au constat în instruirea efectivelor proprii precum şi în coordonarea şi îndrumarea activităţii de pregătire a regimentelor subordonate. După moartea lui Dragalina, la comanda Brigăzii a 9-a Infanterie a fost numit colonelul Lascăr Caracaş, născut la Bârlad în anul 1870. Acesta a fost repartizat la garnizoana Ploieşti, după ce a absolvit, în 1895, Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie. După doi ani de activitate a fost promovat în corpul de aghiotanţi ai regelui Carol I. Avansat la gradul de maior, a revenit în Ploieşti, la comanda Batalionului 3 Vânători (devenit regiment în cel de-al doilea război balcanic). În anul 1914 ofiţerul a fost mutat în cadrul Regimentului 32 „Mircea”, la scurt timp devenind comandantul acestuia. Peste doi ani, în 1916, a fost avansat la gradul de colonel. Din momentul declanşării operaţiunilor militare ale armatei române pentru eliberare naţională şi întregire statală, comandamentul brigăzii a participat, împreună cu Regimentele 7 şi 32 Infanterie, la campaniile militare desfăşurate în anii 1916 şi 1917. Brigada a 9-a Infanterie, comandată de colonelul Lascăr Caracaş, şi-a conjugat efoturile cu cele ale regimentelor din subordine, participând împreună la luptele desfăşurate în zonele: Covasna, Braşov, Rucăr, Dragoslavele, Târgovişte, Ploieşti, Buzău,

Conform Înaltului Decret nr. 770 din 6 martie

Râmnicu Sărat, Focşani. De asemenea, tot împreună, au trudit pentru fortificarea fizică şi morală a ostaşilor din subordine, în iarna anilor 1916-1917, în localităţile de dislocare din judeţul Botoşani. În cadrul operaţiunii militare de la Mărăşeşti, desfăşurată în perioada 25 iulie-22 august 1917, efectivele Brigăzii a 9-a Infanterie, împreună cu Regimentele 7 Infanterie Prahova şi 32 Infanterie „Mircea”, au luptat cu dârzenie, vitejie şi eroism legendar. În zilele de 25, 28 şi 29 iulie, ostaşii brigăzii au scris cu sângele lor o pagină glorioasă din epopeea Mărăşeştilor. Însuşi comandantul brigăzii, colonelul Lascăr Caracaş, a fost grav rănit şi apoi evacuat, pentru refacere, în ziua de 28 iulie 1917. După stabilizarea frontului în sudul Moldovei, efectivele brigăzii au participat la misiunile de pază pe aliniamentul stabilit prin convenţia de armistiţiu, precum şi la misiunile de alungare peste Nistru a bandelor de soldaţi ruşi din sudul Basarabiei. În baza Înaltului Decret, nr. 3.179, din 27 octombrie 1918, armata română a fost remobilizată la data de 28 octombrie 1918. La acea dată brigada se afla pe zona frontului Nămoloasa – Galaţi. Regimentul 32 Infanterie „Mircea” ocupa poziţie de apărare la Râmnicu Sărat, iar comanda brigăzii, împreună cu Regimentul 7 Prahova se aflau la Ianca. În conformitate cu ordinul primit de la Divizia a 5-a Infanterie, brigada şi regimentele subordonate s-au deplasat, în ziua de 8 noiembrie, la Buzău, unde populaţia oraşului le-a făcut o primire plină de entuziasm. După trei zile de popas în Buzău, efectivele brigăzii au revenit în garnizoana de reşedinţă din Ploieşti. Populaţia oraşului şi reprezentanţii administraţiei locale i-au primit cu flori şi cu un delirant entuziasm pe bravii luptători, însoţindu-i pe Bulevardul Independenţei, până în Piaţa Libertăţii. Aici au ţinut înflăcărate cuvântări prefectul judeţului Prahova, primarul oraşului şi comandantul Brigăzii a 9-a Infanterie, colonelul Lascăr Caracaş. În ziua de 17 noiembrie 1918, voluntarii transilvăneni au fost primiţi, luaţi în evidenţă şi înrolaţi în Regimentul 7 Infanterie şi Regimentul 32 Infanterie „Mircea”. La data de 5 decembrie 1918 s-a desfăşurat, în localul Berăriei „Moldavia”, banchetul organizat de oficialităţile locale în onoarea Brigăzii a 9-a Infanterie. Cu acest prilej, au ţinut discursuri înflăcărate: colonelul în rezervă Ion Ştefănescu, fostul senator de Prahova, George Dobrescu, primarul oraşului, Nelu Ionescu-Quintus, prefectul judeţului Prahova, Ion Niculescu, deputatul Silvan Becescu, profesorul Grigore Niculau ş.a. Distinsul comandant al brigăzii a elogiat faptele glorioase ale Regimentului 32 Infanterie „Mircea” şi ale Regimentului 7 Infanterie Prahova, precum şi pe ale comandanţilor acestora, locotenentul-colonel Constantin Malamuceanu (căzut prizonier în ziua de

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

9

1 august 1917) şi locotenentul-colonel Nicolae desfăşurau, din oraşul Odessa, o intensă propagandă Cornea. De asemenea, au fost aduse pioase omagii împotriva poporului român. locotenentului-colonel Vasile Stamate (comandantul La data de 20 decembrie a sosit în zona de Regimentului 32 Infanterie „Mircea”, rănit mortal în acţiune a brigăzii şi Regimentul 7 Prahova, care ziua de 25 iulie 1917, când conducea regimentul la îndeplinise misiuni de luptă în Transilvania. Unitatea atac), maiorului Atanase Ionescu (căzut în luptă în a înlocuit Regimentul 35 Infanterie Silistra. fruntea Batalionului 3 din Regimentul 32, pe care-l În lunile ianuarie şi februarie 1920, efectivele comanda) şi altor ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi care şiBrigăzii a 9-a Infanterie au desfăşurat lupte grele la au dat viaţa pentru neamul românesc. Bugaz, împotriva armatei ucrainiene care era Cu profundă emoţie l-a elogiat şi pe fiul său, sprijinită de voluntari bulgari şi sârbi, de ostaşi sublocotenentul Ion Lascăr-Caracaş, comandant al germani şi de agitatori bolşevici. Ostaşii Companiei Mitraliere din Regimentul 32 „Mircea”, Regimentelor 7 Infanterie şi 32 Infanterie „Mircea” care a fost rănit de două ori şi apoi a căzut prizonier au capturat, de la trupele denikiniste, armament de la Doaga. În momentul când comandantul infanterie şi artilerie. Regimentului 32 a cerut aprobare pentru retragere (întrucât inamicul era net superior din punct de vedere numeric şi al tehnicii de luptă), colonelul Caracaş i-a răspuns: „ai zălog pe fiul meu în prima linie – muriţi cu toţii, dar nu vă retrageţi! Pericolul din urmă este mai mare şi mai sigur decât cel dinainte.” Cu această ocazie, colonelul în rezervă Ion Ştefănescu a făcut propunerea pentru ridicarea unui monument al eroilor Regimentului 32 Trupe româneşti înaintea Bătăliei de la Mărăşeşti din 1917 Infanterie „Mircea”, prin subscripţie publică. La Cetatea Albă, Brigada a 9-a Infanterie a primit Efectivele brigăzii au sărbătorit Crăciunul, Anul refugiaţi polonezi, francezi şi basarabeni, cărora le-a Nou, Boboteaza, Sfântul Ioan precum şi ziua de 24 asigurat condiţii omeneşti de cazare. Ianuarie în garnizoana Ploieşti. În luna martie 1920, brigada a mai zădărnicit şi În perioada 1-14 ianuarie 1919 s-a introdus în alte acţiuni agresive ale bolşevicilor, capturând şi armată calendarul Gregorian (în locul celui Iulian), dezarmând ostaşi ucrainieni. Până la sfârşitul anului ostaşii fiind iniţiaţi în folosirea lui corectă. 1920, brigada a efectuat misiuni de pază pe graniţă şi La data de 26 ianuarie 1919, Regimentul 7 a menţinut ordinea interioară în zona Olăneşti – Prahova a fost dislocat în Transilvania, în subordinea Bugaz. Diviziei 1-a Vânători (Infanterie). Celelalte efective Din ianuarie şi până în aprilie 1921, efectivele au desfăşurat perioada întâia şi a doua de instrucţie brigăzii au alungat bandele de bolşevici care atacau în cazarmă. posturile de jandarmi şi au instruit ostaşii basarabeni, În ziua de 30 mai, Brigada a 9-a şi Regimentul 32 care au preluat misiunile unităţilor militare Infanterie „Mircea” au început deplasarea, cu trenul, prahovene. spre Basarabia şi au debarcat la Căuşani, unde, După refacerea sănătăţii, colonelul Lascăr împreună cu Regimentul 33 Infanterie Tulcea, au Caracaş s-a înapoiat la comanda brigăzii. Odată cu fost puşi la dispoziţia Comandamentului Grupului demobilizarea armatei, la 1 aprilie 1921, brigada s-a „General Popovici”. înapoiat în Ploieşti. Colonelul Caracaş a comandat La data de 20 iunie 1919, Regimentul 32 efectivele brigăzii până în anul 1924, când a fost Infanterie „Mircea” a fost repartizat în sectorul avansat general de brigadă şi a devenit comandant al Olăneşti – Talmazi – Ozierul – Bugaz. Unitatea a garnizoanei Ploieşti. Generalul de brigadă Lascăr primit misiunea să împiedice trupele bolşevice să Caracaş a fost pensionat în anul 1930. pătrundă peste Nistru şi să potolească răscoalele populaţiei ruse. Col. (rtr) Constantin CHIPER Bandele de soldaţi ruşi – care aparţineau lui Denikin şi Petliura – acţionau în Ucraina şi REMEMBER – ARC PESTE TIMP

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

10

Eroul căpitan scriitor Andrei Naum
Idealuri
Şi'n visul tãu ard idealuri Senine ca blândele stele Ce mint cât de-aproape e cerul Şi cât de departe sunt ele... Andrei NAUM Poezii , 1944

Te farmecă cerul albastru, Şi mândra-i podoabă de stele Îţi umple de lacrãmi privirea Uimită de focul din ele.

cădea, simplu, dincolo de literatură, firesc şi impunător, în rândurile soldaţilor de la Mărăşeşti”. Cuvinte elogioase, scrise la câţiva ani de la moartea eroică a poetului Andrei Naum pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti de către un contemporan. Era o nouă jertfă, alături de cea a lui Ion Trivale, Constantin Stoika, Mihail Săulescu, Nicolae Vulovici şi mulţi alţii, făcută de literele româneşti în Marele Război din 1916-1918. Andrei Naum s-a născut în Ploieşti, la 18 august 1875, fiind fiul lui Constantin şi al Mariei, după cum se specifică în Registrul matricol al ofiţerilor de rezervă din arma infanterie, păstrat la Arhivele Militare Române. După absolvirea liceului şi promovarea examenului de bacalaureat, în anul 1895, la 1 octombrie, el va fi încorporat ca soldat în Regimentul Prahova Nr. 7, de unde, la scurt timp după prezentarea la unitate, va fi trimis spre a urma cursurile Şcolii de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie. La 16 septembrie 1896, cu gradul de sublocotenent de rezervă va fi repartizat la Regimentul Buzău Nr. 8. Prin Înaltul Decret nr. 1683 din 10 mai 1896, Andrei Naum va fi avansat la gradul de locotenent de rezervă şi mutat în evidenţele Regimentului Ialomiţa Nr. 23, unde va rămâne până la 1 iulie 1914. Cu acest regiment va participa la al doilea război balcanic, în 1913, fiind decorat cu Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” de război, şi tot aici va primi şi gradul de căpitan de rezervă, la 9 decembrie 1913. Intrarea armatei române în război, la 15 august 1916, aduce şi mobilizarea căpitanului poet Andrei Naum, care va participa la prima parte a campaniei din toamna anului 1916 cu Regimentului 63 Infanterie în care fusese încadrat. Din primele zile de front, el va face dovada unui curaj deosebit, remarcându-se în luptele purtate de regimentul său în Dobrogea până la Constanţa, lupte în care a fost rănit de două ori. De fiecare dată, s-a întors lângă soldaţii săi, străbătând împreună calvarul retragerii armatei române în Moldova. Documentele de arhivă consemnează sec: „Încetat din viaţă în lupta de la Mărăşeşti, Judeţul Putna”, extractul de deces nr. 559, Regimentul 35 Infanterie. Dar în Jurnalul de operaţii al Regimentului 35 Infanterie este redată atmosfera acelor crâncene confruntări cu inamicul şi în care poetul s-a jertfit pentru ţară. În perioada premergătoare declanşării ofensivei din vara anului 1917, regimentul lui se afla în refacere în zona Diviziei 9

A sfârşit prin a

SCRIITORI JERTFIŢI În anul 2011, în „Observatorul Militar” nr. 18, prof. dr. Gheorghe NICOLESCU ne aducea aminte de un poet, Andrei Naum, căzut cu arma în mână pentru apărarea ţării (articolul prezentat alăturat). Ne-am adus şi noi aminte, cu acel prilej, de un alt articol, publicat acum 75 de ani. În revista „Gândirea”, anul XV-Nr.10, din decembrie 1936, Nechifor Crainic scria, în „Cronică măruntă”, articolul Scriitori jertfiţi, pe care îl prezentăm în continuare, cu grafia originală. „În Convorbiri Literare (August-Octombrie) d. Ioan Petrovici recheamă din uitare figura lui Andrei Naum, poet şi căpitan de rezervă. O evocare duioasă a unui prozator liric. Citindu-l, mi-am adus din nou aminte de scriitorii căzuţi în războiŭ şi de ingratitudinea noastră, a tuturor. Cine mai pomeneşte azi de acest Andrei Naum, afară de d. I. Petrovici, care a studenţit împreună cu dânsul? Cine mai pomeneşte de voluntarul căzut la Predeal în primele zile ale războiului? De tânărul Constantin Titus Stoika? De poetul Rapsodiilor şi Baladelor Ion Bârseanul? Ani de zile am întrebat de sfârşitul acestuia din urmă şi pe nimeni n-am găsit să ştie ceva precis. Şi mai sunt încă scriitori morţi în floarea tinereţii, dispăruţi cu nume cu tot în gloria României. Operele lor nimeni nu le adună, nimeni nu le reeditează. S-au risipit ca şi oasele lor. Figurile lor nimeni nu le aşează în nimbul recunoştinţei şi al pietăţii. Nici măcar o carte de şcoală nu vorbeşte de vreunul dintre ei. Şi ce frumoase lucruri se alege pentru tineret din poeziile lui M. Săulescu sau, mai ales, din ale lui Ion Bârseanul? Şi ce exemple de abnegaţie şi de jertfă în acelaşii timp! La Paris, în Panteon, se pot citi pe zid, în litere de aur şi încadrate în lauri, numele celor aproape 300 de scriitori francezi căzuţi în războiŭ. Noi avem numai câţiva şi i-am uitat cu desăvârşită ingratitudine. Poate Perpessicius, care ţine un condeiŭ fin cu mâna stângă-fiindcă pe cea dreaptă a îngropat-o în tranşee alături de oasele lor,-ar fi cel mai chemat să ne dea o carte despre opera şi jertfa acestor eroi.” Infanterie, pregătindu-se pentru marea confruntare. Căpitanul Andrei Naum era comandant al companiei a 6-a şi participa cu subunitatea sa la manevră în prezenţa unor iluştrii inspectori: regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, primul ministru, generalul Henri Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze şi principele Carol. Concluzia aplicaţiei: Divizia era pregătită pentru marea confruntare. La 7 iunie, regimentul părăseşte zona de refacere, fiind introdus în front la confluenţa râului Bârlad cu Siretul.

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

11

Noi nu avem un templu al celor faimoşi, dar o carte cu versurile poeţilor care s-au jertfit pentru ţară ar merita să avem, pentru a cinsti memoria celor care şi-au jertfit nu doar viaţa, ci şi opera, pentru ţară şi pentru ca în visele noastre să ardă mereu idealuri înalte. Aceşti poeţi nu au avut răgazul necesar pentru a realiza o operă care să reziste timpului, dar prin sacrificiul lor au contrubuit la nemurirea neamului românesc. Avem, de aceea, obligaţia de a nu-i lăsa să dispară, cu nume cu tot, ci de a-i aşeza în Panteonul Naţional Românesc: Memoria eternă a eroilor naţionali. Cultul eroilor, cinstirea şi rememorarea permanentă, nu ocazională, a faptelor lor, vor face ca ei să trăiască veşnic în amintirea oamenilor, iar neamul românesc să fie nepieritor. Redacţia

În ziua de 29 iulie 1917, la orele şase, regimentul îşi recon-stituie 16.30, după încetarea focului de baraj subunităţile, constatându-se mari-le al artileriei, începe atacul pierderi suferite: şase ofiţeri morţi, Regimentului 35 Infanterie, prin printre care şi căpi-tanul Andrei înaintarea primelor valuri ale compaNaum, opt răniţi, trupă: 105 morţi, niilor 1, 2 şi 3, care se face încet din 229 de răniţi şi 510 dispăruţi. Curajul cauza focului mitralierelor şi puştilor legendar al eroului nostru a fost automate ale inamicului. În luptă sunt consemnat chiar din timpul angrenate şi celelalte subunităţi ale războiului. Într-un articol din ziarul regimentului. Compania 6, Minerva, din 24 septembrie 1916, comandată de căpitanul Andrei dedicat poetului, se scria: „Poetul Naum, acţionează în sprijinul căpitan Naum Andrei a luptat mai primului val de atac. La ora 19.30, bine de trei săptămâni la Turtucaia şi aripa dreaptă a atacatorilor este în alte localităţi de pe frontul ameninţată cu învăluirea. Lupta este dobrogean. Plin de curaj şi hotărât la violentă. „La ora 20, inamicul, prin Andrei Naum cu fiul său, Gelu, suprema jertfă, a luptat necontenit în contraatacuri, profitând de pierderile colaj realizat de Gheorghe rând cu trupele ce comanda şi prin ce am suferit, răstoarnă liniile de atac, Rasovzky (poză preluată din devotamentul lui pentru ostaşi a precum şi rezervele acestor linii”, revista Athanor nr.2/2008). reuşit să săvârşească minuni de nota cronicarul anonim în Jurnalul de vitejie”. Suprema jertfă a dat-o la operaţii al regimentului. Atunci intervine Compania Mărăşeşti, acolo unde s-a scris una din paginile 9, care, printr-o serie de contraatacuri, reuşeşte a glorioase ale istoriei armatei române. descurca resturile Batalioanelor I şi II. Totuşi, orice acţiune de contraatac sau înaintare este imposibilă în Col. (r) prof. dr. Gheorghe NICOLESCU faţa barajului de mitraliere. În ziua de 30 iulie, la ora

