Delta Dunării – caracterizare fizicogeomorfologică

1

Delta Dunării

Are forma unui triunghi cu baza pe Marea Neagră şi vârful la aşa-zisul Ceatal Pătlăgeanca, unde Dunărea se bifurcă în braţele Chilia şi Tulcea. Elementele sale principale sunt cele trei braţe dunărene (Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe), grindurile fluviatile, grindurile maritime şi „depresiunile” sau câmpiile fluvio-lacustre situate între grinduri. Întreaga sa suprafaţă se subdivide în delta fluviatilă (până la cordonul LeteaCaraorman-Sărăturile) şi delta maritimă. Are legături directe cu laguna Razelm, unde în trecut a construit şi o deltă secundară. Un specific aparte: delta se modifică relativ continuu şi pe faze, în funcţie de oscilaţiile de nivel ale Dunării, de aluviunile cărate de fluviu, de variaţiile de nivel ale Mării Negre şi de acţiunile sale de abraziune şi sedimentare. Din punct de vedere morfostructural, Delta se suprapune, în cea mai mare parte a sa, pe depresiunea Predobrogeană şi puţin în sud pe fundament de tip dobrogean. Falia Sf. Gheorghe, pe care s-a instalat cu aproximaţie braţul cu acelaşi nume, separă cele două unităţi structurale. Formaţiunile de fundament se termină cu sedimente jurasice. Peste ele s-au depus strate sarmato-pliocene. Cuaternarul are grosimi de 80-170 m, crescând de la Tulcea spre mare. Formaţiunile deltei actuale încep depunerea numai în holocen, peste un relief modelat în glaciarul würm, din care cauză grosimea lor variază între 5-80 m. Morfohidrografia deltei rezultă din întrepătrunderea celor două elemente de bază (relief şi apă) care se face permanent şi variabil în timp şi spaţial. Morfometric, Delta are cam 3,6 m altitudine la Pătlăgeanca şi 0,46 m la Sulina. Panta medie este de 0,006‰. Înălţimile maxime se găsesc pe dunele din grindul Letea (12,4m) şi din Caraorman (7 m). Adâncimile medii ale apelor sunt de minus 1 m, iar cele maxime sunt în anaforele unor braţe: - 39 m pe Chilia, - 34 m braţul Tulcea, - 26 m pe Sf. Gheorghe şi – 18 m pe Sulina. Deasupra lui 0 m se află 79,5 % din teritoriu, dar aproape 90% din topografia sa oscilează între minus 1 m şi plus 2 m; aceasta înseamnă că la nivele medii ale Dunării 1315% din suprafaţa Deltei este uscat, la ape mici uscatul atinge 35%, dar la ape mari se reduce la circa 10%. Relieful este de tip câmpie deltaică cu două subtipuri: fluviatilă şi maritimă. În cadrul primeia se găsesc grinduri fluviatile, resturi de câmpuri continentale, depresiuni lacustromlăştinoase şi delte secundare (pe braţul Chilia), iar în cadrul deltei maritime apar grinduri maritime, grinduri fluviatile, câmpuri sau depresiuni lacustro-mlăştinoase, o deltă secundară, bare şi o insulă barieră (Sacalin). • Resturile de câmpuri continentale sunt reprezentate prin aşa-zisul grind Chilia (61 km2), o „popină” ruptă din Podişul Bugeac (înaltă de 6,5 m) şi partea centrală a grindului Stipoc, alungit ulterior cu segmente de grind fluviatil (înălţime 3,14 m).
2

• Grindurile fluviatile s-au format deoparte şi alta a braţelor cu apă curgătoare, sau a fostelor braţe (Rusca, Păpădia, Şontea etc.). Au înălţimi de 2-5 m, mai late spre vârful Deltei (2,5 km) şi îngustate către mare. La ceataluri sau alte bifurcaţii ele se alătură şi formează câmpuri de grinduri. Grindul Stipoc, în aspectul său fluviatil, închidea iniţial un liman comun al râurilor Catlabug şi Chitai (Ucraina); el a fost străpuns ulterior prin formarea braţului Chilia. • Grindurile maritime reprezintă un fost cordon litoral împărţit în sectoare, la care s-au adăugat ulterior alte grinduri mai mici dispuse în evantaie. Sunt orientate perpendicular pe grindurile fluviatile, reprezentând vechi linii de ţărm. Principalele sectoare sau complexe de grinduri marine sunt: Jibrieni (Ucraina), Letea, Caraorman, Ivancea, Sărăturile, Crasnicol, plus Sacalin. În faţa complexului Razelm se extind cordoanele Perişor şi Chituc. Direcţia de răsfirare a grindurilor indică uneori locurile unde se formau delte secundare şi poziţia gurii de fluviu care le determina sensul dezvoltării. Înălţimea lor obişnuită este de până la 4 m, rămânând multe suprafeţe neinundate (spre mare inundaţiile se ridică la numai 1-2,5 m). Vântul formează pe ele dune din nisipurile uscate de deasupra, neafectate de pânza freatică, înălţate până la 7-12 m. Uneori dunele au formă de barcane. Suprafaţa ocupată de grindurile marine este de 270 km2 • Câmpurile şi câmpiile sau depresiunile sunt cele care se extind obişnuit între grinduri. Totuşi noţiunea de câmp semnifică mai ales grindurile foarte late sau complexele de grinduri rezultate prin alipire. Câmpiile depresionare, în sens strict, se umplu total cu apă în timpul viiturilor, la ape medii se conturează în interiorul lor areale întinse lacustromlăştinoase, iar la ape mici apa se restrânge în lacuri, bălţi, japşe şi zătoane. In delta fluviatilă pot fi deosebite următoarele câmpuri mlăştinoase şi câmpii: − Pardina (o depresiune între braţul Chilia şi grindurile Stipoc-Chilia), care a fost îndiguită şi desecată, rămânând cu multe canale; − Câmpul Sireasa (un câmp de grinduri situat în cotul de la Ismail al braţului Chilia, continuat către braţul Tulcea cu câmpul de grinduri Pătlăgeanca, iar spre est cu un areal mlăştinos); Câmpia Şontea-Furtuna (la sud de grindul Stipoc şi până la braţul Sulina, iar în est ajunge la Mila 23, arealul fiind dominant mlăştinos); − Câmpia Matiţa-Sahale (între Câmpul Chilia – la vest, grindul Letea la est, braţul Chilia la nord şi braţul Sulina-Dunărea Veche la sud; este unitatea cea mai extinsă, cea mai adâncă, cu cea mai frumoasă asociere de lacuri şi cu cele cinci sahale – braţe colmatate ale Chiliei); Câmpul Rusca (cu grinduri fluviatile, între Sulina şi Sf. Gheorghe, îndiguit şi în parte desecat); − Câmpia Gorgova (mai la est de Rusca şi până la grindul Caraorman, mlăştinoasă şi cu lacuri foarte mari); Câmpia Dranovului (la sud de braţul Sf. Gheorghe, nord de Razelm şi până la grindul Crasnicol, cu multe amenajări pentru piscicultură). În delta maritimă se găsesc de asemenea, câmpuri de grinduri simple sau asociate şi câmpii mlăştinoaso-lacustre. Între braţele Chilia şi Sulina este Câmpul Letea (cu vârful la localitatea Periprava pe Chilia şi răsfirat spre S şi SE, către golful Musura şi braţul Sulina). Între braţele Sulina şi Sf. Gheorghe sunt trei unităţi: două câmpuri de grinduri, Caraorman şi Ivancea-Sărăturile şi Câmpia Sulinei, o largă depresiune ce reuneşte areale mlăştinoase şi lacuri ca Lumina, Roşu, Puiu ş.a. La sud de braţul Sf. Gheorghe, între grindurile Perişor (spre
3

mare) şi Crasnicol, este Câmpia Zătoanelor, formată din fâşii înguste de grinduri despărţite de fâşii mlăştinoase mici şi alungite numite japşe (când sunt estompate; se usucă la ape mici şi nu au stuf), sau melea şi zătoane (când sunt foarte alungite, au apă permanentă şi stuf). • Deltele secundare se găsesc numai pe braţul Chilia: cea actuală, în continuă formare, este Delta Chiliei, la ieşirea în mare a apelor braţului respectiv. Altele două, mai vechi, sunt la nord de Pardina (unde se află ostroavele Câşliţa, Tătaru ş.a.) şi a doua este Periprava sau Delta Sahalelor (între Câmpul Chilia şi linia grindurilor Jibrieni-Letea, cu ostroavele Babina, Cernovca ş.a.). • Insulă barieră şi bară se formează la gura Sf. Gheorghe (insula Sacalin, un cordon litoral segmentat) şi la gura Sulinei (un mic grind submers, dragat des pentru a nu împiedica navigaţia). • Frontul deltei şi prodelta, aparţin practic de litoral Formarea şi evoluţia deltei reprezintă probleme abordate de mulţi autori, adesea sub formă de ipoteze. Un studiu mai recent, bazat pe foraje şi datări de vârste absolute, deci mai documentat paleogeografic, aparţine lui N. Panin (1974, 1983). Delta actuală a luat naştere numai în holocen, după terminarea glaciaţiunii würmiene şi ridicarea nivelului Mării Negre în jurul celui actual, perioadă când au fost întrunite, pe acest teritoriu, condiţii specific deltaice. În una-două faze ale pleistocenului au mai putut exista astfel de condiţii, pentru acelaşi loc, dar mare parte din sedimentele acestor delte mai vechi au fost erodate, mai ales în timpul regresiunilor din glaciarul würm. Resturile lor sunt fosilizate de sedimentele holocene. Forma actualei delte, ca şi locul de structurare au fost impuse de următoarele cauze: − ridicarea postglaciară a nivelului Mării Negre până la – 8 + 4 m faţă de actual; − conturarea celor două golfuri (Delta şi Razelmul), între care primul uşor subsident; − localizarea gurii Dunării în arealul acestor golfuri; − cantitatea mare de aluviuni adusă de fluviu; − existenţa unui curent litoral impus de vânturile de NE, care aduce aluviuni dinspre Nistru şi Nipru; − largă platformă continentală cu adâncimi foarte mici; − existenţa unui relief predeltaic cu mulţi martori de eroziune (inselberguri) acoperiţi cu loess, pe care s-a sprijinit formarea unor grinduri marine şi chiar fluviatile (Stipoc). În formarea şi evoluţia deltei se conturează patru faze principale. 1) Relieful predeltaic, ca suport imediat al deltei, s-a realizat în glaciarul würm, când nivelul mării a scăzut mult. Se apreciază că în würm III, acum circa 18.000-15.000 ani î.e.n. nivelul era la – 100 – 130 m (regresiunea neoeuxină). În aceste condiţii platforma continentală devenise o stepă rece, cu depuneri de loess, peste care Dunărea s-a adâncit şi s-a alungit mult către est. Dovadă stă loessul îngropat la – 6 – 8 m sub grindul Caraorman şi în alte locuri, care conţine şi faună de climat rece. Alungirea Dunării s-a făcut pe braţul Sf. Gheorghe aproximativ către canionul Viteaz de pe fruntea platformei. Adâncirea Dunării în deltă s-a
4

realizat conform scăderii nivelului de bază şi a legii profilului de echilibru, ea resimţindu-se până în amonte de Giurgiu. Concomitent s-au adâncit şi celelalte văi care debuşau în Dunărea de Jos sau în acest areal subsident şi care reprezenta un loc de convergenţă: Ialpug, Catlabug, Chitai, Cogâlnic. Relieful se transformase într-un fel de gruiuri ce se dirijau spre Sf. Gheorghe (Dunărea de atunci), adesea fragmentate adânc şi ele. Ca dovadă, holocenul, ce mulează relieful predeltaic, are grosimi variabile, de la câţiva metri la circa 80 m. 2a) În holocen (în urmă cu 12.000 ani), când gheţarii se topesc, are loc transgresiunea generală postglaciară (faza Marea Neagră veche). Nivelul mării creşte repede şi apoi tot mai lent şi chiar cu oscilări. Actuala platformă continentală intră sub apă, ţărmul înaintează spre Dobrogea de azi şi spre Deltă, valea adâncă a Dunării şi celelalte văi din zonă sunt invadate de apa mării, iar gurile lor transformate într-un fel de estuare. Începe apoi colmatarea regresivă şi ridicarea albiilor, fenomene inverse decât în würm şi al cărui „remuu” se simte până în Câmpia Română Centrală (bararea limanurilor Comana, Cătălui, Mostiştea, Snagov etc.). Acum se declanşează formarea limanurilor. Podişul Bugeac-deltă şi estul Câmpiei Române se transformă în câmpie. Depunerile sub formă deltaică sau de con ale aluviunilor dunărene s-au realizat desigur pe tot drumul de retragere a gurii Sf. Gheorghe în lungul platformei litorale. Ele au fost însă preluate de avansarea abraziunii marine. Condiţii de conturare a structurii Deltei actuale apar numai atunci când nivelul mării atinsese – 10 – 6 m, adâncime la care se află loessul sub grindul Caraorman (care face parte din primul cordon deltaic litoral). Cordonul litoral Letea-Caraorman (1 pe fig. 75) se construieşte acum 11.700 – 7500 ani (N. Panin, 1989) de către curentul litoral şi reprezintă elementul structural ce transformă estuarul în golf-liman, care apoi devine deltă fluviatilă. Acest cordon s-a închegat din sectoare sprijinite pe insule ale reliefului predeltaic, care proveneau din resturi ale unor inselberguri sau cumpene şi gruiuri würmiene. Către peninsula Dunavăţ cordonul era întrerupt de singura ieşire a Dunării în mare, braţul Sf. Gheorghe, care construieşte aici delta secundară Sf. Gheorghe I ( 2 pe fig. 75), între anii 8900-7200 înainte de actual (N. Panin). Această deltă a avansat în ultimă fază până la grindul litoral Crasnicol şi la ramificaţiile estice ale grindului Caraorman.În acest timp delta fluviatilă se colmatează numai în jumătatea sa sudică, deoarece Dunărea construise în nord un lung grind fluviatil pe aliniamentul Stipoc. Acest grind transformase în limanuri toate gurile văilor din Bugeac: Ialpug, Catlabuc şi Chitai (Cogâlnicul pare să fi fost iniţial închis de un cordon litoral, după care s-a format şi grindul maritim Jibrieni). Grindul nordic fluviatil s-a sprijinit, în formarea sa, pe pintenul Izmail (Ucraina), pe martorul de câmp Stipoc şi pe sudul Câmpului Chilia. La sudul grindului Stipoc apăruse al doilea braţ dunărean, Sulina, care la început colmata numaidelta fluviatilă, mergând către lacurile Matiţa. 2 b) În urmă cu 7200 (5200 î. Ch.) ani, în faza nivelului maxim marin, de circa + 4, +5 m (transgresiunea danquerquiană), din optimum climatic, între 5000-2500 î. e.n.), braţul Sf. Gheorghe începe să se împotmolească, produce o deviere către sud şi realizează o deltă către Razelm, Delta Dranovul de Vest (4 pe fig. 75). Volumul principal de apă este de acum preluat de Sulina, care depăşeşte puţin cordonul litoral, începând să construiască Delta Sulinei I (3 pe fig. 75). Concomitent, un mic cordon litoral închide Razelmul (prelungirea sud 3 pe fig. 75). Din această fază s-au păstrat şi petice dintr-o terasă de 3-5 m, în fapt o luncă înaltă, pe care s-au găsit dese urme neolitice şi de bronz.
5

3) Răcirea climei conduce la o regresiune a mării, cunoscută sub numele de retragerea phanagoriană (2000 î. e. n.), sau dacică, cu un minimum de – 2, – 4 m, spre anul zero. Timp de 5200 de ani î.e.n. (până spre anul zero) Sulina a fost braţul principal şi, spre sfârşit (anii 2000 – 0 î.e.n.), favorizată de regresiunea amintită, realizează cea mai avansată deltă marină,delta Sulinei alungită până la circa 15 km est faţă de gura actuală a braţului. În timpul regresiunii, pe locurile eliberate de mare se încheagă un sol care va fi ulterior fosilizat. Este epoca culturilor antice (sclavagiste, tracică, elenă, romană, dacică). 4) Cea din urmă fază în formarea Deltei se plasează în ultimii 2000 de ani, când începe o uşoară transgresiune. Aceasta are oscilări până pe la anii 1500 (+ 1 m între anii 0 – 1000 - transgresiunea nimpheană, şi – 1 m către anii 1500), după care nivelul creşte cu circa 2 mm/an (transgresiunea valahă). Se colmatează braţul Sulina; începe abraziunea deltei Sulina; se intensifică aluvionarea în delta fluviatilă; se formează braţul Chilia peste limanele nordice (traversând grindurile Stipoc, Chilia şi Jibrieni) şi construind, pe rând, trei delte secundare: Pardina (8), delta Sahalelor (9) şi delta Chilia Şi braţul Sf. Gheorghe are un uşor avans, trecând peste grindul Crasnicol şi formând delta Sf. Gheorghe II (4 pe fig. 75); în sud se închide lacul Sinoie, prin grindul Chituc, cu material ros de mare din delta Sulinei dar şi adus de Sf. Gheorghe. Câteva modele anterioare de formare a Deltei. Până la realizarea unor foraje în sedimentele Deltei (interpretate mai ales de N. Popp şi N. Ionescu 1958, E. Liteanu şi colab. 1961, 1963, N. Panin 1983, 1989 ş.a.), au existat multe cercetări bazate pe observaţii asupra morfo-hidrografiei actuale şi interpretarea acestora în sens ipotetic-evolutiv. Ipotezele sau modelele conturate aparţin în special următorilor autori: Gh. Murgoci (1912), Gr. Antipa (1914)5, C. Brătescu (1923), G. Vâlsan (1934, 1935), H. Slanar (1945), M. Pfannenstiel (1950), V. P. Zencovici (1956) completat de P. Coteţ (1960), I. C. Petrescu (1957), Banu A. şi Rudescu L. (1957) ş.a. • Gr. Antipa (1914) consideră că delta s-a format mai întâi într-un liman închis de un cordon litoral, care a fost străpuns pe rând de şase guri dunărene. Cordonul era compus din grinduri individuale, care începeau de la gura Nistrului şi ţineau până la capul Caliacra. Primul braţ care străpunge cordonul a fost Sf. Gheorghe. El mai avea două ramuri spre SE (Razelm), Dunavăţul şi Cerneţul. Urmează Sulina şi ultimul a fost Chilia. Cordonul iniţial era subţire; ulterior, vânturile de NE şi valurile au realizat noi cordoane în evantai către SE faţă de grindurile Letea şi Caraorman. Acestea închideau mereu, în spatele lor, lagune înguste şi alungite, care apoi se colmatau. Acum s-a format şi grindul Sărăturile şi PerişorChituc, delta avansând mereu în mare. • C. Brătescu (1923) porneşte de la un golf care se întindea şi în estul Câmpiei Române. Urmează o retragere a mării, perioadă în care se depune un strat de loess, îngropat azi de exemplu sub braţul Sulina la 6-7 m. În acest loess s-au găsit fosile de mamut (Rhinoceros antiquitatis) ş.a. Dunărea avea un singur braţ, Sf. Gheorghe, cu gura de vărsare mult către est. Urmează o transgresiune care transformă Delta într-un nou golf, în care Dunărea depune aluviuni. Când gura Dunării ajunge, prin aluvionări progresive, la gâtuirea de la Isaccea începe istoria Deltei actuale. Factorii care au contribuit la geneza Deltei sunt: curentul fluviatil şi curentul maritim care crează grinduri (fluviatile şi marine), apoi dunele, insulele, bancurile de aluviuni etc. Rolul principal iniţial a revenit braţului Sulina care a
6

înaintat unghiular în mare, dar succesiv, în patru linii. În urma începerii colmatării gurii acestui braţ, el staţionează şi curentul principal de apă şi aluviuni trece pe Sf. Gheorghe şi mai recent pe Chilia. O dată cu ieşirea braţelor din golf în mare se creau şi cordoanele fluviomarine din sudul lor, ultimul format fiind Letea. Trecerea alternativă a curentului fluviatil de pe un braţ pe altul este ideea de bază în evoluţia şi avansarea Deltei de la vest către est. • G. Vâlsan (1934, 1935) priveşte Delta într-un mod cu totul nou, ca o unitate care este în regresie datorită abraziunii. Delta maritimă s-a clădit independent de cea fluviatilă pe o zonă de plaje şi a fost inclusă deltei fluviatile ulterior, când braţele Dunării s-au intrus aici, unde formează construcţii fluviatile minime, ca delta Chiliei în formă de conopidă, bara submersă de la Sulina şi pâlnia braţului Sf. Gheorghe. Cordoanele maritime din nordul şi sudul Deltei se îndreptau convergent, sub formă de tombolo dublu, către Insula Şerpilor (fig. 76), între ele rămânând un cap triunghiular. Acest ţărm-tombolo era foarte instabil, în spatele grindurilor formându-se mereu lagune, dar şi distrugându-se. Ca vârstă, primul cordon litoral ar fi de la sfârşitul perioadei glaciare, căci în el s-au găsit Rhinoceros antiquitatis şi Elephasmeridionalis, iar celelalte suntpostglaciare. • V. P. Zencovici (1956) porneşte tot de la un golf, barat de grindurile litorale Jibrieni, Letea, Caraorman, colmatat de Dunăre. Cu timpul, în limanul colmatat s-au fixat trei braţe dunărene. Primul a fost Sf. Gheorghe la nord de gura căruia s-a format cordonulCaraorman. După anastomozarea sa a urmat Sulina, avansând şi mai repede şi impunând totodată formarea grindului litoral Letea spre nord, dar şi Crasnicol către sud. S-a revenit apoi la Sf. Gheorghe care a impus formarea cordonului Sărăturile. Ultimul a fost braţul Chiliei, când grindurile Letea şi Sărăturile încep să fie erodate, dar se crează delta Chiliei, precum şi grindul Jibrieni, iar ţărmul de la sud de Sf. Gheorghe se stabilizează. • C. Petrescu (1957) consideră că în sudul fiecărei guri de vărsare a braţelor a funcţionat câte un centru de acţiune, care determina o rezultantă NV-SE a curentului fluviatil (V-E) cu cel litoral (N-S) şi chiar cu vânturile de NE. Iniţial a fost numai braţul Sf. Gheorghe axat pe falia Focşani-Galaţi-Tulcea-Mahmudia, care a impus grinduri către sud. Evoluţia deltei de la nord de falie s-a accentuat ulterior din cauza subsidenţei de aici. Au apărut apoi şi celelalte braţe ale Dunării, la gura cărora s-a format câte un grind fluviatil în evantai (Letea, Caraorman, Sărăturile), plus Jibrieni dependent de un braţ mai nordic dispărut. Cordonul Jibrieni-Caraorman, care a barat golful şi l-a transformat în liman, s-a creat abia atunci când transgresiunea mării a pătruns printre cordoane (fluviatile ?) şi a clădit ţărmuri succesive de la est la vest, ultimul Jibrieni-Caraorman fiind în prelungirea ţărmului Bugeacului. În prezent delta se deplasează de la nord la sud, ca dovadă grindul Jibrieni nu mai este în deltă, iar efectele acestora se simt la sud de Sf. Gheorghe. Deltele secundare se realizează numai acolo unde există adăpost (Bugeacul la nord de Chilia şi grindul Sărăturile la nord de Sf. Gheorghe). Majoritatea cercetătorilor pun accent pe rolul jucat de grindurile fluvio-maritime şi pe aportul pe care l-a avut în diferite faze fiecare din cele trei braţe dunărene. Evoluţia deltei rezultă din următoarele elemente: un golf cu aspect de estuar, plus unul mai sudic (Halmyris), un cordon litoral care a închis golful şi l-a transformat în liman şi apoi în deltă fluviatilă, braţe fluviatile care au străpuns cordonul şi au impus noi grinduri marine situate tot mai la est de cordon.
7

Toţi autorii admit o etapă predeltaică compusă dintr-o fază de uscat şi una de golf. În faza de uscat s-a depus loess, Dunărea curgea pe un singur braţ (Sf. Gheorghe) şi se alungea mult către est, împreună cu alte văi (Murgoci 1912, Brătescu 1922 ş.a.). Plasarea în timp a acestui uscat diferă după autori. Unii admit un uscat din villafranchian şi până la sfârşitul glaciarului (Antipa 1912, Murgoci 1912, Vâlsan 1935, Pfannenstiel Privire de sinteză asupra cunoaşterii genezei şi evoluţiei Deltei Dunării, Studii Geografice asupra Dobrogei, Constanţa (1968). 1950 ş.a.), iar alţii plasează în acest timp şi una sau două transgresiuni (Petrescu 1957, Liteanu 1961). E. Liteanu susţine chiar că în würm transgresiunea a ajuns până la Brăila. Ceilalţi autori constată o regresiune în würm (- 80 m Pfannenstiel 1950, - 46 m Petrescu, iar mai recent se susţine – 130 m în würm III). Acum s-au format văile submerse. În faza de golf apa mării ar fi ajuns până la Călăraşi (Murgoci 1912), sau până la Brăila (Liteanu 1961). Dar trecerea de la golf la liman şi deltă se face atunci când nivelul mării era la minus 3-4 m. La această poziţie se ajunge printr-o regresiune de la un nivel mai înalt, de circa + 4 m (Murgoci 1912, Antipa 1912, Brătescu 1922, Liteanu 1961 ş.a.), sau, după alţii, prin transgresiune (Vâlsan 1935, Pfannenstiel 1950, Fedorov 1956, Petrescu 1957 ş.a.). De asemenea, se presupune că în cadrul golfului existau mai multe insule şi câteva peninsule (exemplu peninsula Chilia). Acestea vor juca un rol deosebit în fixarea cordonului litoral care va bara golful şi în dirijarea braţelor Dunării (Murgoci, 1912). Etapa deltaică prezintă mai multe diferenţieri conceptuale care se referă la: vechimea deltei (2500 de ani la Murgoci, iar ceilalţi o plasează începând cu holocenul inferior – acum circa 12.000 ani), existenţa sau inexistenţa fazei intermediare de liman, modul de formare al deltei fluviatile şi al deltei maritime ş.a. În ce priveşte delta fluviatilă, ea s-a format, după diferiţii autori, în două moduri. a) Mai întâi s-a realizat un liman barat de un cordon exclusiv maritim. Ideea îi aparţine lui Antipa (1912) preluată apoi de mulţi alţii. Dunărea a colmatat relativ rapid acest liman, formând numeroase grinduri şi o deltă de tip Mississippi, dar braţele principale erau cele actuale. Se admite totuşi că braţul Chilia era plasat la sud de grindul Stipoc şi apoi s-a deplasat spre nord, într-o zonă lacustră, facilitat şi de o veche vale în care se colectau râurile-limane din sudul Bugeacului (Murgoci, 1912). În ce priveşte lungimea cordonului litoral şi numărul gurilor care l-au străpuns există totuşi deosebiri de vederi. Murgoci (1912) prelungeşte grindul maritim iniţial la sud de peninsula Dunavăţ şi admite şase guri dunărene, din care trei se deschideau spre actualul Razelm. Tot el crede că braţele principale aveau iniţial o zonă de adunare a apelor la sud de peninsula Chilia-Caraorman unde veneau braţele Chilia, Şontea şi Sulina, motiv pentru care braţul Sf. Gheorghe a avansat mai repede în mare, dar şi în Razelm, mai ales prin braţul Dunavăt b) Al doilea mod de formare a deltei fluviatile exclude faza de liman. C. Brătescu este cel care consideră că Dunărea a transformat golful în deltă fără a fi fost barat în prealabil. Cordonul litoral Jibrieni-Istria a început formarea sa pe sectoare şi numai atunci când braţele Dunării avansaseră cu colmatarea până la acest aliniament. Ultimele sectoare de grinduri au fost Istria şi Jibrieni-Vâlcov. În plus, nisipul cordoanelor ar fi fluviatil. Deci delta fluviatilă nu a fost barată, ci s-a autobarat în momentul când a intrat în contact cu aliniamentul curentului litoral. Acum delta a devenit de tip barat, ca cea a Nilului. Tot Brătescu accentuează dinamica
8

alternativă a braţelor fluviatile prin anastomozarea celui mai avansat şi trecerea întâietăţii pe un braţ alăturat care va avansa şi mai mult, după care începe să se împotmolească. Delta maritimă se compune din grinduri foste sau actuale litorale, perpendiculare pe cele fluviatile, dar ele însele au orientări diferite: cordonul principal (Jibrieni-Caraorman) se dirijează aproape nord-sud, evantaiele sudice ale grindurilor Letea şi Caraorman spre sud-est, iar celelalte (Ivancea-Sărăturile, Crasnicol-Perişor şi chiar Chituc) către sud-vest (aproape perpendiculare pe primele). De aici şi interpretări diferite. a) Delta maritimă ar fi o formă de avansare în mare, concepţie susţinută de aproape toţi cercetătorii. Dar mecanismul formării diferitelor grupuri de grinduri şi originea nisipurilor prezintă variante. După Antipa, ca şi după Brătescu, Zencovici, Petrescu ş.a., grindurile se formau în faţa fiecărei guri de vărsare a Dunării, la întretăierea cu curentul litoral şi închizând mereu în spate lagune. Totuşi, varianta Zencovici consideră că grindurile se formau numai la nord de gura braţului (unde curentul litoral îşi încetinea mersul şi se descărca de nisip), iar Petrescu le admite ca realizându-se spre sud. Brătescu socoteşte nisipul grindurilor aproape exclusiv fluviatil, iar evantaiele se dispersează pornind de la un punct staţionar ca cel de la Periprava sau Ivancea (pe Chilia şi Sf. Gheorghe). Între cele două puncte avansa braţul Sulina care trăgea după sine şi evantaiele grindurilor, spre est. În general, aceste concepţii admit că delta maritimă este mai nouă ca cea fluviatilă b) Delta maritimă ca formă de regresiune are ca autor pe G. Vâlsan. El presupune un sistem de lagune formate pe o plajă când Dunărea nu exista sau era un singur braţ la „liziera Dobrogei”. Sistemul de lagune şi-a fixat baza pe cordonul marin Jibrieni-Istria, care închidea golful. De la acest cordon s-au dezvoltat apoi cordoane în unghi, care creşteau pe sistemul celor de la Cape Kenedy. Prin vârful acestor cordoane se fixase o scurgere de apă deversată din laguna de tip golf. Ultimele cordoane au ajuns cu vârful până la insula Şerpilor, formând un tombolo dublu. Fenomenul se petrecea când nivelul mării era la minus 4 m. Transgresiunea ulterioară a afectat estul acestei delte lagunare, iar procesul de abraziune a impus o continuă regresiune, activă şi azi. Numai ulterior formării deltei maritime, delta fluviatilă ar fi atins cordonul litoral, l-a străpuns prin braţele Dunării şi a alipit la sine delta maritimă. Aşadar, după toţi autorii amintiţi, etapele de formare a deltei actuale ar fi: liman, deltă de tip Mississipi, deltă barată (de cordonul litoral) şi delta fluvio-maritimă.

9

10

11

12