ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA Arhivistica şi informarea documentară (documentaristica) sunt două discipline care au drept sferă de cercetare documentele scrise

. Arhivistica este disciplina care are drept domeniu de investigaţie izvoarele scrise pe suporţi friabili (uşor deteriorabili) şi pe baza cărora se efectuează cercetări fundamentale şi aplicative în vederea stabilirii soluţiilor optime de selecţionare, ordonare, inventariere, conservare şi valorificare a documentelor. Informarea documentară studiază informaţiile, datele cuprinse în documente, în publicaţii, elaborând apoi mijloace de cercetare eficiente de prelucrare analitică şi sintetică, de regăsire a datelor şi de transmitere a lor cât mai bine la beneficiar. Documentele, mai ales acelea care conţin informaţii ştiinţifice şi tehnice constituie principala sursă de informare documentară. Documentul constituie ,,un termen generic însemnând toate categoriile de surse ce pot transmite date istorice (inscripţii, urme de civilizaţie materială, acte etc.). Documentele sunt, aşadar, purtătoare de informaţii şi ,,servesc transmiterea acestora în spaţiu şi timp…. Ele sunt utilizate în diferite domenii de activitate ale omului constituind obiect de studii ale diferitelor discipline ştiinţifice şi se află depozitate în arhive, biblioteci, muzee. O categorie deosebit de importantă de documente o constituie acelea care sunt studiate de ştiinţele auxiliare ale istoriei. Ştiinţele auxiliare ale istoriei depistează şi analizează sursele istorice de tot felul, care se află depozitate în muzee, biblioteci, arhive, colecţii particulare. Fără înţelegerea acestor categorii de izvoare şi fără stăpânirea aspectelor generale ale disciplinelor care se ocupă de descrierea lor nu se poate realiza o documentare serioasă. Aceste ştiinţe auxiliare ale istoriei sunt discipline conexe arhivisticii în cea mai mare parte a lor. În arhivă aflându-se documente heraldice, iconografice, cartografice, codicologice, literare, carte rară românească şi străină etc. Socotim utilă prezentarea in cadrul specializarii Administraţie Publică şi Asistenţă Managerială si Secretariat a acestui curs, specific ştiinţelor auxiliare ale istoriei, deoarece cunoaşterea disciplinelor tratate contribuie la formarea viitorilor funcţionari publici şi asistenţi manager ca specialişti temenic avizaţi asupra valorii şi importanţei documentelor ca surse primare de documentare şi informare cu rol deosebit în activitatea socioeconomică. De asemenea, nu putem omite faptul că în domeniul vast al documentaristicii şi arhivisticii, cercetătorul, dar şi lucrătorul curent se confruntă permanent cu categoriile de izvoare care constituie obiectul acestor ştiinţe auxiliare ale istoriei şi a disciplinelor conexe acestora. Apoi, activitatea arhivistică presupune, de asemenea, stăpânirea metodelor de lucru din cadrul acestor discipline, care sunt discipline tradiţionale, dar întro perpetuă înnoire metodologică şi deschise spre noi acumulări. Aşadar, în pregătirea documentaristului, a unei persoane specializate în munca de arhivarea si pastrare a documentelor unei entitati economico-sociale, realizarea

contactului cu bibliotecile, cu arhivele, cu fondurile şi colecţiile şi categoriile de izvoare aflate aici este absolut necesară pentru realizarea unei documentări moderne şi eficiente. Documentaristica şi arhivistica nu vor putea face niciodată abstracţie de Fondul Arhivistic Naţional în activitatea lor de cercetare, documentare şi în alcătuirea diverselor tipuri de bibliografii şi publicaţii specializate. Toate aceste considerente au făcut să socotim necesară alcătuirea prezentului curs. Cursul contribuie şi la îmbogăţirea cunoştinţelor de cultură generală, cât şi la formarea şi educarea studenţilor în scopul folosirii surselor documentare puse la dispoziţia lor de arhive, biblioteci, muzee. Cursul nu conţine contribuţii ştiinţifice originale, rezultat al unor cercetări personale, el fiind un curs general adaptat tematicii specializărilor Administraţie Publică şi Asistenta Manageriala si Secretariat . Selecţia şi redactarea materialului le-am făcut cu preocuparea ca lucrarea să fie utilă în activitatea de curs şi seminar. El este structurat în două părţi: partea I - Ştiinţele auxiliare ale istoriei, şi partea a II-a: Arhivistica si documentaristica deoarece aceasta aprte a cursului, atat ca disciplina stiintifica cat si ca activitate practică, presupune, după părerea noastră, cunoaşterea unor reguli si norme specifice activitatii de asistenta ,manager. De asemenea am considerat necesar sa includem in structura primei parti a cursului o metodologie de elaborarea a referatelor si lucrarilor de licenta in conformitate cu normele stiintifice in vigoare. La finalul fiecărei părţi se află o amplă bibliografie, instrument de lucru absolut necesar studenţilor şi absolvenţilor în cazul documentării şi al cercetării aprofundate a problemelor. Arhivistica este ştiinţa care se ocupă cu teoria şi practica în arhive. Arhivele, ca păstrătoare de vestigii şi antichităţi, ca păstrătoare a conştiinţei de sine a popoarelor, constituie condiţia sine qua non pentru reconstituirea istoriei unui popor. Ştiinţa arhivistică, prin cercetările ei fundamentale şi aplicative, are drept scop crearea celor mai bune condiţii pentru munca în arhive. Indiferent de forma pe care o au astăzi materialele arhivistice, toate arhivele din lume conţin izvoare istorice care lămuresc aspecte economice, sociale, politice, culturale ale unui popor sau se referă la relaţiile internaţionale. Ştiinţele auxiliare ale istoriei s-au format într-o perioadă îndelungată de timp. Încă din antichitate s-a recurs la izvoarele epigrafice şi la arhive, ceea ce presupunea cunoştinţe deosebite. În evul mediu interpretarea mărturiilor istorice era, de multe ori, contradictorie şi chiar inexactă, ceea ce a dus la elaborarea unor reguli de cercetare şi a unor reguli de publicare ştiinţifică a izvoarelor istorice. Se începea astfel constituirea ştiinţelor auxiliare tradiţionale încă din secolul al XVI-lea, cum a fost heraldica şi genealogia. Dar cele mai multe dintre ştiinţele auxiliare s-au constituit ca atare în secolul al XVII-lea, iar în cel următor unele dintre ele au devenit chiar obiect de studiu în unele universităţi europene.

Cursul I Ştiinţele auxiliare Ştiinţele auxiliare se ocupă cu studierea în sine a mărturiilor istorice de tot felul care sunt depozitate în arhive, biblioteci, muzee, colecţii particulare. Încă din 1822, J. Lelewel aprecia că scopul ştiinţelor auxiliare ale istoriei constă în cunoaşterea, respectiv înţelegerea izvoarelor. Termenul de ştiinţe auxiliare ale istoriei a fost introdus de Theodor Sickel, istoric vienez şi paleograf, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Odată cu dezvoltarea ştiinţei, acest concept a căpătat tot mai mult un caracter relativ. La ora actuală mai persistă încă divergenţe de opinii în ceea ce priveşte sfera ştiinţelor auxiliare şi implicit a terminologiei. Pentru un istoric, orice ştiinţă, de al cărei rezultat şi metodă se foloseşte, poate fi numită auxiliară. Cu atât mai mult în momentul de faţă când se constată tendinţa unei ,,atitudini integrative în ştiinţă…, întreaga ştiinţă devenind un ,,angrenaj de discipline ştiinţifice, în care fiecare ştiinţă raportată la alta, este într-un anume fel auxiliară…. Astfel, în timp s-a făcut distincţia între ştiinţele ajutătoare ale istoriei (termenul introdus de specialistul în paleografie latină W. Semkowicz) şi ştiinţele auxiliare ale istoriei. Ştiinţele ajutătoare ale istoriei sunt acelea, după cum arată şi cuvântul (lat. auxilium = ajutor), care ,,furnizează cunoştinţe ce nu provin de la izvoare sau care atrag atenţia asupra unor posibilităţi noi ale metodei de cercetare, se leagă de etapele următoare ale activităţii istoricului…. Ele procură istoricului concluzii şi date elaborate. Termenul de ştiinţe auxiliare rămâne valabil pentru ştiinţele auxiliare tradiţionale ale istoriei, legate de cunoaşterea izvoarelor şi care furnizează metoda de cercetare a acestora. Istoricul Damian P. Bogdan a fost adeptul punctului de vedere conform căruia aceste discipline trebuie numite ştiinţe speciale şi nu ştiinţe auxiliare, deoarece: ,,în ştiinţa istorică, ca şi în alte ştiinţe, desprinderea, formarea şi dezvoltarea de noi ramuri ştiinţifice constituie urmarea evoluţiei însăşi a ştiinţei care generează noi discipline ca o consecinţă a nevoilor stringente ale investigaţiilor ştiinţifice. O parte dintre ştiinţele auxiliare, ca urmare a acestei dezvoltări, au devenit ştiinţe independente, în primul rând, paleografia, apoi arhivistica, numismatica, diplomatica, cronologia, sigilografia, istoriografia şi textologia. Dată fiind această dezvoltare, cred potrivit să nu mai numesc ştiinţele respective auxiliare, ci ştiinţe speciale, termenul fiind pus în circulaţie ştiinţifică încă în

Arheologia este o disciplină istorică cu un câmp de cercetare bine precizat şi cu metode de investigaţie proprii. arhivistica) avem nevoie pentru adunarea şi apoi interpretarea izvoarelor în cadrul cercetării ştiinţifice. Un istoric. Ştiinţele auxiliare se îmbogăţesc permanent cu noi izvoare care intră mereu în sfera lor de cercetare şi se bazează pe metode tot mai bune şi mai moderne de investigare.anul 1957". codicologia. lingvistică. În ceea ce priveşte numărul ştiinţelor auxiliare. verificării şi folosirii izvoarelor. din nou există mai multe puncte de vedere. geologie. chiar şi birotică. Pentru astfel de schimbări de denumire pledează numeroşi istorici. înţelegerea şi evaluarea critică a izvoarelor. dar el trebuie să cunoască teoria ştiinţelor auxiliare ale istoriei. statistică istorică. biblioteconomie şi documentaristică. epoci care păstrează un număr foarte mare de izvoare documentare. trebuie să implice şi o cunoaştere temeinică a ştiinţelor auxiliare al căror studiu este extins şi la epocile modernă şi contemporană. A. bibliologia. Oricum. pentru cunoaşterea cât mai deplină a dezvoltării societăţii omeneşti în anumite epoci. diplomatică. În evoluţia acestora există o strânsă interdependenţă cu caracter de reciprocitate. cronologia.. Specializarea în istorie. Din acest punct de vedere. propunând şi alte denumiri: ştiinţe istorice de bază. totalitate a ştiinţelor (arhivistică. ele se află cu istoria în raport de interdisciplinaritate. cea mai mare parte a istoricilor recunosc că termenul de ştiinţe auxiliare reflectă neconvingător sensul lor. numismatica. dar prin caracterul izvoarelor şi mai ales prin interpretarea monumentelor ce constituie aceste izvoare. iar rezultatele de ansamblu contribuie la progresul fiecăreia în parte. paleografie. Prin unele metode ale sale. Dicţionarul le defineşte astfel: . ea . În schimb.ştiinţe speciale (auxiliare) ale istoriei. metrologia. Stăpânirea deplină a acestor ştiinţe auxiliare îi este indispensabilă istoricului şi documentaristului pentru descifrarea. Un loc aparte în cadrul acestor discipline îl ocupă arheologia. în 1982. În prezent. discipline istorice speciale. ca şi un bibliolog şi documentarist nu poate stăpâni toate limbile. ea se apropie de ştiinţele naturii.. drept. de ştiinţele auxiliare minore (epigrafia. a împărţit ştiinţele auxiliare în ştiinţe auxiliare majore şi minor. Ştiinţele auxiliare majore (geografie. paleontologie. . heraldica. Ştiinţele auxiliare minore furnizează cercetătorului metode de lucru necesare adunării. în sensul că dezvoltarea fiecăreia contribuie la evoluţia celorlalte. istoric cu cele mai mari contribuţii în acest domeniu din istoriografia românească din a doua jumătate a secolului XX. cronologie etc. diplomatica. fostă disciplină auxiliară tradiţională şi devenită ştiinţă de sine stătătoare a istoriei. paleografia. demografie) furnizează rezultatele sigure şi concluziile. în istoriografia românească se folosesc cei doi termeni: ştiinţe auxiliare şi ştiinţifice speciale. sigilografia. bibliologie.Acestea sunt constituite din toate ştiinţele posibile să fie înregistrate în repertoriul culturii umane. etnografie. Sacerdoţeanu.) care studiază izvoarele documentare şi elaborează metodologia cercetării acestora…. sociologie. Pe aceeaşi linie s-a situat şi Direcţia Generală a Arhivelor Statului Bucureşti care a publicat un Dicţionar al Ştiinţelor speciale ale istoriei. psihologie. toate tehnicile de lucru.

nume proprii. litere izolate. fie codice. ci şi cele egiptene. sigilii. bibliografia. Ea nu-şi limitează cercetarea la operele cu caracter solemn. pe hârtie. religios. heraldica. miceniene etc. etrusce. Pe de o parte fiindcă litera. camee. ci studiază numeroase produse şi înscrisuri cum ar fi: cuvinte. muşama. Prin aceasta ea furnizează informaţii preţioase privind materialele pe care s-au scris în timp izvoarele paleografice.au la bază un emitent şi un destinatar. funerar arhitectonic..în lipsa datei cronologice sau tipografice. Justa interpretare a izvoarelor epigrafice se află în strânsă legătură cu filologia. precum şi documentele. ci şi arhiviştilor şi bibliotecarilor care păstrează şi se îngrijesc de moştenirea scrisă a timpurilor trecute. punice. Bibliologia (gr. se pot sesiza falsurile.. bronz. sidef. sumeriene. sticlă. argilă. logos = vorbire). fie în formă de sul. pe pergament. cronologia. genealogia. lemn. codicologia. mărci de fabrică. respectiv textele care . bibliologia. precum şi evoluţia grafemelor (a literelor). metal (plumb. diplomatica. epi = deasupra. bibliotecografia . Obiectul acestei ştiinţe include: istoricul .Paleografia îşi propune să ofere cunoştinţele necesare nu numai istoricilor. cu conţinut juridic. tencuială. Diferitele izvoare ale trecutului trebuie să fie privite în contextul istoric Epigrafia (gr.este o disciplină istorică. Paleografia (gr. Obiectul epigrafiei îl constituie nu numai inscripţiile greceşti şi latine. argint). De asemenea tot paleografia oferă date importante pe baza cărora se pot identifica originalele şi copiile. scrierile trasate de mână pe monumente . formule. cât şi în colecţii particulare. înainte de a fi săpată în piatră. inele (inscripţia de pe veriga inelelor). arhivistica. . păstrate toate acestea în biblioteci. sigilografia. Dintre toate acestea cea mai apropiată îi este epigrafia. pe.. era mai întâi desenată cu cretă şi apoi în domeniul prescurtărilor acestea sunt fie identice. grapho = a scrie) este ştiinţa auxiliară a istoriei care are drept obiect de cercetare izvoarele scrise vechi. papirologia. muzee şi arhive publice. numismatica. . aur. asiriene. Apoi tot ea este aceea care determină. fildeş. pe papirus. epoca şi locul unde s-a scris un text paleografic… Paleograful studiază cărţile manuscrise. piele. palaios = vechi. geme. numismatica şi ele furnizează date deosebit de preţioase pentru cunoaşterea proceselor istorice. descifrarea şi transcrierea lor. biblion = carte. hittite. fie asemănătoare. semnături.graffiti. Aşadar paleografia se ocupă numai cu cercetarea textelor care au fost scrise cu stilul. respectiv cunoaşterea. metrologia. nume de unităţi militare. biblioteconomia.este ştiinţa auxiliară care se ocupă de carte şi de munca în bibliotecă. Paleografia se află în strânsă legătură cu o serie de ştiinţe auxiliare: epigrafia. oase. ponduri şi chiar pe stânci (cum este de exemplu inscripţia lui Darius de la Behistun) în limbile vorbite odinioară sau mai recente. condeiul şi pana pe table de lemn cerat. instrumentele de scris. cu subdiviziunile ei: istoria cărţilor şi a bibliotecilor. grapho = a scrie) este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul (descifrarea şi interpretarea) inscripţiilor pe materiale dure: piatră.

condică. Datarea izvorului are o importanţă deosebită deoarece este ştiut faptul că un document nu poate intra în circuitul ştiinţific. cronos = timp. pentru datarea codicelui. codicologul trebuie să apeleze la cronologie. ca deţinătoare ale tezaurului de cunoştinţe şi ca centre de difuzare ale acestora. istoria artelor. cifrate şi a descifrării acestora). suportul său. tăierea perforarea şi linierea filelor. instrumentele de scris. Bibliotecile. instrumentele de lucru. criptografia. sau incorect datate. a documentelor. diferite repertorii de colecţii şi colecţionari. Aşadar. a evenimentelor istorice. folosit în codice. Pe lângă acestea. Este cunoscut faptul că de la apariţia televiziunii şi a calculatoarelor. felul în care s-a alcătuit codexul. În multe codice există pasaje scrise cu litere capitale folosite în scrisul pe materiale dure de descifrarea căruia se ocupă epigrafia. organizarea bibliotecilor. diplomatica. De asemenea natura diferită acodicelui impune istoricului cunoştinţe din domenii diverse: muzică. alcătuirea cataloagelor. numărul cărţilor în lume nu a scăzut. care este ştiinţa textelor criptice (secrete. medicină. registru. iar o datare greşită duce la concluzii eronate. specia de lemn folosită. sunt verigi ale culturii în orice timp şi societate. critica textelor şi altele. a crescut de aproape patru ori. punerea ei în circulaţie. filigranologia. codex. icis = scoarţă. în cărţi manuscrise. continuând să fie şi în epoca contemporană izvoare de cultură. hagiografie. Cronologia (gr. logos = vorbire) este ştiinţa auxiliară a istoriei care are ca obiect stabilirea exactă a datelor. codicologia trebuie să apeleze şi la alte ştiinţe auxiliare cum ar fi: paleografia. de creaţie şi de cercetare. trebuie să ştie să raporteze elementele cronologice din documente la modul de datare contemporan. dimpotrivă. de educaţie. epigrafia. tăbliţă de scris. în viitor cartea va fi în continuare principalul mijloc de învăţare.Cronologia . tehnica tiparului. depistarea eventualelor fragmente de texte folosite la întărirea scoarţelor. teologie. procedeele fixării acestora. Pentru a putea crea instrumentele de lucru. carte. pentru a afla cum a fost alcătuită o carte manuscris de-a lungul timpului sunt necesare şi cunoştinţe de bibliologie. bibliologia. Codicologia (lat. signatura. logos = vorbire) este acea ştiinţă auxiliară care are ca obiect studiul cărţilor manuscrise.scrisului. tehnica ornamentării. publicaţiile bibliografice. nu poate fi folosit dacă nu este datat corect. ci. De asemenea. Pentru a se lămuri unele fragmente din codice scrise în criptogramă. se recurge în primul rând lapaleografie. de manuscrise datate sau nedatate. formatul. cataloage. Istoricul şi bibliologul trebuie să cunoască principiile sistemului cronologic practicat până în epoca contemporană. Evoluţia codicelui nu se poate înţelege fără cunoaşterea evoluţiei scrierii şi deşi grafia nu este obiectul de studiu al codicologiei. După cum. ornamentele lor. şi chiar la papirologie. iconografie. legătura lui. natura şi culoarea pielii care acoperă scoarţele. fabricarea. materialul de scris. pentru studierea ornamentelor sale şi a materialului din care este confecţionat. codicologul trebuie să utilizeze cunoştinţe de criptografie. codicologia are în sarcina ei şi întocmirea şi publicarea unor instrumente specifice de lucru cum ar fi: inventare. legatul şi ilustrarea cărţii. cronologia.

inscripţii funerare. foile de zestre. juridic. înălţări în grad. genos = neam.. . dar şi paleograful. poate cunoaşte succesiunile (limpezeşte deci şi cronologia). Cercetările genealogice dau posibilitatea cunoaşterii mai aprofundate a anumitor personalităţi care au fost în centrul unor evenimente. se pot rezolva multe probleme de demografie istorică.Istoria.recurge la paleografie pentru a putea citi grafia datelor. cu ajutorul genealogiei. gr. tehnic. Cunoscându-se progresia numerică a naşterilor. diplomatic. demografia. multe aspecte rămân neelucidate. sigillum. ţinând pasul cu o serie de alte ştiinţe auxiliare şi domenii cu care se află în corelaţie: cronologia. Se pot crea chiar sisteme de gândire istorică bazate pe succesiunea generaţiilor (…). furnizând date pentru rezolvarea problemelor de cronologie. Genealogia se află într-un proces de continuă înnoire. creşterea şi descreşterea averii unor mari familii în diverse epoci istorice etc. artistic. Fără cercetările cu caracter genealogic. registrele parohiale cu date privind căsătoriile. apelează la cronologie pentru descifrarea elementelor cronologice principale şi secundare şi transpunerea lor în datele erei noastre. diplomele de înnobilare. la rândul său. etnic şi biologic. prin întocmirea unui arbore genealogic şi a unor tabele a naşterilor.. decesele. registre de ranguri nobiliare şi altele. decese. Anumite informaţii sunt furnizate şi ştiinţelor juridice prin explicarea formelor juridice de proprietate şi de succesiune. logos= vorbire) este una dintre cele mai importante ştiinţe ale istoriei. cum ar fi spre exemplu. cât şi a impresiunilor sigilare care sunt studiate din punct de vedere istoric. atât a materialelor. satisface o . testamente. dar poate afla şi explicaţii sau realiza portrete prin cunoaşterea ascendenţei unei figuri oarecare (…). sfragis = sigiliu. juridic. de depistarea falsurilor sigilare. antropologia. Tot această ştiinţă se ocupă şi de modalităţile de aplicare a sigiliului. logos = vorbire) este ştiinţa care se ocupă cu studierea sigiliilor sub toate aspectele. se pot da lămuriri cu caracter economic. Numai genealogia poate da elemente esenţiale pentru cunoaşterea locului pe care îl ocupă omul în societate din punct de vedere istoric. semn. precum şi rolul pe care aceste înrudiri îl joacă în desfăşurarea unor evenimente istorice. mai exact de statistică demografică. . După cum.frântură din nesfârşita sete de cunoaştere a omului…[ Genealogia foloseşte ca izvoare mai ales registrele de stare civilă care cuprind naşteri. înmormântările. căsătorii. = pecete. Genealogia sprijină cercetările istorice şi chiar bibliologice şi docu-mentare. fără descifrarea prin această filieră a rolului şi poziţiei diferitelor persoane în societate. politică şi culturală. Ea studiază naşterea şi evoluţia neamurilor şi a familiilor înrudite care se stabilesc între persoanele unei epoci date. precum şi de conservarea şi restaurarea lor. lămureşte unele chestiuni de istorie socială. Genealogia (gr. Sigilografia are drept obiect descrierea. sigiliu. Sigilografia sau sfragistica (lat. pomelnice.

