home soare_prof@yahoo.

com

SCHIŢĂ TURISTICĂ A AŞEZĂRILOR DIN DEPRESIUNEA ÎNTRE RÂMNICE
Sorin Pantelimon

2011[Year]
1

INTRODUCERE

Oricât de apreciate vor fi fiind frumusețile turistice ale atâtor ținuturi din țara noastră, un loc deosebit de frumos este chiar Valea Râmnicului Sărat. Urcând către izvoarele acestui râu, sunt atâtea peisaje pline de frăgezime care îi așteptă pe turiști, cum rar se găsesc în altă parte. Este adevărat că turismul se află aici încă la începutul lui din punctul de vedere al organizării lui practice (industrie hotelieră, facilități de transport etc.). Însă, pornind către Dumitrești și pănă sus la Vintileasca s-au Bisoca, farmecul peisajului copleșesc orice turist pasionat de natură. Sunt locuri predestinate parcă, evadărilor din cotidian la sfârșitul unei săptămâni agitate. Valea Râmnicului Sărat, cu drumul ei şerpuitor de-oparte şi de alta a râului, are în ea un aer voievodal. Dealurile cu văi şi pârâuri sunt vegheate la orizont de vârfurile înalte ale munţilor. Pretutindeni te întâmpină o curăţenie a vegetaţiei abundente, o măreţie care te fac să te gândeşti la ceremonialul unui alai domnesc ce urcă spre zarea unei istorii fără de sfârşit. Pe terasele dealurilor sunt răsfirate case frumoase, înconjurate de gospodării şi livezi cu pomi fructiferi. Satele risipite de munte şi tot peisajul din jur, par că se apropie de cer într-un joc de relief ameţitor. De la Jitia valea se deschide tot mai mult, dezvăluind privirii călătorului un adevărat amfiteatru natural, mărginit de munţi şi dealuri înalte. Este depresiunea „Între Râmnice”, un spaţiu geografic atrăgător, cu un potenţial turistic nevalorificat. Frumuseţea peisajului, particularităţile naturale, obiectivele social-culturale, oferă multiple momente de recreere, fapt ce o îndreptăţesc să apară pe harta traseelor turistice. Spre deosebire de pantele abrupte din alte părți, aici culmile sunt domoale, înierbate, ușurând accesul omului. Rareori se întâlnesc segmente abrupte, ca de pildă Piatra Mâții, Piatra Penei s-au Piatra Neculei. Altitudinea moderată și prezența unei vegetații bogate conferă peisajului un aspect particular, pe care îl putem încadra, în mod figurat, în ”spațiul mioritic românesc”. Localnicii sunt bucuroși de prietenie, ospitalieri, oameni care știu să prețuiască sărbătorile pe care le trăiesc. Un sfârșit de săptămână petrecut în gospodăria lor, echivalează cu vacanța unui copil petrecută la niște bunici buni și iubitori.

2

I.

DEPRESIUNEA „ÎNTRE RÂMNICE”

Depresiunea “Între Râmnice” se află în partea de sud-est a României, având o suprafaţă de 66,7 Km2. Lungimea este de 14,5 km, iar lăţimea de 3,2 km în nord, 6,3 km în centru şi 4,3 km în sud. Din punct de vedere al organizării administrative, peste depresiunea “Între Râmnice” se suprapun în mare parte, comunele Jitia şi Vintileasca din judeţul Vrancea, şi comuna Bisoca din judeţul Buzău. Populaţia celor 3 comune adunată împreună, este de cca. 7000 de locuitori. Este o depresiune subcarpatică situată la poalele sudice ale Munţilor Vrancei, din Curbura Carpaţilor, care se dezvoltată în bazinul superior al râului Râmnicu Sărat şi al afluenţilor săi, Sărăţelul şi Râmnicelul. Ea se încadrează între versanţii vestici a bordurii carpatice şi Dealurile Înalte, ce o închid de la nord la sud, după cum urmează: peretele muntos (Muntele Furu-1416m) în vest, Piscul lui Andrei – Vârful Gurbănesii-923 la nord, Dealurile Înalte Vestice (Dealul Roşu-944m) în est şi Muntele Ulmuşoru-943m, Dealul Şindrila-900m, Dealul Bisoca970m, la sud. O caracteristică dominantă a depresiunii este relieful frământat şi pitoresc, cu aşezări risipite, izolate, unde se păstrează comori de artă populară autentică. În literatura de specialitate au fost folosite denumiri diferite precum, Depresiunea JitiaBisoca (Şt. Mateescu-1927), Depresiunea Bisoca-Neculele (N. Al. Rădulescu-1937) şi Depresiunea ” Între Râmnice” (H. Grumăzescu-1973). Ultima denumire a fost considerată cea mai potrivită, datorită faptului că geneza depresiunii este strâns legată de activitatea morfogenetică a râului Râmnicu Sărat şi a afluentului acestuia de pe partea stângă, Râmnicelul. Aşezată la o răscruce geografică şi istorică, teritoriul acestei zone depresionare a constituit un punct de legătură între munte şi câmpie, între zone etnografice şi folclorice ca cele de pe Valea Râmnicului, Ţara Bârsei, Covasna, Vrancea şi Buzău. Fundamentul zonei este constituit din roci mediterane, nisipuri şi argile, aşezate într-o înclinare pericarpatică. Aici întâlnim versanţi abrupţi, supuși eroziunii şi alunecărilor de teren. Relieful s-a format aici în cea mai mare parte, prin acţiunea apelor curgătoare din bazinul superior al văii Râmnicului Sărat. Datorită diferenţierii rocilor şi a faptului că pot fi uşor erodate, apele curgătoare au realizat aici forme spectaculoase, care constitue adevărate puncte de atracţie turistică. O largă răspândire o au rocile tari, dar foarte solubile (sarea), acoperite de roci moi şi semitari, cu indice mare de plasticitate (marne, gresii, conglomerate şi brecia sării). În Subcarpaţii de Curbură sarea s-a depus în urmă cu circa 20 milioane de ani, într-o perioadă în care această regiune era ocupată de apele unei mări calde cu numeroase lagune
3

puţin adânci. Concomitent cu acumularea sării, prin evaporare, apele râurilor carpatice transportau cantităţi mari de aluviuni care seamestecau cu depozitele salifere. Ulterior au avut loc mişcări de cutare a straturilor, iar sarea fiind mai plastică a străpuns cutele tinzând să se apropie de suprafaţă. Acest fenomen a fost descris pentru prima dată de savantul roman Ludovic Mrazec, care a introdus în ştiinţă noţiunea de “cute diapire” pentru a denumi cutele cu sâmburi de sare. În prezent sarea apare la suprafaţă în numeroase locuri din depresiune fie în stare pură, fie în amestec cu diferite alte roci, în acest caz fiind numită “brecia sării”. Arealele de apariţie asăriisunt puse în evidenţă de diferite denumiri de locuri: Dealul Sării, Sărăţel, Pârâul Sărat, Sarea Roşie, Calea Sării etc. Privită în ansamblu, depresiunea are un caracter neregulat datorită prezenţei în interiorul ei a unor măguri, care pe alocuri depăşesc altitudinea de 800m şi a unor culmi perpendiculare ce se desprind din povârnişul montan, ce se leagă de măguri prin şei. În acest cadru, plafonul interfluviilor coboară ameţitor de pe pantele muntelui până în dreptul şeilor, pentru a se ridica brusc pe faţa lor vestică spre vârful măgurilor. Din aceste puncte, încpe din nou să coboare, spre est în valea Râmnicelului şi spre sud în valea Râmnicului Sărat. În centrul depresiunii se află un platou numit Podul Mândru – Plaiul lui Cojan, fiind o prelungire a unui pinten ce se desprinde din coasta muntelui Piatra-1300 m. Ca urmare a agresiunii apei asupra sării aflată aproape de suprafaşa solului, s-au declanşat o serie de prăbuşiri subterane, care au dus la apariţia unor microdepresiuni pseudo-carstice circulare sau eliptice. Umplându-se cu apă, ele au dus la formarea unei salbe de lacuri cu apă dulce, patru dintre ele aflându-se pe acest platou la distanţe mici unele de altele. Chiar dacă au luat naştere prin procese carstice pe sare, existenţa unei plăci de gresie eocenă, a acţionat ca un izolant între formaţiunea de sare de sub ea şi apa de la suprafaţă. Cel mai mare este Lacul Vintileasca (Lacul Mare), cu o formă bine conturată, urmat de Lacul lui Giurgiu, Lacul de la Cruce şi Lacul de la Buduroi. Un alt fenomen care şi-a pus amprenta asupra reliefului din Depresiunea Între Râmnice, sunt alunecările de teren. Acestea au afectat jumătate din suprafaţa depresiunii, contribuind la aspectul de relief frământat, cu maluri râpoase şi ravene. Tipică pentru acestă depresiune este spectaculoasa alunecarea de la “Huma Roşie” sau “Sarea Roşie”, cum îi spun localnicii. Este o alunecare curgătoare profundă, cu o suprafaţă afectată de cca. 6ha. Ea s-a dezvoltat în malul stâng al pârâului Sărăţel sub Podul Mândru – Plaiul lui Cojan, având o lungime de cca. 350m şi o lăţime ce variază între 200 (în punctul de desprindere) şi 30m (în partea centrală). Versantul afectat are o înclinare medie de 25-30 grade şi o înălţime a pereţilor ce variază între 2 şi 12m. În spaţiul afectat cel mai mare aven poate ajunge la un diametru de 2m şi o adâncime de 5m. În prezent alunecarea este în plină evoluţie, având o vechime de cca 55 de ani (conform informaţiilor obţinute de la localnici).
4

În depresiune mai apar alunecări asemănătoare pe versanţii pâraielor Moldoveanu, Suleriţa, Pârâul Mare ş.a. Cele mai rapide evoluţii ale acestor alunecări, se produc în anii ploioşi. Din păcate, terenurile afectate de astfel de fenomene naturale sunt complet degradate şi inutilizabile. Valea Râmnicului traversează depresiunea pe o direcţie oblică şi pe o distanţă de 11 km. Ea şi-a creat aici 10 nivele de terasă, cu o mai bună reprezentare a celor de-a opta şi a noua (160-170m, respectiv 190-220m). Reţeaua hidrografică a depresiunii, este alcătuită din râuri şi pârâuri colectate de Râmnicul Sărat, al cărui bazin hidrografic se desfăşoară pe o supreafaţă totală de cca. 1000km2. Principalele râuri împreună cu afluienţii lor, vin să completeze frumuseţile oferite de relief, izvoarele şi cursurile lor oferind turiştilor privelişti minunate. Dintre acestea mai reprezentative sunt: Izvoarele Râmnicului, de sub muntele Furu, Izvoarele Râmnicelului, ce izvorăşte de sub munţii Stejic şi Muntioru, cursul superior al Văii Râmnicului , Valea Sărăţelului, Valea Râmnicelului. Râmnicul Sărat izvorăşte din punctul numit „Poiana Boului”, aflată pe versantul sudvestic al masivului Furu, la altitudinea de 1360m. Râul străbate zona montană pe o distanţă de cca. 10 km., cu rupturi de pantă şi cascade, apoi pătrunde în bazinul depresionar „Între Râmnice”. Aici valea se lărgeşte mult şi, pe o distanţă de 11km râul adună numeroşi afluienţi care străbat malurile de sare ce se ivesc de-o parte şi de alta a albiei sale. Afluienţii de pe stânga sunt: Sărăţel, P. Cerbului, şi Râmnicelul; afluienţii de pe dreapta: P. Moldoveanul şi P. Sărat. În aval de centrul comunei Jitia, după confluienţa cu Râmnicelu, Râmnicul părăseşte depresiunea strecurându-se printr-un defileu numit „Calea Sării”, situat între Dealul Roşu şi Dealul Sării. Sursele de alimentare ale reţelei hidrografice le constituie în principal precipitaţiile lichide, urmate de topirea zăpezii şi scurgerea subterană, procentul participării acestora fiind diferit. Apa freatică se găseşte la adâncimi variabile, putând fi uşor identificată în zona fântânilor de colectarea a apei potabile pentru consumul comunelor Vintileasca, Jitia şi Bisoca. Sursele de apă sunt utilizate în prezent numai pentru alimentarea cu apă potabilă şi menajeră a gospodăriilor populaţiei, precum şi a animalelor. În cadrul depresiunii “Între Râmnice” s-au format de-a lungul timpului numeroase lacuri de origine pseudo-carstică, care îmbogăţesc peisajul din această zonă. Din acest mic univers lacustru face parte “Lacul Vintileasca”, cel mai întins, cunoscut sub mai multe denumiri: “Lacul Mare”, “Lacul de pe Plai” sau “Lacul fără Fund”. Ultimul nume este legat de o legendă locală, care povesteşte că în acest lac şi-au pierdut viaţa în trecut, animale şi oameni, tocmai datorită faptului că acesta nu are fund. Din informaţiile adunate de la localnici se confirmă, că până în
5

anii ’60 ai secolului trecut, lacul avea o scurgere subterană, fapt ce ducea la o scădere apreciabilă a nivelului apei, în perioadele secetoase. În prezent această scurgere s-a închis, surpraplinul deversându-se printr-un canal construit în partea sa estică, în pârâul Cerbului. Astăzi lacul este lipsit de vegetaţie, fapt ce a favorizat dezvoltarea unei faune bogate (peşti şi crustacei), fiind amenajat pentru pescuit. Cadrul natural deosebit de pitoresc ce-l înconjoară, a dus la amenajarea unor spaţii de agrement pentru turişti. În apropiere, la nord-est de primul, se află un lac mai mic numit “La Buduroi”. Acesta se află într-o microdepresiune, fiind aproape în întregime acoperit cu vegetaţie şi într-un proces avansat de colmatare. Celelalte două lacuri, rezultate în urma unor procese asemănătoare cu primele două, sunt situate în partea sudică a Plaiului Cojan – Podul Mândru. Primul este “Lacul lui Giurgiu”, care are o formă alungită şi o adâncime de cca. 2,5m. Malurile lacului sunt invadate în mare parte de vegetaţie specifică, iar fauna piscicolă este şi ea prezentă. Lacul se pretează pentru amenajare piscicolă şi a unor spaţii de agrement pentru turişti. La cca. 200m nord de acesta, se află “Lacul de la Cruce”, având forma circular şi lipsit în totalitate de vegetaţie. Situat în trecut la o răscruce de drumuri, fapt căruia îi datorează numele, lacul se pretează amenajării piscicole, lucru neglijat până acum de autorităţi. Supraplinul acestui lac se varsă printr-o gură de scurgere, ce trece pe sub drumul ce leagă comunele Jitia şi Vintileasca, într-un lac mai mic aflat în proprietate particulară şi mai departe într-un afluient al pârâului Cerbu. “Lacul lui Mirică”, mai puţin cunoscut şi cercetat, este situat în partea de est a satului Cerbu, în punctul numit “la Canton”. În trecut lacul se afla lâgănă gospodăria unui pădurar, Horhocescu Mirică, de la care provine şi numele lacului. Acesta are o suprafaţă mai mică, în compataţie cu cele de pe Plaiul lui Cojan, fiind în cea mai mare parte acoperit cu vegetaţie. În satul Dealul-Sării, se află alte două lacuri: primul este situat în Poiana Negari, numit “Lacul cu Răchiţi”, iar cel de-al doilea, situat în apropierea bisericii satului, numit “Lacul de la Muchea-Naltă”. Al treilea sector de lacuri, se află pe dealul Bisoca, în partea sudică a depresiunii. “La Lacuri”, este un complex format din trei lacuri ce nu depăşesc 2m adâncime, situate într-o microdepresiune înconjurată de o pădure de molid. “La Ogrăzi” este un lac mai mare, cu suprafaţa de cca. 80m2 şi o adâncime de cca. 2,5m, care prezintă pe maluri o vegetaţie specifică bogată (papură, iarba broaştei, sălcii şi arini). “Lacul Limpede” şi “Lacul Negru” sunt alte două lacuri din acestă zonă, având dimensiuni aproximativ asemănătoare cu cel prezentat înainte. Sub aspectul biogeografic în cadrul depresiunii se întâlnesc pădurile de amestec (molid, fag). Vegetaţia naturală se compune din păduri de conifere, păduri de foiose şi pajişti. Vegetaţia lemnoasă a pădurilor este formată în cea mai mare parte din fag (Fagus sylvatica), brad (Abies alba) şi molid (Picea abies). În stratul arbustiv întâlnim: lemnul râios (Euvomimus europaea), alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sangvinea), murul
6

(Rubus hirtus). Plantele căţărătoare sunt reprezentate prin iederă (Hedera helix) şi carpin (Clemantis vitalba). Pajiştile şi fâneţele sunt formate din numeroase specii de ierburi şi graminee ca firuţa de fâneaţă (poa pratensis), păiuşul (festuca), diferite dicotiledonate, cimbrul ş.a. Valoarea furajeră a pajiştilor este bună datorită procentului mare de graminee, ceea ce explică şi existenţa unui sector zootehnic bine dezvoltat. În covurul subalpin apare afinul şi merişorul, iar în parchetele forestiere fragul, zmeurul şi murul. Resursele animale sunt variate şi destul de bogate. Din specia mamiferelor cele mai representative sunt: ursul brun (Ursus artcos), lupul (Canis lupus), râsul (Lynx lynx), jderul (Martes martes), vulpea (Canis vulpes), mistreţul (Sus scrofa), căpriorul (Capreola capreola), cerbul carpatin (Cervus elaphus), iepurele. Dintre păsări amintim: acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), şorecarul comun (Buteo buteo), vinderelul roşu şi cel de seară (Falco tinnunculus şi F. vespertinus), uliul păsărar (Accipiter nisus), mierla gulerată (Turdus torquatus), forfecuţa (Loxia curvirostra), alunarul (Nucifraga caryocatactes), piţigoiul de munte (Parus montanus), pănţăruşul (Regulus regulus), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides trydactilus), ierunca (Tetrastes bonasia), piţigoiul moţat (Parus cristatus), piţigoi de brădet (Parus ater), huhurezul mare (Strix uralensis), precum şi păsările călătoare. Fauna piscicolă este alcătuită în mare parte din specii precum: mreană (barbus), cleanul (Leuciscus cephalus), boişteanul (Phoxinus phoxinus), racul – în Lacul Mare, ş.a. Mai trebuie menţionat faptul că această zonă face parte din “regiunea seismică Vrancea”, cea mai activă regiune seismică a ţării. Vrancea este un focar de cutremure adânci, care prin persistenţa şi izolarea lor, nu-şi gasesc perechea decât într-un singur punct similar din Munţii Hindu-Kuş din Afganistan. Seismicitatea este datorată mişcării a patru microplăci ce se interferează în dreptul Curburii Carpaţilor. Acestea sunt: placa Moesică – ce avansează spre nord sub Carpaţii Meridionali; microplaca Panonică – ce avansează spre est; placa EstEuropeană – ce pătrunde sub Carpaţii Orientali; microplaca Mării Negre, foarte activă – ce pătrunde sub Curbura Carpaţilor, fiind împinsă la rândul ei de o placă tectonică la fel de activă, şi anume cea Arabică.

II.

AŞEZĂRILE UMANE

Pătrunzând ca un golf înspre munte, bazinul Râmnicului Sărat a ușurat comunicarea (legătura) între așezările de munte și cele de câmpie. Valea Râmnicului a fost în trecut unul dintre vadurile transhumanţei, folosite de ciobanii din Ţara Bârsei şi Covasna, care coborau cu turmele la iernat în bălţile Dunărene. Relieful potrivit de înalt, având culmi domoale, peste care
7

râul Râmnic a creat o vale largă cu terase, constituie un cadru – suport favorabil activității umane. O vegetație bogată și variată, resurse de sare și păcură, iată doar câteva argumente în favoarea locuirii din timpuri străvechi a Depresiunii ”Între Râmnice”. Primele așezări atestate documentar în această zonă depresionară, sunt Bisoca și Neculele menționate în acte de danie emise de domnitorii Țării Românești în secolul al XVI-lea. Astfel, Bisoca este sat menționat în anii 1522-1523, când Radu de la Afumați dăruiește moștenitorilor săi ”…plaiul Peceneaga, până la pârâul Peceneaga și până la podul de la săvârșirea Bogdanei (Moldova),… până la Omșor (Muntioru) și până la drumul Biscovei (Bisoca), la săvârșirea Văii Boului și de la Meledic în sus, până la Cheie și până la drumul Buzăului și podul Brebului și Clașna și Brazul (Brazău)”. Într-un alt document tot din secolul al XVI-lea, domnitorul Mircea Ciobanul întărește în 1551 comisului Tatu ocină în Pleșcoi, Merloari, Buciumeni și Bisoca, dată de acesta apoi fiicelor sale, Elina, Stanca, Maria și Anca. Neculele, în prezent sat al comunei Vintileasca, este moșie menționată în anul 1759, când domnitorul Mihnea Turcitul întărește lui Dragomir și surorilor sale Stanca și Moașa și nepoților săi Momce și Bragă, mai multe părți de sate printre care Joicelul, Neculele, alături de Munții Muntiorul și Mușa.

Bisoca, leagăn de civilizaţie străveche
Aşezare Comuna Bisoca este situată între două aşezăminte monahale importante, Mănăstirea Poiana Mărului la est şi Schitul Găvanele la vest. Ele reprezintă și două repere ale spiritualității românești, care alături de alte lăcașe de cult de la curbura Carpaților, fomau în trecut „ micul Athos românesc”. Trebuie specificat că numai o parte din satele comunei sunt situate în cadrul depresiunii „Între Râmnice”, ocupând partea sudică-vestică a acesteia. Culmea dealurilor Ulmuşoru (943m), Şindrila (900m), Bisoca (970 m) şi Groapa lui Pavel (987 m), reprezintă cumpăna de ape care desparte bazinul Râmnicului Sărat de cel al Slănicului. Astfel, comuna Bisoca este aşezată de-o parte şi de alta a acestor dealuri subcarpatice înalte, într-un cadru peisagistic rar întâlnit. Centrul comunei Bisoca este situat la 68 de km. faţă de oraşul Buzău, reşedinţa judeţului. Are o suprafaţă totală de 7268 hectare și se învecinează cu Valea Sălciei, Sărulești, Vintilă Vodă și Mânzălești în partea de sud, cu Gura Teghii în vest, cu Jitia și Vintileasca – jud. Vrancea în partea nord-estică. Comuna are 3060 locuitori, care populează cele 8 sate care o compun, după cum urmează: Bisoca, satul de reședință, Băltăgari, Lacurile, Lopătăreasa, Pleși, Recea, Sările și Șindrila.

8

Despre minunatele peisaje ce încântă privirea călătorului în Bisoca şi celelalte comune din Depresiunea “Între Râmnice”, au scris cărturari de seamă precum, Al. Odobescu în „Pseudokinegheticos”, fragmentul “Pe plaiurile Bisocii”, şi Al. Vlahuţă în poemul „România Pitorească”, fragmentul „În Râmnicul Sărat”. Oprindu-se pe dealurile înalte ale Bisocii, cei doi scriitori au putut admira minunatele privelişti ale depresiunii, pe care le-au descris în mod magistral în operele lor. Al. Odobescu, peisagist talentat, face o descriere cuprinzătoare: ”Când ajunserăm pe muchia plaiului ce desparte văile dinspre Buzău de cele dinspre Râmnic, priveliștea, din veselă și plăcută cum era, se făcu deodată măreață: culmea întinsă a Penteleului se zări în depărtare, apoi plaiul Răboiului, Piatra Penei, Carâmbul, munții Neharnița, ambele Mușe, Măceșul, Brezeul, piscurile semețe ale Furului și Streșicului, stâncele Năculelor, la poalele cărora se așternea, întocmai ca un lăicer verde și înflorat, o poiană largă și desfățată”. Istoric Plaiurile Bisocii alături de cele ale Jitiei și Neculelor, reprezintă un vechi leagăn de civilizație pastorală românească. Nu departe de aceste locuri, în zona învecinată a Vrancei, Alecu Russo a cules în secolul al XIX-lea balada Miorița, capodoperă a creației populare românești. Un lucru interesant din punct de vedere istoric, îl reprezintă toponimele din această regiune care amintesc de popoarele migratoare ale slavilor și pecinegilor. Referitor chiar la originea numelui ce-l poartă comuna, s-au emis mai multe teorii. În prima se afirmă ca numele localității provine chiar de la pecinegii bisini, popor de neam turcic, care au stăpânit aceste locuri în secolul al XII-lea. În susținerea acestei afirmații stă numele pârâului Peceneaga care izvorăște din punctul numit Piatra Cățelei. Oamenii locului povestesc că în zonă au fost descoperite osemintele unor oameni, îngropați cu fața spre Vest, în contrast cu mormintele creștinilor care sunt îngropați cu fața spre Est. Sicriile erau din lespezi de piatră, iar lângă unele oase au fost găsite vârfuri de săgeți și cuțite. Lingvistul Iorgu Iordan a acreditat ideea că toponimul Bisoca prezintă similitudini cu slavonescul ”besu” sau bulgărescul ”bes”, care însamnă demon. Într-un alt studiu se afirmă că Bisoca își trage numele de la etimonul slav ”visokii”, care înseamnă înalt. Astfel, prin transformarea în timp, a literii v în b, a rezultat ”Bisoca” care este și numele dealului omonim a cărui înălțime atinge 970m. În trecut Bisoca a fost un sat situat în partea de vest a județului Slam Râmnic, iar locuitorii erau clăcași pe moșia cu același nume. Odată cu creșterea populației, a început și valorificarea resurselor naturale ale zonei. Principalele activități au constat în creșterea animalelor și exploatările forestiere. Cu timpul au fost indentificate și alte bogății naturale precum sarea, păcura, aurul, fierul, plumbul, arama și pucioasa. Sarea și păcura au fost exploatate în satul Sări, iar aurul începând cu anul 1829, pe pârâul Argintăriei din satul Pleși. După adoptarea reformei agrare de către domnitorul Alecsandru Ioan Cuza în 1864 și aplicată începând cu 1865, s-a produs o stratificare a țăranilor în funcție de numărul de animale și
9

pământul ce-l posedau. Cele trei categorii erau: fruntașii, mijlocașii și pălmașii. Prin măsurile luate în favoarea țăranilor, Cuza a devenit nemuritor în mentalul colectiv românesc. Unul din plugurile ce se rostea cu prilejul Anului Nou în satele din Depresiunea ” Între Râmnice”, începea cu următoarea strofă: ”Veni Cuza la domnie/Și-ngropă biru-n robie/Din averi mănăstirești/Sunt ogoare țărănești”. După făurirea statului modern român, bisocenii și-au adus contribuția lor la evenimentele majore din viața țării: Războiul de Independență (1877-1878), Răscoala de la 1907, Războiul pentru reântregirea națională (1916-1918), Al Doilea Război Mondial (19411945). O mărturie în acest sens este crucea comemorativă din centrul comunei, pe laturile căreia sunt încrustate numele eroilor bisoceni, care s-au jertfit pentru patrie. În timpul marii răscoale țărănești de la 1907, bisocenii s-au adunat în satul Sări unde se afla centrul moșiei lui Lascăr Catargiu. Acolo s-au plâns de condțiile grele în care trăiesc, cerând iertarea de datorii, înlăturarea abuzurilor și pământ. La sosire jandarmilor o parte din bisoceni în frunte cu Radu Mocanu au fugit în munți. Cei care au fost prinși, au fost închiși și bătuți strașnic, împrejurare în care a murit și țăranul Gheorghiță Dobre. În anul 1916 au fost cocentrați pe front toți băbații bisoceni aflați în evidențele armatei. În iarna aceluia-și an, populația ramasă acasă a trebuit să se refugieze în munți, deoarece în zonă au avut loc lupte crâncene. Trupele germane, alături de aliații lor austrieci și unguri, aveu ca obiectiv ocuparea punctelor strategice ”Masa lui Bucur” și Muntele Furu. Soldații români și aliații lor ruși, au apărat aceste poziții până în ziua de 25 Decembrie. În aceastăzi germanii au reușit spargă frontul în dreptul liniei apărate de divizia rusă ”Zamurscaia” și au ocupat satele Dealul Sării, Între râmnice și Vintileasca. Bisoca a rămas în zona ocupată, locuitorii ei fiind condamnați să suporte toate privațiunile războiului. Cu toate acestea, ei au sprijinit cum au putut grupurile de partizani și rețelele care facilitau trecerea din teritoriul ocupat spre Moldova liberă a câtorva mii de români, dintre care 2000 erau ofițeri și soldați. Eroilor din războiul de întregire națională, li s-au adăugat cei care s-au jerfit în cel de-al Doillea Război Mondial. Și cu această ocazie bisocenii au luptat cu aceiași dăruire, atât pe frontul de Est cât și pe frontul de Vest, mulți dintre ei pierzându-și viața pe câmpul de luptă. În timpul regimului comunist (1947-1989), Bisoca, alături de celelalte comune din Depresiunea ”Între Râmnice”, Jitia și Vintileasca, nu au fost colectivizate datorită reliefului montan. Pe lângă privațiunile specifice regimurilor de dictatură, care priveau suprimarea unor drepturi și libertăți ( de exprimare, de circulație, de întrunire, religioasă etc.), locuitorii au beneficiat de protecție socială, de gratuitatea sănătății și învățământului, care au fost de mare folos locuitorilor din mediul rural. Revoluția din Decembrie 1989, a adus românilor libertățile

10

pierdute sub comuniști, în schimb guvernele care s-au perindat de atunci la conducerea țării, nu au pus ”grija față de om” pe primul loc. În anul 1968, comuniștii au hotărât reorganizarea administrativ-teritorială a României, ocazie cu care comuna Bisoca a fost trecută la județul Buzău. Desființarea fostului județ Râmnicu Sărat, a constituit un dezavantaj pentru toate comunele de pe valea Râmnicului. Fiind o zonă periferică la limita Județelor Buzău și Vrancea, valea Râmnicului a fost și este în continuare, ocolită de sprijinul autorităților județene. Orașul Râmnicu Sărat a rămas un mic oraș de provincie, iar comune precum Jitia și Vintileasca se numără printre cele mai sărace comune din județul Vrancea. Mai mult, drumul de pe această vale este foarte prost întreținut, sabotând parcă orice intenție de a investi în această zonă. Obiective de interes turistic Comuna Bisoca, prin cadrul natural deosebit în care se află așezată, reprezintă o atracție turistică în orice anotimp al anului. Dintre numeroasele atracții turistice ale acestor locuri pitorești, amintim: Mănastirea Poiana Mărului, Campusul ”Sfântul Sava de la Buzău” întemeiat de preotul Mihail Milea, Complexul turistic ”Lacuri” ce se află în interiorul unei rezervații de pin negru, ”Masa lui Bucur” a cărei legendă spune că din aceste locuri a plecat ciobanul care a dat numele orașului București, Moara de apă și piuă de postav situată pe râul Râmnicu Sărat, bisericile din Bisoca, Lacuri, Pleși și Șindrila. Ca eveniment cultural important, menționăm festivalul folcloric ”Pe plaiuri bisocene”, care are loc în luna august a fiecărui an, în prima duminică după sărbătoarea Sfintei Marii. Este totodată și cea mai veche sărbătoare câmpenească din județul Buzău.

Jitia, veche vatră de credinţă şi tradiţie
Aşezare Comuna Jitia ocupă partea centrală a Depresiunii “Între Râmnice”, situându-se de-o parte și de alta a râului Râmnicu Sărat. Comuna Jitia se compune din cinci sate: Jitia reşedinţă, Jitia de Jos, Cerbu , Măgura, şi Dealu Sării. Ca vecini are la nord comuna Vintileasca jud. Vrancea, la sud-vest Comuna Bisoca – jud. Buzău, şi la est comuna Chiojdeni – jud.Vrancea. Suprafaţa comunei este de 47km2. Se afla la 57km depărtare de municipiul Focşani si la 52km depărtare de municipiul Rîmnicu-Sărat, capitala fostului judeţ de care am aparţinut până in 1968, când a fost desfiinţat. La recensământul din anul 2002 populaţia comunei număra 1787 locuitori. Principalele activităţi specifice zonei sunt exploatarea şi prelucrarea lemnului,
11

creşterea animalelor, lucrări cu specific silvic (împăduriri, curăţirea şi igienizarea pădurilor, curăţirea păşunilor), prelucrarea pietrei din râul Râmnicu-Sărat, lucrări de artizanat (ţesutul, diferite cusături). Așezată într-un cadru natural deosebit, Alexandru Odobescu a zugrăvit-o în cartea „Pseudokineghetikos”. Venind dinspre Buzău scriitorul se oprește pe culmile Bisocii, fascinat de priveliştea ce i se desfăşura dinaintea ochilor : “ sub aceste muchii pamântul se lasă la vale în costişe si pripoare gradate până se cufundă în jgheaburile mult umbrite ale Râmnicului și Râmnicelului” şi recunoaşte că nu se putea desprinde de aceste privelişti “ce oraşenilor le este dat arareori a le vedea”. La fel de bine surprinde natura locurilor și Alecsandru Vlahuţă în ”România Pitorească ”prin 1900. Venind dinspre mănăstirea Găvanu, jud. Buzău, ajunge “în mareaţa spintecătură a Râmnicului. Acolo, valea se deschide ca o carte. Pe malurile revărsate, se înfig gospodării casuţe rare, fâneţe îngrădite cu leaţuri, fâşioare de livezi prinse în clinuri înguste, gata să pornească şi să curgă in râpă”. Istoric Până în prezent nu au fost descoperite documente care să ateste vechimea aşezării, dar am aflat din monografia comunei, că primii locuitori au trăit în locuri izolate, fugiţi fiind din calea primejdiilor: popoare migratoare, turci, tătari, epidemii de ciumă şi holera etc. Documentul cel mai vechi, considerat atestare documentară, se referă la anul naşterii unui locuitor, pe nume Mihailă. Acesta practica dogăria şi după spusele sale era născut în anul 1681. Împreună cu alţi locuitori ai satului Jitia, ca martori, întăresc actul de proprietate al Mănăstirii Râmnic asupra moşiei Jitia. Procesul s-a desfășurat în anul 1761 între Mănăstirea Râmnic și pitarul Nicolaie Dedulescu, care pretindea că este adevăratul stăpân al moșiei. Domnitorul fanariot Scarlat Grigore Ghica dă dreptate Mănăstirii Râmnic, dând un zapis în acestt sens: ”Io Scarlat Grigore Ghica, voievod și domn poruncim domnia mea dumneata ispravnic, așa să urmezi… Am găsit cu cale să stăpânească această moșie Mănăstirea Rămnic după cartea de hotărnicie… a celor 12 boieri de la leat 7214 (1706). Iulie 21 dni 1760.” Moşia a aparţinut înainte de anul 1700 boierilor din Divanul domnesc Vlad şi Şărbu. Aceştia au vândut-o boierilor Neagu şi Voica, soacra sa, de la care a cumpărat-o Mănăstirea Râmnic. Aceasta a stăpânit-o până în 1864, când s-a trecut la secularizarea averilor bisericeşti. În 1706, 12 boieri din divan au stabilit hotarele moşiei , ele fiind aceleași cu ale comunei de astăzi . S-au folosit toponime neaoşe româneşti, date de o populaţie stabilită aici cu mult înainte. Şi alte informaţii susţin ideea că localitatea este mult mai veche. Numele comunei provine de la schitul Jitia, înfiinţat de boierii râmniceni pitarul Iane Hagiul, soția sa Marica Dedulescu și căpitanul Neagoe Topliceanu, ginerele slugerului Gheorghe
12

Dedulescu, pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Schitul avea hramul Sf. Dumitru, pe care şi l-a păstrat şi după ce s-a transformat în biserică de mir la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când populaţia s-a retras de prin poienile pădurii din Dealu Roşu sau Ulmuşoru formând silişte (vatră de sat) pe tapşanul, împădurit pe atunci, de lângă apa Râmnicului (la gârlă). Este posibil ca primii proprietari ai moşiei să fi primit-o ca “danie” domnească, împreună cu locuitorii ei care au devenit clăcaşi. Nenumăratele jalbe către proprietari sau stăpânire vorbesc despre viaţa lor. Manifestările de protest au fost diverse, culminând cu răscoala din 1907. Deşi au trăit atât de izolaţi, producându-şi cele necesare traiului în gospodărie, au participat la toate marile evenimente ale ţării, dându-şi tributul lor de jertfă în războaiele de la1877-1878, 1916-1918, 1941-1945, s-au în răscoala de la 1907. În timpul Răscoalei din primăvara lui 1907, fostul jur comunal și pădurar al satului, Neagu Precup, împreună cu Stoica și Zaharia Moroiu, a instigat locuitorii la răscoală. Călărașii sosiți de la Râmnicu Sărat, au deschis focul în centrul comunei. Primul care a căzut împușcat a fost țăranul Gheorghe Precup, locuitor din satul Măgura. Alţi doi ţărani, Gheorghe Rada și Radu Busuioc din satul Neculele, au fost împuşcaţi la Dumitreşti. Ei erau angajaţi la fabrica de cherestea Grim Doerfel, ţapinarii de acolo fiind primii care s-au revoltat. În Primul Război Mondial, au avut loc bătălii chiar pe teritoriul comunei, menţionate în jurnalele de front – urmele tranşeelor se văd şi astăzi. “Bătălia de la Râmnicu Sărat”, desfăşurată între 22 şi 27 Decembrie 1916, a fost considerată una din marile bătălii din timpul retragerii armatelor române în Moldova. Germanii au numit-o “Bătălia de Crăciun”, pentru că acţiunile ei hotărâtoare s-au dat în timpul Crăciunului catolic. Pentru jitieni războiul a însemnat 36 morţi – văduve – orfani – obligaţii faţă de ocupanţii germani. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost mult mai dezastruos, deşi bătălii importante nu au avut loc în zonă. Numărul morţilor s-a dublat, curând sărăcia şi foametea a cuprins toată țara. Comunismul s-a instaurat după 1945, constituind un capitol dureros pentru istoria românilor: cote obligatorii, arestări , frica terorii securiste care i-a cuprins pe toţi. După 1960 a existat şi o perioadă de relaxare a terorii, care a dat speranţe oamenilor şi le-a stimulat elanul creator. Pentru Jitia cea mai însemnată realizare a fost modernizarea căii de comunicaţie Dumitreşti – Jitia, care s-a construit între anii 1963 – 1965. Între anii 1967 – 1968 s-a ridicat o nouă şcoală în Jitia reşedinţă, în mare parte prin contribuţia în bani şi muncă a locitorilor. Între anii 1969 – 1971 a fost construit internatul cu 80 de locuri, de asemenea prin contribuţia sătenilor. Au mai fost construite şcoli în satul Cerbu şi Podul Trestiei. Au fost construite cămine culturale, folosite în diverse ocazii până în prezent.
13

Satele au fost electrificate, au apărut primele instalaţii de apă tot cu participarea locuitorilor. Cealaltă faţă a comunismului din acei ani a însemnat: instalarea cultului personalităţii cu urmările-i nefaste, îngrădirea libertăţii (în primul rând a cuvântului ), eşecul în economie – acele înrobitoare împrumuturi plătite cu hrana populaţiei, raţionalizarea alimentelor de bază, a benzinei, a energiei electrice. Dar “moştenirea cea mai tragică constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul”. Ca pretutindeni în ţară şi la noi au fost răsturnate valori acumulate de veacuri cum ar fi respectul pentru tradiţiile străbune, pentru semeni, pentru morala creştină, pentru muncă şi omul muncitor.

Obiective de interes turistic Localitatea Jitia, ramane o zonă de interes turistic cu frumoase perspective pentru anii ce vin. Comuna este înzestrată cu o natură minunată şi cu oameni gospodari ce pot asigura un agroturism de calitate. Pot fi stabilite trasee către munţii din apropiere, pot fi vizitate unele obiective de mare interes pentru credincioşi cum ar fi vestita Mănăstire Poiana Mărului. Acest monument istoric a fost înfiinţat pe la 1730 de către cuviosul stareţ Vasile, canonizat în 2003. Comuna Jitia este cunoscută şi prin bogăţia izvoarelor minerale, unele folosite cu succes în trecut, în tratarea unor boli reumatice. Câteva pot şi trebuie să fie amenajate în folosul localnicilor, dar şi al celor veniţi din alte părţi. Alte obiective de interes turistic sunt: Biserica Sf. Dumitru din satul Jitia, Biserica Sf. Nicolae din satul Jitia de Jos, Biserica Sf. Petru şi Pavel din satul Dealu Sării, Vârful Ulmuşoru, Vârful Măgurii, Pădurea Schitului, Poiana Negari, Piatra Mâţei, Lacul lui Giurgiu. Ca eveniment local important , amintim “Festivalului Folclorului Vrancean”, organizat în “Poiana Negari” din satul Dealu Sarii.

Vintileasca, veche vatră pastorală
Aşezare Comuna Vintileasca este situată la limita Carpaţilor cu Subcarpaţii de Curbură, cuprinzând partea de nord a depresiunii ,, Între Râmnice”. Comuna Vintileasca este alcătuită din şase sate: Vintileasca, Neculele, Tănăsari, Bahnele, Poiana Stoichii şi După Magura, având o populaţie de 2130 locuitori, în anul 2009 şi o suprafaţă totală de 6332 hectare, din care 656 hectare teren intravilan. Vintileasca se învecinează cu următoarele comune: la N cu Nereju, la N-E cu Andreaşu de Jos, la E cu Chiojdeni, la S-E cu Jitia, iar la V cu Bisoca ce aparţine din punct de vedere administrativ de judeţul Buzău. Satele sunt dispuse pe pantele însorite ale munţilor
14

Stejicul, Piatra Neculei şi Purcelul, desfăşurându-se în cadrul unui relief montan şi subcarpatic cu altitudini ce urcă până la 1415 m în Vârful Furul Mare şi coboară până la cca. 550m la ieşirea râului Râmnicel de pe raza comunei. Din Vintileasca izvorăsc patru râuri mai importante: Râmnicu Sărat, Milcov, Râmnicel şi Motnău. Pe platoul situat la intrarea în comună se află „Lacul Vintileasca” („Lacul fără fund”), având o de suprafaţă 4,7ha iar adâncimea maximă este de 5m. Lacul contribuie la peisajul extraordinar al comunei Vintileasca, fiind principala atracţie a turiştilor ce vin aici în lunile de vară. Despre priveliştile minunate ale acestor locuri, vorbesc aceiași scriitori, Alecsandru Odobescu în „Pseudokinegheticos”, fragmentul “Pe plaiurile Bisocii” şi Al. Vlahuţă în „România Pitorească”, fragmentul „În Râmnicul Sărat”, din care cităm: ,,Abatem la stânga şi urcăm pe podişuri verzi, înecate de soare. Căsuţe albe, rare, încep să se ivească pe trâmba de fâneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodării împrăştiate pe-ntinsul tăpşan. E satul Neculele, aşternut în lumină, în jarişte largă şi-n miros de flori. Ieşim din sat şi trecem pe lângă două stânci mari ce răsar, ca din senin, în mijlocul pajiştei, sunt <<Pitrele Fetei>>”. În continuare, cel care-l călăuzea pe autor prin aceste locuri, în jurul anului 1900, moş Gheorghe, îi povesteşte legendele pe care gândirea creatoare populară le-a urzit într-un basm cu uriaşi, în care se atribuie trăsături umane unor fenomene naturale: „Iaca acolo şădeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş - o fată şi un băiat - şi cătând încoace, pe plaiul Neculelor, au făcut rămăşag între ei: care-o zvârli mai departe, şi-au luat fiecare câte-o stâncă din ţancul muntelui, cum am lua noi o pietricică, şi-a aruncat întâi băiatul şi piatra lui… uite-o lângă râpă, iar când a azvârlit fata, a zbârnâit stânca-n văzduh , ca scăpată din praştie şi tocmai aici a căzut; ş-atunci băiatul de necaz că a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai odată a izbit cu baltagul-n piatră ş-a despicat-o-n două, cum o vedeţi, iar fata s-a pus pe un râs de-au clocotit văile şi codrii până-n coclaurile Vrancii. Astea erau pe vremea <<Jidovilor>>, care păşeau pe munţi ca pe muşuroaie şi uscau râurile dintr-o sorbitură…’’. Istoric Denumirea localităţii provine de la voievodul muntean, Vlad Vintilă de la Slatina (Vintilă Vodă), care a domnit în Ţara Românească între anii 1532-1535. Originar din zona Buzăului (Slănic), domnitorul a avut o moşie pe locurile unde se află astăzi comuna Vintileasca. În trecut locului i se spunea “La fundul moşiei, La Vintileasca”. După dispariţia domnitorului, moşia a ajuns cu timpul în proprietatea Mănăstirii Râmnicu Sărat şi începând cu secolul al XVIII-lea a fost dată spre administrare schitului de la Poiana Mărului. În anul 1863 domnitorul Al. Ioan Cuza a secularizat averile mănăstireşti, astfel moşia a trecut în proprietatea statului, iar câţiva ani mai târziu o parte din pământ a fost împărţit ţăranilor prin punerea în aplicare a Legii rurale promulgată de domnitor în 1864. Partea de N-E a comunei, unde se află astăzi satele Neculele, Bahnele, După Măgura, Poaina Stoichii şi o parte din satul Tănăsari, a fost începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea moşia boierului Menelaş Ghermani (1834-1899), de origine
15

aromână, personalitate marcantă a vieţii politice şi economice româneşti, din epoca modernă. Cea mai mare parte a moşiei a fost expropiată şi dată spre împropietărirea ţăranilor din aceste sate, în urma aplicării Legii agrare din anul 1921. Restul moşiei a fost pierdut în prima jumătate a secolului XX, de către umaşii boierului, Cristina şi Nicolae D. Ghermani, fie prin vânzarea către alţi proprietari, fie prin Legea naţionalizării principalelor mijloace de producţie, iniţiată şi pusă în aplicare de către regimul comunist, începând cu anul 1948 Ca urmare a reformelor înfăptuite de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, după realizarea Unirii Principatelor din 1859, situaţia ţăranilor a început să se schimbe în bine. În martie 1864 este promulgată Legea comunelor, care are ca efect apariţia comunei Jitia, formată din satele (cătunele) Vintileasca, Neculele, Jitia de Sus, Dealu-Sării, Jitia de Jos. Vintileasca şi Neculele erau satele care formaseră înainte de 1864, satul Pietrele Fetii. Mai multe comune formau o plasă şi mai multe plăşi formau un judeţ. La 14 august, acela-şi an, Cuza a promulgat legea rurală, în urma căreia şi ţăranii din satele Vintileasca şi Neculele au fost împroprietăriţi cu pământ din moşiile boierului şi ale schitului Poiana Mărului. Împărţirea pământului s-a făcut diferenţiat în funcţie de numărul de vite deţinut de ţărani, mulţi dintre ei neprimind nimic. Progresele înregistrate de ţara noastră în această perioadă, le regăsim şi la nivelul comunităţii Neculele. Deşi s-a dat pământ puţin ţăranilor în urma aplicării Reformei Agrare din 1864, totuşi traiul lor a început să se îmbunătăţească. Ţăranii care au fost împroprietăriţi şi-au mutat bordeiele de pe moşiile boierului pe pământurile lor. Mulţi au început să-şi construiască case cu mai multe încăperi, din bârne de lemn, acoperite cu şindrilă. În ,,Marele Dicţionar Geografic al României” din 1901, aflăm că în satul Neculele există o biserică zidită în anul 1863, de către arhiereul Filofteiu, având hramul Sf. Voievozi şi un local de şcoală primară construită, după unele informaţii, în anul 1882, care funcţiona într-o clădire cedată comunităţii de proprietarul Menelaş Ghermani. Începând din anul 1931, Neculele devine comună separată de Jitia, ce aparţinea de plasa Dumitreşti, judeţul Râmnicu Sărat. Comuna se compunea din acelea-şi sate care formează astăzi Vintileasca şi avea o populaţie de 1670 locuitori, care formau circa 560 familii. Primul primar al comunei a fost Jinga Ţuţui, iar secretar, pentru o perioadă lungă de timp, a fost Trestianu Vasile. Preot a fost la început Nicolaie Vedeleu, urmat la sfârşitul anilor `30 de Grigore Popescu. Principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor şi munca la societăţile de exploatare a lemnului, care aveau activitate în zonă. Locuitorii comunei Vintileasca au luat parte la toate luptele pentru apărarea patriei şi a ființei naționale dintre anii: 1877-1878, 1907, 1916-1918, 1941-1945 şi Decembrie - 1989. În Războiul de Independență ce s-a desfăşurat între anii 1877-1878, au participat la luptele de la sudul Dunării numeroși vintileni, precum Apostu I. Neculai, Trestianu Ion zis
16

Purdel, Ciocă Gheorghe, Țuțui Stan, Neculai Săvușor. Alții nu s-au mai întors acasă, jerfindu-se pe câmpurile de luptă, cum s-a întâmplat cu soldatul Noapteș Gheorghe și cu verii săi Moldoveanu Ghiță și Roșca Anghel din Regimentul 9 Dorobanți. Dând dovadă de bărbăție şi credinţă, ei au căzut în lupta de la Smârdan din 12 ianuarie 1978, cu o lună înainte de sfârșitul războiului. În romanul document “Cronica Eroică”, se povesteşte despre soldatul Noapteş Gheorghe că venise la război pregătit să trateze răniţii , ungându-le rănile cu untură de bursuc. În acest fel îl tratase şi pe comandantul său, sublocotenentul Vasile. În raportul nr. 226, din 27 ianuarie 1878, pe care generalul Mihail Cristodulo Cerchez, comandantul Diviziei 2, l-a înaintat comandantului Corpului de vest, generalul Nicolae Haralambie, este descris cursul bătăliei de la Smârdan. Consătenii noştri au cazut pe parapetul redutei în timp ce drapelul Regimentului 9 Dorobanţi fâlăia pe ultima fortificaţie de la Smârdan. În primăvara anului 1907 țăranii din satele Vintileasca și Neculele s-au răsculat, alăturându-se celor din Jitia. Ajunși în centrul comunei, au dat foc registrului cu datorii și au întocmit jalbe către autorități, în care se plângeau de lipsa pământului și abuzurile arendașilor. După sosirea armatei, răsculații s-au retras în direcția satului Vintileasca, ascunzându-se în munţi pentru a scăpa de urmărire. În timpul Primului Război Mondial, în vara anului 1916 toți bărbații din satele Vintileasca și Neculele au fost mobilizați pe front. Un număr de 64 de vintileni, au participat la campaniile pentru întregirea țării și a neamului românesc, din anii 1916-1918. Pe teritoriul comunei s-au dat lupte grele între armatele ”Puterilor Centrale” și cele ale ”Antantei”. Acestea au avut loc în perioada Crăciunului - 1916 și au culminat cu ocuparea întregii zone de armatele germane, care au înaintat din direcția comunei Bisoca. În cel de-al Doilea Război Mondial, au participat la campaniile militare desfășurate de armata română, în est contra URSS-ului și apoi în vest contra Germaniei, 59 de vintileni. Se cuvine să amintim pe câțiva dintre aceștia, cum ar fi Stoian M. Ștefan, Țuțui Șt. Avram, Stoian I. Vasile, care au căzut eroic în Munții Tatra din Cehoslovacia. După actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I ordonă armatei române să întoarcă armele contra celei germane şi să se alăture coaliţiei antihitleriste, frontul ajunge şi pe raza comunei Neculele. În ziua de 26 august, acela-şi an, o unitate militară germană ocupă poziţie de luptă în punctul „Muntele Piatra”, încercând să asigure retragerea celorlalte trupe germane spre Transilvania. Primele forţe armate ajunse în zonă, a fost un regiment român care a încercuit muntele, forţându-i pe germani să se retragă. După aceste lupte au apărut trupele armatei sovietice, care au înaintat dinspre comuna Nereju, trecând prin Neculele, Vintileasca, mergând mai departe spre Bisoca şi Întorsura Buzăului.

17

După instaurarea regimului comunist în anul 1947, la Vintileasca a fost impus ca primar muncitorul Râpeanu Marcel, membru al Partidului Comunist. El a fost şi preşedintele comisiei de inventariere când s-a făcut naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, din anul 1948. Cu ocazia acestei acţiuni, organizată şi condusă de comunişti, boierul Nicolae D. Ghermani a fost expropiat. Pădurea sa de pe teritoriul comunei Neculele a trecut în prprietatea statului, ca “bun al întregului popor”. Începând cu anul 1949, în pădurile de pe raza comunei şi împrejurimi, a acţionat grupul de partizani anti-comunist condus de colonelul Stâmbei Ion şi Militaru Ion. Cu ajutorul unor trădători, care nu lipsesc în nici-o orânduire, trupele de securitate au reuşit să anihileze grupul, câţiva ani mai târziu. În perioada de relaxare a terorii comuniste au avut loc şi unele realizări, care erau de mult timp aşteptate de către populaţia comunei. Astfel, în perioada anilor 1963-1966 s-a construit drumul ce face legătura cu celelalte comune de pe valea Râmnicului şi cu oraşul Râmnicu Sărat. În anul 1965 s-a înfiinţat punctul de exploatare forestieră Purcelu, unde o parte din locuitorii comunei şi-au găsit un loc de muncă. Au mai fost construite şcoli, localul căminului cultural (1960), magazine săteşti, sediul actual al Primăriei Vintileasca (1965), Brigada Silvică Vintileasca (1965) şa. De la 1 iunie 1968, în urma consultării populare, comuna Neculele îşi schimbă numele devenind comuna Vintileasca şi va fi arondată la judeţul Vrancea. Obiective de interes turistic Fiind o comună de de munte de la izvoarele Râmnicului Sărat şi ale Milcovului, Vintileasca este o oaza de frumusețe, cunoscută pentru pădurile de brad, a schitului care străjuie pe vârful muntelui Muntioru, Poiana Furu, Podu Grecilor, “Pietrele Fetii”, “Lacul fără fund” care se află la intrarea în comună. Toate acestea fac ca an de an, localitatea să fie o atracție turistică importantă. În timpul verii, pe platoul mirific de la intrarea în satul Vintileasca, se oganizează bâlciuri, hore şi festivaluri folclorice. Cu aceste ocazii tinerele fete şi flăcăii se întrec în măestria jocurilor populare locale şi în arta cusăturilor de pe costumele naţionale.

REPERE TURISTICE
FORME DE TURISM CE POT FI PRACTICATE ÎN ZONĂ CĂILE DE COMUNICAŢIE ŞI TRANSPORTUL
18

TRASEE TURISTICE

19

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful