Kinetoterapia în afecțiuni cardio-vasculare

CAIET DE LUCRĂRI PRACTICE STUDII DE LICENŢĂ

Cuprins
Argument..............................................................................................................................................5 Capitolul I. Noțiuni generale privind fiziologia aparatului cardio-vascular ........................................7 Scop..............................................................................................................................................7 Obiective operaţionale..................................................................................................................7 1.1. Noțiuni generale privind fiziologia cordului.................................................................................8 1.2. Noțiuni generale privind fiziologia sistemului vascular .............................................................13 1.3. Manifestările activității cardiace și vasculare .............................................................................16 Rezumat......................................................................................................................................26 Capitolul II. Evaluarea capacităţii de efort şi a performanţei ventriculare stângi a pacienților cardiaci ............................................................................................................................................................27 Scop............................................................................................................................................27 Obiective operaţionale................................................................................................................27 Rezumat......................................................................................................................................31 Capitolul III. Aplicații practice ale kinetoterapiei în diferite afecțiuni cardio-vasculare...................33 Scop............................................................................................................................................33 Obiective operaţionale................................................................................................................33 3.1. Tratamentul kinetoterapeutic al anginei pectorale stabile de efort .............................................33 3.2. Tratamentul kinetoterapeutic al infarctului de miocard ..............................................................37 3.3. Tratamentul kinetoterapeutic al hipertensiunii arteriale..............................................................44 3.4. Tratamentul kinetoterapeutic al valvulopatiilor ..........................................................................50 3.5. Tratamentul kinetoterapeutic al insuficienței cardiace................................................................54 3.6. Tratamentul kinetoterapeutic al arteriopatiilor............................................................................59 3.7. Tratamentul kinetoterapeutic al venopatiilor ..............................................................................62 Rezumat......................................................................................................................................64 Bibliografie.................................................................................................................................65

3

4 .

infarct miocardic şi insuficienţă cardiacă. în acest secol al “vitezei” omul este furat şi acaparat din ce în ce mai mult de mulţimea preocupărilor intelectuale şi de automatizarea şi robotizarea din ce în ce in mai multe activităţi. La toate astea se adaugă faptul că sedentarismul şi repausul prelungit la pat a acestor categorii de bolnavi duce în timp la o decondiţionare severă a cordului şi aparatului cardio-vascular. în special în ţările avansate. Bolnavilor cu disfuncţie ventriculară stângă severă sau cu fenomene clinice de insuficienţă cardiacă congestivă. S-a demonstrate că repausul îndelungat la care erau supuşi bolnavii cardiaci şi în special bolnavii care sufereau de cardiopatie ischemică. este suprasolicitat nervos şi intelectual. în cadrul căruia nu reprezintă decât o parte integrantă. Practica cardiologică impunea până în urmă cu 30-40 de ani. a discuta de recuperarea bolnavilor cu insuficienţă cardiacă de exemplu. În Marea Britanie bolile cardio-vasculare reprezintă 26% din totalul deceselor. familie. în anul 2000. În acelaşi timp. este necesar ca în viata artificială pe care şi-a creat-o el. fără diferenţiere. Recuperarea nu poate fi considerată ca o formă izolată de terapie. Pentru a contracara aceşti factori de risc. să-şi introducă un program ferm de “întoarcere la natura”. Toate acestea se constituie în factori de risc pentru sănătatea omului modern. atât de anturaj. precum şi reducerea reflexelor vasomotorii. Din acest moment problema cardiacului handicapat este o problemă tot mai des pusă în discuţie. precum şi o alimentaţie la fel de nesănătoasă şi neadecvată. ducea la o scădere majoră a capacităţii funcţionale cardio-vasculare. De peste 50 de ani bolile cardio-vasculare sunt principala cauză de mortalitate la toate grupele de vârstă ale populaţiei active în SUA şi Europa. datorită relaxării miocardului şi a musculaturii scheletice. ce se soldează în final cu moartea pacientului. Frecvenţa bolilor cardiovasculare a crescut foarte mult în epoca noastră. departe de li se indica o recuperare prin kinetoterapie. era considerat handicapat. iar in Elveţia peste jumătate din decese au fost determinate de bolile cardio-pulmonare în 1990. Ideea recuperării fizice a bolnavilor cardio-vasculari nu este nouă şi ea este şi devine din ce în ce mai acută cu cât numărul bolnavilor cu astfel de afecțiuni devine din ce în ce mai mare. li se interzicea efectuarea oricăror eforturi fizice. cafea. repaus fizic tuturor bolnavilor cardiaci. editată de Comisia de Cardiologie a Ministerului Sănătăţii. dar şi o gravă greşeală medicală. vom contura şi mai mult importanţa şi necesitatea rezolvării acestei probleme. toate acestea având efecte nocive asupra stării de sănătate a pacientului şi întârziind foarte mult procesul de reabilitare a acestora. Din momentul în care respectivul pacient era diagnosticat ca fiind cardiac. societate cât şi de el însuşi. face abuz de substanţe toxice (nicotină. alcool). a crescut însă şi preocuparea specialiştilor în ceea ce priveşte reabilitarea şi recuperarea acestei categorii de bolnavi. 5 . Dacă la toate acestea adăugăm problemele de costuri. invalid.Argument În societatea noastră. părea nu numai lipsit de sens. În prima jumătate a secolului nostru şi în special începutul celei de a II-a jumătăţi. numărul cardiacilor a crescut alarmant de mult în ţările dezvoltate. ci trebuie integrată în ansamblul tratamentului. are o viaţă tot mai artificială şi nesănătoasă. Până în urmă cu 15-20 de ani. În aceste condiţii omul de astăzi este foarte sedentar. La noi în ţară situaţia este prezentată detaliat în revista ”Date esenţiale de epidemiologie descriptivă a bolilor cardiovasculare în România”.

6 .

7 .

Miocardul este constituit din fibre musculare cardiace. Pericardul este un sac dublu. Hefco. un sistem excitoconductor şi un schelet fibros care.ca/palpitatii.1. Noțiuni generale privind fiziologia cordului Configuraţia externă a inimii Inima este un organ musculo-cavitar globulos. cu activitate ritmică sistolo-diastolică. Figura nr. 1997) La nivelul atriului drept se deschid cele două vene cave. Are şi rolul de a limita expansiunea şi umplerea diastolică. A. . în care se află câţiva cm3 de lichid seros. Pericardul serveşte şi ca suport pentru atrii.1. mai ales a ventriculului drept. 1 – Prezentare generală a inimii – secțiune longitudinală (www. alcătuit din două atrii și două ventricule. protejând astfel circulaţia pulmonară împotriva unei eventuale supraîncărcări (congestie). miocardul şi endocardul.soothe.htm) Structura cordului Inima este alcătuită din trei structuri distincte. Ea are importanţă esenţială în asigurarea diferenţelor de presiune necesare circulaţiei sângelui în arborele vascular. împiedicând regurgitarea sângelui din ventricule în atrii în cazul unor presiuni sistolice ventriculare deosebit de ridicate. şi rolul de pompă aspirorespingătoare. B. cât. iar din ventriculul stâng pleacă artera aortă ce distribuie sângele încărcat cu oxigen şi produşi nutritivi spre întregul organism. (Vasile P. iar la nivelul celui stâng se deschid cele patru vene pulmonare. ce se suprapun de la exterior spre cavitatea centrală: pericardul. care îndeplineşte atât un rol de rezervor sanguin. Din ventriculul drept pleacă artera pulmonară ce duce sânge venos în vederea arterialăzării lui. participă la formarea ă sistemului valvular. cu rol de lubrifiere. împreun cu endocardul.

Nodulul sinusal îndepline rol de şte generator electric primar. se divide în două ramuri (anterior şi posterior).Nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara (1892) este situat subendocardic. asigurând netezimea suprafeţelor ce vin în contact cu sângele circulant. fasciculul se bifurcă. iar inervaţia de fibre parasimpatice din vagul stâng. lăţime 1-2 mm) se îndreaptă spre marginea posterioară a părţii membranoase a septului interventricular şi de aici în jos şi înainte. Nodulul este vascularizat de artera sinusală. şi con ţine fibre simpatice şi parasimpatice din vagul drept. lângă ă orificiul sinusului coronar. Integritatea structurală a endocardului 9 . ale cărei ramuri terminale pătrund în miocard. în partea dreaptă şi posterioar a marginii inferioare a septului interatrial.Reţeaua Purkinje: ambele ramuri ale fasciculului Hiss se continuă cu o reţea subendocardică de fibre Purkinje. 2 – Sistemul autonom excito-conductor (www. În componenţa sa s-au individualizat următoarele structuri: . Intrând în spaţiul subendocardic al ventriculului stâng. Ramul drept coboară pe partea dreaptă a septului şi ajunge în spaţiul subendocardic drept. .edu) C.cornell. înapoia unirii cupei anterioare şi cupei posterioare drepte a valvulei aortice.med. Vascularizaţia este asigurată de artera coronara dreaptă. Figura nr. Ramul stâng perforează membrana şi se aşează pe marginea superioară a septului muscular. Trunchiul comun (lungime 20 mm. Endocardul tapetează cavităţile atriale şi ventriculare. ce are la om o grosime de circa 2 mm şi o lungime de circa 2 cm. mai jos decât în cazul ramului stâng.Sistemul autonom excito-conductor cardiac este ansamblul anatomo-histologic intracardiac implicat în iniţierea şi propagarea impulsului sistolic.wo-pub2. . spre marginea anterioară. . care impune ritmul fiziologic al bătăilor cardiace.Nodulul sinusal Keith şi Flack (1906). În partea anterioară a septului. fiind situat între vena cavă superioară şi atriul drept. pe inelul fibros atrio-ventricular.Fasciculul Hiss continuă extremitatea ventriculară a nodulului atrio-ventricular. ram din coronara dreaptă. înaintea zonei de inserţie a cupei septale a valvulei tricuspide.

Lipsa suprafeţelor rugoase constituie condiţia obligatorie a hemodinamicii cardio-vasculare normale. Figura nr. Valvulele semilunare aortice şi pulmonare sunt identice. Cordajele limitează deplasarea exagerată a valvulelor spre atriu. şi o faţă atrială. cât şi insuficienţele valvulare atrioventriculare afectează performanţele motopompei cardiace. Valvele cardiace îndeplinesc rolul unor veritabile palete de dirijare a sângelui într-un singur sens. 1996) Valvulele atrio-ventriculare drepte sunt în număr de trei (anterioară. Haulică. care. cu suprafaţă medie de 3-4 cm. similare cu ale acesteia. Sistemul valvular cardiac este format dintr-un schelet fibro-conjunctiv inserat la nivelul orificiilor atrio-ventriculare şi al marilor vase şi acoperit de endoteliul endocardic.com) 10 . D. Fiecare din cele doua valvule are o faţă ventriculară. deşi gradientele de presiune sistolo-diastolică sunt mult mai mici la nivelul cordului drept. fiecare dintre ele fiind alcătuite din trei cuspide dispuse în „cuib de rândunică". pe care se inseră cordajele tendinoase ale muşchilor papilari. alterând profund hemodinamica marii şi micii circulaţii. Închiderea şi deschiderea valvulelor semilunare se realizează prin mecanisme pasive asemănătoare celor de la nivelul valvulelor atrioventriculare. posterioară şi internă) şi delimiteaz orificiul tricuspidian. pot obstrua diferite trunchiuri arteriale. 3 – Aparatul valvular al inimii (www. închiderea şi deschiderea lor se realizează prin mecanisme pasive.mitroflow. Prezentând aceleaşi feţe şi cordaje ca şi ă valvula mitrală. (I. în raport cu atriul stâng. Închiderea lor în timpul sistolei ventriculare împiedică refluarea sângelui în atriu.previne depunerea fibrinei şi formarea de trombusuri la nivelul cavităţilor inimii. asigurând etanşeizarea închiderii valvulare. Valvulele atrio-ventriculare stângi delimitează orificiul mitral (bicuspidian). În general. prin deplasare. Ele sunt de doua feluri: atrio-ventriculare şi semilunare (aortice şi pulmonare). atât stenozele.

respectiv. în timp ce nodulul atrio-ventricular şi celulele Purkinje din fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje vor descărca cu frecvenţe joase. în funcie de duratele tot mai mari ale depolarizărilor ţ diastolice corespunzătoare. În condiţii normale. Cu cât durata acestui interval este mai redusă. pentru aceeaşi intensitate de stimulare. Capacitatea celulelor cardiace de a genera spontan impulsuri se numeşte automatism. În cazul fibrelor miocardice ventriculare. cu durată de circa 200-250 ms. cu alte celule deja repolarizate.în scară" (Bowditch). excitanţii liminari şi ţia supraliminari determină un răspuns maximal (potenţialul de acţiune propagat şi sistola). urmată de contracţie. „Legea tot sau nimic". de 4060/min şi. s-a observat că. în timpul căruia fibra se menţine depolarizată. Această frecvenţă va depinde de panta depolarizării diastolice. un flux de curent excitator suficient pentru reexcitarea celulelor adiacente. cu atât frecvenţa descărcării automate a potenţialului de acţiune este mai mare. pace-makerul cardiac dominant este reprezentat de celulele nodulului sino-atrial şi alte celule atriale (căi internodale. Având frecvenţa de descărcare maximă. care nu sunt pace-makeri. În condiţii fiziologice. şi alte celule miocardice. reţeaua Purkinje) reprezintă pace-makeri latenţi. Întârzierea repolarizării la un grup de celule poate determina. întru-cât. ritmul cardiac este impus de structura cu cea mai mare frecvenţă de descărcare. Descărcând automat impulsuri ce se propagă în miocard determinând contracţia. Ea explică imposibilitatea tetanizării muşchiului cardiac şi favorizează activitatea ritmica a inimii. Urmărindu-se amplitudinea sistolei cardiace în funcţie de frecvenţa de stimulare. (I.Proprietăţile muşchiului cardiac Excitabilitatea (funcţia batmotropă) Excitabilitatea este capacitatea muşchiului cardiac în repaus de a răspunde la o excitaţie printr-o depolarizare (potenţial de acţiune). amplitudinea sistolei creşte gradat. Fenomenul . ele impun ritmul propriu restului inimii (ritm sinusal). Dacă excitanţii subliminali determină doar răspunsuri gradate locale. la nivelul sistemului nodal cardiac. această proprietate apare la celulele specializate aparţinând sistemului nodal. 1996) Automatismul Inima îşi continuă activitatea ritmică contractilă chiar dacă este izolată de orice influenţe nervoase şi umorale. ale cărui amplitudine şi durată nu depind de intensitatea excitantului. pot manifesta automatism. Restul celulelor sistemului nodal (nodului atrio-ventricular. intrând în acţiune doar în absenţa influenţelor sinusale. durata potenţialului de acţiune este cel puţin dublă (circa 300 ms) iar repolarizarea se produce după apariţia unui platou. prin scoaterea sa din organism. adică de nodulul sino-atrial (ritm sinusal). primind potenţialul 11 . frecvenţa maximă de descărcare o prezintă nodulul sino-atrial (70-80/min). odată cu mărirea frecvenţei excitantului. Din acest motiv. care nu se propagă şi nu pot ini o sistolă. până la un plafon maxim care nu poate fi depăşit. adică de viteza cu care celula nodală ajunge de la sfârşitul repolarizării la valoarea de prag a excitaţiei. În anumite condiţii anormale. Restul formaţiunilor nu pot impune ritmul propriu ţesutului rniocardic. zona prejoncţională a nodulului atrio-ventricular). fasciculul Hiss. ce se comportă ca un veritabil sistem de aprindere. În condiţii normale. 20-40/min. în care se iniţiază ritmul cardiac. Existenţa perioadei refractare (descrisă şi sub denumirea de „legea inexcitabilităţii periodice a inimii") are o importanţă deosebită pentru activitatea sinciţiului funcţional miocardic. Ritmicitatea (funcţia cronotropă) Frecvenţa contracţiei cardiace depinde de frecvenţa cu care se produce descărcarea potenţialului de acţiune propagat din sistemul nodal. aceste celule constituie adevăraţi „pace-makeri" cardiaci. Haulică.

Excesul de ADP stimulează glicoliza stimulează ciclul Krebs şi activează fosforilarea oxidativă. dezvoltând forţa. Intensitatea reacţiilor metabolice intracelulare la nivelul celulei miocardice este permanent controlată de raportul ATP/ADP. sistemul contractil (miofilamentele) şi sistemul energogen (mitocondrial). La nivelul muşchiului cardiac. care este întins pasiv prin scurtarea componentei contractile sau prin întinderea muşchiului. care menţine lungimea de repaus a elementului contractil şi contribuie la menţ inerea tensiunii de repaus (diastolice) a peretelui 12 . Contractilitatea este redusă pentru a se adapta oxigenării locale. Propagarea continuă apoi spre epicard. Un alt factor de control metabolic ar fi aportul de oxigen. La nivelul nodulului atrio-ventricular. Ca şi mu şchiul striat scheletic. Excesul de ATP acţionează frenator. Insuficienţa aportului de O2 determină scăderea cantităţii de ATP şi un exces de adenozină. refacerea ATP utilizat pe seama creatinfosfatului şi a glicolizei anaerobe are o importanţă redusă. prelungind durata depolarizării diastolice şi mărind valoarea potenţialului diastolic maxim (hiperpolarizarea). Haulică. conducerea este lentă ş i decremenţială. Potenţialul de acţiune cu originea în nodulul sino-atrial se propagă în toate direcţiile prin muşchiul atrial. Simultan se produce şi o scădere a excitabilităţii (creşterea pragului de excitaţie). Potenţialul de acţiune invadează aproximativ sincron zona subendocardică ventriculară.  elementul elastic în paralel. Efectele sunt localizate în nodulul sino-atrial şi atrii. 1996) Conductibilitatea (funcţia dromotropă) Propagarea depolarizării prin structurile cardiace favorizează realizarea contracţiei miocardice şi a funcţiei de propulsie a sângelui în circuitul vascular. fibrele Purkinje asigură viteze mari de conducere. (I. (I. iar în condiţii de repaus este extensibil. fibrele miocardice îşi dezvoltă activitatea contractilă prin mecanisme asemănătoare. În fasciculul Hiss şi ramurile sale. în muşchiul cardiac contracţia se realizează cu participarea a trei componente:  elementul contractile (fibra miocardică). contractilitatea se realizează cu participarea a trei sisteme intracelulare: sistemul de cuplare a excitaţiei cu contracţia (reticulul sarcoplasmatic şi tuburile în „T"). Având o structură sarcomerică asemănătoare cu cea a muşchilor striaţi roşii şi o organizare sinci ţială ca în unii muşchi netezi. Întârzierea propagării la acest nivel asigură terminarea sistolei atriale. În acest scop. datorită absenţei enzimelor necesare. (I. Stimularea parasimpatică şi acetilcolina reduc frecvenţa cardiacă. fiind direcţionată în general de la vârf spre bază (favorizând golirea) şi cuprinzând epicardul ventriculului drept înaintea celui stâng. fapt ce presupune depolarizarea fiecărui compartiment la momentul potrivit. înaintea începerii sistolei ventriculare. 1996) Contractilitatea (funcţia inotropă) Funcţie majoră a fibrei miocardice.de acţiune propagat din nodulul sino-atrial. În acest mod se asigură umplerea ventriculară completă. declanşând potenţiale de acţiune înainte de a ajunge la sfârşitul depolarizării diastolice. cuplată cu lanţul respirator. Invazia ventriculelor de către unda de depolarizare are loc într-o secvenţă bine definită. este necesar ca atriile şi ventriculele să se contracte într-o secvenţă bine definită. care în timpul activării se scurtează. se vor depolariza. dar cu particularităţi funcţionale specifice. evitându-se astfel necroza celulară. Haulică. Sursa principală a ATP rămâne fosforilarea oxidativă mitocondrială.  elementul elastic în serie. 1996) Etapele succesive ale mecanismului molecular al contracţiei în fibra miocardică sunt aceleaşi ca în cazul muşchiului striat scheletic. Haulică. Sursa principală de energie în cursul activităţii cardiace este reprezentată de ATP.

2. constituit din artere. cantitatea de sânge deplasată ritmic de ventriculul stâng în circulaţia sistemică este egală cu cea propulsată de ventriculul drept în arterele pulmonare. şi a îndepărtării produşilor toxici de metabolism celular (CO2. în vederea aprovizionării celulelor cu oxigen şi nutrimente. cetoacizi şi alţi metaboliţi).spectrum-health. vene şi capilare.org) 13 . înapoi la inimă. al căror număr creşte paralel cu scăderea progresivă a diametrului vaselor. capilarelor şi venelor care aparţin marii circulaţii cu cele ale micii circulaţii. (I. Datorită dispoziţiei în serie a arterelor. de aici. Haulică.(I. Figura nr. 1996) 1. Noțiuni generale privind fiziologia sistemului vascular Cea de a doua componentă a aparatului circulator este reprezentată de sistemul tubular închis. pe de altă parte. 1996) În timp ce vasele circulaţiei pulmonare asigură deplasarea întregului volum sistolic între plămâni şi inimă. 4 – Prezentare generală a sistemului circulator arterial și venos (www. pe de o parte. Acest element nu joacă un rol important în contracţie.muscular cardiac. arterele circulaţiei generale realizează distribuţia acestuia în paralel şi simultan la toate ţesuturile şi organele prin intermediul ramificaţiilor arteriale. Acestea asigură transportul sângelui de la inima propulsoare la nivelul diverselor ţesuturi şi organe şi. Haulică.

Elasticitatea – are la bază capacitatea arterelor de a se destinde şi reveni la forma iniţială.2. complianţa venoasă este de 24 ori mai mare decât cea a arterelor (complianţă= distensibilitate x volumul vasului). 14 . putând sustrage la persoanele neantrenate până la 30% din cantitatea de sânge circulant. circulaţia pulmonară şi vasele limfatice fac parte din sistemul vascular de joasă presiune. în vederea transportului de oxigen şi substanţe nutritive. La baza sa stau o serie de particularităţi morfo-funcţionale ale inimii şi arterelor. . Rolul sistemului arterial este acela de fi un veritabil rezervor şi amortizor de contracţie cardiacă şi de canale conductoare ce asigură deplasarea sângelui de la cord la periferie. prin mecanismele complexe de capilaroconstricţie şi capilarodilataţie. ca principale componente ale sistemului cardio-vascular închis. i Fenomenul cunoscut sub termenul de vasomotricitate are loc îndeosebi la nivelul musculaturii arteriolare. complianţa se referă la creşterea volumului vasului determinată de mărirea presiunii lichidului din lumenul vascular. Arterele prezintă mai multe particularități structurale care le conferă o serie de proprietăţi: . care constituie sistemul vascular de înaltă presiune. Conductanţa este capacitatea de creştere a debitului de sânge dintr-un vas oarecare în funcţie de diametrul acestuia.spre deosebire de conductanţă. 1996) I.1. .reprezintă principala zonă de schimb între sânge şi plasma interstiţială extracelulară.circulaţia capilară mai are un rol important în menţinerea homeostaziei circulatorii. proporţional cu diametrul vasului la puterea a patra. capilarele se dilată. Strâns legate de elasticitate şi contractilitate sunt noţiunile de conductanţă şi complianţă vasculară. Spre deosebire de artere şi arteriole. Haulică. care prezintă o sensibilitate crescută faţă de factorii neuroumorali de reglare a tonusului vascular. şi au un volum mai mare de 3 ori decât acestea. Cantitatea de sânge care circulă la nivelul reţelei capilare reprezintă în repaus doar 5-7% din masa sanguină totală.circulaţia capilară participă la menţinerea temperaturii corpului în limite constante.2.Contractilitatea – constă în capacitatea fibrelor musculare din mezarteră de a se contracta şi relaxa sub acţiunea diverşilor factori nervoşi ş umorali. creşte în condiţiile unei presiuni date. Este suficient ca diametrul să se dubleze. Conductanţa. Complianţa vasculară . (I. Cum venele sunt de 8 ori mai distensibile decât arterele. în funcţie de variaţiile de volum şi presiune ale coloanei de sânge din interiorul lor.2. Circulaţia capilară îndeplineşte mai multe roluri: . Noțiuni generale privind fiziologia sistemului circulator arterial Prin circulaţie arterială se înțelege fenomenul de deplasare a sângelui prin artere de la nivelul inimii la ţesuturile şi organele din întregul organism. pentru ca debitul de scurgere prin vasul respectiv să crească de 16 ori. . În stare de activitate musculară intensă. Noțiuni generale privind fiziologia sistemului circulator capilar Capilarele reprezintă segmentul intermediar al arborelui vascular situat între artere şi vene cu rol esenţial în asigurarea schimburilor nutritive tisulare.I. prin intermediul căreia se realizează reglarea schimburilor nutritive şi circulatorii în funcie de necesităţile locale ţi generale ale ţ organismului. patul capilar împreună cu venele.

ca produs dintre extensibilitate şi volum. Forţa gravitaţională acţionează în poziţie ortostatică numai la nivelul segmentului cefalic. I. Principalul rol al venelor este de transport al sângelui neoxigenat încărcat cu substanţe rezultate din metabolismul celular de la periferie la inimă. iar extensibilitatea depăşeşte de 8 ori valoarea normală a acestora. locul de vărsare a sângelui venos în cord. de aproximativ 6300 m2. numai în anumite condiţii fiziopatologice. Extensibilitatea venelor este de aproximativ 6-10 ori mai mare decât a arterelor. complianţa venoasă. prin acţiunea de masaj exercitată asupra venelor din teritoriul respectiv. presa abdominală. Aspiraţia toracică intervine în inspir prin mecanismul accentuării presiunii negative intratoracice. Factorul determinant al circulaţiei venoase este diferenţa de presiune dintre capătul periferic şi central (cardiac) al sistemului venos. Haulică. forţa gravitaţională. Ca factori adjuvanţi ai întoarcerii venoase acţionează aspiraţia toracică şi cardiacă. şi au pereţi mai subţiri. Extensibilitatea totală sau complianţa este creşterea maximă de volum faţă de creşterea presiunii. Din punct de vedere structural. Un alt rol al venelor este acela de depozit şi rezervor sanguin. Presiunea venoasă este în poziţie clinostatică de 12mm/Hg la extremitatea periferică a venelor şi de 1mm/Hg la nivelul atriului drept. V.Deşi sunt de dimensiuni foarte mici. venele sun conducte fibromusculare. Contractilitatea este întreţinută de prezenţa fibrelor musculare netede.P. realizată prin mecanismul împingerii din urmă a sângelui de către forţa de propulsie restantă a cordului. în vederea segmentării coloanei de sânge şi anihilării tendinţei sale la cădere şi stagnare în venele membrelor inferioare. Proprietăţile principale ale venelor sunt extensibilitatea şi contractilitatea. mai ales la nivelul venelor ce calibru mic şi mijlociu. contracţia musculară în general. 1997) Contracţia musculaturii striate. valvulele venoase şi tonusul capilar. lumen şi distensibilitate mai mare.2. ce se varsă în atriul drept sub un regim de joasă presiune. datorită densităţii impresionante a acestora în organele cu funcţii înalt diferenţiate. ajustând împreună cu sfincterul arteriolar precapilar presiunea capilară. împinge sângele în sens centripet spre venele mari şi atriul drept. Variaţiile de tonus la nivelul venulelor controlează rezistenţa postcapilară. Spre deosebire de artere venele sunt mai numeroase. Hefco. 1996. conţin mai puţină musculatură netedă. 15 . Noțiuni generale privind fiziologia sistemului circulator venos Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de venule. vene mici. ca principală cale de întoarcere a sângelui arteriolo-capilar. mijlocii şi mari. apare de 24 ori superioară celei arteriale. cât şi prin vidul postsistolic. (I. Aspiraţia toracică mai contribuie ca factor adjuvant al întoarcerii venoase atât prin coborârea planşeului atrioventricular din timpul sistolei ventriculare. ele rezultă din confluarea segmentului venos al capilarelor în venule. Cum volumul venelor este de 3 ori mai mare decât al arterelor. Venele pulmonare spre deosebire de restul sistemului venos. Anastomozole arterio-venoase funcţionează cu intermitenţă ca o cale derivată. capilarele realizează pe plan funcţional o suprafaţă mare de contact. La nivelul periferic. determinând activarea scurgerii sângelui venos de la periferie spre cord.3. aproximativ 60-70% din masa sanguină se găseşte în vene. Excepţie fac doar venele pulmonare care conduc spre cord un sânge arterializat la nivelul teritoriului alveolocapilar. Efectul negativ al acesteia este contracarat în jumătatea inferioară a corpului de prezenţa valvulelor venoase dispuse la distanţă de 5-7cm una de alta. ceea ce determină distensia venelor cave şi a atriului drept. a căror calibru creşte de la periferie spre pompa centrală cardiacă. transportă sânge oxigenat de la plămâni în atriul stâng.

Manifestările activității cardiace și vasculare 1. Metode nesângerânde sau indirecte În cadrul acestor metode determinarea variaţiilor de volum a inimii se face cu ajutorul cardiografelor aplicate la locul bătăii vârfului inimii. implicaţi în procesele de apărare locală şi generală ale organismului. Metoda cateterismului cardiac dă cercetătorului posibilitatea aprecierii activităţii mecanice atriale sau ventriculare corespunzătoare diferitelor faze ale revoluţiei cardiace. Culoarea limfei este gălbuie transparentă pe nemâncate şi lactescentă în perioadele digestive. transport şi apărare.2. Noțiuni generale privind fiziologia sistemului circulator limfatic Sistemul limfatic reprezintă calea derivată de drenaj al plasmei interstiţiale restante spre torentul sanguin al marii circulaţii.1. Pe traiectul sistemului vascular limfatic se găsesc unul sau mai mulţi ganglioni limfatici. Prezenţa valvulelor la mică distanţă de-a lungul întregului sistem limfatic. Datorită acestui fapt. I. Vâscozitatea şi densitatea sunt mai reduse decât ale plasmei. Datorită permeabilităţii lor mare capilarele limfatice asigură preluarea proteinelor. împiedică deplasarea sângelui din teritoriul arterial spre cel venos. Fenomene mecanice ale activității cardiace Fenomenele mecanice ale activităţii cardiace pot fi studiate cu ajutorul a două categorii de metode: Metode sângerânde sau directe Aceste metode realizează determinarea variaţiilor de presiune de la nivelul diferitelor compartimente cardiace. Rolul circulaţiei limfatice este de drenaj. Ca anexă a circulaţiei sistemice. spre locul de vărsare în circulaţia venoasă. prin înscrierea unor curbe. limfaticele sunt considerate din punct de vedere morfologic şi funcţional drept “vene modificate”. obligă limfa să se deplaseze într-un singur sens. La aceasta se adaugă capacitatea de reţinere şi distrugere a corpilor străini ajunşi la nivelul ganglionilor limfatici prin reacţii locale de apărare. are compoziţie similară acesteia. Limfa fiind o fracţie de plasmă interstiţială.Un ultim factor adjuvant al întoarcerii venoase este tonusul capilar. iar scăderea tonusului capilar activează fluxul sangvin din artere spre vene. 16 . Creşterea sa. lipidelor şi a corpurilor străine din spaţiile interstiţiale şi trecerea acestora în circulaţie. datorită conţinutului mai redus în proteine. deşi sunt închise la extremitatea liberă nu opun rezistenţă la trecerea proteinelor şi particulelor din plasma interstiţială. capilarele limfatice. Este săracă în proteine (2g%) şi ceva mai bogate în lipide. prin introducerea unor sonde de cateterism cardiac la nivelul atriilor sau ventriculelor. Debitul de formare şi scurgere a limfei la nivelul canalului toracic în condiţii de repaos este de aproximativ 100ml/oră.3. vasele limfatice sunt prevăzute cu valvule şi rezultă din confluarea reţelei capilare formate din celule endoteliale dispuse pe o membrană bazală discontinuă. 1.4. Asemănător venelor. Valoarea sa atinge 2-4l zilnic. reduce întoarcerea venoasă.3.

iar cea ce a doua undă negativă (y) corespunde sfârşitului diastolei atriale şi începutul sistolei atriale. timp în care atriile sunt pline cu sânge.uk) Înregistrarea variaţiilor presionale de la nivelul ventriculelor apare sub forma unei curbe mai complexe. . Prima undă pozitivă (a) corespunde creşterii presiunii sângelui la nivelul atriului în timpul sistolei atriale.faza de punere în tensiune a ventriculului (contracţia izometrică sau izovolumetrică). 5 – Auriculograma (www. Figura nr.faza de evacuare (contracţia izotonică) reprezentată pe grafic printr-un platou uşor oblic ascendent.thestudentroom.co. Prima undă negativă (x) se datoreşte depresionării peretelui atrioventricular în momentul sistolei izotone ventriculare. moment în care creşte diametrul longitudinal al atriilor aspirând sânge din vene.faza de relaxare corespunzătoare liniei oblice descendente până sub linia zero. . A doua undă pozitivă asemenea corespunde închiderii valvulelor atrioventriculare ce are loc la începutul sistolei ventriculare. A treia undă pozitivă (v) se datoreşte sfârşitului sistolei ventriculare. reprezentată pe grafic de porţiunea oblic ascendentă. La nivelul său se disting mai multe faze şi anume: . marcând vidul postsistolic.Curba presională pentru atrii este formată din trei unde pozitive şi două unde negative. 6 – Ventriculograma 17 . în care are loc trecerea sângelui din atrii în ventricule. deci au o presiune hidrostatică mare. Figura nr. În acest moment presiunea la nivelul atriilor se prăbuşeşte.

10 s. până la zgomotul I consecutiv. debitul cardiac are o valoare de 5-6 l/minut. înălţime (frecvenţă).1 s) este urmat de o scurtă perioadă de linişte (mica tăcere 0. a c ror succesiune ciclică formează revoluţia cardiacă sau ciclu ă cardiac. cu o durată de 0. pulmonară. în timp ce ventriculograma ne apare ca o undă amplă şi polimorfă. la ă începutul sistolei ventriculare. Într-o descriere sumară. Haulică. Oscilaţiile zgomotului I formează trei grupuri care se succed în timp şi cu origini diferite:  grupul iniţial are o frecvenţă şi o intensitate foarte joasă. a doua. 2005) Activitatea mecanică a inimii poate fi studiată prin înregistrarea variaţiilor de volum şi presiune a inimii. şi anume componenta valvulară.Ciclul cardiac sau revoluţia cardiacă Ciclul cardiac este manifestarea activităţii mecanice a inimii. După această perioadă de contracţie. după care se produce zgomotul II (0. până la următoarea sistolă ventriculară. ventriculul intră în relaxare pentru un interval relative de 0. intensitate (amplitudine) şi timbru (numărul armonicelor supraadăugate). este vorba despre succesiunea a doua zgomote principale.  grupul terminal de oscilaţii este generat probabil de turbulenţa jetului de sânge propulsat continuu prin aortă şi. plasate în spaţiul V intercostal stâng la locul de maximă percepere a bătăilor inimii. Cantitatea de sânge ejectată de cord într-un minut reprezintă debitul cardiac. în cursul unui ciclu cardiac. iar graficul obţinut se numeşte cardiogramă. (I. Rolul de pompă a inimii se realizează datorită unor variaţii presionale ritmice din interiorul sistemului tetracameral cardiac. Haulică. Revoluţia cardiacă fiziologică are o durată de circa 0. Activitatea mecanică atrială se exteriorizează pe traseu printr-o mică undă pozitivă (a). Pe fonocardiogramă se disting patru zgomote cardiace.8 s pentru o frecvenţă de 7 bătăi/minut.2. componentă sanguină.3.  grupul principal este format din două componente. Aceste variaţii presionale sunt consecinţa unor contracţii şi relaxări (sistole şi diastole). când presiunea intraventriculară începe să crească.080. Revoluţia cardiacă începe cu sistola atrială. Manole. 1996) 1. care asigură pomparea sângelui în sistemul arterial. respectiv.30 secunde). Gh. 18 . 1996. a căror succesiune în timp constituie aşa-zisa revoluţie cardiacă stetacustică (clinică). cu ajutorul unor aparate numite cardiografe. muşchiul atrial rămâne relaxat (diastola atrială) până la începerea unei noi revoluţii (circa 0. uşor de recunoscut: zgomotul I (sistolic) şi zgomotul II (diastolic). Imediat după terminarea sistolei atriale începe sistola ventriculară (0. precedă creşterea presiunii intraventriculare şi se datoreaz accelerării sângelui ventricular spre atrii. miocardul şi valvulele cardiace ce alcătuiesc aşa-zisul sistem vibrator cardio-hemic. Zgomotul I (sistolic) este un zgomot grav. Zgomotul I (0. Fonocardiografic este format din 9-13 oscilaţii. la nivelul toracelui.10-0. La geneza acestor vibraţii participă sângele. La persoanele adulte. Zgomotele cardiace se caracterizează prin durată.4 s). Fenomenele acustice în cursul revoluţiei cardiace În cursul activităţii mecanice a inimii sunt generate zgomote. cu o frecvenţă variabilă de 30-100 Hz. ce are o durată de 0.15 secunde.5 secunde.7 secunde).27-0. (I.05 s). După terminarea sistolei. adesea reunite. prelung şi puternic. ce se asociază cu deschiderea valvulelor sigmoide şi se datorează ejecţiei iniţiale a sângelui în aortă. generată de oprirea bruscă a sângelui accelerat spre atrii.2 s). dintre care numai unele pot fi ascultată de examinator. în momentul închiderii valvulelor atrio-ventriculare. urmat de un nou interval (marea tăcere – 0.

în momentul în care pe înregistrarea presiunii aortice se înregistrează accidentul dicrot. Zgomotul I al inimii stângi se ascultă prin plasarea stetoscopului în spaţiul V intercostal stâng. care apare la începutul diastolei. Tot pentru zgomotul I. În expir. clar. decubit dorsal).050 şi o frecvenţă de 50-200 Hz. ca un sunet slab.Focarul optim de auscultaţie pentru zgomotul I se află în spaţiul V intercostal stâng. Acest decalaj este accentuat în inspirul profund. dar de origine tricuspidă. predomină elementul mitral (inima stângă). coincide cu sfârşitul undei P pe ECG şi unda a pe auriculogramă. imediat după vârful undei T pe ECG. la locul de intersecţie cu linia medio-claviculară sau mamelonară stângă. 50-100 Hz. Zgomotul IV (atrial) este inauzibil la normali. Zgomotul II (diastolic) este un zgomot scurt. care determină frânarea bruscă a coloanei de sânge dirijate spre ventricul. Zgomotul II aortic precedă de obicei cu puţin zgomotul II pulmonar.pro.02-0. Figura nr.bertolo. cu frecvenţă joasă. Are o durată de 0. Poate fi accentuat prin manevre ce măresc întoarcerea venoasă în atrii (efort fizic. chiar lângă marginea corespunzătoare a sternului. Zgomotul III (diastolic) poate fi ascultat uneori la adulţii tineri. ce pot fi grupate astfel:  un grup iniţial.04 şi este format din 1-4 oscilaţii. Aceste vibraţii se transmit prin inelele valvulare şi muşchiul ventricular. La nivelul acestei arii de proiecţie a vârfului inimii.08 s după zgomotul II. Fonocardiografic este format din 4-5 oscilaţii.03 s.. determinate de decelerarea şi întoarcerea spre ventricul a fluxului sanguin chiar înaintea închiderii valvulelor sigmoide:  un grup principal generat de închiderea şi tensionarea bruscă a valvulelor sigmoide. focarul optim de auscultaţie se află în spaţiul V intercostal drept.. 7 – Fonocardiograma (www. la intersecţia cu linia medioclaviculară. situaţia se inversează. lovit. 19 . Apare în momentul deschiderii valvulelor atrio-ventriculare. la circa 0. Intensitatea zgomotului II creşte odată cu creşterea presiunii arteriale sistemice sau pulmonare. când întoarcerea venoasă crescută prelungeşte durata ejecţiei sângelui din ventriculul drept. format din câteva oscilaţii de joasă frecvenţă (inaudibile). pe marginea dreaptă a sternului. Are o durată de 0. Este format din 1-2 oscilaţii de foarte joasă frecvenţă (15-20 Hz) şi are o durată de 0.03-0.br) Focarul optim de auscultaţie pentru zgomotul II se află în spaţiul II intercostal drept (aortă) şi stâng (pulmonară). ce apare în regiunea apexului. Zgomotul I al inimii drepte se percepe la baza apendicelui xifoid. când sângele ce trece rapid din atriile pline în ventriculele relaxate este brusc decelerat de contactul cu peretele ventricular.025-0.

ce permit trecerea impulsului nervos de la o fibră la alta.prin plasarea electrozilor pe antebraţul drept şi stâng se obţine derivaţia întâia standard DI. 1991) Figura nr.derivaţia DIII se obţine prin plasarea unui electrod pe antebraţul stâng şi a celui de al doilea pe gamba stângă sau derivaţia “perpendiculară”. ştiind că ţesuturile care se interpun joacă rol de conductori a biopotenţialelor cardiace. se situează înaintea fazei de punere în tensiune a ventriculului. iar la om în timpul intervenţiilor chirurgicale. Înregistrarea electrocardiografică (EKG) foloseşte metode de culegere directă ş i indirectă. Zgomotul II pentru artera pulmonară se ascultă în spaţiul II intercostal stâng la 2 cm de marginea stângă sternală. legate între ele prin punţi protoplasmatice.3.  Metoda indirectă constă în plasarea electrozilor la distanţă de cord. în vederea propagării în toată masa musculară. (Guyton. metoda fiind bipolară. constituind derivaţiile standard Einthowen. Activitatea bioelectrică cardiacă precede în timp restul celorlalte activităţi (mecanică şi acustică) încât înregistrarea concomitentă a cardiogramei şi ECG ne arată că unda de depolarizare atrială P se situează înaintea sistolei atriale. Acestea sunt în număr de trei: . a) Metoda bipolară mai des folosită. în spaţiul II intercostal drept. . fie doi electrozi explorator. plasează doi electrozi de culegere pe membre. În acest scop se foloseşte fie un singur electrod explorator şi atunci metoda se numeşte unipolară.plasarea unui electrod pe braţul drept şi a celuilalt pa gamba stângă obţinem derivaţia DII sau derivaţia “oblică”.  Metoda directă se foloseşte la animal după deschiderea cuştii toracice şi aplicarea electrozilor de culegere direct pe cord. 20 .3. iar unda de depolarizare ventriculară R. 8 – Focarele de auscultaţie a zgomotelor cardiace 1. .Zgomotul II pentru artera aortă se aude la 2 cm în afara marginii drepte a sternului. Fenomene electrice ale activității cardiace Miocardul este constituit dintr-o mulţime de fibre musculare individualizate.

În DII electrodul negative este în punctual R. AVL pentru membrul superior stâng şi AVF pentru membrul inferior stâng (A= augmentare). . (D. . 2006) - Figura nr. fie la nivelul hemitoracelui stâng. derivaţiile obţinute vor fi notate AVR pentru membrul superior drept.V4 – corespunde vârfului inimii.V2 – marginea stângă a sternului la nivelul aceluiaşi spaţiu. . 1997)  Metoda semidirectă foloseşte plasarea electrodului explorator foarte aproape de cord. Dubin. cu L pentru braţul stâng şi cu F pentru gamba stângă. 1997. .V3 – la jumătatea distanţei dintre V2 şi V4. braţul stâng şi gamba stângă.(D. . plasând electrodul indiferent într-un punct pe cele două membre neexplorate. În acest caz amintim derivaţiile esofagiene şi precordiale care sunt unipolare. . 9): .În DI electrodul negative este în punctual R.V1 – marginea dreaptă a sternului la nivelul spaţiului IV intercostal. 9 – Derivaţiile precordiale 21 .Punctele de aplicare în derivaţiile standard sunt notate cu R pentru braţul drept. Goldberger utilizează o tehnică mai fidelă pentru înregistrarea potenţialelor electrice cardiace. Electrodul explorator este plasat pe cele trei membre pentru a obţine derivaţiile unipolare ale membrelor VR. ş folosesc plasarea i electrodului explorator în următoarele puncte de torace (Figura nr. fie prin introducerea acestuia prin esofag până la nivelul bazei inimii. iar electrodul explorator se fixează la nivelul 1/3 libere a membrului respective.S. Ş.V6 – locul de intersecţie liniei medioaxilare cu orizontala prin V4. Derivaţiile sunt notate cu litera V (volt) urmată de o cifră sau o literă în funcţie de felul culegerii. . respective pe braţul drept.În DIII electrodul negative este plasat în punctual L. În acest caz. Aramă. Derivaţiile precordiale sunt cele mai folosite în clinică. Înregistrarea EKG prin această metodă presupune aplicarea electrodului de negativitate în felul următor: .V5 – locul de intersecţie a linie exilare anterioare cu orizontala ce trece prin V4. VL. Dubin. b) Metoda unipolară foloseşte un singur electrod explorator. VF.

R. Acest complex precede în timp sistola ventriculară şi se plaseaz pe cardiogramă înaintea fazei de ă contracţie izometrică a sistolei ventriculare. 22 . bipolare şi precordiale ( www.org) Traseul EKG conţine o serie de unde pozitive şi negative. 10 – Derivaţiile unipolare. U.3 mV. Unda P corespunde depolarizării atriale şi precede sistola mecanică a atriului.malaysianbiomed. fiind negative. În principal complexul QRS este format dintr-o deflexiune amplă şi rapid corespunzătoare undei R. notate de Einthowen încă din 1895 cu literele P. Amplitudinea sa este de 1-3 mm ceea ce corespunde la o tensiune de0.Figura nr. Este o undă de amplitudine mică şi formă rotunjită. T. forma şi cronologia.1-0. unanim admise în lumea medicală. privind amplitudinea. S. Undele Q şi S care intră în ă componenţa sa se găsesc plasate de o parte şi de alta a undei R. durata. Analiza EKG normală necesită studiul fiecărei unde în parte. de amplitudine şi durată mică. Q. Complexul QRS evidenţiază activitatea bioelectrică ventriculară.

3. D.healthguide. ceea ce corespunde la o diferenţă de potenţial de 1-3 mV.16 secunde.Figura nr.1-0. negativă. Unda T ă corespunde fazei de contracţie izotonică a acestora. Presiunea și pulsul arterial Presiunea sistolică este presiunea cu care sângele este propulsat în sistemul vascular arterial în timpul sistolei ventriculare.30 secunde şi o amplitudine de 1-4 mm. rotundă şi corespunde repolariz rii ventriculare. Unda Q este negativă şi intră în componența complexului QRS.2 mV. această presiune atinge la adult valori maxime de 120-140 mm/Hg. Segmentul ST este cuprins între sfârşitul undei S şi începutul undei T. ascuţită. ce corespunde depolarizării ventriculare.06-0.4. La nivelul arterelor mari şi mijlocii ale marii circulaţii. Unda U apare inconstant pe EKG. ascuţită. Are o durată de 0. rapidă (0.). Unda T este pozitivă. Amplitudinea sa este de 1-3 cm.34-0. . ceea ce corespunde la 0. care face parte de asemeni din complexul QRS. Intervalul PQ este porţiunea de traseul EKG care cuprinde unda P şi segmentul PQ.en-us) Unda R este o undă amplă. pozitivă.36 secunde. Are o durată mică de 0. 23 .1-0. Se datoreşte repolarizării fibrelor Purkinje. de aproximativ 80 mm/Hg. El indică timpul în care excitaţia apărută în nodulul sinusal parcurge atriile şi ajunge la nodulul atrio-ventricular. Are amplitudine de 1-2mm.(Ş. 1997) 1.9-0. În general este izoelectric şi are o durată de 0. Aramă. pentru ca în teritoriul capilar arterial să atingă valori de 35 mm/Hg. corespunzător unei tensiuni de 0. La nivelul arterelor mici. Dubin. în cazul arterei metatarsiene.library.12 secunde şi reflectă anihilarea potenţialelor cardiace în momentul începerii repolarizării ventriculare. Ea se datorează depolarizării ventriculului stâng (unda R se datoreşte în special depolarizării ventriculului drept).4 mV. Durata sa medie este de 0.14-0.04 secunde iar amplitudinea sa nu depăşeşte 25% din amplitudinea undei R. Corespunde sistolei electrice ventriculare.15-0. 11 – Analiza EKG (www. Durata sa nu depăşeşte 0. Unda S este deasemeni o undă mică.08 sec.04 sec. Este cel mai mare interval de pe traseul EKG având în medie o durată de 0. 2006. Segmentul PQ cuprins între sfârşitul undei P şi începutul undei Q este izoelectric.S. Intervalul QT este porţiunea de pe traseul EKG cuprinsă între începutul undei Q şi sfârşitul undei T. presiunea maximă este mai joasă.

Presiunea diastolică este presiunea cu care sângele continuă să se deplaseze în arborele vascular arterial în timpul sistolei ventriculare. Valorile sale normale reprezintă jumătate din valoarea maximei plus 10 (70-80 mm/Hg). Determinarea presiunii sangvine se realizează direct sau indirect. Metodele indirecte sunt utilizate curent în practica medicală, şi au la bază principiul determinării forţei oponente cu valoare cunoscută necesare colabării vasului respectiv şi scăderii progresive a acesteia până la apariţia undelor pulsatile sistolo-diastolice cu ajutorul unei manşete pneumatice.

Figura nr. 12 – Îregistrarea presiunii arteriale prin medota indirectă la nivelul arterei brahiale şi a gambei (www.seniorjournal.com) Înregistrarea presiunii sangvine cu una din metodele directe sângerânde evidenţiază trei tipuri de oscilaţii pe curba presională: - Oscilaţii de prim ordin de origine cardiacă, determinate de expansiunea ritmică a pereţilor arteriali produsă de activitatea pulsatilă a inimii; - Oscilaţii de al doilea ordin, sau de tip respirator, caracterizate prin tendinţa la creştere a undelor cardiace sistolo-diastolice în timpul inspirului, urmată de revenire la nivelul iniţial în expir (16-18/minut); - Oscilaţii de ordin al treilea sau vasomotorii, cu frecvenţă mult mai joasă, de 2-3 pe minut. Pulsul arterial constă în distensia pereţilor arteriali, din timpul sistolei ventriculare, determinată de creşterea presiunii şi diametrului arterei comprimate pe un plan osos. Expansiunea ritmică a arterelor periferice se datoreşte propagării cu viteză mare, a undei vibratorii vasculare produsă de expulzia sângelui sub presiune din inimă în vasele mari. Înscrierea pulsului arterial poartă numele de sfigmogramă, ce poate fi practicată la nivelul uneia dintre arterele mari sau la radială, pedioasă, etc. Sfigmograma prezintă o linie ascendentă, a-b denumită undă anacrotă, produsă de creşterea bruscă a presiunii, urmată de o pantă descendentă, unda catacrată b-c prevăzută cu o incizură, cunoscută sub numele de undă dicrotă (d). Aceasta marchează tendinţa de refulare a sângelui la sfârşitul sistolei ventriculare şi închiderea valvei aortice. (I. Haulică, 1996; V.P. Hefco, 1997)

24

Figura nr. 13 – Sfigmograma (www.dataq.com) 1.3.4. Presiunea și pulsul venos Presiunea cu care sângele circulă prin vene scade de la periferie spre venele mari şi atriul drept. În poziţia orizontală se constată scăderea presiunii, ajungându-se de la 12mm/Hg în cazul capilarelor venoase la 7-8mm/Hg în venele mici şi la 3-4mm/Hg la nivelul venelor de calibru mijlociu. În venele mari şi atriul drept presiunea sângelui atinge valori de 0 sau chiar -1mm/Hg, cu maxima de -4mm/Hg în inspirul forţat. În mica circulaţie, presiunea venoasă variază în jurul valorii de 6-8mm/Hg la nivelul capilarelor pulmonare şi de 4-5mm/Hg în atriul stâng. Metodele de determinare sunt de două feluri: directe şi indirecte. Pulsul venos reprezintă deformările pulsatile determinate de variaţiile de presiune joasă, transmise retrograde de la nivelul striului drept la venele mari. Înregistrarea pulsului venos este numită flebogramă şi se face la jugulară cu ajutorul unei capsule elastice Marey. Înregistrând modificările presionale venoase din timpul diverselor momente ale revoluţiei cardiace, flebograma prezintă trei deflexiuni positive (a,c,v) şi două negative (x,y). Unda pozitivă a corespunde sistolei atriale. Unda pozitivă c se datoreşte ridicării planşeului atrioventricular în timpul sistolei izometrice ventriculare şi bombării sale spre cavitatea atrială dreaptă. Deflexiunea următoare negativă notată cu x reflectă coborârea planşeului atrioventricular în faza de contracţie izotonică a ventricolului. Unda pozitivă v se datoreşte revenirii planşeului atrioventricular la începutul diastolei ventriculare, în faza de relaxare izometrică. Unda negativă y se datoreşte deschiderii valvei tricuspide şi umplerii ventriculare post sistolice. (I. Hăulică, 1996; V.P. Hefco, 1997)

25

2002) Efortul la cicloergometru se efectuează după protocolul clasic.30 W. pot realiza o creştere a încrederii în capacitatea fizică proprie şi în consecinţă scade anxietatea legată de activităţile fizice zilnice. în aprecierea bolnavilor cardiaci este absolut necesară testarea capacităţii funcţionale la efort. Testarea la efort este utilă în urmărirea ulterioară a pacientului cu o afecţiune cardiacă. alături de performanţa cardiacă. Obiective operaţionale După ce va studia această lucrare practică. (Mitu. Pe lângă valoarea prognostică incontestabilă. dispnee. 27 . Testarea de efort la cicloergometru sau covor rulant Testarea la efort la cicloergometru sau covor rulant este obligatorie la bolnavii coronarieni înainte de includerea în programele de recuperare fizică. Rezultatele testării de efort la pacienţii după un infarct miocardic de exemplu. (Gherasim. precum şi testarea cardio-pulmonară în circuit închis.). cu durata de 3 min pe treaptă. indicațiile ș i contraindicațiile testării la efort a pacienților cardiaci folosind testul de mers 6 minute Generalități Alături de tehnicile de evaluare a funcţiei cardiace în repaus. 2005) Cea mai utilizată metodă este testarea de efort la cicloergometru sau covor rulant. el serveşte ca punct de plecare pentru recomandările privitoare la reîncadrarea în muncă. pe baza ei elaborându-se programul de antrenament fizic ca parte a recuperării cardiace comprehensive. cefalee etc. precum şi la bolnavii la care este necesară expertizarea capacității de muncă. indicațiile ș i contraindicațiile testării cardio-pulmonare la efort a pacienților cardiaci  Dețină noțiuni generale referitoare la metodologia. capacitatea de efort este alt indicator prognostic independent. ca şi pentru evaluarea riscului de complicaţii. în evaluarea capacităţii funcţionale şi ischemiei postinfarct. indicațiile ș i contraindicațiile testării la efort la covorul rulant sau la cicloergometru a pacienților cardiaci  Dețină noțiuni generale referitoare la metodologia. studenţii vor putea să:  Dețină noțiuni generale referitoare la metodologia. cunoscut fiind faptul că. de efort la domiciliu.vârsta în ani la bărbaţi şi 210 vârsta în ani la femei) sau limitată de simptome care determină oprirea testării înainte de atingerea nivelului maximal (durere anginoasă.i Evaluarea capacităţii de efort şi a performanţei ventriculare stângi a pacienților cardiaci Scop  Cunoașterea unor noțiuni generale privind evaluarea capacității de efort a pacienților cardiaci. Testul de mers 6 minute se foloseşte la pacienţii cu insuficienţă cardiacă. în trepte succesive de 25 . Testarea este de tip maximal. după revascularizare miocardică. adică până la atingerea frecvenţei cardiace maxime teoretice (220 .

durerea toracică. dispneea sunt principalele simptome cardiace care pot apărea.30000 sugerează ischemie moderată. demascând scăderea performanţei sistolice a ventriculului stâng. Gradul durerii 1 2 3 4 Descriere Durere abia perceptibilă Durere persistentă Durere intensă. Frecvenţa cardiacă creşte cu 10 . iar peste 30000 .10 mmHg pe fiecare treaptă. la care bolnavul obişnuieşte să-şi întrerupă activitatea Durere intolerabilă Tabel nr. 2002) În interpretarea testului se urmăresc parametrii cunoscuţi: simptomatologia durerea anginoasă. 1 .Se efectuează la pacientul internat. foarte uşor Foarte uşor Uşor Moderat Oarecum greu Greu Foarte greu Foarte. Indicele tensiune-timp (ITT) sau dublul produs (DP) este direct proporţional cu consumul de oxigen miocardic (MV02). în laboratorul de testare de efort. Astfel. La bolnavi cu ischemie severă şi insuficien ventriculară stânga se remarcă prezenţa deficitului ţă cronotrop. 2 . se consideră semn de insuficienţă ventriculară absenţa creşterii TAS peste 10 mmHg în primele doua trepte de efort sau scăderea ulterioară cu peste 10 mmHg.20 bătăi la fiecare treaptă de efort. în asociere cu modificările ST de tip ischemic. În interpretarea variaţiei frecvenţei cardiace la efort trebuie cunoscută medical la care o poate influenţa (betablocantele. (Mitu. ca şi nedepăşirea valorilor de 130 . Dublul produs serveşte la calcularea deficitului aerobic miocardic 28 . Testele de efort pozitive la un dublu produs sub 15000 semnifică ischemie severă. foarte greu Scala nouă 0-0. creşte valoarea diagnostică a testului. Absenţa creşterii ei la efort are semnifcaţie prognostică peiorativă.Scala Borg de percepere a efortului Tensiunea arterială sistolică în mod normal creşte în cursul efortului cu 8. direct proporţional cu severitatea ischemiei. (Mitu. digitală).ischemie uşoara sau teste fals pozitive. Valori între 15000 . 2002) Scala originală 7 8-9 10-11-12 13 14 15-16 17 18-19 Aprecierea Nesemnificativ Foarte.5 1 2 3 4 5-6 7-8-9 10 Tabel nr. de către medicul cardiolog sau internist cu competenţă în testarea de efort şi în condiţiile în care există în dotare echipament de resuscitare.Intensitatea durerii anginoase (după scala Katus) Se ia în considerare şi rata de percepere a efortului prin folosirea scalei Borg clasice (cu 20 puncte) sau modificate (cu 10 puncte).140 mmHg la efortul progresiv. apariţia durerii reprezintă unul din criteriile de întrerupere a testării (după scala Katus) şi ulterior de indicare a tipului de efort fizic în programul de recuperare. ce indică necesitatea revascularizării miocardice.

vârsta şi efortul de vârf. în funcţie de greutatea corporală. explorări suplimentare în vederea unei eventuale revascularizării înaintea includerii în programe de recuperare sau indicarea unui program de efort fizic limitat (sub nivelul apariţiei ischemiei). precum şi de protocolul de testare. prin calcularea echivalentului metabolic (MET). 2002) Clasa NYHA I II III IV Echivalent metabolic (MET) peste 7 MET 5 . respectiv MET. crampă musculară.5 MET sub 2 MET Tabel nr. hipotensiune și șoc. fie indirect. la pacienţii coronarieni cunoscuţi. paloare. Cauze dependente de pacient:  Dorinţa pacientului de a opri testul  Disconfort toracic important  Oboseală marcată  Dispnee severă       Cauze dependente de medic: Înrăutăţirea stării clinice a pacientului (ataxie. mediu între 50 . insuficiență cardiacă congestivă. confuzie.) Cauze determinate de protocolul de testare:  Atingerea frecvenţei cardiace teoretice  Atingerea încărcăturii mecanice teoretice Complicaţiile care pot apare în cursul testării de efort sunt rare. Capacitatea funcţională se apreciază în funcţie de VO2. dureri corporale. Unele modificări electrocardiografice la testul de efort reprezintă criterii de severitate care impun.Consumul de oxigen (VO2) se calculează fie direct. tahiaritmii. oboseală uneori persistentă mai multe zile. Modificările electrocardiografice sunt esenţiale în aprecierea ischemiei induse de efortul fizic. cianoza) Modificări ECG semnificative (care constituie criterii de severitate) Scăderea tensiunii arteriale sistolice şi/sau a frecvenţei cardiace la creşterea efortului TAS peste 250 mmHg sau TAD peste 120 mmHg Defecţiuni ale echipamentului de testare Alte simptome limitante (ameţeală. 29 . sever peste 75%. din tabele. (Mitu.Evaluarea capacităţii funcţionale Cunoaşterea VO2 permite calcularea deficitului aerobic funcţional.  Necardiace: traumatisme musculo-scheletale  Combinate: amețeli. 3 . impunând măsuri de resuscitare:  Cardiace: bradiaritmii.25%.75%. Capacitatea funcţională se apreciază în funcţie de VO2. Criteriile de oprire a testului sunt variabile şi depind de pacient. dar unele din ele pot fi deosebit de severe.7 MET 3 . infarct miocardic acut. respectiv (MET). dureri articulare etc. uşor între 25 .50%. de modificările care apar şi care impun medicului decizia de întrerupere a testării. DAF este mic între 0 . la testarea cardio-pulmonară în circuit închis.

În încercarea de diferenţiere se va lua în considerare nivelul efortului la care se atinge pragul anaerob (pragul lactat). creştere care până la acest nivel este paralelă.moderat Moderat . menţinerea la valori normale a HbO2. Se efectuează la cicloergometru sau covor rulant. care este atins în momentul epuizării ofertei de O2 la nivel tisular.sever Sever Foarte sever VO2 maxim ml/min/kg > 20 16 . 2002) Avantajele metodei sunt multiple:  VO2 maxim şi pragul anaerob sunt determinate obiectiv. definită ca valoarea atinsă când VO2 rămâne stabil în pofida creşterii intensităţii efortului. Măsurarea continuă. în care capacitatea ventilatorie maximă este atinsă înaintea apariţiei discrepanţei dintre debitul cardiac şi necesităţile de irigare ale periferiei (prag anaerob). 4 . În schimb.O problemă deosebită o ridică dispneea de efort. VO2 de vârf pe care îl ating 30 . Clasa A B C D E Gradul de afectare Uşor Uşor .16 6.  pragului anaerob. Deoarece stabilirea pragului lactat necesită determinarea consumului de O2 şi a eliminării CO2 prin respiraţie în circuit închis.10 <6 Pragul anaerob > 14 11-14 8. respectiv oximetria capilară cu oximetru transcutanant fixat la nivelul lobului urechii. decât debitul cardiac de repaus. Apariţia dispneei concomitent cu scăderea concentraţiei HbO2 sub 95% pledează pentru originea respiratorie a acesteia.) Un dezavantaj al TCP este acela că mulţi pacienţi nu pot atinge nivelul de efort la care VO2 rămâne stabil în pofida creşterii intensităţii efortului. Aceasta poate avea o cauză cardiacă (insuficienţa ventriculară stânga). Pragul lactat este atins de pacientul cardiac (în dispneea cardiacă) dar nu este atins în cazul dispneei pulmonare.pulmonară la efort în circuit închis (TCP) permite aprecierea neinvazivă a extracţiei totale de oxigen (VO2) şi producţiei de CO2 (VCO2).pulmonara de efort Testarea cardio . Testarea cardio . neinfluenţate sau de examinator. Acesta este atins la aproximativ 70% din VO2 maxim al unui individ şi este semnalizat de creşterea discrepantă a producţiei de CO2 faţă de creşterea consumului de oxigen.  VO2 maxim reprezintă o măsură indirectă a debitului cardiac maxim. în aprecierea bolnavilor cu diferite dezadaptare. dar mai puţin fidelă. Aprecierea capacităţii funcţionale prin TCP se face conform clasificării funcţie de VO2 maxim şi pragul lactat.Clasificarea funcţională Weber a insuficienţei cardiace (Weber fi colab.11 5-8 <4 de bolnav mai fidelă grade de Weber. (Mitu Florin. în Tabel nr. Aceasta permite determinarea:  extracţiei maxime de O2 – VO2 maxim sau capacitatea aerobică. pulmonară sau poate fi secundară lipsei de antrenament.  reproductibilitatea la acelaşi pacient este bună. a concentraţiei O2 şi CO2 permit monitorizarea VO2 şi VCO2. se recurge la o examinare mai simplă. în prezenţa dispneei patente susţine originea sa cardiaca (disfuncţie VS). respiraţie cu respiraţie.20 10 . metoda puţin accesibilă în practica clinică.

reprezintă valoroşi indicatori prognostici. VO2 de vârf depinde de motivaţia pacientului şi de examinator.375 m. Distanţa totală de mers permite încadrarea pacienţilor în patru nivele de efort:  nivelul 1: sub 300 m. utilizaţi în stratificarea riscului în vederea opţiunii terapeutice. El ajută la diferenţierea între clasele II şi III NYHA. (Mitu Florin. Este o variantă de test submaximal autolimitat. 2002) La bolnavi cu insuficienţă cardiacă. (Mitu Florin. în care pacientul este pus să meargă în ritm propriu timp de 6 minute pe un coridor cu o lungime măsurată (aproximativ 20 metri). (Mitu Florin. VO2 în cursul testului de mers este. 31 . ea se corelează cu supravieţuirea pe termen scurt. Parametrii obţinuţi – VO2 maxim şi VO2 la pragul anaerob. testul de mers 6 minute evaluează cu destulă acurateţe capacitatea de efort. Capitolul cuprinde date referitoare la metodologia de aplicare a acestor teste. În condiţiile unei accesibilităţi mai scăzute la testarea cardio . Astfel. în medie.nu este acelaşi şi nu trebuie confundat cu VO2 max.450 m. 2002) Testul de mers 6 minute Reprezintă un test util în evaluarea capacităţii de efort la bolnavii coronarieni cu insuficienţă cardiacă. 2002) Studiile care au comparat această variantă de testare de efort cu testarea cardio pulmonară au relevat o corelaţie semnificativă între distanţa parcursă la testul de mers şi VO2 max. care nu au fost capabili să atingă valori ale TA maxime de 120 mmHg.  nivelul 3: 375 . testarea cardio-pulmonară de efort realizează o apreciere practică. independenţi de fracţia de ejecţie. Rezumat Capitolul Evaluarea capacităţii de efort şi a performanţei ventriculare stângi a pacienților cardiaci cuprinde trei teste de evaluare a capacității de efort la pacienții cardiaci.pulmonară sau la persoane cu insuficienţă cardiacă severă.  nivelul 4: peste 450 m . Mai mult. Se măsoară distanţa totală de mers şi se apreciază simptomele care au determinat întreruperea testului.  nivelul 2: 300 . obiectivă a capacităţii funcţionale. cu 15% mai mic decât VO2 maxim realizat la TCP. În concluzie. TAS maximă . spre deosebire de 85% supravieţuire la cei cu VO2 maxim peste 14 ml/kg/min. la pacienţii cu VO2 maxim sub 14 ml/kg/min. supravieţuirea la trei ani a fost de numai 55%. nivelul VO2 maxim şi al TA sistolice la efortul de vârf sunt predictori independenţi de mortalitate.

32 . precum și valoarea prognostică și de evaluare pe care o au aceste teste asupra stabilirii gradului de evoluție sau involuție a diferitelor afecțiuni cardiace.indicații și contraindicații.

33 . indicațiile și contraindicațiile aplicării tratamentului kinetoterapeutic în bolile cardio-vasculare. studenţii vor putea să:  Își însușească abilitățile necesare privind realizarea.1. dozarea și practică a tratamentului kinetoterapeutic în venopatii aplicarea aplicarea aplicarea aplicarea aplicarea aplicarea aplicarea 2.Capitolul II. dozarea și practică a tratamentului kinetoterapeutic în insuficiența cardiacă  Își însușească abilitățile necesare privind realizarea. dozarea și practică a tratamentului kinetoterapeutic în hipertensiune arterială  Își însușească abilitățile necesare privind realizarea. cel mai frecvent timp de 2-5 minute. Aplicații practice ale kinetoterapiei în diferite afecțiuni cardio-vasculare Scop  Cunoaşterea bazelor teoretice și practice privind metodologia. care survin la scurt timp după încetarea unui efort. uneori la frig sau emoţii. dozarea și practică a tratamentului kinetoterapeutic în infarctul miocardic  Își însușească abilitățile necesare privind realizarea.Tratamentul kinetoterapeutic al anginei pectorale stabile de efort Angina pectorală este un sindrom caracterizat prin dureri precordiale şi retrosternale difuze. dozarea și practică a tratamentului kinetoterapeutic în angina pectorală stabilă de efort  Își însușească abilitățile necesare privind realizarea. dozarea și practică a tratamentului kinetoterapeutic în valvulopatii  Își însușească abilitățile necesare privind realizarea. Obiective operaţionale După ce va studia această unitate de curs. dozarea și practică a tratamentului kinetoterapeutic în arteriopatii  Își însușească abilitățile necesare privind realizarea. în accese cu durată variabilă. Durerile încetează la scurt timp după încetarea efortului sau după administrarea de nitroglicerină.

pe marginea cubitală până la degetele 4-5. Durerea poate fi progresivă. mandibulară. cu iradiere în umăr. Accesele se repetă la eforturi de acelaşi grad. posterior la baza toracelui. nucală. Se însoţeşte de anxietate. uneori de dispnee. Figura nr. Există foarte frecvent dureri cu iradiere atipică: în regiunea cervicală.Figura nr. Bolnavul poate muri subit în timpul accesului. senzaţie de „moarte iminentă”. 1 – Tipuri de obstrucţie coronariană Durerile au caracter constrictiv în „gheară”. 2 – Zona posibilă de iradiere a durerii ischemice coronare 34 . în membrul superior drept. în epigastru. uneori de constricţie faringiană. în membrul superior stâng.

ca şi pentru evaluarea riscului de complicaţii. stetoscop. defibrilator cardiac. În ceea ce ne priveşte ne vom opri asupra tratamentului kinetoteraputic. medicul nutriţionist şi terapeutul ocupaţional. acesta se opreşte şi nu se mai reia în şedinţa respectivă. 35 . prin activarea mecanismelor Frank-Starling. deoarece toate se intercondiţionează. S-a ajuns la concluzia că nu se poate spune care categorie de specialişti din echipa interdisciplinară joacă un rol mai important.  Creşterea extracţiei de oxigen la nivel tisular. 2005) Cea mai utilizată metodă este testarea de efort la cicloergometru sau covor rulant. Testarea la efort este utilă în urmărirea ulterioară a pacientului cu o angină pectorală de efort. Dacă apar semne de intoleranţă la efort. kinetoterapeutul. tensiometru. Testul de mers 6 minute se foloseşte la pacienţii cu insuficienţă cardiacă. Rezultatele testării de efort la pacienţii după un infarct miocardic de exemplu. şi reuşita unuia depinde foarte strâns şi direct de reuşita terapeutică a celuilalt. precum şi în urma efectuării unui test de efort (maximal sau submaximal în funcţie de gravitatea bolii) va indica tratamentul kinetoterapeutic sau îl poate contraindica. O şedinţă de kinetoterapie va cuprinde o parte introductivă. (Gherasim Leonida. o parte fundamentală şi una de încheiere. psihoterapeutul. atunci bolnavul respectiv este trimis să efectueze un alt control la medicul cardiolog. mai ales în zona arterei obstruate. Pentru a putea prescrie corect şi eficient un tratament kinetoterapeutic în angina pectorală de efort. precum şi testarea cardio-pulmonară în circuit închis. el serveşte ca punct de plecare pentru recomandările privitoare la reîncadrarea în muncă. şi implicit şi al anginei pectorale de efort. pot realiza o creştere a încrederii în capacitatea fizică proprie şi în consecinţă scade anxietatea legată de activităţile fizice zilnice. aceasta trebuie să mai aibe o trusă de prim ajutor. Pentru a putea introduce un bolnav cu angină pectorală de efort într-un program de reabilitare kinetoterapeutică trebuie neapărat ca acesta să aibe recomandare pentru kinetoterapie de la medicul cardiolog.  Activarea circulaţiei colaterale la nivelul musculaturii scheletice. Acesta. în urma investigaţiilor clinice şi paraclinice. Rezultatele testului de efort au o mare importanţă pentru kinetoterapeut. Pe lângă dotările obligatorii ale unei săli de kinetoterapie. Obligatoriu kinetoterapeutul trebuie să aibe asupra lui nitroglicerină. din echipa de reabilitare cardiacă făcând parte medicul cardiolog. de efort la domiciliu. Dacă semnele persistă şi alte şedinţe. Şedinţele de kinetoterapie se vor desfăşura în săli de kinetoterapie dotate specific pentru recuperarea cardiovasculară. de preferat sub forma de spray.  Creşterea forţei de contracţie a cordului printr-o umplere eficientă.Tratamentul anginei pectorale de efort În ultimile decenii tratamentul bolilor cardio-vasculare a fost reconsiderat. trebuie să cunoaştem foarte bine efectele efortului asupra cordului sănătos şi apoi coronarian şi efectele efortului asupra aparatului vascular şi implicit asupra organismului. Pe lângă valoarea prognostică incontestabilă. pe baza ei elaborându-se programul de kinetoterapie ca parte a recuperării cardiace comprehensive. deoarece ele arata stadiul de antrenament al pacientului în cauză şi ghidează kinetoterapeutul în ceea ce priveşte frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială maximă pe care o poate atinge pacientul în timpul şedinţelor de kinetoterapie. Obiectivele unei şedinţe de kinetoterapie la un pacient cu angină pectorală de efort sunt:  Activarea circulaţiei colaterale la nivelul arterelor coronare. Tratamentul este unul interdisciplinar.

Gimnastica medicală se va efectuat după fiecare repriză sau serie de exerciţii precum şi în timpul acestora. Masajul va consta din efleuraj profund şi lent executat cu palma. Frecvenţa şi durata fazelor respiratorii va da frecvenţa de execuţie a exerciţiilor (contracţia se efectuează pe inspir iar relaxarea pe expir.  Reintegrarea socială şi profesională a pacientului.  Adaptarea la efort a cordului şi aparatului vascular. pentru a evita apariţie monotoniei în cadrul şedinţelor de kinetoterapie. profund.  Creşterea capacităţii de efort a întregului organism. în care pacientul lucrează atât la aparate cât şi cu aparate. Tratamentul kinetoterapeutic propriu-zis va consta din: Masaj relaxator. şedinţele doar la covorul rulant nu mai sunt agreate. cu pauze între reprizele de efort.  Activarea celulelor STEM. Poziţia în care se va executa masajul va fi una confortabilă pentru pacient şi accesibilă pentru kinetoterapeut (pacientul trebuie sa fie mereu cu faţa la kinetoterapeut). care vor determina neogeneză de capilare. lent cu scop circulator (îmbunătăţirea întoarcerii venoase) la nivelul gambelor (gamba este considerată „a doua inimă din organism”). Astfel că. Gimnastica medicală şi gimnastica respiratorie se vor executa împreună. ceea ce va determina o bună umplere diastolică a cordului (creşterea volumului telediastolic). Durata masajului va fi de aproximativ 4-5 minute pentru fiecare gambă. Figura nr. inspirul durează aproximativ 3 secunde iar expirul 4-5 secunde).  Gimnastică medicală. Mijloacele folosite în cadrul tratamentului kinetoterapeutic sunt:  Masaj.  Gimnastică respiratorie. precum şi combinate. Se va folosi antrenamentul pe intervale. 3 – Supravegherea pacientului cu angină în timpul prestării efortului la cicloergometru 36 . Îmbunătăţirea întoarcerii venoase. În general se preferă şedinţele combinate. Se mai poate efectua masaj la nivelul coloanei cervicale şi coloanei dorsale superioare. în noile condiţii impuse de boală. Se pot efectua în egală măsură şedinţe exclusiv cu aparate sau la aparate. precum şi a întregului organism. sau cu pumnul. uşoare fricţiuni şi frământat.

ca scop. în afara măsurilor bine cunoscute de tratament medicamentos. duce o viaţă fizică activă. Acesta va fi iniţial standardizat şi supravegheat. intervenţional şi chirurgical. Gimnastica respiratorie în timpul pauzelor este obligatorie. . În funcţie de ţa valorile obţinute se dă pauza. . profesională şi socială cât mai aproape de normal. Această frecvenţă cardiacă nu trebuie să depăşească 135-140 bătăi/minut şi trebuie s fie inferioară cu 10 bătăi/minut frecvenţei ă cardiace la care apar simptomele de ischemie (durerea precordială şi dispneea). şi la faptul că dacă reacţia la manevrele efectuate este sau nu corespunzătoare şi dozajul exerciţiilor a fost bun. respectiv antrenament fizic. La ora actuală se consideră că numărul bolnavilor cu IMA într-un procent care păşeşte cu mult 50%. că adoptarea unei atitudini de evitare a oricăror eforturi fizice.Nu apare dispneea. se continuă sau se opreşte şedinţa de kinetoterapie. . Referitor la tensiunea arterială şi frecvenţa cardiacă. după un IMA.Frecvenţa cardiacă maximă (220-vârsta la bărbaţi şi 200-vârsta la femei) până la care se poate ajunge. prin recuperare fizică. ele au rămas valabile ca succesiune şi. se creşte sau scade dozajul. face din aceşti bolnavi nişte ‚‚handicapaţi’’ nejustificat faţă de datele obiective ale performanţei cardiace a acestora. precum şi după fiecare serie de exerciţii şi la finalul şedinţei.Tensiunea arterială sistemică nu scade şi nu creşte cu mai mult de 20 mmHg faţă de tensiunea arterială bazală. Şedinţa de kinetoterapie nu trebuie să depăşească 30-35 minute.2.Dozajul se va efectua în funcţie de rezultatele testului de efort. a unei capacităţi de efort maxime în raport cu posibilităţile oferite de boala coronariana. trebuiesc înregistrate tensiunea arterială şi frecven cardiacă.Frecvenţa cardiacă creşte progresiv cu maximum 10-20 pulsaţii pe minut faţă de cea bazală şi nu are voie să scadă. a recuperării bolilor cardiovasculare. Înainte de începerea efortului. Recuperarea bolnavilor cu IMA porneşte de la constatarea făcută cu mulţi ani în urmă. combinată cu repusul la pat prelungit.Tratamentul kinetoterapeutic al infarctului de miocard Recuperarea bolnavilor cu infarct miocardic acut (IMA) a fost cea care a pus bazele recuperării cardiopatiei ischemice şi în general. Acestea sunt : 37 . recuperarea bolnavilor cu IMA s derulează în trei faze. o viaţă familială. respectiv ca obiective finale. trebuie menţionat că acestea sunt corespunzătoare dacă: . pentru ca în final să devină nesupravegheat şi nestandardizat. Parametrii fiziologici care ne ajută să efectuăm dozajul efortului sunt frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială. în faza acută a infarctului. Obiectivul poate fi atins. Deşi în ultimii ani aceste faze au suferit modificări în ceea ce priveşte durata şi intensitatea efortului prestat. ulterior standardizat şi nesupravegheat. de multe ori identică cu cea a indivizilor care nu au suferit accidente coronariene acute. este de 70-85% din frecvenţa cardiacă maximă atinsă în cursul testării la efort. Clasic. 2. Ea urmăreşte asigurarea pentru bolnavii care au avut un accident coronarian acut.

S-a creat şi se aplică actualmente. În cazurile complicate mobilizarea este întârziată până la rezolvarea complicaţiilor. În aceiaşi şedinţă mişcările extremităţilor devin şi active. FAZA a III-a. Actualmente fiecare treaptă este parcursă în 2 zile fiecare.FAZA I : sau recuperarea intraspitalicească. Are ca scop să asigure bolnavilor capacitatea maximă de efort compatibilă cu suferinţa coronariană. Înainte de începerea mobilizării trebuie să ne asigurăm de fiecare dată că frecvenţa cardiacă de repaus nu depăşeşte 120/min şi că tensiunea arterială sistolică nu depăşeşte 90mmHg. probabil pe mai mulţi ani. a căror parcurgere durează 3 zile pentru fiecare treaptă.  combaterea repercusiunilor psihologice ale imobilizării. fără durere cardiacă persistentă sau recurentă şi fără disritmii semnificative. Există şi studii clinice în care externarea se face în 5-8 zile. Treapta I începe deja la câteva ore de la internarea bolnavului. lângă pat. mobilizarea se derulează similar cu aceea a cazurilor necomplicate. în momentul în care durerea toracică a dispărut. Bolnavului i se permite să fie ridicat la un unghi de 450 cu patul. care durează de la 3 la 12 săptămâni. mobilizarea este efectuată într-un ritm mai puţin alert.  pregătirea funcţională a aparatului cardiovascular pentru trecerea la următoarea etapă. de 2 ori pe zi. şi 38 . efectuate de către bolnav sub monitorizare. La sfârşitul acestei etape bolnavul este ridicat în picioare. în exclusivitate. recuperarea fazei I a IMA se desfăşoară în 7 trepte de mobilizare. în zilele 3-4 de infarct. în IMA necomplicat. culcat în pat sau şezând pe margine. conceptul mobilizării precoce. O serie de autori consideră şi şederea într-un fotoliu. iar în a doua zi i se permite să se alimenteze singur stând la marginea patului cu picioarele atârnate la marginea patului 10-15 min de 2-3 ori pe zi. în spital şi în afara acestuia. în general. În cea de a doua treaptă. pe o perioadă de 15 minute pe zi. în pat efectuate de kinetoterapeut. mişcări active ale tuturor extremităţilor. la bolnavii coronarografiaţi în primele zile ale IMA. de unde. bolnavul este stabilizat hemodinamic şi fără tulburări severe de ritm. atitudine care va rămâne. dar în etape similare sau superpozabile cu acelea ale IMA necomplicat. În cazul în care complicaţiile persistă. bolnavul va continua. Ea urmăreşte prezervarea capacităţii de efort abţinută în faza a II-a şi eventual creşterea în continuare a capacităţii de efort. Faza I de recuperare Dacă în urmă cu 20 de ani bolnavii cu IMA erau imobilizaţi la pat pe o durată de până la 4-6 săptămâni. care urmează imediat fazei a II-a şi durează teoretic toată viaţa. şi pe care să le repete din oră în oră atât timp cât este treaz. Ele se referă însă. urmărindu-se ca în ortostatism să nu apară scăderea tensională. pe care le va repeta de 10-15 ori pe şedinţă. Prima treaptă începe prin mişcări pasive ale extremităţilor. Urmăreşte să asigure bolnavului capacitatea de autoîngrijire şi independenţa. Ca infarct miocardic necomplicat sunt considerate cazurile fără insuficienţă cardiacă. mişcări pe care le efectuează de câteva ori. fără hipotensiune sau şoc cardiogen. Desigur că se adaugă mişcările permise în treapta precedentă. FAZA a II-a sau faza recuperării propriu-zisă. urmărindu-se ca frecvenţa cardiacă să nu depăşească cu peste 10 bătăi pe minut frecvenţa iniţială. fără ajutor din partea altor persoane. sau există efecte importante ale acestora. Clasic. doar un deziderat pentru ţara noastă. în sensul deplasării bolnavilor. actualmente majoritatea cazurilor de IMA necomplicat sunt externate din spital între 8 şi 14 zile de la debutul bolii. Reabilitarea bolnavilor în această fază are ca obiective principale:  limitarea efectelor generale ale decubitului. Bolnavul va fi instruit să efectueze mişcări de pedalare sau rotaţie din articulaţia tibio-tarsiană. lucru valabil şi pentru treptele următoare.

în medie între 8 şi 14 zile de la debutul infarctului miocardic acut necomplicat. în pas de plimbare. între momentul externării şi cel al reluării activităţii obişnuite. Activitatea bolnavului la domiciliu se deosebeşte de cea intraspitalicească prin faptul că bolnavul nu este supravegheat. Desfăşurarea activităţilor casnice este necesară atât din punct de vedere al psihologiei bolnavului cât şi din punct de vedere al menţinerii efectului de antrenament fizic obţinut în cursul spitalizării. se deplasează atât cât doreşte. Faza a II-a de recuperare Reprezintă recuperarea propriu-zisă. Distanţa de mers creşte până la 200-250m de 2 ori pe zi supravegheat. pe o distanţă de până la 60 de metri sub supraveghere. Momentul cel mai important al acestei trepte este începutul mersului care se va face în pas de plimbare. Cea de a 6-a treaptă este momentul în care bolnavului i se permite să coboare un etaj.frecvenţa cardiacă să nu depăşească cu peste 20 bătăi pe minut frecvenţa cardiacă bazală. Desigur este interzis ridicarea de greutăţi deoarece efortul izometric este încă relativ interzis. într-un salon obişnuit dacă nu apar complicaţii pe parcursul acestor zile. în marea majoritate a serviciilor. pe hol. de câteva ori pe zi. fiind necesar autocontrolul acestuia ca şi controlul familiei. compatibilă cu starea funcţională a cordului. în afara locuinţei. Activitatea fizică de bază care se adaugă în această perioadă este mersul nesupravegheat. Aceasta permite stabilirea atitudinii terapeutice în continuare şi orientează recuperarea fizică. care trebuie instruită în acest sens. unde bolnavul îşi poate efectua singur o toaletă parţială. Distanţa de mers creşte până la 400 de metri de 2 ori pe zi. Treapta a treia începe în ziua a 5-a a infarctului. În cea de a 5-a treaptă exerciţiile fizice vor fi efectuate de 3 ori pe zi. şi ultima. 39 . Va consta din mers de 2 ori pe zi. şi bolnavul este instruit asupra activităţilor fizice pe care urmează să le desfăşoare la domiciliu. bolnavul este supus unui test de efort low level. Cea de a 7-a treaptă. fiind urcat cu liftul etajul superior. Poate şedea în fotoliu atât cât doreşte . când bolnavul va continua exerciţiile fizice. la care se adaugă permisiunea de a merge la baie. La sfârşitul fazei I de reabilitare bolnavul este externat. respectiv permite evaluarea şanselor teoretice de reîncadrare în muncă a acestuia şi rapiditatea cu care aceasta poate fi obţinută. Bolnavului i se permite să facă duş. pe o distanţă de 30-40 de metri şi înapoi. într-un scaun cu rotile. inclusiv profesionale. Elementul de bază al acestei trepte este acela că. pe care le va îmbogăţi cu noi exerciţii. de stretching. urcând progresiv la 30 de minute. La sfârşitul acestei etape bolnavul este transferat de la terapie coronariană intensivă. şi este situată între săptămânile 4-12 de boală. se rii caracterizează prin aceea că bolnavul urcă şi coboar 1-2 etaje fiind pregătit pentru ă domiciliu. a recuperă fizice intraspitaliceşti. înainte şi înapoi. În treapta a 4-a se continuă exerciţiile fizice. prin salon. pe durată de 15 minute. cu condiţia stabilită anterior ca frecvenţa în timpul mersului să nu depăşească cu peste 20 de bătăi pe minut frecvenţa bazală. De două ori pe zi bolnavul va merge în afara salonului. Acesta va fi efectuat bineînţeles în condiţiile în care nu există intemperii iar temperatura de afară nu scade sub 00C. Această etapă este cea mai importantă în recuperarea fizică deoarece urmăreşte să redea bolnavului maximum posibil din capacitatea sa fizică. care urmează să încadreze bolnavul cu infarct miocardic acut în categoria de bolnavi cu risc crescut sau scăzut.

Primul lucru care trebuie discutat în faza a doua a recuperării este locul unde aceasta urmează să se desfăşoare. din punct de vedere conceptual. este un test de efort submaximal până la 85% din frecvenţa cardiacă teoretică. Aceste exerciţii fizice trebuie să include pregătirea musculaturii care va fi antrenată (membrele superioare. Costul energetic al etapei este de regulă între 5 şi 7 METs. terminată. fiind limitat de simptome nu aduce un pericol pentru bolnav. O regulă generală a bolnavilor cu IMA este ca cei care au o muncă sedentară să fie încadraţi în muncă între 6 şi 8 săptămâni.Urmează antrenamentul propriu-zis. În caz contrar efortul poate fi efectuat până la atingerea frecvenţei maximale teoretice. La bolnavii la care efortul este oprit la 85% din . deoarece asa cum se va arăta în continuare. Frecvenţa obţinută nu trebuie să depăşească 100-110 bătăi pe minut. care se efectuează la 3-4 săptămâni de la debutul IMA. standardizate şi supravegheate. .Ameliorarea performanţei cardiace maxime. Includerea bolnavului în faza a doua a recuperării fizice este precedată de un test de efort. Alegerea acestuia este benefică din mai multe motive. . şi ei sunt asimptomatici antrenamentul se va derula adesea la frecvenţe mai joase decât cele optimale iar efectul de antrenament se va obţine. . La sfârşitul fazei se apreciază capacitatea de efort a bolnavului şi se stabileşte dacă el poate sau nu să-şi continue activitatea profesională anterioară. temporar sau definitiv. faza a doua a recuperării poate fi considerată.Obiectivele etapei: . pentru că în cazul apariţiei unei simptome ca durerea.Creșterea extracției de oxigen la nivel tisular.Dezvoltarea circulaţiei coronariene colaterale. testul este oprit. intensitatea antrenamentului variază în funcţie de sex.Creşterea capacitaţii de efort maxim prin aceeaşi ameliorare a utilizării periferice a oxigenului. .Reducerea travaliului cardiac pentru un nivel dat de efort.prima dintre ele este cea de încălzirea. în mod nejustificat mai târziu. prin ameliorarea utilizării periferice a oxigenului . 40 . În momentul în care bolnavul atinge această limită. frecvenţa maximală teoretică.Stimularea formării celulelor Stem. antrenamentul fizic al bolnavului cu IMA. dispneea sau tulburările de ritm. Actualmente se efectuează un test de efort maximal limitat de simptome. limitat de simptome. . Acest mod de concepere a testării de efort permite o mai buna standardizare a efortului şi o mai bună alegere a intensităţii antrenamentului fizic. . . acesta fiind o dovadă a absenţei ischemiei restant post infarct. trebuie să-şi schimbe profilul de activitate sau este necesar să fie pensionat. Orice şedinţă de antrenament fizic a bolnavului cu IMA este alcătuită din trei părţi distincte: . vârstă.Readaptarea cordului la efort in noile condiții impuse de accidentul coronoraian. . starea funcţională a aparatului cardiovascular şi de aspectul activităţii fizice anterioare a bolnavului.Creșterea forței musculare. trebuie să se desfăşoare în centre specializate. şi pregătirea aparatului cardiovascular. Până de curând acest test de efort. Ideal. respectiv exerciţiile fizice pregătitoare pentru antrenamentul propriu-zis. Primul dintre acestea este demonstrarea testului. membrele inferioare). frecvenţa maximă de antrenament depinde de frecvenţa maximă atinsă în timpul testului de efort. apreciate prin debitul cardiac maximal. în care bolnavul prestează efort de anduranţă.Antrenamentul de încheie printr-o perioadă de răcire în care bolnavul efectuează exerciţii de intensitate mică şi aparatul cardiovascular revine u la starea de şor repaus. iar cei cu munci grele între 8 şi 12 săptămâni.

după un IMA nu se vor folosi durate ale antrenamentului mai mari de 30 de minute. până la 30 de minute. fie prin 41 . La ora actuală se consideră că sunt necesare cel puţin 3-4 şedinţe pe săptămână. valoare care corespunde aproximativ pragului anaerob. rezultând frecvenţa cardiacă de antrenament. limită care nu se va depăşi. inclusiv cardiovascular. Creşterea frecvenţei antrenamentului peste acest număr nu este benefică dar. în schimb solicitarea musculară este mare. până la 30 de minute. S-a demonstrat că unui VO2 de 70% din VO2 maxim realizat la testul de efort maximal îi corespunde o frecvenţă cardiacă între 70-80% din frecvenţa maximală realizată la testul de efort. Intensitatea antrenamentului fizic Clasic. fie prin exerciţii de gimnastică. Pentru indivizii aflaţi sub tratament cu betablocante în doze mari frecvenţa cardiacă de antrenament nu va depăşi 110bătăi/min deoarece peste această frecvenţă poate apare scăderea debitului sistolic. În general în zilele în care bolnavul nu efectuează antrenament fizic la frecvenţa de antrenament se recomandă ca el să-şi continue activitatea fizică. îndeosebi la bolnavii sedentari. durata antrenamentului nu poate fi cea dorită. În practică intensitatea este cel mai bine apreciată prin frecvenţa cardiacă. Durata antrenamentului S-a demonstrat că efectul de antrenament se obţine începând de la durate ale efortului de 5 minute şi că acest efect creşte progresiv şi direct proporţional cu durata efortului.Pentru a obţine efectul de antrenament efortul prestat în cursul acestuia trebuie să aibă o anumită intensitate. Cu această metodă există însă riscul ca frecvenţa de antrenament să depăşească frecvenţa pragului ischemic. îndeosebi la bolnavii care au un prag anginos redus. prag ce nu trebuie depăşit în cursul antrenamentului fizic. poate creşte disconfortul muscular al bolnavului. despărţite de o zi liberă. Pentru indivizii cu angor restant frecvenţa cardiacă de antrenament trebuie să fie cu 10 bătăi/min inferioară frecvenţei cardiace corespunzătoare pragului anginos. în schimb. O altă metodă de calculare a frecvenţei de antrenament. Astfel. devenind dăunător pentru bolnav. în funcţie de toleranţa bolnavului. Rezultă o frecvenţă cardiacă de antrenament sub cea a pragului ischemic perfect tolerată de bolnavi. se consideră că este necesar să se presteze un efort fizic de aproximativ 70% din capacitatea maximă de efort a individului. o anumită durată şi să fie repetat cu o anumită frecvenţă. Frecvenţa antrenamentului S-a dovedit că pentru creşterea capacităţii de efort este necesar ca antrenamentul fizic să fie repetat de un anumit număr de ori pe săptămână. se recurge la antrenamentul cu intervale. Această frecvenţă este de aproximativ 120-130 bătăi/min pentru indivizii peste 40 de ani şi 135-140 bătăi/min pentru indivizii sub 40 de ani. este aceea de a determina frecvenţa maximală realizată în cadrul testului de efort şi de a adăuga 70% din diferenţa dintre această frecvenţă şi frecvenţa cardiacă de repaus la frecvenţa cardiacă de repaus. Se indică ca durata antrenamentului să fie iniţial de 5-10 minute crescând apoi progresiv. efectuarea unei singure şedin de antrenament pe săptămână nu este suficientă pentru creşterea ţe capacităţii de efort deoarece în perioada de repaus. care se aplică îndeosebi la bolnavii care nu au efectuat testul de efort înainte de antrenament. efectul antrenamentului se pierde. În cazurile în care din diverse motive. De aceea în general. Peste această durată beneficiul asupra creşterii capacităţii de efort este mic. O adaptare a acestei metode. Se face diferenţa dintre aceste două valori şi 60 sau 70% din aceasta se adaugă frecvenţei cardiace de repaus. este aceea a luării în considerare a frecvenţei maximale teoretice şi a frecvenţei cardiace de repaus.

de nivelul de activitate fizică pe care obişnuia sa-l presteze. realizându-se pe o parte. Astfel riscul antrenamentului cu intervale nu este mare sau este neglijabil. bineînţeles atunci când pauzele nu depăşesc 1-2 minute. intercalarea unor pauze de efort scade semnificativ oboseala musculară şi cre şte aderenţa bolnavului la antrenament. care pot fi repuse rapid în funcţiune. se consideră că efectul antrenamentului continuu este cel mai bun. Prima problemă pe care o discutăm este aceea a antrenamentului continuu şi a antrenamentului cu intervale. iar pe de altă parte consecutiv acestei solicitări. cu excepţia bolnavilor cu insuficienţă ventriculară stângă. la un număr de 5/săptămână. În schimb. Există o serie de autori. respectiv starea fizică a acestuia. iar în cursul antrenamentului el poate fi obţinut pe cicloergometru. anterioară infarctului. Are însă avantajul obţinerii mai rapide a efectului de antrenament având şi o influenţă psihologică pozitivă asupra bolnavului. mecanismele periferice de adaptare la efort să nu mai fie puse în funcţie. face ca la reluarea lui. Metodologia antrenamentului Are o importanţă deosebită şi depinde atât de posibilităţile şi experienţa echipei medicale. De asemenea este cert şi evident că în cursul activităţilor cotidiene bolnavul nu poate evita efortul de tip izometric cum ar fi ridicarea unor mici obiecte sau împingerea unor greutăţi. printre care şi noi. cât si de bolnavul care este antrenat. care au o bună experienţă cu efectuarea zilnică a şedinţelor de antrenament. aceasta trebuie menţinută pe parcursul întregului antrenament. concurând împreună cu aceasta la încetinirea progresiunii aterosclerozei. potenţial. apneea sau tulburările de ritm. Acest efort izometric creşte capacitatea de efort a bolnavului şi posibilităţile sale de adaptare şi revenire la o viaţă fizică activă cât mai apropiată de normal. Acest moment este caracterizat sau definit prin mai mulţi parametri : 42 . Clasic. o solicitare suplimentară a cordului. pericolul precipitării unor tulburări de ritm şi a fenomenelor de insuficienţă ventriculară stângă. începând de regulă la 8-12 săptămâni de la debutul infarctului miocardic acut. cât şi în faza re revenire a efortului. S-a arătat însă relativ recent că intervalele de odihnă de 1-2 min nu fac să dispară mecanismele periferice de adaptare la efort. Oprirea antrenamentului chiar pe o perioadă scurtă. Faza a III-a de recuperare (întreţinerea) Denumită şi faza de men ţinere a recuperării fizice. aparat de vâslit etc. precum şi prezenţa sau absenţa complicaţiilor. justificându-se prin acea ca o dată atinsă starea de steady state. Relativ recent s-a arătat că efortul izometric nu solicită în mod substanţial aparatul cardiovascular al bolnavului.continuarea activităţilor casnice şi a mersului. Durata efortului nu este prea mare de la început fiind crescută progresiv. are ca scop menţinerea şi eventual ameliorarea parametrilor funcţionali cardiaci abţinuţi în faza a II-a. să crească riscul apariţiei unor complicaţii cum ar fi angorul. Efortul izotonic este prestat atât în cursul exerciţiilor fizice din faza de încălzire. care fac ca efectul de antrenament să menţină. Tipuri de efort Se consideră că în recuperarea IMA trebuie folosit numai efortul izotonic deoarece efortul izometric aduce. Se desfăşoară în paralel cu terapia medicamentoasă cronică şi m ăsurile de profilaxie secundară a cardiopatiei ischemice. Faza a III-a urmează imediat fazei a II-a a recuperării. teamă derivată din apariţia senzaţiei de epuizare. efectuarea zilnică a antrenamentului nu produce disconfort muscular bolnavului. covor rulant. De asemenea face să dispară teama bolnavului de eventualele complicaţii.

La terminarea antrenamentului urmează cele 5 minute de activitate fizică de revenire şi 5-10 minute de odihnă. a recuperării de faza a II-a chiar dacă cele 8-12 săptămâni au fost depăşite cu mult. Durata şedinţelor de antrenament este de minimum o oră.1. iar frecvenţa cardiacă nu trebuie să depăşească 110 bătăi/min. Aceşti bolnavi. cu fenomene de insuficienţă cardiacă congestivă importantă. din cauze obiective. dar un deficit aerobic funcţional sever. O altă categorie de bolnavi sunt cei cu handicap funcţional important la care. testaţi obiectiv la o anumită distanţă de accidentul coronarian acut. în sfârşit. de 4-6 săptămâni. La bolnavii care. Este vorba de bolnavii cu anevrism ventricular sau cardiomiopatie ischemică. Din acest moment bolnavul trebuie să fie menţinut la aceeaşi capacitate de efort fizic sau aceasta să fie ameliorată în continuare. Metodologia antrenamentului se desfăşoară ca la faza a II-a a recuperării cu menţiunea că pentru menţinerea efectului de antrenament. atât indicat cât şi rentabil din punct de vedere financiar antrenamentul pe grupe de coronarieni cu capacitate de efort apropiată. 4. Un procent substanţial al activităţilor fizice de fază a III-a se desfăşoară în afara centrelor de recuperare. o frecvenţă de 65-70% din frecvenţa cardiacă maximală atinsă la testul de efort este suficientă. Antrenamentele fizice organizate se vor efectua de 3 ori pe săptămână pentru prezervarea capacităţii de efort câştigate în faza a II-a a recuperării. în urma chirurgiei cardiace. o viaţă activă. este considerat a fi suficient de mare pentru a asigura bolnavului după un accident coronarian acut sau după un by-pass aortocoronarian. au adesea o capacitate funcţională cardiovasculară uşor sau moderat alterată. capacitatea de efort nu poate fi crescută până la 7 METs. dar având în vedere activităţile recreative care se asociază în majoritatea cazurilor. dezideratul fiind mai 43 . cu cât bolnavul avansează în faza a III-a şi cu cât această evoluţie este încununată de succes. La această categorie de bolnavi se recomandă practicarea pe o perioadă scurtă. Un al doilea tip de activitate se referă la modalitatea de deplasare înspre serviciu şi revenirea de la serviciu. la care capacitatea de efort nu poate creşte semnificativ sau această creştere se obţine lent şi progresiv.30 – 2 ore. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este că. Se recomandă. Primul dintre acestea constă din exerciţii de gimnastică. De altfel pentru antrenamentul propriu-zis se consideră. iar activitatea fizică de faza a III-a devine mai mult un mod de concepere a vieţii decât o activitate medicală propriu-zisă. Antrenamentul trebuie să înceapă cu o perioadă de încălzire. Este vorba. în acelaşi timp au şi un efect psihologic cunoscut asupra bolnavului. 3. dar şi în alte ţări. cu atât efortul fizic depus de bolnavul coronarian se apropie tot mai mult de activitatea fizică de agrement a subiectului sănătos. 2. pe care bolnavul este încurajat sa le facă în fiecare zi timp de 10-15 minute. îşi reiau activitatea profesională acesta este un alt parametru important care caracterizează începutul fazei a III-a de recuperare. în momentul în care capacitatea de efort atinge 7 METs. ca urmare a sedentarismului şi lipsei de antrenament. durata recomandată poate creşte la 1. În primul rând este vorba de consumul energetic care. inclusiv reluarea activităţii profesionale. în urma fazei a II-a şi a măsurilor de recuperare. dar în condiţiile unei vieţi active. în principal despre 2 tipuri de efort fizic. sau fără chirurgie cardiacă. pe parcursul a 6-12 luni. este aceea a bolnavilor care după un infarct miocardic acut nu sunt incluşi intr-un program de reabilitare şi recuperare şi nici la domiciliu nu depun din proprie iniţiativă activitate fizică. o situaţie foarte des întâlnită în ţara noastră. la domiciliul bolnavilor. ulterior bolnavul urmează să fie inclus în recuperarea de fază III. încât bolnavul poate fi deja inclus în faza a III-a de recuperare. exerciţii care contribuie la menţinerea efectului de antrenament dar care.

uşor de realizat în mici colectivităţi. 1995) ț 2. (Zdrenghea. este corelat cu gradul hipertensiunii arteriale şi are avantajul unei bune reproductibilităţi. ultimile fiind permise. Valoarea tensiunii arteriale la efort se corelează cu frecvenţa cardiacă şi mai puţin cu intensitatea efortului. fără creşterea riscului cardiovascular. bineînţeles ca starea atmosferică să permită aceasta. în afara acestor centre de recuperare. Tratamentul kinetoterapeutic al hipertensiunii arteriale Studiile fiziologice au demonstrat că profilul tensional. Persoanele cu activitate fizică fac mai rar hipertensiune. Mecanismele ce generează adaptarea la efortul de rezistenţă sunt mai multe:  debitul cardiac este liniar cu frecvenţă cardiacă. De la aceste valori în sus organismul este în anaerobioză şi nu se produc scăderi ale cifrelor tensionate. nu numai ca menţin efectul de antrenament. supraveghere cu atât mai necesară. ca bolnavul să se deplaseze fie pe jos. este aceea a supravegherii pe termen lung a bolnavilor. la efort. Nu există corelare cu vârsta până la 65 ani.3. fie la maxim 75% din FC maximă. iar cei cu valori tensionale crescute pot să-şi reducă tensiunea arterială printr-un efort de rezistenţă. În schimb sporturile indicate. Desigur că pe tot parcursul evoluţiei bolii. Din punct de vedere cardiovasculare şi al efectului de antrenament pe care sporturile i-l au asupra bolnavului ele pot fi clasificate în sporturi indicate. ocupă un procent mai mare din totalul activităţii fizice depuse de bolnav. atât valoric cât şi în timp. Un studiu efectuat de 30 de studenţi a demonstrat efectele efortului de rezistenţă asupra cifrelor tensiunii:  la normotensivi efortul antrenează o scădere cu 4 mmHg a TAS şi a TAD. Antrenamentul prin efort de rezistenţă realizează cea mai semnificativă scădere tensională. inclusiv pe perioada spitalizării în funcţie de modul de organizare a sistemului sanitar în ţara respectivă. cu prietenii. Efortul fizic suprimă factorul emoţional şi anulează efectul de halat alb. fie cu bicicleta. este mai mic şi cu cât antrenamentul nestandardizat şi nesupravegheat. Cea de a treia modalitate este aceea a sporturilor de agrement. la o frecvenţă cardiacă eficace. ci pot creşte semnificativ capacitatea de efort a bolnavului. o ultimă problemă pe care dorim să o discutăm în legătură cu faza a III-a. pe care bolnavul le desfăşoară împreună cu familia. în raport cu cifrele de bază. În sfârşit. cu cât numărul antrenamentelor efectuate în centrele de recuperare. ce poate fi o sursă permanentă de supraapreciere a valorilor tensionale. care se situează între 60 şi 80% din VO2 maxim.  la hipertensivi această scădere va fi de 11 mmHg pentru TAD. 44 . dar fără a avea un efect benefic deosebit asupra funcţiei cardiovasculare a bolnavului.  sporirea volumului de ejecţie sistolică nu este liniară decât până la 50% din VO2 maxim. bolnavul este supravegheat de către medicul cardiolog. contraindicate şi indiferente. Studiile au demonstrat că antrenamentul fizic controlat şi susţinut reduce valorile TA cu 4-5 mmHg la normotensivi şi cu aproximativ 10 mmHg la hipertensivi. El trebuie făcut susţinut şi se consideră că sunt necesare 3 şedinţe săptămânale de 20 minute.

şi acea-sta pu cunoscută şi controversat cu toată ţin ă. a circulaţiei periferice. la o frecvenţă cardiacă situată între 60-80% din frecvenţa maximă atinsă în timpul probei de efort. luni şi ani de zile. încă incomplet elucidate. Este recomandat ca înainte şi după şedinţele de mers să se măsoare frecvenţa cardiacă şi TA. Şedinţele de antrenament vor fi în număr de 3 pe săptămână. În staţiunile balneare se poate aplica şi sub forma „curei de teren”. Seva aplica de 3 ori pe săptămână.  o redistribuire periferică. distanţa parcursă. Dozajul este relativ: dozarea ritmului paşilor. ca număr de trepte şi ca durată. (termală sau mezotermală). Toleranţa la efort este principala măsură pentru aprecierea capacităţii de muncă a unui bolnav. ceea ce atrage schimbări în însăşi personalitatea acestuia. stadioane. este deosebit de apreciat. Înotul în piscină. iar frecvenţa pulsului. Alergarea pe loc. în parcuri. mişcarea se desfăşoară în condiţii plăcute. O toleranţă scăzută la efort determină o stare de dependenţă a bolnavului. trebuie ca antrenamentul să fie susţinut. asupra ă muşchilor şi articula ţiilor). Studiile au demonstrat că scăderea cu câţiva mmHg a tensiunii arteriale este suficientă pentru scăderea semnificativă a mortalităţii. secundară stimulării receptorilor alfa. cu durata de aproximativ 20 min. Se va urmării atingerea a 75% din FC maximă şi se va controla TA. nivelul de ridicare a genunchilor. orientând frecvenţa paşilor spre a atinge 60. Pentru menţinerea îndelungată a acestui efect. cu o durată de 20 min. Se poate aplica zilnic. în apă caldă. Dintre cele mai comune şi accesibile cităm: Mersul – cel mai recomandat pentru începerea antrenamentului la efort. a presiunii hidrostatice şi a desc rcării de greutate (conform principiului lui Arhimede. Se va face în mediu nepoluant. etc. cu automatism vechi. Urcatul scărilor şi pantelor este simplu: se va face în mod progresiv. Metodele antrenamentului la efort sunt diverse. pe durata mersului să se determine la 4-5 minute. cu sporirea întoarcerii venoase. Dozarea se va face prin modelare ritmului de alergare (viteză). efectele benefice ale apei calde asupra valorilor TA şi a performanţei cardiace.70% din FC maximă. sau săritura cu coarda sau cu mingea au efecte la fel de bune. nu cere explicaţie tehnică. o întrerupere a exerciţiilor fizice pe o perioadă mai lungă de timp ducând la creşterea tensiunii arteriale la nivelul anterior. cu multe avantaje: plăcerea bolnavului în contact cu apa. dar la care participă prostaglandinele şi adenozină. în totalitatea ei. Bicicleta ergometrică şi covorul rulant au avantajul posibilităţii dozării cu multă precizie a efortului şi de urmărire a pacientului în timpul efortului. Este un exerciţiu simplu.cu descărcare 45 . Antrenamentul la efort constituie un obiectiv deosebit de important atât în kinetoprofilaxie cât şi în kinetoterapie. „În aceste condiţii antrenamentul fizic constituie un veritabil medicament antihipertensiv”. cu vasoconstricţie renală şi splahnic şi vasodilataţ ă ie musculară. Alergarea – (jogging) este metoda care se introduce imediat după ce s-a ajuns la o anumită capacitate de efort. panta. înainte şi după alergare. care se poate executa şi în casă sau sala de gimnastică. nu va fi doar rezultatul unei stări patomorfofuncţionale. Dozarea se va face prin aprecierea FC şi TA. Boala. durata de mers. importanţa deosebită pe care o are. sub dependenţă mecanismelor locale. distanţa şi durata alerg ării. pune în mişcare grupe mari musculare. fiziologic. ci şi a dezadaptării întregului organism la efortul fizic..  o adaptare umorală.  o creştere volumetrică. declanşarea activităţii simpatice. Peste acest prag organismul este în anaerobioză şi valorile tensiunii arteriale cresc. în mod progresiv.

din grupa hipertensiunii medii şi severe.  cardiomiopatiile obstructive. sexul şi gradul de antrenare fizică pe care-l are. rugby. Tehnica acestor exerciţii constă dintr-un inspir profund ce antrenează respiraţia costală şi diafragmatică şi un expir prelungit. Exerciţiul se practică de 3 ori pe zi.  metabolismului glucidic.  cei care se află sub 3 ore de la masă. creşte capacitatea vitală şi VEMS-ul. sau a altora. golf.  pace-makeri. Se consideră valori acceptabile: TAD până la 110 mmHg şi TAS până la 180mg. Alegerea unei discipline va ţine cont şi de atitudinile psihomotrice. ciclism. cu valori TA mari. cu un randament bun. şuierând ”Uuuuu” ca un geamăt sau oftat.gravitaţională. cu repetări. haltere. Efectele exerciţiului respirator se înregistrează la :  nivelul inimii prin creşterea contractilităţii miocardului. ping-pong. cu o circulaţie generală şi periferică îmbunătăţită. acţiunea este bipolară: periferică şi pancreatic . de posibilităţile bazei materiale. Se va măsura FC şi TA înainte şi după şedinţa de înot. creşte capacitatea de efort şi de muncă. Se practică în patru variante: în poziţie culcată (greu tolerată de cardiaci). de vârsta. baschet. de interesul pacientului.  cardiopatiile valvulare severe. Se va urmării şi aici FC şi TA înainte. cel terapeutic şi nu de performanţă. De aceea se va evita practicarea unor sporturi dure: box. Necesită cunoştinţe de înot. de cuno ştinţele privind disciplina. ca un prim dezavantaj necesită instalaţii tehnice. întăreşte şi sinergizează muşchii respiratori. având ca limită superioară 75 % din FC maxim. câte 15 minute.  fibrilaţia atrială netratată. cu ă ameliorarea sintezei de insulină.  cei cu alte boli.  miocarditele. Faza inspiratorie durează 3-4 secunde.  persoanele care au efectuat un alt efort fizic înainte de şedinţele de înot. combate staza sanguină pulmonară. ş. inclusiv dermatologice Sportul terapeutic îşi are denumirea din însuşi scopul urmărit.  Produce o dezastenizare a bolnavului hipertensiv. Se vor exclude de la înotul terapeutic:  bolnavii hipertensivi. călărie. la intensitate de efort maximal. Exerciţiile respiratorii terapeutice au fost şi ele practicate în tratamentul hipertensiunii arteriale. În general se recomandă: tenis. iar faza expiratorie 5-6 secunde.  asupra metabolismului lipidic şi protidic. Influenţa exerciţiilor respiratorii terapeutice asupra aparatului cardiovascular este de ordin mecanic. Durata este de 3-4 săptămâni.  extrasistole ventriculare polifocale.  episoadele de tahicardie paroxistică ventriculară.  blocuri A-V de grad înalt. reflex şi neuroumoral. în ortostatism şi în timpul mersului. în pauze şi la sfârşit.  aspra aparatului respirator: ajută la dezobstrucţia bronşiolară. cricket. Orice întrerupere a tratamentului duce la recidiva HTA. Se recomandă pacienţilor: 46 .baseball. FC nu va depăşii 75% din FC maxim. în poziţie şezândă. volei.  insuficienţa cardiacă severă  infarctul miocardic recent( sub 6 luni)  angina pectorală instabilă.a.

(pragul de toleranţă al regiunii). a personalului calificat. Ritmul şedinţelor:una la 2-3 zile. Recuperarea medicală urmăreşte menţinerea capacităţii de prestaţie (capacităţii funcţionale) în paralel cu scăderea valorilor tensionale. 15 – 20 . Durata şedinţei:20 de minute. atât a medicilor.  Magnetodiafluxul în aplicaţii generale-cervical şi lombar. Introducerea în practica medicală curentă a acestor terapii întâmpină numeroase obstacole. repetate la intervale mari. prin intermediul stratului hidrofil. plenitudine gastrică. în serie de 18-20 de şedinţe repetate la 2-4 săptămâni sau mai rar când tratamentul se prelungeşte luni sau chiar ani de zile. bronhopatii cronice obstructive. Se pot aplica serii lungi de şedinţe. Intensitatea curentului:0. S-a demonstrat şi efectul favorabil al acestor terapii în prevenirea afecţiunilor coronariene.  Băile galvanice 4 celulare. pe pleoape (ochiul închis). dar şi mai ales al bolnavilor.a. prescrisă de o reţetă.2%.1 mA/cm²). După toaleta vezicală şi intestinală. a lipsei de încredere în eficienţa şi beneficiul lor. nervos. Aceeaşi motivare exagerată există şi pentru trimiterea bolnavului hipertensiv la tratament în staţiunile balneoclimaterice. preferabil a jeun. cu temperatura apei la 36-37º. el devine astenic. Un bolnav hipertensiv tratat medicamentos nu înseamnă că este şi recuperat. dar şi mai cu seamă în bolile în care indicaţia principală vine din partea altor aparate şi sisteme: locomotor. reumatice. Practicianul aderă greu la terapia nemedicamentoasă sau poate mai corect paramedicamentoasă datorită lipsei de experienţă. datorită riscului şi efectelor nedorite. care reprezintă simbolul terapeutic. Intensitatea:progresiv se ajunge la nivelul a 400-600 mA. meteorism. anxios. Ritmul şedinţelor: zilnic sau la două zile.  Băile galvanice generale (Stanger). sol. a insuficienţei cardiace. care însă poate fi redusă ca dozaj. depresiv şi munceşte tot mai greu. respirator. Ea nu exclude. în totalitate.62mA. 6 -10. astm bronşic. pe de altă parte. fiind contraindicate stările de constipaţie. folosirea terapiei medicamentoase. repetate la intervale mici. Durata şedinţei:30 minute. că proceduri nemedicamentoase pot realiza atât scăderea valorilor tensiunii cât şi profilaxia accidentelor vasculare. Prin folosirea drogurilor şi obţinerea efectului terapeutic. sau serii scurte. Bineînţeles că această reţinere exagerată este în detrimentul bolnavilor atât pentru hipertensivă cât şi pentru tratamentul şi recuperarea eficientă a celorlalte suferinţe locomotorii. cu dozare progresivă până la apariţia fosfenelor. pentru perioade de luni şi chiar ani de zile. în cazurile de hipertensiune arterială esenţială uşoară/ medie. Durata şedinţei: 20-30 de minute. cu polaritate descendentă(+) la membrele superioare şi (-) la membrele inferioare. 47 . Tratamentul kinetoterapeutic Numeroase studii de mari proporţii au demonstrat că în ultimii 15 ani.- Să fie în repaus digestiv. Electroterapia ne oferă în principal următoarele proceduri terapeutice benefice bolnavului hipertensiv:  Ionizări transorbitocervicale (transorbitare). central şi periferic. aplicate prima dată de către Burguignon cu Sulfat de Mg. digestiv. cu temperatura apei de 37-38º. pe de o parte datorită lipsei bazei materiale. Durata producerii:15-20 de minute. obezitate ş. a dificultăţilor de urmărire a rezultatelor în timp. Bolnavul consideră că o asemenea problemă medicală nu poate fi rezolvată decât de o forţă magică. Seria de tratament: 6-12 şedinţe. diabet. stază urinară. atât pentru boala în sine. Se repetă luni şi chiar ani de zile. electrozi speciali de tip ochelari sunt aplicaţi. neurologice. cu intensitate peste „prag” (peste 0. nu numai prin reducerea valorilor TA dar şi prin întârzierea apariţiei ateroscleozei. Se interzice fumatul şi consumul de alcool. boli de nutriţie şi diabet. posttraumatice.

Rezistenţa arterială periferică scade la 1/2-1/3 din valoarea iniţială datorită vasodilataţiei. prin jocul vascular periferic şi central. ajungând la centrii hipotalamici superiori care. creşte cu 10-20mm Hg pe seama debitului cardiac. au următoarele efecte asupra aparatului cardiovascular:  cresc frecvenţa cu 20-30 bătăi/minut. Pentru excitantul rece. Pentru excitantul cald. Creşte viteza de circulaţie cu 1/2 -1/3. solicitarea cordului în comparaţie cu efortul fizic. dar şi prin creşterea debitului bătaie.. 48 . rezistenţa prin frecare scade. La încălzire sau răcire. TAS scade odată cu cea diastolică. prin vasodilataţie. mai des cele meteorologice şi trimit impulsuri centrale. reactivitatea vasculară şi factorul endocrino-umoral. alături de vasoconstricţie. Sunt zone ale suprafeţei corpului care manifestă un grad de independenţă. cu tendinţa de a reveni progresiv la valorile iniţiale. dacă temperatura mediului (caldă) creşte peste 37.tuberculoză. Contraindicaţiile elecroterapiei de contact: . iar când există o circulaţie periferică maximă. Prin receptorii pentru cald (Ruffini) şi rece (Krausse) situaţi la nivelul tegumentului. alergie cu urticarie. apărut în mecanismele de termoreglare. dacă o zonă mare în tegument este supusă excitantului termic. pe toată durata şedinţei de termoterapie. de aceea tratamentul se reia. intră în funcţie centrii hipotalamici anteriori care inhibă complet tonusul simpatic vasoconstrictiv la nivelul circulaţiei periferice. care însă nu modifică pH-ul sanguin (uneori o uşoară tendinţă la alcaloză). vasele cutanate. Restul vaselor splahnice reacţionează în sens contrar. plantelor şi capului. de regulă nu scade cu peste 10 mmHg. O baie caldă la membrele inferioare duce la decongestionarea teritoriului circulaţiei cerebrale. saună). cu tendinţa ulterioară de revenire. S-a constatat. prin mecanismele efectoare. cum ar fi tegumentele mâinilor. este comandată apoi funcţia glandelor sudoripare şi termogeneza chimică. Temperatura feţei se comportă senzitiv particular.3º C. produc vasoconstricţie la rece şi vasodilataţie la cald. eczeme. Nevoile de oxigen cresc cu 10-20 % datorită muncii crescute a cordului. impulsurile senzitive se sumează. Există şi un mecanism vicariant între circulaţia corpului şi a membrelor inferioare.afecţiuni care împiedică aplicarea electrozilor pe tegumente: supuraţii.Este benefic pentru HTA în stadiile I şi II. Rezultatele cele mai bune se ob ţin în hipertensiunea de graniţă (hipertensiunea labilă sau oscilantă). o reducere a dozelor medicaţiei hipotensoare la jumătate. renale şi miocardice reacţionează în acelaşi sens la cald. Hidrotermoterapia implică mecanismele de reglare cardiovasculară ş implicit i valorile TA. Teritoriul cerebral este cel mai independent. mai ales cele generale (băi calde. dar mai puţin. neoplasme cutanate.  TA se modifică şi ea: la început TAD poate să scadă la 50-55 mmHg şi se menţine scăzută. Semnalizează schimbările temperaturii. creşte moderat ritmul respirator. Aplicaţiile la cald. Ce antrenează termoreglarea femurală. chiar a unei zone limitate a corpului. băi de lumină. TAM (tensiune medie) scade la începutul şedinţei. este relativ moderată. După legea Dastr-Morat. rezultatele sunt temporale. Câmpurile magnetice folosite intervin asupra unor factori de reglare a TA: factorul nervos central şi vegetativ.  cresc debitul cardiac pe seama creşterii frecvenţei cardiace. excitaţiile de la receptorii periferici se extind la centrii nervoşi superiori. care nu trimit uşor stimuli la nivel superior. în perioada aplicaţiilor. apare vasodilataţia cutanată şi intr în funcţie glandele ă sudoripare.

fără o întoarcere venoasă crescută. atât cel sistolic cât şi cel distolic. ci prin vasodilatare pasivă periferică la început. sunt băi hipoterme şi se fac sub temperatura de indiferenţă: H2 CO3 dizolvat conţine CO2 dizolvat şi în plus suspensie de bule de CO2 libere.În mod practic se pot aplica bolnavilor hipertensivi în fazele de HTA de graniţă.. 1995) 49 . La apa rece. sau o şedinţă la 2 zile pe parcursul unei luni. dar nu va depăşi 20 de minute. numai pentru bolnavi tineri. unde scăderea este mult mai importantă.cu repetare la 2-3 luni. Se produce o antrenare economică a cordul prin creşterea întoarceri venoase şi eliminarea stimulării centrale care ar creşte frecvenţa cardiacă. (Zdrenghea. proceduri:  băi generale calde la 37º. dar nu şi prin mecanism central ca şi baia caldă. cu durata de 20-30 minute. Durata e variabilă. Ritmul şedinţelor: 1 la zi sau la 2 zile. HTA uşoară sau cea predominant sistolică cu TA ≤ 180mmHg. Bulele de gaz se dispun la suprafaţa tegumentelor şi se face o peliculă aderentă de tegument. care este un termoizolator.rinichiului. Pentru aprecierea reacţiei reflexe vasoactive se foloseşte testul Landis şi Gibson. interesează bolnavul hipertensiv.  Creşte debitul cardiac. Gradientul termic este de 1. Temperatura băii cu CO2 este între 28-31º. Asupra aparatului cardiovascular în ansamblu baia cu CO2 are următoarele efecte:  scade rezistenţa periferică prin acţiunea directă a CO2 asupra arteriolelor şi anastomozelor arterio-venoase. responsabilă de eritemul tegumentelor.  băile cu CO2 fac parte balneoterapie. la cardiaci şi hipertensivi numai până la 20º. serii de 18-20 de şedinţe. Aportul de căldură 5cal/min. Ritmul:1 şedinţă la zi sau la 2 zile. în comparaţie cu baia caldă. Baia cu CO2 prelungeşte diastola. cu HTA de graniţă. următoarele .5kz. dar mai apoi. până la 100º în aer şi până la 40º la piele. Acelaşi aspect este şi la mofete./mp. Cel mai important este efectul clinic direct la CO2 care se resoarbe din tegument./mp suprafaţa tegumentară. restul se pierde în spaţiu. deci energie calorică de 2-2. Solicitarea circulatorie este relativ blândă. Aplicarea tehnicii de flagelare (tehnica finlandeză). într-o cabină de lemn de pin.temperatura se creşte treptat după toleranţă. Efectul ei este reflex termocirculant central. TA nu este modificată prea mult (este tendinţa de creştere a TAS şi scădere a TAD).  băi generale la 38-39º cu durata de 10-15 minute. produce o excitaţie mecanică cu eliberare de histamină şi vasodilataţie mai accentuată. Gradientul extern: 60 º spre organism. o serie de 14-18 băi. la nivelul coronarelor. temperatura în nucleu (centrală) creşte ce 1º la 10-20 minute. generat prin iradierea infraroşie a 25 becuri de 100 watts. Există şi o vasodilataţ a arteriolelor şi a anastomozelor ie arterio-venoase. Din ea 1/3 se transmite organismului. prin creşterea întoarcerii venoase. se începe cu 35-36 º până la 43-45º C (baie ascendentă).  băi parţiale Hauffe. Se produce o excitaţie a receptorilor vasculari şi dilatarea papilară cutanată. la temperatură foarte mare. va creşte întoarcerea venoasă spre cordul drept. cu o umplere diastolică mai mare şi cu creşterea debitului bătaie. o şedinţă la zi.  sauna este o procedură de aer foarte uscat. Antrenează ş mecanismele de i termoreglare (călire). în funcţie de suportabilitatea. HTA uşoară şi în HTA predominant sistolică la valori până la 180mmHg.5º. prin acumulare în sistemul venos cutanat. acţiune comparabilă după unii autori cu digitalizarea. Se aplică la extremităţi. cu un coeficient de resorbţie de 30-35ml/min.  băile de lumină parţiale şi generale folosesc aerul uscat. Durata băii este de 20-30 de minute. (testul halucelui) şi testul Winsor (testul obstrucţiei). Efectul vasodilatator la distanţă.

tahicardic şi adeseori prezintă manifestările unei hiposistolii. precoce. pentru a asigura o corectă ventilare. Această diferenţă statistică este explicabilă prin rata ridicată a complicaţiilor respiratorii. în poziţie mitrală şi. În următoarele zile bolnavul rămâne astenic. o eventuală deteriorare a funcţiei miocardice. în înlocuirile valvulare aortice. Urmărirea evoluţiei naturale după chirurgia cardiacă precizează că prognosticul este defavorabil. fie el reumatic. la efort. în cazul înlocuirilor valvulare în poziţie mitrală (3 % decese anuale după al doilea an. şi mai bune în stenoză.. Remarcabile regresiuni ale unor cardiomegalii importante contrastează uneori cu cazuri în care cordul. Desigur că şi alte complica independent de sediul protezei. ulterior. în poziţie aortică şi de Albert Starr. comparativ cu protezarea aortică (2. măsurile de recuperare vor fi centrate pe kinetoterapie respiratorie. în primele săptămâni. care ar putea elimina riscul trombozei murale sau a protezei. Rezultatele postoperatorii demonstrează că. de tipul fibrilaţiei atriale sau de un atriu stâng dilatat. survenite în evoluţia mitralilor. 50 % supravieţuitori la 10 ani). rezultatul actului chirurgical de reconstrucţie valvulară: grefa bacteriană. ce reclamă o promptă intervenţie terapeutică. intervenţia unui factor miocardic asociat. în cazul protezelor mitrale. decât în insuficienţă aortică. Repausul la pat este încă 50 .Hufnagel montează o valvă cu bilă ocluzivă la nivelul aortei descendente. În schimb. adeseori greu de identificat. dezinserţii parţiale ale protezei. dar şi pentru a preveni compicaţiile decubitusului. în cazurile de valvulopatie însoţită de cardiomegalie importantă. coronarian sau toxic. mai mult sau mai puţin exprimate. factorul miocardic. şi vor demasca.5 % decese anuale după al doilea an. 2. la folosirea protezelor valvulare. continue să se dilate cu toate că proteza implantată asigură o hemodinamică satisfăcătoare. ameliorarea hemodinamică şi regresia volumului cardiac sunt precoce.Tratamentul kinetoterapeutic al valvulopatiilor Chirurgia valvulara a ajuns azi într-un stadiu de evaluare a rezultatelor la distanta. 35% supravieţuitori la 10 ani). În asemenea situaţii este justificată medicaţia anticoagulantă. pentru a reduce efectele periferice întro insuficienţă aortică majoră – se ajunge în jurul anului 1960 la primul pas decisiv – înlocuirea valvulară efectuată de Harken. Ele sunt favorizate de o aritmie completă.4. Obiectivele recuperării În primele zile postoperatorii. În ansamblu. putem afirma că prognosticul rămâne rezervat pe plan miocardic. mai ales tromboembolice. fracţie de ejecţie scăzută sau insuficienţă cardiacă necontrolată terapeutic. pot compromite ţii. iar regresia volumului ventricular stâng este mai puţin netă. Se va bănui. iniţial moderat mărit. în asemenea situaţii. De la prima tentativă reală de folosire a unei proteze valvulare . ameliorarea este mai lentă: scăderea presiunii pulmonare (scăderea rezistenţelor) şi a presiunii capilare (adaptarea VS) poate să se prelungească aproximativ 2 ani. Prognosticul vital este mai nefavorabil. Urmărirea cardiologică periodică şi explorarea funcţională – ecocardiografie şi test de efort – vor permite adaptarea cardiovasculară gradată.

când unii bolnavi devin timoraţi de accelerarea frecvenţei cardiace pentru cel mai mic efort. practice.48 de ore petrecute în blocul operator/ATI sunt dominate de măsurile imediate privind profilaxia complicaţiilor de decubit – mobilizare pasivă. este frecvent notată în perioada preoperatorie. poate fi încercat din a treia zi. denumită faza 0 sau faza preoperatorie. 51 . cu reducerea complianţei pulmonare şi diminuarea capacit de difuziune alveolo-capilară. Funcţia respiratorie a acestora se caracterizează printr-o disfuncţie predominant restrictivă. redau pacientului o rapidă autonomie funcţională Programului iniţial de recuperare cardiovasculară care cuprinde trei faze:  faza intraspitalicească (faza I)  faza de convalescenţă (faza II) şi  faza de întreţinere (faza III). în general. cu condiţia ca ea să fie controlată medicamentos. sau pentru valvularul vârstnic.  puls de repaus sub 100/min. Din contră. tahicardie şi palpitaţii la efort.  absenţa unei astenii fizice importante. mersul sprijinit. în cazul valvulopatiilor mitrale. va ajuta pacientul să se adapteze treptat efortului. Este etapa în care recuperarea va realiza de fapt obiectivele sale generale:  dacă perioada repausului relativ este dominată de dispnee.prezent. cu aritmii. Abia după 4-8 săptămâni se constată. ameliorarea hemodinamică. Astfel. Acest antrenament dozat va trebui să asigure o frecvenţă cardiacă optimă şi nu va accentua hipertensiunea pulmonară şi/sau nu va precipita insuficienţa ventriculară stângă. în primele zile postoperator.. în funcţie de gradul readaptării la efort. tipul exerciţiilor fizice ca şi momentul reluării mersului vor fi condiţionate de evoluţia imediată a pacientului. În faza 0 se va institui gimnastică respiratorie având în vedere disfuncţia ventilatorie a pacienţilor valvulari cu decompensare stângă. urmând ca din a 6-a zi să se instituie un program de recuperare precoce. ajutat. cu episoade de suprainfecţie bronşică. esenţialul rămâne mobilizarea centurilor şi a musculaturii respiratorii. Pentru valvularii operaţi a căror evoluţie clinică este lentă. va permite reconsiderarea tratamentului medicamentos prin aprecierea comportamentului hemodinamic la efort: tahicardie şi galop. aritmii (adeseori absente în repaus). favorizată de dilataţia atriului stâng. În principal se admite că reluarea mersului se va indica în următoarele situaţii:  absenţa dispneei. Faza I (intraspitalicească) Cele 24 . În paralel bolnavul va primi o serie de informaţii generale privind intervenţia chirurgicală şi modalităţile de recuperare postoperatorie. prin pregătirea fizică se va urmări readaptarea progresivă la efort. depăşind faza de anxietate. fibrilaţia atrială. la cei cu evoluţie favorabilă. apoi activă. fără a influenţa negativ mobilizarea postoperatorie a bolnavului. sfaturi ergonomice. Progresiunea şedinţelor de kinetoterapie în ceea ce priveşte durata.  a patra fază. a membrelor inferioare şi asigurarea permeabilităţii căilor respiratorii. iar exerciţiile fizice sunt cele de mobilizare a musculaturii respiratorii. Rezistenţa la fluxul ăţii aerian poate fi moderat crescută – disfuncţie obstructivă.  absenţa galopului ventricular stâng la efort. Metodologia recuperării Aplicarea precoce a măsurilor de recuperare conferă valvularului operat posibilitatea de a fi scutit de unele posibile complicaţii postoperatorii şi. a centurilor şi a membrelor.

Acest program devine operaţional cam după a doua lună post-operator.Între a 5-a şi a 10-a zi postoperator. plimbări scurte. Practic. tahicardia. cele de mobilizare a membrelor şi reluarea progresivă a mersului. de fapt. Faza II (convalescenţă) Faza a doua marchează trecerea de la perioada acută. cuprinzând 3-5 plimbări pe săptămână. principalele obiective ale acestei faze vizează:  precizarea programului de antrenament: intensitatea. exerciţiile fizice ce implică mobilizarea centurilor. Continuarea acestui program pe parcursul a 6 luni poate creşte cu până la 11% capacitate aerobă a valvularilor operaţi.  deprinderea. hotărârea implică o apreciabilă notă de subiectivism. în absenţa unor riguroase criterii de selecţie. în programul de recuperare al coronarianului operat. mersul progresiv – pentru a-şi redobândi. Programul fazei a II-a va fi precedat de un test de efort maximal limitat de simptome. bolnavul trebuie să cunoască şi să repete programul ambulator de recuperare: exerciţiile respiratorii. c) program “normal” de antrenament – dacă funcţia ventriculară stângă este normală şi în absenţa unor complicaţii postoperatorii. autonomia de deplasare. pragul dispneei. în funcţie de particularităţile evolutive şi modalităţile de răspuns la recuperarea iniţială. continuându-se cu plimbare prin salon şi în afara acestuia. Ameliorarea capacităţii de efort după 6 luni este relative modestă.  măsurile de profilaxie şi tratament – atenţie la riscul carditei reumatice evolutive. în perioada anterioară. la sfârşitul acestei faze de spital.  risc crescut de deteriorare a suturilor de inserţie a protezelor valvulare. bolnavul poate părăsi patul. 50-60 W. Adaptând ritmul recuperării particularităţilor clinice ale fiecărui bolnav putem concluziona că în această primă fază indicaţia majoră rămâne kinetoterapia – cuprinzând exerciţiile respiratorii. programul de antrenament “normal” va consta din: 52 . având în vedere următoarele considerente:  cardiomegalia şi disfuncţia pulmonară (mai exprimată la mitrali) – susceptibilitate crescută pentru aritmii. dacă statusul hemodinamic este optim.testarea capacităţii la efort va fi strict urmărită medical (monitorizare ECG. astfel încât FC să fie de 100-120 bătăi/min. pe cât posibil a tehnicilor de relaxare. 50-60 W timp de 10 minute. frecvenţa. Beneficiile aduse de chirurgia valvulară sunt categoric condiţionate de starea funcţională preoperatorie a miocardului. durata şi timpul efortului muscular. determinarea TA şi a frecvenţei cardiace). Dacă exerciţiile respiratorii şi cele fizice globale se pot desfăşura nesupravegheat. mai bună însă după înlocuirea aortică decât după înlocuirea mitrală. cu urmărirea parametrilor cardio-respiratori şi metabolici. Sunt autori care recomandă un singur program de mers. b) program mediu – exerciţii respiratorii. exerciţii la bicicleta ergometrică. Aceasta. împreună cu o serie de elemente – astenia. postoperatorie la revenirea la viaţa socio-profesională. cu o durată de 20-30 minute. mers normal. De aceea. Se cunoaşte că din a 6-a zi. O întrebare firească se impune în acest moment : cum se face selecţionarea pacienţilor care ar putea beneficia de un program de antrenament fizic? Responsabilitatea acestei decizii revine cardiologului şi specialistului în domeniul recuperării cardiovasculare. gimnastică uşoară. se poare include tratamentul la bicicleta ergometrică. Practic. În cazul valvularilor operaţi programul de reantrenament cu bicicleta ergometrică este însă relativ contraindicată. fracţia de ejecţie – ne permit o primă orientare şi decizia includerii în unul din următoarele programe: a) program uşor – exerciţii respiratorii. cu sublinierea că.

mobilizarea centurii scapulare. exerciţii fizice globale. cu creşterea progresivă a sarcinii (50-60 % VO2 maxim). atunci când starea hemodinamică o permite. va fi mai redusă (cca. Astfel. 5 minute la VO2 maxim. De aceea. se apreciază că o frecvenţă de antrenament de 50-70 % din FC. peste 6 luni şi numai în centre medicale specializate. calculată potrivit răspunsului la testul de efort. 3 minute la 50-60 % VO2 maxim. în revenire (5 min. (Zdrenghea.care ridică probleme deosebite în recuperare. în funcţie de toleranţă. remodelarea ulterioară a programului de antrenament fizic. 4 x 2 minute la 80-90 % VO2 maxim. pentru cazurile cu insuficienţă ventriculară reziduală sau cu hipertensiune pulmonară la efort. Exerciţiile fizice nu diferă de cele prevăzute în programul de recuperare al coronarianului. O reevaluare finală (test de efort. Faza III (întreţinere) Această etapă a recuperării nu este prescrisă sistematic. raportată la capacitatea maximă iniţială. El trebuie să depăşească momentul activităţilor fizice minime. mai ales în cazurile cu tendinţă tahiaritmică la efort. ca şi reorientarea profesională a acestor pacienţi. beneficiul a fost net pentru înlocuirile valvulare aortice. în clasa I NYHA. ca şi pentru cazurile în aritmie completă. câteva minute de încălzire. iar intensitatea efortului. Două situaţii particulare: pacientul vârstnic sau cel cu insuficienţă cardiacă. este necesară individualizarea programului de antrenament. Dacă funcţia ventriculului stâng şi cea pulmonară o permit.  antrenamentul va fi lent.50% VO2 maxim) cu creşterea sa treptată. Se impune a preciza în continuare că. pentru încălzirea pe cicloergometru. respective 6 săptămâni. Urmând un asemenea program de recuperare. de durată. poate că ar fi utilă prescrierea unui preparat antiaritmic. încălzirea şi faza de recuperare vor fi progresive şi mai îndelungate. 1995) 53 . progresiv.  30 minute de efort repartizate astfel: 2 min. este optimă.pentru a asigura o activitate fizică pe seama pragului ventilator (creşterea disproporţionată a ventilaţiei în raport cu consumul de oxigen. în funcţie de aceasta. cu determinarea parametrilor ventilatori şi metabolici. în funcţie de clasa funcţională. Pornind de la o pregătire fizică globală se va continua cu gimnastica respiratorie şi se va insista asupra grupelor musculare ce urmeaz a fi preferenţial ă solicitate prin profesie. dar poate fi utilă valvularului operat ce urmează a-şi relua activitatea profesională. dar a rămas minim pentru înlocuirile valvulare mitrale.  exerciţii fizice de intensitate medie/uşoară. aproximativ 50% rezerva funcţională). Insuficienţa cardiacă a valvularului operat. gimnastică respiratorie. impune o anumită conduită :  efectuarea unui test de efort preliminar.) Majoritatea autorilor susţin oportunitatea a 3 şedinţe/săptămână la cicloergometru pentru o perioadă de 8 săptămâni. Intensitatea programului de antrenament ales va trebui să evite o tahicardie marcată sau o ejecţie sistolică importantă. realizând 70% din FC maxim şi 2 săptămâni pentru 80% din FC maxim. prin particularităţile de răspuns ale frecvenţei cardiace ( FC devine un factor limitat al creşterii debitului cardiac) şi al TAS la efort (creşterea TAS este atenuată pentru clasele C şi D ale insuficienţei cardiace). în cazul vârstnicului. ecocardiografie) va permite aprecierea costului energetic al fazei a II-a şi.

Efecte asupra capacităţii de efort Studiile randomizate care au urmărit efectele exerciţiului fizic la pacienţii cu insuficienţă cardiacă au demonstrat o creştere a VO2 max la grupele care au urmat program de antrenament. 2005) Alt efect constatat a fost creşterea volumului-bătaie ca urmare a unei umpleri ventriculare diastolice mai bune. fracţia de ejecţie. 2002) 3. antrenamentul are impact şi asupra altor factori de risc. De asemenea. dar şi supraventriculare.. hipertensiunea arterială. 2002) 3. Această ameliorare este consecinţa mai multor factori:  ameliorarea funcţiei miocardice. cât şi a procesului aterosclerotic şi în ameliorarea prognostică.5. La nivelul musculaturii scheletice se constată ameliorare metabolică. Pop Dana.2. (Zdrenghea D. Creşterea debitului cardiac a fost inconstant remarcată în studii şi pare a fi datorată ameliorării incompetenţei cronotrope. întârzierea apariţiei glicolizei anaerobe.1. Singurul risc major. (Mitu Florin. creşterea stocurilor de glicogen. la o intensitate de până la 20% din capacitatea funcţională realizată la testarea de efort. grosimea pereţilor sau gradul de îngroşare a ariei de infarct. În afara îmbunătăţirii capacităţii de efort.1. creşterea densităţii capilare. Totuşi efectele pozitive se constată şi la nivele mai scăzute de efort. deoarece procesul aterosclerotic este îndelungat. (Mitu Florin.1. exerciţiul fizic ameliorează disfuncţia endotelială şi scade rezistenţa vasculară periferică.  scăderea vasoconstricţiei arteriolare cu ameliorarea extracţiei de oxigen şi  ameliorarea funcţiei metabolice în musculatura scheletică activă. Antrenamentul fizic a realizat o creştere de 4 – 8% a frecvenţei cardiace maxime. Nivelele HDL şi tensiunea arterială par a fi mai mult influenţate de exerciţiile de intensitate mai mare. Efectele antrenamentului fizic în insuficienţa cardiacă 3. acesta trebuie continuat timp nedefinit.1. Efecte periferice Efectele periferice ale antrenamentului sunt dintre cele mai evidente. Beneficiul efortului fizic pe termen lung este evident numai dacă se asociază şi cu modificarea celorlalţi factori de risc precum fumatul. Tratamentul kinetoterapeutic al insuficienței cardiace 3.1. Efecte cardiace Majoritatea cercetărilor au arătat că antrenamentul fizic efectuat în program supravegheat. ameliorarea fluxului sangvin intramuscular. fosfocreatină.1. 2002) Nu au fost influenţate de antrenament contractilitatea ventriculară. Riscul este mai mare cu cât miocardul este mai alterat.. volumele ventriculare. Efecte antiaterosclerotice Cercetările efectuate în special la pacienţi postinfarct miocardic au relevat importanţa exerciţiului fizic în influenţarea atât a funcţiei ventriculare stângi.5. dar pragul anaerob mai mare. nu agravează funcţia ventriculară stânga. hipercolesterolemia. trigliceride. în practică. a procentajului fibrelor de tip I.4. creşterea raportului fosfocreatină/fosfat anorganic. este cel aritmogen – apariţia aritmiilor ventriculare.5. (Zdrenghea D. Pop Dana. Indiferent de nivelul efortului.5. cu 15 – 25% mai mult decât la pacienţii care au urmat numai terapie medicamentoasă.2.5. Concentraţia de lactat la nivelul de efort submaximal este mai mică. 3. (Mitu Florin.3. 2005) 54 .5.

5. (Zdrenghea D.2. Ar fi de aşteptat ca. indicaţiile actuale ale recuperării fizice sunt: Clasa I: Bolnavi cu IC clasele I . Indicaţiile antrenamentului fizic în insuficienţa cardiacă Exerciţiul fizic în insuficienţa cardiacă este adresat pacienţilor aflaţi în condiţie clinică stabilă.5. Intră în discuţie exclusiv exerciţiile respiratorii şi de mers care împiedică sau întârzie invalidarea bolnavilor.1. Pop Dana.5. prin acest impact asupra sistemelor neuroumorale. Recuperarea va fi întârziată cu 3 . Efecte neuroendocrine S-a demonstrat ca efortul fizic regulat scade nivelele de catecolamine plasmatice. (Zdrenghea D. iar pe plan clinic prin diminuarea dispneei. (Zdrenghea D. să realizeze o diminuare a morbidităţii şi mortalităţii. Pop Dana. Efecte psiho1ogice Exerciţiul fizic ameliorează calitatea vieţii pacienţilor. Răspunsul ventilator se traduce prin diminuarea producţiei de CO2. Este zilnică.. cu creşterea tonusului vagal. (Mitu Florin. de intensitate moderată şi de lungă durată (3 – 4 luni). Există reţineri nejustificate faţă de recuperarea acestor bolnavi.III. 2005) 3. contraindicaţii sau nonindicaţii.7. Pop Dana. Recuperarea se iniţiază în spital şi se continuă ambulator instituţionalizat sau neinstituţionalizat.30% capacitatea de efort şi contribuie la ameliorarea miopatiei periferice.. La bolnavii decondiţionaţi fizic recuperarea este indicată. Bolnavi cu indicaţie de transplant cardiac.perfuzie. fără simptome sau semne de congestie pulmonară sau sistemică. Efecte venti1atorii Efectele benefice ar putea reflecta atât ameliorarea la nivelul musculaturii periferice. Tabel nr.5. Clasa II: Bolnavi cu IC clasa IV. cât şi a raportului ventilaţie . scăderea coeficientului respirator şi a ventilaţiei globale. 2005) Clasa Clasa I Clasa II Clasa III Indicaţii indicaţii certe care s-au dovedit prin argumente ştiinţifice sau prin "evidence based medicine" ca eficiente indicaţii posibile a căror eficienţă este probabilă dar încă controversată.3. După chirurgia coronariană. 2002) 3.Indicaţiile recuperării fizice În insuficienţa cardiacă.1. cu performanţă sistolică a VS scăzută. Antrenamentul fizic creşte cu 25 . 3.6 săptămâni pentru consolidarea plăgii sternale.6. Consecinţa clinică cea mai importantă este diminuarea frecvenţei cardiace de repaus şi creşterea variabilităţii frecvenţei cardiace.1.. După PTCA la bolnavii fără infarct miocardic în antecedente. 1. în rest rămâne opţională deoarece nu modifică numărul de restenozări. 2005) 55 . aceştia devin mai încrezători şi pot efectua activităţi zilnice ce le cresc sentimentul de independenţă ş le diminua i depresia. Recuperarea fizică poate întârzia momentul transplantului şi scădea riscul acestuia.5.

3. Acest nivel de efort este tolerat aproape de oricine. ceea ce înseamnă aproximativ 80% din VO2 max. Antrenamentul global Şedinţa de antrenament include trei tipuri de efort: încălzirea. (Mitu Florin. condiţionarea şi revenirea. acestea trebuie menţionate.80% din VO2 max.Post transplant cardiac . Dacă testul de efort este limitat de oboseală. se poate permite să exerseze singur. 2002) Pacienţii trebuie instruiţi cu atenţie asupra intensităţii efortului. (Mitu Florin. se recomandă efort până la o frecvenţă cardiacă ţintă de aproximativ jumătate din intervalul dintre valoarea frecvenţei cardiace de repaus şi de vârf. 2002) Modalitatea de efort este lăsată la preferinţa pacientului. (Zdrenghea D. postinfarct miocardic. 56 . Intensitatea efortului trebuie să se situeze la un nivel de risc scăzut. este necesară echilibrarea bolnavului prin medicaţie adecvată. se recomanda 3 – 4 şedinţe săptămânal. Dacă pacientul are disconfort toracic.joggingul). De exemplu. de preferat efort cu membrele inferioare precum mersul sau cicloergometru.plimbarea. dar suficient pentru a realiza un efect de condiţionare.80% din VO2 max. ecocardiografie şi testare de efort limitată de simptome. În insuficienţa cardiacă se preferă nivele până la 60 .indicaţie de viitor în ţara noastră.5. Numai după obţinerea unui beneficiu maxim prin medicaţie. se poate trece la iniţierea exerciţiului fizic. În insuficienţa cardiacă. 2005) 3.. se poate creşte la 2/3 din intervalul FC repaus . Exerciţiile de condiţionare au durata medie de 10 . Cea mai frecvent aleasă activitate este mersul. Antrenamentul se preferă a fi efectuat pe intervale. pe lângă examenul clinic fiind necesare date de laborator. înaintea începerii şedinţelor de antrenament fizic. Activitatea fizică trebuie efectuată regulat. Pacientul este supravegheat în timpul efortului pentru a aprecia gradul de intensitate şi siguranţa sa. alternând perioade de efort susţinut cu scurte perioade de efort uşor.FC de vârf. În insuficienţa cardiacă se preferă programul zilnic de antrenament la intensităţi moderate şi durate mai reduse (20 25 min). Acest lucru se întâmplă după 6 . Dacă intensitatea este considerată prea joasă. important este să se înscrie în parametrii menţionaţi. Se acordă atenţie sporită simptomelor. Clasa I este obligatorie la toţi bolnavii postransplant cardiac.12 şedinţe. Frecvenţa cardiacă de repaus şi de vârf sunt parametrii utilizaţi pentru estimarea intensităţii efortului potrivit pentru condiţionarea fizică. apoi cicloergometru sau covorul rulant. Cea mai frecventă confuzie se face între cantitatea şi intensitatea efortului. dar este întârziată o perioadă de trei luni de la intervenţia chirurgicală. perioada în care apar majoritatea complicaţiilor infecţioase sau de tip rejet. Pop Dana. dispnee. Cantitatea de efort se referă la numărul total de calorii consumate. Frecvenţa efortului fizic variază după afecţiune. Tipuri de antrenament fizic in insuficienţa cardiacă Antrenamentul poate fi global sau segmentar. Toţi pacienţii cu insuficienţă cardiacă trebuie atent examinaţi de cardiolog înaintea iniţierii unui program de efort fizic. Perioadele de încălzire şi revenire trebuie să fie de cel puţin cinci minute şi constau din gimnastică uşoară sau plimbare. spre deosebire de efortul continuu la bolnavii cu infarct miocardic necomplicat. după ameliorarea simptomelor de congestie pulmonară şi sistemică. Intensitatea se referă la tipul de efort efectuat (exemplu de efort moderat . (Mitu Florin. Când medicul este convins că activitatea prezintă siguranţă. 2002) Testarea de efort este obligatorie înaintea prescrierii exerciţiului fizic. Beneficiile dispar rapid la întreruperea programului. clasic. de efort viguros . La pacienţi din clasele A şi B de activitate se recomandă antrenament la 70 . oboseală.15 min şi includ grupe musculare mari.

doua grupe musculare creşte forţa şi rezerva muscular metabolică fără ă solicitarea mare a debitului cardiac şi fără deteriorarea performanţei cardiace. Aceşti pacienţi trebuie urmăriţi îndeaproape până când vor înţelege ce nivel de efort pot efectua. În cazul aritmiilor ventriculare severe se procedează la fel. Astfel. activitatea trebuie supravegheată din punct de vedere al simptomelor (dispnee. adică activitatea maximă să fie la 10 .26 săptămâni când se ajunge la un răspuns de tip liniar. Este importantă continuarea antrenamentului fizic. etalate pe o perioadă de trei luni. fiind necesară ajustarea frecvenţei cardiace ţintă în cursul antrenamentului. Programele sunt ajustate la fiecare zece şedinţe în funcţie de ameliorarea constatată. (Mitu Florin. eforturile izometrice puţin grele precum căratul greutăţilor generează frecvent oboseală. Forţa musculară la aceşti bolnavi este deci redusă. Exerciţiile izotonice repetate trebuie distinse de eforturile izometrice susceptibile de deteriorare a performanţei ventriculare. Experienţa a arătat că cele mai multe aritmii ameninţătoare sunt reproductibile la o anumită frecvenţă cardiacă. (2) de creştere .antrenamentul de tip continuu trebuie să fie efectuat zilnic la pacienţii cu capacitate funcţională bună (5-10 minute până la 20-30 minute). deoarece efectele favorabile ale unei perioade de antrenament de 3 săptămâni pot fi pierdute printro perioadă de restricţie a efortului de 3 săptămâni. Readaptarea respiratorie. Primele şedinţe de antrenament se recomandă a fi monitorizate din punctul de vedere al tensiunii arteriale şi electrocardiogramei. la bolnavii cu insuficienţă cardiacă.intensitatea efortului este crescută gradat (50%.În timp. Ele induc apariţia rapidă a metabolismului anaerob şi producere de lactat şi determină creşterea disproporţionată a ventilaţiei. Se impune deci continuarea antrenamentului fizic pe termen lung. activitatea se limitează la o intensitate care determină o FC cu 10 20 bătăi mai puţin ca cea la care apare scăderea TA. ameliorează de asemenea simptomele şi performanţa globală. Betablocantele sau blocanţii calcici scad frecvenţa cardiacă. impactul ei asupra prescrierii efortului fiind mic. (3) de menţinere după 6 luni de antrenament. Antrenamentul segmentar Antrenamentu1 segmentar face apel la aparatura specifică destinată recuperării separate şi succesive a mai multor grupe musculare periferice.20 bătăi sub cea la care apar tulburările de ritm. testarea de efort este limitată de simptome. Creşterea capacităţii aerobe apare la 4 săptămâni. limitat la extremităţile superioare. poate creşte cantitatea de energie la nivel submaximal. prin efectuarea unui test de efort. cu maxim de răspuns la 16 . 2002) O serie de medicamente pot influenţa şedinţele de antrenament. (Mitu Florin. Digoxina modifică aspectul electrocardiogramei dar nu modifică însă substanţial frecvenţa cardiacă. Astfel în privinţa tipurilor de antrenament indicate la bolnavii cu insuficienţă cardiacă se precizează următoarele: . Există trei stagii de progresie: (1) iniţial . (Mitu Florin. Se poate prelungi durata şedințelor de la 15 . În viaţa curentă. În situaţia apariţiei unei disfuncţii ventriculare severe. în insuficienţa cardiacă. (Mitu Florin. 2002) În 2001 Societatea Europeana de Cardiologie a reactualizat recomandările din 1997. Interesul tehnicii este solicitarea mică a cordului. Durata efortului şi frecvenţa de antrenament sunt crescute în acord cu simptomele şi statusul clinic al pacientului. O serie de exerciţii limitate la una . 2002) Cel mai frecvent.intensitatea efortului este de nivel redus (40-50% din VO2 max cu creşterea duratei efortului de la 5 la 15 min). 60%. În această situaţie. Recomandările sunt de a se efectua aproximativ 40 de şedinţe a 90 minute fiecare. frecvenţa cardiacă va scădea la fiecare încărcătură de efort. iar intensitatea se poate creşte. 70% şi chiar 80% din VO2 max în funcţie de toleranţa bolnavului). 2002) 57 . precum scăderea TA. un antrenament de 4 săptămâni.20 min până la 30 min (secundar). angină).

Medicina modernă a impus însă studii cât mai exacte privind mecanismele de acţiune ale factorilor naturali din staţiuni. americană. putem spune că în ţara noastră se conturează patru tipuri principale de factori natura1i ale căror efecte bune în profilaxie şi recuperarea bolilor cardiovasculare au putut fi demonstrate: I. Eforturile au fost axate pe profilaxia acestor boli.5 zile pe săptămână. Complexul de factori naturali ai litoralului românesc al Mării Negre.4. franceză). Mofetele (emanaţii naturale de CO. Vatra Dornei. Apele carbogazoase aplicate în cură externă (Covasna.a impus studierea apelor sulfuroase şi a complexului de factori naturali ai litoralului românesc. Intensitatea va fi de 25 .sunt în ultimele decenii în preocupările prioritare ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Pucioasa). În ultimele decenii. Se recomandă şi exerciţiile care întăresc musculatura abdominală. Buziaş. Se va realiza o pedalare de 3 min cu creşterea sarcinii cu 25 Watts la fiecare 10 secunde. Tuşnad. după studii efectuate la noi în ţară.5. Cura balneară în tratamentul bolilor cardiovasculare Bolile cardiovasculare ocupă locul I în morbiditatea generală . Balvanyios).35% din presiunea inspiratorie maximă măsurată la capacitatea funcţională. II. Inspirul şi expirul la frecvenţe controlate mobilizează diafragmul. observaţii clinice desfăşurate pe foarte mulţi ani. gaz uscat) cu pondere majoră în profilaxia secundară şi recuperare (Covasna. germană. Kinetoterapia precum şi terapia cu factori naturali specifici unor staţiuni balneoclimaterice îşi au locul lor din ce în ce mai bine conturat în ansamblul terapeutic aplicat în profilaxia şi recuperarea bolilor cardiovasculare. în vederea aplicării lor în profilaxia bolilor cardiovasculare. cu studii epidemiologice privind depistarea factorilor de risc aterosclerotic în vederea unei profilaxii primare eficiente.constituind una din cauzele cele mai importante ale mortalităţii la vârste tinere. (Mitu Florin. muşchii abdominali şi musculatura toracică în mod secvenţial. III. ţară cu bogate rezerve de factori naturali . 2002) 3. . experienţa altor şcoli de medicină (rusă. Trebuie menţionat că tratamentul efectuat unui cardiac într-o staţiune reprezintă numai un aspect din complexul de metode de care medicina modernă în general şi kinetoterapia în particular le utilizează în profilaxia sau recuperarea bolilor cardiovasculare. 58 . Astăzi.antrenamentul la intervale se poate efectua practicând fie ciclismul fie antrenamentul la covor rulant. timp de 20 . Climatul şi microclimatul (indiferent de factorul terapeutic aplicat) are un rol de sanogeneză atestat ştiinţific. Vatra Dornei) cu veche tradiţie în tratarea bolilor cardiovasculare. În cazul ciclismului se indică o perioadă de antrenament de 30 secunde urmată de o perioadă de recuperare de 60 secunde la o intensitate de 50% din capacitatea de efort. transpusă în ţara noastră. (Mitu Florin. În România există staţiuni balneoclimaterice (Covasna. Apele sulfuroase concentrate aplicate în cură externă (Herculane. În timpul perioadei de recuperare pacientul va pedala la 10 Watts. IV. cu accent principal pe afecţiunile coronariene. Borsec). bulgară. şi experienţa altor ţări în acest domeniu.30 minute zilnic. precum şi o evaluare riguroasă ştiin ţifică a eficienţei lor terapeutice în vederea stabilirii unei metodologii exacte de tratament. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat un program amplu de recuperare a bolnavilor cardiovasculari. precum şi a profilaxiei secundare şi bolii coronariene deja constituite. În cazul practicării antrenamentului la covor rulant perioadele de antrenament si recuperare vor fi de 60 secunde fiecare. 2002) Antrenamentul respirator Forţa şi rezistenţa musculaturii respiratorii pot fi crescute prin antrenament folosind un aparat special (THRESHOLD). Tuşnad. Buziaş.. În paralel. 3 .

crescând sau rămânând cel puţin neschimbată la efort. este diferit de cel al circulaţiei musculare. Un alt avantaj al staţiunilor balneare este posibilitatea efectuării antrenamentului fizic dozat în scop profilactic şi mai ales recuperator.proba mersului: mersul poate fi explorat fie pe teren plat gradat. Se utilizează : . în general. fenomenele de maceraţie şi infecţiile de la nivelul piciorului. climat ce are un rol major în definirea unei staţiuni balneare. La toate aceste mijloace specifice staţiunilor. 59 . 2. electroterapie. La pacienţii cu arteriopatie obliterantă.Măsurarea presiunilor de perfuzie segmentară: presiunea de măsurată la nivelul membrelor inferioare este în mod normal mai ridicată decât cea a membrelor superioare. cu care staţiunile sunt bine dotate. de la claudicaţie intermitentă. Controlul circulaţiei cutanate. mecanice. în timp ce efectuarea de exerciţii musculare în condiţii de confort termic o poate ameliora.Există o varietate de climate caracteristice fiecărei staţiuni. care să nu strângă degetele de la picior. Scăderea ei la efort Şi la durata de peste 5 minute a timpului de recuperare sunt indici de gravitate privind leziunile obstructive. a cărei principală funcţie este de a asigura schimburile termice. Tehnici şi metode de recuperare Metode pasive. Anamneza şi examenul clinic pot încadra afecţiunea într-unul din cele 4 stadii. ca „o unitate terapeutică specifică".6. Explorările funcţionale sunt însă cele care cuantifică gradul afectării arteriale. fie pe covor rulant. de asemenea ischemia. Pe lângă terapie cu factori naturali atenţia trebuie concentrată în staţiunile balneare cu profil cardiovascular către educaţia sanitară organizată şi crearea unor deprinderi alimentare pe care bolnavul să le respecte acasă. Tratamentul kinetoterapeutic al arteriopatiilor Circulaţia la nivelul extremităţilor prezintă unele particularităţi faţă de circulaţia sistemică deoarece se disting o circulaţie cutanată şi o circulaţie musculară.purtarea de pantofi din piele suplă. distanţa parcursă poate fi sau nu limitată. se adaugă toate celelalte metode de hidrokinetoterapie. importante în mod deosebit deoarece ele au ca obiectiv prevenirea agresiunilor cutanate. Măsuri de protecţie cutanată. Pentru bolile cardiovasculare elementele principale ale microclimatului sunt reprezentate de nebulozitate. În perioada curei balneare bolnavul dispune de timp şi receptivitate crescută pentru a-şi crea nişte deprinderi de viaţă care să-1 facă apt pentru o activitate profesională şi socială cât mai bună. Astfel obţinerea unei vasodilataţii cutanate poate agrava ischemia musculară. la necroză şi gangrenă. şi fiecărei staţiuni cu profil cardiovascular în particular. Constau din : . umiditate şi încărcare cu aeroioni pozitivi şi negativi. de obicei în detrimentul celuilalt. creşte debitul în unul din aceste sectoare se face. Numitorul comun îl reprezintă existenţa unor diferenţe semnificative între microclimatul centrelor urbane şi cel al staţiunii. Înaintea stabilirii unui program de antrenament se impune efectuarea unui bilanţ al bolnavului cu afectarea arterială. .

sub efectul gravitaţiei ( poziţia aşezată.menţinerea picioarelor la cald (şosete de lână) spălatul zilnic. Durata băilor aprox. muşchii scurţi ai piciorului. determinat din săptămână în săptămână. fiind accesibile bolnavilor cu ateroscleroză a membrelor inferioare. ci numai pe zonele reflexe. urmate de decubit dorsal un timp dublu. mai ales în leziunile obstructive înalte. este important. prin ridicări – deplasări pe degetele picioarelor sau mişcări de rulare a unei ţevi sub picioare. după modalităţi deja expuse şi adaptate în consecinţă. Astfel sunt solicitaţi muşchii bazinului şi ai coapsei. apoi uscarea foarte atentă a picioarelor. 30-45 minute. Ele sunt repetate de 2 ori pe zi după o încălzire prealabilă. cu atât mai mult dacă există diabet. presiuni alunecătoare profunde. Reantrenamentul are un dublu aspect cantitativ şi calitativ. în obliterările mijlocii(femurală şi poplitee) prin mi şcări de ridicare pe vârful picioarelor. Stadiul 2 – constituie indicaţia de elecţie a recuperării: 60 . de exemplu plex lombar sau plex hipogastric. Masaje – ele pot fi efectuate în sensul circulaţiei arteriale sau a circulaţiei venoase. este de dorit a se încredinţa pedichiuristului îngrijirea şi tăierea unghiilor. Mersul va fi limitat la 70% din posibilităţilor perimetrului. Metodologia recuperării : Depinde de sediul obstrucţiei. Gimnastica specifică – este de tip analitic şi are drept scop ameliorarea oxigenării locale. supradiacenţi. membru în poziţie la 500 un minut) şi umplere. parafină. Aceste exerciţii sunt urmate de vasodilataţie cutanată. în condiţii de echilibru termic. Oxigenarea are avantajul de a creşte rapid perimetrul de mers Mersul – singurul drog care produce cert creşterea fluxului sanguine în musculatura scheletică este exerciţiul fizic. activităţi sportive. Exerciţiile sunt alese în funcţie de nivelul la care sunt localizate obliterările. în obliterările distale. unde scurte. Încălzirea de mai lungă durată determină creşterea metabolismului muscular şi are în consecinţă un efect negative. lămpi de infraroşii. în obliterările înalte. muşchii gambelor.  lupta contra sedentarismului. Cel mai ieftin este mersul – mers în etape sau mers codificat. De preferat efleurajul superficial reflex. de mai multe ori pe zi. arteriopatiile aterosclerotice. Mersul poate fi efectuat ca probă funcţională pe teren gradat sau pe covor rulant. gambele atârnate 1 minut).hidroterapia – la 300C permite o solicitare globală a membrului prin mişcări de contrarezistenţă. alternative. Arteriopatiile proximale includ cazurile de obstrucţie a trunchiurilor mari şi mijlocii. pe bicicletă ergometrică. Unele activităţi de ergoterapie permit atingerea în mod diferit a aceloraşi obiective. Ergoterapia – antrenamentul progresiv la efort. . Prin scăderea tonusului vasoconstrictor simpatic circulaţia cutanată creşte şi primul efect este încălzirea membrelor. cu repetarea de 4-6 ori consecutive. Nu se aplică pe zonele ischemice. Stadiul 1 – măsurile de prevenire primară şi secundară a factorilor de risc sunt primordiale. Exerciţii de postură – caută să crească debitul sanguin al unui membru prin golire (decubit dorsal.  stabilirea unui program de mers (1 oră în fiecare zi). băi calde zilnice. dar eficacitatea lor este limitată. Este important să se corijeze tulburările de mers care solicită insuficient muşchii subadiacenţi obstrucţiei şi din contră mai mult muşchii sănătoşi. prin mişcări de triplă flexie. deşi uneori li se impută agravarea ischemiei musculare Metode fizice – termoterapia – serveşte formelor mai puţin evaluate.

00 – gimnastică specifică  Ora 13.educaţie dietetică. terapeutice şi practice corecte. se recomandă un sejur intraspitalicesc de 2-3 săptămâni. mai ales în caz de leziune asociată a marilor trunchiuri. tehnici de vasodilataţie etc. asigurarea unei educaţii dietetice. prin haltere adaptate.00 – gimnastică nespecifică Stadiul 3 – obiectivele şi mijloacele sunt limitate constând din:  măsuri de protecţie cutanată (masaj.  Contracţii izotonice contrarezistenţă pentru favorizarea vasodilataţiei şi evitarea atrofiei musculare  Kinetoterapia membrului opus. de obicei asociate cu cele ale membrelor inferioare şi coronariene. Reeducarea arteriopatiilor reprezintă o terapie complementară alături de alte tratamente. arteriopatiile diabetice interesează în mod special patul vascular distal. 1995) 61 . (Zdrenghea. programul de întreţinere este deja prescris. în special pentru efectuarea testelor funcţionale. Rezultate Creşterea cu aproximativ 60% a perimetrului de mers este beneficiul principal. Arteriopatiile membrelor superioare Obstrucţiile arteriale a membrelor superioare.00 – mers  Ora 11.). care permit aprecierea progreselor. Arteriopatiile distale Includ arteriopatia diabetică şi boala Burger( trombangeita obliterantă).  Bolnavul este supravegheat în continuare regulat. Aceleaşi remarci sunt valabile şi pentru boala Burger. pentru a se realiza un bilanţ medical şi funcţional complet necesar alcătuirii unui program de reeducare. învăţarea de către arteriopat a unor exerciţii de gimnastică şi de antrenament la mers. Rezultatele sunt mai favorabile în stenozele medii decât în obstrucţiile înalte sau joase. unde circulaţia de întoarcere este în plus împiedicată printr-o atingere venoasă. Multă vreme bine tolerată. Atingerea distală limitează considerabil eficacitatea antrenamentului la mers. bilanţ  Ora 10. control medical. apar la subiecţii cu boli metabolice. atletizarea muşchilor. După stabilirea. exemplu de program de recuperare a unei arteriopatii obliterante :  Ora 9. Problemele de efort pot fi realizate ergometric. prin tehnici clasice de kinetoterapie. Se face antrenament pe cicloergometru de braţe sau prin activităţi de ergoterapie la 2/3 din capacitatea determinată. de contracţie a diferitelor grupe musculare ale membrului superior.00 – kinetoterapeutic şi individual  Ora 15 . lunar. apropiat celui stabilit la stadiul 1. Sunt utile exerciţiile de ridicare sau coborâre a braţelor. în special chirurgicale. supravegherea este bilunară.00 .00 – mers  Ora 16.

în special cea afectată prin:  masaj uşor. În stadiul acut. evitând însă manevrele ce vizează ţesuturile profunde şi traiectele venoase. mobilizări passive şi active. apoi mai profund. astfel : 62 . Ea se aplică în funcţie de fazele de evoluţie anatomo. iar cheagul este solid legat de perete şi pericolul tromboemboliei s-a redus considerabil sub tratament medical. cu aplicarea de greutăţi pe picior. mobilizări active cu rezistenţă în decubit dorsal şi ventral sau în poziţia aşezat. exerciţiile active se vor face numai prin alunecarea călcâiului pe planul patului. evitând traiectele venoase.  contracţii statice şi mobilizări pasive ca în stadiul anterior. pentru extensia gambei pe coapsă. ca factor terapeutic de stimulare a circulaţiei de întoarcere. progresiv. în sens centripet.2. se poate institui kinetoterapia activă prin :  masaj uşor cu scop hiperemiant la nivelul circulaţiei superficiale a extremităţilor bolnave  evitarea manevrelor ce vizează ţesuturile profunde şi traiectele venoase pentru a nu mobiliza cheagurile sangvine din venele afectate. el făcânduse pe măsura posibilităţilor bolnavului. cu piciorul ridicat la 15-200 deasupra patului În continuare. ca în arteriopatiile cornice periferice.  repaus la pat. dar şi în stadiul acut până la stadiul de complicaţii – sindromul posttrombotic. se continuă cu flexia plantară şi dorsală a articulaţiei tibiotarsiene.7. Mobilizarea pasivă a membrelor inferioare şi ridicarea acestora deasupra planului patului sunt indicate în situaţii ce necesită repaus prelungit la pat. În stadiul de convalescenţă se indică masaj uşor. Mobilizările active sunt însă cel de preferat iniţial. când tromboflebita acută s-a constituit. Aplicarea bandajului elastic reprezintă un mijloc terapeutic indispensabil. Tratamentul kinetoterapeutic al venopatiilor Prevenirea şi tratarea insuficienţei venoase cornice şi a sindromului posttrombotic cuprinde şi exerciţii fizice pentru reeducarea stazei venoase şi a consecinţelor sale. sub formă de glisări cu presiune şi periaj de activare a stazei şi edemului veno-limfatic.  mobilizări active. Masajul membrelor inferioare. treptat. ameliorează circulaţia de întoarcere. Ritmul şi durata mersului trebuie să crească progresiv până la refacerea completă a circulaţiei voenolimfatice din extremitatea afectată. fără a ridica membrul inferior apoi. exerciţii de respiraţie  ridicarea bolnavului din pat. membrul inferior afectat va fi ridicat cu 15-200 deasupra patului şi mobilizarea precoce se va efectua după 3-4 zile. cu atât mai mult cu cât în această perioadă se instituie mersul. cu ciorap elastic pe membrele inferioare şi parcurgerea primilor paşi în jurul patului. a gambei pe coapsă şi a coapsei pe bazin. prin punerea în funcţie a pompelor musculare. Kinetoterapia are o utilitate mare.  mobilizări pasive. Mersul este un factor therapeutic de stimulare a circulaţiei de întoarcere prin punerea în funcţiune a pompelor musculare. În convalescenţă – kinetoterapia are drept scop combaterea edemului şi tonifierea musculaturii extremităţilor inferioare. cu scop hiperemiat la nivelul circulaţiei bolnave.clinică a procesului tromboflebitic astfel : În stadiul acut :  membrul inferior în plan procliv în scopul prevenirii edemului. Evoluţia cu sechele : fizioterapia se adaptează situaţiei clinice respective.  exerciţii de respiraţie. ridicarea extremităţii afectate în vederea activării circulaţiei venoase. începând cu a 5-a sau a 6-a zi. mai ales în prevenirea tromboflebitelor. Kinetoterapia se aplică în funcţie de fazele de evoluţie anatomo-clinică a procesului tromboflebitic. adresate tuturor articulaţilor. iniţial superficial. Până în present nu se cunoaşte o anumită tehnică de mers.

1995) 63 . infiltraţii perivenoase cu scop rezorbit (la câteva săptămâni de la stingerea procesului)  împachetări cu parafină şi nămol  diatermie cu unde scurte. trei sau patru celulare la 360C  curenţi de joasă frecvenţă. tratamentul medicamentos. Fizioterapia trebuie să ţină seama de existenţa sau absenţa unei reacţii inflamatoare periferice. în şedinţe scurte de 3 -5-7 minute. putându-se aplica numai în absenţa ei prin :  băi termale la 28-380C. (Zdrenghea. doze medii. devenit insuficient din cauza inflamaţiei şi a procesului degenerative instalat. contraste termice mici  masaj subacval la o presiune a jetului de 2-3 atmosfere. Dacă tromboflebita s-a vindecat cu sechele de tipul sindromului posttrombotic. evitând traiectele venoase  băi galvanofaradice. fizic şi terapeutic îşi propune ca obiectiv principal tonifierea peretelui venos. pe de o parte din cauza bolii şi pe de altă parte datorită valvulelor incontinente.