EROUL DE LA MĂRĂŞEŞTI

LOCOTENENT-COLONELUL VASILE STAMATE
1884 s-a înscris în Şcoala Militară Ofiţeri Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu rezultate bune la data de 1 iulie 1866, fiind avansat la gradul de sublocotenent. Repartizat la cunoscutul Regiment 13 Infanterie Iaşi a trecut prin toate etapele specifice carierei militare, atât din perspectiva avansării în grad şi a funcţiilor deţinute, cât şi din cea a misiunilor îndeplinite în timp de pace şi în război. Primii trei ani de ofiţer i-a petrecut în garnizoana Iaşi (frumoasa cazarmă de pe Copou), în cadrul Regimentului 13 Dorobanţi (Infanterie). În anul 1887 a fost mutat în Batalionul 4 Vânători (Infanterie) din Botoşani. La data de 10 mai 1890 a fost avansat locotenent şi mutat la Regimentul 10 Dorobanţi (Infanterie) din Focşani. În anii 18911896, ofiţerul a fost mutat la Regimentul 21 Dorobanţi (Infanterie) Ilfov, cu garnizoana Bucureşti. Fiind apreciat foarte bine în notările de serviciu, Vasile Stamate a fost avansat la gradul de căpitan (8 aprilie 1896) şi mutat în Regimentul 34 Dorobanţi (Infanterie) Constanţa. La data de 26 februarie 1898, căpitanul Vasile Stamate s-a

o neîntreruptă luptă pentru libertate şi demnitate naţională, ne oferă multe şi pilduitoare pagini de istorie glorioasă, înnobilate de fapte şi jertfe ale nenumăraţilor eroi, ostaşi şi comandanţi, care au făcut cinste oştirii române, fiind aşezaţi pentru vecie în panteonul neamului românesc. Unul dintre mulţii eroi care şi-au dat viaţa pentru întregire statală şi naţională în „Marele Război” a fost locotenent-colonelul Vasile Stamate, comandantul Regimentului 32 „Mircea” din Ploieşti. Destinul, capacitatea sa intelectuală şi profesională (calităţi de valoare unui ofiţer de carieră) i-au conferit şansa şi onoarea de-a comanda unul dintre cele mai glorioase regimente române din Primul Război Mondial. Vasile Stamate s-a născut la data de 10 decembrie 1865, în oraşul Iaşi, citadelă a culturii româneşti, ca fiu al lui Gheorghe şi Maria Stamate. Studiile primare şi liceale le-a urmat în oraşul natal. În anul

Tradiţiile militare ale românilor, izvorâte dintr-

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

12

căsătorit cu domnişoara Maria M. Popescu. Avansat în gradul de maior, prin Înaltul Decret numărul 2472 din 25 iunie 1906, Vasile Stamate a fost mutat în Regimentul 32 Dorobanţi (Infanterie) „Mircea” din garnizoana Ploieşti. Din acel an, destinul ofiţerului Vasile Stamate a fost legat de Regimentul 32 „Mircea”, cu o întrerupere de un an de zile (1 aprilie 1912-1 aprilie 1913) când a lucrat la Regimentul 8 Dorobanţi (Infanterie) Buzău. După declanşarea celui de-al doilea război balcanic, România s-a înscris în acest război de la 23 iunie 1913. Maiorul Vasile Stamate a participat la această campanie, în calitate de comandant al Batalionului al 3-lea din Regimentul 32 „Mircea”. Campania din Bulgaria a fost grea datorită căldurilor toride, lipsei de apă şi înbolnăvirilor de holeră. Totuşi, această campanie a reprezentat o utilă experienţă care se va valorifica ulterior, în prima parte a războiului pentru întregire statală şi naţională din anii 19161919. Declanşarea Primului Război Mondial în vara anului 1914, a determinat statul român să ia o serie de măsuri care au avut drept scop întărirea potenţialului militar al României. În perioada neutralităţii, Regimentul 32 „Mircea” a executat, asemenea tuturor unităţilor din armata română, o bună pregătire a efectivelor mobilizate. După 29 august 1915, regimentul a fost dislocat în comuna Măneciu Ungureni, zonă în care s-a instruit până la începerea războiului. În această perioadă, Vasile Stamate a fost avansat la gradul de locotenent-colonel (1 aprilie 1916). După înmânarea declaraţiei de război AustroUngariei, la 14 august 1916, trupele române au trecut Carpaţii prin 17 trecători ale frontierei muntoase a ţării, pentru a dezrobi pământurile româneşti, aflate sub stăpânire străină. Regimentul 32 „Mircea” a fost încadrat în Grupul “Bratocea”, comandat de generalul Aristide Razu. Locotenentul-colonel Vasile Stamate (a îndeplinit şi funcţia de ajutor al comandantului de regiment) a comandat Batalionul al 2-lea din Regimentul 32 „Mircea”, care a acţionat permanent în avangarda regimentului, îndeplinind cele mai riscante misiuni în Ţara Bârsei şi pe Valea Oltului (zona satului Paloş şi cucerirea dealului Teiuş). Un moment deosebit al Campaniei din 1916 l-a constituit operaţia strategică proiectată de Marele Cartier General Român de a forţa fluviul Dunărea şi de a ataca în flanc şi spate gruparea germanobulgară care acţiona ofensiv în Dobrogea, operaţie cunoscută în istoria militară sub numele de Manevra de la Flămânda. Ca urmara a anulării acestei operaţii, Regimentul 32 Infanterie a fost dirijat la Câmpulung Muscel, intrând în subordinea Diviziei 22 Infanterie,

mare unitată resubordonată Armatei a 2-a Române, comandată de generalul Alexandru Averescu. Regimentul 32 „Mircea” s-a remarcat în luptele de apărare de la Dragoslavele şi pe muntele Strâmbu. De la 20 octombrie 1916, locotenent-colonelul Vasile Stamate a fost promovat în funcţia de comandant al Regimentului 32 „Mircea” (la comanda Batalionului al 2-lea a fost numit căpitanul Grigorovici). La data de 16 noiembrie 1916, forţele române care apărau trecătoarea Rucăr – Bran au primit ordin de retragere, datorită evoluţiei nefavorabile a acţiunilor de luptă în sectoarele frontului româno-german. Regimentul 32 „Mircea” s-a retras prin lupte, între 16-30 noiembrie pe itinerarul Poenari-Cândeşti-Târgoviţte-PloieştiMizil-Buzău-Durneşti (judeţul Botoşani). La sfârşitul lunii decembrie 1916, ofensiva trupelor germane, austro-ungare, bulgare şi turce a fost oprită de forţele româno-ruse pe aliniamentul râului Siret-Valea Putnei-Carpaţii Orientali. Confruntarea armată a dobândit caracterul unui război de poziţie în iarna şi primăvara anului 1917. La fel ca şi celelalte unităţi din armata română şi Regimentul 32 „Mircea” s-a refăcut din punct de vedere organizatoric, al dotării cu mijloace de luptă şi al instrucţiei efectivelor. La 1 martie 1917, locotenent-colonelul Vasile Stamate a fost numit (definitiv) la comanda Regimentului 32 „Mircea”, în timp ce fostul său comandant şi camarad, colonelul Lascăr Caracaş a fost numit la comanda Brigăzii 9 Infanterie din Ploieşti (avea în subordine Regimentele 7 Prahova şi 32 „Mircea”). Comandamentul româno-rus a hotărât, în vara anului 1917, trecerea la ofensivă pe două direcţii în zona Nămoloasa şi zona Mărăşti, în scopul nimicirii Armatei a 9-a Germane şi eliberarea teritoriului naţional de sub ocupaţia duşmană. Succesele Armatei a 2-a Române la Mărăşti şi insuccesele Armatei Ruse pe frontul din Galiţia şi Bucovina, au obligat părţile aflate în conflict să-şi revadă planurile de acţiune. Trimiterea a patru divizii din Armata a 4-a Rusă în ajutorul Armatei a 9-a Ruse din Bucovina, a determinat Comandamentul româno-rus să oprească ofensiva de la Mărăşti şi să-şi concentreze forţele din Armata 1-a Română şi Armata a 6-a Rusă în Zona Mărăşeşti, întrucât Armata a 9-a Germană a dezlănţuit ofensiva pe direcţia Mărăşeşti, iar Armata Austro-Ungară a pornit la ofensivă pe Valea Trotuşului spre Adjud. Regimentul 32 „Mircea” subordonat Diviziei a 5-a Infanterie Buzău se afla pe malul stâng al Siretului. În ziua de 24 iulie 1917, ora 16.00, locotenentcolonelul Vasile Stamate a primit ordin de la

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

13

Comandantul Diviziei a 5-a Infanterie, generalul Aristide Razu şi comandantul Brigăzii a 9-a Infanterie, colonelul Lascăr Caracaş să treacă cu efectivele Regimentului 32 “Mircea”„Mircea” pe linia întâia. La ora 17.00, comandantul brigăzii împreună cu comandantul regimentului şi comananţii de batalioane au plecat să facă recunoaşterea sectorului de front, care urma a fi ocupat de regiment. La ora 21.30, regimentul a început marşul spre noua poziţie de luptă, trecând Siretul pe podul de la Băltăreţul. După trecerea podului, Regimentul 32 „Mircea” a ocupat poziţia ordonată în raionul Moara Albă - Moara Roşie - liziera de vest a satului Străjescu, având în eşalonul întâi Batalioanele 1 şi 2, iar Batalionul 3 în rezervă, executând ciocniri cu patrule germane înaitate. În dimineaţa zilei de 25 iulie, ora 6.00, patrulele germane s-au apropiat de poziţiile regimentului, dar au fost distruse. La ora 7.00 nemţii au declanşat pregătirea de artilerie, care a durat până la ora 9.30. De la ora 9.30 a pornit atacul în valuri infanteria germană, care a fost oprită la ora 10.00. La ora 11.00 inamicul a început o nouă pregătire de artilerie iar infanteria sa a declanşat din nou atacul în valuri, care a fost oprit la 12.00, îndeosebi datorită focului mitraliorilor comandaţi de sublocotenentul Ioan L. Caracaş. După un bombardament groaznic de artilerie, duşmanul a pornit al treilea atac în valuri cu infanteria, pe flancuri, la ora 13.00. Din cauza slabei rezistenţe a ruşilor care au fugit de pe poziţie şi a intervenţiei

întârziate a batalioanelor din Regimentul 7 Prahova, inamicul a întors aripa dreaptă a regimentului şi a ocupat poziţia întâia de apărare. Efectivele Batalioanelor 2 şi 3 au fost decimate pe timpul executării contraatacului, iar Batalionul 1 se retrăgea spre Ionăşeşti. Comandantul Regimentului 32 „Mircea”, locotenent-colonelul Vasile Stamate, a organizat o nouă linie de apărare în adâncime, pe prima tranşee din capul de pod de la Şuşiţa Seacă şi o linie de apărare pe aliniamentul Punctului de Comandă. Aşteptând ajutorul Regimentului 7 Prahova, toţi ostaşii din apărare au luptat cu dârzenie şi înalt spirit de sacrificiu, în frunte cu bravul lor comandant. Acesta a căzut omorât de un glonţ care la lovit în burtă, în timp ce îmbărbăta (în picioare) ofiţerii şi trupa. În acele grele lupte, regimentul a pierdut 39 de ofiţeri (morţi, răniţi, prizonieri) şi 2065 ostaşi (morţi, răniţi, prizonieri şi dispăruţi). În ziua de 26 iulie 1917, resturile Regimentului 32 „Mircea”, sub comanda maiorului Lupaşcu, au respins trei asalturi inamice îndreptate asupra capului de pod de la Şuşiţa Seacă. Locotenentului-colonel Vasile Stamate i-a fost oferit post-mortem Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de ofiţer, prin Înaltul Decret Regal, numărul 1495 din 14 decembrie 1917, pentru faptele sale de arme şi moartea vitejească. Col. (r) conf. univ. dr. Gavriil PREDA Cercetător principal Ioan BURLACU

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

imperii, călcat timp de un mileniu de năvălitorii barbari dinspre est şi nord, apoi 500 de ani de imperiile vecine, poporul român s-a organizat la sfârşitul secolului al XIV-lea în trei principate. Astfel, a reuşit să reziste tuturor acestor vicisitudini şi în epoca modernă să alcătuiască un stat unic şi independent. Treptat-treptat cel mai mare pericol pentru integritatea şi independenţa poporului român a venit de la răsărit. Rusia ţarilor, cu o consecvenţă fără egal, utilizând războiul, teroarea, crima şi înşelăciunea, a înaintat spre vest şi sud. Basarabia este o regiune istorică situată între Prut şi Nistru, parte a statului feudal românesc Moldova, constituit în anul 1359 sub domnia voievodului maramureşean Bogdan I (1359-1365), care a respins repetatele încercări ale regelui Ungariei de a-şi reinstaura supremaţia asupra Moldovei, pe care a stăpânit-o în anii 1352-1359, prin marca de la Baia (primul descălecat sub Dragoş Vodă şi urmaşii săi Sas şi Bâlc). Denumirea de Basarabia vine de la Basarab I, domn al Ţării Româneşti (1310-1352) şi a urmaşilor săi, care au alungat hoardele tătarilor de la gurile Dunării, consolidând graniţa de est. Denumirea

Aşezat la confluenţa intereselor unor mari

iniţială a sudului Moldovei –Basarabia- s-a extins ulterior asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru. Imperiul ţarist care atinsese linia Nistrului în anul 1792 (pacea de la Iaşi) a emis pretenţii asupra teritoriului Moldovei. Prin Tratatul de pace semnat la Bucureşti (1812), după încheierea războiului rusoturc (1806-1812), Poarta Otomană, în scopul rezolvării propriilor ei interese, a cedat uşor Basarabia- Rusiei, la data de 16/28 mai 1812. După ocuparea Basarabiei, Imperiul ţarist a depus mari eforturi pentru transformarea ei într-o provincie specific rusească, promovând în acest sens o politică antiromânească de rusificare forţată, de deznaţionalizare a populaţiei autohtone. În acest sens, au încurajat emigrările românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune scăldată de apele fluviului Amur, colonizând în schimb în Basarabia mulţi ruşi, ruteni, bulgari şi germani. Nu admiteau nici o şcoală românească. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în administraţie, biserică şi şcoală. În anul 1867, în şcolile din Basarabia a fost interzisă limba română şi a fost impusă limba rusă. În pofida

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

14

procesului de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare la care au fost supuşi locuitorii români din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei şi-au păstrat limba şi obiceiurile, înscriindu-se în şuvoiul mişcării de eliberare naţională a popoarelor situate la periferia imperiului ţarist. În ciuda opresiunii ţariste, populaţia românească a continuat să militeze pentru emancipare naţională, folosirea limbii române în şcoală, biserică şi administraţie. Pentru obţinerea autonomiei teritoriale şi politice a Basarabiei şi apoi unirea cu România, s-au desfăşurat congresele preoţilor (19-20 aprilie 1917), învăţătorilor (25 mai 1917), ţăranilor (21 mai 1917), ostaşilor moldoveni (989 de soldaţi şi ofiţeri, reprezentând peste 300.000 de basarabeni mobilizaţi pe toate fronturile şi invitaţi civili) pe care istoricul Constantin Kiriţescu îl aprecia ca foarte important. Anterior, marele miting ostăşesc desfăşurat la Odessa la 18 martie 1917, la care au participat circa 100.000 de ostaşi moldoveni, s-a pronunţat pentru autonomia ţării. Cu deosebitul aport al lui Ion Păşcăluţă şi Ştefan Holban, Congresul ostaşilor moldoveni desfăşurat la Chişinău în perioada 20-27 octombrie 1917, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, cu aproape trei luni înainte ca Sfatul Ţării să proclame „Republica Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată.” Întrucât Rada Centrală de la Kiev lupta pentru autonomia Ucrainei şi intenţiona să anexeze Basarabia, patrioţii moldoveni s-au luptat cu ucrainienii şi rusofilii pentru obţinerea autonomiei Basarabiei. Doctorul Daniel Ciugureanu, profitând de trecerea unui batalion de ardeleni prin Chişinău spre Iaşi, i-a invitat în Congres, transformând lucrările sale într-o sărbătoare a unităţii neamului românesc de pretutindeni. Ardelenii au desfăşurat steagurile tricolore pe care era scris: „Trăiască România Mare”, „Trăiască Neamul Românesc” şi au cântat „Trăiască regele”, „La arme” şi alte cântece patriotice şi ostăşeşti, atrăgând în entuziasmul lor toţi participanţii la congres. Congresul ostaşilor basarabeni a votat autonomia Basarabiei şi apoi participanţii au pregătit temeinic actul unirii cu România. Din iniţiativa unor mari patrioţi, în frunte cu Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, Pantelimon Halipa, Ion Buzdugan, au fost atraşi un număr însemnat de intelectuali, militari, studenţi şi ţărani la constituirea Sfatului Ţării-primul parlament moldovenesc, compus din 150 de deputaţi, care şi-a început lucrările cu mare entuziasm, la 21 noiembrie 1917. Sfatul Ţării a pregătit constituirea primului guvern, numit Directorat General, condus de Pantelimon Erhan, care şi-a început lucrările la 7 decembrie 1917. Întrucât în luna iunie 1917 au sosit de la Chişinău 40 de activişti revoluţionari de la Petrograd, care militau pentru menţinerea autonomiei Basarabiei în cadrul imperiului rus, parlamentul Basarabiei s-a împărţit în două fracţiuni: fracţiunea ţărănească, care grupa elementele de stânga şi cele

rusofone, având ca lider pe Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan, Ţiganco ş.a. care voiau să obţină autonomia în cadrul Rusiei imperiale şi Blocul Moldovenesc condus de dr. Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, Vlad Bogos, Ştefan Holban, Anton Crihan, Ion Buzdugan ş.a., care milita neabătut pentru unirea cu România. Bolşevicii, considerându-se în război cu România şi cu moldovenii separatişti se opuneau oricărei iniţiative naţionale din Basarabia. Intenţionând să pună stăpânire din nou pe Basarabia, bolşevicii au ocupat Chişinăul în ziua de 5 ianuarie 1918. O parte din deputaţii Sfatului Ţării au fost arestaţi, o parte osândiţi la moarte, iar alţii au reuşit să fugă din capitală. În Chişinău s-a instalat ştabul armatei bolşevice. În acel haos de nedescris, dr. Daniel Ciugureanu a avut curajul să convoace într-o consfătuire secretă Blocul Moldovenesc, în localul prefecturii, adoptând câteva măsuri foarte importante pentru soarta Basarabiei. Cea mai importantă hotărâre fost trimiterea la Iaşi a unei delegaţii care a solicitat regelui Ferdinand şi guvernului României ajutor militar pentru asigurarea ordinei interioare şi alungarea peste Nistru a trupelor ruseşti şi ucrainiene. La data de 8 ianuarie 1918, două divizii militare româneşti, comandate de generalul Ernest Broşteanu au trecut Prutul. Pe 13 ianuarie ostaşii comandaţi de Ernest Broşteanu au intrat în Chişinău şi au fraternizat cu armata moldovenească. Cu mari eforturi, ostaşii comandaţi de generalul Ernest Broşteanu, între care se aflau şi toate unităţile prahovene, au eliberat Tighina, Ismail, Chilia, Vâlcov, Cetatea Albă, Hotin şi alte localităţi îndeosebi din sudul Basarabiei. Liniştea şi ordinea din Chişinău şi împrejurimile sale au fost asigurate de ostaşii comandaţi de generalul de origine basarabeană Ion Răşcanu. Dr. Daniel Ciugureanu a explicat public că armata română a venit în Basarabia nu în calitate de cuceritoare, ci de a ajuta populaţia împotriva samavolniciilor săvârşite de bolşevici, rusofoni şi ucrainieni. Doctorul Daniel Ciugureanu, profesorul Pantelimon Halippa şi juristul Ion Pelivan s-au afirmat ca buni psihologi şi mari patrioţi, reuşind să atragă de partea Blocului Moldovenesc pe românii cu convingeri politice socialiste, cum au fost profesorii Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan, care au funcţionat la Universitatea din Petrograd şi alţi socialişti, care au acceptat să servească cauza unirii cu patria mamă. Doctorul Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, Pantelimon Halipa, Ion Buzdugan şi alţi patrioţi au lichidat criza guvernamentală, după demisia guvernului condus de Panteliomon Erhan la 14 ianuarie 1918. Astfel, noul guvern condus de dr. Daniel Ciugureanu şi-a început activitatea la 16 ianuarie 1918, trecând cu hotărâre la rezolvarea problemelor politice, economice, sociale şi culturale şi pregătirea, împreună cu Sfatul Ţării a actului unirii Basarabiei de la 27 martie 1918.

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

15

Exprimând voinţa întregului popor român din Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat actul Unirii cu Basarabia (86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 abţineri). Declaraţia de unire a Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti, suna astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure săşi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.” La 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre România pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă parte. Înaltele Părţi Contractante recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi

hotar.” Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie la 14 aprilie 1922, de România la 19 mai 1922, de Franţa la 24 aprilie 1924 şi de Italia la 22 mai 1927. Japonia nu a ratificat tratatul. În perioada 1918-1919, relaţiile româno-ruse s-au deteriorat, statul rus nerecunoscând unirea şi graniţele României. Folosindu-se de Internaţionala Comunistă (Comintern), URSS a pregătit o răscoală în 1924 în sudul Basarabiei la Tatar-Bunar, care trebuia să deschidă drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia. Tot în anul 1924 (27 martie-2 aprilie) s-a desfăşurat la Viena, Conferinţa româno-sovietică privind unirea Basarabiei cu România, care a eşuat fiindcă delegaţia sovietică a refuzat recunoaşterea unirii Basarabiei cu România şi integritatea teritorială. Căderea imperiului sovietic în 1991 i-a determinat pe românii basarabeni să proclame independenţa deplină a Republicii Moldova la 27 august 1991, recunoscută de România. În prezent ei se confruntă cu probleme grele de ordin economic, cultural şi politic, din care cea mai mare parte a populaţiei speră să evadeze cu ajutorul patriei mamă şi a organismelor europene. Col. (rtr.) Constantin CHIPER

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA
<< Bucovina este pământ românesc >>

şi testamentar, pe care mulţi l-am văzut în drumurile noastre prin ţară, plasat în diverse locuri de autori anonimi! O conştiinţă superioară vrea parcă să ne amintească de un adevăr şi asemenea eroului lui Zaharia Stancu să ne spună „Să nu uiţi Darie!” Că Bucovina este parte din trupul României Mari este de domeniul evidenţei istorice. Austriecii au numit-o „Die Buchenland”, „Tărâmul Pădurilor de Fag” din zonă. Bucovina istorică era aproape dublă faţă de cum este acum, dar partea nordică (6.262 kmp) aparţine acum Ucrainei, ca urmare a Pactului sovieto-german Ribbentrop-Molotov, din august 1940. În 2011 s-au marcat 93 de ani de la războiul de reîntregire naţională. Cum s-au petrecut evenimentele în urma cărora Bucovina a revenit la Patria Mamă şi care este statutul actual al acesteia vom vedea în continuare. Date geografice. Bucovina, care a reprezentat Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac, este o regiune istorică adiacentă oraşelor: Rădăuţi, Suceava, Gura Humorului, CâmpulungMoldovenesc, Vatra Dornei, Siret, Vicovu de Sus din România, precum şi Cernăuţi, Cozmeni, Zastavna,

Formula din titlu este un înscris constatator

Văşcăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Sadagura şi Storojineţ din Ucraina. Repere istorice. Ţinut românesc din cele mai vechi timpuri, teritoriul Bucovinei a făcut parte din voievodatul Moldovei, fiind anexat de Austria în 1775. Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu celelalte provincii româneşti la 15/28 nov. 1918. Pînă în 1774, nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte o parte din Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina se individualizează în cadrul Imperiului Habsburgic. Denumirea se impune treptat, o vreme continuându-se şi utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Ţara de Sus/Ţara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun şi Arboroasa. (Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu), care au înfiinţat societatea cu acelaşi nume în 1875. În timpul administrării habsburgice, toţi birocraţii erau obligaţi să înveţe limba română; în 1793 s-a introdus învăţământul obligatoriu în limbile germană şi română, iar în 1875 s-a înfiinţat Universitatea „Franz Josef” la Cernăuţi. Recensământul din 1776 a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de circa 70.000, dintre care 85,33% români,

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

16

10,66% slavi şi 4% alţii. În 1918 a devenit una din regiunile dezvoltate ale Regatului Român. Până în anii 1940, în Bucovina exista o covârşitoarea majoritate de populaţie română şi mici minorităţi de germani, evrei, armeni, lipoveni, ucrainenii, polonezi etc., convieţuind toţi într-o recunoscută armonie. Pe lîngă acestea, a existat o vreme şi o minoritate secuiască importantă, aşezată în zona râului Suceava. După prigonirile din secuime din anul 1764, mii de secui au emigrat în Bucovina (exemplu Dorneşti). În secolul al XIX-lea guvernul maghiar a decis colonizarea secuilor din Bucovina în Regatul Maghiar, în Voivodina, deoarece asimilarea secuilor era foarte intensă. În anul 1941, secuii încă rămaşi în Bucovina au fost colonizaţi în localităţi din Voivodina, iar după 1945 au fost colonizaţi în comitatul Tolna (Ungaria). Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau deputaţi în parlamentul imperial de la Viena, ceea ce înseamnă că Imperiul Habsburgic recunoştea caracterul majoritar al românilor. La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegaţie a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei şi crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta şi titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaştere a românităţii Bucovinei. Astfel, la 4 martie 1849, ei obţin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă şi acela de Mare Duce al Bucovinei. Este creată Dieta Ducatului Bucovinei, care se întruneşte pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar românii deţineau majoritatea. Preşedintele Dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareşal al Bucovinei. Prin rezoluţia imperială din 26 august 1861, Bucovina primeşte dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru şi roşu, dispuse vertical, având la mijloc stema Bucovinei), stemă (reprezentând capul de bour), precum şi toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac. Unirea cu România. Pregătirea momentului de unire cu Patria Mamă s-a făcut încă din anii neutralităţii, prin încheierea unei Convenţii de neutralitate cu Rusia care s-a realizat la la 18 sept/ 1 oct. 1914. Textul notei ruse era formulat astfel: „Ca urmare a convorbirilor noastre, am onoarea de a vă face această declaraţie: 1. Rusia se obligă să se opună la orice atingerea a statu-quo-ului teritorial al României în graniţele actuale; de asemenea, ea se obligă să recunoască României dreptul de a-şi anexa părţile din monarhia Austro-Ungară locuite de români. În ce priveşte Bucovina, principiul naţionalităţilor va servi drept bază la delimitarea teritoriilor anexate de Rusia şi de România. Această delimitare se va săvârşi potrivit constatărilor făcute

la faţa locului. Ele vor numi în acest scop o comisie interadministrativă, care va primi instrucţiuni pline de spirit împăciuitor de care sunt însufleţite ambele guverne. România poate ocupa teritoriile menţionate când crede de cuviinţă. Rusia se obligă să obţină din partea cabinetelor de la Londra şi Paris aprobarea instrucţiilor de mai sus”. S-a convenit ca această Declaraţie să fie ţinută secret până în momentul când România va anexa teritoriile ce sunt menţionate mai sus. În aceeaşi zi Diamandi, ministrul României la Petersburg, confirmând primirea scrisorii de mai sus, adaugă: „În schimbul acestei declaraţii, sunt autorizat de d. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României să vă spun că România se obligă, la rândul ei, a păstra o neutralitate prietenoasă faţă de Rusia până în clipa când ea va ocupa părţile din monarhia autro-ungară locuite de români”. După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, respectiv dezmembrarea imperiului în state naţionale, Consiliul Naţional al Bucovinei, întrunit la 28 noiembrie 1918, hotărăşte în majoritate unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor şi polonezilor, iar cele împotrivă, doar din partea minorităţii ucrainiene. Ca urmare a hotărârii Consiliului Naţional, trupele române au intrat în teritoriu, consfinţind actul şi zădărnicind manevrele militare ale Galiţiei ucrainiene. Unirea Bucovinei cu România este recunoscută oficial în 1919, prin Tratatul de Pace de la Saint Germain încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919. După 143 ani de ocupaţie habsburgică,Ţara de Sus a Moldovei numită de ocupanţi Bucovina, revine la România şi se integrează în viaţa statului naţional unitar român. Epilog. Făurirea României Mari nu va fi o construcţie definitivă. Bucovina va fi iarăşi victima expansiunii vecinului de la răsărit. Dar numai timp de 22 de ani, căci la 23 august 1939 Joachim von Ribbentrop, şeful diplomaţiei germane şi Viaceslav Molotov, comisarul afacerilor externe sovietice, semnează, la Moscova, Protocolul Adiţional Secret, care a însoţit Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică. În iunie 1940, nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. În 1941, forţele române, aliate la Axă, recuceresc nordul Bucovinei. Acesta este reocupat însă de Armata Roşie în anul 1944, rămânând până astăzi în componenţa Ucrainei. Legătura dintre nordul Bucovinei, acum ucrainian, şi sudul său, rămas în componenţa României, se pierde treptat, din pricina reorientării demografice prin infuzia populaţiei slavofone, a scăderii populaţiei româneşti, rămasă doar în câteva zone compacte şi, în general, a vicisitudinilor istoriei de care acest teritoriu a avut parte. Şi poate „veni-va zi” cum spune poetul naţional, când năzuinţele acestui popor de martiri îşi vor găsi rezolvarea. Col (r.) dr. Dumitru CODIŢĂ

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

17

Monumente ale Eroilor din Judeţul Prahova

MONUMENTUL EROILOR DIN PIETRICEAUA – BREBU

MONUMENTUL EROILOR DIN RÂNCEZI-POSEŞTI

mijlocul unor locuri pline de istorie şi frumos (Pietriceaua e un sat/Pe un munte cocoţat,/Parcă cineva în doară/A luat casele-n poală/Şi le-a aruncat aşa/Şi pe deal şi pe vâlcea - cântau sătenii la şezători). După Paşti, el a fost în mare sărbătoare. Oameni de pretutindeni au fost la slujba de Rusalii, când este şi hramul bisericii bisericii „Sfânta Treime”, un lăcaş de cult drag tuturor localnicilor. După slujbă, localnicii au sărbătorit împlinirea a 450 de ani de la atestarea documentară a acestui sat, existenţa localităţii fiind dovedită documentar la data de 24 mai 1561 [Arhivele Statului Ploieşti – dosarul procesului moşnenilor brebeni cu moştenitorul Alecu Iorga (1881-1948)]. Satul se pare că datează însă de 700 de ani. Din documentele studiate, în 1310, un Vlad Viteazu` este împroprietărit cu pământ, pentru vitejia lui, chiar pe vârful Barbeşului al muntelui Pietriceaua. Satul Pietriceaua şi-a luat numele de la culmea muntelui cu acelaşi nume, cumpărat de strămoşii pietricenilor de la „… Ram şi Neagu…”. Despre acest munte se vorbeşte întâia oară în 1518 într-un document dat de Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti, prin care întăreşte stăpânirea lui Dragomir slugă şi a fetei sale Neacşa asupra anumitor moşii între care şi muntele Pietriceaua. (Arhiva de Stat Bucuresti–sector istoric– Catalogul documentelor Ţarii Româneşti, doc nr. 258) În acea zi de 13 iunie 2011 a fost dezvelit monumentul celor 80 de eroi din localitate, căzuţi în războiul de întregire statală şi naţională (1916-1919) şi în războiul pentru reîntregire naţională şi statală (1941-1945). Monumentul a fost realizat de sculptorul Ion Iancuţ, în timp de o jumătate de an, cu susţinerea financiară a primăriei Brebu şi a locuitorilor din sat şi reprezintă un păstor, adică ceea ce este reprezentativ pentru bătrânii ţărani şi pentru locurile din Pietriceaua. Sculptura respectivă este şi un monument dedicat eroilor. La acest eveniment au participat prinţul Sturza, viceprefectul judeţului Prahova, Gabriel Hornoiu, fiii satului, care trăiesc aici sau în alte localităţi din ţară şi au fost invitaţi de către rude şi prieteni. Au prezentat scurte alocuţiuni: primarul din comuna Brebu, Dumitru Comăniţă, viceprefectul judeţului Prahova, Gabriel Hornoiu, preotul paroh Petre Lungu, fiu al satului, ziaristul Tudor Samoilă de la TVR şi Florin Şinca, fiul al satului, realizatorul monografiei satului. Col. (r) Marian DULĂ

Pietriceaua este sat al comunei Brebu, aşezat în

vest a judeţului Prahova, se află comuna Poseşti, situată la cca. 45 km de municipiul Ploieşti şi la cca. 16 km faţă de oraşul Vălenii de Munte. Comuna s-a numit la început comuna Posesciurilor, lucru ce reiese din actele oficiale de stare civilă ale primăriei şi din înregistrările ce se făceau de către preoţii bisericilor comunei. Mai târziu, prin simplificarea denumirii, s-a numit Poseşti, nume care, potrivit tradiţiei româneşti, se trage de la Posea-Moşul sau strămoşul aşezărilor, ale căror gospodării formau o unitate cu acest nume. Trebuie reţinut că aşezarea cea mai veche a fost în cursul superior al Zeletinului, pe locul numit azi „Silişte” şi se numea Zeletin. Se crede că prima aşezare a comunei Poseşti datează dinaintea întemeierii statului feudal al Ţării Româneşti (1330). Monumentul eroilor se află în satul Nucşoara de Jos, în judeţul Prahova şi este amplasat în curtea şcolii generale. El a fost ridicat în timpul glorioasei domnii a regelui Ferdinand I, în anul 1916, în memoria eroilor din fosta comună Râncezi, actuala Poseşti, care s-au jertfit pentru întregirea neamului. Monumentul are dimensiunile: 4,40 m înălţime şi 1,60 m lăţime, s-au folosit ca materiale de construcţie beton şi marmură, pe care sunt inscripţionate numele a 131 eroi din comună şi are acces auto şi pietonal, putând fi vizitat oricând. Pe monument se mai găsesc inscripţionate frunze de stejar, arbore reprezentativ, dar şi săbii şi o puşcă, simbolizând armele folosite în război. În fiecare an, pe data de 1 Decembrie, eroii din Primul Război Mondial sunt comemoraţi printr-o slujbă de pomenire susţinută de preotul satului. Oamenii aduc flori, coroane şi lumânări care sunt aşezate pe monument. Aici, cei care şi-au pierdut un membru al familiei aduc colivă, pe care o împart la sfârşitul slujbei. La acest eveniment participă şi elevii claselor IVIII ai Şcolii Generale Poseşti, cu un program artistic ce constă în interpretarea unor cântece şi poezii patriotice, amintind de eroismul şi curajul celor care şi-au apărat ţara cu preţul vieţii. La sfârşit, sunt binecuvântaţi de către preot, în semn de mulţumire pentru programul susţinut. Acest eveniment se repetă anual pentru păstrarea vie a memoriei eroilor neamului. Prof. Claudia LUPU coordonator al cercului „Cultul Eroilor” din Colegiul Naţional „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte

La poalele muntelui Tătarul, în partea de nord-

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

18

Numismatică

DECORAŢIILE ROMÂNEŞTI ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI PENTRU REÎNTREGIREA NEAMULUI

1916), exista un sistem de decoraţii definit, alcătuit din 3 ordine naţionale şi 16 decoraţii mai mici, din care însă 6 erau închise, deoarece fuseseră oferite participanţilor sub toate formele la Războiul de Independenţă (1877-1879) şi la al doilea război balcanic (1913). Aşadar, în momentul intrării în război, militarii care se distingeau în lupte puteau primi doar însemnele ,,de război” ale Ordinului ,,Steaua României” în gradele de Cavaler, Ofiţer şi Comandor, ce puteau fi oferite tuturor categoriilor de militar (ofiţeri, subofiţeri şi trupă) şi Medalia ,,Virtutea Militară de război” cu Clasa I ce era rezervată ofiţerilor şi Clasa a II-a pentru subofiţeri şi trupă. La cinci săptămâni de la intrarea în război, regele Ferdinand instituie prin Decretul nr. 2968 din 26 septembrie 1916 următoarele ordine şi medalii: Ordinul militar de război ,,Mihai Viteazul” organizat pe trei clase, considerat cea mai înaltă distincţie care se putea oferi ofiţerilor pentru fapte de bravură sau eroism. Numărul membrilor este nelimitat, dar a fost foarte greu conferit, numai 314 ofiţeri români obţinându-l, din care mulţi l-au primit post-mortem. Medalia ,,Virtutea Militară de război” instituită temporar de Cuza şi definitiv de regele Carol I, organizată pe două clase, de argint aurit pentru ofiţeri şi de argint rezervată gradelor inferioare, pentru fapte de bravură deosebite; Medalia ,,Bărbăţie şi Credinţă” cu spade, având trei clase, era confecţionată din bronz, argint şi argint aurit, rezervată gradelor inferioare pentru fapte meritorii. A fost constituită în 1903, acordată în războiul balcanic din 1913, pentru care a primit o baretă de metal cu inscripţia anului, iar din 1916 i sau adăugat două spade încrucişate sub cununa de lauri. Cele două distincţii aveau panglica Medaliei ,,Virtutea Militară” ceea ce sporea, fără îndoială, prestigiul lor. Ordinul ,,Crucea Regina Maria”, ordin sanitar de război, cu trei clase ce se acorda personalului medical şi sanitar ca şi celor care îngrijeau răniţii şi bolnavii pe timp de război sau pe timpul unor epidemii. Medalia ,,Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1917” a fost instituită în 8 iulie 1918 şi a fost conferită tuturor militarilor şi civililor care au participat la războiul penru întregirea neamului. Pe panglică se puteau ataşa barete pe care erau înscrise numele localităţilor sau zonele de conflict şi anii

La intrarea României în război (15 august

unde au avut loc bătălii mai importante. Personal, am identificat în documente şi în diferite publicaţii şi colecţii particulare un număr de 14 barete: ARDEAL, BUCUREŞTI, CERNA, CARPAŢI, DOBROGEA, JIU, OITUZ, MĂRĂŞTI, MĂRĂŞEŞTI, TG.OCNA,TURTUCAIA, 1918, 1919 şi TRADIŢIA. În 1927, pe lângă baretele menţionate se adaugă şi bareta ITALIA pentru ofiţerii şi gradele inferioare din Legiunea română din Italia. Crucea ,,Meritul Sanitar”, cu trei clase, a fost instituită în timpul celui de-al doilea război balcanic pentru răsplătirea medicilor şi a personalului sanitar în timpul epidemiei de holeră. A fost transformat în însemn de război în 1917. Medalia interaliată ,,Victoria”, instituită în anul 1921 de toate ţările Antantei, având panglica comună, în culorile curcubeului. Pe revers avea inscripţia ,,MARELE RĂZBOI PENTRU CIVILIZAŢIE”. La acestea se adaugă decoraţiile care au fost acordate în timpul Războiului de Independenţă: Ordinul ,,Steaua României”, creat sub Cuza Vodă, cu trei grade pentru ofiţeri (cavaler, ofiţer şi comandor), avea două spade încrucişate între însemn şi coroană, se purta cu panglica medaliei ,,Virtutea Militară”. În timpul regelui Carol I au fost stabilite definitiv cinci grade, adăugându-se cele de ,,Mare Ofiţer” şi ,,Mare Cruce”. Ordinul ,,Coroana României”,creat de Carol I, în anul1881 avea cinci grade, Cavaleri, Ofiţeri, Comandori, Mari Ofiţeri şi Mari Cruci.În anul 1916 s-au instituit însemnele pentru modelul de război. Cu mici modificări, acest sistem de decoraţii a rămas acelaşi până la venirea pe tron a regelui Carol al II-lea care a întreprins o adevărată reformă a decoraţiilor şi uniformelor militare. În 1919, prin Înaltul Decret nr. 735 din 9 iulie, s-a prevăzut ca semn de recunoştinţă pentru familiile celor morţi în timpul şi din cauza războiului să le fie decernată câte o diplomă specială cu menţiunea că dreptul de a primi şi moşteni această diplomă revenea membrilor familiei eroului respectiv, după caz, în ordine: soţie, copii, în ordinea vârstei, părinţi şi fraţi, de asemenea în ordinea vârstei. Deşi nu face obiectul decoraţiilor de război, în anul 1921, Societatea Cultul Eroilor a luat iniţiativa realizării unui însemn comemorativ,Semnul Aducerii Aminte, o placă dreptunghiulară, executată din ,,Ceramică bronzată şi bronz, care era aşezată de familii pe faţadele de la prispele caselor în care au trăit eroii căzuţi în războiul pentru întregirea neamului. Col. (r) Puiu CUJBĂ

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

19

Cercurile „Cultul Eroilor” în Prahova ŞCOALA „NICOLAE TITULESCU” – PLOIEŞTI

ELEVUL-VIITORUL CETĂŢEAN

unor dascăli plini de afecţiune şi responsabilitate: „ Şcoala îmbină latura formativă cu cea informativă şi educativă în crearea personalităţii elevilor. Misiunea noastră este să ne atingem toate scopurile propuse şi să dezvoltăm interesul pentru educaţie printr-un învăţământ axat pe nevoile complexe ale unei societăţi în permanentă schimbare si evoluţie. Elevul, viitorul cetăţean, nu trebuie să fie limitat la o singură profesie, ci dispus să dobândească noi cunoştinţe şi abilităţi pentru a se adapta unor situaţii diverse, în condiţiile formării conştiinţei civice.” Începutul timid al Şcolii „Nicolae Titulescu” este legat de modernizarea României, când, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se înfiinţează numeroase aşezăminte de învăţământ. Treptat, celor două clase simultane li se adaugă către sfârsitul secolului alte două şi, cu ajutorul primăriei şi al comunităţii, se construieşte localul vechi al şcolii din strada Mărăşeşti. Şcoala a reuşit să treacă peste momentul dificil al devastării de la sfârsitul primei conflagraţii mondiale prin contribuţia cadrelor didactice, elevilor, părinţilor şi a altor personalităţi locale. La sfârşitul perioadei interbelice este atestată funcţionarea în actualul spaţiu căruia, în 1956, i se adaugă o nouă aripă cu patru săli de clasă. Reparaţiile din 2006-2007 i-au schimbat înfăţişarea, consolidând rezistenţa unei şcoli care are acum 400 de elevi. În anul şcolar 2010-2011, Şcoala cu Clasele I-VIII „Nicolae Titulescu” din Ploieşti a început colaborarea cu Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”Filiala Prahova. Domnul colonel în rezervă Constantin Chiper, din partea A.N.C.E, profesorul de istorie Gabriel Dragomirescu, institutoarea Simona Dragomirescu şi învăţătoarea Oprea Liliana, din partea Şcolii „Nicolae Titulescu”, si-au propus cinstirea memoriei eroilor neamului, desfăşurarea unor activităţi împreună cu elevii, cu prilejul sărbătorilor naţionale, trezirea interesului elevilor pentru istoria naţională şi locală, formarea conştiinţei civice şi patriotice. Pe data de 24 ianuarie 2011, părinţi şi elevi din clasele a IV-a A, a III-a B şi din ciclul gimnazial s-au întâlnit pentru a sărbători Unirea Principatelor Române. Au purtat în piept panglici tricolore confecţionate de doamnele învăţătoare, iar sala a fost decorată cu desene ale elevilor pe tema Unirii de la 1859. Domnul profesor Gabriel Dragomirescu a deschis manifestarea prezentând pe scurt evenimentul şi a dat cuvântul domnului colonel Constantin Chiper care a făcut un scurt istoric al

Pe pagina Web a şcolii este înscris obiectivul

A.N.C.E, a vorbit despre constituirea în şcoală a cercului „Cultul Eroilor” şi obiectivele acestuia. De asemenea, a fost evidenţiată importanţa zilei de 24 Ianuarie 1859, semnificaţia Unirii şi a fost evocată personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. O prezentare power point i-a ajutat pe elevi să arate cum a luat naştere ideea de Unire, evoluţia acesteia până în 1859, materializarea şi urmările ei. Au fost prezentaţi şi câţiva dintre liderii care au luat parte la evenimentele din perioada 1856-1859. S-a realizat legătura dintre Unirea de la 1859 şi istoria locală a oraşului Ploieşti şi a judeţului Prahova, vorbindu-se despre tabăra militară de la Floreşti, vizita domnitorului în oraşul nostru în drum spre Bucureşti, relatată de Ion Luca Caragiale, care asistase ca elev, şi despre telegramele de mulţumire ale ţăranilor prahoveni către domnitorul Al. I. Cuza în urma împroprietăririi, ca urmare a legii agrare din 1864. Prezentarea s-a încheiat cu „Hora Unirii”. Un grup de elevi de la clasa a-IV-a A a jucat sceneta care înfăţişează întâlnirea boierilor cu ţăranii şi disputa cu Moş Ion Roată. Elevii au învăţat că pentru a realiza binele comun este nevoie de participarea şi unirea eforturilor tuturor membrilor comunităţii. La finalul activităţii, elevii clasei a IV-a A au prezentat un scurt moment artistic, iar organizatorii au rostit câteva cuvinte de încheiere şi au făcut trecerea spre activitatea următoare. Pe 27 martie 2011 elevii de la clasele a VII-a şi a VIII-a au prezentat propriile cercetări despre istoria Basarabiei. La final, prin votul participanţilor, s-a ales materialul cel mai interesant şi cel mai valoros. Ziua de 9 mai 2011 dedicată sărbătoririi obţinerii independenţei României a fost marcată de către elevii Şcolii „Nicolae Titulescu” prin accentuarea rolului prahovenilor, ploieştenilor şi al Ploieştiului la Războiul de Independenţă. Pe o vreme potrivnică, ploioasă, ce amintea mai degrabă de o zi de toamnă decât de început de vară, pe 2 iunie 2011, de Înălţarea Domnului, a avut loc comemorarea eroilor neamului la Cimitirul Militar Bolovani. Un grup de elevi ai Şcolii „Nicolae Titulescu”, însoţiţi de profesorul de istorie Gabriel Dragomirescu şi institutoarea Simona Dragomirescu au participat la ceremonie, au ascultat discursurile veteranilor, au depus flori la Monumentul Eroilor şi au asistat la defilarea gărzii de onoare. A fost o adevarată lectie de istorie, desfăşurată în apropierea mormintelor eroilor căzuţi în război. Prof. Gabriel DRAGOMIRESCU Inst. Simona DRAGOMIRESCU

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

20

MOMENTUL ASTRAL AL NEAMULUI - ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI şi faptele lor. Nu mai sesizăm omagierea dezinvoltă a evenimentelor istorice. Mass-media şi autorităţile upă căderea regimului comunist în 1989, statale, nu par a acorda atenţia cuvenită trecutului sărbătorim în fiecare an, la 1 Decembrie, Ziua istoric. De multe ori, atunci când organele statale se Naţională a României. Facem acest lucru în implică în festivităţile de sărbătorire a faptelor amintirea zilei de 1 Decembrie 1918 când s-a realizat istorice, impresia lăsată este aceea de interes politic, Unirea Transilvaniei cu România. Dar, 1 Decembrie de câştig electoral. Istoria şi-a pierdut din statutul 1918 simbolizează educaţional, de mai mult, această Fireasca unire cu patria mumă / Ne-a fost cel mai sfânt ideal. disciplină şcolară cu dată semnificând de vocaţie formativă a fapt desăvârşirea unui cetăţean care să-şi cunoasă trecutul, să-l unităţii naţionale a poporului român. Acest preţuiască şi să se mândrească cu acesta. eveniment s-a realizat prin unirea tuturor provinciilor La aniversarea evenimentelor istorice nu vedem româneşti care până atunci se aflau sub dominaţie implicate şcolile, primăriile, biserica, organizaţiile străină, în acel an hotărând să se unească cu Patria nonguvernamentale, cetăţenii ţării. Ele nu mai sunt Mamă: Basarabia la 27 martie, Bucovina la 15/28 nişte evenimente trăite la nivelul comunităţii locale noiembrie şi Transilvania la 1 decembrie. şi naţionale. De cele mai multe ori, ele sunt marcate 1 Decembrie 1918 este una dintre cele mai mari formal, „din orden” de la centru, de autorităţile sărbători din istoria neamului românesc. Omagierea locale şi naţionale. Omagierea multor evenimente de acestei date se impune de la sine. Noi considerăm istorie naţională trebuie să stârneascăî fiorul, acest eveniment ca fiind momentul astral al neamului emotivitatea şi participarea la aceste momente. nostru. Discuţiile care au apărut uneori în spaţiul Această efuziune naţională nu apare din senin. Ea se public privind oportunitatea desemnării acestei date construieşte şi cere eforturi metodice şi competente. drept zi naţională a statului român, ori reticenţele Dar această preocupare nu există şi este şi este grav care străbat câteodată, faptul că în decurs de 124 de pentru devenirea conştiinţei noastre naţionale! ani România a avut desemnate trei date (10 Mai, În contextul actual, iniţiativa Asociaţiei Judeţene 23 August şi 1 Decembrie) ca zile naţionale nu „Cultul Eroilor” Prahova de a edita o revistă şi de a justifică în niciun chip orice atitudine sau reacţie de puncta marile evenimente din istoria neamului sunt respingere, apatie ori nepăsare. Fiecare dată de-a dreptul lăudabile. Eforturile unor cadre militare anterioară desemnată zi naţională s-a impus, ori a şi cadre didactice sunt fără îndoială onorabile şi au o fost impusă (cazul celei de a doua), modului de puternică valoare de exemplu. Militarii, învăţătorii, organizare statală ori de interesul mediatic şi profesorii şi preoţii şi-au făcut datoria faţă de neam. dominator al puterii politice (23 august). Data de Rezerviştii încearcă astăzi, mai mult decât alţii, să 1 Decembrie se subordonează în modul cel mai pur menţină ori să sensibilizeze în rândul opiniei publice istoriei şi devenirii naţionale a poporului nostru. Din sentimentul mândriei naţionale şi a patriotismului. acest considerent, o considerăm ca cea mai Cinste lor! îndreptăţită să i se atribuie această demnitate. O apatie generală, pare a se fi instalat în Conf. univ. dr. Gheorghe CALCAN ultima vreme faţă de istoria naţională şi de momentele sale fundamentale, precum şi faţă de eroi

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

D

Evanghelia noastră naţională-sfinţită prin jertfa strămoşilor.

IMNUL NAŢIONAL AL ROMÂNIEI

a Senatului României din 1998, în calendarul anual al principalelor manifestări de rezonanţă naţională a fost înscrisă şi ziua de 29 iulie – decretată zi a IMNULUI NAŢIONAL AL ROMÂNIEI – întrucât în această zi, cu 163 de ani în urmă, deci la 29 iulie 1848, în focul pregătirii şi desfăşurării revoluţiei din acel istoric an „când toată suflarea românească era într-o fierbere creatoare”, în Parcul „Zăvoi” din oraşul Râmnicu-Vâlcea s-a cântat, pentru prima dată, în public, cântecul revoluţionar paşoptist Deşteaptăte, române!, care din aprilie 1990 a devenit oficial Imnul nostru naţional.

De peste un deceniu, pe baza unei hotărâri

În ordine cronologică, este al cincilea cântec de acest gen muzical din istoria ţării, după Imnul Regal, adoptat în 1884 şi cele trei variante cântate în perioada 30 decembrie 1947-22 decembrie 1989. Textul cântecului paşoptist Deşteaptă-te, române! a fost scris de către poetul ardelean Andrei Mureşianu, la câteva zile după marea Adunare Naţională de la Blaj, din 15-17 mai 1848 şi publicat la Braşov în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, nr. 25 din 21 iunie 1848-pe aceeaşi pagină cu „Proclamaţia de la Islaz”, la numi o lună după ce, la 24 mai 1848, văzuse lumina tiparului excepţionala poezie „Deşteptarea României” de Vasile Alecsandri. Pentru a nu fi confundată cu acea creaţie

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

21

literară, poetul Andrei Mureşianu şi-a intitulat poezia sa „Un răsunet-Marşul anului revoluţionar 1848”. Dacă în privinţa originii textului literar al cântecului Deşteaptă-te, române! nu au fost niciodată discuţii, în legătură cu partitura muzicală şi originea acesteia s-au ivit, de-a lungul timpului, nenumărate comentarii. În acest sens, au fost întreprinse ample studii şi cercetări de către personalităţi marcante ale ştiinţei istorice româneşti - Nicolae Bălcescu şi Nicolae Iorga, de către vestiţii istorici şi critici literari - Titu Maiorescu şi Gh. Bariţiu, precum şi de o seamă de muzicieni români, printre care: Gavriil Musicescu, Iacob Mureşanu, Ion Popescu Pasărea, Gh. Ciobanu, Viorel Cosma, Petre Brâncuşi, Vasile D. Nicolescu, Romeo Ghircoiaşu, Vasile Vasile ş.a. Din aceste studii tezultă următoarele note dominante: 1. Cântecul Deşteaptă-te, române! s-a născut în focul pregătirii Revoluţiei Române de la 1848 din Ţara Românească şi Transilvania, ca şi celelalte lucrări muzicale cu evident caracter patriotic: Sfântă zi de libertate, Apelul moldovenilor la luptă-de compozitorul Alexandru Flechtenmacher sau Marşul lui Iancu. Cântecul Deşteaptă-te, române!, după cum afirma scriitorul Iosif Vulcan, a devenit în acel an „Evanghelia naţională a vremii” sau „Marsillieza poporului român”. 2. Rădăcinile melodiei se află în tradiţiile muzicii noastre populare, de unde a pătruns în partiturile pentru pian de la începutul secolului al XIX-lea, sub genericul „creaţiei naţionale”, iar prin notaţia psaltică a timpului, în muzica ilustrului compozitor şi dascăl de muzică psaltică Anton Pann. 3. Muzicianul Anton Pann – deopotrivă literat şi folclorist - „cel isteţ ca un proverb” după cum scria Mihai Eminescu – a îmbinat melodia cunoscutei romanţe cu caracter patriotic „Din sânul maicii mele” – cu textul poeziei Adio. La Târgovişte semnat de scriitorul Grigore Alexandrescu. În această structură cântecul a fost publicat, pentru prima dată, în ziarul „Curierul românesc” din 2-4 august 1832. 4. În căutarea unei melodii cu important caracter patriotic, pentru a scrie un „sonet care să fie cântat împreună cu amicii ce urmau să participe la o întâlnire de suflet în grădina cu cireşi a preotului braşovean Vonifaţie Pitiş, poetul Andrei Mureşianu l-a rugat pe protopsaltul George Ucenescu (18301896), cel mai valoros elev al lui Anton Pann, care în acea perioadă era cantor la vestita Biserică «Sfântul Nicolae» din Şcheii Braşovului, să-i cânte mai multe melodii de probă.” Dintre cele cântate de George Ucenescu, poetul Andrei Mureşianu a ales melodia „Din sânul maicii mele”, pe care a scris, într-o noapte, alte versuri, respectiv, textul viitorului cântec Deşteaptă-te, române! (text publicat ulterior în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”). George Ucenescu a învăţat rapid noul text şi l-a cântat pe melodia cântecului „Din sânul maicii mele” la petrecerea amicală menţionată. Printre invitaţi s-au aflat şi cei patru fruntaşi ai Revoluţiei din Ţara Românească:

Nicolae Bălcescu, I.C. Brătianu, Cezar Boliac şi Gh. Magheru, participanţi la marea Adunare Naţională de la Blaj din 15-17 mai 1848 şi care, în drum spre Bucureşti, au făcut un popas de câteva zile la Braşov. Toţi invitaţii de la acea întâlnire amicală „au învăţat şi cântat împreună cântecul Deşteaptă-te, române!, mulţumind şi urând viaţă şi sănătate poetului Andrei Mureşianu”. „Din ziua aceia cântul Deşteaptă-te, române! s-au făcut cel mai plăcut şi familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea a-l cânta mai bine şi regulat”, spunea Gheorghe Ucenescu, într-o însemnare făcută în 1852. 5. Interzis de către autorităţile maghiare ale vremii, acest superb cântec revoluţionar paşoptist a trecut cu noul text în Ţara Românească, sporind, în primul rând, entuziasmul populaţiei orăşeneşti din Râmnicu Vâlcea, „cu ocazia aprobării Constituţiei şi sfinţirii steagurilor naţionale”. 6. Unul dintre colaboratorii profesorului Anton Pann, mitropolitul Moldovei I.P.S. Iosif Naniescu (1875-1902) „a dus vibranta melodie în Moldova, a cărei partitură o avea personal din anul 1839 de la Anton Pann şi a oferit-o reputatului compozitor şi dirijor Gavriil Musicescu-fondatorul Corului Mitropolitan din Iaşi. 7. Compozitorul, profesorul şi dirijorul Gavriil Musicescu-cel care a câştigat concursul naţional pentru „Imnul Vânătorilor” din Ploieşti, concurs organizat de către Primăria Municipiului Ploieşti, în anul 1897, cu ocazia inaugurării grandiosului Monument al Vânătorilor ploieşteni, introduce cântecul Deşteaptă-te, române! în repertoriul Corului Mitropolitan din Iaşi, cu care a efectuat răsunătoare turnee artistice în anii 1889 şi 1900, în Ardeal, Banat şi Ţara Românească (inclusiv în Ploieşti şi Sinaia), pretutindeni fiind apreciat şi elogiat. Ilustrul compozitor intervine însă asupra liniei melodice, ritmice şi structurii armonice, dând cântecului un statut de imn, scris în ritm binar. În acelaşi timp, introduce acest cântec în splendida culegere „Doisprezece melodii naţionale” cu care participă la Expoziţia Universală din Paris, deschisă în anul 1889 şi unde primeşte, pentru această culegere, Medalia de aur. 8. Prin anii 1885-1888, în Transilvania, compozito-rul Iacob Mureşanu a publicat o variantă instrumentală a cântecului, menţinând totuşi ritmul ternar. 9. Ultimele intervenţii pentru a defini, din punct de vedere muzical, structura de imn a cântecului Deşteaptă-te, române!, aparţin reputaţilor compozitori D.G. Kiriac (în Ţara Românească) şi Ion Vidu (în Banat). Se poate afirma astfel că, la statutul de imn a cântecului Deşteaptă-te, române!, din punct de vedere melodic, ritm şi armonic, au contribuit compozitori de excepţie din toate provinciile istorice româneşti. În cei 163 de ani care au trecut de la Revoluţia din 1848, cântecul Deşteaptă-te, române! a răsunat

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

22

pretutindeni în ţară, la toate manifestările şi evenimentele istorice: Unirea Principatelor Române, Războiul de Independenţă, cele două războaie mondiale, la marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, la 28 martie 1918împreună cu „Hora Unirii” în Marele Sfat al Ţării de la unirea Basarabiei cu România, la 27 noiembrie 1918 la Cernăuţi-cu ocazia unirii Bucovinei cu România, la numeroase activităţi ale Societăţii „Astra” şi ale instituţiilor de învăţământ şi cultură din judeţele ţării. Cântecul Deşteaptă-te, române! a fost inclus în toate culegerile de cântece pentru 2, 3 şi 4 voci, tipărite în veacul trecut şi în în prima jumătate a secolului XX. A fost cântat în multe dintre localităţile locuite de românii din afara actualelor graniţe ale României. Textul a fost tradus şi în limbile altor popoare (bulgar, iugoslav, italian, francez) iar în anul 1900 a fost imprimat pe disc de ebonită în SUA, în interpretarea solistului Al. Pascu. Peste zece ani, respectiv în 1910, o fanfară militară reunită din Bucureşti şi Iaşi, a realizat prima versiune instrumentală a Imnului Deşteaptă-te, române!, iar renumitul cor mixt din Lugoj, dirijat de maestrul Ion Vidu, în acelaşi an, 1910, a imprimat prima versiune corală ce s-a răspândit în toate provinciile româneşti. Astfel de imprimări au avut loc şi în perioada interbelică, dar mai ales după 1950, de către

prestigiosul Ansamblu Artistic „Doina” al armatei, sub bagheta ilustrului şef de orchestră Dinu Stelian, artist al poporului (fiu al Prahovei). Cântecul Deşteaptă-te, române! s-a cântat înainte de 1989 la numeroase şi importante manifestări artistice dar şi la revolta din 15 noiembrie 1987 a muncitorilor braşoveni, precum şi în zilele Revoluţiei din 1989, după care a devenit, oficial, Imnul Naţional al României, consacrat prin „Constituţia” ţării din 1991. Astfel, conform acesteia, Imnul Naţional este considerat simbol naţional, alături de Drapelul tricolor, Stema ţării şi Sigiliul statului. Fie ca aceste modeste gânduri să constituie un binemeritat omagiu adus autorilor cunoscuţi şi necunoscuţi ai celebrului imn paşoptist Deşteaptă-te, române!. Dorim să devină şi în veacurile ce vor urma un veritabil simbol al luptei românilor pentru libertate şi dreptate naţională, independenţă şi suveranitate, neatârnare şi bună convieţuire cu celelalte neamuri de pe acest pământ - şi, de ce nu, Marsillieza şi Evanghelia noastră naţională-sfinţită prin jertfa de sânge a moşilor şi strămoşilor noştri în lupta lor dârză şi neînfricată pentru apărarea gliei şi a fiinţei acestui brav şi viteaz popor. Sub faldurile sale sonore, vom fi, vom fi mereu învingători! Prof. dr. Al. I. BĂDULESCU

CIMITIRUL EROILOR DE LA TABLA BUŢII

a Domnului Iisus Hristos, sub genericul „COLUMNĂ PENTRU NEMURIRE”, a avut loc, la Cimitirul Eroilor Tabla Buţii, un ceremonial militar religios dedicat eroicelor lupte din vara-toamna anului 1916. Este o lăudabilă tradiţie de mare şi durabilă trăire patriotică. A fost aleasă această dată pentru că cei care au căzut la datorie sunt comemoraţi şi în localităţile lor, căci în toate comunele submontane există monumente ale eroilor locali, dar şi oameni care îi preţuiesc şi nu-i uită pe eroii lor. Zbuciumata, dar glorioasa istorie a poporului român stǎ mǎrturie grǎitoare unui adevǎr incontestabil, acela cǎ în pofida tuturor dificultǎţilor pe care le-am întâmpinat, lupta pentru apǎrarea libertǎţii, unitǎţii şi independenţei naţionale, a reprezentat o permanenţǎ definitorie a existenţei sale. In hronicul vremii stǎ scris, cu litere de aur, cǎ apǎrar ea dreptului sacru la dreptate şi libertate, pentru unitate şi neatârnare a fost şi este-dupǎ o fericitǎ expresie a lui Mihai Eminescu-„sursa vieţii noastre istorice”. Românii au ştiut sǎ -şi pǎstreze fiinţa naţionalǎ şi s -au luptat pentru a putea avea deplinǎ liberatate de mişcare şi a se putea afirma fǎrǎ oprelişti în spaţiul lor geografic. Mǎrturie grǎitoare în acest sens îl constituie însǎşi locaţia geograficǎ, trecǎtoarea TABLA BUŢII.

Sâmbǎtǎ, 6 august 2011, de Schimbarea la Faţă

În timpul Primului Război Mondial, la punctul de vamă numit Tabla Buţii, s-au desfăşurat, în perioada august-octombrie 1916, crâncene bătălii pentru apărarea pământului străbun, zona fiind una dintre cele şase trecǎtori ale Carpaţilor, apǎrate cu un eroism inimaginabil. La fel ca în bǎtǎlia de la Termopile, ostaşii au rezistat celui mai puternic atac duşman, cel din 15–28 octombrie 1916, când inamicul n-a reuşit sǎ forţeze niciuna dintre cele şase trecǎtori ale Carpaţilor de Curburǎ. Memoria documentelor ne dezvǎluie nume şi fapte eroice care au dat acestui loc mirific din inima munţilor configuraţia unei redute durabile în faţa cotropitorilor. Numele trecătorii Tabla Buţii este dat de la „tablele”ştanţate, aplicate în trecut pe butoaiele cu marfă când se făcea vama, deoarece era graniţă între Ţara Românească şi Transilvania, aici funcţionand şi un punct vamal. Caravanele comerciale treceau chiar prin incinta cetăţii care este atestată în documentele medievale încă din sec al XIII lea. Intarea României în război în anul 1916 va face ca pe fosta zonă de graniţă din apropiere să se desfăşoare lupte înverşunate între armata română şi armata germană. După pierderi grele de ambele părţi, armata germană este respinsă, alungată până la intarea în Vama Buzăului la Strâmbu, unde românii obţin o nouă victorie decisivă şi-n următoarele zile alungă armata germană până la Braşov.

PRAHOVA EROICĂ, nr 2, decembrie 2011

1

23

Importanţa strategică a zonei, cu precădere a trecătorii Tabla Buţii, reiese din ordinul pe care mareşalul Hindenburg l-a transmis generalului Falkenhayn la data de 4 octombrie 1916: „...în ce priveşte planul de operaţii al Comandamentului Armatei a IX-a, de a înainta cu grosul forţelor spre Bucureşti, având o siguranţă spre Buzău, acest plan nu trebuie sub niciun motiv schimbat“. Tabla Buţii devenise, aşadar, un punct extrem de important în planurile armatei germane, în drumul lor, dinspre Transilvania, prin Întorsura Buzăului, spre Bucureşti. In 31 octombrie, generalul Falkenhayn, ale cărui trupe atacaseră cu disperare, dar şi cu pierderi foarte mari trecătorile Predeluş, Bratocea şi, mai ales, Tabla Buţii, declară că nu se poate face înaintarea mult aşteptată pe acest front şi dă ordin Diviziei 89 „să suspende orice atacuri şi să treacă la defensivă“. Lǎsând în urmǎ dâra jertfei care a facut ca pe la Tabla Buţii duşmanul sǎ nu poatǎ intra în ţarǎ, dezideratul “PE AICI NU SE TRECE” a fost împlinit cu prisosinţǎ de ostaşii armatei române. Toţi cei 166 de soldaţi şi ofiţeri eroi, căzuţi la datorie pe câmpul de luptă în sectorul de front Tabla Buţii, în vara şi toamna anului 1916, au fost înmormântaţi în cimitirul înfiinţat aleatoriu, chiar în timpul operaţiunilor militare, în partea de jos a colinei Tabla Buţii, la marginea pădurii, imediat sub cota 1380, unde se desfăşuraseră ultimele lupte de dinaintea retragerii. În acest cimitir, sunt aşezaţi la odihnă veşnică atât ostaşii români cât şi duşmanii lor, fapt unic în istorie

şi care demonstrează, încă o dată, că poporul român s-a născut creştin. Dorm alăturii, eliberaţi de patimi şi uri, în frunte cu cǎpitanul Remus Nisipeanu, toţi cei cǎzuţi la datorie în aceastǎ z onǎ. Un merit deosebit în această acţiune l-a avut un mare român, un adevărat slujitor al credinţei creştine, preotul Ion Vasilescu din Slon, care umbla cu căruţa pe munte, aduna morţii şi-i îngropa creştineşte cu slujbă religioasă, indiferent din ce tabără erau. Din anul 1922 s-a statornicit o tradiţie de mare trăire patriotică, de evocare a faptelor eroice cu ceremonial religios şi militar, la care participǎ mulţimea de pe ambele laturi ale fostei graniţe. Această tradiţie s-a ţinut până când a fost interzisă de comunişti în1948. Cimitirul nu a mai fost îngrijit decât sporadic şi în ascuns, căpătând aspectul de uitat şi părăsit pentru o vreme. Pentru sacrificiul celor de sub glie, localnicii au întreţinut viu focul recunoştinţei şi Cultul Eroilor neamului, încât, începând din anul 1985, Primăria comunei CERAŞU (pe al cărei teritoriu se află cimitirul) a iniţiat acţiuni pentru refacerea şi îngrijirea cimitirului. S-au rescris crucile şi firidele de marmură de la intrare cu numele celor 166 de eroi, s-a refăcut gardul împrejmuitor şi s-a ridicat la intrare o troiţă. Acestea s-au făcut sub oblăduirea unui om minunat primarul de atunci al comunei – Ion Ogrezeanu. Exemplul său este urmat de actualul primar, Dumitru Duca. Col. (r) Teodor BĂRBULESCU

EROISMUL VĂZUT MAI DE APROAPE
să-mi solicite un material despre eroismul prahovenilor în Primul Război Mondial. Am acceptat, dar imediat mi-am dat seama că s-a scris atât de mult pe tema aceasta (chiar şi eu am abordat-o în câteva rânduri); sigur, se mai poate scrie, dar sunt sigur că alţii o pot face mult mai bine decât mine. Am căutat atunci şi am reuşit să găsesc cele patru caiete groase în care adunasem, sub titlul „Viaţa tatălui meu”, amintirile acestuia, de zeci de ori auzite, ca şi cele cinci mici articole publicate de el în revista „Albina”. Numai că, partea din lucrare „Tata în anii marelui război” numără 56 de pagini de caiet scrise mărunt. Şi atunci am hotărât să extrag câteva scurte, foarte scurte fragmente, fără să aleg în vreun fel, încercând o modestă radiografie a eroismului. În ziua de 28 iunie 1916, pe la prânz, Petre Marinache, postaşul comunei Vâlcăneşti, i-a adus tatei ordinul de mobilizare. Dându-şi seama că nu a putut să ascundă suspriza, s-a simţit dator să spună: - Sigur că trebuie să mergem să ne facem datoria, dar mâine e serbarea şi eu ... - Da, dacă e vorba de serbarie, domnu`nvăţător, uite scriu pe dosu` ordenului, „Înmânat la 29 iunie, orele 6 seara”, semnez şi pun pecetea poştii.

Conducerea acestei reviste mi-a făcut onoarea

După serbare, care a ţinut vreo şase ceasuri, puţini oameni au dormit în Vâlcăneşti, minţile lor erau pline de cântecele patriotice pe care le repetaseră la nesfârşit, de cuvintele învăţătorului, de versurile recitate de copii, de chiuiturile de la dansurile populare. Se simţeau de parcă ar fi băut o zi întreagă. Dar era o beţie eroică, frumoasă. A doua zi, 30 iunie, la ora 5 dimineaţa, când deabia se luminase, când tata se urca în căruţa lui nea Istrate, împreună cu alţi trei care primiseră şi ei ordin, să-i ducă la gara Plopeni, peste o sută de inşi au venit săl petreacă. Înainte ca Istrate să dea bice cailor, tata s-a ridicat în picioare în căruţă: - Oameni buni, plec la război pentru patrie. Dacă dă Dumnezeu să scap, am să mă întorc la voi, numai că atunci Vâlcăneştii vor fi în România Mare ... Pe la ora 3 după amiază, tata ajungea la poarta Regimentului 6 „Mihai Viteazul”. Drumul îl cunoştea bine. Aici făcuse stagiul militar „cu termen redus”, din vara anului 1907 până în vara lui 1908, când se „liberase” cu gradul de sergent – furier. La poartă, sergentul de zi, văzându-i ordinul de mobilizare, zise: - Sergent Popescu C. Dumitru, fuga la don` căpitan Dăianu, la cancelarie, zice că ştii unde e, te aşteaptă de alaltăieri. Fostul lui comandant, pe atunci locotenent, îl întâmpină, răstit, ascunzând o simpatie caldă:

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

24

- Bine că te-a adus Dumnezeu, Popescule! Am trei tâmpiţi de furieri, nu sunt în stare de nimic. Uite, aia e masa ta, ăla e scaunul tău, te lipeşti de ele şi nu te mai dezlipeşti decât când te trec nevoile. Am vorbit la cazarmament, o să-ţi aducă un pat cu tot ce trebuie şi ţi-l pune colo, pe săliţă; vine plutonierul de la „efecte” şi-ţi aduce tot echipamentul, maistrul armurier ţi-aduce puşca, baioneta, muniţia. De ieri eşti „în porţie”, îţi aduce să mănânci aici. Ai înţeles? Stai să-ţi arăt ce ai de făcut ... Peste trei zile era năuc. Totuşi începea să se obişnuiască cu programul de lucru de peste zece ore pe zi, şi începuse să mai lichideze din rămânerile în urmă. Îl mai râcâia însă ceva şi, până la urmă, îşi luă inima în dinţi: - Don` căpitan, azi am mai scris trei ordine de lăsare la vatră şi cinci mobilizări pe loc ... – căpitanul ridică privirea spre el, întrebător – Eu cred că ăştia sunt toţi nişte „învârtiţi” ... - Sergent, asta nu este treaba ta! Tu doar scrii ordinele, le semnează colonelul. Poate că unii dintre aceştia sunt cu adevărat bolnavi, ori poate sunt singurii sprijinitori ai unei familii numeroase. Sau poate că sunt necesari acolo unde se găsesc, la c.f.r. ori la poştă, ori ... Or mai fi şi „învârtiţi” printre ei... Şi ce, noi nu suntem „învârtiţi”? Crezi că ceilalţi, ofiţerii şi trupa, care fac instrucţie zece ceasuri pe zi pe vipia asta, care au picioarele pline de băşici şi de rosături, nu ne invidiază pe noi? Pe mine m-a „învârtit” colonelul, că mi-e naş, m-a cununat cu o nepoată a lui şi mi-a botezat cei doi băieţi... Pe tine te-am „învârtit” eu, că am nevoie de tine şi am să te ţin cu mine cât oi putea... Eu n-am stofă de erou şi nici tu nu ai... Dar ne facem datoria aici, şi facem treabă bună... După încă două zile, duminică la prânz, căpitanul i-a zis: - Popescule, te-nvoiesc să te duci acasă, uite biletul de voie, îţi împrumut şi bicicleta mea, dar diseară, la 6 să fii înapoi. A făcut o oră şi junmătate, 11 kilometri, până în comuna suburbană Pantelimon, şi-a oprit tot atâta timp pentru întoarcere şi i-au rămas două ceasuri. A sărutat mâna părinţilor, şi-a îmbrăţişat cele două surori şi pe fratele cel mic, s-a spălat bine, s-a primenit, a lăsat mamei, să i le păstreze, hainele civile şi a înghesuit în raniţă schimburi curate. Au luat masa şi au vorbit până a venit timpul de plecare. Mama sa, coana preoteasă, l-a condus până la poartă şi l-a petrecut niţel pe drum. I-a spus, mai mult şoptit: - Băiatul mamii, ai trei fraţi în armată. I-a şi dus în „zonă”. Dacă începe războiul, poate faci cumva, să te-nvârteşti, să nu ajungi pe front... - Sărut mâna, mamă! – atât a mai spus tata şi a început să pedaleze. Pe drum, tot timpul îi venea să plângă. S-a hotărât ca, a doua zi, să-i ceară căpitanului, să-l treacă la partea activă. Dar nu i-a cerut. S-au împărţit în două şi ofiţerii şi trupa, formânduse un regiment nou, s-a făcut o nouă ordine de bătaie. Apoi batalioanele, unul câte unul, au plecat în „zonă”. Tata a rămas la „partea sedentară”, cu căpitanul lui şi

cu alţi până-ntr-o sută de oameni, sub comanda unui maior. A venit războiul şi au trecut cele două săptămâni de victorii şi de entuziasm. Curierul de la regiment venea tot la două zile, dar cu tolba plină de veşti rele. Tata trăsese la „şapirograf” trei feluri de formulare, pe care le completa şi le trimitea, după caz famiilor. Erau unele pentru morţi, din care nu lipsea cuvântul „eroic”, altele pentru răniţi, comunicând şi spitalul unde se găseau, altele pentru „dispăruţi” (poate prizonieri), exprimând speranţa că sunt în viaţă. Unele nume le mai ştia, pe câţiva, din „leatul” lui şi-i mai amintea chiar şi chipurile lor, pentru toţi îl durea inima. Se simţea ca un trădător, ca un dezertor... Cea mai mare zguduire a simţit-o în prima zi din noiembrie. Transcria în registre un ordin de zi al colonelului în care era citat caporalul Hăisan Moise. Pe acesta îl cunoscuse bine. Era leat cu el şi avusese în dormitor patul lângă al lui. Era un băiat cumsecade, liniştit şi prietenos, împăcându-se foarte bine cu toată lumea. Dar avea un cusur, pe care încerca să-l ascundă, era fricos, fricos rău. Când trebuia să tragă prima oară cu puşca, s-a îngălbenit şi a căzut jos. Când i-a venit rândul prima dată ca să facă de gardă, tata a stat cu el o jumătate de noapte ghemuit în fundul gheretei ca să-i arate că nu se întâmplă nimic... Se mai dedase niţel cu armata, dar camarazii tot l-au poreclit „Fricămare” şi aşa i-a rămas numele. Fapta lui era descrisă în ordin. În zorii zilei, se oferise voluntar ca cercetaş, trebuind să vadă dacă inamicul şi-a schimbat poziţiile faţă de cele de seara. A plecat din avanposturile noastre, printr-o văioagă ascunsă. După nici doi kilometri, greu de parcurs, a văzut trupe nemţeşti, mărşăluind pe drum. A înţeles că nu mai are cum să-i anunţe pe ai noştrii, deja patrulele de avangardă îl depăşiseră. Şi atunci a început să tragă cu puşca. Nu se ştie, dacă a tras în nemţi sau în aer, dar nemţii au răspuns şi ei cu foc viu. Duelul s-a auzit bine de pe poziţiile noastre unde s-a dat imediat alarma. Inamicul a fost respins până mai departe. Pe Hăisan, l-au găsit rece cu opt gloanţe în trup. „Eroul de la cota 608”, cum era numit, fusese decorat post mortem cu „Virtutea Militară”, şi avansat sergent. Pe tata, pur şi simplu l-a podidit plânsul. În seara de 20 noiembrie, a venit ordin ca şi „partea sedentară” să se evacueze la Târgu Ocna. Numai că, a doua zi, maiorul le-a spus, spre seară, că cele cinci vagoane (de fapt, el primise şase, dar păstrase unul pentru rude sau vânduse locurile) sunt pline ochi şi că o parte din arhivă rămâne s-o ducă ei. - Cum, cu ce? , domnule căpitan… Cu trenu`, cu maşina, cu aeroplanul, cu zepelinu`, cu vaporul ori cu spinarea. Ţi-am lăsat patru furgoane şi două căruţe rechiziţionate şi 14 oameni, pe lângă furierul dumitale, ţi-am lăsat o hartă de stat major, un binoclu… Dacă nu ajungeţi la Târgu Ocna, vă trimet la Curtea Marţială ca dezertori. Au plecat pe 22 noiembrie, în zori. În prima zi vremea fost bună şi au putut face peste 35 de km. Pe

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

25

urmă a plouat necontenit vreme de patru zile. De-abia în seara de 26 a stat. Dimineaţa următoare, drumul începuse să se zbicească şi aburii se ridicau de peste tot. Pe la ora 9, când drumul se apropia de marginea pădurii, cerul era senin şi dăduse soarele, atmosfera era curată şi se vedea până departe. Păduricea ţinea până la buza unei râpe care cobora până la râul Ialomiţa. Din ploile din zilele trecute apa venise mare, din mal până în mal. Nici vorbă s-o treci prin vad. Căpitanul ieşi dintre copaci, puse binoclul la ochi: podul era la locul lui, nu-l distrusese nimeni. Părea cam la vreo 2 km. distanţă, din care, 1,5 km. prin pădure şi apoi pe un drum care şerpuia coborând râpa. Înainte de a da ordinul de plecare, căpitanul mai făcu cu binoclul un tur de orizont. Deodată, uitându-se spre sud, se albi la faţă: - Uită-te acolo, Popescule! Vezi nemţii? Se îndreaptă spre pod… Cred că sunt vreo patru kilometri, dar n-au calabalâc ca noi; ajungem cam odată. Nu sunt mai mulţi ca noi, dar sunt oameni tineri, voinici, obişnuiţi cu războiul… au arme bune, ne fac praf. Am putea să-i aşteptăm să treacă. Dar dacă se opresc acolo, dacă sunt trimişi tocmai să pună mâna pe pod? Ne fac praf şi ne capturează arhiva regimentului. Trebuie s-o fac! … Sergent, ascultă ordinul! Îi spuse tatei ce trebuie să facă, îi dădu binoclul, îşi luă carabina lui personală, cu două ţevi, gloanţe, revolverul şi dispăru în vâlceaua adâncă a unui pârâu care cobora spre gârlă. Nemţii se apropiaseră mult, după vreun sfert de oră dispărând şi ei din vedere. După o vreme, când probabil trecuseră de gura pârâului, se auziră două focuri de puşcă, apoi aproape imediat, altele multe greu de numărat. Aşteptau cu sufletul la gură până când îl văzură pe căpitan apărând în locul unde îi văzuseră înainte pe nemţi. Înţelese că planul acestuia reuşise şi dădu ordin convoiului s-o pornească, dar să nu iasă din pădure, iar el rămase cu binoclul la ochi. Din când în când se auzeau focuri de armă, tot mai slab, tot mai departe. Şi, după o jumătate de oră, l-a văzut pentru ultima dată pe căpitan pe un vârf de colnic, departe de tot. Era cu revolverul în mână, se întorcea de jurâmprejur şi trăgea, dar şi în el se trăgea din toate părţile. De auzit nu se auzea nimic, dar cu binoclul se vedea destul de clar. Căpitanul fu nimerit de câteva ori, până când fu doborât, prăvălindu-se într-o râpă adâncă. Tata se înclină, şopti „Doamne, primeşte-i jertfa!” şi plecă în fugă. Trecură podul fără nici un necaz, ba un ţăran care îi ajunse din urmă le dădu vestea bună că nemţii nu trecuseră încă râul şi le umplu un bidonaş cu ţuică de zarzăre. Merseră întins vreo trei ore şi opriră să se odihnească şi ei şi caii. Atunci, tata îi strânse şi le zise: „Oameni buni, domnul căpitan a murit la datorie”! Soldaţii răspunseră în cor: „Dumnezeu să-l ierte! O fost un om bun!” tata mai zise: „A fost mai mult decât atât, a fost un erou!” şi le turnă în ceştile lor de tablă câte puţină ţuică. Cu capul descoperit, cu

ochii în lacrimi, lăsară să picure câte un strop pe pământ, ziseră „Dumnezeu să-l ierte” şi băură. Spre seară, un soldat îi şopti tatei: - Don`sergent, fiţi cu ochi pe Grigore, că în noaptea asta dezertează… E de prin părţile astea, satul lui e la vreo 7-8 kilometri de drumul pe care mergem… A, nu-l ştiţi pe Grigore! A făcut şapte ani armata. A dezertat de cinci ori şi de fiecare dată l-au adus jandarmii şi drept pedeapsă i-au prelungit stagiul… Tata l-a vegheat toată noaptea, dar Grigore n-a fugit. Dimineaţa a socotit că e mai cinstit să-i spună. Grigore a zâmbit hâtru: - Don` sergent, e adevărat, am fost dezertor. Dar atunci era pace, era un joc al meu cu armata. Acum când ţara e sfâşiată nu mai poţi fugi. Merseră mai departe, cu grije, trimiţând cercetaşi înainte şi pe laturi, dar de nemţi nu mai dădură. În schimb se adăugă un duşman şi mai teribil, frigul. În ultima zi a lui noiembrie, rebegiţi ca vai de ei, prin lapoviţă, ajunseră la râul Buzău. Apa era mare, umflată şi repede, iar spre maluri începea să se prindă o pojghiţă de gheaţă. Podul însă nu mai exista. Îl azvârliseră în aer ai noştri în retragere. Aleseră un loc care părea a fi un vad. Cu chiu cu vai, trecură căruţele şi trei furgoane, dar al patrulea se abătu probabil puţin de drumul celorlalte şi roata din spate stânga nimeri într-o groapă, înclinând periculos furgonul. Când auzi gălăgia, Grigore, un adevărat uriaş, sări din primul furgon care trecuse şi veni pe mal şi-şi dădu îndată seama ce se întâmplă. Strigă: - Eu cunosc bine apa Buzăului. Se apropie o viitură. Legaţi frânghii de furgon şi când strig eu, trageţi. Intră în apă, ajunse la roata cu pricina, ochi o bârnă care ieşea din lemnăria furgonului, se aplecă şi puse umărul sub ea, strigă „Acum!”, ridică, toţi ceilalţi traseră de funii şi biciuiră caii, roata ieşi din groapă şi furgonul se urni şi ajunse pe mal şi-l urcă. Grigore ieşi şi el, ud leoarcă până la umeri, cu dinţii clănţănind. Tăbărâră pe el, îl dezbrăcară, îl şterseră cu nişte cearceafuri uscate, îi găsiră şi nişte rufărie curată, îl înfăşurară în trei pături, îi turnară pe gât toată ţuica rămasă în bidonaş. Dar degeaba, era tot mai fierbinte, nu mai vorbea, doar gemea, tuşea părând că se sufocă. Spre norocul lor, în seara următoare s-au întâlnit cu un regiment românesc, retrăgându-se cu pierderi, după bătălia de la Râmnicu-Sărat şi care i-a luat cu el. Imediat după întâlnire, l-a căutat pe medicul regimentului: - Domnule căpitan, avem un bolnav grav, se chinuie, frige. - Bine sergent, nu vezi că a murit? Opriţi-vă şi îngropaţi-l… Nu, domnule doctor, este eroul nostru, îl ducem cu noi şi-l îngropăm în Moldova… În după amiaza zilei de 8 decembrie, ajuns la Târgu Ocna, tata fu primit de colonelul comandant. Acesta îl ascultă mai bine de două ceasuri, fără să-l grăbească şi foarte atent. Când termină, zise:

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

26

- Sergent, şi tu şi oamenii tăi, sunteţi nişte eroi. De Dăianu, ce să mai vorbesc, mi se rupe inima, ca şi de acel Grigore al tău. Lasă în grija mea răsplăţile ca şi pedepsele… Uite ce ai de făcut: mâine dimineaţă predai căpitanului Costache oamenii şi tot ce aţi adus cu voi. La ora 10 fix te prezinţi la mine. Te-ncui într-o cămăruţă, în spate, şi-mi faci un raport; îmi pui pe hârtie tot ce mi-ai povestit, tot. Îmi predai foile

mie în mână şi pe urmă eşti liber restul zilei şi poimâine, să te odihneşti şi să-ţi iei rămas bun. Răspoimâine dimineaţa pleci la Botoşani, la Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă. Şi ţine minte: Războiul de-abia a început! Prof. emerit Paul D. POPESCU

VETERANI CENTENARI
aptele de arme ale luptătorilor din cele trei mari conflicte în care a fost implicată ţara noastră în perioada modernă a istoriei sale de după unirea din 1859 i-au însufleţit şi-i mai însufleţesc încă pe istorici, pe scriitori şi pe toţi oamenii cu adâncă simţire din ţara noastră. Având credinţă în datoria sfântă faţă de ţară, sute de mii de soldaţi, gradaţi, subofiţeri, ofiţeri şi generali au participat voluntar sau mobilizaţi, la Războiul de Independenţă (1877-1878), Războiul de Reîntregire a Neamului (1916-1919), precum şi la Războiul de Reîntregire (1941-1945). Mulţi nu s-au mai întros niciodată la vetrele lor, dar alţii, victorioşi sau învinşi, s-au întors la casele lor după terminarea operaţiilor militare, şi-au întemeiat familii, şi-au construit case, au încercat să uite ororile războiului la care au participat şi au dus mai departe sufletul românesc. Din ordinele de operaţii, jurnalele istorice, dosarele personale şi foile matricole, se desprind numeroase biografii şi fapte deosebite de eroism înălţător ale luptătorilor, de la soldat la general. Dar şi mai valoroase sunt faptele povestite chiar de ei, veteranii, eroii în viaţă ai poporului român. În tradiţia Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi a Asociaţiei Judeţene „Cultul Eroilor” din Prahova, la zilele sărbătorilor naţionale, dar şi la împlinirea unei anumite vârste, bătrânii luptători prahoveni sunt sărbătoriţi cu mult respect şi recunoştinţă. Prezentăm în rândurile următoare doi vetreani care au învins moartea pe timp de război şi vicisitudinile vieţii de după încheierea acestuia şi au reuşit să depăşească vârsta de 100 de ani. Primul dintre ei, plutonier adjutant ŞTEFAN TIU, s-a născut la 17 august 1910, în localitatea Bătrâni, judeţul Prahova. A făcut parte din Regimentul 7 Infanterie „Pahova”, cu care a participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei, la Odesa, la marea bătălie de la Cotul Donului şi la luptele de retragere de pe frontul din Moldova. A participat la luptele pentru eliberarea Transilvaniei până la 25 octombrie 1944, apoi, cu Regimentul 3 Căi Ferate „Sibiu”, la luptele pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei. Pentru faptele sale de război a fost decorat cu Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” cu spade, Clasa a III-a. După încheierea războiului s-a căsătorit şi a avut nouă copii. În data de 15 august 2010, la

F

împlinirea vârstei de 100 de ani, copiii săi, nepoţii, în număr de 15 şi strănepoţii (8), l-au sărbătorit cu mari emoţii, eveniment la care au participat cu respect şi consideraţie şi delegaţii ale ANVR şi AJCE, care iau înmânat diplome şi medalii. Aceiaşi sărbătoare minunată i-a fost oferită veteranului şi în anul următor, la 15 august 2011. Un alt veteran la fel de îndrăgit al Prahovei, este şi sublocotenentul în retragere VASILE FRÂNCU. Născut la data de 13 iulie 1907, în localitatea Măneciu, Prahova, a plecat la război având gradul de sergent, cu acelaşi Regiment 7 Infanterie. A luptat în Basarabia, la Odesa, la Cotul Donului, în Crimeea şi pe frontul retragerii în Moldova. Îşi aduce aminte cu multă claritate că în Basarabia şi în Transnistria le lipseau multe dar, cel mai acut, au simţit lipsa apei de băut şi a sanitarilor. După trecerea Nistrului, într-o incursiune în spatele frontului inamic, micuţul dar inimosul sergent, împreună cu patru camarazi din grupa sa, a luat prizonieri 29 de soldaţi ruşi, atât de înalţi şi de voinici, încât a impresionat pe toţi ofiţerii români. Şi nu s-a mulţumit numai cu atât. Cu ajutorul altui camarad, sergentul Toader şi subordonaţii săi, s-a întors în liniile inamice şi a adus de acolo o importantă cantitate de armament, muniţie şi provizii. Pentru această faptă a fost decorat cu „Virtutea Militară” de Război. A luptat până la retragerea din Moldova, după care, bolnav, a fost trecut la partea sedentară a regimentului şi a rămas în ţară. După război, s-a căsătorit şi a avut trei copii, opt nepoţi şi patru strănepoţi. A dus o viaţă modestă dar cinstită şi şi-a crescut copiii în acelaşi spirit de cinste şi corectitudine. La împlinirea impresionantei vârste de 104 ani, întreaga sa familie reunită, fiica rămasă în viaţă, nepoţii şi strănepoţii, l-au înconjurat cu dragoste şi respect. Ca şi în cazul colegului său, Ştefan Tiu, sărbătorirea sa a constituit un prilej de mândrie pentru ANVR şi AJCE care au onorat frumoasa sărbătorire şi l-au cinstit pe veteran cu frumoase recompense de suflet. Pentru anul 2012, cele două asociaţii pregătesc sărbătorirea a încă patru veterani ce vor depăşi vârsta de 100 de ani. Tuturor veteranilor prahoveni le dorim multă sănătate şi viaţă lungă! Col. (r) Puiu CUJBĂ

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

27

URMAŞ AL UNEI FAMILII DE EROI
inginer Horia A. Popescu a absolvit Colegiul Liceal Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, cu diplomă de onoare şi Academia Militară Tehnică, Facultatea de Geodezie, din Bucureşti. A lucrat la Institutul de Cercetări Ştiinţifice Clinceni. În prezent lucrează la Statul Major General. A îndeplinit misiuni de răspundere în Afganistan, Irak şi Bosnia, în condiţii de conflicte militare deosebite. Bunicul său, Iancu Popescu, a participat la războiul pentru întregire statală şi eliberare naţională (1916-1919) cu Regimentul 32 Infanterie „Mircea” din Ploieşti. Grav rănit în luptele de la Mărăşeşti, în vara anului 1917, a decedat la spitalul de campanie din Răcăciuni, judeţul Bacău, fiind înmormântat în cimitirul din localitatea respectivă. A fost decorat cu Medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, clasa a III-a cu spade. După şapte ani, osemintele sale au fost deshumate de către familie şi reînhumate în cimitirul din Câmpina, judeţul Prahova. Unchiul maiorului Horia Popescu, locotentul-colonel Dumitru Popescu, ofiţer de artilerie, a îndeplinit funcţia de profesor în Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie Timişoara şi profesor în Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. În calitate de comandant de divizion în Regimentul 5 Artilerie Grea, a participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei (22 iunie-26 iulie 1941), în războiul pentru reîntregire statală şi naţională şi la lupte din operaţiunea militară Odesa (8 septembrie-16 octombrie 1941, fiind rănit mortal la Dalnik - Odesa). Decorat post-mortem cu Ordinul „Coroana României”, clasa a II-a cu spade şi panglică de virtute militară, a fost transportat de camarazii săi la Câmpina şi înmormântat alături de părinţi. Tatăl tânărului ofiţer, căpitanul în retragere Adrian Popescu, profesor (în prezent pensionar) desfăşoară ore la Colegiul Forestier Câmpina şi la Centrul de Instrucţie Jandarmi Montani din Sinaia (voluntar). De asemenea, desfăşoară activităţi voluntare în cadrul Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, subfiliala Sinaia. În calitate de preşedinte, participă cu entuziasm la întreţinerea cimitirelor şi monumentelor eroilor din Sinaia, desfăşurând activităţi educative în şcoli. O familie care trăieşte istoria la dimensiunea jertfei supreme. Prof. Eugen GRIVESCU

Maiorul

Militari prahoveni în misiuni externe

LOCOTENENT-COLONEL CONSTANTIN MARIN
s-a născut la data de 6 martie 1969 în Ploieşti. După absolvirea Şcolii Militare de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete Terestre în anul 1990, a parcurs etapele de afirmare în cariera militară: de la comandant de pluton, la şef de stat major de unitate şi ofiţer în Statul Major General al Armatei Române. În prezent îndeplineşte funcţia de şef de stat major la U.M. 01394 Bucov. În perioada 17 ianuarie-4 august 2011 a îndeplinit în Afganistan, zona Kabul, funcţia de locţiitor al şefului personalului NATO TRAINING MISSION, coordonând activităţi din toate domeniile de activitate ale personalului, având în subordine ofiţeri şi subofiţeri din diferite ţări, membre NATO şi NON NATO. Pentru îndeplinirea corectă a misiunilor a fost recompensat cu distincţia NATO NON-article 5 şi distincţia americană MERITORIUS SERVICER MEDAL.

Lt. col. Constantin MARIN

MAIOR CRISTIAN STĂNCUŢU
Olt, este ofiţer de artilerie şi Rachete Terestre, absolvent al MEDALIA NATO NON ARTICLE 5 ISAF Academiei Militare a Trupelor Terestre „Ioan Vodă”, AFGHANISTAN promoţia 1996. Şi-a început cariera militară cu funcţia de comandant de pluton, continuînd-o cu funcţia de şef Birou Operaţii şi Instrucţie în mai multe unităţi militare. A îndeplinit prima misiune NATO în perioada noiembrie 2006-noiembrie 2007, în Sudan, continuând cu misiuni în Bosnia, în perioada 14 ianuarie-21 iulie 2009 şi în Afganistan, în perioada 17 ianuarie-4 august 2011, în calitate de şef al logisticii la Forţa de protecţie a Aeroportului Kandahar. A fost recompensat cu Medalia ONU pentru misiunea îndeplinită în Sudan şi cu medalia NON ARTICLE 5 pentru misiunile executate în Bosnia şi în Afganistan. În prezent îndeplineşte funcţia de şef al Biroului Operaţii şi Instrucţie în U.M. 01394 Bucov. Col. (rtr) Constantin CHIPER

Născut la 9 februarie 1974, în localittea Slatina, judeţul

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

28

BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ E DIN CE ÎN CE MAI PUŢIN O BISERICĂ ŞI DIN CE ÎN CE MAI MULT UN IMPERIU

nou (noiembrie 2007) Biserica Ortodoxă Română de ingerinţă în spaţiul ei canonic. Acuzaţiile au fost lansate de doi înalţi ierarhi aflaţi în fruntea Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei şi aveau ca pretext, reactivarea de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a trei eparhii istorice, de pe teritoriul Republicii Moldova. Mai întâi a ieşit la rampă episcopul Mark de Evgoriesk, adjunct al Preşedintelui Departamentului de Relaţii Externe, care a declarat pentru „Tiraspol Times”: „Se creează impresia că Biserica din România este o jucărie în mâinile politicienilor cu înclinaţii naţionaliste şi este surprinzător că Biserica Ortodoxă Română a apucat acest drum....” iar pentru „Interfax” că demersul Bisericii Ortodoxe Române: „Este o aventură expansionistă de culoare naţionalistă şi un act direct, care duce la scindarea lumii ortodoxe”. La rândul său, Preşedintele Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Kiril de Smolensk şi Kaliningrad, a afirmat că decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române reprezintă „o încălcare gravă a rânduielilor canonice, un pas care va duce la distrugerea unităţii sfintei ortodoxii”. Ierarhul rus nu s-a sfiit să avertizeze Biserica Ortodoxă Română că aceste acţiuni „nu vor ramîne fără urmări”, anunţând că Sinodul Patriarhiei Ruse pregăteşte deja o declaraţie oficială în acest sens. Celor doi ierarhi ruşi, li s-a alăturat Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, Vladimir, care a apreciat decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române ca pe „un amestec direct şi agresiv în teritoriul canonic al altei entităţi bisericeşti”, cerând totodată revocarea ei sub pretextul evitării unui conflict între enoriaşi şi preoţi. O NOUA DIVERSIUNE Dacă cineva îşi inchipuia că argumentele de bun simţ de care uzează Biserica Ortodoxă Română, ori reînnoirea invitaţiei sale la dialog pe teme canonice vor avea ecou printre conducătorii Bisericii Moscovite, se înşeală amarnic. Noul val de acuzaţii ale acesteia nu urmăresc cum n-au urmărit niciodată vreo clarificare a diferendelor prin dialog canonic ci reafirmarea unui „crez” inflexibil şi intimidarea conducerii Bisericii Ortodoxe Române într-un moment în care miza „războiului” pentru Basarabia a crescut enorm. Acum nu mai e vorba doar de recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei ci chiar de pierderea de către Biserica Rusă a patrimoniului eparhiei sale din Moldova, patrimoniu care a fost revendicat printr-un proces la CEDO de aceeaşi Mitropolie a Basarabiei, în calitatea sa, juridic

Patriarhia Moscovei a recidivat, acuzând din

recunoscută, de succesoare a fostei Mitropolii a Basarabiei, (desfiinţată abuziv de sovietici în 1940 şi 1944). Faţă în faţă cu spectrul acestui dezastru, Patriarhia Moscovei foloseşte întregul arsenal logomahic deprins în îndelungata ei cârdăşie cu ideologiile ruso-bolşevice, pentru a construi o nouă diversiune. „HOŢUL CARE STRIGĂ HOŢII”. Clişeele propagandei seculare se disting destul de clar în structura acestor comunicate. Mai întâi Patriarhia Moscovei trebuie să menţină constant fluxul de acuzaţii, pentru că numai acuzând la rândul său, poate submina acuzaţiile întemeiate ale Bisericii Ortodoxe Române prin cultivarea unei promiscuităţi derutante (conform percepţiei destul de comune că „hoţul care strigă hoţii” este mai credibil decât hoţul care tace). În al doilea rând, Biserica Rusă proiectează asupra adversarilor păcatele de care suferă ea însăşi. În realitate, nu Biserica Ortodoxă Română „distruge unitatea Sfintei Ortodoxii” ci Biserica Ortodoxă Rusă, iar antecedentele agresivităţii sale în raport cu alte biserici ortodoxe sunt relevante: delegaţia Patriarhiei Moscovei s-a retras de la „Întâlnirea de dialog catolic-ortodox” de la Ravenna (2007) datorită prezenţei delegaţiei ortodoxe estoniene (Patriarhia Moscovei consideră Estonia parte a teritoriului său canonic); Biserica Ortodoxă Rusă se află de mult timp în conflict deschis cu Biserica Ortodoxă Rusa din afara Rusiei; In anul 1688, Biserica Ortodoxă Rusă, intrată în era expansionistă, transferă mitropolia Kievului de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice sub jurisdicţia sa (se declanşa astfel lungul şir de conflicte cu Patriarhia Ecumenică pe care Patriarhia Moscovei a subminat-o constant, încercând să-i ia locul); Între anii 1801 şi 1811, ca urmare a anexării Georgiei de Răsărit, de către Rusia, întreaga Biserică a Georgiei a fost absorbită în structurile Bisericii Ruse, punând astfel capăt autocefaliei sale; Între anii 1787-1792, începe imixtiunea Bisericii Moscovite în viaţa religioasă a românilor, Generalul Potemkin numind ca exarh al Moldo-Vlahiei, un ierarh rus, în ciuda protestelor Patriarhiei Ecumenice. În timpul războiului din 18061812, ţarul Alexandru I înfiinţează un exarhat subordonat sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse cuprinzând Mitropolia Moldovei şi a Ţării Româneşti, scoase în mod samavolnic de sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice iar mitropoliţii Ţării Româneşti şi Moldovei sunt înlocuiţi cu oameni fideli Rusiei. După anexarea Basarabiei, în anul 1813, administraţia rusă a creat Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărei jurisdicţie cuprindea teritoriul dintre Prut şi Nistru dar şi regiunea de dincolo de Nistru.

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

29

Fosta Episcopie a Hotinului, subordonată Patriarhiei Ecumenice a fost desfiinţată iar parohiile ei înglobate în noua eparhie cu sediul la Chişinău. După ocupaţia sovietică a Basarabiei (1940,1944) Biserica Moscovită îşi extinde din nou jurisdicţia în spaţiul ortodoxiei româneşti (la fel ca în cazul Georgiei sau Ucrainei) nederanjată în niciun fel de complicitatea aberantă cu un regim care-şi fixase ca obiectiv distrugerea religiei. În realitate, nu Biserica Ortodoxă Română „este o jucărie în mâinile politicienilor cu înclinaţii naţionaliste...” ci Biserica Ortodoxă Rusă a fost şi se pare că a rămas aservită cu totul ţelurilor hegemonice ale naţionalismului rus, suprapuse mai târziu de cele ale internaţionalismului bolşevic. În realitate, nu Biserica Ortodoxă Română s-a lăsat antrenată într-o „aventură cu tentă expansionistă” ci Biserica Rusă are, după cum s-a văzut, o constantă vocaţie expansionistă. În fond, Biserica Ortodoxă Rusă şi nu Biserica Ortodoxă Română ne furnizează modelul exemplar al căderii unei biserici ortodoxe „sub tirania istoriei” şi-al degradării teologiei ortodoxe, prin participare la tot felul de ideologii ficţionale . Prinsă într-o îmbrăţişare sufocantă de către puterea seculară, sclerozată în postura de apendice birocratic, resuscitată în inima mistificării slavofile şi răsturnată iarăşi în ţărână de către bolşevici, Biserica Moscovită a sfârşit prin a lua chipul şi înfăţişarea puterii seculare, căreia i-a asimilat organic, fantasmele şi practicile imperialiste. Care sunt însă, etapele şi în ce constă mecanica acestei pervertiri? DEGRADAREA BISERICII RUSE. DE LA PETRU CEL MARE LA SERGHIANISM, TRECÂND PRIN SLAVOFILISM Totul a început în secolul al XVI-lea, odată cu naşterea temei conform căreia, după căderea Romei în erezie şi a Constantinopolului sub turci, Rusia devenise păstrătoarea adevăratei credinţe, noul Israel şi cea de-a treia Romă. Din acel moment, ţarii vor privi Biserica ca pe un stâlp al autocratismului, ca pe un instrument de actualizare a proiectelor sale. Reforma de inspiraţie protestantă a lui Petru cel Mare din 1721 dă lovitura de graţie libertăţii Bisericii, deposedând-o de unica ei şansă de a se sustrage fatalei tentaţii imperialiste. Odată cu emiterea Regulamentului spiritual, ţarul desfiinţează rangul patriarhal şi stabileşte că Biserica va fi condusă de Sfântul Sinod, controlat printr-o serie de organisme administrative. Împăratul devine controlor şi capul de facto al Bisericii, care este redusă la statutul de departament al Statului. Ca urmare a acestei suprimări a autonomiei, la sfârşitul secolului XVIII-lea, biserica rusă suferă o adevarată hemoragie de autoritate şi se vede subminată din toate părţile: de jos, unde înfloresc o serie de secte care drenează fervoarea populară, dar mai ales de sus, din zona aristocraţiei, creatoare a

unei sinteze între teozofia occidentală şi patristica greacă. Căutând să umple golul lăsat de birocratizarea ortodoxiei, diferite curente religioase se confruntă şi fuzionează pe deasupra capului Bisericii Ortodoxe Ruse, amorţită de staza în care-o scufundase Petru cel Mare: catolicismul, pietismul, încercarea de reformă protestantă a împăratului Alexandru. A doua fază a pervertirii Bisericii Ortodoxe Ruse coincide cu insurecţia mitologiei ficţionale a slavofilismului. Înglobând teologia ortodoxă, slavofilismul se instalează în corpul dezafectat al Bisericii Ortodoxe Ruse, animându-l cu preţul ideologizării, al intoxicării cu fantasmele imperialismului rus. Procesul, cu totul paradoxal, este developat de Alain Besançon: „Peste tot, ideologia combate şi dezrădăcinează religia. În Rusia, prin slavofilism, ideologia începe redeşteptând religia. Religia renaşte aici....sub forma coruptă a unei ideologii religioase”. Printr-o contagiune firească, religia ortodoxă şi Biserica Ortodoxă reinvestite cu demnitate şi substanţă de către o istorie-fictivă, sacralizează această istorie-fictivă şi, odată cu ea, ideologia care-o manipulează. Cercul se închide, ideologia se confundă cu religia şi religia cu ideologia, exteriorul ajunge să coincidă cu interiorul. Manipulării pe care imperiul o exercitase din afară asupra bisericii, Biserica Rusă îi „răspunde” automanipulându-se, falsificându-se dinăuntru prin încorporarea mistificării slavofile. În timp ce în Europa secularizarea scoate religia de sub tutela statului şi societatea de sub tutela religiei, Biserica Ortodoxă Rusă alunecă într-un contrasens teribil, crezându-se, în virtutea fantasmagoriilor slavofile: „viitorul istoric al umanităţii”, „societatea perfectă” ori „realitatea mistică” a Rusiei. În timpul împăraţilor Nicolae I şi Nicolae al II-lea, controlul pe care procuratorii imperiali îl exercită asupra Bisericii Ortodoxe Ruse prelungeşte şi satisface fervoarea ei slavofilă, orchestrând o nouă expansiune ortodoxă, atât în interior, asupra sectelor protestante, cât şi în exterior, asupra tuturor teritoriilor anexate. Biserica Rusă ajunge cu voia ei, „o jucarie în mâinile politicii expansioniste ruseşti” un instrument extrem de util punerii în act a celei mai fecunde progenituri slavofile-proiectul panslavist (ce urmarea să transforme Moscova în capitală a unui imperiu ortodox îndreptăţit să se extindă asupra întregului spaţiu balcanic al ortodoxiei). Ca şi liberalismul, secularizarea ajunge în Rusia prea târziu şi, ce e mai grav, durează prea puţin. Atunci când religia iese, oarecum, de sub tutela statului, în 1917, contaminarea ei slavofilă este ireversibilă. Această contaminare pregateşte terenul pentru primirea „botezului” marxist-leninist, fiindcă, în viziunea slavofilismului, în Rusia „orice este de preferat unui regim liberal occidental, orice chiar şi un regim bolşevic” (după expresia neoslavofilului Berdiaev la Alain Besançon). Scurtei perioade în care Biserica Rusă îşi restaurează autonomia, înscăunându-l pe Patriarhul Tihon (19181919) îi urmează prigoana sistematică a bolşevismului. Confruntată cu politica de anihilare a

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

30

statului sovietic, infiltrată de aşa zisele grupări „reformatoare” create de CEKA, Biserica Rusă intră în ultimul stadiu al coruperii sale, subordonându-se regimului bolşevic. În iulie 1927, mitropolitul Serghie de Nijnâi Novgorod, simpatizant al socialismului, ajuns locţiitor al Patriarhului (19261943) semnează o Declaraţie de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de puterea sovietică, fondând prin aceasta „principiul loialităţii”, adica al supunerii bisericii faţă de statul comunist. Serghianismul, ultima treaptă a degrădarii ortodoxiei ruseşti, fertilizat de avatarurile sovietizate ale slavofilismului bântuie pâna azi etosul Bisericii Moscovite. Iată de ce Biserica Rusă este impenetrabilă la dialog şi la autoritatea canonică, tot aşa cum bolşevicii ori

slavofilii erau impenetrabili la pluralism, la raţiune şi la „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”. Iată de ce, evidenţei istorice a expansiunii rusobolşevice în Basarabia, Biserica Rusă îi contrapune fantasmagoria originii slave a moldovenilor, izvorâtă din mitologia slavofilă şi girată ştiinţific de infailibila ideologie comunistă. Michelet semnala „tendinţa imperiului rus de a fi din ce în ce mai mai puţin un stat şi din ce în ce mai mult o religie”. Iată că după prăbuşirea imperiului sovietic, înterregnul e asigurat cu succes de Biserica Rusă, care tinde să fie din ce în ce mai puţin o biserică, pentru că a ajuns să se creadă din ce în ce mai mult un imperiu. Prof. Eugen PRUNA

PREZENTUL ISTORIEI
irepetabila noastră existenţă, a ne aduce aminte cu pioşenie de înaintaşii noştrii, cei care sub o formă sau alta au asigurat continuitatea biologică şi spirituală a neamului românesc, este nu numai o datorie omenească, ci şi o formă de patriotism. În Şcoala de Arte şi Meserii „Inginer Gheorghe Pănculescu” există, încă din anul 1999, Cercul „Cultul Eroilor”, din care au făcut şi fac parte elevi cu interes şi dragoste pentru istoria neamului, care, cu diferitele prilejuri cu tentă patriotică, au participat şi participă efectiv la activităţile organizate pentru cinstirea eroilor. Sub conducerea directă şi generoasă a domnului colonel Nicolae Moise, preşedintele Asociaţiei „Cultul Eroilor” Vălenii de Munte, membrii Cercului „Cultul Eroilor”, actualmente elevi ai clasei a VII-a B, au participat pe 24 ianuarie a.c. la festivităţile desfăşurate la Monumentul Eroilor din oraş, cu prilejul aniversării Unirii Principatelor Române, atmosfera deosebită din acea zi, la care au participat oficialităţi ale oraşului, reprezentanţi ai bisericii, elevi, cadre didactice, alţi cetăţeni, împrimându-le în suflet nobile sentimente cultural-religioase şi patriotice. Vineri 29 aprilie, de Ziua Veteranilor de Război, zi care a coincis fericit cu Izvorul Tămăduirii, Marea Vinere din Săptămâna Luminată, membrii Cercului „Cultul Eroilor”, însoţiţi de doamna directoare, profesor Floarea Vulpe, au participat la această emoţionantă activitate, unde, între altele, au fost efectiv impresionaţi când au văzut câţiva din veteranii de război prezenţi la această activitate. S-au împletit astfel, sugestiv, cunoştinţele despre cei care au luptat pe front în al Doilea Război Mondial, învăţate în şcoală, cu realitatea prezenţei unora dintre aceştia, astăzi, la apusul vieţii, adevăraţi eroi faţă de care ar trebui să avem cea mai mare recunoştinţă. Prof. Mihai ISTUDOR Şcoala de Arte şi Meserii - „Ing. Gh. Pănculescu” Vălenii de Munte

În

TREC VETERANII Puţini mai sunt din cei care odată S-a contopit istoria cu ei, Ei vin cu vremurile grele laolaltă Şi-mpovăraţi de mulţii ani grei. Îi mai zărim firavi, din întâmplare, Iar numărul le scade zi de zi, Purtându-şi bătrâneţea pe picioare Ca o povară pentru ai lor copii. Bolnavi şi trişti, unii infirmi pe viaţă, Prezenţa lor pe unii îi indignă, Ne trec, aşa, sfioşi şi blânzi prin faţă, Puţini având pe piept câte-o insignă... Cu feţele zbârcite şi bolnave, Cu-mbrăcămintea ruptă şi-nvechită, Îşi poartă demni, condiţiile grave De sănătate mult prea şubrezită. Din când în când, aşteaptă câte-o veste Din vreo gazetă sau televizor Că, cine ştie, poate-o creşte Cu vreo centimă pensiile lor. Mai speră încă, ei, nonagenarii, Să-şi prelungească zilele uscate Nădăjduind că, poate, azi mai-marii O să le dea reţete compensate. Dar deodată se opresc; se-aude Ca un ecou, din depărtări, un imn Şi parcă cineva, îndemnuri crude, Îi cheamă dincolo de ţintirim. Sunt voci ascunse, cunoscute parcă Sub tremurul multiplelor nevoi, Vrând amintirea tristă să-i întoarcă În vremurile grele de război.

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

31

În vechi tranşee se întorc îndată, Dând fila tinereţii înapoi Şi se revăd sub ordin şi armată, Luptând pe front, eroi între eroi. Sub ploaie de ghiulele şi de gloanţe, Cu arma-n mână apărându-şi glia Şi camarazi murindu-le în faţă Strigând suprem: „Traiască România!” Cu muribunzi sporindu-le durerea Şi cu nădejdea zilei lor de mâine, Camaradereşte împărţind averea – Câte-un chiştoc şi un coltuc de pâine... În iadul viu, pe front, uitând de toate Şi existenţa reducându-şi ţelul În lupta lor pe viaţă şi pe moarte – Un singur gând: să apere Drapelul! E moarte-n faţă, moarte e în urmă! Duşmanul tot atacă şi atacă, Iar iadu-acesta parcă nu se curmă Ci dimpotrivă, se măreşte parcă! .................................................. Dar ce a fost? Nimic. Ba da! Se-aude Sunând strident şi fals un „celular”! Alături, un puştan, râzând, răspunse Şi apoi îl băgă în buzunar.

Abia atunci, cu lacrimi, veteranii Au înţeles că totu-a fost un vis, Că vremurile de război şi anii Un văl de ceaţă parcă le-au întins. Şi parcă tot nu cred că este pace Şi că se-ncearcă, palidă, reforma, Ei parcă tot se apără şi speră Să nu îşi murdărească uniforma. Dar uniforma lor nu mai există Şi anii de război e-o-nchipuire, Iar viaţa asta foarte grea şi tristă Contribuie la propria zidire. În stânga şi în dreapta trece lume, Mai gata-gata să-i lovească-ntreacăt Pe-aceşti bătrâni fără averi şi nume Ce mai respiră şi-şi mai văd de treabă. Cu ochii umeziţi, cu întristare, Dar neavând acum nici o putere, Se strecură prin lumea asta mare Tot mai puţini, cu greu şi cu durere. Bătrâni şi anonimi, fără speranţă, Prezenţa lor pe unii îi indignă, Trec veteranii spre apus de viaţă Purtând, aşa, pe piept câte-o insignă... Prof. Mihai ISTUDOR

MARII NECUNOSCUŢI
Pe voi, în clipa asta, voiesc să vă evoc, Viteji al căror nume noi nu-l vom şti vreodată! Voi, ce-n vârtejul morţii şi-n viforul de foc, Aţi apărat pământul bucată cu bucată! Pe voi, al căror chiot îmi cântă în auz, Pe voi, cei fără nume, pe voi necunoscuţii Care-aţi luptat la Neajlov, la Cerna şi Oituz, La Jiu , la Turtucaia, la Olt, la Tabla Buţii! Pe voi, pe care-o brazdă de-a valma v-a îngropat, Pe voi, pe care lutul îi ţine-n pace dreaptă, Pe voi cei mici, pe-al căror mormânt neînsemnat Se-nalţă să vorbească, prin veacuri, marea faptă! Ce mulţi din voi avuta-ţi doar douăzeci de ani. Viaţa-n pieptul vostru clocotitoare, Simţeaţi în muşchii voştri putere de titani Şi-aveaţi cu toţii dreptul de-a vă-mbăta de soare. Dar voi v-aţi zis: -,, Noi suntem ai Patriei. Din lut Noi ne-am născut şi lutul într-însul ne va strânge... Deci lutului acestuia fecund ce ne-a născut Să-i închinăm de-a pururi al nostru tânăr sânge!” Şi glasu-acesta tainic, interior şi sfânt, Ce-n voi trezea ecouri ca într-o grotă veche, Voi îl simţeaţi cu toţii cum urcă din pământ Şi ca din colb de biblii vă spune la ureche: ,,O! Fericiţi aceia ce-şi zic: O viaţă avem Şi-o vrem legată pururi de-a neamului ursită, C-a lor va fi cununa triumfului suprem Şi slava lor prin veacuri va sta neadormită. O! Fericiţi aceia al căror sânge, azi Se varsă pentru brazda ogoarelor bătrâne: Ei vor avea de-a pururi pădurile de brazi Şi văile înflorite şi holdele de grâne... O! fericit acela ce-şi pierde braţul stâng Şi luptă înainte lovind cu mâna dreaptă, Că-n faţa lui zăgazuri oricât de tari se frâng Şi mii de braţe întinse în ţară îl aşteaptă. O! fericiţi aceia ce rabdă oţeliţi Şi răni şi foame, fără să-şi strige suferinţa C-al lor va fi surâsul etern. O ! fericiţi Acei ce cred, că ei vor vedea biruinţa! Prof. Daniel APOSTOLESCU

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

32

DE LA NEUTRALITATE LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Scurtă privire asupra „germanofilului” C. Stere, între calomie şi adevăr istoric

Problema neutralităţii urmată de intrarea
Ro-mâniei în primul război mondial, mai are încă pete negre, pe care istoriografia românească oficială le omite cu multă supleţe, cum ar fi cazul germanofiliei, de care au dat dovadă o mare parte a oamenilor politici şi vârfurile intelectualităţii româneşti. Printre aceştia s-a numărat şi basarabeanul Constantin Stere, intrat clandestin în patria mamă în 1891. Foarte de tânăr, Stere a manifestat un noncon-formism politic, suferind de avântul revoluţionar al multor intelectuali, un fel de modă în Europa. În 1883 este arestat şi trimis în Siberia, unde va rămâne în puşcărie timp de 8 ani. Trebuie amintit că, pentru acele vremuri, în comparaţie cu Transilvania care se afla tot sub un regim imperial absolutist, dar avea două instituţii solide, respectiv Biserica Ortodoxă şi Biserica Unită, în cele două mari centre culturale şi politice respectiv Sibiu şi Blaj, Basarabia, a suferit enorm de pe urma lipsei unor instituţii autohtone, care i-ar fi dat o identitate culturală şi politică distinctă, sub cizma opresoare a celui mai involut sistem imperial european. Sosit în ţară, îşi termină studiile, afirmându-se ca un strălucit profesor universitar, om politic şi literat, ajungând unul dintre respectaţii liderii politici. Ca om politic, Stere a fost o personalitate atipică, după unii „stranie”. Mare strateg şi doctrinar politic, cu rădăcini adânci în realităţile vremii, acesta nu a făcut parte din structurile puterii politice. Probabil, anii grei de ţemniţă într-un imperiu în care şovinismul făcea ravagii pustiitoare, impactul cu naţionalismul şi antisemitismul exagerat în patria mamă, cărora le picase victime mari personalităţii ale lumii politice şi culturale româneşti (ex. A.C. Cuza), l-au determinat să adopte o linie mediană, specifică unui elitist, intelectual de o înaltă ţinută etică şi morală, venit dintr-o lume provincială, care provoca invidie în cercurile intelectualilor şi oamenilor politici ai vremii. În perioada neutralităţii (1914-1916), îl găsim în tabăra care susţine politica bătrânului rege Carol I, care îşi respecta tratatele militare cu Tripla Alianţă, ştiind mai bine ca oricare altul dintre oamenii politici ai vremii ce înseamnă cuvântul dat şi onoarea respectării unui tratat militar. Primul ministru Ion I.C. Brăti-anu se afla în cealaltă tabără. Folosindu-se de politica „imperativului naţional”, acesta urmărea o trecere de partea Antantei, care s-a

şi realizat. La intrarea României în război, C. Stere rămâne în tabăra „germanofililor”. Pentru Stere, Rusia făcea parte din Antantă. Numai ideea că România putea intra într-o alianţă militară în care se afla şi Rusia îl tulbura. Imperiul rus al scalavagismului nu putea fi comparat cu elitistul Imperiu german. După încheierea războiului, care se soldează cu înfrângerea Puterilor Centrale, „germanofilii” sunt trecuţi prin furcile caudine ale blamului public, marea lor majoritate printre care şi Stere, fiind întemniţaţi pentru „colaboraţionism” şi „trădare” în favoarea germanilor care ocupaseră jumătate din regatul României, inclusiv Bucureştiul în 1916-1918. În 1921, cu ocazia validării ca deputat de Soroca, în şedinţa Camerei din 4-9 martie, i se aduce învinuiri de colaborare cu Germania. Stere se numără printre foarte puţinii „germanofili” care a stat cu capul sus, răspunzând interpelărilor: „Da domnilor deputaţi, pot să fiu învins, dar nu-mi plec capul. Ca orice om am păcatele şi greşelile mele. Dar [...] umilinţele şi suferinţele care mi-au fost sortite să le trăiesc în cei 35 de ani încadraţi între temniţa rusească şi puşcăria românească din Văcăreşti, nu mi-i ruşine de trecutul meu.” Printre lucrurile care nu i se puteau ierta lui Stere se număra vizita făcută la Marele Cartier german şi la Berlin, în 1917, când înmânează conducătorilor politici germani un „Memoriu” din al cărui capitol 3, se poate deduce angoasa pe care Stere o simţea faţă de politica Rusiei şi a tuturor vexaţiunilor acesteia, pe care le cunoştea: „Fie că România intră cu cele două Puteri imperiale într-o combinaţie economică şi politică în genul Europei Centrale, fie că formează o unitate reală cu una din aceste două puteri, alegând de pildă pe Majestatea Sa Împăratul Austriei ca Rege al României, atât pentru România, cât şi pentru Puterile Centrale o astfel de soluţiune este în orice caz de preferat dezmembrării ţării. În acest din urmă caz, ţara ar deveni o pradă a panrusismului...” Acestei situaţii se adaugă şi multe din atitudinile sale publicistice, aşa cum rezultă şi dintr-un articol publicat în „Lumina”, nr. 14 din 15 sept. 1917, prin care, ca un fel de culpa mia faţă de ocupant, susţinea că „Războiul României a fost declarat împo-triva Constituţiei, împotriva părerilor sfetnicilor cei mai autorizaţi ai Coroanei, cum şi împotriva curentului predominant din elita noastră intelectuală”.

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

33

Desigur, spaţiul nu ne permite o abordare mai amplă. Fenomenul „germanofiliei” a fost abordat cu pertinenţă de Lucian Boia, în volumul „Germanofilii”, prin care s-a încercat, şi reuşit în parte, să se năruiască unul dintre multele mituri care parazitează istoria noastră faţă de evenimentele în discuţie Dar nu este suficient, deoarece, „germanofil” este o definire generică. Astfel, pe lângă identificarea marilor personalităţi politice şi culturale care şi-au afişat jaluz atitudinea faţă de ideile exprimate de Carol I, şi care trebuie înţeleasă

atât ca o atitudine politică dar şi o atitudine civică, trebuie avut în vedere acţiunile de propagandă pe care Germania a făcut-o în România în perioada neutralităţii, propagandă însoţită de corupţie şi importante acte de spionaj, bine regizate de către baronul von dem Busche, un excelent diplomat trimis în Ro-mânia în acest scop. Prof. dr. Traian Tr. CEPOIU

OMAGIU ADUS AVIATORILOR ŞI PARAŞUTIŞTILOR
Aerodromul Strejnic, aparţinând de Aeroclubul „Gheorghe Bănciulescu”, isul oamenilor de a zbura precu sprijinul Aeroclubului României, la cum păsările s-a materializat în fiecare data de 28 mai 2011, un instructiv şi etapă a dezvoltării societăţii omeneşti, educativ miting aviatic. Tot cu acest în funcţie de posibilităţile materiale pe prilej s-au aniversat: 50 de ani de care le avea, de-a realiza mijloace de realizarea primului record mondial zbor. Începând din cele mai vechi absolut şi definitiv de către col. (rtr ) timpuri, la diferite evenimente Gheorghe IANCU (31 mai 1961), 30 de Vlaicu I a fost primul avion importante s-au încercat timide zboruri ani de la primul zbor în cosmos al construit de un român în cu aparate mai uşoare decât aerul. generalului cosmonaut Dumitru România, care a zburat stabil, Primele paraşute şi apoi baloane cu PRUNARIU (14-22 mai 1981), 70 de capabil de curse de durată. aer cald şi uşor au fost realizate de În 1910, avionul Vlaicu I, a ani de la înfiinţarea primei Şcoli de către chinezi şi Leonardo da Vinci, pe participat la manevrele generale paraşutism (10 iunie 1941). La mitingul care le-au experimentat cu ajutorul unor animale şi apoi cu oameni. După ale armatei române, utilizarea de la Strejnic din 28 mai 2011 au zborul cu baloane, oamenii de ştiinţă aviaţiei în scopuri militare fiind participat mulţi aviatori: zbor cu motor, o premieră pentru ţara noastră, zbor fără motor (planorism, paraşutism, au început să construiască aparate de România fiind a doua ţară din zbor cu aparate zbor cu aripi, acţionate cu mijloace lume care a folosit această armă deltaplanism), ultrauşoare, aeromodelişti din Ploieşti naturale de plutire şi zbor şi lansate de în armată. şi din alte aerocluburi din ţară, precum pe diferite înălţimi. La început, au În timpul campaniei din şi firme particulare. Prin evoluţiile lor folosit forţa curenţilor atmosferici şi Bulgaria, în vara anului 1913, apoi legile aerodinamicii-noua ştiinţă a Aurel Vlaicu-primul pilot mili- curajoase şi precise, aviatorii au impresionat publicul participant din zborului. tar din România-a îndeplinit Ploieşti şi alte localităţi prahovene. Spre sfârşitul secolului al 19-lea şi misiuni de observaţie aeriana. Aeroclubul Teritorial Ploieşti începutul secolului al 20-lea, omul a şi Asociaţia „Aero Show MCD” cucerit înălţimile cu ajutorul planoarelor şi al avioanelor. După zborul cu avioanele Ploieşti, precum şi sponsorii: Consiliul judeţean ale fraţilor Wright, au urmat şi românii Traian Vuia, Prahova şi Primăria Ploieşti au acordat celor evidenţiaţi, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă. Aviaţia în lume şi în precum şi unor pensionari (foşti instructori) diplome, România a luat o mare amploare, aviatorii executând cupe şi insigne. În ziua de 11 septembrie 2011, în localitatea zboruri la înălţimi diferite şi pe distanţe mai lungi. Urleta (lângă pădure), comuna Băneşti, judeţul Prahova, Treptat, România s-a înscris în rândul ţărilor industriale, producătoare de avioane, planoare, baloane s-a inaugurat Aerodromul particular al IACĂRILOR, şi paraşute, situându-se pe locul al 4-lea în lume în care a început cu aniversarea a 101 ani de la primul zbor al inginerului aviator Aurel VLAICU (1910). La producţia de mijloace de zbor civil şi militar. Totodată, şi în România s-au înfiinţat şcoli şi festivitatea de la monumentul lui Aurel Vlaicu, începută aerocluburi sportive, care pregătesc specialişti în zborul la ora 12.00, au participat: profesor, inginer Gheorghe aerian. În perioada interbelică s-au organizat mitinguri Coman-preşedintele Fundaţiei Aerospaţiale Române şi aviatice la Bucureşti, Braşov, Cluj, Iaşi, Timişoara, ARPIA Câmpina, organizatorul acestei acţiuni, primarul Ploieşti-Târgşor (01.04.1936-se numea Şcoala de comunei Băneşti, generali şi ofiţeri aviatori, preşedintele străjeri de aviaţie) şi alte localităţi, cu participarea unor Aero Show MCD, instructorul Alexandru Marin, aviatori străini şi români. Aeroclubul din Ploieşti s-a preşedintele Asociaţiei „Cultul Eroilor” Prahova, col înfiinţat la data de 1 iulie 1936. Cu prilejul împlinirii (rtr) Constantin Chiper, membri ai ACE şi alţi cetăţeni. a 75 de ani de la acel eveniment, din iniţiativa S-au prezentat scurte alocuţiuni şi s-au depus coroane şi preşedintelui „Aero Show M.C.D” Ploieşti, instructorul jerbe de flori. De la ora 15.00, în aceeaşi zi, pe Aerodromul de paraşutism Alexandru Marin s-a organizat pe de la Urleta (4 km Est de monumentul lui Aurel Vlaicu)

101 ani de la primul zbor al lui Aurel Vlaicu

V

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

34

au început frumoase festivităţi şi demonstraţii aviatice. Aici este amplasat avionul VLAICU II, reconstruit de inginerul profesor Gheorghe Coman. În continuare, proprietarii Aerodromului IACĂR (aviatori din lotul naţional al României) au deschis emoţionantul miting, desfăşurat pe timp de zi şi de noapte: Dan Conderman (fost la Aeroclubul din Ploieşti), A. Mandits şi Dan Postolache, pilotând avioane IAK-52 (în grup de 3 avioane, construite la Bacău), urmaţi de Dan Ştefănescu în comandă simplă şi campionul mondial Kairis Jurgis (Lituania) pe avionul Suhoi 26. Au mai participat prof.

ing. Gheorghe Coman, numeroşi aviatori, care au pilotat 63 de avioane, paraşutişti, planorişti, motoparaşutişti, aeromodelişti de la Pucioasa-Dâmboviţa conduşi de pilotul Alexandru Diaconescu (fost la Aeroclubul Ploieşti). La formaţia de paraşutişti din Braşov a participat şi ploieşteanul Dorel Iacob. Mitingul s-a încheiat doar la venirea noapţii cu foc de artificii şi ropote ded aplauze. Preşedintle Asociaţiei AERO-SHOW - Instructor paraşutist Alexandru MARIN

Dragi copii ai României, Voi ce poate a-ţi uitat Că pe câmpii bătăliei Moşii voştri au picat! Ascultaţi cum spun bătrânii Că erau pe-atunci românii. Când oardele duşmane Năzuiau a ne călca Şi-ale noastre sfinte altare Se cercau a le prăda,

STRĂMOŞII Se sculau cu mic cu mare Moşii noştri şi-i goneau; Căci a patriei scăpare Le da suflet şi-nvingeau. Aşa, zău, spuneau bătrânii Cum că se băteau românii. Mănăstirile zidite De pe-atunci, mărturisesc Tot învingeri împlinite De poporul românesc.

Iar movilele-nălţate Peste dealuri şi câmpii Spun c-acolo-s îngropate Trupuri chiar de duşmani vii, ,,Căci pe duşmani”, spun bătrânii, Pururea–i băteau Românii!” Autor anonim Poezie culeasă de Prof. Daniel Apostolescu

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită Eu ştiu că te-am rănit spunând Că mi-ai luat şi grai şi pită Şi-ai năvălit pe-al meu pamânt. În vremea putredă şi goală Pe mine, frate, cum să-ţi spun, Pe mine m-au minţit la şcoală Că-mi eşti duşman, nu frate bun. Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi si vă sărut.

SCRISOARE DIN BASARABIA
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea tarziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut. Aflând că frate-mi eşti, odată Scăpai o lacrimă-n priviri Ce-a fost pe loc şi arestată Şi dusă-n ocnă la Sibiri. Acolo-n friguroasa zare, Din drobul mut al lacrimei Ocnaşii scot şi astăzi sare Şi nu mai dau de fundul ei. Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut Grigore VIERU

Credeam ca un noroc e plaga, Un bine graiul cel sluţit. Citesc azi pe Arghezi, Blaga Ce tare, Doamne,-am fost minţit! Cu pocăinţă nesfârşită Mă rog iubitului Isus Să-mi ierte vorba rătăcită Ce despre tine, frate,-am spus.

CUIBURILE
- Şi vor găsi atâta: speranţa spulberată... S'or apuca atuncea să le clădească iară, Pe vechile lor locuri din fiecare vară, Şi fără să le pese că altă iarnă, poate, Porni-va să dărâme iar cuiburile toate! - Căci ele or să vină mereu, din depărtări, În piept cu-aceleaşi doruri, cu-aceleaşi dulci sperări, Că într'un timp, odată, puterea vor afla Ca să clădească cuibul ce nu va mai cădea. MIHAIL SĂULESCU Din volumul Departe

Şi când se vor întoarce cocoarele plecate, - Căci primăvara sfântă o să ne vie iară, Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate, Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară? O! cine ştie, poate de-atâtea vremuri grele Nimic la primăvară n'o rămânea din ele, Din cuiburile calde, ce le doreau sburând, Cocoarele venite de peste mări şi ţări Şi-aduse de departe de-al lor nostalgic gând În legănarea dulce a veşnicei sperări. Şi n'or găsi nimica din ce-au lăsat odată,

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

35

PRAHOVA EROICĂ nr 2, decembrie 2011

1

36

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful