My Friend, The Wind ( Prietenul meu, vântul

)

Transmitem mulţumiri autorilor şi interpreţilor următoarelor bucăţi muzicale (prezentate în ordinea citării în text) : • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • Neil Diamond – «Song Sung Blue» Simon & Garfunkel – «El Condor Pasa» Serge Gainsbourg & Jane Birkin – «Je t'aime moi non plus» Don McLean – «An american pie» Harry Nilsson – «Without you» The Moody Blues – «Nights in white satin» Rolling Stones – «Angie» Deep Purple – «Anyone's daughter» Deep Purple – «Our Lady» Led Zeppelin – «Stairway to Heaven» Aphrodita's Child – «Rain and Tears» Blood, Sweat and Tears – «Hy-De-Ho» The Beatles – «In my life» Demis Roussos – «My friend the wind» Doctor Hook & The Medicine Show – «Sylvia's Mother» Creedence Clearwater Revival – «Hidaway» John Lennon – «Jealous Guy» Emerson, Lake & Palmer – «Pictures At An Exhibition » Don McLean – «Vincent» Queen – «Love of my life»

1

Decembrie Este duminică şi ninge. Se apropie vacanţa de Crăciun. Afară se presimte căderea serii, pe stradă nu mai sunt copii, ci doar câţiva oameni, grăbiţi şi plictisiţi de iarnă. Cu umerii prea aplecaţi deasupra caietului, Irina scrie iarăşi. Îi este frig, şi-ar dori un cămin în care focul să ardă viu, încălzindu-i cu blândeţe mâinile. E decembrie şi încă un an din viaţa ei este pe cale să se sfârşească. Curând îşi va anina în bradul împodobit de Crăciun speranţele viitoare. S-a schimbat în ultima vreme, aproape că nici nu se mai recunoaşte. Îl iubeşte aşa de mult pe Alex ! De atâta timp, însă, aleargă parcă după o umbră. Alex este o stâncă. Un obraz alb şi nesupus. Astăzi, privindu-l, i s-a părut ciudat că îl iubeşte. Şi nu s-a mai gândit atunci nici la clipa în care l-a cunoscut, nici la cea în care îl va pierde poate pentru totdeauna. I s-a părut doar ciudat că îl iubeşte tocmai pe el, acest băiat înalt cu ochi odihnitori, despre care de fapt nu ştie aproape nimic. Încearcă uneori să-şi amintească cum era iarna trecută, când stătea singură, uitată de toată lumea, pironită în faţa ferestrei reci la etajul doi al liceului, fortăreaţa ei veche de piatră. Era în jur o linişte deplină. Dincolo de geam, crengile ulmilor desfrunziţi din curtea interioară se zbăteau mute în vântul trist de afară. Ce minunate i se păreau pe-atunci recreaţiile, când, deschizând uşa grea a clasei, ştia că-l va vedea pe Alex ! Venea singur şi o găsea lângă fereastră. Păşea spre ea cu privirea lui albastră, care trecea parcă prin corpul ei, dincolo de ea, fără să o vadă. Pe vremea aceea nu-l aştepta, dar ştia neîndoios că are să vină. Ştia că, întorcând privirea, îl va zări pe coridor. Ştia şi în ce loc anume. Îl atrăgea ceva acolo, în imperiul singurătăţii ei, la etajul cel mai de sus al liceului, unde nu se aflau decât două clase de fete din care elevele se grăbeau să evadeze în timpul recreaţiilor, cât mai departe de coridorul trist şi pustiu. Alex venea însă mereu… Trecea nepăsător pe lângă Irina, sfâşiindu-i într-un fel sufletul, deşi ea încă nu ştia că îl iubea, că în spatele singurătăţii pe care o alesese se ascundea un sentiment pe undeva absurd, căruia astăzi nu-i mai întrevede sfârşitul, care o îngenunchează, o supune, o sufocă. Pe Alex îl cunoscuse în toamna primului an de liceu, în timpul uneia din acele întreceri sportive cu iz politic la care elevii sunt aduşi aproape cu forţa ca să umple tribunele. Se afla chiar alături de ea şi privea agitaţia de pe teren ca şi cum ar fi fost de fapt absent, cu buzele întredeschise, cu o şuviţă de păr întunecat alunecată pe frunte. L-a revăzut după câteva zile în faţa clasei ei, pe coridor. I s-a părut înalt şi de o extraordinară fineţe. Chipul lui, pur şi alb, avea trăsături orientale, cu pomeţii obrajilor şi arcadele proeminente, cu sprâncenele negre, drepte şi dese, sub care plutea o lumină care i se părea Irinei albastră, imensă, copleşitoare.

2

Era pe atunci, sau îşi imagina că este, foarte singură. Majoritatea fetelor din clasa ei aveau un iubit, în liceu sau în altă parte. Ea primea scrisori din Constanţa, de la prietena ei Iulia, care-i spunea că Elvin o uitase cu totul. Încerca să-l uite şi ea, dar nu îi era uşor. S-a agăţat de Alex, ştie bine asta. Prin el spera să-l alunge pe Elvin din gândurile ei, spera să-şi regăsească liniştea. Alex începuse să vină tot mai des la etajul doi şi-l vedea în fiecare zi. Avea într-un fel sentimentul că venea anume pentru ea. Învăţase să-l recunoască de la distanţă. I se părea atât de bine făcut ! Admira pentru prima oară frumuseţea masculină, despre care citise de-atâtea ori în cărţi cu un zâmbet ironic. I-ar fi plăcut să-l atingă, să-i prindă mâna între mâinile sale, să se convingă că-i real. Dar se temea să nu devină ridicolă şi proastă. Dorea să se poată preţui la adevărata ei valoare, să înveţe a se feri de lucruri mărunte şi nedemne. Încerca să judece bine dacă Alex merita sau nu dragostea ei şi făcea acest lucru cu foarte multă exigenţă, dispreţuindu-l pentru că fuma şi privind oripilată bătăile lui cu băieţii. L-ar fi dorit perfect şi, pentru că el nu era aşa cum spera ea, fugea din calea lui. Sentimentele ei s-au desprins în curând de Alex cel adevărat şi a început sa iubească în el o imagine pe care o crease singură, suprapunând-o frumuseţii lui exotice. În seara în care a avut loc la liceu serbarea franceză, l-a zărit pe Alex în cor. Se hotărâse cu greu să coboare în sala de festivităţi ca să asiste la spectacolul organizat de elevii care învăţau limba franceză. Alex era la o clasă de engleză şi nu se aştepta deloc să-l întâlnească. Faimosul cor al liceului cânta însă în toate limbile şi era invitat la toate serbările, dar Irina nu aflase până atunci că Alex făcea parte din cor. A fost surprinsă să-l zărească acolo sus, pe scenă, printre tenori. A stat cu ochii pironiţi pe chipul lui toată seara, cât a cântat şi apoi, când a coborât în sală şi s-a aşezat la capătul unui rând, puţin în spatele ei. Când s-a terminat spectacolul, l-a aşteptat afară şi apoi a pornit în urma lui împreună cu Ileana, colega ei de bancă şi, dacă el se oprea, se oprea şi ea, pentru ca apoi să-l urmărească mai departe, pe drumul care îl ducea probabil înspre casă. Nu se putea opune acestei nevoi de a prelungi până seara târziu prezenţa lui aproape de ea. După un timp i s-a părut însă că Alex priveşte înapoi sfidător, conştient că ea îl urmăreşte, şi-abia atunci a înţeles cât era de ridicolă. Zile de-a rândul după aceea nu şi-a putut ierta umilinţa gratuită, dar, în acelaşi timp, nu izbutea să-l uite cum stătea în sala de festivităţi, cu aerul lui atât de absent, uşor aplecat în faţă şi cu o şuviţă de păr răvăşită pe frunte. Ştia că de acum nu se mai putea împotrivi sentimentelor. Alex o obseda. Colegele ei vorbeau adeseori despre el. Aflase astfel că ţinea mult la ţinuta lui, că îi plăcea să fie elegant. Avea întotdeauna o mulţime de bani la el şi fugea uneori de la ore ca să-şi cumpere ţigări scumpe de la cafe-barul din

3

faţa liceului. Fuma mult, ascunzându-şi ţigările în căptuşeala hainei pentru ca mama lui să nu le descopere. Urca la etajul doi ca să fumeze liniştit, fără teama de a fi surprins de profesori. Zona aceea a liceului era mai puţin supravegheată pentru că nu învăţau acolo decât fete, care în general nu creau nimănui prea mari probleme. Spre primăvară, lucrurile se schimbaseră. Alex se arăta tot mai rar. De când el încetase să-i mai iasă în cale, Irina îşi petrecea recreaţiile în clasă, privind pe fereastră cum afară, prin grădini, pomii explodau de floare. De-ndată ce suna clopoţelul, curtea liceului se umplea de agitaţia multicoloră a elevilor, pe care ea o ocolea tenace, deşi îl căuta mereu pe Alex în mijlocul ei, fără nici un succes. El dispăruse de atât de multă vreme din viaţa ei, încât se temea că nu-l va mai vedea niciodată. Apoi s-a plictisit să-l tot aştepte şi a hotărât să iasă şi ea afară, printre ceilalţi elevi, să-şi caute prieteni, să existe. A descoperit astfel că Alex se arăta în fiecare recreaţie la fereastra clasei lui de la primul etaj. Privea de sus curtea însorită a liceului, aşa cum făcuse şi ea săptămâni de-a rândul. Ca să-l poată observa în linişte, Irina avea nevoie de un paravan. Trebuia să-şi umple într-un fel singurătatea, pentru ca, fixând cu privirile fereastra lui Alex, să nu dea nimănui nimic de bănuit. Cu excepţia colegelor ei de clasă nu-l mai cunoştea în tot liceul decât pe Adrian, prietenul ei din copilărie, care, la insistenţele mamei, o conducea acasă în serile de iarnă, după ce se terminau orele la şcoală. Adrian a devenit pentru ea un stâlp de susţinere, a călăuzit-o când era prea oarbă, o încălzea când devenea prea rece şi o tempera când se înfierbânta prea tare. Păreau într-atât de apropiaţi, încât în liceu se vorbea despre ei : în timp ce unii îi considerau fraţi, alţii îi credeau îndrăgostiţi. În realitate, însă, între ei nu exista nimic altceva decât acea prietenie căreia oamenii mari îi spun uneori "adevărată". Se ajutau unul pe altul, încercând să se vindece reciproc de obsesii, despre care însă nu vorbeau niciodată. Elev în clasa a zecea şi corist, Adrian cunoştea multă lume şi a ajutat-o pe Irina să strângă în jurul ei un cerc de prieteni, care devenea pe zi ce trecea tot mai larg, fără ca ea să se implice totuşi prea tare. De îndată ce recreaţiile se terminau îi uita, nu se mai gândea deloc la ei. Nu erau pentru ea decât un simplu paravan, aşa cum îşi dorise. Se apropia vacanţa de primăvară şi odată cu ea concertul tradiţional al corului, la Ateneu. În liceu nu se discuta decât despre acest eveniment, a cărui propagandă o făceau mai cu seamă profesorii. Elevii nu se arătau prea entuziasmaţi să asiste la un spectacol căruia i se făcea atâta publicitate. Irina, însă, s-a îngrijit din timp să găsească un loc cât mai bun în sala Ateneului, chiar în primul rând, de unde timp de două ore l-a privit intens pe Alex, ca şi cum ar fi vrut să se hrănească cu imaginea lui. A doua zi, el a

4

plecat pentru două săptămâni în turneul corului, în Moldova. Irina a rămas timp de câteva zile cu senzaţia că este goală pe dinăuntru. Era conştientă că oricum n-ar fi putut să-l întâlnească pe Alex în timpul vacanţei, dar îi făcea rău să ştie că o parte dintre prietenii ei se aflau totuşi alături de el. Regreta amarnic faptul că în septembrie, când profesoara de muzică selecţionase noii corişti, ea socotise această activitate drept o inutilă pierdere de timp şi cântase fals ca să scape. Când a reînceput şcoala, fără să înţeleagă de ce, un timp s-a simţit incapabilă să-l revadă pe Alex. Dacă el urca întâmplător la etajul doi, ceea ce se întâmpla foarte rar, ea intra numaidecât în clasă. Îl ocolea, dorindu-l în acelaşi timp aproape, avea nevoie de prezenţa lui, ar fi dat orice ca el să-i spună măcar două cuvinte, deşi era convinsă că ea nu i-ar putea răspunde niciodată. Se apropia vara, zilele deveneau tot mai calde. La prânz, uitând de cele mai multe ori să mănânce, Irina pleca spre liceu pe jos, evitând atmosfera sufocantă din troleibuze. În drum, se cocoţa pe garduri fără să-i pese de privirile trecătorilor, culegea trandafiri albi agăţători şi crengi de iasomie pe care le ducea cu ea la şcoală, unde până seara se uscau pe colţul băncii. Se întorcea acasă de asemenea pe jos, oprindu-se câte un ceas pe un maidan uitat de lume ca să se legene într-un scrânciob vechi şi părăsit, vorbind de una singură. Lanţurile leagănului scrâşneau ritmic, umbrele serii deveneau tot mai profunde, iar ea continua să-şi imagineze toate modurile posibile în care s-ar fi putut împrieteni cu Alex, încercând să-şi închipuie că şi el o iubea. Cu câteva săptămâni înaintea vacanţei de vară nu-şi mai găsea deloc astâmpărul. Exuberanţa lui Adrian o molipsise. Pleca în timpul orelor, prefăcându-se că nu se simte bine, ieşea din clasă abia păşind, cu chipul marcat de suferinţă, sprijinindu-se de umărul Ilenei care evada şi ea sub pretextul că-şi ajută colega să meargă la cabinetul medical. Fugeau apoi amândouă pe poarta liceului la cafe-bar, unde serveau o cafea turcească în compania lui Adrian. Băieţi mai mari, dintr-a douăsprezecea, completau mereu decorul, camuflaţi în spatele unor nori deşi de fum, spre care micul lor grup privea adeseori cu invidie. Acolo, în atmosfera aceea plină de un romantism desuet, Adrian a învăţat şi el să fumeze, iar mai târziu, Ileana. Nici chiar în clipele acelea senine de destindere gândurile ei nu-şi găseau liniştea. Era veşnic plouată, cum spunea Adrian, care o iscodea necontenit, încercând să afle ce probleme are. Ei îi era silă de cursuri şi de şcoală în general. Se gândea tot timpul la Alex, îl visa noapte de noapte şi avea sentimentul că este pe cale să piardă un tren. Îl vedea rar. Zilele erau fierbinţi. Alex se bronzase, mergea deseori la ştrand şi acolo a cunoscut-o pe Monica. Irina a realizat târziu că nu mai era singur. Nu a intuit de la

5

început pericolul, Alex mai avusese şi alte prietene până atunci, dar de fiecare dată totul se isprăvise repede. A descoperit ce se întâmplă abia în ultima săptămână dinaintea vacanţei, când corul liceului a dat un spectacol de sfârşit de an şcolar. A avut tot timpul sentimentul că de sus, de pe scenă, Alex o privea, dar a reuşit totuşi să rămână severă şi distantă. Într-un târziu a zărit-o pe Monica în fotoliul din faţa ei. Au podidit-o numaidecât lacrimile, înţelegând pe cine privise de fapt Alex cu atâta insistenţă. Când spectacolul s-a terminat, a ieşit afară şi a izbucnit în plâns de-a binelea. Adrian încerca s-o consoleze, scoţând neîndemânatec o batistă din buzunar, când Alex şi-a făcut şi el apariţia la uşa sălii de festivităţi, însoţit de Monica. Irina apucase batista cu furie şi, încercând să-şi ascundă obrajii în spatele ei, i-a mărturisit lui Adrian printre suspine că este îngrozitor de îndrăgostită de "individul acela înalt, cu ochi albaştri". Adrian a îmbrăţişat-o ocrotitor, acolo, sub privirile indiferente ale lui Alex, şi i-a şoptit la ureche "eşti fraieră". Au vorbit apoi multă vreme despre necazurile adolescenţei şi despre iubirile neîmpărtăşite ale fiecăruia, încercând să se îmbărbăteze unul pe altul. În ultima zi de şcoală, Irina nu s-a mai dus deloc la cursuri. A stat toată după-amiaza în curtea liceului, alături de Adrian. Alex venise la şcoală fără uniformă. Cămaşa galbenă pe care o purta era descheiată la trei nasturi, lăsând să i se întrezărească pielea netedă şi frumos bronzată. Nici el nu a intrat în clasă. Şi-a petrecut timpul alături de Monica. Ea îi vorbea într-una şi ochii ei negri şi mari îi cercetau necontenit chipul. Se mlădia în jurul lui, îl atingea din când în când ca din întâmplare şi râdea mereu, cu gura ei frumoasă şi expresivă. Privind-o, Adrian spunea că este pur şi simplu fermecătoare. "Iar tu eşti ca o curcă plouată, uită-te la tine, ce dracu ?" adăuga el la urechea Irinei, căreia îi ardeau obrajii şi ar fi vrut să fugă de acolo cât mai departe. La începutul vacanţei de vară coriştii au plecat pentru două săptămâni într-o tabără la Cheia, de unde Adrian i-a trimis Irinei o carte poştală : "Alex fumează tot timpul, are părul lung, este bronzat şi frumos cum îl ştii, iar băieţii îl invidiază… " Ea îşi petrecea serile singură, într-un şezlong de pe balcon, printre jardinierele cu regina-nopţii. Privea visătoare cerul plin de stele şi se imagina alături de Alex, sus pe munte, lângă un foc viu de tabără, râzând fericită sub o ploaie de licurici. Toată vara a fost tristă şi dezorientată. Şi-a însoţit părinţii la mare fără nici o tragere de inimă. Nu-şi mai dorea nici măcar să-l revadă pe Elvin, care îi lipsise atât de mult cu luni în urmă. Din nou în Bucureşti, îşi făcea drum uneori în cartierul unde locuia Alex, se furişa pe alei plină de speranţa că-l va întâlni din întâmplare, apoi fugea, temându-se că dorinţa ei ar putea deveni realitate. Alteori îi telefona dimineaţa, când ştia că el era singur

6

acasă, şi-i asculta în tăcere vocea, simţindu-şi picioarele moi, ca de vată, până când Alex se sătura să tot spună alo şi, enervat, trântea receptorul. Spre sfârşitul vacanţei a căutat-o Adrian. Corul liceului trebuia să participe la un spectacol de factură patriotică organizat cu prilejul defilării din august şi, deja molipsiţi de sila generală care însoţea asemenea ocazii revoluţionare, cei mai mulţi dintre corişti erau de negăsit. Adrian considera momentul potrivit ca ea să-şi ofere în sfârşit serviciile. Cum Irina cunoştea pe dinafară tot repertoriul, nu a avut nici o dificultate de a fi admisă în cor. După efortul nu tocmai agreabil la care au consimţit în plină vară, coriştii au fost apoi trimişi în tabără pe malul mării. De această dată Irina a plecat şi ea. Era cât se poate de fericită. Îşi închipuia că viaţa ei a luat o întorsătură favorabilă, dar se bucurase prea devreme, căci Alex nu a venit cu ei în tabără. Irina s-a uitat îndelung de la fereastra trenului, chiar şi după ce acesta s-a pus în mişcare, sperând în zadar că Alex va sosi măcar în ultima clipă, că îi va zări trupul zvelt strecurându-se grăbit prin mulţimea de pe peron, alergând apoi în urma trenului, pentru a-l prinde in extremis, ca un erou de cinema. La Costineşti, începutul de toamnă i se păruse magic. Marea i-a transmis, într-un fel, puterea valurilor ei amăgitoare, făcând-o să uite pentru scurtă vreme dragostea rămasă acasă. Se simţea bine printre tinerii corişti, care ştiau cum să-şi înfrumuseţeze viaţa cu tot felul de nimicuri. Dimineaţa se bucurau pe plajă de căldura blândă a soarelui de septembrie, iar spre prânz plecau în grupuri să culeagă crabi pe stâncile pline de alge de la poalele falezei, sau să spioneze satul nudiştilor din dosul dunelor acoperite cu tufe de spini. Marea era caldă şi atât de plină de meduze străvezii, vâscoase şi fascinante, încât, năvălind flămânzi în sala de mese, începeau să inventeze meniuri tematice : supă-cremă de meduză, meduză la tavă, meduză cu cartofi natur, tartă cu meduze. Propria cantină şi-o porecliseră "La meduza veselă". Un magnetofon legat la staţia de amplificare le sonoriza dejunul, atât de tare, încât le ţiuiau urechile în scurtele momente de linişte dintre două melodii. După ce mâncau, se strângeau ca ţiganii în şatră la umbră sub plopii cu frunze îngălbenite de secetă. Doi-trei băieţi cântau melodii de Beatles acompaniindu-se la chitare reci. Apoi, seara, perechile se adunau pe plajă şi dansau blues, îmbrăţişându-se în întuneric. Pe Irina o fascina acest dans lent, visător şi melancolic, legănat şi excitant. O obseda mai cu seamă Vlad, un băiat înalt şi subţire, care, când dansa, se mlădia asemenea unei liane. Şi-ar fi dorit să-l aibă în faţa ei, lipit de ea, să danseze şi cu ea în acea dulce legănare. Să-şi simtă trupul întins, strâns aproape de pieptul lui. Băiatul cel înalt a rămas prizonierul fantasmelor ei, legănându-se astfel, învăluit de visare, în timp ce Neil Diamond cânta Song Sung Blue, iar Ingrid, fata de care se

7

spunea că e teribil de îndrăgostit, îşi revărsa părul blond pe umărul lui. Privindu-i, Irina se lăsa purtată de gânduri departe, spre Alex, care nu era cu ea şi de care îi era atât de dor. În asemenea momente îşi amintea cât de tare îl iubea şi cât de mult suferea din pricina lui. Când a început noul an şcolar, în urma unei reorganizări a elevilor în colective mixte, Irina a fost repartizată într-o clasă care avea cursuri numai dimineaţa. Monica şi Alex, rămaşi împreună şi după vacanţa de vară, continuau să înveţe amândoi în timpul după-amiezei. Irina l-a văzut toată toamna atât de rar pe Alex, încât, dacă se întâmpla totuşi să-l întâlnească la sfârşitul orelor de dimineaţă, simţea de emoţie că sângele i se scurge din obraji. Se împlinise un an de când îl cunoştea şi Alex era mai departe de ea ca niciodată. Iar dragostea în inima ei devenise de-a dreptul bolnăvicioasă, îl căuta pretutindeni, nu mai ţinea cont de nici o umilinţă în dorul ei aprig de a-l întâlni. Până într-o zi când, aşteptând în ploaie, udă până la oase, să apară Alex, Adrian a luat-o din curtea liceului cu forţa, spunându-i că întreaga ei atitudine a devenit deplorabilă şi că pentru Alex era de-acum mai mult decât evidentă atenţia cu care ea îl înconjoară. Era adevărat, Alex trecea pe lângă ea cu privirile aruncate aiurea, ca şi cum s-ar fi ferit să o vadă şi pe buze avea mereu un zâmbet sfidător. A plâns mult acasă, copleşită de o tristeţe fără margini, sfâşiată între dragostea ei neîmplinită şi ura neîmpăcată pentru clipa în care l-a cunoscut pe Alex. A fugit apoi multă vreme din calea lui. Uneori, îi simţea prezenţa în apropiere şi gândul că ar putea să-l vadă îi tăia respiraţia. Într-o zi, plecând de la liceu, aproape s-a ciocnit de Vlad în timp ce cobora scările. I s-a părut că el îi zâmbeşte şi că ezită, ca şi cum nu ar fi vrut să-i facă loc să treacă, pentru ca numai după o clipă să se îndepărteze cu nepăsare, respins pesemne de răceala ei perpetuă. Irina privise în urma lui copleşită de tristeţe. Ar fi avut atâta nevoie ca el să-i fi adresat măcar un singur cuvânt ! L-a întâlnit apoi la poartă pe Alex. Nu i-a privit surâsul sfidător, nici ochii, dar le-a perceput totuşi flacăra albastră plutind deasupra ei, ca o auroră boreală rece şi fascinantă. În ziua aceea i-a simţit mai puternici decât ea pe Alex şi pe Vlad, băiatul care dansa la mare, noaptea, legănându-se. A admirat mult forţa lor bărbătească. Ar fi vrut să-i ştie în preajma ei, ocrotind-o. În seara aceea s-a gândit multă vreme la Vlad. Cât de puternic i se părea a fi un simplu gest la vârsta de şaisprezece ani ! Se rătăcise printre atâtea speranţe şi regrete. Dorea mult dragostea lui Alex, însă nu ştia cum să lupte pentru ea. Orgoliul de la început dispăruse cu totul. Nu-i mai păsa ce fel de om este Alex, îl iubea aşa cum era. Părinţii începuseră să-şi arate nemulţumirea, căci îi scria lui Alex scrisori pe care nu avea să i le trimită vreodată, iar ei considerau chiar şi simpla intenţie drept o îngrozitoare umilinţă. Se întâmpla uneori să plângă la şcoală, –

8

refugiindu-se la toaletă, acolo unde alte fete se ascundeau ca să fumeze – nu pentru că era certată acasă, ci pentru că se vedea în imposibilitatea de a continua sau de a renunţa. Luptase din răsputeri împotriva acestei iubiri absurde, ca să constate acum că totul fusese în zadar. Când au reînceput repetiţiile la cor, părinţii i-au cerut să renunţe la această activitate care reprezenta în ochii lor o umilinţă în plus faţă de Alex. Nu pronunţau niciodată numele lui în prezenţa ei, ca şi cum ar fi fost o vorbă ruşinoasă. Cât de greu de suportat i se părea mândria pe care cei din jur o pretindeau de la ea, din pricina căreia aproape fugea de Alex, pentru ca el să nu o vadă, să nu bănuiască nimic, să nu râdă de ea. Poate s-ar fi terminat totul de mult, într-un fel sau în altul, dacă ar fi avut curajul să-i vorbească atunci, la început. Acum era prea târziu ca să mai încerce ceva. Dragostea ei pentru Alex evoluase ca o boală de care dorea din răsputeri să se vindece. În ciuda discuţiilor de acasă a continuat totuşi să meargă la cor : repetiţiile, lungi şi obositoare, erau singurele ocazii în care îl putea vedea nestingherită pe Alex. Într-o zi, însă, pe neaşteptate, în mijlocul lor s-a ivit Monica. Acum este şi ea coristă. La sfârşitul repetiţiei, Irina plecase împreună cu Adrian. În urma lor mergeau îmbrăţişaţi Alex şi Monica, auzea în spatele ei vocea lui caldă şi nu reuşea să înţeleagă ce spune. Erau îmbrăcaţi în alb, el şi ea… Păreau fericiţi. Se potriveau unul cu altul atât de bine, încât Irina nu simţea în sufletul ei nici o revoltă. Din troleibuz, i-a văzut apoi sărutându-se în staţia rămasă pustie şi a închis ochii îndurerată. Adrian a prins-o uşor de cot şi i-a spus : "Ar fi bine s-o laşi odată baltă." În timpul repetiţiei, o fată din spatele ei întrebase în şoaptă cine era noua coristă. "Prietena lui Alex", răspunsese cineva. Era o identitate la care Irina aspirase atât de mult şi la care ştie că nu va avea dreptul niciodată. Şi totuşi nu este geloasă. Ea nu doreşte de la Alex ceea ce Monica pare să aibă. Mai speră încă, aşteptând pe marginea prăpastiei. Poate că Alex va veni în cele din urmă s-o salveze, poate îi va spune totuşi un cuvânt… apoi îşi aminteşte cât de frumoşi i se păruseră ei doi atunci când s-au sărutat în staţie. În ochii ei, Monica s-a suprapus definitiv imaginii lui Alex, face întru-totul parte din el şi trebuie s-o iubească şi pe ea de aici înainte. Azi-dimineaţă s-a dus din nou la repetiţii. Pe coridor, în faţa sălii de muzică, a rămas un timp să discute cu câţiva băieţi. Constată cu uimire că în ultima vreme i se acordă tot mai multă atenţie, în ciuda răcelii pe care o afişează ostentativ, ca pe o armă. Nici nu a băgat de seamă când Alex a trecut pe lângă ea. Nu mai era disperată ca altădată, nu mai era atât de îndrăgostită. Tot timpul repetiţiei, Monica l-a privit pe Alex ca pe o zeitate. Era atât de frumoasă ! Ochii ei întunecaţi păreau umezi şi imenşi ca o mare.

9

Avea oarecum aerul tragic şi sublim al unei căprioare încolţite de fiare. A plecat împreună cu Alex, pe neştiute, înainte ca repetiţia să se sfârşească. Spre propria ei surpriză, Irina nu a simţit nici un regret. În spatele ei era Vlad, care trepida din tot corpul şi bătea din palme în timp ce cânta şi întreaga atmosferă din jur era ca de sărbătoare. Se simţea bine. I se părea dintr-o dată ciudat că îl iubeşte pe Alex şi că suferă atât de mult din pricina lui. Acum scrie în jurnalul ei intim şi priveşte din când în când pe fereastră cum ninsoarea continuă să cadă. Se gândeşte la Alex, dar se gândeşte şi la Vlad. Şi îl revede o clipă chiar şi pe Elvin, cu sprâncenele lui oblice şi cu dinţii atât de albi, ca în seara aceea, demult, când stătea alături de ea lângă hotelul de pe plajă, pe marginea micului bazin de piatră, jucându-se cu picioarele în apă. Îi spusese, privind-o pieziş, cum avea obiceiul : "Irina, îmi pare rău că pleci, ţin tare mult la tine." În jur, aerul era încărcat de miresme, iar el se pierduse curând şi pentru multă vreme în noapte. N-au mai rămas în urma lui pe plajă decât acordurile înalte, aproape sfâşâietoare, care veneau din megafoanele hotelului. El Condor Pasa. Cântau Simon şi Garfunkel. Melodia i se păruse foarte tristă.

10

Ianuarie A început noul an şi ei i se pare că este tot cel vechi. Ce senzaţie curioasă, să-şi închipuie că trăieşte ceva ce a trecut pentru totdeauna ! Nu a mai nins şi s-a topit şi zăpada mai veche. În brad scânteiază beculeţe colorate, proiectând pe tavan umbrele mărite ale crengilor împodobite cu globuri de sticlă. A primit cadouri multe şi i s-a părut că încă mai are dreptul să fie copil. Deşi îi revin atât de amare în minte bârfele de la liceu : înaintea vacanţei de Crăciun, o profesoară îi descoperise pe Alex şi Monica singuri pe întuneric, într-o clasă goală. Ea îi descheiase cămaşa şi îl săruta pe piept. Este o imagine pe care Irina nu o poate asocia lui Alex, oricât ar încerca. O imagine care tulbură liniştea ei de copil. Nu, dacă se gândeşte bine, nu crede că mai are dreptul să fie un copil. În timpul vacanţei de iarnă corul a dat câteva spectacole. Alex nu a participat decât la unul dintre ele, cel care a avut loc la Conservator. Irina plecase de acasă împreună cu Adrian şi, pentru că era încă devreme, se plimbaseră un timp prin Cişmigiul îngheţat, pe sub copacii desfrunziţi şi plini de chiciură. Ajungând, totuşi, primii la Conservator, au fost conduşi într-o cabină de machiaj şi au fost lăsaţi înăuntru singuri. Irina a rămas multă vreme alături de Adrian, atât de adâncită în gândurile ei, încât a realizat târziu că între timp sala se umpluse de băieţi şi că ea rămăsese printre ei singura fată. S-a simţit ridicolă, distrată şi proastă. Abia a mai găsit puterea să iasă afară şi să caute restul coristelor, care erau deja strânse într-o sală vecină. Toate erau machiate şi coafate, numai ea nu. Toate ştiau că spectacolul din seara aceea va fi televizat, numai ea nu. Era obosită, avea cearcăne sub ochi şi părul ei, drept şi fără formă, nu era aranjat. Cât de mult ar fi vrut să plece acasă ! Alex, în schimb, când a apărut, era odihnit şi bine dispus, ochii lui erau neînchipuit de albaştri şi senini, părea un om lipsit de griji şi fericit. De dimineaţă Irina îi telefonase, aşa cum făcea mai de mult, în timpul vacanţei de vară, din dorinţa de a-i asculta nevăzută vocea. I se părea astfel că şi-l aduce aproape, că poate întinde mâna să-l atingă, să-i simtă moliciunea părului întunecat, care-i aluneca mereu rebel pe frunte. Îşi regretase apoi gestul pueril. Chiar şi asa, neştiută de el, se simţea umilită. Uneori se gândea că lui Alex ea îi apare drept o fiinţă uşuratică. Şi totuşi Alex nu avea aerul să o observe vreodată. De fapt nimeni din jur nu exista pentru el. La sfârşitul spectacolului dirijoarea oferise tuturor bomboane de ciocolată. Majoritatea băieţilor se înghesuiseră în jurul ei ca nişte copii lacomi, încercând să apuce cât mai multe friandize, în timp ce Alex se îmbrăca alene, cu gesturile lui parcă măsurate, privindu-i pe toţi cu un aer sfidător. Apoi a plecat, cu expresia unui om adânc jignit de nimicnicia semenilor săi.

11

Restul vacanţei s-a scurs fără ca Irina să-l mai întâlnească. A încercat să se consoleze privindu-l pe Vlad. El îi alungă supărarea când lipseşte Alex. Este coleg cu Alex şi tenor ca şi el. Înalt, oacheş şi foarte subţire, pare un biet coate-goale pe lângă Alex, care se ocupă atât de mult de înfăţişarea lui exterioară, dar, ciudat, tocmai prin acest amănunt atrage simpatia tuturor. Irina auzise vorbindu-se de el pentru prima oară cu aproape un an în urmă, după vacanţa de primăvară. Îşi aminteşte ca se sfârşise ultima oră, cea de istorie şi că afară ploua cu găleata. Curtea liceului era plină de băltoace şi Alex, pe care nu izbutise să-l vadă toată ziua, mai avea încă o oră de stat la şcoală. Irina nu se îndura să plece acasă, sperând că ploaia va sta în cele din urmă şi că-l va întâlni totuşi pe Alex. Rămăsese în clasă cu încă două colege, care vorbeau despre Vlad, certându-se între ele. Irina înţelegea din cuvintele lor că, în prima săptămână a turneului din Moldova, Vlad fusese prieten cu una dintre ele, iar în cea de a doua săptămână cu cealaltă, pentru ca apoi, începând şcoala, să le părăsească pe amândouă pentru alta. Irina ieşise apoi afară, în ploaia care continua să cadă, orele se terminaseră şi sub cerul plin de nori, în aerul umed, ochii lui Alex, când a apărut, i se păruseră mai albaştri ca oricând. Pe Vlad l-a cunoscut abia la Costineşti. Îi plăcea cum dansează. În rest nu o interesa. Era foarte preocupat de Ingrid şi nu dansa decât cu ea. Astăzi este întâi ianuarie, iar ea stă în casă, neştiind cum să-şi omoare timpul. Îi este foarte greu fără Alex. Acum câteva minute i-a telefonat iarăşi. L-a cam plictisit în ultima vreme. De data aceasta, Alex s-a supărat. Cu vocea lui calmă şi frumoasă a spus oftând : "Trei telefoane zilele astea şi mă tem că la următorul am să trimit pe cineva la dracu !" De bună seamă Alex este o stâncă. Iar ea nu mai are puterea să urce până la el. Ceva, însă, o cheamă tot mai aprig spre el, o incită să pună întrebări şi să caute singură răspunsuri. Cine este de fapt Alex ? Ce face când se află acasă la el ? Cum se îmbracă ? Cum doarme ? Ce visează ? Ce emisiuni priveşte la televizor ? Ce citeşte Alex ? Care sunt mâncărurile lui preferate ? Cât de mult ar vrea să pătrundă neştiută în casa lui, precum o muscă mititică, să-l vadă cum trăieşte ! Ar vrea să ştie totul despre el. Şi totuşi, cât de bine îl cunoaşte… Însă… ce trist i se pare uneori să constate că omul pe care îl iubeşte nu este nici pe departe aşa cum şi l-a închipuit, că felul cum o priveşte nu reprezintă decât o mască stupidă cu care îşi acoperă goliciunea sufletului. Dar ce dacă ? Ei îi ajunge nesfârşita limpezime a ochilor lui albaştri, care i-au dat până acum totul, chiar şi liniştea, fericirea şi căldura unor zile troienite de iarnă…

12

Aseară s-a întors din turneul de primăvară al corului. A plouat tot drumul spre casă, începuse încă de la Hunedoara, a plouat în timpul nopţii şi plouă şi acum. Irina priveşte prin fereastră dimineaţa de aprilie, prăvălită peste tufele de liliac înflorit şi peste străzile curate, spălate bine de ploaia care nu se va mai opri poate niciodată. Din pricina norilor, cerul pare uimitor de aproape. Irina îşi simte sufletul cuprins de o linişte deplină şi ciudată. Mai sunt câteva zile de vacanţă, pe care ştie că le va petrece în singurătate. E sigură că Liviu s-a supărat aseară, când ea l-a sărutat pe Lupino la despărţire. Venise să o ia de la liceu, aşa cum s-au înţeles înainte de plecare, îl văzuse privind nerăbdător prin fereastra autocarului, căutând-o printre coriştii care începeau să coboare. Însă apoi, pe drumul către casă, nu scosese nici o vorbă, a stat tot timpul cu ochii în pământ şi cu mâinile adâncite în buzunare. În excursie, Alex nu a dorit în nici un fel apropierea ei, deşi s-a insinuat tăcută în viaţa lui şi ar fi putut în modul cel mai firesc din lume s-o accepte. S-a scuturat însă de ea ca de o ninsoare grea. Atât de multe lucruri a învăţat despre Alex, începând cu vacanţa de iarnă ! La începutul lunii ianuarie el a plecat la munte împreună cu Monica, în tabără la Piatra Mare. S-au logodit acolo, pe marginea unei prăpastii, într-un fantastic decor hibernal, cu o ceremonie despre care a vorbit tot liceul, dar care Irinei i se păruse de-a dreptul puerilă. Adrian, care a fost şi el în tabără, nu a scutit-o de nici un amănunt. I-a povestit cum Alex şi Monica se sărutau tot timpul, în văzul tuturor, cum profesorul de sport îi descoperise într-o noapte făcând dragoste în sala de mese a cabanei şi, intenţionând mai întâi s-o expedieze acasă pe Monica, s-a răzgândit apoi, în schimbul un pachet de ţigări străine oferit de Alex. Erau lucruri pe care Irina nu le putea înţelege, era departe de a concepe asemenea fapte, dragostea ei era pură şi platonică, nu dorea atingerile lui Alex nici măcar în vis şi se încăpăţâna să alunge gândul că Monica reprezenta pesemne în ochii lui mai mult decât zece fetişcane naive şi melancolice ca ea. Deşi era toată înflăcărată de iubire, trupul ei rămânea ca de piatră. În numele dragostei pe care o trăia nu se simţea capabilă de nici un sacrificiu. A încercat mult astă-iarnă să-l uite pe Alex. La liceu, după vacanţa de Crăciun, devenise veselă şi exuberantă, îi plăcea teribil să se simtă înconjurată de cât mai mulţi băieţi, era chiar lacomă în încercarea ei de a se convinge că nu-i lipsea de fapt nici una din calităţile pentru care Alex o preferase pe Monica. Se lăsa antrenată ca într-un joc naiv, ajunsese la fel de superficială şi de aiurită ca Ileana. Din pricina asta s-a certat cu Adrian, care încercase s-o readucă în matca ei, ca pe o apă revărsată. Irina îi râsese în nas, spunându-i că s-a săturat să mai fie o scolăriţă exemplară.

13

Ori de câte ori, însă, Alex era pe aproape, nu mai avea ochi decât pentru el, cu toate că el nu o privea niciodat, părea că nici nu o observă măcar. În astfel de momente, tot ce Irina visa să fie frumos se năruia. Nu mai avea putere şi nici răbdare. I se părea din ce în ce mai dificil să închidă atâta durere în sufletul ei. Se întreabă cum de mai poate spera chiar şi acum, când tot ce a clădit iubindu-l pe Alex se prăbuşeşte în jurul ei ? Când trebuie să se împace cu gândul că ceea ce ea luase la început drept o prietenie nevinovată şi trecătoare s-a transformat într-o relaţie atât de profundă. Că el o iubeşte pe Monica cu adevărat. Irina nu-şi mai dă prea bine seama cât de tare o doare această constatare. Rămâne în continuare rătăcită în ceaţa nesfârşită a speranţelor ei. Cât de simplu este, de fapt, totul : Alex nu ştie nimic despre ea. Nu este decât întuneric în sufletul lui. Uneori ar vrea să se isprăvească acest coşmar, să se trezeasă într-o dimineaţă cu sentimentul extraordinar că este liberă. Urăşte dragostea, cu toate complicaţiile ei. Urăşte lacrimile ucise pe obraji, urăşte dorul nesfârşit care o bântuie neîncetat din ziua când Alex a pătruns în existenţa ei. În luna martie continua să fie frig, iarna se prelungea. Uneori, în drum spre casă, Irina se oprea la scrânciobul de altădată, uitat acum într-un decor trist şi îngheţat de iarnă. Stătea acolo, dându-se în leagăn, până la limita rezistenţei. Din locul în care se afla se vedeau doar câteva case în depărtare, rămase în picioare după ultimile demolări. Păreau îngrămădite una în alta de frig şi parcă se uitau nedumerite spre ea cu calcanele lor murdare. Privind fumul care ieşea prin coşuri ca o respiraţie îngheţată, Irina îşi spunea că poate casele acelea erau cu adevărat vii şi începea să le povestească lor, încetişor, toate necazurile cu care se lupta, prefăcându-se a nu-şi da seama că vorbea de fapt de una singură. Apoi pleca înfrigurată, străbătând în silă terenul viran, parcă nesfârşit, pe care ciorile îl scormoneau necontenit, abia ferindu-se din calea ei. Pe strada animată, unde ajungea când seara, prea grăbită iarna, începea să coboare, trecătorii o priveau miraţi. Era surprinzătoare neaşteptata ei apariţie din locurile acelea pustii pe care oamenii le ocoleau cu grijă, pe când ea părea să le caute anume, ca pe un tărâm uitat de timp, unde îşi putea regăsi gândurile în linişte. Într-o dimineaţă, pe la mijlocul babelor, după ce ninsese şi viscolise întreaga noapte, oraşul s-a trezit îngropat sub o fantastică zăpadă. Cât vedeai cu ochii, totul părea încremenit. Ai fi crezut că şi o singură răsuflare putea doborî mormanele de zăpadă aţipite într-o copleşitoare tăcere. Curând oamenii, treziţi din uluirea lor matinală, ieşiseră pe străzi în şiruri lungi, ca de furnici, împânzind zăpada albă. Nu mai circula nicăieri nici o maşină. Plugurile de dezăpezire, luate prin surpindere, se iviseră pe străzi abia spre prânz. În drum spre liceu, înaintând cu greu prin zăpada adâncă,

14

Irina l-a întâlnit pe Liviu. Se cunoşteau de multă vreme, erau aproape vecini, dar nu-şi vorbiseră până atunci niciodată. "Ţine-te de mine – o sfătuise el – împreună vom străbate mai uşor." Se afundau râzând în zăpadă, până la genunchi. Liviu o ţinea strâns de mână şi o ajuta să iasă la suprafaţă. Peste părul lui lung, blond şi ondulat, purta o bentiţă lată de lână, roşie ca şi obrajii lui aprinşi de ger. Irina se simţea bine alături de el, avea impresia că este sărbătoare. De fapt era atât de singură şi avea nevoie de Liviu. În săptămânile care urmaseră au fost tot timpul împreună. Zăpada a stăruit numai câteva zile, apoi a început brusc primăvara, ca şi cum cineva, deschizând fereastra, ar fi lăsat-o să intre deodată în casă. Troienele murdare, adunate pe marginile străzilor, încă nu se topiseră când în copaci mugurii explodau deja pretutindeni. Într-o după-amiază însorită de duminică, Irina s-a plimbat multă vreme prin parc împreună cu Liviu care o conducea spre liceu, unde corul avea o repetiţie. El nu o mai ţinea de mână ca în dimineaţa aceea când înotaseră amândoi prin zăpadă şi în toată atitudinea lui Irina ghicea acum un soi de timiditate. Pe marginea lacului, într-o baie de lumină, el se oprise brusc şi o privise, mijindu-şi ochii : "Mă orbeşte strălucirea soarelui în părul tău", îi spusese, prinzându-i câteva şuviţe între degete şi strângându-i-le încet spre ceafă. Avea pe faţă o expresie atât de concentrată, iar palmele lui reci, întârziind pe faţa ei, îi dădeau o senzaţie atât de neaşteptată, încât Irina fugise de acolo, din soarele acela sălbatic. Puţin mai târziu, aproape de liceu, trecând prin faţa unei biserici străjuite de cireşi japonezi în floare, îi întâlniseră pe Alex şi Monica. Veneau agale, ţinându-se de mână. Monica arăta atât de bine în rochia ei de lână liliachie, decoltată ! Chipul ei căpătase un soi de tristeţe misterioasă. Alex nu a aruncat nici o privire spre Irina, dar ea nu s-a simţit tristă, pentru că era primăvară. Iar Monica era atât de frumoasă ! Ar fi vrut să fie şi ea la fel de frumoasă. Ştia că are totuşi multe calităţi în plus faţă de Monica, însă Alex oricum nu le va remarca vreodată. A doua zi, la prânz, îi întâlnise iarăşi. Veneau de această dată dinspre cartierul în care locuia Alex. Îşi petrecuseră, desigur, dimineaţa împreună. Irina nu reuşea deloc să se împace cu realitatea. I se părea atât de nedrept faptul că Monica ştia totul despre Alex. Cunoştea casa lui, camera lui. Poate că îi vorbea în timp ce el îşi îmbrăca uniforma de şcoală. Atât de multe ştie Monica despre el, lucruri pe care Irina încearcă doar să şi le închipuie. Oare cât de puternică poate fi dragostea Monicăi, se întreabă, oare cât de mult o iubeşte Alex ? Inutilitatea ei în lumea lor o va percepe mereu ca pe o povară. La începutul lunii aprilie, a avut loc la Ateneu concertul anual al corului.

15

Alex a preferat să nu participe la spectacol. În cea dintâi pauză, măcinată de tot felul de întrebări, Irina s-a retras răvăşită în sala de repetiţii. Monica se afla deja înăuntru. Îşi aranja părul într-o oglindă, fredonând mulţumită. Absenţa lui Alex nu părea s-o preocupe. Ştiuse, desigur, că el nu va fi veni la concert, ştia poate şi din ce cauză. Vlad tocmai trecea pe lângă ea şi Monica îi aruncase o privire cochetă. "Îţi place cum sunt machiată ?" îl întrebase, ondulându-şi vocea ei caldă, învăluitoare. "Îmi placi oricum", mărturisise el, prinzându-i o clipă umerii în palme. "De bună seamă Monica s-a născut pentru a fi admirată de toată lumea", meditase în colţul ei Irina, plină de amărăciune. La sfârşitul spectacolului, deşi Liviu venise să o ia de la Ateneu, Irina a plecat spre casă singură. Noaptea era caldă iar stelele atât de multe, încât nu mai aveau loc pe cer. Pe străzile pustii nu se auzea decât cadenţa paşilor ei rătăciţi şi, de vreo două-trei ori, tusea seacă a unor beţivi, care se întorceau pe loc în urma ei, împleticindu-se şi aruncând vorbe murdare. Irina nu se temea de ei şi nici de propria ei singurătate, alerga spre casă înlăcrimată, strângând la piept mănunchiul de viorele pe care Liviu i le dăruise în culise. Erau albastre precum ochii lui Alex şi, într-un fel ciudat, tot atât de străine ca el. A doua zi, coriştii s-au strâns cu toţii în sala de festivităţi a liceului. Se pregătea turneul de primăvară. Era cel dintâi la care participa şi Irina, care se gândea la acest eveniment plină de fericire şi copleşită de cele mai incredibile speranţe. Însă cel dintâi lucru pe care l-a aflat când s-a instalat în sală a fost că, datorită absenţei sale la concert, lui Alex nu-i mai era permisă plecarea în turneu. L-a privit atunci cu ochii măriţi de spaimă, însă el părea atât de nepăsător, lumea se zbătea de una singură în exteriorul lui şi departe de el, el nu avea nici o tangenţă cu lumea şi o găsea pesemne stupidă şi sentimentală. În pauza care a urmat, când coriştii s-au răspândit pe coridoarele liceului, sau afară în curte, formând grupuri vesele şi gălăgioase, Irina şi-a spus cu lacrimi în ochi că ar trebui să lupte făţiş cu viaţa care îi juca atâtea renghiuri. În apropierea ei se afla Alex, în jurul căruia se strânsese un mic grup, Monica, prietena ei Dora, chiar şi Vlad. Toţi vorbeau tare şi gesticulau, însă Irina nu pricepea nici un cuvânt. Se întreba doar ce le păsa tuturor dacă el mergea sau nu în excursie ? Pentru ei ar fi trecut doar o săptămână fără Alex, după care totul ar fi fost la fel ca înainte. Le-ar fi lipsit poate doar puţină distracţie. În timp ce pentru ea săptămâna aceea avea o semnificaţie aproape vitală. Erau şapte zile de care se legau toate speranţele ei. Şi pentru fericirea de a le trăi era gata să comită cele mai nesăbuite fapte. S-a năpustit spre cabinetul directorului şi a bătut la uşa grea, capitonată, cu o îndrăzneală de care nu s-ar fi crezut niciodată capabilă. Dar când a fost

16

invitată înăuntru, i s-a părut că sângele tot îi îngheaţă şi că i se frâng picioarele de teamă. Se simţea pierdută în faţa acelui om aspru, căruia îi ştiau de frică toţi liceenii şi de la care ea se pregătea să pretindă nu o notă mai mare sau motivarea unei absenţe, ci o favoare stupidă şi neserioasă, pentru ca Alex să aibă încă o dată prilejul de a fi mereu alături de Monica, de a se culca cu ea iarăşi într-o sală enormă şi rece, plină de mese şi de scaune, aşa cum se întâmplase la Piatra Mare. Directorul a ascultat-o dând mai întâi semne de nerăbdare, dar în cele din urmă păruse că înţelege dedesubturile problemei şi a început să râdă cu o oarecare detaşare. Auzise, desigur, despre Alex şi Monica, perechile din liceu nu scăpau niciodată atenţiei profesorilor, iar poziţia Irinei, o elevă premiantă, i se păruse de bună seamă nu doar ridicolă ci, în plus, nelalocul ei. Sfârşise prin a o concedia fără prea multe comentarii. Irina a părăsit cabinetul directorului copleşită de umilinţa pe care trebuise s-o îndure şi care, în ochii ei, nu era cu nimic mai prejos decât propria ei dăruire lui Alex. L-a regăsit singur pe coridor, lângă o fereastră, rezemat de calorifer. Privea afară şi gândurile lui păreau departe. Irina s-a aşezat în faţa ferestrei vecine şi sufletul ei a zburat în nenumărate rânduri până la Alex, l-a înconjurat cu înfricoşare şi s-a întors înapoi la ea, ca să o tragă năvalnic spre el, s-o facă să-i vorbească. Dar ei îi era atât de teamă de ceea ce ar fi putut să-i spună ! A trecut mult timp până când Monica s-a repezit spre el ca o primăvară, propulsând în plină lumină sufletul Irinei, care s-a retras rănit, însă fericit : "Alex, mergi în excursie ! Directorul însuşi îţi dă voie…" Irina s-a întors acasă cu sentimentul penibil de a-şi fi petrecut ziua într-o cameră de tortură. Sâmbăta următoare, dimineaţa devreme, a plecat în excursie. Ca şi cum lucrurile ar fi fost anume aranjate, toate vedetele liceului s-au regăsit în acelaşi autocar. Printre ei, desigur, Alex şi Monica. Vlad era împreună cu ei. Irina a fost repartizată în autocarul de la coada convoiului, ca de altfel şi cea mai bună prietenă a Monicăi. Profund lezată de felul în care fusese exclusă dintre favoriţii liceului, Dora a urcat în autocar plângând şi, scuturându-se toată de suspine, s-a aşezat în cel dintâi loc liber pe care l-a nimerit, chiar alături de Irina. Dădea impresia că o ştie foarte bine, sau era doar extrem de sociabilă, căci, în ciuda amărăciunii pe care părea s-o îndure, a început numaidecât să-i vorbească, mai întâi lamentându-se şi apoi din ce în ce mai vioaie, ca unei vechi cunoştinţe. Irina a privit-o în tăcere o bună bucată de vreme, făcându-şi în minte tot felul de planuri cum ar putea trage un profit cât mai mare din faptul că prietena cea mai bună a Monicăi se afla pe scaunul de alături. Dora era o fată foarte înaltă, blondă, puţin cam plinuţă, avea ochii mari şi albaştri, de copil şi obrajii rotunzi acoperiţi de un puf fin, decolorat de

17

soare. Părea plină de sănătate şi bunăstarea îi răzbătea prin toţi porii. Irina ştia despre ea că nu este tocmai cuminte, în orice caz îşi pierduse virginitatea, aşa, ca o refulare faţă de constrângerile societăţii pe care ar fi vrut să le ignore, dar pe care le simţea apăsând asupra ei în permanenţă. Gestul, pornit, ca şi fumatul, din dorinţa de emancipare, nu îl făcuse din dragoste şi nici nu-i adusese creşterea în proprii ei ochi, aşa cum nădăjduise. Pe Irina o considera rece şi calculată, lipsită de orice urmă de afectivitate. — De fapt, ai oarecum dreptate, admisese Irina gânditoare, simţind nevoia să mintă, nici ea nu ştia prea bine de ce, poate pentru a îndepărta bănuielile lui Alex, în cazul în care Dora l-ar fi informat despre această discuţie. Am avut întotdeauna oroare de sentimente, a continuat ea, privind printre gene cu un fel de superioritate. Le consider absolut stupide. Te asigur că părinţii îmi acordă în această privinţă toată libertatea pe care o doresc… Dar mie nu-mi prea pasă ce gândesc ei. Nu sunt decât nişte bieţi caraghioşi, care se încăpăţânează să mă considere un copil fragil, dornic să-şi exprime nestingherit excesul de sensibilitate. Dora o privea cu ochii mari, excitată. Părea naivă şi snoabă. Faptul că cineva ar putea să-şi ignore în felul acesta părinţii i se părea senzaţional. Probabil că ar fi încercat şi ea, dar se vedea de la o poştă că mai era încă dependentă de fusta mamei. — Şi la ceaiuri, dorise ea să afle, te lasă toată noaptea ? Nu-ţi fac scandal dacă lipseşti de acasă ? — Nicidecum, minţise iarăşi Irina, care nu fusese în toată viaţa ei decât la un singur ceai. Însă, vezi tu, fleacurile astea nu mă interesează în cine ştie ce măsură. Nu-mi doresc să merg în fiecare sâmbătă la un ceai pentru simplul motiv că nu consider această activitate nici interzisă, nici extravagantă. Este ca şi cum aş avea în frigider mormane de caviar şi nu m-ar mai tenta deloc să-l gust. Mă consider destul de mare ca să cred că am depăşit de-acum criza pubertăţii. De fapt nici nu ştiu dacă am trăit-o cu adevărat. Pentru că, vezi tu, nu simt în mine nici o revoltă, nu am nimic de revendicat. — Ah, dar eu nu consider deloc că este aşa ! exclamase Dora, uitându-şi lacrimile de mai înainte. Mi-aş dori ca părinţii mei să mă mai slăbească puţin, să nu mă mai calce într-una pe nervi ! Un prieten al meu, de exemplu, ştii ?… Locuieşte într-o casă cu şapte camere, doar el şi cu o mătuşă bătrână, destul de ramolită de altfel. Părinţii lui sunt plecaţi în străinătate. Aproape în fiecare seară e o petrecere la el şi cei care vor rămân până dimineaţa. Numai eu trebuie să mă întorc acasă înainte de miezul nopţii, precum Cenuşăreasa. Să nu-mi vină să turbez ? Tu ce-ai face

18

dacă ai trăi singură, fără să te bată nimeni la cap ? — Probabil că mi-aş imagina că sunt o femeie matură, cu capul pe umeri, care trebuie să ţină singură o gospodărie, spusese Irina cu destulă sinceritate. Presupun că petrecerile mi s-ar părea prea costisitoare şi lipsite de reale avantaje. Le-aş evita pe cât posibil. Îmi place să cred că sunt raţională. Nu aş face nimic care să-mi dăuneze, ţin prea mult la propria mea persoană. Dora păruse, timp de câteva momente, gata să depună un oarecare efort pentru a-i înţelege punctul de vedere. Problemele care o preocupau cu adevărat erau însă puţine şi revenea mereu la ele. — Şi, dacă ai avea un prieten… nu te-ai culca cu el, dacă ai fi singură ? — Nu prea văd ce are una cu alta… Însă, probabil că da, meditase cu voce tare Irina. Dacă ar fi în avantajul meu, desigur… Şi dacă n-ar trebui pentru asta să plătesc un preţ mult prea mare. — Cred că semeni foarte mult cu Alex, rostise atunci Dora, gânditoare. — Care Alex ? întrebase Irina, încercând să-şi pună stavilă inimii, care i-o luase razna numai la auzul acestui nume. — Prietenul Monicăi. O ştii pe Monica, sper ? Toată lumea o cunoaşte. Alex este la fel de egoist ca şi tine. Mă ierţi că te consider egoistă… Irina ridicase din umeri cu un aer de nepăsare. În realitate fixa buzele Dorei, ca şi cum ar fi dorit să-i smulgă mai repede cuvintele. Simţind că propriile ei buze tremură, începuse să şi le muşte, pentru ca proaspăta ei prietenă să nu-i observe emoţia şi nerăbdarea. — Ştii…, continuase Dora. Alex îl urăşte pe taică-său şi o dispreţuieşte pe maică-sa. Părinţii lui au divorţat când el nu avea decât opt ani şi de atunci fiecare îl bârfeşte în faţa lui pe celălalt. Este principala lor ocupaţie. Alex a trebuit să-şi ia rămas bun de la copilărie prea devreme. Acasă se gospodăreşte mai mult singur. Iar maică-sa l-a cam scăpat din mână. Eu cred că el are un suflet bun, că este sensibil… atâta doar că vrea să pară un dur. Monica a luptat din greu până a izbutit să-l cucerească. Irina asculta cu lăcomie cuvintele Dorei. Simţea cum în sufletul ei coboară o milă dulce şi nesfârşită faţă de Alex şi se abandona fără luptă acestui sentiment irezistibil. Apoi se dezmeticise şi, scuturându-se ca după un vis, preferase să revină la realitate. — Monica îmi pare o fată deschisă şi plăcută, spusese cu o voce seacă. — Aşa şi este, să ştii, exclamase Dora, care părea foarte ataşată de prietena ei. Ţin foarte mult la ea, aş vrea să nu ne mai despărţim niciodată ! După ce vom termina liceul, am hotărât să dăm amândouă examen la facultatea de limbă engleză. Ei, da, ea are nişte părinţi cu adevărat formidabili, poate şi pentru că sunt extrem de bătrâni. Monica are un frate cu optsprezece ani mai mare decât ea, îţi dai şi tu seama… Ea este răsfăţata

19

familiei, toată lumea o lasă să facă ce vrea. Pe Alex l-a cunoscut vara trecută, la ştrand. Eu eram prietenă cu ea de puţină vreme şi ştiam că suferise o dramă sentimentală. Luase timp de câteva luni lecţii de engleză cu un student şi se îndrăgostise de el. Era un tip şic, într-adevăr, mi-a arătat o fotografie. Semăna puţin cu James Dean, dacă vezi genul. Monica s-a culcat cu el… — Dar bine, nu avea decât cincisprezece ani ! Dora o privise mirată. Patetica intervenţie nu se potrivea deloc portretului pe care i-l făcuse Irinei. — Şi ? Ce importanţă are ? Dacă îl iubea ? N-a regretat nici o clipă… — Şi Alex ? Nu l-a deranjat deloc trecutul ei ? — Desigur că nu ! Ce părere ai ? Doar nu-l consideri de modă veche ! Trecutul ei, cum spui tu, era în avantajul lui. Nu trebuia să-şi mai bată capul cu ea ca s-o convingă, cu dulcegării şi jurăminte, în fine, tot tacâmul. Ce motive ar fi putut avea ca să se plângă ? Irina suferea profund. Era oribil ! Alex al ei se cobora atât de jos ! Ce crudă i se părea iarăşi viaţa ! Poftele trupului lui alungau atât de departe dragostea ei nevinovată, care nu ştiuse să-i vorbească şi, de altfel, degeaba i-ar fi vorbit. — După asta, continuase Dora imperturbabilă, tipul a dispărut cu desăvârşire. Nici banii pe meditaţii nu i-a mai încasat. Cred că Monica mai speră şi astăzi să primească un semn de viaţă de la el. Deşi este teribil de îndrăgostită de Alex, să ştii… El nu se lasă copleşit de farmecele ei, ca alţii. Cred că asta o ţine lângă el. Nu se agaţă de ea, nu o sufocă, înţelegi ? Dimpotrivă, se poartă destul de rece cu ea şi nu-i acceptă niciodată capriciile. De altfel, în ciuda tuturor aşteptărilor, lucrurile au evoluat foarte încet între ei. S-au sărutat abia prin noiembrie iar dragoste au făcut pentru prima oară în vacanţa de iarnă. Genul acesta de detalii prinde întotdeauna foarte bine la Monica. Irina simţea un vânt sălbatic cutreierându-i sufletul. Se întreba cum de putea sta acolo senină, ascultând cuvintele pe care Dora le rostea cu atâta indiferenţă. Reuşise cu greu să pună o întrebare, mai mult din complezenţă : — Şi părinţii lor… ei ce spun ? — Părinţii Monicăi îl consideră pe Alex un copil. Nu se tem de el. Cu toate că Monica ar putea rămâne însărcinată. Foloseşte calendarul, dar poţi să ştii ? În străinătate fetele pot lua anticoncepţionale când doresc. Îşi pot lega până şi trompele. Aici, însă, nimic, nimic ! Cât despre prezervativele care există, ce să mai spun ? Ştii şi tu foarte bine, cred că până şi o sacoşă de piaţă s-ar dovedi mai fină. Mama lui Alex… ea este într-adevăr nemulţumită, pentru că, lucrând dimineaţa, trebuie să-l lase acasă singur. Îl

20

suspectează că, în loc să înveţe, îşi pierde timpul în pat cu Monica. De fapt aşa şi este, are perfectă dreptate. Alex a rămas deja corijent la matematică şi asta numai din cauza relaţiei lui cu Monica. Nu-i vorbă că nici ea nu este prea departe cu rezultatele ei şcolare… O adevărată catastrofă. Ce vrei, însă ? Nu pot sta amândoi pe un loc fără să se ţină de prostii… Şi cum sunt împreună tot timpul… Irina era prea zguduită de cuvintele Dorei ca să mai poată rămâne calmă. Simţea că tremură din toate încheieturile, iar inflexiunile din vocea ei căpătaseră o alură aproape tragică. Şi totuşi absorbea avidă, precum pământul uscat o ploaie binecuvântată, fiecare amănunt, oricât de dureros ar fi fost. Încerca astfel să-l cunoască mai bine pe Alex. Înţelegea dintr-o dată că a fost teribil de caraghioasă anul trecut, când nu îndrăznea să-l iubească pentru că nu i se părea perfect. Cât de departe era el de perfecţiune şi cât de uşor i-ar fi putut cădea acum în braţe, la cel dintâi semn al lui ! Simţind că nu mai poate îndura, Irina schimbase în cele din urmă cursul discuţiei. Spre prânz, când autocarele au făcut o primă escală la Craiova, ea şi Dora deveniseră cele mai bune prietene. S-au dezmorţit puţin, plimbându-se împreună pe aleile parcului din faţa căminului unde urmau să rămână peste noapte. Ceva mai târziu au urcat în camera lor. Înăuntru erau cinci paturi şi, fără să se mai gândească la nimic, Irina s-a aruncat pe unul dintre ele şi a adormit ca anesteziată. Dora a trezit-o după două ore de somn. Seara aveau un prim spectacol pe scena liceului de muzică din Craiova. Până acolo au mers cu două dintre cele patru autocare, fetele şi băieţii separat. Irina a rămas în faţă, lângă şofer şi tot acolo a stat si Monica, urcată în ultimul moment, căci se despărţise greu de Alex. Tot timpul drumului Irina nu şi-a desprins privirile de pe chipul ei. Părea că participă din plin la tot ce se petrecea în jur. Dădea într-un fel impresia că i se pot citi gândurile pe faţă. Buzele ei senzuale fremătau uşor, ca şi cum ar fi spus cuvinte fără număr, iar ochii mari şi negri, care o făceau să pară atât de expresivă, pluteau deasupra tuturor ca o infinită noapte. A ţipat scurt şi privirile i s-au umplut de spaime la o frână bruscă şi apoi, la fel de repede, a început să râdă, cristalin ca un colind de Crăciun. Era imposibil să nu o placi şi Irina o admira din tot sufletul. În seara aceea, chiar înainte de spectacol, Alex şi Monica au fost excluşi din cor. Motivele nu au fost expuse cu claritate, dar pentru toată lumea era evident faptul că relaţiile dintre ei ajunseseră într-atât de departe, încât profesorii nu le mai puteau tolera. Nu au părut afectaţi de sentinţa pronunţată în public. S-au desprins cu simplitate din cor şi au coborât în sală, complet detaşaţi, ca şi cum nici n-ar fi fost vorba despre ei. De altfel nimeni, cu excepţia Irinei, nu a acordat vreo atenţie acestui incident.

21

Repetiţia s-a desfăşurat după aceleaşi vechi tipare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Chiar şi Irina avea nevoie de un oarecare recul pentru a asimila evenimentul în adevăratele lui proporţii. Pentru moment, însă, Vlad se afla şi el jos, în sală, alături de Alex, încercând să facă fotografii celor de pe scenă şi, din mijlocul corului, Irina îi putea privi în voie pe amândoi, cum îşi vorbeau, râdeau, gesticulau, făcând parcă să vibreze trupurile lor tinere şi fascinante, pline de atâtea şi-atâtea mistere care stârneau în fiinţa ei o ameţeală dulce şi ciudată. După spectacol, au luat cu toţii cina la cantina liceului. Irina a stat tot timpul cu ochii aţintiţi asupra lui Alex. I se părea atât de extraordinar faptul că el mănâncă, aproape că până atunci nici nu-şi imaginase că Alex putea fi constituit ca toţi ceilalţi, pentru ea el era ca un chip pictat, care s-a desprins fără veste din tablou şi a descins printre oameni. I se părea ciudat că Alex mănâncă şi că bea apă, ca orice muritor. După cină, a cutreierat oraşul de una singură. Nu-şi mai dorea pe nimeni alături. A intrat în curtea unei biserici şi pe o bancă cu lemnul înnegrit de vânt şi ploi a încercat să plângă. Plânsul era, însă, la fel de departe de ea ca şi fericirea. S-a întors la cămin aproape de miezul nopţii. Lângă unul din autocare, la lumina farurilor aprinse, se dansa. Magnetofonul lui Vlad, dat la maximum, împrăştia până departe suspinele lui Jane Birkin cântând Je t'aime moi non plus. Dora îi spusese că era melodia preferată a lui Alex, o avea înregistrată de cinci ori la rând, să dureze cât timp făcea dragoste cu Monica. În faţa ei, Irina vedea trupurile dansatorilor, îngemănate până când aproape se confundau. Nu-i desluşea, dar şi-i imagina pe Alex şi Monica în mijlocul acelei ferciri fără seamăn, la care ajunsese să creadă că ea nu va avea niciodată dreptul. Nu departe de ea, din întuneric, Adrian o privea cu ochi strălucitori, iar ţigara pe care o fuma părea un licurici sclipind în noapte. Irina s-a dus la culcare aproape năucă. În dimineaţa următoare, s-a sculat foarte devreme. Şi-a cărat bagajul până la autocarul numărul patru şi s-a aşezat apoi pe o bancă, în aşteptare. Când a trecut pe lângă ea, Alex nu i-a aruncat nici o privire, precum îi era obiceiul. L-a mai văzut abia după prânz, când s-au oprit să mănânce la un motel de pe marginea drumului, în apropiere de Băile Herculane. Ea a pornit apoi într-o scurtă excursie pe o coastă abruptă, plină de grohotişuri, împreună cu Dora şi Adrian. Croindu-şi cu greu drumul printre tufele de răşinoase pitice, spunea glume deocheate şi râdea tare, aruncându-şi capul pe spate ca o vulgară actriţă de provincie. Făcea pe nebuna, iar Adrian părea că nu o mai recunoaşte. Era conştientă că el atribuia un cu totul alt sens purtării ei neobişnuite, neînţelegând cât era de fapt de răvăşită. Ar fi trebuit să-i explice că-l zărise pe Alex numai câteva clipe în timpul mesei şi

22

că apoi el dispăruse împreună cu Monica, se refugiaseră desigur în vreun loc pustiu, numai ei doi, ca întotdeauna… Ar fi vrut să-i arate în ce măsură o cutremura această intimitate a lor în care ea nu putea niciodată pătrunde. Prezenţa Dorei, însă, o împiedica să-şi dezvăluie adevăratele gânduri şi, în lipsa unei căi mai potrivite de a-şi refula sentimentul de frustrare şi de amărăciune, prefera să se abandoneze extazului pe care i-l provocau propriile ei nesăbuinţe. Ceva mai târziu, coriştii s-au urcat din nou în autocare şi, puţin după apusul soarelui, au ajuns la Timişoara. Obosiţi şi plini de praf, s-au grăbit să intre în căminul de elevi care le oferea găzduire. Dora ar fi vrut de această dată să-şi împartă camera cu Monica, dar în acelaşi timp spera să nu fie nevoită să se despartă de noua ei prietenă. Monica stătea între ele două, ca un judecător. Privindu-şi lung bagajele părăsite pe unul dintre paturi, Irina tăcea, încercând să pară cât mai inofensivă pentru ca rivala ei să nu o respingă. Instinctiv, se simţea în inferioritate, pentru simplul motiv că Monica stăpânea ceea ce ea râvnea atât de mult să aibă. Şi când, râzând cu toată gura, aceasta i-a spus că, bineânţeles, putea să rămână în camera aceea, a răsuflat uşurată ca după o luptă grea şi a început să-şi desfacă bagajele imediat, pentru a nu-i lăsa timpul să se răzgândească. Seara, însă, la cină, când Dora s-a aşezat cu aerul cel mai încrezător din lume la masa unde Alex se instalase împreună cu Monica, el i-a cerut oarecum brutal să nu mai stea în sufletul lor, să-i lase în pace, căci nu aveau deloc nevoie de o a treia persoană în preajma lor. Roşie la faţă şi cu lacrimi în ochi, Dora părăsise numaidecât sala de mese, refuzând să mai mănânce. După cină, Irina s-a plimbat cu ea ore în şir, încercând s-o consoleze. Oraşul îi era complet străin şi noaptea se adâncise. Nu-i păsa dacă avea să se rătăcească şi nimeni n-ar mai fi găsit-o vreodată. Se gândea că Alex nu dorise în nici un fel apropierea ei. Bănuise poate că se folosea de Dora pentru a ajunge la el şi iată că le respingea acum pe amândouă. I se părea nedreaptă această atitudine. Se împăcase cu ideea că îi era indiferentă, dar nu putea accepta cu uşurinţă gândul că pe Alex îl irita până şi prezenţa ei. Zadarnic încerca să se convingă că el era realmente stânjenit de Dora şi că gestul lui nu-i era în nici un fel destinat. Când s-au întors la cămin, se dansa din nou afară, lângă maşini. Au urcat amândouă în cameră şi s-au aşezat la masă, faţă în faţă. Dora ofta, iar Irina îşi simţea sufletul frânt. Puţin mai târziu a intrat Monica, radioasă ca o zi de primăvară. În urma ei venea Alex, cu privirile lui transparente şi chipul impenetrabil, cu aerul acela absent care îi era atât de caracteristic. "Scuză-mă, lipsesc puţin – îi spusese Monica, părăsindu-l în mijlocul camerei – mă duc să fac pipi…" Irinei i se păruse ciudat felul în care vorbele ei nu era prin nimic stânjenitoare. La Monica totul era firesc şi plin de

23

armonie. În aşteptare, Alex s-a aşezat pe unul din paturi şi cu un gest distrat a ridicat de pe masă o trusă de farduri, pe care a început s-o răsucească pe toate părţile, ca şi cum l-ar fi interesat în cel mai înalt grad, ceea ce Irinei i se părea puţin probabil. Mai degrabă Alex se plictisea, sau încerca să-şi ascundă un eventual sentiment de vinovăţie faţă de Dora. Roşie la faţă, cu sprâncenele încruntate, prietena cea mai bună a Monicăi privea pieziş pereţii, evitând cu Alex orice contact verbal. "A cui este ? A ta ?" o întrebase el băgându-i trusa de farduri sub nas, fără a izbuti să extragă de pe buzele ei strânse cu îndârjire nici cel mai mic cuvânt. "Ah, da ! – realizase el, amuzându-se – Mi-ai spus că tu nu mai vorbeşti cu mine… Însă uitasem." Irina se temea că tăcerea Dorei o va îndepărta şi mai mult de Alex. Ar fi vrut să se întâmple o minune, şi să se închege pe neaşteptate o discuţie liberă şi deschisă între ea şi Alex. Dora era pionul principal şi se încăpăţâna să tacă. Speriată de liniştea care persista, Irina i-a făcut un semn uşor cu piciorul pe sub masă, îndemnând-o să spună ceva. Însă Alex a început să râdă şi şi-a îndreptat ochii senini spre ea : — N-ai observat ce scurtă este faţa asta de masă ? — Nu mi-am închipuit că te vei uita aşa de jos, a răspuns Irina îmbufnată, fără să aibă curajul să-l privească. El n-a mai spus nimic, a aşezat doar cutia de farduri la locul ei, pe masă, şi, după ce Monica a ieşit din baie şi a pus pe ea o altă rochie în văzul tuturor, au plecat amândoi din nou la dans. A doua zi, în cursul dimineţii, Irina şi Dora au cutreierat din nou oraşul fără nici o ţintă. I-au întâlnit pe Alex şi Monica din întâmplare într-un parc. Veneau pe o alee, îmbrăţişaţi şi, când au ajuns în dreptul lor, s-au oprit o clipă, cât Dora şi Monica au schimbat câteva cuvinte. Alex privea departe, în timp ce Irina îl privea pe el. Apoi au plecat, la fel îmbrăţişaţi, el cu braţul deasupra umărului ei, ea ţinându-l strâns de talie. Tocurile Monicăi ţăcăneau ritmic pe dalele de granit năpădite de ierburi şi fără să priceapă de ce, privind în urma lor, Irina începuse să râdă. După-amiaza, însă, la cămin, s-a simţit din nou descurajată, şi, refugiindu-se în cameră, a reuşit să-şi alunge în suficientă măsură gândurile, ca să poată adormi. Au trezit-o mai târziu zgomotele de pe coridor, se însera şi fetele se pregăteau pentru spectacol. S-a ridicat în capul oaselor amorţită şi cu o senzaţie de durere profundă în suflet, ca şi cum i-ar fi murit cineva drag. Se simţea ca în noaptea aceea, care i se părea atât de îndepărtată, când se întorcea acasă cu trenul de la mare, după ce se despărţise de Elvin, când, singură pe coridorul rece şi murdar, privea navigând prin faţa ferestrei copacii întunecaţi ale căror umbre în continuă mişcare păreau întruchiparea însăşi a deznădejdii.

24

A început să se îmbrace fără nici o tragere de inimă. I se părea că este toată mototolită şi lipsită de graţie. Pe drum spre teatrul din Timişoara unde avea loc spectacolul, analizându-şi sentimentele, a înţeles în fine ce se petrecea cu ea. Suferea adânc din pricina lui Alex, pentru că el nu mai era în cor şi nu-l va mai avea niciodată aproape de ea. Au ajuns la teatru prea devreme şi au rămas un timp în sala de repetiţii. Irina se aşezase singură undeva, prin ultimile rânduri. Se simţea pierdută şi, fără să ştie cum, a început să plângă tăcut, mai mult în interiorul ei, ca un om care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Abia târziu, când lacrimile începuseră să i se scurgă pe obraji, a zărit-o Adrian. S-a apropiat, însă ea l-a izgonit cu violenţă, continuând să plângă şi mai tare. Când Alex a intrat în sală, împreună cu Monica, mai mulţi tineri erau deja adunaţi în jurul Irinei, încercând să afle ce i se întâmplă. "Nu pot să spun ! Nu pot să spun !" repeta ea cu o voce patetică. Un fel de exaltare pusese stăpânire pe ea, făcând-o, de fapt, să se simtă aproape fericită. De la o oarecare distanţă, Alex o privea. Irinei i se părea că lucrul acesta se întâmplă pentru prima oară, fapt care o făcea să plângă cu şi mai multă insistenţă. Monica a venit lângă ea, ca s-o consoleze precum toţi ceilalţi, însă Alex a rămas acolo, în apropierea uşii, continuând s-o privească în cea mai deplină tăcere. Pentru o clipă, Irina a avut sentimentul că totul este ca altădată, că nu mai există nimeni în jurul ei şi al lui Alex, că ea, la etajul doi al liceului, lângă fereastra şi ulmii ei singuratici, îl vede venind către ea liniştit, dinspre capătul coridorului, cu privirea lui stranie şi străvezie. Ar fi alergat spre el, să-l prindă de mână şi să-l tragă afară din sala aceea stupidă, departe de restul lumii, şi să colinde apoi ore întregi pe străzi, împreună cu el, fără să-l lase să vorbească. Ştia, însă, atât de bine, că există pe lume lucruri pe care niciodată nu te simţi capabil de a le duce până la capăt. Cu un aer important, Dora a început să-i îndepărteze pe curioşi din preajma Irinei, spunând că ea ştie ce se petrece şi că îşi va linişti repede prietena. Surprinsă de această curioasă afirmaţie, Irina se oprise numaidecât din plâns, privind-o mirată. — Ştiu bine ce se întâmplă cu tine, i-a spus Dora. Şi mă întreb, tu oare chiar eşti oarbă ? Nu-ţi dai seama cât de mult te iubeşte şi el ? — Cine ? a întrebat Irina uluită. Îşi simţise o clipă inima zvâcnind, cuprinsă de o fierbinte speranţă. — Adrian, bineînţeles, cine altul ? V-aţi certat, am impresia ? Ei, lasă, că o să vă împăcaţi voi repede. N-ar trebui să mai plângi pentru asemenea fleacuri. Dora vorbea sigură pe ea, ca o persoană experimentată. Irina era copleşită de stupiditatea situaţiei. Nici măcar nu a simţit nevoia să risipească neaşteptata confuzie. Cum să-l iubească pe Adrian ! ? Sau el pe

25

ea ? Erau doar prieteni atât de buni ! Erau prieteni de atâta vreme ! Oare toată lumea credea că ea plânge din pricina lui Adrian ? Chiar şi Alex ? După ce s-a terminat spectacolul şi au revenit cu toţii la cămin, s-au strâns mai mulţi tineri în camera lui Adrian. Irina a ascultat muzică şi a băut mult, nici ea nu ştia ce, până când a simţit că ameşeşte. A jucat pocher pe chibrite şi în cele din urmă au ieşit cu toţii afară, ca să ia aer. Irina înainta dansând pe străzile întunecate şi povestea tot felul de istorii grosolane. Adrian o ţinea de umeri, lipită de el, iar ea râdea mult şi din orice. În realitate, suferea cumplit. Îşi dispreţuia amarnic propria făptură, atât de risipită. Avea chef să danseze, să facă ceva, orice, numai să nu-i mai revină mereu în minte chipul lui Alex, care o privise neîncetat de jos, din sală, în timp ce ea cânta în cor, pe scenă. Alex… care nu mai era de-acum decât un simplu spectator. S-au întors la cămin târziu, în noapte. Irinei îi era cald, era aproape beată şi-i era ruşine. A dansat un timp cu Adrian, pierduţi în întuneric, departe de ceilalţi, şi muzica lui Vlad abia se auzea până la ei. — Spune-mi ceva drăguţ, Adrian, de ce taci aşa ? îi ceruse Irina, iar el, privind-o cu ochii tulburi, i-a răspuns cu simplitate : — Te iubesc. — Oh ! Cred că te-a ameţit şi pe tine băutura ! — Ştiu. Tocmai de aceea ţi-am spus. Apoi, după câteva clipe : — Eşti atât de frumoasă acum, cu ochii tăi strălucitori ! Şi atât de naivă şi de nefericită ! Cine crezi tu că-ţi va putea oferi vreodată dragostea ciudată pe care o cauţi ? Irina i-a strâns mâna cu putere şi l-a tras după ea spre lumină, în mijlocul tinerilor care dansau atât de transportaţi, abandonându-se total acelor mişcări voluptoase, ca şi cum viaţa întreagă, tot viitorul lor ar fi depins numai de asta. Dorea să pară mai beată decât era în realitate. Încerca să se dea în spectacol şi, la rugămintea lui Adrian, Dora a luat-o de mână şi a urcat cu ea în cameră. S-au îmbrăcat amândouă în pijamale şi s-au pregătit de culcare. S-au aşezat în paturi şi s-au privit una pe alta în tăcere. Într-un târziu, cineva a bătut la uşă. Era Alex. Singur. Le-a spus că o aşteaptă pe Monica, rămasă cine ştie pe unde, şi că vor pleca apoi să facă o scurtă plimbare înainte de culcare. Se aşezase pe un scaun, chiar în faţa Irinei şi o privea. — Este foarte cald aici, a spus. — De ce nu deschizi fereastra ? a întrebat ea plictisită. El a tăcut. Trebuia să se aplece deasupra ei ca să deschidă fereastra. Ea ştia asta, dar pentru moment îi era egal dacă el intenţiona sau nu să o facă.