Sigiliile constituie izvoare care pot ilustra în mod special anumite evenimente. Prin descifrarea izvoarelor heraldice se poate înţelege mai bine mentalitatea lumii medievale în general. transmiţând preţioase informaţii referitoare la arta gravării. Monedele sunt garantate de puterea suverană..Sigiliile s-au conservat sub două aspecte: ca tipare sau matrice de metal. familie. odată în plus. deoarece matricele sigilare ale diverşilor demnitari. Heraldica (lat. cercetarea. întrepătrunderea dintre istorie şi artă. precum şi alcătuirea acestora. să posede tehnica descifrării stemelor sau a blazoanelor. care le dă o valoare excepţională ca izvoare pentru cunoaşterea trecutului. Ele pot elucida şi anumite probleme de genealogie. oraş. Tot ea este aceea care fixează şi studiază aspectele teoretice ale unei steme. familii etc. Pentru interpretarea justă a izvoarelor. adesea foarte încurcate…. de multe ori ele servind la . dar dificil de descifrat prin însăşi complexitatea problemelor ce le conţine. fum. cercetarea. Heraldica. în consecinţă. prin izvoarele sale speciale pe care le pune la dispoziţia cercetătorilor. interpretarea şi evoluţia stemelor unui stat. prezintă garanţii suficiente prin însuşi faptul că menirea lor este tocmai să certifice autenticitatea unui act. istoricul şi orice cercetător şi documentarist trebuie să poată citi şi înţelege elementele heraldice.. héraut = crainic) are drept obiect stabilirea principiilor teoretice.. Din cadrul surselor istorice ea utilizează peceţile. sintetizează şi transmite generaţiilor mai noi simbolurile strămoşilor. care constituie elementul fundamental al heraldicii. lut. ele păstrează informaţii preţioase privind istoria unor zone. pentru istorie constituie o sursă deosebit de preţioasă şi interesantă. unor oraşe. monedele. Ea a constituit. sigiliile deşi emană adeseori de la instituţii sau persoane particulare. altfel spus. mai ales în epoca modernă. au fost păstrate şi transmise din generaţie în generaţie. trebuie. prin simbolistica sa. moravurile şi obiceiurile. de asemenea şi un domeniu larg de manifestare a . a constituit un mijloc de exprimare a idealurilor naţionale şi. pentru redarea cât mai fidelă a adevărului. politice şi culturale ale societăţii omeneşti.descifrarea încrengăturilor genealogice. a modului de autentificare a actelor publice sau particulare. monumentele de arhitectură.caracter de oficialitate. Tot aceste izvoare furnizează preţioase informaţii privind organizarea cancelariilor. Sigiliul. de garanţie. corporaţie etc. constituie un domeniu deosebit de important pentru cunoaşterea proceselor sociale. Heraldica este un factor de civilizaţie iar izvoarele acestei discipline dovedesc. realizate în ceară. Este izvorul care păstrează. Cercetătorului din domeniul istoriei şi bibliologiei îi sunt necesare şi cunoştinţe de heraldică pentru folosirea cât mai exactă a izvoarelor. inscripţiile de pe pietrele de mormânt. adică impresiuni pozitive ale acestora. personalităţi. hârtie. Sigiliile ca şi monedele au un . La rândul lor tiparele sigilare sunt şi ele izvoare documentare deosebit de importante. de foarte multe ori. diplomele etc. gravate negativ şi ca peceţi. cerneală.. medievală heraldus. unor instituţii.

dar mai ales pentru urmaşi. ci a fost şi un mijloc de a acţiona asupra unei conjuncturi economice. Cunoaşterea acestor sisteme este necesară pentru folosirea cât mai exactă a izvoarelor pentru înţelegerea izvoarelor istorice ale unor epoci. iar precizarea timpului de apariţie a măsurilor sau a greutăţilor ajută paleografia la datarea izvoarelor sale lipsite de dată. Apariţia. Măsurile determinate de om prin calcule au variat după timp şi după loc. Lupta pentru independenţă şi pentru unitate naţională este evidenţiată şi de simbolurile heraldice care au servit şi ca arme de luptă pentru realizarea acestor deziderate. Metrologia (gr. heraldice. descifrarea legendelor. Numismatica are în vedere tipurile monetare. . prin natura sa specifică a fost destinată să fie o valoare circulatorie. Moneda. sociale şi politice. nomisma = monedă) este ştiinţa auxiliară a istoriei care are drept obiect de studiu moneda (analizată sub toate aspectele). circulaţia monetară. Medalia constituie şi ea un document metalic al unei epoci istorice. Ea oferă de asemenea elemente foarte importante pentru studierea monedelor. metron = măsură. descrierea lor. orientarea economică a statului respectiv. formând adevărate sisteme. politice şi culturale a unei societăţi. În acelaşi timp moneda conţine numeroase elemente ponderale şi de valoare intrinsecă. pentru înţelegerea mai ales a problemelor economice ale epocii. sociale. De aceea. logos = vorbire) este ştiinţa care se ocupă cu studiul măsurilor fixe sau variabile. poate fi un intermediar al schimburilor şi o rezervă de valoare. modena poate fi o măsură a valorii. sociale. În cadrul ei. pentru a putea fi înţelese. Numismatica (gr. privind raportul dintre monedele autohtone şi cele care circulă concomitent cu ele. Apoi istoria unităţilor de măsură este legată strâns de istoria schimbului de produse. deci un instrument de schimb. ea nu este numai un instrument fiscal. necesită vaste cunoştinţe teoretice şi o îndelungată experienţă practică. orientare care este în strânsă legătură cu politica externă etc. O ramură a numismaticii se ocupă de medalii şi plachete: medalistica.conştiinţei naţionale. Moneda a constituit şi constituie în prezent o antenă deosebit de sensibilă a vieţii economice. epigrafice şi sigilografice care. un prilej de înţelegere a importanţei acordate unor probleme ale vieţii societăţii respective. tezaurele monetare pot furniza informaţii preţioase de natură numismatică şi economică. alcătuirea corpurilor de monede. constituind un instrument de lucru practic (dar şi teoretic) deosebit de important în analiza vieţii economice. domeniu pe care românii l-au folosit din plin. răspândirea ei până la tezaurizare reflectă gradul de dezvoltare a societăţii care a emis-o şi în cadrul căreia circulă. materialul din care sunt confecţionate. raporturile dintre diferitele categorii de monede. Metrologia este legătură cu paleografia prin lectura corectă a izvoarelor paleografice care cuprind elemente metrologice. În acest ultim caz. unor societăţi şi a unor instituţii. elemente iconografice. politice şi culturale a societăţii omeneşti. unor personalităţi care prin activitatea desfăşurată au contribuit la propăşirea societăţii omeneşti. evoluţia. Ea este pentru contemporani.

prin interpolări voite. a circulaţiei bunurilor economice. mai adeseori decât se crede. . deoarece aşa cum afirma marele numismat francez Ernest Babelon. şi de complicat în acelaşi timp. se poate stabili puterea de cumpărare a membrilor societăţii într-o anumită perioadă etc.o colecţie de monede este un depozit oficial de documente contemporane care n-au putut fi alterate în decursul timpurilor prin transcrieri greşite. singurul document autentic care a ferit de profanarea uitării un eveniment istoric. O interpretare cât mai complexă a descoperirilor monetare dintr-o zonă.Prin natura sa specială. un izvor de o deosebită însemnătate pentru studierea istoriei. În toate epocile moneda constituie un izvor important pentru studierea nivelului economic al unui popor. Prin particularităţile sale. apariţia falsurilor monetare. pentru determinarea şi înţelegerea fluctuaţiilor economice. a crizelor din acest domeniu. prin suprimări arbitrare sau inconştiente. moneda reprezintă aşadar. . chemaţi fără încetare să facă mărturisiri în vasta anchetă pe care ştiinţele istorice o întreprind din diferite puncte de vedere asupra trecutului omenirii: o monedă este.. Ele sunt martorii oculari şi oficiali.. deprecierile din titlul metalului preţios. monede cu miez de aramă etc. Istoria finanţelor unui stat nu se poate scrie fără date despre circulaţia monetară. studiul monedei reprezintă un domeniu deosebit de complex. conduce la o prezentare cât mai exactă a vieţii comerciale. al cercetării istorice. se pot realiza interesante raporturi valorice între monedele diferitelor ţări. fără izvoare scrise referitoare la echivalenţa monedelor.

spre deosebire de operele istorice ale antichităţii transmise prin manuscrise recopiate de-a lungul secolelor.laconice… ar fi sau ar părea să fie. evident mai mult decât cele nescrise…. şi mai direct decât alte izvoare.. cu conţinut juridic. oase. Scopul inscripţiei este acela ca anumite fapte care au fost socotite importante să fie făcute cunoscute atât contemporanilor. oricât de scurte şi . scrierile trasate de mână pe monumente (grafitti). sumeriană. bronz. metal (plumb. argint). . Sunt socotite inscripţii tot ceea ce este scris prin procedee ca: săpat. grapho = a scrie. . în limbile vorbite odinioară sau mai recente. formule. punică. sidef. epigrafia împrospătează neîncetat câmpul de cercetare istorică..În mod curent se înţelege prin epigrafie acea ramură a cercetărilor istorice al cărei obiect în constituie studiul inscripţiilor greceşti şi latine…. tencuială. pe. litere izolate. a desena. funerar. mărci de fabrică (oficina).reprezintă cele mai elocvente şi obiective documente /. religios. arhitectonic. de exemplu. de caracter general sau local. graphein = scriere. sticlă. piese exclusive. argilă. miceniană etc. Numele acestei discipline auxiliare a istoriei provine de la cuvintele greceşti epi = deasupra.. geme. Prin permanentele descoperiri de inscripţii. a grava.. ponduri (greutăţi) şi chiar pe stânci (cum este. inscripţia lui Darius de la Behistun . pictat. Epigrafele . piele. ci studiază numeroase produse şi înscrisuri cum ar fi: cuvinte. dar şi fiindcă înscrisurile. camee. fildeş.Cursul II EPIGRAFIA Epigrafia este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul (descifrarea şi interpretarea) inscripţiilor pe materiale dure: piatră. Apographele (copiile de inscripţii din manuscrise vechi) intră şi ele în sfera atenţiei acestei ştiinţe. semnături. brodat sau cusut. precum şi în alcătuirea corpusurilor epigrafice.. Ea nu-şi limitează cercetarea numai la opere cu caracter solemn. explicit. Ne parvine fără intermediar. hittită. accepţia termenului este mai largă şi la ora actuală se vorbeşte de o epigrafie egipteană.. În realitate. nume de unităţi militare.vorbesc… despre autorii şi mediul lor socialeconomic într-un mod mult mai circumstanţial. inele (inscripţia de pe veriga inelelor). singulare./ nu numai prin faptul că relativ numeroaselor inscripţii variate constituie unicate. muşama. nume proprii. sigilii. cât şi celor care vor urma. aur. lemn. incizat.localitate aflată azi în Iran). desenat. etruscă. Inscripţia este un document primar şi un martor direct la evenimente. .

Aiud. Ca ştiinţă auxiliară a istoriei. studierea şi publicarea inscripţiilor antice. D. Mommsen (1817-1903) sunt consideraţi fondatorii ei. din anul 1828 au început să apară volumele Corpus Inscriptionum Graecarum. publicaţiile şi colecţiile de texte epigrafice transilvănene.arta monumentelor literare care sunt scrise pe material durabil ca lemnul sau piatra…. Boekh arăta scopul şi necesitatea publicării corpusurilor de inscripţii greceşti. De la Cluj a mers la castrul roman de lângă localitatea Ilişua (situată pe Someşul Mare). în studiile sale. Chiar Herodot (484-428 î. Aceştia nu au depăşit faza recunoaşterii inscripţiilor ca izvor istoric şi folosirea lor ca atare. remarcându-se în secolul al XVIlea Conrad Peutinger (1465-1547) şi Martin Smet. . Alterthümer und Inscripten in Siebenbürgen. comuna Luncani . Mommsen a iniţiat.Tetsch rezultă întreaga activitate ştiinţifică desfăşurată de istoricul german în Transilvania. F. pregătindu-şi cu minuţiozitate (timp de 2 luni) călătoria sa în Transilvania. o lucrare istorică monumentală: Corpus Inscriptionum Latinarum. colecţionarii Adam Varádi.Istoria epigrafiei este foarte veche. Neigebaur. Müller. fiind preocupat mai întâi să cerceteze lucrările de specialitate. La 23 septembrie 1859 a sosit la Cluj unde în câteva zile a cercetat cu multă atenţie toate textele epigrafice din colecţia J. În cadrul sferei sale de cercetare s-a situat şi teritoriul Daciei romane.Hr. Ludwig Reisenberger. Mommsen şi Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff s-a început adunarea. 1848. Încă din anul 1827. S-a interesat la Berlin şi Viena şi despre alţi cercetători transilvăneni cu care putea colabora când va ajunge la faţa locului şi i-a fost recomandat G. În perioada medievală preocupările au continuat.de visu . istorici. mai exact Transilvania.. În acest scop a consultat pentru a doua oară lucrarea lui I. De remarcat că la iniţiativa lui August Boekh. Academia din Berlin a acceptat acest Corpus de izvoare şi el va fi realizat şi editat de savantul german după câteva decenii de muncă asiduă. Th.inscripţiile latine din Transilvania. Apoi şi-a întocmit fişe şi note care să-l ajute la verificarea la faţa locului (in situ) a inscripţiilor romane publicate de Neigebaur. După un deceniu de demersuri stăruitoare. Încă din 1847. eruditul istoric german Th. (Editate de Academia din Berlin). cunoscut în cercurile ştiinţifice germane din perioada când îşi făcea studiile la Berlin (1837-1839). Kémeny. epigrafia s-a constituit abia la începutul secolului al XIX-lea. colecţionari şi anticari din Transilvania (arheologul Michael Johann Ackner. Teutsch. A. Albert Bielts.) a folosit inscripţiile templelor ca izvoare istorice pentru alcătuirea operei sale. Timotei Cipariu şi alţii). De aici a călătorit mai departe la Turda. El a fost urmat de cercetarea izvoarelor epigrafice şi arheologice de o serie de istorici greci şi romani. Cu acest mare istoric transilvănean Th. August Boekh (1785-1867) şi Th. Astfel. Blaj. Din corespondenţa Mommsen . Tot el a definit epigrafia drept . Tot prin intermediul său va intra în contact cu o serie de arheologi. înlocuit foarte curând cu colecţia Inscriptiones graecae. După această etapă Mommsen a fost interesat să cunoască la faţa locului . Mommsen a întreţinut timp de 10 ani (1856-1866) o interesantă corespondenţă ştiinţifică. Fr. mai întâi sub formă de proiect.

inginerul topograf . în 1885 apăreau la Paris lucrările lui Solomon Reinach: Traité d’épigraphie grecque şi René Cahnat: Cours d’épigraphie latine. vol. întâlnirea cea mai importantă s-a petrecut la Sibiu unde îl aşteptau Teutsch şi alţi colaboratori ai acestuia şi unde a avut ocazia să vadă cea mai importantă colecţie transilvăneană de materiale arheologice a lui M. Sibiu. Acestea au pus bazele teoretice şi ştiinţifice ale epigrafiei. 1862. Desigur. De la Sibiu. Bartholomeo Bassetti. III. în lucrările sale. Vestigiile romane din Dacia descoperite de-a lungul timpului în localităţile provinciei imperiale romane au stârnit interesul istoricilor români şi străini încă din perioada medievală.Zlatna. Martin Opitz. Micia (Veţel). deosebit de bogat în vestigii antice şi unde a găsit pe teren inscripţiile latine care-l interesau şi pe care le-a descifrat. Astfel. Mommsen a continuat să corespondeze cu Teutsch şi cu alţi colecţionari. Pičre Lescalopier. folosind el însuşi inscripţiile ca izvor istoric. în urma acestei colaborări a savantului german cu cercetătorii transilvăneni. Alba Iulia. München au fost locul unor dezbateri importante ale problemelor de epigrafie. La Paris apare o publicaţie specializată: . Cambridge. de Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi mai ales de stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716). fiind primul istoric care ne-a lăsat ştiri cu caracter epigrafic. Roşia-Montana. epigrafia s-a dezvoltat în toate ramurile sale. Acesta din urmă a fost atras în mod deosebit de izvoarele arheologice şi epigrafice. Drumul deschis de acesta a fost continuat de fiul său Nicolae Costin (1660-1712). William Paget. Orăştie. sau alte piese. Th. Mommsen. pentru identificarea unor localităţi transilvănene cu denumiri latine.. În secolul al XVII-lea. După părăsirea Transilvaniei. Deva. Verancsics. pietre antice). Transilvania a fost cuprinsă în această operă fundamentală pentru istoria Imperiului Roman . camee. În foarte multe ţări europene a început o adevărată campanie publicitară a corpusurilor inscripţiilor antice (greceşti şi romane). Congresele internaţionale de la Paris. Georg Dousa. Abrud. Valea Haţegului. Astfel. cât şi prin editarea a numeroase studii de teorie a acestei ştiinţe. În perioada interbelică şi după al doilea război mondial cercetările din domeniul epigrafiei s-au identificat atât prin publicarea de noi inscripţii. Viena. După contribuţia lui August Boekh şi Th. De multe ori.piesele din Muzeul Brukenthal (monede. Marco Bandini. Berlin.pietrele scrise epigramate…. J. Menţionăm dintre aceştia pe: Jacques Bongars. a poposit câteva zile în comitatul Hunedoara..Année Epigraphique’. Mintia şi Zam. a făcut referiri la . primele preocupări epigrafice s-au semnalat pe teritoriul românesc din secolul al XVI-lea prin activitatea lui Ioan Mezerzius care a realizat prima culegere de inscripţii din Dacia. Stephanus Zamosius (Szamosközy). Aceste mari colecţii au oferit material de cercetare pentru apariţia altor lucrări de interpretare. Acknner . Miron Costin (1633-1691) a fost primul care a menţionat în operele sale vestigii arheologice şi monumente epigrafice. Primele preocupări cu caracter ştiinţific în domeniul epigrafiei pe teritoriul românesc le datorăm unor călători străini din secolele XVI-XVIII care au transcris o serie de inscripţii antice şi medievale.Corpus Inscriptionum Latinarum. Astfel.

este apreciată de epigrafişti drept . În ceea ce priveşte publicarea corpusurilor de inscripţii. Oraşul Bucureşti. mai apoi s-au remarcat Grigore Florescu (18921960).prima încercare largă şi sistematică de folosire a inscripţiilor medievale româneşti pentru întocmirea unei cronologii a istoriei naţionale…. M. Inscripţiile epocii antice se împart în două categorii. Odobescu (1834-1895). sprijinindu-se pe o anchetă mai largă în domeniul inscripţiilor şi al hrisoavelor de pe teritoriul respectiv..Anton Maria del Chiaro şi alţii. ca să nu-i pomenim decât pe aceştia. Russu (1911-1989).. Vasile Pârvan (1882-1927). Pe aceeaşi linie s-a situat Nicolae Bălcescu (1819-1852). (1395-1800). Epigrafia antică se ocupă cu totalitatea materialelor şi obiectelor scrise. 1980. Nicolae Iorga (1871-1940). În secolul al XIX-lea s-au făcut progrese remarcabile. Inscripţiile Daciei Romane. care. a pornit singur la alcătuirea unei culegeri: Inscripţii din bisericile României. Cezar Bolliac (1813-1881). I. Acum s-au desfăşurat o serie de periegheze pentru a se depista inscripţii antice şi medievale pe teritoriul românesc. secretarul lui Constantin Brâncoveanu . trebuie menţionat colecţionarul de antichităţi Mihail Manolache Ghica. vol. O contribuţie remarcabilă şi-au adus-o: episcopul Melchisedec (1823-1892). Laurian (1810-1881). deosebit de valoroasă. de consul de preoţi etc. după conţinutul lor: 1) inscripţii cu conţinut administrativ şi juridic. 2) inscripţii cu caracter diferit. Exegeza inscripţiilor a făcut progrese deosebite către sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor. una dintre sarcinile perioadei constituind-o strângerea inscripţiilor şi a altor înscrisuri cu caracter religios. A. imprimate. 1928). avea în vedere publicarea unui corpus al inscripţiilor antice. Celei de a doua grupe îi aparţin inscripţiile de pe morminte (epitafurile). contractele. menţionăm: Inscripţiile medievale ale României. cronistice. listele de funcţionari. Popescu Emilian (n. Ioan Bogdan (1864-1919). În secolul următor în Ţara Românească s-a alcătuit lucrarea intitulată Cronologia tabelarae (autorul neidentificat) care-şi propune să realizeze o bază cronologică sigură a Ţării Româneşti. diferite dedicaţii sacre (tituli sacri) de . La ora actuală. T. în 1842. I. vol. Pippidi 1983. George Bariţiu (1812-1893). 1976. Lucrarea. În secolul al XVII-lea s-a început citirea şi copierea pisaniilor de la mănăstiri şi a unor piese tombale de către călugării cărturari. Grigore Tocilescu (1850-1909). III. Este una din cele mai valoare lucrări cuprinzând inscripţii feudale din Ţara Românească şi Moldova. I. D. Al. 1965: Inscripţiile greceşti şi latine din sec.Massigli. descoperite în România. însemnări cronologice. publicate de Emilian Popescu. pentru a se putea realiza istoria celor mai importante monumente. M. Pippidi (1905-1993). văzând că Academia Română tergiversa publicarea volumelor de inscripţii. din rândul cărora s-a remarcat mitropolitul Dosoftei al Moldovei. În 1904 Nicolae Iorga. Grigore Tocilescu (1850-1909). turnate ce s-au păstrat şi transmis integral sau parţial din vechime. Ion Ionescu de la Brad (1813-1891). publicate de către D. Din prima grupă fac parte legile. metrologice. printre corpusurile de inscripţii deosebit de preţioase ale României. Inscripţiile din Scythia Minor. IVXIII.

Cuvintele nu erau scrise în întregime. o serie de prescurtări ale cuvintelor. pe diferite ţesături. din punct de vedere grafic. inele. circumflex (^). Literele se aşezau fie în formă de coloană. un rând de la dreapta la stânga. epigrafistul trebuie să aibă în vedere timpul. scriindu-se numai prima literă (sigla) sau două sau mai multe litere de la începutul cuvântului. social-economic. sau alte obiecte casnice etc. deoarece în fiecare limbă şi alfabet scrisul pe materiale dure a evoluat diferit. lectura era dificilă deoarece se foloseau. pisaniile de la biserici şi mănăstiri. fie în formă paralelipipedică (cărămidă). Indiferent de etapa când s-au scris şi de conţinutul lor. Există o mare categorie de inscripţii de un gen mai special: poezia funerară (s-au descoperit cca. cu acelaşi rost politic militar. un loc important îl au inscripţiile de pe morminte (epitafurile). În inscripţii. În epigrafia greacă se întâlnesc trei accente: ascuţit (/). . în greaca antică şi medievală. Tot epigrafia stabileşte şi autenticitatea. inscripţiile cu caracter religios sau artistic de pe unelte. mărcile puse pe cărămizi sau pe diferite produse meşteşugăreşti. ajung să fie formulate aproape la fel. caracteristica dominantă este aceea că trebuie să fie foarte concise şi clare. religioase etc. în epigrafia latină există două accente: ascuţit (/) şi circumflex (^) care arată dublarea literei. În epoca medievală şi modernă. Deşi se scria cu litere capitale (mari. precum şi accente. O bogată categorie de inscripţii antice o constituie acele izvoare de mare interes istoric şi care nu au un echivalent în epigrafia modernă. însemnele de pe veselă. 5000 de astfel de poeme în limba greacă). siglele şi abrevierile. tratate de alianţă. ceea ce uşurează lectura acestora Pentru o corectă lectură a inscripţiilor. apoi s-a socotit mai potrivit să se scrie alternativ. cele mai vechi inscripţii se întâlnesc săpate în lemn ceruit. prescurtările în scrierea inscripţiilor s-au generalizat în lumea romană şi au fost aceleaşi peste tot. cuvintele se aşează după o anumită ordine care. fixând chiar solda trupelor care urmau să fie trimise. În perioada antică şi în cea medievală inscripţiile votive. clare).cinstire a unor persoane (honoris causa). Inscripţiile antice se studiază sub două aspecte: a) textul latinesc şi grecesc ca produs şi formă lingvistică şi b) piesa arheologică în sine. o dată cunoscută. apoi în piatră şi marmură. Treptat. uşurează descifrarea inscripţiei. În epoca antică. Sistemul a fost mult folosit în antichitate. fie în formă de coş. delimitări de frontiere. unele sub altele. a izvorului epigrafic. grav (\). de cinstire a unor persoane. Este vorba de legi şi decrete. Printre problemele tehnice întâlnite în epigrafie menţionăm: legăturile (literele între ele) foarte variate. tratate de pace. diferite dedicaţii sacre cu caracter religios. limba şi caracterul scrisului. Grecii şi romanii au scris în piatră de la dreapta la stânga. următorul invers. Dar se întâlnesc şi inscripţii pătrate sau triunghiulare (în formă de piramidă). rândurile îngustându-se treptat. arbitraje în probleme litigioase. scriere ce se numeşte bustrophedon. Accentele se foloseau pentru a înlesni o lectură corectă. tarife prin care se stabileau preţurile maximale ale nor produse etc.

restituirea…. inscripţiile cuprind uneori şi imnuri sau confesiuni cu caracter religios ale credincioşilor. se verifică corectându-se unele lecturi greşite în ediţiile anterioare. Un principiu important care trebuie respectat pentru o interpretare judicioasă a corpusurilor de inscripţii este acela de a respecta locul geografic unde ele au fost scrise. Toate aceste amănunte se dau în nota de la începutul textului numită lemă. de crăpături. Se recomandă ca alături să se dea şi o transliteraţie. la organizare etc. astfel spus. O inscripţie izolată nu valorează nimic sau aproape nimic. Gallia. Se descrie piesa în amănunţit ţinându-se seama de forma şi natura piesei. Rezultatele obţinute în epigrafie. referiri la o serie de miracole. se pot cunoaşte o serie de instituţii din cetăţile greceşti. sau întregi sau în fragmentare. austriacul Adolf Wilhelm. a sfârşitului acestuia ori în mijloc a unei litere. ea căpătând sensul real numai în cadrul unei serii de inscripţii şi trebuind să fie încadrată într-o serie de inscripţii dintr-un anumit loc. celebrări de concursuri atletice. iar din basoreliefurile lor se pot trage concluzii referitoare la tactica şi armamentul folosit. Thracia. se folosesc anumite semne. hipice. lăţime şi greutate. se arată această situaţie. a inscripţiilor a început abia în secolul al XIX-lea. Când inscripţiile se află in situ. lăţimea şi adâncimea literelor. Textul inscripţiilor se reproduce în caracterele originalului cu majuscule sau cursive. Corpusul epigrafic reconstituie viaţa unei regiuni. în funcţie de epoca istorică în care nu au fost create. Izvoarele epigrafice sunt generoase şi în ceea ce priveşte viaţa cotidiană din perioada antică. a unor atleţi. . Noricum. de înălţimea. Spre exemplu. ele furnizează relatări despre viaţa din agora. Pentru . Publicarea inscripţiei pentru a fi utilă istoricilor trebuie să fie însoţită de comentariu critic. de înălţime. din punct de vedere al valorii. Dar publicarea cu caracter ştiinţific al acestor corpusuri. precum şi pentru numeroase date referitoare la sentimentele religioase.Justa interpretare a izvoarelor epigrafice se află în strânsă legătură cu filologia. Siria. Publicarea inscripţiilor trebuie să respecte anumite reguli. paleografia şi numismatica. prin activitatea lui Antoine-Jean Letronne. dacă acestea există. Illiria. a unui oraş etc. Se completează abrevierile. Uneori din ele aflăm întreaga carieră a unor celebri muzicieni. cu restabilirea textului şi a ortografiei. spărturi şi basoreliefuri. Izvorul epigrafic antic furnizează date deosebit de preţioase. din Nordul Africii. sau izolate. în minusculă. epocă şi o anumită problemă. muzicale. Pe baza lor se poate studia istoria dreptului antic. se situează pe planuri diferite. S-au distins apoi savanţii: germanul Dittenberger. De multe ori epigrafia este unica sursă pentru cunoaşterea diferitelor culte indigene din Asia Mică. Spania. francezul Morice Holleaux. De aici a apărut necesitatea realizării corpusurilor de izvoare epigrafice care s-au alcătuit încă din secolul al XVI-lea. numele câştigătorilor acestor întreceri sportive. Spectacolele de gladiatori şi de animale sălbatice sunt de asemenea cunoscute din inscripţii. Inscripţiile furnizează de asemenea relatări bogate privind viaţa religioasă. papirologia. Pentru a arăta lipsa începutului textului. Cele mai bogate relatări sunt de natură socială: istoria socială pentru unele perioade antice nu există decât în urma descifrării nenumăratelor inscripţii..

în importanţă. Ele devin astfel o sursă preţioasă de informare în domeniul arheologiei şi artei medievale prin datele pe care le furnizează asupra constructorilor. inscripţiile au de cele mai multe ori un caracter privat şi deci numai în mod indirect pot sluji la elucidarea anumitor probleme majore ale istoriei. Cele mai multe dintre ele au caracter religios (pisanii.studiul .reconstituirea limbii şi a vocabularului antic inscripţiile pot furniza de asemenea un bogat material de cercetare. prin natura lor. de aici rezultând veridicitatea ştirilor furnizate şi valoarea izvorului. Dar prin caracterul obiectiv al izvoarelor epigrafice precizia lor este mai mare. cele votive. de piatră. Prea puţine au un caracter militar sau laic. iar uneori izvorul epigrafic poate fi chiar singura sursă de informare şi de clasificare într-o anumită problemă. În epocile ulterioare. târgurilor. inscripţiile epocii feudale nu pot furniza date compatibile.. cantitatea mare de antroponime. putându-se completa ştirile din izvoarele scrise (şi în epoca medievală). Prin bibliologie se înţelege . pe ţesături destinate vieţii religioase). decoratorilor şi diferiţilor lucrători în domeniul . Prin urmare. cu cele pe care ni le înlesnesc izvoarele narative şi cele diplomatice. meşterilor.” De asemenea. pomelnicile şi grafitele reprezintă un material deosebit de valoros pentru istorici. De asemenea. cum este cazul izvoarelor scrise. toponime şi hidronime pe care le conţin inscripţiile funerare.. pisaniile. civile sau militare. cât şi sub acela al materialului faptic şi al detaliilor pe care le înfăţişează. Inscripţiile ne pun la îndemână în genere mai sigure decât ale altor izvoare contemporane. Cursul III BIBLIOLOGIA Bibliologia. pietre tombale. Inscripţiile medievale sunt redactate mai puţin cu un scop anume. inscripţii pe cruci de lemn. disciplină independentă. constituind uneori o sursă de neînlocuit pentru istoria locală a oraşelor. atât sub raport cronologic.artelor minore…. fostă ştiinţă auxiliară a istoriei dar în prezent. a unor sate chiar. care se ocupă de carte şi de munca în bibliotecă. Evenimentele de interes politic şi militar se găsesc înscrise în inscripţiile medievale. ele furnizează informaţii preţioase privind ridicarea unor construcţii şi monumente cu caracter laic sau religios.

pentru prima oară. cu imensa ei influenţă asupra individului şi a societăţii. Timotei Cipariu (1805 . Spre sfârşitul Evului Mediu.1935).Drăgan (1936 . II. biblioteci. din secolul XIX şi până astăzi: Gh. Corneliu Dima . în Principatele Române apăreau lucrări sistematizate referitoare la tipografii.1872). statistic. Haşdeu (1838 . bibliografii.1881). Ca deţinător a tezaurului de cunoştinţe şi ca centre de difuzare ale acestora. instrumentele de scris. conservarea cărţilor. B. tiparul. Asachi. logos = vorbire. cu toate subramurile sale.Ionescu (1873 . precum şi istoricul bibliotecilor şi rolul lor în viaţa socială şi culturală a popoarelor. termenul de bibliologie. IV. organizarea bibliotecilor. publicaţiile bibliografice.1887). dulap.1869). Biblioteconomia se preocupă de organizarea. Nerva Hodoş (1869 . Heliade Rădulescu (1802 . societate devenită apoi Academia Română (1879). Părţile componente ale acestei discipline sunt: I. S-au remarcat în domeniul bibliologiei. Bibliotecografia se ocupă cu descrierea bibliotecilor din punct de vedere istoric. fabricarea. pe hârtie sau pe alt material. bibliotecile sunt verigi ale culturii în oricare timp şi societate. Treboniu Laurian (1810 . un depozit de valori spirituale. Ilarie Chendi (1838 . Bibliologia a devenit o ştiinţă în adevăratul înţeles al cuvântului la începutul secolului al XIX-lea. în concepţia umanistă biblioteca reprezenta triada: loc. Aici sunt incluse şi problemele legate de istoria scrisului.1986). Gabriel Strempel (n. la cărţi. de la fabricarea şi condiţiile ei materiale şi până la viaţa ei ca factor cultural. al instalaţiilor. tratare. În aceeaşi perioadă.metodic. cataloagele. legatul şi ilustrarea cărţii. loc de păstrare a cărţilor. Barbu Teodorescu. francezul Gabriel Peignot punea în circulaţie. Schiau. ilustrarea cărţilor. catalogarea. . Deci bibliotecă înseamnă loc de păstrare a cărţii. a materialului de scris.1972). deci orice vehicul al gândirii prezentat mai adesea sub forma cărţii. Prin urmare.1913). Bibliografia se ocupă cu descrierea cărţilor spre a alcătui repertorii sau cataloage de cărţi.1926). théké = dulap. Nicolae Georgescu Tistu (1894 . P.1907). 1926). suportul său. (1788 . Sadi . al construcţiei. propaganda de carte. George Bariţiu (1812 . inclusiv orientarea de carte. Oct.1893). III. tehnica tiparului. Dan Simonescu (1902 . clasificarea şi funcţionarea bibliotecilor. Un rol deosebit de important pentru dezvoltarea studiilor bibliologice în România la jucat Societatea Academică Română (1867).1992). când se punea bazele acestei discipline în principalele ţări europene. al îngrijirii localurilor lor. ştiinţific a tot ceea ce priveşte scrisul de mână sau tipar. Istoria cărţilor şi a bibliotecilor de la începuturi până la epoca contemporană. punerea ei în circulaţie.1913). Cuvintele bibliologie şi bibliotecă îşi au originea în limba greacă veche: biblon = carte. completarea şi organizarea fondului bibliotecilor. obiectul acestei ştiinţe include: istoricul scrisului. Tot atunci. Aug. Ioan Bianu (1856 . Al. cărţi ea era un muzeu de carte.

A. În cadrul centrului de la Bruxelles un rol. savanţi: H. începe cu istoria scrisului. deosebit l-a jucat Paul Otlet. filozofi. Bibliologia. în înţelesul de disciplină care înglobează şi sistematizează toate cunoştinţele referitoare la carte. 3.loc de depozitare a cărţilor… ci şi un important for ştiinţific şi cultural naţional. În 1895 s-a organizat prima Conferinţă internaţională de bibliografie la Bruxelles. constă din reprezentarea prin semne convenţionale a gândirii umane. sub forme variate în timp şi în spaţiu. curs susţinut de renumitul bibliolog Ioachim Crăciun. Bergson. După înfiinţarea Societăţii Naţiunilor (1919) s-a creat pe lângă ea o Comisie internaţională de Cooperaţie Intelectuală (1922) căreia i s-a adăugat ca organ de colaborare tehnică un Institut de Cooperaţie Intelectuală.Biblioteca Academiei a polarizat în jurul său importante personalităţi ale biblioteconomiei româneşti fiind nu numai . Planul era şi mai vast: crearea unui muzeu al cărţii şi al materialelor documentare. Cu această ocazie s-a hotărât crearea unui Repertoriu Bibliografic Universal şi s-a fondat Institutul Internaţional de Bibliografie cu sediul la Bruxelles. Geneva. Paris şi Bruxelles au devenit de la începutul secolului XX până astăzi principalele centre cu preocupări bibliologice ale Europei. preluată ulterior de celelalte mari centre universitare europene. crearea la Palatul mondial din Bruxelles a unei Cetăţi intelectuale internaţionale. ca urmare a necesităţii de comunicare între grupurile umane. Istoria cărţii şi a bibliotecilor Această parte componentă a bibliologiei.ştiinţe bibliologice….1. Scrierea sintetică (ideogramatică) 2. În a doua jumătate a secolului nostru. Scrisul a apărut treptat. bibliologia şi ramurile ei au înregistrat progrese deosebite odată cu creşterea uriaşă a volumului de informaţie.. crearea unei Uniuni a asociaţiilor internaţionale. căruia i-a revenit şi meritul de a califica disciplinele care se ocupau cu studiul cărţii drept . în mai multe focare de civilizaţie. ca disciplină de învăţământ. Printre membrii Comisiei create în 1922 la Geneva se aflau oameni de înaltă cultură. care funcţionează şi astăzi.. a constituit obiectul unor congrese internaţionale încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. H. De-a lungul timpului scrierea a trecut prin trei mari stadii de dezvoltare: 1. Scrierea analitică (de cuvinte) . cu scopul de a realiza repertoriul menţionat. Lorentz. apoi la Universitatea din Göttingen. una din marile invenţii ale omenirii. recurgându-se şi în cadrul acestei ştiinţe la cele mai moderne metode de lucru cu cartea. Marie Curie. Scrierea. rol ce îl joacă şi în prezent. Einstein. În România primul curs de bibliologie s-a predat la Universitatea din Cluj în 1932. precum şi tehnicieni în probleme de bibliotecă precum Marcel Godet. bibliologia a fost introdusă mai întâi la École des Chartes.

Un pas înainte s-a făcut şi când s-a început înşirarea de imagini. Scrierea sintetică (ideogramatică) redă prin simbol o idee. Culorile aveau un sens precis: roşu însemna război. pericol. terminate în triedru. Scrierea fonetică (alfabetică) 1. Primele manifestări ale unui limbaj concretizat l-au constituit picturile rupestre din paleolitic ale căror imagini sunt pline de conţinut magic.. la cea analitică.duşmănie. egiptene şi chineze. negru . realizată de scrierea civilizaţiilor maya şi aztecă. prin foc). Gesticulaţia însoţită de diverse zgomote şi semnale (prin fum. schematizându-se semnele şi personajele şi sugerându-se desfăşurarea unui eveniment. Nu s-a putut preciza dacă este vorba de o scriere de idei..pace. un obiect sau un gând. la unele comunităţi din Oceania şi din Africa. s-a făcut printr-una intermediară. alb . către semne. de mesaje prin obiecte semnificative şi simbolice. de lungimi şi culori diferite. combinaţii de pene . Cele mai vechi scrieri din această categorie sunt cele sumeriene. la eschimoşi.desene convenţionale şi comentarii în semne figurative ce trebuie citite. Această scriere nu a fost încă descifrată.. Inscripţii ideografice se mai pot găsi şi în zilele noastre la aborigenii din America de Nord. Este vorba de amprentele mâinilor. discuri solare. de diferite animale. Din scrierea aztecă s-au păstrat mai bine conservate multe manuscrise târzii scrise pe piele de cerb. Această scriere este constituită din . Lujerul de trestie astfel . deşi limba maya este cunoscută prin transcrierile latine posterioare cuceririi Americii şi prin idiomurilor indigenilor actuali. De obicei se folosea o ramură de trestie şlefuită la un capăt iar celălalt se ţinea în pumn. meandre. spirale. tinzând către simboluri. Trecerea la faza următoare a scrierii. de cuvinte sau fonetică. pe ţesături de bumbac. crăbii chiar. Acestea se legau între ele sau aveau noduri de-a lungul lor. de semne geometrice. În aceeaşi ordine de idei merită a fi menţionat şi sistemul vampun ale indigenilor din America de Nord. Quippus-ul incaşilor era compus dintr-o sfoară principală de care de înnodau alte sfori mai subţiri. cercuri. sunt considerate încercări de a crea limbaje convenţionale şi aparţin acestei prime etape a scrierii.3. În cadrul scrierilor sumeriene un loc important îl ocupă cea cuneiformă.imprimate în plăci de argilă proaspătă cu vergele de lemn. în parte fonetic…. Scrierea analitică (de cuvinte) notează o idee sau o silabă. Acestea nu sunt descifrate în întregime. realizându-se un anumit număr de combinaţii către care serveau la transmiterea mesajelor şi la anumite calcule. toate pictate sau scrijelite pe pereţii peşterilor sau în piatră pietroglifele. sensul acestora. Treptat. pe hârtie. noroc.semne…. Un loc aparte îl ocupă sistemele scrierii prin intermediul nodurilor (Quippu). 2. cu . Acestea erau alcătuite din sfori pe care se înşirau mici discuri din scoici colorate. descifrată din secolul al XIX-lea de filosoful german Georg Grotefend şi de savantul englez Henry Rawlinson. aceste imagini devin tot mai schematizate.

vâscos… scribul desena o crenguţă de vâsc alături de imaginea unui os.Hr. Rotunde foarte puţine.sunet.o scriere hieroglifică simplificată (în gr. Folosirea pentru prima oară a acestei scrieri a fost atribuită sumerienilor de la care au preluat-o babilonienii. în 1822. Cerneala roşie se folosea pentru a se atenţiona asupra pasajelor mai importante. Principii generale ale scrierii sacre egiptene. Scribii aveau după ureche câteva astfel de pensule. începutul frazei este indicat de primul desen reprezentând o persoană. iar în faţă o paletă cu două mici călimări cu cerneală neagră şi roşie. Se disting trei tipuri descriere egipteană: a) hieroglifă. un animal. În 1803 François Champollion s-a ocupat de descifrarea scrierii egiptene lăsându-ne în lucrarea (rămasă neterminată).) comparativ cu soarta altor scrieri. ci le grupa câte două sau câte trei în scopul realizării unei estetici deosebite a textului care trebuia reprezentat. Termenul de scriere hieroglifă provine de la cuvintele greceşti: hieros = sfânt şi gliphein = a grava. de la dreapta la stânga sau de sus în jos. obiectele pe care le desemnau cuvintele. a sculpta. Spre exemplu. pentru a sugera adjectivul .de uz curent.Hr. verticale şi oblice.100 î. Acesta a intuit un principiu de bază al hieroglifelor şi anume faptul că ele se citesc asemenea unui rebus şi a stabilit anumite reguli de citire: hieroglifele se citesc de la stânga la dreapta. Scrierea chineză era constituită din mileniul II î. pe piele. asirienii şi perşii. care era scrierea monumentală.imagine în semn . prin intermediul celebrei pietre de bazalt negru. trasată cu calamul în cerneală roşie sau neagră. de unde denumirea de scriere cuneiformă (în lat. iar ca unealtă s-a folosit un fel de pensulă al cărei corp era făcut dintr-un beţişor de trestie ascuţit la vârf. Africa Centrală şi Malta).Hr. Scribul nu aşeza semnele unele după altele. . deosebit de semnificative. papirus. c) demotică . Scrierea cuneiformă avea semne în special din linii orizontale. i = cui. Ca material de scris s-a folosit papirusul (Cyperus papyrus). b) hieratică . în liniile sale generale. unghi ascuţit). Ea nota fie o idee. sau o pasăre. cursivă.pregătit lăsa în lut o urmă în formă de pană sau de cui. demos = popor) folosită la notarea textelor administrative şi literare. După scriere.. de François Champollion. Champollion nu numai că a descifrat scrierea egipteană (1822) dar a fost socotit şi întemeietorul unei noi ştiinţe: egiptologia. fie o silabă. o plantă ce creşte în Delta Nilului. cuneus. Ca regulă generală. obicei ce va fi preluat de romani şi perpetuat în Evul Mediu şi epoca modernă. . Scrierea egipteană reprezenta prin desene. Fr. pană de despicat lemne. cu litere săpate pe monumente. Cuvintele abstracte se redau prin transformarea semnului . Scrierea egipteană a fost descifrată după 23 de ani de cercetări. tăbliţa se ardea în cuptor asigurând textului o rezistenţă deosebită. Scrierea cuneiformă a cunoscut o largă răspândire în Orient şi s-a menţinut un timp destul de mare (3500 î. bronz şi manuscrisele de pe lamele de bambus. după cum o dovedesc inscripţiile pe piatră. demotică) şi greacă descoperită în 1799 la Rosette(Egipt). ţesături. Aceste fiinţe au întotdeauna capul îndreptat spre începutul textului. bilingvă: egipteană (hieroglifă.

numele şi forma caracterelor alfabetului său. b) cursiva greacă . din 24 de litere (vocale şi consoane). caligrafiată cu caractere rotunjite. Grecii au preluat această scriere şi au adaptat-o limbii lor în jurul anului 1000 î.Hr. trasată cu ajutorul dăltiţei în piatră. De atunci această scriere a servit la copierea manuscriselor religioase. .Hr. Din epoca elenistică au apărut diferite feluri de scriere: a) unciala greacă . pe hârtie. de uz curent. Ebraica pătrată. S-a scris pe oase. Scrierea feniciană se formase definitiv în jurul anului 1200 î. Abia în 610 d. Iniţial se scria prin gravare. De la început s-au dezvoltat două tipuri de scriere: a) cufica. VIII). dreaptă. secretul a ajuns la japonezi. deoarece când s-a creat statul Israel (1949) a devenit scriere naţională. cât şi în forma celor 22 de semne.Hr. c) scrierea de cancelarie era aceea folosită de romani în Egipt.ionic… s-a constituit definitiv în jurul anului 500 î. Regulile caligrafice se respectau cu stricteţe pentru a se evita confuziile între cele 50.era scrierea copiştilor. apoi s-a introdus cerneala şi pensula (în jurul anilor 200 î. după cea latină. pe scoici. Din ea au derivat toate scrierile arabe moderne. trasată cu calamul pe papirus. prin intermediul coreenilor. alcătuit din 40 de semne de către călugării Chiril (827 .) modificându-se forma caracterelor. b) naskhi. apare în secolul II î. folosită în locul uncialei şi care a fost scrierea copiştilor bizantini. pe piatră.Hr. de sus în jos. trasate liniar de la stânga la dreapta. păstrându-se neschimbată până astăzi.Hr. Din secolul următor datează celebrele manuscrise pe suluri de piele de la Marea Moartă. Hârtia a fost inventată de chinezi în anii 104 . respectiv ordinea.855) în anul 863. cu caractere legate între ele.100 î. s-a răspândit rapid.869) şi Metodie (815 . Limba chineză monosilabică era foarte potrivită pentru notarea cuvânt cu cuvânt. Alfabetul ebraic conţine 22 de litere. hârtie. atât în ceea ce priveşte sistemul de notare consonantică. Fiecare caracter se înscria într-un pătrat care se aşeza în coloane. foaie de palmier. d) minuscula greacă (sec. lame de bambus şi pe un material inventat în China. Alfabetul grec clasic denumit şi . Scrierea fonetică (alfabetică) este aceea în care fiecărui sunet îi corespunde un semn. monumentala.Hr.. Cele mai vechi inscripţii cu acest tip de scriere sunt cele de pe muntele Sinai (Egipt) descoperite în 1905. urmate apoi de cele feniciene. 3. peste alte două secole îl vor afla arabii de la care va fi transmis în Europa în jurul anului 1000.Hr.000 de caractere ce se puteau întrebuinţa în scriere. Oamenii .era mai simplificată şi mai rapidă. Din alfabetul grecesc a derivat alfabetul glagolitic al slavilor. din partea dreaptă.Avea un duct masiv. din fire de mătase şi bambus. Scrierea arabă este una dintre cele mai răspândite scrieri fonetice.105 d. devenind baza tuturor scrierilor arabe. numită astfel datorită formei sale.Hr. reduse apoi la 8000 pentru uzul curent. la ora actuală. unghiulară. Această scriere feniciană arhaică.

curcă. VI î.capitale . Scrierea cu alfabet latin .un model inegalabil în istoria marilor alfabete europene. pensula (când se scria cu aur lichid şi cu chinovar gros). XV . scoarţă de arbori şi unele substanţe chimice: funingine amestecată cu ulei vegetal şi cu alcool (ţuică). la răzuitul greşelilor de pe pergament.Hr. verde. Cu caractere chirilice s-a scris pe materiale foarte variate: piatră (pisaniile)..IX). Peniţa de metal. găină. fructe. S-a scris cu pene de gâscă.e. . roşie (chinovarul). s-a folosit din nou abia în secolul XIX. 6) Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII-lea)…. Curând. pergament. care a intrat sub influenţa cancelariei de limbă latină.n. dar adaptat necesităţilor fonetice unei limbi latine.romane…. VI . tăbliţe cerate (panachide). 2) Perioada scrierilor regionale (sec. iar scrierea s-a numit capitală romană sau monumentală. Cuprinde 43 de slove în aceeaşi ordine ca cea din alfabetul grecesc.XII).. mai întâi pentru oficierea slujbei religioase şi apoi pentru a o folosi în cancelariile puterii centrale. alfabetul chirilic a fost preluat odată cu înfiinţarea mitropoliilor şi a cancelariilor domneşti şi utilizat mai bine de 900 de ani. Va fi depăşit de alfabetul chirilic. deşi fusese utilizată încă din antichitate.. galbenă. respectiv limbii române.cuprinde mai multe perioade. IX .. Se întrebuinţau următoarele culori de cerneală: brună.XV). Pe papirus şi pe pergament s-a scris cu majuscule cursive şi cu scriere uncială şi semiuncială. neagră. Pentru scris s-au folosit cernelurile pe bază de substanţe vegetale extrase din frunze.Hr.). linia. care servea la ascuţirea penei. lemn. Cele care s-au creştinat în ritul catolic au preluat limba şi alfabetul latin. alfabetul latin a devenit o scriere universală. haragul şi silcea (o sulă de dimensiuni mici cu care se linia suportul de scris). 3) Perioada scrierii caroligiene (sec. Varianta chalcidică a alfabetului grec a fost preluată de romani şi adaptată necesităţii limbii acestora în secolul VII î. hârtie. sticlă. XII . tencuială.veche….. literele numite . Printre alte unelte de scris folosite menţionăm: cuţitul.XVII). el este rezultatul perceperii neobişnuit de fine de către autorii săi a sistemului fonetic al limbii (. 5) Perioada scrierii umaniste (sec. Romanii au folosit întâi numai majusculele.) literare făurită de aceeaşi învăţaţi şi denumită slava . Popoarele de limbă slabă care la creştinare au trecut la ortodoxism au folosit şi folosesc şi în prezent acest alfabet slav. creat de discipolii celor doi călugări şi numit astfel în memoria lor. cu excepţia Transilvaniei. 4) Perioada scrierii gotice (sec. ţesături. Pentru Ţările Române. metal. barză.VI d. în funcţie de caracterul scrisului şi de condiţiile istorice: 1) Perioada scrierii romane (sec. Scrierea romană era deplin constituită în secolul al III-lea î. Alfabetul chirilic are la bază scrierea majusculă greacă la care s-au adăugat unele litere din alfabetul glagolitic.de ştiinţă au apreciat acest alfabet drept .Hr. . era utilizată pentru scrierea pe piatră şi pe metal.

înaltă de la 2 până la 4 m. Papirusul creştea din abundenţă în regiunile mlăştinoase ale Deltei Nilului. a fost folosit ca suport grafic din epoca antică până în zilele noastre. pentru a i se spori rezistenţa. Era o scriere continuă şi rapidă. Scrisului cursiv îi este caracteristic legătura dintre litere. şi până în secolul IX d. orizontale şi verticale. viţei. Aceasta. câteva cuvinte despre principalele suporturi grafice care s-au utilizat de-a lungul timpului. puse la presare. fie după ce a fost acoperit în prealabil cu un strat de ceară. În acest din urmă caz se scrie cu stilul. pană de despicat lemne. rezistente. Cel mai bun papirus era cel fabricat la Alexandria. Papirusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. care a dat scrierea obişnuită din zilele noastre cu alfabet latin. prescurtările şi dimensiunea redusă a literelor. derivate din literele romane capitale. era consolidată cu o pânză de in. La fabricarea papirusului servea numai partea îngropată a plantei. înclinare uşoară spre dreapta. Pergamentul se făcea din piei de animale: oi. de unde şi denumirea de scriere cuneiformă (lat. se foloseau şi tăbliţe duble.Hr.monopol… de stat.: cuneus. pe ele scria cu vergele de lemn sau de trestie. dar şi bronzul şi fierul. Foile de papirus de lipeau cap la cap şi formau un sul. mai ales aurul şi argintul. lăsând urme de forma unei pene sau a unui cui. bizantinii şi arabii l-au menţinut cu stricteţe. legate între ele printr-un sistem de balamale pentru care se folosea şi termenul de codex. Fabricarea sa a fost. după ce era jupuit de coajă. Acest fragment al tijei fibroase. capre. forma un suport de scris. Papirusul a fost utilizat de egipteni pentru scriere din anul 3000 î. Din această scriere a derivat minuscula diplomatică sau cursiva umaniştilor. iar lăţimea de 30 cm. de grosimea unui braţ. Argila. Apoi acest termen s-a folosit şi pentru volumele (pachetele de coli) din papirus şi pergament.Scrierea uncială avea litere majuscule rotunjite. după netezire şi uscare. un instrument ascuţit la un capăt şi plat la celălalt. Cel mai . Planta (Cyperus papyrus) are aspectul unei trestii fără frunze. Ele ar fi următoarele: Scoarţa de copac sau miezul de lemn. unghi ascuţit). era separat în lamele subţiri. Lamele aderau perfect. Metalul. aşezate în straturi suprapuse. preparată în maniera unei paste aşezate sub forma unei plăci. În final. monopol pe care romanii. pe care s-a putut scrie folosindu-se dalta.Hr. un . La Roma se aflau ateliere specializate în finisarea papirusului brut. formând o reţea subţire. i = cui. Piatra. Semiunciala era caligrafică.40 cm. iepuri şi chiar din pieile mieilor nenăscuţi (cel mai fin pergament) după o laborioasă muncă de tabăcire. se caracterizează prin apropierea literelor. lungă de 30 . Lungimea medie a unui sul de papirus era de 10 m. terminate în triedru (D). încât a devenit simbolul acestei regiuni. prin uscare se autoîncălzeau în sucul propriu.. Pe acesta se putea scrie fie pe lemnul crud. Uneori. din diverse roci.

înlocuirea cârpelor cu pasta de lemn măcinat. La fel şi pentru cel făcut din piele de miel sau ied nenăscut. b) . Termenul există şi astăzi: hârtie velină. in. Când pergamentul era făcut din piele de viţel purta denumirea de vellum.important centru de prelucrare s-a aflat în oraşul Pergam din Asia Mică. Din secolul al XVII-lea s-au aplicat tehnologiile moderne: maşina de produs hârtie. pergamentul vegetal şi hârtia de calc. S-a putut realiza astfel hârtia pergament. După aceea. bumbac. netezirea colilor. Pergamentul rescris se numeşte palimpsest sau rescript. Durabilitatea în timp: a) cerneluri stabile care posedă o bună rezistenţă faţă de factorii de mediu şi un caracter neutru în raport cu suportul grafic pe care sunt aplicate. la el se pot citi ambele texte folosindu-se tehnicile moderne de descifrare a scrierii. cârpe recuperate).105 d. turnarea acesteia pe o sită de pânză întinsă pe o ramă. clasificate după: 1. folosindu-se: piatra ponce sub formă de pudră sau pastă. în amintirea acestei cetăţi. XII Spania şi Italia fabricau hârtie. Această operaţie a variat de la perioadă la perioadă. Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit în toată Europa continentală şi în Anglia. Pergamentul putea fi şi reutilizat în urma răzuirii textului vechi. tehnica de fabricare a hârtiei s-a răspândit în Japonia (600 d. Pentru scrierea pe aceşti suporţi grafici s-au folosit diferite materiale colorate. de foarte bună calitate dar foarte scump. Vellum-ul era un pergament foarte fin. săruri de aluminiu. După sacrificarea animalului şi jupuirea pielii urma spălarea şi introducerea acesteia în apă de var. suport pentru miniaturi şi ca material de îmbrăcat cărţile. introducerea colii într-o soluţie de amidon sau gelatină. Până în secolul al XVII-lea. tehnica de preparare era aceea manuală. defibrarea cârpelor cu apă până la obţinerea unei paste omogene. Hârtia constituie suportul de scriere cu cea mai îndelungată şi largă folosire. uscarea pe sârmă prin atârnare cu cleşti. VIII arabii preiau secretul fabricării şi-l răspândesc în Europa islamică.Hr. cantităţi mici de taniu. O reţeta specială avea pergamentul transparent utilizat ca material decorativ. dintre care cele mai importante sunt cernelurile. Transparenţa hârtiei s-a obţinut prin prelungirea timpului de măcinare până la dezintegrarea completă a fibrelor celulozice şi obţinerea unei paste gelatinoase. Acest material a fost preparat prima dată în China. singurul utilaj era moara de măcinat fibrele (mori de hârtie).Hr. în secolele următoare. În sec. urma apoi întinderea pe o ramă de lemn pentru a se usca şi pentru a se finisa suprafaţa de scriere.). În sec. în anii 104 . În cadrul tehnicii de preparare se efectuau operaţiunile: procurarea fibrelor. încleierea pe bază de alaun. Hârtia se produce din diferite tipuri de fibre încleiate în formă de coli (frunze de dud. albuş de ou amestecat cu făină sau cu var stins. În obţinerea unui pergament de bună calitate era important ca pielea să fie ţinută un timp mai îndelungat în soluţia de tăbăcit. spălarea. vegetale. pastă de var. Romanii numeau acest suport de scris membrana sau charta pergamena. cânepă. În urma prelucrării se putea scrie pe ambele feţe.

luminoase.cernelurile instabile care au suferit în timp modificări ale culorii sau determină modificări asupra suportului grafic. s-au mai folosit rulourile de pergament şi hârtie. dar în cea mai mică măsură.). Urma operaţia de verificare a textelor copiate (colaţionarea). mai subţiri se puteau lega mai multe la un loc. Cerneala se prepara din gogoşi de ristic.. tăbliţă de scris.foarte variate. astfel explicându-se existenţa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi opere. condică. 2. care se numea şi . un ghid pentru bibliofili. era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de sul. Biblioteca din Alexandria. renumită fiind Universitatea de aici pentru studiul filosofiei. În secolul V d. carte. Beirut. În Evul Mediu. În Grecia şi la Roma cărţile erau copiate de scribi şi sclavi. rezultând codex-ul (sec. c) cerneluri invizibile a căror scriere se poate citi în condiţii speciale termice. Foile de pergament sau de papirus. Lectorul le dicta scribilor. se numea volumen (volumen. Roma. constând în strângerea manuscriselor frumoase şi rare şi a textelor originale ale unor scriitori consacraţi. sub forma bibliofiliei (a dragostei de carte). pentru lucrări de artă. IV . pergamentului sau hârtiei. roşie. medicinei.ombilic…. Tăbliţele erau în general dreptunghiulare. verde. În limba latină se scria cu pana sau cu condeiul de trestie cu cerneală neagră. Codexul era mai uşor de mânuit şi se putea scrie pe ambele feţe ale papirusului. avea şi un îndreptar. Banda de papirus era înfăşurată în jurul unui băţ de lemn. codex. Se mai folosea şi pensula pentru scrierea cu cerneală din praf de aur sau pentru executarea iniţialelor şi a miniaturilor. care va deveni editură. încolăcire. mişcare circulară). oţet sau bere. . Procedura de aplicare pe suport: a) cerneluri caligrafice folosite la manuscrise: b) cerneluri de tipar folosite în tipografii şi alte procedee de multiplicare. Acesta este de fapt primul catalog de bibliotecă servind şi ca bibliografie de recomandare.V d. de dimensiuni variate până în 37 cm lungime. Nisibis (azi în Turcia). inis = înfăşurare. Siracuza. astronomiei. os. c) cerneluri şi paste de pictură folosite. Textele comerciale se scriau pe tăbliţe rotunde. deosebit de bogată. dreptului. Cartea antichităţii. fildeş etc. forma generală a cărţii este codexul (lat. oameni de carte. Forma de codice a cărţii a făcut necesară apariţia paginaţiei şi a titlului.. trunchi de copac). Culoare: a) cerneluri negre care au ca pigment de bază carbonul. În Evul Mediu. b) cerneluri colorate .Hr. Gaza. Cezareea (Palestina). funcţionau deja instituţii de învăţământ superior în centrele culturale importante: Antiohia. cis = scoarţă. Centrul tuturor acestor acţiuni era Alexandria (Egipt). 3. Atena. Când a apărut necesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea.Hr. strămoşul cărţii contemporane. chimice etc. în forma ei clasică. Cele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele cuneiforme din argilă arsă din Mesopotamia şi sulurile de papirus din Egipt. conţinând lista autorilor clasici. având ca model tablele romane legate cu balamale. plasaţi în fiecare oraş într-un loc fix. acid sulfuric. Antichitatea a fost preocupată intens de carte.

Malmesbury. speculum corporis. Chiar unii împăraţi s-au îndeletnicit cu copierea şi împodobirea manuscriselor. simţ al observaţiei şi al pitorescului. mai ales în mănăstirile Peri (Maramureş). În secolul al XV-lea germanul Johann Genschfleisch.. Manuscrisele bizantine constituiau adevărate opere de arătăm . York. . distingându-se Nicodim de la Tismana (Oltenia) şi Gavril Uric de la Neamţ. În secolul VI. cartea devenind astfel operă de artă. Litania bibliographica afirma că .şi mai ales prin concepţia asupra paginii care era nu numai suport de scris. întâiul tratat asupra cărţii. Cărţile erau de format mai mic până în secolul al XIV-lea.fântâna de apă vie a lui Abraham…. fantezie.minunea tiparului. găsind şi aliajul cel mai potrivit: plumb cu antimoniu. Acestea erau împodobite cu miniaturi de o rară frumuseţe. cartea din perioada bizantină era o carte nouă prin formatul de codex. Limoges. savoare.. Yarmouth. La începutul secolului al XVI-lea. Anastasie Crimca. În secolul al XIV-lea au apărut şi primele preocupări de bibliologie. Canterbury. Monte Cassino. dintre care s-au remarcat: Cluny. Către anul 1440 a început să fabrice litere mobile din metal. legate în scoarţa de lemn îmbrăcate în piele. cu 31 de catedre: 16 catedre greceşti şi 15 latineşti.La Constantinopol exista o Universitate din secolul IV ce va fi reorganizată în secolul V d. Strabon. Plutarh. supranumit Guttenberg (? 1468) a adus în lumea cărţii . ce existau pe lângă fiecare dintre acestea. Sofocle. profesori. distingându-se Popa Grigore din Măhaci.. Toate bibliotecile (laice şi clericale) aveau un scriptorium unde locuiau copiştii care aparţineau tuturor profesiunilor: medici. scris de Richard de Bury. se copiau manuscrise religioase. Principalele centre de copiere ale manuscriselor.. virtutum magister . intitulat Philobiblion. Din cele mai vechi timpuri cărţii i-a fost rezervat un loc cultural important. în secolele XIV . În 1456.. numeroase ateliere de copişti.. Activitatea a continuat în perioadele următoare la mânăstirile de la Dragomirna. unde se dădeau o serie de recomandări şi informaţii bibliofilice şi unde cartea este considerată . Köln..Hr. în perioada împăratului Justinian (527 . din secolul al XIV-lea.. unde se scriau cărţi laice şi religioase.. corona prudentium . erau în evul mediu mânăstirile. domeniile culturii. prin materialul său . pajişte împodobită cu flori.. iar în celelalte scriptorii se copiau operele lui Homer. oglinda trupului. Bistriţa (Oltenia). Râmnicu Vâlcea. Pe lângă mânăstiri.XV. Eschill. grădina plină de fructe.pergament . uneori cu gravuri şi decoraţiuni. cărţile se copiau în incinta Universităţilor care urmăreau şi coordonau chiar această activitate. Aceasta spre deosebire de Occident unde copiştii erau călugări. Aşadar. ci şi de pictură. funcţionari etc. al cărţii şi al învăţământului au cunoscut o înflorire deosebită.Liber est lumen cordis. Ioan şi Grigore Râmniceanu şi alţii. Tismana şi Neamţ.urnă de aur plină de mană… sau . coroana celor înţelepţi . Hurezi. Salzburg.de o mare vivacitate... În Ţările Române. Xenofon. executate uneori chiar de copişti. hortus plenus fructibus.. În mănăstiri se copiau numai texte religioase. dascăl al virtuţii . pratum floribus distincrtum… Cartea este lumina sufletului.565). Aristofan. Tot Universitatea fixa şi preţul exemplarelor care se vindeau în librării. Euripide..sân plin de laptele vieţii…. Ličge. .. Hesiod.

chiar până în Georgia şi Peninsula Sinai. dar ele se confundau cu arhivele.o bibliotecă celebră. fragmente. În epoca elenistică. Alba Iulia. cunoscută sub numele de Biblia de 42 de rânduri sau Biblia lui Guttenberg..chiar mai târziu. Orăştie.). Biblioteca a existat. în temple sau funcţionau biblioteci personale. cartea purtând numele de incunabul (lat. Lupta dintre cartea tipărită şi cea manuscrisă a fost de lungă durată şi abia în secolul al XVII-lea se poate vorbi de o victorie completă a tiparului în Europa Apuseană. astfel că în anul 1500 în Europa existau peste 40000 de exemplare. început. Prima carte tipărită în Ţara Românească. Just. iar la Pergam . Au apărut tot mai mulţi autori laici: critica de text a căpătat tot mai mult teren şi atenţia s-a îndreptate spre cercetarea şi descoperirea manuscriselor antice. Eratostene. În Ţările Române . Italia. dar numărul foarte mare de centre tipografice va fi atins în Ţările Române în secolul al XVII-lea. la Alexandria funcţiona o bibliotecă şi un Museion (locul unde de adunau savanţii şi filozofii celebri şi care adăpostea şi biblioteca). Aceasta avea şi un bibliotecar şi chiar cataloage din care. locul unde s-a născut cineva aici cu sensul de carte de început). iar caracterul literelor tipărite era la fel ca acela al manuscriselor.Hr. prin filieră veneţiană şi cu ajutor sârb a fost Liturghierul slavonesc (1508). care cuprindea două încăperi cu numeroase lăzi în care s-au găsit peste 22000 de tăbliţe de lut. Până la 1500 litera din cartea tipărită imita litera din manuscris. de asemenea. În secolul al XVI-lea în Transilvania funcţionau tipografii la Sibiu (1529). Cluj.1714). Calimach. Biblioteca din Alexandria cuprindea aproximativ 400000 de manuscrise care au fost sistematizate şi catalogate de personalităţi ştiinţifice ale vremii: Demetrios din Phaleron. . când se vor deschide noi tiparniţe şi la Iaşi. fiind după oraşul Cracovia şi Cetinije (Serbia) unul dintre centrele europene deosebit de importante ale tiparului chirilic. În perioada Renaşterii. a tipărit la Mainz o biblie latină.XVIII. când şi-a desfăşurat activitatea Antim Ivireanu. În Ţările Române tiparul a ajuns la începutul secolului al XVI-lea. cum a fost cea a lui Aristotel sau aceea a lui Pisistrate (600 . tiparul s-a răspândit rapid în toate ţările Europei: Franţa. mai lent s-a răspăndit în teritoriile stăpânite de Imperiul Otoman. În epoca antică existau biblioteci. Govora. după cum s-a putut observa deja. biblioteci. din pergament. orum = leagăn. În Grecia au funcţionat. Cetatea de scaun Târgovişte s-a afirmat în mod deosebit în planul tipăriturilor în secolul al XVI-lea. datând din secolul VII î. La Atena existau în şcoli. au ajuns până în epoca contemporană şi au putut fi studiate cu ajutorul calculatoarelor.527 î. in folio. Bucureşti. Cea mai veche bibliotecă cunoscută este aceea de la Ninive. Braşov. incunabula. Ţările de Jos. obârşie.Hr. Snagov. cât şi de difuzare a cărţilor în Peninsula Balcanică şi în secolele XVII . încă din Antichitate. Anglia. Din Mainz. Era o carte de format mare. cartea s-a individualizat şi a crescut din punct de vedere al numărului. Din acest punct de vedere un loc aparte l-a ocupat perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 . biblioteca regelui Asurbanipal.împreună cu asociatul său J.

sanscrită. dintre care s-a remarcat împăratul Constantin Porfirogenetul. Canterbury. Patmos. profesor la Universitatea din Constantinopol. ale papilor. 828 . De remarcat că în răstimpul secolelor X-XIII Orientul a cunoscut foarte numeroase şi bogate biblioteci particulare.000 de galbeni. în timpul împăratului Augustus (63 î. Treptat. cea de la mănăstirile Monte-Cassino. S-au remarcat. Praga. în încăperea construită special de Michelangelo şi cea de la Veneţia. Constantin cel Mare a fondat la Constantinopol o bibliotecă ce se va dovedi cea mai viabilă până la căderea oraşului sub turci (1453). Cele clericale (ale mănăstirilor. din Ierusalim. Biblioteca Marciana. dintre care un loc deosebit îl ocupă una cu caracter enciclopedic: Myrabilion. fiind foarte scumpe şi destul de rare până la invenţia tiparului. Romanii au continuat tradiţia creând şi prima bibliotecă publică în timpul lui Cezar (101 . 895). S-a distins activitatea lui Photias (cca. dar acestea. regele Ungariei a întreţinut permanent 4 copişti şi cumpăra manuscrise în valoare de 33. colecţia de cărţi a bibliotecii imperiale din Bizanţ a crescut necontenit şi a fost consultată de cărturarii vremii.000 de volume de matematică.14 d. în secolele VI-VIII: biblioteca Vaticanului. fiind construită aici o bibliotecă pentru toate popoarele Orientului. Saint Gallen.44 î. Westminster.30 î. . precum şi biblioteci de curte ale împăraţilor. Fulda.cca. Celebră era biblioteca din Cairo. de limbă greacă şi latină.Hr. iniţiată de Petrarca în . au cunoscut o largă înflorire bibliotecile clericale şi cele ale universităţilor. în Europa au continuat să se creeze biblioteci personale ale intelectualilor vremii.600. În anul 354. la Florenţa. din Antiohia şi Bizanţ. Luxeuil. Athos. a Patriarhiei din Alexandria. date bibliografice şi opere critice.Hr.) şi o bibliotecă cu două secţii. În aceeaşi categorie de biblioteci trebuie amintită şi cea creată de Laurenţiu Magnificul (1447-1492). Merită a fi amintite Biblioteca Corviniană de la Buda.Biblioteca din Pergam a ajuns în posesia reginei Egiptului. unde au fost rezumate 279 de opere. Viena.) au lăsat un fond de carte deosebit de bogat. Padova. seniorilor. La 1233 activitatea acesteia s-a lărgit considerabil. alăturându-se apoi celei din Alexandria. Corbie.Hr. A lăsat numeroase scrieri. regilor. Menţionăm în acest sens câteva biblioteci ale unor universităţi celebre: Köln. În epoca medievală. biblioteca a fost jefuită de turci şi multe cărţi risipite şi distruse. chineză. care la un moment dat conţinea între 1000 şi 1500 codexuri. traduceri din greacă. La Florenţa. cu adnotări. unul dintre cei mai erudiţi oameni ai secolului IX. posedând o bibliotecă remarcabilă. episcopilor etc. care în secolul X poseda un fond de 1. Saint-Denis. Biblioteca Laurenziana. filosofie etc. Cracovia.). cunoscută şi ca biblioteca lui Photias. Cleopatra (51 . creată de Matei Corvin regele Ungariei (1458-1490).Hr. Universităţile au fost dotate şi ele cu cărţi.000 volume: opere inedite. În perioada secolelor XIV-XVI bibliotecile publice şi cele personale au cunoscut o dezvoltare deosebită.). bibliofil pasionat. erau legate de pupitrele din sala de lectură (libri catenatae). În secolul X s-a fondat la Bagdad o bibliotecă cuprinzând 12. patriarhilor. în special italiene. Basel. cu zeci de biblioteci şi sute de mii de cărţi. În 1540. Pe de altă parte.

Alba Iulia. în perioada domniei lui Despot-Vodă (1561-1563). executate uneori chiar de copişti. Sibiu. Râmnicu Vâlcea. Bucureşti. Orăştie. Activitatea a continuat în perioadele următoare la mânăstirile de la Dragomirna. s-au creat marile colecţii particulare ale căror fonduri se pot consulta şi astăzi la Biblioteca . Oraşele Alba Iulia. Anastasie Crimca. dar numărul foarte mare de centre tipografice va fi atins în Ţările Române în secolul al XVII-lea. Constantin Mavrocordat (1741-1743). Antim Ivireanu (?1716). distingându-se Popa Grigore din Măhaci. În secolul al XVI-lea în Transilvania funcţionau tipografii la Sibiu (1529). Nucleul acesteia l-a constituit biblioteca cardinalului grec Bessarion. remarcându-se în acest sens: Constantin Brâncoveanu (1688-1714). fiind după oraşul Cracovia şi Cetinije (Serbia) unul dintre centrele europene deosebit de importante ale tiparului chirilic. când se vor deschide noi tiparniţe şi la Iaşi. Italia. Snagov. Braşov. 3.1714). pe care acesta a dăruit-o în 1467 Signoriei veneţiene (1900 de volume). Acestea erau împodobite cu miniaturi de o rară frumuseţe. prin filieră veneţiană şi cu ajutor sârb a fost Liturghierul slavonesc (1508). distingându-se Nicodim de la Tismana (Oltenia) şi Gavril Uric de la Neamţ. dominicane şi cele ale catedralelor. Dimitrie Cantemir (1673-1723). Bistriţa (Oltenia). Tismana şi Neamţ. chiar până în Georgia şi Peninsula Sinai. Cetatea de scaun Târgovişte s-a afirmat în mod deosebit în planul tipăriturilor în secolul al XVI-lea.XV. Prima carte tipărită în Ţara Românească. mai lent s-a răspăndit în teritoriile stăpânite de Imperiul Otoman. Govora. Hurezi. Iar în Transilvania. mai ales în mănăstirile Peri (Maramureş). Anglia. când şi-a desfăşurat activitatea Antim Ivireanu. În secolele următoare s-au alăturat cele ale mănăstirilor franciscane. la Şcoala de la Cotnari. În ceea ce priveşte Ţările Române. care s-au format pe lângă mănăstirile benedictine în secolul XI în Transilvania.1362 şi devenită o adevărată bibliotecă abia în 1468. primele biblioteci au fost de asemenea cele mănăstireşti. în această perioadă. Din acest punct de vedere un loc aparte l-a ocupat perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 . Braşov. stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716).2 Bibliotecile in spatiul romanesc Tiparul s-a răspândit rapid în toate ţările Europei: Franţa. în secolele XIV . Ţările de Jos. În Ţările Române tiparul a ajuns la începutul secolului al XVI-lea. În Ţările Române. Ioan şi Grigore Râmniceanu şi alţii.XVIII. Cluj erau renumite în Europa pentru colecţiile acestor biblioteci în secolele XIV-XVI. Cluj. La mijlocul secolului al XV-lea mănăstirile franciscane de la Bacău şi Baia posedau şi ele biblioteci însemnate. O atenţie deosebită s-a acordat bibliotecilor din Ţările Române în secolul al XVIII-lea. se copiau manuscrise religioase. În secolul al XVI-lea avem menţiuni în izvoarele scrise despre existenţa unei biblioteci în Moldova. cât şi de difuzare a cărţilor în Peninsula Balcanică şi în secolele XVII .

toate pictate sau scrijelite pe pereţii peşterilor sau în piatră pietroglifele. meandre. De-a lungul timpului scrierea a trecut prin trei mari stadii de dezvoltare: 1. Scrisul a apărut treptat. Scrierea fonetică (alfabetică) 1. Scrierea sintetică (ideogramatică) 2. de diferite animale. prin foc).Battyanaeum (Alba Iulia). sub forme variate în timp şi în spaţiu. Treptat. cercuri. în mai multe focare de civilizaţie. Biblioteca Brukenthal (Sibiu). discuri solare. sensul acestora. spirale. aceste imagini devin tot mai schematizate. sunt considerate încercări de a crea limbaje convenţionale şi aparţin acestei prime etape a scrierii. Scrierea analitică (de cuvinte) 3. una din marile invenţii ale omenirii. tinzând către simboluri. Această scriere nu a fost încă descifrată. ca urmare a necesităţii de comunicare între grupurile umane. de mesaje prin obiecte semnificative şi simbolice. Scrierea sintetică (ideogramatică) redă prin simbol o idee. la eschimoşi. Primele manifestări ale unui limbaj concretizat l-au constituit picturile rupestre din paleolitic ale căror imagini sunt pline de conţinut magic. Gesticulaţia însoţită de diverse zgomote şi semnale (prin fum. Scrierea. Inscripţii ideografice se mai pot găsi şi în zilele noastre la aborigenii din America de Nord. Quippus-ul incaşilor era compus dintr-o sfoară principală de care de înnodau alte sfori mai subţiri. constă din reprezentarea prin semne convenţionale a gândirii umane. Biblioteca Teleki (Târgu Mureş) Cursul 4 ISTORIA CĂRŢII ŞI A BIBLIOTECILOR Această parte componentă a bibliologiei. un obiect sau un gând. Acestea se legau între ele sau aveau noduri de-a lungul lor. la unele comunităţi din Oceania şi din Africa. crăbii chiar. către semne. . de semne geometrice. Este vorba de amprentele mâinilor. Un loc aparte îl ocupă sistemele scrierii prin intermediul nodurilor (Quippu). realizându-se un anumit număr de combinaţii către care serveau la transmiterea mesajelor şi la anumite calcule. de lungimi şi culori diferite. începe cu istoria scrisului.

cursivă. deşi limba maya este cunoscută prin transcrierile latine posterioare cuceririi Americii şi prin idiomurilor indigenilor actuali. . Termenul de scriere hieroglifă provine de la cuvintele greceşti: hieros = sfânt şi gliphein = a grava. în 1822. cuneus. Folosirea pentru prima oară a acestei scrieri a fost atribuită sumerienilor de la care au preluat-o babilonienii. Nu s-a putut preciza dacă este vorba de o scriere de idei. unghi ascuţit). i = cui.În aceeaşi ordine de idei merită a fi menţionat şi sistemul vampun ale indigenilor din America de Nord.Hr. pe hârtie. tăbliţa se ardea în cuptor asigurând textului o rezistenţă deosebită. descifrată din secolul al XIX-lea de filosoful german Georg Grotefend şi de savantul englez Henry Rawlinson.de uz curent.. demos = popor) folosită la notarea textelor administrative şi literare. După scriere. combinaţii de pene . de cuvinte sau fonetică. . Scrierea cuneiformă a cunoscut o largă răspândire în Orient şi s-a menţinut un timp destul de mare (3500 î. a sculpta.. Ea nota fie o idee.duşmănie. c) demotică . negru . Culorile aveau un sens precis: roşu însemna război. Lujerul de trestie astfel pregătit lăsa în lut o urmă în formă de pană sau de cui. bilingvă: egipteană (hieroglifă. noroc. ţesături. demotică) şi greacă descoperită în 1799 la Rosette(Egipt). schematizându-se semnele şi personajele şi sugerându-se desfăşurarea unui eveniment. pe ţesături de bumbac. Acestea erau alcătuite din sfori pe care se înşirau mici discuri din scoici colorate. Rotunde foarte puţine. pană de despicat lemne. Din scrierea aztecă s-au păstrat mai bine conservate multe manuscrise târzii scrise pe piele de cerb.Hr. Acestea nu sunt descifrate în întregime.. Această scriere este constituită din . verticale şi oblice. Trecerea la faza următoare a scrierii.semne…. Se disting trei tipuri descriere egipteană: a) hieroglifă. terminate în triedru.pace. 2. b) hieratică .imprimate în plăci de argilă proaspătă cu vergele de lemn. obiectele pe care le desemnau cuvintele.100 î. fie o silabă. în parte fonetic…. Scrierea egipteană reprezenta prin desene. prin intermediul celebrei pietre de bazalt negru. Cele mai vechi scrieri din această categorie sunt cele sumeriene.o scriere hieroglifică simplificată (în gr. Scrierea cuneiformă avea semne în special din linii orizontale. egiptene şi chineze. Scrierea analitică (de cuvinte) notează o idee sau o silabă.) comparativ cu soarta altor scrieri. De obicei se folosea o ramură de trestie şlefuită la un capăt iar celălalt se ţinea în pumn. deosebit de semnificative. de François Champollion. realizată de scrierea civilizaţiilor maya şi aztecă. care era scrierea monumentală. Scrierea egipteană a fost descifrată după 23 de ani de cercetări. la cea analitică. În cadrul scrierilor sumeriene un loc important îl ocupă cea cuneiformă. s-a făcut printr-una intermediară.desene convenţionale şi comentarii în semne figurative ce trebuie citite. alb . papirus. pericol. trasată cu calamul în cerneală roşie sau neagră. cu litere săpate pe monumente. de unde denumirea de scriere cuneiformă (în lat. Un pas înainte s-a făcut şi când s-a început înşirarea de imagini. pe piele. cu . asirienii şi perşii.

Fr. pe piatră. pe hârtie.100 î. peste alte două secole îl vor afla arabii de la care va fi transmis în Europa în jurul anului 1000. Limba chineză monosilabică era foarte potrivită pentru notarea cuvânt cu cuvânt. Aceste fiinţe au întotdeauna capul îndreptat spre începutul textului. prin intermediul coreenilor. pentru a sugera adjectivul . Champollion nu numai că a descifrat scrierea egipteană (1822) dar a fost socotit şi întemeietorul unei noi ştiinţe: egiptologia. Hârtia a fost inventată de chinezi în anii 104 . iar ca unealtă s-a folosit un fel de pensulă al cărei corp era făcut dintr-un beţişor de trestie ascuţit la vârf.imagine în semn .sunet. numită astfel datorită formei sale. Abia în 610 d. Regulile caligrafice se respectau cu stricteţe pentru a se evita confuziile între cele 50. Din secolul următor datează celebrele manuscrise pe suluri de piele de la Marea Moartă. în liniile sale generale. sau o pasăre. De atunci această scriere a servit la copierea manuscriselor religioase. 3. Avea un duct masiv.Hr.105 d. după cum o dovedesc inscripţiile pe piatră. Scribii aveau după ureche câteva astfel de pensule.000 de caractere ce se puteau întrebuinţa în scriere. iar în faţă o paletă cu două mici călimări cu cerneală neagră şi roşie. secretul a ajuns la japonezi. Ca regulă generală. de sus în jos. Acesta a intuit un principiu de bază al hieroglifelor şi anume faptul că ele se citesc asemenea unui rebus şi a stabilit anumite reguli de citire: hieroglifele se citesc de la stânga la dreapta.. Principii generale ale scrierii sacre egiptene.vâscos… scribul desena o crenguţă de vâsc alături de imaginea unui os. păstrându-se . un animal. Scribul nu aşeza semnele unele după altele. din fire de mătase şi bambus. pe scoici.) modificându-se forma caracterelor. Cuvintele abstracte se redau prin transformarea semnului . o plantă ce creşte în Delta Nilului. Scrierea chineză era constituită din mileniul II î. S-a scris pe oase. apoi s-a introdus cerneala şi pensula (în jurul anilor 200 î.Hr. Iniţial se scria prin gravare. urmate apoi de cele feniciene.Hr. ci le grupa câte două sau câte trei în scopul realizării unei estetici deosebite a textului care trebuia reprezentat.Hr. reduse apoi la 8000 pentru uzul curent. Cerneala roşie se folosea pentru a se atenţiona asupra pasajelor mai importante. de la dreapta la stânga sau de sus în jos. . Ebraica pătrată. din partea dreaptă. lame de bambus şi pe un material inventat în China. Ca material de scris s-a folosit papirusul (Cyperus papyrus). Fiecare caracter se înscria într-un pătrat care se aşeza în coloane.În 1803 François Champollion s-a ocupat de descifrarea scrierii egiptene lăsându-ne în lucrarea (rămasă neterminată). Cele mai vechi inscripţii cu acest tip de scriere sunt cele de pe muntele Sinai (Egipt) descoperite în 1905. obicei ce va fi preluat de romani şi perpetuat în Evul Mediu şi epoca modernă.Hr. Scrierea fonetică (alfabetică) este aceea în care fiecărui sunet îi corespunde un semn.Hr. Spre exemplu. începutul frazei este indicat de primul desen reprezentând o persoană. bronz şi manuscrisele de pe lamele de bambus. Africa Centrală şi Malta). apare în secolul II î.

dar adaptat necesităţilor fonetice unei limbi latine. Pentru scris s-au folosit cernelurile pe bază de substanţe vegetale extrase din frunze. d) minuscula greacă (sec. Oamenii de ştiinţă au apreciat acest alfabet drept . el este rezultatul perceperii neobişnuit de fine de către autorii săi a sistemului fonetic al limbii (. hârtie. trasată cu ajutorul dăltiţei în piatră. Alfabetul grec clasic denumit şi .869) şi Metodie (815 . unghiulară. deoarece când s-a creat statul Israel (1949) a devenit scriere naţională.neschimbată până astăzi.Hr. după cea latină. foaie de palmier. alfabetul chirilic a fost preluat odată cu înfiinţarea mitropoliilor şi a cancelariilor domneşti şi utilizat mai bine de 900 de ani. Din epoca elenistică au apărut diferite feluri de scriere: a) unciala greacă . trasată cu calamul pe papirus. lemn.Hr. Scrierea arabă este una dintre cele mai răspândite scrieri fonetice. respectiv limbii române. Din ea au derivat toate scrierile arabe moderne. Cuprinde 43 de slove în aceeaşi ordine ca cea din alfabetul grecesc.. trasate liniar de la stânga la dreapta. din 24 de litere (vocale şi consoane). de uz curent.un model inegalabil în istoria marilor alfabete europene. De la început s-au dezvoltat două tipuri de scriere: a) cufica.era scrierea copiştilor. hârtie. numele şi forma caracterelor alfabetului său.. tencuială. Popoarele de limbă slabă care la creştinare au trecut la ortodoxism au folosit şi folosesc şi în prezent acest alfabet slav. Grecii au preluat această scriere şi au adaptat-o limbii lor în jurul anului 1000 î. metal. folosită în locul uncialei şi care a fost scrierea copiştilor bizantini.) literare făurită de aceeaşi învăţaţi şi denumită slava . Cele care s-au creştinat în ritul catolic au preluat limba şi alfabetul latin. cu caractere legate între ele. caligrafiată cu caractere rotunjite. Pentru Ţările Române. Scrierea feniciană se formase definitiv în jurul anului 1200 î. Cu caractere chirilice s-a scris pe materiale foarte variate: piatră (pisaniile). s-a răspândit rapid. b) cursiva greacă .era mai simplificată şi mai rapidă... respectiv ordinea. Va fi depăşit de alfabetul chirilic. c) scrierea de cancelarie era aceea folosită de romani în Egipt. Din alfabetul grecesc a derivat alfabetul glagolitic al slavilor. cu excepţia Transilvaniei. monumentala. Alfabetul chirilic are la bază scrierea majusculă greacă la care s-au adăugat unele litere din alfabetul glagolitic. VIII). . b) naskhi. tăbliţe cerate (panachide). care a intrat sub influenţa cancelariei de limbă latină. devenind baza tuturor scrierilor arabe. mai întâi pentru oficierea slujbei religioase şi apoi pentru a o folosi în cancelariile puterii centrale.ionic… s-a constituit definitiv în jurul anului 500 î.veche…. la ora actuală. ţesături. Această scriere feniciană arhaică.855) în anul 863. sticlă. creat de discipolii celor doi călugări şi numit astfel în memoria lor. dreaptă. cât şi în forma celor 22 de semne. pergament. alcătuit din 40 de semne de către călugării Chiril (827 . Alfabetul ebraic conţine 22 de litere.Hr. atât în ceea ce priveşte sistemul de notare consonantică.

Se întrebuinţau următoarele culori de cerneală: brună. rezistente. barză.n. Era o scriere continuă şi rapidă. derivate din literele romane capitale.XV). iar scrierea s-a numit capitală romană sau monumentală. pensula (când se scria cu aur lichid şi cu chinovar gros). Scrisului cursiv îi este caracteristic legătura dintre litere. pe ele scria cu vergele de lemn sau de trestie. galbenă.VI d. prescurtările şi dimensiunea redusă a literelor. alfabetul latin a devenit o scriere universală. roşie (chinovarul). se caracterizează prin apropierea literelor. literele numite . Din această scriere a derivat minuscula diplomatică sau cursiva umaniştilor. se foloseau şi tăbliţe duble. scoarţă de arbori şi unele substanţe chimice: funingine amestecată cu ulei vegetal şi cu alcool (ţuică).capitale . câteva cuvinte despre principalele suporturi grafice care s-au utilizat de-a lungul timpului. preparată în maniera unei paste aşezate sub forma unei plăci. era utilizată pentru scrierea pe piatră şi pe metal. înclinare uşoară spre dreapta. lăsând urme de forma . Pe papirus şi pe pergament s-a scris cu majuscule cursive şi cu scriere uncială şi semiuncială.Hr. Curând. s-a folosit din nou abia în secolul XIX. . legate între ele printr-un sistem de balamale pentru care se folosea şi termenul de codex.). neagră. haragul şi silcea (o sulă de dimensiuni mici cu care se linia suportul de scris). În final. Ele ar fi următoarele: Scoarţa de copac sau miezul de lemn. XII . Scrierea romană era deplin constituită în secolul al III-lea î. Argila. linia. Varianta chalcidică a alfabetului grec a fost preluată de romani şi adaptată necesităţii limbii acestora în secolul VII î. care a dat scrierea obişnuită din zilele noastre cu alfabet latin.cuprinde mai multe perioade. VI î.romane…. Peniţa de metal.IX). verde. 4) Perioada scrierii gotice (sec. curcă. un instrument ascuţit la un capăt şi plat la celălalt. XV . IX . 3) Perioada scrierii caroligiene (sec. 6) Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII-lea)….fructe. Printre alte unelte de scris folosite menţionăm: cuţitul.XVII). S-a scris cu pene de gâscă.Hr. care servea la ascuţirea penei. Semiunciala era caligrafică. VI . Apoi acest termen s-a folosit şi pentru volumele (pachetele de coli) din papirus şi pergament. În acest din urmă caz se scrie cu stilul. găină. în funcţie de caracterul scrisului şi de condiţiile istorice: 1) Perioada scrierii romane (sec. Romanii au folosit întâi numai majusculele. la răzuitul greşelilor de pe pergament. Scrierea cu alfabet latin . Scrierea uncială avea litere majuscule rotunjite.. fie după ce a fost acoperit în prealabil cu un strat de ceară. Pe acesta se putea scrie fie pe lemnul crud..Hr. 2) Perioada scrierilor regionale (sec. deşi fusese utilizată încă din antichitate. 5) Perioada scrierii umaniste (sec.e.XII). terminate în triedru (D).

de unde şi denumirea de scriere cuneiformă (lat. dar şi bronzul şi fierul. forma un suport de scris. monopol pe care romanii. iar lăţimea de 30 cm. Lamele aderau perfect. În obţinerea unui pergament de bună calitate era important ca pielea să fie ţinută un timp mai îndelungat în soluţia de tăbăcit. pastă de var. albuş de ou amestecat cu făină sau cu var stins. prin uscare se autoîncălzeau în sucul propriu. Această operaţie a variat de la perioadă la perioadă. Uneori. pană de despicat lemne. Lungimea medie a unui sul de papirus era de 10 m. de grosimea unui braţ. Metalul. înaltă de la 2 până la 4 m. un . bizantinii şi arabii l-au menţinut cu stricteţe. puse la presare.Hr.Hr. La fabricarea papirusului servea numai partea îngropată a plantei.: cuneus. Când pergamentul era făcut din piele de viţel purta denumirea de vellum. Fabricarea sa a fost. Pergamentul putea fi şi reutilizat în urma răzuirii textului vechi. Papirusul creştea din abundenţă în regiunile mlăştinoase ale Deltei Nilului. era consolidată cu o pânză de in. La fel şi pentru cel făcut din piele de miel sau ied nenăscut. după netezire şi uscare. formând o reţea subţire. şi până în secolul IX d. pentru a i se spori rezistenţa. după ce era jupuit de coajă. folosindu-se: piatra ponce sub formă de pudră sau pastă. După sacrificarea animalului şi jupuirea pielii urma spălarea şi introducerea acesteia în apă de var. Aceasta. În urma prelucrării se putea scrie pe ambele feţe. Piatra. din diverse roci. Cel mai bun papirus era cel fabricat la Alexandria. lungă de 30 .monopol… de stat. suport pentru miniaturi şi ca material de îmbrăcat cărţile.. urma apoi întinderea pe o ramă de lemn pentru a se usca şi pentru a se finisa suprafaţa de scriere.40 cm. iepuri şi chiar din pieile mieilor nenăscuţi (cel mai fin pergament) după o laborioasă muncă de tabăcire. . Romanii numeau acest suport de scris membrana sau charta pergamena. în amintirea acestei cetăţi. i = cui. a fost folosit ca suport grafic din epoca antică până în zilele noastre. capre. Termenul există şi astăzi: hârtie velină. O reţeta specială avea pergamentul transparent utilizat ca material decorativ. săruri de aluminiu. pe care s-a putut scrie folosindu-se dalta. de foarte bună calitate dar foarte scump. vegetale. Papirusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. era separat în lamele subţiri. La Roma se aflau ateliere specializate în finisarea papirusului brut. Foile de papirus de lipeau cap la cap şi formau un sul. Cel mai important centru de prelucrare s-a aflat în oraşul Pergam din Asia Mică. mai ales aurul şi argintul. Planta (Cyperus papyrus) are aspectul unei trestii fără frunze. viţei. Vellum-ul era un pergament foarte fin. unghi ascuţit). cantităţi mici de taniu. aşezate în straturi suprapuse. la el se pot citi ambele texte folosindu-se tehnicile moderne de descifrare a scrierii. încât a devenit simbolul acestei regiuni. Acest fragment al tijei fibroase.unei pene sau a unui cui. Pergamentul se făcea din piei de animale: oi. orizontale şi verticale. Papirusul a fost utilizat de egipteni pentru scriere din anul 3000 î. Pergamentul rescris se numeşte palimpsest sau rescript.

În limba latină se scria cu pana sau cu condeiul de trestie cu cerneală neagră. Cele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele cuneiforme din argilă arsă din Mesopotamia şi sulurile de papirus din Egipt. Tăbliţele erau în general dreptunghiulare. Culoare: a) cerneluri negre care au ca pigment de bază carbonul. În sec. verde. era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de sul. Textele comerciale se scriau pe tăbliţe rotunde. VIII arabii preiau secretul fabricării şi-l răspândesc în Europa islamică. Banda de papirus era înfăşurată în jurul unui băţ de lemn. clasificate după: 1. După aceea. acid sulfuric. pergamentul vegetal şi hârtia de calc. Cartea antichităţii. Se mai folosea şi pensula pentru scrierea cu cerneală din praf de aur sau pentru executarea iniţialelor şi a miniaturilor. S-a putut realiza astfel hârtia pergament. in. mişcare circulară).Hârtia constituie suportul de scriere cu cea mai îndelungată şi largă folosire. tehnica de preparare era aceea manuală. încolăcire. În cadrul tehnicii de preparare se efectuau operaţiunile: procurarea fibrelor. de dimensiuni variate până în 37 cm lungime. b) cerneluri colorate . pentru lucrări de artă.foarte variate.Hr. Procedura de aplicare pe suport: a) cerneluri caligrafice folosite la manuscrise: b) cerneluri de tipar folosite în tipografii şi alte procedee de multiplicare. Transparenţa hârtiei s-a obţinut prin prelungirea timpului de măcinare până la dezintegrarea completă a fibrelor celulozice şi obţinerea unei paste gelatinoase. Pentru scrierea pe aceşti suporţi grafici s-au folosit diferite materiale colorate. se numea volumen (volumen. Când a apărut necesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea. cârpe recuperate). bumbac. Cerneala se prepara din gogoşi de ristic. b) cernelurile instabile care au suferit în timp modificări ale culorii sau determină modificări asupra suportului grafic. uscarea pe sârmă prin atârnare cu cleşti. luminoase. singurul utilaj era moara de măcinat fibrele (mori de hârtie). introducerea colii într-o soluţie de amidon sau gelatină. c) cerneluri şi paste de pictură folosite. în anii 104 . oţet sau bere. roşie.105 d. Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit în toată Europa continentală şi în Anglia. os. Până în secolul al XVII-lea. inis = înfăşurare. c) cerneluri invizibile a căror scriere se poate citi în condiţii speciale termice. defibrarea cârpelor cu apă până la obţinerea unei paste omogene. Durabilitatea în timp: a) cerneluri stabile care posedă o bună rezistenţă faţă de factorii de mediu şi un caracter neutru în raport cu suportul grafic pe care sunt aplicate. în secolele următoare. 2. XII Spania şi Italia fabricau hârtie. spălarea. Hârtia se produce din diferite tipuri de fibre încleiate în formă de coli (frunze de dud. înlocuirea cârpelor cu pasta de lemn măcinat. cânepă. fildeş . tehnica de fabricare a hârtiei s-a răspândit în Japonia (600 d. Din secolul al XVII-lea s-au aplicat tehnologiile moderne: maşina de produs hârtie.). netezirea colilor. Acest material a fost preparat prima dată în China. chimice etc. dintre care cele mai importante sunt cernelurile. turnarea acesteia pe o sită de pânză întinsă pe o ramă. În sec. încleierea pe bază de alaun.Hr. în forma ei clasică. 3.

întâiul tratat asupra cărţii. În mănăstiri se copiau numai texte religioase. În Evul Mediu.565). ci şi de pictură. carte.V d. Foile de pergament sau de papirus. În Grecia şi la Roma cărţile erau copiate de scribi şi sclavi..Hr. La Constantinopol exista o Universitate din secolul IV ce va fi reorganizată în secolul V d.. medicinei.. savoare. cartea devenind astfel operă de artă. rezultând codex-ul (sec. domeniile culturii. având ca model tablele romane legate cu balamale.ombilic…. Beirut.. care va deveni editură. funcţionari etc. Aceasta spre deosebire de Occident unde copiştii erau călugări.şi mai ales prin concepţia asupra paginii care era nu numai suport de scris. Atena. În secolul VI. codex. trunchi de copac). s-au mai folosit rulourile de pergament şi hârtie. Din cele mai vechi timpuri cărţii i-a fost rezervat un loc cultural important. Codexul era mai uşor de mânuit şi se putea scrie pe ambele feţe ale papirusului. care se numea şi . oameni de carte. Urma operaţia de verificare a textelor copiate (colaţionarea). Eschill. Aşadar. iar în celelalte scriptorii se copiau operele lui Homer. pergamentului sau hârtiei. cartea din perioada bizantină era o carte nouă prin formatul de codex. Hesiod. unde se dădeau o serie de recomandări şi informaţii bibliofilice şi unde cartea este considerată . Gaza. prin materialul său . Euripide. Sofocle. constând în strângerea manuscriselor frumoase şi rare şi a textelor originale ale unor scriitori consacraţi. Chiar unii împăraţi s-au îndeletnicit cu copierea şi împodobirea manuscriselor. Forma de codice a cărţii a făcut necesară apariţia paginaţiei şi a titlului. Nisibis (azi în Turcia). În Evul Mediu. IV . Strabon. în perioada împăratului Justinian (527 . forma generală a cărţii este codexul (lat. Toate bibliotecile (laice şi clericale) aveau un scriptorium unde locuiau copiştii care aparţineau tuturor profesiunilor: medici. conţinând lista autorilor clasici. condică.fântâna de apă vie a lui Abraham….). avea şi un îndreptar. din secolul al XIV-lea. În secolul V d. Cezareea (Palestina). Siracuza. astronomiei. Xenofon. al cărţii şi al învăţământului au cunoscut o înflorire deosebită. un ghid pentru bibliofili. unde se scriau cărţi laice şi religioase. dreptului. Aristofan. Centrul tuturor acestor acţiuni era Alexandria (Egipt). mai subţiri se puteau lega mai multe la un loc.etc. Acesta este de fapt primul catalog de bibliotecă servind şi ca bibliografie de recomandare. simţ al observaţiei şi al pitorescului.urnă de aur plină de ..pergament . cu 31 de catedre: 16 catedre greceşti şi 15 latineşti. Plutarh.Hr. numeroase ateliere de copişti. scris de Richard de Bury.Hr. Roma. Manuscrisele bizantine constituiau adevărate opere de arătăm . dar în cea mai mică măsură.. plasaţi în fiecare oraş într-un loc fix. sub forma bibliofiliei (a dragostei de carte). . Lectorul le dicta scribilor. astfel explicându-se existenţa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi opere. profesori. renumită fiind Universitatea de aici pentru studiul filosofiei. cis = scoarţă. În secolul al XIV-lea au apărut şi primele preocupări de bibliologie. tăbliţă de scris. funcţionau deja instituţii de învăţământ superior în centrele culturale importante: Antiohia. fantezie. strămoşul cărţii contemporane. Antichitatea a fost preocupată intens de carte.de o mare vivacitate. Biblioteca din Alexandria. intitulat Philobiblion. deosebit de bogată.

fiind după oraşul Cracovia şi Cetinije (Serbia) unul dintre centrele europene deosebit de importante ale tiparului chirilic. virtutum magister . mai ales în mănăstirile Peri (Maramureş). oglinda trupului.mană… sau . Anastasie Crimca. Tot Universitatea fixa şi preţul exemplarelor care se vindeau în librării. uneori cu gravuri şi decoraţiuni.... Braşov.chiar mai târziu. locul unde s-a născut cineva aici cu sensul de carte de început). supranumit Guttenberg (? 1468) a adus în lumea cărţii . incunabula.minunea tiparului. ce existau pe lângă fiecare dintre acestea..Liber est lumen cordis. În 1456. Activitatea a continuat în perioadele următoare la mânăstirile de la Dragomirna. Hurezi. pratum floribus distincrtum… Cartea este lumina sufletului. iar caracterul literelor tipărite era la fel ca acela al manuscriselor. Era o carte de format mare. legate în scoarţa de lemn îmbrăcate în piele. Köln. cunoscută sub numele de Biblia de 42 de rânduri sau Biblia lui Guttenberg. Tismana şi Neamţ. început. Până la 1500 litera din cartea tipărită imita litera din manuscris. erau în evul mediu mânăstirile.. Yarmouth. La începutul secolului al XVI-lea. Italia. Ţările de Jos. când şi-a desfăşurat activitatea Antim Ivireanu.XVIII. găsind şi aliajul cel mai potrivit: plumb cu antimoniu. speculum corporis. in folio. pajişte împodobită cu flori. dascăl al virtuţii . Malmesbury. orum = leagăn... În Ţările Române .. . chiar până în Georgia şi Peninsula Sinai.sân plin de laptele vieţii…. York. În secolul al XVI-lea în Transilvania funcţionau tipografii la Sibiu (1529). mai lent s-a răspăndit în teritoriile stăpânite de Imperiul Otoman. Orăştie. Pe lângă mânăstiri. În secolul al XV-lea germanul Johann Genschfleisch. se copiau manuscrise religioase. Către anul 1440 a început să fabrice litere mobile din metal. Anglia.. Din acest punct de vedere un loc aparte l-a ocupat perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 . cât şi de difuzare a cărţilor în Peninsula Balcanică şi în secolele XVII . coroana celor înţelepţi . tiparul s-a răspândit rapid în toate ţările Europei: Franţa. în secolele XIV . Lupta dintre cartea tipărită şi cea manuscrisă a fost de lungă durată şi abia în secolul al XVII-lea se poate vorbi de o victorie completă a tiparului în Europa Apuseană. Acestea erau împodobite cu miniaturi de o rară frumuseţe. hortus plenus fructibus.1714). Limoges. Din Mainz. cartea purtând numele de incunabul (lat. Principalele centre de copiere ale manuscriselor.. corona prudentium . împreună cu asociatul său J. cărţile se copiau în incinta Universităţilor care urmăreau şi coordonau chiar această activitate. dintre care s-au remarcat: Cluny. Canterbury. Ioan şi Grigore Râmniceanu şi alţii. a tipărit la Mainz o biblie latină. obârşie. Litania bibliographica afirma că .XV. Just. grădina plină de fructe.. prin filieră veneţiană şi cu ajutor sârb a fost Liturghierul slavonesc (1508). Bistriţa (Oltenia). Râmnicu Vâlcea. distingându-se Popa Grigore din Măhaci. Salzburg. din pergament. distingându-se Nicodim de la Tismana (Oltenia) şi Gavril Uric de la Neamţ. executate uneori chiar de copişti. Alba Iulia. Ličge. În Ţările Române tiparul a ajuns la începutul secolului al XVI-lea. În Ţările Române. Cetatea de scaun Târgovişte s-a afirmat în mod deosebit în planul tipăriturilor în secolul al XVI-lea. Prima carte tipărită în Ţara Românească. Cărţile erau de format mai mic până în secolul al XIV-lea. Monte Cassino.

studii şi lucrări postuniversitare. Facultatea trebuie să contribuie la formarea unei concepţii şi a unei metode de lucru. De felul cum studentul va stăpâni aceste lucruri. să colaboreze la publicarea unor ediţii de documente. documentaristului şi bibliologului. Bucureşti. Govora. trebuie să ducă la însuşirea tehnicii de cercetare şi de studiu de către studenţi. concretizându-se astfel în articole. În perioada Renaşterii. astfel că în anul 1500 în Europa existau peste 40000 de exemplare. cartea s-a individualizat şi a crescut din punct de vedere al numărului. comunicări. El trebuie să ofere datele necesare. va depinde materializarea efortului său depus la cursuri şi seminarii pe parcursul facultăţii. Au apărut tot mai mulţi autori laici: critica de text a căpătat tot mai mult teren şi atenţia s-a îndreptate spre cercetarea şi descoperirea manuscriselor antice. când se vor deschide noi tiparniţe şi la Iaşi. Cursul 6 METODA UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE ALCĂTUIRII Cursul de ştiinţe auxiliare nu se limitează numai la prezentarea unor noţiuni generale referitoare la câte una din aceste discipline. Însuşirea metodei şi tehnicii de elaborare a unei lucrări are o importanţă deosebită în formarea multilaterală a istoricului. articole. manuscrise etc. Cluj. Snagov. pentru ca studentul să poată alcătui lucrări de seminar.dar numărul foarte mare de centre tipografice va fi atins în Ţările Române în secolul al XVII-lea. În acelaşi timp pe parcursul seminariilor şi cursurilor studentul este orientat în bibliografia .

Redactarea trebuie să fie concisă. naţionale). iar analiza critică pe care o efectuează autorul. precum şi capacitatea lui de selecţie a materialelor adunate. La cercurile ştiinţifice şi de multe ori în seminarii. elementele de noutate care sunt aduse în istoriografie prin lucrarea respectivă. Alegerea trebuie să fie determinată de utilitatea teoretică şi practică a studierii ei. După ceea ce conţin. izvorâte din experienţa cercetărilor şi din specificul ştiinţei respective. Activităţii universitare îi sunt proprii lucrările de seminar. modalitatea de a aduna. se pot efectua recenzii care au scopul de a familiariza pe studenţi cu redactarea unor lucrări proprii. de a selecta şi apoi de a redacta o lucrare. diapozitive. Prima etapă a unei lucrări ştiinţifice. comunicările de la cercurile ştiinţifice (universitare. dar fiecare din componente fiind mult extinse. hărţi etc. Recenzia este cea mai simplă lucrare ştiinţifică. o constituie alegerea temei. cunoaşterea tehnicii de redactare. dacă mai există izvoare utilizate eronat. aceste lucrări pot fi şi trebuie să fie mai ales lucrări de interpretare. Acestea trebuie să reflecte orientarea studentului în bibliografia generală. a subiectului care trebuie cercetat. fiind vorba de o prezentare logică. cât şi în cea specială a temei pe care şi-a propus-o. anexe: grafice. instrumente de lucru. este necesar să fie concisă şi documentată. expunere şi demonstrarea tezelor. aparat critic. iar cât priveşte întinderea lucrării aceasta trebuie să fie adaptată scopului pe care şi l-a propus şi locului unde este prezentată lucrarea. recenzii. sobră. sunt obligatorii pentru toţi cercetătorii. bibliografie şi. planşe. Fazele prin care trebuie să treacă pentru a realiza în final un studiu. structura cărţii. altfel spus tehnica de lucru constituie de fapt stilul de muncă. o problemă controversată în istoriografie etc. Metoda practică de lucru. lăsându-se timp şi la eventualele discuţii. dacă au apărut surse noi. fotografii. Fiecare ştiinţă îşi are propriile sale metode de cercetare şi de lucru. Recenzia trebuie să cuprindă şi părerile celui care o redactează. lucrări de diplomă. în general trebuie să cuprindă următoarele părţi: introducerea. fiind adoptat . o personalitate istorică. Lucrările pe care le efectuează studenţii în mod curent sunt acelea de seminar. dacă este cazul. În cazul lucrărilor de seminar general. subiectul lucrărilor poate fi un eveniment istoric. tratarea propriu-zisă. închegată de aşa manieră. concluziile. studii în revistele de specialitate. Aceste elemente constituie părţi componente ale lucrării de diplomă. încât să fie evidenţiate ideile din fiecare capitol. dacă au fost rezolvate sau nu toate problemele care o compun. articole. rectificarea acestor erori. de prezentare a altor opere.fundamentală a diferitelor discipline. de orice fel ar fi ea. accentul căzând pe tratare. Ea constă din prezentarea unei lucrări sau a unui periodic. modul în care şi-a conceput subiectul ales. publicarea de diverse categorii de izvoare. Lucrările de seminar.

precum şi locul unde poate fi găsită lucrarea şi chiar cota. Alcătuirea acestei bibliografii se realizează fie în biblioteci. ediţia. Lista trebuie să cuprindă toate datele bibliografie precum şi locul. fie din alte lucrări cu caracter bibliografic. Materialul bibliografic se adună pe fişe bibliografice (10/15 cm) de un sfert de coală. hărţi. Istorie sau Din sumarul periodicelor străine. Pe lângă această bibliografie se mai poate alcătui şi o listă a fondurilor şi colecţiilor arhivistice unde ştim că s-ar putea găsi materiale care se referă la subiectul ales. Această fişă bibliografică trebuia să conţină: numele şi prenumele autorului. editura. la fişierul alfabetic sau tematic. eventual titlul colecţiei şi numărul publicaţiei din serie. lucrările de seminar general sau seminar special se pot adânci la cercurile ştiinţifice şi apoi dezvolta într-o lucrare de diplomă. numele traducătorului. Nicolae Iorga. făcând parte din preocupările sale. fie din subsolurile lucrărilor pe care le consultăm şi care cuprind referiri de acest fel. cum ar fi: Cărţi străine în bibliotecile din România. Xenopol. anul apariţiei. exhaustivă dacă este cu putinţă. Giurescu pot cuprinde de asemenea indicaţii bibliografice utile pentru tema aleasă. . locul publicării. titlul şi subtitlul lucrării. Dacă avem articole sau studii se va adăuga titlul periodicului în ghilimele. Vasile Pârvan. uneori. dacă o avem la îndemână. Pe această fişă se mai indică problema sau ideea pentru care poate fi folosit materialul respectiv. Se studiază apoi şi lucrările speciale. Lista acestora se află în buletinele bibliografice. Astfel.în general la sugestia conducătorului de seminar sau solicitat chiar de student. numărul de pagini. numărul. Lucrările de la cercurile ştiinţifice şi cele de diplomă trebuie să abordeze subiecte de mare specializare care au fost mai puţin tratate în istoriografie pentru a da posibilitate studentului să-şi aducă o contribuţie efectivă şi documentară şi din punct de vedere al interpretării. Bibliografiile unor personalităţi româneşti: Nicolae Bălcescu. După ce s-a ales tema urmează formularea exactă a subiectului care trebuie făcută cu mare atenţie în funcţie de posibilitatea studentului de a se informa. D. dacă-l ştim unde se găsesc lucrările. volumul. Mihail Kogălniceanu. planşe. C. Conţinutul lucrării trebuie să fie în concordanţă cu titlul ei. Remarcăm necesitatea unei cercetări continue într-un anumit domeniu. numele celui care prefaţează lucrarea. paginile între care se află articolul sau studiul. Odată subiectul formulat. fie consultând lucrări cu caracter bibliografic cum ar fi Bibliografia istorică a României. C. în funcţie de ce s-a scris până la acea dată. Fişele se vor aşeza apoi în ordine alfabetică. A. uşurându-se astfel alcătuirea în final a bibliografiei lucrării. localitatea. numărul volumului sau anul calendaristic. În scurt timp se alcătuieşte o bibliografie a problemei care este bine să fie cât mai cuprinzătoare. Istorie. urmează depistarea şi lectura critică a principalelor lucrări din tema aleasă. Criteriul de alcătuire poate fi cel cronologic sau cel alfabetic. culegerea de material informativ începând cu cercetarea principalelor lucrări de sinteză pentru orientarea în problemă şi pentru a găsi puncte de plecare. Trebuie apoi consultate şi lucrările străine referitoare la istoria românească.

numărul. Pe aceste fişe trebuie indicate paginile din lucrare sau din document care s-au rezumat. locul. . în cazul documentelor se notează arhiva. deoarece pe ea se trec pasaje întregi. În acest caz fişa va conţine în stânga sus: emitentul actului. Se pot alcătui următoarele tipuri de fişe: a) fişa extras. problema. manuscrise. rezumat sau combinat: extras cu rezumat. volum. cadrul. conţinutul ei. Pe baza acestui plan iniţial se face lectura critică a materialului. Fişa rezumat este mai dificil de realizat deoarece presupune mai multă practică în problema selectării materialelor publicate precum şi a izvoarelor. b) fişa rezumat. Fişa extras se foloseşte şi în cazul izvoarelor pentru documentare. e) fişa de atenţionare. În urma lecturii atente şi critice se va reţine ceea ce s-a scris despre problema respectivă. Pe parcursul documentării planul acesta va suferi modificări. critica de text constituind un moment foarte dificil în elaborarea unei lucrări. anul. sub formă de citate între ghilimele. În dreapta sus se pune ideea sau problema pe care o conţine fişa. documente de arhivă. Dacă avem un periodic se mai adaugă în stânga sus anul de apariţie. dosarul. pagină. materialul. cronici. sigiliul etc. ziua). arhiva. Titlurile publicaţiilor se subliniază. c) fişa regest. titlul cărţii (titlul cărţilor sau al studiilor se prescurtează pentru a uşura redactarea fiecărei fişe. ziua. f) fişa bibliografică. dosarul. nepublicate. cere mult discernământ şi prudenţă. Prescurtarea se menţine pe tot parcursul fişării materialului respectiv). iar cele ale periodicelor se pun între ghilimele.Urmează investigarea fondurilor şi colecţiilor arhivistice aflate în Arhivele Naţionale unde se vor căuta mai ales izvoarele inedite.. Tot ce socotim necesar pentru redactarea lucrării se notează pe fişe documentare de format 1/4 sau 1/2. fila. aceasta trebuie să conţină o singură idee. Pentru microfilme se pune: ţara. Cea mai simplă şi cea mai comodă fişă este fişa extras. Orice fişă documentară trebuie să cuprindă în stânga sus datele bibliografice: autor. data emiterii (anul. pentru a arăta că fragmentul respectiv aparţine altcuiva şi nu nouă. Se indică pagina în dreptul citatului şi în cazul rezumatului fie în dreapta fie în stânga. pasaj. După adunarea bibliografiei şi după depistarea izvoarelor edite şi inedite urmează lectura critică a acestora şi alcătuirea unui plan de lucru cuprinzând problemele mari. a celor narative. pagina. fila. rola şi cadrul respectiv unde se află problema. luna. Indiferent de tipul fişei. conţinutul actului care poate fi integral. volumul din care a fost extras. ce s-a rezolvat şi aspectele care mai sunt încă nelămurite. rola. d) fişa de trimitere. problemă. fondul arhivistic. Trebuie optat pentru o variantă sau alta spre a putea fi utilizate mai uşor şi pentru a le putea sistematiza pe probleme. Folosirea izvoarelor inedite. În partea de jos a acestei fişe extras de documente se scrie felul actului (original. Pentru microfilme se notează ţara. copie). în dreapta sau la mijlocul fişei se scrie ideea. anul. afirmaţii care pot forma elemente de bază pentru discuţii. În general se extrag concluzii. fondul arhivistic. Fişa regest cuprinde atât citate cât şi rezumate din lucrări publicate sau izvoare. beneficiarul actului. mai ales. În acest plan trebuie să existe un capitol referitor la istoriografia şi la izvoarelor problemei. luna.

numărul total de pagini. menţionată deja. conform planului iniţial.cu menţiuni speciale în legătură cu utilizarea lor în cadrul lucrării.. Se stabilesc punctele de lucru. care ne lărgesc bibliografia problemei la care lucrăm. tomul. Fişa bibliografică trebuie să cuprindă: numele şi prenumele autorului sau autorilor. Fişa bibliografică. precum şi planul definitiv al lucrării. anul de apariţie. pentru piese aparţinând istoriei artei pentru monumente de arhitectură. locul unde a apărut lucrarea. Ele se vor aduna separat în plicuri pe care se va menţiona problema generală pentru care sunt adunate fişele. definitivat. când începem lectura propriu-zisă. anexe şi apoi menţiunea pentru ce problemă ne va fi utilă.Fişele extras. Dacă este femeie se va scrie prenumele întreg. lucrări. Se poate întâmpla ca pe parcursul lecturii una din aceste categorii de fişe să ne fie necesară şi la un alt capitol decât cel pentru care a fost făcută iniţial. volumul. Se analizează izvoarele referitoare la problemă. volumul. anul apariţiei. faza creatoare . În continuare urmează faza conceperii lucrării. ceea ce presupune reclasarea fişelor în alte plicuri şi alte dosare. După ce s-au adunat fişele informative acestea se aşează în plicuri mari sau chiar în dosare plic cu titluri corespunzătoare capitolelor din lucrare. putem găsi diverse lucrări. în subsoluri sau în diferite liste bibliografice. fonduri arhivistice etc. Ea se realizează o dată când alcătuim bibliografia problemei şi apoi. titlul lucrării sau al studiului etc. Se impune o judecată cât mai obiectivă a evenimentelor. Conform planului se va redacta fiecare capitol în parte în ordinea pe care o considerăm cea mai logică şi mai .. studii sau documente pentru care se vor alcătui astfel de fişe de atenţionare. rezumat şi regest alcătuiesc fişa principală.enunţarea tezelor lucrării respective. În cazul periodicelor se mai adaugă numele acestora. se realizează o selecţie şi o ierarhizare a lor în funcţie de valoarea fiecărei categorii şi de ponderea pe care vrem să o acordăm fiecărei surse documentare după planul ultim. Titlul şi subtitlul se scrie aşa cum apare pe foaia de titlu a cărţii (prima pagină tipărită după copertă). În acest caz se alcătuieşte o fişă de trimitere care este o fişă identică (dublet) cu prima şi pe care o vom folosi unde este din nou cazul. stabilirea legăturilor şi conexiunea faptelor istorice pe care le tratează lucrarea. editura. se verifică autenticitatea lor. În acest caz alcătuim acest tip de fişă care trebuie să conţină toate datele bibliografice: autorul. numărul paginilor între care se află studiul care ne interesează. documente. De asemenea şi pe parcursul lecturii pentru lucrarea care este pe masa de lucru. localitatea. informativă. Ea este prima fişă care se face. Şi apoi în continuare se pot alcătui fişe bibliografice ori de câte de câte ori găsim în subsoluri sau chiar în text studii. este fişa pe care se trece fiecare lucrare sau articol în parte. Urmează apoi studierea materialului adunat. a pieselor din muzee. în lucrări bibliografice cu care ocazie observăm şi lucrări pentru alte probleme care ar putea să ne preocupă sau ne preocupă. Fişe mai speciale se realizează şi în cazul obiectelor cu caracter etnologic. indicaţii referitoare la formatul cărţii. pentru piese arheologice. O altă fişă care se poate efectua este fişa de atenţionare care se realizează atunci când se alcătuieşte bibliografia şi cercetăm în biblioteci. a doua oară. anexele .

Acum este momentul de a se manifesta cercetătorul prin: stabilirea tuturor legăturilor. spirit de ordine. aici se vor prezenta lucrurile noi care le aduce lucrarea. El cuprinde trimiterea exactă la lucrările şi la izvoarele folosite şi o garanţie ştiinţifică a . indice de nume. Aici trebuie să se rezume rezultatele la care a ajuns cercetătorul. Organizarea materialului .. Concluziile constituie partea finală a lucrării. bibliografia.la prima mână… cum se spune. Toate afirmaţiile trebuie argumentate pe baza izvoarelor sau pe cercetările înaintaşilor. Introducerea se realizează în general la sfârşitul muncii de redactare. necesar pentru detaşarea autorului de problemă. Planul schematic anterior şi ipotezele de lucru sunt definitivate în vederea redactării finale. Operaţia intelectuală în sine se bazează pe o tehnică de combinare: clasificarea fişelor documentare. Orice reproduceri integrale din lucrări sau izvoare se fac folosite ghilimelele. Toate acestea trebuie indicate în aparatul critic al lucrării. istoriografia problemei. Lucrarea trebuie să cuprindă: introducere. După redactarea . Aici se obiectivează actul de creaţie al cercetătorului. nu numai sub aspectul unei descoperiri de excepţie dar şi prin noua abordare a temei sau printr-o nouă aşezare a surselor sau o nouă viziune pe care intenţionează să o dea problemei. Este etapa creaţiei propriu-zise. Aparatul ştiinţific sau critic constituie o parte integrantă din lucrare. locuri etc. raporturile cauză-efect. precum şi aparatul critic: note. planşe. anexele (ilustraţii. enunţarea tezelor fundamentale ale lucrării ştiinţifice. lucrurile noi pe care le aducem. după un timp. potrivit planului stabilit. judecata de valoare asupra evenimentelor şi proceselor. Se mai pot menţiona dificultăţile menţionate.reclamă interpretarea faptelor în procesualitatea evenimentelor în toată complexitatea lor. la sfârşitul lucrării sau în subsolurile fiecărei pagini. care reclamă acurateţe.limpede. izvoarele folosite. eliminându-se pe cât posibil expresiile bombastice şi frazele exagerat de lungi care dăunează clarităţii şi calităţii lucrării.). dimensiunile acestuia. clar şi concis. sobru. lucrarea se va finisa. precum şi mulţumirile pe care le aduce autorul celor care l-au ajutat în realizarea lucrării. importanţa lor în cadrul istoriografiei problemei tratate. elemente care sporesc valoarea lucrării respective. Stilul trebuie să fie ales. metodologia folosită. Autorul trebuie să fie atent la unitatea textului. elementele care caracterizează lucrarea. cuprins şi încheiere. precum şi perspectivele pe care le deschide cercetarea sa. tipărire). obiectivismul şi subiectivismul manifestate. conexiunea faptelor istorice în cadrul procesului. acribie. dându-i-se forma definitivă. În cadrul ei se va scoate în evidenţă importanţa temei alese. destinaţia finală (comunicare orală. caracterul ei etc. Cuprinsul constituie partea cea mai importantă a unei lucrări. documente. Acesta poate fi ataşat la sfârşitul fiecărui capitol. ştiinţific. Acum trebuie să avem în vedere economia lucrării. Aceasta presupune stabilirea articulaţiilor şi corelaţiilor diferitelor evenimente utilizând deopotrivă analiza şi sinteza. la prezentarea cât mai logică şi mai închegată a ideilor. exactitate.

cit. . Op. Bibliografia poate fi aşezată la sfârşitul fiecărui capitol sau la sfârşitul lucrării. le indicăm mai jos pe cele mai des folosite. lucrări speciale. numărul manuscrisului. Criteriul alfabetic este cel mai folosit. pe fiecare pagină. anul de apariţie. liste cronologice. menţiunea ibidem nu mai este valabilă. aşa cum am arătat mai sus. Idem se foloseşte în cazul autorului care are mai multe lucrări şi pentru a evita repetarea numelui se foloseşte acest termen. colecţia. titlul. Fiecare la rândul lor pot fi prezentate în ordine cronologică sau alfabetică. A doua oară folosind acest opus citatus (opera citată) prescurtat în op. Poate fi aceeaşi pagină dar dacă este alta se indică exact pagina. lucrări generale. dacă e manuscris se va specifica autorul (dacă e cunoscut). cit. Dacă sunt documente se va specifica arhiva unde se află. titlul. cu subliniere. în ea sunt incluse toate izvoarele şi lucrările folosite de autor. ea trebuie să respecte o anumită ordine: lucrări teoretice. repertorii etc. anul calendaristic. fondul. ilustraţii. fie înaintea listei bibliografice. pagina. a unor colecţii de documente. anul apariţiei. hărţi. Prima oară trimiterea se face în întregime. fila. desene. Pentru simplificarea trimiterilor. la periodice se adaugă numele periodicului. Tot în note se mai pot da o serie de indicaţii bibliografice. capitol sau lucrare în întregime. Lista abrevierilor se aşează fie înaintea introducerii. grafice. ziua şi luna. periodice. se pot face diferite completări care în text ar strica fluenţa expunerii. urmând a scrie doar titlurile lucrărilor sau articolelor. se foloseşte când trebuie să cităm o singură lucrare a unui autor. locul unde se păstrează. numărul. Anexele lucrării pot cuprinde: izvoare inedite reproduse integral sau parţial. Trimiterea la sursă trebuie să cuprindă: prenumele şi numele autorului. Cf (confero) se foloseşte pentru a indica o comparaţie între paragrafe diferite de izvoare. În acest caz în lucrare trebuie să existe o listă a acestor abrevieri care să constituie cheia descifrării trimiterilor. În cazul în care avem obiecte de muzeu trebuie să se menţioneze instituţia care păstrează obiectul. numărul de inventar. Ibidem se întrebuinţează când avem trimitere succesivă la acelaşi autor şi aceeaşi lucrare. a unor periodice precum şi a unor lucrări. izvoare. pachetul.lucrării. locul de apariţie. fila. locul de apariţie (mai ales pentru cele mai puţin cunoscute). Oriunde s-ar afla. editura. Dacă lucrarea are mai multe ilustraţii este necesar să se alcătuiască o listă a acestora. ediţia. în practică se foloseşte un întreg sistem de prescurtări. Dacă între prima trimitere şi următoarea s-a intercalat o altă notă.. În aparatul critic se abreviază titlurile unor publicaţii. fondul. între puncte de vedere diferite sau asemănătoare. Pentru trimiteri se foloseşte sistemul de numerotare de la 1 la n. se pot reproduce fragmente din diferite documente. Apud (la) se întrebuinţează când în text folosim un citat dintr-o lucrare sau un izvor istoric pe care nu l-am citit direct ci l-am preluat din altă lucrare pe care o menţionăm în subsol. volumul.. pagina.

cât şi al conţinutului ştiinţific. se uniformizează trimiterile şi prescurtările. Acesta poate fi: general. Tabla de materii sau cuprinsul încheie lucrarea. 8 din Legea nr. nr. nr.07. vechi sau în limbi străine. Partea I. documentele se grupează în unităţi arhivistice. denumirile localităţilor. numită prin decizia sau ordinul conducătorului unităţii respective. Indicele cuprinde toate numirile în ordine alfabetică şi pagina la care se găseşte.2002). atât din punct de vedere stilistic. tematic. anexele sunt şi ele cuprinse aici.Unele lucrări. un secretar şi un număr impar de membri numiţi din rândul specialiştilor proprii. 476 din 03. CURS 7 Arhiva intermediara Organizare si functionare • • Se constituie ca parte funcţională a instituţiei/organizaţiei Anual. Această comisie se întruneşte anual sau ori de câte ori este necesar. Of. de titluri etc. Ea trebuie să cuprindă titlul fiecărui capitol cu paginile între care se află. întocmit potrivit anexei nr. hotărârea luată se consemnează într-un procesverbal. sau numărul de ordine dacă este document. Acesta este ordonat după criteriul alfabetic. 5. mai ales colecţiile de documente. 486 din 05.2006) Selectia documentelor din arhiva curentă • În cadrul fiecărei unităţi creatoare şi deţinătoare de documente funcţionează • câte o comisie de selecţionare. numele proprii. trebuie să conţină şi un indice. Etapele procesului de inventariere . onomastic. toponimic. 39/2006 din 31 mai 2006 (M. pot conţine şi un glosar de termeni rari. care se întocmeşte de către fiecare creator pentru documentele proprii(art. mai ales volumele de documente. Şi tabla de materii se alcătuieşte la sfârşitul lucrării sau în pagini tipărite.Ordonanţa de Urgenţă nr. 16/1996modificată şi completată prin Legea nr. se verifică aparatul critic. stabilindu-i valoarea practică sau istorică.06. pentru a analiza fiecare unitate arhivistică în parte. După redactarea lucrării şi mai ales după dactilografierea ei autorul trebuie să facă o revizuire a ei. potrivit problematicii şi termenelor de păstrare stabilite în nomenclatorul documentelor de arhivă. Of. Partea I. 358/2002 din 6 iunie 2002 (M. Unele lucrări. • compusă din: un preşedinte. Indicele se întocmeşte după ce lucrarea a fost tipărită în pagini sau dactilografiată dacă este vorba de lucrarea de diplomă.

începând cu numărul 1. acest element variază în funcţie de structura unităţii: cifra romană. în cadrul compartimentului. Registrele.completarea inventarului • [1] Pe coperta dosarului se înscriu: denumirea unităţii şi a compartimentului creator. în principal. litera majusculă Serviciul iar cifra arabă dosarul. depistarea eventualelor lipsuri. 2. crt.: permanent. cifra romană reprezintă Direcţia. litera majusculă şi cifra arabă : I/A/1( când unitatea este compusă din mai multe direcţii iar în cadrul acestora figurează servicii sau birouri).unităţile arhivistice (dosarele) odată constituite. • a doua etapă . iar în titlul inventarului se va menţiona anul creării documentelor şi termenul de păstrare.cifra romană. litera majusculă şi cifra arabă formează indicativul după nomenclator. datele de început şi de sfârşit. caracter administrativ. indicativul din nomenclator. .responsabilul cu arhiva va difuza tuturor compartimentelor formularul de inventar (model anexa 2 din Legea 16/1996). numărul curent. • a treia etapă . numărul de file. se trece denumirea unităţii şi a compartimentului care a creat documentele. în continuare. 10 ani. încheiate. Elementele de identificare ale inventarului • În antet. anului şi termenului de păstrare. toate inventarele documentelor cu termen de păstrare temporar ca şi cele pentru documentele permanente vor începe cu nr. indicativul dosarului după nomenclator .). la compartimentul respectiv ( ex. condicile şi alte documente preconstituite (imprimate. în cazul creatorilor şi deţinătorilor de arhivă.Pentru desfăşurarea unitară a acestei operaţiuni arhivistice se impun următoarele etape: • prima etapă . în stânga sus. evitarea sustragerilor.tipizate) se trec în inventar după dosare. fiind necesar pentru gestionarea corectă a fondului arhivistic. volumul şi termenul de păstrare. 20 ani. Prin urmare. litera majusculă şi cifra arabă : A/1( când unitatea nu are în componenţa sa direcţii ci doar servicii sau birouri). anul. fără servicii sau birouri). numărul de dosar din inventar. 5 ani etc. 1. cifra arabă (când unitatea are o organizare simplă. se grupează pe termene de păstrare. fiecare compartiment va întocmi atâtea inventare câte termene de păstrare sunt prevăzute în nomenclator. cu toate datele copertei corect completate[1]. Inventarul arhivistic • constituie elementul de bază al evidenţei documentelor • El are. • Rubricile sunt următoarele: 1. 50 de ani. certificate.fiecare unitate arhivistică (dosar) va trebui să aibă un număr curent.

numărul unităţilor arhivistice efectiv preluate. iar la rubrica . data predării-preluării.datele extreme” se trec lunile extreme pentru fiecare volum în parte ( ex. numărul filelor . II 1950 iulie-decembrie). al unităţilor arhivistice care au lipsit la preluare (dacă este cazul). al unităţilor arhivistice lăsate la compartimente (dacă este cazul). la autentificarea unei vânzări imobiliare efectuată în anul 1937 se află depuse acte probatorii din anii 1860-1870. 11.3. bilanţ. vol.. etc. 4. ordin.etc). cu date mult mai vechi decât anul de început al dosarului. (Spre exemplu: Regulamente de organizare şi funcţionare a…. Spre exemplu. nr. se constituie mai multe volume ale aceluiaşi dosar. dare de seamă. ci anii la care se referă. conţinutul pe scurt al dosarului. observaţii . datele extreme . bilanţuri. 6. în cazul depăşirii acestui număr. la . Data de început a unităţii arhivistice este 1937 10. în copie sau original.date extreme” se trec anii 1931-1935. el va fi inventariat la anul 1931. 8. În cazul când în limitele unui an sunt mai multe volume ale unui dosar. semnătura persoanei care predă documentele şi semnătura persoanei care preia documentele. 9.. se iau în considerare anii la care se referă. La stabilirea anilor extremi nu se iau în considerare documentele anexate. Emitentul şi destinatarul sunt trecuţi în inventar numai dacă sunt alţii decât creatorul fondului. dacă unele dosare au fost scoase din fond şi se păstrează sub altă formă). crt. dări de seamă şi alte documente asemănătoare nu se iau ca bază anii când s-au încheiat.se completează cu date suplimentare privind unităţile arhivistice (spre exemplu. dosarele nu trebuie sa aibă mai mult de 250-300 file. bilanţul pe anul 1940 al unei unităţi încheiat la 15 februarie 1941. La bugete. se trece în inventar la sfârşitul anului 1940 şi nu la anul 1941.reprezintă elementul cel mai important al inventarului. studiu. Pe ultima pagină a inventarului se trec următoarele date: numărul filelor inventarului.. corespondenţă.se trece pentru fiecare unitate arhivistică (dosar) în parte. I 1950 ianuarie-iunie. instrucţiuni. În elaborarea rezumatelor dosarelor trebuie avute în vedere două elemente esenţiale: genul documentelor (plan de activitate. Acte normative privind reglementarea problemelor de personal.) şi acţiunea sau problema la care se referă. 5. Selectia documentelor din arhiva curentă . registrului . crt. 7. Bilanţul de venituri şi cheltuieli pe anul…. Completarea rubricilor inventarului se face fără prescurtări sau formulări evazive. raport.la stabilirea datelor extreme ale documentelor se au în vedere anul primului document şi al ultimului document din dosarul respectiv. numărul unităţilor arhivistice pe care le cuprinde inventarul. proiect. Spre exemplu. se enumeră nr. De exemplu.. 13. vol. dacă avem un dosar cu documente din anii 1931-1935. 12. Pentru registre sau condici.

iar celelalte se predau la arhivă odată cu documentele. se cuprind în inventarul anului în care au fost create cu menţiunea nepredării lor. legate. Din fiecare inventar câte un exemplar rămâne la compartiment. numerotate. pe bază de inventare şi procese verbale • Inventarele se întocmesc în 4 exemplare pentru documentele permanente şi în 3 exemplare pentru cele temporare.primire (anexele 2 şi 3 din legea 16/1996 CIRCULATIA DOCUMENTELOR Arhiva curenta Arhiva intermediara Interes istoric da Comisie de evaluare arhivare nu Comisie de evaluare distrugere Predarea la arhiva instituţiei • Se face conform unei programări prealabile.• • • După ce se efectuează selectia documentele se depun la depozitul arhivei creatorilor de documente în al doilea an de la constituire. se face pe baza inventarelor şi proceselor verbale de predare . . stabilită de comun acord între cele două compartimente (predător şi primitor). certificate) Predarea la compartimentul de arhivă. Dosarele sau registrele neîncheiate în anul respectiv sau cele care din motive justificate se opresc la compartimente. Dosarele trebuie ordonate în interior.

data ieşirii dosarelor din evidenţă. care efectuează corecturile ce se impun. 3. urmărind respectarea modului de constituire a dosarelor şi concordanţa între conţinutul acestora şi datele înscrise în inventar...asigura evidenţa tuturor documentelor intrate şi ieşite din depozitul de arhivă. La capitolul „Ieşiri" se trec: 1. 9 din Legea 16/ 1996 şi art. Registrul de evidenţă curentă • este un instrument de bază al arhivei unei unităţi în care sunt înregistrate inventarele fondului sau fondurilor create şi deţinute şi implicit numărul unităţilor arhivistice dintr-un fond. numărul de ordine al inventarului. 6. Fiecare inventar se trece separat. . 2. pe baza registrului de evidenţă curentă”. • Acest registru are două părţi sau capitole: . Ieşiri”. lit.Pentru fiecare inventar se notează: 1. Preluări” şi . numărul dosarelor lăsate la compartiment şi depuse ulterior. 5. totalul dosarelor din inventar. 4. Odată cu trecerea la arhiva de depozit pe lingă inventar arhiva primeste si toate instrumentele de evidenta si orientare alcatuite pina acum Pastrarea documentelor in arhiva curenta • Pe baza art. ele se aduc la cunoştinţă compartimentului creator. 5. • Se va înscrie numărul din inventar al fiecărui dosar reţinut de compartiment. b din Instrucţiunile privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de documente stabileşte pentru personalul compartimentului de arhivă şi obligaţia de a . în registrul de evidenţă curentă se deschide câte o partidă pentru fiecare fond. 25 şi anexa 4 din Instrucţiuni) • Art. • În cazul în care compartimentul de arhivă păstrează mai multe fonduri arhivistice. La preluare.. totalul dosarelor primite efectiv în arhivă din inventarul respectiv. data preluării documentelor din inventarul respectiv. 7. unde s-a predat. In cazul constatării unor neconcordanţe. datele extreme ale documentelor. precum şi mişcarea acestora în decursul anilor. toate inventarele dosarelor preluate. denumirea compartimentului de la care provine inventarul. 2. La capitolul „Preluări" Se trec în ordinea preluării.• • • • Procesul.verbal de predare primire a documentelor se întocmeşte în două exemplare (unul pentru responsabilul cu arhiva şi unul pentru reprezentantul compartimentului). sub un alt număr de ordine. compartimentul de arhivă verifică fiecare dosar.

proces-verbal de selecţionare (conform anexei nr. CURS 9 Activitatea în secretariat . 5). denumirea. după caz. Scoaterea dosarelor din evidenţa arhivei • se face cu aprobarea conducerii creatorilor sau deţinătorilor de documente şi cu confirmarea Arhivelor Naţionale. proces-verbal de constatare a deteriorării complete a documentelor sau a lipsei acestora. 4. proces-verbal de predare-preluare (conform anexei nr. numărul şi data actului pe baza căruia au fost scoase din evidenţă totalul dosarelor ieşite. • sunt scoase din evidenţa arhivei pe baza unuia din următoarele acte. transferului către altă unitate deţinătoare sau ca urmare a distrugerii provocate de evenimente neprevăzute. 3. 2. în urma selecţionării.: 1.3. 6).

Poate solicita respectarea unor termene. • sa stie cel putin doua limbi straine. • mediaza relatia cu subordonatii etc. Un assistant manager are urmatoarele roluri .Documentele sunt arhivate in fisiere electronice. Asistentul face legatura intre cele doua niveluri. • se implica activ in proiectele departamentului sau ale companiei. atentie distributiva. astfel incat absenta superiorului sa nu puna in pericol buna desfasurare a proiectelor. ea rezumandu-se la activitati de birou. Profilul asistent manager-ului Secretarul de astazi • este mana dreapta a managerului si detine informatii din toata sfera de activitate a firmei. Este interfata dintre sef si publicul intern si extern. un facilitator sau moderator. Tehnologia si evolutia stilului de viata au facut insa ca vechile atributii sa fie depasite. Era vorba. pastrand totusi discretia si distribuind doar anumite informatii de la superior catre companie. managerii isi scriu singuri emailurile. un assistant manager are urmatoarele roluri Acorda suport si asistenta in bunul mers al unei companii sau departament. desfasurarea anumitor activitati. Isi informeaza superiorul asupra evenimentelor din companie. iar pe de alta de unele de „protocol" (servirea cafelei. isi contacteaza singuri partenerii de afaceri la telefonul mobil si isi iau singuri cafeaua de la automat. Un assistant manager competent trebuie • sa prezinte o serie de aptitudini si cunostinte destul de complexe: • sa detina o diploma de licenta. in general. atentie la detalii si spirit organizatoric si de planificare. de exemplu).Schimbarea(I) Vechea munca de secretariat nu implica. • sa aiba abilitati de operare avansata pe calculator si sa cunoasca comunitatea de afaceri. inregistrarea/ arhivarea documentelor. fiind „managerul de serviciu". pe de o parte. de sarcini administrative (precum fotocopierea. creativitate sau spontaneitate. Poate sa ia decizii pana la un anumit nivel si este persoana delegata sa preia o parte dintre atributii in absenta superiorului. dactilografierea scrisorilor. Schimbarea(II) In prezent. primirea corespondentei si transferul apelurilor telefonice). diplomatie. In plus. sunt necesare aptitudini foarte bune de comunicare. • in mediul politic. termenul de „secretar" este mentinut in special in institutiile din • administratia publica. • in invatamantul de stat si in organizatiile cu un stil de management imbatranit.

exercitiile de atentie. Isi informeaza in timp util superiorul asupra activitatilor programate. Sunt cazuri în care. organizatorul personal al acestuia. Poate sa culeaga date si informatii pentru diverse proiecte ale superiorului. poti avea in vedere functii din diferite departamente. relatii in afara organizatiei. creativitatea si spontaneitatea ajung sa te recomande mai departe in pozitii superioare ierarhic". loc. dezvoltarea capacitatii decizionale. Planifica intalnirile tinand cont de data. Funcţia de asistent manager Asistentul manager face parte din structurile ierarhice superioare. In consecinta. dezvoltarea simtului practic si a initiativei. a carui imagine depinde in mare masura de cea proiectata in jur de asistent. asistentele acestora etc Competenţe ale asistentei manager  administrarea – gestionarea documentelor  corespondenţa cu partenerii de afaceri  motivare-stimulare  rezolvare a conflictelor  luarea deciziilor  negocierea  controlul  delegarea responsabilităţilor  . ca prim subaltern şi în acelaşi timp colaborator apropiat al directorului (general sau de departament). Felul in care scrie corespondenta sau vorbeste la telefon il reprezinta si pe superiorul sau. Experienta dobandita. raspunde direct mesajelor sau scrisorilor de importanta minima. Toate acestea sunt beneficii la care majoritatea asistentilor de manageri au acces si care ii pot ajuta sa dezvolte o serie de abilitati necesare in domenii foarte variate. asistentului manager i se subordonează directori de departamente. un assistant manager are urmatoarele roluri  Este oglinda superiorului. prin delegare de autoritate. ora si actualizeaza in permanenta aceste repere.  Este „agenda" sefului. cresterea capacitatii de a analiza informatiile si de a face legaturi intre diferite aspecte.Isi degreveaza superiorul de sarcini mici. un mod antreprenorial de a vedea lucrurile. cresterea gradului de educatie in afaceri. Asistentul este primul care intra in contact cu un client. astfel incat face parte din „prima impresie" pe care vizitatorul si-o formeaza. Accesul la informatii sau stiri proaspete despre mediul de afaceri. cunoasterea mai buna a modelului de business al organizatiei. Asistentul manager nu poate da dispoziţii nimănui. pentru a reduce presiunea si a-i facilita acestuia concentrarea pe sarcini mari. nu doar pe sine. doar dacă la rândul său are subalterni (secretare). ai in grija responsabilitatea intregii ordini a sefului direct si chiar «harta afacerii». fără a fi delegat în acest sens de director. Avantajele de a fi assistant manager Ca asistent.

 ˇ cunoaşterea lucrărilor de secretariat şi corespondenţă.  § poşta electronică.  § procedee de codificare şi clasare. management. vocabular).  ˇ dorinţa de a se perfecţiona continuu în domeniul de activitate al firmei prin studierea literaturii de specialitate şi a publicaţiilor de profil. Cerinţele profesionale(II)  cunoaşterea lucrului pe calculator:  § tehnoredactare. psihologie etc. reuşind să descopere ce fel de om are în faţă şi ce poziţie trebuie să adopte faţă de comportamentul acestuia).  § baze de date.  § noile tehnologii de transmitere şi prelucrare a informaţiilor.  ˇ cunoaşterea unor principii de organizare şi conducere.  § baze de date. în acest sens. ea trebuie să aibă cunoştinţe de drept. psihologie etc.raportarea activităţii  optimizarea forţei de muncă  coordonarea perfecţionării forţei de muncă  comunicarea interpersonală Cerinţele profesionale(I)  cunoaşterea limbii române cu tot ceea ce înseamnă ea (ortografie. contabilitate. gramatica. două limbi străine. marketing. Cerinţele profesionale(III)  cunoaşterea unor noţiuni de psihologie şi comportament în relaţiile cu publicul (secretara trebuie să fie un bun psiholog. marketing. management.  § poşta electronică.  ˇ cunoaşterea unor principii de organizare şi conducere. contabilitate.  § noile tehnologii de transmitere şi prelucrare a informaţiilor.  ˇ cunoaşterea unor noţiuni de psihologie şi comportament în relaţiile cu publicul (secretara trebuie să fie un bun psiholog.  ˇ cunoaşterea lucrului pe calculator:  § tehnoredactare.  ˇ cunoaşterea şi utilizarea corectă a metodelor şi tehnicilor ce constituie baza profesiunii sale:  § procedee de scriere şi citire rapidă.  ˇ cunoaşterea a una.  . în acest sens. reuşind să descopere ce fel de om are în faţă şi ce poziţie trebuie să adopte faţă de comportamentul acestuia).  ˇ cunoaşterea lucrărilor de secretariat şi corespondenţă. ea trebuie să aibă cunoştinţe de drept.

iar acesta trebuie să fie convins că secretara poate face faţă problemelor ce apar în lipsa sa . dă mâna cu el.  ˇ să fie capabilă să rezume esenţa unor lucrări. dactilografierea materialelor elaborate de specialiştii din compartimente. scutind conducerea de a le mai studia . pentru semnat şi expediere.   . Pentru a colabora cât mai bine cu ceilalţi angajaţi. lucrările executate în comun. secretara trebuie :  ˇ să se asigure că toate informaţiile furnizate conducerii sunt exacte.  ˇ să înţeleagă clar scopul muncii şi să preia munca personalului executiv în absenţa acestuia. să le transmită imediat şi cu precizie hotărârile. Corespondenţa primită de la acestea. şeful este cel care va hotărî dacă îl va primi sau nu. Activitatea secretarei in relatia cu sefii Secretara trebuie să ştie care sunt sarcinile şi politicile prioritare ale conducerii. cea repartizată de secretară cu rezoluţiile conducerii. să le dea lămuriri). Activitatea secretarei in relatia cu alte compartimente Secretarele au legături cu toate compartimentele din unitate. Se prezintă şi vizitatorul şi spune scopul vizitei (secretara poate hotărî dacă problema ridicată de vizitator poate fi rezolvată de altă persoană din unitate). iar dacă îl vede pentru prima dată se prezintă. Se impun câteva reguli pe care o secretară trebuie să le cunoască : ˇ secretara se opreşte din lucru. fişe. dispoziţiile conducerii. De asemenea.  ˇ să fie bine informată în tot ceea ce face conducerea.  ˇ să fie capabilă să răspundă cu diplomaţie oricărei cereri telefonice. astfel încât personalul executiv va fi scurt de a verifica toate documentele .  ˇ să menţină un climat de bună dispoziţie . Nu este de competenţa secretarei să respingă un vizitator sau să se poarte nepoliticos pe motiv că acesta doreşte să-i comunice personal şefului scopul vizitei. întocmind agenda de lucru în funcţie de acestea. permanent şi în forme variate. fie că sunt cetăţeni. Priceperea de a întâmpina un vizitator determină calitatea relaţiilor între cei care sunt viitori colaboratori în afaceri. iar executivul trebuie să aibă încredere că secretara tratează toate problemele de serviciu în mod confidenţial . respectând în acelaşi timp şi alte condiţii de ordin comportamental Activitatea secretarei in relatia cu persoane din afara unităţii Secretariatul este un factor important în realizarea legăturilor între instituţia pe care o reprezintă şi persoanele din afară.ˇ dorinţa de a se perfecţiona continuu în domeniul de activitate al firmei prin studierea literaturii de specialitate şi a publicaţiilor de profil. încât să-i poată fi de ajutor când trebuie . secretara trebuie să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu (să-i sprijine cu materiale documentare. Dacă vizitatorul nu doreşte să spună scopul. fie că sunt parteneri sau viitori parteneri de afaceri.

ˇ să ţină seama de faptul că secretariatul este locul de primire al persoanelor care doresc să vorbească cu şeful.Aşadar. numărul de telefon. lăsându-i acesteia timp să-şi pregătească răspunsul. ˇ să-l prezinte pe vizitator cu numele şi funcţia – acesta înseamnă respect. să nu discute cu colegii cu voce tare şi să-şi supravegheze convorbirile telefonice.          . ˇ autocontrolul permanent asigură o atitudine corectă faţă de cel care se prezintă în secretariat. nemulţumire.  Mass-media poate contribui la promovarea unor bune relaţii ale firmei cu publicul. televiziunii sau presei. Printre îndatoririle secretarei. postul de radio sau televiziune şi detalii asupra subiectului care interesează. atunci când în birou se află o persoana străină. Relaţiile cu mass-media  înseamnă activitate de stabilire a unor contacte ale conducerii cu reprezentanţii radioului. indiferent în ce calitate şi cu ce problemă se prezintă la secretariat.  ˇ să noteze numele redactorului respectiv. surpriză. înainte de a pleca vor fi rugaţi să-şi comunice numărul de telefon pentru a putea fi contactaţi. secretara va fixa o întrevedere cu o persoană din conducere. În relaţiile cu mass-media secretara trebuie:  ˇ să fie amabilă şi cooperantă. se numără cunoaşterea şi respectarea unor reguli de protocol la care se adaugă cele de comportament şi conduită uzuală. numele ziarului. În contextul relaţiilor dintre persoane.  ˇ să aibă grijă să nu divulge informaţii secrete sau confidenţiale. ˇ în nici o situaţie secretara nu trebuie să aibă faţă de vizitatori admiraţie. ˇ să aibă o atitudine corectă. obligată prin natura funcţiei să contribuie la stabilirea unor relaţii interpersonale. a vizitatorilor şi de aceea camera respectivă trebuie să fie cât mai plăcută. ˇ să manifeste deferenţă şi atenţie faţă de toate persoanele. este în interesul firmei să ofere presei informaţii şi imagini într-o formă favorabilă pentru ea. ˇ să caute să rezolve pe cât posibil favorabil problemele (în măsura în care aceasta este posibilă). ˇ vizitatorii din afară. regulile de conduită şi comportare civilizată contribuie la desfăşurarea normală şi fructuoasă a acestor relaţii. nu trebuie să discute probleme personale.ˇ să caute să recunoască persoanele care nu vin pentru prima dată (în cadrul activităţii de secretariat memorarea figurilor şi a numerelor de telefon este foarte importantă).  ˇ dacă este necesar.

CURS 10

ARHIVA CURENTA ORGANIZARE SI FUNCTIONARE LEGISLATIA

Legea Arhivelor Naţionale, promulgată la 2 aprilie 1996 Ordinul de zi nr.217 din 23 mai 1996, Instrucţiuni privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de documente. Aceste instrucţiuni sunt deosebit de utile şi vin să completeze dispoziţiile cuprinse în Legea Arhivelor Naţionale din 2 aprilie 1996 CONSTITUIREA ARHIVEI CURENTE  modul de înregistrare a documentelor,  registratură generală,  modul de completare a registrului de intrare-ieşire,  formularul de registru utilizat,  modul de repartizare a documentelor la compartimente pentru rezolvare,  existenţa unor programe informatice de evidenţă şi gestionare a documentelor ORGANIZAREA ARHIVEI CURENTE Persoanele juridice creatoare şi deţinătoare de documente răspund de evidenţa, inventarierea, selecţionarea, păstrarea şi folosirea lor, în condiţiile prevederilor Legii Arhivelor Naţionale. Persoanele juridice, creatoare şi deţinătoare de documente, au obligaţia de a înfiinţa compartimente de arhivă, organizate în funcţie de complexitatea şi cantitatea arhivelor pe care le creează sau le deţin. Desemnarea personalului însărcinat cu activitatea de arhivă, precum şi structura şi competenţa compartimentelor de arhivă vor fi stabilite de conducerea unităţii creatoare şi deţinătoare de documente, cu avizul de specialitate al Arhivelor Naţionale sau, după caz, al direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţional ORGANIZAREA ARHIVEI CURTENTE APARITIA SI CIRCULATIA DOCUMENTELOR  SECRETARIAT SI REGISTRATURA  COMPARTIMENTELE FUNCTIONALE ALE ORGANIZATIEI SECRETARIATUL SI REGISTRATURA  In literatura de specialitate secretariatul este definit ca un nucleu (grupare de funcţii şi respectiv persoane care le ocupă) cu activităţi, atribuţii şi sarcini individuale

complexe. Acest grup de oameni specializaţi sunt reuniţi sub o autoritate ierarhică (directori de secretariate, şefi de serviciu, secretari-şefi) autoritate subordonată la rândul său direct conducerii şi care are precizate atribuţii cu caracter permanent pentru efectuarea lucrărilor specifice muncii de secretariat. ROLUL SECRETARIATULUI  1) Activităţi cu caracter specific de secretariat (preluare, transmitere mesaje telefon, stenografierea, multiplicarea, redactarea înscrisurilor dictate de şefi, clasarea documentelor, înregistrarea corespondenţei).  2) Activităţi prin care duc la îndeplinire sarcinile şi atribuţiile prevăzute în fişa postului (documentare, corespondenţă, protocol, organizarea manifestărilor, etc.)  3) Activităţi pe care le decid, le iniţiază singure (cursuri de perfecţionare, instruire a secretarelor din subordine),  4) Activităţi de reprezentare a şefilor lor (primiri oficiale, participare la discuţii cu parteneri de afaceri, etc.) OBLIGAŢIILE CREATORILOR ŞI DEŢINĂTORILOR DE DOCUMENTE  evidenţa,  inventarierea,  selecţionarea,  păstrarea,  folosirea documentelor  depunerea lor la Arhivele Naţionale EVIDENŢA  Legislaţia arhivistică prevede obligaţia creatorilor de documente de a înregistra toate documentele intacte, ieşite ori întocmite pentru uz intern la registratura generală, într-un singur registru de intrare-ieşire sau în mai multe (atunci când instituţia creează un număr unic de documente), fără ca numerele de înregistrare date documentelor să se repete ÎNREGISTRAREA DOCUMENTELOR Marchează existenţa oficială a acestora şi reprezintă actul de naştere al fiecărui document şi de corectitudinea înregistrării depinde, în mare măsură, asigurarea păstrării lor .Atunci când creatorul de documente creează un număr mare de documente, înregistrarea acestora se face la fiecare compartiment de muncă, la registratura generală înscriindu-se numărul de înregistrare atribuit de expeditor şi denumirea compartimentului la care se repartizează spre înregistrare şi rezolvare. Înregistrarea documentelor se efectuează cronologic, în ordinea primirii lor, începând de la 1 ianuarie până la 31 decembrie ale fiecărui an REGISTRUL DE INTRARE-IEŞIRE(I) Se vor preciza următoarele elemente:  numărul de înregistrare;

data înregistrării;  numărul şi data documentului date de emitent;  numărul filelor documentului;  numărul anexelor;  emitentul;  conţinutul documentului pe scurt;  compartimentul căruia i s-a repartizat;  data expedierii;  modul rezolvării;  destinatarul;  numărul de înregistrare al documentului la care se conexează şi indicativul dosarului după nomenclator, care se va stabili şi completa în registru după rezolvarea documentului REGISTRUL DE INTRARE-IEŞIRE(II)  conţinutul documentului pe scurt;  compartimentul căruia i s-a repartizat;  data expedierii;  modul rezolvării;  destinatarul;  numărul de înregistrare al documentului la care se conexează şi indicativul dosarului după nomenclator, care se va stabili şi completa în registru după rezolvarea documentului CONSTITUIREA DOSARELOR(I)  Fiecare compartiment/structura a organizatiei are obligatia sa grupeze documentele pe dosare pe probleme, mod de rezolvare a lor, termene de pastrare stabilite de creator  compartimentele/birourile/serviciile din instituţie, la sfârşitul fiecărui an (calendaristic sau financiar) execută predarea dosarelor (ordonate în interior, legate, numerotate, certificate) la compartimentul de arhivă, pe baza inventarelor şi proceselor verbale de predare - primire (anexele 2 şi 3 din legea 16/1996) Formarea dosarului presupune  aşezarea în bibliorafturi sau în mape a documentelor primite de la diferiţi corespondenţi, persoane juridice sau fizice, împreună cu documentele de răspuns (dacă au necesitat răspuns), cât şi cu anexele lor,  aşezarea documentelor în ordinea descrescătoare a numerelor de înregistrare ORDONAREA DOSARELOR  NOMENCLATOR—se întocmeşte de fiecare creator pentru documentele proprii sub forma unui tabel în care se înscriu, pe compartimente de muncă, categorii de documente grupate pe probleme în termene de păstrare

ci numai atunci când se produc schimbări în structura creatorului de documente. dintre care un exemplar rămâne la compartimentul care face predarea. inventarierea se execută pe baza fişelor. nomenclatorul se completează cu denumirea acestora şi cu dosarele nou create.  . cartoteci ş. Această metodă permite înlăturarea eventualelor greşeli în redactarea conţinutului rezumatelor şi evită mutarea repetată a materialelor. datele se înscriu pe coperta dosarului şi de aici în inventare. fiecare compartiment va întocmi atâtea inventare câte termene de păstrare sunt prevăzute în nomenclator. Inventarele se întocmesc în 3 exemplare pentru documentele nepermanente şi în 4 exemplare pentru documentele permanente. create în cursul unui an. respectiv: clasarea documentelor pe probleme şi termene de păstrare. trecerea pe calculator Dosarele se depun la compartimentul de arhivă pe bază de inventare. constituirea unităţilor arhivistice. Dacă se înfiinţează noi compartimente de muncă sau subdiviziuni. în inventar fiecare volum va primi un număr curent distinct. la compartimentul respectiv. Ea se aplică majorităţii creatorilor de arhivă. Această metodă are o serie de inconveniente: necesită spaţiu şi mutarea de mai multe ori a documentelor dintr-un loc în altul. conform modelului prevăzut la anexa 4 din Legislaţia arhivistică . Astfel.a. întocmite după modelul prezentat în anexa nr. registre. condici. Prin metoda indirectă. inventarierea lor. iar celelalte se depun o dată cu dosarele la compartimentul de arhivă Evidenţa dosarelor şi inventarelor depuse la compartimentul de arhivă se ţine în registrul de evidenţă curentă. Inventarul cuprinde toate dosarele cu acelaşi termen de păstrare.) concepute pe probleme şi termene de păstrare  Anexa 1 din instructiuni privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de documente  Nomenclatorul dosarelor nu se modifică anual. In cazul compartimentelor de muncă sau subdiviziunilor lor care îşi dezvoltă activitatea creând alte grupe de documente decât cele prevăzute iniţial. 2. nomenclatorul se completează cu noile dosare INVENTARIEREA DOSARELOR Inventarierea este operaţiunea de luare în evidenţă a unităţilor arhivistice. valorificarea informaţiilor documentare NOMENCLATORUL DOSARELOR  este un tabel sistematic în care sunt desfăşurate structura schemei de organizare a creatorului unităţii arhivistice (dosare. In cazul dosarelor formate din mai multe volume. Ea se poate face prin două metode:  metoda directă  metoda indirectă sau pe fişe Prin metoda directă inventarierea se efectuează direct. în urma căreia rezultă inventarul fondului sau colecţiei. selecţionarea. de către un compartiment de muncă.De existenţa şi aplicarea lui corectă depind toate activităţile ulterioare. iar fişele pot fi folosite şi în alte scopuri: crearea unui fişier tematic sau cronologic. cu documentele.

SRI.CURS 11 GESTIUNEA ARHIVELOR DEFINITIVE/ISTORICE DEFINITIE ORGANIZARE SI ROL Prin arhiva generala intelegem asezamintul instituit cu scopul de a adaposti in localul sau(depozit)toate sau mai multe arhive speciale dintr-un tinut determinat.N. MAE etc) Structura . Un stat poate avea o arhiva generala (principiul concentrarii teritoriale) sau mai multe arhive locale regionale sau departamentale.In Romania avem Arhivele Nationale Istorice si mai multe arhive departamentale(M.Ap.

după 30 de ani de la crearea lor. dacă le sunt necesare desfăşurării activităţii. Ministerul de Finanţe etc. Depunerea documentelor la Arhivele Naţionale • documentele fotografice. Judecătoria din Bucureşti – 1864-1866.)  . Cum se formeaza si cum opereaza Arhivele create trebuie sa se inregistreze la ANI prin completarea si depunerea unei fise. . după 100 de ani de la întocmirea lor. după scoaterea lor din uz.Arhiva Naţională Istorică are în subordine 41 direcţii judeţene care deţin elemente patrimoniale relevante în special pentru cultura regională. după cum urmează: • • documentele scrise. Senatul român – 1864-1944. cum ar fi actele funcţionarilor primăriilor din Dej din anul 1236 până în anul 1968 etc. acte ale voievozilor. XVIII). In această situaţie. pe baza aprobării Arhivelor Naţionale sau a direcţiilor judeţene. • • matricele sigilare. • • documentele tehnice.fondul de documente al instituţiilor guvernamentale sau centrale (Comandamentul Militar din Bucovina – 1403-1786. Arhiva Naţională Istorică cuprinde:  documentele celor mai importante instituţii ale statelor româneşti în secolele XVIII-XX (Divanul de la Iaşi – 1786-1862. după 50 de ani de la crearea lor. precum şi peliculele cinematografice.)  .)  . după expirarea termenului de depunere. • • actele de stare civilă. creatorii şi deţinătorii de documente sunt obligaţi să depună la Arhivele Naţionale sau la direcţiile judeţene câte un exemplar al inventarelor documentelor permanente pe care le deţin.fonduri de documente ale unor instituţii economice (de exemplu bresle extrem de diverse)  . după 20 de ani de la crearea lor.fonduri documentare ale instituţiilor locale (prefecturi.)  fondurile instituţiilor judecătoreşti (Curtea de Casaţie. după caz. comandanţilor de oşti. intocmeste un indicator specific in care sunt trecute toate formele de documente pe care le creaza.)  . Fiecare creator de arhiva de comun acord cu ANI. Divanuri etc. Ministerul Afacerilor Interne. Creatorii şi deţinătorii de documente le pot deţine. Persoanele juridice creatoare şi deţinătoare de documente ce fac parte din Fondul Arhivistic Naţional le depun spre păstrare permanentă la Arhivele Naţionale sau la direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale. documentele comitatelor şi scaunelor. ale primăriilor şi alte documente vechi. guvernatori miliatri etc. Casa Regală – 1866-1948 etc.fonduri provenind de la autorităţile militare (cele mai vechi sunt cele ale Ordinului Cavalerilor Templieri – 1212 şi Bula de Aur – 1222. şi care au o răspundere culturală foarte mare pentru diverse comunităţi locale.fonduri documentare ale instituţiilor de sănătate (cum ar fi acte ale spitalelor de caritate din sec.

fonduri documentare ale organizaţiilor religioase (actele mănăstirilor. unui public cât mai larg. Sistem de arhivare Acesta presupune respectarea următoarelor principii: accesibilitatea. conservă şi asigură accesul prompt la colecţiile de documente pentru studiu şi alte interese ale membrilor societăţii şi comunităţilor locale.fonduri ale instituţiilor de învăţământ (primele documente păstrate datează din sec. reprezentativitatea. Arhiva are o dublă semnificaţie: un sistem de înregistrare şi documentele diverse înregistrate prin sistemul respectiv. dar diversitatea documentelor din această categorie este extrem de mare) MISIUNEA ARHIVELOR NATIONALE ISTORICE Arhivele Naţionale Istorice achiziţionează. Dezvoltarea arhivelor Trebuie stabilite criterii de selecţie a documentelor care fac parte din patrimoniul cultural naţional şi care sunt deţinute de o arhivă istorică/culturală. uşurinţa în citire şi înţelegere.)  . Deci un prim pas în adoptarea unei politici adecvate care să determine atingerea misiunii unei arhive este alegerea celui mai potrivit sistem de arhivare. Fără o evidenţă corespunzătoare ar fi practic imposibil să se regăsească un anumit element printre sutele de mii sau milioanele de documente existente. bisericilor etc. ANI oferă asistenţă şi instruirea în spaţiile sale şi pentru utilizarea acestor materiale pentru a oferi facilităţi şi servicii pentru cercetare şi studiu. precum şi protejarea drepturilor diverselor categorii de persoane private. Înregistrarea patrimoniului cultural este atât o problemă de evidenţă a elementelor deţinute. care facilitează la maximum regăsirea informaţiei solicitate. cât şi de accesiblitate. Valorificarea şi facerea cunoscută a patrimoniului deţinut. integritatea informaţiei. urmărindu-se dezvoltarea culturală a societăţii şi a diverselor comunităţi particulare. Pentru a se putea realiza toate acestea nu este suficientă existenţa unei politici de arhivare adecvate. organizează. ci şi angajarea şi instruirea permanentă unor persoane competente în acest domeniu. deci de control al lor. bolnavilor şi cerşetorilor – cele mai vechi datează din sec. elementele patrimoniale componente ale arhivei. care are menirea de a ajuta la îndeplinirea misiunii prin facilitarea lucrului cu documentele. relevanţa. De asemenea trebuie stabilită o metodologie de depistare a acestor documente şi de obţinere a lor pentru mai  . La baza sistemului de arhivare stă în prezent un sistem informaţional complex. XVII)  . autenticitatea şi competenţa. Înregistrarea în cadrul arhivei este un proces extrem de riguros şi coerent.acte personale şi documente de familie (cele mai vechi sunt privilegiile acordate diferitelor persoane sau familii.XV şi au fost emise la Braşov)  . pe orice suport şi în orice format.fonduri documentare ale instituţiilor sociale şi de muncă (actele cele mai vechi fac referire la soarta săracilor. adecvat pentru gestionarea corespunzătoare a rhivelor.

printre altele.) De asemenea modul de amplasare trebuie să faciliteze nu numai păstrarea lor corespunzătoare. De asemenea donaţiile pot contribui la dezvoltarea unor arhive istorice-patrimoniale. şi legislaţia – precum şi politica particulară adoptată de fiecare arhivă istorică – ar trebui să încurajeze acest fenomen. documente pe pergament c. legislaţia şi normele metodologice în vigoare. tematică etc. prin achiziţia totală sau parţială a unor fonduri arhivistice private sau prin achiziţia directă de documente propuse spre cumpărare de diverşi particulari. Starea documentelor de arhivă este foarte mult influenţată şi de condiţiile de depozitare a acestora. documente pe hârtie b.raritatea şi calitatea lui . ţinându-se cont de evoluţiile socio-culturale care se profilează. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt: resursele financiare.provenienţa şi istoria respectivului document . tipologia elementelor respective. fotografii d. Pentru a fi corect depozitate. materiale şi umane de care dispune organizaţia. colecţiile de documente ale arhivelor trebuie să fie organizate conform unor criterii bine delimitate (tipologie. Astfel. ca atare ar trebui făcută şi o evaluare a importanţei culturale viitoare a acelui document. Conservarea documentelor presupune foarte multă responsabilitate. De asemenea arhivele istorice se pot dezvolta prin achiziţii de la diverşi proprietari de documente de importanţă culturală naţională sau locală (dacă este vorba de dezvoltarea patrimoniului unor arhive locale). precum şi în funcţie de ineditul lor.importanţa pentru dezvoltarea culturală şi înţelegerea istoriei unei personaşităţi. De cele mai multe ori aceste documente sunt fragile. De asemenea această evaluare trebuie să ţină cont şi de potenţialul respectivului document. printre care menţionăm: . principalele direcţii strategice pentru conservarea corespunzătoare a documentelor sunt următoarele: a. dar şi regăsirea lor rapidă. iar factorii care pot să le afecteze negativ sunt foarte numeroşi.creatorul documentului . definite şi respectate de către arhivari. Depozitarea şi conservarea documentelor de arhivă depinde de mai mulţi factori.buna lor conservare şi pentru a facilita accesul unui public cât mai variat la ele. Selectarea documentelor să se facă ţinându-se cont de criterii precise. Acestea se pot face de la alte organizaţii. Evaluarea documentelor se face în funcţie de valoarea lor ca martori ai unor fenomene culturale şi de informare. Legislaţia în vigoare prevede. înregistrări audio-vizuale e. perioada de realizare. modalitatea prin care se dezvoltă – în mod organic – patrimoniul Arhivelor Naţionale Istorice şi desemnarea elementelor care fac parte din Fondul Naţional. a unei comunităţi etc. inclusiv de la magazine de antichităţi. unii dintre ei foarte greu controlabili. microfilme      .

elementele patrimoniale nou intrate. Arhivă  Serviciul Asigurarea Informării. se urmăreşte circuitul documentelor depozit-cercetare. modene etc. fiecare particularizat în funcţie de utilizatori şi scopul pentru care a fost creat. Astfel. Activităti Ştiinţifice şi Cultural-Educative  Biroul Analiză şi Prelucrare Informatii Arhivistice  DIRECŢIA ASIGURARE TEHNICO-MATERIALĂ ŞI CONSERVARE  Serviciul Asigurare Tehnico-Materială Serviciul Conservare-Restaurare Serviciul Microfilmare si Reprografiere  DIRECŢIA ARHIVELOR NAŢIONALE ISTORICE CENTRALE  Serviciul Arhive Administrative şi Culturale Serviciul Arhive Economice Serviciul Arhive Feudale. fie că este vorba de documente de orice. Îndrumare şi Control  Serviciul Management Resurse Umane  Serviciul Financiar-Contabilitate  Biroul Organizare. Astfel există o evidenţă la depozit. La baza acestei înregistrări stă studierea materialelor respective.. la care trebuie să se răspundă în timpul cel mai scurt. pentru a se putea şti ce conţine acesta şi cum se poate regăsi orice material din arhivă. ORGANIGRAMA Arhivelor Naţionale  A. Există mai multe sisteme de evidenţă. sunt studiate pentru a fi identificate elementele de origine. Personale şi Colecţii Serviciul Arhive Contemporane Serviciul Arhive Tehnice şi de Înregistrare Serviciul Relaţii cu Publicul PREDAREA DOCUMENTELOR IN CAZUL DESFIINTARII  .f. realizată de către specialiştii instituţiei. sau de sigilii. Se face şi o evidenţă la sala de lectură. Studierea acestora însă poate fi un proces foarte complicat şi de durată deoarece elementele de patrimoniu deţinute trebuie să fie interpretate într-un anumit context Sisteme de evidenţă. documente pe suport electronic Înregistrarea elementelor de arhivă este o problemă extrem de importantă şi de mare responsabilitate. calitatea. O altă înregistrare se face pentru rezolvarea cererilor din cele mai diverse. Planificare Situaţii de Urgenţă şi Protecţia Specială a Documentelor  Biroul Integrare Europeană. APARATUL CENTRAL  Cabinetul Directorului General  Secretariat  Registratură  Consilier Juridic  Analiză-Sinteză Informare şi Relaţii Publice  B. pe de o parte. fel. semnificaţia istorică etc. Programe şi Cooperare Internatională  Serviciul Publicaţii. Cercetării şi Documentării  Serviciul Metodologie. care este de asemenea importantă deoarece astfel se poate. pe de altă parte. regări informaţia despre materialele de arhivă deţinute de către utilizatori şi.

 Serviciul de Protecţie şi Pază.  alte organe cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. la cerere. extrase şi certificate privind drepturile individuale ale cetăţenilor vor fi depuse la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale sau la direcţiile judeţene ale acestuia. Procesul-verbal va fi semnat de şeful compartimentului de arhivă din unitatea desfiinţată şi de membrii comisiei de lichidare. iar cele cu valoare practică. o dată intrate. elaborarea de publicatii si eliberarea de copii. următoarele instituţii:  Ministerul Apărării Naţionale. şeful compartimentului de arhivă întocmeşte un proces-verbal în prezenţa reprezentantului Arhivelor Naţionale. Documentele aparţinând Fondului Arhivistic Naţional. . întocmit în 2 exemplare. conform modelului anexa nr. celelalte două sunt trimise la Arhivele Naţionale. în 3 exemplare. actiuni educative. informari. anii extremi. In situaţia mai sus prevăzută. Procesul-verbal se întocmeşte şi se înregistrează la unitatea creatoare sau deţinătoare. documentele cu valoare ştiinţifică vor fi preluate de Arhivele Naţionale sau de direcţiile judeţene. Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romaniei pot fi consultate. numărul lui fiind trecut în registrul de evidenţă curentă. de catre cetateni romani si straini. în dreptul inventarelor dosarelor predate. un exemplar al procesului-verbal se predă reprezentantului Arhivelor Naţionale. selecţionare). Folosirea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romaniei Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romaniei pot fi folosite pentru: cercetare stiintifica. starea de conservare. cercetarea se poate face numai cu aprobarea conducerii unitatii creatoare sau detinatoare. rezolvarea unor lucrari administrative.In cazul desfiinţării unei unităţi creatoare de documente. fără ca activitatea acesteia să fie continuată de o alta.6. Un exemplar rămâne la unitatea creatoare sau deţinătoare.  Ministerul Afacerilor Externe. Procesul-verbal se înregistrează şi la Arhivele Naţionale. Pentru documentele la care nu s-a amplinit acest termen. Predarea-preluarea se consemnează într-un proces-verbal. în care se consemnează: denumirea fondului arhivistic. extrase si certificate. potrivit legii.  Serviciul Român de Informaţii. în depozitele Arhivelor Naţionale. EXCEPTII Sunt exceptate de la depunere.  Serviciul de Informaţii Externe.  Academia Română. în baza cărora se eliberează copii. Preluarea documentelor de la creatori şi deţinători de către Arhivele Naţionale se efectuează prin confruntarea inventarelor cu unităţile arhivistice. cantitatea. nu mai pot fi retrase din administrarea acestora. dupa 30 de ani de la crearea lor. stadiul de prelucrare (inventariere. 14 din Legea Arhivelor Naţionale. Împreună cu documentele se predau şi inventarele acestora. conform art.

dupa 40 de ani de la moartea acesteia. X).51. Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei.registrele de stare civila. 43 . herausgegeben von Walter Eckermann und Hubert Mohr. dupa 75 de ani de la crearea lor. .dosarele personale.Napoca. A. p.466. EDROIU. p. colecţie îngrijită de D. London. dupa 50 de ani de la creare. . d) nu sant prelucrate arhivistic. dupa 50 de ani de la crearea lor.Babeş . în româneşte de Ioan I.sec. 1975. trad. Stabilirea documentelor respective se face de catre detinatorul legal al acestora.documente ale societatilor comerciale cu capital privat. sau cele a caror integritate fizica este an pericol nu se dau an cercetare. dupa 90 de ani de la crearea lor. c) sant antr-o stare necorespunzatoare de conservare.Bolyai…. Russu. Cluj . Documentele a caror cercetare poate afecta interesele nationale. . . Pippidi şi I. M. dupa 100 de ani de la crearea lor.documentele privind viata privata a unei persoane.documentele notariale si judiciare. potrivit prevederilor constitutionale si ale legislatiei an vigoare.I. GORDON. integritatea teritoriala si independenta statului roman. Lista termenelor:  . Bucureşti. 6. Tipografia Univ. situatie stabilita de comisia de specialitate si consemnata antr-un proces-verbal. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic . p.documentele medicale. 1976. Illustrated introduction in Latin Epigraphy. an original. dupa 90 de ani de la crearea lor. . . NICOLAE. . 465 . drepturile si libertatile cetatenilor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. potrivit anexei nr. seria prima . 1966. Russu.documentele privind afacerile criminale.Inscripţiile Daciei Romane. Bucureşti. dupa 50 de ani de la crearea lor.. E. însoţite de comentarii şi indice.documentele privind politica externa. dupa 100 de ani de la crearea lor. b) pot leza drepturile si libertatile individuale ale cetateanului. Einguhrung in das Studium der Geschichte. .documentele referitoare la siguranta si integritatea nationala. Berlin. vol.. 1983. ci sub forma de reproduceri. . documentele fiscale. .Documentele de valoare deosebita nu se expun public. I adunate.258. E. Fac parte din aceasta categorie documentele care: a) privesc siguranta. prin datele si informatiile pe care le contin. Inscripţiile antice din Dacia şi Schthia Minor. 257 . dupa 100 de ani de la crearea lor. A. 1992.

PIPPIDI. indici. Bucureşti E. 1976. ANDREI.. A. ANDREI. Ciucă. 1980.. comentarii de Iorgu Stoian. În . comentarii. M.301. I (1395 .. Oraşul Bucureşti. O. trand. Alţi anticari şi epigrafişti români din secolul al XIX-lea. Bucureşti. 279 . 1961. Bălan. traduse. vol. Elian. 1970. Bucureşti. Bucureşti. Inscripţiile greceşti şi latine sec. E. în româneşte şi comentarii de Grig. 1983. descoperite în România.. EMILIAN. I. Pippidi. vol. Russu şi alţii. comentarii. indici de Alex. N. Inscripţii în bisericile României. Diaconescu. Bucureşti. Florescu şi Constantin C. Bucureşti. vol.1800) de Al. . culese.Studii Clasice…. sous la direction de Charles Samaran.II. Russu. Bruges.497. Vechi epigrafi şi anticari în Ţările Române. vol. 1987. 241 . Inscripţiile din Scythia Minor. Pascu. p. I . M. 1905 . Inscripţiile medievale ale României.1908. Introducere. IV . indice de Ioan I. III/2. IX. adunate. II. IORGA. II trad.Prefaţă de St. L’Histoire et ses méthodes. POPESCU. Inscripţiile din Scytia Minor.. Bucureşti. În . Introducere. C.Studii Clasice…. XII.XVIII. 455 . NICOLAE. de la Kogălniceanu la Bălcescu. p.246. A. D. 1977. PIPPIDI. 1983 (seria a 2-a). 1965. Suceveanu. PIPPIDI. Bucureşti. vol. I. 1969. p.