MASONERIA: fraternitate masculină – excluziune feminină La origine, Francmasoneria este o formă de solidaritate masculină60.

Principile universalităţii şi fraternităţii nu-i împiedică pe fraţi ca à priori să excludă femeile din asociativitatea masonică. Discursul masonic recurge în această privinţă la tradiţia Constituţiilor lui Anderson care interziceau, conform mentalului colectiv al epocii, “afilierea femeilor la ateliere” precizând: “persoanele admise ca membru ale unei loje trebuie să fie bărbaţi de bine şi loiali, născuţi liberi şi de vârstă suficient de matură, nu sclavi, nici femei, nici oameni imorali şi scandaloşi, ci de bună purtare”61. În numele virtuţii, prudenţei, relaţia dintre bărbaţii masoni şi aspirantele femei este justificată delicat de Ramsay, cu indulgenţă, eleganţă şi curtoazie: “nu pentru că suntem atât de nedrepţi încât să privim acest sex ca incapabil de a păstra secretul. Dar prezenţa lor ar putea altera, chiar şi insensibil, puritatea maximelor şi comportamentelor noastre”. Solidaritatea masculină, “mai bine între noi fără ele”, invocă drept obstacol natura feminină: sensibilitatea, senzualitatea, fragilitatea, versati-litatea, destinul matern, toate “calităţi” care puteau tulbura comportamentele şi reflecţia fraţilor. În cursul secolului al XVIII-lea, ostilitatea şi rezerva masonică devin tot mai contradictorii în raport cu succesul monden al Ordinului şi mai ales cu prezenţa din ce în ce mai activă şi influentă, nu doar pur decorativă, a femeilor în viaţa publică (saloane, societăţi culturale etc.). Începând cu 1774, Marele Orient al Franţei, alertat şi nelinştit de apetitul cultural, educaţional şi chiar ştinţific manifest al femeilor iluminate, pare că sfidează convenienţele epocii. Contra curentului opiniei generale, Marele Orient, recunoaşte prezenţa femeilor în rândurile sale, dar organizate în ateliere distincte, feminine, ca auxiliare ale lojilor masonice regulare. Egalitatea între lojile masculine şi cele feminine nu face parte din logica timpului, fiind de neconceput. Compromisul la care s-a ajuns este explicat cu delicateţe invocându-se tradiţia: “Părinţii noştri, mai mult sau mai puţin înţelepţi decât noi, nu au admis în nici un fel în adunările lor acest sex, pe cât de şarmant, pe atât de periculos. Pentru a le «ameţi» spiritele, le-am «aranjat» o masonerie care pentru moment le calmează sentimentele”62. Aparent, «candoarea» initiaţivei răspunde unei comenzi sociale de emancipare, şi anume socializarea prin diverse forme educaţionale şi culturale a femeii, urmată de intrarea şi afirmarea ei în spaţiul public. În realitate, iniţiativa «lojilor de adopţiune», specificitate franceză, răspunde mai mult unei multitudini de «inconvenient» ale «spiritului secolului», „indiscreţiei şi curiozităţii din ce în ce mai luminate ale unui număr din ce în ce mai mare de femei”63. «Adoptarea femeilor» nu a fost chiar atât de candidă şi de inocentă pe cât pare la prima vedere. În măsura în care, determinante în epocă sunt încă prejudecăţile potrivit cărora capacităţile de afirmare ale femeilor sunt considerate limitate, lor li se interzice şi accesul la misterele masonice, care rămân exclusiv rezervate bărbaţilor. Însăşi ritualul iniţiatic, pentru “lojile de adopţiune” este foarte mult simplificat, “surorile” fiind puse într-o situaţie de inegalitate şi inferioritate evidente. Minoră în plan social, «femeia rămâne minoră şi pentru masonerie». În acest domeniu, ca în multe altele, «bărbaţii iluminaţi» necăutând să inoveze prea mult şi să zdruncine prea tare prejudecăţi. «Îmblânzirea scorpiei» este supusă, încă de la debut, controlului şi dependenţei stricte64, directe şi în întregime (recrutare, ritual, directive) atelierelor masculine. Cu alte cuvinte...... soţilor. Apreciind că “indiscreţia naturală” a femeilor poate compromite secretul masonic, iar “natura

seducătoare” perturbă “pacea internă” a lojilor, alimentând libertinajul (de care Ordinul era bănuit şi suspectat), nici ideea unor loji mixte nu este privită sau acceptată cu mai multă toleranţă. Deşi «virtuţile capitale» sunt recunoscute ca fiind «de ambele sexe», prezenţa femeilor nu e prohibită, dar nici dezirabilă, pe motiv că „doamnele nu suportă egalitatea de condiţii şi rang, ba mai mult chiar, frumuseţea şi graţia sentimentelor pasionale, devoratoare, fac incompatibil Amorul cu filosofia”65. Perpetuarea dependenţelor şi ideea de a considera «nobila masonerie» un mediu de excludere a femeii sunt considerate greşite: „Tot francmasonul face o profesiune de credinţă, cu totul particulară, în a-şi aduce omagiul galant de care sexul frumos are nevoie. Dar, o confederaţie de oameni oneşti, distinşi în toate situaţiile – cum este masoneria – n.n. –, nu caută nimic altceva decât să înţeleagă sensul filosofic al «comerţului»/schimbului, bunelor sentimente ale literelor şi artelor frumoase de toate genurile şi să le înnoade, să le pună cap la cap. Şi cum femeile se ocupă rar de acest gen de lucruri şi cum ele însele vor deturna mai curând prin prezenţa, gusturile şi conversaţia, prin complezenţa lor naturală, atunci sensibilitatea Doamnelor este un motiv nu de excluziune, ci mai degrabă de neadmitere”66. În cadrul ritualului iniţiatic inventat pentru «lojile de adopţiune», «surorile» sunt inferiorizate şi constrânse printr-un ritual umilitor să nu uite că sunt urmaşele Evei şi să-şi recunoască simbolic «greşeala păcatului iniţial» săvârşit. Culpabilizarea la care sunt supuse le obligă să respecte interdicţia de a nu mai mânca simbolic sămânţă de măr, aplicându-li-se apoi pe buze «sigiliul discreţiei». Vizualizarea «erorii comise» presupune regizarea scenei biblice, conform unui scenariu din care nu lipsesc «locul minunat», paradisiac, «fructul fatal al seducţiei» şi şarpele. Cu toate acestea, interesul şi entuziasmul «fiicelor Evei» pentru «lojile de adopţiune» nu este de loc minor. El este viu întreţinut la Paris, cu precădere în mediile feminine aristocratice care răspundeau cel mai bine exigenţelor recrutării. Receptivitatea sau chiar aspiraţia de a accede la demnitatea de «Mare maestră» ale duceselor de Bourbon şi Chartre sau ale contesei de Polignac şi prinţesei de Lamballe „fac din masoneria feminină nimic altceva decât un ornament suplimentar şi pasager al masoneriei masculine, legată mai ales de intrigile de la Curtea regală”67. Şi totuşi, în pofida unor bizarerii ritualice («regina amazoanelor» dirija ceremonialul) şi fără a-şi dobândi independenţa, lojile feminine îşi caută propria identitate. Cleveteala şi “filantropia de salon” au însemnat, într-o primă fază, şi inocularea surorilor cu limbajul şi etica supunerii şi virtuţilor conjugale mai mult decât cel al libertăţii şi egalităţii, pe un ton mai mult moral decât filosofic”68. În timp, «Catehismul» lojilor feminine prescria aderentelor să conştientizeze «injustiţia bărbaţilor», să respingă «jugul masculin», (acela de a domina menajul) şi de a reclama comunitatea bunurilor căsătoriei. În anii 1780, «lojile de adopţiune» devin «focare de inovaţie», mai ales în domeniul propagandei egalităţii între sexe69. Mai apoi, treptat, o dată cu proliferarea lojilor, în 1785 sunt mai mult de 1500 de membre70, se va produce şi diversificarea reflecţiei asupra comuniunii şi venerării «Dumnezeului ştiinţei newtonniene», promovării discursului şi comunicării «în credinţa luminată», devenind prezenţe active şi tot mai «vizibile» în Europa, orientate şi implicate în acţiuni de binefacere. energia masoneriei feminine deşi a fost efemeră, experienţa ei a lăsat urme.