CUPRINS

• • • • • • • • •
1

DECEBAL GOREA, Ştiri din viaţa cetăţii şi a parohiei noastre ........................ 2 MIRELA BOŢAN, Oameni – trăiri şi fapte ......................................................... 4 ADRIAN PODARU, Sfintii Trei Ierarhi – diversitate teleologică, egalitate axiologică ............................................................................................... 5 ION CÂRJA, Recenzie: Valeriu Anania, Memorii .............................................. 7 MIRCEA SANDU, Sfântul Cuvios Serafim de Sarov .......................................... 8 MARCEL AGRIŞAN, De la amvon spre suflet: cateheze liturgice ..................... 9 CLAUDIU MORUŢAN, Călăuza sufletului ......................................................... 10 IULIU GOREA, Curiozităţi biblice ...................................................................... 12 GRAŢIELA AGRIŞAN, Aripi de îngeraş ........................................................... 13

ŞTIRI DIN VIAŢA CETĂŢII ŞI A PAROHIEI NOASTRE
Cultul Reformat a solicitat Primăriei Floreşti acordarea unei suprafeţe de 3000mp în cartierul Cetatea Fetei, teren înscris în CF nr. 54914, în vederea construirii unei biserici şi a unei case parohiale. Cererea a fost respinsă în şedinţa C.L. din 8.12.2011 cu menţiunea că „ea va putea fi aprobată dacă Parohia Reformată Floreşti va solicita o suprafaţă de teren de max. 1000mp. Locaţia nu se va schimba.” (cons. local N. Oltean). • În data de 5.12.2011 a fost inaugurat sediul Secţiei 6 Poliţie Rurală Floreşti. Având un personal format din 19 agenţi, 3 ofiţeri şi un parc auto cuprinzând 4 autovehicule, acest sediu va deservi, pe lângă Floreşti, şi comunele Gilău şi Măguri-Răcătău. • Noua clădire a Şcolii din Luna de Sus, clasele I-VIII, a fost dată în folosinţă în data de 12.12.2011. Noul corp de clădire a fost proiectat în 2008, iar în 2009 au început lucrările de construcţie. Clădirea cuprinde cinci săli de clasă, sala profesorală, birouri pentru conducerea şcolii şi contabilitate, toalete şi încălzire cu centrală termică. • Evenimetul anului: pe data de 10.06.2012 va fi pusă piatra de temelie pentru
1

biserica mare din cadrul parohiei noastre. Evenimentul va coincide cu Hramul parohiei – Duminica Tuturor Sfinţilor – şi se va bucura de prezenţa ÎPS Sale Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, care va sluji la Sfânta Liturghie, începând cu orele 1000. Locaţia noii biserici va fi în partea de Nord a terenului pe care se găseşte actualul locaş de cult.

Ştiri preluate de pe http://www.floresti-gilau.ro/

2

OAMENI – TRĂIRI ŞI FAPTE
destinat acestei rubrici se doreşte a fi unul mai aparte, mai puţin teologic, însă „cu oameni” şi „despre oameni”, un fel de editorial, dar care nu va argumenta opinii şi nici nu va încerca să-i convingă pe cititori, aşa cum îi este menirea. Teoretic şi literar, un editorial conferă publicaţiei un caracter propriu, distinct, însă el nu apare ca un articol fundamentat şi argumentat ştiinţific, ci prezintă semnificaţii ale faptelor. Astfel de încercări vor fi şi conţinuturile viitoare care se vor alinea titlului. Tematic, articolul va cuprinde alternativ interviuri pe de o parte, iar pe de altă parte, abordări simple, la îndemana tuturor despre trăirile noastre, căutări de drumuri spre noi înşine şi mai departe. Vom încerca o rămânere în atenţia cititorului cu idei, maniere, gânduri, opinii, despre lucruri care ne întregesc, care ne fac mai frumoşi cu sufletul, care îmbie la căutare şi autocunoaştere.

Spaţiul

De la naştere şi până la moarte, de luni până luni, de dimineaţa până seara, toate activităţile noastre sunt, de cele mai multe ori, rutinate şi prefabricate. Cum să poată avea grijă un om, în această reţea de obişnuinţe, să nu uite totuşi că este om, unic în felul său, căruia viaţa îi este dată ca un dar, cu speranţele şi dezamăgirile ei, cu tristeţi şi bucurii? Să ne oprim din alergare este bine, să ne dăm răgaz este şi mai bine, fiindcă trebuie să ne dorim să ne cunoaştem, să învăţăm să facem asta, cu alte cuvinte să devenim sensibili la noi înşine. A face bine şi a da din binele tău, feluri de a iubi, apartenenţa la o comunitate, sunt doar câteva referinţe la care se vor opri articolele viitoare, fără intenţia de a convinge, fără dorinţa de a obliga, ci doar cu speranţa că ele vor ajunge şi vor rămâne în sufletul cititorului spre meditare, spre atenţie sau poate spre trăire.

MIRELA BOŢAN

3

SFINŢII TREI IERARHI – DIVERSITATE TELEOLOGICĂ, EGALITATE AXIOLOGICĂ
lui Vasile spuneau despre el „că era înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se asemăna aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc”. Apărătorii lui Ioan elogiau în chip deosebit „mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, puterea şi adâncimea cugetării acestuia”, ca şi faptul că „învăţătura lui era mai omenească şi îi îndrepta pe toţi, înduplecându-i spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său”. În fine, cei care doreau ca cel dintâi să fie socotit Grigorie spuneau despre acesta că „i-ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe Părinţii creştini, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui”. Dintre cei trei ierarhi, singur Vasile a fost supranumit „cel Mare”, şi aceasta îndeosebi pentru calităţile excepţionale de administrator al eparhiei sale, pentru lupta dusă, în continuarea lui Atanasie, ca doctrina niceeană a consubstanţialităţii Fiului cu Tatăl şi, deci, a recunoaşterii dumnezeirii celui dintâi, să se statornicească definitiv, pentru organizarea monahismului răsăritean, pentru alcătuirea Liturghiei care-i poartă numele, pentru grija arătată faţă de educarea copiilor în spirit creştin, pentru operele sale de asistenţă socială, pentru dârzenia cu care s-a opus autorităţii lumeşti atunci când aceasta a încălcat legea divină. Dacă Vasile a fost socotit „Mare”, Grigorie, în schimb, a primit supranumele de „Teologul”. Fire contemplativă, total opus temperamentului dinamic, activ al lui Vasile, Grigorie şi-a dobândit faima de „teolog” prin intuiţiile sale profunde cu privire la doctrina Sfintei Treimi. Deşi raţiunea umană se dovedeşte neputincioasă să înţeleagă taina Treimii în natura ei, totuşi unicitatea fiinţei dumnezeieşti, consubstanţialitatea Persoanelor divine şi dumnezeirea fiecăreia

rilejul care a dat naştere sărbătorii Sfinţilor Trei Ierarhi este oarecum insolit: o ceartă care a izbucnit între cetăţenii constantinopolitani, divizaţi între ei de simpatiile pentru unul sau altul dintre aceşti trei mari învăţători ai Bisericii. Se întâmpla pe la sfârşitul secolului al XI-lea şi risca să degenereze în facţiuni schismatice, dacă rezolvarea n-ar fi venit prin intervenţie supranaturală. Se spune că episcopul Evhaitelor, Ioan, ar fi fost vizitat în vis de cei trei ierarhi, mai întâi unul câte unul, apoi împreună, înştiinţându-l pe acesta că, în faţa lui Dumnezeu, cei trei sunt la fel de vrednici şi nu există deosebire între ei: „După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare dintre noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreuneazăne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi, şi înştiinţează cu aceasta pe creştini, că noi în faţa lui Dumnezeu una suntem”. Argumentele invocate de partizanii unuia sau ai altuia dintre cei trei Părinţi merită puţin atenţia noastră. Cei care sprijineau întâietatea

P

dintre ele pot fi argumentate şi apărate împotriva ereticilor. În cele cinci cuvântări teologice ale sale, Grigorie a dus demonstraţia privitoare la învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime la punctul ei maxim pentru acea perioadă. În fine, Ioan a fost numit „Gură de Aur” (Chrysostom) nu numai pentru frumuseţea oratorică uluitoare în care erau înveşmântate predicile sale – predici care provocau adesea ovaţii aprinse şi îndelungi aplauze în Biserică – ci şi pentru faptul că aceste predici, rostite într-o asemenea manieră de către un om de o moralitate ireproşabilă şi cu o dragoste mistuitoare pentru credincioşii săi, mişcau inimi împietrite şi converteau conştiinţe. Nu e de mirare că adepţii lui s-au numit „ioaniţi” şi au fost multă vreme persecutaţi de autoritatea imperială, din momentul în care Ioan, devenit incomod pentru „societatea bună” din Constantinopol, clerici şi laici deopotrivă, a plecat pe calea exilului, unde avea să-şi şi găsească sfârşitul. Dacă privim cu atenţie motivele care au determinat supranumele unuia sau al altuia dintre cei trei ierarhi, observăm că ele nu sunt aceleaşi. Şi atunci cum e posibil să alcătuieşti un clasament, dacă criteriile de departajare sunt deosebite? E ceea ce n-au înţeles cetăţenii din Constantinopol în secolul al XIlea, cauza care a dus la iscarea scandalului. Aceştia n-au priceput că Vasile, Grigorie şi Ioan au răspuns fiecare, la timpul lor, nevoilor stringente ale locului şi timpului în care au trăit, că fiecare dintre ei a fost „omul potrivit la locul potrivit”, instrumentul prin care Providenţa a rezolvat, cu acordul fiecăruia dintre ei, „criza” prin care Biserica trecea atunci. Spre exemplu, Ioan nu s-a ocupat apăsat de învăţătura despre Sfânta Treime, de apărarea divinităţii Fiului, pentru că în vremea sa şi în zona în care el a activat, această chestiune era deja rezolvată. În schimb, s-a aplecat spre latura morală, practică a vieţii

creştine, pentru că Antiohia şi Constantinopolul aveau nevoie de o revigorare şi ameliorare a moravurilor. Ajungem astfel la titlul pe care l-am dat acestui mic eseu şi la explicarea lui, dacă mai e cazul. În limba greacă, cuvântul telos înseamnă, între altele, „scop”. Cât priveşte „axiologia”, avem în vedere aici aprecierea valorică a celor trei ierarhi. Din punctul de vedere al scopului urmărit de aceştia, este limpede că el a fost diferit, dictat de împrejurările concrete în care ei s-au aflat şi de provocările la care au trebuit să dea un răspuns. Însă din punct de vedere axiologic, cei trei ierarhi merită aceeaşi cinstire pentru că, asemenea unor medici pricepuţi, asistaţi fiind de harul Duhului, au făcut operaţii reuşite. Şi dacă ne gândim mai bine şi înţelegem „scopul” într-un sens mai larg, atunci diferenţele dispar şi din acest punct de vedere: toate eforturile Sfinţilor Trei Ierarhi au fost făcute pentru sănătatea Bisericii. Închei întărind cele spuse cu un citat patristic care să risipească orice îndoială faţă de veridicitatea celor scrise. În encomionul rostit, în 381, de Sf. Grigorie de Nyssa pentru fratele său, Vasile cel Mare (deja mort de doi ani), acesta nu se sfiieşte să-l compare pe Vasile chiar cu Pavel şi să-l considere de aceeaşi vrednicie cu acesta: „Dacă Pavel a fost mai înainte în timp, şi numai după multe generaţii a fost arătat Vasile, trebuie să vedem în aceasta un lucru al divinei iconomii asupra oamenilor şi nu o dovadă a micşorării în virtute; (…) Cel ce le cunoaşte pe toate înainte de naşterea lor, precum zice profetul, şi ia aminte la răutatea diavolului care însoţeşte neamul omenesc, pregăteşte un medic folositor şi potrivit pentru fiecare boală din fiecare neam, ca nu cumva, din pricina lipsei leacurilor, să lase nevindecată boala lor, ceea ce ar duce la distrugerea acelui neam”. ADRIAN PODARU

VALERIU ANANIA, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2011,699p.

Pe data de 31 ianuarie se împlineşte un
an de când ierarhul, scriitorul şi omul de cultură, de mare forţă şi expresivitate, Bartolomeu Valeriu Anania (1921-2011) a trecut la Domnul, lăsându-ne pe noi mai săraci şi mai singuri, lăsându-ne în acelaşi timp o operă complexă, variată, impresionantă prin conţinutul său. Cel care a dat culturii române o nouă Mioriţă, cel care şi-a legat numele de diortosirea Bibliei în româneşte, a scris totodată un foarte consistent şi substanţial volum de memorii, oferindu-ne în felul acesta o şansă imensă de a-l cunoaşte mai bine şi prin intermediul său, să cunoaştem mai bine o întreagă epocă, un veac pe care l-a străbătut cu activitatea şi misiunea sa. Redactarea de memorii, jurnale, a fost în trecut o practică a elitei bisericeşti a românilor, în special a celor din Transilvania; primul arhiereu ortodox al românilor ardeleni care ne-a lăsat o sursă memorialistică a fost mitropolitul Andrei Şaguna (Memorii din anii 1846-1873, Sibiu, 1923). Ierarhul Bartolomeu se înscrie astfel într-o tradiţie pe care a onorat-o printr-un volum de memorii dintre cele mai substanţiale, care au văzut lumina tiparului la prestigioasa editură Polirom din Iaşi. Cartea propriu-zisă debutează cu o cronologie semnată de Ştefan Iloaie, în care se regăsesc deopotrivă reperele esenţializate ale biografiei, cât şi cele ale operei şi activităţii lui Bartolomeu Valeriu Anania. Conţinutul se desfăşoară în continuare pe două mari părţi, fiecare dintre acestea fiind apoi alcătuită din mai multe capitole. În succesiunea acestor capitole este relatat „filmul” vieţii unei personalităţi de mare anvergură, începând cu

primii paşi în viaţă şi primi ani de şcoală, studenţia la Bucureşti, Cluj şi Sibiu, încarcerările succesive la care a fost supus, intrarea sa în viaţa monahală, activitatea desfăşurată în calitate de colaboator al patriarhului Iustinian, misiunea desfăşurată în Statele Unite ale Americii. Memoriile îl prezintă în mod constant pe „omul de condei”, pe scriitorul Valeriu Anania, care a încredinţat hârtiei numeroase însemnări referitoare la preocupările literare avute de-a lungul timpului. Deosebit de interesante sunt evocările unor personalităţi pe care le-a cunoscut îndeaproape, cu care a împărtăşit experienţe dintre cele mai felurite, cum au fost: Lică Herşovici, Mihai Iancu, Constantin Antonovici, George Uscătescu, Mircea Eliade etc. Memoriile lui Valeriu Anania ilustrează o memorie prodigioasă, capacitatea de a prezenta o cantitate impresionantă de date şi fapte, dar mai ales aleasa expresivitate a stilului, condeiul de mare forţă al unui scriitor care a trudit să dea limbii române „frumuseţi şi preţuri noi”, după cum spunea marele său prieten Arghezi, se regăseşte pe deplin şi în curgerea lucrării de faţă. Anticipate, oarecum, prin cartea de evocări a prietenilor „literari” ai autorului, Rotonda plopilor aprinşi, ieşită de sub tipar în 1983, cu ediţiile succesive din 1995 şi 2009, Memoriile prezintă personalitatea unică în felul său, pe scriitorul, ierarhul, omul de aleasă simţire şi trăire românească, Bartolomeu Valeriu Anania. ION CÂRJA

SFÂNTUL CUVIOS SERAFIM DE SAROV

a data de 2 ianuarie îl prăznuim pe Sfântul cuvios Serafim de Sarov, adormit în anul 1833 în Rusia. Prin viaţa ascetică severă şi prin chipul său luminos a adunat în jurul lui, în timpul vieţii sale, mulţime de creştini ce credeau neîndoielnic în puterea vindecătoare a sfintelor sale rugăciuni. După fericita lui adormire, până astăzi, sfinţenia sa se manifestă în continuu prin minuni tot mai multe, ce se săvârşesc asupra celor care cer cu credinţă nezdruncinată ajutorul şi rugăciunile lui. Pe când Sfântul Serafim trăia încă, spunea despre vremea viitoarei sale canonizări: în mijlocul verii vor sărbători Paştile. Într-adevăr, în vara anului 1903, când la Sarov s-au adunat o sută cincizeci de mii de oameni, avându-l în frunte pe ţar, pentru a cinsti canonizarea lui, toţi au numit evenimentul „Paştile de la Sarov”. Din nefericire în anul 1917 în Rusia a venit puterea Bolşevică. Astfel în anul 1921 cinstita raclă a Sfântului Serafim a fost dusă la muzeul antireligios din Moscova unde i s-a pierdut urma. În luna noiembrie 1990 au fost redescoperite în chip minunat moaştele Sfântului, iar atunci o bucurie duhovnicească negrăită i-a inundat pe cei ce le-au întâmpinat, ca şi când Sfântul Serafim s-ar fi aflat viu printre aceştia şi ar fi salutat pe fiecare aşa cum obişnuia: Hristos a înviat bucuria mea! În luna iulie 1991 moaştele Sfântului Serafim s-au întors la mănăstirea de măicuţe întemeiată de acesta, împlinind profeţia pe care o rostise: Sărmanul Serafim va veni la Diveevo.

L

Moşierul Nicolae Motovilov, care în anul 1831, cu rugăciunile Sfântului Serafim s-a vindecat în chip minunat de o boală incurabilă, a lăsat scrisă o mărturisire cutremurătoare. Motovilov se afla împreună cu stareţul într-o plimbare prin pădurea din jurul chiliei acestuia, era iarnă, în jur totul era acoperit cu zăpadă. Sfântul Serafim îi spunea: rugăciunea, postul, privegherea şi toate lucrările creştine, oricât de bune ar fi, nu alcătuiesc scopul vieţii noastre creştine, ci folosesc ca mijloace pentru dobândirea lui. Adevăratul ţel al vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh. Explicând în continuare cum se dobândeşte şi cum se face simţit harul Sfântului Duh, părintele Serafim l-a prins cu putere de umeri pe Motovilov şi astfel s-au găsit amândoi vorbind într-o lumină orbitoare prin care de abia se puteau distinge. Motovilov simţea o adâncă pace în sufletul său, o bucurie extraordinară în toată inima, o căldură interioară neobişnuită, o mireasmă de nedescris. Înlăuntrul lor odihnea harul Sfântului Duh, precum spune Domnul: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.2 În această stare Sfântul Serafim i-a spus lui Motovilov că această cunoaştere nu s-a dat doar pentru el, ci şi pentru întreaga lume, aşa încât el să se statornicească pe calea lui Dumnezeu, iar altora să le fie de folos.3 Sfinte Cuvioase Părinte Serafim roagăte lui Dumnezeu pentru noi! MIRCEA SANDU

2 3

Luca 17, 21. Sf. Măn. Paraclitou, Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005.

DE LA AMVON SPRE SUFLET: CATEHEZE LITURGICE

Niciun lucru nu este mai important în
viaţa aceasta decât împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Din păcate aceasta se întâmplă tot mai rar în viaţa noastră, deşi o poruncă bisericească spune că ar trebui să ne spovedim şi să ne împărtăşim de cel puţin patru ori pe an, în fiecare dintre posturi, sau cel puţin în apropierea Sfintelor Paşti. Părerea mea personală este că şi dacă am împlini porunca aceasta, ar fi tot puţin. Acesta este motivul pentru care, pe parcursul acestui an, în această rubrică nouă a revistei noastre, ne-am gândit să vorbim despre importanţa şi rostul Sfintei Liturghii, în centrul căreia se află această mare Taină. Ne propunem ca pe parcursul următoarelor numere să vă introducem în partea tainică şi mai puţin cunoscută a Sfintei Liturghii. Împărtăşania ne dă viaţă. Însuşi Hristos spunea: Adevărat, adevărat vă zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă veşnică în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 53-56). Prescura şi vinul, sunt darurile pe care noi la aducem lui Dumnezeu la Sf. Liturghie. După ce ele sunt pregătite de către preot, în cadrul acesteia prin rugăciunile lui şi prin pogorârea efectivă a Duhului Sfânt, ele se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Prefacerea este reală şi adevărată. Cuminecându-ne cu acestea, noi ne împărtăşim cu dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos pentru ca să ne fie spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către

Dumnezeu, iar nu spre judecată sau spre osândă. În canonul de rugăciune înainte şi după Împărtăşanie, scris de mari Sfinţi ai Bisericii, ca Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Simion Noul Teolog, Ioan Damaschin, se arată efectele duhovniceşti extraordinare pe care cel împărtăşit le dobândeşte. Aceşti Sfinţi spun că cel unit cu Hristos primeşte: tămăduirea sufletului şi a trupului; alungarea a tot potrivnicului şi a toată răutatea; împăcarea sufleteştilor puteri – e foarte mare lucru să ai o linişte sufletească, să nu ai împotriviri în propria ta fiinţă, în propriul tău suflet; luminarea ochilor inimii – prin aceasta se înţelege înţelepciunea duhovnicescă; credinţa neînfruntată; dragostea nefăţarnică faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni; plinirea înţelepciunii lui Dumnezeu în mintea celui împărtăşit; păzirea poruncilor; dumnezeiescul har şi plinirea Împărăţiei Domnului. La acestea se adaugă darul rugăciunii, al răbdării, al evlaviei şi al despătimirii. Cel care îl lasă pe Hristos să lucreze în viaţa sa, are o viaţă nouă, frumoasă şi poate spune ca şi Sfântul Pavel: nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2,20). În trupul omului împărtăşit se coboară tot cerul. Poetul creştin Vasile Voiculescu a surprins foarte emblematic acest aspect în „colindul” său: În coliba-ntunecată,/Din carne şi os lucrată/A intrat Hristos deodată/...Coliba cum l-a primt/S-a făcut cer strălucit,/Pe boltă de mărgărit/Iar în ea soare şi stele/Cu arhangheli printre ele./În mijloc Tron luminos/Şi, pe el Domnul Hristos,/ Care mult se bucura/Duhul Sfânt S-alătura/Şi acolo rămânea/Şi acum şi pururea.4 MARCEL AGRIŞAN

4

Vasile Voiculescu, Integrala operei poetice, Editura Anastasia, 1999, p.575.

CĂLĂUZA SUFLETULUI *

Păcatul, formă şi mod de raportare

ăcatul este reprezentat de acţiunile omului, prin care acesta se împotriveşte legilor lui Dumnezeu, prezentate în Sfânta Scriptură. Păcatul este descris ca încălcare a legilor lui Dumnezeu şi ca răzvrătire împotriva Lui. Prima poruncă a lui Dumnezeu a fost aceea de a nu mânca din pomul din mijlocul Raiului, poruncă dată protopărinţilor noştri. Pe parcursul existenţei omenirii, Dumnezeu şi-a condus poporul, dând noi porunci. Printre cele mai importante sunt „Cele zece porunci”, date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. Păzitorii acestor porunci, nu au motiv de nelinişte, fiind drepţi atât în faţa lui Dumnezeu cât şi în faţa legiuitorilor pamânteşti, toate legile oamenilor avându-şi originile în legea dumnezeiască. Raţionalizarea din considerente didactice a discursului despre păcat aduce unele prejudicii creştinului şi pune în primejdie relaţia lui cu Dumnezeu. O clasificare atât de minuţioasă a păcatelor ne duce cu gândul la Codul penal şi putem cădea uşor în extrema de a considera păcatul doar o încălcare a poruncii lui Dumnezeu pentru care nu va întârzia să vină asupra noastra mânia divină. Dumnezeu nu trimite pedeapsa asupra păcătosului imediat deoarece acest fapt ar aduce o inutilitate a Zilei Judecăţii. De asemenea, prin Taina Pocăinţei, Dumnezeu acordă iertarea păcatelor şi astfel pedeapsa ar deveni nedreaptă. Pe de altă parte, dacă luăm în considerare mesajul din pilda cu grâul şi neghina, unde stăpânul care-l reprezintă pe Dumnezeu nu smulge neghina din ogor, până la seceriş, putem afirma că Dumnezeu aşteaptă întoarcerea păcătosului pe tot

P

Rubrică în care se răspunde la întrebările legate de problemele spirituale ale cititorilor noştri. Întrebările pot fi adresate prin intermediul adresei de e-mail: cetateafetei@yahoo.com.

parcursul vieţi lui şi nu-l pedepseşte în mod supranatural. Morala ortodoxă contemporană clasifică păcatele în mai multe categorii. Ea vorbeşte pe de o parte de păcate uşoare sau obişnuite, iar pe de altă parte, de păcate grele, unde se încadrează următoarele trei categorii: păcate capitale, păcate împotriva Duhului Sfânt şi păcate strigătoare la cer. Păcatele uşoare, se numesc astfel pentru că gravitatea lor nu este la fel de mare ca şi în cazul celorlalte. Trebuie înţeles însă faptul că păcatul, mic sau mare, constituie vină înaintea lui Dumnezeu, iar standardele Lui sunt atât de înalte încât ura o socoteşte ucidere şi pofta trupească, adulter. Diferenţa o constituie faptul că poţi scăpa relativ simplu de un păcat uşor, dar mult mai dificil este să scapi de un păcat greu. Este mai uşor să-ţi ceri iertare celui căruia i-ai greşit, să îndrepţi o minciună prin mărturisirea adevărului sau să îndrepţi un furt prin recunoaştere şi restituire, decât să recuperezi o viaţă. După cum spuneam, în ochii lui Dumnezeu păcatul, greu sau uşor, mic sau mare, reprezintă tot vină. Diferenţa este dată de modul în care omul poate depăşi faza de păcătoşenie. Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului spunea într-un interviu că în Biserica Ortodoxă, iertarea se acordă înainte de împlinirea canonului şi nu se aşteaptă o perioadă, după mărturisire, pentru a se aduce o oarecare compensaţie, după care să se acorde iertarea. Ca şi canon însă, sfinţia sa, recomandă compensarea. În cazul unui păcat greu precum avortul, păcatul uciderii, recomandă punerea altui copil în locul celui avortat. Dacă persoana este tânără, aceasta poate înfia un copil. Dacă nu poate înfia sau dacă are o vârstă mai înaintată, poate purta de grijă unui copil, material şi spiritual, ori poate susţine financiar o altă persoană aflată

pe punctul de a săvârşi acelaşi păcat, în vederea renunţării la el. În cadrul spovedaniei, una din condiţiile necesare iertării este părerea de rău. Dacă credinciosul manifestă părere de rău, el va dori să-şi răscumpere greşeala, să îndrepte lucrurile. Ca exemplu, Părintele Coriolan Dura, afirma în cadrul cursurilor sfinţiei sale că un furt consistent nu poate fi plătit cu trei lumânări după mărturisire. Întotdeauna, dacă este cu putinţă, fapta trebuie îndreptată pentru ca apoi cel iertat să înceapă sau să revină la viaţa în Hristos. Învăţătura de credinţă afirmă pe temei scripturistic că păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă. Aceste cuvinte trebuie înţelese în sensul următor: printre păcatele împotriva Duhului Sfânt se numără şi deznădejdea în bunătatea lui Dumnezeu dar şi încrederea prea mare în bunătatea Lui. Astfel nu poate fi iertat cel care nu crede în Dumnezeu, nu are dorinţa de a se dezlipi de

păcat definitiv, este convins că va păcatui din nou în acelaşi mod şi consideră Spovedania doar o maşina de spălat păcate, pentru ca apoi să trăiască la fel până la următoarea Spovedanie. În acest păcat cad şi cei care vin la spovedanie din obişnuinţă, tradiţie, la o dată fixă şi nu atunci când sufletul are nevoie de iertare pentru a reveni la starea anterioară săvârşirii păcatului. Cu alte cuvinte, este ilogic ca Dumnezeu să ierte păcatele omului care nu crede de fapt în El. Odată cu conştientizarea stării în care se află, credinciosul are nevoie de credinţă pentru a simţi dragostea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de ea. Mai apoi el trebuie să răspundă acesteia prin schimbarea vieţii şi încercarea de a renunţa la păcate. Dumnezeu nu cere neapărat perfecţiune, El cere voinţă. Tocmai pentru că omul poate cădea, Iisus Hristos a întemeiat Taina Pocăinţei, Taina prin care Dumnezeu iartă orice păcat. CLAUDIU MORUŢAN

CURIOZITĂŢI BIBLICE

Septuaginta – prima Vechiului Testament traducere a căpătat astfel o mare autoritate, fiind considerată al doilea original al Vechiului Testament, iar apoi textus receptus (text revelat) al întregului Răsărit creştin.5 Unul din cei 72 de înţelepţi care au lucrat la redactarea Septuagintei a fost Dreptul Simeon, căruia i-a revenit traducerea cărţii Profetului Isaia. Tradiţia ne spune că atunci când a ajuns la capitolul 7 a considerat că proorocul a scris greşit versetul 14b (iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel) întrucât o fecioară nu poate naşte. De aceea, a înlocuit cuvântul „Fecioara” cu „Femeia”. A doua zi, revizuindu-şi traducerea, a constat cu uimire că textul era tradus exact aşa cum spusese Profetul Isaia, cu cuvântul „Fecioara”. Crezând că cineva a modificat traducerea peste noapte, a rescris-o cu cuvântul ,,Femeia”. Spre uimirea lui, a treia zi, textul era iarăşi modificat cu termenul ,,Fecioara“. Atunci i s-a arătat un înger şi i-a spus că Proorocul Isaia nu a greşit, întrucât o Fecioară va naşte pe Mesia, iar el va fi pedepsit pentru necredinţă să trăiască atât timp până când această profeţie se va împlini. Aşa se face că pe vremea naşterii lui Mesia, Simeon avea o vârstă venerabilă. A fost înştiinţat de Duhul Sfânt să meargă la Templu pentru că pedeapsa lui va înceta. Acolo L-a luat în braţe pe Pruncul Iisus, şi, privind în ochi pe Fecioara Maria a răsuflat uşurat şi a zis: Acum slobozeşte pe robul tău stăpâne, după cuvântul Tău în pace... Evenimentul este prăznuit anual de Biserica noastră în data de 2 februarie, a doua zi fiind sărbătorit Sf. Simeon. IULIU GOREA

Biblia sau Sfânta Scriptură este rostirea
lui Dumnezeu pentru oameni şi prin oameni. Dacă cu omul adamic Creatorul vorbea întrun singur limbaj, cu omul căzut Dumnezeu a vorbit de-a lungul timpului în multe rânduri şi în multe chipuri (Evrei 1,1), mai întâi prin prooroci, apoi prin toţi cei pe care i-a ales şi cărora li S-a descoperit înăuntrul inimii, îndemnându-i să scrie. De aici lunga şi dramatica istorie a textului biblic, cu autori sacri sau profani, cu limbi originale sau derivate, cu traduceri mai bune sau mai proaste, cu discerneri făcute de autoritatea rabinică, apoi de cea bisericească, prin care sau stabilit textele care poartă în ele atributul inspiraţiei dumnezeieşti şi pot fi incluse în ceea ce se cheamă „canonul biblic”. Dacă Noul Testament a fost scris în limba greacă (mai puţin Evanghelia după Matei, scrisă iniţial în aramaică), cărţile Vechiului Testament, cu foarte puţine excepţii, au fost scrise în ebraică, pe durata a 12 secole. Ele se adresau, desigur, în principal evreilor. Aceştia însă s-au dispersat în timp, marea lor majoritate alcătuind diaspora iudaică. În mod inevitabil cei din diaspora şiau pierdut cu timpul limba maternă, dar nu numai ei, ci şi cei din Palestina, care odată cu întoarcerea din captivitatea babilonică (538 î.Hs.) nu mai vorbeau ebraica. Pe de altă parte, marele cuceritor Alexandru cel Mare inaugurase epoca elenistică, în care greaca a devenit limba cultă a oricărui cetăţean. Aşa se explică faptul că în sec. III î.Hs. Ptolemeu al II-lea Filadeflul a patronat şi finanţat traducerea Bibliei în greacă. Aceasta a fost realizată în Alexandria Egiptului de către 72 de învăţaţi evrei, motiv pentru care noua versiune a fost numită Septuaginta. Conform tradiţiei, cei 72 au lucrat separat, sub asistenţa Duhului Sfânt, versiunile lor dovedindu-se în final identice. Septuaginta a

5

Biblia cu ilustraţii, vol. I, versiune redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Litera, Bucureşti, 2011, Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, p. 7-10.

ARIPI DE ÎNGERAŞ
AL PATRULEA MAG

Există o poveste veche care spune că, de
fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la Naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a cumpărat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau ceilalţi trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. La dus pe bietul om la un doctor, căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav, până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat mult. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă el nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Betleem. Ajuns aici, a aflat că cei trei magi L-au găsit deja pe Prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nounăscuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus: - Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă! Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie ia mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitorul. Acum mai avea un singur dar: perla. A plecat şi el spre Egipt, unde ani la rând L-a căutat pe Iisus, însă fără niciun rezultat.

După mai bine de 30 de ani a aflat că, undeva în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. Magul s-a grăbit spre locul acela, cu dorinţa de a-L mai găsi pe Mântuitorul în viaţă şi a-I oferi darul său, pe care îl păstrase de atâta timp. Însă prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus: - Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă! Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine Împăratului împăraţilor fără niciun dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus: - În sfârşit ai ajuns! Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri... - Bine, dar nu mai am nimic.... ce ţi-am adus eu? a întrebat mirat magul. - Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat! Darurile tale au ajuns la Mine şi sunt cele mai de preţ, căci cine îi iubeşte pe oameni, pe Dumnezeu Îl iubeşte!

JOCURI PENTRU COPIII ISTEŢI

PROBLEME DE LOGICĂ ŞI PERSPICACITATE

GHICITORI CREŞTINE 1. Au trăit pe-această lume Simplu-n post şi rugăciune. Cine-i caută-i găseşte În icoane şi în fresce! 2. Când e vremea friguroasă Care om nu intră-n casă? 3. La Botezul Domnului, Pe malul Iordanului, Ni s-a pogorât de sus Chiar deasupra lui Iisus Şi-a venit în zbor, din cer, În chip alb de porumbel! ORFANUL Afară-i frig şi iarna-i grea Şi vântul suflă tare; Ionică-i mic şi e orfan Şi foc în vatră n-are. Tăticul lui e mort demult Iar mama e săracă; Copilul e flămând şi gol Şi nimeni nu-l îmbracă. O haină caldă sau un dar, Din mâna voastră mică, Ce repede ar alina Durerea lui Ionică!

CE ÎNSEAMNĂ NUMELE MEU? IOAN / IOANA – din ebraică: Dumnezeu a avut milă. Biserica Ortodoxă cinsteşte mai mulţi sfinţi care s-au numit Ioan: Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Ioan Hrisostom (Sf. Ioan Gură de Aur) VASILE – din greacă: rege, conducător. Sf. Ierarh Vasile cel Mare a trăit în sec. IV, provenind dintr-o familie nobilă de creştini: bunicul său a murit ca martir, iar fratele său a fost Sf. Grigorie de Nyssa. Sfântul şi-a împărţit averea săracilor apoi s-a călugărit şi a întemeiat numeroase aşezăminte de binefacere pentru cei nevoiaşi: azile, spitale, cantine pentru săraci, şcoli. De la Sf. Vasile cel Mare ne-au rămas numeroase scrieri şi învăţături.

GRAŢIELA AGRIŞAN