26

— Ah, Dora, şi-a amintit ea deodată, cred că băieţii beau acum cafea. I-am spus lui Adrian să-mi facă şi mie… dar cred că prea le-am amestecat în seara asta… — Încearcă să te culci, i-a sugerat Dora. — Să mă culc ? Ce sens are ? — Ca să uiţi, a spus atunci Alex. Irina s-a întors spre el uluită. Sigur, ei îi vorbise, nu se putea înşela ! Îi dăduse un sfat, fără îndoială. Putea oare să-l intereseze pe Alex soarta ei ? Înţelesese el oare de ce a plâns toată seara, că din pricina lui se îmbătase şi suferea ca un câine bătut de stăpân ? — Ce să uit ? — Tot ce te frământă… Păstrează din prezent numai amintirile frumoase. Uite, de exemplu, să-ţi aminteşti doar că ai băut şi cât de ciudat te-ai simţit după aceea. Să uiţi însă pentru cine ai plâns ! Peste zece ani asta nu va mai avea, crede-mă, nici o importanţă… Irina ar fi vrut atât de mult să-i răspundă, dacă Dora nu ar fi fost acolo poate i-ar fi spus : "Ce să uit ? Să te uit pe tine, Alex, iubirea mea cea nesfârşită ? Ce aş mai putea face oare ? Dă-mi un sfat ! Să-mi strâng rugătoare palmele sub privirea ta albastră şi să-ţi spun că te iubesc, te iubesc, şi-s ostenită, nu mai am răbdare, am nevoie de tine, trebuie să mă iubeşti şi tu ? Ah, nu… Asta numai gândul meu în clipele lui de rătăcire o poate face." Atunci a venit Monica, l-a luat de braţ pe Alex şi au plecat împreună. — Tu porţi, totuşi, ceva pe suflet, Irina, a spus Dora când au rămas din nou singure. Nu degeaba te-ai îmbătat astă-seară ! — Ştii ? a răspuns Irina. De fapt nu sunt chiar atât de beată. Am vrut mai degrabă să par. Acum sunt iarăşi lucidă şi calmă. Aptă să iau totul de unde am rămas. Deşi m-am simţit puţin, atât de puţin înaintea sfârşitului… — Vorbeşti ciudat… Nu poţi să fii ceva mai clară ? — Nu… Din păcate mă tem că nu pot… — Te credeam un iceberg, dar eşti aprinsă ca o flacără. — Prostii… Nu m-am simţit prea bine astă-seară. — Eşti sigură că nu eşti îndrăgostită de Adrian ? Irina i-a răspuns printr-un hohot teatral de râs. — Nu eşti îndrăgostită chiar de nimeni ? — Oh, ba da ! De propriul meu personaj. Irina a adormit cu greu şi l-a visat pe Alex. Îi turna şampanie într-o cupă de cristal, ea îşi muia fericită buzele în spumă, iar el râdea aşa cum nu-l văzuse râzând niciodată, privind-o cu ochi de o culoare incertă, aproape ireali. Dimineaţa, în zori, au părăsit Timişoara. Pe drum a început să plouă. A

27

încetat abia spre prânz, când au ajuns la Deva. Mulţi au vrut să urce la vechea Cetate, imediat după ce au terminat de mâncat. Nu era soare, ci doar o căldură apăsătoare, şi Irina a ajuns pe culme obosită şi înfierbântată. De sus, oraşul se vedea mic şi zdrenţuit, ca o jucărie ponosită. Irina s-a aşezat sub o tufă de cătină, ca să se odihnească. Ciorchinii fructelor roşcate rămase peste iarnă păreau la fel de osteniţi şi prăfuiţi ca şi ea. A făcut, de acolo de sus, o fotografie a oraşului, încercând să prindă pe cât posibil în imagine furnicarul mişcător al coriştilor rămaşi în vale, lângă cele patru autocare. Ştia că Alex şi Monica erau acolo, dar nu putea să-i desluşească în mulţimea compactă de jos. Când coborâse din maşină, văzând-o cu aparatul agăţat la gât, Alex o rugase să-l fotografieze împreună cu Monica. Aceasta se prefăcuse că refuză, el se prefăcuse supărat : "Cum, nu vrei să faci o poză cu mine ? Pentru posteritate ?" Au izbucnit amândoi în râs. S-au îmbrăţişat. Se iubeau cu adevărat. Era o realitate care sărea în ochii oricui. Au fost cazaţi la marginea oraşului. Camerele erau de această dată imense. Cu toţii se simţeau obosiţi şi au rămas în cămin toată după-amiaza. În camera Irinei mai erau încă alte şapte fete. Monica se afla, ca de obicei, în centrul atenţiei. A vorbit tot timpul. Despre Alex. Se mişca cu atâta graţie, plutea printre paturi ca şi cum ar fi alunecat pe valuri. O fată a întrebat-o : "Îl iubeşti ?", iar ea s-a oprit lin, ca o pasăre coborâtă din înaltul cerului, dând, totuşi, impresia că pluteşte mai departe şi ochii ei râdeau fericiţi : "Tu ce crezi ?" Iar Irina a continuat să creadă cu tărie în dragostea rivalei sale. Cu toate că, mai degrabă, ar fi trebuit să sufere, pentru că ea îl iubea pe Alex infinit mai mult decât Monica, fără să poată spune asta nimănui. A ieşit seara târziu în oraş, numai cu Dora. O surprindea puţin faptul că în excursie vizitase aproape toate localităţile prin care trecuse numai noaptea. Era desigur explicaţia cea mai potrivită a atmosferei de mister care păruse peste tot că o înconjoară. Ca şi la Timişoara, străzile îi erau complet necunoscute, însă o călăuzea un simţ de orientare pe care nu şi-l ştiuse până atunci. Spre miezul nopţii i-a cules pe toţi de pe străzile oraşului unul dintre autocarele corului. Irina şi Dora s-au urcat primele, chiar în centru, şi s-au aşezat pe scaunele din spate. Pe drumul spre cămin s-a urcat şi Adrian. Era însoţit de un băiat din clasa a douăsprezecea, căruia toţi îi spuneau Lupino. Îl chema de fapt Mihai. Mai târziu, maşinaa s-a oprit în faţa unui cinematograf de periferie, pentru a lua un ultim grup, în care Irina i-a ghicit în sfârşit pe Alex şi Monica. În maşină era întuneric, însă multă gălăgie. Profesorul de sport care îi însoţea părea puţin cherchelit. Era cel care îi surprinsese pe Alex şi Monica singuri în sala de mese, în tabăra de astă-iarnă şi Irina nu putea să-l vadă fără să-şi amintească bârfele de atunci şi durerea pe care i-o pricinuiseră. Acum profesorul debita, râzând în

28

hohote, bancuri porno, care întreţineau de minune atmosfera. Alex îl asculta râzând şi dinţii lui albi se vedeau sclipind în întuneric. Profesorul l-a remarcat şi l-a ameninţat cu degetul : "Ah, Alex, mare şmecher eşti ! Ţi-ai făcut de cap şi la Timişoara ! Mai lasă, mă, fata în pace !" Toţi au râs. Şi-atunci a început nebunia ei. Se simţea tare departe de Alex. Înţelegea că unul lângă altul nu vor fi niciodată. El n-ar putea accepta dragostea ei pură şi naivă. Nici nu l-ar putea impresiona imensitatea ei. Nu avea nevoie de tot ce-i putea dărui ea. Sensibilitatea ei nu avea în ochii lui nici un fel de valoare. El îşi asculta numai chemările trupului, nu era capabil să iubească cu adevărat, iar ea avea atâta nevoie de dragostea lui ! I se părea mai inaccesibil ca oricând. Şi totuşi îl iubea, îl iubea cu patimă, fără să ştie ce vrea de fapt de la el. Aşa a început nebunia ei, cu gândurile acestea. Dorea să se scuture în sfârşit de sentimentele ei imposibile care o ţineau pe un drum atât de chinuit. Lupino îi făcuse semn să vină lângă el, iar ea s-a dus la cea dintâi chemare, el i-a cuprins umerii şi au râs amândoi de toate porcăriile rostite acolo, în întuneric. Irina se simţea la fel de ameţită ca în urmă cu o seară, se lăsa încet-încet toropită de beţia nebuniei ei, de nestăpânita dorinţă de a-l uita pe Alex, de a-şi trăi viaţa fără cătuşele dragostei ei stupide pentru o fiinţă care nu o merita. În camera de cămin, însă, a început să-şi recalculeze şansele. Monica vorbea iarăşi despre Alex, povestea că este un egoist şi un zgârcit, că nu-i permite să fumeze ca să nu consume ţigările lui. Fetele spuneau că ea era prea bună pentru Alex şi se îndoiau că el o iubea cu adevărat. Irina, însă, nu se îndoia. Era atât de clar totul pentru ea. Celelalte nu-l cunoşteau pe Alex aşa cum îl ştia ea. Ele nu-l văzuseră înfruntându-i tăcerea, violând în fiecare zi imperiul singurătăţii ei, pe coridorul pustiu şi plin de umbre, în serile de iarnă, când sufletul ei se zbătea în colivia lui prea strâmtă, iar Alex era o stâncă de granit, interiorizat şi rece, plutind deasupra tuturor. Îl schimbase Monica, făcuse din el un derbedeu, nu intuise flacăra ce mocnea în el şi care, ocrotită, s-ar fi putut transforma în soare. Monica a adormit cea dintâi, ca un om obosit de atâta fericire. A doua zi au plecat foarte devreme către Hunedoara. Era ceaţă şi se făcuse frig, apoi a început să plouă. Stăteau cu toţii zgribuliţi în maşini şi nu aveau chef de nimic. S-au oprit, pentru o oră numai, ca să viziteze Castelul Huniazilor. Lupino, încurajat de purtarea Irinei din seara precedentă, i s-a alăturat firesc, ca cineva care avea toate drepturile. Îi iscodise pe Dora şi pe Adrian dacă era liberă. În opinia lor, era. Deşi stingherită, Irina se simţea oarecum flatată, pentru că Lupino era un băiat prezentabil, admirat de toţi, cu un an în urmă, în tabăra de la mare, fusese chiar ales Mister Costineşti, la egalitate cu Sorin, un fost absolvent al liceului, care între timp devenise

29

student. Lupino a purtat-o cu el prin hrubele întunecate ale castelului, vorbind mereu, lucruri care poate i s-ar fi părut interesante, dacă ea le-ar fi ascultat cum se cuvine. Dar se simţea stânjenită de atenţia pe care el i-o acorda aşa, din senin, iar gândurile şi privirile ei alunecau mereu, în căutarea lui Alex. Drumul lor a continuat apoi, prin ploaie, până la Târgul Jiu, unde s-au oprit ca să înnopteze. După cină, Irina a ieşit în oraş împreună cu Lupino. S-au învârtit, mereu pe aceleaşi străzi murdare şi prost iluminate care dădeau una în alta după reguli neştiute. Lupino o ţinea de umeri şi, uneori, de talie. Era pentru prima oară când Irina mergea astfel cu un băiat şi, deşi nu era nimeni care să îi vadă, simţea o uşoară stinghereală şi parcă un fior îi străbătea tot trupul. Îi era teamă să nu fie nevoită să-l privească şi ocolea cu grijă toate subiectele care i-ar fi putut apropia şi mai mult. Uimit de răceala ei, însă, Lupino se înfierbânta din ce în ce mai tare. Au intrat într-un târziu într-un bar de noapte. Alex şi Monica erau deja înăuntru. S-au oprit la o masă vecină şi, în ciuda împotrivirii ei, Lupino nu s-a aşezat în faţa Irinei, ci alături de ea. Încăperea era ticsită de tineri, majoritatea colegi de-ai lor şi atmosfera era încărcată de fum de ţigară. Nu se dansa, deşi era muzică. Lupino a comandat cafea şi coniac. La masa de alături, Alex şi Monica se aflau la cea de a doua cafea. Împinseseră într-o parte scrumiera plină de mucuri de ţigară şi primele ceşti de cafea, murdare, pe care nimeni nu le ridicase încă. Lupino a fumat şi el mult. Nu vorbea, era extrem de tăcut, îşi lăsa doar capul din când în când pe umărul Irinei. I-a şoptit ceva, muşcându-i uşor lobul urechii. Irina se simţea pierdută şi plină de amărăciune. Alex o privea fix şi ea avea impresia că dintr-un moment în altul el se va scula de la masă şi-i va cere lui Lupino socoteală pentru libertăţile pe care şi le permitea. Se simţea aparţinându-i cu totul lui Alex şi i s-ar fi părut normal ca atitudinea ei uşuratică să-l scoată din sărite. Monica, însă, complice, îi făcea într-una semn cu ochiul. Era pentru prima oară când Irina mergea atât de departe cu un băiat, pe care de fapt nu-l iubea şi nu ştia de ce îl acceptă. Coniacul era tare şi, deşi abia îl atinsese, se simţea deja ameţită. Vorbele şi mângâierile lui Lupino treceau pe lângă ea fără să le bage în seamă. În schimb, ochii tulburi de la fumul de ţigară şi buzele senzuale, uşor întredeschise, ale lui Alex, o excitau peste măsură. Curând nu l-a mai văzut decât pe el în încăperea aceea puţin sordidă, îi privea buzele lipindu-se pe ţigară şi strecurând apoi fumul subţire spre obrazul umbrit al Monicăi, îi privea mâinile albe, cu degetele lungi şi unghii îngrijite, aşezându-se în faţa lui, pe masă, cuminţi şi expresive, ca nişte păsări venite de la pol care se odihneau după lungul lor zbor pe o pajişte.

30

Ultima zi de excursie a fost foarte urâtă. A plouat mărunt şi rece, ca în noiembrie, pământul era înmuiat şi încălţămintea se umplea imediat de noroi, oriunde ai fi călcat. De dimineaţă, Lupino o aştepta pe Irina lângă maşină, jucând pe loc şi frecându-şi mâinile îngheţate. Ea abia i-a răspuns la salut. Nu-i dorea prietenia. Nu o căutase. Nu putea suporta dragostea nimănui, când ea era atât de înflăcărată de dragostea pentru altul. Şi totuşi, şi-a petrecut toată ziua alături de el, în autocar, pe băncile din spate, departe de priviri indiscrete. Spre seară, când se apropiau de Bucureşti, li s-au alăturat câţiva băieţi şi fete şi au început să joace gajuri. Ca un făcut, Lupino nimerea numai gajul Irinei, iar ea trebuia să accepte, drept pedeapsă, ca el să o sărute. Îşi oferea doar obrazul, râzând stânjenită. Apoi jocul s-a sfârşit şi ei au rămas singuri în întuneric. "Irina, de ce nu mă laşi să te sărut ?" Ea tăcea. De ce nu îl lăsa oare ? Poate pentru că nu mai fusese sărutată niciodată până atunci şi se temea ? Poate pentru că nu-l iubea şi dorea să-şi păstreze emoţiile pentru o dragoste adevărată ? Nu ştia. Dar îi era greu să-l refuze. Lupino era insistent. S-a aplecat fără veste şi i-a atins buzele strânse cu îndârjire. "Cine-ar fi zis că ai nasul atât de lung !" a exclamat, înciudat că se fereşte, iar ea a izbucnit în râs. Poate l-ar fi dorit mai reţinut, nu atât de întreprinzător. Lupino era conştient de frumuseţea lui şi poate că, la cei optsprezece ani pe care îi avea, ştia bine cum "se ia" o fată. Irina nu se încadra în tiparele lui. Încrederea pe care el o avea în metodele sale o irita şi o făcea să se îndepărteze. Era uimită de pasiunea pe care o stârnise fără voie. L-a lăsat, totuşi, să o ţină de mână şi s-o sărute pe păr şi pe obraji ori de câte ori dorea. Când au ajuns la Bucureşti, Lupino i-a prins faţa între palme şi i-a spus : — Irina, trebuie să mă săruţi şi tu, măcar acum, la despărţire ! Ea s-a desprins încet. Prin geamurile aburite ale maşinii îl vedea afară pe Liviu, care venise s-o ia de la liceu. I-a zâmbit lui Lupino : — Te-am înţeles bine, Mihai. Ştiu că nu ai căutat decât o aventură de vacanţă. Nu m-ai înşelat cu gesturile tale frumoase…Însă totuşi îţi mulţumesc pentru că m-ai ajutat să mă cunosc pe mine însămi şi poate datorită ţie voi şti să încep o nouă viaţă… L-a sărutat pe obraz şi a plecat. În drum spre casă, alături de Liviu, s-a gândit mult la propriile ei cuvinte. Se gândeşte la ele şi acum, în faţa ferestrei, privind oamenii care trec prin ploaie, ascunzându-se sub umbrele. Asociază fără să vrea imaginea mâinilor lui Alex, odihnindu-se pe masă, în barul din Târgul Jiu, cu gesturile lui Lupino. De-acum ştie că se află pe drumul de care s-a temut ani de-a rândul. Ca fluturele care aşteaptă zborul viitor ascuns în gogoaşa lui de mătase, este şi ea pe cale să se metamorfozeze, să devină în gânduri o femeie, dornică de o iubire

31

adevărată.

32

Septembrie Îi este dor de Alex, de iubirea pe care a hrănit-o timp de doi ani pentru el. Rămâne uneori cu privirea aţintită pe chipul lui, încercând să mai descopere în sufletul ei o coardă vibrând pentru Alex, un strop de dragoste pentru el. Deşi s-a chinuit atât iubindu-l, a ajuns aici, în punctul acesta groaznic pe care îl numeşte indiferenţă, şi ar fi vrut orice, să moară el, sau să moară ea, dar să nu vină o zi în care să treacă pe lângă el nepăsătoare, o zi în care Alex să fie la numai doi paşi de ea şi să nu-l vadă. O urăşte pe Monica, acum, când este prea târziu. Poate ar fi trebuit să aibă curajul de a lupta făţiş cu ea. Nu înţelege cum poate fi Monica atât de puternică. Cum a rezistat Alex atâta timp lângă ea ? Cât de fericită ar fi s-o vadă într-o zi plângând din pricina lui, s-o ştie arsă de gelozie ! Cu câte inconştienţă şi nepăsare i-a ucis Monica speranţele, cu câtă seninătate i-a zdrobit dragostea, în ce hal l-a adus pe băiatul pe care ea l-a iubit şi apoi l-a dorit şi din care îşi închipuise că ar putea face un zeu numai prin puterea dragostei ei ! Alex a murit pentru ea. Şi nu are destulă putere, nu este îndeajuns de îndurereată, nu are decât prea puţine lacrimi ca să-l plângă. Cât de mult a luptat la început, acum doi ani, împotriva dragostei care se înfiripa şi cu câtă încredere, totuşi, se agăţa de limpezimea privirii lui, sperând să-l uite pe Elvin ! Cât de mult încearcă acum să-l iubească mai departe, să nu-l uite, pentru că în el a investit cele mai curate simţăminte pe care le-a trăit vreodată ! Dragostea ei a început pe nesimţite, născută din apele iubirii pentru Elvin, şi s-a pierdut, tot nebăgând de seamă, în dragostea cea nouă, pentru Vlad, lăsând-o singură şi neîmplinită. Criza a început prin luna mai. Excursia din aprilie, cu toate întâmplările ei, s-a dovedit pentru ea o încercare dificilă, din care şi-a revenit cu greu. În săptămâna de vacanţă pe care a mai avut-o după întoarcerea din excursie a fost tot timpul alături de Liviu. Au strălucit un timp, Liviu şi ea, au simţit poate amândoi aceleaşi emoţii, însă nu s-au iubit. Deşi şi-au permis apropieri, mărturisiri nu şi-au făcut niciodată. Au fost mereu în contratimp. La început, Irina crezuse că el va deveni pentru ea un prieten la fel de apropiat ca Adrian. Era pe vremea când ninsese mult şi înotau amândoi prin nămeţii de zăpadă, ţinându-se de mână. A urmat apoi o seară de primăvară, când Irina, purtând încă amintirea mângâierilor lui Lupino din excursie, îl privea pe Liviu fumând o ţigară în parc, pe marginea lacului şi nu reuşea să-i desluşească limpede trăsăturile la lumina slabă şi stranie a mucului de ţigară. Seara aceea, în care a înţeles că prezenţa lui îi trezeşte emoţii pe care nu le-a cunoscut niciodată alături de Adrian. Apoi, duminica în care au fost amândoi la film, un simplu divertisment de vacanţă, aşa a

33

crezut, la fel ca multe altele până atunci. Stătea lângă Liviu, în sala de cinematograf întunecată, simţindu-se altfel decât lângă Lupino sau Adrian. El o ţinea de mână jucându-se cu degetele ei, şi uneori i le săruta, unul câte unul, cu buze moi, fierbinţi şi mişcătoare. Irina se simţea înfiorată şi, aproape cu inconştienţă, rostea în gând cuvinte de dragoste iar când el îi săruta mâna, ea îi mângâia obrazul cu tandreţe. Liviu şi primăvara i-au schimbat mult gândurile în acel sfârşit de vacanţă. Începând şcoala, n-a simţit nevoia să-l revadă pe Alex. Încă din prima zi, coristele au fost convocate în sala de festivităţi a liceului unde li s-a vorbit timp de aproape o oră despre datoria lor de a-şi apăra singure virginitatea, pentru că şcoala nu avea nici un fel de obligaţii în această problemă. S-a insistat mult asupra excluderii din cor a lui Alex şi a Monicăi, datorită relaţiilor dintre ei, care nu erau permise de regulamentele şcolare şi asupra cărora profesorii nu mai aveau nici un fel de control. S-a vorbit despre propunerea făcută de anumiţi părinţi de a supune fetele unui examen ginecologic la întoarcerea din excursii şi tabere. Irina plutea atât de departe ! Nu-l mai iubea pe Alex. "Ce proastă e Monica", exclamase cineva. "Se sacrifică pentru Alex… el doar se distrează cu ea." Poate că era într-adevăr aşa. Cu toate acestea, însă, ei doi păreau atât de fericiţi ! Dora gustase teribil morala primită şi ardea de nerăbdare să comenteze cu Irina picantul eveniment. Pe aceasta însă, discuţia nu o interesa, nu mai simţea nevoia să-i menţină tot timpul Dorei buna dispoziţie doar pentru a-i câştiga simpatia. Au ieşit amândouă din sala de festivităţi şi Dora s-a grăbit să i se alăture Monicăi, aflată în curtea liceului împreună cu Alex. Irina a fost surprinsă de atitudinea calmă şi indiferentă a acesteia, în timp ce asculta raportul Dorei. "Ce fleacuri prosteşti şi caraghioase, de speriat fetele de pension ! exclamase ea batjocoritoare. Mie nu mi-e teamă de controlul lor ginecologic. N-ar fi primul pe care-l fac şi nici nu cred să am ceva de ascuns." Alex stătea acolo, lângă Monica şi zâmbea. Nu simţea nici unul dintre ei vreo jenă. Irinei i se părea penibil să vadă raporturile lor atât de clar exprimate. Nu era, desigur, nici un secret pentru nimeni că Alex făcea dragoste cu Monica. Nu mai era un secret nici măcar pentru Irina. Şi totuşi… aceea nu putea fi dragostea adevărată, sensibilă şi caldă, nu putea fi intimitatea la care Irina visa uneori, care i se părea magnifică şi tulburătoare, pe care o aştepta ca pe un dar nepreţuit al vieţii. L-a privit atunci pe Alex, sfidătoare, l-a privit ca şi cum i-ar fi reproşat existenţa pe care o ducea şi care-l îndepărta încet-încet de ea, dezgustând-o. "Ce te uiţi aşa la Alex ?" a întrebat-o Monica râzând. "Îţi imaginai poate că e băiat cuminte ? Ce-i drept, are faţă !" Alex a întors privirile, iar Irina i-a părăsit pe toti trei scârbită, s-a

34

îndreptat spre Liviu, care o aştepta la distanţă de câţiva paşi, i-a luat mâna şi i-a strâns-o cu căldură, ca pe a unui prieten foarte drag, care nu o va trăda niciodată. — De ce eşti atât de palidă ? a întrebat-o Liviu. — Nu am nimic. Sunt doar puţin obosită. — Cine este tipul ăla ? Irina şi-a îndreptat privirile spre Alex şi a răspuns cu amărăciune : — Prietenul Monicăi… — De ce îl fixai astfel ? Reprezintă ceva pentru tine ? — Ce tot spui ? Nu… Ce ţi-a venit ? Liviu era orgolios şi Irina credea că, într-un fel, ajunsese s-o considere un fel de proprietate a lui, asupra căreia avea drepturi depline. Cu toate acestea, se simţea atrasă de el. La şcoală se vedeau puţin, pentru că el nu ieşea decât rareori din clasă în timpul recreaţiilor. — De ce nu-ţi place să vii cu mine în curte ? îl întreba câteodată. Este atât de cald şi de frumos afară ! — Ce sens are ? Te plictiseşti ? Nu-ţi ajung toţi ceilalţi ? "Toţi ceilalţi" erau Adrian şi prietenii lui. Irina se simţea bine alături de ei, dar se simţea bine şi cu Liviu. — Dacă ai ieşi afară, aş sta numai cu tine, răspundea ea împăciuitoare. — S-ar mai găsi un subiect de bârfă în liceu… Nu aveau rost comentariile. Liviu era deopotrivă gelos şi laş. Acolo, între zidurile liceului. Acasă, însă, ştia să fie plăcut şi tandru. Se plimbau amândoi, ţinându-se de mână, pe străzile din cartier, trecând pe lângă grădini pline de tufe de liliac şi trandafiri înfloriţi. În clipele acelea Alex nu mai exista pentru ea. Dispăreau ca un fum chiar şi bârfele Dorei : — Ştii, mama lui Alex a găsit calendarul şi i-a interzis s-o mai vadă pe Monica ! — Despre ce calendar vorbeşti ? — Ce naiba, te faci că nu înţelegi ! Calendarul cu zilele în care se poate culca cu Monica. – O întreba apoi : Dar tu, cu ce te mai lauzi ? Te văd mereu cu tipul ăla dintr-a unsprezecea… — Da, suntem prieteni buni… — Nu ţi-a plăcut Lupino ? Păcat… era amorezat de tine. — Poate. Dar cu Liviu este altceva, spunea Irina. Pe el îl iubesc şi mă iubeşte şi el la fel de mult. Simt asta în fiecare clipă, atunci când dansăm împreună, atunci când mă sărută… În realitate, între ea şi Liviu nu existau astfel de intimităţi. Minţea şi nu ştia de ce. Se răzbuna pentru rănile pe care i le provocase Alex ? Spera că lucrurile cu care se grozăvea vor ajunge până la urechile lui ? Nădăjduia că astfel îi va atrage în sfârşit atenţia ?

35

Liviu nu-i spunea niciodată cuvinte romantice. Cu toate acestea, Irina credea în sentimentele lui. Nu desluşea prea bine unde era ascuns adevărul. În realitate, voinţa ei era făcută fărâme. Mama o considera îndrăgostită şi nu părea deloc încântată s-o ştie împreună cu Liviu. El îi telefona uneori, seara, ca s-o cheme afară. Vocea lui era caldă şi Irinei îi făcea plăcere s-o asculte : "Fetiţă dulce, – îi spunea, când afla că nu o lasă mama să iasă afară –, ascultă, trebuie să te văd, până mâine e prea mult ! Mi-este deja dor de tine !" În seara următoare Irina căpăta învoirea să plece şi se plimba singură, între şase şi opt, pe aleea mărginită de castani, fără să-l întâlnească. Liviu îi telefona târziu : "Am fost cu un prieten să fac o partidă de badminton. Credeam că nu poţi ieşi nici astăzi." Atunci o podidea plânsul. Nu, pe Liviu nu l-a iubit nici măcar o singură clipă, însă el avea asupra ei o aşa de mare influenţă ! Se simţea lezată şi-l pedepsea ocolindu-l timp de câteva zile. Apoi se supăra el şi nu-i mai ieşea în cale. În zilelele acelea, Irina îl aştepta în curtea liceului, stând cuminte pe gărduleţul scund, din fier forjat, care proteja rondurile de flori. El apărea târziu, înconjurat de alţi băieţi, era inabordabil şi ştia bine asta, era conştient că ea nu se va da în spectacol, spunându-i faţă de toată lumea că l-a aşteptat ca să plece împreună cu el spre casă. "Hei, ce faci ?" îi striga el vesel şi trecea mai departe. Apoi, însă, se împăcau şi, cu toate că era aşteptată devreme acasă, Irina pleca după cursuri cu Liviu în oraş, simţindu-se însă tot timpul vinovată pentru că îşi încălca astfel promisiunea făcută părinţilor. — Ce ai ? o întreba el. Nu prea eşti în apele tale… — Nu, într-adevăr… Am promis că astăzi voi fi devreme acasă. O prindea de încheietura mâinii : — Îmi pare rău că te-am luat cu mine. Ai fost tristă tot timpul şi m-ai întors pe dos. Uite, ştii ce putem face ? Dacă te vor certa acasă, încearcă să-ţi imaginezi că doi-trei tipi duri m-au înghesuit într-o fundătură ca să-mi tragă o bătaie bună. Asta o să te răcorească, ai să vezi. Seara îi telefona. O invita să asculte în receptor An american pie cu Don McLean. — Îţi place ? o întreba. Ea nu auzea prea bine. — Aici e un ceai. Nu vii să dansezi cu mine ? Ea nu putea. — Am fumat mult, continua el. Aici sunt o droaie de băieţi şi fete… Hai, vino şi tu, o să ne simţim bine ! Mama nu o lăsa la ceaiuri. Avea unele idei preconcepute în legătură cu aceste petreceri. O prietenă îi povestise cândva că la un ceai băieţii

36

dezbrăcaseră toate fetele şi le unseseră cu frişcă. Nu-şi putea imagina fiica într-o asemenea postură. — Nu pot să vin, îmi pare rău. — Păcat… Atunci, ştii ce ? Vrei să plecăm mâine împreună la liceu ? Ce zici ? Ne întâlnim la şapte fără zece. A doua zi ea a întârziat câteva minute şi el se pregătea să plece. Irina s-a supărat. De ce nu putea să aştepte ? Au vorbit pe drum numai fleacuri, cu toate că era atât de frumos afară, dimineţa era proaspătă şi senină, iar în jurul lor explodau peste tot jerbe aprinse de trandafiri. Liviu era liniştit şi lipsit de tandreţe. Nu mai părea acelaşi. Nu o mai ţinea de mână. I-a spus că o va aştepta la prânz ca să plece împreună şi nu s-a ţinut de cuvânt. Curând, flacăra ce îi cuprinsese pe amândoi s-a stins definitiv. Irina se întreba dacă tot ce se întâmplase nu fusese doar o rătăcire de moment. Ar fi vrut să ştie ce îşi închipuise Liviu. Crezuse oare că s-a îndrăgostit de el ? Dar era absurd, nu-i oferise altceva decât prietenia ei, cum ar fi putut să-şi închipuie ceva ce ei nici măcar nu-i trecuse prin minte ? La Alex s-a întors într-o seară de la jumătatea lunii mai. Era foarte cald afară şi aerul era încărcat de miresme. Irina venise la liceu ca să participe la o sesiune de comunicări ştiinţifice. Alex se afla pe ternul de sport şi juca volei. Monica stătea în apropiere şi-l privea. Irina s-a îndreptat spre ea. Ţinea în mână o carte despre migraţia animalelor, pe care o citise în troleibuz, în drum spre liceu. — Cum poţi citi aşa ceva ? o întrebase Monica, râzând. Nu înţeleg cum unii pot avea atâtea pasiuni, iar eu nu am nici una. Ba da, – adăugase ea aruncându-şi veselă privirile spre terenul de volei – am şi eu totuşi o pasiune : pe Alex, vezi bine ! Meciul a luat sfârşit şi Alex a venit lângă ele. Era acolo, aproape, cu tricoul umezit pe piept, cu părul ciufulit şi Irina simţea urcând în adâncul fiinţei ei, îmbătând-o, plăcerea de a sta alături de el, de a-i asculta vocea, fără să facă efortul de-a înţelege ce spune. Vântul bătea uşor, răvăşindu-i lui Alex părul şi mai tare şi dintr-o dată Irina a realizat cât de frumos era el, cel mai frumos băiat pe care îl cunoscuse vreodată, avea în el ceva atât de sublim şi de straniu, încât s-a simţit fragilă şi ameţită, ca atunci când era mică şi se oglindea în bălţile rămase după ploaie, care reflectau în adâncul lor profunzimea cerului şi zborul norilor împinşi de vânt, făcând-o să îşi piardă echilibrul. Şi brusc a înţeles că încă îl iubea. Clipele de extaz nu au durat, însă, prea multă vreme, pentru că, aşa cum era de aşteptat, Alex nu a asistat la comunicările ştiinţifice. A plecat cu Monica. În sala de conferinţe Irina l-a zărit pe Vlad. Părea abătut. Ingrid avea acum un nou prieten, Igor, un băiat brunet şi foarte înalt, care, deşi

37

mai tânăr cu un an, părea puţin cam viril pentru ea. Se aflau amândoi în sală şi Irina s-a aşezat chiar lângă ei. Era încă copleşită de imaginea lui Alex şi, din nebăgare de seamă, aşezându-se, l-a lovit pe Igor, făcându-l să scape din mână o carte groasă cu coperţile tari. Iar mai târziu, când a trebuit să iasă în faţă, ca să prezinte comunicarea ei despre combinaţiile chimice ale halogenilor, s-a împiedicat de picioarele lui prea lungi şi era cât pe ce să cadă. Din ziua în care gândurile ei s-au reîntors la Alex, Irina a realizat cât rămăsese de singură. Prietene nu avea. Păstra cu fetele doar stricte relaţii de colegialitate. Singura cu care îi făcea plăcere să vorbească, Ileana, prefera ca şi ea compania băieţilor. Colegele nu o iubeau, pentru că Irina era distantă şi rece şi considera infantile preocupările lor. Pentru fetele cuminţi din clasă era prea depravată, fetele astea nu vorbeau nici măcar cu colegii lor de bancă. Pentru emancipatele clasei, însă, era prea serioasă. Învăăţa bine, nu fuma ţi nu se machia ca o sorcovă, iar în rarele discuţii la care participa avea mereu tendinţe moralizatoare. Nici cu băieţii lucrurile nu stăteau mai bine. Pe Lupino îl respinsese, de Liviu se îndepărtase, iar cu Adrian nimic nu mai era ca altădată. Dimineţile la şcoală i se păreau lungi şi plictisitoare. Nu-i mai făcea nici o plăcere să iasă în curtea însorită a liceului. În recreaţii, prefera să se izoleze în clasa lui Alex, liberă în cursul dimineţii. Se aşeza în banca lui, de lângă fereastră, cuminte şi gânditoare, cu mâinile întinse pe pupitru. Închidea ochii şi încerca să reconstituie chipul lui. Îi alcătuia mai întâi ovalul feţei, apoi îşi închipuia fruntea, nu prea înaltă, arcadele şi pomeţii proeminenţi ai obrajilor, gura cu buze senzuale şi, în cele din urmă, îi aşeza pe faţă ochii lui strălucitori şi atunci întreaga imagine se umplea de o splendidă lumină. Într-o zi, au intrat în clasa lui Alex trei băieţi şi o fată, aducând cu ei un casetofon, pe care l-au aşezat pe catedră, ignorând-o cu desăvârşire, ca şi cum ea nici n-ar fi fost prezentă. Irina îşi simţea domeniul violat. Îi cunoştea oarecum pe cei patru invadatori, erau colegi cu Lupino, elevi în clasa a douăsprezecea. Purtau costume de absolvenţi, fata o fustă amplă, roşie, cu buline şi o bluză albă din pânză topită, băieţi pantaloni albi şi bluze din materialul fustei. Vorbeau între ei tare despre bacalaureatul care se apropia, nebăgând în seamă muzica pe care o aduseseră şi care era, totuşi, plăcută. Irina ar fi vrut să plece, trântind în spatele ei uşa în mod demonstrativ, însă muzica o reţinuse. Cânta Harry Nilsson, Without you. Nu-şi amintea să fi ascultat vreodată ceva mai extraordinar şi se simţea cuprinsă de fiori pe care nu putea să şi-i explice. Atunci unul dintre băieţi s-a apropiat de ea. Irina remarcase că ceilalţi trei îl strigau Ştefan. Nu era foarte înalt şi nici foarte frumos. Avea părul

38

deschis la culoare şi ochii căprui, oarecum adânciţi în orbite, dând impresia, din dosul ochelarilor, că nu dormea niciodată destul. Irinei i s-a părut teribil de afectat prin felul în care vorbea, ca şi cum cei din jur ar fi fost în ochii lui fiinţe cu totul lipsite de valoare. — Am impresia că te cunosc, a interpelat-o el, cu un aer distant. Eşti într-a zecea, nu ? — Da, a rostit ea, nemulţumită că-i răspunde. — Aveţi ore aici ? — Nu. — Sper că nu te-am deranjat ? — Ba da, a răsuflat ea, încercând să pară agresivă. Dar acum nu mai contează. Aş vrea, dacă se poate, să ascult mai departe muzica… — Îţi place, nu ? — Da. Foarte mult. N-am mai ascultat asta niciodată. — Te cred, discul a fost scos de curând. Mi l-a adus o prietenă de-a mea, care este stewardeză. Cred că este printre primele care au pătruns în ţară. E Harry Nilsson. Ai auzit de el, sper ? — Nu, a recunoscut ea uşor umilită. Nu cred. — Nu prea te pricepi la muzică, nu-i aşa ? De fapt nici nu mă miră ignoranţa ta, eşti doar o puştoaică… Irina nu a spus nimic. El ar fi vrut poate ca ea să-i laude muzica, sau măcar casetofonul, oricum, să spună câteva cuvinte măgulitoare la adresa lui. Dar ea nu dorea să-i satisfacă orgoliul. Nu-i plăceau tipii care se umflă în pene. Mai târziu a aflat chiar că discul fusese scos cu mai bine de un an în urmă. — Îţi place deci caseta ? a reluat Ştefan după o vreme, intrigat de tăcerea ei. — Da, i-a răspuns, deja plictisită. — Dacă vrei, ţi-o imprim. Îmi face plăcere să culturalizez tineretul. Poate cu timpul vei înţelege muzica şi ai să-mi mulţumeşti. — Dacă îmi împrumuţi caseta, pot s-o imprim şi singură. — Da ? ! Te pricepi ? — De ce nu ? a încercat ea să pară ironică. Doar nu-ţi trebuie studii superioare pentru asta. Întâmplător am şi eu muzică destul de bună. Dacă-mi dai caseta, îţi dau altceva în schimb. — S-a făcut ! El a scos caseta din aparat şi i-a înmânat-o ceremonios, ca pe un trofeu. Irina i-a mulţumit, i-a spus unde poate fi găsită şi a plecat. A doua zi, la prima oră, Ştefan o aştepta în faţa clasei. — Încă nu am tras caseta, i-a spus ea uşor nedumerită, neştiind prea bine ce interpretare să dea acestei vizite. Dacă te temi atât de mult pentru

39

ea, vino cu mine acasă după ore, ca să ţi-o dau. — Ah, nu ! a protestat el cu o oarecare stângăcie. De fapt ţi-am mai adus o casetă… Am impresia că ştii să apreciezi muzica bună. E surprinzător… pentru că în general fetelor nu le place decât muzica de dans. — Îmi place muzica ce-mi poate naşte în suflet sentimente…, a mărturisit Irina visătoare. — Ce fel de sentimente ? s-a mirat el. Dragoste poate ? — Nu neapărat. Tot felul de sentimente… — Şi Harry Nilsson ce sentiment a reuşit să-ţi trezească ? Zău că m-ai făcut curios. — E greu să explic… Cred că mi-a sugerat neputinţa… M-am simţit ca şi cum m-aş afla în faţa unei ferestre pe care nu o pot deschide, dincolo de care întrezăresc o lume minunată… unde nu pot ajunge. — Foarte interesant, a apreciat el, prozaic. Tu eşti puţin romantică, nu-i aşa ? Regret că nu te-am cunoscut mai demult ! — De ce ? s-a mirat ea, cochetă. Nu sunt deloc o persoană pe care să-ţi doreşti s-o cunoşti. Mă tem că sunt oarecum ciudată… — A, nu, nu spune asta ! a protestat Ştefan. Ce ştii tu, la urma-urmei ? Eşti doar foarte tânără, o adolescentă care deschide ochii asupra lumii, ca un pui abia ieşit din ou. Nu ai aflat încă nimic despre viaţă. — De unde ştii ? a pufnit ea în râs. Par oare o fiinţă într-atât de inocentă ? Şi trebuie să iau asta drept un compliment, pe deasupra ? Cei doi ani care îl despărţeau de Irina îl făceau să se simtă matur şi atotştiutor. Credea cu adevărat că ea nu ştia nici măcar pe ce lume se află. I se părea că îi este destinat să o înveţe să trăiască, să o conducă docilă prin viaţă, ca pe un copil pe care-l plimbi în grădina zoologică. Irina i-a permis să creadă toate astea. Poate că într-o zi avea să se dezmeticească. Până atunci, însă… ea era singură, avea nevoie de un camuflaj… şi era în plus prea delicată, nu putea respinge avansurile nimănui. Ştefan a curtat-o cu asiduitate, deşi se încăpăţâna să creadă că totul venea de la ea, că era copleşită de forţa lui. Irina l-a lăsat să se rătăcească în aceste confuzii. Nu avea nimic de pierdut. Ştefan găsise locul gol şi amândoi au considerat normal ca el să-l umple. La început, ea şi-a închipuit că totul va fi trecător. Elevii din clasa a douăsprezecea mai aveau doar câteva zile de şcoală înainte de bacalaureat şi apoi aveau să dispară pentru totdeauna din viaţa liceului. Irina era sigură că nu-l va mai vedea niciodată pe Ştefan. Fără să-şi dea seama, însă, el i-a îngrădit complet libertatea. Era tot timpul în preajma ei, o izola de rarii ei prieteni şi făcea toate astea ca şi cum ar fi răspuns dorinţelor ei. În puţinele clipe pe care i le lăsa, totuşi, libere, ea se gândea la Alex. O pasiona ideea de a-l folosi pe Ştefan drept paravan. Într-o seară, când el

40

avea ore de pregătire pentru bacalaureat, s-a dus la liceu sub pretextul de a-l întâlni. De fapt spera să-l vadă pe Alex. Se îmbrăcase într-o rochie frumoasă, din caşmir verde, care ştia că-i pune de minune în evidenţă talia fină şi ochii, puţin oblici, de culoarea păşunilor la început de toamnă. Ştefan, pentru că nu o cunoştea decât în uniforma anostă de elevă, văzându-o, a părut cât se poate de uimit. — Cred că o să înceapă să-mi placă de tine, Irina, i-a spus. Eşti drăguţă foc ! Se aflau amândoi în faţa clasei Monicăi, de unde tocmai ieşea profesoara de matematică. Irina s-a îndreptat spre ea, ca s-o salute. — Irina, nu te recunoşteam ! Când ai crescut aşa de mare ? Azi-dimineaţă mai erai încă o fetiţă. Pentru cine te-ai făcut frumoasă, ia spune-mi ? Ah, pentru ea ai venit ! – a constatat profesoara, văzând-o pe Monica apropiindu-se. Eşti prietenă cu ea ? Atunci să-i spui să înveţe, să nu mai vină cu scuze şi intervenţii la mine ! Monica s-a strâmbat. Părea nervoasă. Profesoara de matematică începuse s-o laude pe Irina şi aceasta nu se simţea deloc în apele ei. Ştia că Monica desconsidera elevele cuminţi şi nu ar fi vrut să devină un subiect de dispreţ pentru ea. Avea în continuare faţă de rivala ei aceeaşi atitiudine umilă, considerând-o puternică şi oarecum magică, pentru că Alex era de atâta vreme îndrăgostit de ea. Când au rămas, în sfârşit, singure, au vorbit mai întâi despre apropiata vacanţă de vară. — Alex ar vrea să mergem împreună într-o tabără, a spus Monica. Însă eu m-am cam plictisit de taberele astea, unde nu se întâmplă niciodată nimic interesant. Mi-aş dori să mă pot angaja undeva în timpul verii, să câştig ceva bani. Tu nu cunoşti pe cineva care să mă ajute ? — Să te angajezi ! ? s-a mirat Irina. Nu-i păcat să-ţi strici vacanţa ? — Ce să fac ? Părinţii mei nu sunt decât nişte bieţi pensionari. Nu câştigă prea mult. Iar eu am nevoie de parale ca să mă îmbrac. Aş vrea să-mi cumpăr o nouă pereche de blue-jeans şi nişte cizme pentru iarna următoare. În timp ce discutau, Alex s-a apropiat de ele. A salutat-o pe Irina, privind-o drept în ochi, cu admiraţie. Nu se mai întâmplase s-o privească astfel de foarte multă vreme. Sau poate nu se întâmplase de fapt niciodată ? "Alex, l-a întâmpinat Monica, ai remarcat cât de drăguţă este astăzi Irina ?" Uitat într-o parte, Ştefan dădea semne de nerăbdare. Irina s-a desprins cu greu, însă docilă, de lângă Alex, fiind în acelaşi timp mulţumită că-şi poate regăsi sub ochii lui noul paravan. A doua zi, elevii din clasa a douăsprezecea aveau să-şi ia în mod oficial rămas bun de la şcoală şi Irina îşi atribuise de una singură, cu o abnegaţie şi un devotament demne

41

de o prinţesă medievală, obligaţia de a-i face lui Ştefan cât mai plăcute ultimile clipe din viaţa lui de licean. I se părea de fapt atât de ciudată această despărţire. Aproape că nici nu-i venea să creadă că unele persoane care i-au fost destul de apropiate, precum Lupino sau Ştefan, urmau să părăsească pentru totdeauna liceul. Asumându-şi rolul cum se cuvine, Irina şi-a petrecut toată seara în spatele unui amfiteatru de la etaj, aşteptând cuminte, cu o carte deschisă pe genunchi, ca Ştefan să-şi încheie meditaţiile la matematică. În cele două săptămâni de şcoală pe care clasele mici le mai aveau până la vacanţă, Alex a început să vină aproape în fiecare dimineaţă la liceu, ca să joace volei. Irina era fericită că îl putea vedea mai des şi din cauza lui nu se mai ducea la ultimile cursuri. Se aşeza pe o bancă, alături de Ileana şi de Adrian, şi-l privea pe Alex agitându-se în faţa fileului. Uneori, când rata vreo minge, Ileana îl lua în râs : "Hei, Alex, ţi-am mai spus, lasă-te de sportul ăsta ! Nu prea le ai pe astea, crede-mă !" Cât de spontană i se părea uneori Ileana ! Intra aşa de uşor în vorbă cu oricine ! Iar ea se simţea atât de inutilă ! Ileana o agasa tot râzând de Alex, iar Adrian, cu care ar fi vrut să discute, era mereu cu ochii în alte părţi. — Dar uită-te la mine, Adrian, când îţi vorbesc ! i-a strigat ea odată, ieşindu-şi din sărite. Adrian o privise surprins. — Adună-ţi minţile, Irina ! i-a spus. Ce vrei de fapt ? Crezi că Alex nu te-a văzut destul ? Vrei să pari şi mai interesantă ? — Dar nu m-am gândit să-i atrag în nici un fel atenţia, a răspuns ea jignită, încercând cu greu să-şi ascundă amărăciunea. — Cui îi spui tu asta ? o zgândărise Adrian. Doar nu vrei să cred că te preocupă mai mult tipul ăla cu ochelari ? Irina a înţeles că el îi vorbea despre Ştefan şi că noua ei legătură nu-i convenea. Însă nu avea nici un chef să se frământe în legătură cu asta. Dorea să se poată bucura în linişte de puţinele clipe în care Alex era în preajma ei. Pentru că urmau apoi aproape trei luni nesfârşite de vacanţă, când nu-l va mai putea vedea. Când s-a terminat şcoala, au reînceput şi necazurile ei. Aflase de la Dora că Alex era corijent la trei materii, ceea ce însemna că va fi nevoit să repete clasa a zecea. Până la afişarea rezultatelor şcolare a umblat câteva zile ca năucă, fără să priceapă prea bine ce i se întâmplă. Nu avea curajul să gândească, nu plângea şi nici nu suferea prea tare. Se simţea doar neîndreptăţită de soartă, care o îndepărta mereu de Alex. Dacă avea să rămână repetent, el va învăţa iarăşi după-amiaza. Iar ea nu va mai suporta ca timp de încă un an să-l întâlnească numai câteva minute la prânz. Dorea să-l vadă mai des, să-l aibă tot timpul în preajma ei. Ceea ce avusese până

42

atunci nu-i mai ajungea. În ziua în care s-au afişat rezultatele s-a dus la liceu împreună cu Ileana. Avea inima strânsă şi plină de îndoială. Când au pătruns amândouă în curtea liceului, Alex tocmai ieşea. Văzându-l, Irina a simţit că i se înmoaie picioarele de teamă şi a strâns mâna Ilenei din răsputeri. "Vrei să te sprijin ?" a întrebat-o aceasta, mai mult în glumă. Irina a preferat să nu-i răspundă, cu toate că o durea tot trupul de emoţie. Îl iubea pe Alex, ah, cât îl iubea ! Simţea că nu poate trăi fără el, o stăpânea cu desăvârşire. Listele cu note erau afişate în faţa cancelariei. Irina nici nu s-a uitat la rezultatele clasei ei. S-a apropiat încet de lista clasei lui Alex şi a rămas apoi în loc, paralizată, fără să găsească curajul s-o privească. "Hei, stai liniştită, a strigat Ileana, că nu-i repetent ! Uite, este corijent doar la matematică. Se pare că maică-sa a ştiut cum să pună la timp şaua pe el." Irina s-a refugiat numaidecât la toaletă, ca să poată plânge în linişte. Plângea de fericire, lăsând lacrimile să-i curgă în voie pe obraji, acolo, în spaţiul acela sordid care mirosea a fum de ţigară. Dar, pe măsură ce suspinele i se potoleau, îşi analiza comportamentul cu uimire : oare cum era cu putinţă ca atâta suferinţă şi atâta fericire deopotrivă să poată fi declanşate în sufletul ei de un fapt atât de banal ? Şi dacă reacţiile ei i se păreau dintr-o dată disproporţionate faţă de cauza care le provocase însemna oare că în sfârşit se făcea mare, creştea ? Din ziua aceea nu l-a mai văzut pe Alex. I-a fost tare dor de el în timpul vacanţei. Uneori se apropia de cartierul în care locuia, încercând să-şi închipuie cum ar fi dacă s-ar întâmpla să-l întâlnească. S-ar opri Alex din drum, dacă ar vedea-o, s-ar apropia de ea ca să-i vorbească ? Iar ea, l-ar asculta oare, sau ar fugi din calea lui ? Îl iubea cu patimă şi fără speranţe, înţelegând că nu a făcut totuşi nimic pentru a-i câştiga dragostea. Simţea că nu va mai putea plânge pentru el niciodată. Avea sufletul parcă anesteziat. Îl iubea cu sete şi-i dorea prietenia, avea atâta nevoie de el ! Ştia, totuşi, că în faţa lui s-ar fi topit toată, ca un strop de ceară deasupra focului, n-ar mai fi rămas nimic din ea. La începutul lunii august a primit un telefon care i-a răvăşit pentru un timp sentimentele. Era Elvin. Nu i-a recunoscut vocea. Când el i-a spus cine este, Irina a simţit că i se frâng picioarele. "Îţi telefonez din Constanţa, spunea Elvin. Mi s-a făcut dor de tine. Am vrut să ştiu ce mai faci." Ea a zâmbit trist, ca şi cum Elvin ar fi fost lângă ea şi ar fi putut să o vadă, să se simtă chiar vinovat. "Am mai crescut, i-a spus, gânditoare. Ascultă, sâmbătă vin la mare… în tabără… La Năvodari. Aş vrea să te întâlnesc." El i-a răspuns fără nici o urmă de ezitare : "OK. Am să te caut, îţi promit. Luni dimineaţă mă-nfiinţez la tine. Să mă aştepţi !" Elvin vorbea repede, sigur pe sine. "Mi-e dor de tine, să ştii…", a şoptit Irina, dar n-a mai auzit în receptor decât un declic îndepărtat.

43

Convorbirea se terminase, dar ea nu s-a mai gândit după aceea decât la Elvin şi la apropiata lor revedere. Felul în care el îi răscolise iarăşi amintirile i-a trezit dintr-o dată interesul pentru tabără, pe care a început s-o aştepte cu plăcere. Până cu o zi în urmă se gândise că ar trebui să renunţe la această plecare. Ar fi fost încă o tabără a corului fără Alex, la care ar fi visat, însă, zi şi noapte. O tabără în care ştia că va fi singură. Adrian, cu care s-ar fi putut distra, avea alte planuri pentru vacanţă. Telefonul lui Elvin, însă, o făcuse să-şi schimbe ideile. Era acum hotărâtă să-şi facă săptămâna aceea la mare cât mai plăcută. Nu şi-a părăsit această intenţie nici când, în Gara de Nord, lăsându-şi rucsacul pe peron şi înfigându-şi adânc mâinile în buzunare, a realizat că toată agitaţia aceea multicoloră a coriştilor, fericiţi şi plini de bună-dispoziţie, îi era complet străină. Nici unul dintre ei nu avea nevoie de ea. Dacă s-ar fi evaporat dintr-o dată din mijlocul lor, probabil că nici nu s-ar fi băgat de seamă. Era exact inutilitatea de care se temuse întotdeauna, dar pe care acum o accepta resemnată, gândindu-se că merge la mare doar ca să-l revadă pe Elvin. "Doamne, s-a întrebat, când şi cum am devenit atât de sălbatică ?" Desigur, era din pricina lui Alex. Nu-l vedea nicăieri decât pe el. Dacă el nu mai era, corul nu o interesa. Nici tinerii din jurul ei, nici viaţa lor, idealurile lor, nimic n-o interesa. Se simţea, pentru prima oară în viaţa ei, îngheţată. Şi totuşi, pe peron, devenise dintr-o dată vulnerabilă. Vlad era în apropierea ei şi fluiera o melodie veselă. Nu o remarcase pe Irina. Ochii lui o urmăreau peste tot pe Ingrid, care se strecura ca o superbă felină printre tinerii de pe peron, fiind parcă pretutindeni şi nicăieri, apărea şi dispărea, ca o ploaie repede de vară. Trenul, intrând încet în gară, a fost întâmpinat cu strigăte şi fluierături stridente. Câţiva băieţi, printre care Vlad, au sărit într-unul din vagoane înainte ca trenul să se oprească din mişcare. Când Irina şi-a făcut apariţia în acel vagon, i s-a spus că toate locurile erau deja ocupate. A trebuit să se supună evidenţei : ea nu făcea parte din grupul privilegiaţilor. S-a mutat în vagonul de alături, destinat, după toate evidenţele, coriştilor anoşti. Nu s-a simţit lezată, era obişnuită cu astfel de discriminări. Ea însăşi se considera banală. Şi totuşi, cât a durat drumul spre Constanţa nu s-a plictisit. Vlad a trecut de vreo trei ori pe lângă ea, ducându-se la vagonul restaurant. Abia ultima oară a părut că o observă şi i-a zâmbit. Însă Irina s-a străduit să rămână serioasă. Trista experienţă pe care o acumulase iubindu-l pe Alex o învăţase că nu trebuie să se încreadă niciodată în aparenţe : poate că Vlad zâmbise unui gând al lui, sau cuiva care se afla chiar în spatele ei. I-a fost teamă să nu pară ridicolă şi, prefăcându-se că nu-i remarcă zâmbetul, a preferat să-şi îndrepte privirile spre fereastră. A ajuns la Năvodari obosită şi nemângâiată. Când s-a făcut cazarea, îi

44

era pur şi simplu egal în ce loc avea să nimerească. Cât de departe i se părea excursia din primăvară, când în fiecare loc de popas luptase din răsputeri ca să câştige un pat în dormitorul Monicăi ! O fată înaltă şi brunetă, cu sânii prea dezvoltaţi pentru aparenţa ei fragilă, s-a apropiat de ea : "Irina, nu vrei să vii în camera noastră ? Ne mai lipseşte o fată." Irina a privit-o surprinsă. O ştia bine pe Livia. Era cea mai bună prietenă a lui Ingrid. I-a acceptat propunerea cu indiferenţă. Nu s-a întrebat nici de unde o cunoştea Livia, nici cine erau celelalte fete cu care aceasta îşi împărţea camera. Câteva minute mai târziu a constatat că, de fapt, dormitorul avea cinci paturi şi că, în afară de ea şi Livia, nu mai erau înăuntru decât două fete : Ingrid şi Cristina. Toată lumea o cunoştea pe Cristina. Era considerată un fel de mascotă a corului. Tatăl ei, dirigintele clasei în care învăţau Alex şi Vlad, era unul dintre profesorii importanţi ai şcolii, fapt care o determina pe Cristina să-şi atribuie o importanţă cel puţin egală. Irina a pătruns în dormitor, şi-a scos pijamaua şi trusa de toaletă din rucsac, a intrat în baie ca să-şi facă un duş şi apoi s-a culcat. A adormit repede. Nu-i trebuia nimic. Era sâmbătă. Luni avea să-l revadă pe Elvin. Doar asta conta. Seara a pornit, totuşi, în recunoaştere. Coriştii erau strânşi în apropierea restaurantului, pe un platou betonat, încadrat de bănci din piatră şi arbuşti de tuia aproape uscaţi. Vlad îşi conectase magnetofonul la staţia de amplificare şi câteva perechi începuseră deja să danseze. Irina s-a aşezat pe o bancă şi a început să privească ringul de dans, încercând să regăsească atmosfera din toamna trecută, de la Costineşti. Vlad adusese cu el în tabără câteva benzi. Pentru seara aceea alesese Led Zeppelin. Era pentru prima oară când Irina asculta o asemenea muzică. I se părea puţin cam stridentă şi greoaie, dar o accepta pentru că cineva din apropiere spusese că este muzica preferată a lui Vlad. El nu dansa. Stătea într-o margine şi o privea pe Ingrid, care îşi schimba unul după altul partenerii. Irina contempla de mai multe minute dansatorii, când simţise dintr-o dată o prezenţă pe bancă, alături de ea. Se întorsese mirată ca s-o remarce pe Melania, una din nenumăratele prietene efemere ale lui Vlad. Deşi se cunoşteau, ea şi Melania nu-şi vorbiseră până atunci niciodată. Şi totuşi, faptul că Melania o alesese drept confidentă tocmai pe ea nu a reuşit s-o surprindă. Lucrul era aproape normal, de vreme ce era poate singura fată dintre cele prezente care nu dansa. Melania era o adolescentă frumoasă, dar suferea de obezitate. Surpinzător, însă, nu fizicul o împiedica să-şi păstreze prietenii, ci totala ei lipsă de mândrie. Era genul de persoană pe care, dacă o scoţi afară pe uşă, revine pe fereastră. Toată lumea, fără excepţie, era la curent cu pasiunea ei devorantă faţă de Vlad. Îl bătea la

45

cap, îi dădea zeci de telefoane, se preta la nenumărate farse prosteşti. El o respingea, mai cu tact, mai fără tact. Situaţia în care-l punea Melania era uneori mai mult decât stânjenitoare. Toată lumea din jurul ei încerca să-i arate cât era de agasantă. În seara aceea, însă, Irina simţea faţă de ea un fel de compasiune. Ar fi dorit s-o ajute, deşi ea însăşi avea poate mai multă nevoie de ajutor. Melania îşi aprinsese o ţigară. Fuma cu nervozitate. Avea ochii înroşiţi de plâns. După câteva minute de tăcere, rostise întrebarea care părea s-o frământe : — Irina, este adevărat că stai în cameră cu Ingrid ? — Da. M-a invitat Livia. M-am şi mirat de ce. Melania pufnise dispreţuitoare : — Probabil vrea ceva de la tine. Ea face totul din interes. — Se pare că o cunoşti bine, a constatat Irina plictisită. — Da. Fără să mă intereseze în mod special. Mă preocupă mai ales anturajul ei. Ştii că este cea mai bună prietenă a lui Ingrid ? — Mi-am dat seama… Melania a mai tras o dată din ţigară. O ţigară lungă şi parfumată. Pe Irina nu o deranja deloc fumul. Alunga oarecum şi ţânţarii. Înţelegea că Melania încearcă să aducă vorba la Vlad. Întâmplător, se afla ea însăşi într-o stare sufletească specială; îl privea din întuneric pe Vlad, înalt şi subţire, bronzat, îmbrăcat complet în alb, trepidând la marginea ringului de dans, ca şi cum n-ar fi fost în stare să facă faţă tentaţiei de a se mişca. Îl privea, spunându-şi că ar dori să afle mai multe lucuri despre el. — Vlad nu mai este prieten cu Ingrid ? a întrebat. — Nu, a răspuns Melania. De fapt, au fost împreună numai câteva săptămâni, anul trecut, după Costineşti. Dar el o iubeşte şi acum, ca un nebun. — Poate că are motive s-o iubească astfel, apreciase Irina, visătoare. — Ţi se pare frumoasă ? — Nu cine ştie ce, mărturisise Irina. Mai degrabă interesantă. Cred că altceva îl atrage pe Vlad spre ea. Poate faptul că este atât de cochetă… Poate faptul că este plăcută, sociabilă. De ce să mint, o admir mult. — Da, ai dreptate, recunoscuse Melania. Toată lumea o admiră. Şi totuşi nu reuşesc să-l înţeleg pe Vlad. Din moment ce totul între ei s-a terminat, ce Dumnezeu mai aşteaptă ? Ingrid nu-l bagă niciodată în seamă. — Poate că este un joc al lor, cine ştie ? a presupus Irina. Nu cred că ar putea s-o iubească aşa, la nesfârşit, fără speranţă. — O, ba da. Este genul. Irina tăcuse mirată. Era surprinsă să afle că un băiat de şaptesprezece ani putea fi atât de sentimental. Clătinase din cap cu îndoială :

46

— Mie nu mi se pare că Vlad e nefericit. Îl văd mereu cu câte o altă tipă. Personal, nu cred ca băieţii de vârsta lui să dea dovadă de vreo urmă de fidelitate. — Aşa o fi ? Melania părea dintr-o dată plină de noi speranţe. Trăia sentimente oarecum contradictorii : Vlad să fie cu oricine, numai cu Ingrid nu ! În ceea ce-o privea, Irina ştia că Vlad nu da nici doi bani pe fetele cu care umbla în ultima vreme, printre care se număra şi Cristina. Asta nu-l împiedica să rămână unul dintre băieţii cei mai căutaţi din liceu. Irina nu înţelegea deloc de ce. Vlad nu era un băiat frumos. Poate chiar dimpotrivă. Avea, cu toate astea, un farmec irezistibil. Poate datorită mişcărilor lui uluitoare, care dădeau impresia că se scurg fără nici o întrerupere, fără nici o poticnire, ca şi cum Vlad ar fi fost făcut din catifea. — Tot îl mai iubeşti, Melania ? Întrebarea cu care Irina sperase să alunge liniştea avusese darul să declanşeze la vecina ei de bancă o criză de plâns. — Da. Enorm ! a răspuns aceasta, printre suspine. Şi nu înţeleg de ce nu mă place şi el măcar puţin ? Irina îi pusese uşor mâna pe umăr, încercând să fie consolatoare : — Ştii, Melania… poate dacă ai accepta să te schimbi puţin… Vlad pare atât de sensibil ! Nu cred că poantele tale stupide pot avea vreun efect asupra lui. Poate că ar trebui să te apropii de el mai degrabă ca o prietenă înţelegătoare şi mai puţin egoistă. Să nu-i ceri mai mult decât ţi-ar putea da. — Şi crezi că aşa o să mă iubească ? — Nu, nu cred, răspunsese Irina cu sinceritate. Eu sunt poate de o factură ceva mai romantică… cred cu tărie în dragostea la prima vedere. Nu mi se pare posibil să te îndrăgosteşti de cineva pe care îl cunoşti de multă vreme şi despre care ţi-ai făcut deja o părere. Dar presupun că s-ar putea să deveniţi prieteni buni. Melania nu părea prea încântată de o asemenea perspectivă. Îşi aprinsese o nouă ţigară şi continua să plângă. Ar fi vrut s-o roage pe Irina s-o spioneze puţin pe Ingrid, să afle dacă mai ţinea la Vlad, dacă exista vreun risc să revină în viaţa lui, dar după felul în care se derulase discuţia nu mai îndrăznea. De altfel se făcuse târziu şi aerul devenise rece. Irina s-a sculat înfrigurată de pe bancă şi, luându-şi rămas bun de la Melania, a plecat la culcare. A doua zi, pe plajă, l-a căutat întruna pe Vlad din priviri. Discuţia din ajun îi stăruia încă în minte. Alex era departe de ea şi-i ducea dorul. Se gândea şi la Elvin, care-i promisese ca va veni s-o vadă. Vlad părea la fel de trist ca şi ea. Se plimba agale pe nisipul ud şi valurile îi mângâiau picioarele.

47

Într-un târziu s-a aşezat în apropierea ei, cu faţa către mare. Şi-a cuprins cu braţele picioarele şi şi-a plecat capul pe genunchi. Irina îşi simţea sufletul aproape de el. Avea sentimentul că ar putea, cândva, să aducă în viaţa lui fericirea. Fără să-şi dea prea bine seama ce face, s-a dus lângă el. Vlad a privit-o uşor surprins, abia ridicându-şi fruntea de pe genunchi. — Te deranjez ? l-a întrebat. — Nu, dimpotrivă, i-a răspuns el, zâmbind. Vocea lui i s-a părut caldă şi nespus de blândă. — Pari atât de trist ! a şoptit ea. Vlad a privit-o cu atenţie. — De fapt, ce vrei ? Te-a trimis Melania ? Irina a simţit că îngheaţă. — Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva ? — Te-am văzut aseară cu ea. Nu este bună decât să tragă sfori. Irina se socotea într-atât de jignită, încât nici nu s-a simţit măcar flatată de faptul că, cel puţin, el o observase. — Este adevărat că am fost cu ea aseară – i-a răspuns oarecum înţepată – şi că am vorbit mult despre tine. Dar nu ea m-a trimis aici. Nu sunt ambasadorul nimănui. De altfel, regret că am venit. E adevărat : nu avem nimic de împărţit şi nu am nici un drept să mă amestec în viaţa ta. Sunt tăcută de felul meu şi n-am agăţat niciodată pe nimeni. Nu asta mi-a fost intenţia. Te-am văzut aici singur şi atât de trist, încât m-am gândit că aş putea să te ajut cu ceva. Iartă-mă… Cred, totuşi, că te-am deranjat. Se simţea rănită. El nu-i înţelesese gestul. S-a ridicat în picioare. — Stai, a spus Vlad. Nu pleca. Rămâi, dacă îţi face plăcere. Iartă-mă, te rog, am fost bădăran. Dar am destule pe cap, nu mai suport şi aiurelile Melaniei. Irina s-a aşezat din nou pe nisip, lângă el, dar nu mai avea curajul să-i vorbească. Era pentru prima oară când interpela astfel un băiat. Se simţea ridicolă şi neserioasă. — Priveam marea, i-a mărturisit el după câteva momente de tăcere. Ai remarcat că este roşie ? Probabil că e plină de alge microscopice. Există explicaţii logice pentru toate lucrurile. Dar, din păcate, asemenea explicaţii nu mă satisfac. Marea este roşie cum era anul trecut, la Costineşti. Îţi mai aminteşti ? Am reţinut acest amănunt prostesc, pentru că pe vremea aceea eram fericit. Marea nu ţi se pare oare schimbătoare ? A fost atunci o zi în care marea era liniştită şi părea foarte roşie la orizont. Peste numai două ore, însă, era bântuită de furtună. Acum stau şi mă gândesc cât de frumos ar fi să se dezlănţuie dintr-o dată şi să ne măture pe toţi de pe plajă ! Irina şi-a strâns involuntar umerii : — De ce ai gânduri atât de distrugătoare ?

48

— Nu ştiu. Poate pentru că marea mi se pare la fel de inconstantă ca şi firea oamenilor, ca şi viaţa lor. Mi-e scârbă de toţi ! Pentru că nu gândesc prea multă vreme acelaşi lucru. — Mă surprinde să aud un băiat de vârsta ta vorbind astfel, a spus Irina. Eşti oare tu mai consecvent decât alţii ? — Da, sunt. Sunt şi încăpăţânat. Şi am idei fixe, la care ţin. Mă regăsesc pe mine însumi pretutindeni. Dar bag de seamă că nu sunt decât un prost. Am dat greş prin modul meu de a fi tocmai acolo unde ţineam mai mult să nu greşesc. Acum, însă, nu mă mai interesează ce a fost. Vreau să uit totul. Definitiv ! Nu făcea referinţe directe la Ingrid, dar era conştient că Irina înţelegea. Ingrid era, de fapt, prezentă în toate cuvintele lui. — Nu-ţi dau dreptate ! s-a răzvrătit Irina. Ar trebui să lupţi ca un adevărat bărbat. Nu este demn să renunţi fără luptă. Încearcă mai întâi chiar şi imposibilul şi abia apoi resemnează-te ! — Nu ştii despre ce vorbeşti, a şoptit el, plecându-şi iarăşi fruntea pe genunchi. Aşa a început ceva ciudat. Irina stătea pe malul mării, în imposibilitatea de a lua vreo hotărâre. Ştia că ceea ce simte era iubire adevărată, dar nu a dat nici o importanţă noului sentiment. Trăirile ei păreau cu totul independente de făptura lui Vlad şi-i lăsau intactă dragostea pentru Alex. N-a vrut să-l uite, nu era pregătită să renunţe la Alex. Şi-a impus să nu se mai gândească la Vlad. Pentru el, intervenţia ei a trecut ca şi neobservată, fapt care a înciudat-o puţin. Se aşteptase ca în seara aceea Vlad s-o invite la dans. Era copleşită de teamă, pentru că el dansa cu mult mai frumos decât ea. Însă Vlad nu i-a acordat nici cea mai mică atenţie. Irina şi-a spus abătută că modul în care se insinuase în viaţa lui nu le va permite niciodată să considere posibilă o relaţie între ei. În timp ce medita la toate astea, stând cuminte pe o bancă la marginea ringului de dans, a auzit în spatele ei glasul Liviei : — Irina, uite pe cine am adus ! Te căuta peste tot. Livia era atârnată de braţul lui Sorin. Irina şi-a retras cu greu privirile dinspre Vlad şi, fără nici un chef, i-a invitat pe amândoi să se aşeze alături de ea. Îl cunoscuse pe Sorin la începutul vacanţei. De fapt, cine nu îl cunoştea pe Sorin, care, cu un an în urmă, împărţise cu Lupino titlul de Mister Costineşti ? Era unul dintre absolvenţii cu care liceul se mândrea cel mai mult. Urma medicina şi se spunea despre el că este un student eminent. Sora lui nu părăsise încă băncile liceului şi Irina era oarecum prietenă cu ea. La începutul lunii iulie, îl întâlnise din întâmplare în faţa unei cabine telefonice. Ea îi telefona lui Ştefan, nu-i plăcea să vorbească cu el de acasă, din pricina mamei, care trăgea cu urechea la tot ce spunea. Ştefan

49

se pregătea pentru examenul de admitere la facultate şi era foarte descurajat. Tocmai îi povestea necazurile lui la telefon, când Irina îl zărise pe Sorin. Faptul că frecventase până în urmă cu un an acelaşi liceu ca şi ea credea că o îndreptăţeşte să intre în vorbă cu el. Ieşise dezinvoltă din cabină şi-l salutase ca pe o veche cunoştinţă. El o privise cu dispreţ, dar, din politeţe, desigur, îi răspunsese, totuşi, la salut. Irina îi spusese că este prietenă cu sora lui, iar el i-a zis scurt "bravo !", după care s-a grăbit să-i ia locul în cabina de telefon. Nu a întrebat-o nici măcar cum o cheamă. Irina a considerat mereu că Sorin este cel mai înfumurat om de pe pământ. Era, după unii, foarte prezentabil, însă genul lui de frumuseţe pe ea nu o impresiona. Era adevărat că ochii lui albaştri semănau puţin cu ochii lui Alex, dar numai pentru atâta lucru Irina nu era dispusă să cadă în admiraţie. Două săptămâni mai târziu îl întâlnise iarăşi, la fel de întâmplător. De data aceasta în troleibuz. Ea venea din oraş şi era frumos îmbrăcată. Avea o rochie nou-nouţă de care era foarte mândră. L-a văzut tot ea cea dintâi. Era aşezat foarte confortabil pe un scaun, chiar în faţa ei. Troleibuzul se apropia de capăt şi călătorii se răriseră. Irina se temea că dintr-un moment în altul el îşi va întoarce capul şi o va remarca. Nu mai avea nici un chef să-i suporte trufia. A preferat să coboare cu două staţii mai devreme. A fost foarte uimită să constate că, zărind-o în ultimul moment, Sorin s-a precipitat spre uşa troleibuzului în urmărirea ei. — Îmi permiţi să te conduc până acasă ? a întrebat-o. — Drumul este liber pentru toată lumea, i-a răspuns ea înţepată. A fost tot timpul ironică şi distantă, cu atât mai mult cu cât, vanitos cum era, Sorin încerca să se pună prin fiecare frază în valoare. Între ei s-a desfăşurat de fapt un adevărat dialog al răutăţilor, din care Irina a ieşit învingătoare. Era convinsă că prin firea ei nesupusă îi dăduse o lecţie. Sorin nu părea obişnuit ca o fetişcană de vârsta ei să-i opună atâta rezistenţă. După numai două zile, îi telefonase. Vorbise mai întâi cu mama, i-a spus cine este şi cât de grozav este şi-i ceruse permisiunea să o scoată pe Irina la plimbare. Era de modă veche – ştia şi el – dar reuşise s-o câştige pentru totdeauna de partea lui pe mama Irinei. — De unde îmi ştii numărul de telefon ? îl întrebase ea, fierbând de mânie, când pusese în sfârşit mâna pe receptor. — Crezi că este atât de dificil pentru un tip deştept ca mine să afle totul despre o fată frumoasă ? Irina nici nu a vrut să audă de plimbare. Mama, însă, a insistat şi a vegheat ea însăşi asupra modului în care s-a pregătit pentru întâlnire. Poate că antipatia Irinei faţă de Sorin i s-a datorat în mare măsură mamei, care o certa mereu când se întâlnea cu băieţii, pentru ca acum să fie atât de

50

încântată de noua ei cucerire. În ochii mamei, Sorin era o partidă. De familie bună, inteligent şi dezgheţat, părea capabil să-şi asigure viitorul. Însă nu era tocmai o uşă de biserică. De cum a întâlnit-o, a îndreptat paşii Irinei spre parcul din cartier. Când au ajuns, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o şi apoi a prins-o de umeri, atât de strâns, încât nu mai putea să facă nici o mişcare. O irita îndrăzneala lui. Sorin o conducea numai prin locurile puţin circulate şi, după o vreme, au ajuns într-o zonă retrasă a parcului, unde iarba, netunsă de multă vreme, era împestriţată de maci roşii. Acolo, în sălbăticia aceea plină de poezie, unde Irina se refugia uneori ca să viseze la Alex, el s-a oprit brusc şi, întorcându-i faţa, a încercat să o sărute. Ea l-a respins calmă, dar cu hotărâre. "Să plecăm de aici, i-a spus. Nu-mi place. E prea mult soare." Restul timpului l-au petrecut pe lac, într-o barcă. Era, pentru Irina, singura cale de a scăpa de mâna lui Sorin încleştată pe umărul ei. Următoarele întâlniri au fost pentru ea adevărate coşmaruri. Îl convinsese pe Sorin să nu o mai ţină de umeri şi el o prindea acum de mână, răsucindu-i-o într-o poziţie incomodă. Atitudinea lui se schimbase. Era în stare s-o asculte vorbind ore în şir. O privea fix, ca hipnotizat. Tot ce spunea ea, lui i se părea minunat. Şi totuşi, Irina nu îl încuraja în nici un fel. Era adevărat că el nu se putea compara cu puştii din liceu. Cu el, cel puţin, avea ce discuta. Într-un fel, însă, se temea de el. La cei douăzeci de ani ai lui, Sorin nu se mulţumea cu puţin. Intenţiile lui, deşi nerostite, pluteau permanent în aer ca un fel de ameninţare. Irina prefera să-l pregătească încet-încet pentru o eventuală despărţire. Deşi se temea că nu va fi niciodată în stare să-i spună cuiva : "gata, s-a terminat !" De fapt, şi-a împărţit vacanţa între Sorin şi Ştefan. Îi accepta pe amândoi, pentru că nu era capabilă să-l respingă pe nici unul. Când a plecat la Năvodari, sperase că timp de o săptămână se va bucura de puţină linişte. Acum, însă, Sorin se afla lângă ea, pe bancă, şi liniştea ei se spulberase. Crezând că tace din pricină că nu erau singuri, el a invitat-o pe Irina la dans. Nu erau decât slow-uri, dar ea credea că, indiferent ce muzică ar fi fost, el ar fi strâns-o cu aceeaşi determinare în braţe. Rămasă singură pe bancă, Livia se uita la ei cu priviri de piatră. De altfel şi alţi corişti îi cercetau cu multă curiozitate. Toată lumea îl cunoştea pe Sorin şi, pentru o clipă, Irina s-a simţit fericită că el venise acolo anume pentru ea. — Nu eşti surprinsă să mă vezi ? o întrebase Sorin. — Nu, recunoscuse ea. Ştiu că, dacă vrei, poţi face tot ce-ţi pui în minte. — Nu chiar tot, din păcate. Ea ştia ce o să urmeze şi a preferat să tacă. Însă el nu a renunţat. Avea ceva de spus şi era hotărât să meargă până la capăt. — Irina, începuse el, tu te prefaci că nu observi ?

51

— Ce anume ? şoptise ea, ocolindu-i privirile. El mai făcuse câţiva paşi de dans şi încercase să-şi strecoare mâna sub bluza ei, ca să-i atingă spatele. Ea se ferise cu răceală. — Că m-am îndrăgostit de tine ca un prost ! a explodat el, aproape cu nervozitate. Irina nu dorise această mărturisire şi nu ştia ce să facă. Totul venise pe neaşteptate. În disperare de cauză, se agăţase de propriile lui cuvinte : — Dacă te consideri prost pentru asta, înseamnă că nu eşti îndrăgostit. Nici nu ar fi posibil. Ştiu ce se întâmplă : atmosfera de aici este prea excitantă. Te face să spui lucruri pe care nu le crezi şi pe care le vei regreta mai târziu. Mâine, la lumina zilei, sunt convinsă că vei gândi altfel. Iar eu te asigur că n-am auzit, de fapt, nimic. Încerca să-i ocrotească orgoliul. Simţea că aceasta era cea mai bună cale pentru a nu-şi face din el un duşman. Au continuat să danseze până târziu, fără să mai abordeze subiectul pe care Irina îl ocolise cu îndemânare. Apoi el şi-a luat rămas bun, iar ea i-a promis că-l va căuta de îndată ce va reveni la Bucureşti. A doua zi era luni. Irina a stat pe plajă ca pe ghimpi. Elvin îi promisese că va veni să o caute, iar ea l-a aşteptat toată dimineaţa. Megafoanele îi chemau mereu la centrul de cazare pe cei căutaţi de rude sau de prieteni, însă numele ei nu a fost rostit niciodată. Pe măsură ce orele se scurgeau, Irina a început să se simtă neîndreptăţită. Doar i-a promis, de ce nu a venit ? Apoi a decis să plece ea la Constanţa, ca să-l caute. Era întodeauna ea cea care făcea primul pas spre Elvin şi lucrul acesta o irita. După masa de prânz, un grup de vreo treizeci de corişti a căpătat permisiunea de a merge pe plajă până la Mamaia, localitatea cea mai apropiată de tabără. De acolo, Irina ar fi putut să ia un autobuz spre Constanţa. A hotărât să plece cu acel grup, din care făcea desigur parte şi Vlad. Împreună cu vreo trei alţi băieţi, el deschidea lungul şir care se dirija spre Mamaia. Ingrid şi Cristina erau la vreo cincizeci de metri în spatele lui. Ţinuta lor de plimbare se rezuma la costumul de baie. Înaintau amândouă cu graţie prin nisipul fierbinte. Irina se afla la capătul şirului, îmbrăcată ca pentru a merge în oraş. Rochia i se lipise pe corp, iar sandalele cu toc îi împiedicau înaintarea. Lămurindu-se că în asemenea condiţii nu va ajunge niciodată la Mamaia, s-a hotărât să se dezbrace. Şi-a aranjat cu grijă lucrurile în geanta ei mare, de plajă şi a început să meargă din ce în ce mai repede, răscolind cu picioarele desculţe nisipul. În curând l-a ajuns din urmă pe Vlad. El era îmbrăcat în bermude albastre şi purta un rucsac mic în spinare. Tălpile lui lăsau amprente adânci în nisip şi, fără să-şi dea seama, Irina călca pe urmele lui, făcând paşi la fel de uriaşi. Departe, cei rămaşi cu mult în spatele ei cântau, râdeau, se fugăreau prin valuri şi totul ajungea la

52

urechile ei ca un zvon îndepărtat al unor elevi ieşiţi în recreaţie. Când a ajuns în dreptul primelor hoteluri din Mamaia, Vlad s-a oprit. Şi-a scos din rucsac un T-shirt alb, pe pieptul căruia era imprimat cu cerneală tipografică chipul lui Jimmy Hendrix. A mai scos o pereche de pantofi de sport precum şi un pieptăn minuscul, cu care şi-a aranjat pe îndelete părul. Irina s-a oprit ceva mai într-o parte, începând la rândul ei să se îmbrace. Vlad a privit-o cu expresia aceea pe care o capătă băieţii când li se acordă prea multă atenţie. Irina se simţea oarecum înciudată. Nu pe el îl urmărise pe plajă, avea în cap cu totul alte planuri şi ar fi vrut ca Vlad să ştie bine asta. "Hei, Vlad !" l-a strigat în timp ce-şi punea sandalele. "Ştii cumva unde este staţia maşinii numărul şase ?" El tocmai pornise iarăşi la drum, îndreptându-se către hoteluri. S-a întors spre ea uimit. "Şase ? Vrei să spui şaisprezece". Maşina numărul şaisprezece era singura linie care lega Mamaia de tabăra Năvodari. Vlad credea că ea încurcase borcanele. "Nu. Şase", a insistat Irina, încercând să-şi dea cât mai multă importanţà. "Dar unde vrei să mergi ?" o întrebase Vlad. "La Constanţa", spusese ea cu mândrie. El a ridicat mirat din umeri şi a plecat mai departe. Irina ar fi vrut să-l întrebe : "Crezi oare că numai pentru tine marea reprezintă o fiinţă dragă ?" Însă Vlad era deja departe. Irina a ajuns lângă blocul lui Elvin mai târziu decât sperase. Nu avea la dispoziţie decât o amărâtă de oră ca să-şi revadă dragostea de acum două veri. Inima îi bătea cu putere. Aproape că îşi dorea ca Elvin să nu fie acasă. A ezitat câteva minute în faţa uşii lui, până s-a hotărât să apese butonul soneriei. Din fericire i-a răspuns chiar el. Văzându-l, toată spaima ei s-a spulberat. I-a întins protocolară mâna. El a sărutat-o pe obraz. Nu părea emoţionat. A ieşit numaidecât cu ea afară. — Mă bucur că ai venit, Irina ! Mi-era dor de tine. — Nu-i adevărat, a spus ea cu o undă de reproş în glas. — Iartă-mă pentru azi-dimineaţă. N-am putut să vin. Dar mâine voi fi la tine, te asigur ! — Nu-i adevărat, a repetat ea. Elvin o minţise întotdeauna. De ce ar fi fost altfel de această dată ? — Vrei să mergem undeva ? întrebase el. La cinema ? Rulează câteva filme grozave în cartier. — De fapt, Elvin, nu-mi rămâne decât o singură oră ca să ajung înapoi la Mamaia, i-a explicat ea. — Ce păcat ! a suspinat Elvin. Dar ştiau amândoi că aşa era cu mult mai bine. În realitate nu aveau prea multe lucruri să îşi spună. Ceea ce-i mai lega încă erau doar amintirile. Şi venind aici, Irina era pe punctul să le distrugă. Deja ambianţa i se părea

53

atât de diferită faţă de ce îşi amintea. Cele câteva blocuri de patru etaje, acoperite de iederă, care altădată erau pline de turişti, i se păreau acum pustii şi prăfuite. Copiii care se jucau pe afară păreau nişte pui de ţigani, deşi erau mai degrabă bronzaţi. Iar teiul în trunchiul căruia Elvin scrijelise cândva numele ei nici măcar nu mai exista. — Dacă vrei, te conduc până la Mamaia, s-a oferit Elvin. Aşa vom putea sta puţin de vorbă. Au pornit împreună pe jos. Au vorbit un timp despre sport, despre filme şi despre muzică. Apoi el i-a spus fără veste : — Ah, Irina, mă uit la tine şi nu-mi vine să cred. Ştii că te-ai făcut gagică mişto ? — Ai un limbaj destul de colorat, a apreciat ea. În rest, cum ai mai evoluat ? — Cum să evoluez ? Învăţ la un liceu de marină. Când eram mic nu visam ca alţi băieţi să devin marinar. Se pare, însă, că asta am să ajung. Şi-a aprins o ţigară. — Ai început să fumezi, Elvin ? — Fumam şi pe vremea când m-ai cunoscut, dar nu mi-ar fi plăcut să afli. Prea aveai o părere bună despre mine. N-avea rost să te dezamăgesc. — Oricum m-ai dezamăgit. — Şi ? Are asta vreo importanţă ? S-a oprit pământul în loc ? N-a mai avut viaţa nici un sens pentru tine ? — Poate că atunci nu a mai avut, într-adevăr… — De fapt, tu ce-ai devenit ? a întrebat-o Elvin. N-ai ajuns încă la universitate ? Irina a început să râdă. — Întotdeauna m-ai luat peste picior. — Nu, de ce ? Crezi că dacă n-ai fi fost atât de deşteaptă m-aş fi dat la tine acum doi ani ? Fete drăguţe erau destule în Constanţa. O, da, litoralul era plin. Îmi plăcea la tine felul în care ştiai să mă învârţi pe degete. — Spuneai pe atunci că nu-ţi plac fetele deştepte… — La pat nu, sunt prea rigide, a râs Elvin. Nu se pricep la nimic… Sau îşi interzic aproape totul, mai degrabă. Stai liniştită, glumesc. Oricum nu era cazul cu tine. Nu aveam la dispoziţie timpul necesar, nu ai stat la Constanţa decât trei săptămâni, îţi mai aminteşti ? Sper că vorbele mele nu-ţi rănesc sensibilitatea, totuşi… — Mă surprind, poate, a răspuns Irina, nemulţumită de făgaşul pe care aluneca discuţia. – "Oare cu băieţii ăştia nu se poate face chiar nimic ? se întreba. Nu-i niciodată cu putinţă să le abaţi gândurile în altă parte ?" – Ca întotdeauna vorbeşti ca şi cum ai avea multă experienţă, a continuat ea. — Mda, am avut noroc cu o coafeză. Nu cere bani, face asta din plăcere,

54

înţelegi ? Şi este destul de drăguţă. Şi n-are nici treizeci de ani. Irina îl privise consternată. — Iar tu nu ai nici şaptesprezece… Cum poţi privi lucrurile astfel, mă întreb ? Tu nu ai iubit cu adevărat niciodată ? Elvin începuse să râdă. — Ah, ştiu, îmi întinzi o capcană. Pricep unde vrei să ajungi. Nu poţi fi, totuşi, într-atât de naivă încât să crezi că te-am iubit atunci ! La cincisprezece ani un băiat este incapabil să iubească în mod serios pe cineva… Nu ştie nici măcar prea bine ce reprezintă o fată. Se simte atras spre ea ca spre o enigmă, pe care ar vrea s-o dezlege. O admiră şi o visează ca pe o artistă de cinema… Cam aşa ceva ai fost tu pentru mine. Dar dacă ai sta mai mult pe aici, cred că de această dată m-aş putea îndrăgosti până peste cap de tine. — Mă întreb, Elvin, de ce simţi nevoia să-ţi dai atâta importanţă ? E ca şi cum nu te-ai purta firesc. — Mă port firesc, să ştii. Atâta tot că am îmbătrânit mai repede decât tine. Am acumulat mai multă experienţă de viaţă. Tu ai trăit până acum ca într-o cutie. Eu am fost liber. — Ce te faci să crezi că eşti atât de diferit ? Ai oare argumente ? Într-un fel, poate că ai… — Am. — Mi le poţi dezvălui ? — De ce ? Ca să mă dispreţuieşti şi mai tare ? — Nu te dispreţuiesc. Cel care eşti acum nu mă mai interesează. — Vrei argumente ? s-a hotărât el. În fine, sper să-ţi şi placă ce-ţi voi spune… Uite, de exemplu, acum o lună prietenul meu cel mai bun a intrat la pârnaie pentru că a spart câteva maşini, a furat casetofoane şi alte chestii din astea. Am fost cu el la femei şi la pileală. Cu banii ăia furaţi. Ştiam de unde-i are. Mai vrei şi alte argumente ? — Mai ai ? — Da. Câte vrei. Am lăsat borţoasă o gagicuţă dintr-a zecea, mişto tipă de altfel. Taică-său m-a bătut până mi-a sunat apa în cap. Abia au muşamalizat ai mei afacerea, cu toate că tâmpita s-a hotărât până la urmă să lase plodul. — Cu alte cuvinte, vei fi tată… Este într-adevăr o experienţă de viaţă. — Pe dracu ! Aş prefera să fiu iarăşi în clasa întâia, în bancă, cu mâinile la spate, să treacă învăţătoarea printre rânduri şi să mă lovească din când în când cu linia la palmă. Sunt soi rău, Irina. Nu te amărî că n-ai putut face nimic din mine. Ai avut prea puţin timp la dispoziţie, dar ştiu că ţi-ar fi plăcut să încerci. Mi-aş fi dorit, poate, să-mi fii mamă şi nu o simplă iubită de vacanţă.

55

Irina tăcea. Nu ştia ce ar putea să-i mai spună. De fapt, tot vorbind, ajunseseră la Mamaia, la timp ca ea să prindă ultimul autobuz spre Năvodari. Vlad aştepta şi el în staţie. Irina era hotărâtă să nu se mai gândească la el, dar iată că, totuşi, îi legau mereu coincidenţele. Cu Elvin alături de ea, a încercat o nouă apropiere. — Ce faci ? l-a întrebat. — A, te-ai întors ? a exclamat el, aruncând o privire curioasă înspre Elvin. Ai reuşit să ajungi la Constanţa ? — Da, a răspuns ea. Autobuzul intra în staţie. Era deja arhiplin. — Hai, nu vii ? o întrebase Vlad. Irina şovăia. Elvin o privea zâmbind, micşorându-şi ochii. Ea cunoştea acest surâs atât de bine ! Aşteptase vreme de doi ani să-i regăsească zâmbetul. Simţea că nu poate să-l lase aşa, fără să-şi ia măcar rămas-bun. Autobuzul sosise în staţie prea devreme. — Te avertizez că este ultima maşină, spusese Vlad şi, cuprinzându-i uşor mijlocul, o împinsese în autobuz. Uşile s-au închis repede peste ultima imagine a lui Elvin. Şi, dintr-o dată, Irina s-a simţit eliberată. Înţelegea că, de fapt, dorinţa ei fusese să-şi retrăiască amintirile şi nicidecum să-l revadă pe Elvin. Acum, misiunea fiind îndeplinită, putea în sfârşit să-şi liniştească conştiinţa. Pe drumul spre Năvodari nu a vorbit deloc cu Vlad, cu toate că, datorită aglomeraţiei, stătea aproape lipită de el. Împreună cu ei mai erau şi alţi corişti şi, din pricina lor, Irina dorea să păstreze distanţele. Autobuzul se deplasa cu mare viteză, iar ea îşi pierdea mereu echilibrul, dar nu îndrăznea să se sprijine de Vlad. A preferat să se agaţe de marginea uşii, care era murdară de funingine. Când au ajuns, în sfârşit, la Năvodari, Vlad s-a aşezat pe o bancă în staţie. Părea determinat să rămână acolo. Irina s-a gândit că poate el dorea să mai stea puţin cu ea de vorbă. "Hei, Vlad ! Nu vii ?" l-a strigat, însă, cineva, iar el a plecat. Irina a rămas singură. Era dezamăgită şi dezorientată. O femeie s-a apropiat de ea şi i-a spus cu amabilitate că este murdară pe faţă. Ea şi-a scos din geantă oglinda şi s-a privit îndelung. Avea pe frunte o dâră groasă de funingine. Era obosită şi transpirată, iar părul ei moale se încâlcise. Nu era de mirare că Vlad nu a rămas cu ea. El o iubea pe Ingrid, care era atât de cochetă ! Oftând, Irina şi-a pus oglinda în geantă şi a pornit spre tabără. Departe, în faţa ei, Vlad mergea vesel ţinând-o pe Cristina de mână. Prilej pentru Irina să facă în sinea ei câteva comentarii. Din câte ştia, colegii îl acuzau pe Vlad de oportunism. Era suspectat că o curtează pe Cristina pentru a se pune bine cu dirigintele clasei. Irina nu era de acord cu acest punct de

56

vedere. Ea o considera mai degrabă pe Cristina oportunistă. Altfel cum s-ar putea explica faptul că stătea tot timpul în umbra lui Ingrid şi o imita în cele mai mici detalii ? După cină, Irina a preferat să rămână singură în dormitor. Nu mai avea nici un chef să asculte muzică şi să-i privească pe alţii cum dansează. Şi-a petrecut seara compunând o scrisoare pentru Alex, pe care la sfârşit a rupt-o în mii de bucăţele. Când celelalte fete s-au întors de la dans şi au început să vorbească tare şi să râdă în timp ce-şi puneau bigudiuri şi-şi ungeau faţa cu cremă, atmosfera a devenit dintr-o dată obositoare. — De ce eşti tristă, Irina ? i s-a adresat deodată Livia. Te-ai certat cu Sorin ? — Nu sunt tristă. Şi nu m-am certat cu Sorin. Răspunsul ei, însă, era atât de apatic, încât toate fetele şi-au întors privirile spre ea, uitând să mai facă gălăgie. — De fapt, de unde îl cunoşti pe Sorin ? a întrebat curioasă Ingrid. — L-am cunoscut pe la începutul vacanţei. Absolut din întâmplare, a răspuns Irina, înnăbuşindu-şi un căscat. — Se pare că vă înţelegeţi destul de bine, apreciase Livia. V-am văzut acum o lună plimbându-vă prin parc. Păreaţi foarte îndrăgostiţi. — Prostii ! a zis Irina. — De ce spui asta ? Eşti prea modestă. Doar a venit aici anume pentru tine. Mă surprinde la unul ca Sorin. Ai reuşit un lucru grozav, să ştii ! Sorin se aprinde foarte greu. De altfel nici nu-mi amintesc să-l fi văzut aşa vreodată. Puţine fete au obţinut atâta atenţie de la el. — Nici chiar tu, Livia, zâmbise Ingrid. — A, da ? sărise Irina. Sigur, dacă Sorin pare îndrăgostit, înseamnă că totul este OK ! Problema era dacă reuşeam sau nu să-l prind în plasa mea, nu-i aşa ? Tu nu-ţi pui deloc întrebarea dacă ţin şi eu la el ? — Nu văd de ce n-ai ţine la el…, replicase Livia, lăsându-şi fraza în aer, ca şi cum ar fi vrut să adauge : "Îţi este doar superior din toate punctele de vedere." — Ei bine, află că nu ţin deloc la el ! Mă oboseşte. Mă plictiseşte. Mă scoate din sărite. Şi ştii de ce ? Pentru că el, la fel ca tine, nu înţelege de ce nu-i cad la picioare ! — Livia, este adevărat că ai fost prietenă cu Sorin ? a întrebat fără veste Cristina. Ingrid îşi balansa picioarele pe marginea patului. Părea amuzată de felul în care se desfăşura discuţia. — Da, mărturisise Livia fără nici o sfială. Am fost împreună un timp… Dar este deja o poveste veche. — Atât de veche încât nu mai ţii minte de ce ţi-a dat papucii ? nu o

57

iertase Cristina. Ingrid încetase să-şi mai balanseze picioarele, estimând că era momentul să intervină în discuţie. — Eu nu înţeleg deloc ce găsesc toate fetele la Sorin ? şi-a exprimat ea nedumerirea. În opinia mea, este prea îngâmfat. — Eu găsesc că este prezentabil, apreciase Cristina. — Crezi ? Ochii lui te induc în eroare… — Da, are ochi frumoşi, căzuse de acord Irina. — Mereu i-am comparat ochii cu cei ai lui Alex, continuase Ingrid. Nu vi se pare curios ? — Alex ? tresărise Irina. — Cum, tu nu cunoşti vestitul cuplu Alex-Monica ? s-a mirat Ingrid. — Desigur… — Şi ce părere ai despre ei ? — Ce părere să am ? bâguise Irina stânjenită. Nu am nici o părere. — Eu cred că nu se potrivesc deloc, a spus Ingrid. — Iar eu cred că eşti pur şi simplu geloasă ! a explodat Livia. — Spui prostii. Ştii bine că nu mă mai interesează Alex. — Sigur că nu te mai interesează, după ce ţi l-a suflat Monica ! Irina urmărea schimbul lor de cuvinte cu sufletul la gură, încercând cu disperare să înţeleagă despre ce este vorba. — Livia, doar ţi-am spus că am terminat totul cu Alex când am intrat la liceu. De altfel, ţinând cont de vârsta pe care o aveam pe vremea aceea, relaţia dintre noi nu putea fi altfel decât platonică. Este adevărat că acum doi ani, când a început şi el liceul, a încercat să reînnoade vechea noastră legătură, dar eu aveam deja alte interese. — De asta l-ai lăsat să se vânture o iarnă întreagă prin faţa clasei noastre ? — Nu aveam altă soluţie ! Ce puteam să-i spun : du-te şi lasă-mă în pace ? M-am bucurat pentru el când s-a împrietenit cu Monica. Este adevărat, nu mi se par potriviţi. El este un băiat deosebit, merita ceva mai mult. Dar… ei bine, am înţeles că relaţiile dintre ei sunt de o altă natură decât spirituală. Cu alte cuvinte, Alex are nevoie de ea. Irina tremura atât de tare, încât a trebuit să se strecoare sub pătură. Ce ironie a sorţii ! Din pricina lui Ingrid îl cunoscuse pe Alex. În iarna aceea tristă – când ea stătea la etajul doi al liceului, pe coridorul rece, lângă fereastra străjuită de bătrânii ulmi, când se îndrăgostise iremediabil de Alex – el venea acolo nu atras de nesfârşita ei singurătate, ci pentru Ingrid. Clasele lor erau vecine. Cum de nu-şi dăduse niciodată seama ? Încă un vis frumos se spărgea în mii de fărâme. — De fapt, tu ce ai de gând ? schimbase vorba Livia.

58

Ingrid clipise din ochi, dând impresia că nu-i înţelege întrebarea. — La cine te referi : la Alex, la Igor sau la Vlad ? — La tine. — Cu mine lucrurile sunt simple… L-aş vrea pe Igor, dar el nu mă iubeşte. — Şi Vlad ? Îţi dă mereu târcoale. — Vlad ? Nu…, zâmbise Ingrid şi făcuse cu ochiul spre Cristina. El preferă acum fetele mai tinere. I-am spus mereu că sunt prea bătrână pentru el ! — Ca şi pentru Alex, completase Livia. Ca şi pentru Igor, de altfel. — Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru puşti, se alintase Ingrid. Nu. Acum, serios : Vlad o preferă pe Cristina. — Ştii bine că nu-i adevărat ! protestase Cristina. Aş vrea să fie aşa… dar el nu te are în cap decât pe tine. — Ştiu şi eu ? chicotise Ingrid. Atunci chiar că nu-i nimic de făcut ! Vlad nu mă mai invită nici măcar la dans. Ascunsă sub pătură, Irina nu mai spunea de multă vreme nimic. Crezând că adormise, fetele s-au hotărât în sfârşit să facă linişte şi au stins lumina. Irina a rămas multă vreme cu ochii deschişi în întuneric, încercând să-şi pună gândurile într-o oarecare ordine. Avea sentimentul că nicăieri în lume nu exista un loc şi pentru ea. A doua zi, pe plajă, Vlad era din nou singur. Ingrid îi făcuse Liviei un semn cu cotul şi, ridicându-se de pe cearşaf, se lansase spre mare. S-a zbenguit prin valuri câteva minute sub ochii lui Vlad şi apoi s-a aşezat pe nisip, la câţiva metri distanţă de el. Vlad nu i-a aruncat nici o privire. S-a mulţumit doar să-şi sprijine iarăşi fruntea pe genunchi. Puţin mai târziu, a auzit alături de el vocea Irinei, însă de această dată nu şi-a mai înălţat capul ca s-o privească. — De ce nu te duci la ea ? îl îndemnase Irina. — Ce treabă am eu cu ea ? — De ce eşti atât de încăpăţânat ? S-a aşezat acolo sperând că vei sparge, în sfârşit, gheaţa. — De unde ştii ? — Aşa simt. Intuiesc adeseori ce se ascunde în sufletul oamenilor. Vlad îşi ridicase în sfârşit fruntea de pe genunchi şi o privise drept în ochi. — Dar nu intuieşti, din păcate, sau din fericire, ce se ascunde în sufletul meu ! s-a răzvrătit el. De ce te amesteci ? Nu ştii nimic despre mine ! Dacă vrei să cunoşti adevărul, află că Ingrid nu mă mai interesează deloc. Poţi să i-o şi spui. Irina îşi plecase stânjenită privirile.

59

— Îmi pare rău… Din nou mă iei drept o peţitoare. Şi totuşi, chiar în seara aceea Ingrid şi Vlad s-au împăcat. De pe terasă, Irina i-a văzut întorcându-se îmbrăţişaţi de la dans. El era îmbrăcat în alb, era foarte bronzat, râdea şi dinţii lui străluceau în întuneric. Ea purta o rochie roz, strâmtă şi foarte scurtă. Părul blond i se revărsa pe umeri. Era aproape miezul nopţii şi se opriseră o clipă în faţa vilei, pentru a se săruta înainte de despărţire. Deasupra lor, dintr-un megafon agăţat pe un trunchi de copac, se revărsau notele învăluitoare ale unui cântec excitant. Nights in white satin – The Moody Blues. Singură pe terasă, îmbrăcată în pijama, mirosind a săpun şi a pastă de dinţi, Irina se simţea ca o babă care se duce devreme la culcare. Era atât de străină de explozia de viaţă de afară ! Erau atâtea perchi în noapte, pe alei ! Avea nevoie de dragoste la rândul ei, însă nu ştia deloc unde s-o găsească. Apoi Ingrid a intrat, în sfârşit, în dormitor. A pufnit în râs zărind-o pe Livia, şi-a desfăcut larg braţele şi a plutit spre pat în paşi de vals. "Ne-am împăcat !" a spus, începând să se dezbrace. "Toată seara am dansat împreună !" Îşi scosese rochia de pe ea şi o aruncase cu un gest teatral. Avea un corp de fetiţă, cu şoldurile mici şi cu sânii abia schiţaţi. Părea fericită. Irina o privea tăcută. Se întreba dacă îl iubea cu adevărat pe Vlad, sau doar o îmbătase dansul. Abia atunci speranţele ei au început cu adevărat să moară. Un timp, evadase pe un tărâm străin – acum îşi dădea bine seama – încercând să interpreteze lucrurile ca în lumea ei. Îşi închipuise că pentru Vlad prezenţa ei reprezenta ceva. Dar, fără să vrea, Ingrid îi arătase că nici Vlad, nici măcar Alex nu o văzuseră cu adevărat vreodată. Se simţea tristă şi plictisită. Nu mai avea chef de nimic. Vlad încetase să mai existe pentru ea. Avea sentimentul că plutise un timp prin inima ei, ca o pasăre călătoare. Lumea spunea despre el că era vulgar. Ei i se păruse totuşi atât de romantic ! Nu s-a mai apropiat de el până la plecare. În gară, însă, pe peron, când ea stătea tăcută deasupra rucsacului, cu bărbia sprijinită în palmă, Vlad s-a apropiat şi a mângâiat-o în creştetul capului, ca pe un copil. Ea şi-a ridicat mirată privirile şi el i-a prins vesel nasul în cârligul degetelor. Irina s-a ferit cu acreală. Nu asta sperase ea să devină pentru Vlad : un copil trist pe care el dorea să-l aline acum, când era din nou fericit. Până a reînceput şcoala, nu s-a mai gândit decât la Alex. Aflase de la Dora că izbutise să-şi îndrepte nota la matematică. Era admis în clasa a unsprezecea şi urma să înveţe, ca şi ea, dimineaţa. Aşteptase un an întreg acest miracol. Nici nu-i venea să creadă că îl va vedea de aici înainte în fiecare zi. Îl iubea încă, îl iubea chiar şi de departe, îl iubea cu fiecare zi care trecea. De câte ori nu-şi imaginase victoria, de câte ori nu se văzuse lângă el, povestind amândoi despre vremurile trecute ? De câte ori, totuşi,

60

nu şi-a distrus ea însăşi iluziile ? Se întreba cât timp va mai fi în stare s-o ducă astfel. Obosise. O acoperea, încetul cu încetul, indiferenţa. În prima zi de şcoală l-a regăsit pe Alex, dar l-a regăsit şi pe Vlad. De când nu-l mai văzuse, în viaţa lui totul se schimbase. În cele din urmă, Ingrid îl preferase pe Igor. Vlad era din nou singur. Dar nu mai părea trist. Irina l-a întâlnit pe scară, la sfârşitul unei recreaţii. El i-a spus vesel "bună-dimineţa !" şi i-a strâns amical umărul. Ea i-a zâmbit şi a trecut mai departe. Ar fi avut atâtea lucruri să-i spună, dar nu îndrăznea. Îi bătea atât de tare inima ! Apoi, în timpul orei de matematică, şi-a făcut de lucru privind pe fereastră. Nu o interesa ce se întâmplă în clasă. În schimb, afară, pe terenul de baschet, se aflau Alex şi Vlad. Nu-şi putea lua privirile de la ei. Şi, fără să vrea, făcea comparaţii. Profesoara de matematică a smuls-o oarecum brutal din contemplare : "Irina, dacă te interesează mai mult meciul de basket decât trigonometria, eşti liberă să pleci afară." Câţiva colegi au început să râdă, iar ea şi-a plecat ruşinată privirile deasupra caietelor. Au trecut două săptămâni de când a început şcoala şi ea n-a reuşit încă să-şi adune minţile. Se mişcă precum o marionetă şi nu vorbeşte cu nimeni. Acasă stă ore în şir nemişcată în faţa biroului. Nu-şi face lecţiile. Din când în când, mâzgăleşte câteva cuvinte în jurnalul ei intim. La şcoală, îşi petrece recreaţiile uitându-se pe fereastră. Îl caută pe Alex şi, când îl găseşte, încearcă să-şi blocheze privirile asupra lui. Dar, numai după câteva secunde, fără să ştie de ce şi cum, privirile o trădează, plecând fără veste în căutarea lui Vlad. Simte că iubirea ei pentru Alex se pierde. A obosit aşteptându-l fără speranţe şi acum îl uită. Este supărată pe Vlad, pentru că l-a gonit pe Alex din gândurile ei. Dar oricât ar încerca să-i alunge imaginea din minte, oricât ar lupta să-l mai păstreze pe Alex, Vlad îi pătrunde în suflet din ce în ce mai mult. O vrăjeşte cu felul lui de a fi, straniu şi ascuns, cu simplitatea cu care priveşte lucrurile complicate, cu timiditatea şi nestatornicia lui. I se pare uneori atât de rupt de realitate, încât ar dori să-l zgâlţâie puţin. Ingrid îl considerase un copil. Pentru ea, însă, Vlad este Fata Morgana, miracolul ochilor ei, pentru că în fiecare clipă el îi apare altfel, este când un bărbat, când un copil, este visător sau nepăsător, brutal sau blând. Şi totuşi, câteodată, i se pare că îl vede aşa cum este el cu adevărat : un adolescent cu chipul trist, întrebător, îndrăgostit de vechea lui jucărie. A adormit cândva şi a visat frumos – o bucurie blondă – în zori ea a plecat şi i-a luat cu sine totul, chiar şi cea mai curajoasă bătaie de inimă.

61

Toamna a fost uimitor de caldă şi frumoasă. Trandafirii au continuat să înflorească până târziu. În decembrie pomii nu-şi scuturaseră încă toate frunzele. În toamna celor şaptesprezece ani ai ei, când l-a uitat pe Alex şi s-a îndrăgostit de Vlad, Irina era din nou singură şi tristă. Sorin era supărat pe ea şi nu o mai căutase de multă vreme, iar Ştefan care, după ce începuse şcoala venise aproape în fiecare zi s-o ia de la liceu, plecase în cele din urmă în armată. Acest eveniment, care în ochii amândurora căpătase proporţii catastrofale, avusese într-un fel darul de a-i apropia puţin. Ştefan nu se mai mulţumea cu vizitele la liceu şi cu telefoanele din fiecare seară, începuse acum să-i trimită Irinei scrisori. Dragă Irina – scria, lamentându-se – aştern aceste rânduri pe hârtie la o oră când tu probabil dormi linşitită. Eu nu am somn, dar nu pentru că am băut prea multă cafea, aşa cum poate îţi închipui. Se apropie Momentul, ştii ? Întimpul zilei uit ce mă frâmântă. Vorbesc cu unul, cu altul, mai văd un film, în fine, fac diverse lucruri care îmi distrag atenţia de la ceea ce mă preocupă, de fapt, atât de mult. Noaptea, însă, rămân singur cu mine însumi şi-atunci gândurile mele cele mai întunecate profită ca să iasă la suprafaţă. În astfel de momente simt nevoia să-ţi scriu… nu ştiu de ce. Poate că o fac instinctiv, încercând să scap de aceste fantome care mă bântuie. Ieri te-am căutat la liceu, dar n-am izbutit să te întâlnesc. M-am repezit atunci – ca un evadat disperat care îşi caută un ultim refugiu – acasă la un prieten, am ales împreună o bandă cu muzică foarte ritmată, am pus magnetofonul la maxim şi timp de aproape două ore am reuşit să nu mă mai gândesc la nimic altceva. Ştiai că muzica poate deveni un drog ? Te ajută să uiţi de tine şi să vezi viaţa în alte culori, ca şi cum ţi-ai face o injecţie cu heroină. Îmi spun uneori că ar trebui poate interzisă. Am încercat în ultima vreme să evit orice prezenţă feminină. Ca să fiu sincer, astăzi, când te-am căutat la liceu, speram în adâncul meu să nu te găsesc, iar seara, când ţi-am telefonat, parcă doream să nu poţi ieşi din casă. Mă întreb atunci : de ce am acum nevoie să-ţi scriu ? Poate pentru că, dacă nu fac nimic, simt că înnebunesc. În nici un caz nu vreau să transform într-o dramă faptul că voi pleca în armată – desigur, au mai trecut şi alţii prin asta înaintea mea – dar… plec pentru nouă luni departe de casă, de prieteni… Este pentru prima oară ! Plec într-un loc pe care nu îl ştiu… căruia nu-i pot atribui nici o imagine. Am întrebat un prieten care s-a întors din armată cum este pe acolo. Ce crezi că mi-a răspuns ? "Lasă, că o să vezi şi singur !" aşa mi-a zis. "Ce rost ar avea să-ţi spun eu ? I-am mai povestit cuiva şi a început să plângă…" Un alt prieten de-al meu, înainte de a pleca în armată spunea că nici

62

măcar nu-i pasă cum va fi acolo. Îl cunoşteam ca pe un individ dârz, echilibrat… după patru luni mi-a scris că plânge în fiecare noapte. Şi să ştii, Irina, că atunci când un bărbat plânge, nu e decât de plâns ! Pe mine, unul, mă cam ia cu frig… Timp de nouă luni de zile o să mă comande un caporal cu patru clase primare, care o să poată face din mine orice, inclusiv un OM, conform zicalei că armata te face om. Ascult acum Rolling Stones : "Angie". Muzica a rămas, poate, singurul meu prieten în clipele acestea. În rest nu mai am chef de nimic. Să-ţi explic puţin cam cum este… Uite, de exemplu să presupunem că vreau să văd un film. Am poftă să văd un film ! Întrucât nimic nu pare să mă împiedice să mă duc să-l văd, mă schimb, îmi iau banii şi plec. Ei bine, pe drum îmi dau seama că nu am nici un chef să văd filmul. Sau, dacă am apucat să intru în sală, mă ridic dintr-o dată şi plec. Cam aşa o duc de o săptămână încoace. Mă mir că am reuşit să-ţi scriu, că fac, în sfârşit, un lucru până la capăt. În momentul de faţă aş vrea să te văd. Peste cinci minute, însă, nu voi mai dori asta. Voi dori poate atunci să mă culc, este ora două dimineaţa şi mă simt foarte obosit. Dar când voi fi în pat poate n-am să mai am chef de nimic altceva, decât să urlu la lună ca un câine în plină insomnie. Cred că mă voi opri aici, deja faptul de a-ţi scrie nu mă mai atrage… însă nu ştiu ce formulă de încheiere să folosesc, relaţiile dintre noi sunt încă atât de puţin definite… Ziua de întâi octombrie a marcat începutul anului univeristar pentru studenţi şi al campaniei de muncă patriotică pentru elevi. Sosise vremea culesului ultimelor roşii de pe câmp şi, întrucât zilele continuau să fie foarte calde, guvernul hotărâse că elevii pot foarte bine desfăşura această muncă în locul armatei. Nimeni nu ştia ce s-ar cuveni să facă ţăranii în timpul acesta, însă erau cu toţii de părere că asemenea activităţi colective la vârsta adolescenţei ascund întodeauna în ele un strop de romantism. Irina nu era cu totul împotriva acestui punct de vedere. Îi plăcea să se afle în mijlocul câmpului şi să-şi simtă gleznele gâdilate de vrejurile puternic mirositoare. Din pricina tufelor dese, nu desluşea în jurul ei decât cu greu trupurile celorlalţi elevi. Le auzea însă glasurile, care ba se apropiau, ba se depărtau de ea, întocmai ca ţârâitul greierilor. Soarele era atât de fierbinte, încât munceau cu toţii îmbrăcaţi numai în costumele de baie. Ţăranii cooperatişti erau adunaţi la marginea drumului plin de praf şi desfundat de roţile grele ale tractoarelor. Stăteau de vorbă la umbră sub salcâmi. Din când în când se ridica din mijlocul lor un personaj solid, cu bască, îmbrăcat într-un maieu de culoare incertă. Părea un tractorist, însă era de fapt activistul CAP-ului. Venea până în marginea tarlalei şi, punându-şi palmele pâlnie la gură, începea să strige spre tinerii pierduţi în

63

mijlocul câmpului. Aceştia se opreau din cules şi se uitau miraţi la el; capetele lor răsăreau atunci ca prin magie deasupra tufelor înalte. După ce îi informa zbierând că nu au sortat cum trebuie roşiile, sau că le-au strivit, sau că le-au aruncat prea de sus în grămadă, omul revenea sub salcâmi obosit şi cu sentimentul datoriei împlinite. La ora prânzului, tinerii îşi mâncau propriile sandvişuri în plin soare, pe marginea canalului de irigaţii. O ţărancă le aducea într-o găleată o apă rece, tulbure şi cu gust sălciu, după care se refugia iarăşi sub pâlcul de salcâmi. Activistul CAP-ului îşi îmbrăca atunci cămaşa, îşi potrivea la gât cravata, se urca în maşina oficială şi-i făcea semn şoferului să-l ducă acasă. Elevii se uitau în urma maşinii care lăsa în lungul drumului nori deşi de praf şi decideau apoi că este momentul să aibă şi ei parte de puţină distracţie. Băieţii îşi scoteau la iveală ţigările şi sticlele cu băutură, atât de mici, încât nici nu li se ghicea forma în buzunare. Începeau apoi să spună tot felul de glume decoltate, iar fetele, adunate în jurul lor, râdeau strident şi fără graţie. Nimeni nu o băga în seamă pe Irina. Ca deobicei, se simţea inutilă. Şi, ca de obicei, avea ghinion : dintre clasele care culegeau roşii în partea aceea a câmpului lipsea clasa lui Alex şi a lui Vlad. Fusese trimisă în altă parte, poate pe alt câmp, poate în altă regiune, poate în alt univers… Ce importanţă ar fi putut să aibă ? Acolo unde se afla ea, singurul personaj interesant era Igor. Irina îl privea cu multă curiozitate, pentru că era prietenul lui Ingrid şi rivalul lui Vlad. Şi pentru că părea atât de plin de viaţă ! Şi pentru că toate fetele îl cunoşteau ! Şi pentru că avea o mulţime de prieteni ! Şi pentru că ea era atât de neînsemnată în ochii lui ! La prânz, după ce îşi fuma prima ţigară şi azvârlea, golită, pe iarbă sticla lui de alcool, Igor se arunca în apa pământie a canalului de irigaţie şi se bălăcea chiuind ca un copil. Apoi revenea pe mal, se aşeza pe un bolovan mare şi-şi aprindea o nouă ţigară. Uneori venea câte o fată şi i se punea pe genunchi. El o cuprindea cu braţele şi, legănându-se, începeau amândoi să cânte. Igor nu avea deloc voce, dar lucrul acesta nu părea să-l preocupe. Ochii lui erau roşii şi împăienjeniţi, poate din pricina alcoolului, poate pentru că era trist, dar erau aceiaşi ochi pe care Irina i-a privit, ea însăşi tristă şi dezorientată, o lună mai târziu, când îşi ardeau împreună, romantici, pe un rug de frunze uscate, puţinele lor amintiri comune. După ce culesul roşiilor s-a terminat şi a reînceput şcoala, Irina nu l-a mai văzut pe Igor vreme de două săptămâni. Într-o dimineaţă umedă de sfârşit de octombrie, plictisite de ora de anatomie, ea şi Ileana au hotărât să-şi omoare timpul în cafe-bar-ul din faţa liceului. Aşteptând să li se prepare cafeaua s-au instalat la o masă şi Ileana şi-a aprins numaidecât o ţigară. Ca de obiciei, atmosfera din jur era atât de încărcată de fum încât Irina nu a remarcat decât târziu prezenţa lui Igor. De fapt, l-a văzut abia în

64

momentul când acesta, însoţit de doi prieteni, a cerut permisiunea să vină la masa lor. Au comandat apoi la grămadă patiserii şi Pepsi-Cola. Erau cu toţii veseli dar, deşi a râs ea însăşi cu poftă, Irina a avut tot timpul sentimentul că este în plus, că ceilalţi doar o tolerează. Revenind în curtea liceului, însă, a rămas extrem de surprinsă când Igor s-a aşezat alături de ea pe gărduleţul de fier forjat care înconjura tufele anemice de trandafiri. Prezenţa lui a obligat-o, din politeţe, să susţină o discuţie pentru care în realitate nu manifesta nici cel mai mic interes. La sfârşitul orelor, a acceptat ca el s-o conducă acasă. De fapt au rătăcit amândoi în neştire pe străzi. Igor a intrat în prima florărie întâlnită în cale şi a cumpărat o garoafă albă. I-a oferit floarea cu un aer firesc, fără să spună nimic deosebit şi fără s-o facă să se simtă obligată să-i spună ea însăşi nimic altceva decât un simplu "mulţumesc". Apoi el i-a cuprins umerii şi au pornit îmbrăţişaţi mai departe. Irina cunoştea acest gest protector, tandru şi în acelaşi timp revendicator. Mersese astfel cu Lupino, cu Liviu şi cu Sorin, dar, venind de la Igor, gestul căpăta o cu totul altă semnificaţie, nu mai exprima apropierea fizică, nu avea nimic în comun cu intimitatea. Igor a pătruns în viaţa ei într-un mod incredibil, felul lui de a fi era atât de firesc, acţiunile sale se desfăşurau cu o asemenea naturaleţe, încât Irina credea că, în realitate, pentru el ea nici nu există, îşi închipuia că Igor îi acordă exact aceeaşi atenţie cu care îşi înconjura nenumăratele lui prietene. Însă ea se considera în siguranţă alături de el şi, mai mult decât atât, se simţea în atenţia tuturor, acum era ea prietena băiatului pe care îl iubea Ingrid. Toată lumea ştia cu câtă nepăsare pusese el capăt relaţiei pe care o întreţinuse o vreme cu fosta prietenă a lui Vlad. Comentariile care se făceau pe seama acestui fapt îi erau de altfel într-atât de defavorabile, încât, dacă n-ar fi fost îndrăgostită de Vlad, Irina s-ar fi ferit probabil de el. Ca întotdeauna, însă, avea nevoie de un paravan în dosul căruia să se ascundă. Vlad nu mai era nici el singur. Speranţele de a se împăca cu Ingrid pesemne i se spulberaseră, căci avea acum o nouă prietenă, o fată din clasa a zecea, cu părul lung şi negru, cu tenul foarte alb, cu ochi rotunzi şi întunecaţi. Nu era frumoasă, dar se spunea despre ea că este extrem de deşteaptă, se număra întodeauna printre primii la olimpiadele de matematică. Se numea Dana şi părea, ca toate fetele care roiseră vreodată în jurul lui Vlad, teribil de îndrăgostită. Vlad continua să reprezinte în ochii Irinei un personaj ciudat. Îl întâlnea seara, de două ori pe săptămână, la repetiţiile corului. Irina recăpătase gustul acestei activităţi extraşcolare, de care începuse să se detaşeze o dată cu plecarea lui Alex. După repetiţii, se întâmpla uneori să-l regăsească pe Vlad în troleibuz. Locuiau în acelaşi cartier. El era însoţit mereu de Cristina, cu care era vecin şi pe care o conducea acasă. Cristina era întotdeauna

65

foarte strident machiată şi oamenii din troleibuz se uitau amuzaţi la ea. Fetele din liceu se fardau la sfârşitul orelor, ascunzându-se în cabinele de toaletă. Irina nu se machia decât arareori şi asta nu pentru că i-ar fi fost teamă să încalce regulamentul şcolar, ci pentru că nu era într-atât de cochetă. În troleibuz, cât timp dura drumul spre casă, Vlad nu se uita niciodată la Cristina. Nici măcar nu îi vorbea. Îşi aţintea, însă, privirile asupra Irinei. Îi zâmbea din vârful buzelor, făcându-i din cap un gest amical. Irina răspundea, zâmbindu-i la rândul ei. Profita de aceste drumuri târzii spre casă, în troleibuzul aproape gol care se târa obosit pe străzi, ca să-l analizeze pe Vlad. Nu se putea imagina iubindu-l ca pe Alex. Simţea că ar fi în stare, fără să ezite nici o clipă, să-şi apropie buzele de urechea lui, chiar acolo, în troleibuz, şi să-i şoptească uşor, ca o părere, că îi este foarte drag. Dar, pentru că nu era prea sigură de propriile ei sentimente, prefera să-l privească, întipărindu-şi în minte toate trăsăturile lui, muşchii feţei extrem de mobili, obrajii puţin supţi, ochii uşor încercănaţi, cu gene scurte, dese şi drepte, sprâncenele groase, mustaţa fină, de adolescent, niciodată până atunci rasă, mărginând buzele frumoase, expresive, care dădeau chipului lui o bărbăţie ispititoare. Nu era frumos, dar părea făcut pentru dragoste, nu atrăgea prin nimic anume, ci prin totul, era o armonie desăvârşită în întreaga lui făptură. Poate că, de fapt, încă nu-l iubea. Poate se amăgea încă. Dar avea, totuşi, atâta nevoie de el ! Iubirea pentru Alex murise şi Irina nu mai avea nici măcar puterea de a-i culege cenuşa de pe rugul inimii ei, unde arsese vreme de doi ani, ca s-o arunce în cele patru vânturi, spunându-i o dată pentru totdeauna adio. Se simţea plictisită de toate zilele care se scurgeau în aparenţă fără nici un rost, spera să se întâmple în sfârşit ceva, se săturase de toată această monotonie care îi strivea de un timp încoace existenţa. Îşi închipuia uneori că străbate doar o perioadă de neputinţă sentimentală şi că, într-o bună zi, se va trezi ca dintr-un vis urât, iubindu-l iarăşi pe Alex. Finala de volei a fost pentru ea cel dintâi prilej de a se apropia de Vlad. Igor era unul dintre cei mai buni sportivi ai liceului şi reuşise să-i smulgă Irinei promisiunea că va asista la meci. În jurul terenului se adunaseră o mulţime de elevi, printre care Irina l-a zărit pe Vlad, ţinând-o de mână pe Dana. O strângea din când în când la pieptul lui şi părea cu adevărat îndrăgostit de ea, însă Irina şi-a spus că purta poate o mască, aşa cum îi era obiceiul. Cu puţine zile în urmă, Melania îi arătase câteva cuvinte aşternute de Vlad în unul din nenumăratele ei caiete de suveniruri. Nu ştiu de ce simt în mine o ruşine nebună – scria Vlad. Ca şi cum n-aş mai avea dreptul să apar în faţa oamenilor. Nu-mi pot explica de ce, când

66

sunt cu o fată şi întâlnesc predecesoarea, sau predecesoarele ei, simt dintr-o dată nevoia să fug, să las totul şi să rămân singur. De unde vine oare această ruşine ? Ruşine faţă de mine, mai ales, pentru că nu am reuşit să realizez ce mi-am propus. Vezi, Melania, cu Ingrid am câştigat o mulţime de prieteni, pe care înainte nici nu-i observam, sau poate că ei nu mă observau pe mine… Dar, ceva foarte curios : toţi erau calzi şi amabili cu mine, până aflau că am terminat cu Ingrid… Atunci încetam să mai exist pentru ei. Şi iată că am ajuns la ceea ce, pentru mine, a reprezentat în mod evident un moment crucial : Năvodari. La începutul taberei mă simţeam atât de bine, crede-mă, parcă eram pentru prima oară stăpân pe mine însumi. Erau clipe în care credeam că totul e perfect şi că aş vrea să mai rămân pe malul mării; în realitate, abia aşteptam să treacă orele şi zilele până la plecare. A venit apoi seara aceea de nebunie, în care am vrut să fug de Ingrid şi, în acelaşi timp, să fiu lângă ea. Simţeam că explodez, eram în dormitor şi l-am întrebat pe Florin ce să fac. El a început să mă bată la cap, spunea că afară mă aşteaptă Ingrid, că nu mai poate să stea, vrea să danseze cu mine. M-am ridicat atunci de pe pat şi am pornit sigur pe mine spre uşă. "Gata – mi-am zis – o iau la dans !" Ea stătea afară, rezemată de zid. M-am dus lângă ea şi am privit-o în ochi. Nu ştiu de ce a trebuit să fac asta. Mai târziu ne-am dus amândoi pe plajă, era trecut de ora zece, nu era nimeni în preajmă. Ne-am amintit de seara aceea de septembrie, în urmă cu un an, când era lună plină, iar noi stăteam pe plajă, ca şi acum, privind tăcuţi raza unei lanterne care se apropia. Atunci era furtună şi marea devenise de câteva zile aproape roşie; acum apa era liniştită şi sclipea sub luna argintie ca o oglindă. Am mers alene pe nisipul ud, unul lângă altul. Eram desculţi amândoi şi valurile abia simţite ne mângâiau din când în când picioarele, ca o catifea întunecată. Am ştiut atunci că trăim din amintiri. Am simţit atunci că se terminase totul. Am fost mereu în contratimp, Ingrid şi cu mine. Ne-am aprins şi unul şi celălalt uneori, atinşi de aceeaşi scânteie, dar niciodată în acelaşi timp. Dana… ea are cu adevărat un suflet de aur, aşa cum Ingrid nu a ştiut să aibă. Acum am regăsit-o. După o foarte lungă rătăcire. Am preferat să nu mai bâjbâi ca un orb şi să mă întorc la cea în faţa căreia nu am fost nicicând nevoit să-mi deschid până la capăt sufletul. Închistarea pot spune că este starea cea mai specifică mie. Dana este fiinţa care nu se supără niciodată, dacă ai un motiv serios ca s-o respingi. Şi asta reprezintă cu adevărat ceva pentru mine, acum, când vreau să fiu liber, însă nu singur. Nu ştiu, Melania, dacă am făcut bine aşternând aceste câteva rânduri în caietul tău. Aş putea spune că, într-un fel, mi le-ai smuls. Mă tem să nu înţelegi totul greşit. Poate că nu am reuşit să găsesc în tine ceea ce ai fi

67

putut, totuşi, deveni : un prieten neutru, ca Florin, un duhovnic în faţa căruia să mă spovedesc. Nu, n-am izbutit să te preţuiesc din acest punct de vedere. Dar, sincer, după câte figuri mi-ai făcut, m-am lăsat de sportul de a crede că mi-ai putea fi vreodată de folos. Poate că m-a deranjat faptul că ai fost mereu prea sigură pe tine şi câteodată pe mine(sigură pe mine, adică). Te-am scos de mult din raftul cu păreri bune. Altceva decât să bagi fitile n-ai ştiut. Ar trebui să ai ceva mai multă grijă la idei. Într-o vreme erau cam tâmpite… Gândeşte-te că eu nu pot iubi două persoane în acelaşi timp. Aşa că lasă-mă în pace. Este spre binele tău, crede-mă. Fii sigură că nu vei fi tu prima fată pe care a avut-o Vlad. Aşa că stai în banca ta şi nu te mai autoexcita degeaba. Când i-a arătat Irinei aceste rânduri, Melania sperase să-şi descarce nervii. Irina i-a dat apă la moară, spunând că Vlad este vulgar şi necopt la minte. În realitate, însă, îl găsea sensibil şi romantic. Şi atât de îndrăgostit, încă, de Ingrid. Îl simţise mai depărtat de ea însăşi ca oricând. Îl simţea la fel de departe acum, pe marginea terenului de volei. Printre jucători, Igor, îmbrăcat în echipamentul de sport, părea un adevărat uriaş. Avea un metru nouăzeci în înălţime, poate chiar mai mult, şi era foarte bine legat. Un adevărat bărbat, cu pieptul lui lat, acoperit de păr. Irina îl privea, aproape fără voia ei, cu admiraţie. De celaltă parte a terenului, Ingrid urmărea şi ea meciul, cu ochii în acelaşi timp trişti şi arzători. Vlad, el, nu era atent la meci, nici la Dana, o privea pe Ingrid, se hrănea cu tresăririle trupului ei, cu zvâcnirile neaşteptate ale braţelor ei. Nu se terminase încă meciul, când, luându-şi brusc rămas bun de la Dana, s-a îndreptat spre poarta liceului. Trecând pe lângă Irina, ea l-a strigat : — Vlad, i-a spus, n-ai mai putea aştepta puţin, să se termine meciul şi să plecăm împreună ? A ezitat, oarecum surprins de îndrăzneala ei. — Nu, îmi pare rău, i-a răspuns. Am nişte lecţii de făcut pentru mâine. Irina şi-a aruncat privirile cu presupusă mâhnire spre teren şi apoi, ca şi cum ar fi luat cu greu o hotărâre, i-a spus lui Vlad, exact în clipa în care el rostea "bine, rămân…" : — Am să plec atunci şi eu cu tine… Îi promisesem că-l aştept, dar… Cred că n-o să se supere. — Cine ? a întrebat Vlad, încercând să ascundă faptul că răspunsul îi era deja cunoscut. — Igor, a spus ea cu tonul cel mai firesc din lume. Pe drum, au tăcut un timp amândoi. Irina se întreba ce oare ar putea vorbi cu el. În staţia de troleibuz Vlad s-a oprit şi a privit-o, continuând să tacă.

68

— Vrei să aşteptăm troleibuzul ? l-a întrebat ea. Ar fi păcat… Este atât de frumos afară ! Nu preferi să mai mergem puţin pe jos ? — Cum vrei, i-a răspuns Vlad, ridicând din umeri. — Totuşi te-ai oprit în staţie, s-a mirat ea. Nu este nevoie să accepţi toate propunerile mele. Nu ai nici un pic de personalitate ? Vlad a tăcut iarăşi, cu aerul blazat. Irina a pornit la drum, iar el a urmat-o. Ea, însă, l-a oprit numai după câţiva paşi şi, privindu-l drept în ochi, l-a întrebat pe neaşteptate : — Vlad, vrei să-mi spui de ce-ai iubit-o pe Ingrid ? El a clătinat din cap uimit şi apoi a pornit mai departe. Aproape alergând în urma lui, Irina îşi regreta deja întrebarea. Ar fi dat orice să-şi poată lua cuvintele înapoi. — Poate de ce n-o mai iubesc acum ? a preferat el să răspundă printr-o altă întrebare. — Nu, a insistat Irina. De ce ai iubit-o ? Ştiau doar amândoi atât de bine că o mai iubea încă. Punând o întrebare atât de idioată Irina nu spera să afle adevărul, ci doar să-l incite să-i dea un răspuns oarecare. Simţea aproape instinctiv că lucrurile nu trebuiau să-i pară fireşti lui Vlad. El era omul care fugea de rutină, de întâmplările obişnuite. Pentru el viaţa trebuia să fie surprinzătoare, şi chiar enigmatică, pentru a fi interesantă. — Nu ştiu…, a răspuns el. Adică, nu-mi mai amintesc. Niciodată nu poţi explica asemenea lucruri. Nu ştiu nici măcar de ce, cu toate că nu o mai iubeam astă-vară, la Năvodari, am invitat-o iarăşi la dans. N-ar fi trebuit să fac asta. În jocul nostru, astfel, ea a rămas singura învingătoare. Irinei i se păreau nedrepte cuvintele lui. Şi-o amintea pe Ingrid în seara aceea, intrând în dormitor după ce se despărţise de Vlad. Avea ochii unui om fericit şi nicidecum ai luptătorului care purtase o victorie. — Nu este adevărat, Vlad ! a spus, răzvrătindu-se. Ea a făcut atunci primul pas, nu tu ! Pentru tine era suficient doar un cuvânt al ei, e adevărat… Îl aşteptai de mult, plin de nădejde. Dar dacă ea nu ţi-ar fi dat puţin curaj, tu n-ai fi îndrăznit niciodată. — Ştii tu mai bine decât mine ? a întrerupt-o el cu brutalitate. — Poate că da… Dar, în sfârşit, să lăsăm asta… — Într-adevăr. Să lăsăm asta ! Au tăcut amândoi o vreme, parcă supăraţi. Apoi el a reluat discuţia, pe un ton de scuză : — Sunt tare grele lucrurile astea pentru mine… Eşti cu adevărat complicată, sau doar vrei să pari ? Eu unul n-am încercat niciodată să caut la oameni ceea ce este ascuns în ei, m-am mulţumit doar cu ceea ce părea evident.

69

— Atunci, tu gândeşti ca un copil. De fapt, toate lucrurile le faci copilăreşte… — Aşa zicea şi Ingrid, a mărturisit el. Niciodată n-ai să mă cunoşti pe deplin, îmi spunea, şi nu credeam. Şi totuşi, avea dreptate. Ştii, într-un fel, tu semeni puţin cu Ingrid… Gândeşti la fel de mult ca şi ea. Cauţi explicaţii tuturor lucrurilor, chiar şi când nu e deloc necesar. Dar, dacă judec bine, vă deosebeşte totuşi ceva… Tu eşti tăcută, un pic retrasă, însă pari atât de plină de viaţă ! Pe când ea… se preface numai că trăieşte. În realitate, iubeşte moartea, îşi doreşte să moară. Mă înţelegi oare bine ? La Ingrid te frapează nu ura de a trăi, ci dragostea ei faţă de moarte şi de durere în general. Poate că este puţin anormală… Şi totuşi, atât de fascinantă ! Odată, ştii, mi-a cerut să-i sting ţigara în palmă. Am crezut că glumeşte. N-am vrut, m-am temut, însă ea mi-a râs în nas. Eşti laş, mi-a spus. Un papă-lapte… I-am strivit atunci ţigara aprinsă în palmă. Am făcut-o cu sete, pătruns de o plăcere perversă. Iar ea… N-a scos nici un sunet. Mă privea doar cu pupilele ei dilatate. Irina ar fi vrut să-i spună că ea iubeşte viaţa, că nu concepe moartea nimănui, că ar dori să trăiască oricum, în orice stare, doar să trăiască, la infinit. Ar fi vrut să-i spună cât de teamă îi era de durere. Ştia, însă, că este mai cuminte să tacă. Încă nu exista în gândurile lui Vlad un loc pentru ea. Şi totuşi simţea că făcuse ceea ce se cuvenea să facă : numai vorbind despre Ingrid, Vlad putea să se elibereze de sentimentele pe care încă le mai avea pentru ea. A doua zi, la liceu, Vlad a refuzat cu obstinaţie să-i vorbească, deşi Irina s-a străduit de mai multe ori să fie singură. Nu era tocmai uşor, căci Igor dorea să-i fie tot timpul în preajmă. La sfârşitul orelor, l-a zărit pe Vlad lângă poarta liceului, alături de Dana. El tocmai îi spunea ceva şi Dana începuse să râdă. S-au uitat amândoi spre Irina şi au continuat să râdă. El avea pe chip expresia aceea sfidătoare pe care Alex o afişase în atâtea rânduri. Irina a simţit un bulgăre de gheaţă rostogolindu-i-se în piept. Râdea oare Vlad de ea ? Nu înţelesese cât era de sensibilă, de fragilă ? Nu înţelesese oare că-l iubea ? Sau poate tocmai de aceea ? Când Vlad a rămas, în sfârşit, singur, Irina s-a îndreptat hotărâtă spre el. Nu ştia prea bine ce are de gând să-i spună. Şi nu-i păsa câtuşi de puţin ce avea să gândească Igor despre purtarea ei. S-a oprit în faţa lui Vlad şi abia în clipa aceea a înţeles că el îi era cu totul străin şi că, în realitate, nu aveau absolut nimic să îşi spună. "Eşti un prost !" a şoptit ea. "Eşti un prost, eşti un prost, eşti un prost…"A repetat aceste cuvinte până la ridicol, în timp ce Vlad o privea uimit, neştiind ce să creadă. Apoi ea a revenit lângă Igor, istovită. N-a reuşit să-i împiedice întrebarea :

70

— Irina, de ce eşti supărată pe Vlad ? Nu a ştiut ce să-i răspundă. Orice justificare ar fi părut cusută cu aţă albă. Din poarta liceului, Vlad i-a mai aruncat o ultimă privire mirată şi a dispărut. — Aş vrea să plec acasă, i-a spus ea lui Igor. Mă doare foarte tare capul. El a condus-o până în staţia de troleibuz. Sub castanul uriaş, cu frunze îngălbenite, aşteptau câţiva elevi. Vlad nu era printre ei. Irina se simţea aproape ofensată că el nu era acolo. "Oh, Doamne, cred că sunt nebună !" şi-a spus. "Doar nu am nici un fel de drepturi asupra lui…" S-a urcat în primul troleibuz, luându-şi în fugă rămas bun de la Igor. Pe drum, însă, l-a zărit pe Vlad mergând singur, agale. A coborât la prima staţie, hotărâtă să-l aştepte. Dorea să-i vorbească din nou, să-l aibă aproape de ea. Însă numaidecât s-a simţit iarăşi ridicolă. A intrat într-o cabină telefonică din apropiere şi, cu receptorul la ureche, s-a prefăcut că vorbeşte. Când a ajuns în staţie, Vlad a aruncat ţigara pe care o fuma şi a strivit-o îndelung cu piciorul. Apoi s-a urcat în troleibuzul care tocmai sosea. Irina a pus încet receptorul în furcă. Cât de caraghioasă era ! Cât de imbecilă ! Ieşind din cabină, l-a zărit pe Igor. Venea dinspre liceu, încet, păşind aproape cu teamă. N-a părut surprins văzând-o, ca şi cum s-ar fi aşteptat s-o regăsească. Îl zărise desigur şi pe Vlad şi nu-i fusese greu să desluşească intenţiile Irinei. Ea se simţea atât de umilită ! Însă el s-a mulţumit să zâmbească şi s-o privească în adâncul ochilor. — Irina, te rog, ai încredere în mine ! i-a spus. De ce fugi de un prieten care vrea să te ajute ? Dacă crezi că te poţi linşiti astfel, spune-mi tot ce te frământă, nu are nici o importanţă ce aş putea gândi eu… Nu vreau decât să nu te mai văd atât de tristă. Ea s-a încăpăţânat să tacă. Nu avea curajul să-i spună adevărul. Simţea că este rea şi necinstită faţă de el. Îl iubea pe Vlad, dar nu spera să-l cucerească vreodată. Nu i-a mărturisit nimic lui Igor, nu pentru că îi era teamă să nu-l facă să sufere, ci pentru că nu dorea să îl piardă. Avea încă nevoie de el. I-a apucat mâna şi a strâns-o uşor. — Dar nu sunt tristă deloc, Igor, a încercat ea să pară mirată. Ce te face să crezi asta ? El i-a mângâiat mâna multă vreme. Irina îl simţea fericit şi poate că şi ea era fericită. Mâinile lui erau atât de largi, încât îi putea cuprinde cu una singură palmele ei amândouă. — Irina, tu ştii că astăzi este ziua mea ? De azi-dimineaţă tot încerc să te invit la aniversare şi nu îndrăznesc… — Nu, Igor, zău, nu pot veni… — Eram sigur. De ce ? Ţi-e teamă să nu te vadă restul invitaţilor cu

71

mine ? Dacă tu vii, pot aranja să nu mai vină nimeni altcineva. — Nu se poate. Ce ar gândi părinţii tăi ? — Exact ceea ce ar trebui să gândească într-o asemenea situaţie. — Oh, Igor, nu ştiu…, a şoptit ea. Ar fi vrut să-i spună că ea nu-l iubeşte, că ţine doar la el, ca la un prieten. A încercat să-i explice, dar n-a ieşit ce spera ea. S-a trezit spunându-i că se sufocă şi ar vrea să fie iarăşi liberă, că ea a început totul în glumă, nu s-a gândit nici o clipă că lucrurile vor ajunge atât de departe. — Nu te înţeleg, Irina… Ce vrei să spui ? a întrebat el, albindu-se la faţă. Ea a tăcut, descumpănită. — Dă-mi măcar un motiv rezonabil pentru care vrei să fugi ! Tu nu realizezi cât de bine ne înţelegem împreună ? — Oh, Igor… Cred că îţi râzi de mine, a găsit ea ideea salvatoare. N-aş fi eu singura fată pe care o vei părăsi într-o zi pentru alta. — Dar nu-i adevărat ! Doamne, de unde s-a născut reputaţia asta a mea, atât de proastă ? Irina, îţi jur, în liceu n-am avut decât o singură prietenă, pe Ingrid. Este adevărat, n-am iubit-o, dar ea s-a dovedit atât de insistentă… încât mi-am spus : în definitv, de ce nu ? Am realizat apoi că prietenia noastră nu avea nici o bază… că ea se agăţa numai de mine, ca să-şi alunge angoasele. Ingrid este un copil nefericit, Irina, are atâta nevoie să fie ocrotită ! Mama ei suferă de o boală teribilă, scleroză în plăci, este aproape complet paralizată. Iar tatăl ei trăieşte făţiş cu o altă femeie… — N-am ştiut, şoptise Irina pierdută. — Am vrut să mă retrag din capacana în care credeam că am căzut, a continuat Igor. Însă n-am părăsit-o, îţi jur, i-am explicat totul, ne-am comportat, cred, ca doi oameni rezonabili care hotărăsc într-o bună zi să se despartă. N-am părăsit-o pentru nimeni ! Ne-am despărţit cu mult timp înainte de a mă apropia de tine. — Nu-i nevoie să te justifici, a spus Irina jenată. — Nu mă crezi, nu-i aşa ? Uite, a spus el, scoţând din servietă un plic mare, albastru. Am aici toate scrisorile ei. Încerc să găsesc momentul potrivit ca să i le înapoiez. Vreau să le citeşti şi tu. Ştiu că este un gest urât, dar am încredere în tine… Nu vreau să te pierd. Poate că citind aceste scrisori vei înţelege care au fost raporturile dintre noi, încă de la început. — Nu pot să le iau, Igor, a spus ea, ferindu-se. N-am nici un drept. — Te rog, ia-le. Irina a primit din mâinile lui plicul cel albastru şi nu a mai spus nimic. Ştia că Igor încerca să se apere şi-i acorda toate circumstanţele atenuante din lume. Nu putea face, din păcate, acelaşi lucru pentru ea însăşi. Dorea cu tărie să citească scrisorile lui Ingrid, murea de nerăbdare, dar nu pentru a-l înţelege mai bine pe Igor, aşa cum spera el, ci pentru a descoperi printre

72

rândurile ei motivul pentru care Vlad o iubea cu atâta deznădejde. Acasă o aştepta o scrisoare de la Ştefan. De când plecase în armată, îi scria o dată pe săptămână. De obicei nimicuri. De data aceasta, însă, tonul lui i s-a părut neobişnuit încă din primele rânduri. Îmi încep scrisoarea vineri, pe la ora cinci după-amiaza – scria Ştefan. Însă nu ştiu dacă voi izbuti s-o termin astăzi… Mă gândisem să-ţi trimit câteva rânduri frumoase şi duioase, deoarece acum sunt foarte trist şi simt nevoia să-mi împart neliniştile cu tine, ca să le pot duce mai uşor. Cred că ar fi bine să deschizi magnetofonul şi să pui o bandă cu muzică veche şi melancolică. Mă gândesc la tine intens şi aş vrea mult să fim împreună. Cred că este singurul lucru pe care mi-l doresc în momentul de faţă, pentru că aici, departe de tine, mi-am dat seama că te iubesc. Simţeam asta mai demult, dar nu aveam certitudinea, am vrut să mai aştept, să fiu sigur. Mă întreb dacă este cu adevărat bine să-ţi trimit această scrisoare şi mi-e teamă de gândurile care mă vor tortura după ce o voi fi pus la cutie. Poate că zile întregi mă voi gândi apoi dacă cuvintele mele vor izbuti să trezească un ecou în inima ta. Oare nu e mai bine să aştept, să-mi dau seama în ce măsură ţii şi tu la mine ? Îmi pun tot felul de întrebări şi ajung la concluzia că cea mai bună soluţie tot răspunsul tău ar fi. ?i ştiu că voi aştepta scrisoarea ta cu o mare sete în suflet, o voi aştepta cum n-am aşteptat nimic în viaţa mea. Ce curios ! Mă gândesc mereu la tine ca la un lucru de preţ, pe care l-am pierdut, dar care trebuie să reapară dintr-o clipă în alta… Tu eşti undeva departe, într-o lume veselă şi poţi face ce vrei, te poţi duce oriunde îţi place. Pe când eu stau aici şi execut un program a cărui rigiditate mă înnebuneşte. Aş vrea să plec de aici, să mă volatilizez pe neaşteptate, să nu mă mai găsească nimeni. Aş vrea să fiu iarăşi lângă tine. Să te privesc, să-ţi simt căldura mâinii, iar tu să nu spui nimic… Să taci… Cred că e mai bine să pun capăt acestei scrisori, pe care m-am hotărât atât de greu s-o încep şi pe care am scris-o temător, poticnindu-mă. Doresc acum să mă plimb prin pădure, să fumez mult şi să mă izbesc cu capul de câţiva copaci… să uit, pentru câteva clipe măcar, cu câtă disperare te iubesc. Irina a deschis apoi plicul albastru. A risipit în faţa ei, pe masă, cele câteva pagini scrise de Ingrid. Poate abia acum avea să afle cum era ea de fapt. A început să citească avidă, nereuşind să alunge sentimentul că este pe cale de a fura ceva. Mai…

73

Ştiu că acolo, în închipuirea ta, mă priveşti. Simt puterea şi intensitatea cu care ochii tăi mă caută. Mă copleşeşti cu forţa lor ! Ochii tăi îmi alungă temerile şi îmi accelerează sângele. Mi-au paralizat simţurile şi judecata. Întreaga putere de concentrare mi-au dispersat-o. Vreau să mă iubeşti. Vreau să-mi dăruieşti ochii pentru care acum scriu rânduri fără capăt. Poate mai vreau şi durerea strângerii tale de mână. Oare cum săruţi ? Cât de fierbinte este oare căldura trupului tău ? Ştiu, simt că mă doreşti. Totul va fi cum vrei tu. Aştept mâinile tale viguroase să mă prindă de mijloc şi să mă înalţe spre cer. Poţi porni să mă cucereşti. Voi fi o cetate primitoare… Iunie… Uneori eşti atât de rău şi nu ştiu de ce. Cred că toată forţa şi energia ta se dezlănţuie atunci în priviri. Ştii că te-am văzut cu priviri de foc ? Da, pe teren, în timpul jocului. Îmi placi aşa de mult, mă atragi ca o forţă magnetică. Când privirea ta mă arde, nu mai pot mişca nici un deget. Simt că, dacă m-ai lua în braţe şi m-ai învârti, aş începe să zbor. Vezi tu, Igor, de fapt nu eşti rău. Eşti doar indiferent. Încerc uneori să-mi închipui că ai să mă iubeşti. Oare ai să mă iubeşti ? Vreau să-mi dăruieşti dragostea ta ! Vreau ! Vreau să ştiu cum iubeşti tu. Simt că dragostea ta va fi altfel decât ceea ce am întâlnit până acum. Eu nu am cunoscut până astăzi decât iubirea palidă, impalpabilă, a copiilor. A sosit poate timpul să-mi caut refugiu în braţele unui bărbat. Octombrie… Te strig cu durere, îmi frâng trupul sub greutatea gândurilor. Iar tu nu mă auzi, nu vrei să mă auzi… Închid ochii. Închid pumnii şi încerc cu nisipul strâns în ei să măsor timpul. Ce păcat, însă, că pumnii mei sunt atât de mici, iar timpul pe care au reuşit să-l cuprindă a fost aşa de scurt ! Am crezut cândva că am ajuns pe o culme. Am crezut că sunt o fiinţă fericită. Apoi mi-am dat seama că în dragoste nu se rezumă totul la o scară. Beţia pe care am cunoscut-o alături de tine a ascuns privirii mele prăpastia rece care ne despărţea încă de la începuturi. Ţin minte că ţi-am spus că nu-mi doream decât să te privesc. Şi te-am privit… Apoi, copil lacom, am vrut din ce în ce mai mult. Am vrut să-ţi cunosc sărutul şi mângâierile. Am vrut mai mult când am descoperit cât de puţin însemnau lucrurile acestea pentru tine. Dar frica, blestemată să fie - am jurat să nu-mi mai fie teamă niciodată, de nimeni şi de nimic ! - frica m-a oprit. Poate mai bine… cine ştie ? Acum tac. Mă uit la frunzele care cad. Am senzaţia că şi copacii plâng pentru mine. Mi-ai explicat de ce ai vrut să pleci şi ştiu că ai dreptate. Dar asta nu mă împiedică, totuşi, să urlu în mine însămi ca un animal zdrobit cu

74

lovituri nemeritate. Nu, Igor. Nu merit asta ! Şi tu trebuie să ştii… Noiembrie… Destinatar : Igor. Strada : unui băiat înalt şi puternic. Casa : celor doi ochi negri. Numărul 17. Dacă vrei să intri, fă-i o bucurie şi sună de şapte ori. Expeditor : toamna… Pentru cei şaptesprezece ani pe care îi împlineşti. Să-ţi urez… La mulţi ani ? Ce să-ţi urez oare ? Şi ce rost mai are ? Irina simţea că ameţeşte în mijlocul atâtor cuvinte, al căror rost nu era cel firesc. Cuvinte scrise de Ingrid, însă nu pentru Vlad. Cuvinte adresate lui Igor, pe care nu le scrisese ea. Cuvinte pentru ea însăşi, pe care, din nefericire, nu le imaginase Vlad. De ce în viaţă lucrurile nu se aşează niciodată aşa cum ar trebui ? Cum să respingi oare dragostea unui om pe care nu-l doreşti ? Cum s-o faci fără să-l răneşti ? A încercat să-i scrie câteva rânduri lui Ştefan, însă nu a izbutit. A lăsat să cadă stiloul deasupra foii albe şi s-a gândit mult la Igor. Şi la Vlad. A doua zi, Igor i-a mărturisit că nu a izbutit să doarmă toată noaptea. La sfârşitul orelor, a luat-o de mână şi a purtat-o pe străzi acoperite de frunze veştede, pe lângă garduri pe care se ofileau ultimile flori de caprifoi. Era atâta tăcere între ei, încât Irina nu a ştiut cum s-o umple altfel decât cu o răutate. "De ce mi-ai dat scrisorile acelea, Igor ?" l-a întrebat. "Ai vrut să faci reclama virilităţii tale ?" Spera ca el să-i ia cuvintele în glumă, să înceapă să râdă, iar ea să i se alăture, să fie totul iarăşi ca înainte. El a privit-o însă cu ochii trişti, în care nu se citea nici măcar reproşul. A scos din buzunar un alt plic şi i l-a dat. Irina l-a deschis mirată. Din nou cuvinte. Iarăşi cuvinte. La care trebuia să găsească un răspuns, trebuia să spună ceva, ceva care să nu doară, nici să încurajeze. Aş vrea mult să înţeleg de ce încerc acum să scriu – spunea Igor. Cred că n-are nici un sens. Îmi place să discut cu cineva, îmi place să mă plimb, să dansez, însă nu să scriu. Îmi place să ascult muzică. Îmi place soarele. Înainte îmi plăcea şi frigul. Curios, nu ? Îmi plăcea mult frigul… Pentru că iubeam o fată blondă şi mă plimbam cu ea numai pe ploaie sau ninsoare. Apoi ea m-a alungat din calea ei ca pe o vechitură nefolositoare. Nu am mai ţinut apoi multă vreme la nimeni altcineva. Doream totuşi din răsputeri să întâlnesc o fiinţă care să mă înţeleagă. Am căutat mult, dar n-am găsit în jurul meu decât nebunie şi superficialitate. Dragostea adevărată este astăzi

75

tot mai înnăbuşită de dorinţa tuturor de a se distra cât mai bine. Ai observat ? A trecut multă vreme până când am crezut, în sfârşit, că am găsit ceea ce căutam. Miracolul s-a petrecut în luna mai, când, fără prea mare entuziasm, am asistat la sesiunea de comunicări ştiinţifice a liceului. Ai apărut tu şi păreai atât de sigură de tine şi atât de detaşată de restul lumii, mi-ai creat impresia că trăieşti undeva, în tine însăţi, unde nimeni nu te poate ajunge… Mi se părea fantastic. Ai trecut nepăsătoare şi te-ai lovit de mine, ca de un obiect oarecare. Nu aveai ochi pentru mine. M-am gândit, totuşi, să încerc să mi te apropii şi tocmai mă frământam cum să fac, când, două-trei zile mai târziu, te-am văut mergând pe stradă cu un băiat. Era încă una din nenumăratele mele iluzii pierdute. Mi-a fost greu, dar mi-am impus să nu-ţi mai ies în cale. Nu a fost imposibil, pentru că tu aveai cursuri dimineaţa, iar eu după-amiaza, ar fi fost mai degrabă dificil să ne întâlnim. Ca să umplu golul, m-am lăsat – poate prea uşor, poate cu prea multă nepăsare – cucerit de Ingrid. Era la fel de blondă ca prima mea iubire. Am văzut în lucrul acesta un fel de semn. Mi-a spus că mă iubeşte. Poate că era adevărat. Nu ştiu, mi-am pierdut de mult încrederea în oameni. Am crezut că voi izbuti s-o iubesc şi eu. Am înţeles prea târziu cât era de egoistă. Ea nu mă iubea pe mine, se iubea de fapt pe sine. Spera ca eu să devin instrumentul prin care această dragoste narcisistică să prindă contur, să se exprime. Ea nu aştepta niciodată ceva de la mine, ea poruncea. M-am temut. Nu aveam nevoie de o viaţă atât de falsă ! A venit apoi ziua când te-am întâlnit la cafe-bar. Coincidenţa mi s-a părut mult prea marcantă şi mi-am uitat dintr-o dată toate promisiunile. De obicei, până în clipa aceea, când încercam să vorbesc cu o fată îmi luam mereu unele măsuri de precauţie, îndeplineam poate anumite ritualuri. Nu ştiu de ce, dar am simţit că cu tine toate acestea nu-şi aveau rostul… Totul a venit firesc. Dar m-am trezit pe neaşteptate într-un fel de spaţiu în care anotimpurile se schimbau repede. Câteodată soarele pătrundea adânc, în toate ungherele. Apoi venea un vânt năpraznic şi se făcea întuneric. Norii treceau, însă, atât de iute, încât am învăţat să nu mai iau în considerare decât clipele senine. Aşa s-au petrecut lucrurile cu tine… Irina, oare ce aş putea să-ţi spun ? Că am impresia, că sunt aproape sigur, că noi doi ne-am putea înţelege ? Că am suferit foarte mult de fiecare dată când m-ai respins, dar că am suportat totuşi fără să spun nimic ? Am simţit, Irina, că am putea fi prieteni. Dar ceva, cineva, se interpune între noi. Este poate un om, poate teama, poate proasta mea reputaţie ? De ce îţi place să te joci cu sentimentele mele ? M-ai lăsat să-ţi ţin mâna în palmă, pentru ca apoi să mă pui în faţa unui moment atât de crud şi de

76

dificil pentru mine. Aş vrea să ştiu de ce te temi, de ce încerci să fugi ? Aş dori atât de mult, aş dori ceva, nu ştiu exact ce anume, ceva ce nu se poate exprima în cuvinte. Este noapte târziu şi nu pot dormi, pentru că mă gândesc la tine. La lucrurile crude pe care mi le-ai spus. Am umblat singur, ca un bezmetic, ieri, după ce m-ai lăsat singur… Mama a intrat în cameră adineauri şi m-a întrebat de ce nu mă culc. S-a interpus pe neaşteptate în gândurile mele pentru tine şi nu am putut s-o iert. Pleacă, i-am strigat, şi închide uşa după tine ! Mama a ieşit, abia stăpânindu-şi plânsul… Dar nu eşti tu vinovată, Irina. De vină este vârsta mea ingrată şi prea strâmta carapace în care nu mai încap de o bună bucată de vreme… Terminând de citit, Irina s-a întors înduioşată spre Igor. El privea însă în altă parte. Părea trist şi emoţionat. Irina era şi ea tristă. Şi emoţionată. Dar n-ar fi vrut, totuşi, ca el să ştie, să observe. S-au ridicat amândoi de pe bancă, reluându-şi plimbarea în tăcere. Într-un târziu, ea i-a atins uşor braţul : — Igor, te rog eu, hai să încercăm să fim iarăşi veseli… Nu a obţinut, însă, de la el nici un zâmbet. Şi-au continuat încet drumul pe aleile mărginite de copaci care îşi scuturau alene funzele arămii. După-amiaza era liniştită, pură şi aerul mirosea a foc de crengi uscate. — Aş vrea să ardem scrisoarea asta, chiar acum, a spus el deodată. — De ce ? — Nu ştiu de ce…Hai s-o ardem ! S-a aplecat şi a strâns din rigolă câteva frunze uscate. Le-a aşternut în faţa lui pe trotuar şi le-a dat foc cu bricheta. Irina a aşezat deasupra rugului cele două foi de hârtie acoperite de scrisul lui mărunt şi le-a privit lung cum se mistuie în flăcări. Apoi şi-a ridicat de jos servieta şi a pornit din nou la drum. — Nu ai nimic de spus ? a întrebat-o el, mai mult în şoaptă. — Despre ce ? s-a mirat Irina. A continuat tot ea apoi, pentru că Igor se încăpăţâna să tacă : — Ce aş putea să-ţi spun ? Că preţuiesc prietenia ta, dar că nu te iubesc, încă nu te pot iubi ? Era conştientă că vorbele pe care le aruncă erau poate puţin prea mari şi că nu-şi aveau rostul. Dar ce curios, totuşi, simţea că o îmbată propriile ei cuvinte, îi produceau un fel de ameţeală, care era plăcută şi, pe undeva, liniştitoare. A continuat detaşată, ca şi cum şi-ar fi vorbit ei însăşi, în oglindă : — Mă simt puţin vinovată faţă de tine, a zis. M-am jucat cu sentimentele

77

tale într-un mod premeditat. Nu am fost întotdeauna atât de rece ca acum, să ştii. Am iubit multă vreme pe cineva. Însă zadarnic… Şi fără nici un rost… Sunt poate puţin patetică, ştiu, dar chiar aşa este, inima mea a devenit de piatră. Am vrut apoi să-mi dovedesc mie însămi că pot fi la rândul meu iubită. Te-am descoperit şi primul meu gând a fost cel de a te pedepsi pe tine pentru toate suferinţele mele trecute şi viitoare… Am calculat fiecare gest, fiecare vorbă. Te-am lăsat să-mi cuprinzi umerii, să fii tandru cu mine, să-mi ţii mâna între mâinile tale… dar totul nu a fost decât înşelăciune. Regret din toată inima. Am simţit cum mă scufund în ruşine ca în noroiul unei mlaştini. Am încercat să te avertizez, pleacă acum, ţi-am zis. Dar era, deja, prea târziu. Ah, Igor, îmi este atât de ruşine ! Dar nu ştiu, zău, cum am putea lua de la capăt ceva ce nu a început, de fapt, niciodată… Lucrurile nu sunt deloc simple nici pentru mine. Mă aflu într-o aşa de mare dilemă ! Tu n-ai observat oare cum ne învârtim cu toţii într-un cerc, tu, Ingrid, Vlad şi cu mine ? Din cauza acestui nenorocit de cerc ezit. Cum de n-ai înţeles oare ? Vlad o iubeşte pe Ingrid, ea te iubeşte pe tine… Iar tu… Iar eu… Oh, Igor, nimic nu ţi-aş putea oferi mai mult decât o tandră prietenie… Lui, totuşi, lui îi pot dărui şi dragoste… Fără veste, cerul devenise greu şi apăsător. Începuse să plouă. Irina şi-a scos din servietă cartea de anatomie şi, ţinând-o cu mâna deasupra capului, încerca să se adăpostească de stropii reci de ploaie. Igor, însă, părea rupt de lumea exterioară. Mergea preocupat, cu privirile în pământ. Puţin mai târziu a spus aproape în şoaptă că într-adevăr lucrurile sunt făcute pe dos şi a întrebat-o de cât timp îl cunoaşte pe Vlad. — Mi se pare ciudat să lupt din nou cu el, i-a mărturisit. Pe vremea când eram prieten cu Ingrid, ea îmi spunea că ar vrea ca Vlad să-i dea pace… Dar eu, personal, n-am avut niciodată nimic de împărţit cu el. Conştient nu i-am făcut nici un rău… Irina simţea că are nevoie de Igor, oricât de mult l-ar fi iubit pe Vlad. Nu ştia prea bine să-şi explice toate astea. Asemenea sentimente fantastice de siguranţă, prietenie, devotament nu mai simţise lângă nimeni altcineva vreodată. Mâna aceea mare şi blândă care o strângea cu atâta căldură pe a ei o făcea să viseze şi, în acelaşi timp, o dezmeticea, o aducea la realitatea rece şi extrem de nesigură. Mâna aceea era a lui Igor şi ea ar fi vrut atât de mult să-i aparţină lui Vlad. Mergea alături de Igor şi nu-şi putea împiedica gândurile să plece în căutarea lui Vlad. I se părea că înţelege în sfârşit diferenţa între sentiment şi pasiune. Era între aceste două trăiri o nesfârşită distanţă ! Seara l-a întâlnit pe Vlad la repetiţia corului. Au stat ca doi străini în sala de festivităţi, timp de aproape două ore. Când s-a terminat repetiţia, însă, şi Irina a pornit singură spre staţia de troleibuz, Vlad şi Florin au ajuns-o

78

repede din urmă. "Mergi pe jos ?" o întrebase Vlad. Ea a căscat ochii mari de uimire. Ploua. Cerul înnorat părea foarte aproape de pământ. Un întuneric rece domnea pe străzile ude şi prost iluminate. "Eşti nebun ?" protestase Florin. "Pe ploaia asta ?" Ea, însă, a fost de acord. Cum ar fi putut să nu fie ? Ei au luat-o fiecare de câte un braţ şi au pornit toţi trei spre casă, râzând şi călcând nepăsători prin bălţile reci întâlnite în cale. Ploua fără contenire. Vlad o strângea pe Irina alături de el, umplând-o de căldură. Gestul lui părea camaraderesc, dar ea ştia că nu se vor opri aici. Era sigură de asta. Ceea ce se năştea între ei urma să devină un drum fără întoarcere. Se gândea la Igor şi i se încărca conştiinţa. Ce bine era, însă, lângă Vlad ! O ţinea de braţ, ca şi Florin, dar câtă afecţiune desluşea, totuşi, în gestul lui ! Când râdea, Vlad se apleca uşor spre ea şi-i atingea blând cu fruntea părul ud. Irina ar fi vrut să dureze drumul spre casă o veşnicie. S-au despărţit în curând de Florin şi ei doi au mai rămas un timp împreună, continuându-şi drumul agale. — Ţi-e frig ? a întrebat-o Vlad. — Da, a mărturisit ea. Nu mă pot opri din tremurat. — Nici nu încerca, a sfătuit-o el. Tremuri ca să te încălzeşti… Este un reflex. Cred că-i cunoşti principiul. Irina a început să râdă. — Te pasionează fiziologia ? Vrei să devii şi tu medic, la fel ca mine ? — Medic ? Nu. Aş vrea să devin arhitect… — Arhitect ! ? a exclamat ea. Cred că se cer anumite aptitudini pentru meseria asta… Le ai ? — Trebuie să le am ! Sunt obligat ! Ploaia se oprise fără veste şi, ca şi cum n-ar mai fi avut motive să stea alături, se îndepărtaseră. Şi-au continuat drumul la distanţă unul de altul, privind amândoi în pământ. — Ştii ? a spus Vlad deodată. Te urmăresc de mai multă vreme… Şi mă întreb de ce oare pari tu atât de rece şi distantă tuturor ? — Chiar aşa par, rece şi distantă ? i-a repetat ea cuvintele. Ştia că el avea dreptate. Ştia că toată lumea are dreptate. Numai că ea dorea ca lucrurile să fie altfel. Ar fi vrut ca el să ştie că, în realitate, sufletul ei ardea ca un ocean de lavă. — Nu am fost întotdeauna aşa, s-a confesat ea. Am suferit mult într-o vreme şi am jurat că nu mă voi mai lăsa niciodată copleşită de sentimente… Am fost fericită şi înflăcărată şi mi-am umplu sufletul cu vise, iluzii şi speranţe deşarte… S-au prăbuşit toate în modul cel mai lamentabil. Iar eu am îngheţat. Apoi am înţeles că nu sunt eu singura din lume căreia i se întâmplă aşa ceva. Viaţa trebuie să meargă înainte. Este adevărat, sunt scârbită… dar poate că nu este totul pierdut.

79

— Vorbeşti ca cineva care a suferit o mare decepţie. — Da. Am iubit mult pe cineva. Încă din primul an de liceu. Şi poate mă mai gândesc uneori la el. Din păcate, am considerat mereu că îi sunt superioară. La început mândria, iar mai târziu teama m-au împiedicat să mă apropii de el. — Îl cunosc ? Irina îl privise lung : — Oare să-ţi spun ? Peste câteva clipe numai, ştiu că voi regreta cumplit… Dar, în definitiv, acum nu mai are nici o importanţă… Da, îl cunoşti. Este Alex, colegul tău de clasă. — Alex ! ? Dar este imposibil ! — De ce ? întrebase încet Irina. — Nu ştiu… Nu-mi pot imagina. Nu v-am văzut niciodată împreună. Şi-apoi, a fost mereu cu Monica ! — Nu. Când a apărut ea, eu îl iubeam deja de multă vreme… — Şi Alex nu ştie nimic ? — Nu i-am spus niciodată. Nu ştiu dacă şi-a dat seama. Ce crezi că ar face dacă ar afla ? — Nu ştiu… Ar râde… Nu ar putea să creadă. De ce nu i-ai spus nimic ? — Din mândrie. M-am temut că m-ar putea respinge, că m-ar umili, că se va lăuda cu cucerirea lui. — Poate că nu te-ar fi respins… — Nu, nu m-ar fi acceptat. Acum ştiu bine. Suntem atât de diferiţi… Oricum, n-ar fi putut dura. N-ar fi ieşit nimic din treaba asta. Eu îl iubeam datorită frumuseţii lui, datorită privirii lui stranii, nicidecum pentru ceea ce avea în cap. Vezi tu, aici a fost greşeala mea… Ar fi trebuit să mă gândesc de două ori înainte de a mă aventura pe o punte atât de şubredă. Frigul se înteţise. Vlad purta un pardesiu din stofă gri care, deşi părea destul de nou, îi rămăsese scurt la mâneci. Probabil încă mai creştea. Mergea cu mâinile adânc înfipte în buzunare, privind drept înainte. Părea că se gândeşte la ceea ce-i spusese Irina. Într-un târziu, a întrebat : — Bine, şi Igor ? Ce rol are el în toată povestea asta ? — Oh, Igor… Nici nu ştiu cum s-a întâmplat. S-a apropiat de mine ca un simplu coleg… Apoi lucrurile au evoluat. — Îl iubeşti ? — Pe Igor ? a exclamat ea. Nu ! — De fapt, după tot ce mi-ai povestit, mă întreb dacă mai eşti capabilă să iubeşti pe cineva. Irina izbucnise în râs. — De ce nu ? Dar n-aş mai fi la fel de proastă… Vreau să spun că n-aş mai fi în stare să tac, vorbind mai o şansă, poţi aduce lucrurile în favoarea

80

ta. Au mai povestit multă vreme, fiecare, despre Ingrid şi despre Alex. Apoi, când au ajuns aproape de casă şi au trebuit să se despartă, Vlad s-a oprit şi a privit-o drept în ochi : — Irina, i-a spus, ştii, am luat astă-seară o hotărâre : voi lupta cu Igor ! — Cu Igor ? s-a mirat ea. Dar de ce cu Igor şi nu cu Alex ? Apoi i-a făcut zâmbind un semn cu mâna şi a plecat, fericită şi teribil de îndrăgostită. Abia acasă a realizat cât era de udă. Trecuse de ora unsprezece. Nimeni nu o aştepta, părinţii ei se culcaseră. I-a fost teamă să-şi facă un duş fierbinte, ca să nu-i trezească. Nu şi-a şters nici măcar părul ud cu un prosop. În dimineaţa următoare s-a sculat târziu, căci uitase să pună ceasul să sune. Nu izbutea să-şi găsească nicăieri lucrurile. Mama o certa pentru că venise atât de târziu acasă. A ajuns cu multă întârziere la şcoală. În clasă se dădea un extemporal la matematică. Văzând-o, profesoara i-a pus subiectul pe bancă şi i-a făcut semn să se aşeze. Irina nici măcar nu se putea concentra ca să vadă despre ce era vorba. — Nu ştiu nimic, i-a spus profesoarei, care o privea cu atenţie. — Vino la mine ! Irina s-a îndreptat fără nici un chef spre catedră. — De o vreme încoace, nu mai înveţi deloc, a zis profesoara de matematică. Irina a lăsat capul în jos. Era un simplu gest, ca oricare altul. De fapt puţin îi păsa de rezultatele ei şcolare. — Eşti îndrăgostită, nu-i aşa ? O văzuse poate cu Igor, avea şi clasa lui la matematică. N-a spus nimic. — Dragostea trebuie să te înalţe, nicidecum să te coboare, a continuat profesoara, făcând puţină filozofie. Este cel mai frumos lucru care ne este dat în viaţă, nu ştiai asta ? Ca pe orice lucru de valoare, însă, trebuie să munceşti din greu ca s-o meriţi. În prima recreaţie ar fi vrut să-l caute pe Vlad, dar nu a avut curajul. În curtea liceului, stând zgribulit pe gărduleţ, o aştepta Igor. I-a zâmbit zărind-o şi, când ea a fost aproape de el, a scos la iveală o garoafă albă şi i-a oferit-o. Apoi i-a luat mâna între mâinile sale. — Ştii, Irina, i-a spus el, m-am gândit mult la discuţia noastră de ieri. M-am întrebat de ce te frămânţi atât, de ce tot încerci să te justifici ? Îţi este oare milă de mine ? Să ştii că eu pot să sufăr, dacă e nevoie. M-am împăcat de mult cu gândul că viaţa este făcută şi din suferinţe. Am învăţat, însă, un lucru : pentru a obţine ceva, orice, trebuie să te baţi. Lupta pentru dragoste, oricât de particulară ar fi, este, totuşi, o luptă. Aproape învins fiind, ştii întotdeauna că mai ai, poate, o speranţă. Nimic nu este cu

81

adevărat pierdut, până în ultimul moment. Am învăţat asta din sport. În vară, de exemplu : am avut un meci cu olandezii. Era 2-0 la seturi pentru ei şi conduceau în setul trei. Noi am reuşit, totuşi, să câştigăm setul trei şi pe cel de-al patrulea. În setul decisiv, ei aveau 14-8, nu le mai trebuia decât un singur punct. Părea imposibil, dar am reuşit, totuşi, să câştigăm. Şi ştii de ce ? Pentru că nu am renunţat la luptă, chiar dacă era aproape sigur pierdută. Şi nu voi renunţa nici acum, Irina ! Ştiu că merită. Tu n-ai de ce să te culpabilizezi, nu ai făcut nimic rău cu bunăştiinţă. Nu eşti tu vinovată de necazurile mele. N-aş fi eu primul muritor care aleargă zadarnic după noroc. Se mai întâmplă, uneori – nu-i aşa ? – să câştigi lozul cel mare şi să pierzi apoi biletul de loterie. Cuvintele lui Igor au rămas însă fără răspuns. Irina nu izbutise nici măcar să le asculte cu atenţie. Gândurile ei erau departe. Igor îi găsea însuşiri frumoase şi scuza multe dintre acţiunile ei, dar, în realitate, ea era crudă şi nedreaptă, dragostea pentru Vlad nu-i mai dădea nici timpul, nici puterea de a încerca să mai facă ceva pentru Igor.

82

Într-o dimineaţă rece de duminică, pe la începutul lui noiembrie, corul liceului a înregistrat un concert la Televiziune. Irina şi Vlad hotărâseră să meargă până acolo împreună. El a aşteptat-o în staţia de autobuz. Fuma. Când ea s-a ivit, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Totul părea firesc, banal, lipsit de importanţă. Când au ajuns la Televiziune, el a ajutat-o să coboare din autobuz, însă apoi nu i-a eliberat mâna, ci i-a cuprins-o cu şi mai multă hotărâre. Era încă foarte devreme şi Vlad i-a propus să se plimbe puţin prin parcul Herăstrău. A purtat-o minute în şir pe aleile pustii, învăluite în ceaţă. Erau numai ei doi în imensitatea aceea stranie, ascultându-şi singuri cadenţa paşilor pe asfaltul acoperit cu frunze moarte. Irina primea atingerea mâinii lui cu căldură, nu simţea nici un fel de stânjeneală. Încerca să uite alături de el cât era de egoistă şi de laşă. Părăsind apoi parcul şi intrând în clădirea Televiziunii s-au întâlnit cu alţi corişti, care i-au privit cu uimire. Irina ştia că se va bârfi pe seama lor, dar nu-i păsa deloc, deja nu-i mai păsa. Alături de Vlad, se simţea acum uşoară şi fericită. Şi puternică, pentru că el era aproape. Ingrid a sosit târziu şi a tresărit văzându-i unul lângă altul în sala de repetiţii. Iar ochii lui Vlad, întâlnind privirile ei, s-au acoperit parcă de umbre. Irina nu a spus nimic. Se simţea, într-un fel ciudat, solidară cu Vlad, suferea împreună cu el pentru toate tristeţile lui, pentru dragostea pe care nu era capabil s-o uite nici chiar alături de ea. Ştia că, pentru a se face iubită, trebuia să-i lase lui Vlad timp să-şi îngroape amintirile. Înregistrarea a fost lungă şi obositoare. Sub reflectoare, încălzită şi ostenită de atâta nemişcare, Irina nu-i putea arunca lui Vlad nici o singură privire. L-a regăsit abia la sfârşitul înregistrării, când se pregătea să plece acasă. Cineva tocmai îi spunea că Igor o aşteaptă afară. "Nu te las cu el, vreau să plecăm împreună !" a intervenit Vlad cu hotărâre, iar ea nu a judecat prea mult, s-a ascuns de Igor, ştiind că face un lucru neîngăduit. Dar nu putea proceda altfel, avea atâta nevoie de Vlad ! Au părăsit amândoi clădirea Televiziunii abia după ce Igor, renunţând să mai aştepte, plecase. S-au îndreptat împreună spre Arcul de Triumf, apoi au luat-o pe Şoseaua Kiseleff până în Piaţa Victoriei, şi-au continuat drumul pe Calea Victoriei, ajungând la Universitate, unde s-au despărţit. Pe drum, Irina a vorbit aproape numai ea, îmbătându-se cu propriile ei cuvinte, povestea mai ales despre Alex, despre lumea ireală pe care o clădise, iubindu-l. — Într-o vreme, a mărturisit ea deodată, pironindu-şi privirile în pământ, îmi doream să mă îndrăgostesc de tine, pentru că nu mai suportam să-l iubesc pe Alex. Ori de câte ori simţeam că nu mai pot, mă gândeam la tine… Şi astfel, treptat, i-ai luat locul… A fi vrut mult să ştie dacă ceea ce o determinase să vorbească astfel era un nebănuit curaj, sau numai teama că, tăcând, nu va fi în stare să-l facă

83

pe Vlad să înţeleagă cât de mult ţinea la el. Se întreba dacă nu a greşit spunându-i asemenea lucruri. Poate nu ar fi trebuit să dea dovadă de atâta îndrăzneală. A simţit în glasul lui apoi nu bucurie, ci triumful, l-a văzut satisfăcut de cucerirea lui atât de neaşteptată şi i s-a părut dintr-o dată partida jucată şi pierdută. Cât a durut-o această constatare şi cât a umplut-o de revoltă ! Din greu s-a luptat apoi să salveze aparenţele, biciuindu-l cu cuvinte din ce în ce mai grele, cu care încerca să-şi clădească o fortăreaţă, în dosul căreia să se ascundă. Vlad 11 noiembrie S-a ivit, poate, în viaţa mea o nouă lumină, o şansă nesperată de a iubi şi de a fi iarăşi iubit. Ah, dacă el ar elibera-o vreodată, dacă ar lăsa-o să plece şi să nu se mai întoarcă niciodată ! Ar deveni acesta cel mai incredibil subiect de discuţii pentru sărmana mea societate. Ah, viaţa asta ! De ce oare trebuie să ne căznim atâta doar pentru a duce o existenţă mizerabilă ? Atât de multe lucruri mă frământă şi, deşi consider că am prieteni, în ultima vreme m-am retras în mine însumi şi am renunţat să mai vorbesc. Astă-vară, de exemplu, treceam printr-o criză erotică profundă, cum nu mai cunoscusem niciodată. Îmi doream atât de mult să mă descarc, dar anumite circumstanţe mi-au făcut ideile potrivnice. Încercam să-mi închipui toate prietenele mele, însă fiecare avea defectele ei. Veronica mă bătea la cap, dar de la ea eram conştient că nu voi obţine nimic niciodată, sau aproape nimic. Pentru un simplu fleac, ea s-ar fi considerat apoi "sedusă şi abandonată". Pe Dorina aş fi vrut-o, dar concepţiile ei dărâmau orice încercare, deşi n-am încercat de prea multe ori. Am minţit-o astă-vară pe Ingrid că sunt bărbat şi nu eram. Nu reuşeam să înghit ruşinea pe care o simţeam, nici nu ştiu exact pentru ce, pentru realitate sau pentru minciună. Cineva a spus : "fapte, nu vorbe !" Ar fi fost bine să fi ştiut şi eu asta. Pe Ingrid am dorit-o, de multe ori, dar, ce curios, nu am izbutit niciodată să mi-o reprezint în postura unei iubite dezvirginate. M-am gândit apoi la Dana, mi-am propus să fac totul în două zile, dar ea mi-a explicat că nu merită şi din ce considerente. Iar eu am înţeles şi de această dată… Ah, pentru Dumnezeu, mă întrebam, de ce oare m-am vârât într-un anturaj atât de puţin libertin ? Apoi a venit luna septembrie. Ingrid m-a invitat la aniversarea ei, ca în urmă cu un an, însă nu mă mai iubea. Nu mai avea pentru mine nici un fel de cuvinte frumoase. Ea are acum optsprezece ani, însă sunt eu cel care se simte mai bătrân ca Universul. Dragostea din urma mea mi se pare un vis… care a trecut. Gândurile mele se învârtesc acum în jurul lumii întregi, aş

84

vrea să arat că sunt capabil să fac ceva, ceva excepţional, nu ştiu exact ce… nu am destulă imaginaţie pentru asta… şi presupun că nici posibilităţi… Am crezut astăzi că retrăiesc o zi din copilărie, frumoasă, cum numai copiii cei mai fericiţi pot avea. Ţinându-ne de mână am păşit împreună, ca într-un basm, pe aleile parcului scufundat într-un ocean de ceaţă. Nu o mai iubeam pe Ingrid. Nu este oare extraordinar ? O voi iubi pe Irina ? Poate, deşi nu ştiu încă nimic despre ea. Gândeşte-te numai la o fiinţă care seamănă sufleteşte cu Ingrid, dar care este atât de nefericită, atât de profund nefericită ! De ce a preferat să vorbească numai despre Alex ? Ce Dumnezeu vrea şi individul ăsta ? Ce caută în existenţa mea ? Simt că am nevoie de Irina. Vreau să-mi dăruiască întreg sufletul ei, vreau să mă iubească. Este tot ce am nevoie pentru început… restul vine de la sine. Poate mă va face fericit cândva… Am avut la un moment dat sentimentul că va fi veşnic lângă mine această fată, care, totuşi, nu este încă a mea. Mă simt capabil să-i dăruiesc tot ce există pe pământ. Am încercat chiar să scriu o poezie – cine ar fi crezut oare aşa ceva din partea mea ? – dar n-am fost în stare, mintea îmi era prea încâlcită şi răscolită de furtună. Oare o iubesc ? Nu ştiu încă. Doar mi-am promis să uit pentru totdeauna acest cuvânt, pentru care am comis atâtea greşeli nepermise.

85

Lupta care s-a dus între Igor şi Vlad nu a fost dreaptă. După ce Irina fugise de el, pentru a fi alături de Vlad, Igor o rugase să ia o hotărâre singură, fără a se lăsa influenţată de nimeni. El nu părea să observe că singura influenţă de care Irina era pregătită să asculte venea din ea însăşi. Nu ştia că ea respinge cu tărie argumentele tuturor. Toată lumea încerca s-o convingă de lipsa de sinceritate a lui Vlad. Cu toţii erau de părere că el nu urmărea nimic altceva, decât o vulgară răzbunare. În opinia tuturor, Vlad nu dorea decât să-l pedepsească pe Igor, din pricina lui Ingrid. Când revanşa lui va fi fost luată, Vlad o va părăsi pe Irina. Ea credea tot ce spunea lumea, dar nu se putea împotrivi sentimentelor. Se simţea târâtă într-un abis al ruşinii şi al deziluziilor, însă nu avea puterea să se zbată. Încercase într-o zi să-i explice lui Igor cât de multă nevoie avea de Vlad. — Îmi dau seama, nu e nevoie s-o mai spui, o întrerupsese el, aproape cu brutalitate. Ea se simţea vinovată şi, cu ochii în pământ, căuta să se justifice : — Igor, nu vreau decât să fac o încercare, atâta tot… — Chiar crezi că alături de el vei fi mai fericită ? Irina ridicase din umeri, resemnată : — Ştiu că voi fi nefericită, dar nu există pentru mine nici o altă cale de a-mi regăsi liniştea. Igor i-a strâns pe neaşteptate mâna cu o asemenea forţă, încât Irina simţise că-i dau lacrimile. — Ce faci ? strigase. Lasă-mă, te rog ! Mă doare ! El o privise ca şi cum abia s-ar fi trezit dintr-un vis şi se îndepărtase. La sfârşitul orelor o căutase iarăşi. — Vrei să te conduc acasă ? a întrebat-o. Irina aştepta de câteva minute în curtea liceului, privindu-l pe Vlad cum juca baschet. El alerga în toate părţile pe teren şi nu părea s-o observe. — Aş vrea să plec împreună cu Vlad, a mărturisit ea, abia înghiţindu-şi lacrimile. Trebuie să vorbesc cu el. Te rog să nu te superi. Igor a privit lung spre terenul de baschet : — Vlad nu dă nici un semn că ar fi gata de plecare, a zis. — Într-adevăr… — Vrei să-i spun că îl aştepţi ? a întrebat el. — Poţi face tu asta pentru mine ? — Aş face orice, numai să nu te văd atât de nefericită. Irina a început să plângă. — Ajută-mă atunci să găsesc o soluţie, i-a cerut ea. Un compromis care să ne împace pe amândoi.Ştiu bine că nu există…Unul dintre noi va trebui

86

oricum să sufere. Dar de ce tocmai eu ? Nu am suferit destul până acum ? — Şi eu am suferit destul, a şoptit Igor. Au tăcut amândoi câteva momente. Vlad juca baschet la fel de imperturbabil. Irina s-a întors cu spatele spre teren, şi-a şters lacrimile şi a îndepărtat cu nervozitate o şuviţă de păr care-i mângâia obrazul. — Igor… m-am hotărât…, a spus ea deodată, cu demnitatea tristă a unei regine care se îndreaptă spre eşafod. — Ce anume ? a întrebat el, neaşteptat de calm. Irina simţea că situaţia creată devenea aproape ilară. — Rămân cu tine. Vlad nu mă mai interesează ! — Adevărat ? Ştiau amândoi că nu putea fi adevărat. — Încearcă tu să-i spui asta lui Vlad, a mai zis ea. Mă întorc acasă singură. A părăsit numaidecât curtea liceului, lăsându-i pe Igor şi Vlad să se descurce. Acasă şi-a petrecut după-amiaza în pat, plângând. Dincolo de suspine, însă, sufletul ei era plin de mulţumire. Îi plăcea la nebunie noul ei rol de obiect disputat. Seara i-a telefonat lui Igor : — Ai vorbit cu Vlad ? l-a întrebat fără nici o introducere. — Da. "Cred că ai pierdut", aşa i-am spus. — Şi el ? Ce-a răspuns Vlad ? — N-a răspuns nimic. A întrebat doar "oare ?" Eu i-am spus "cred că da", iar el mi-a zis "mulţumesc" şi a continuat să joace baschet. Asta a fost tot. — Asta a fost tot ? a murmurat Irina. — Nu e chiar ce sperai, nu-i aşa ? — Igor, trebuie să înţelegi că nu mi-a fost uşor să iau această hotărâre… — Ştiu. — Poate am să mă răzgândesc… — Ştiu şi asta. — Oh, Igor ! Eşti supărat… Dar, crede-mă, nu depinde de mine… — Nu, într-adevăr. Totul depinde de Vlad, văd bine. Irina… Ştii ? Ar mai fi, totuşi, ceva… — Ce anume ? — L-am întrebat pe Vlad dacă ţine la tine… — Şi ? — Mi-a răspuns că nu ştie… Apoi m-a întrebat el dacă ţin la tine. I-am răspuns că te iubesc atât de mult încât, dacă l-ai prefera pe el, aş fi în stare să te aştept oricât, sperând că într-o zi te vei întoarce la mine. "Tu, în locul meu, ai fi în stare să faci asta ?" l-am întrebat. Iar el mi-a răspuns "poate…"

87

— Şi ? — Apoi am ajuns amândoi la concluzia că îţi baţi joc de noi, că suntem două paiaţe nenorocite aruncate într-un vechi sertar, aşteptând ca tu să ne iei de acolo şi să te joci… — Şi altceva ? s-a repezit Irina, nerăbdătoare. Ce aţi mai vorbit ? Să nu-mi ascunzi nimic, te rog ! — Nu-ţi ascund nimic, a murmurat Igor. Aş vrea numai să ştiu ce părere ai tu despre toate astea ? Care este poziţia ta ? Ce ai de gând să faci ? — Încă nu ştiu… Ah, Igor, te rog din suflet, lasă-mă în pace ! Nu-mi mai pune întrebări ! Nu mă obliga să fiu rea… — Eşti, într-adevăr, diabolică… Iar eu sunt un tâmpit. Mă ţii legat până te vei convinge că ai spatele bine acoperit, nu-i aşa ? Avea dreptate. Nu era o luptă dreaptă. Dar era, cel puţin, o luptă din care Irina putea ieşi învingătoare. Şi pentru moment, numai asta conta. Restul nu avea, pentru ea, nici cea mai mică importanţă. A doua zi, la liceu, Igor o aştepta în faţa clasei. Ea i-a spus în grabă, ocolindu-i cu stângăcie privirile, că este hotărâtă să facă totuşi o încercare cu Vlad şi că, în consecinţă, el se poate considera de-acum liber. Cel puţin aşa nu o va mai acuza că încearcă să-şi acopere spatele înainte de a lua o decizie. Bună sau rea, decizia ei este luată. L-a sărutat pe obraz şi a intrat zorită în clasă, lăsându-l pe Igor singur pe coridor, palid şi tăcut. În prima recreaţie l-a întâlnit, în sfârşit, pe Vlad. Ea se îndrepta alene spre biblioteca elevilor, ţinând în mână un măr roşu, gustarea ei de dimineaţă. El i-a apărut în cale fără veste şi i s-a alăturat în tăcere. Coridorul pe care păşeau era pustiu. În faţa bibliotecii se aflau două ferestre mari, cu vederea spre curtea interioară. Când vremea era proastă şi nu puteau ieşi afară, Alex şi Monica se aşezau în faţa uneia dintre aceste ferestre, ca să-şi petreacă recreaţiile departe de priviri străine. Profesorii nu se arătau decât arareori în partea aceea a liceului, iar elevii nu aveau nici un chef să meargă la bibliotecă în timpul recreaţiilor. Irina făcea excepţie. Era o vreme, la începutul şcolii, când frecventa cu regularitate biblioteca, numai din dorinţa de a-l întâlni pe Alex. Acum, venea mai mult din obişnuinţă. Alex şi Monica se aflau deja la locul lor când Irina şi Vlad şi-au făcut apariţia. — Într-un timp nu aveam curajul să mă opresc aici, a spus Irina, instalându-se lîngă fereastra rămasă liberă. Treceam cât se putea de repede şi intram în bibliotecă. Alex trebuie să-şi fi închipuit că sunt extrem de studioasă… În caz că mă observa, desigur… O undă de amărăciune se desluşea în glasul ei. Apoi tăcuse şi-şi aruncase privirile pe fereastră. Pentru ca, peste numai o clipă, să-şi întoarcă

88

uşor capul ca să-l privească pe Alex. Atunci Vlad s-a apropiat de ea şi i-a acoperit ochii cu mâna. — Nu vreau să te mai gândeşti la Alex, a şoptit el cu blândeţe. Aş vrea să-ţi alung această obsesie. — Poate ar trebui, mai întâi, să distrugi propriile tale obsesii, a râs Irina. — Îl mai iubeşti încă, nu-i aşa ? — Nu, ştii bine că nu ! a continuat ea să râdă, jucându-se cu mărul pe care îl ţinea în mână. — Şi Igor ? Vei rămâne cu el, aşa cum l-ai lăsat să înţeleagă ? — Nu ştiu ce să fac, a răspuns ea. Nu ştiu nici măcar dacă tu ţii la mine… — Nu crezi că este puţin cam devreme să ne dezvăluim sentimentele ? Tonul cu care el îi vorbise era rece şi aspru. Ascultându-l, Irina simţise că i se strânge stomacul, ca şi cum ar fi înaintat pe o punte şubredă, deasupra unei prăpastii. A privit distrată spre mărul cu care se jucase. Nu mai avea nici un chef să-l mănânce. — Ia-l tu, a spus ea pe neaşteptate, strecurându-i fructul în palmă. Vlad, însă, s-a ferit să-l primească. — Ce se întâmplă ? s-a mirat ea, uşor dezamăgită. Nu-ţi plac merele ? — Ba da. Însă mă surprinde tot ce faci. Nu ştiu niciodată ce urmăreşti… — Ţi-e teamă că mărul este otrăvit ? a râs ea. Te gândeşti la Alba ca Zăpada ? — Nu. M-am gândit, de fapt, la Adam şi Eva. — Ah, am înţeles. Te temi să nu fii alungat din Paradis… În realitate, Vlad se temea să nu piardă iarăşi. Îi simţea pe cei din jurul lui ostili, gata să-i întindă tot felul de capcane. Se afla în situaţia de a lupta din nou cu acelaşi om şi avea sentimentul că de această confruntare va depinde liniştea lui viitoare. Nu, Irina nu putea să aibă dreptate când îl sfătuia să lupte nu cu Igor, ci cu Alex. Alex nu era decât o fantomă, pe când Igor era atât de palpabil ! Cât de puţin o cunoştea, totuşi, pe Irina, căreia nu-i lipsea prea mult ca să se întoarcă la vechile-i obsesii. Atitudinea rezervată a lui Vlad o descuraja. Simţea că ea nu este decât un paravan în spatele căruia el se ascundea de oameni. Nici un gest al lui nu era capabil s-o convingă de contrariu, îndoiala o măcina în permanenţă. Şi totuşi, în săptămânile care au urmat ea şi Vlad au fost tot timpul împreună. Plecând de la liceu, se plimbau ceasuri în şir pe străzi neştiute, sau pe aleile pustii ale parcurilor, prin ploaie şi mai apoi prin ninsoare. Când oboseau se aşezau alături pe o bancă, uitând de tot ce-i înconjoară. Rareori îşi spuneau ceva. Se ţineau doar de mână sau se îmbrăţişau. Plecau spre casă înţepeniţi de frig şi apoi ea aştepta până seara târziu un telefon de la el, care nu venea niciodată. În asemenea clipe îşi spunea cu tărie că Vlad o

89

minte şi simţea cum o cuprinde disperarea. Raporturile dintre ei s-au transformat în curând într-o adevărată confruntare. Irina îşi exprima la infinit aceeaşi îndoială, se apăra din răsputeri, lupta îndârjită împotriva lui Vlad, ca şi cum el i-ar fi devenit cel mai mare duşman. — Nu cred că mă vei suporta multă vreme alături de tine, îi spunea. Poate că ar fi timpul să las totul baltă şi să mă pun iarăşi cu burta pe carte. Ar fi grozav, nu-i aşa ? Profesoara de matematică nu mi te-ar mai da mereu ca exemplu. — Ah, Irina, ştii ce-aş dori eu acum ? îi răspundea Vlad. Să-ţi distrug egoismul care te ţine ferecată, să-ţi distrug neîncrederea, încăpăţânarea asta fantastică ! Mă simt atât de aproape de tine, dar sufletul tău este parcă zăvorât cu un lacăt. — Sunt prea complicată pentru tine, continua ea, fără ca măcar să-i asculte cuvintele. Tu nu priveşti lucrurile decât la suprafaţă… Dragostea cu care am încercat să te întâmpin se frânge în faţa nepăsării tale. Am rămas amândoi la fel de singuri şi de reci ca înainte şi ochii tot ne mai aleargă după amintiri pierdute. — Te înşeli, o contrazicea el. Eu lupt să mă stăpânesc. Nu am de gând să mă întorc de unde am plecat. Mă agaţ de tine ca să mă pot salva. Am nevoie de tine… Doar ochii tăi continuă să fugă după o nălucă. — Ştiu că o mai iubeşti pe Ingrid, protesta ea, la fel de exasperantă. Nu are rost să te ascunzi. Aşa că lasă ochii mei să alunece încotro le place. Am avut vreo vină că l-am iubit pe Alex ? Şi ce vină am avut închipuindu-mi că m-am îndrăgostit de tine ? Îţi sunt recunoscătoare că mi-ai destrămat la timp iluziile… Irina vorbea mult, prea mult, vorbea ca şi cum şi-ar fi aşternut în scris gândurile şi în curând a început cu adevărat să scrie. Primise în dar de ziua ei un caiet de suveniruri îmbrăcat în mătase chinezească, vişinie, cu pagode, bambus şi flori de cireş brodate în fir de aur. Crezuse la început că nu va izbuti niciodată să scrie ceva în caietul chinezesc. Prea arăta a jurnal intim pentru domnişoare de pension. Caietul a vrut apoi să fie al lui Vlad. Îi scria seara şi a doua zi îi arăta ce scrisese. Îi povestea despre dealurile verzi ale copilăriei, despre păsări mari şi albe… El nu părea să priceapă ceva. O strângea numai câteva clipe în braţe şi apoi vorbeau despre altceva. Irina nu ştia unde greşeşte. Ar fi vrut atât de mult ca totul să fie altfel ! Simţea că Vlad nu o va înţelege niciodată. Şi aproape că nici nu mai dorea să fie înţeleasă. Nu se potriveau. El părea celor din jur la fel de iute ca o apă de munte, vesel ca zborul fluturilor în mijlocul verii. În timp ce ea era copleşită veşnic de gânduri idioate. Când i-a mărturisit că nu a fost decât o singură dată la un ceai, el nu s-a ferit să-şi arate dispreţul, nu a lăsat nici o portiţă de scăpare orgoliului ei prostesc. Era, de bună seamă, prea serioasă,

90

prea complicată pentru el. Nu-i putea satisface în nici un fel snobismul. Nu se putea lăuda cu nici un cerc de prieteni, nu-i putea vorbi despre petreceri sau despre concerte rock, nu găsea niciodată o cale să astâmpere setea lui de senzaţional. Ea nu putea fi decât ea însăşi şi simţea că devine pe zi ce trece tot mai obositoare. Se împlinea o lună de când erau împreună şi se apropia vacanţă de iarnă. Se plimbau la fel de mult prin parcuri şi se îmbrăţişau cu aceeaşi înflăcărare. Însă Irina era tot mai nemulţumită de ea însăşi, de rolul pe care îl juca în această ridicolă poveste. Simţea că ar fi trebuit să isprăvească totul, să nu-i mai iasă deloc în cale. Părinţii ei nu-l agreau pe Vlad. Ea nu acţionase niciodată împotriva voinţei lor şi se simţea dintr-o dată handicapată. Mama îi spunea că nu e bună de nimic, că nu ştie să trăiască demn, că se mulţumeşte numai cu ce aruncă alţii. Frământările din ultima vreme se răsfrângeau tot mai mult asupra relaţiilor ei cu Vlad. Totul devenise dificil şi în acelaşi timp banal. Irina nu-şi mai dorea decât să fugă, să dea ea ce dintâi impresia renunţării. Criza în care se adânceau devenea din ce în ce mai profundă. La început au fost doar cuvintele absurde pe care ea se încăpăţâna să i le spună, dintr-un prostesc instinct de conservare. Apoi a fost Ingrid, care a organizat un ceai la ea acasă şi nu l-a invitat decât pe Vlad. Iar el a acceptat să se ducă chiar şi în aceste condiţii. I-a telefonat în timpul ceaiului. Irina auzea în receptor glasul lui indiferent, spunându-i lucruri fără sens, şi, ceva mai îndepărtate, muzică, voci nedesluşite, râsete. Vlad nu-i telefonase până atunci niciodată. O făcea acum doar pentru ochii lui Ingrid, căreia dorea să-i arate că s-a eliberat definitiv de amintiri. A fost apoi întâlnirea ei întâmplătoare cu Igor, de care a încercat să profite ca să-şi ia revanşa. Ninsese mult şi ea înainta încet cu viscolul în faţă încercând să ajungă în staţia de troleibuz. Igor îi apăruse fără veste în cale. A prins-o de mână ca s-o ajute să meargă prin zăpadă, iar mai târziu i-a înlănţuit mijlocul, aşa cum făcea altădată. Irina nu s-a smuls din îmbrăţişare. S-au plimbat multă vreme împreună pe străzile înzăpezite şi au reuşit să nu îşi facă nici un fel de reproşuri. Irina se simţea neaşteptat de bine lângă el şi, fără voia ei, regretele îi inundau sufletul. A doua zi, Vlad a întâmpinat-o cu răceală. — N-ai îngheţat ieri prea tare ? a întrebat-o. Era cam frig afară. — Ce vrei să spui ? s-a mirat ea. — Tu crezi că nu mă interesează chiar deloc ce faci tu, Irina ? Un coleg de-al meu v-a văzut ieri pe stradă, pe tine şi pe Igor. Mergeaţi îmbrăţişaţi, se pare… Asemenea lucruri nu ţi le ascunde nimeni, să ştii, măcar din plăcerea de a te face să suferi. Irina nu i-a dat nici o explicaţie. Se considera învingătoare. Îndoiala care

91

pusese stăpânire pe Vlad îl aprinsese iarăşi. Se aflau amândoi în curtea liceului, sub ninsoare. Ea era roşie la faţă şi părul îi căzuse pe frunte, alunecând de sub căciuliţa de lână. Buzele îi erau atât de îngheţate, încât abia mai putea vorbi. "Arăţi extraordinar !" i-a spus Vlad, mângâindu-i cu blândeţe obrajii. Mâinile lui reci o umpleau de fiori fierbinţi. Era fericită. Şi credea atât de mult în victorie, încât nu se temea să-l întărâte şi mai tare. Seara, acasă, i-a scris câteva rânduri în caietul ei cu scoarţe din mătase vişinie. A comis, astfel, fără să înţeleagă de ce şi cum, ultima ei greşeală.

92

Caietul chinezesc Irina, 13 decembrie Zilele trecute, încercând să fiu lucidă, am simţit nevoia să pun capăt acestei mascarade. Îmi erai în acele clipe total indiferent. Şi mă întrebam de ce n-am fost în stare să rezist măcar o lună întreagă. Mă surprinde mult propria mea inconsecvenţă, au fost zile în care credeam că te urăsc şi zile în care încercam să-mi explic de ce te iubesc atât de tare. Nu mi s-a întâmplat niciodată un asemenea lucru, să fug de cineva, venindu-i în acelaşi timp tot mai aproape. Am înţeles că m-am minţit şi că te-am minţit de fiecare dată. Iar jocul acesta absurd nu are rost să mai continue. Răceala care a apărut între noi în aceste ultime zile m-a convins că nu mai este nimic de făcut, am început să mă simt iarăşi ca un bulgăre de gheaţă. Ar fi multe de spus, dar eu sunt obosită… Vlad, cred că s-a terminat totul. Am presimţit că şi de această dată voi fi o victimă. M-am răzvrătit, am hotărât să fug eu cea dintâi. Sunt o laşă, nu-mi este ruşine să recunosc asta. Rămân cu regretul de a nu fi putut face nimic bun pentru tine. Aş fi vrut să te învăţ multe lucruri. Timpul a fost, însă, scurt şi poate că nici eu nu am ştiut să fiu un bun dascăl… Caietul chinezesc Vlad, 15 decembrie Caietul acesta este aproape al meu, pentru două săptămâni de aici înainte. Mi l-a dat ea, ca să-l păstrez până la vacanţă. M-a sfătuit să scriu în el, din când în când, dacă simt nevoia. Sigur că sunt puţin şocat de ceea ce a scris ea însăşi. Dar stau destul de calm încă. O iubesc, îi iubesc fiecare gest, fiecare şoaptă. Ţin mult la ea, asta este ! Desigur, m-am întrebat cum eu am reuşit să scap de obsesii şi ea încă nu. Deşi mă tem că am început şi eu să mă simt oarecum dublu. E ca şi cum un alter ego al meu s-ar afla aici, cu mine în cameră, gata să-mi dea sfaturi. Niciodată nu mi-am imaginat lucruri atât de absurde. De vină este ea, cu nălucirile ei, care mă obsedează. M-a întrebat de ce vreau să lupt cu Igor şi nu cu Alex, iar eu m-am mirat. Apoi am înţeles că, iubindu-l, ea şi-a făurit o lume de vis. Chiar mi-a povestit despre lumea ei, bântuită nu de fantome, ci de păsări albe, iar eu am considerat-o puţin nebună. Mi-a povesit că s-a lăsat iubită de el, nu în realitate, ci în închipuire şi că nu o mai chema Irina, ci Maria, ca pe-o sfântă… Apoi a ajuns să creadă în fantasmele ei şi a încercat să mă facă să cred şi eu, să înnebunesc la rândul meu. Şi parcă nu o mai văd pe ea când îi vorbesc, când îmi stă în faţă, o văd pe cealaltă, care nu e, totuşi, decât o plăsmuire. Mi-a povestit cum se dădea ore în şir în

93

leagăn, uitând de sine, vorbind cu Alex cuvintele de dragoste visate… Nu cred că va putea renunţa vreodată la lumea ei absurdă. Iar eu nu mă simt în stare să lupt cu Alex. Mă întreb cine oare a creat-o pe fetiţa asta, că e puţin cam nu ştiu cum ! Nu ştie ce vrea, pe cine vrea. Nu are habar nici pe ce lume trăieşte. M-a bătut la cap s-o uit pe Ingrid, pentru ca apoi tot ea să mi-o readucă în minte. Aş vrea să priceapă că nu mă mai pot gândi deloc la ceea ce a fost. Aseară am privit în album fotografiile lui Ingrid – atâtea ipostaze, atâtea feţe neînţelese – şi mi-am luat adio de la ea, i-am explicat ce simt, am rugat-o să plece. Ea stătea însă acolo, în imagini, nemişcată şi deplin surâzătoare, fără să dea măcar un semn de înţelegere. Am închis albumul şi l-am aruncat într-un colţ al bibliotecii. Mi-am promis să nu-l mai deschid niciodată… Irina vrea schimbări. Am să-i ofer deci schimbări, dacă asta îşi doreşte. Dar mai întâi, să-i ofer o melodie… da… Deep Purple, "Anyone's daughter". De ce tocmai asta ? Pentru că o ascult chiar acum.. Mă întreb de ce am acceptat să scriu aici, în caietul ei, ca un prost. S-a săturat de mine şi atâta tot. Nu are nici un rost să mai dezgrop morţii. Ah, ştiu, am găsit o idee, am găsit-o, mai târziu, dar am găsit-o totuşi ! Ce-ar fi să-i rămân pur şi simplu prieten ? Nu e o idee bună ? Am ajuns la acelaşi compromis şi în urmă cu un an, când Ingrid mi-a cerut s-o las în pace. Nu… Tot nu e bine. Prieten i-am fost şi până acum. De fapt numai atât. Poate de aceea s-a şi plictisit aşa de repede. Nu ştiu de ce n-am avut cu ea curajul să merg mai departe. Ca s-o uit, sau ca s-o liniştesc, îi mai ofer un cântec : "Our Lady". Tot Deep Purple. Pentru că oricum voia să fie în ceruri. Acum, dacă încearcă, poate va zbura… E târziu. Ar trebui să mă duc la culcare. Dar nu e nevoie : o visez şi cu ochii deschişi. Ah, de ce există fete din astea, care se plictisesc atât de repede ? Ce bine ar fi dacă aş şti să mă plictisesc şi eu primul ! Ce n-aş da să sufere pentru prostiile care îi tot trec prin minte ! Am crezut că mă iubeşte… Acum mă întreb dacă s-a uitat vreodată serios la mine. Nu exist pentru ea. Pentru ea nu poate exista nimeni. Decât el, Alex. Mi-e dor de dimineaţa aceea de noiembrie, ceţoasă, de parcul acela fantomatic, desprins parcă dintr-o poezie de Bacovia. Mi-e dor de mâna ei, aşa cum i-am cunoscut-o prima oară. Mi-e dor şi nu am curajul să-i spun. De fapt, nu i-am spus nimic, niciodată. Întotdeauna m-am zăvorât în mine însumi. Toată lumea crede că mă cunoaşte, chiar şi ea, dar de fapt nu ştie nimeni nimic despre mine. Pentru că în fiecare zi îmi potrivesc pe faţă, cu o grijă infinită, o mască pe care nu o mai scot decât seara, la culcare. Ce curios… O singură fiinţă m-a privit dormind : Ingrid. Eram atunci prea obosit

94

şi inconştient ca să-mi dau seama ce se petrece cu mine. Nu dormisem de peste treizeci de ore şi dintr-o dată am căzut. Mă aflam la Costineşti, în cameră. Am adormit în braţele ei, aşa cum au făcut şi ceilalţi băieţi cu prietenele lor. Eram cu toţii după ore lungi de dans, ţigări şi băutură… A fost un somn scurt, fără vise. Am deschis apoi ochii şi cred că i-am închis în aceeaşi clipă. Mă ardea ceva deasupra, cerul se spărsese în mii de fărâme şi totul în jurul meu era haos. Mă străjuiau, fierbinţi, ochii ei albaştri. Simţeam că m-am trădat şi-mi era ruşine. Era pentru prima oară când cineva mă vedea gol, fără nici o mască. Şi niciodată nu mi-am mai pus-o în faţa ei după aceea. Poate din pricina asta am fost atât de neajutorat lângă ea, poate doar din această cauză fericirea mea nu a durat nici măcar o lună de zile… ca şi acum. Totul între noi s-a terminat acum un an, chiar dacă, fiecare în felul său, am mai agonizat amândoi o vreme. Exact un an… Nu, negreşit, Irina ţine prea mult la coincidenţe. Caietul chinezesc Vlad, 16 decembrie Am adormit ieri seară sperând să visez sărutul Irinei. Dar am visat cu totul altceva, din păcate. Tot pe ea, desigur… Însă era cu un alt băiat. Şi părea fericită. Nu mai reuşeam să ne privim în ochi. De fapt, aşa se întâmplă şi în realitate. Mă ocoleşte cu o stranie încăpăţânare. Mda. Să-i mai dedic o melodie : Led Zeppelin, "Stairway to Heaven". Deşi nu o merită. Cred că nu o mai pot iubi. Nu mai pot să mint, nici să suport minciuna. Aveam un gol în suflet şi reuşisem să-l umplu cu fiinţa ei, cam pe trei sferturi. Apoi am realizat că seamănă prea mult cu Ingrid, că nu le mai pot deosebi. Şi asta nu trebuia să se întâmple, cu toate că de aici am început. Am întâlnit astăzi privirile reci ale lui Igor. Sărmanii de noi ! Se simte, în sfârşit, victorios. Îmi pare rău că a trebuit să-i dau această satisfacţie. O căutasem pe Irina şi ea m-a expediat fără prea multe cuvinte : "Am pus un punct după tine – mi-a zis. Nu mai există nici o continuare." Aş fi vrut să-i spun că habar n-are să pună punctele unde trebuie. Ar fi trebuit, încă de mult, să pună un punct după Alex. Dar totul în urma lui a fost pus între paranteze. Şi mie nu-mi place să fiu închis între paranteze. Cui i-ar place ? Atâta timp cât va exista acest om în mintea ei, nu va putea iubi pe nimeni altcineva. Şi asta, într-un fel, mă consolează. Caietul chinezesc Vlad, 19 decembrie

95

Da. Exact un an. Astăzi. Ştii, Irina, spre surprinderea mea nu m-ai plictisit deloc cu acest caiet. Citind, vei înţelege poate ce fire înnodată am. Va trebui să-mi ierţi incapacitatea de ascensiune în lumea ideilor tale. Mă tem că sunt cu mult prea firav, prea slab în puteri pentru a mă putea înălţa la nivelul iubirii tale ciudate. De fapt, nici nu ştiu dacă tu poţi oferi cu adevărat cuiva dragoste. Într-un fel, m-ai ajutat să înţeleg câte răni pot isca în jurul meu fără să vreau. M-ai făcut să realizez cât de mult rău i-am pricinuit Danei. Alături de ea m-am simţit întotdeauna eu însumi, cel adevărat, şi abia acum îmi dau seama că ar fi trebuit să-i mulţumesc pentru asta. Cineva îmi spunea ieri : "Vlad, ai grijă ce faci ! Ai să-ţi ridici lumea în cap. Fetele sunt ale dracului, se apără între ele." Dar oare ce altceva să fac ? Nu există pentru mine acum nici o cale de mijloc. Una trebuie să rămână, cealaltă trebuie să plece. Una iubeşte, cealaltă pare impasibilă, sau este în necunoştinţă de cauză. Cred uneori că te-ai jucat de fapt cu mine. M-ai ridicat din abisul în care zăceam şi m-ai urcat pe o culme, doar pentru a avea satisfacţia de a mă arunca tu de la o înălţime şi mai mare. Ţi-ai râs de mine, m-ai umilit şi într-o zi mi-ai spus : "Bănuiam că în astfel de situaţii îţi iei papucii şi te duci… De ce nu faci asta şi acum ?" Ei bine, nu ştiu de ce n-am făcut-o atunci. Nu ştiu de ce am răbdat până astăzi. Poate pentru că firea mea se supune legii coincidenţelor şi m-am gândit tot timpul că sfârşitul va veni pe nouăsprezece decembrie. Iar tu ne cunoşteai prea bine, pe Ingrid şi pe mine. Şi te-ai gândit la aceeaşi dată. Ţi-ai manifestat poate mai devreme decât mă aşteptam dorinţa de a termina totul cu mine, poate pentru că ştiai că voi mai agoniza o vreme, ca o insectă strivită doar pe jumătate. Desigur, ai calculat de fiecare dată totul. Şi ai avut, ca întotdeauna, tot tu dreptate. Nu ştiu când s-a terminat pentru tine, dar pentru mine povestea noastră se încheie astăzi. Am recitit tot ce ţi-am scris şi am realizat că nici măcar nu mi-am dus visul până la capăt. Dar nu-i nimic. În paginile acestea va rămâne îngropat, fără nici un epitaf, un idiot. Acum mi-aş dori să schiez şi să mă bat cu zăpadă. Cred că am dreptul să duc o existenţă mai liniştită, fericită şi calmă… Uneori ajung să mă întreb dacă viaţa asta, pe care o trăim, nu este doar un vis al unei vieţi aparte. Aş vrea ca, după tot ceea ce trece, să deschid ochii, să mă trezesc şi să văd în jur cum este de fapt realitatea mea.

96

20 decembrie Peste mult timp, când lucrurile vor intra din nou în normal, când nu va mai fi atât de dezorientată ca astăzi, va încerca să înţeleagă ce i s-a întâmplat. Frica şi dragostea dau uneori aceeaşi senzaţie, acelaşi gol enorm în stomac, aceeaşi încleştare rece a măruntaielor, aceeaşi stranie strângere de inimă. Nu ştie dacă acum îi este teamă, sau dacă dragostea din ea răbufneşte, ştie doar că această teribilă senzaţie îi vine de la Vlad. S-a străduit să plângă, pe întuneric, a ascultat de la un capăt la altul banda ei cu muzică tristă, dar n-a reuşit să verse nici o singură lacrimă, a stat doar liniştită, cu ochii închişi, gândindu-se la cel care pleacă. De ce oare singură l-a îndepărtat pe Vlad ? De ce i-a scris lucruri atât de idioate ? De ce s-a străduit să pară atât de rece ? Spera să afle dacă e îndrăgostit, spera să-l facă s-o iubească şi mai tare ? A jucat teribil de prost şi era cât se poate de firesc să piardă. Îl admiră pentru felul în care a ştiut s-o părăsească, pedepsind-o pentru cele câteva zile de înstrăinare în care ea încerca din răsputeri să arate lumii întregi că Vlad nu o mai interesează. Cel puţin are această mângâiere : în faţa tuturor este ea cea care a plecat mai întâi. Dar ştie că Vlad nu o va ierta pentru asta. Nu va trece niciodată cu vederea felul în care l-a umilit în public. La început o urmărea cu ochii lui trişti când ea trecea pe lângă el nepăsătoare, luptându-se din răsputeri cu dorinţa fierbinte de a i se refugia în braţe. De câteva ori Vlad încercase să-i vorbească, iar ea refuzase îndârjită să-l asculte. "Te joci", i-a spus el într-o zi şi, Doamne, avea atâta dreptate ! A simţit atunci că ar trebui să încheie jocul ei caraghios, însă l-a continuat cu neruşinare. Apoi Vlad a părut că se detaşează dintr-o dată de toată această poveste. Gurile rele începuseră să spună că s-ar fi întors la Dana. Iar astăzi el i-a înapoiat caietul chinezesc. I l-a înmânat cu o asemenea răceală în priviri, încât ea aproape nici nu a avut curajul să-l primească. Au stat faţă în faţă câteva minute pe coridorul care se golea de elevi la sfârşit de recreaţie, fără să-şi spună nimic. Apoi ea a rupt deodată tăcerea, dând glas întrebării care o frământa de mai multe zile : — Vlad, spune-mi, o iubeşti pe Dana ? Spera că el va râde de o asemenea idee prostească, dar a înţeles repede că îi aşteptase întrebarea şi că avea răspunsul pregătit. Nici un muşchi nu i s-a clintit pe faţă când i-a spus, tare şi sigur pe sine : — Da.

97

Ea l-a privit atunci drept în ochi, sfidătoare, deşi se simţea atât de rănită : — Eşti sigur ? — După aproape un an de zile am ajuns, în sfârşit, să fiu sigur. — Vrei să spui că n-ai încetat nici o clipă să te gândeşti la Dana ? Atunci, ce-ai vrut de la mine ? De ce m-ai luat de lângă Igor ? Ce sens avea să-mi zgudui astfel existenţa ? — Nu ştiu, a răspuns el cu simplitate. Am fost tâmpit. Irina îşi simţea ochii umplându-se de lacrimi şi nu dorea ca el să o vadă plângând. — Oh, Vlad, cred că acesta e sfârşitul, nu-i aşa ? a suspinat ea. Îmi pare atât de rău ! — De ce regreţi ? N-ai spus tu oare că totul a fost doar un joc ? — Nu, Vlad. Pentru mine a fost mai mult decât atât. — Iartă-mă, dar nu te cred, a şoptit el şi s-a îndepărtat în grabă, lăsând-o singură pe coridor, cu caietul chinezesc în braţe. Nu s-a mai dus la restul orelor. Nu se simţea în stare. Şi-a adunat lucrurile şi a plecat de la liceu, rătăcindu-se pe străzi, mergând în neştire prin ploaia amestecată cu ninsoare. Paşii au purtat-o singuri până la scrânciobul de altădată. Nu mai fusese acolo de pe vremea când îl iubea pe Alex. Între timp terenul viran se umpluse cu blocuri urâte, care păreau deja murdare. Leagănul rămăsese la locul lui, pierdut printre mormanele de moloz. Se însera şi la ferestrele noilor blocuri se aprindeau rând pe rând luminile. Ghemuită pe scândura crăpată a scrânciobului, Irina a scos la iveală caietul chinezesc şi, aşezându-şi-l pe genunchi, a început să citească printre lacrimi şi picături de ploaie rândurile aşternute de Vlad. O melodie i-a stăruit apoi toată seara în minte : Rain and Tears – Aphrodita's Child. Era atât de potrivită stării ei sufleteşti ! Ar fi vrut s-o asculte pe întuneric, cuibărită la pieptul lui Vlad.

Caietul chinezesc Irina, 21 decembrie Ieri mi-a fost teamă, astăzi accept totul, inclusiv plecarea ta. Căci ştiu că nu vei rezista multă vreme departe de mine. La început am crezut că o iubeşti cu adevărat pe Dana. Apoi, lucidă dintr-o dată, am reuşit să-mi adun gândurile şi să-mi spun că este imposibil s-o iubeşti pe ea, atâta timp cât eşti indisolubil legat de mine. "Îl iubesc", scriam obosită aseară, nu o scriam pentru prima oară, am scris-o de atâtea ori pe atât de multe pagini, am scris-o mai întâi când tu

98

nici măcar nu bănuiai. Scriam asta uneori doar pentru că-mi făcea bine să ştiu că te iubeam, alteori pentru că nu mă mai simţeam în stare să te iubesc la fel de tare. Aseară, însă, scria "îl iubesc" ca şi cum m-aş fi oprit cu adevărat în faţa ta şi ţi-aş fi spus ce simt pentru tine. Şi-atunci senzaţia de teamă şi de neputinţă a dispărut şi am rămas doar cu sentimentul limpede că te iubesc simplu, aproape prieteneşte. Că te iubesc şi în faţa iubirii mele nimeni nu mai poate face de-acum nimic, nici măcar eu însămi. Tu nu poţi pleca total de lângă mine. Nu vei putea niciodată. Eu nu am pierdut decât o singură luptă până acum. Vor mai fi şi altele. Eşti puternic şi recunosc asta. Eşti puternic pentru că te iubesc. Şi poate că ar ajunge numai atât ca să fii tu învingător de fiecare dată…

Caietul chinezesc Irina, 31 decembrie Mi-e inima plină de tristeţe. Stau în camera mea şi ascult muzică. Ce este blues-ul ? Citeam odată răspunsul unui negru bătrân, nu ştiu unde : "Prind sunetele afară, pe stradă, unde se nimereşte… Am blues-ul în sânge, îmi vine natural, e de ajuns un cuvânt şi fac un cântec. Există blues-uri tandre, dulci, senzuale… Dar adevăratul blues e atunci când te părăseşte o femeie şi totul s-a terminat." Sfârşitul ? Acesta nu poate fi sfârşitul. Eu cred că am trăit o falsă agonie. Nu admit un asemenea sfârşit, nu ni se potriveşte, nu ni se va potrivi niciodată.

Vlad 1 ianuarie De ce oare a trebuit să mă simt fericit abia la sfârşitul anului ? M-am întrebat, în cumpăna dintre ani, dacă sunt sau nu mulţumit de mine. Sunt, cred, mulţumit că am reuşit s-o uit pe Ingrid şi că am regăsit-o pe Dana. Sunt, însă, nemulţumit că a trebuit să mă abat atât de mult din cale pentru a ajunge în cele din urmă acolo unde am dorit. Sunt fericit până în măduva oaselor. Cred că am atins, în sfârşit, un vis frumos. Am petrecut cea dintâi noapte a noului an alături de Dana. A fost pentru prima oară când ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat ca în această noapte, cu toate că era atâta lume în jurul nostru. Apoi a fost şi Irina… A citit poate ce i-am scris în romanticul ei caiet cu scoarţe de mătase. Sper că a înţeles. Nu am făcut de fapt nimic altceva

99

decât să-i povestesc ce am gândit câteva zile la rând, înainte să înceapă vacanţa. Nu puteam nici să plâng, nici să sufăr, căci n-am prea avut pentru ce. Îmi părea rău puţin, este drept. O regăsisem în ea pe Ingrid, sub o înfăţişare nouă. Dar şi această imagine îmi era potrivnică, precum toate celelalte.

100

Ultima zi a anului care a trecut a fost ceţoasă şi tristă. Vlad i-a dat în dimineaţa aceea singurul telefon din vacanţă, poate ca să-i arate că se mai gândeşte încă la ea, sau, mai degrabă, ca să-i spună că va petrece revelionul la Florin, împreună cu Dana. Apoi, în primele zile ale lunii ianuarie, a avut loc o repetiţie a corului, în timpul căreia Irina a izbutit să nu-i arunce lui Vlad nici măcar o singură privire. Când repetiţia s-a terminat, ea a plecat singură, mergând însă într-atât de încet, încât Vlad a fost obligat s-o ajungă din urmă. Nu a avut puterea să treacă pe lângă ea fără să-i vorbească şi, cu un ton cât se poate de neutru, i-a urat "La mulţi ani". Ea şi-a întors uşor capul spre el, fără să se oprească din mers, şi a încercat să pară surprinsă : — A, Vlad, tu erai ? La mulţi ani ! Nu ne-am văzut încă anul acesta ? — Ştii bine că nu. — Întâlnesc multă lume. Mi s-a părut posibil să te fi întâlnit şi pe tine, a explicat ea. — Eşti atât de ciudată, Irina ! — De ce ? El n-a răspuns. Între timp ajunseseră în staţia de troleibuz şi paşii îi purtau deja mai departe. — Eram sigur că nu vei rata o nouă ocazie de a sta la discuţii, de a-mi cere tot felul de explicaţii, a constatat Vlad. — Nu înţeleg ce vrei să spui. — Sperai să mergem pe jos până acasă, împreună, ca să stăm de vorbă, nu-i aşa ? — Este adevărat, intenţionez să mă plimb puţin, pentru că este o zi foarte frumoasă. Tu, însă, ai fi putut să te opreşti în staţie. Eu nu te-am rugat să mă însoţeşti. — Nu, nu m-ai rugat, într-adevăr. Puteam să jur, însă, că o vei face. Au tăcut o bucată de vreme. Au trecut şi de staţia următoare şi totuşi Vlad nu a renunţat să meargă alături de Irina. Paşii îi purtau prin locuri pe care le colindaseră de atâtea ori împreună, însă acum între ei nici o apropiere nu mai părea posibilă. — Ce mai face Dana ? a întrebat Irina. — A plecat ieri în tabără la munte, s-a grăbit el să răspundă, părând uşurat că ea atinge subiectul pe care îl aşteptase. — Da ? N-am ştiut că s-a organizat o tabără în vacanţa asta. Şi cine a mai plecat ? — Multă lume. Dacă asta vrei să afli, Alex şi Monica s-au dus şi ei. Şi-au sărbătorit în gară un an de logodnă. S-au logodit iarna trecută, la Piatra Mare. — Ştiu. Ai fost şi tu la gară ?

101

— Da. Am condus-o pe Dana. Irina a simţit fără să vrea strângându-i-se inima. Pe ea Vlad nu ar fi condus-o niciodată la gară, dacă ar fi trebuit să plece undeva. El nu încercase niciodată să o întâlnească şi altundeva decât între zidurile reci ale liceului. — Tu de ce nu te-ai dus în tabără, Vlad ? Până acum nu ai ratat nici o ocazie. — De prost, de asta nu m-am dus. Când s-au făcut înscrierile nu am găsit nici un motiv să mă duc. Nu mă interesa nimeni acolo… — Nu ştiai că merge şi Dana ? El nu a răspuns şi Irina a înţeles de ce. Era felul lui de a-i arăta că o iubise totuşi, că ea nu fusese numai instrumentul răzbunării lui, aşa cum o lăsase să înţeleagă. Ar fi vrut ca el să-i spună cu adevărat ce simte, ce gândeşte, dar el a vorbit tot restul drumului numai despre Dana, despre dragostea lui pentru ea, în care poate credea, sau spera numai s-o facă pe Irina să creadă. Când au ajuns aproape de casă, Irina a realizat cu amărăciune că nu obţinuse nimic din ce sperase şi că se vor despărţi din nou ca doi străini. — Nu vrei să intrăm puţin în parc ? l-a întrebat fără nici o nădejde. El nu i-a răspuns, dar a urmat-o totuşi pe aleile parcului. Au mers tăcuţi până pe marginea apei şi s-au oprit sub sălciile încărcate de chiciură. Irina a scos caietul chinezesc din buzunarul paltonului ei larg din stofă albastră şi i l-a întins lui Vlad cu hotărâre. — L-am luat astăzi cu mine sperând că ţi-l voi putea da, a început ea să spună, fără să aibă curajul să-l privească. Vlad nu părea însă dornic să accepte caietul. Îşi aţintise privirile departe, peste lac, lăsând-o pe Irina cu mâna întinsă. — Te rog, a stăruit ea. Ţi-am scris iarăşi. Mi-e greu să-ţi spun prin viu grai ce mă frământă… Mai bine las caietul acesta să vorbească în locul meu. Nu refuza să citeşti. E inutil. N-ai face decât să mă umileşti şi mai tare. — Bine, a spus Vlad, luându-i caietul din mâna întinsă. Am să citesc ce mi-ai scris. — Acum, Vlad, chiar acum, a insistat ea. Vreau să fiu sigură că citeşti… El a deschis caietul şi, aşa cum stătea, în picioare, lovit de crivăţul rece care-i înroşise urechile şi-i flutura la gât fularul ca pe un steag, a început să citească : "Îl iubesc", scriam obosită aseară, nu o scriam pentru prima oară, am scris-o de atâtea ori pe atât de multe pagini, am scris-o mai întâi când tu nici măcar nu bănuiai. Irina stătea la doi paşi de el, golită de gânduri, cu ochii aţintiţi în zăpadă. — Nu ştiu ce să spun, a şoptit el după o vreme, închizând încet caietul.

102

Mă tem că am intrat slugă la doi stăpâni… Ce vrei tu de la mine de fapt ? De ce îţi place să mă frămânţi astfel ? — Nu ştiu ce vreau, a mărturisit ea. Aş vrea să fie totul ca înainte… — Nu cred că se mai poate, Irina. Îmi este dor de Dana. Abia aştept să se întoarcă din tabără. — Trebuie să ţii cu adevărat mult la ea, dacă îi duci lipsa după numai o zi de la plecare… — Da. Ţin enorm la ea. Cuvintele lui Vlad au rănit-o atât de tare, încât s-a simţit dintr-o dată lipsită de putere. S-a sprijinit fără să vrea de trunchiul unei sălcii, dar el a luat-o la pieptul lui înduioşat şi a început să-i mângâie obrajii, vorbindu-i cu blândeţe : — Irina, am încercat atât de mult să mă feresc din calea ta ! Ştiam că am să-ţi cad din nou în plasă. Ştia şi Dana… Cât s-a temut sărmana ! M-a rugat să nu vin astăzi la repetiţie, ştia că te voi întâlni şi că mă voi arăta iarăşi slab în faţa ta. Ce oare am să-i spun când îmi va telefona ? Ar fi trebuit să rămân astăzi acasă… Ştiam că nu va fi o zi norocoasă. — O zi norocoasă ? a întrebat Irina. O asemenea zi nu vine niciodată, dacă nu ştii s-o pregăteşti, s-o clădeşti cu mâinile tale. Eu, de exemplu, mi-am propus ca ziua de astăzi să fie norocoasă pentru mine… — Am să te ajut să fie, a spus Vlad, dacă-mi vei promite şi mie o zi la fel de norocoasă. — De acord, a râs Irina. Ce-ai zice de prima zi de şcoală ? Îţi convine ? El a strâns-o cu putere în braţe şi faţa lui era atât de încordată, încât Irina simţise că ar fi dorit să o sărute. Însă ea nu era deloc pregătită şi s-a retras din îmbrăţişare. A luat-o la fugă prin zăpadă, trăgându-l după ea… Nu înţelegea de ce sentimentele lui erau atât de contradictorii, dar pentru moment Vlad era lângă ea şi lucrul acesta îi făcea nespus de bine. — Ne mai vedem până la sfârşitul vacanţei ? a întrebat ea la ieşirea din parc, înainte să se despartă. — Am să-ţi dau telefon. Bine ? Ea i-a zâmbit şi s-a desprins de lângă el cu inima plină de speranţe. Dar aproape toată săptămâna s-a scurs fără ca Vlad să dea vreun semn de viaţă. I-a telefonat tot ea, cu două zile înainte să reînceapă şcoala. — Iartă-mă, dar nu ne putem întâlni mâine, a răspuns el întrebării pe care Irina o rostise ezitând, cu inima strânsă de îndoială. Dana se întoarce din tabără şi trebuie s-o întâmpin la gară… I-am promis, crede-mă. Ne vedem poimâine, când începe şcoala. E bine ? Nu era bine, dar oricum nu avea ce face. Irina pusese receptorul jos, încercând să lupte cu sentimentele amestecate de furie şi de disperare. Luni a reînceput şcoala. Irina promisese că va fi o zi norocoasă pentru

103

Vlad. Se gândise mult la felul în care avea să-l întâmpine, la cuvintele pe care dorea să i le spună, la lucrurile pe care spera să le poată face. El o aştepta în faţa clasei. Avea în mână caietul ei chinezesc. I l-a înmânat şi a plecat apoi repede, spunând că se grăbeşte. Ea a citit ce i-a scris el în prima oră, cea de istorie. Ţinea caietul pe genunchi, sub bancă, înfigându-şi dinţii adânc în pumnul strâns, de teamă să nu înceapă să plângă. Caietul chinezesc Vlad, 8 ianuarie Ascult acum pentru tine "Hy-De-Ho" – Blood, Sweat and Tears. Ceva uitat de mult. M-am gândit mereu la tine, chiar dacă încercam să-mi spun că de fapt gândurile mele zboară în altă parte. Te-am purtat cu mine în ultima noapte a anului şi nu te-am alungat din gândurile mele nici când strigătele şi râsetele celor din jur mi-au vestit că s-a mai dus un an, nici atunci când dopul primei sticle de şampanie a lovit tavanul, iar spuma s-a revărsat pe ecranul televizorului şi pe covor, nici chiar atunci când am privit-o pe Ingrid şi i-am urat baftă la examenele din vară. Sper că-mi vei da voie, măcar pentru început, să-ţi spun că încă nu ştiu ce să fac, dacă să mă întorc sau nu la tine. Poate pe parcurs, scriindu-ţi, am să mă mai lămuresc. Am recitit rândurile pe care le-ai aşternut în acest caiet la începutul vacanţei. Ar trebui să fiu mult prea tâmpit să scriu acum ceva sinonim vorbelor tale. Mă simt în pielea unui trădător şi trădătorii nu şi-au declarat niciodată dragostea faţă de ţară când, rătăciţi, s-au întors acasă. M-ai privi cu dispreţ, mi-ai cere să-mi scot numaidecât masca de pe faţă. Ce am să fac eu acum ? Refuz să mă gândesc la asta. Nu-mi place să construiesc planuri. Prefer să las totul la discreţia timpului. Explicaţiile, promisiunile nu au nici un rost, ele n-ar face decât să adâncească situaţia de compromis în care am intrat ca un prost până peste cap. Meditam cândva ce grozav ar fi să se inventeze un limbaj matematic, capabil să codifice cele mai ascunse sentimente umane. Oare cuvintele pe care ni le spunem unii altora ar putea face parte dintr-un asemenea limbaj ? Ar fi poate atunci cu mult mai simplu să ne exprimăm dragostea, fericirea, speranţele, iluziile ! Mă gândesc la toate întrebările pe care mi le-ai pus de când ne cunoaştem şi la care nu am reuşit niciodată să răspund pe de-a întregul. A fost aşa oare pentru că îmi lipsea acel limbaj ? Sau pur şi simplu am evitat să-ţi răspund din laşitate ? Mă simt acum într-un punct de răscruce şi cred că ar fi pentru mine timpul să-mi definesc sentimentele. M-ai întrebat într-o zi de ce am iubit-o pe Ingrid. Nu ştiu, la început a fost o simplă nebunie, care apoi s-a

104

transformat fără să ştiu cum în dragoste. Îmi povestea Florin : "După Costineşti, când a început şcoala şi te-am văzut aşa luminat la faţă, mi-am zis că cine ştie ce ! Când mi-ai spus, da, o iubesc şi suntem foarte fericiţi împreună, am înţeles că te-am pierdut pentru o bună bucată de vreme." Nu ştiu nici eu de ce-am iubit-o. Poate că ochii ei, atât de fantastici, m-au scăldat într-o lumină cu totul nouă pentru mine. Da, mă tem că folosesc propriile tale cuvinte. Ce ţi-este şi cu ochii aceştia albaştri ! M-ai întrebat apoi cum am reuşit s-o uit. Nu cred că am reuşit cu adevărat. Încă mai aştept. Timpul le desface până la urmă pe toate, aşa se spune. În gândurile mele eram mereu alături de ea, chiar şi atunci când totul se sfârşise şi nici unul dintre noi nu mai avea curajul să ia lucrurile de la capăt. Atunci i-am închinat cel de-al doilea cântec, "In my life" – The Beatles, după ce îi dedicasem deja "Song Sung Blue" – Neil Diamond. Mda, cam aşa a fost cu Mata-Hari, cum îi plăcea ei să îşi spună. Ai vrut să afli dacă în zilele acestea de vacanţă m-am gândit vreodată la tine. Ei bine, da, m-am gândit mult. Dar nu ştiu de ce, când mă gândeam la tine te revedeam nu aşa cum erai astă-vară, la mare, sau mai târziu, când ne plimbam amândoi în parcul Herăstrău, într-o duminică de noiembrie, ci revedeam mereu făptura aceea rece şi calculată, care mă ocolea pe coridoarele liceului, refuzând cu îndârjire să-mi vorbească. Cred că această imagine mă împiedică să iau astăzi o hotărâre. M-ai întrebat dacă mi-a fost greu alături de tine. Am suferit mult, este drept, dar nu am obosit niciodată. Nicicând nu m-a speriat complexitatea fiinţei tale. Nimeni nu s-ar putea plictisi lângă tine, te asigur. Şi, totuşi, uneori, ai fost cu adevărat insuportabilă. Mă tem că nu am ajuns întotdeauna să înţeleg ciudăţeniile tale. De când te-ai născut, nu cred să fi gândit de două ori acelaşi lucru, cu aceeaşi intensitate. Te contrazici pe tine însăţi în toate acţiunile tale. Ai vrut să ştii dacă te-am iubit. Îmi pare rău că mă consideri atât de grăbit în sentimente. Am ţinut, desigur, la tine, dar nu cred să te fi iubit cu adevărat. Mi-ai reproşat că am plecat. Dar oare ai fi preferat să rămân ? Nu am plecat pentru că mi-a venit mie o idee atât de trăsnită, ci pentru că tu mi-ai sugerat această evadare. Am gândit că, decât să rămân pe drumuri şi să încep iarăşi să caut, mai bine mă întorc, cât mai este timp, la Dana şi cu asta basta ! Mă mai odihnesc, îmi mai revin puţin, sperând că poate cine ştie, mai târziu, voi găsi ceva mai convenabil. Şi iată că am ajuns la una din întrebările care par să te frământe cel mai tare. De ce o iubesc pe Dana ? Răspunsul este simplu : nu ştiu. Dar o iubesc şi-mi este îngrozitor de teamă să n-o pierd. O iubesc poate pentru că a ştiut să se agaţe, a ştiut să devină pentru mine indispensabilă. Mi-ai cerut să-ţi vorbesc despre calităţile Danei. Cred că vom atinge aici un punct critic. Prin definiţie, fetele se împart în "mişto" şi "de suflet". Mă rog, asta este

105

părerea generală. Eu, însă, aş pune problema altfel : dacă ar fi să creez, precum Pygmalion, o fiinţă ideală, aş vrea să aibă înfăţişarea ta, să fie iubitoare, bună, gingaşă, poate puţin cochetă, aşa cum vă place vouă, fetelor, să fiţi, tandră, ascunsă, înţelegătoare. Da, cred că te-aş alege pe tine şi te-aş umple cu sufletul Danei. Poate aşa vei înţelege ce fel de calităţi are. Nu te cunosc foarte bine, Irina, dar cred, totuşi, că nu eşti capabilă să dăruieşti căldura sufletească şi acea stare deosebită de spirit pe care mi le oferă Dana. Este o fată minunată. Îmi este imposibil să fiu iarăşi rău cu ea. Dacă aş încerca s-o părăsesc acum, ştiu că va fi pentru totdeauna. Poate că într-o zi voi renunţa la ea. Acum, însă, simt că nu ar fi capabilă să înţeleagă.

106

Nici ea nu-l mai poate înţelege şi nici nu mai vrea să-l înţeleagă. Simte un dezgust vecin cu greaţa. Mii de imagini i se succed în minte şi nu mai ştie deloc ce se întâmplă cu ea. Oh, dacă ar avea puterea să distrugă acest coşmar, să împrăştie ceaţa care îi desparte ! Crede cu tărie că lucrurile, în ceea ce-i priveşte, nu vor mai fi bune niciodată. Vor trebui să se strecoare mereu temători, să se pândească unul pe altul, să-şi pună veşnic întrebări. Şi poate într-o zi vor deveni cu adevărat doi străini, nici nu vor mai fi capabili să se recunoască. Aseară el i-a cerut să îl lase să plece, dar a rugat-o, totuşi, să nu-l uite, să îl aştepte până la primăvară. Oare de ce a făcut-o să iubească iarna, chiar şi iarna, pentru ca acum să i-o ia înapoi ? S-a desprins de sufletul ei, Vlad, şi se duce departe. Îl va aştepta. Trebuie să aibă răbdare. Va aştepta, sperând în fiecare zi că el se va întoarce la ea mâine şi va trăi mereu cu speranţa în ziua de mâine, de care îi va fi teamă. Nu poate să-şi imagineze cum va fi existenţa ei de aici înainte, când nu mai are de purtat cu Vlad nici o luptă, când nu-i mai rămâne la îndemână decât aşteptarea. Îi va fi foarte greu fără el, atâta timp cât nici nu-şi mai aduce aminte cum era înainte de a-l avea. A fost în viaţa ei doar foarte multă singurătate ? Nu ştie, nu mai ţine minte… Aseară, după toate lucrurile pe care le citise în caietul chinezesc şi după felul în care Vlad o ocolise dimineaţa întreagă, ar fi vrut să nu se mai ducă la repetiţia corului. Nu pentru că se temea că partida a fost definitiv pierdută, ci pentru că dorea să-l pedepsească pe Vlad. Gândul că el va sta poate toată seara ca pe ghimpi, uitându-se plin de speranţă spre uşa sălii de festivităţi ori de câte ori va fi intrat cineva, o umplea de o căldură ciudată. S-a dus totuşi la cor, iar Vlad a întâmpinat-o vesel şi deschis, ca altădată. La sfârşitul repetiţiei i-a adus din vestiar paltonul, căciula şi fularul şi a ajutat-o să se îmbrace. — Intenţionezi să mă conduci acasă ? l-a întrebat Irina, puţin mirată. — Bineînţeles, i-a răspuns el. Îţi aminteşti ? Seara aceasta mi-ai promis-o mie, mi-ai spus că vei face în aşa fel încât să-mi fie norocoasă. — Greşeşti, a spus ea, amară. Ţi-am promis, într-adevăr, că prima zi de şcoală va fi norocoasă pentru tine, însă toată ziua, nu doar seara. — Te-ai supărat că nu am stat azi-dimineaţă mai mult timp cu tine, nu-i aşa ? a realizat Vlad. Iartă-mă, am avut gândurile în altă parte. — Unde ? — Eram puţin îngrijorat, pentru că Dana e bolnavă. A răcit în tabără. Am trecut pe la ea la sfârşitul orelor, ca să văd cum se mai simte. Irina îşi promisese că nu va mai lua niciodată în seamă lucrurile, bune sau rele, pe care i le va spune Vlad. Însă el stătea acum în faţa ei şi o rănea cu cuvintele lui, privind-o în acelaşi timp drept în ochi cu atâta seninătate.

107

— Puteai să te duci la ea mâine, s-a mulţumit ea să spună. Ziua de astăzi trebuia s-o petrecem împreună, aşa cum era stabilit. — De ce nu înţelegi, Irina ? Nu puteam să încalc promisiunea dată Danei. — Să mergem, a şoptit ea cu amărăciune. Se grăbea să iasă afară, în întuneric, pentru ca el să nu-i vadă lacrimile adunate în colţurile ochilor. Se întreba de câte ori până atunci îşi călcase Vlad promisiunile făcute faţă de ea. Nici nu ştia dacă îşi respectase vreodată cuvântul dat. Era atât de evident faptul că nu o iubea, că nu o iubise niciodată. — Cred că tu mă judeci greşit, Vlad, a spus ea deodată. Poate de aceea te porţi astfel cu mine. Nu sunt aridă, să ştii, aşa cum îţi închipui. Nu sunt un teren sterp pe care nu poţi cultiva sentimente, ar putea creşte copaci şi flori din sufletul meu, dacă m-ai ajuta… Cred că am înţeles, în sfârşit, ce se petrece cu mine. Vezi tu, am ajuns într-un punct al existenţei mele dincolo de care nu mai pot păşi singură… Ah, nu ştiu cum să-ţi explic asta… Nu mi-am trăit niciodată vârsta adevărată. Am întârziat mult pe drum. Gândesc în aparenţă ca o femeie, dar am avut întotdeauna comportamentul unei fetiţe… însă pot, mă simt capabilă, îmi doresc să trec şi pragul acesta. Dacă nu mă vei ajuta tu, mă va ajuta de bună seamă altcineva, altădată… Vlad nu i-a răspuns, i-a luat numai mâna în palma sa, mergând mai departe prin zăpadă. Ningea calm, cu fulgi mari şi cerul, lipsit de stele, era totuşi plin de lumină, înalt şi străveziu. Era o seară caldă, frumoasă şi ciudată. Străzile se aşterneau în faţa lor acoperite de zăpadă, strălucind feeric, aproape ireal, în lumina roşiatică a felinarelor. Era atâta linişte în jurul lor, încât Irina avea impresia că poate să audă căzând pe stradă fulgii de zăpadă. Au mers încă multă vreme ţinându-se de mână, fără să-şi vorbească. Irina îşi uitase lacrimile. Dintr-o dată se simţea fericită, precum un copil care vede cea dintâi zăpadă. "Aş vrea să fie iarăşi seara de Crăciun şi s-o petrec cu tine aici, acum, pe stradă", a spus ea, desprinzându-se de lângă Vlad, ca să se învârtească râzând sub ninsoarea care nu contenea să cadă. S-a oprit ameţită lângă o maşină parcată pe marginea străzii, atât de troienită, încât părea un ghem uriaş de vată de zahăr. Şi-a afundat mâinile amândouă în zăpada pură şi albă, ducându-şi-le apoi spre faţă. "E bună !" a exclamat ea, aproape fericită. "Ai mâncat vreodată zăpadă ?" A izbucnit în râs, iarăşi. "Vreau şi eu…", a şoptit atunci Vlad şi s-a apropiat încet de ea. I-a prins obrajii între palme şi a sărutat îndelung, tăcut şi liniştit, buzele ei reci şi pline de zăpadă. — Irina, acum mă simt incapabil să iau vreo hotărâre, a spus Vlad când ea s-a desprins din îmbrăţişare. Iarna nu m-a inspirat niciodată la nimic. Te rog mult, ai răbdare cu mine. Trebuie să plec, dar nu pentru totdeauna.

108

Aşteaptă-mă până la primăvară… Cu ochii în pământ, Irina mergea încet, spulberând zăpada cu vârfurile ghetelor. Nu putea concepe asemenea cuvinte. Le percepea ca pe o groaznică trădare. — Zilele trecute credeam că balanţa s-a înclinat în favoarea mea… Mă întreb ce s-a întâmplat, cum a reuşit până la urmă Dana să câştige ? — Am încercat să-i explic, crede-mă, a început Vlad să pledeze. Dar am ajuns să ne certăm rău de tot şi până la urmă ea şi-a impus punctul de vedere. — A plâns, te-a ameninţat, te-a implorat să rămâi ? — Nu… De fapt, eu am rugat-o să mă lase să rămân alături de ea… Aşa s-au petrecut lucrurile aseară. Iar ea nu poate şi nu mai vrea să înţeleagă. Nu s-a simţit astăzi în stare să meargă la şcoală. Prea multe furtuni devastatoare cutreieră sufletul ei. Se gândeşte la Vlad cu o stranie strângere de inimă, conştientă că undeva, în adâncul ei, îl doreşte cu adevărat. Ar vrea ca el să-i acopere faţa cu sărutări, s-o atingă blând cu mâinile lui uşoare. Şi iată că din nou plânge. De ce nu este oare în stare să se stăpânească ? Poate că, plecând, el nici măcar nu a ştiut ce rău cumplit îi face. Da, parcă a lipsit-o de ochi, lăsând-o să rătăcească singură prin întuneric. O dezgustă dragostea pe care i-o poartă lui Vlad. Ce îngrozitor i se pare faptul că-l doreşte astfel ! Este îndrăgostită nebuneşte de mâinile lui, de buzele lui, de răsuflarea lui caldă şi cuminte, de toate lucrurile pe care el ştie să le facă cu o întrepătrundere ciudată de stângăcie şi de iscusinţă. De ce oare îl iubeşte astfel ? Oh, pentru toate motivele din lume îl iubeşte şi, dacă umilindu-se îşi dă seama de umilinţă, dacă încercând să-l aducă înapoi ştie că el nu se va mai întoarce niciodată la ea, dacă înţelegând toate aceste lucruri este hotărâtă, totuşi, să lupte nebuneşte mai departe, înseamnă că-l iubeşte cu adevărat. De ce oare îl iubeşte astfel ? Poate din motivul pentru care l-ar iubi orice femeie. Pentru că are mâinile aşa cum le are. Oricât s-ar strădui, nu-şi poate aminti cuvintele lui Vlad, ci numai gesturile lui, îi este imposibil să se gândească la el altfel decât cu ochii închişi. Caietul chinezesc Irina, 15 ianuarie Ascult acum pentru tine "My friend the wind" – Demis Roussos. Pentru că ai plecat iarăşi, prietenul meu, vântul… Ca să te uit mai uşor, am încercat să-mi imaginez că te-am lăsat undeva, într-o gară întunecată, şi că pe mine trenul m-a dus departe. Am

109

reuşit să-mi închipui că mă aflu într-un compartiment pustiu şi un timp am uitat să mă mai gândesc la tine. La ce bun, la ce bun să existe trenuri şi gări în lume ? Poţi să-mi spui ? De ce mi se părea că trenul meu stă pe loc şi doar gara ta alerga prin întuneric, departe, tot mai departe de mine ? De când ne-am despărţit, sufăr de frig şi de singurătate. Dimineaţa, când ceasul mă trezeşte, îmi vine să plâng. Rămân sub plapumă, învelită până la gât, cu mâinile pe piept, sub pijama, să mi se încălzească. Apoi mă scol nefericită, intru în baie şi stau mult timp în faţa oglinzii, analizând fiecare detaliu. Mi-a răsărit un coş pe nas, nu ştiu cum să-l ascund, mă înspăimântă ca şi cum ar fi o rană. Dau drumul la apă, o încerc cu degetul, apoi mă spăl fără nici o tragere de inimă. Îmi îndrept sprâncenele cu o periuţă. Mă îmbrac apoi alene şi plec la şcoală fără să mănânc. Aceasta este monotonia stabilită din fiecare dimineaţă. Seara, la culcare, totul se petrece aproape în sens invers. Adorm greu, cu ochii în tavan, încercând să-mi creez o anumită atmosferă de gânduri. Acestea sunt serile şi dimineţile mele, Vlad, despre ele nu ţi-am vorbit niciodată. Doamne, îmi vin atâtea lucruri în minte pe care am omis să ţi le spun când eram împreună ! Curios, simt astăzi o singură senzaţie, poate cea mai simplă dintre toate : senzaţia de limpede. Da, Vlad, mi se pare că totul în jurul meu este aşa de imens şi de limpede şi mă întreb câteodată dacă fericirea nu izvorăşte cumva din limpezime ? De câteva zile încoace mă joc pe derdeluş cu săniuţa, împreună cu copiii din cartier… Nu ştiu de ce am crezut că e mai bine să fiu mare. Fericirea o găsesc în interiorul meu. Am impresia că o pot clădi cu mâinile mele. Mă simt limpede şi curată, ca o lacrimă ce stă să cadă. A iubi este cel mai stupid lucru din lume ! Sunt cu adevărat departe de tine, Vlad, nu prin distanţa care ne desparte, ci datorită noilor mele gânduri. Mă gândesc la tine ca la o minge pierdută în iarbă, demult, în copilărie, pe care nu am mai găsit-o niciodată şi pentru care am plâns, convinsă că nu voi mai avea nicicând una la fel de frumoasă. Mă gândesc la tine ca la prima povestire pe care am citit-o când eram copil, un basm de Wilhelm Hauff, Muck cel Mic. Mi s-a părut această povestire minunată, însă am rătăcit până la urmă cartea. Am trăit ani de zile cu speranţa că o voi regăsi, ca s-o pot citi încă o dată. Am zărit-o de curând într-o librărie şi am cumpărat-o. Dar nu am reuşit să regăsesc în paginile ei, cu mintea mea de acum, atmosfera fantastică de altădată. Oare aşa va fi atunci când te vei întoarce ? Visez oare atât de mult la clipa aceea, doar ca să constat că nu vei mai fi asemeni celui pe care inima mea îl aşteaptă ?

110

25 ianuarie Au trecut de la plecarea lui Vlad două săptămâni. Timpul se scurge monoton. În fiecare început de zi Irina speră că va trăi, în sfârşit, o întâmplare minunată, însă iluziile ei se prăbuşesc de fiecare dată, în acelaşi mod lamentabil în care s-au prăbuşit de mii de ori. O nemulţumeşte faptul că viaţa ei este atât de banală, că nu se poate abate de la această plictisitoare linie pe care singură a trasat-o în propria ei existenţă şi în jurul căreia oscilează într-un mod obsedant. De când Vlad a plecat, a avut câteva discuţii cu mama. De fiecare dată în jurul aceloraşi probleme. Mama nu este niciodată mulţumită de ea, dar nu are curajul să i-o spună direct şi-i acuză mereu pe toţi ceilalţi, întreaga ei generaţie. În opinia ei, tinerii de azi nu sunt buni de nimic. Netezindu-le copiilor drumul – spune mama – părinţii nu-i pregătesc îndeajuns pentru viaţă. "Şi viaţa nu este aşa cum o vezi tu astăzi, Irina !" Mama nu înţelege de ce toţi tinerii par atât de nefericiţi. Dar mama, de fapt, nu cunoaşte deloc tânara generaţie, nu o vede decât pe ea că este nefericită. "De unde vine oare toată această suferinţă ?" o întreabă. Irina s-a gândit de multe ori la întrebare. Poate că mama are dreptate, poate, precum ea, toţi ceilalţi tineri sunt nefericiţi. Poate se bălăcesc într-adevăr cu toţii într-o căldare de aur, plină cu lături. Sunt poate prea miopi, nu reuşesc să vadă pereţii de aur de sub nasul lor, şi nici nu le trece prin minte să întindă mâinile ca să-i atingă. Iat-o, de exemplu, pe Ileana. A văzut de cinci ori la rând Love Story şi a ajuns până la urmă la concluzia că viaţa nu merită trăită, că e mult prea mizerabilă. A încercat să se sinucidă, înghiţind un pumn de somnifere. A trebuit să îndure o şedinţă lungă de spălături stomacale. După care s-a dus să mai vadă încă o dată Love story. La ce oare i-au servit toate astea ? Oare nu are de fapt puţin dreptate ? Poate că viaţa este cu adevărat mizerabilă. — Ce ai face tu oare dacă ai rămâne singură ? a vrut să ştie mama. Dacă tatăl tău şi cu mine ar trebui să plecăm pentru multă vreme undeva, în străinătate ? — Nu ştiu, a răspuns ea cu sinceritate. Ce curioasă întrebare ! Nu m-am gândit până acum niciodată că aş putea fi vreodată liberă… vreau să spun singură… fără voi. — Îţi spun eu ce cred, ce mă tem că vei face : Vei coborî cât de jos se va putea, printre oamenii de nimic, te vei destrăbăla, vei renunţa la gospodărie ca să scrii în jurnalele tale sentimentale, la şcoală pentru hoinăreală, la mâncare pentru lux. Asta vei face ! Irina s-a gândit întristată că trebuie să fi ajuns foarte rău în ochii mamei, dacă ea îi prevede un asemenea viitor. Iar tata… Ştie bine la ce

111

poate tata să se aştepte : la un copil din flori. Când s-a îndrăgostit pentru prima oară, nu avea decât treisprezece ani. Iar mama, descoperind scrisorile sentimentale pe care ea nici măcar nu avea de gând să le trimită, a bătut-o măr. Pe când tata, el i-a strigat numai : "În casa mea n-am să te primesc niciodată cu burta la gură, ascultă-mă bine !" Din cauza lor a ajuns să creadă că dragostea este umilitoare. Din cauza lor nu a fost niciodată în stare să-şi asume sentimentele. În afară de aceste mici excepţii, gândurile i le ocupă mai cu seamă Vlad. Ar vrea să evadeze, să scape cumva de frământările minţii ei bolnave, pierde mult, prea mult timp gândindu-se la Vlad. Nu suferă cine ştie cât, cu toate că el a părăsit-o, nu suferă mai ales pentru că ştie că el mai ţine încă la ea. De când a plecat, Vlad nu i-a vorbit decât o singură dată. A aşteptat-o într-o dimineaţă în faţa clasei, ca să-i dea o scrisoare. Irina a privit curioasă plicul. Venea din străinătate. — Ce-i asta ? l-a întrebat. — E de la Rudi, prietenul meu cel mai bun. A plecat cu familia acum un an în Franţa. — Da ? Cum au izbutit să plece ? s-a mirat ea. — Cu ajutorul comunităţii evreieşti, am impresia. — Nu mi-ai vorbit niciodată despre el… De ce mi-ai adus scrisoarea lui ? — I-am povestit lui Rudi despre tine, iar el ţi-a trimis câteva rânduri. Aş vrea să le citeşti. Ştii că aveţi aceeaşi zi de naştere ? Mi s-a părut întotdeauna curios felul în care vă asemănaţi. — Vrei să spui că este la fel de insuportabil ca mine ? a râs ea. În scrisoare, Rudi i se adresa mai întâi Irinei şi abia apoi lui Vlad. Dragă Irina – scria – sau… prietena lui Vlad… Poate că este banal să-ţi vorbesc despre amicul ăsta al meu de peste zeci ani de zile, pe care îl cunosc cum nici măcar el singur nu se cunoaşte. Bag totuşi de seamă că, de când l-am văzut pentru ultima oară, s-a mai schimbat, a devenit un tip imposibil, umblă se pare câte trei ore prin frig cu o tipă care are ochii în trei culori, deşi parcă mai mult verzi, totuşi. Nu-l bârfesc, dar adevărul trebuie spus : e foarte orgolios şi sensibil. Despre tine ştiu doar în ce zi ai ţipat pentru prima oară şi că ai un metru şaptezeci înălţime (după ora Bucureştiului). Sper să ajungem cândva să mâncăm împreună un profiterol la Albina şi să povestim fiecare ce isprăvi am mai făcut. Dragă Vlad, tu nu mi-ai mai scris de multă vreme. Ce s-a întâmplat ? O duci nasol cu şcoala ? Sau ai alte probleme, mai tâmpite ? Nici eu nu am dus-o prea bine, am fost chiar demoralizat – nu că sunt aici, ce dracu !

112

n-am devenit nebun – dar am tot felul de motive. Ai mei s-au hotărât să rămână în Franţa, dar eu oricum va trebui să fac armata în Israel. Şi zboară, ca de obicei, un vânt de război peste acele meleaguri… Aseară am văzut nişte documentare formidabile la TV, filmul cu asasinarea lui Kennedy, excepţional, masacre în Vietnam şi tot felul de băi de sânge de mi s-a făcut greaţă. O dezbatere despre războiul rece, din care n-am înţeles prea mare lucru, decât că cineva a spus mai demult că americanii ar trebui luaţi şi băgaţi cu nasul acolo unde şi-au făcut de cap, ca să vadă ce-a ieşit, că tot aşa făcea şi mama lui cu pisica, atunci când murdărea covorul. S-a mai discutat despre efectele bombei atomice, între 21h30 şi 23h30, şi cele două tabere mai că s-au luat la bătaie, pe cuvânt. Pe aici trec regulat avioane cu reacţie militare, Mirage IV sau dracu ştie din care şi fac destul zgomot. A fost şi un documentar cu exploziile atomice franceze şi despre capacitatea de atac şi apărare şi te asigur că dacă o să fie ceva ne ducem dracului cu toţii ! Să-ţi povestesc o altă chestie interesantă de la TV. Într-o seară, un film, "Căprioarele" se numea. M-a frapat că tipul semăna puţin cu tine, fără să fac mişto, zău că aşa era ! Era de fapt un film erotic. Două surori, mortale ca fizic, şi tipul ăsta. Cadrul : o vilă la Mediterana, cu o grămadă de camere, n-am reuşit să le număr. Una din surori cred că era cam redusă mental, desena întruna căţeluşi şi căprioare, chestii din astea. Cealaltă, mai mare, era la fel de mişto, dar ştii cum ? Exciting ! ?i era în amor cu gagiul ăsta. Tipele îl dispută pe ăla şi fac tot felul de chestii, pe care le pot vedea în toate amănuntele şi telespectatorii. TV e cam indiscret în sensul acesta. Până la urmă aia mică o omoară pe soră-sa cu un cuţit de colecţie şi, în timp ce stă goală pe pat, iar aia moartă pe jos, vine tipul, îşi aprinde o ţigară şi se termină filmul. Tu înţelegi ceva din poveştile astea de oameni-mari ? Din fericire am fost singur la televizor, altfel eram pus în situaţii delicate. Mă cam strângeau pantalonii. Mă simţeam prost chiar şi faţă de mine însumi, înţelegi cum vine asta ? Mda, are ghinion scrisoarea mea, am reuşit s-o stric cu filmul ăsta… În rest, ce să-ţi mai spun ? Am multe pe cap, cu acomodarea şi chestii administrative de tot felul. Nu are rost să-ţi povestesc, că tot n-ai înţelege, decât dacă ai fi în pielea mea, ceea ce nu-ţi doresc. Mama nu are servici încă, dar bani mai sunt ceva. Nu prea mai am ce să scriu, decât chestii mişto şi te-ai oftica puţin. Sunt foarte strict, observi ? Te las cu bine. Irina i-a înapoiat lui Vlad scrisoarea a doua zi, abţinându-se de la orice fel de comentarii. De atunci nu şi-au mai vorbit niciodată. Până azi-dimineaţă.

113

Pe coridoarele liceului treceau unul pe lângă altul ca şi cum nu s-ar cunoaşte, nici măcar nu se salutau, aşa cum ar fi cerut-o buna cuviinţă. Zilele trecute l-a întâlnit în troleibuz, dimineaţa, când se duceau la şcoală. Vlad era singur pe platforma din spate, iar ea s-a apropiat de el şi, fără să-i spună nici un cuvânt, şi-a rezemat fruntea de umărul lui. El nu i-a respins gestul, dar nici nu a încurajat-o, a stat nemişcat precum un manechin într-o vitrină. Însă ea a simţit venind din trupul lui o căldură blândă, care a învăluit-o şi i-a dat putere, aşa cum atingerea pământului mamă îi da forţe noi lui Anteu. Curios, nu este geloasă pe Dana. Ea a avut condiţiile necesare să-l păstreze pe Vlad. L-a invitat în sânul familiei ei şi l-a prezentat ca pe un logodnic. Vlad a vorbit adeseori cu tatăl Danei şi i-a promis că va privi această prietenie cu toată responsabilitatea. Indiferent de adevăratele lui sentimente, el nu va fi poate capabil să-şi calce cuvântul dat. Irina şi-o aminteşte pe Dana, aşa cum era când au vorbit amândouă pentru prima oară, cu câteva zile înainte de vacanţa de iarnă. Pare a exista un obicei ca rivalele să discute între ele, să caute explicaţii, să găsească împreună noi soluţii, noi portiţe de scăpare. Dana era uşor timorată, îşi muşca buzele sângerii şi clipea des din ochii ei mici şi negri, încreţindu-şi faţa drăgălaşă şi expresivă. — Îl iubeşti cu adevărat pe Vlad ? o întrebase Dana. — Da. Îl iubesc. Era pentru prima oară când dădea glas sentimentelor ei astfel, fără să se ascundă. Însă era bine ca Dana să ştie cum stau lucrurile. — Şi eu îl iubesc… Însă ne chinuim prea mult împreună. Întotdeauna Vlad a căutat şi a găsit un adăpost lângă mine, nimic altceva, iar eu am acceptat poate cu prea multă uşurinţă să fiu pentru el un simplu refugiu. Ultimul lui joc, însă, este prea greu pentru mine, nu izbutesc să-l înţeleg. Nu ştiu ce sentimente a avut pentru tine, nu ştiu ce aveţi de împărţit voi doi, dar încep să cred că jocul lui Vlad a fost acela de a te face pe tine să pierzi, şi nicidecum pe mine să câştig. Şi nici măcar nu sunt sigură că a reuşit ce şi-a propus… Ar vrea acum să fie capabilă să renunţe la Vlad, dacă el se va întoarce, ar vrea asta din pricina Danei, pentru că este o fată dintr-o bucată şi merită să fie fericită. Ei bine, şi-ar dori să poată face, în sfârşit, o faptă bună, să apere cuvântul dat al lui Vlad şi propria lui onoare. Dar ştie că nu va fi posibil. Pentru că îl iubeşte intens, îl iubeşte minunat, înălţător de mult şi are ea însăşi dreptul la fericire. De câteva zile este atât de cald afară, încât i-a trecut prin minte că anul acesta s-ar putea să vină ceva mai devreme primăvara. Poate înstrăinarea la care o supune Vlad se va curma în curând. Azi-dimineaţă, plecând spre

114

şcoală, s-a gândit că poate el va apela cel puţin la un compromis. L-a întâlnit în faţa liceului şi, după atâta vreme, el i-a vorbit iarăşi. I-a cerut pentru câteva zile caietul ei chinezesc. "Ce rost mai are ?" l-a întrebat ea cu amărăciune. "Aş vrea să-mi amintesc…" Să-şi amintească ? Desigur. El a uitat deja totul. O dezgustă faptul că nu există nimic veşnic în gândirea nimănui. Nu este oare cu putinţă pentru nimeni să oprească trecerea îngrozitoare a timpului ? Unde a rămas oare fetiţa de treisprezece ani care s-a îndrăgostit pentru prima dată ? De ce i se pare că de atunci a trecut doar fracţiunea de timp necesară unei frunze să se desprindă de pe trunchi şi să cadă ? Doamne, când i-a trecut oare o aşa mare parte din viaţă ?

115

Caietul chinezesc Vlad, 26 ianuarie Iartă-mă că am pătruns iarăşi în gândurile tale. Am simţit dintr-o dată acut nevoia să-ţi vorbesc. Îmi este imposibil să continui a fi aşa cum sunt acum, cu raţii, ca puşcăriaşii. De o vreme încoace, încerc zadarnic să mă apropii de mine însumi, călcând cu grijă, pe vârfuri, ca să nu-mi trezesc conştiinţa. Sunt bolnav, sufletul meu e mâncat de arşiţă… De ce oare trebuie să aştept atât de mult însănătoşirea ? Încerc să nu te văd, dar te caut din priviri pretutindeni. Şi zăresc în ochii tuturor lumina ochilor tăi, străpungători şi invincibili. Am nevoie de privirea ta, singura care mă mai poate găsi în abisurile absurdului unde m-am prăbuşit. Te vreau din nou alături de mine… E greu să spun un asemenea lucru acum, când lacrimile tale nu s-au uscat încă. Nu vrei să credem amândoi că a sosit mai devreme primăvara ? Să ne închipuim că nu a mai rămas pe nicăieri nici un strop de zăpadă ? I-a cerut să se întâlnească seara, iar ea ar fi vrut să nu accepte. I se părea că-l urăşte, pentru că abia dacă rezistase trei săptămâni departe de ea şi acum dorea să se întoarcă, fiind atât de sigur că va fi primit cu braţele deschise. Nu ştia prea bine cum să-şi explice comportamentul lui Vlad : căuta împăcarea pentru că ţinea cu adevărat la ea, sau pentru că se temea că l-a uitat prea repede, sau pentru că s-a plictisit de Dana, sau Dana s-a săturat de el ? Nu reuşea să găsească răspunsul la nici o întrebare. A preferat să nu-şi mai bată capul şi să se ducă, totuşi, la întâlnire. El a întâmpinat-o fericit. A îmbrăţişat-o. Era atât de frig afară, încât Irina şi-a spus că poate a greşit, că în definitiv iarna nu era încă pregătită să îi lase în pace. Ceaţa era deasă, prea deasă, aproape că nu reuşea să desluşească bine trăsăturile lui Vlad, nici să-i ghicească adevăratele gânduri în expresia estompată a chipului. Ceaţa o punea faţă de el într-o poziţie de inferioritate. Primele lui cuvinte nu au reuşit, totuşi, s-o surprindă. "Irina – i-a spus el – nu vreau să te înşeli asupra adevăratelor mele intenţii. Nu am luat încă nici o hotărâre." Tăcând, ea a marcat o primă victorie. Vlad o privea descumpănit, ar fi vrut ca ea să spună ceva, dându-i posibilitatea să se agaţe de cuvintele ei, oricare ar fi fost, ca să poată merge mai departe. Însă, cu inima făcută fărâme, Irina nu vorbea. Îi era frig, tremura din toate încheieturile şi tăcea pentru că era mult prea îngheţată ca să poată spune ceva. S-au aşezat amândoi pe o bancă într-un refugiu de la capătul unui tramvai. Nu era nimeni în staţia prost iluminată. Crivăţul şuiera prin geamurile sparte, biciundu-le obrajii, aducând în refugiu fulgi mărunţi şi

116

ascuţiţi, ca nişte ace. Nu ningea, era doar vântul care scutura de zăpadă crengile arborilor. Din când în când, un tramvai lua curba scrâşnind şi intra în staţie stârnind pe sârme jerbe de scântei. Nu urca nimeni şi, înainte de a porni mai departe, vatmanul se uita lung spre Vlad şi Irina, suflându-şi în pumni, ca să se încălzească. — Ţi-am scris pentru că mi s-a făcut dor de tine, a spus Vlad. Nu mai suportam răceala dintre noi… Dar să nu crezi că m-am întors la tine. Să nu crezi asta, Irina. Mai lasă-mi o lună de linişte, să-mi recapăt forţele. Irina nu reuşea să-şi ascundă nervozitatea. — Dar nu ţi-am cerut nimic, s-a decis ea să vorbească.Vlad, ce vrei de la mine ? Nici măcar nu înţeleg ce linişte cauţi. — Am nevoie de un timp să-mi eliberez gândurile, să judec puţin ce trebuie să fac. Sunt încă atât de dezorientat ! Se duce în mine o luptă care mă istoveşte. — Nu-mi plac lucrurile confuze. Ar fi trebuit să ajungi până acum la o concluzie. Vlad tăcuse, încercând să străpungă cu privirile ceaţa ca şi cum s-ar fi aşteptat să descopere în dosul ei o portiţă de scăpare. Nu întrezărea însă decât siluetele estompate ale clădirilor, la ferestrele cărora luminile străluceau timide, cerându-şi parcă iertare că există, că se interpun simţurilor lui amorţite. — M-am hotărât să termin totul cu Dana, a continuat el. Însă asta cere timp. Înţelegi ? Şi aş fi vrut, mai întâi, să ştiu ce gândeşti tu. — De ce ? a explodat Irina. Vrei să te asiguri că ai spatele acoperit ? Că părăsind-o pe Dana nu vei rămâne pe drumuri ? Ar fi vrut să-i ceară să plece, să se întoarcă – aşa cum spusese – tocmai la primăvară sau, şi mai bine, să o lase definitiv în pace. Însă nu se mai simţea în stare să stea departe de el nici măcar o singură secundă. Ştia că el a revenit lângă ea, dar că se va îndepărta apoi iarăşi, pentru că Vlad era cu adevărat prietenul ei, vântul, care vine şi pleacă şi din nou se întoarce, doar ca să plece iarăşi, ducând cu sine tot acest zbucium şi această perpetuă schimbare, care o vor atrage mereu spre el ca un ţărm necunoscut de mare. — Ştii, Irina, peste o lună voi împlini optsprezece ani. Voi deveni major şi lucrul acesta mă înspăimântă. Nu vreau să mă trateze toţi ca pe un om mare de aici înainte. Vreau să rămân cel care eram… — Un copil nestatornic… — Nestatornic ? Poate. Nestatornicia este uneori o calitate. — Sau o armă… — De ce nu ? Trebuie să mă apar. — Faţă de cine ? s-a răzvrătit Irina dintr-o dată. Faţă de timpul care

117

trece ? Te temi chiar atât de tare să împlineşti optsprezece ani ? Eu una cred că este o vârstă foarte frumoasă… Nu pentru că devii mai mare, ci pentru că eşti încă atât de tânăr ! Vlad a strâns-o lângă el, i-a mângâiat obrajii cu mâinile lui îngheţate, care păreau fragile, ca de cristal. "N-am să mă mai întorc la Dana, ai să vezi ! Rămân cu tine." Buzele lui îi căutau faţa, dar ea se ferea cu îndârjire. "Îţi imaginezi că te cred ? Tu eşti schimbător precum vântul…" Îl iubea, iar el ştia asta, însă în nici unul dintre gesturile lui nu o lăsa şi pe ea să-i ghicească adevăratele sentimente. Dacă iubeşte totuşi, oare cât de ciudat poate iubi prietenul ei, vântul ? De ce simte mereu nevoia să plece astfel, fără a pleca definitiv vreodată ?

118

Sfârşit de februarie A început să-i cunoască gesturile, să le aştepte, a învăţat să le provoace. Totul este atât de frumos, încât se întreabă dacă are cu adevărat dreptul la această fericire. Cât de curând se va termina iarăşi totul, cât timp se va hrăni apoi cu amintirea unor gesturi trecătoare ? Spre deosebire de ea, Vlad are o gândire periodică. Nu crede că se vor putea certa serios vreodată, că-şi vor arunca unul altuia cuvinte grele, însă ştie, fără nici o umbră de îndoială, că el va simţi din când în când nevoia să încheie brutal fiecare nouă etapă a convieţurii lor, înainte de a o lua iarăşi de la capăt. Vor trebui atunci să treacă din nou nepăsători unul pe lângă altul, ca şi cum nici nu s-ar fi cunoscut vreodată. A încercat să fie sinceră cu părinţii, acum, când a deschis în viaţa ei un nou capitol. Le-a spus că este îndrăgostită de Vlad şi că ar dori ca ei să îl cunoască. Ei au fost, însă, amândoi de părere că dragostea pe care i-o poartă lui Vlad este maladivă şi că în cele din urmă o va distruge. După aceea au început, între ea şi ei, interminabile discuţii. Seara, când revenea acasă după o plimbare prelungită cu Vlad, întâlnea încă din pragul uşii privirile lor mustrătoare. Se întreceau în a găsi argumente care s-o convingă, cât nu era încă totul pierdut, că Vlad nu o merită, că nu o acceptă decât pentru a-şi satisface ambiţiile. Irina a ajuns să creadă că în ea însăşi trăiesc două fiinţe diferite, una sortită să-l iubească veşnic pe Vlad, iar cealaltă decisă să-l respingă. Şi nu mai găsea alt mijloc de apărare decât să-i impună lui Vlad repetate momente de linişte, pentru ca apoi, văzându-l nepăsător, să se simtă chinuită de îndoială. "Ce este cu tine ?" îl întreba. "Nimic, încerc să mă potolesc puţin, aşa cum m-ai rugat, deşi nu-ţi înţeleg motivele." Au trecut prin asemenea crize cam o dată pe săptămână. Aproape că s-au obişnuit. Şi totuşi, când el o ia în braţe şi o sărută, Irina îşi uită toate problemele. "Draga mea, iubita mea", îi şopteşte el, şi aceste cuvinte i se par pe buzele lui aproape de neconceput. "Să nu mă crezi niciodată – îi spune el. Lasă-mă aşa, ca acum, să caut mereu argumente în sprijinul simţămintelor mele. Fericirea mea vine din descoperirea acestor argumente, pentru că, atunci când nu iubesc, nu suport alături de mine dragostea nimănui." Uneori, are impresia că îl scapă din mâini, că el îi alunecă printre degete şi-l pierde. Asta se întâmplă mai cu seamă când vorbeşte cu el la telefon. Ca să-l poată stăpâni pe Vlad, trebuie să-l aibă în faţa ei, să-i poată pândi gesturile, căutând în spatele lor cele mai ascunse înţelesuri. Iar gesturile au devenit din ce în ce mai îndrăzneţe. Este aproape un act de hoţie în felul lui de a se lipi de trupul ei, încercând să-i zdruncine nu numai simţurile, ci şi concepţiile. Există, în acelaşi timp, în gesturile lui un

119

fel de vrăjitorie. "Să-mi promiţi că eşti cuminte", îi cere mama ori de câte ori ea pleacă de acasă. De la fereastră apoi, cu privirile umbrite, o urmăreşte îndepărtându-se. "Voi fi cuminte, îţi promit", a asigurat-o Irina, când a plecat într-o scurtă excursie de sfârşit de săptămână. Pentru a căpăta încuvinţarea mamei a plâns şi a ameninţat, a refuzat să mai mănânce, a refuzat să mai doarmă, a stat zile de-a rândul cu privirile aţintite în gol, fără expresie. "Bine, te las, a cedat mama. Dar să fii cuminte." Era în cuvintele ei o rugăminte umilă şi nu o ameninţare. Suficient, însă, ca să-i provoace Irinei mustrări de conştiinţă, care, mai devreme sau mai târziu, aveau să răbufnească, era sigură, efectele lor fiindu-i cu totul nedesluşite. Sâmbătă dimineaţa, Vlad intrase în curtea liceului îmbrăcat în blue-jeans, un pulovăr galben şi o canadiană albastră, cu bocanci în picioare. Ţinea în mână un bucheţel de ghiocei, pe care întârzia să-l ofere Irinei. "E pentru mine ?" a întrebat ea, alintându-se. În autocarul cu care au plecat spre Predeal, toată lumea râdea. Pe Irina o obosea această veselie. Ea stătea serioasă, privind afară prin fereastra aburită. Era pentru prima oară când se îndepărta de casă împreună cu Vlad, însă nu se simţea liberă, o ţinea legată cu străşnicie promisiunea făcută. Oare ce aştepta mama de la ea ? Cât de departe mergeau temerile ei ? Irina avea impresia că, din partea lui Vlad, nici cea mai mică mângâiere nu-i mai era permisă. Nu mai ştia cum să-şi dozeze reacţiile ca să nu genereze o nouă catastrofă în viaţa ei de familie. Au ajuns la Predeal spre orele prânzului şi s-au oprit la un motel ca să dejuneze. Apoi excursioniştii au fost lăsaţi liberi să se plimbe prin oraş. Irina şi Vlad au rătăcit un timp pe străzi, privind oamenii şi vitrinele. Spre seară s-au oprit la marginea pădurii, printre brazi, lângă un pârâu ce se scurgea întunecat prin zăpadă. Cerul coborâse asupra lor şi era vânăt. S-au aşezat pe un trunchi prăbuşit la pământ şi au rămas multă vreme tăcuţi, învăluiţi de umbrele profunde ale înserării. Erau, totuşi, liberi, cât se poate de liberi, nu îi putea închide nimeni după gratii. Cu toate acestea, abia dacă-şi vorbeau. El a încercat în câteva rânduri s-o îmbrăţişeze, apoi a renunţat. Târziu, când se simţeau amândoi îngheţaţi, a întrebat-o de ce este atât de tristă. — Nu ştiu de ce, a răspuns ea. Mă gândesc la cât este de complicată viaţa uneori. — Şi lucrul acesta te face să fii tristă ? — Nu, pentru că iubesc viaţa cu adevărat. Mi se pare extraordinar faptul că exist. — Chiar aşa ? a început Vlad să râdă. — Da, i-a răspuns ea, privindu-l cu seriozitate. Te-ai gândit vreodată cât

120

de mică este şansa de a te naşte cel care eşti ? De-a lungul vieţii ei sexuale, corpul unei femei generează aproape patru sute de ovule, care, teoretic, ar putea fi fecundate de miliardele de celule a sute de milioane de bărbaţi. Calculul probabilităţilor spune că doi indivizi absolut identici nu se pot naşte decât la un interval de miliarde de miliarde de ani. Cu alte cuvinte, niciodată. Înţelegi ? Şi tu şi eu, amândoi suntem unici. Am fi avut infinit mai multe şanse să nu existăm deloc. Nu te fascinează lucrul acesta ? Uneori mi se pare atât de absurd faptul că unii oameni se consideră lipsiţi de noroc doar pentru că nu câştigă niciodată la loterie ! — Tu crezi oare în predestinare ? — De ce mă întrebi asta ? s-a mirat Irina. Nu ştiu. Poate. — Mă gândeam la un joc al copilăriei… În primii ani de şcoală, când mă plictiseam în timpul orelor, mă distram cu petele de cerneală. Lăsam să cadă pe o foaie de hârtie o picătură de cerneală, apoi împătuream hârtia şi o presam cu palma, făcând să apară o formă albastră, ciudată, perfect simetrică. Încercam apoi să-mi închipui ce ar putea să reprezinte această formă. Te-ai jucat vreodată astfel ? — Cred că da. Dacă nu mă înşel, există chiar un test psihologic bazat pe asemenea pete de cerneală. — Ei bine, oricât te-ai strădui, nu vei obţine niciodată aceeaşi formă, chiar dacă picăturile de cerneală par la început atât de asemănătoare între ele. Felul în care împătureşti hârtia, puterea cu care o netezeşti apoi cu mâna, sensul mişcărilor contează. Nu există în toate astea nici o predestinare. Desenul care apare este doar rezultatul hazardului, arată aşa cum s-a întâmplat să arate, nu poate fi vorba de şansă. Crezi oare că cu noi se întâmplă altfel ? Eşti cel care se întâmplă să apară dintr-o împreunare oarecare de gene. Nu este nimic fantastic în asta. Dacă nu erai tu, era altul în locul tău, natura îşi făcea oricum datoria. Eu cred că, în definitiv, viaţa nu este chiar atât de complicată precum pare. Şi ar trebui ca tu să o priveşti dintr-un punct de vedere ceva mai practic. Ce părere ai avea, de exemplu, să bem o cafea ? Ea s-a ridicat de pe trunchiul de copac. Îşi simţea picioarele amorţite. Umezeala pădurii o pătrunsese până la oase. Au intrat într-o cafenea de la marginea oraşului. Localul era aproape gol, se apropia ora de închidere. La tejghea, cu o ţigară în colţul gurii, un bărbat ştergea paharele cu un şervet alb. Lângă tonomat erau câţiva tineri, care alegeau numai bluesuri nostalgice. Vlad şi Irina şi-au sorbit tăcuţi cafeaua fierbinte în apropierea sobei. Au părăsit cafeneaua odată cu cel din urmă client, îndreptându-se spre vilele unde excursioniştii urmau să doarmă peste noapte. Nu au plecat imediat la culcare, pentru că, uitându-şi făgăduielile, sau prefăcându-se numai că le uită, Irina s-a lăsat îmbrăţişată de Vlad printre brazii care

121

păreau negri şi grei în întuneric. El o săruta cu buzele lui fierbinţi şi-i şoptea nenumărate cuvinte de dragoste. După ce s-au despărţit, Irina s-a întrebat dacă a fost sau nu cuminte şi încă o dată ar fi vrut să ştie până unde mergeau de fapt temerile mamei. Noaptea care a urmat a fost lungă şi obositoare. Irina împărţea camera cu Ileana şi cu o fată din clasa a noua, mică, roşcată şi pistruiată. În soba de teracotă focul duduia puternic şi era foarte cald. Îmbrăcată numai în chiloţi şi în maieu, Irina s-a strecurat sub pătură, încercând să adoarmă. — Aştept un prieten, a spus deodată fata cea roşcată. Vă deranjează dacă-l primesc aici ? Pe Irina o nemulţumea faptul că un băiat străin va veni şi o va găsi atât de sumar îmbrăcată. Pentru Ileana, însă, faptul nu părea să aibă prea mare importanţă. Bogdan, amicul roşcatei, era un băiat înalt şi blond, cu trăsături virile. Irina îl cunoştea din vedere, dar nu-şi vorbiseră până atunci niciodată. A venit la ele în cameră puţin înainte de miezul nopţii şi s-a aşezat chiar pe patul Irinei, care era cel mai aproape de fereastră. Părea plictisit de toate, de existenţa lui, mai ales, şi a tuturor oamenilor în general. — Ei, Kati, care mai e treaba ? a interpelat-o el pe prietena lui cea roşcată. — Ce dracu mă întrebi ? Mă plitisesc de moarte. E o porcărie excursia asta, să ştii, dacă vrei să cunoşti părerea mea. — Părerea ta mă lasă rece, a răspuns Bogdan fără chef. Eu oricum trebuie să-i dau raportul lui taică-tău, indiferent cât de prost te-ai distrat. Ce vrei să-i spun ? — La naiba ! Spune-i cât de grozav am petrecut, cu mititei şi cartofi prăjiţi la cină, şi cu muzica aia tâmpită din singura discotecă a oraşului. — Mai este şi mâine o zi. — De ce nu vrei să mergem undeva astă-seară ? Ce dracu vrei să fac în cabana asta nenorocită ? Hai să căutăm un bar ca lumea, te rog ! — N-am chef. Bogdan şi-a aprins o ţigară şi a suflat fumul spre faţa Irinei, întorcându-se pe jumătate, ca s-o privească. — Cred că am uitat să spun bună-seara. Dar m-am luat cu asta mică. E vecină cu mine şi taică-său crede că se ţine de prostii. Mi-a dat-o în grijă. Stau cu ochii pe ea. — Îmi imaginez cum ai grijă de ea, a chicotit Ileana. — Nu e genul meu, s-a mulţumit el să răspundă. Ce să fac cu scheletul ăsta ? — Barem dă-mi şi mie o ţigară ! a strigat Kati din patul ei. Ce mizerie fumezi acolo ?

122

Bogdan i-a oferit pachetul mai întâi Irinei, care a refuzat, apoi Ilenei, care a acceptat o ţigară şi, în cele din urmă, i l-a azvârlit lui Kati. Prezenţa lui Bogdan pe patul ei, figura lui atât de aspră şi gesturile lui lente şi plictisite erau ca un drog tare pentru Irina, făcând să se trezească în ea o sumedenie de instincte refulate. Înţelegea că promisiunile făcute pot fi atât de uşor deturnate. Mama îi ceruse să fie cuminte în excursie, dar se gândise la Vlad, nicidecum la altul. Iar Vlad era acum în camera lui şi poate dormea, în timp ce lângă ea se afla un alt băiat, din care se degaja o atât de fantastică atracţie ! Oare ce părere ar fi avut mama despre asta ? În patul ei, Ileana, fără să ţină seama că este pe jumătate dezbrăcată, a început să-şi frece călcâiele cu cremă. Kati întinsese cărţile de joc pe pătură, făcându-şi o pasienţă. — Vrei să-ţi dau în cărţi, Bogdan ? — Mai bine mi-ai spune de ce nu a venit şi Anca în excursie. — Asta te frământă, va să zică. — Cine este Anca ? a intervenit Ileana. — O colegă de-a mea. O gagigă ţuţ ! a răspuns Kati, făcând vulgar cu ochiul. — Blonda aia cu nasul mare ? — Parcă nasul contează ! a pufnit în râs Kati. Tu ce părere ai, Bogdan, contează ? Bogdan tocmai terminase ţigara, pe care o fumase până ce aproape îşi arsese degetele. — Aruncă-mi pachetul ! a cerut, în loc de orice răspuns. — Unde ai fost aseară ? l-a întrebat Kati. Te-am sunat să-ţi amintesc să iei cu tine nişte vodcă. Taică-tău mi-a spus că iar dai lecţii de anatomie în gang. — Mişto chestie ! a exclamat Ileana, ştergându-şi degetele de cremă pe cearşaf. Cum vine asta ? — Vine că babacu' habar n-are ce spune. — Asta să i-o spui lui mutu' ! l-a luat Kati în râs. Deci, cu cine ziceai că erai în gang ? Cu Anca ? — Nu fi imbecilă. — Ce gang ? a întrebat iarăşi Ileana, ferm hotărâtă să participe la discuţie. — Imobilul nostru are un gang spre curtea interioară, a spus Kati, râzând. Merită văzut, mai ales seara, după ora zece. Ei, Bogdan, ai adus vodcă ? Bogdan a scos o sticlă din buzunarul hanoracului pe care îl aruncase alături de el, pe patul Irinei, de-a valma cu pulovărul, cu fularul şi cu căciula de ski. Cămaşa în care era îmbrăcat avea mânecile suflecate şi era deschisă

123

până la brâu. Kati s-a dat jos din pat şi a scotocit prin toate bagajele, până a găsit patru pahare de plastic, de forme şi mărimi diferite. — Eu nu beau, a decretat Irina. — Să mor eu dacă ştiu ce caută una ca tine în excursii din astea, a exclamat Ileana, ridicându-şi privirile spre tavan, cu un aer exasperat. Bogdan i-a oferit, totuşi, unul din pahare. Irina nu mai băuse niciodată vodcă. Şi-a apropiat încet buzele de lichidul limpede şi a simţit că o arde. Aproape tot la fel de tare ca sărutul lui Vlad. Bogdan a scuturat scrumul de ţigară în paharul lui Kati. — Ce mai e şi asta ? a întrebat Ileana, în culmea mirării. — Vreau s-o văd cum face urât. — Porcule ! Iarăşi umbli cu tâmpenii din astea ? s-a răstit Kati, fără să refuze, totuşi, băutura. — Ei, lasă-mă ! a exclamat el pe un ton batjocoritor. Vrei să spui că n-ai mai avut până acum asemenea experienţe palpitante ? — Asta tot în gang ai învăţat-o ? l-a întrebat Irina, fără să ştie de ce. — Nu. Mi-a spus un barosan că e un puternic afrodiziac. Vrei să încerci ? Irina l-a privit cu dezgust. — Vreau eu ! a ţipat Ileana. E pe bune aşa, nu faci bancuri ? — Încearcă să pară interesant, a zis Kati. Bogdan şi-a aprins o nouă ţigară. — Este cam mult fum aici, s-a plâns Irina. — Vrei să deschid puţin geamul ? a întrebat-o Bogdan. Şi-a aşezat pe jos paharul, cu ţigara proptită pe marginea lui şi, aplecându-se peste Irina, a întredeschis puţin fereastra. Ea s-a tras într-o parte, stânjenită. Obrajii o ardeau, iar vodca îi otrăvise sângele. Năvălind în cameră, aerul rece de afară îi strângea umerii, ca o mână îngheţată. — Ah, Irina, mă întreb câteodată cum poţi fi atât de insensibilă ? a întrebat-o Ileana. Pe tine nu te atrage chiar nimic în viaţă ? — Ce să mă atragă ? Nicotina ? O toxină ? — Va să zică eşti o persoană fără vicii, a constatat Bogdan cu ironie în glas. Poate nu ştii, viciile sunt de mai multe feluri, unele se practică în public, altele în intimitate. Eşti sigură că nu ai nici un fel de vicii ? O provoca. Irina nu înţelegea de ce prezenţa lui o făcea să-i fie ruşine că este atât de cuminte. — Cine poate şti ? s-a mulţumit ea să răspundă. În patul ei, Ileana a izbucnit de-a binelea în râs : — Tu şi vicii ! — Sper, spre binele tău, că ai totuşi vicii, a spus Bogdan cu toată seriozitatea. Este foarte tristă viaţa fără vicii. De altfel, cred că-ţi bănuiesc unul dintre ele.

124

— Care ? a întrebat Irina, amuzată. — Viciul de a gândi prea mult. — Poate fi meditaţia un viciu ? s-a mirat ea. — Da. Unul dintre cele mai periculoase. În opinia mea, e un fel de masturbaţie a creierului. Kati şi Ileana au izbucnit sincron în râs. — Explică-te ! i-a cerut Irina, sorbind iarăşi din vodcă. — Gândurile, ca şi cuvintele, se cer comunicate. Ele nu-şi au rostul în afara vieţii sociale. Pentru că sunt generate de experienţa individului în lumea care îl înconjoară. Când transformi gândurile în trăiri personale, inviolabile, este ca şi cum ţi-ai nega existenţa în lumea exterioară. Este ca şi cum ai trăi în tine însuţi. A gândi prea mult, a gândi doar pentru tine, asta distruge neuronii. Eu aşa cred. Energia gândurilor trebuie să se descarce în forţa cuvintelor, aşa cum dorinţa fizică se descarcă în actul sexual. Mă urmăreşti ? — Cu maximă atenţie, a zâmbit Irina, batjocoritoare. Ai de gând să scrii un tratat despre asta ? — Nu. Îţi povestesc aceste lucruri doar pentru a nu mă trezi, la rândul meu, viciat. Nu-mi place să gândesc de unul singur. Ideea mi-a venit chiar acum, în timp ce vorbeam şi, dacă n-aş fi avut cui s-o împărtăşesc, aş fi uitat-o înainte de a o formula în întregime. — Teribil de deştept, Bogdan ăsta ! Nu-i aşa ? a întrebat Kati. Eu n-am înţeles nimic. — Nici eu, a rostit Ileana. Dar n-are importanţă. — Argumentele tale sunt poate juste. Dar ce te face să crezi că eu gândesc atât de mult ? a insistat Irina. — Mi-am imaginat. Eşti acră ca o corcoduşă. Scoţi câte un cuvânt din an în paşte. — Poate că nu am ce spune. — Mă îndoiesc, pentru că nu pari chiar atât de proastă. În treacăt fie spus, eu nu prea cred în inteligenţa feminină. Recunosc, între tine şi mutrele astea două, Kati şi Ileana, există o oarecare diferenţă. O diferenţă de gândire, vreau să spun. Asta nu înseamnă, totuşi, că te consider prea deşteaptă. — Adică eu sunt proastă ? s-a răţoit Kati. — Eşti de altă părere ? — Du-te dracului, că eşti tâmpit ! — Mai bine am spune nişte bancuri, a propus Ileana. — Ce fel ? a întrebat Bogdan. Politice ? Porno ? Daţi numai comanda. Reprezint o enciclopedie ambulantă. — Bineînţeles că porno, s-a entuziasmat Ileana. E jenant, dar palpitant !

125

— Altădată, s-a răzgândit Bogdan. Acum nu am chef. — Hai, te rog ! a insistat Ileana. Dacă nu vrei, am să încep eu. — N-ai decât. Şi-a aprins o nouă ţigară, şi-a turnat iarăşi vodcă în pahar. Ileana povestea ceva, dar nu o asculta decât Kati. Râdeau amândouă pe înfundate. Cât de departe se simţea Irina de toată această atmosferă ! Şi, totuşi, stătea acolo, sub pătură, aproape dezbrăcată, fascinată de forţa care se degaja din Bogdan. Curând a început să-i facă avansuri, să se comporte ca o târfă, iar el şi-a bătut tot timpul joc de ea, cu o răceală suverană, până în faptul dimineţii. Când zorii s-au strecurat în cameră, iar soba aproape se răcise, el a aruncat sticla goală pe fereastră şi i-a spus : — Caută-mă, când mai ai nevoie de vodcă. — Ce te face să crezi că am avut o asemenea nevoie ? — Faptul că ai băut, cu toate că nu eşti genul de tipă care încearcă să pară interesantă. Părerea mea e că ai fost foarte excitată, chiar şi fără să-ţi fi pus scrum de ţigarăîn vodcă. Ştii ce cred eu ? Că tipul tău e cam moale. E primejdios să te lase să cauţi plăceri în altă parte. Cu aceste cuvinte a ieşit din cameră. Ileana şi Kati dormeau. În somn, Kati părea şi mai pistruiată. Irina nu a izbutit să închidă ochii. Se simţea mult prea umilită. Ziua care a urmat a început trist, cu chipul liniştit al lui Vlad, în faţa ei, la cantină. "Nu am fost prea cuminte azi-noapte", a mărturisit ea cu vinovăţie. El a zâmbit : "Tu nici măcar nu ştii să fii altfel decât cuminte." Şi-au petrecut dimineaţa cu toţii pe o pârtie de ski. Irina nu ştia să skieze, dar nici nu a vrut să încerce. Pe la patru după-amiaza au pornit înapoi, spre Bucureşti. În întunericul care se lăsa, Vlad o strângea în braţe şi încerca să-i mângâie sânii prin pulovărul ei gros, din lână. Unul din profesorii însoţitori i-a cerut şoferului să aprindă luminile. "Lăsaţi, că sunt tineri, le place să stea pe întuneric…" Maşina gonea mai departe în noapte. Irina răspundea sărutărilor lui Vlad, strâns lipită de el, cu mâinile pe grumazul lui, trăgându-l spre ea aproape cu violenţă. "Niciodată n-aş fi crezut că poţi face asemenea lucruri cu un băiat", i-a spus mai târziu Ileana. Autocarul a oprit în faţa liceului. Vlad a condus-o pe Irina până acasă. Bătea un vânt rece şi puternic, împiedicându-i să înainteze. Tot timpul drumului ea tăcuse. Se simţea vinovată faţa de mama. Nu-şi respectase cuvântul dat. Însă nu din pricina lui Vlad, cu toate că el depăşise poate anumite limite, ci datorită lui Bogdan, care o făcusese să se simtă o fiinţă de nimic.

126

Vlad 1 martie Luna pe care o cerusem, luna mea de reculegere, s-a sfârşit. Nu a fost câtuşi de puţin o lună liniştită, aşa cum îmi dorisem. A fost, totuşi, o perioadă benifică. Am străbătut momente atât de plăcute alături de Irina, seri de basm într-o singurătate şi o linişte depline, când nu mai simţeam decât răsuflarea ei învăluindu-mă, zămislind în aerul îngheţat forme surprinzătoare. Am trăit alături de ea clipe de o fericire inexprimabilă. Atunci mă simţeam puternic, acum mă simt mai slab ca niciodată. Împlinesc optsprezece ani şi constat că nu mai pot trezi nimănui încrederea în mine. De ce oare părinţii Irinei mă urăsc în asemenea măsură, fără ca măcar să mă cunoască ? Cum pot fi atât de egoişti ? De unde această gelozie ? Mă intrigă şi mă obosesc toate discuţiile pe care ea le are acasă. Părinţii Danei au avut, totuşi, încredere în mine, m-au considerat capabil să am grijă de fiica lor. De ce atunci nu am rămas acolo unde eram primit cu căldură ? Pentru că m-am temut să nu devin un sclav, din cauza asta am plecat. Pentru că mă simt infinit mai bine când am pentru ce lupta. Chiar dacă pe cerul fericirii mele iluzorii trec atât de des nori mari şi negri, vestind în permanenţă furtuna. Început de martie Cea dintâi lună de primăvară a început cu Balul Mărţişorului şi cu concursul de dans. Irina nu a acceptat invitaţia lui Vlad, pentru că, în raport cu el, îşi considera propriile mişcări cu totul lipsite de graţie. Din orgoliu, însă, i-a ascuns adevărul. Şi-a pierdut, în schimb, o întreagă după-amiază ca să-i scrie că îl părăseşte. Tu mă înspăimânţi iaraşi. Şi-aş vreau din nou să plec… Dacă ţi-aş spune că plec pentru totdeauna, tu nici n-ai încerca să mă împiedici. Caut să-mi închipui cum va fi drumul spre casă fără tine, recreaţiile fără tine, gândurile mele fără tine. Te simt departe de mine cu tot ce ai. De ce continui oare să lupt cu atâta îndârjire împotriva sentimentelor mele ? Poţi să-mi spui ? E greu, Vlad, e foarte greu fără tine. Ştiu eu ? Ai devenit pentru mine un fel de hrană, un fel de rugăciune din fiecare seară, liniştea multor zile şi zbuciumul altora… Nici eu nu ştiu ce reprezinţi tu pentru mine… De-aceea mă înspăimânţi.

127

I-a dat scrisoarea sâmbătă seara, înainte de începerea balului. El a strecurat-o în buzunar fără s-o citească. — Nu vreau să-mi stric buna dispoziţie, a răspuns el privirilor ei dezamăgite. Apoi a întrebat-o dacă nu s-a decis totuşi să rămână la bal. Ea i-a răspuns că şi-a fixat un alt program pentru seara aceea. — De ce ai mai venit, atunci ? a întrebat-o. — Ca să-ţi aduc scrisoarea, a şoptit ea. Acum plec… La revedere… — La revedere, a spus el vesel şi a intrat în sala de sport, grăbit să se înscrie la concursul de dans. Irina a rămas singură pe coridor, înghiţindu-şi lacrimile. Şi-ar fi dorit ca, de dragul ei, Vlad să renunţe la bal. Ea pentru el ar fi renunţat la orice. De ce oare dragostea este uneori atât de unilaterală ? Plină de amărăciune, a părăsit singură liceul şi a luat un troleibuz spre centrul oraşului. Era timpul să caute un cadou pentru ziua lui Vlad. S-a gândit mai întâi să-i cumpere o cravată. A intrat într-un magazin şi a învârtit timp de un sfert de ceas suportul rotativ cu cravate, sub ochii plini de ironie ai vânzătoarei, nereuşind să se decidă. Era aprinsă în obraji şi avea convingerea că toată lumea din jur o observă. A renunţat să-i mai cumpere lui Vlad cravată şi a rătăcit apoi multă vreme pe străzi, privind vitrinele. A descoperit târziu, într-o dugheană unde se încărcau brichete şi se reparau stilouri şi păpuşi de porţelan, un obiect fragil care i-a plăcut mult, o balerină de sticlă cu proporţii delicate, surprinsă într-un gest graţios, cu un picior uşor curbat, cu mâinile împreunate, ridicate spre cer, cu faldurile rochiei străvezii agitate de un vânt pe care nu îl vedeai, dar care trebuie să fi existat totuşi, întocmai cum exista şi Vlad în viaţa ei, prezent şi în acelaşi timp absent, apropiat şi în acelaşi timp atât de îndepărtat. A doua zi, duminică, l-a întâlnit pe Vlad la repetiţie. Cu o seară înainte, la bal, el câştigase concursul de dans, aşa cum era de aşteptat. Toată lumea vorbea numai despre această victorie. Partenera lui de-o seară se numea Florina şi primea, alături de Vlad, felicitările tuturor cu multă cochetărie. Irina era departe de ei. Nu avea curajul să se apropie ca să-i felicite. Apoi, la sfârşitul repetiţiei, coriştii au cântat pentru ziua lui Vlad un refren de aniversare, iar el a părut surprins şi fericit. A primit în dar de la prietenii şi prietenele sale tot felul de nimicuri. Multe fete s-au îngrămădit în jurul lui ca să-i ofere flori şi să-l sărute. Irina nu era lângă el şi se simţea ca şi cum s-ar fi aflat la marginea lumii. O mulţime de băieţi şi fete l-au condus apoi pe Vlad până la staţia de troleibuz. Vorbeau cu toţii tare şi râdeau, iar oamenii de pe stradă se uitau în urma lor. Vlad îşi dădea multă importanţă, i se părea cu adevărat

128

extraordinar să împlinească optsprezece ani şi să aibă în jurul lui atâţia prieteni veseli. Când troleibuzul a sosit în staţie, Vlad şi-a luat rămas bun de la toată lumea şi a urcat, fără să se asigure că Irina îl urmează. Descoperind-o, în fine, lângă el i s-a adresat cu un ton obosit, însă emfatic : — Ce zi extraordinară, nu-i aşa ? Ce păcat că mâine am rusa ! Am un doi şi un cinci şi trebuie să mă asculte… Mă duc direct acasă, să învăţ. Ea nu a spus nimic tot drumul. Aşteptase atât de mult ziua lui şi dorise să fie pentru amândoi o zi frumoasă. Era, însă, o zi frumoasă numai pentru el. Nu reuşise nici măcar să-i ofere darul pe care i-l pregătise. Se simţea atât de nefericită, încât devenise, fără să-şi dea seama cum, indiferentă. — Ce se întâmplă cu tine, iarăşi ? a întrebat-o el, oarecum în răspăr. Irina a tresărit, ca şi cum uitase că Vlad se afla alături. Erau câteva cuvinte care îi stăruiau în minte şi pe care ar fi dat orice să nu le rostească. Lupta pe care o purta cu ea însăşi o făcuse să se rupă de realitate. Se gândea cu revoltă la orgoliul lui nemăsurat. Se simţea neîndreptăţită pentru că era întotdeauna ea cea care trebuia să facă primul pas. "Vlad, nu vrei totuşi să ne plimbăm puţin împreună ?" a rostit în cele din urmă cuvintele nedorite, lăsându-i, ca întotdeauna, tot lui victoria. Au coborât amândoi din troleibuz şi s-au îndreptat spre parcul pe care îl colindaseră de nenumărate ori împreună. "Sper că vei ajunge la timp acasă, ca să-ţi faci lectiile", i-a spus ea batjocoritoare. Era conştientă că reuşise să-i strice buna dispoziţie şi privea această mică victorie ca pe o fragilă consolare. Mergând alături de ea pe aleile parcului, cu braţele pline de frezii albe şi galbene, precum o mireasă, Vlad se simţea un caraghios. Iritat, s-a oprit pe marginea lacului şi, rupând florile de pe tulpinile lor subţiri, a început să le arunce una câte una în apă. Vântul rece le purta spre mijlocul lacului şi Vlad le urmărea cu privirile, fluierând a pagubă. — Ce vină au florile astea ? l-a întrebat Irina. De ce le distrugi ? Vlad nu i-a răspuns. Continua să rupă florile cu indiferenţă. Întristată, ea s-a aşezat pe o bancă, luându-şi faţa în palme. Nu plângea. Nici măcar nu se simţea în stare. Se iubeau, ştia bine asta, dar ceva între ei nu mergea, totuşi, cum trebuie. Ar fi dat orice să i se explice de ce dragostea lor era atât de paradoxală. Vlad a venit lângă ea şi i-a aruncat florile în poală. — Iartă-mă, Irina ! i-a spus. Sunt un prost Am fost atât de fericit că am primit aceste flori, gândindu-mă că ţi le voi dărui pe toate. Dar eu socotesc penibile treburile astea. Nu ştiu să ofer o floare. Te iubesc atât de mult, Irina ! Te privesc mereu fascinat şi mi-este frică să fac orice mişcare, de teamă să nu stric ceva… Nu-ţi dai oare seama ? Aş vrea să te pedepsesc pentru toate vorbele rele pe care mi le spui, însă nu pot. Nu mă părăsi iarăşi, te rog. Mă obosesc toate aceste oscilaţii. Simt că nu le mai pot face faţă. De ce preferi să laşi atâtea răni în joacă, decât să râzi în serios ? Mă

129

dor minciunile tale… Nu poţi să înţelegi ? Irina a început să plângă. Apoi l-a strâns în braţe cu disperare şi l-a sărutat. Apoi a început să râdă. — Am un cadou pentru tine, Vlad ! Îl vrei ? Spune-mi că-l vrei… Sau îţi ajung toate celelalte ? Irina 5 martie De ziua ta aş vrea să-ţi mulţumesc, din multe, foarte multe motive. Îţi mulţumesc pentru că ai ştiut să mă înţelegi, pentru că m-ai respectat, pentru că ai făcut unele deosebiri esenţiale. Pentru drumul frumos pe care am pornit alături de tine, pentru strădania ta de a mă convinge lucruri pe care nu le voi crede, totuşi, niciodată. Îţi mulţumesc pentru iarna sublimă pe care mi-ai dăruit-o, pentru mâinile tale minunate care au ştiut să-mi încălzească sufletul. Îţi mulţumesc pentru că nu mi-ai cerut nimic niciodată şi pentru felul nobil în care ai ştiut mereu să câştigi. Pentru că nu m-am simţit nevolnică alături de tine, pentru că nu m-ai făcut să te consider inferior vreodată. Pentru răspunsurile pe care le-ai dat întrebărilor mele nerostite şi pentru că nu m-ai întrebat nimic niciodată. Îţi mulţumesc că ai ştiut să pleci înainte de a se banaliza totul între noi şi să te întorci când aveam atâta nevoie de tine. Îţi mulţumesc pentru clipele în care mi-ai arătat indiferenţă, pentru că nu ai venit întotdeauna când te aşteptam, pentru clipele lungi de tăcere care s-au aşternut între noi, pentru zilele nesfârşite de înstrăinare, pentru gândurile mele care s-au întors de fiecare dată spre tine.

130

Sfârşit de martie Ce lună tristă se încheie. Mai cu seamă ultima săptămână a fost îngrozitoare. Într-o după-amiază însorită, plină de mireasma cireşilor înfloriţi, venind spre casă împreună cu Vlad, Irina a dat nas în nas cu mama. Puţin stânjenită, a făcut prezentările şi-apoi au stat toţi trei în plin soare câteva minute lungi, privindu-se, fără să-şi spună nimic. În cele din urmă, mama şi-a cerut scuze că trebuie să-i părăsească şi a plecat. Când a revenit acasă, Irina a găsit-o instalată în pat. Tata se agita în jurul ei, punându-i comprese reci pe frunte. — Ce-ai găsit Irina la băiatul ăsta ? a întrebat-o mama printre suspine de îndată ce-a văzut-o. Tu eşti frumoasă ca o icoană, n-ai găsit ceva mai bun ? Visam pentru tine un prinţ şi iată ce ai nimerit… Chiar atunci a sunat telefonul. Era Vlad. Tata nu a lăsat-o să-i vorbească. — Nu poţi sta fără el nici măcar două secunde ? a suspinat iarăşi mama, din mijlocul patului. Irina s-a refugiat la ea în cameră şi a început la rândul ei să plângă. Simţea că o prăpastie îngrozitoare se năştea între ea şi părinţii ei. Nu avea curajul să arunce peste vidul care îi separa nici o punte. Se temea că orice mişcare va face de aici înainte i-ar putea arunca pe toţi în gol. Spre surprinderea ei, seara au lăsat-o totuşi să plece la repetiţia corului. Se apropia concertul tradiţional de la Ateneu şi repetiţiile se înmulţiseră. Irina ar fi preferat să petreacă mai mult timp singură cu Vlad, decât să se înghesuie în sala de muzică şi să cânte. În seara aceea, totuşi, repetiţia s-a terminat neaşteptat de repede. Irina şi Vlad s-au plimbat o vreme pe străzile pline de lume, apoi s-au refugiat pe aleile parcului. Îmbătaţi de parfumurile stranii care se revărsau asupra lor de peste tot, s-au aşezat pe o bancă, uitând să-şi mai vorbească. Ochii lui Vlad străluceau în umbrele serii, păreau cuprinşi de o ciudată beţie. S-au sărutat îndelung, muşcându-şi buzele. Prin bluza ei subţire, Vlad încerca să-i mângâie sânii. Irina stătea nemişcată ca o statuie, aşteptând ca el să-şi recapete simţurile. — Nu am curajul să te ating, a şoptit el, simţindu-i răceala neaşteptată. Nu am avut curaj niciodată. Mi se pare aproape un sacrilegiu. Pentru ceea ce fac acum aş merita două palme. Irina a zâmbit amuzată şi l-a lovit cu toată puterea în plin obraz. Palma i-a dezmeticit pe amândoi. S-au îndepărtat unul de altul. Dintr-o dată, Irina a simţit că i se face frig. — Dacă nu mă pedepseai, m-aş fi sculat de pe bancă şi aş fi plecat dezgustat, a rupt Vlad tăcerea, încercând să-şi salveze orgoliul. — E timpul să ne întoarcem acasă, nu crezi ? a propus ea.

131

S-au ridicat de pe bancă. — Irina, i-a spus el, va trebui să mă înţelegi… voi fi nevoit să caut pe cineva, pentru o vreme… — Vrei să spui… o aventură ? Au pornit încet spre casă, la distanţă unul de altul. — Sper că nu-ţi imaginezi că pot fi de lemn lângă o fată, aşa, la infinit… Simt nevoia să descarc tensiunea care s-a acumulat în mine. Îţi spun asta, ca să nu fii uimită dacă am să dispar un timp de lângă tine. Cuvintele lui o dureau. Ştiuse că într-o zi va sosi momentul şantajului. Despre aceste probleme, însă, avea şi ea părerea ei bine conturată. Nu putea accepta ideea că el nu este capabil să se stăpânească. — Tu crezi că eu sunt altfel construită decât tine ? l-a întrebat. Eu cum mă pot abţine ? — Nu este acelaşi lucru, crede-mă. — O, ba da, eu cred că este acelaşi lucru… M-am săturat să tot aud acest refren. În realitate nimeni nu se poate pune în pielea celuilalt sex. Când spui ceea ce spui, o faci în necunoştinţă de cauză. — Este valabil şi pentru tine… — Într-adevăr, este valabil şi pentru mine ! a exclamat ea, supărată. De fapt, tu ce vrei ? Sper că nu m-ai inclus în planurile tale. — Nu… Nu te-am inclus, a răspuns el după o lungă ezitare. Te iubesc cu adevărat, Irina. De aceea voi căuta o aventură, ca să te protejez pe tine. — Şi tu crezi că aventura ta mă va lăsa rece ? Vlad, nu sunt chiar atât de fraieră. Dacă îţi închipui că poţi obţine ceva de la mine şantajându-mă, te înşeli amarnic ! — Cale de mijloc, din păcate, nu există… De ce nu vrei să înţelegi ? La vârsta mea pot ajunge de râsul lumii dacă mă dovedesc incapabil să iau în acest domeniu o decizie. — Tu vrei să cauţi o aventură pentru ochii lumii ! ? a întrebat ea uluită. Vlad, spune-mi că visez… Nu şi-au mai vorbit până acasă. S-au despărţit fără să-şi arunce nici o privire. "De ce a trebuit să mă amestece în problemele lui ?" s-a întrebat Irina. "Nu le pot găsi eu rezolvarea." Era aproape ora unsprezece când a intrat în casă. Mama mai trebăluia încă în bucătărie. Nu şi-au spus bună-seara. Irina a intrat în baie, ca să-şi facă un duş. Când a ieşit, învelită într-un halat moale, cu un prosop răsucit în jurul capului, a găsit-o pe mama scotocindu-i în birou. — Ce faci acolo ? a strigat uluită. — Am să-ţi scot eu tâmpeniile din cap ! a şuierat mama, crispându-şi chipul. Şi-am să încep cu jurnalele tale exaltate ! Nervii ei păreau întinşi la maxim. Agitată, a început să-i scoată caietele

132

de prin sertare. Rupându-le în bucăţi, le arunca în jurul ei pe covor, apoi se repezea la birou, ca să mai caute altele. Irina s-a repezit spre ea, încercând să-şi salveze caietele. — Piei din ochii mei, nenorocito ! a strigat mama, îmbrâncind-o într-o parte. De ce nu poţi renunţa la pramatia asta ? Spune-mi de ce, nebuno ? — Nu ştiu de ce, a şoptit Irina, sfârşită. Simt că nu mă pot stăpâni. S-a aşezat pe covor, printre caietele rupte, plângând încetişor. — Dar ce eşti tu, un animal, de nu te poţi stăpâni ? Tu nu ai nici un pic de raţiune ? — Cred că nu am deloc, într-adevăr. Oarbă de furie, mama a început s-o tragă de păr şi s-o lovească cu picioarele. Când a obosit, s-a dus la culcare, lăsând-o pe Irina pe covor. Scandalul a reînceput în zori. Nu au lăsat-o să plece la şcoală. Nici nu ar fi fost posibil : avea buzele umflate şi o zgârietură lungă pe obraz, acolo unde o ajunseseră unghiile mamei. Vlad i-a telefonat de la liceu, îngrijorat de absenţa ei. I-au dat voie să-i vorbească. "Sunt toată plină de vânătăi din pricina ta", i-a explicat ea. "Am fost bătută ca un câine înrăit doar pentru că te iubesc mai mult decât meriţi." Dincolo de spaţii pe care ea nu le percepea, la capătul firului, Vlad se încăpăţâna să tacă. Îl ura şi îl iubea, deopotrivă. Simţea că este pătrunsă de o boală incurabilă. Toată lumea în jurul ei avea dreptul să trăiască, numai ea trebuia să lupte cu o suferinţă atât de îngrozitoare. S-a aşezat apoi la birou şi i-a scris lui Vlad o scrisoare lungă, printre suspine, tresărind speriată ori de câte ori auzea paşi prin casă, temându-se că intimitatea ei va fi iarăşi violată, că îi vor fi din nou sfâşiate visurile şi aruncate pe jos, grămadă. Ce caut eu lângă tine n-am reuşit încă să aflu. Te privesc uneori şi mă întreb de ce m-am lăsat antrenată în această nesăbuită dragoste. Noaptea trecută, în timp ce mă zvârcoleam pe covor ca o insectă strivită sub pantof, mi se părea că nimic nu mai poate răscumpăra de aici înainte greşelile pe care le-am înfăptuit faţă de părinţii mei, faţă de tine, faţă de mine însămi. N-am scos nici un sunet în timp ce EA mă lovea ca pe un animal. Ştiam că oricum nu am dreptul să mă apăr. Am rămas pe jos, aşa cum am căzut când m-a împins pe neaşteptate. Îmi rupea caietele şi nu înţelegeam ce face, nu puteam să cred. Aşa ceva nu mi se putea întâmpla tocmai mie, îmi spuneam. M-am târât în genunchi şi i-am cuprins picioarele, implorând-o : "Nu le rupe – am rugat-o – iartă-mă ! Iartă-mă ! Fac ce vreţi voi, cereţi-mi orice, dar nu le rupe, mamă ! Te iubesc, mamă, te iubesc, numai pe tine te iubesc ! Dar nu-mi rupe caietele…" Nu ştiu de ce spuneam asemenea lucruri. Doream poate să-i dau a

133

înţelege că jurnalele mele erau fără de preţ, că nu le concepeam pierderea ? Sau mai degrabă îmi era pur şi simplu frică de bătaie, o teamă ancestrală, înţelegi ? Ţipam ca să-mi scap pielea, dar îmi era ruşine, pentru că trăirile mele mi se păreau atât de primitive. Aş fi vrut ca EA să nu observe că-mi era teamă. Aş fi vrut, mai ales, să nu-mi simtă frustrarea de a nu avea dreptul să mă apăr… O rugam să nu-mi rupă caietele ca să ofer lacrimilor mele un pic de demnitate. Îi spuneam că o iubesc numai pe ea, ca să-mi pot regăsi raţiunea. Când teama pentru integritatea mea corporală s-a risipit, m-a cotropit o spaimă şi mai mare. Da, Vlad, mi-a fost teamă să nu te pierd. Să nu fiu silită să renunţ la tine. A fost primul meu gând după ce s-a sfârşit durerea… Suferinţa fizică şi cea morală sunt câteodată aproape îngemănate. Dar dacă prima se vindecă adeseori repede, cealaltă rămâne multă vreme vie şi sfredelitoare. M-am întrebat în toiul nopţii în ce măsură are EA dreptate. De ce mă consideră o destrăbălată ? Cu ce sunt eu mai rea decât multe alte fete ? Ce este de condamnat în sentimentul meu pur, care credeam că mă înalţă ? De ce mă forţează astfel să aleg între ea şi tine ? Crede oare că dragostea pe care i-o port va ieşi învingătoare, sau pur şi simplu ignoră riscul de a mă pierde pentru totdeauna ? Cu multă vreme în urmă, îmi spunea : "Nimeni, niciodată, nu te va iubi mai mult decât te iubeşte mama ta." Este oare adevărat ? Cum ar putea să fie, când mă vede plângând şi nu face nici un gest ca să mă liniştească, să-mi ridice de pe umeri această enormă suferinţă înainte de a mă strivi ? Ştia că de fapt concepuse scrisoarea pentru mama, că ar fi vrut s-o uite într-un sertar pentru ca, scotocindu-i iarăşi în birou, mama s-o găsească şi să-i afle astfel gândurile. A decis în cele din urmă să i-o trimită, totuşi, lui Vlad, conştientă fiind că renunţând astfel să-i mai lanseze un apel de ajutor, mama avea să piardă cea dintâi luptă din războiul care se declarase între ele. S-a hotărât, în consecinţă, să mai adauge câteva rânduri anume pentru Vlad, al căror sens inconştient nu putea fi altul decât cel de-al lega şi mai tare, de a nu-i lăsa nici o cale să se desprindă de ea şi să plece. Te iubesc, Vlad, dar te simt ca pe o amarnică povară. Te iubesc şi nu-mi pot închipui viaţa fără tine, însă raţiunea va trebui să învingă ceea ce a devenit atât de bolnăvicios în mine. Tu nu mă meriţi şi ştii atât de bine asta ! Aş vrea atât de mult să te părăsesc… Nu ştiu dacă voi putea. Vei şti tu oare să înţelegi că nu dragostea îmi lipseşte, ci putinţa de a te lăsa să te mai joci cu mine ? Poţi tu să înţelegi asta ?

134

Au trecut de atunci câteva zile si ea nu s-a dus încă la şcoală. S-a prefăcut că este bolnavă ca să rămână acasă şi poate chiar era. Scrisoarea i-a trimis-o lui Vlad prin poştă şi încă mai aşteaptă de la el un răspuns. Cât de bine se aranjează întotdeauna lucrurile pentru el ! Vlad i-a spus că va căuta o aventură şi iată că soarta a lipsit-o de orice posibilitate de control. Nu poate şti ce face el, unde este el. Nu va afla niciodată dacă a avut-o sau nu, nenorocita asta de-aventură. Chiar dacă Vlad va jura că nu, incertitudinea va pluti întotdeauna ca o umbră între ei.

135

Mai Dragostea ei pentru Vlad nu seamănă cu niciuna dintre celelalte. Uneori crede că, prin profunzimea lor, sentimentele ei poate că nici nu sunt normale. Alteori, se întreabă cu toată sinceritatea dacă în tot acest răstimp a învăţat să-l iubească pe Vlad cu adevărat. Duminicile mai ales, când în jur este linişte şi afară atât de cald, încât nu se simte în stare de nimic, când timpul însuşi i se pare mort, singură în camera ei, i se întâmplă să uite că Vlad există undeva şi că s-ar putea gândi la el, dacă ar vrea… Dacă închide atunci ochii, se visează alergând după fluturi pe o pajişte însorită şi îşi spune că este poate încă prea copil pentru o iubire atât de mare, că se joacă de fapt cu lucruri aproape inexistente, bucurându-se ca şi cum le-ar avea cu adevărat. Ştie că dragostea lui va trece mai repede decât a ei şi o doare adevărul, îi răneşte adânc orgoliul, pentru că a vrut mereu să fie ea stăpâna, dar nu a fost de fapt decât sclava propriilor ei sentimente. Orice atitudine a lui ea o vede ca pe o provocare la luptă şi se retrage de fiecare dată în fortăreaţa ei ca să-şi verifice armele şi să-şi aleagă o nouă strategie. Şi nu găseşte niciodată una mai bună, decât cea de-a-i fugi din cale. După concertul de la Ateneu, a început vacanţa de primăvară şi Vlad nu i-a dat timp de o săptămână nici un semn de viaţă. Se despărţise de ea în ultima zi de şcoală ca şi cum ar fi urmat să o revadă în ziua următoare. L-a privit cum se îndepărtează de ea indiferent şi fiecare pas pe care el îl făcea simţea că îi zdrobeşte sufletul. "Ne vom vedea peste o săptămână în tabără, îi spusese el vesel. Până atunci, vorbim la telefon, nu-i aşa ?" Ea a încuviinţat, însă el nu i-a telefonat niciodată. Se simţea neîndreptăţită, pentru că ea mai avea de purtat o luptă grea, cu părinţii, care nu acceptaseră s-o lase în tabără. "Nici să nu te gândeşti !", îi spuseseră. Victoria era improbabilă şi ar fi vrut ca Vlad să ştie cât îi era de greu, să se teamă pentru ea, s-o compătimească. Şi-ar fi dorit ca pe el să-l frământe aceleaşi incertitudini ca şi pe ea. El, însă, întâmpina totul cu indiferenţă. Nu era fatalist, ci mai degrabă convins că pentru el lucrurile se vor aranja întotdeauna. Credea ea însăşi cu atâta tărie acest lucru, încât avea certitudinea că va pleca sau nu în tabără după cum va dori Vlad. Simţea că nici ea, nici părinţii ei nu s-ar putea împotrivi vreodată aspiraţiilor lui, oricât ar încerca. Şi când a câştigat în sfârşit lupta de convingere pe care a purtat-o cu părinţii, luând mereu de la capăt una şi aceeaşi discuţie, ca o moară stricată, când a fost sigură că va pleca în tabără, în loc de bucurie a simţit o teribilă furie împotriva lui Vlad şi chiar o oarecare invidie, pentru că lupta de fapt el o câştigase, fără să fi mişcat un singur deget, fără ca măcar să se fi gândit la ea vreodată.

136

În seara dinaintea plecării, când toate bagajele ei erau deja strânse în holul de la intrare, s-a hotărât să-i telefoneze lui Vlad. — A, ce faci ? a întrebat-o el. Gata bagajele ? Ea a tăcut aproape o jumătate de minut, întrebându-se cu ce fel de cuvinte ar putea să-i zguduie nepăsarea. — Nu vin în tabără, Vlad, i-a spus. Ai mei nu-mi dau voie. — Nu i-ai convins până la urmă ? — Nici nu am încercat…, minţise Irina. Se revedea urmărind-o pe mama prin toată casa, neslăbind-o nici o clipă, hărţuind-o fără milă până când i-a obţinut încuviinţarea. Cu două zile în urmă căzuseră câţiva fulgi de zăpadă şi mama se agăţase de acest ultim argument, ca s-o împiedice să plece. "Nu se poate să te duci, Irina, i-a spus. Dacă ninge în Bucureşti acum, la jumătatea lunii aprilie, încearcă să-ţi închipui ce nenorocire o fi la munte. Nu pot să te las şi gata ! Nu insista degeaba." Irina se făcuse albă la faţă şi buzele începuseră să-i tremure. "Dar bine, mamă, de ce ? se tânguise ea. Crezi că ceilalţi vor sta şi ei acasă, crezi că se va anula tabăra numai pentru doi fulgi de zăpadă ? Doar eu sunt atât de cocoloşită. Toţi râd de mine…" Mama clătinase din cap : "Nu se poate. Te îmbolnăveşti. E foarte frig…" Atunci Irina se aruncase pe pat, lovise cu pumnii în noptieră, se trăsese de păr şi-şi dăduse palme singură, până când căzuse jos pe covor, unde a continuat să se zvârcolească, plângând în hohote. — Eşti supărată pe mine ? o întrebase Vlad. Părea nedumerit, nu pentru că ea nu putea veni în tabără, ci mai degrabă pentru faptul că se arăta atât de indiferentă. — Nu, de ce ? a încercat să pară Irina mirată. — Tu eşti supărată ! insistase el. — Ascultă, ce rost are să discutăm aşa prin telefon ? — Într-adevăr. Nu are nici un sens. În dimineaţa următoare, Irina a servit micul dejun cu lacrimi în ochi. Ar fi vrut să se întâmple un miracol cu ea însăşi, să capete dintr-o dată forţe într-atât de mari, încât să-şi poată lua bagajele din hol, să le desfacă şi să-şi pună lucrurile toate înapoi, în dulapuri. Dar n-a găsit decât puterea să se îmbrace şi să se aşeze apoi pe un scaun, cu ochii la ceas, aşteptând să se facă ora nouă şi să plece odată la gară. La Buşteni, Irina şi-a împărţit camera cu Monica şi Cristina. Cea din urmă s-a purtat oarecum ciudat, a stat mereu în preajma ei, i-a îmbrăcat hainele, i-a folosit fardurile, împrumutându-i-le cu generozitate pe ale sale, ca şi cum ar fi vrut să creeze tuturor impresia că ar fi cele mai bune prietene. Irina nu a încercat să risipească această confuzie, acceptând jocul pe care Cristina i-l impusese altădată şi lui Ingrid, pe care îl jucase de altfel

137

ea însăşi cândva cu Monica. A evitat, totuşi, discuţiile intime cu Cristina, interzicându-şi orice spovedire sentimentală. Încerca prin atitudinea pe care o adoptase să considere că Vlad nu-i aparţinea, că se afla alături de ea doar printr-un vremelnic capriciu al sorţii şi că oricând roata norocului s-ar fi putut întoarce în favoarea celeilalte. Dacă prezenţa Cristinei o lăsa, totuşi, indiferentă, nu tot la fel simţea când, cuibărită seara în pat, cu o carte în mână, îşi arunca privirile spre Monica, descoperind adeseori cu mirare că îi pândeşte gesturile la fel ca altădată. "Stau cu tine în cameră, dacă vrei",îi spusese Monica, încă de când se întâlniseră în tren. "Pe tine te cunosc mai bine." Irina nu-şi putuse desprinde privirile de pe chipul ei, gândindu-se că suferă poate de o teribilă boală, că vede lucrurile nu dublu, aşa cum se întâmplă câteodată, ci, dimpotrivă, numai pe jumătate. "Alex nu e cu tine ?" o întrebase uluită, nevenindu-i parcă să creadă că Monica era cu adevărat singură. "Cum, tu nu ştii că nu mai suntem împreună ?" venise răspunsul, rostit cu nepăsare. — Mă obişnuisem să vă văd tot timpul unul lângă altul, reluase Irina discuţia încă din prima seară. Monica se dezbrăca, pregătindu-se de culcare. Îşi scosese pulovărul alb din lână de Angora care, aşa cum îl împăturise şi-l aşezase pe scaun, părea o pisică mare, adormită. Îşi scosese apoi sutienul, lăsându-şi sânii liberi, rotunzi şi netezi, cu unduiri fascinante. Irina şi-a spus că dacă ar fi rămas chiar goală, Monica n-ar fi părut nimănui impudică. — Ei bine, va trebui să te dezobisnuieşti, râsese Monica, îmbrăcându-şi pijamua. O pijama roz, cu flori mici, aurii… Şi-a scos apoi din rucsac trusa de farduri şi a început să-şi ungă obrajii cu o cremă, al cărui parfum delicat ajungea până la nările Irinei. — De ce v-aţi despărţit ? Monica o privise amuzată. — Uite ce, Irina, tu eşti o fată destupată la minte, îmi închipui. Mă vezi oare pe mine capabilă să rămân cu acelaşi tip toată viaţa ? Tu ai fi capabilă ? Ne-am simţit bine împreună un timp… Acum, însă, gata ! Aveam amândoi nevoie de schimbare. — Vă potriveaţi atât de bine ! spusese Irina, aproape cu regret. — Ne potriveam ? Poate… dar n-a fost decât o etapă din viaţa fiecăruia, nimic altceva. Nici unul nu a fost primul pentru celălalt. Aşa se câştigă experienţa. Terminase cu crema şi se ocupa acum de unghii, mânuind o pilă micuţă cu multă iscusinţă. De fiecare dată când isprăvea cu o unghie, scutura pila lovind-o uşor de marginea noptierei. Irina îşi privise propriile unghii, scurte, cuminţi, ca de fetiţă. Discuţia continuase, punctată de izbiturile repetate ale

138

pilei pe noptieră, care surveneau la intervale de timp surprinzător de egale. — La ce-ţi este necesară oare această experienţă ? dorise Irina să afle. — Cum la ce ? se mirase Monica. Cum vrei să străbat altfel prin viaţă ? Prea deşteaptă nu sunt şi nici nu mă văd în postura unei salariate conştiincioase a statului. — Vrei să spui că vei încerca să obţii prin bărbaţi, ceea ce altfel ar trebui să obţii prin muncă ? — Da. Mie nu-mi prieşte efortul. — Dar vei îmbătrâni, Monica, ştii bine că ţi se va întâmpla asta într-o zi, nu-i aşa ? Ştii că nu ai scăpare. Nu te doare gândul că vei trece inutil prin viaţă şi că, uitându-te la capătul drumului înapoi, nu vei zări în spatele tău nici un fel de urme ? — Sunt prea complicate lucrurile astea pentru mine, se strâmbase Monica. Şi nici nu mă interesează. Dacă va fi să mor într-o zi, ce importanţă ar mai avea dacă s-ar spune despre mine două-trei cuvinte frumoase post-mortem ? Iar tu, dacă-ţi baţi capul cu asemenea probleme, speri că se va scrie vreodată despre tine în Dicţionarul Enciclopedic ? Şi, presupunând că s-ar scrie, ai lua textul cu tine pe lumea cealaltă ? Moartea este la fel de definitivă pentru savanţi, ca şi pentru curve. Iar eu nu am de gând să trăiesc privind-o tot timpul în faţă, ca pe o sperietoare. Irina începuse să se întrebe dacă propriile ei concepţii despre viaţă nu erau cumva mai greşite decât cele împărtăşite de Monica şi dacă avea cu adevărat vreun rost să continue o astfel de discuţie. Privise spre patul Cristinei, care nu revenise încă de la duş, şi-apoi schimbase vorba fără veste : — Aş vrea să-ţi spun ceva…, începuse ezitând, ca şi cum în interiorul ei s-ar fi purtat o luptă de a nu spune, totuşi, nimic. — Ce anume ? îşi ridicase ochii spre ea Monica. — Tu ştii că eu l-am iubit pe Alex ? — Se poate, multe fete îl plac. — Nu m-ai înţeles, protestase Irina, nemulţumită de felul în care reacţionase fosta ei rivală. Eu l-am iubit pe Alex ! — Nu văd care este diferenţa… — Tu ştii oare ce înseamnă să iubeşti pe cineva luptând permanent împotriva sentimentului care creşte în tine, se dezvoltă ca un vierme parazit, te macină pe dinăuntru fără încetare ? Tu ştii ce înseamnă să te dispreţuieşti pentru ceea ce simţi, pentru ca apoi să-ţi dărâmi toate concepţiile, hotărând să mergi mai departe şi să accepţi orice condiţii, tocmai atunci când locul ţi-l ocupă alta şi nu-l mai eliberează decât după ce, obosită, ai reuşit în fine să-ţi îngropi iluziile ? — L-ai iubit tu astfel pe Alex ? se mirase Monica, a cărei expresie

139

indiferentă dovedea că de fapt nu înţelesese mare lucru. Ascultă, tu faci mereu atâta filozofie ? De odihnit nu te odihneşti niciodată ? Se învelise apoi cu pătura până la umeri, stinsese lampa de pe noptieră şi adormise repede, lăsând-o pe Irina pradă remuşcărilor. Oare nu greşise dezvăluindu-şi astfel vechile obsesii ? Oare Monica nu-i va povesti lui Alex totul ? Dar ce importanţă mai aveau acum ideile pe care şi le-ar putea face Alex despre ea ?

140

Vlad Prima scrisoare din Buşteni Irina, este absolut sigur că ceea ce fac acum, scriindu-ţi, mi se întâmplă pentru prima oară. Stăm în sala de mese, cu tacâmurile şi şerveţelele în faţa noastră, aşteptând să ni se servească masa de seară. Prima seară. Vom avea mămăliguţă cu brânză şi smântână, iar apoi compot de caise. Sper că vom reuşi să dormim la noapte… Mi-ai spus încă de la prânz că vrei să-ţi scriu din Buşteni, ca tu să-ţi aduci aminte mai târziu de scurta noastră vacanţă. Nu ştiu cum m-ai convins să fac un lucru atât de ciudat, mi se pare pe undeva un joc absurd, cu reguli imposibile. De ce să-ţi scriu, când tu eşti aici, de ce să-ţi trimit scrisorile acasă, prin poştă, când tu nu eşti acolo ? Stau acum cu coatele pe masă şi-ţi scriu, ca şi cum ai fi departe, iar tu mă priveşti cu ochii tăi aprinşi şi te răsfeţi ca o copilă, întrebându-mă cui vreau să-i trimit această scrisoare pe care tu o numeşti "de dragoste"… Îmi luasem aseară gândul că vei mai veni în tabără. Azi-dimineaţă, plecasem spre gară într-o stare de adevărată inconştienţă, ca o maşină de calcul deplasată să i se filtreze memoria. Când am ajuns pe peron şi am întâlnit cei dintâi corişti, abia mă stăpâneam să nu-i întreb pe toţi dacă nu te-au văzut cumva şi pe tine. Am rămas uluit când ai apărut, în canadiana ta albastră, cu căciuliţa roşie pe cap. Nu am explodat de bucurie, fericirea mea era prea profundă ca să poată răbufni. Chipul mi-a rămas întunecat iar tu, ca şi în alte dăţi, ai luat atitudinea mea drept nepăsare, te-am văzut crispându-te, strângându-te în tine însăţi ca şi cum ţi-ar fi fost foarte frig. Tu ai fi vrut să strig, să râd, să te strâng în braţe, dar nu m-am simţit în stare, nu-mi puteam exprima în acele momente sentimentele… Apariţia ta era mult prea neaşteptată, aş putea spune… nesperată, mi-a scos judecata din funcţiune şi a trebuit, ca pentru o salvare vremelnică, să declanşez într-un mod aproape inconştient ceea ce eu numesc "sistemul meu de autoliniştire". M-ai pedepsit, desigur, numaidecât pentru lipsa mea de exuberanţă, mi-ai spus că ai venit doar ca să-ţi iei rămas-bun şi să-mi urezi o vacanţă plăcută, şi, cum bagajele ţi le lăsaseşi în altă parte, te-am crezut. Şi dintr-o dată, toate planurile pe care mi le făcusem când te-am văzut s-au prăbuşit şi m-am simţit dezmoştenit de orice posibilitate de a le mai ridica la suprafaţă. Am rămas pentru a doua oară năuc văzându-te, totuşi, în tren. Ţi-am surprins privirea rece, în dosul căreia desluşeam deopotrivă fericirea şi îndoiala ta. Nu eram în stare să mă apropii de tine, nu aveam mijloacele necesare, vreau să spun… cuvintele pentru a încerca să-ţi dovedesc iarăşi şi

141

iarăşi ceea ce tu continui să nu crezi, deşi pentru restul lumii este atât de evident. M-am ascuns, ca să câştig timp, în mijlocul unui grup de băieţi gălăgioşi, pe care tu nu i-ai agreat niciodată. N-ai înţeles că încercam doar să-mi adun forţele înainte de a suporta o confruntare directă cu tine şi gestul meu părea că-ţi sfâşie inima. Ce zici de zăpada aceasta fantastică de pe munte ? Scriu asta pentru că m-ai rugat tu, ca să-ţi aduci aminte. Îţi place ? În oraş o uram, când o călcam în picioare, mi se părea un fel de mocirlă rece, mizerabilă. Aici, însă, mi se pare că nu poate exista în lume nimic mai pur. Este nesfârşită, nemişcată şi atât de fragilă, încât cred că doar o răsuflare poate să o spulbere. Mă simt dintr-o dată ca un călător astral, ajuns pe o planetă cu existenţa efemeră şi imprevizibilă. De aici văd pe fereastră Caraimanul, acoperit de zăpadă. Deasupra lui coboară cu mare încetineală negura, ca o cortină a morţii de care poate lui îi este teamă… Oare de ce nu-ţi place şi ţie muntele ? O afirmi cu atâta înverşunare. Nu-ţi place muntele, nu-ţi place zăpada… Nu te-a impresionat, oare, astăzi faptul că am mers cu capul în nori, în cel mai adevărat sens al cuvântului ? Ce spui despre muzica pe care o asculţi ? "Sylvia's Mother" – Doctor Hook & The Medicine Show. Am luat cu mine multe benzi, le-am ales anume pentru tine. Cantina aceasta e destul de mare, nu crezi ? Poate deveni oricând o sală de dans corespunzătoare. M-ai rugat să scriu şi despre "cabana" noastră… Visam amândoi să fie din bârne de lemn şi din piatră de râu, cu sobe mari de teracotă în fiecare cameră. Ne-am trezit însă într-un uriaş cămin de elevi, numai din beton şi sticlă, cu calorifere imense în camerele, după gustul meu, mult prea luminoase. Iar în clădirea aceasta lipsită de orice personalitate nu suntem numai noi doi, nici chiar familia noastră obişnuită de corişti, ci şi elevi de la încă vreo două alte licee. Deloc romantic, nu-i aşa ? Aceasta ar fi, deci, culoarea locală… Tu stai în cameră cu Cristina şi cu Monica, fosta ta rivală. Cristina ştii de ce a insistat să împartă camera cu tine, din pricina mea, ca să mă aibă tot timpul în raza ei vizuală… Însă Monica ? Te-a frământat acest mister toată după-amiaza. Te-a mirat că a venit în tabără cu noi, deşi nu mai este coristă, te-ai întrebat de ce n-a venit cu ea şi Alex şi ai plonjat fără să-ţi dai măcar seama printre vechile tale fantasme. Mi-e dor de tine, ştii ? Asta pentru acum, la ora şapte seara şi pentru atunci când vei citi scrisoarea. Este o stare permanentă pentru mine. Mi-e dor de felul în care mă priveşti şi ştii să îmi zâmbeşti atunci când nu te macină îndoiala. Parcă nu te-am văzut de mult, deşi mă uit în ochii tăi din cinci în cinci secunde. Mi-e atât de sete de sufletul tău, eşti ca o fântână

142

adâncă din care fiinţa mea se adapă, fără grija zilei de mâine. Acum câteva ore, când inspectam împreună împrejurimile, răsuflarea ta caldă schimba fulgii de zăpadă în picături argintii de apă. Aş fi vrut să te sărut, dar mă temeam că nu merit. Nu îndrăzneam să te iau în braţe şi încercam din răsputeri să nu mă mai gândesc la asta. Dai semne de nerăbdare… Spui că mi s-a răcit mâncarea. Mda, cred că nu vei fi în stare să mă priveşti zi de zi scriindu-ţi o mică, foarte mică scrisorică, cică de dragoste…

Vlad A doua scrisoare din Buşteni Astăzi, când ne plimbam prin oraş, am vrut să-ţi cumpăr ceva, iar tu m-ai rugat să cumpăr un ou. Trebuie să-ţi spun că acţiunile tale sunt total imprevizibile pentru mine. Ce Dumnezeu vrei să faci cu oul ăsta ? De dimineaţă am fost la cascada Urlătoarea. De ce-ţi este atât de teamă de munte, mă întreb ? Traseul a fost uşor, vara este chiar o bagatelă şi totuşi tu te-ai speriat când a trebuit să trecem pe o potecă îngustă, ţinându-ne de sfori. Nici măcar nu ai avut curajul să te sprijini de mine, să mă laşi să te ajut, ai început să strigi să nu te-ating pentru ca apoi să-mi spui că te-ai învăţat să nu ai încredere în nimeni şi să te bizui întotdeauna numai pe propriile tale puteri. Te-ai temut oare să nu te arunc în prăpastie ? Pe zi ce trece îmi pari tot mai surprinzătoare. De ce nu mă laşi, de exemplu, să te fotografiez ? De ce te consideri urâtă ? Este adevărat, fotografiile nu pot reda nimănui farmecul pe care îl conferă personalitatea, însă tu eşti frumoasă oricum, chiar dacă ai fi inexpresivă precum o statuie. Să ştii, însă, că tot ţi-am făcut astăzi o fotografie, fără să mă vezi. Erai prea ocupată cu Doru, care stătea cu tine pe marginea cascadei, povestindu-ţi ciudăţeniile lui. Băiatul ăsta cred că te iubeşte, Irina, tu îl tratezi ca pe un copil care are febră, însă eu, totuşi, sunt gelos. Îmi spui că este doar un matematician puţin cam scrântit, pe care lumea din jur nu-l înţelege… Dar asta nu aranjează câtuşi de puţin lucrurile. Mă tem că el vede şi pricepe la tine mai mult decât sunt eu capabil şi asta îmi trezeşte o invidie de neînvins. V-am fotografiat pe amândoi de sus, de pe o stâncă şi cascada părea că se prăvăleşte peste voi. Cred că va fi o poză frumoasă. Când am revenit la Buşteni, te-ai supărat tu pe mine. Din nou gelozia… Ingrid mergea în faţa noastră şi uneori începea să alerge, sărind ca să atingă cu vârfurile degetelor crengile brazilor. Recunosc, nu mai vedeam în faţa ochilor decât pata roşie a costumului ei de ski. Apoi s-a aşezat să se

143

odihnească pe o buturugă năpădită de licheni şi, când am trecut noi, m-a strigat şi mi-a făcut semn cu mâna. Nu m-ai întrebat ce am vorbit cu ea, ai mers mai departe, prefăcându-te că nici nu observi că m-am oprit, dar ochii te trădează întodeauna. Nu aveai de ce să te întristezi, m-a rugat doar să-i împrumut una din benzile mele, i-a plăcut mult muzica de aseară. Apropo, de ce n-ai venit la dans ieri seară ? Mi-ai spus că eşti obosită şi că ai vrea să dormi. Eu cred că mai erai încă supărată. Sper că lucrurile se vor îndrepta astă-seară, tu ce crezi ? La marginea oraşului, când ne-am întors, ne-am oprit amândoi sub o streaşină plină de ţurţuri. Tu i-ai doborât pe toţi şi i-ai adunat apoi de prin zăpadă. Când te-ai săturat de joacă, te-ai lăsat să cazi sub un brad şi m-ai îmbiat să vin lângă tine. Te-am sărutat şi aş fi vrut aşa să-mi treacă viaţa întreagă. Era încă soare, dar în curând a coborât negura şi a început să ningă, din ce în ce mai tare, încât abia mai puteam ţine ochii deschişi. Mai târziu, după ce ţi-am cumpărat oul, te-am sărutat în plină stradă, iar femeia aceea grasă, cu paltonul ei vişiniu scurt şi demodat, a strigat în urma noastră că suntem nişte porci. De ce te-ai întristat ? De ce te-ai trezit atât de brusc la realitate ? De ce ai acceptat existenţa altora în universul nostru ? Eu mă simt alături de tine ca şi cum nu am fi decât noi doi în toată lumea, singuri, ca Adam şi Eva demult în Paradis. Vlad A treia scrisoare din Buşteni Dragă Irina, iartă această scrisoare pentru atmosfera ei dezolantă… Astăzi a fost o zi întunecată pentru mine, m-ai lăsat singur, dezorientat şi trist. Începând de aseară nu ştiu ce să mai cred. Ai fost rea cu mine în timpul cinei, privirile tale mă ocoleau străine şi nu rosteai nici un cuvânt. Te-am întrebat la ce oră cobori la dans şi ai râs dispreţuitoare. Nu reuşeam să înţeleg… Nu-mi descopeream nici o greşeală. Te-ai ridicat de la masă şi ai plecat la culcare. Apoi m-am răzvrătit. Nu m-am mai dus nici eu la dans. Am rugat-o pe Cristina să-ţi spună că nu mă simt bine şi că te rog să-mi trimiţi, dacă ai, o aspirină. Speram că vei regreta purtarea ta rece şi că vei ieşi din cameră să mă vezi, să fim din nou împreună. Te-am privit prin uşa rămasă întredeschisă, te-am văzut sărind îngrijorată din pat… Ai scotocit prin bagaje şi ai scos un pumn de medicamente, ca şi cum ai fi vrut să vindeci un elefant. Mi le-ai trimis prin Cristina, nu ai ieşit tu să mi le aduci… Am simţit în clipa aceea că sunt bolnav cu adevărat. M-am conformat prescripţiilor tale medicale şi am adormit curând, în camera în care rămăsesem singur… ca un tâmpit.

144

Azi-dimineaţă nu ai coborât la micul dejun. Am mâncat cu Cristina, stând cu ea faţă în faţă, fără să ne spunem nimic. A urmat apoi un drum lung cu autocarul, pe serpentinele înzăpezite, până la Cota 1400. Tu nu ai venit cu noi în această absurdă excursie. Toţi cântau şi râdeau în jurul meu. Eu stăteam nepăsător pe un scaun, privind din când în când prin geamul aproape îngheţat prăpastia din dreapta noastră, ale cărei străfunduri nici măcar nu se ghiceau în ceaţa întunecată. Viscolul turbat zgâlţâia maşina ca pe o jucărie şi m-am gândit că tu poate de-aia n-ai venit, că presimţeai că ne vom prăbuşi cu toţii şi o să murim… M-am bucurat atunci pentru tine, că ai scăpat, iar pentru mine m-am temut, deşi îmi doream să mor… Asta a fost scrisoarea ta de azi, Irina. La fel de întunecată ca şi negura prăvălită peste munţi. Sper că mâine va fi altfel. Chiar şi atunci când tu abuzezi de răbdarea mea ştiu să-mi păstrez încrederea în tine… Vlad A patra scrisoare din Buşteni Ştii că este bine să te aştept să ieşi de la coafor ? Zău, este tare drăguţ. Deşi pe mine distracţia asta cu uscatul sub cască nu mă prea încântă… Mă întreb cum o fi ? Ca în al doilea război mondial, probabil… Aseară ai coborât în sfârşit la masă. Am stat şi te-am privit tot timpul cum tăceai. Era ca şi cum nici n-aş fi existat pentru tine. Am pornit apoi amândoi la plimbare pe sub luna care poleise în jurul nostru totul, mergeam tăcuţi, privindu-ne umbrele care înaintau în faţa noastră, pe zăpadă. Ţi-am întins mâna, aşteptând din partea ta un cuvânt care să ne trezească iarăşi simţurile, să ne aducă la realitate. Tu te-ai aruncat la pieptul meu şi ai început să plângi, fără să-mi dai nici o explicaţie. M-am gândit atunci că tu poate aveai dreptate, că un şoc era necesar pesemne pentru amândoi ca să ne alunge plictiseala. Ne regăsisem după ce ne fusese atât de dor, eram fericiţi iarăşi… A fost o seară frumoasă, Irina. O seară în care nu am fost decât noi doi, singuri prin zăpadă, cuminţi ca doi copii, fără să ne pese de toţi ceilalţi, care dansau printre palmierii decorativi, sub orga de lumini, în holul cel mare. Ah, uite, a ieşit soarele. O adevărată minune de patru zile de când suntem aici. Iar cerul este albastru, peticit cu smocuri mici de nori albi, ca de vată. Negura se ridică uşor deasupra Caraimanului. Tu mai ai de gând să stai multă vreme la coafor ? M-am plictisit aici, singur. Ce ai de gând să faci cu oul acela ? Mi-ai spus să-l păstrez în mânuşă. Crezi oare că vei scoate un pui din el ? Mă tem că vei obţine cel mult o

145

omletă… Vlad A cincea scrisoare din Buşteni Aseară s-a petrecut cu noi ceva ciudat… Tu mi-ai părut mereu atât de rece şi de calculată în braţele mele, am avut întotdeauna sentimentul că-mi studiezi fiecare mişcare, de undeva, din afară, gata oricând să intervii. Ieri seară, printre brazii întunecaţi, te ţineam la pieptul meu şi te sărutam, când deodată te-am simţit moale şi pierdută, iar ochii tăi căpătaseră o privire atât de rătăcită, încât m-am întrebat : oare simţi şi tu ceva, măcar a mia parte din trăirile care mă străbat de fiecare dată când sunt alături de tine ? Ne-am întors apoi printre oameni, în sala de dans… Ştii oare că ai dansat cu mine aseară pentru prima oară de când suntem împreună. A fost mai întâi un blues frumos, "Hidaway" cu Creedence Clearwater Revival. Apoi, "Jealous Guy", cu John Lennon… Te revăd în tricoul tău violet, prin care îţi simţeam sânii micuţi şi-mi amintesc atât de clar mirosul pielii tale. Am dorit atât de mult să te mângâi, era aproape întuneric şi nu ne vedea nimeni, toţi dansau iar profesorii nu mai erau de mult cu noi. Mi-am strecurat mâinile sub bluza ta şi am simţit că pielea ta mă arde. Te-ai ferit şi mi-ai zâmbit. N-am încercat din nou, simţeam că furasem o fărâmă de soare, care nu mi se cuvenea şi nu trebuia să se afle, ca să nu fiu pedepsit pe vecie. Aş fi vrut să-ţi explic, nu ştiu ce, poate ce simţeam şi ce se întâmpla cu mine. Eram uşor transpirat, iar tu erai la fel… Te strângeai la pieptul meu şi cred că de fapt uitasem că dansam. Uitasem de noi înşine. M-ai sărutat apoi pe piept, descheindu-mi cămaşa, iar eu te-am îndepărtat şi m-ai privit uimită. N-ai înţeles… Este atât de greu să-ţi explic… Am adormit aseară cu tine în gânduri şi în zori abia am reuşit să mă spăl şi să mă îmbrac, ars de dorul de a te întâlni cât mai repede. După micul dejun am plecat cu toţii într-o scurtă excursie şi ne-am întors înainte de prânz. Apoi ce-a fost, Irina ? Tu ţi-ai scos canadiana, spunând că-ţi este foarte cald, şi ai aşternut-o pe zăpadă, acolo, în mijlocul pădurii… Ne-am aşezat amândoi pe ea şi am vorbit nimicuri. Apoi ţi s-a făcut frig şi ai început să tremuri, te-am luat în braţe, încercând să te încălzesc şi, fără să înţeleg ce se petrece cu mine, ţi-am strâns în palmă cotul în care încercai să te sprijini ş te-am culcat uşor pe spate. Ai întins atunci mâinile spre mine şi m-ai atras spre faţa ta. Te-am sărutat multă vreme şi mă gândeam că ar fi putut fi totul altfel, chiar şi în zăpada aceea… dacă nu te-aş iubi atât de mult ! Şi, totuşi, nu suntem decât doi oameni, Irina, şi mă întreb de ce trebuie să ne îngrădim astfel sentimentele ?

146

Vlad A şasea scrisoare din Buşteni Stai în faţa mea şi mâzgăleşti un serveţel de hârtie de pe masă. În paharul tău se trezeşte berea. Spui că nu-ţi place, pentru că este amară. Te-a îngrijorat tăcerea mea pe drumul de la Buşteni la Gura Diham şi m-ai întrebat dacă nu sunt cumva bolnav. Muntele mă ameţeşte, mă îmbată… De aceea am tăcut tot timpul. Mi-am lăsat privirile să se rătăcească în măreţia peisajului. Pe Valea Cerbului am găsit o floare de colţ şi am cules-o pentru tine. Ştii oare că am încălcat legea pentru a-ţi face această mică bucurie ? Şi, totuşi, tu eşti atât de tristă, Irina. Îţi este frică pentru ziua de ieri, nu-i aşa ? Ne-a descoperit acolo, în zăpadă, o profesoară pe care nu o cunoşteam, iar tu te-ai speriat când ne-a întrebat de la ce liceu suntem. Ai fi putut să minţi, dar ai şoptit pierdută adevărul : "Suntem elevi la Mihai Viteazul", ai spus şi spaima îţi îngheţase privirile. Te gândeai, desigur, la cele mai teribile consecinţe. Te gândeai, poate, la Alex şi la Monica… Îţi spuneai că toată lumea va vorbi despre noi şi că şcoala ne va convoca părinţii. Şi totuşi ieri am fost atât de fericiţi, Irina ! Tu ştii că-mi este cu adevărat teamă să te ating ? Zău, mi-e frică să nu stric ceva, să nu-ţi distrug încrederea pe care o ai în mine. Nu vreau să te fereşti de mine, vreau să te păstrez. M-am abţinut aşa cum nimeni altul n-ar fi acceptat poate s-o facă. Şi ştii de ce ? Pentru că te iubesc. Aici este diferenţa… Mă crezi că nu vreau să devin om mare ? Este atât de frumoasă, de pură, dragostea unui adolescent, ca s-o descriu nu cred că pot găsi cuvinte… Însă îmi închipui că dacă s-ar putea păstra aşa şi în sufletul unui om matur, s-ar descoperi poate elixirul tinereţii veşnice. În seara aceasta vom pleca spre Bucureşti. Vom regăsi în curând şcoala, caloriferul nostru, fereastra spartă de alături. Nu vreau acasă, Irina… Aş vrea să mai rămânem aici. Să ne mai hrănim o vreme sufletul cu aceste frumoase imagini. Îmi zâmbeşti şi-mi întinzi mâna peste masă. Ţi-ai băut în sfârşit şi berea. Meriţi acum o cafea şi o prăjitură. "De ce mă iubeşti ?" te-am întrebat. "Pentru că eşti mic şi prost – mi-ai răspuns. Dacă ai fi un bărbat, mi-ar fi teamă de tine." Dacă ai şti câtă dreptate ai, Irina !

147

După ce s-au întors de la Buşteni, Vlad a devenit repede cel de altădată… Rece şi nepăsător, nu vine când ea îl aşteaptă, temător şi indiferent, nu-i mai şopteşte la ureche cuvinte de dragoste… Poate că în oraşul lor, plin de zgomot şi praf, el nu mai ştie să iubească. În jurul lor toate lucrurile s-au schimbat. Soseşte vara. Chiar şi magnoliile atât de frumoase pe sub care treceau îmbrăţişaţi în urmă cu o lună şi-au scuturat florile, iar frunzele lor mari par acum îmbâcsite. Nu au mai fost de mult prin acele locuri, ca şi cum s-ar scutura şi ei de dragostea lor îmbătrânită, mirându-se cum de a încăput atâta vreme în trupurile lor tinere. Irinei îi este atât de greu să aştepte iarăşi recreaţiile. Ce îngrozitor este la şcoală, când ştie că singura posibilitate de a-l întâlni pe Vlad este atât de nemilos îngrădită în limita a zece minute. Nu-i place să aştepte, se simte atât de umilită ! Minutele trec repede şi Vlad uită tot mai des să vină. Ce urât este la şcoală, când chiar dacă-l întâlneşte, Vlad i se pare rece şi de nepătruns. Când o vede singură, Doru, matematicianul, se apropie de ea şi începe să-i vorbească. Cu ochii la ceas, aşteptându-l pe Vlad, ea încearcă să-i penetreze ciudăţeniile. Într-o zi, el i-a oferit un petic de hârtie. — O amintire. Pentru tine, i-a zis. — O amintire ? De ce ? l-a întrebat ea. Ne vom vedea doar şi mâine… El i-a zâmbit. — Mâine ? Nu ştiu ce va fi mâine… Poate că nici nu vor mai exista oameni pe pământ, mâine… Irina ridicase nedumerită din umeri. Apoi citise : "Două lucruri sunt : unu-i amintirea, iar celălalt creaţia. Ascuns pe undeva este ceea ce eşti. A-ţi cere să nu uiţi, este a-ţi cere să nu mai creezi. Uită, deci, lăsând pe acest de acum 'noi', populaţie a prezentului, să spere că, într-un viitor ciclu evolutiv, vei dori s-o revezi. Sau, poate, nou s-o vezi, cu ochii mai cu riduri, tinzând încet-încet înspre prăpastie…" — Dar eu nu vreau să te uit, Doru, a zâmbit ea. Şi vor mai fi oameni pe pământ mâine, te asigur ! Mereu vor fi. Întorsese apoi fără să vrea bucata de hârtie, descoperind alte câteva rânduri : "Când celulele sunt tinere, sferă le este forma. Sau… când sferă le este forma, celulele sunt tinere ? Tinereţea este caracterizată prin rotunjime. Posibilităţi multiple : libertatea alegerii oricărei direcţii. Alegere neconcretizată. Posibil : totul. Înfăptuit : unu. Dar totul e din unul, dragule…" — Ah, nu mi-am dat seama că era ceva scris pe dos, tresărise Doru. Câteva idei tâmpite… la ora de biologie… — Nu are nici o importanţă, spusese Irina. Nu ştiu de ce mi-ai dat această hârtie, dar pot să-ţi promit un lucru : o voi păstra ca pe ceva de

148

preţ, aşa cum s-ar păstra o frântură de idee mâzgălită de Einstein în copilărie. Cine ştie, poate cândva îmi va aduce bogăţie ! — Tu râzi de mine, Irina, protestase Doru. Ca toţi ceilalţi. Dar în definitiv poate că ai dreptate. Poate că sunt îngust. Şi mic. Şi inutil. Suntem cu toţii astfel. Când meditez la uluitoarea măreţie a naturii, descoper că nici unul dintre noi nu are nimic în plus faţă de firava libelulă care tremură pe o trestie, la marginea unei ape. Ca şi noi, ea s-a ivit pe lume din aceeaşi îmbinare a două celule, primind, fără nici un drept de apel, destinul fiinţei sale, aşa cum i-a fost hotărât de simplitatea matematică a codului genetic. Ascultându-l, Irina s-a simţit o clipă la fel de inutilă ca şi el. S-a întrebat dacă propria ei existenţă îşi avea sau nu rostul. Şi a descoperit, fericită, că sentimentele pe care le avea pentru Vlad justificau, în felul lor, această existenţă. Dacă s-ar gândi la ea însăşi ca la o imensă populaţie de celule, poate că ar înţelege mai bine ce i se întâmplă. Poate că, la fel ca în politică, celulele ei – tinere, rotunde… – şi-au ales în ultima vreme un nou conducător, pe care trebuie să-l asculte. De aceea aşteaptă poate cu atâta nerăbdare fiecare atingere a lui Vlad, de aceea se hrăneşte de un timp numai cu gesturile lui, cu şoaptele lui de dragoste. Într-o seară, s-a plimbat cu el prin parcul Herăstrău şi a încercat să-i vorbească de toate frământările ei, dar n-a găsit cele mai potrivite cuvinte. Ar fi vrut ca el să-i explice de ce se simţea arzând de dorul de a-l strânge în braţe, de a-i atinge pielea netedă şi fierbinte. Ar fi vrut să afle de la el de ce i se pare că trăieşte ca pe o altă lume, de ce se descoperă dintr-o dată capabilă de gesturi până atunci neştiute. El n-a înţeles din zbuciumul ei aproape nimic. "De ce eşti tu atât de nefericită ?" a întrebat-o. "De ce crezi asta ?" s-a mirat ea, începând să-i explice : "Pentru mine, fericirea porneşte din însăşi existenţa mea. Singura suferinţă reală mi-ar fi numai moartea. Restul tot… toate supărările… nu lasă urme, ele îmi amintesc doar că exist." Discuţia pe care o aşteptau amândoi de multă vreme a prins în cele din urmă contur. — De un timp încoace încerc să fac o analiză a relaţiilor noastre, i-a spus Vlad într-o seară, când se întorceau de la cor. — Şi la ce concluzie ai ajuns ? l-a întrebat ea. — Asta e, că n-am ajuns încă la nici o concluzie. Judecând însă după comportamentul tău, presupun că mai degrabă ai ajuns tu la o concluzie… — Eu ! ? a părut ea teribil de mirată. De ce crezi asta ? Vlad îşi găsea cu greu cuvintele. — Uite ce este…, a prins el să-i explice, poticnindu-se. De o vreme încoace te-ai schimbat… Nu mai eşti atât de romantică, nu mai încerci să mă îmbeţi cu vorbe frumoase, ai devenit… cum să spun ?… oarecum aspră… ca şi cum ai avea mereu ceva de împărţit cu mine. Şi totuşi, când te afli în

149

braţele mele, eşti cu mult mai îngăduitoare ca altădată… accepţi gesturile mele, îmi impui gesturile tale… şi mă aduci într-o stare care încă nu ştiu dacă este sau nu avantajoasă pentru mine. — Adică tu cauţi oare avantajul situaţiei ? a exclamat ea mânioasă. — Într-un fel da, Irina, chiar dacă asta te supără. Vezi tu… este ca şi cum am începe un lucru şi nu l-am duce până la capăt. Trăiesc într-o stare de permanentă aşteptare. — Da, înţeleg, rostise ea sec. Şi ce propui ? — Nu pot propune nimic, a spus Vlad cu sinceritate. M-aş simţi vinovat faţă de tine, încercând să-ţi impun ceva… Nu ştiu ce să sper şi la ce să mă aştept, mă tem ca propunerile mele să nu fie interpretate greşit… — Fii mai concret, Vlad ! De ce te învârţi atât de mult în jurul problemei ? Vrei să spui că ar fi cazul să mă culc cu tine, nu-i aşa ? Oarecum descumpănit de brutalitatea cuvintelor ei, Vlad a tăcut. Într-un fel, aşa cum se prezenta, situaţia îi era avantajoasă : nu el, ci Irina dăduse glas problemei care îl frământa. Trebuia acum s-o lase pe ea să vorbească, să-şi ducă până la capăt gândurile, ca să aibă un punct de plecare în susţinerea propriilor lui opinii. — Da, Vlad, ştiu că te gândeşti la asta de multă vreme, a continuat ea agresivă. Te înţeleg, era firesc să ajungem aici. Mă deranjează, însă, insinuările tale. Aceste lucruri se câştigă, nu se propun. — Dar nu am insinuat şi nu am propus nimic ! Nici n-am îndrăznit să gândesc atât de departe… Tu îmi răstălmăceşti cuvintele. Poate că nici eu n-am ştiut cum să prezint lucrurile… Voi încerca să revin asupra explicaţiilor. Iată… am impresia că tu cauţi anume să mă provoci. Întinzi uneori coarda la maximum… Şi mă întreb ce vrei ? Te temi că dacă n-ai fi astfel te-aş iubi mai puţin ? Consideri că m-am plictisit de ceea ce-mi ofereai mai înainte ? Vrei să constaţi cât de mare îţi este puterea, până unde mă poţi duce ? Sau simţi tu cu adevărat nevoia, doreşti să faci aceste lucruri ? Sunt multe întrebări care mă frământă şi lipsa de răspuns mă paralizează, nu ştiu ce să fac mai departe… Nu, dacă mă gândesc bine, cred că nu este în avantajul meu să-ţi tolerez în continuare comportamentul. Pentru că, vezi tu, te respect şi te iubesc atât de mult, încât simt mereu nevoia să te ocrotesc. Oricât de departe vei merge, eu va trebui să mă opresc la timp. Şi asta îmi poate dăuna, simt că-mi poate dăuna… Aici am vrut să ajung. Poate că, spre binele amândurora, ar trebui să fim ceva mai temperaţi de aici înainte. Ghicindu-i însă jocul, Irina revenise pe poziţia de luptă : — Tu chiar crezi ceea ce spui ? Vrei să te admir, să-ţi fiu recunoscătoare, probabil. De ce nu rosteşti mai degrabă adevărul ? Că te înspăimântă timpurile pe care le trăim, că nu vrei să-ţi compromiţi viitorul… Că nu ştii cum mă voi descurca, cum voi evita eventualele complicaţii. Tu

150

nu ai găsit încă o soluţie, iar pe mine mă consideri naivă. În realitate, eşti un mare egoist. Nu te gândeşti decât la tine. Dar eu în toată povestea asta… la dorinţele mele te-ai gândit ? Poate că eu vreau cu adevărat să mergem mai departe ! Vlad a privit-o drept în ochi, neînţelegând că ea îi întinsese iarăşi o cursă : — Ce vrei să spui ? — Ştii bine ce vreau să spun ! s-a răstit ea. În ce limbaj ai vrea să mă exprim ca să înţelegi mai bine ? Cel de maidan ţi se pare convenabil ? De ce taci ? Ar trebui să înţeleg oare că-mi respingi oferta ? Nu satisfac oare cerinţele pieţii ? Probabil… Tu trebuie să ştii mai bine… Eu nu am nici o experienţă în acest domeniu. — De ce vorbeşti aşa, Irina ? Nu ştiu ce să mai cred… Îţi baţi joc de mine ? — De tine… sau de mine… Totuna e…, a răspuns ea cu obidă. S-au adâncit apoi amândoi în tăcere. Păreau supăraţi. Când au ajuns, însă, aproape de casă, Vlad s-a oprit deodată şi, prinzând-o de umeri cu putere, a întors-o cu faţa spre el : — Fetico, tu te-ai gândit bine ? Atunci, vei avea ce doreşti ! Irinei i se părea că aleargă de-a îndoasela, cu faţa către Vlad, că îl va pierde, cu cât îl va privi mai mult. El rămânea în picioare… numai ea căzuse. La Buşteni, temându-se să danseze cu el pentru că faţă de talentul lui ea se simţea ridicolă, simulase mai întâi supărarea şi apoi, nemaigăsind alte argumente, îl lăsase să creadă că i se poate pierde în braţe şi că numai de el mai depindea de-acum săvârşirea ultimului act al convieţuirii lor. Poate că l-a dorit uneori, e adevărat… s-a gândit intens la el în liniştea unor nopţi ciudate. Şi lucrul acesta o înspăimântă. Dar nu-l va lăsa, totuşi, să câştige el fiecare luptă. A pus stăpânire pe ea, este drept, dar va trebui să afle că a devenit la rândul lui un prizonier. Că se vor prăbuşi împreună, legaţi de aceeasi cătuşă. — Tu crezi că iubirea aduce cu adevărat bunăstarea sufletului ? l-a întrebat. Eu una îmi simt sufletul sărac şi trist. Unde au rămas oare frumoasele noastre sentimente ? Le-am pătat amândoi cu mizerabilitatea instinctului. Oh, tu eşti total lipsit de scrupule, Vlad, eşti ca un cameleon încremenit pe o creangă, îţi schimbi culoarea după cum ţi-o cer împrejurările. Eşti gata să-mi oferi ceea ce vreau… Mă întrebi dacă m-am gândit bine. Doamne, tu n-ai înţeles chiar nimic din jocul meu ? Nu ai băgat de seamă că te-am atras într-o capcană ? Că am încercat să te dezgust şi că am vrut să mă dezguşti, ca să găsim în noi puterea de a pune capăt legăturii noastre absurde ? Am încercat să fug de tine, în repetate rânduri, dar nu am reuşit. M-am gândit că cel mai simplu ar fi să mă părăseşti tu.

151

"Fetico…", aşa mi-ai spus adineauri. Vezi, ai şi început să mă dispreţuieşti. Am devenit în sfârşit pentru tine o pradă uşoară, aşa îţi închipui. Şi mi-am pierdut dintr-o dată tot misterul, tot farmecul…Oh, crede-mă, era singura cale posibilă. S-a desprins de lângă el şi s-a îndepărtat în goană. În lift, a plâns în hohote, privindu-se în oglindă, constatând cu oroare că se găseşte urâtă şi că lucrul acesta o preocupă mai mult decât propria ei suferinţă. Acasă, pe întuneric, ghemuită în pat, a ascultat toată seara cântece vechi, pe fiecare de câteva ori la rând, până la saturaţie… Se simţea confuză. Nu avea curajul să-şi definească sentimentele. Faptul că dragostea lui Vlad era de acum pusă în balanţă cu impulsurile lui sexuale o îndurera. Dar mai presus de orice, o înnebunea gândul că societatea, tradiţiile şi chiar natura aceasta prost făurită îi acordau lui dreptul de a lua iniţiativa, în timp ce ea nu suporta nici măcar pe acest teren să fie condusă. Se răzvrătise, încercând să găsească încă de pe acum un refugiu în faţa agresivităţii viitoare a bărbaţilor. Rostise cuvinte pe care le regreta. Nu mai exista întoarcere. Ar fi vrut să-i fi spus cu totul alte cuvinte… Să-i fi arătat că împreună nu vor înainta niciodată vreun pas fără ca ea să deţină controlul, că nimic nu se va petrece vreodată între ei doar pentru faptul că el este bărbat, pentru că în termenii acceptaţi de ea puterea de decizie nu poate avea vreun sex. În seara următoare au avut repetiţie la cor şi, deşi nu se aştepta, Vlad a venit lângă ea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Profesoara de muzică tocmai anunţase că la sfârşitul lunii iulie corul liceului va participa la un Festival al tinerilor, în Austria. "Îţi dai seama, Irina, exclamase Vlad, vom petrece două săptămâni la Viena ! Nu e minunat ?" Au plecat împreună spre casă şi s-au oprit în parc, pe o bancă. Se întuneca şi pe alei perechile deveneau rare. Vântul cald se înteţise, încovoind crengile arborilor. "Ce seară tristă !", spusese Irina, strângându-şi umerii. El îi mângâia visător şuviţele de păr pe care vântul le zburlea în toate părţile. "Mă gâdili", a şoptit Irina. În jurul lor se scuturau alene trandafirii. Petalele pluteau în aer, purtate de vânt. "Închide ochii" a zis ea, apropiindu-şi faţa de obrazul lui. I-a sărutat îndelung buzele, făcându-le să se întredeschidă sub răsuflarea ei fierbinte. "Stai cuminte, nu mişca", i-a spus, când el a încercat să pună stăpânire pe gura ei. A continuat multă vreme să-i sărute astfel buzele, urmărindu-le conturul. "De ce îţi place să te joci ?" a întrebat-o el. În loc de răspuns, ea şi-a strecurat mâinile sub tricoul lui, i-a mângâiat umerii şi apoi, ridicându-şi uşor propria-i bluză, şi-a lipit sânii de pieptul lui. După o clipă, numai, s-a îndepărtat. "Trebuie să plecăm, a spus. Se apropie o vijelie…"

152

Caietul chinezesc Irina, 19 mai De ce oare trebuie să te iubesc din nou ? Îmi este atât de teamă şi ştiu acum de ce… Încerc să-mi amintesc tot ce a fost aseară… Dar am atât de multe remuşcări ! Căci eu am vrut totul, eu am vrut… De aceea mi-este teamă, pentru că altădată s-ar putea să vreau mai mult. Seara de ieri mi s-a părut atât de ciudată ! Am dorit-o eu singură, nu e nimeni vinovat. Am avut nevoie de ea. Nici măcar nu ştiu de ce… iar acum mă macină regretul. Poate că am greşit… Ce altceva aş putea spune ? Că a fost pentru prima oară în viaţa mea… şi că mi-a plăcut atât de mult ? Aş vrea să ştiu cum a fost pentru tine… Însă n-am să te întreb nimic. Nu ai avut timp să te gândeşti la toate astea… Nici eu n-am prea avut. Caietul chinezesc Mama Irinei, 20 mai Nenorocito, ce-ai făcut ? Fii blestemată în veci pentru supărarea pe care mi-o aduci ! Ai pus în balanţă dragostea mea de mamă cu capriciul tău pentru o lepădătură de rând. Nu te-au impresionat deloc frământările mele din ultimile luni ? Nu te-ai gândit nici o clipă că mă distrugi ? De ce ai făcut un asemenea lucru, Irina ? Cum ai putut apoi să vii la mine, să te alinţi ca un copil nevinovat ? Toată ziua de ieri ai fost veselă şi zglobie, începusem să cred că nebunia trecuse şi că acum vom fi din nou fericiţi. Cum poţi fi atât de perversă ? Ca un criminal abject care îmbracă în flori mormântul victimei sale, tot astfel ai procedat şi tu cu mine. Ştiai doar că dându-i acelui nenorocit dovada "iubirii" tale, cum spui tu, îmi sapi mie mormântul, că odată cu veşmintele de pe tine arunci la picioarele lui şi cei patruzeci de ani ai mei de luptă crâncenă cu viaţa. De ce ai săpat această prăpastie între noi ? Trăiam şi munceam cu iluzia că am o fiică pe care trebuie s-o fac fericită. Te visam întemeindu-ţi o carieră, căsătorindu-te cu un om valoros, trăind o viaţă demnă de-o prinţesă. Acum, însă, ce-mi rămâne ? Mi-ai luat totul, ai răpit unei mame speranţele în copilul ei ! Nu mai pot continua, mă simt profund nefericită şi inutilă. Fie-ţi cel puţin milă de munca titanică, de o viaţă, a tatălui tău ! Mi-ai zdrobit mie inima, nu-i distruge şi lui cariera, nu-i periclita situaţia pe care cu atâta greutate şi-a făcut-o. Dacă pasiunea ta este să te scalzi în mocirlă, scaldă-te, nimic nu te-ar putea împiedica, dar dă cel puţin faptelor tale un aspect cât mai demn, nu te lăsa cotată drept o târfă… lucrul acesta ar avea implicaţii

153

catastrofale asupra existenţei noastre, a tuturor. Mama îi citeşte poate de multă vreme jurnalele. Până acum, însă, nu a reacţionat niciodată astfel. Irina şi-o imaginează aplecată deasupra caietului ei chinezesc, cu ochii aproape ieşiţi din orbite, scriind apoi ea însăşi, în continuarea rândurilor ei, stropind pagina cu lacrimi amare. Îi pare oare rău de mama ? Regretă că a făcut-o să plângă ? Nu ştie să răspundă. S-ar cuveni s-o compătimească pentru că suferă astfel, dar nu se poate stăpâni să o considere nedreaptă. I-a explicat, totuşi, ca să-i alunge supărarea, i-a spus că între ea şi Vlad nu s-a petrecut nimic şi a văzut-o cu mult mai liniştită. Abia atunci a cuprins-o indignarea. De ce o consideră mama o târfă doar pentru că-şi închipuie că a dat ascultare instinctelor care se trezesc în ea ? De ce chemarea de nestăvilit a hormonilor nu poate fi autorizată decât la vârsta adultă, pe ce criterii stabilesc oare adulţii barierele pe care încearcă să le impună ? Ce anume îi îndreptăţeşte să spună "pentru mine e permis, pentru tine nu încă" ? Şi de ce oare mama a dat o asemenea interpretare frazelor ei exaltate ? De ce şi-a lăsat gândurile să vagabondeze atât de departe ? Gesturi care Irinei i se par copleşitoare poate că nu mai reprezintă nimic pentru oamenii mari. Dragostea fizică, atât de misterioasă încă în ochii ei, îşi va pierde poate mai târziu toate emoţiile, va deveni un simplu ritual casnic, un act precipitat, un fel de descărcare nervoasă ? Este oare cu putinţă ca simpla atingere a pielii lui Vlad s-o răscolească atât de mult, încât s-o determine să scrie astfel de cuvinte ? Dacă mamei o asemenea explicaţie i-a adus uşurare, ea nu se simte, totuşi, cu nimic mai puţin vinovată. Păcătuieşti oare prin ceea ce simţi, sau prin ceea ce faci ? Nu crede că instinctul care pusese în clipele acelea stăpânire pe ea ar fi putut face o distincţie corectă între intenţie si faptă. Forţa care a împins-o din urmă a fost fără îndoială la fel de intensă ca impulsul sexual al oricărui animal şi dacă n-a mers mai departe nu este pentru că nu a dorit-o, ci pentru că nu era pregătită, pentru că ceea ce a avut până acum îi mai este încă de ajuns.

154

Vlad 3 iunie Revin pe aceste pagini la cinci luni după două zile colosale. Nu sunt un romantic, scriu doar atunci când sentimentele mă copleşesc şi încep să caut în jurul meu înţelesul lucrurilor. Mda, era noaptea de Revelion şi pot spune că eram cu adevărat fericit. Nu, nu pentru că o regăsisem pe Dana, aşa cum mi-am impus poate să cred – ea a acceptat mereu să-mi fie un refugiu – ci pentru că după atât de multă vreme Ingrid părea iarăşi dornică să luăm totul de la capăt… Şi nu m-am mai putut gândi atunci nici la Irina, nici la Dana. M-am dezmeticit, din fericire, repede. Mi-am amintit că rănile abia mi se vindecaseră. Băusem mult în noaptea aceea de petrecere, căutând în mine însumi pe adevăratul 'eu'. "Să nu crezi tot ce-ţi spune ea – m-a sfătuit Florin. Nu vrea decât să se răzbune pe Irina." Apoi Ingrid a plecat şi mi-a aruncat din prag privirea ei albastră. Şi-am înţeles abia atunci că nu avea nici un rost să mai căutăm împreună alte începuturi. Acum trei luni a fost ziua mea, am împlinit optsprezece ani. A fost o zi mare… deşi nu s-a scris nimic în ziare. Am primit în dar lucruri minunate, de la Ingrid cântecul nostru "Song Sung Blue", de la Irina o balerină colosală din sticlă, de la Melania o marionetă de la Fondul plastic şi nişte flori, de la Florina o carte poştală simplă cu o declaraţie foarte transparentă de dragoste… Au mai fost ţigări de la băieţi şi, bineînţeles, îmbrăţisări şi trageri de urechi… Apoi felicitările au încetat şi m-am pomenit la ceaiul Melaniei, unde m-am pierdut iarăşi. Am dansat puţin cu Ingrid, două dansuri cred. La plecare, conducând-o spre casă, am rupt crengi de cireş dintr-un parc şi la despărţire i le-am dăruit pe toate şi am sărutat-o, iar ea m-a privit foarte straniu în acel tramvai gol, la miezul nopţii. Au venit apoi câteva zile negre pe la sfârşitul lunii martie, când am avut o aventură cu Florina. Fusese partenera mea la Balul Mărţisorului, mă excita când dansam cu ea… După ce a venit de câteva ori la mine acasă, am luat-o într-o seară la ceaiul unui prieten. Am fost nevoit să suport în jurul meu o mulţime scandalizată la culme, care se întreba de ce procedez astfel şi ce am de gând să fac mai departe. A trebuit apoi zile de-a rândul să-mi înghit ruşinea în faţa Irinei. Alături de Irina am trăit clipe cu adevărat monumentale, pe care îmi va fi greu să le uit. Ele îmi vor rămâne pentru totdeauna întipărite în amintire, dar toate de-a valma, fără să se distingă nici una dintre ele, pentru că de mai bine de patru luni încoace o duc mereu la fel, cu multe, multe momente fericite, dar şi cu tot atâtea clipe negre, întreţesute într-un mod atât de

155

savant, încât privind de la distanţă nici nu mai poţi face o deosebire între ele. Irina mi s-a înfăţisat încă de la început ca o fată rece şi calculată şi foarte, foarte greu excitabilă. La Buşteni, cu multă bunăvoinţă, am reuşit un început. Izbutisem spre sfârşitul taberei s-o fac să simtă şi ea ceva. Era colosal în privinţa ei ! Am stat două ore în zăpadă, unul peste altul, ea pierdută, eu mai conştient ca niciodată. Irina s-a îngrijit mult să-mi facă fericită ziua aceea. Era fierbinte, răceala zăpezii nici n-o mai simţea. Buzele îi erau roşii şi umflate. Mă muşca şi se arunca spre mine cu o ferocitate covârşitoare. O profesoară de la alt liceu ne-a găsit acolo, în pădure, şi a început să ne pună întrebări. Am stat apoi două zile cu teama în suflet. Ne-am liniştit abia când am ajuns la Bucureşti. Tabăra asta, printre altele, m-a costat o groază de bani, fără să mă fi ales cu nimic din ei. Doar atât : trei pachete de ţigări, două Pall Mall fără filtru şi un Snagov mic, bere, pepsi, cafea, prăjituri, un ou ce mi s-a spart în ultima zi în mânuşă, şase scrisori recomandate trimise Irinei, un telefon pentru mama, o broşă pentru Irina, nişte flori şi taxiul cu care am condus-o acasă. Ne aflăm astăzi într-un moment de criză. Ne-am îndepărtat încet unul de altul, ca şi cum am fi obosit. Minţim amândoi, fiecare încearcă să-l înşele pe celălalt… Suntem plictisiţi, dar în acelaşi timp ne stăpâneşte o curiozitate animalică. Ne-am pierdut raţiunea în repetate rânduri şi am fi putut s-o pierdem total… Eram însă mai conştient de cât speram îmbătându-mă cu acele forme pure ale virginităţii pe care teama de a nu le pângări te face să nu abuzezi prea mult de puterea ta de abţinere. Iar Irina… când vrea să-şi ascundă inferioritatea într-o situaţie, ea acţionează animalic în sensul contrar ei. O simplă insuficienţă de stăpânire poate fi uşor mascată de ea prin dublul înţeles al câtorva cuvinte dure de adio, dar aceasta nu ca o pedeapsă pentru lipsa de pudoare, ci ca o modalitate de exprimare a spiritului ei acut de conservare. În definitiv sunt atât de complicate aceste lucruri, încât prefer să nu mă mai gândesc la ele. Oare dacă n-aş iubi-o, aş mai sta astăzi la discuţii, când cu o singură privire aş fi putut pune capăt atâtor nervi şi zile fripte ? Este atât de ciudată Irina ! Nu demult o consideram o fiinţă ideală, apoi mi s-a părut că am găsit o femeie, un înger şi un drac în aceeaşi piele. Mă doare capul. În jurul meu este un zgomot infernal. Da, "Pictures At An Exhibition" (Emerson, Lake & Palmer). Mestec gumă, primind sunetele din toate părţile. Magnetofonul urlă şi mă linişteste… Am văzut-o astăzi pe stradă cu Sorin, umblau unul lângă altul pe asfaltul încins de soare şi mi s-au părut murdari, îmbibaţi de praf şi de sudoare, simţeam o adevărată repulsie uitându-mă la ei. Am întrebat-o apoi la telefon de ce acceptase să iasă cu el. Nu m-a

156

certat, cum aş fi crezut, pentru că-i ceream socoteală, mi-a spus doar simplu că-şi caută din timp un refugiu şi că Sorin este deocamdată singurul la îndemână. M-au durut cuvintele ei. De ce a trebuit să-i dea altuia iluzia victoriei, când încă nu o are ? Ar mai fi apoi aceste zile lungi de libertate forţată pe care Irina mi le impune uneori, examenele la care mă supune în permanenţă, pe care le trec încet şi greu, frământat de îndoială. Alături de ea mă simt ca deasupra unei prăpastii, atârnat de un fir subţire, gata să se rupă, iar moartea care mă aşteaptă jos mi se pare o femeie misterioasă şi excitantă, care mă tentează peste măsură. Nu pot face nimic împotriva Irinei, nu-i pot împiedica jocul… Ştiu că în curând mă voi trezi în faţa unei renunţări. Şi-mi pun continuu aceeaşi întrebare : mă va găsi oare pregătit ? Irina 15 iunie Încă nu te urăsc, dar dragostea ce ţi-o port nu se va putea termina altfel. Va trebui să te urăsc, pentru că m-ai umilit în atâtea rânduri, pentru că mi-ai ucis raţiunea, m-ai făcut să doresc gesturi noi cu care tot tu m-ai învăţat, pentru că aştepţi totul din partea mea fără să dai în schimb nimic, pentru că nu lupţi, nu speri, nu suferi la fel de mult ca mine… Pentru că mă priveşti în ochi senin şi-mi spui că sunt nedreaptă. Dar tu, te-ai simţit tu vreodată vinovat ? Pentru zbuciumul meu, pentru timpul pe care îl petrec în aşteptare, nu te simţi deloc vinovat ? Pentru oboseala cumplită care mă doboară uneori, pentru atâtea zile de risipă şi de îndoială, sau măcar pentru felul în care ai distrus liniştea unei familii ? Uneori reveneam acasă atât de înspăimântată, încât dacă părinţii mi-ar fi spus chiar şi un singur cuvânt, mi-aş fi pus poate capăt zilelor. Şi te rugam, plecând de lângă tine, să-mi ţii pumnii, să-mi dai puţin curaj ca să le pot întâmpina mai uşor privirile reci şi scrutătoare. Iar tu îmi răspundeai cu nepăsare : "bine…" Ştii oare cât mă dor uneori cuvintele tale ? Trăiesc o dragoste care se stinge… Îmi dau bine seama… Nu are rost să mă mai amăgesc cu speranţe deşarte. Alături de tine nimic nu mai e sigur. Am obosit, am îmbătrânit dintr-o dată. De fapt este vară şi timpul mi-o ia înainte. Aş vrea să fiu în vacanţă, departe de tine… Să regăsesc florile de sângele voinicului şi mireasma căpiţelor de fân. Mi-e dor de drumurile de ţară şi de dealuri. Nu sunt încă hotărâtă asupra cuvintelor de rămas-bun pe care ar trebui să ţi le spun, nici asupra sfaturilor inutile dinaintea despărţirii. Vezi tu… totul a fost atât de ciudat între noi, încât nu am izbutit să te încadrez în nici un tipar cunoscut. Toate cuvintele pe care le-aş putea rosti în această

157

conjunctură mi s-ar părea simple lozinci. Încercarea de a te rupe din propria mea existenţă este poate singurul lucru pe care îl mai pot face de-acum pentru tine. Vlad 15 iunie Au trecut câteva săptămâni pline de frământări neînchipuit de grele pentru mine. Am obosit. Aş vrea să redevin eu însumi, măcar pentru un moment, să-mi regăsesc liberatea, să-mi redescopăr prietenii… să fiu din nou copil… aşa ca ieri. Ieri am fost singur în parcul Herăstrău. M-am plimbat cu vaporaşul, am rupt pe furiş florile, am agăţat o domnişoară. M-am simţit ca un puşti de zece ani care nu ştie încă nimic despre viaţă. Şi am fost fericit, Irina. Apoi, seara, am crescut din nou, brutal, am fumat mult şi am stat la planşeta mea de desen, cu fruntea îngropată în palme şi m-am consumat enorm, am ars ca o lumânare. Şi ştii de ce ? Ca să încerc să uit că te iubesc. Să uit această dragoste pătimaşă, s-o alung înainte de a mă distruge. M-am frământat căutând o rezolvare, o cale de compromis. Iartă-mă, Irina, ai crezut poate că nu voi renunţa niciodată la tine. Mă simt vinovat că te-am amăgit. Dar riscul ca timpul să ne găsească mereu împreună mi se pare de nesuportat. Nu mai pot accepta ca singura mea hrană să fie imaginea ta din fiecare zi. Mă înspăimântă gândul că s-ar putea cândva să te iubesc şi mai mult. Tu nu eşti cu nimic vinovată. Te-ai purtat cu mine cu infinită dragoste. Tu totul ai făcut cu dragoste. Şi poate cu multă, foarte multă inconştienţă. Vinovat este doar sufletul meu nestatornic şi contemplativ, care s-a învăţat să aştepte mereu să cadă ceva de la celălalt, ca un câine flămând care se vântură pe sub masă când îi mănâncă stăpânii. Te rog, nu te umili de aici înainte. Nu căuta să-mi ceri lămuriri, oricum nu le vei primi. Nu te schimba, rămâi cea care eşti, lasă-mă să-ţi păstrez nedistorsionată imaginea în amintire, neafectată de timpul care-şi aruncă umbrele spre noi.

158

În ultima zi când au mai fost împreună s-au plimbat un ceas prin parc, pe marginea lacului. Bătea vântul tare, împrăştiind în jur frunze galbene, arse de secetă. Irina a început câteva fraze lipsite de substanţă, cărora Vlad le-a răspuns fără chef, tăindu-i tot elanul. La urmă, el a condus-o acasă şi s-au despărţit, sărutându-se grăbiţi din vârful buzelor. Apoi, fiecare i-a scris celuilalt o scrisoare de rămas-bun şi a expediat-o prin poştă, ceea ce a fost poate singura armonie între ei, încă de la începuturi. Despărţirea lor a fost aproape perfectă. A doua zi s-au întâlnit în Parcul Libertăţii, la Arenele Romane, unde corul liceului a dat un scurt concert de vară. Au apărut ca la teatru, unul dintr-o parte, celălalt din alta, în acelaşi timp, trecând indiferenţi unul pe lângă altul, fără să-şi arunce nici o privire. Se despărţiseră într-atât de spontan, încât nici măcar nu s-a comentat evenimentul. Pentru un timp s-au simţit usuraţi şi mulţumiţi, fiecare crezând că el a declanşat ruptura. Apoi, Irina a primit scrisoarea lui Vlad. A citit-o mai întâi în grabă, dintr-o singură răsuflare, apoi a luat-o de la capăt pe îndelete, înţelegând, pe măsură ce o parcurgea, că Vlad a avut până la urmă ultimul cuvânt. Starea de calm şi de mulţumire ce o învăluise cu câteva zile în urmă, când se mai considera încă stăpână pe situaţie, a făcut loc unei disperări fără margini. A rezistat acestei stări aproape o săptămână, apoi, într-o după-amiază, la liceu, zărindu-l pe Vlad singur în curtea interioară, luându-şi inima în dinţi, s-a hotărât să-i vorbească. Vlad mergea agale în lungul pistei de alergări, cu privirile plecate, lovind din când în când zgura roşie cu piciorul, ca şi cum ar fi căutat un obiect pierdut cu multă vreme în urmă. "Vlad, aş vrea să discutăm", şoptise ea, când a fost destul de aproape de el ca să se facă auzită. "Nu am chef de scene", o întrerupsese el cu brutalitate. Cruzimea lui i se părea nedreaptă. "Oare nu se mai poate repara nimic ?" l-a întrebat, gata să plângă. "Încetează, te rog, devii patetică", o repezise el cu asprime. Nu i se părea că Vlad făcea eforturi prea mari ca să-i vorbească astfel. Era evident că nu o mai iubea deloc. Şi înainte de regret şi de tristeţe, simţea că o cuprinde mai degrabă revolta şi, mai ales, teama de a nu fi luată în râs şi batjocorită de restul lumii. Ar fi vrut cumva să intre în pământ, să n-o mai ştie nimeni. Apoi a sosit vacanţa de vară, şi, odată cu ea, interminabilele repetiţii ale corului înainte de plecarea în Austria. Irina venea la liceu singură, intra în sala de muzică, se aşeza în fotoliul ei de soprană şi rămânea nemişcată, fără să privească în jur. Nu vorbea cu nimeni. Nu mai avea prieteni. Adrian terminase liceul şi se pregătea pentru examenul de admitere la facultate. Fetele din cor nu-i mai vorbeau nici ele, o dispreţuiau pentru înfrângerea pe care o suferise, căci în ochii lor arta de a păstra un prieten constituia

159

singura măsură a valorii. Părăsea rareori sala de muzică în timpul scurtelor pauze. Uneori, totuşi, când acestea se prelungeau, mergea singură la cafe-barul din faţa liceului, se aşeza pe un taburet înalt, lângă tejghea, şi comanda o cafea turcească. Rămânea apoi tăcută şi gânditoare, privind absentă cum vânzătoarea mişca de colo-colo pe tava cu nisip încins ibricele mici din aramă. Apoi revenea în sala de muzică şi, când se termina repetiţia, lua troleibuzul singură spre casă. În timpul acesta, Vlad devenise ceea ce visase. Era liber şi stăpân pe acţiunile sale. Nu-i arunca Irinei nici o privire şi nu se întâmpla niciodată să-i vorbească. Un timp a fost singur, apoi fetele au început din nou să roiască în jurul lui. Îl strigau în timpul repetiţiilor, spunându-i tot felul de lucruri, din care, dacă le asculta cu atenţie, Irina putea deduce cum se desfăşura noua lui existenţă, în care ea nu-şi mai avea locul. Afla astfel la ce petreceri se ducea, ce ştranduri frecventa, de ce fel de discuri a mai făcut rost, ce filme a văzut, cu cine vorbea la telefon. Şi nu faptul că nu mai erau împreună o îndurera peste măsură, ci gândul că existase o vreme când cunoştea mai bine decât oricine toate amănuntele vieţii lui. Privindu-l acum nici nu-l mai recunoştea, avea sentimentul că nu mai era el, că cineva făcuse o jalnică substituţie. Ultima zi de repetiţii dinaintea plecării a fost o duminică. În drum spre liceu, Irina a colindat singură străzile, încercând să-şi adune gândurile. Dimineaţa aspră, mohorâtă, o apăsa ca o cască de plumb. Plouase toată noaptea şi norii îngreunau încă cerul, făcându-l să atârne trist spre pământ, ca sfâşiat într-un cui. Trecând prin faţa unei biserici, s-a trezit întrebându-se de ce oare dragostea nu se poate da şi din milă, precum banii ? S-ar fi aşezat poate în calea lui Vlad, cu mâna întinsă, să-i cerşească. Dar poate că n-ar fi fost, totuşi, cea mai bună soluţie… Ea nu a cerşit nimănui, nimic, nici măcar mamei, a preferat întotdeauna să folosească vicleşugul sau chiar forţa, să găsească în sprijinul dorinţelor ei cele mai bune argumente. Nu a abandonat niciodată o luptă. Iar pe Vlad – era sigură – nu l-ar putea nicidecum aduce înapoi cu suspinele ei sentimentale. Când a ajuns la liceu, cu întârziere, a preferat să nu mai intre în sala de muzică. A rămas pe coridor, lângă o fereastră, aşteptând să se termine repetiţia. Până la ea răzbăteau glasurile frumoase, cristaline, ale coriştilor, întrerupte din când în când de vocea aproape isterică a dirijoarei : "Tenorilor, cântaţi ca nişte boi, iar voi, sopranele, ca nişte capre !" Atunci sunetele armonioase încetau şi năvălea sprea ea un hohot imens de râs. Irina îşi strângea umerii, dezgustată. Iubise corul pentru Alex… continuase să-l iubească pentru Vlad. Acum era singură şi corul nu o mai interesa nici cât o ceapă degerată. Când repetiţia s-a terminat, a auzit fotoliile trântindu-se pe măsură ce

160

coriştii se ridicau în picioare ca să părăsească sala de muzică. Irina s-a ferit de ei, retrăgându-se spre capătul coridorului, dar nimeni nu i-a aruncat nici o privire. Vlad a ieşit printre ultimii. Şi-a aprins imediat o ţigară şi, după ce a tras primul fum, a zărit-o ascunsă în penumbră. Irina s-a temut că el va trece mai departe fără să-i vorbească. Însă el a mai tras încă o dată din ţigară şi s-a apropiat de ea. — De ce n-ai venit la repetiţie ? a întrebat-o. Vrei să fii dată afară din cor ? — De ce fumezi în incinta liceului ? l-a întrebat la rândul ei. Vrei să fii exmatriculat ? — Ce faci aici ? — Te-am aşteptat… — Ai făcut rău. Nu am chef de discuţii. Continuând să fumeze, s-a îndreptat spre scară, a coborât în tăcere, şi-apoi a iesit pe poarta liceului. Irina l-a urmat ca un căţel, tremurând de emoţie şi de enervare. Între timp, pe străzi bălţile se zvântaseră, iar soarele părea decis să reapară, alungând norii. Căldura devenise înăbuşitoare, făcând să li se lipească de trup hainele de îndată ce au ieşit afară. — De ce n-ai venit la repetiţie ? a întrebat-o iarăşi Vlad, aruncându-i o privire fugară. — Ce rost ar fi avut să vin ? Oricum nu merg cu voi în Austria. — Nu te lasă părinţii ? — Ba mă lasă. — Atunci ai rude în străinătate ? — Ştii bine că dosarul meu e curat, doar am mai vorbit despre asta, i-a amintit ea. Vlad stătea în faţa ei, pe trotuar, privind-o nepăsător. S-a uitat la ceas, începând să dea semne de nerăbdare. — Uite ce-i, Irina ! i-a spus el. N-are rost să faci un circ din toată treaba asta. Nu vreau ca din pricina mea să renunţi la o excursie pe care o vei regreta poate toată viaţa. Nu-mi faci mie rău, să ştii, ci numai ţie. — De ce eşti atât de sigur că renunţ din cauza ta ? l-a întrebat Irina. — Te cunosc atât de bine… — Uite ce-i, Vlad, a preluat ea tonul lui de mai înainte, am să-ţi spun adevărul, singurul care există. Eu nu am în cor nici un prieten. Cei pe care i-am avut au absolvit liceul. Printre voi, acolo, aş fi singură şi străină. Şi, mai mult decât atât, într-o postură umilitoare. Toţi vor râde de mine… — Şi ce-ţi pasă ţie de ei ? — Cum să nu-mi pese ! ? a exclamat Irina. Pe tine nu te ating niciodată comentariile care se fac pe seama ta ? Ei bine, pe mine mă afectează. Ce să caut eu la Viena ? Tu vei fi mereu în centrul atenţiei tuturor, sprinten şi

161

vesel ca o ploaie de vară, iar eu izolată şi tăcută ca o salcie plângătoare. Toţi vor şti că m-ai părăsit, iar eu nu pot îndura o asemenea umilinţă. Sunt mult prea orgolioasă. Până acum am jucat teatru, încercând să arat tuturor că eu am terminat cu tine. I-am chemat la liceu pe Ştefan sau pe Sorin, ca să mă ia de la repetiţii, m-am dus singură la ştrand, ca să fiu şi eu bronzată ca tine, am intrat adeseori cu întârziere în sala de muzică, făcând semne de rămas bun înspre uşă pentru ca voi toţi, deja instalaţi în fotoliile voastre, să vă închipuiţi că tocmai mă despărţisem de cineva. Îţi imaginezi ce spectacol ? Şi toate astea ca să salvez oarecum aparenţele, să nu mă mai simt atât de umilită. Dar acolo, în Austria, ce aş putea face ? Şi-ar da seama cu toţii că sunt profund nefericită… Ai spus că mă cunoşti bine. Trebuie, atunci, să-mi înţelegi motivele. Acum, te rog, scuză-mă. Am stat destul în picioare, aşteptându-te. Ţi-am spus ce aveam de spus, mă duc să iau troleibuzul. S-a desprins de lângă el, lăsându-l pe loc, buimac. După numai câţiva paşi, însă, Vlad a ajuns-o din urmă şi, prinzând-o de braţ, a silit-o să se oprească. — Dar, Irina, i-a spus el, vreau să mergi cu noi ! Cu adevărat vreau. Mă simt vinovat faţă de tine. Nu mi-aş putea ierta niciodată această renunţare a ta. Aminteşte-ţi cu câtă bucurie ne gândeam amândoi la plecare ! Irina îşi amintea, într-adevăr. Dar dacă pe ea o entuziasmase gândul că va fi împreună cu Vlad, departe de restricţii şi oprelişti, că vor continua amândoi lucrurile pe care le începuseră, consolidându-şi mai departe dragostea, pe el ştia prea bine că îl încântase mai mult excursia în sine, faptul că va fi în străinătate, că va putea vizita monumente turistice celebre, despre care va povesti mereu rudelor şi prietenilor. — Nu te mai lamenta degeaba, Vlad, i-a spus zâmbind batjocoritoare. Nu văd ce-mi reproşezi. Nu cer nimic de la tine. — Însă nu vrei să mergi în Austria… — Asta nu, într-adevăr. Tu ce doreşti de fapt ? Să mă simt acum eu vinovată faţă de tine ? Să mă sacrific din nou pentru liniştea ta ? Te simţi vinovat, foarte bine ! Aşa este corect. N-am sperat că voi avea această satisfacţie, credeam că-ţi va fi cu totul indiferent. Acum lasă-mă, mă grăbesc s-ajung acasă. Însă Vlad a reţinut-o iarăşi : — Cum îţi imaginezi că ceea ce faci tu mi-ar putea fi vreodată indiferent ? a întrebat-o. Am fost ca turbat astăzi, când n-ai venit la repetiţie. Nu renunţa la excursie… te rog… — Mă dor picioarele, zău, Vlad ! De ce vrei să rămânem înţepeniţi aici ? Hai cu mine… Mai putem vorbi şi-n troliebuz… Vlad şi-a privit din nou ceasul.

162

— Nu pot, îmi pare rău. Am întâlnire cu cineva în altă parte. Trebuie să plec. Irina a ridicat din umeri cu tristeţe, înţelegând că pierduse lupta. Nu mai avea decât o carte de jucat, în care nu-şi punea prea mari speranţe. — Ştii, Vlad, ar mai exista, totuşi, o soluţie… Ai putea oare fi alături de mine în aceste două săptămâni de excursie ? Nu, nu spune încă nimic – s-a repezit speriată, văzând că el se pregătea să-i răspundă – lasă-mă să vorbesc până la capăt ! Nu-ţi cer să fii cel care ai fost, ştiu că nu se mai poate. Aş vrea doar să stai în autocar alături de mine, să mănânci la aceeaşi masă cu mine şi, în restul timpului, să-mi acorzi din când în când câteva minute, dacă se poate. Numai pentru ochii lumii, Vlad, înţelegi ? Fără să ai nici un fel de alte obligaţii faţă de mine. Eşti de acord să facem acest pact ? Îţi promit că voi păstra toate distanţele pe care le vei impune şi că, odată întorşi acasă, îţi voi reda libertatea imediat. Vlad şovăia. "Altfel nu pot merge în excursie", l-a ameninţat ea, hotărâtă să nu-i lase prea mult timp de gândire. "De acord", a acceptat el în cele din urmă. "Cred că ai dreptul să-mi ceri acest lucru." Irina era conştientă că nu obţinuse decât o neînsemnată victorie. Ştia că Vlad putea fi neînchipuit de rece cu ea şi că promisiunea pe care i-o smulsese nu însemna câtuşi de puţin că el o mai iubea. Şi totuşi era fericită. A ajuns acasă parcă nevenindu-i să creadă că soarta îşi întorsese iarăşi faţa către ea. Şi-a făcut bagajele aproape cântând. A doua zi, în zori, mama a condus-o la liceu. Autocarele corului erau deja parcate în faţa intrării. Irina a urcat în maşina elevilor de clasa a unsprezecea şi a ocupat un loc lângă fereastră, în primele rânduri. Ceva mai târziu a urcat Vlad, a trecut pe lângă ea fără să-i vorbească şi s-a instalat în spatele maşinii. Apoi a apărut Florin şi a întrebat-o dacă locul de lângă ea era liber. Irina a ridicat din umeri. "Vlad m-a rugat să stau cu tine", i-a explicat Florin. "La primul popas, schimbăm." Când toate locurile au fost ocupate şi după ce profesorii însoţitori au făcut apelul tuturor coriştilor, Irina a coborât din maşină ca să-şi ia rămas-bun de la mama. — Cine e băiatul care s-a aşezat lângă tine ? a întrebat-o aceasta, cercetând-o cu atenţie. — Un oarecare, a răspuns Irina în răspăr. — De ce stă lângă tine ? — N-a găsit loc în altă parte… — Mai erau destule locuri în spate. — Poate că lui îi place să stea mai în faţă… Dar în fine, mamă, tu ce vrei de fapt să fac ? s-a enervat ea. Să-i spun să plece ? Cum poţi să-mi ceri să fiu atât de sălbatică ? Sunt eu singura fată care stă lângă un băiat ? Uită-te

163

bine ! Mama a zâmbit. — Iartă-mă, Irina… Sunt atât de îngrijorată pentru tine. Sper să fii cuminte în excursie. Crede-mă, mă simt cu mult mai linşitită de când te-ai despărţit de Vlad. Irina şi-a plecat privirile stânjenită, mulţumindu-i în gând lui Vlad pentru că, aşezându-se în spatele maşinii, o scutise de o scenă cu mult mai penibilă. Mama a îmbrăţişat-o şi i-a strecurat în mână nişte bani. "Ia-i, e bine să ai ceva valută la tine… Fii atentă cum îi treci peste graniţă." Ca întotdeauna când trebuia să se despartă de mama, Irina a început să plângă. Suspinând, a revenit în maşină, la locul ei de lângă Florin. În curând s-a dat semnalul de plecare. Abia mai distingându-se din mulţimea de părinţi adunaţi în faţa liceului, mama devenea din ce în ce mai mică pe măsură ce autocarele se îndepărtau şi în cele din urmă a dispărut cu totul. Irina a rămas aproape o oră cu ochii pe geam, privind clădirile urâte şi murdare pe lângă care treceau, oamenii adunaţi pe străzi ca la paradă, mergând în toate direcţiile ca nişte maşinării dereglate, copacii rari şi prost întreţinuţi, cu frunzele prăfuite şi deja îngălbenite, deşi erau în plină vară. Într-o intersecţie din partea de nord a oraşului au trecut în goană prin faţa lor, cu sirenele urlând, câteva maşini de poliţie, obligându-i să oprească. Le-au urmat două-trei maşini oficiale, negre, aproape sinistre. "Oare unde s-o duce şeful aşa de dimineaţă ?" a întrebat cineva. Câţiva corişti au râs pe înfundate, restul au păstrat o tăcere plină de subînţelesuri, după cum erau obişnuiţi de mult să facă. Când au ieşit din Bucureşti şi au oprit pentru un prim popas, Vlad a venit lângă Irina, aşa cum îi promisese. "Ce mai faci ?" a întrebat vesel, sărutând-o pe obraz. "Nu eşti obligat să faci conversaţie", i-a spus ea, încercând să pară cât se poate de indiferentă. "Pentru ochii lumii este de ajuns că stai alături de mine." Vlad a rămas cu ea până seara, când s-au oprit să înnopteze la Oradea. Pe drum, în spatele autocarului, prietenii lui au spus glume şi au râs fără întrerupere, dar el a continuat să stea alături de Irina, tăcut şi atât de cufundat în sine însuşi, încât, dacă n-ar fi avut ochii deschişi, s-ar fi putut considera că doarme. Şi-au petrecut noaptea într-un cămin de elevi, la marginea oraşului. În zori s-au trezit devreme, înainte să răsară soarele şi, în răcoarea ceţoasă a dimineţii, s-au urcat iarăşi în autocare şi au pornit mai departe. Au traversat pusta maghiară în plină zi, pe o căldură copleşitoare. La Budapesta s-au oprit timp de două ore, ca să dejuneze la o cantină studenţească. După ce au mâncat, coriştii s-au împrăştiat pe străzile oraşului. Vlad şi Irina au mers împreună până au ajuns în faţa Parlamentului. Acolo, privind în jur, Vlad i-a spus că, întrucât nu-i mai vede nimeni, îşi cere, în conformitate cu

164

dispoziţiile înţelegerii pe care au făcut-o, dreptul să cutreiere de unul singur împrejurimile. A strâns-o amical la pieptul lui şi apoi s-a dus. Irina a primit această scurtă îmbrăţişare avidă, ca pământul crăpat de secetă peste care cad în sfârşit câţiva stropi de ploaie. Era trecut de miezul nopţii şi ploua monoton când au ajuns la Viena. Autocarele au oprit, unul după altul, în faţa unui cămin studenţesc. Li s-a spus să coboare. Aproape anchilozaţi, şi-au cărat cu greu bagajele în interiorul clădirii. I-a întâmpinat portăreasa, care, după câteva cuvinte reci de bun venit, i-a condus la primul etaj. "Camerele sunt de câte trei paturi", le-a spus, plasându-se în dreptul scării, cu braţele desfăcute spre cele două capete ale coridorului, ca un indicator de direcţie. "Fetele să meargă în stânga, iar băieţii în dreapta, vă rog. Duşurile se află în centru. La etajul doi se găseşte biblioteca. La parter, sufrageria. Aici servim numai micul-dejun şi cina, pentru prânz trebuie să vă aranjaţi altfel. Vă urez noapte-bună." A plecat numaidecât, lăsându-i buimăciţi să se organizeze singuri. Ghidul a tradus instrucţiunile primite şi, ca nişte oi supuse, elevii s-au îndreptat spre cele două aripi ale clădirii, ca să-şi ocupe camerele. Irina şi-a ridicat cu dificultate geanta de voiaj de pe mocheta cărămizie, căutând privirile lui Vlad. "Să dormi bine, iubita mea…" i-a şoptit el, sărutând-o lângă ureche. Nu-i vorbise de multe ori în ziua aceea, dar printre puţinele lucruri pe care i le-a spus se strecuraseră şi aceste cuvinte pline de tandreţe. Irina s-a gândit că, într-un fel, Vlad proceda cu ea la fel ca un medic cu pacientul său operat la ochi, căruia îi oferă lumina puţin câte puţin, ca să nu-l orbească iarăşi. Au petrecut două săptămâni la Viena, pe o ploaie perpetuă. Când a revenit acasă şi părinţii i-au cerut să povestească ce a văzut în excursie, Irina nu le-a vorbit nici despre catedrala Sf. Ştefan, nici despre Schönbrun sau despre casele în care au locuit cândva Beethoven, Mozart sau Schubert, nici despre Grinzing sau despre Ring, nici chiar despre imensa sală a Primăriei unde au participat la un cocteil în ultima seară, ci le-a vorbit despre tam-tamul înnebunitor al stropilor de ploaie, noapte de noapte, pe pervazul de tablă zincată al ferestrei. A mai trebuit să le vorbească şi despre Prater, unde şi-a cheltuit toţi banii. "Nu ai cumpărat decât lenjerie şi parfumuri", a constatat mama, când şi-a desfăcut bagajele. "La ce-ţi trebuie ţie atâta lenjerie ?" Irina ar fi putut să-i răspundă "pentru Vlad", ceea ce i-ar fi adus probabil o pereche de palme. Cu toate acestea era adevărat, cumpărase lenjeria pentru el, dar nu pentru că ei doi ar fi ajuns la o asemenea intimitate, ci pentru că Vlad cutreierase alături de ea micile dughene din Prater, şi era aceea o manieră de a-l face să viseze cu ochii deschişi, contemplând-o în timp ce răscolea cu degetele ei grăbite lucruşoarele acelea frivole, în căutarea preţului pe etichete.

165

"Dar nu ne-ai povestit totuşi nimic !" s-au plâns părinţii ei în cele din urmă. "Te-ai dus degeaba în excursie." Le-a prezentat atunci un raport searbăd despre magazinele de lux de pe Mariahilferstrasse, despre seara petrecută la operă, despre Dunărea care sub ploaia monotonă era nu albastră, ci gri, despre trăsurile trase de cai lipiţani, despre repertoriul corului de cântece religioase şi colinde, despre diploma scrisă cu caractere gotice pe care o primiseră în calitate de ambasadori ai muzicii, în faţa Primăriei, sub ploaia care biciua în duşmănie drapelurile statelor participante la Festival. "S-ar spune că nu ţi-a plăcut prea mult la Viena, a observat mama. Sper că nu te-ai împăcat cu Vlad…" Irina s-a grăbit să riposteze şi mama a lăsat-o în pace. Cum oare ar fi putut să-şi manifeste entuziasmul în legătură cu excursia făcută altfel decât vorbind continuu despre Vlad ? În timp ce el fotografia, ori pe unde treceau, toate monumentele – în stil gotic, în stil grec, în stil baroc sau renascentist, în toate stilurile acelea cu nume bizare despre care el îi vorbea întruna – în timp ce el cumpăra pliante turistice şi marca pe hartă tot felul de repere, în timp ce asculta plin de interes explicaţiile ghizilor în muzee, luând concentrat notiţe ca un student în prag de examene, ea nu-l vedea în jur decât pe el, nu-l scăpa din ochi nici o clipă şi nimic altceva nu o interesa. Într-o zi, au vizitat împreună catedrala Sf. Ştefan. "Este stranie, misterioasă, enormă şi rece", a şoptit Vlad emoţionat, când au pătruns înăuntru. A lăsat-o singură să admire vitraliile, spunându-i că vrea să studieze detaliile arhitecturale în linişte. "Iar tu mă împiedici…", i-a continuat Irina cuvintele în gând. Se simţea apăsată şi tristă, ca într-o peşteră. "Ce-i cu tine ?" a întrebat-o el, când a revenit lângă ea. "Mi-a fost frig…" i-a răspuns, strângându-şi umerii. De fapt se temuse că Vlad nu se va mai întoarce niciodată la ea, nici un alt loc nepărându-i-se mai potrivit pentru ca el să dispară definitiv, furişându-se printre rândurile de bănci cenuşii, nevăzut, precum vântul. Se gândise o clipă că ceea ce îi lega de când se aflau la Viena nu putea fi dragostea de altădată, ci doar o agreabilă aventură de vacanţă, pe care vor fi nevoiţi s-o uite de îndată ce se vor întoarce acasă. Ar fi dorit ca totul să fie ca înainte, să fie singuri ore în şir şi să-şi vorbească fără întrerupere, el să-i spună că face prea multă filozofie, că viaţa nu este chiar atât de complicată, încât să merite să-şi bată astfel capul. Ar fi vrut ca el să fie iarăşi romantic, s-o privească în ochi pierdut, penetrându-i simţurile altfel decât prin gesturi. Se gândise la curiozitatea animalică, aproape indecentă, ce pusese stăpânire pe amândoi, împingându-i din urmă neînduplecată, făcându-i, seara târziu, în autocarul care gonea pe străzi, să-şi caute trupurile în întuneric, pe sub hainele care li se păreau dintr-o dată prea strânse şi prea multe.

166

Într-o noapte îl dorise atât de mult pe Vlad, încât sărise din somn speriată. A vrut să creadă că n-o treziseră visurile, ci ploaia, s-a ridicat din pat şi s-a dus lângă fereastră, dorind să se încredinţeze că afară ploua cu adevărat. Dincolo de grădina căminului studenţesc, în casa de peste drum un întreg şir de ferestre erau luminate. "Nu sunt eu singura fără somn în noaptea aceasta", a meditat Irina. În spatele ferestrelor de vizavi, în lungul a ceea ce părea un coridor fără capăt, se deplasa cu paşi adormiţi o femeie foarte bătrână, îmbrăcată într-o rochie cenuşie. Strângea la piept o păpuşă cheală şi înainta ca o fantomă, scoţând hohote de râs sinistre. Scena i s-a părut Irinei încă mai tulburătoare decât propriile ei visuri şi, înspăimântată, a tras peste fereastră draperia. Râsul femeii, însă, ajungea până la ea, ca o ameninţare îndepărtată, făcând-o să se teamă nu de prezent, ci de viitor, pe care şi-l închipuia trist, obscur şi fără de întoarcere. În liniştea nopţii s-a gândit atunci la Vlad, care era tânăr, încrezător, plin de viaţă şi încă atât de puternic ancorat în prezent. Şi dintr-o dată i-a simţit lipsa. A vrut cumplit de tare să îl vadă. A ieşit din cameră, pornind doar în pijama pe coridore, întocmai ca femeia aceea bătrână, întrebându-se dacă nu o mână din urmă o nebunie similară. S-a oprit în faţa camerei lui Vlad. Dorea atât de mult să intre. O clipă s-a întrebat dacă i-ar fi fost oare mai uşor să pătrundă în interiorul acelui spaţiu plin de mistere dacă Vlad ar fi fost singur. Nu, nu i-ar fi fost mai simplu. Ceilalţi nu contau, chiar dacă s-ar fi întâmplat să-i trezească. Nu conta nici măcar Vlad, ci doar chemarea stranie care o adusese acolo şi pe care n-ar fi ştiut s-o explice. A răsucit încet mânerul uşii şi, păşind cu infinită grijă, a intrat în cameră. Patul lui Vlad se afla lângă fereastră. O rază de lună i se odihnea pe obraz. "E lună plină", constatase Irina. "Femeia aceea este poate o somnambulă…" Vlad dormea liniştit, pe spate, acoperit până la gât. Zgomotul respiraţiei lui uşoare se îmbina cu şuieratul liniştit al colegilor lui de cameră, care dormeau la fel de adânc. Irina a aruncat o privire înfricoşată spre cele două paturi vecine ca să se asigure că nu a trezit pe nimeni. S-a apropiat apoi de Vlad. A îngenuncheat lângă el şi i-a sărutat obrazul mângâiat de lună, apoi i-a sărutat buzele fierbinţi, din ce în ce mai apăsat, până când el a deschis în sfârşit ochii. Nu a întrebat-o ce caută acolo, nu a părut nici măcar mirat să o vadă, i-a cuprins doar umerii, trăgând-o spre pieptul lui, în timp ce cu mâinile îi cerceta trupul. Ea nu a întârziat lângă el decât o singură clipă. A revenit în camera ei, cu inima bătând gata să-i spargă pieptul. În casa de vizavi, luminile se stinseseră şi în noaptea adâncă nu se mai auzeau decât stropii de ploaie. "Mi se pare că azi-noapte am ratat o ocazie", a glumit Vlad în dimineaţa următoare, la micul dejun. "Ai fost cu adevărat la mine în cameră, sau doar am visat ?" Irina a început să râdă : "Bineînţeles că ai visat ! Tu ce-ţi

167

închipui ?" În ultima zi au făcut o excursie la Graz. Au văzut pe drum munţi şi nesfârşite păşuni, ape cristaline şi gospodării ţărăneşti, aruncate ici şi colo, pe povârnişuri. S-au oprit la un han, unde au mâncat covrigi şi au băut bere. Au aruncat monezi într-o fântână. Au cules flori într-o poiană, udându-şi picioarele în iarba plină de rouă. Au revenit la Viena atât de târziu, încât, nevoiţi să-şi facă cu toţii toaleta la aceeaşi oră, la duşuri a fost coadă. Irina aştepta să-i vină rândul în faţa cabinelor, când a apărut Vlad. — Hai cu mine la etajul doi, a sfătuit-o el. Mai sunt şi acolo duşuri. Nu le ştie nimeni, vom fi singuri. — Dar tu de unde le ştii ? se mirase ea, începând să râdă. Duşurile de la etajul doi erau într-adevăr libere. Irina a intrat într-una din cabine, s-a dezbărăcat şi a dat drumul la apă. Apoi l-a auzit pe Vlad din cabina vecină : — Sunt un căscat, mi-am uitat săpunul… Şi abia în momentul acela a realizat cât de reală era prezenţa lui alături, o despărţea de trupul lui gol doar un perete subţire, care nu atingea nici pardoseala nici tavanul. Emoţia pe care o simţise în vocea lui Vlad o făcea să creadă că şi el se gândea la acelaşi lucru. — Ţi-l dau eu pe al meu, a spus ea, şi, aplecându-se, i-a strecurat săpunul pe sub peretele care îi separa. Venind în căutarea săpunului, mâna lui Vlad a reţinut o clipă mâna ei şi-apoi şi-a prelungit mişcarea, poposindu-i pe una din glezne, cercetând-o îndelung, aşa cum cercetează un orb o sculptură. — Aş vrea să te văd, Irina… — Acum ? a întrebat ea cu respiraţia accelerată. — Da, acum… aşa cum eşti… Vreau să te văd. — Ştii bine că nu se poate. S-a îndepărtat de lângă perete şi a dat drumul mai tare la apă, ca să nu-l mai audă. Fără să vrea s-a uitat în jos, la trupul ei pe care îl biciuiau fără milă stropii de apă, l-a privit ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară… şi s-a gândit… Ar fi fost de fapt atât de simplu ! Nimeni nu ştia unde se aflau. L-ar fi putut lăsa pe Vlad să intre în cabina ei, în modul cel mai firesc din lume. Propriul ei gând a înspăimântat-o însă atât de tare, încât s-a întors spre uşă şi a tras zăvorul. — Ce faci ? a întrebat-o atunci Vlad. Ţi-e teamă că intru peste tine ? Nici n-aş avea nevoie să vin pe usă. Aş putea trece pe deasupra peretelui, sunt destul de înalt şi de subţire… — Nu, Vlad, te rog, stai acolo ! a strigat ea alarmându-se. De altfel, uite, eu am terminat. Sunt deja îmbrăcată… Mă auzi ? Sunt îmbrăcată ! Panicată, a închis apa şi, ştergându-se în mare grabă, şi-a înfăşurat

168

halatul de baie pe trupul gol, şi-a strâns lucrurile şi a ieşit afară. Vlad, însă, o aştepta deja în faţa uşii. — Când ai avut timpul să te îmbraci ? l-a întrebat mirată, examinându-i ţinuta corectă. Avea până şi şosetele în picioare. — Fetele sunt întotdeauna lente când este vorba să se îmbrace, a luat-o el în râs. — Nu-i adevărat, a protestat Irina. Eşti un mincinos ! Strângându-şi mai bine halatul în jurul trupului, se pregătea să coboare scările, când, pe neaşteptate, el i-a luat mâna, reţinând-o. — Mie nu mi-e somn, Irina… Nu vreau să mă duc la culcare. Este ultima zi pe care o mai petrecem împreună, mâine vom pleca acasă… Mai stai puţin cu mine astă-seară… — Ne poate găsi cineva aici, s-a îngrijorat ea. — Nu urcă niciodată nimeni, i-a şoptit el, luând-o în braţe. Cine ce să caute noaptea la bibliotecă ? Nu-i decât biblioteca aici, ştii bine… S-au îndreptat spre capătul coridorului, cât mai departe de lumina de pe scară. S-au aşezat pe jos, sprijinindu-se de perete. Au vorbit multă vreme, stând cuminţi unul lângă altul. El a spus că-i vine foarte greu să se întoarcă acasă. — A fost o vacanţă minunată… — Poate pentru că te-ai aflat pentru prima oară în străinătate ? a presupus Irina. Pentru că ai văzut atâtea lucruri extraordinare… — Doar tu ai fost extraordinară, Irina. De tine îmi este greu să mă despart. I-a cuprins umerii, aplecând-o uşor peste genunchii lui. A mângâiat-o multă vreme, pe păr, pe obraji, i-a mângâiat buzele, urmărindu-le conturul cu un deget, o gâdila şi ea a început să râdă. Uitaseră să mai vorbească. Fără veste, Vlad i-a dezvelit sânii şi i-a cuprins în palme, sărutându-i aproape pios, ca pe nişte odoare de preţ, apoi mâinile lui au alunecat iarăşi şi iarăşi pe umeri, pe şolduri, pe coapse. "Atinge-mă şi tu", i-a şoptit şi, ca într-un vis, precum nişte fiinţe de sine stătătoare, mâinile ei au pornit în aceeaşi nebună căutare, uimindu-se. "Te doresc atât de mult, Irina. Ah, dacă ai şti ce greu mă stăpânesc !" Ca la un semnal, ea şi-a îndreptat trupul, rezemându-se iarăşi de perete. — Ştiu, Vlad… Dar nu trebuie să uiţi unde suntem, cine suntem şi ce se aşteaptă de la noi… El a început să râdă, uşor înciudat. — În felul în care tu pui mereu problema, n-am să te pot atinge niciodată. Mă întreb de ce ai atâtea prejudecăţi ? — Te înşeli, nu am nici un fel de prejudecăţi… Dimpotrivă, cred că

169

dragostea fizică este minunată, consider drept pur şi înălţător contactul dintre doi îndrăgostiţi. Însă… ceea ce se petrece acum între noi, nu poate fi dorinţă adevărată… Nu este decât curiozitate, simplă curiozitate… atâta tot. — Tu crezi că este doar atât ? a oftat el. Oricum, stai liniştită, nu te mai ascunde în dosul atâtor cuvinte… N-am să-ţi fac nici un rău. Mai bine, hai să mergem la culcare. Va trebui să ne sculăm devreme. Au plecat în zori, mereu pe aceeaşi ploaie. Din locul ei de lângă fereastră, ţinând între mâinile ei mâna lui Vlad, Irina privise pierzându-se în urma maşinii mai întâi ultima imagine a căminului care îi găzduise, apoi ultima imagine a Vienei, apoi a Austriei. Se simţea tristă şi neîmplinită. "Tu ce-ai să faci mai departe în vacanţă ?" o întrebase Vlad. El urma să plece în deltă, apoi la munte. Părea fericit. "Ai să mă uiţi…" i-a spus ea, cuprinsă de o teamă nelămurită, ca şi cum timpul însuşi ar fi clocotit în retortele unor alchimişti nemiloşi, pregătindu-i cele mai îngrozitoare surprize. "După tot ce-a fost între noi, crezi că te pot uita ?" a întrebat-o prietenul ei, vântul. "În tabără, la mare, vom fi iarăşi împreună. Nu mai avem de aşteptat până atunci decât o singură lună. Va trece atât de repede, ai să vezi…"

170

Irina 10 august Dragul meu, mă aflu de câteva zile în Bucureşti, m-am întors înainte de vreme. În oraşul copilăriei mele de pe malul Dunării – îţi închipui, din nou Dunărea ? – unde m-au trimis părinţii ca să scape de mine, timpul s-a scurs liniştit ca o apă de şes. Am lăsat lucrurile să se desfăşoare în voia lor, fără să intervin din afară. Nu mi-am îngăduit să-mi fac nici un fel de planuri. Într-o zi, totuşi, mi-a fost dor de mare, atât de dor, încât nu am reuşit să-mi alung un gând, cu toate că-mi promisesem că le voi alunga pe toate : m-am gândit că, întrucât îmi este atât de dor, nu voi vedea probabil marea anul acesta… şi poate că nu o voi mai vedea niciodată. De tine nu mi-a fost dor decât în clipa când m-am urcat în tren ca să mă întorc acasă. Atunci abia mi-a fost dor, pe coridorul încins al vagonului care se zgâlţâia din toate încheieturile, în bătaia soarelui, în faţa ferestrei deschise care îmi oferea iluzia unei răcori trecătoare, în schimbul unui munte de praf care se încrusta în pielea mea înfierbântată. Şi tot atunci am simţit că este inutil să revin acasă mai devreme de cât era prevăzut în speranţa că te voi întâlni, pentru că ceva, nu ştiam prea bine ce anume, îmi va răsturna toate planurile. Nu mai speram deci să te găsesc acasă în scurtul tău popas dintre două frânturi de vacanţă. Aseară, totuşi, când ţi-am auzit vocea în receptor, mi-am spus că sunt în definitiv o fiinţă norocoasă. Ai fost însă străin şi rece. Şi ştiu de-acum atât de bine ce înseamnă această atitudine… Nu am simţit tristeţe, ci revoltă. Am regretat că ţi-am telefonat. Mi-ai spus că abia te-ai întors din deltă şi că eşti ocupat, îţi desfăceai bagajele. Mi s-a părut atât de straniu că n-ai găsit nimic altceva să-mi spui. Şi m-am simţit departe, tare departe de tine. Şi nu mi-a părut nici rău, nici bine. M-am simţit oarecum ca în seara în care am hotărât să mă întorc acasă, când îmi pierdusem orice speranţă de a mai primi o scrisoare de la tine, am stat în seara aceea multă vreme pe malul Dunării, în bătaia rece a brizei, stârnind suspiciunea grănicerilor. Am stat de vorbă cu mine însămi, întrebându-mă de ce nu ştiu, de ce nu vreau, de ce nu pot să fiu femeie. După care am închis ochii la tot ce avea să se mai întâmple cu mine. 2 septembrie Viaţa ei până aici cum a fost ? Mai mult banală… De fapt, ea s-a zbătut mereu, încercând să scape din propriul ei tipar. Cam toate lucrurile pe care le-a întreprins până acum nu au plăcut altora şi a trebuit să-şi modifice de nenumărate ori aspiraţiile. Astfel a crescut, fără să ştie dacă a făcut măcar

171

o singură dată ceva de capul ei, fără amestecul altora. Astăzi împlineşte optsprezece ani şi încă nu ştie dacă a fost vreodată pe deplin stăpână pe gândurile ei, dacă a dus un drum sau măcar un vis până la capăt. Acum stă şi priveşte bucata aceasta de carton pe care scrie "Fişă de trimitere în tabără"… Dorise atât de mult să revadă marea ! De data aceasta, însă, s-au pus de acord cu toţii, părinţii ei şi Vlad… Nici unul dintre ei nu doreşte ca ea să plece în tabără. Aşa că nu-i mai rămâne decât să rupă în bucăţi această fişă de carton, atât de inutilă. Nu l-a mai văzut pe Vlad de când s-au întors de la Viena… până astăzi. Coriştii erau convocaţi la liceu pentru întocmirea formalităţilor necesare în vederea plecării în tabără. Irina nu a avut curajul să-i telefoneze lui Vlad. L-a aşteptat într-o staţie de troleibuz, aşa cum aşteptau cândva tâlharii la drumul mare. Troleibuzele treceau unul după altul prin faţa ei, aproape goale… Apoi a oprit în staţie cel în care se afla Vlad. Când a zărit-o prin geam, el şi-a întors numaidecât privirile. Irina s-a urcat în troleibuz, tremurând toată de emoţie, s-a apropiat de Vlad şi l-a sărutat pe obraz. "Cum a fost în munţii Făgăraş ?" l-a întrebat. "Extraordinar, i-a răspuns el. Niciodată nu m-am simţit mai liber şi mai fericit." Cu nu mult timp în urmă încerca să o convingă, privind-o până în străfundul ochilor cu seninătate, că pentru el doar ea era extraordinară. Vlad nu a mers cu ea până la liceu. A coborât cu două staţii mai devreme, spunând că avea puţină treabă. Zărind în colţul străzii o florăreasă, Irina şi-a închipuit că Vlad îşi amintise de aniversarea ei şi că intenţiona să-i cumpere câteva flori. L-a aşteptat însă multă vreme la liceu, negăsindu-şi locul printre tinerii corişti, care se agitau în toate părţile, fericiţi să se regăsească la sfârşit de vacanţă. Vlad a apărut târziu, fără flori, dar însoţit de Melania. A dat mâna cu toţi prietenii, a stat de vorbă cu fiecare şi abia după multă vreme a venit lângă Irina. Ea nu simţise încă pericolul, nu bănuia că trebuie să se apere. A început să îl certe : — Ce-ai vrut să demonstrezi cu intrarea ta caraghioasă ? Tocmai cu Melania ţi-ai găsit să-ţi faci apariţia ? Privirea pe care i-a aruncat-o Vlad a fost însă suficientă, nu mai era nevoie de cuvinte. Irina a înţeles într-o singură clipă că, în cel mai absurd mod cu putinţă, Vlad o părăsise iarăşi şi că acesta era de fapt singurul lui cadou de aniversare. — Nu înţeleg ce vrei să spui prin "tocmai" ? a întrebat-o el. Ce găseşti de batjocorit la Melania ? Ironia ta ieftină să ştii că nu mă atinge. Cuvintele lui erau mai presus de puterea ei de înţelegere. De uimire, nu mai putea deschide gura. — Nu văd de ce eşti atât de mirată, a continuat Vlad. Melania mi-a fost mereu o foarte bună prietenă.

172

— Sper că nu încerci să-mi trezeşti gelozia. Nu-ţi dai seama cât eşti de ridicol ? — De ce ? Îţi spun adevărul curat şi-mi pare rău că te deranjează. Dacă vrei, îţi repet, ca să înţelegi mai bine : Melania ştie să fie o bună camaradă şi am avut mereu parte numai de avantaje de pe urma ei. — Sper că nu te culci cu ea ! Simţul tău estetic nu poate să fi degenerat în asemenea măsură. — Nu la acest gen de avantaje m-am gândit, a spus Vlad. Dumnezeule, n-aş fi crezut că poţi fi atât de vulgară… Desigur, trebuie să fi fost din nou la mijloc dorinţa lui de libertate, de a-şi regăsi prietenii care îl judecaseră pentru că se ataşase iarăşi de ea la Viena, snobismul lui trebuie să fi fost de vină, nevoia de a-i epata pe alţii, de a fuma ţigări străine şi de a folosi parfumurile de lux pe care i le oferea Melania, ai cărei părinţi erau medici şi primeau de la pacienţii lor cadouri cu care nu ştiau ce să mai facă. Vlad accepta să fie plătit ca o cocotă săracă. Şi-n plus el nu mai avea chef de problemele Irinei, se săturase să le târască după el, aşa cum îşi cărau ocnaşii peste tot bila de fier legată de picioare. — Tu îţi dai seama ce faci spunând asemenea lucruri ? l-a întrebat ea printre lacrimi. — Desigur. — Şi… cum o să fie… de aici înainte ? — Habar n-am ! Dădea semne de nerăbdare. Dorea să plece. Irina simţea că-l pierde, iremediabil. — Vlad, nu se poate să mă părăseşti iarăşi ! a început să-l implore. Plângea. Nu mai era în stare să se stăpânească. Toată lumea din jur o vedea că plânge. Nerăbdarea lui Vlad căpăta proporţii. — Eşti penibilă, Irina, nu vezi ? Nu te mai da atâta în spectacol ! — Spune-mi, te rog… fii sincer cu mine… vrei sau nu să vin în tabără ? l-a întrebat ea, încercând să-şi înghită lacrimile. — Nu. — Sigur ? — Sigur. Fără nici un fel de ezitare. Ziua, mai departe, s-a scurs liniştită. Tot timpul cât s-au făcut înscrierile pentru plecare, cât a avut loc vizita medicală şi s-au lămurit o serie de alte detalii, Vlad s-a străduit să fie cât mai înconjurat de lume, ca să evite din partea ei orice altă scenă penibilă. Apoi ea a revenit acasă, aducând cu sine fişa de trimitere în tabără, care i se pare atât de grea, parcă ar avea cinci tone. O rupe în bucăţi, o aruncă la coş şi plânge… Nu multă vreme. Trebuie să se pregătească pentru aniversare. Au invitaţi astă-seară. Vlad… oricum el nu era aşteptat. "Irina,

173

nu eşti gata încă ?" îi strigă mama din bucătărie. "Hai, grăbeşte-te, musafirii sunt pe punctul să apară…" Caietul chinezesc Irina, 8 septembrie Aşa ai fost întotdeauna tu, prietenul meu, vântul… Niciodată nu m-ai lăsat să am prea multă încredere în dragostea ta. Ai plecat acum foarte multă vreme şi nu te-ai întors decât ca să mă minţi. Tu eşti acum liber, mulţumit probabil… Fumezi, alături de prietenii tăi, în tufişurile pline de spini de pe plaja de la Năvodari… iar eu mă plimb prin oraş, căutând nimic anume… Asta ai dorit, nu-i aşa ? Această înstrăinare. În definitiv, tu ai dreptate… să-ţi trăieşti viaţa astfel, fără regrete, în propriul tău folos. Ce rost ar avea să te pun la stâlpul infamiei şi să te lovesc cu vorbe aspre ? Ştiam că ai să oboseşti iarăşi, nici o clipă nu m-am îndoit… Ce-am mai făcut eu de când ai plecat ? Nimic deosebit… Sunt tot aşa cum mă ştii : eu, cea veche. Încerc să alung remuşcările care m-au cuprins renunţând să plec în tabără. Mă gândesc la cât mai multe lucruri deodată, ca să nu apară vreun gând distinct. Mă plimb cu Ileana… Mă întreabă şi nu-i spun nimic. Am cules într-o zi împreună cu ea maci târzii în parc, unde nu s-a mai tăiat de multă vreme iarba. M-am tot uitat la florile mari şi roşii… te iubesc mult, Vlad… acesta este, în definitiv, singurul gând care-mi rămâne. Cred că adolescenţa mea se pregăteşte de-acum să moară. Şi încă nu m-am bucurat cu tot sufletul de ea. Într-un fel, mă simt vinovată faţă de propriul meu trup, pentru că nu i-am dat ce mi-a cerut. Mintea mea blestemată m-a oprit, mi-am spus : "Ajunge, nu e nevoie să-ţi distrugi toate părerile bune despre tine !" Dar oare am avut vreodată o cât de mică părere bună despre mine ? Am simţit şi scârbă şi dispreţ faţă de mine însămi, în atâtea rânduri, niciodată nu m-am admirat. Am ascultat astăzi din nou pentru tine "My friend the wind"… Şi m-am gândit. M-a făcut fericită dragostea ta, Vlad, crede-mă, cu toate lacrimile pe care mi le-a adus. M-am dăruit iubirii tale şi am luptat s-o înalţ. Apoi am înţeles că trebuie să mă opresc şi iată, m-am oprit. Sunt mulţumită pentru că am rămas demnă… faţă de tine, faţă de părinţii mei, faţă de mine însămi. Lucrurile vor intra în curând în normal. Mai odihneşte-te o vreme, prietenul meu, vântul… va începe şcoala… eu te voi privi de sus, de la o fereastră, tu vei surâde de jos, de pe terenul de baschet. Apoi… într-o zi ne vom regăsi, cândva, ştii bine, pentru că altfel nu se poate… Crede-mă că nu există nici o scăpare.

174

10 septembrie Este iarăşi singură… Însă nu e liberă. Ar vrea să poată fi măcar o singură dată stăpână pe ea însăşi. A greşit mult imaginându-şi că iubind poţi fi fericit… Aşa a crezut încă de la început. Între timp a crescut, a învăţat să iubească şi altfel, dar senzaţia abisului care i se cască mereu la picioare nu a dispărut niciodată. Ar trebui să priceapă că de-acum nu mai are nevoie de dragoste. Că trebuie să se oprească aici, lângă eşafod, înainte de a-şi pierde definitiv capul. Are nevoie de libertate, acea libertate care o poate ajuta să trăiască de azi pe mâine, să fie indiferentă faţă de tot ce o înconjoară, să zâmbească nepăsătoare când se priveşte în oglindă, când se uită pe fereastră, când cutreieră străzile aiurea. În ziua când Vlad a plecat fără ea în tabără, a încercat o evadare în trecut. I-a telefonat lui Alex. I s-a părut ciudat că a fost atât de calmă cât timp au stat de vorbă. Şi-au spus nimicuri. De fapt, au flecărit. Cu cel mai firesc ton din lume, l-a întrebat dacă n-ar vrea să se întâlnească. Alex a acceptat cu plăcere. A doua zi, l-a întâlnit cu calm şi cu acel simţ al superiorităţii pe care ţi-l dă un sentiment mort şi îngropat de mult. El a invitat-o într-un bar ca să-i ofere ceva de băut. Ea nu a vrut decât o cafea. "Pot să-mi aprind o ţigară ?" a întrebat-o. Ea a încuviinţat. Era atât de uimită de ceea ce i se întâmplă. Alex era acolo, în faţa ei, şi mâinile lui se odihneau de o parte şi de alta a ceştii de cafea, într-o poziţie atât de relaxată, încât păreau surori cu ochii lui albaştri, limpezi si liniştiţi, ca un lac de munte. Şi-a reamintit o scenă asemănătoare când, demult, la Târgu Jiu, mâinile lui şedeau la fel de cuminţi, tot într-un bar, în care locul ei de-acum îl ocupase Monica. — Am vrut de mult să te întreb, a spus ea deodată. De ce te-ai despărţit de Monica ? Alex a râs. — Voi, fetele, aveţi mereu curiozităţi din astea… De ce mă întrebi abia acum ? Este deja o poveste veche. — N-am avut curajul până astăzi, a mărturisit Irina. — Şi astăzi de ce ai curaj ? — Nu ştiu. Mi se pare oricum mai uşor să-ţi pun această întrebare decât mi s-a părut ieri să-ţi dau telefon… — Şi de ce mi-ai telefonat ? — Aş vrea şi eu să ştiu de ce… Am strâns câteva zile în mine o energie teribilă, m-am înfierbântat ca un vulcan… Presupun că era normal să răbufnesc. S-a nimerit să fii tu cel nevoit să asiste la această erupţie. Alex a râs iarăşi. — Cu toate acestea nu văd nici o erupţie. Nici măcar una de pojar.

175

— Şi totuşi este o erupţie. Însă una mică… Mi-ar fi trebuit ceva mai multă energie, ca să mă pot desface pe deplin în faţa ta, precum o carte. Atunci te-ai fi aprins şi tu, sunt sigură. — Eu nu mă aprind uşor. Sunt un om rece. Dacă vrei, îţi pot răspunde acum la întrebare… De ce m-am despărţit de Monica ? Nimic mai simplu : din plictiseală. După ce şi-au terminat cafelele, au ieşit afară, pe stradă. — Ce facem acum ? a întrebat-o Alex. Vrei să intrăm la un film ? — Nu, prefer să ne plimbăm. Să mai stăm puţin de vorbă. — Cum vrei, i-a răspuns el cu indiferenţă. Au intrat în parcul Cişmigiu. S-au aşezat pe o bancă, în plin soare. Altul în locul lui Alex ar fi căutat poate un loc mai umbrit, sau cel puţin ar fi dorit o ambianţă ceva mai romantică, Alex însă s-a aşezat exact în clipa în care a simţit nevoia, fără să-i ceară ei părerea, şi fără să-i pese unde. În apropierea băncii lor se afla un coş de gunoi, unde cineva aruncase ceva care atrăgea un roi de muşte. Alex nu părea să observe acest detaliu. Rămăsese cu privirile pierdute. — La ce te gândeşti ? l-a întrebat ea. — La nimic, i-a răspuns imediat, însă privirea lui continua să rămână la fel de vagă. Cât de bine cunoştea Irina această privire, aceeaşi pe care o avea de mult, când trecea nepăsător pe lângă ea, fără să o vadă. — Cum este cu puţintă să nu te gândeşti la nimic ? — Te pot duce prea departe gândurile, când le laşi în voia lor. Îţi disturbă uşor ordinea interioară… eu le consider primejdioase. Încerc să le fac faţă. — Şi cum ? s-a mirat ea. Nu te gândeşti niciodată la cineva, la o fiinţă dragă, nu te gândeşti la un lucru oarecare, pe care ţi-l doreşti poate, nu te gândeşti măcar la un cântec, la o floare, la un cerşetor întâlnit pe stradă ? Nu te gândeşti nici măcar la un câine ? Sau la cineva care a murit, la o femeie care aşteaptă să nască ? Cum este cu puţintă să nu te gândeşti chiar la nimic ? — La ce mi-ar servi ? a întrebat-o Alex, ridicându-şi sprâncenele. Cum aş putea eu schimba lumea dacă mă gândesc la ea ? Să nu crezi totuşi că în mintea mea există un vid total… Evit doar să-mi las gândurile să hoinărească aiurea, atâta tot. În rest, însă, îmi bat şi eu destul capul. Atenţia mea este de regulă concentrată asupra celor din jur, asupra anturajului meu, vreau să spun… Mă gândesc că-mi vor răul şi caut cele mai potrivite mijloace de apărare. Apoi mă gândesc cum pot întoarce o situaţie în folosul meu, cum pot avea maximum de avantaje din orice conjunctură. — Eşti un egoist…

176

— Ştiu. — Şi prezenţa mea, aici, lângă tine, îţi aduce vreun avantaj ? De ce ai venit ? Alex a început să râdă. — Eram singur în casă şi mă plictiseam… Irina nu înţelegea de ce cuvintele lui i se păreau jignitoare. — Mă consideri la fel de inutilă şi pe mine, nu-i aşa ? l-a întrebat. Un balast al lumii în care te afli şi în care vrei să rămâi pesemne singur ? Alex şi-a întors privirile spre ea, mijindu-şi ochii din pricina soarelui puternic. "Îmi dai voie să te sărut ?" ar fi dorit ea să-l întrebe. I se părea că ar fi fost în momentul acela lucrul cel mai firesc cu putinţă. Dar nu şi-a ascultat gândul până la capăt : era o lecţie pe care tocmai o învăţase de la Alex. — Ce-ai vrea să-ţi răspund ? a întrebat-o el. Te aştepţi poate la un protest vehement din partea mea, măcar din curtoazie. Te numeri oare printre fiinţele acelea stupide care preferă o minciună îngăduitoare, decât să li se arunce în faţă un adevăr prea crud ? Te consider inutilă, desigur, după cum mă consider inutil pe mine însumi… Dar te mai consider egoistă şi acaparatoare. Şi acesta este un compliment. Înseamnă că din lumea mea tu ai avea dreptul să faci parte. — Şi m-ai primi oare în lumea ta ? — Dacă nu mi-ai cere prea mult, poate… dacă nu m-ai implica în existenţa ta… dacă ai şti să-ţi faci prezenţa avantajoasă pentru mine. — În ce fel avantajoasă ? — Încă nu ştiu. Nu te cunosc prea bine. Dar mă voi gândi la asta, dacă vrei. — Tu n-ai fost niciodată îndrăgostit ? l-a întrebat Irina, ea însăşi surprinsă de propriile ei cuvinte. S-ar fi aşteptat ca el să-i răspundă : "Da, de Monica". Însă Alex a râs batjocoritor : — Fiecare avem la vârsta asta patru sau cinci iubiri la activ. Toate de proastă calitate. Dragostea adevărată este pentru mai târziu. Însă eu, personal, nu cred că mă voi îndrăgosti vreodată. Am o fire mult prea păcătoasă. — Tu faci oare parte dintre cei care îşi închipuie că numai adulţii pot iubi cu adevărat ? Eu cred că cei care gândesc astfel încearcă să-şi justifice lipsa de tandreţe la vârsta adolescenţei. În opinia mea astfel de oameni nu vor iubi niciodată. De fapt se vor iubi numai pe ei… Alex a râs. — Da, cred că aparţin acestui gen de indivizi, într-adevăr. — Nu vrei să te căsătoreşti ?

177

— Ascultă ! Tu-mi iei un interviu ? a întrebat-o. Nu ştiu dacă mă voi căsători. Personal, nu dau nici doi bani pe căsnicie. Şi nici nu văd prea bine ce are căsătoria în comun cu dragostea. — Gândeşti astfel din cauza părinţilor tăi ? Pentru că s-au despărţit ? Vlad a privit-o surprins. — De unde ştii asta ? Au anunţat cumva la radio ? — Ştiu totul despre tine, Alex… Ascultă, nu te-ai încălzit prea tare aici ? Nu vrei să ne mai mişcăm puţin ? Alex a ridicat din umeri şi s-a sculat de pe bancă. Au pornit agale, la distanţă unul de altul, fără să încerce nici o emoţie. — Nu… Nu e din cauza părinţilor mei, a reluat el discuţia. De pe urma divorţului lor nu am avut decât de câştigat. E bine să nu ai tot timpul pe cineva pe cap. Să înveţi să te descurci de unul singur… Dar îmi închipui că tu nu poţi înţelege asta. — Aşa crezi ? s-a mirat Irina. Am să-ţi spun un secret… Nu este încă nimic oficial… — Ce anume ? — Părinţii mei vor pleca în străinătate… Voi rămâne singură. — Pleacă de tot ? — Nu, cum îţi închipui asta ? Pleacă pentru un an sau doi. Tata a căpătat un post în Egipt. — Dar ce e taică-tău ? — Inginer de poduri şi şosele. — Şi o să câştige bine ? — Habar n-am. — Interesant. Cred că o să-ţi fac curte. — Fii serios. Nu merg chestiile astea cu mine. — Şi de ce-mi povesteşti mie afacerile tale de familie ? a vrut Alex să afle. — Pentru că mi-ai spus că ai învăţat să te descurci de unul singur. Aş vrea să-mi dai sfaturi. — Sfaturi ? Alex părea surprins. Vrei să ştii ce-aş face eu dacă aş fi în locul tău şi dacă aş fi fată ? — Fată, băiat, nu-i totuna ? s-a mirat ea. — Nu-i totuna. Eu nu ştiu să gătesc, să fac curat… Irina a început să râdă. — Parcă eu ştiu ? N-am spălat în viaţa mea decât batiste. Şi, dacă mă gândesc bine, cred că am pregătit cândva cartofi prăjiţi şi nişte ouă. Nu mai ţin minte dacă a mâncat sau nu cineva. Nici dacă au fost victime… — Atunci, dacă aş fi în locul tău, aş învăţa mai întâi să-mi ţin gospodăria.

178

— Şi după tine ăsta e un sfat ! ? a exclamat ea. — Nu râde, vorbesc foarte serios. Presupun că oamenii ar sta tot timpul cu ochii pe tine, dacă ai fi singură. Dacă ceva nu ar merge cum trebuie, dacă conduita ta nu ar fi ireproşabilă, s-ar grăbi cu toţii să intervină. Ţi-ai pierde astfel independenţa, dreptul de a face după cum te taie capul. – Irinei nu-i rămânea străină doza de bun simţ pe care o ascundeau cuvintele lui. L-a lăsat să continue. – Te-ai fi aşteptat poate din partea mea să-ţi recomand cele mai în vogă mijloace de distracţie. Dar ţi-am spus : eu am trecut deja prin astfel de capacane. Este greu să fii singur când duci în cârcă imensa responsabilitate a faptelor tale. Ai să vezi, toţi ochii vor fi aţintiti asupra ta. Nu ţi se va admite nici cea mai mică greşeală. Eu, dacă aş fi în locul tău, m-aş strădui ca totul să iasă bine, nu le-aş da "ăstora" nici o satisfacţie… Irina a continuat să tacă, încercând să-i judece cuvintele. Înţelegea că el avea dreptate. Şi că-i dăduse în ziua aceea câteva lecţii care i-ar fi putut fi utile. O învăţase că nu este bine să-şi lase gândurile prea multă vreme în libertate. O făcuse să priceapă că dragostea ei putea fi destructivă, că ea însăşi era posesivă şi acaparatoare. Şi, mai ales, îi arătase că, atunci când ai parte de ceva pentru care alţii te-ar putea invidia, este mai bine să te ascunzi, să nu spui la nimeni. — Este cam târziu, a zis ea după o vreme, privindu-şi ceasul. Va trebui să plec acasă. Mama şi-ar putea închipui că sunt cu Vlad. — Într-adevăr, de ce nu eşti cu Vlad ? a constatat Alex. Cine cui i-a dat papucii ? — Cred că el mie, a răspuns Irina cu sinceritate. — Înţeleg de ce mi-ai telefonat, a spus el. Ai căutat un colac de salvare. Nu fi prea tristă… Lasă mai bine totul în voia soartei. Lucrurile se vor aranja. Pentru Alex era uşor să spună asta, s-a gândit Irina în drum spre casă, poate că el se simte cu adevărat capabil să stea nemişcat ca o stâncă atunci când îl încearcă din greu valurile. Astăzi, Alex i-a telefonat la rândul lui. "Mi-a venit ideea să plec vreo două-trei zile la munte", i-a spus. "Până începe şcoala… Ce zici ? Nu vrei să vii cu mine ?" Doar Alex şi cu ea la munte ! Ce mult visase cândva asta ! Dar nu… Era credincioasă, prostesc de credincioasă amintirii lui Vlad. "Nu cred că pot merge", i-a răspuns. "Tot Vlad ?" a întrebat-o. "Tot Vlad…", a oftat ea. Dar era oare adevărat ? Sau poate refuzase ştiind că mama oricum n-ar fi lăsat-o ? I se pare ciudat că se gândeşte de fapt atât de puţin la Vlad. Când el a plecat în tabără, ea a încercat cu toată bunăvoinţa să-şi umple perna cu lacrimi, însă fără nici un rezultat. Poate că nici nu ştie să sufere cu adevărat, se minte numai cu sentimente frumoase… Care de fapt nu există,

179

ar fi imposibil să existe, mai ales în acest nenorocit secol al vitezei, când totul trebuie făcut în goană, trebuie să iubeşti între două drumuri, să-ţi faci copiii într-un scurt popas. S-a săturat de viteza aceasta excesivă, de propria ei teamă că timpul trece şi nu-i lasă răgaz pentru nimic, nici pentru şcoală, nici pentru dragoste, nici pentru suferinţe. Cum oare nu ar fi viaţa ei banală – şi inutilă, aşa cum i-a spus Alex – când este încadrată într-un tipar atât de anost ? Cât de mult o scârbeşte monotonia în care se scurg unele zile, când nu vede pe nimeni, când nu face absolut nimic, când ştie atât de bine că nimănui nu-i trece prin minte şi numele ei ! Şi totuşi Alex nu are dreptate… Ar trebui să lupte împotriva sorţii, în voia căreia s-a lăsat de prea multe ori. Nu este drept să numere în continuare zilele astfel, întrebându-se "se întoarce ?… nu se întoarce ?…", să rumineze mereu amintirea puţinelor momente fericite de care a avut parte. Este trist, neîngăduit de trist să se dedice cu atâta ardoare unui singur lucru pentru ca, după ce totul s-a terminat, să rămână nemângâiată o lună, două, trei, poate şi mai mult, într-un fel de letargie, slăbind kilograme după kilograme şi aşteptând ceva, sau pe cineva, care să dea o nouă direcţie drumurilor sale. Este stupid, într-adevăr, tot ce a făcut ea. Ar trebui să înveţe să spună "destul". Doar teama de singurătate o reţine. Căci până acum, niciodată nu a fost singură cu adevărat. Pentru că a avut mereu la cine se gândi. De aici înainte, însă, pe cine va mai purta în gândurile ei ? Ce-i mai rămâne de făcut acum, când el, băiatul care o iubea şi care o mai iubeşte încă, i-a spus – cu tonul cel mai politicos din lume – "fetiţo, pleacă, m-am plictisit de tine" ?

180

Caietul chinezesc Irina, 15 septembrie Ce îngrozitor mă simt ! Sânt singură în casă şi lupt din răsputeri cu mine însămi să nu-i telefonez lui Vlad, să nu mă umilesc iarăşi în faţa lui. Cât de jos am ajuns ! Îmi este greu să mă recunosc… În ochii lumii eu par astăzi o epavă. Nimeni nu are nevoie de mine, pentru că nu mai pot fi de folos nimănui. Este pentru prima oară când încep un nou an de şcoală fără nici un fel de planuri de bătaie. Timpul a trecut ca un burete peste toate iluziile mele. Am ajuns la vârsta iubirii şi a idealurilor, fără nici o iubire şi fără nici un ideal. Sunt absolut indiferentă faţă de tot ce mi se întâmplă, faţă de tot ce mă înconjoară. Nu mai am la ce mă gândi seara, când pun capul pe pernă, obosită de monotonia zilei care s-a scurs, nu am ce-mi aminti când stau singură între patru pereţi, uitată de toată lumea. Aşa au trecut zilele mele de când Vlad m-a părăsit : nouăzeci la număr, nici mai multe, nici mai puţine. Sunt astăzi cu nouăzeci de zile mai bătrână… Şi totul în viaţa mea mi se pare uniform, monoton, rectiliniu, agasant. Cât m-am săturat de această existenţă banală ! Aş vrea să mor… Aş vrea să moară el… Cum oare altfel m-aş putea îndupleca să mă opresc aici, unde s-a oprit şi dragostea în mine ? Merg mai departe, bezmetică, prăbuşindu-mă tot mai în adânc, urându-l din ce în ce mai tare… Sunt toată plină de otravă. Ce îngrozitor mi se pare chipul meu mânios, atunci când scrâşnesc revoltată din dinţi fără să mă pot stăpâni, când vreau să muşc şi să zgârâi ca turbată ! Era destul, ar fi trebuit să mă opresc de mult, înainte de a a ajunge să-l urăsc atât de mult… Ah, cât îl urăsc ! De ce nu moare ? De ce nu-l pot ucide cu mâinile mele ? Nu, n-am să-mi găsesc liniştea până când n-am să-l fac să se târască, să scheaune, să urle ca un câine… Şi, totuşi, este el oare vinovat ? Cum poţi condamna un om care nu mai este capabil să iubească ? Nu am reuşit să-l iubesc firesc şi dragostea mea l-a obosit. Dar oare eu am fost vinovată cu ceva ? Am urcat mereu pe o scară, aspirând spre înălţimi… Am luptat să-mi ridic dragostea cât mai sus, n-am vrut s-o banalizez, s-o temperez nici o clipă. Dar el s-a temut de dragostea mea ciudată. De aceea a doborât-o atât de jos… Privesc pe fereastră… Ce înserare tristă ! O singură stea s-a rătăcit pe cer şi clipeşte parcă vinovată. Uneori îmi este atât de dor de visul scânteietor pe care l-am trăit şi aş vrea să-l mai trăiesc odată. Apoi îmi revin şi încep a contempla cu ochii neînduplecaţi realitatea. Urăsc atât de mult aceşti patru pereţi neprietenoşi între care mă simt prizonieră, urăsc

181

acest caiet din faţa mea, cu toate poveştile lui stupide… Aş vrea să fiu liberă, să pot alerga cât mai departe de propriile mele obsesii… Aş vrea să dispară din istoria timpului această seară nostalgică şi să moară, acolo pe cer, şi ultima stea spânzurată. Luminile oraşului, însă, se aprind la fel în fiecare seară… Soarele răsare acelaşi în fiecare dimineaţă… Pământul se învârteşte mereu cu aceeaşi încăpăţânare… Iar eu ? Ce reprezint eu printre astea toate ? Eu nu sunt nimic… şi tot nimic voi fi până la capăt. Caietul chinezesc Irina, 30 septembrie Ce dimineaţă minunată ! Lumina soarelui tomnatic se revarsă difuză, lăsând răsăritul încă învăluit în ceaţă… O tânără fată, afară, plimbă în lesă un câine, merg amândoi agale, cu luare-aminte, făcând frunzele căzute din copaci să foşnească… Ceva mai devreme am ascultat un cântec vesel la radio… Şi din toate aceste lucruri minunate, mi s-a trezit deodată dorinţa de a plânge. Şi am plâns, liniştitor ca într-un basm de Andersen. Am plâns ca să topesc bulgărele de gheaţă care mi-a cuprins de-atâta vreme inima. Am plâns ca să mă întorc la viaţă… Aş vrea să mai trăiesc. Trebuie să trăiesc ! Nu pot lăsa viaţa să se scurgă mai departe fără să o iau în seamă. O clipă mi-am dorit să mor… M-am lăsat să pier prin înfometare. Apoi mama m-a întrebat de ce vreau să mă autodistrug. S-a interesat dacă s-ar mai putea face ceva pentru ca Vlad să revină la mine. Nu este oare curios să manifeste asemenea idei, ea, care nu-l poate suferi deloc pe Vlad ? Ce aspect jalnic are astăzi viaţa mea ! Drumurile mele parcă s-au sfârşit. Şi ca orice om care a ajuns la capăt, privesc o clipă înapoi. Câtă dezordine ! O tarabă de piaţă pe care precupeaţa şi-a aruncat de-a valma toată marfa ei de proastă calitate… Oh, în definitiv nici măcar nu ştiu ce se întâmplă cu mine… Ca să mă răzbun pe propriile mele idei, m-am tuns foarte scurt. Acum sunt aproape cheală. Am fost la film într-o zi, cu trei băieţi pe care tocmai îi cunoscusem la o "întrunire" de familie. M-am înscris la Biblioteca Americană, mă excită când miliţianul de la poartă îmi controlează buletinul şi-mi notează numele în registrul din ghereta lui mizereabilă. În rest… colind oraşul zile de-a rândul, singură cu gândurile mele, făcând cumpărături inutile care mă reconfortează. Cred că-mi este încă dor de acel trecut plin de fericire pe care l-am trăit până acum nu multă vreme… Dar s-a sfârşit. Am început să observ că viaţa mea se poate desfăşura tot atât de normal şi fără Vlad. M-am obişnuit să-l

182

privesc de undeva din afara cercului a cărui circumferinţă o urmam atât de fidel altădată. De când a plecat… de când m-a părăsit, Vlad a devenit pentru mine un fel de părticică urâtă a trupului meu, cu care nu mă mai ruşinez faţă de mine însămi, dar pe care continui s-o ascund de ochii celorlalţi, ca pe o infirmitate. În felul acesta el este încă al meu, suficient cât să mă simt jenată ori de câte ori pare ridicol, sau mândră pentru orice victorie a sa, chiar dacă se întâmplă să o poarte chiar asupra mea. Îl urmăresc de obicei de la fereastra clasei mele, creându-mi singură iluzia că privesc un film pe ecran, un film încâlcit din cale-afară, încât nici nu înţeleg prea bine intrigile care se ţes. Şi parcă mă simt uimită şi, într-un fel, mulţumită să constat că am şi eu un rol al meu în filmul care se derulează… Prezenţa mea în mijlocul celor care se zbuciumă pentru o problemă pe care, în aparenţă, am părăsit-o, nu pare a fi totuşi intuită decât de Vlad, dar gândul că astfel el continuă să fie legat de mine îmi face nespus de bine. Este ca un fel de terapie care mă ajută să nu mă mai simt atât de lipsită de valoare şi care mă va conduce, poate, spre uitare… Caietul chinezesc Irina, 23 octombrie L-am visat pe Vlad, după mult timp şi fără să ştiu de ce… Eram din nou împreună şi vechiul coşmar reîncepuse… Eram din nou hăituită, din nou ascultam vorbele aspre ale părinţilor, din nou le desluşeam nemulţumirea în priviri. Şi iarăşi nu mă puteam desprinde din visul clădit cu propriile mele mâini, din fericirea aceea iluzorie. Din nou m-am simţit pe marginea prăpastiei, din nou mi-a fost teamă să privesc în adâncuri… M-am trezit brusc, în întunericul ocrotitor al nopţii, după ce mă rugasem mult să fie totul doar un vis. Mă simt astăzi ca cu mult înaintea începutului… Îmi este atât de teamă de iarnă ! Vântul încă mai zbate pe crengi frunze îngălbenite, dar în curând copacii vor fi goi. Cine îmi va mai încălzi atunci mâinile îngheţate ? Mă simt în mijlocul acestei lumii complet străină şi totuşi cu mult mai puternică decât înainte. Îmi place să tac şi să privesc în jurul meu cu indiferenţă, poate resemnată. Şi am ajuns să fiu de acord cu tot ce mi se întâmplă…

183

Părinţii Irinei au plecat la începutul lunii noiembrie, într-o dimineaţă tristă şi ceţoasă. Pe străzile poluate noxele industriale coborâseră la nivelul solului, îngroşând aerul care mirosea puternic a gaze de eşapament. Ciorile se risipiseră prin parcurile brumate, croncănind în neştire. Fusese foarte frig peste noapte şi la marginea trotuarelor bălţile îngheţaseră. "Cred că o să ningă", spusese mama de îndată ce ieşiseră afară. Taxiul pe care îl chemaseră oprise în faţa blocului şi şoferul se ocupa de bagaje. Înfăşurată în paltonul ei cel nou pe care îl comandase la Casa de Modă special pentru plecare, mama părea tristă şi neajutorată. Şi-a strâns fiica îndelung în braţe, muşcându-şi buzele ca să nu plângă. Apoi s-a refugiat în maşină, alături de soţul ei, care se lupta cu umbrela, încercând să-şi ascundă astfel descurajarea. "Doamne, nu are decât optsprezece ani, poţi să-ţi închipui ?…", îi şoptise mama. "Cum o să se descurce singură de aici înainte ?" Tata reuşise să-şi domesticească în cele din urmă umbrela. Ridicase din umeri. "O să vedem…", spusese apatic. Apoi îi făcuse semn şoferului : "Să mergem, domnule !" Irina a rămas nemişcată pe trotuar, aşa cum o lăsase mama când s-a desprins din îmbrăţişare. Privea, fără să înţeleagă prea bine ce se petrece, cum ceaţa înghiţea încetul cu încetul corpul taxiului care îi ducea părinţii la aeroport. A izbucnit în plâns abia atunci când chipul mamei, întors spre ea, şi-a pierdut definitiv contururile, ca aspirat într-o lume ireală. "Părinţii mei au murit !" şi-a spus Irina izbucnind în plâns, acoperindu-şi ochii cu palmele. "Este ca şi cum ar fi murit… Ce fel de inimă au avut, ca să mă părăsească astfel ? N-am să-i mai văd poate niciodată şi numai eu sunt de vină." De când Vlad o părăsise iarăşi, acasă relaţiile deveniseră ceva mai temperate, dar poate că erau astfel numai în aparenţă. Irina crede că, în realitate, încheiaseră cu toţii un fel de armistiţiu tacit înaintea despărţirii, hotărâţi să nu-şi mai facă zile fripte unii altora şi convinşi că peste abisul săpat între ei nici o punte nu mai putea fi de-acum aruncată. Ca să nu se prăbuşească în gol, trebuia să rămână fiecare pe marginea lui de prăpastie. Era de presupus că, plecând, părinţii Irinei îşi abandonaseră toate speranţele în ceea ce privea viitorul fiicei lor. Prietenilor sau rudelor care îi acuzau pe faţă, considerându-le plecarea drept o evadare, le mărturiseau cu suficientă detaşare că Irina are o fire mult prea voluntară, nu face decât ce o taie capul. Vocaţia ei era de bună seamă cea de a-şi distruge iremediabil viaţa. Cu sau fără prezenţa lor alături, ea îşi va urma oricum drumul spre dezastru. Nu avea deci, nici un rost să-şi rateze plecarea în străinătate pentru o cauză pe care o ştiau dinainte pierdută. "Una peste alta – adăuga mama – Irina este dotată totuşi cu un nebănuit instinct de conservare. Sunt sigură că va reuşi să supravieţuiască." Irina suferea mult din pricina lipsei

184

lor de încredere şi, mai cu seamă, a dispreţului cu care vorbeau despre ea, deşi părea aptă să înţeleagă fragilul subterfugiu prin care părinţii ei, anticipând deznodământul lamentabil al unor evenimente pe care le considerau scăpate de sub control, încercau cel puţin să-i minimalizeze efectele în ochii altora. Privind în urma maşinii care se pierduse în ceaţă, Irina medita cu amărăciune la noua ei condiţie. I se părea dificil drumul pe care trebuia să pornească. Drumul unei eleve care abia împlinise optsprezece ani, care trebuia nu peste multă vreme să susţină un examen de admitere la facultate şi care, mai presus de orice, urma să lupte din greu cu prejudecăţile oamenilor. Revenise acasă, în apartamentul care părea acum teribil de pustiu. Privise în jurul ei aproape înspăimântată. Mama se omorâse cu menajul înainte de plecare. Totul strălucea de curăţenie. La ferestre, perdelele, proaspăt spălate, păreau nişte aripi diafane, iar parchetul mai mirosea încă a petrosin şi a ceară. S-a trezit pe neaşteptate invadată de o panică teribilă : de tot ce o înconjura doar ea şi numai ea va fi răspunzătoare de aici înainte. Sarcina care-i apăsa pe umeri nu se anunţa deloc uşoară. Şi a simţit nevoia să dispară, să fugă de o realitate atât de îngrozitoare. A ieşit aproape alergând din casă şi a rătăcit multă vreme pe străzi, pradă unei stări de agitaţie căreia nu ştia cum să-i facă faţă. Oamenii întorceau capul miraţi în urma ei, iar ea continua să înainteze în neştire, frângându-şi mâinile şi vorbind de una singură. În cele din urmă intrase într-o florărie şi ieşise cu braţele pline de crizanteme de toate culorile. Se trezise în mijlocul străzii, cu mâinile astfel ocupate, nemaiştiind ce să facă mai departe. Se hotărâse să revină acasă. Câteva crizanteme îi căzuseră pe jos, în lift, dar nu se aplecase să le ridice. Descuiase uşa şi aruncase toate florile de-a valma pe masa din bucătărie. Le privise lung şi începuse să plângă. "Doamne, unde voi găsi eu vaze pentru toate florile astea ?" s-a întrebat, mirându-se că aceasta devenise prima ei responsabilitate de când era singură. Şi-a petrecut cea dintâi seară de singurătate aranjând într-o cutie veche de pantofi scrisorile pe care i le trimisese lui Vlad cât timp au fost împreună. Ca să-l oblige să i le înapoieze a trebuit să facă uz de un şiretlic. Era imposibil să-i vorbească la şcoală, căci ori de câte ori o vedea apropiindu-se el se încăpăţâna să dispară. Ca să-şi recupereze scrisorile, deci, se dusese la el acasă. Păruse nemulţumit când a văzut-o în pragul uşii, însă a catadicsit totuşi s-o întrebe ce doreşte. Îi spusese că ar vrea să-şi recitească vechile scrisori ca să-şi mai desprăfuiască puţin amintirile. Ştia că el îşi va închipui că se serveşte de acest pretext numai ca să-l revadă şi şi-l imagina în consecinţă decis să nu schimbe cu ea nici un singur cuvânt. Presupunea că el o dispreţuieşte pentru ceea ce considera din partea ei o nouă umilinţă,

185

dar se încuraja la gândul că îşi va schimba probabil punctul de vedere de îndată ce va înţelege că nu mai avea de gând să-i înapoieze scrisorile vreodată şi că singurul scop al acestei vizite era cel de a şterge din memoria lui urmele existenţei ei pentru totdeauna. O invitase în vestibul, unde o lăsase singură. În jur toate uşile erau închise şi Irina se simţise prizonieră, ca într-o colivie uriaşă. Dinspre bucătărie auzea zăngănit de vase şi se gândise că părinţii lui erau poate acasă. Vlad a revenit repede şi aproape i-a aruncat pachetul de scrisori în braţe. "Le ai pentru o săptămână", îi spusese, deschizând larg uşa de la intrare, ca o invitaţie de plecare. Ea se strecurase afară timidă, ca un căţel alungat. Revenind acasă, cercetase cu luare aminte pachetul, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că Vlad nu încurcase în nici un fel borcanele. Erau scrisorile ei, într-adevăr, legate cu o panglică albastră şi clasate în ordine strict cronologică, semn că Vlad făcuse nu de multă vreme rânduială printre ele, ca şi, de bună seamă, în propriile lui gânduri. În aparenţă, rândurile ei, adeseori patetice, de multe ori incoerente, nu mai avuseseră nici un efect asupra lui. Era mulţumită că le recăpătase. Scrisorile ei, citite peste ani, i-ar fi putut părea lui Vlad naive. Iar o femeie care, poate, va trăi alături de el cândva, nu trebuia sub nici un chip să citească aceste scrisori, pentru că nu avea nici cel mai mic drept asupra existenţei ei de astăzi. Aranjând una câte una scrisorile în cutia de pantofi, Irina le recitea la rândul ei, descoperind cu mirare că nu-i mai trezeau în suflet nici cea mai palidă emoţie, acum, când părinţii ei plecaseră în altă ţară. Căzuseră din jurul ei rând pe rând toate opreliştile, însă Vlad era mai departe de ea ca oricând. A stins lumina târziu şi a adormit greu, temându-se de toate zgomotele din jur şi de umbrele pe care, trecând în lungul străzii, maşinile le făceau să lunece pe pereţi. Spre dimineaţă, a trezit-o apa care se pornise să curgă în baie. Cu ochii cârpiţi de somn, s-a dus să vadă ce se întâmplă. Se spărsese o ţeavă şi baia era inundată. Oare se mai petrecuse până atunci un asemenea incident la ei acasă ? Nu mai ţinea minte. De fapt, nici nu credea că ceea ce se întâmpla în casa lor o interesase vreodată. Stând desculţă în apa rece ca gheaţa se întreba de ce are parte de o asemenea neşansă. Şi oare ce ar fi făcut mama în locul ei ? I se părea necesar ca, mai întâi de toate, să împiedice apa să ajungă la vecini. Cu o cârpă a început s-o adune de pe jos, umplând găleată după găleată. Aşa au prins-o zorii, când a îndrăznit în sfârşit să-l cheme pe administrator ca să constate pagubele. "Nici nu ai rămas bine singură şi ai şi început să faci prostii", i-a reproşat acesta, de îndată ce a pătruns în casă. "S-a spart o ţeavă, doar nu e vina mea !" a ripostat Irina. "Tocmai acum, pe nepusă masă ?" şi-a exprimat administratorul îndoiala. "Măcar ţi-au lăsat ai tăi bani săplăteşti instalatorul ?"

186

Ce faţă curioasă i se părea dintr-o dată că are libertatea. Niciodată până atunci nu o văzuse astfel. La urma-urmei poate că Alex avea dreptate, conduita ei de-aici înainte trebuia să fie ireproşabilă, nu avea dreptul să comită nici cea mai mică eroare. S-a gândit să nu se mai ducă la liceu până la sfârşitul săptămânii. Se simţea mult prea deprimată. Nu mai izbutea să-şi controleze ideile confuze, nu mai era stăpână pe propriile-i reacţii. Apoi şi-a spus că absenţa ei ar putea fi o greşeală, dacă s-ar întâmpla ca, din această cauză, diriginta să-i invite părinţii la discuţii. La şcoală nu se ştia că rămăsese singură. Hotărâseră în familie să treacă acest lucru sub tăcere. Consideraseră cu toţii că dând dovadă de discreţie puteau evita o mulţime de complicaţii. Trăseseră suficiente învăţăminte din necazurile pe care le-a avut cu un an în urmă familia unei eleve din liceu. Fata rămăsese însărcinată şi, temându-se de părinţi, nu le spusese nimic despre starea ei până când orice tentativă, fie ea chiar ilegală, de a mai rezolva situaţia devenise imposibilă. Dacă s-ar fi ştiut la şcoală că aşteaptă un copil, fata, aflată în pragul bacalaureatului, ar fi fost, conform regulamentelor, imediat exmatriculată. În disperare de cauză, familia a hotărât să disimuleze pe cât posibil lucrurile. Cu câteva zile, însă, înainte de examen faptul că tânăra fată era însărcinată devenise o certitudine pentru toţi elevii liceului. Bârfele nu se mai purtau decât pe marginea acestui subiect şi era mai mult decât evident că zvonurile ajunseseră până la urechile profesorilor. Curios, totuşi, nu s-au luat nici un fel de măsuri împotriva acestei fete. A fost primită la examenul de bacalaureat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Irina nu şi-a putut niciodată explica de ce toată lumea privise muşamalizarea acestei întâmplări cu atâta dezamăgire. Era ca şi cum şi-ar fi dorit cu toţii ca tânăra în cauză să fie pusă la stâlpul infamiei şi silită să suporte cele mai dure consecinţe ale faptelor ei considerate drept reprobabile. "Oamenii sunt atât de răi", îi spusese mama pe vremea aceea şi pentru prima oară în viaţa ei Irina încercase un sentiment de profundă recunoştinţă faţă de familia ei, pentru că exista, gata oricând s-o protejeze faţă de lumea exterioară. Şi iată că acum, tocmai această structură ocrotitoare se disipa, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. După ce administratorul plecase, aruncând în urma lui o ultimă privire curioasă, Irina îşi îmbrăcase uniforma fără nici un chef şi ajunsese la şcoală cu mare întârziere. I se păruse ciudat să constate că acolo viaţa continua după aceleaşi vechi tipare, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nici o schimbare. Colegii şi profesorii o priveau ca de obicei, fără nici o urmă de compătimire sau de consternare. "Dacă ar şti că sunt singură, m-ar privi cu toţii altfel" şi-a spus Irina, încercând să-şi stăvilească impulsul idiot de a se urca pe catedră ca să strige în gura mare : "Sunt singură, sunt independentă, nu

187

mai am pe nimeni care să mă bată la cap de dimineaţa până seara !" Ceea ce cu o zi înainte i se păruse a fi în existenţa ei o profundă dramă, la şcoală căpăta proporţiile unei realizări de prestigiu. Şi-a amintit apoi cuvintele lui Alex : "dacă aş fi în locul tău, nu le-aş da ăstora nici o satisfacţie." Şi nu a spus nimănui că a rămas singură, nici măcar lui Alex. Ştia că dacă reuşeşte să-şi impună tăcerea în prima zi, apoi îi va fi cu mult mai uşor, când exaltarea acestor clipe fără precedent va trece. Viaţa la liceu a rămas în asemenea măsură aceeaşi încât, de la plecarea părinţilor ei, în urmă cu aproape zece zile, Irina continuă să-l observe pe Vlad în virtutea unui vechi obiciei şi să-l hărţuiasă în virtutea unei uri nu tocmai depărtate. Până nu de mult se mulţumea să-l întâlnească dimineaţa în troleibuz, ca din întâmplare, după ce aştepta singură în staţie minute în şir, bicuită de ploile toamnei. În scurtul răgaz cât rămânea în apropierea lui, astfel, în troleibuzul plin de oameni, fără să-i vorbească niciodată, îl simţea încordat, pradă unei tensiuni teribile pe care nu-i lăsa prilejul s-o descarce. De un timp, însă, acest scurt contact nu-i mai ajunge. Într-o dimineaţă, la liceu, a simţit profund nevoia să-l oprească, să-i prindă braţul şi să-şi culce tăcută fruntea pe umărul lui, dar gestul, pornit iremediabil din această stranie dorinţă, nu a putut exprima nimic altceva decât imensul gol din gândurile ei, căci nu a vrut de fapt nimic altceva decât să tacă şi să-l facă la rândul lui pe Vlad să tacă alături de ea. Şi crede că el i-a înţeles gestul. Acesta a fost de fapt ultimul ecou… Gândurile o poartă tot mai rar înapoi, la ceea ce a fost. Chiar şi intimităţile cele mai strânse încep să i se şteargă din amintire. Cu cât timpul trece, înţelege că Vlad duce o spaimă teribilă în suflet. Poate că l-a urât pe nedrept. Poate că acum ar trebui să-l lase în sfârşit în pace. Pentru că îşi târăşte şi-aşa cu greu regretele după el. Este de presupus că el va rămâne alături de Cristina, care, într-un fel aproape de la sine înţeles, a devenit noua lui prietenă. Până când primul impuls care l-a împins către ea se va pierde, va fi probabil liniştit. Cristina pare s-o mai considere încă pe Irina drept o rivală potenţială. A încetat să-i mai caute prietenia, ca altădată, iar acum nu numai că nu o ignoră, ci îi supraveghează îndeaproape fiecare mişcare, într-o stare de maximă alertă, ca şi cum s-ar aştepta să vină dinspre ea pericole de nestăvilit. În rest… lucrurile păreau până astăzi să meargă din ce în ce mai bine pentru Irina. Cu foarte multă bunăvoinţă reuşise chiar să-şi recapete o bună parte din curajul ei de altădată. Nu mai suferea nici măcar din cauza singurătăţii. Nu mai are nici o prietenă, este adevărat, chiar şi Ileana s-a îndepărtat de ea. Poate că modul în care a ajuns la această concluzie este oarecum subiectiv. Mai precis, dacă în clasa ei s-ar alege printre fete un grup de elită, ea, de bună seamă, ar fi abandonată în exteriorul grupului. La început această constatare a năucit-o, apoi s-a mângâiat cu gândul că

188

printre fetele rămase ea ar fi de bună seamă vârful, pentru ca ceva mai târziu să realizeze că acestea ar ţine şi mai puţin cont de existenţa ei, fiind oricum departe de a-i intui poziţia pe care şi-a atribuit-o de una singură. Lucrurile păreau, totuşi, să meargă din ce în ce mai bine pentru ea. Astăzi, însă, la liceu… pe terenul de baschet… L-a zărit pe Vlad. Purta pe deget o verighetă. Caietul chinezesc Irina, 14 noiembrie Astăzi am încercat iarăşi să caut în adâncul meu sensul lucrurilor, să mă împac cu propria mea existenţă, precum şi cu existenţa altora, însă fără să vreau m-am pomenit privind pe un deget strălucind o verighetă… Mâinile lui Vlad au căpătat un farmec nou… mâinile acelea pe care le acceptam cu tot ce-mi aduceau, pentru că fără ele nu mai puteam trăi. Rana pricinuită tot de ele, astăzi, după mult timp de când m-au părăsit, nu are margini. Îmi pare aproape nefiresc faptul că omul care culegea de pe buzele mele toate spaimele unei iubiri incomensurabile, s-a logodit cu o altă fată… Nu pot să închid ochii şi să-mi imaginez acest inel drept o banală bucată de argint, pe care o poţi cumpăra pe o nimica toată de la orice bijutier, aşa cum fac de o vreme toate perechile din liceu când le trece prin minte să se logodească. Modelul este întotdeauna acelaşi, iar faptul de a purta această verighetă nu înseamnă câtuşi de puţin că cei doi parteneri vor da dovadă în relaţiile lor de mai multă fidelitate. Şi totuşi… I-am zărit la mână verigheta în ultima recreaţie, în timp ce el juca baschet cu aerul cel mai senin din lume. Ţinea cu mâinile amândouă mingea portocalie şi se pregătea s-o arunce spre coş, când am văzut sticlind la degetul lui ceea ce am luat la început drept un inel oarecare. M-am îndreptat spre terenul de baschet cu încetineală, întocmai ca un operator de cinema care aduce o imagine din ce în ce mai aproape în obiectiv, oprindu-se totuşi înainte ca proporţiile acesteia să devină monstruoase, ceea ce eu nu am ştiut să fac, căci am continuat să mă apropii de Vlad, până când, odată identificată fără nici o posibilă eroare, verigheta lui mi-a invadat parcă tot câmpul vizual. Am plecat apoi imediat acasă, durerea care mă străbătea fiind mult prea copleşitoare ca să mă încumet a-i face faţă în public. Şi, curios, la poarta liceului m-a zărit Bogdan şi m-a pescuit din drum ca pe o insectă pe jumătate înecată. "Ce ţi s-a întâmplat ? – m-a întrebat. Ce corăbii ţi s-au scufundat ?" Nu mi-a mai vorbit niciodată după excursia de la Predeal, când îşi petrecuse noaptea în camera mea, fumând şi bând vodcă. Am încercat să-i fiu recunoscătoare pentru gestul lui spontan de a-mi întinde un colac de salvare şi să nu-l judec prea aspru pentru faptul

189

că a rămas lângă mine numai din compasiune. M-a condus până acasă pe jos şi m-a lăsat să-i vorbesc despre Vlad. "Oamenii se mai şi distrează, să ştii", mi-a spus, când i-am povestit despre verighetă. S-a străduit să-mi alunge gândurile negre până când m-a abandonat în faţa casei, lăsându-mă iarăşi pradă disperării. În singurătatea din camera mea gândurile au revenit la fel de dureroase. Le-am rezistat la început cu tărie, apoi am abandonat lupta, trântindu-mă plângând cu faţa între perne. Vlad ajunsese să fie raţiunea mea de a trăi, a rămas la fel chiar şi după ce a plecat. Aceasta este realitatea mea de astăzi : îl iubesc nebuneşte, dragostea pe care i-o port niciodată nu a încetat. M-am ascuns doar ca să mă apăr o zi şi încă una, doar ca să nu vadă nimeni, nici măcar eu însămi, că tot îl mai aşteptam. Eram nemulţumită de tot ce făcea Vlad – pe vremea când îl aveam –, era lângă mine şi-mi închipuiam că am dreptul să-l doresc mai bun. Astăzi l-aş fi vrut înapoi oricum. Nu l-aş mai fi judecat. Însă el aparţine altcuiva astăzi… Nu mai poate fi al meu. Cândva, în clipele mele de demenţă, îmi închipuiam că nu are dreptul să irosească nimic din tot ce avea, pentru că totul îmi aparţinea. Sufeream îngrozitor numai la gândul că ar putea risipi chiar şi o singură picătură din sângele lui fără rost… Nebună ce sunt ! M-am dovedit atât de posesivă şi totuşi Vlad nu a fost al meu niciodată. Întotdeauna am presimţit o existenţă a lui exterioară. Mi-e milă de mine, iată… Pentru că aş putea să mor, dar sunt prea laşă, pentru că aş putea măcar să plâng, dar nu vreau încă să mă liniştesc. Ştiu că sunt capabilă să sufăr mult, întocmai ca un animal care rabdă fără să scâncească până la limita puterilor sale. Am nevoie de o astfel de suferinţă… Poate că locul i-l va lua în cele din urmă ura, sau cel puţin uitarea. Ard însă mai departe ca un foc şi ştiu că n-am să mă sting niciodată… pentru că Vlad va arunca mereu alte vreascuri peste jeratic…

190

Singurătatea îi dezvăluise Irinei o nouă manieră de a întâmpina supărările, alta decât a zăcea în pat, lăsându-şi trupul zguduit de suspine, alta decât a asculta muzică tristă sau de a înghiţi tranchilizante, luptându-se din răsputeri să adoarmă. De când era stăpână pe întreg apartamentul, îşi gonea gândurile negre făcând curăţenie. În timp ce ştergea praful, îşi spunea "acum şterg praful", şi în timp ce spăla vasele, îşi spunea "acum spăl vasele". Astfel, oricât ar fi încercat, gândurile ei nu puteau găsi nici cea mai mică falie pentru a ieşi la suprafaţă. Greutăţile se acumulaseră acasă de când rămăsese singură, însă Irina spera că, încetul cu încetul, va învăţa cum să le facă faţă. Înainte de plecare, mama îi dezvăluise în repetate rânduri secretele ei de gospodină, dar ea nu o ascultase niciodată cu atenţie. Mama o punea uneori să folosească aspiratorul, să gătească sau să calce rufele, însă Irina executa toate aceste gesturi aproape mecanic, nereuşind să reţină nimic din ce făcea. Şi iată că, deşi nu se gândise niciodată la ele, problemele s-au grăbit să apară de îndată ce i-au plecat părinţii. Mama îi lăsase mâncare gătită în frigider pentru câteva zile dar, după ce rezervele i s-au terminat, Irina şi-a dat seama că nu ştie cum să se descurce mai departe. Era seară când a ajuns-o foamea, nu mâncase nimic la prânz şi nici de dimineaţă, iar starea de sfârşeală care îi venea de la stomac nu-i permitea să susţină nici cea mai mică activitate. În cele din urmă, adunându-şi tot curajul, păşise pragul unui Self Service din cartier. La ora aceea, înăuntru nu erau decât bărbaţi, cu pahare de alcool în faţă. Fumul de ţigară, dens precum ceaţa în dimineţile de iarnă, o împiedica să-i vadă cu claritate, însă ceea ce a surprins-o din prima clipă a fost tăcerea uimită care s-a aşternut în local de îndată ce ea şi-a făcut apariţia. Zorindu-se, şi-a aşezat pe tavă câteva feluri de mâncare, însă nu a reuşit să înghită mai nimic, zdrobită de teamă şi ruşine. Femeia de la casă o privise lung în timp ce-i încasa banii. "Este ceva neobişnuit ca o fată de vârsta dumitale să intre aici seara, îi spusese. Sper că n-ai de gând să ne creezi probleme…" Ceva mai târziu, un tip care nu părea într-o formă tocmai bună s-a înfiinţat la masa ei, încercând să o provoace la discuţii. Ea nici nu înţelegea măcar ce i se spune şi, lăsând pe tavă mâncarea practic neatinsă, a părăsit restaurantul aproape în goană. Alături, în faţa cinematografului, o mulţime de tineri turbulenţi aşteptau să intre la ultimul spectacol. Au început să fluiere când Irina s-a furişat pe lângă ei, grăbindu-se spre casă. Se uita mereu înapoi, temătoare. Însă nimeni nu venea pe urmele ei. Strada era întunecată şi câinii vagabonzi începeau să se adune în grupuri agresive. Se apropia ora când nu era bine să te mai aventurezi pe străzile Bucureştiului. Irina ştia bine asta şi faptul o umplea de o teribilă spaimă. A doua zi a cumpărat o mulţime de conserve, abia a izbutit să le care

191

până acasă. Şi-a procurat chiar şi o pulpă de vită, din care a tăiat o bucată şi a pus-o pe grătar. Bucătăria s-a umplut de un fum irespirabil, iar carnea, chircindu-se precum cadavrul unui mic animal mort în chinuri îngrozitoare, făcută scrum pe margini, a rămas crudă la mijloc. Era dură, nesărată şi imposibil de mâncat. Irina s-a hrănit timp de câteva zile numai cu conserve. Într-o seară a pus nişte lapte la fiert, într-o oală mult prea mare, şi, antrenându-se în camera ei cu câteva probleme de fizică, l-a uitat pe foc. Când a revenit în bucătărie, târziu, înainte de culcare, a găsit oala complet carbonizată şi aragazul plin de cruste de lapte calcinat. Apoi, în altă zi, alertată de mirosul pestilenţial ce se degaja din cămară, a descoperit abandonată pe un raft pulpa de vită ajunsă într-o jalnică stare. Nici nu-i trecuse prin minte că ar fi trebuit s-o pună în frigider de îndată ce o cumpărase. Apoi au fost vasele, pe care zi după zi, le-a acumulat în teancuri pe marginea chiuvetei, ca şi cum s-ar fi aşteptat să se spele singure. Îi era scârbă să se mai apropie de ele şi a sfârşit prin a mânca direct din cutiile de conserve. După un timp, s-a lămurit că era mai bine să spele vasele de îndată ce le utiliza, dacă dorea ca această corvoadă să i se pară mai puţin dezagreabilă. În cele din urmă, exasperată de nenumăratele lucruri pe care nu se pricepea să le facă, a întocmit o listă a tuturor erorilor săvârşite, ca şi a celor pe care se aştepta să le comită de aici înainte şi a început să caute soluţii, studiind cu luare-aminte toate revistele cu sfaturi practice pentru tinerele gospodine pe care le-a găsit prin casă. Era terorizată de gândul că nu va şti să trăiască igienic şi că se va îmbolnăvi din această cauză, sau că vecinii, intrând sub un pretext oarecare în apartamentul ei, ar putea găsi ceva de comentat. Înspăimântată de perspectiva eşecurilor, a alunecat astfel în cealaltă extremă, ajungând să-şi petreacă aproape tot timpul liber făcând menajul, fapt care avea asupra ei un efect oarecum anesteziant, căci o împiedica să se gândească la Vlad cu prea multă insistenţă. De data aceasta, însă, noua ei metodă de autoliniştire nu i-a fost de cine ştie ce folos. Oricât a încercat să se agite prin casă, ştergând praful, spălând, sau punând lucrurile la locul lor, verigheta lui Vlad îi strălucea mereu în faţa ochilor. Seara târziu o vecină a sunat la uşă : "Nu mai ai de gând, dragă, să termini o dată cu aspiratorul ăla ?" Atunci Irina s-a simţit dintr-o dată cu adevărat singură în faţa necazurilor. A încercat să doarmă, însă s-a zvârcolit până în zori făcându-şi în minte tot felul de planuri. A doua zi, la liceu, şi-a petrecut toate recreaţiile în clasă. Nu mai avea nici măcar tăria de a-l spiona pe Vlad de la fereastră, temându-se că o singură privire sau un gest oarecare al lui i-ar putea tăia avântul, acum când, după o nesfârşită noapte albă, luase o hotărâre excepţională. La

192

prânz s-a încumetat să-l aştepte în curtea liceului, aşa cum nu mai făcuse de multă vreme. El s-a ivit cu întârziere şi a trecut pe lângă ea cu privirile aruncate aiurea, precum proceda altădată Alex. A stat câteva minute de vorbă cu Cristina, apoi s-a îndreptat singur spre poarta şcolii. Irina l-a urmat până în staţie şi a urcat împreună cu el în troleibuz. S-a aşezat nu departe de el, evitând pe cât posibil să-l privească. Însă mai târziu, când venise momentul să coboare, luându-şi inima în dinţi, s-a apropiat de el şi i-a şoptit cu spaimă : "Vlad, aş vrea să vii cu mine…" El a privit-o aproape uluit, însă i-a răspuns cu politeţe : "Nu pot. Îmi pare rău. Am treabă." Ea a insistat, accentuându-şi într-un fel ciudat cuvintele : "Nu te teme, nu vreau să te conving nimic, nu vreau să-ţi cer nimic ! Însă trebuie să vii cu mine acasă !" Vlad era într-atât de uimit, încât nu a mai avut puterea să protesteze. A coborât cu ea în staţia următoare, prinzându-i o clipă mâna ca s-o ajute să descindă din troleibuz. Au trecut apoi împreună pe sub castanii goi, călcând frunzişul uscat în picioare şi s-au oprit lângă scuarul de lângă imobil, unde câţiva copii se jucau cu o minge jerpelită. Temându-se de ochii vecinilor, Irina l-a rugat s-o lase mai întâi pe ea să urce în apartament şi după câteva minute s-o urmeze. A aşteptat să treacă acest scurt răgaz stând nemişcată în spatele uşii, terorizată de gândul că, scăpat o clipă de sub influenţa ei, Vlad se va răzgândi şi va face cale întoarsă. L-a auzit, însă, în curând zgârâind uşor lemnul uşii, precum o pisică întoarsă din vagabondaj. Începând cu acel moment, lucrurile au părut să se desfăşoare pentru ea în alt timp şi în alt spaţiu. Totul în jur i se părea ciudat, nimic nu-i mai era familiar. Astăzi ştie că erau tulburaţi amândoi deopotrivă, dar în acele clipe i se părea că Vlad o priveşte cu ochi răi şi neînduplecaţi. El rămăsese în vestibul, în timp ce ea se afla deja în bucătărie unde, pradă unei emoţii teribile, pusese pe foc un ibric pentru cafea. — Vino aici, te rog, nu sta în uşă ! îl chemase, încercând să pară calmă, deşi amândoi ştiau prea bine că nu era. — De ce m-ai adus cu tine ? Mă grăbesc…, i-a răspuns el cu răceală. A intrat totuşi în bucătărie şi s-a aşezat fără chef pe un scaun. În acel moment, Irina a devenit conştientă de prezenţa crizantemelor. Se aflau peste tot acele flori târzii pe care le cumpărase cu multe zile în urmă, când părinţii ei plecaseră… Puse în vaze sau în banale borcane de conserve, pe masa din bucătărie, pe frigider, apoi în restul casei, pretutindeni. Petalele începuseră de-acum să se desprindă, căzând în dezordine. Irina înregistra acest amănunt ca pe o palmă în orgoliul ei de gazdă. Era convinsă că Vlad o dispreţuia pentru tot ce făcea şi stânjeneala punea stăpânire pe ea ca o febră îngrozitoare, ce nu mai putea fi stăvilită cu nici un fel de medicamente. Era pentru prima oară când Vlad venea la ea acasă şi-l

193

primea în condiţii atât de lamentabile ! Din pricina surexcitării, nu mai izbutea să-şi coordoneze cum trebuie mişcările. Uitase ibricul pe foc şi cafeaua se revărsase pe aragaz. "Fii atentă !" strigase Vlad iar ea, întorcându-se brusc şi cu neîndemânare, şi-a agăţat uniforma de mânerul unui sertar, sfâşâindu-i tivul. — De ce eşti atât de agitată ? a întrebat-o Vlad. Epuizată, Irina s-a aşezat pe un scaun, alături de el. — Uite ce este…, a început ea să explice, respirând adânc pentru a se calma. Realizez că mă port oarecum ciudat, ca şi cum ţi-aş vorbi pentru prima oară. Dar aş vrea să ştii că pentru mine lucrurile se prezintă cu adevărat astfel… De fiecare dată când ne-am despărţit, ne-am comportat apoi ca şi cum nici nu ne-am cunoaşte. Cuvintele nu-i veneau aşa cum ar fi dorit. S-a ridicat iarăşi, a luat ibricul de pe aragaz şi a turnat cafeaua rămasă în două ceşti minuscule. Apoi a scos la iveală un pachet de ţigări străine, pe care tatăl ei îl uitase acasă. — Uite, e pentru tine, a spus ea. Să ai la cafea. O undă de interes a străbătut privirile lui Vlad şi faptul a îndurerat-o. Descoperea iarăşi în atitudinea lui o explicaţie a felului în care, de atâtea ori, Melania ştiuse să-l câştige. Reprezentau atât de mult asemenea gesturi în ochii lui, în orice caz cu mult mai mult decât sentimentalismul ieftin cu care Irina îl sufoca întotdeauna. Pentru că erau rare şi scumpe, ţigările străine aveau o valoare aproape mistică în ochii adolescenţilor. — Cum ? Tot pachetul ăsta e pentru mine ! ? a exclamat Vlad. De unde îl ai ? — Nu are nici o importanţă, a şoptit ea dezamăgită. El a interceptat poate amărăciunea din glasul ei, căci strălucirea din ochii lui s-a stins. — Altădată nu numai că nu-mi ofereai ţigări, dar nici măcar nu mă lăsai să fumez în prezenţa ta. — Nu are nici o importanţă…, a repetat Irina, la fel de abătută. — Nu ţin neapărat să fumez la cafea, dacă te deranjează. — Faci cum crezi, a spus ea, puţin iritată. Pachetul este oricum al tău. Hai, mai bine, să trecem în camera de zi… Te-am ţinut destul în bucătărie. S-au instalat, ceva mai relaxaţi, unul lângă altul pe canapea. Vlad şi-a aprins în fine o ţigară. — Ce vor spune părinţii tăi când vor afla că s-a fumat aici în absenţa lor ? Nu se vor supăra ? — Nu vor afla… Voi aerisi bine, a spus Irina. — De fapt, la ce oră se întorc acasă ? — Nu se întorc astăzi… Sunt amândoi plecaţi în provincie… — Şi din cauza asta m-ai adus aici, Irina ? Pentru că eşti singură ?

194

— M-am gândit că poate ţi-ar face plăcere să vezi unde trăiesc, a şoptit ea. Nu te-am invitat la mine niciodată… din cauza lor… Spune-mi, nu vrei să mănânci ceva ? Pot pregăti repede câteva sandvişuri… — Mulţumesc, nu mi-e foame. Au tăcut un timp. Vlad fuma liniştit, făcând fumul de ţigară să i se strecure printre buze într-un fel care i se părea Irinei extrem de senzual. — Tu ce mai faci, Vlad ? l-a întrebat. Cum o mai duci ? — Cum s-o duc ? s-a mirat el. Parcă tu nu vezi… Sunt singur. M-am plictisit de tot şi de toate. Încerc să mă adun ca să mă pun cu burta pe carte pentru facultate. — Tot la arhitectură vrei să dai ? — Tot… — Mă surprinde din partea ta această statornicie. Nu este tocmai o calitate care te caracterizează. — Adevărat… Au tăcut iarăşi, ceva mai multă vreme de această dată. Vlad a terminat ţigara şi a stins-o, presând-o îndelung pe fundul unei scrumiere. Apoi a început s-o privească pe Irina, cu un aer preocupat şi trist. — Am auzit că te-ai logodit, a spus ea deodată. Vlad a izbucnit în râs. — Cine ţi-a spus o asemenea prostie ? — Nu mai ştiu cine… Dar ţi-am văzut chiar şi eu verigheta… Acum observ că n-o mai ai. — A, asta era ! a zâmbit Vlad ironic. Închipuie-ţi că am găsit-o ieri în curtea liceului. Nimeni nu a revendicat-o… aşa că am luat-o eu… — Şi de ce ţi-ai pus-o pe deget, dacă spui că nu era a ta ? — Nu ştiu… Am vrut să fac o glumă… — Nu este adevărat, a constatat Irina cu amărăciune. Ai vrut desigur să te văd eu purtând-o. Credeai că este calea cea mai sigură de a mă îndepărta definitiv de tine, nu-i aşa ? Vlad şi-a plecat privirile. — Pentru tine am pus-o, într-adevăr, a mărturisit el. Însă din alte motive, te asigur. Am crezut că, dimpotrivă, m-ai uitat şi am vrut să mă conving. Şi m-am lămurit destul de repede cum stau lucrurile : te-am văzut ieri, din troleibuz, mergând spre casă împreună cu Bogdan… Ştiu că l-ai admirat întotdeauna, îl găseai viril, aşa spuneai, şi m-am gândit că vrei să-ţi încerci norocul cu el. Am scos atunci verigheta, nu mai avea nici un rost să mă tot maimuţăresc cu ea. Asta a fost tot. Vlad a tăcut, ridicându-şi iarăşi privirile spre Irina. Ea zâmbea. Din stradă, dinspre micul scuar de lângă imobil, urcau până la ei glasuri de copii. Undeva, într-un apartament vecin, se auzea un aparat de radio dat

195

puţin cam tare. Pe palier, cineva tocmai trântise uşa de la lift. Şi toate aceste zgomote care îi înconjurau sfârşiseră prin a întrerupe vraja care păruse pentru o clipă gata să-i învăluie. Uitându-se la ceas, Vlad s-a ridicat. — Trebuie să plec, a spus. Am nişte probleme urgente de rezolvat. Irina l-a privit descurajată. Oare chiar nu se mai putea face nimic ? Jucase iarăşi prost, din nou pierduse ? — Vlad, vrei să revii diseară ? După ce-ţi termini treburile ? Ştiu că ai repetiţie la cor… Nu te mai duce ! El a ridicat din umeri. — Nu cred că ar fi bine, Irina. "Hai, nu plânge", a mai spus el, ridicându-şi mâna ca să-i şteargă o lacrimă de pe obraz. Ea a zâmbit, strângându-şi uşor buzele. I-a deschis uşa, lăsându-l să plece şi apoi a ieşit pe terasă, ca să-l privească îndepărtându-se. Vlad nu s-a întors nici o clipă înapoi ca să-i facă un semn cu mâna. A dispărut repede în spatele scuarului, lăsând-o pe Irina tremurând, incapabilă să revină în casă, unde ştia că fumul de ţigară, infiltrându-se în stofa fotoliilor şi în perdele, avea să mai rămână pentru o vreme singura dovadă a trecerii lui Vlad. Dorea să şteargă această mărturie, care în viaţa ei nu-şi mai avea de-acum locul, cum nu se cuvenea să-l mai aibă nici speranţele, nici regretele. A lăsat uşa deschisă spre terasă şi s-a cuibărit într-un fotoliu, frisonând sub lejeritatea ireală a unei canavale pe care o brodase cu ani în urmă mama ei. Aerul rece pătrundea în încăpere, aducând miros de fulgi de zăpadă care nu cădeau încă. Pe măsură ce se întuneca, cerul îşi pierdea transparenţa, devenind dens, aproape palpabil. Tăcerea, coborând pe străzi, făcea să pară puţinele zgomote care mai erau cu mult mai puternice şi, în acelaşi timp, monotone, precum valurile care se izbesc de poalele unei faleze. Irina adormise în fotoliu, ocrotită de acest dulce vacarm îndepărtat al serii care devenea tot mai profundă. A trezit-o după un timp soneria de la intrare, ca un sunet aparte, venind parcă nu din visul ei şi nici din afară, venind de nicăieri, aşa cum vin uneori speranţele cele mai absurde. S-a dus să deschidă, fără să mai întrebe cine era la uşă, fără ca măcar să încerce să afle cât era ceasul, timpul încetase de a mai fi pentru ea o dimensiune măsurabilă. Vlad se afla în prag şi, de îndată ce a văzut-o, i-a cuprins umerii şi a început să o sărute cu acea sălbăticie care aduce consolare după o lungă aşteptare. — Uită-te la mine cât de leneşă sunt, a constatat Irina fără nici un rost. Mai sunt încă îmbrăcată în uniforma de şcoală… Obrazul lui Vlad, uşor aspru şi fierbinte, o făcea să tremure şi mai tare. — Trebuie să închid uşa de la terasă, a şoptit ea, întorcându-se spre interiorul întunecat al apartamentului. Altfel ne vom transforma în două

196

sloiuri de gheaţă… Dar nu se simţea capabilă să facă nici un pas, terifiată de gândul că dacă visa, iluzia pe care o trăia se va disipa la cea dintâi mişcare. — De ce stai în întuneric ? a întrebat-o Vlad, iar ea, îndepărtându-se de uşă, l-a tras în urma ei, împiedicându-se de fotolii. — Să nu aprinzi lumina, l-a rugat. Nu vreau să dispară vraja… S-au trezit unul lângă altul pe canapea, unde Vlad a continuat s-o sărute, muşcându-i buzele. "Ai să-mi şifonezi uniforma", a protestat ea cu respiraţia tăiată, ridicându-se. S-a refugiat în camera de alături, unde, pierzându-şi complet controlul, a scos una dupa alta toate hainele de pe ea, de care de fapt puţin îi păsa dacă vor fi sau nu şifonate, le-a scos şi le-a aruncat pe jos de-a valma. A revenit apoi lângă Vlad, care o aştepta întins pe canapea, respirând greu, cu dinţii strălucind în întuneric. Părea un animal tânăr şi-ntr-atât de inconştient încât, lipindu-se de corpul lui, Irina s-a simţit invadată de un sentiment de spaimă şi de înverşunare, care a readus-o numaidecât la vechea ei stare de hiperprotecţie. "Te rog să fii cuminte, Vlad !" i-a impus, devenind dintr-o dată sigură pe ea şi, ceea ce i se părea teribil de ciudat, chiar şi pe propriile lui reacţii. "Nu, n-am să-ţi fac nimic fără voia ta", a şoptit Vlad, continuând să-i învăluie corpul cu trupul lui, zgârâindu-i pielea cu pulovărul aspru din lână. "Dă-mi voie să scot astea de pe mine, vreau să te simt…" i-a cerut el apoi, încercând să se ridice în capul oaselor. "Nu, n-ai să te mai poţi stăpâni, rămâi aşa cum eşti !", a protestat ea, reţinându-l. Totul a durat numai câteva minute. Irina nu simţea nimic deosebit, decât poate frigul. Era conştientă că nici Vlad nu avusese parte de prea mare lucru. El s-a retras brusc, îndepărtându-se de ea către marginea canapelei. — Trebuie să închizi uşa spre terasă, a sfătuit-o. Ai să răceşti. Nu i-a spus nici un cuvânt de reproş, însă ea se considera fără să vrea vinovată şi aceast sentiment o umplea de revoltă. Învelindu-se în vechea canava, s-a dus să închidă uşa terasei. Apoi a trecut în camera ei, ca să îmbrace un halat gros şi, revenind, a început să aprindă peste tot luminile. — Doamne, este teribil de frig în casă ! Nici nu-mi mai simt mâinile. Am să mă îmbolnăvesc… Sunt sigură ca am să mă îmbolnăvesc. Tocmai acum… — De ce ai lăsat atâta vreme uşa deschisă ? a întrebat-o Vlad. Din cauza fumului de ţigară ? Crezi că te vor certa părinţii ? — Nu. Am adormit… Şi am uitat-o pur şi simplu deschisă. Îşi vorbeau fără să se privească. Se temeau amândoi de orice posibilă analiză a stării lor sufleteşti. Irina cerceta fără să le vadă cotoarele cărţilor din bibliotecă, în timp ce Vlad fixa cu încăpăţânare ecranul orb al televizorului.

197

— Nu era nici un film astă-seară ?" a întrebat el într-o doară, iar ea s-a grăbit să-l informeze, aproape uşurată : — Ba da, Mary Poppins… Vrei să-i vedem sfârşitul împreună ? Vlad s-a ridicat de pe canapea, plesnindu-şi cu palmele genunchii. — Nu. Îl ştiu pe dinafară… Trebuie să mă duc acasă, ai mei mă aşteaptă. Irina l-a condus iarăşi către uşă, fără să mai plângă de această dată. Nu pentru că nu ar mai fi avut motive, ci pentru că se simţea extrem de obosită şi perspectivele existenţei ei, oricare ar fi fost ele, o lăsau pentru moment indiferentă. Vlad a plecat, fără să facă nici un fel de promisiuni, ceea ce Irina a considerat a fi din partea lui o atitudine destul de corectă. A doua zi, nu au încercat să se întâlnească pe coridoarele liceului. Venind spre şcoală, Irina renunţase pentru prima oară după multă vreme de a mai pândi în staţie troleibuzul în care se afla Vlad. Şi-a spus că nu era deloc bine să forţeze nota. Şi-a propus să nu-l caute pe Vlad şi să nu-l întrebe nimic. Săptămâna s-a scurs încet şi calm. Într-un fel, era ca acum un an : uneori se întâlneau din întâmplare, la poarta liceului, în curte, sau pe scară, şi-atunci îşi zâmbeau, iar Vlad îi strângea pe furiş mâna. Pentru moment, nici unul dintre ei nu părea dornic să întrerupă această stare de lucruri. Până într-o dimineaţă când, plecând cu întârziere de acasă şi ajungând aproape alergând în staţia de troleibuz, Irina l-a găsit pe Vlad aşteptând-o. — Credeam că nu mai vii, i-a spus el. Mi-a fost teamă să nu fii bolnavă. Ce ţi s-a întâmplat ? Te-ai sculat în ultimul moment, sau ce ? — Da, a mărturisit Irina. Am astăzi teză la chimie şi am stat azi-noapte ca să învăţ. Vlad părea surprins. — Ştiu că părinţii tăi nu te lăsau să-ţi pierzi nopţile. Este atât de importantă pentru ei nota ta la chimie ? Troleibuzul tocmai intra în staţie, când Irina s-a hotărât să răspundă : — Vlad, trebuie să-ţi vorbesc în mod serios… Am ceva să-ţi spun. Dar nu pot în condiţiile astea. Lumea adunată în staţie se înghesuia spre uşile troleibuzului, însă ei doi nu se grăbeau deloc să înainteze. — De fapt…, începuse Vlad, şi eu trebuie să-ţi vorbesc. De-asta te-am aşteptat. — O să pierdem troleibuzul şi vom întârzia la şcoală, a constatat ea. — Nu-i nimc. O să întârziem şi gata. Sper că nu ai chiar prima oră chimia ? — Nu…, a răspuns ea, nemaiştiind ce să creadă. — Atunci hai să mergem pe jos împreună, a propus Vlad. Aglomeraţia din troleibuz a ajuns să-mi facă greaţă. Irina a acceptat, oarecum surprinsă de gestul lui neaşteptat. Îi era

198

teamă de ceea ce avea el să-i spună. Se aştepta să afle că nici o întoarcere nu mai era posibilă. Ar fi dorit să poată împiedica o confruntare prea directă, mai avea încă nevoie de iluzii. Ştia că din pricina speranţelor idioate pe care şi le tot făcea evitase în ultima săptămână să se mai apropie de Vlad, refulând, ca şi cum nici n-ar fi fost, momentul de intimitate pe care îl trăiseră împreună. Atâta timp cât nici o discuţie deschisă nu avea să se poarte între ei, orice iluzie îi mai era încă permisă. Îşi petrecuse săptămâna visând, făurindu-şi un eşafodaj de scenarii care mai de care mai optimiste, alunecând iarăşi, fără să-şi dea măcar seama, în starea de confuzie aproape schizofrenică în care se complăcuse pe vremea când îl iubea pe Alex. — Ce frig e astăzi ! a spus, frecându-şi palmele între ele. Îţi aminteşti iarna trecută… ? S-a oprit brusc, simţind că înaintează fără să vrea pe un teren care nu i-a permis niciodată să câştige. — Ce doreai să-mi spui, Irina ? a întrebat-o el. Ea şi-a stăvilit încă o dată cuvintele, realizând în ultimul moment că ceea ce avea de gând să-i povestească depindea de fapt atât de mult de contextul propriilor lui declaraţii. — Spune tu mai întâi ! l-a îndemnat ea. — Ei bine…, a şovăit Vlad. M-am gândit foarte mult la… curioasa noastră relaţie. Şi am tot căutat soluţii. Ca să realizez în cele din urmă că cea mai bună soluţie nu o putem găsi decât împreună. — Cred că înţeleg unde vrei să ajungi, l-a întrerupt Irina, răsuflând uşurată, ca şi cum prima rundă a meciului s-ar fi încheiat deja în favoarea ei. Vlad nu avea de gând s-o respingă iarăşi, ci doar să-i ceară mai mult decât înainte. Ceea ce însemna, la urma urmei, că aveau să încheie poate un fel de armistiţiu. Nu mai rămânea decât să încerce ca pacea temporară să-i aducă suficiente avantaje în raport cu el. S-a hotărât, în consecinţă, să forţeze puţin lucrurile : După seara în care ai fost la mine, – a continuat ea –, mă aşteptam la ceva mai multă căldură din partea ta. Pesemne garanţiile mele ţi s-au părut insuficiente. Vlad s-a oprit şi a prins-o de încheietura mâinii, strângând-o cu putere : — Aş vrea să nu mai încerci să fii rea cu mine de aici înainte ! Dacă vrei să ştii, în realitate mi s-a părut prea mult ce mi-ai oferit. Regret că lucrurile s-au petrecut astfel. N-ar fi trebuit să vin în seara aceea la tine… Însă eram atât de înfierbântat şi atât de dornic să te simt ! — De ce regreţi atunci ? l-a întrebat surprinsă. — Pentru că tu ai putea crede că din pricina acelei seri mă voi simţi obligat să mă întorc la tine… Şi realitatea este cu totul alta, Irina, şi-aş vrea s-o ştii. De fapt eram la capătul puterilor de o bună bucată de vreme… Eram stors, ştii cum vine asta ? M-aş fi întors la tine, dar îmi era ruşine.

199

Întâmplarea a făcut să iei tu inţiativa, înainte ca eu să mă fi decis… Şi asta nu mi-o pot ierta. Nu-mi pot ierta că nu a pornit totul de la mine… De-ai mai fi avut răbdare măcar câteva zile ! Aş fi găsit poate în cele din urmă tăria să-ţi spun cât de mult te mai iubeam încă. — Atunci de ce m-ai părăsit ? l-a întrebat Irina, foarte încet. — Nu ştiu, a răspuns el. Nu are rost să mă întrebi, pentru că într-adevăr nu ştiu. Cred că ajunsesem într-un punct unde nu mai vedeam decât o singură evoluţie posibilă a relaţiilor noastre. Poate m-am temut… Îmi închipuiam că nu voi mai avea pentru ce lupta… Că, dacă va fi în continuare totul aşa cum începuse, n-am să te mai pot iubi. Mi se părea atât de neobişnuită, aproape morbidă, legătura dintre noi. Mă gândeam la toate relaţiile dintre indivizi despre care am învăţat la biologie, la mutualism, la mimetism, la simbioză, la parazitism… Nu râde, vorbesc foarte serios. Nu ştiam în ce fel de fenomen să te încadrez. Căutam întruna definiţii. Nu, e tare greu să explic de ce te-am părăsit, Irina… Pot să-ţi spun însă de ce nu m-am întors. — De ce ? — Din laşitate. Îmi era teamă că n-ai să mă ierţi, că mă vei respinge. Trădarea mea ştiam că a fost cu mult prea gravă ca tu s-o poţi trece cu vederea. — În fine, n-are nici un rost să mai vorbim despre asta acum, a intervenit ea, simţindu-se într-un fel stânjenită de felul în care se desfăşura discuţia. Să considerăm că totul a trecut, să nu mai căutăm explicaţii. Vrei ? De ce să mai complicăm lucrurile ? El o considera atât de mândră, pe când ea îl iertase de fapt de mult şi într-o vreme ar fi fost chiar în stare să se târască la picioarele lui, ca să-i câştige iarăşi dragostea. — Vreau să complicăm astăzi lucrurile, pentru ca de mâine să fie simple, a insistat el. Înţelegi ? Nu mă mai simt capabil să trăiesc o viaţă complicată. Mai ales pentru că anul acesta va fi foarte greu pentru amândoi. Ne aşteaptă un examen de admitere în vară. Trebuie să ne gândim cu responsabilitate unul la altul şi la viitorul nostru. — Mă ceri cumva în căsătorie ? a glumit Irina. E frumos ceea ce spui… Deşi… Cred că mă surprinde puţin felul în care tu îmi vorbeşti despre responsabilitate. Tocmai tu… Te-ai dovedit oare vreodată responsabil până acum ? — Mi-ai fi permis tu oare să mă dovedesc astfel ? a întrebat-o Vlad. Aş fi vrut ca în convieţuirea noastră să fiu şi eu util cu ceva, să simt că tu poţi conta pe mine cu adevărat. Dar cum s-ar fi putut ? Cu tine, care parcă ai mereu poliţia municipală pe urmele tale… Trăieşti ca şi cum ar trebui mereu să te ascunzi…

200

— Ei bine, pentru că vorbeşti despre responsabilităţi, aş vrea să-ţi spun şi eu ceva, l-a întrerupt ea. M-am schimbat mult în ultima vreme, nu ştiu dacă ai observat. Am devenit eu însămi cu mult mai responsabilă. Mă simt astăzi stăpână pe viaţa mea. Sunt liberă, Vlad… Înţelegi ? Părinţii mei au plecat. — Au plecat totuşi ? s-a mirat Vlad, oprindu-se în mijlocul drumului. Ştiu că mi-ai spus că vor pleca, însă nu te-am crezut… Mi s-au părut vorbe aruncate în vânt. — Ei bine, au plecat… Acum sunt singură şi, într-un fel, vulnerabilă. Am vrut să ştii cum stau lucrurile înainte ca tu să iei o hotărâre. Pentru că… dacă te-ai întoarce la mine şi te-ai implica aşa cum doreşti în noua mea existenţă, când mă vei părăsi iarăşi, lăsându-mă fără nici un sprijin, n-am să mă mai pot ridica… Voi rămâne acolo unde ai să mă arunci tu, înţelegi ? Doresc din tot sufletul să intru la facultate, nu vreau să mă împiedici ! Un singur eşec sentimental mi-ar putea fi fatal… Dacă îţi trece prin minte să te joci cu mine iarăşi, te rog mult să ne încheiem afacerile chiar acum, pleacă definitiv din viaţa mea ! Ai avut dreptate, cred că a fost o greşeală că te-am chemat în seara aceea… Tu ai fost de vină, cu verigheta ta ! Te uitasem aproape… Şi poate că nici acum nu ar fi prea târziu să te gonesc din inima mea… De mâine însă, ştiu că va fi de-a dreptul imposibil ! Un nou eşec mă vă ruina ! Vlad i-a strâns mâna cu căldură : — E-n regulă, Irina ! Vom intra amândoi la facultate, ai să vezi ! Acum, însă, hai să ne zorim puţin dacă vrei să ajungem la şcoală înainte de ora ta de chimie ! Împăcarea lor a fost târziu remarcată în liceu, pentru că rareori se întâlneau în recreaţii. Când erau împreună, îşi vorbeau detaşat, stând faţă în faţă şi privindu-se amical, precum doi buni colegi. Nu se îmbrăţişau niciodată, însă nu pentru că n-ar mai fi îndrăznit s-o facă în public ci pentru că, relaţia lor devenind aproape casnică şi intimitatea părându-li-se un bun câştigat, se simţeau acum cu mult mai capabili să-şi impună restricţii în funcţie de conjunctură. Nici pe străzi nu mai întârziau. Încrederea pe care începeau s-o aibă unul în celălat le lăsa timpul să se ocupe fiecare de propriile lui afaceri. Se întorceau repede acasă de la şcoală şi se apucau de învăţat. Seara îşi vorbeau la telefon. Şi, o dată pe săptămână, miercurea, când aveau amândoi puţine ore de curs, mergeau acasă la Vlad. Irina păstra încă o spaimă teribilă faţă de vecini, care stăteau cu ochii pe ea de când o ştiau singură, aşteptându-se de la o zi la alta s-o vadă călcând pe de lături. Seara, uneori, când se întâmpla să asculte ceva mai tare muzică, vecina ei de palier îi suna la uşă : "E cineva la tine ?" o întreba, lungindu-şi gâtul ca

201

să poată privi în interiorul apartamentului. "Dai cumva o petrecere ?" Irina prefera să mai aştepte un timp înainte de a-l primi pe Vlad ceva mai des acasă la ea. "Ai să vezi, se vor plictisi până la urmă, iar eu voi ieşi din centrul lor de atenţie !" îl asigura. "Într-o bună zi vor găsi pentru bârfele lor pe altcineva." S-a simţit atât de ciudat când a fost pentru prima oară la Vlad. Trecând pragul uşii, dorise să se întoarcă, cuprinsă de un sentiment amestecat de bucurie, teamă şi ruşine. Îşi amintise chiar şi de Monica, de invidia pe care o trăise cândva la gândul că aceasta ştia totul despre Alex, despre casa în care el locuia. Vlad a introdus-o mai întâi în acelaşi vestibul unde îl aşteptase cu nu multă vreme în urmă, când venise să-şi recupereze scrisorile. Acum uşa de la bucătărie era deschisă şi dincolo de ferestrele largi putea vedea în profunzime cerul cenuşiu, acoperit de nori grei care vesteau o apropiată ninsoare. Se zărea, nu departe, pe acoperişul unui imobil vecin, o antenă colectivă purtând ca pe un trofeu un grup compact de ciori amorţite. Irina s-a apropiat de fereastră şi a privit de sus, până departe, cartierul cu alei pustii, şerpuind pe sub copacii goi. Undeva în stânga se vedea curtea unei şcoli, la ora aceea plină de copii care se agitau frenetic. Era ceva ciudat în liniştea acelei recreaţii privită de sus, unde sunetele nu puteau ajunge. Irina se întorsese spre Vlad, care venind lângă ea, i-a prins zâmbitor mâinile şi a început să i le sărute. Apoi a părut c-o abandonează, revenind aproape cu brutalitate în viaţa cotidiană. A deschis uşa frigiderului, scoţând la iveală câteva crăticioare mici, ca de păpuşă, pe care le-a încălzit pe aragaz, una câte una. "Mama îmi lasă întotdeauna mâncarea astfel pregătită", a explicat el, părând că se justifică. Irina se gândea că ar fi trebuit poate să-l ajute, însă mişcările lui îndemânatice, felul în care aranja, pentru el şi pentru ea însăşi, masa, o fascinau, făcând-o să rămână pe loc, nemişcată, ca o pradă paralizată de privirile unei reptile. După ce au sfârşit de mâncat, el a spălat rând pe rând toate vasele şi le-a şters îndelung cu un şervet moale, explicând iarăşi : "Mamei îi place să găsească totul curat când revine acasă." Irina i-a zâmbit, simţindu-se, fără se ştie de ce, intimidată. Vlad a pus pâinea într-un sertar şi a scuturat firimiturile de pe faţa de masă. A aranjat apoi scaunele şi a preparat cafeaua. Au băut-o din două ceşti de alabastru, stând în picioare lângă fereastra deschisă, în timp ce Vlad fuma, într-o linişte aproape evlavioasă. Se revărsa un fel de magie din toate gesturile lui şi Irina se întreba dacă era oare conştient de asta. Apoi Vlad a condus-o în camera lui, trecând prin restul apartamentului ca şi cum ar fi străbătut un spaţiu străin. O dată ajunsă în "sanctuarul" lui, Irina a înţeles de ce : cu pereţii acoperiţi de afişe ale grupurilor de hard-rockşi heavy-metal, printre care apăreau, ici şi colo, simboluri ale

202

curentului hippy a cărui modă murea, cu planşeta lui de desen montată pe o capră din ţeavă de aluminiu, care susţinea pe marginile ei o sumedenie de suluri de hârtie, cu magnetofonul pus pe jos, într-un colţ, în mijlocul unui teanc de benzi aruncate în dezordine, cu toate detaliile ei atât de personale, camera lui Vlad părea desprinsă din alt univers. Privind în jurul ei uimită, Irina înţelegea cât de conformistă era ea însăşi, cât de departe de a simţi pulsul propriei ei generaţii şi se întreba pentru prima oară ce găsise Vlad la ea, de ce o iubea ? — Îţi place camera mea ? a întrebat-o. — Mult ! a mărturisit ea. S-au aşezat pe pat, cuibărindu-se pe aceeaşi pernă. Vlad a prins între degete cordonul sarafanului ei bleumarin. — O să ne şifonăm uniformele de şcoală, a spus, păstrând o mină cât se putea de serioasă. — N-ai decât să te schimbi, eşti doar acasă la tine… — Scoate şi tu asta ! i-a sugerat el, jucându-se distrat cu cordonul ei. — Doar n-am să rămân dezbrăcată în faţa ta ! a exclamat ea. "De ce nu ?" a râs Vlad, ridicându-se din pat. A ieşit din cameră şi a revenit după câteva clipe, aducând o cămaşă albastră. — Îţi mai aminteşti de ea, am cumpărat-o astă-vară împreună, la Viena ? Ce-ar fi s-o îmbraci ? — Ca să ne simţim apoi ca într-unul din filmele acelea stupide, comerciale, după care se dau în vânt tinerele provinciale ? a râs Irina, acceptând totuşi cămaşa. O intriga mult jocul pe care îl jucau Vlad şi ea. O surprindea această complicitate. Când ştiau atât de bine ce doreau de fapt unul de la celălalt, căutau amândoi cu atâta ardoare să-şi ascundă adevăratele intenţii. Era oare pudoare ? Sau numai teama că nu se vor dovedi la înălţime, că vor antrena în banal sentimente pe care le considerau încă sublime ? Irina s-a dus la baie ca să îmbrace cămaşa lui Vlad. Revenind, a găsit camera în semiobscuritate. El o aştepta pe marginea patului, îmbrăcat numai într-un pantalon scurt de tenis. "Aş vrea să-ţi arăt diapozitivele de la Viena", s-a justificat el. "Pentru asta am tras jaluzelele." În diapozitive, Irina era o prezenţă aproape constantă. — Vezi, a tachinat-o el, spuneai că nu eşti fotogenică ! — Nu sunt, într-adevăr… Însă la Viena eram atât de fericită ! Era normal să ies bine. — Eşti fericită acum, Irina ? — Oh… Nu ştiu dacă am dreptul să fiu… I se făcuse frig şi l-a rugat pe Vlad s-o învelească. El a tras deasupra lor cerga cu care era acoperit patul şi s-a lipit de corpul ei. Au stat nemişcaţi

203

astfel câteva minute, apoi Vlad, furişându-şi mâna sub cămaşa ei, a început să-i mângâie pielea. Puţin mai târziu s-a tras într-o parte şi i-a spus : — În curând se întorc părinţii mei. Va trebui să pleci, dacă nu vrei să te găsească aici. — Ce şi-ar închipui oare dacă ne-ar descoperi astfel ? s-a întrebat ea. — Tu ce crezi că ar putea să-şi închipuie ? În săptămânile următoare lucrurile s-au petrecut aproape după acelaşi ritual, cu unele excepţii, totuşi. Astfel, Vlad nu-şi mai pierdea timpul cu masa şi nici proiectând diapozitive. Coborând ca şi prima oară storurile deasupra ferestrelor, prefera să întârzie cât mai mult sub cergă, alături de Irina. Nu mai purta şortul lui alb de tenis. Nu mai purta nimic, de altfel. Ea continua totuşi să îmbrace cămaşa lui "de la Viena", pe care Vlad reuşea s-o îndepărteze de pe ea de îndată ce se strecurau unul lângă altul sub cerga ce le zgârâia pielea amarnic. Irinei îi era teamă să-şi afişeze nuditatea şi nici trupul lui gol nu avea curajul să-l privească. Cu toate acestea, se cunoşteau de acum pe dinafară. Îşi cercetau trupurile cu o curiozitate fără margini, însă nu mergeau niciodată până la capăt. "Poate că alta în locul tău ar socoti că sunt anormal, stând aşa lângă tine, stăpânindu-mă, îi spunea Vlad. Şi, totuşi, oricât de curios ar părea, mă simt bine. Când sunt cu tine nu mă încearcă niciodată nevoia de-a dovedi… de a mă autoconvinge că sunt viril. Plăcerea pe care o simt privindu-ţi ochii încrezători aproape că-mi ajunge. Iar aşteptarea lângă tine mi se pare uneori jocul erotic cel mai extraordinar." Pentru Irina, ceea ce avea i se părea cu adevărat suficient. Ea nu dorea să meargă nici înapoi, nici înainte, chiar dacă intuia că, indiferent de ce spunea, Vlad se chinueşte alături de ea. În realitate, virginitatea nu avea nici un fel de valoare în ochii ei. Nu reprezenta la urma urmei decât un simbol, însă tocmai acest simbol părea să conteze. Faptul că Vlad nu încerca să-i impună nimic, mulţumindu-se cu ceea ce ea era dispusă să-i ofere, îi dovedea că o iubeşte. El nu întreba niciodată "când ?" El aştepta şi Irina simţea că nu face asta din calcul. Avea încredere în el, chiar dacă în ea însăşi nu mai avea de multă vreme încredere. Mai era apoi şi restul lumii, cu barierele pe care le impunea. Din acest punct de vedere, lucrurile nici nu se mai petreceau de fapt între Vlad şi Irina, se petreceau între ei şi restul lumii. În ochii părinţilor ei, de exemplu, virginitatea reprezenta fără doar şi poate garanţia morală a respectabilităţii. Şi, după ce elimina rând pe rând toate celelalte motive ale reţinerii ei faţă de actul sexual, Irina înţelegea că, în cele din urmă, dorea să se păstreze intactă numai şi numai din cauza părinţilor. Ştia că, totuşi, ei nu o vor crede niciodată. Era conştientă că nici măcar nu-i vor pune întrebări. Aflând că a reluat relaţiile cu Vlad, acum, când nu mai erau alături de ea ca s-o

204

păzească, ei vor considera lucrurile ca de la sine înţelese. "Tu ce crezi că ar putea să-şi închipuie ?", o întrebase Vlad când ea încercase să-şi imagineze reacţia părinţilor lui în cazul că i-ar fi descoperit unul lângă altul sub cergă. Nu, nimeni nu ar putea considera o relaţie ca cea dintre ea şi Vlad drept posibilă. Însă această evidenţă nu o împiedica să spere că lucrurile se vor prezenta astfel cât mai mult timp cu puţintă. Faptul că izbutea să se menţină pură o făcea să se simtă puternică. Pură, însă, în accepţiunea socială a cuvântului, căci în realitate instinctul i-a învăţat destul de repede cum să găsească alte căi eşapatoare. "Este absurdă societatea, cu restricţiile ei morale de tot felul", medita Irina. "Pentru că, luptând cu tine însuţi ca să nu-i încalci regulile, ajungi aproape întotdeauna la acelaşi rezultat prin mijloace poate mai puţin ortodoxe." Nu era adepta unei libertăţi sexuale fără limite, ale cărei consecinţe considera că pot fi cu adevărat serioase în cazul unor tineri imaturi, nepregătiţi încă, sau care nu se iubesc îndeajuns, însă credea că societatea greşeşte mult când pune etichete triviale actului care reprezenta în ochii ei o prelungire firească în planul fizic a dragostei spirituale. Societatea însăşi a provocat disjuncţia acestor două noţiuni care n-ar trebui să fie altfel decât indisolubile. Irina privea contopirea fizică a doi indivizi ca încununarea finală a muncii de zi cu zi la care te supune dragostea şi nu drept îndeplinirea unei simple necesităţi fiziologice, aşa cum o consideră majoritatea oamenilor. Credea că există un moment când focul sublim al unui simţământ oricât de înaripat şi pur nu mai poate fi întreţinut decât prin actul de împreunare, dar mai credea deopotrivă că tocmai datorită acestei înlănţuiri fireşti a lucrurilor un instinct absolut banal, de care orice animal se dovedeşte capabil, putea fi înălţat la rangul celor mai nobile sentimente umane. Începând cu luna ianuarie, Irina a început să-l cheme cu regularitate pe Vlad acasă la ea. El venea de obiciei seara, când se întorcea de la cor. Ea îl aştepta sub plapumă, cu casetofonul pus pe noptieră, lângă veioza rotundă care difuza în jur o lumină albastră, abstractă. Când el sosea, deschizând uşa cu propria lui cheie, se strecura lângă trupul ei fierbinte care mirosea a săpun Catifelin. Irina pornea atunci casetofonul, punând mereu aceeaşi melodie, Vincent, cu Don McLean. Ştia că melodia vorbeşte despre Van Gogh, nicidecum despre dragoste şi nici măcar despre iarnă, însă ei i se părea că se potriveşte atât bine cu starea ei sufletească şi cu ochii strălucitori ai lui Vlad, cu dinţii lui extrem de albi care îi răscoleau trupul, cu buzele lui roşii care o ardeau, în timp ce afară viscolea şi ningea fără încetare. Dragostea ei toată era ca un tablou de Van Gogh. Apoi Vlad se îmbrăca şi pleca prin ninsoare, lăsând-o singură. Într-o seară, însă, el nu a mai venit. La fel în seara următoare. Nici la liceu nu l-a mai văzut timp de câteva zile. Nu avea curajul să-i telefoneze. Îi

205

răsuna parcă aievea în urechi vocea lui care devenea atât de rece când dorea să păstreze distanţele. Avea prea multe amintiri triste, ca să îndrăznească a-i cere explicaţii. Însă când disperarea, crescând în ea ca un organism străin şi ucigaş, nu a mai găsit nici un loc pe care să-l invadeze, când viaţa i s-a părut dintr-o dată mizerabilă şi fără perspective, când a devenit conştientă că nu mai are nimic de pierdut, şi-a dorit să moară şi a înghiţit zece comprimate de diazepam. În clipa următoare s-a gândit însă, îngrozită, că de fapt nu avea nici un chef să dispară. A alergat la bucătărie ca să-şi prepare un remediu din trei albuşuri de ou, o lingură de sare şi două linguri de ulei. A înghiţit mixtura aceea dezgustătoare şi, ca să accelereze reflexul de vomă, şi-a băgat degetul pe gât. Apoi a băut o cafea foarte tare, după care a intrat sub duş, lăsând apa rece să-i bicuiască trupul fără milă, până când a considerat că pericolul a trecut. Nu a chemat nici un doctor, pentru că în realitate se considera aproape invulnerabilă, aşa cum se consideră în general adolescenţii, când încearcă să-şi pună capăt zilelor. Tremurând ca varga sub halatul de baie, s-a gândit apoi la Vlad. Faptul că el avea asupra ei o asemenea putere o revolta. Şi furia, nu disperarea au determinat-o să pună totuşi mâna pe telefon. Când i-a auzit însă vocea în receptor nu i-a spus decât "Eşti un ticălos !" şi a închis numaidecât. El a venit să o vadă chiar în aceeaşi seară, aducându-i în semn de împăcare o creangă de liliac alb. A găsit-o însă dormind. Cutia de diazepam se afla deschisă pe noptieră, lângă veioza albastră şi casetofon. Vlad s-a speriat şi, ridicând-o din pat, a început s-o zgâlţâie, strigând : "Ce prostie ai făcut, Irina ? Spune ce-ai făcut ?" Ea s-a trezit însă repede, ca cineva care abia aţipise, şi văzându-l în faţa ei astfel, agitând cu frenezie cutia de tranchilizante, s-a lăsat să cadă înapoi pe spate, spunându-i fără nici un chef : "Doar nu crezi că am încercat să mă sinucid din cauza ta ? Ţi-ar fi făcut plăcere, nu-i aşa ? Îţi acorzi prea multă importanţă, Vlad… Lasă-mă te rog, să dorm !" În dimineaţa următoare a găsit pe jos în vestibul câteva rânduri de la el. Mi-ai telefonat ca să-mi spui că sunt un ticălos… A fost suficient să înţeleg pe unde îţi umblă iarăşi gândurile. Ţi-am jurat că n-am să te mai părăsesc niciodată şi iată că neîncredera ţi-a jucat o nouă festă. Ştii prea bine că te iubesc. M-aş putea îndrăgosti de tine la infinit, aş lua-o cu tine de la capăt de mii şi mii de ori ! Şi-atunci cum poţi să crezi mereu că am să te părăsesc ? De acord, îmi cer iertare pentru ultimile zile. Am fost victima unui concurs de împrejurări. Am fost bolnav, Irina, n-am avut chef de nimic, nici de lecţii, nici de telefon, ştii bine că uneori se mai întâmplă şi aşa… Nu puteam să-ţi ofer un chip suferind, acru, cu un nas care curge ca un robinet

206

şi o voce care scârţie. Şi au mai fost şi alte probleme, o planşă care nu-mi ieşea şi, în fine… o veste care m-a întors teribil pe dos… Rudi, prietenul meu din copilărie, este mort. Făcea armata în Israel. Jeep-ul în care se afla a trecut peste o mină şi a sărit în aer. Rudi e mort, mă înţelegi ? Nu avea decât optsprezece ani… Te-ai gândit vreodată ce înseamnă să pieri la o asemenea vârstă ? Ţi-a trecut prin minte până acum că nu suntem, totuşi, nemuritori ? Când am primit această veste nu am mai fost capabil să mă gândesc la nimic altceva. Este atât de măruntă şi fără de nădejde viaţa noastră, a tuturor. Cum se poate trăi cu un asemnea adevăr ? Spune-mi, tu poţi ? Am considerat în acele momente drept total lipsit de sens felul în care tu te frămânţi pentru problemele minore, uitând că există pe lume lucruri cu adevărat grave. Aproape că am vrut să te pedepsesc pentru preocupările tale atât de superficiale. În seara aceasta însă, când am găsit cutia de somnifere pe noptiera ta şi m-am gândit c-ai fi putut dori să mori, mi-am spus că în definitiv, mărunte sau nu, problemele tale te fac să suferi şi, atâta timp cât te iubesc, nu ar trebui să îngăduiesc asta şi cu atât mai mult să mă fac eu însumi vinovat de suferinţele tale. M-ai speriat rău astă-seară, te rog să mă crezi. Încă o dată m-ai făcut să înţeleg cât de mult pot greşi prin actele mele. Am revenit acasă îngândurat şi m-am aşezat la planşeta de desen. Am lucrat îndârjit şi m-am zbătut să iasă bine. Totul să iasă bine ! Ca să ajung într-o zi la înălţimea speranţelor tale. Te-am văzut în seara aceasta materializându-te printre elipsele şi tangentele mele; am încercat să te mângâi, însă nu aveam în faţa mea decât o plăsmuire înfiripată în câmpul unei planşe de desen… Planşa se uscase, căci a fost udă. Am plâns deasupra ei ca un copil, să ştii, aşa cum plângi când eşti pe cale să pierzi ceva de preţ. Plângi ca să te resemnezi, sau plângi pentru că eşti lipsit de curaj ? Nu ştiu… le simţeam pe amândouă… Voi ieşi din nou afară, în noaptea rece şi înzăpezită, ca să-ţi strecor scrisoarea pe sub uşă. Mi se pare a fi acesta un prea mărunt sacrificiu faţă de ceea ce consider că meriţi. Aş face orice pentru ca mâine dimineaţă, la liceu, să-ţi întâlnesc privirile calme şi senine. Aş face orice ca să-ţi recâştig încrederea în mine. Îţi jur, Irina, că niciodată n-am să te mai părăsesc ! Ţi-o jur iarăşi şi iarăşi… Poate îţi va ajunge. "Oh, ştiu că tu mă minţi, prietenul meu, vântul !" şi-a spus Irina, împăturind scrisoarea suspinând. "Schimbarea se află doar în legile firii tale… Vezi bine că-ntr-o zi din nou ai să mă părăseşti !"

207

4 martie Ca niciodată este cald la început de martie. La prânz, revenind acasă după cursurile de dimineaţă, Irina se simte moleşită. Capul îi este greu, ar vrea să se odihnească. Un vânt uscat cutreieră pe străzi, stârnind praful. Aerul pare dens, aproape iresperabil. "Cred că mă paşte o gripă", îşi spune Irina. "E caraghios… Tocmai acum, înainte de ziua lui Vlad…" Este mirată să constate că, de la o zi la alta, crengile copacilor s-au umplut de muguri. Ici şi colo, risipiţi prin grădini, caişii sunt deja în floare. Ajunsă acasă, simte că nu are nici un chef să mănânce, după cum nu mai are chef să se întoarcă la facultate, pentru cursurile de după-amiază. Se aruncă pe pat fără să se dezbrace şi adoarme imediat. Un somn greu, fără vise, din care se scoală ca după boală, târziu, când se înserează. Mai rămâne un timp în pat, cu ochii pe fereastră. În umbrele amurgului, ramurile copacilor continuă să fie zgâlţâite de vânt. Păsările se agită în toate părţile, nu s-au culcat încă. Cineva sună la uşă. Se scoală fără entuziasm. Ştie că nu poate fi Vlad, este încă prea devreme. E Sorin. Îi mai aduce în împrumut câteva cursuri universitare. De când frecventează amândoi aceeaşi facultate şi-a făcut din asta un obiciei. El spune că vrea s-o ajute. Ea s-ar lipsi de ajutor. Deschide uşa larg şi-l lasă să intre. Se retrage spre bucătărie, unde el o înghesuie între chiuvetă şi frigider. Încearcă s-o sărute, strivindu-i gura într-un mod dezagreabil, aşa cum pare dezagreabil tot ceea ce face oricine altcineva decât Vlad. Prinzându-i coapsa pe sub fustă, Sorin o trage spre el. "Ajunge ! spune ea. Du-te, îl aştept pe Vlad…" Îl împinge spre uşă. "Nu te-ai răzgândit încă ? o întreabă. Nu văd ce tot aştepţi… Medicii se căsătoresc între ei. Iar Vlad ştii bine că nu te va lua niciodată de nevastă…" Ea râde. "Hai, ieşi !" Sorin pleacă, ea revine în pat. Este poate vântul cel care îi aduce în suflet această stranie nelinişte. Ca întotdeauna, vântul o face să se gândească la Vlad. La firea lui schimbătoare. Deşi ea este poate încă mai nestatornică decât el. Ar vrea să schimbe totul în viaţa ei : să-şi reînnoiască în permanenţă garderoba, să mute mobilele prin casă sau să cumpere altele noi, ar vrea să asculte mereu altă muzică, să nu mai revadă niciodată acelaşi film, să nu mai audă aceleaşi voci la telefon, să întâlnească alţi oameni, să-şi facă prieteni noi, ar vrea să nu mai locuiască în acest apartament, nici pe această stradă, ar vrea să trăiască într-o altă ţară. Ar vrea să schimbe totul în viaţa ei. Totul, în afară de Vlad. El este simbolul perenităţii în ochii ei. Ştie că-l poate găsi oricând în amintiri şi-l caută atât de des. Dar amintirile nu au nici culori, nici gust, îi explică Vlad uneori, amintirile nu au rost, ele există doar ca să ştii că îmbătrâneşti. A încerca să priveşti în urma ta înseamnă a căuta ceva ca să regreţi. Aşa crede Vlad. El

208

urăşte amintirile, iar la viitor nu se gândeşte niciodată. El aparţine iremediabil prezentului. Dar poate cu adevărat vântul aparţine cuiva ? Vântul este etern şi în acelaşi timp ireal. Vântul nu poate fi posedat. Iar ea este atât de posesivă ! Colegele de facultate o întreabă : "Cum, voi sunteţi împreună încă din anii de liceu ? Dar este ceva absolut anormal !…" A început să-i fie ruşine să mai vorbească despre relaţia ei cu Vlad. "Unul şi acelaşi bărbat pentru o viaţă întreagă ?" aude exclamându-se în jurul ei. "Aş înnebuni dacă mi s-ar întâmpla aşa ceva !" Şi totuşi aceleaşi fete se simt incapabile uneori să părăsească o pereche de pantofi. Îşi amintesc cu atâta precizie o mulţime de detalii, cu ce ocazie i-au cumpărat, câţi bani au dat pe ei, în ce raft al dulapului i-au aşezat prima oară, de câte ori i-au purtat şi în ce loc… Este oare posibil să te poţi ataşa astfel de lucruri şi niciodată de oameni ? "Nu e normal să ţii pe cineva legat în felul acesta de tine !" i se reproşează. "Vlad nu mă împiedică să mă simt liberă, explică ea. Iar el se consideră de bună seamă la fel de liber ca mine…" I se întoarce numaidecât vorba, cu subânţeles : "Chiar crezi ?" Oh, ştie că nu are dreptate, ştie că ideile ei se abat de la normal. Este conştientă că viaţa nu poate fi mereu aşa cum o vrea ea. Că lucrurile tind întotdeauna să atingă ordinea lor cea mai firească. Nu este normal să fie atât de egoistă, atât de acaparatoare, să ţină un om legat de ea prin puterea atâtor şi-atâtor cuvinte, nu este firesc să-i întindă atâtea capcane în care să îl prindă, în numele iubirii ei totalitare nu este drept să ţină în lanţuri pe veci un prizonier. A se schimba, însă, este peste puterile ei. Se teme de timp, care schimbă după voia lui totul. Se teme de viitor. De aceea nu-i place prezentul, pentru că este atât de aproape de viitor. De aceea preferă amintirile. În amintiri Vlad este al ei cu adevărat. Va mai fi oare al ei în viitor ? Vlad soseşte seara, după ora opt. A avut o zi grea la facultate. Îi vorbeşte despre proiecte savante, despre clădiri, despre faţade, despre perspective complicate şi design. "Poţi să-mi spui de ce toate problemele se acumulează la sfârşit de săptămână ?" o întreabă, iar ea ridică din umeri. Prezenţa lui o linişteşte, îi alungă toate gândurile. El este atât de plin de viaţă întotdeauna, el este în veşnică mişcare, precum vântul. Se află împreună în camera ei, discutând despre pregătirile de aniversare, când Irina simte iarăşi urcând în ea acea curioasă stare de nelinişte. Frisonând, se strânge lângă Vlad. El îi cuprinde umerii şi vorbeşte mai departe, despre invitaţii pe care îi vor avea mâine seară, despre bufetul pe care îl vor pregăti, despre tortul de aniversare cu cele douăzeci de lumânări – "Ce vârstă extraordinară, nu-i aşa ?" – şi despre muzică. "Nu te mai ocupi de muzică de când ai devenit student, îi reproşează Irina. Nu

209

mi-ai mai dedicat de mult o melodie." El râde : "Cum, de mult ? Ai şi uitat ? Astă-vară, de ziua ta… Ţi-am oferit la radio Queen, Love of my life. Îţi aminteşti ? Ia spune-mi, tu ce-mi oferi mâine ?" Ea pare nemulţumită, pentru că, fără să vrea, şi-a divulgat surpriza. Întotdeauna se întâmplă astfel, nu este niciodată capabilă să păstreze un asemenea secret până la capăt. "La ce melodie te-ai gândit de data asta ?, insistă Vlad. Sunt sigur că mi-ai pregătit ceva deosebit". Ea râde. "N-am să-ţi spun nimic ! îl ameninţă. Aşteaptă până mâine…" Afară vântul se înteţeşte. O rafală zgâlţâie geamurile şi Irina îşi îndreaptă privirile spre fereastră. Un zgomot surd se aude, ca şi cum în depărtare s-ar pregăti o furtună. Geamurile continuă să vibreze. "Ce se întâmplă ?" întreabă ea, ducându-şi mâna la piept. O scurtă izbitură o face să-şi piardă echilibrul. Se agaţă de Vlad, ca să nu cadă. "Ce se întâmplă ! ?" Întrebarea ei este mai mult un strigăt de alarmă. Vlad, alb la faţă, îşi roteşte privirile în toate părţile. Terorizată, Irina priveşte şi ea pereţii care tremură, scrâşnind sinistru. Vlad pare să realizeze cel dintâi ce se petrece. Paralizat de groază, se roagă, ridicând tot mai mult glasul, ca şi cum s-ar teme că cel de sus nu-l va auzi din pricina huruitului îndepărtat al pământului. "Tatăl nostru care ne eşti în ceruri…" Irina îşi blochează privirile asupra plafonului, unde lampa aprinsă se agită ca o barcă minusculă pierdută în largul mării. "Este cutremur…", şopteşte, ca pentru sine. "Doamne, e cutremur !", strigă iarăşi, cât o ţine gura, însă glasul lui Vlad o acoperă. El stă cu picioarele depărtate şi se lasă legănat de pardoseală, cu ochii închişi şi cu pumnii strânşi. Irina realizează că el spune o rugăciune şi faptul i se pare cât se poate de patetic. "Încetează, Vlad, eşti penibil !" şuieră ea, însă Vlad nu o aude. Atunci, Irina îl trage după ea, spre uşa dormitorului, care joacă în cadrul ei, ca o jucărie pe care o agită un copil energic. "Trebuie să stăm sub o grindă !" ţipă, încercând să-l ţină pe Vlad alături de ea, însă el, de îndată ce a reuşit să facă cel dintâi pas, se reanimează precum un animal ameninţat ale cărui glande au secretat suficientă adrenalină şi, renunţând să-şi mai sfârşească rugăciunea, înaintează clătinându-se către uşa apartamentului. Convulsiile terestre devin într-atât de violente, încât îl aruncă dintr-un perete în altul. "Nu ieşi, Vlad, rămâi aici !" strigă în urma lui Irina, ţinându-se cu mâinile amândouă de tocul uşii. Transfigurat, el îşi continuă drumul prin vestibul şi, trăgând cu o putere disperată de mânerul uşii de la intrare, reuşeşte s-o deschidă şi se lansează afară, pe scări. Irina goneşte în urma lui, ca să-l reţină, însă, de îndată ce el a ieşit din apartament, uşa revine în cadrul ei cu violenţă. Incapabilă s-o mai deschidă, Irina rămâne pe loc, ţipând isteric : "Vlad ! Nu coborî !" Dinspre scară se aud strigăte disperate, semn că mulţi alţi oameni coboară în goană, precum Vlad, încercând să scape din imobil. Scrâşniturile,

210

huruiturile şi bubuiturile continuă încă multe secunde. Pe măsură ce spasmele clădirii se liniştesc, luminile în casă se sting cu mare încetineală, ca şi cum cineva ar acţiona fără grabă un enorm variator de tensiune. Timp de o secundă se face linişte deplină, ca şi cum universul întreg şi-ar trage răsuflarea după o încercare atât de cumplită. Apoi zgomotele revin : sirene care şuieră, maşini care claxonează, câini înspăimântaţi care latră, oameni care ţipă peste tot şi, mai sinistru decât toate, glasul răguşit al pereţilor care revin la locul lor, scuturând ca pe o ninsoare tencuiala din crăpăturile adânci ce le brăzdează suprafaţa. Deşi luminile se sting definitiv, întunericul nu devine impenetrabil. Prin geamurile sparte, Irina percepe afară cerul luminat ca de o aureolă boreală. Plângând spasmodic, reuşeşte în sfârşit să deschidă uşa apartamentului. Se opreşte însă în prag, clătinându-se, ca suspendată pe o frânghie deasupra neantului. La picioarele ei se cască o gaură neagră, cu marginile fracturate, din care se desprinde în teancuri molozul. Ca nişte degete scheletice, armătura de fier a betonului atârnă deasupra vidului. Jos, la picioarele Irinei, zace, transformată în ruine, cea mai mare parte a imobilului. "Câte secunde au trecut ?" se întreabă Irina. "Până unde a reuşit să ajungă ?" Este curios de calmă. Hohotele de plâns i s-au potolit şi treptat-treptat i se sting şi suspinele. În faţa ei, cât priveşte cu ochii, oraşul este scufundat în beznă. Dar licărul ciudat al zărilor şi farurile maşinilor de pe stradă care aleargă peste tot bezmetice, o ajută să desluşească locurile rămase goale unde, cu câteva minute în urmă, mai existau încă în lungul bulevardului clădiri pline de oameni care se pregăteau de culcare, crezând ca în toate celelalte seri în realitatea zilei de mâine. Din ruine se ridică spre cer coloane de fum, pe care vântul puternic le deviază spre orizontul tulbure. Irina îşi coboară iarăşi privirile în lungul zidului sfâşiat deasupra căruia stă suspendată. Brusc, rafalele de vânt o înconjoară din toate părţile, ca şi cum ar dori să-i vorbească. Şi, fără să se întrebe cum şi cu ajutorul cui va descinde din înaltul cerului înainte ca partea de clădire în care se află să se prăbuşească la rândul ei, se gândeşte la Vlad, pe care îl mai simte încă aievea lângă ea, întrebând-o râzând ce melodie i-a dedicat pentru aniversare. Şi dintr-o dată, urăşte cu înverşunare acest cântec fără rost care s-a ivit într-o zi în existenţa ei, ca o predestinare. "Ah, ai văzut că m-ai minţit…", începe Irina să plângă în hohote deznădăjduite, ducându-şi mâinile crispate spre faţă, zguduindu-şi trupul. "Mi-ai promis că n-ai să mă mai părăseşti… Şi iată că iarăşi ai plecat, prietenul meu, vântul…"

211

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful