UNIVERSITATEA „VALAHIA” din TARGOVIŞTE

CATEDRA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

CURS

ANATOMIE Lect. Univ. drd Monica Moaca

TARGOVIŞTE, 2007

CUPRINS CURS 1 CURS 2 CURS 3 CURS 4 CURS 5 CURS 6 CURS 7 CURS 8 CURS 9 CURS 10 CURS 11 Principiile generale ale anatomiei şi biomecanicii Părţile corpului uman. Axe şi planuri Osteologie Caracteristicile oaselor. Studiul oaselor Oasele capului Coloana vertebrală Oasele centurii membrului superior Oasele membrului superior liber Toracele osos Oasele bazinului Oasele membrului pelvin Artrologie - generalitati Articulaţiile coloanei vertebrale Articulaţiile trunchiului Articulaţiile centurii scapulare Articulaţiile membrului superior liber Articulaţiile bazinului Articulaţiile membrului pelvin (inferior) Stratigrafia peretelui abdominal antero-lateral

2

CURS. 1

Principii generale de anatomie şi biomecanică. Părţile corpului uman. Axe şi planuri.

Corpul omenesc, ca orice organism viu, dispune de posibilităţi complexe de comportare biomecanică şi adaptare funcţională, posibilităţi, care nu pot fi integral interpretate. Totuşi, pentru studiul anatomo-funcţional şi biomecanic al diverselor mişcări sunt indispensabile unele jaloane cu aplicativitate mai largă, deci unele precizări cu caracter general, care pot fi ridicate, convenţional, la rangul de “principii generale”. Enunţarea acestora uşurează munca celor interesaţi de analiza mişcărilor din punct de vedere anatomo-funcţional şi biomecanic: 1). Orice mişcare începe fie prin stabilizarea în poziţie favorabilă, fie prin mobilizarea centrului de greutate principal al corpului. 2). Pornind de la centura musculară a centrului de greutate, acţiunea mobilizatoare a segmentelor se realizează sub forma unei pete de ulei, de la centru spre periferie. 3). Când membrele superioare sau inferioare acţionează ca lanţuri kinematice deschise, deci cu extremitatea periferică liberă, muşchii care intră în acţiune iau punct fix de inserţie pe capetele lor centrale şi acţionează asupra segmentelor prin capetele lor periferice. 4). Când membrele superioare sau inferioare acţionează ca lanţuri kinematice închise, deci cu extremităţile lor periferice sprijinite sau fixate, muşchii care intră în acţiune iau punct fix pe capetele lor periferice. 5). Când membrele acţionează ca lanţuri kinematice deschise, grupele musculare agoniste se contractă izotonic şi mişcarea rezultă prin apropierea capetelor musculare de inserţie. 6). Când membrele acţionează ca lanţuri kinematice închise, grupele musculare agoniste se contractă izotonic sau izometric succesiv sau sub ambele forme. 7). Viteza de execuţie a mişcărilor este dependentă de raportul invers proporţional
3

folosindu-se la minimum forţele interioare şi la maximum forţele exterioare. ca pârghii de sprijin. Este aleasă prin convenţie internaţională şi are o deosebită importanţă. În cadrul acţiunilor lanţurilor kinematice deschise. în general. deci pârghii de gradul III. 4 . La om. Folosirea acţiunii forţelor exterioare inversează rolul grupelor musculare. În unele situaţii. cu atât intervenţia antagoniştilor la sfârşitul mişcării este mai intensă. Prin poziţie antomică normală (PAN) se înţelege poziţia care se ia în considerare atunci când se descriu diferitele elemente anatomice şi raporturile dintre ele.cel mai lung segment de dreaptă ce se poate trasa imaginar în poziţie anatomică normală a subiectului. Poziţia anatomică normală. în general. Corpul uman este aşezat în spaţiu tridimensional şi se descriu astfel trei axe şi trei planuri: Axul longitudinal (vertical) . pârghiile osteo-articulare acţionează. este: ortostatism (subiectul stă în picioare). Perfecţionarea se atinge prin realizarea mişcărilor cu maxim de eficienţă. toate cele patru membre paralele între ele. 11). ca pârghii de viteză. Cu cât viteza de execuţie este mai mare. Menţinerea poziţiei se realizează prin egalizarea intensităţii de acţiune a agoniştilor şi intrarea tuturor lanţurilor musculare în condiţii de travaliu static. privirea înainte. pârghiile osteo-articulare acţionează. 14). muşchii antagonişti se transformă în muşchi neutralizatori. perfecţionarea exerciţiilor fizice apare ca o formă superioară a adaptabilităţii organismului uman la mediu. folosirea forţelor exterioare inversează rolul grupelor musculare numai după ce acestea au declanşat mişcarea. În cazul omului este dat de vertex şi de planul poligonului de susţinere (podeaua). fiind indispensabilă pentru studiul anatomiei. 10). La sfârşitul mişcării. de gradul I. 13).dintre intensitatea de acţiune a agoniştilor şi antagoniştilor. În cadrul acţiunilor lanţurilor kinematice închise. 12). palmele orientate în faţă. 8). Astfel interpretată. 9).

Axul sagital . Planul mediosagital (median sau al simetriei bilaterale) .planul perpendicular pe axul longitudinal.deasupra unui plan orizontal. Prin intersectarea cu suprafaţa corpului determină pe aceasta linia mediană anterioară şi posterioară.în spatele unui plan frontal. alta posterioară.planul vertical.este orientat antero-posterior (ventro-dorsal) şi este perpendicular pe cel longitudinal.sub un plan orizontal.Axul transversal . Termeni de direcţie şi de poziţie De obicei se folosesc în contexte relative (pentru a indica poziţia sau situarea una faţă de alta a unor elemente anatomice): • • • • Superior sau cranial . Inferior sau caudal .este orientat de la dreapta la stânga şi perpendicular pe cel longitudinal. Posterior sau dorsal . respectiv de axele longitudinal şi sagital. împarte corpul în două părţi una anterioară.în faţa unui plan frontal. Anterior sau frontal . Planul frontal . una superioară şi alta inferioară.planul determinat de ombilic şi de axul longitudinal al corpului. paralel cu fruntea. Planul transversal (orizontal) . 5 . împarte corpul în două părţi.

spre talpă.doar pentru membre: mai apropiat de trunchi. Medial . şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii celulele. Organizarea generală a organismului uman Ca orice organism.doar pentru membre: mai depărtat de trunchi. Distal . Plantar .mai depărtat de planul mediosagital.Termenii de direcţie ai corpului uman • • • • • • Proximal . Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii. iar prin asocierea lor. 6 . Subiectul din imagine nu se află în PAN deoarece palmele nu sunt îndreptate anterior.spre faţa palmară a mâinii.mai apropiat de planul mediosagital. Acestea alcătuiesc ţesuturi. Volar . diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc organele. Lateral .

În raport de categoria de funcţii pe care o deservesc. la om şi la toate mamiferele există următoarele aparate şi sisteme: • Pentru funcţiile de nutriţie: o o o o Aparatul respirator Aparatul digestiv Aparatul circulator Aparatul excretor • Pentru funcţiile de relaţie: o Sistemul nervos 7 . Trunchi .inferioare (legate de trunchi prin centura pelvină) şi superioare (legate de trunchi prin centura scapulară).realizează legătura dintre cap şi trunchi. dar şi segmente derivate din ectoderm. Diferenţa dintre sistem şi aparat nu este foarte clară. asupra acestui subiect existând destule confuzii şi controverse. Membre . pe când aparatul respirator are cea mai mare parte de origine endodermală. strict morfologică. Gât . pe când aparatul are părţi de origine embriologică diferită.Corpul uman este alcătuit din următoarele părţi majore: Cap . De foarte multe ori ele sunt utilizate ca sinonime. Discriminarea între sistem şi aparat se face pe baza faptului că sistemul conţine structuri cu aceeaşi origine embriologică. Aceasta este o împărţire grosieră. dar şi acest lucru este discutabil. Din punct de vedere atât anatomic cât şi funcţional. cu viscerele din acestea.conţine cavitatea toracică şi pe cea abdominală.conţine cea mai mare parte a sistemului nervos central şi cei mai importanţi analizatori. organismul uman a fost organizat în sisteme şi aparate. De exemplu: sistemul nervos este în totalitate derivat din ectoderm.

pancreas. mână) Pereţii trunchiului (toracic şi abdominal) cu regiunile respective. Anatomia sistemului nervos sau neuroanatomia. braţ. vasele mari. peritoneul. De obicei literatura de specialitate tratează anatomia umană pe următoarele capitole: • • • • • • Cap şi gât: toate regiunile de deasupra aperturii toracice superioare. Membru superior (şold. antebraţ.rinichi.ficat. eventual segmentul supradiafragmatic al tubului digestiv) şi abdominale (restul tubului digestiv. gambă. timusul. genunchi.) 8 .o o • Sistemul endocrin Aparatul locomotor (osteo-musculo-articular) Aparatul reproducător masculin sau feminin Pentru funcţia de reproducere: o Sistematizarea didactică a anatomiei umane. căi urinare etc. căi respiratorii. coapsă. organe retroperitoneale . glandele anexe acestuia . picior) Membru inferior (umăr. Viscere: toracice (inima. plămânii.

situate în interiorul părţilor moi. determină în os. rezistente. devenind astfel pârghii acţionate de diverse grupe musculare. o stare de tensiune. 2 Osteologia Osteologia. care în ansablu alcătuiesc scheletul. ele servesc la inserţii musculare. oasele sunt în număr de 206. de culoare alb-gălbuie. Statica şi locomoţia. La om. cărora le servesc ca sprijin. cât şi în locomoţie. Oasele sunt organe dure. Este ştiinţa care se ocupă cu studiul oaselor. sub toate formele lor.CURS. prin greutatea corpului şi prin jocul forţelor musculare (tonus şi contracţie). uneori ele formează cavităţi pentru adăpostirea unor organe vitale. Caracteristicile oaselor. transformând osul în mecanostructură de tipul „construcţiilor minime absolute”. Scheletul uman: vedere anterioară. 9 . Studiul oaselor. laterală şi posterioară Funcţiile oaselor Osul –organ are rol în susţinerea corpului.

Remanierea osului, aşa cum remarcă Pauwels, este stimulată permanent de rezultanta dinte forţele musculare şi greutatea corpului. Organizarea osului, în care intră, după cum am văzut, o cantitate minimă de material, s-a dovedit construcţia cea mai economică şi în acelaşi timp cea mai adaptată ca rezistenţă şi elasticitate. Am văzut că oasele formează axul central, schela generală a corpului omenesc şi îndeplinesc următoarele funcţii: - determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi al diferitelor sale segmente; - servesc ca sprijin pentru întregul corp şi pentru părţile moi; - alcătuiesc cavităţi ce protejează anumite organe delicate; servesc ca element de inserţie pentru muşchi, devenind astfel pârghii pentru funcţia de locomoţie; - constituie rezerva calcică a organismului. Contrar aspectului său, osul nu este un organ inert, şi ceea ce îl caracterizează este tocmai vioiciunea schimburilor elementelor lor componente. Clasificarea oaselor Oaselor li se atribuie, în general, forma unor corpuri geometrice şi li se descriu trei dimensiuni: lungime, lăţime, grosime. Tot ca şi corpurilor geometrice, oaselor li se descriu: feţe, mergini, unghiuri. Oasele se clasifică, după raporturile şi dimensiunile lor în: lungi, late, scurte. Forma oaselor este însă neregulată şi de aceea se utilizează şi alte criterii de clasificare adăugându-se încă trei criterii de clasificare: pneumatice, sesamoide, suturale. 1. Oasele lungi (os longum). La aceste oase lungimea depăşeşte lăţimea şi grosimea. Un os lung este alcătuit dintr-un corp numit diafiză (diaphysis) şi două extremităţi sau epifize (epiphysis). Oasele lungi se găsesc mai ales la nivelul membrelor şi îndeplinesc rolul de pârghii de viteză în diferitele mişcări. 2. Oasele late (os planum). La aceste oase, lungimea şi lăţimea sunt aproape egale între
10

ele, dar depăşesc grosimea; sunt turtite şi prezintă de studiat două feţe şi un număr variabil de margini şi unghiuri; ele îndeplinesc două funcţii: servesc la edificarea cavităţilor de protecţie (craniul); dau inserţii unui număr mare de muşchi (scapula). 3. Oasele scurte (os breve). Sunt acele oase care au cele trei dimensiuni aproape egale; forma lor se apropie de cea cubică şi se găsesc în acele regiuni (carp, coloană tars) unde este necesară o mare soliditate şi unde există mişcări foarte variate, însă cu amplitudine mică. 4. Oasele pneumatice (os pneumaticum). Sunt oase neregulate care conţin în interiorul lor cavităţi pline cu aer (maxila). 5. Oasele sesamoide (ossa sesamoidea). Sunt oase, de obicei lentiforme, mici care se dezvoltă în vecinătatea unor articulţii (sesamide periarticulare) sau chiar în tendoanele unor muşchi (sesamoide intratendinoase). 6. Oasele suturale (ossa suturarum). Se numesc şi oase wormiene, sunt mici, plane şi inconstante. Se pot dezvolta din puncte de osificare speciale, fie la nivelul suturilor craniului fie la nivelul fontanelelor. Mai există un grup de oase wormiene, numite insulare, care se dezvoltă în centrul oaselor bolţii craniene(la oasele parietale şi osul frontal). Structura oaselor Efectele structurale ale forţelor mecanice pot fi urmărite la toate cele 4 ordine ale structurilor. Structura osoasă de ordinul I Dispoziţia materialului este conformă legilor rezistenţei; diafiza, cu materialul dispus la periferie şi reprezentat de compactă, are aspect tubular. Din acest punct de vedere este ştiut că un tub are rezistenţă mai mare la compresiune faţă de un cilindru plin. Epifizele oaselor lungi şi a oaselor scurte prezintă o dispoziţie a trabeculelor osoase, care s-a dovedit că urmează un traiect similar calculelor matematice efectuate conform legilor mecanicii. Încă din prima jumătate a secolului XIX–lea, Bourgery şi alţi autori au arătat

11

că substanţa spongioasă a osului prezintă o arhitectură tipică adaptată funcţional fiecărui os şi fiecărui teritoriu al osului. Matematicianul Kulman din Zurich, studiind în 1867 secţiunile longitudinale făcute prin extremitatea superioară a femurului, a constatat că dispoziţia trabeculelor osoase corespunde cu direcţia traiectoriilor de presiune şi tracţiune şi că la cavitatea cotiloidă a osului coxal este asemănătoare unei macarale care urmează să fie încărcată. El a demonstrat prin calcule matematice această asemănare. Legile de arhitecturare a epifizelor sunt următoarele:
1. Legea lui Delpech (1828), se poate formula astfel: „extremităţile oaselor care

formează o articulaţie supuse intr-o parte la presiune anormală, puternică şi continuă îşi micşorează volumul în acea parte, în timp ce în locul unde sunt scoase timp îndelungat de sub presiunea obişnuită, îşi măresc volumul”.
2. Legea lui Wolf

(1870), introduce noţiunea de „transformare funcţională” a

osului. Osul, prin modificarea suferită în structura ei arhitectonică, se condensează şi îşi micşorează volumul, pentru a rezista la funcţia impusă de noile condiţii statice şi dinamice. Bazându-se pe calculele lui Kulmann, Wolf a emis aşa zisa „lege a transformările osoase” care poate fi enunţată astfel: „dacă se schimbă arhitectura internă a osului printr-o permanentizare a poziţiei anormale a uneia dintre extremităţile sale articulare, obligatoriu şi concomitent se schimbă şi forma sa exterioară ”.
3. Legea lucrului constant sau a balansării, se enunţa astfel: „când o

supraapăsare se face constant asupra unei jumătăţi de cartilaj de creştere, acesta fiind comprimat dă naştere unui os consistent şi cu un volum mai micşorat pe când partea scoasă de sub presiunea normală produce un os spongios şi mărit de volum”.
4. Legea lui Roux, rezumă legea lui Wolf, aplicând-o însă la condiţii normale:

„oasele normale ale adulţilor prezintă concomitent cu structura lor funcţională şi o formă funcţională”.
12

Structurile osoase de ordinul IV Asupra lor forţele de presiune determină creşterea coeziunii intermoleculare. Legile enunţate neglijează intensitatea cu care intervin factorii mecanici. transformă energia mecanică în energie electrică. identice celor care se produc când cristalele de cuarţ sunt frecate unele de altele. Sistemele haversiene sunt orientate pe traiectoriile de tensiune principale. apariţia de legaturi noi prin valenţe accesorii care apar în jurul valenţei principale a fibrelor de colagen. Conform acestora. modificarea moleculelor imediat învecinate. miceliile de proteine din lichidul intercelular se dispun paralel şi formează fibrile. inflenţează mezenchimul. cum ar fi: migrarea celulară. Forţele mecanice primare (tracţiunea. fibrele de colagen care intră în alcătuirea lamelor osoase realizează prin încrucişarea şi orientarea lor elemente importante.Enunţarea acestor aşa numite „legi” nu reuşeşte însă să cuprindă aspecte complexe ale corelaţiilor dintre forţele mecanice şi arhitectura funcţională a osului. Aşa cum s-a demonstrat o serie de procese biologice sau biopatologice. Osul se comportă din punct de vedere electric ca un semiconductor. în anumite situaţii efectele pot să apară paradoxal. presiunea şi forfecarea). Primii care au sugerat şi au demonstrat că osul datorită naturii lui cristaline. orientate în direcţia celei mai mari solicitări. are proprietaţi electrice şi că acţionează ca un mecanism transductor al forţelor mecanice au 13 . formarea tumorilor. unde se pot pune în evidenţă fenomene piezoelectrice. morfogeneza trebuie puse în corelaţie cu curenţii bioelectrici sau cu acţiunea directă a câmpurilor electrice. a arătat că funcţiile mecanice ale osului. orice presiune s-ar solda cu formare de os şi orice depresiune cu resorbţia osului. care este extrem de plastic. care conferă osului o mare rezistenţă. Structurile osoase de ordinul II şi III Şi asupra acestor structuri influenţa factorilor mecanici este evidentă. Un studiu efectuat de japonezi şi americani.

formată din lame osoase. ele se deosebesc doar prin dispoziţia felurită a lamelor osoase ce le compun. electrodul anterior se negativa faţă de cel posterior. Atât în cazul substanţei osoase cât şi a celei spongioase. Oasele au fost supuse unor forţe de presiune. electodul posterior din dreptul concavităţii osului devenea negativ faţă de electrodul anterior din dreptul convexităţii. Fukada şi I. formând o concavitate posterioară. a) Substanţa compactă (substantia compacta). pus în legatură cu un amplificator şi un galvanometru care putea să determine curenţi de intensitate foarte mare. întretăindu-se în anumite puncte şi delimitînd o serie de cavităţi. 14 . Conformaţia internă a oaselor Secţionând diferite oase şi examinându-le pe secâiune observăm că substanţa osoasă propriu-zisă (albicioasă. Aceste cavităţi pot avea dimensiuni variabile: de la un bob de fasole la o gămălie de ac. O porţiune din treimea medie a osului a fost deperiostată. impreună cu inserţiile ţesuturilor moi. S-a constatat astfel că în momentul în care osul începea să se curbeze. exercitate în axul lung în aşa fel încât să se îndoaie. alăturate. iar diferenţa de potenţial se menţinea atâta timp cât se menţinea presiunea asupra osului. Când presiunea se întrerupea. fără a delimita cavităţi intermediare. este omogenă. au reuşit să determine potenţialele electrice produse în timpul exercitării forţelor mecanice asupra osului. structura lor histologică este aceeaşi. are aspectul unui burete. Atât la faţa anterioară cât şi la cea posterioară în corticala osului s-a introdus câte un electrod de argint. pentru o scurtă perioadă de timp. se preuintă sub două aspecte: compactă şi spongioasă. este formată tot din lame sau trabecule osoase însă acestea sunt orientate în sensuri diferite. alipite. b) Substanţa spongioasă (substantia spongiosa). de consistenţă dur-lemnoasă). Yasuda (1957). în care se află măduvă osoasă.fost E. dură.

semifluidă. iar la nivelul celor lungi atinge grosimi considerabile (până la 3 mm). scurte). numite fibrele Scharpey. ca şi cavitatea medulară a oaselor lungi. Măduva roşie se găseşte mai ales la oasele de făt şi copil iar la adult în vertebre. dar mai ales unor fibre conjunctive. numită măduvă osoasă. bogată în elemente sangvine. Se deosebesc trei varietăţi de măduvă osoasă: roşie. Periostul (periosteum) Este o membrană fibroasă care înveleşte osul pe toată suprafaţa sa exterioară. Grosimea lui variază după natura oaselor. la adult are rol în nutriţia osului şi rol important în formarea calusului în caz de fracturi. cu excepţia suprafeţelor acoperite de cartilaj articular şi a unor inserţii musculare. Importanţa periostului este foarte mare. sunt umplute cu o substanţă moale. Măduva oaselor (medulla ossium) Cavităţile substanşei osoase spongioase. precum şi la repararea unor pierderi limitate de substanţă osoasă.În structura celor trei categorii de oase cunoscute deja de noi (lungi. astfel întregul schelet este învelit într-o teacă fibroasă conjunctivă. coaste şi stern. care pleacă din periost şi pătrund în substanţa osoasă compactă. La nivelul celor mici periostul e subţire. Măduva galbenă se găseşte în cea mai mare parte a oaselor adultului. Periostul este foarte bogat în vase sangvine şi nervi. buretoasă. fapt care se datorează vaselor care trece prin el în osul subjacent. elemente figurate ale sângelui şi are un important rol hematopoietic. repartiţia celor două feluri de substanţă osoasă se face într-un mod caracteristic pentru fiecare categorie. 15 . prin rolul pe care îl joacă în viaţa osului. Conţine numeroase capilare sangvine. galbenă şi gelatinoasă. are culoarea galbenă. În perioada osteogenezei el participă la formarea de ţesut osos. Prin faţa lui profundă periostul aderă la os. La nivelul articulaţiilor. prin canalele Volkmann. late. datorită rezervelor de grăsime pe care le conţine. periostul se continuă cu capsula articulară.

Nervii. sau provin din periost. care ar avea valoarea unor căi limfatice. S-au descris spaţii limfatice perivasculare. Vascularizaţia şi inervaţia oaselor Pentru a putea răspunde numeroaselor funcţii. Arterele. Limfaticele reprezintă o problemă incomplet elucidată. adică dobândesc în mod progresiv forma şi dimensiunile care le caracterizează.nutritiv şi periostal . Oasele late au două sisteme arteriale: nutritiv şi periostal.participă la procesele de reparare osoasă la adult. Proprietăţile fizice ale oaselor Principalele proprietăţi fizice ale oaselor sunt: rezistenţa şi elasticitatea. Nervii periostali formează un plex bogat în recepători (proprioreceptori). Nervii care merg cu arterele nutritive ajung în cavitatea medulară unde formează un plex nervos. În interiorul osului vasele celor două sisteme . În toate oasele s-au găsit elemente nervoase.se anastomozează. . . Datorită acestor proprietăţi. . oasele nu se rup atunci când asupra lor acţionează forţe de presiune şi tracţiune. Oasele scurte urmează numai artere periostale. Osteogeneza este procesul prin care nasc şi se formează oasele.Măduva gelatinoasă se găseşte la bătrâni şi conţine multe elemente figurate. Dintre funcţiile măduvei osoase amintim: - participă la edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei. perpendiculr pe suprafaţa lui şi prin torsiune (helicoidal). Nervii pătrund în găurile nutitive împreună cu arterele respective. Venele urmează în general un traiect independent de cel al arterelor.reprezintă una din rezervele de grăsime ale organismului.La oasele lungi arterele nutritive sunt însoţite de două venule. osul dispune de o bogată vascularizaţie şi inervaţie. Aceste forţe acţionează paralele cu axul longitudinal al osului. Oasele lungi primesc artere nutritive (diafizare) şi periostale. 16 .are rol hematopoietic.

Astfel, craniul uman poate rezista la presiuni mari în direcţia boltă – bază, fără a se rupe, micşorându-şi cel mult înălţimea (diametrul bazilo - bregmatic), cu 7-8%. Un craniu poate cădea de la o înălţime de 1-2 m pe ciment, fără a se sfărâma, sărind ca o minge datorită elasticităţii sale. Rezistenţa la presiune este foarte mare, fiind de 30 ori mai mare pe mm² decât a cărămizii; de 2,5 ori mai mare decât a granitului şi se apropie de cea a fierului. Pentru a obţine sfărâmarea unui os trebuie să se acţioneze asupra lui cu o forţă foarte mare. Boigey arată că pentru sfărâmarea unei vertebre lombare sunt necesare 1000 kg, pentru un femur 2000 kg, iar pentru o tibie 4100 kg. În mod normal osul este solicitat în cadrul mişcărilor de forţele mecanice cunoscute (compresiune, tracţiune, încovoiere, torsiune, forfecare). Dar osul rezistă şi la încercări de tip consolă sau de altă natură. Ele reprezintă deci, o construcţie rezistentă cu caracteristici asemănătoare cu ale betonului armat. Ţesutul osos rămâne însă un material biologic; una dintre dovezi o constituie rapiditatea cu care rezistenţa lui mecanică scade sau creşte în raport cu modificările factorilor externi. Astfel, D. R. Carter şi W. C. Hayes (1976) au demonstrat că densitatea osului, deci rezistenţa lui scade, nu numai în raport cu forţa de încărcare ci şi cu creşterea temperaturii mediului ambiant. Aceasta explică frecvenţa crescută a „fracturilor de oboseală”, constatate la jucatorii de golf şi la tinerii recrutaţi care execută marşuri prelungite pe timp călduros. Compoziţia chimică a oaselor În compoziţia osului intră 35% substanţe organice (oseină) şi 65% substanţe minerale (fosfaţi, carbonaţi şi cantităţi foarte mici de florură şi clorură de calciu). Prin menţinerea osului în soluţie de 5% HCl, sărurile minerale se dizolvă, osul se demineralizează, se „decalcifică”. Osul se înmoaie, devine elastic, asemănător cu cauciucul. În structura lui a rămas numai materia organică, care distrusă prin calcinare dă friabilitate osului. Proporţia celor două materiale principale din structura oaselor variză de la un os la altul;
17

unele oase care suportă presiuni mai mari sunt mai bogate în săruri minerale. Deasemenea proporţia variză cu vârsta: - în copilărie oasele sunt foarte elastice, deoarece au relativ puţine săruri minerale; - procentul acestora creşte mult la bătrâneţe, când oasele devin mult mai casabile decât în copilărie. Studiul oaselor La om, scheletul este format din 206 oase, dintre care 33 – 34 alcătuiesc coloana vertebrală, iar restul de 172 – 173 se grupează în jurul acesteia. Oasele situate pe linia mediană a corpului, ca sternul, sunt nepereche însă ele se consideră a fi simetrice, fiind formate din două jumătăţi, una dreaptă, alta stângă, la fel conformate. Dimpotrivă, oasele membrelor sunt perechi, însă nesimetrice, pentru ca cele două jumătăţi ale lor nu sunt identic conformate. Pentru ca un os să poată fi studiat şi descris izolat, în afara organismului, el trebuie orientat în aşa fel încât poziţia lui să fie aceeaşi cu cea pe care o are în organism. Pentru orientarea unui os nepereche sunt necesare două elemente anatomice, pe care le punem în raport cu două planuri ale corpului, planuri care nu sunt opuse unul altuia. În cazul orientării unui os pereche sunt necesare trei elemente anatomice, pe care trebuie să le aşezăm în trei planuri ce nu se opun, al treilea plan fiind necesar pentru determinarea osului din dreapta sau din stânga. Regenerarea oaselor Asemenea celorlalte organe, şi oasele sunt în permanentă schimbare, se uzează şi se regenerează. Sub efectul forţelor care acţionează asupra oaselor, de la naştere, până la moarte, se realizează dizolvarea ţesutului vechi şi formarea ţesutului osos nou. Aceasta înseamnă, că în primul rând se transformă oasele regiunii corporale puternic solicitate. Dacă cineva se mişcă puţin pe o perioadă mai lungă de timp, de exemplu din cauza unei boli, oasele lui vor fi mai slabe
18

Oasele pot fi comprimate şi nu sunt atât de fragile: se pot îndoi puţin şi pot amortiza energia unor lovituri mai mici sau zguduituri. Când sărim, asupra oaselor noastre acţionează forţe extrem de mari. Femurul rezistă la o presiune atât de mare, ca şi când pe fiecare centimetru pătrat s-ar distribui greutatea unui hipopotam. Însă în anumite situaţii, osul se poate fisura sau rupe cu uşurinţă rezultănd fracturile. Vindecarea oaselor Medicul repune fără întârziere osul fracturat, deoarece imediat după accidentare încep procesele de vindecare. La început se formeazã un hematom mare între capetele osoase fracturate, apoi substanţele minerale sunt îndepărtate de la nivelul fracturii prin intermediul sângelui. Între timp, cheagul de sânge este împânzit de o reţea fibroasă, care va prinde capetele fracturate. Aproximativ în trei săptămâni ia naştere acea formaţiune osoasă bogată în calciu, care va uni din nou capetele osoase fracturate. Această formaţiune numită calus, se transformă treptat în ţesut osos adevărat. În următoarele luni şi ani se netezesc proeminenţele sau muchiile eventual rămase la nivelul fracturii, osul fiind ca înainte de fractură.

19

occipital.CURS. Craniul uman – vedere anterioară 20 . în care este adăpostit creierul şi oasele feţei (viscerocraniul). sfetnoid şi două pereche: parietal şi temporal. în care sunt adăpostite unele organe de simţ şi segmentele iniţiale ale aparatului respirator şi digestiv. etmoid. 3 Oasele capului Oasele capului. formează calvaria şi baza craniului. Oasele coloanei verebrale Sunt în număr de 22 împărţite în două regiuni: oasele cutiei craniene (neurocraniul). Oasele craniului (ossa cranii) Oasele neurocraniului sunt în număr de 8. Patru dintre oase sunt nepereche: frontal.

Osul occipital (os occipitale) este os nepereche şi median. Osul sfetnoid (os sphenoidale) este un os median şi nepereche situat la baza craniului. Frontalul este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi o porţiune orizontală a formată. situat în partea anterioară a craniului.Oasele craniului uman vedere laterală 1. de o porţiune nazală şi de două porţiuni orbitale. Osul etmoid (os ethmoidale) este un os complex. a cavităţilor nazale şi a orbitelor. nepereche şi median situat în scobitura etmoidală a frontalului. Are forma unei balanţe. Osul frontal (os frontale) este un os median şi nepereche. care ia parte la formarea bazei craniului. El a fost comparat cu o viespe în zbor şi de aceea i se descrie un corp şi trei perechi de prelungiri numite aripi. care ia parte la formarea cavităţilor nazale şi a orbitelor. numită gaura occipitală. 3. Prezintă o gaură mare. în jurul căreia se grupează părţile constitutive ale osului. 2. 21 . 4. situat în partea posterioară şi inferioară a neurocraniului. la rândul ei.

Are o formă caracteristică. Împrejurul maxilei se grupează celelalte oase ale maxilarului superior. situat în porţiunea posterioară a feţei. 4. pereche. Este situat în cavitatea nazală. sub concha mijlocie a etmoidului. Osul parietal (os parietale) este un os pereche. Osul temporal (os temporale) este un os pereche. între occipital. maxilar. 1. de forma unei mici lame osoase. lacrimal. Cornetul nazal inferior (concha nasalis inferior) este un os pereche. Oasele viscerocraniului (ossa faciei) Oasele feţei sau ale viscerocraniului sunt în număr de 14. Mandibula (mandibula) este un os median şi nepereche care constituie singură maxilarul inferior. neregulat. cavităţii bucale. 7. situat pe laturile scheletului capului. şase pereche: zigomatic. Osul nazal (os nasale) este un os mic. Are formă patrulateră. 6. situat între frontal şi occipital. situat pe peretele medial al orbitei. Osul zigomatic (os zygomaticum) este un os lat şi pereche. sitaut pe partea laterală a feţei unde formează pomeţii. 3. 6. fiind alcătuit dintr-o lamă orizontală şi o lamă verticală sau perpendiculară. Osul lacrimal (os lacrimale) este un os pereche. patrulatere.5. nazal şi cornetul nazal şi două nepereche: mandibula şi vomerul. situat în centrul feţei. prezentând de studiat două feţe. Fiecare maxilă este formată în realitate din două oase care s-au sudat în timpul dezvoltării: maxila propriu-zisă şi osul incisiv. cavităţii nazale şi orbitei. 5. 22 . parietal şi sfetnoid. de aici şi numele de cornet sau conchă. ea intră în constituţia palatului osos. patru margini şi patru unghiuri. Maxila (maxilla) este un os pereche şi neregulat. 2. care ia parte la constituirea scheletului nasului. Mandibula prezintă un corp şi două ramuri. unite între ele în unghi drept. palatin. de forma unei lamele răsucite ca un cornet de hârtie. Osul palatin (os palatinum) este un os pereche. de formă patrulateră.

de o mare importanţă funcţională. trunchiului şi a membrelor superioare şi funcţia de a asigura o mobilitate suficientă. fiecare dintre ele alcătuită dintr-un număr fix de vertebre: - regiunea cervicală – 7 vertebre regiunea toracală – 12 vertebre . 344 de suprafeţe articulare. Are forma unui fier de plug şi prezintă de studiat două feţe şi patru margini. Segment complex. Vertebrele cervicale au corpul alungit transversal. Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfofuncţionale legate de îndeplinirea celor două funcţii importante ale coloanei vertebrale: funcţia de a suporta greutatea capului. anterior cu cele 12 perechi de coaste şi caudal (inferior) cu oasele coxale. diametrul transversal al corpilor vertebrali este proportional mai mare decât cel antero-posterior.regiunea lombară – 5 vertebre . coloana vertebrală . care ia parte la formarea septului nazal. Suprafeţele de sprijin ale corpilor vertebrali cresc de la o vertebră la alta.regiunea coccigiană – 4-5 vertebre. apofizele spinoase scurte şi puţin înclinate iar cele transversale prezintă la 23 . forma lor fiind determinată de solicitările dinamice. Vomerul (vomer) este un os nepereche şi median.regiunea sacrală – 5 vertebre . Coloana vertebrală Coloana vertebrală reprezintă unul dintre principalele segmente ale aparatului locomotor. canalul vertebral este mare şi triunghiular. ceea ce explică o mai mare mobilitate a acestor regiuni în miscările de flexie şi extensie.8. În regiunea cervicală şi lombară. 24 de discuri intervertebrale şi 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserţie. Coloana vertebrală se împarte în cinci regiuni.aşa după cum arăta sinteza statistică a lui Reinberg – este alcătuită din 33-34 segmente osoase. fiind alcătuită din piese osoase unite între ele prin ligamente şi articulate cranial cu extremitatea cefalică.

unite între ele printr-un arc anterior şi unul posterior. Prima vertebră cervicală (C1) – atlasul – este alcatuită din doua mase laterale. A şasea vertebră cervicală (C6). se găseşte câte o cavitate glenoidă pentru articularea cu condilii occipitalului iar pe cea inferioară se gaseşte câte o faţetă articulară pentru apofizele articulare ale celei de-a două vertebre cervicale. înalţime şi reprezintă un pivot cilindric în jurul căruia se roteşte atlasul. înclinare laterală şi rotaţie a vârfurilor apofizelor articulare ale vertebrelor subiacente. de unde şi denumirea de vertebră proeminentă. Sub ele se întind apofizele articulare. printr-un mecanism de “zăvorâre”. În mişcarea de extensie. A doua vertebră cervicală (C2) . 24 . Apofizele transverse ale vertebrelor de la C2 la C7 servesc nu numai pentru inserţia muşchilor ci şi pentru a stabiliza coloana. faţă de cele transverse sub un unghi de 50-90° (unghiul transverso-articular – C. Pe fata superioară a maselor laterale. în care pătrund apofizele articulare superioare ale vertebrelor subiacente. A şaptea vertebră cervicală (C7).axisul se caracterizează prin corpul alungit transversal. prezintă tuberculul anterior al procesului transvers mai proeminent şi care este cunoscut sub numele de “tuberculul Chassaignac sau tuberculul carotidian”. are o apofiză spinoasă foarte lungă. Atât pe arcul anterior cât şi pe cel posterior se găsesc doi tuberculi (anterior şi posterior). Veleanu). ce prezintă pe faţa superioară o apofiză odontoidă de 12-16 mm. acestea se blocheaza în apofizele transverse ale vertebrelor supraiacente.baza lor un orificiu pentu artera vertebrală. în mişcările de rotaţie ale capului. care sunt orientate.

Prima vertebra cervicală –atlas – vedere superioară A II. vedere anterioară 25 .a vertebră cervicală .axis.

vedere laterală Vertebra cervicală II. vedere anterioară 26 .A II.vertebră cervicală – axis.

pe faţa 27 . apofizele spinoase mult înclinate înapoi.Vertebra patru cervicală – vedere superioară Vertebra cervicală VI .vedere superioară Vertebrele toracale au corpul rotund. canalul vertebral îngust şi circular. Apofizele transverse prezintă la vârful lor.

28 . Văzut din profil. o faţetă articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzătoare. au corpul uşor lăţit transversal. Vertebra toracică VIII .anterioară. iar cele transverse atrofiate. corpul vertebrelor lombare este mai înalt în partea lui anterioară decât în cea posterioară. apofizele spinoase dispuse orizontal.vedere laterală Vertebra toracică XII – vedere laterală Vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase.

vedere superioară Vertebrele sacrale sunt osificate între ele formând un singur os numit sacru. cu care formează un unghi numit promontoriu.Vertebra lombară III . os nepereche situat median în continuarea coloanei vertebrale lombare. 29 .

faţa pelvină (anterioară) Osul sacru .faţa dorsală 30 .Osul sacru .

de aici merg descrescînd în sus şi în jos.curbura cervicală cu convexitatea înainte.vedere laterală Vertebrele coccigiene prin osificare formează un os. Coloana vertebrală în întregime Dimensiunile coloanei vertebrale sunt în medie de 73 cm la bărbat şi 63 cm la femeie. Lăţimea maximă a coloanei este la baza sacrului.curbura toracală cu convexitatea înapoi. . când se numesc lordoze. unde măsoară 11 cm.Osul sacru . 31 . situat in continuarea sacrului şi reprezintă omologul scheletului cozii de maimuţă de la mamifere. Coloana verebrală nu este rectilinie. Curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieţii şi sunt în număr de patru: . reprezentând astfel aproximativ 40% din lungimea totală a corpului. Curburile în plan sagital sunt orientate fie cu convexitatea anterior (înainte). prezentând două feluri de curburi: în plan sagital şi în plan frontal. fie cu convexitatea posterior (înapoi) şi se numesc cifoze. Curburile coloanei.

C -vedere posterioară Curburile în plan frontal sunt mai puţin pronunţate decât cele în plan sagital.curbura toracală cu convexitatea la dreapta.curbura lombară cu convexitatea la stânga.curbura lombară cu convexitatea înainte. B -vedere anterioară. Coloana vertebrală:A -vedere laterală. 32 . . în mod obişnuit întâlnim: curbura cervicală cu convexitatea la stânga.curbura sacro-coccigiană cu convexitatea înapoi. .. .

Canalul vertebral (canalis vertebralis). În staţiunea verticală (ortostatism). fracturile coloanei vertebrale pot interesa măduva şi / sau meningele. formată anterior de către corpii vertebrali. este format prin suprapunerea găurilor vertebrale. Curburile sagitale ale coloanei vertebrale au ca rezultat mărirea rezistenţei. coloana vertebrală reprezintă un ax solid ce susţine capul. Procesele spinoase se pot explora cu uşurinţă mai ales în timpul flectării trunchiului. Importanţa funcţională a coloanei verebrale Coloana verebrală caracterizează vertebrele şi îndeplineşte trei roluri majore: 1. 1. trunchiul şi membrele superioare. Diametrele canalului verebral variază astfel: sunt mai mari în regiunea cervicală şi lombară în raport cu mobilitatea mai mare a coloanei în aceste regiuni.Conformaţia exterioară a coloanei vertebrale Coloana vertebrală în totalitatea ei prezintă o faţă anterioară. În canalul vertebral se găseşte măduva spinării învelită în meninge. Rolul static. şi porţiunile laterale ale corpilor vertebrali. 2. Protecţia măduvei. ea transmite apoi greutatea la pelvis şi la membrele inferioare. Marea dezvoltare a vertebrelor lombare se explică astfel prin greutatea mare pe care trebuie să o susţină. Faţa anterioară este formată de o coloană cilindrică rezultată din suprapunerea corpilor vertebrali. Feţele laterale prezintă: vârful proceselor transversale. iar posterior de arcurile vertebrale suprapuse. 2. Faţa posterioară prezintă pe linia mediană procese spinoase. Canalul vertebral se continuă în sus cu cavitatea neurocraniului. găurile intervertebrale. în timp ce în regiunea toracală diametrele sunt mai mici datorită mobilităţii mai scăzute a coloanei. În unele cazuri. iar în jos se deschide prin hiatul sacral. astfel încât este evident rolul protector al coloanei vertebrale. care formează împreună coasta spinală. una posterioară şi două feţe laterale. Canalul verebral urmăreşte toate inflexiunile coloanei verebrale. pediculii vertebrali. 33 . 3.

Curburile patologice ale coloanei vertebrale pot fi ereditare sau dobândite şi sunt: . 3. 34 . ca urmare a exagerării curburilor normale.Coloana vertebrală poate prezenta şi curburi patologice. caracterizată prin accentuarea convexităţii anterioare. reprezentând accentuarea curburilor în plan frontal. graţie cărora corpul are o mare mobilitate.scolioza. Rolul biomecanic. Coloana verebrală este antrenată în mişcări ample şi numeroase. .cifoza.

două margini şi două extremităţi. care îi dau forma literei S culcat. cu concavitatea posterior şi alta laterală.CURS. 35 . una este medială. orientată transversal între manubriul sternal şi acromionul scapulei. Clavicula prezintă două curburi inegale. Oasele membrului superior liber Centura membrului superior (cingulum membri superioris) Centura formează scheletul umărului şi asigură legătura dintre oasele membrului superior liber şi toracele osos. fiind astfel un reper important pentru delimitarea unor regiuni ale corpului şi pentru localizarea eventualelor afecţiuni.Prezintă două feţe. Osul poate fi explorat prin palpare pe aproape toată suprafaţa lui. Clavicula (clavicula) Este un os lung şi pereche situat la limita dintre torace şi gât. 4 Oasele centurii membrului superior. cu concavitatea anterior. Ea este constituită din două oase: clavicula şi scapula (omoplatul).

Faţa dorsală (facies dorsalis). prezentînd o faţă superioară şi alta inferioară. prezintă o faţă sternală. Spina se continuă în porţiunea ei laterală. Rugozităţile din partea medială dau inserţii muşchiului sternocleidomastoidian. La cele două extremităţi faţa superioară este rugoasă şi dă inserţii musculare. În porţiunea laterală a ei se inseră muşchiul trapez. iar în partea laterală. 1. Medial de şanţ se găseşte impresiunea ligamentului costoclavicular. numită spină. Marginea anterioară este concavă în treimea laterală. 36 . trei margini şi trei unghiuri. neaderentă la faţa dorsală a scapulei numită acromion. în cea mijlocie dă inserţii muşchiul omohioidian şi muşchii scaleni. Extremitatea medială sau sternală (extremitas sternalis) este voluminoasă. Osul prezintă două feţe.Faţa superioară este netedă în porţiunea ei mijlocie şi se poate palpa sub piele. Spina scapulei (spina scapulae) împarte scapula în două părţi: una supraspinoasă. situat în partea posterioară a toracelui şi se întinde între primul spaţiu intercostal şi coasta a VIII-a. Extremitatea laterală sau acromială (extremitas acromialis)este turtită. Faţa inferioară corespunde primei coaste. Acromionul (acromion) este o proeminenţă turtită de sus în jos şi palpabilă sub piele. Scapula (scapula) Scapula sau omoplatul este un os lat de formă triunghiulară. pe care se inseră muşchiul subclavicular. priveşte posterior şi lateral. cu o prelungire liberă. pe care se inseră ligamentul cu acelaşi nume. prezintă în partea ei mijlocie gaura nutritivă şi şanţul subclavicular. alta infraspinoasă. muşchilor deltoid şi trapez. unde dă inserţii muşchiul deltoid şi convexă în treimea medială unde dă inserţii muşchiul pectoral mare. are formă triunghiulară. prezintă o faţă acromială destinată articulării cu acromionul scapulei. de pe ea se desprinde transversal o puternică lamă osoasă. Marginea posterioară este concav.convexă în sens invers marginii anterioare. 2. destinată articulării cu manubriul sternal.

La unirea acromionului cu buza inferioară a spinei scpulei se formează unghiul acromionului. străbătută de creste oblice. fosa subscapulară. 4. Fosa infraspinoasă sau infraspinoasă (fossa infraspinata) dă inserţii pentru mai mulţi muşchi: subspinos.Marginea superioară (margo superior) este subţire şi prezintă scobitura sau incizura scapulei. Fosa supraspinoasă (fossa supraspinata) dă inserţii pentru muşchiul supraspinos. unde se inseră muşchiul subscapular şi muşchiul dinţat anterior. 37 . rotund mic. rotund mare.prezintă o faţă articulară a acromionului. Faţa costală sau anterioră (facies costalis) prezintă o concavitate. 3. pentru articularea cu extremitatea laterală a claviculei.

Pe ea se inseră numeroşi muşchi dintre care amintim romboidul. scheletul mâinii este împărţit în trei regiuni: carp. căruia i se descriu: două epifize (extremităţi). pereche. Extremitatea sau epifiza proximală (superioară) este unită cu corpul prin colul chirurgical al osului. Marginea laterală (margo lateralis) este orientată spre axilă şi se poate explora parţial. pentru inserţia muşchiului triceps. Epifizei i se descriu mai multe elemente: 1. una distală. metacarp şi falange. Cavitatea este puţin profundă şi se prezintă ca un oval. reprezentând o treime dintr-o 38 . Unghiul inferior (angulus inferior) este ascuţit şi uşor de explorat sub piele. antebraţ şi mână. pe care se inseră muşchiul biceps brahial. Procesul coracoidian (processus coracoideus) este o prelungire recurbată. este orientată spre coloana vertebrală. este os lung. Scheletul: braţului este alcătuit din humerus. La cele două extremităţi ale cavităţii se găsesc rugozităţi: cea inferioară este tuberculul subglenoidian sau infraglenoidian. pe el se inseră muşchiul ridicător al scapulei. articulată. iar cea superioră este tuberculul supraglenoidian. Scheletul membrului superior liber Membrului superior i se descriu trei regiuni: braţ. 2. numit astfel deoarece cele mai frecvente fracturi ale osului au loc la acest nivel. Unghiul superior (angulus superior) este uşor rotunjit. numit gâtul sau colul scapulei.Marginea medială (margo medialis) poate fi explorată sub piele. Unghiul lateral (angulus lateralis) este cel mai voluminos şi prezintă de studiat două elemente: 1. a cărei bază reprezintă spaţiul dintre cavitatea glenoidală şi scobitura scapulei. Capul humerusului este o suprafaţă netedă. alta proximală şi o diafiză sau corp.  Scheletul braţului Humerusul (humerus) alcătuieşte singur scheletul braţului. al antebraţului din două oase: radius şi ulnă. Cavitatea glenoidală (cavitas glenoidalis) este legată de restul scapulei printr-o porţiune mai îngustă.

Prin el alunecă tendonul capului lung al muşchiului biceps brahial. 3. Epifiza distală prezintă un condil şi doi epicondili. Marginea laterală şi marginea medială sunt adevărate creste în jumătatea lor inferioară. Diafiza sau corpul humerusului este aproape cilindric în porţiunea superioară. prismatic triunghiular în cea inferioară. Marginea anterioară este bine pronunţată. pleacă de pe faţa anterioară a epifizei şi se termină pe faţa anteromedială a diafizei.  Scheletul antebraţului este alcătuit din două oase dispuse paralel: radius şi cubitus. şanţul intertubercular. Colul anatomic este un şanţ circular. Tuberculul mare este situat pe partea laterală a capului. între cei doi tuberculi. Prezintă un corp şi două epifize. Faţa anteromedială prezintă: gaura nutritivă a osului. Tuberculul mic se află pe partea anterioară a epifizei. Faţa posterioară este străbătută oblic de şanţul nervului radial. care desparte capul de restul epifizei. Corpul (diafiza) este prismatic triunghiular şi are trei feţe şi trei margini.prezinta ceva mai sus de mijlocul ei o rugozitate în formă de V. 5. Şanţul intertubercular sau culisa bicipitală este aşezat vertical.sferă. 4. dar mai puţin conturate în partea lor superioară. o suprafaţă rugoasă pentru inserţia muşchiului coracobrahial. 39 . 2. pe el se inseră muşchiul subscapular. astfel că diametrul transversal este mai mare decât cel antero-posterior. Extremitatea sau epifiza distală (inferioară) este turtită şi recurbată dinapoi înainte. prezintă trei feţişoare pentru inserţii musculare.Prezintă trei feţe şi trei margini: Faţa anterolaterală . Radius este un os lung pereche situat pe partea laterală a antebraţului în dreptul policelui (degetul mare). priveşte medial în sus şi puţin posterior iar axul său formează cu diafiza un unghi de 130°. numita tuberozitatea deltoidiană.

Marginea laterală sau interosoasă dă inserţie membranei interosoase ce uneşte corpurile celor două oase ale antebraţului. Marginea anterioară este bine pronunţată. iar în rândul distal se găsesc 4 oase: trapez. Carpul este alcatuit din opt oase dispuse pe două rânduri. osul mare şi osul cu cârlig. care se pot palpa usor sub piele. Faţa posterioară este străbătută în treimea superioară de o linie oblică în jos şi medial. 40 . Cubitus (ulnă) este un os lung pereche situat în partea medială a antebraţului. Diafiza este puţin concavă şi prezintă trei feţe şi trei margini. Faţa medială este largă în porţiunea superioară şi îngustă în partea inferioară. În rândul proximal se află 4 oase: scafoid.Extremitatea sau epifiza superioară este compusă din trei elemente: capul. numită olecran şi alta orizontală numită procesul coronoidian. Falangele(oasele degetelor) sunt în număr de 14 pentru fiecare mână. piramidal. Extremitatea sau epifiza superioară este formată din două proeminenţe osoase: una verticală. colul şi tuberozitatea radiusului. semilunar. Procesul stiloidian este situat pe partea medială a capului. pisiform. Extremitatea sau epifiza inferioară are aspectul unei piramide trunchiate care prezintă 4 feţe şi o bază. metacarp şi falange. în prelungirea degetului mic. începe de la procesul coronoidian şi se termină la cel stiloidian. Scheletul mâinii este alcătuit din 27 oase dispuse pe trei grupe: carp. Metacarpul constituie scheletul palmei si este alcătuit din 5 oase metacarpiene. Marginea posterioară este proeminentă sub piele. Faţa anterioară prezintă gaura nutritivă a osului. Capul are aspectul unui cilindru care prezintă lateral o suprafaţă articulară pentru incizura ulnară a radisului. Extremitatea sau epifiza inferioară prezintă două formaţiuni: capul şi procesul stiloidian. trapezoid. fiecare deget este alcătuit din 3 falange cu excepţia policelui care are doar 2 falange. Prezintă un corp (diafiză) şi două extremităţi.

Această oblicitate este mai accentuată la bărbaţi decât la femei. Faţa anterioară este convexă. Mai jos pe faţa anterioară a sternului prezintă 3-4 linii transversale. Este un os lung şi turtit. numită manubriu sternal. două margini laterale. vasele mari. În toracele osos sunt adapostite organe de importanţă vitală: inima. coastele cu cartilajele costale şi sternul. Marginile laterale prezintă câte şapte scobituri costale. După raportul lor cu sternul coastele se împart în trei grupe: coaste adevărate. Coastele flotante reprezentate de ultimile două perechi.CURS. Coastele false nu ajung până la stern şi sunt reprezentate de coastele VIII. Baza prezintă pe linia mediană scobitura jugulară. care se articulează cu sternul prin intermediul cartilajelor costale. Sternul prezintă două feţe: anterioară şi posterioară. numită apendice xifoidian. Sternul este un os median şi nepereche. Coastele adevărate ajung pana la stern şi sunt reprezentate de primele şapte perechi. Vârful este format de apendicele xifoidian şi este cartilaginos iar cu înaintarea în vârstă se osifică. plămânii. Faţa posterioară este concavă şi prezintă aceleaşi linii transversale ca şi faţa anterioară. pe laturile căreia se găseşte câte o incizură claviculară. un vârf şi o bază. Coastele se numerotează de sus în jos de la coasta I la coasta XII. XI şi XII care nu sunt articulate 41 . 5 Toracele osos Toracele osos este o cavitate formata de catre coloana toracala. situat în partea anterioară a toracelui. care serveşte pentru articularea sternului cu clavicula. compus din trei piese: una superioară. false şi flotante. care serveşte la recuperarea coastei a doua. în care pătrund capetele primelor şapte cartilaje costale. Sternul are o direcţie oblică de sus în jos şi dinapoi înainte. una mijlocie numită corp iar alta inferioară. Coastele sunt arcuri ce se desprind de pe coloana vertebrală şi se îndreaptă către stern. La unirea manubriului cu corpul se formează o proeminenţă numită unghiul sternal al lui Louis. IX şi X.

gâtul sau colul este o porţiune îngustă situată între corp şi tubercul. sex. La femeie toracele este mai scurt şi are diametrul transversl mai mic decât la bărbaţi. . Coastele se pot fractura când traumatismul depăşeşte limita lor de elasticitate şi de rezistenţă. coastele se îndreaptă înainte medial şi şi în jos. apoi cotesc brusc. unul inferior (baza). După ce se desprind de pe coloana toracică. dimensiunile variază după vârstă. o faţă medială concavă. formând unghiul costal. Extremitatea anterioară este scobită aici pătrunzând cartilajul costal. Coastele sunt oase lungi şi arcuate a căror lungime creşte de sus în jos. constituţie. se îndreaptă lateral şi înapoi. Corpul coastei prezintă o faţă laterală convexă. De la acest unghi. ocupaţie şi anumite stări patologice. Fiecare coastă este formată din două părţi: coasta osoasă şi cartilajul costal. . Coastei osoase i se descriu un corp şi două extremităţi. Extremitatea posterioară prezintă trei elemente anatomice: .faţa posterioară pe care se află procesele spinoase şi transverse ale 42 articulează cu procesul transversar al vertebrei . iar înainte de a ajunge la cartilajul costal îşi schimbă din nou traiectul şi se îndreaptă medial. Este situat în continuarea coastei osoase. Toracele în întregime Are forma unui trunchi de con.capul se articulează cu feţişoarele articulare de pe corpii vertebrali. Coasta osoasă.faţa anterioară unde găsim sternul. cartilajele costale. Cartilajul costal. Suprafaţa exterioară este divizată în 4 feţe: . o margine superioară şi una inferioară.tuberculul se corespunzătoare. . Toracele osos prezintă: o suprafaţă exterioară. Primele şapte perechi de cartilaje aparţin coastelor adevărate şi unesc aceste coaste cu sternul. Uneori fracturile se pot complica cu leziuni ale organelor interne. de la coasta I până la coasta VII.cu sternul ci rămân libere în cavitatea abdominală. una interioară. un orificiu superior (vârful). apoi descreşte până la coasta XII.

Prin el trec organele de la gât la torace şi invers (trahee. esofag. Vârful sau orificiul superior are formă ovală şi este situat în plan oblic dinapoi înainte şi de sus în jos. nervi). VIII .feţele laterale. convexe sunt alcătuite din corpul coastelor şi spaţiile intercostale. extremitatea posterioară a coastelor. vase de sânge. vârful coastei XI şi cartilajul coastelor X. IX.verebrelor. VII. numită unghiul substernal. anterior baza prezintă o scobitură triunghiulară. lateral coasta XII. iar posterior se formează de fiecare parte a coloanei vertebrale câte o scobitură costovertebrală sau renală cuprinsă între coasta XII şi vertebra T12. Lateral baza toracelui descinde mai mult. Suprafaţa interioară divizată tot în 4 feţe. 43 . posterior corpul vertebrei T12. Baza are diametre mari şi este formată astfel: anterior de apendicele xifoidian. .

6 Oasele bazinului Centura membrului inferior (oasele bazinului) Oasele membrului inferior liber (pelvin) Coxalul este un os lat. Suprafaţa gluteală a osului iliac este uşor escavată în porţiunea mijlocie . 2. 1. pe ea se găseşte gaura nutritivă a osului. care se îndreaptă anterior. ischionul (care se sudează definitiv între 12-18 ani) şi pubele.CURS. Circumferinţa este proeminentă şi ascuţită şi se numeşte sprânceana . iar la locul de unire se află eminenţa iliopectinee. Este alacătuit din 3 piese: ilionul. numit şanţul obturator. El se uneşte cu ilionul. emisferică care serveşte la articulaţia cu femurul. Ilionul prezintă un corp care participă la formarea acetabulului şi o porţiune superioară turtită comparată cu o aripă. Corpul se continuă cu o ramură. apoi coteşte în unghi ascuţit (unghiul pubelui) şi se continuă cu ramura descendentă sau inferioară. 44 este o cavitate profundă. Coxalul în totalitate prezintă: două feţe. Ilionul formeză porţiunea superioară a osului si reprezintă mai mult de jumătate din coxal. 3. Corpul participă la formarea porţiunii anteroinferioară a acetabulului. prezintă un corp şi două ramuri. Acetabulul acetabulului. De la corp pleacaă înainte ramura superioară. Gaura obturată este limitată în cea mai mare parte printr-o margine ascuţită ca o creastă. patru margini şi patru unghiuri. constituind porţiunea postero-inferioară a cavităţii. torsionat ca o elice. Ischionul cuprinde porţiunea posterioară şi inferioară şi are un corp şi o ramură. voluminos şi neregulat. Între corp şi ramură se află tuberozitatea ischiadică. Corpul participă la formarea acetabulului. Faţa laterală prezintă în partea ei mijlocie o cavitate mare numită acetabul iar sub el se găseşte un orificiu mare numit gaura obturată. Pubele reprezintă porţiunea antero-inferioară a osului. afară de porţiunea superioară unde creasta este înlocuită cu un şanţ.

unghiul postero-inferior. cu baza mare sus şi baza mică în jos. suprafaţa sacropelviană b. Această linie împarte faţa medială în două porţiuni. o Baza mare este formată de baza sacrului. Marginea este formată de ilion şi ischion şi prezintă: spina iliacă postero-superioară. Are forma unui trunchi de con. Fosa iliacă situată superior. 1. eminenţa iliopubiană. Marginea corespunde în totalitate osului iliac. marginea superioară a simfizei pubiene. spina iliacă postero-inferioară. unghiul antero-inferior. gaura obturată. Marginea inferioară se întinde între tuberozitatea ischiadică şi unghiul pubelui. spina iliacă antero-inferioară. Creasta iliacă este cea mai groasă dintre cele patru margini ale coxalului şi are forma literei S culcat. Unghiurile sunt: unghiul antero-superior este reprezentat de spina iliacă anterosuperioară. creasta pubelui. Pelvisul osos sau bazinul este format de cele 2 oase coxale.superioară la cea postero-superioară.Faţa medială este străbătută de linia arcuată. La alcătuirea ei iau parte ramura ischionului şi unghiul pubelui. suprafaţa articulară care corespunde acetabulului c. reprezentat de spina iliacă. tuberozitatea ischiadică. are formă escavată. Diametrele care interesează această regiune 45 . 2. unghiul postero-superior. Marginea superioară sau creasta iliacă se intinde de la spina iliacă antero. Marginea posterioară este neregulată şi are direcţie aproape verticală. Marginea anterioară este formată dintr-o porţiune verticală care aparţine ilionului şi una orizontală care corespunde pubelui. Pelvisul prezintă: o circumferinţă superioară (baza mare) şi alta inferioară (baza mică). Această margine este neregulată şi prezintă: spina iliacă antero-superioară. suprafaţa pectineală. Sub linia arcuată se găsesc: a. marginea anterioară a coxalului. creasta iliacă. îndreptată oblic de sus în jos şi dinapoi înainte. incizura şi spina ischiadică. tuberculul pubian. sacrul şi coccisul.

faţa medială. delimitând suprafaţa superioară a pelvisului. colul şi două tuberozităţi. gambă şi picior. Oasele coapsei. o ramură medială. Marginea posterioară este rugoasă. o ramură mijlocie. turtită antero-posterior. 29 cm. Epifiza superioară (proximală) prezintă capul. numite marele şi micul trohanter. de cele două tuberozităţi ischiadice. Suprafaţa interioară se caracterizează prin relief osos circular numit linia terminală. de vârful coccigelui. Linia aspră prezintă o buză laterală şi una medială. Colul este o coloană osoasă puternică. Capul este articular şi reprezinta ⅔ dintr-o sferă. Este oblic de sus în jos şi mediolateral şi formeză cu diafiza unghiul de 46 . lateral. Coapsa este alcătuită din 2 oase: femurul şi patela (rotula). Baza mică este formată: anterior de marginea inferioară a simfizei pubiene. aprox. care uneşte capul cu restul osului. Faţa anterioară. proeminentă şi se numeşte linia aspră. posterior. tuberozitatea gluteală. 25 cm. măsoară aprox. Diafiza prezintă o uşoară curbură cu concavitatea posterior. Scheletul membrului inferior liber Membrul inferior prezintă trei regiuni: coapsă. Suprafaţa exterioară prezintă elementele anatomice de pe feţele laterale ale celor două coxale şi de pe feţele dorsale ale sacrului şi coccigelui. diametrul transversal maxim. convexă şi netedă. Femurul este cel mai lung os din corp şi pereche care formeză singur scheletul coapsei. groasă. faţa laterală. În porţiunea superioară linia aspră se trifurcă dând: o ramură laterală. Prezintă un corp (diafiză) şi două extremităţi (epifize). Marginile medială şi laterală sunt puţin pronunţate.sunt: diametrul biiliac superior. prezintă foseta capului pentru inserţia ligamentului capului femural. este prismatic triunghiular şi prezintă trei feţe şi trei margini.

Trohanterul mare se palpează cu uşurinţă pe faţa laterală a coapsei. Corpul (diafiza) prezintă 2 uşoare curburi: una superioară convexă medial. iar cel lateral este subţire şi se numeşte fibulă (peroneu). delimitând astfel fosa intercondiliană. două feţe şi două margini. Trohanterul mare este o proeminenţă patrulateră ce continuă în sus corpul femurului. care îi dau aspectul de S culcat. I se descriu: o diafiză şi două epifize. Patela (rotula) este un os scurt. Epifiza inferioară (distală) este un masiv voluminos mai întins în sens transversal decţt antero-posterior. turtit şi pereche. altul medial. are formă triunghiulară prezentând: o bază. Unul lateral. numite condili. Condilii sunt în număr de doi. situată la partea postero-inferioară a colului. un vârf. Feţele cutanate sunt accidentate şi prezintă câte o proeminenţă numită epicondili. Feţele intercondiliene se privesc între ele şi delimitează fosa intercondiliană. Corpul este prismatic 47 . Oasele gambei Sunt în număr de două unite prin epifizele lor. Pe faţa lui medială se găseşte fosa trohanterică. alta inferioară concavă medial. iar vârful în jos. Feţele articulare continuă înapoi cele două povârnişuri ale feţei patelare şi descriu o curbă antero-posterioară. iar faţa anterioară este rugoasă şi convexă.130°. care diverg antero-posterior. Faţa posterioară (articulară) este destinată articulaţiei cu femurul. alta medială. Tibia este un os lung pereche. Este formată din 2 proeminenţe articulare puternice. Faţa patelară are forma unei trohlei. Trohanterul mare şi mic sunt uniţi prin linia intertrohanteriană. unul medial şi altul lateral. Osul medial (tibia) este mai voluminos şi puternic. Marginile sunt în număr de două: una laterală.înclinaţie care măsoară 125 . Baza priveşte în sus. aşezat vertical. Trohanterul mic este o proeminenţă mamelonată.

vizibilă sub piele. Marginea medială este bine pronunţată inferior. are formă neregulat cuboidală. Marginea anterioară este foarte ascuţită şi de aceea poartă numele de creasta tibială. Diafiza este prismatic triunghiulară şi prezintă trei feţe şi trei margini. iar cea laterală este evidentă doar în porţiunea superioară. pentru fiecare deget câte 3. Capul se prelungeşte în sus cu un vârf iar capul este legat de corp printr-un col.triunghiular şi prezintă 3 feţe şi trei margini. Metatarsul alcătuit din 5 oase. numită maleola laterală. care coboară mai mult decât cea laterală. Oasele piciorului Oasele piciorului sunt în număr de 26 dispuse pe 3 regiuni: tars. Faţa medială este plană şi netedă. Tarsul este alcătuit din 7 oase: talus. metatars. proemină sub piele şi se poate palpa pe toată lungimea ei. Epifiza superioară este reprezentată de capul fibulei şi se palpează sub piele. Epifiza superioară este o masă voluminoasă alungită transversal care prezintă: o faţa articulară. superioară şi eminenţa intercondiliană care se articulează cu condilii femurali. cu excepţia degetului mare (haluce). care are doar 2 falange. calaneu. Fibula sau peroneul este un os lung. Epifiza inferioară este formată dintr-o proeminenţă turtită din afară înăuntru. 48 . cuboid şi cele 3 oase cuneiforme. Faţa posterioară prezintă în porţiunea superioară o linie oblică orientată în jos şi medial. iar cea laterală (interosoasă) dă inserţie membranei interosoase. Epifiza inferioară este mai puţin dezvoltată. navicular. pereche care prezintă un corp (difiza) şi două epifize. falange. Falangele sunt în număr de 14.

Oasele sunt articulate intre ele dar separate printr-un strat subtire de tesut fibros.sincondroze – articulatia care compune osul coxal.articulatia in sa.ginglim.plane. Dupa forma suprafetelor articulare deosebim 7 grupe de articulatii sinoviale: . Articulatiile sunt alcatuite din totalitatea elementelor prin care oasele se prind de intre ele.articulatii mobile (diartroze). Dupa gradul de mobilitate articulatiile se clasifica astfel: .articulatii trohoide. ex. . .CURS. Dintre ele amintim suturile care sunt articulatii care se gasesc numai la craniu. 2. articulatiile radio-ulnara proximala si distala. capsula articulara. 7 Artrologia . humero-ulnara. . cartilajul articular. Elementele care se descriu articulatiilor mobile sunt: suprafete articulare. Clasificarea articulatiilor 1.articulatiile condiliene. Articulatiile semimobile sunt articulatiile unde legatura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau fibrocartilaj. 49 . . articulatia metacarpofalangiana. Articulatiile fixe sunt articulatii in care oasele se afla strans legate. articulatia genunchiului. . . articulatiile interfalangiene. ligamentele articulare. unite intre ele prin tesut fibros. articulatia carpo-metacarpiana a policelui. lichidul sinovial si membrana sinoviala. Articulatiile mobile sunt articulatii complexe la nivelul carora se produc miscari multiple si variate. . ex. Deosebim doua varietati: .articulatiile elipsoidale. ex. ex.simfize – articulatiile dintre corpii vertebrali sau dintre oasele pubiene. .articulatii semimobile (amfiartroze).articulatii fixe (sinartroze). ex.generalitati Articulaţiile coloanei vertebrale Artrologia este stiinta care se ocupa cu studiul articulatiilor.

Suprafeţele 50 . ale coloanei cu oasele învecinate) A. B.. Între corp şi arcul vertebral este delimitat canalul vertebral. ele ocupă faţa inferioară a maselor laterale.articulatiile triaxiale. extensie. Articulaţiile capului cu coloana vertebrală. Articulaţia superioară a capului sau atlantooccipitală. 3. Primele vertebre cervicale. Atlasul se articulează cu axisul prin două articulaţii atlantoaxoidiene laterale şi o articulaţie atlantoaxoidiană mediană. Toate trei articulaţiile constituie o unitate anatomică.articulatiile sferoidale. Articularea capului cu coloana se face prin intermediul a două articulaţii: una superioară.articulatiile uniaxiale. rotatie. între atlas şi osul occipital şi alta inferioară între atlas şi axis. Articulaţia inferioară a capului sau atlantoaxoidiană. Articulaţiile corpilor vertebrali se încadrează în grupul de articulaţii numite simfize (semimobile).articulatiile biaxiale. propriu-zise) . Atlasul este unit cu occipitalul prin două articulaţii condiliene şi prin două formaţiuni numite membranele atlanto-occipitale (anterioară şi posterioară). Suprafetele articulare: Pe axis sunt reprezentate de feţişoarele de pe procesele articulare superioare iar pe atlas. Articulaţiile atlantoaxoidiene laterale sunt articulaţii plane. miscari intr-un singur plan: flexie. articulaţia inferioară a capului. . atlasul şi axisul sunt unite cu craniul prin intermediul unui aparat ligamentar complex şi puternic. Articulaţiile coloanei vertebrale Pot fi împărţite în articulaţii: intrinseci (articulaţii adevărate. Dupa numarul axelor in jurul carora se executa miscariledistingem trei varietati: . Articulaţiile corpilor vertebrali.extrinseci (articulaţii false. articulatia umarului si a soldului. . Vertebrele se articulează între ele prin corpii vertebrali şi prin procesele articulare iar la distanţă prin procesele spinoase şi transversale.

numită dinte. pe de o parte şi de proeminenţa verticală a axisului.articulare sunt uşor convexe şi acoperite de un cartilaj hialin. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat. situat înainte. ele rezultând din cumularea deplasărilor unitare ale corpilor vertebrali prin intermediul articulaţiilor coloanei vertebrale. extensie. . Circumducţia este mişcarea rezultată din executarea alternativă a mişcărilor 51 . Inelul atlantoidian este constituit din două formaţiuni distincte: . Biomecanica coloanei vertebrale. în partea dreaptă sau stângă. Articulaţia atlantoaxoidiană mediană sau atlantoodontoidiană este încadrată în grupul articulaţiilor trohoide. Extensia (retroflexia) are drept urmare aplecarea coloanei înapoi însoţită de întinderea ligamentului longitudinal anterior şi relaxarea celorlalte ligamente. înclinaţia laterală. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de un inel osteofibros atlantoidian. se face prin turtirea discului de aceeaşi parte şi înălţarea sa de partea opusă. circumducţia şi rotaţia. Mişcările coloanei vertebrale sunt complexe. pe de altă parte. înclinaţie laterală). mai subţire la periferie. coloana vertebrală îndeplineşte rolul unei pârghii de gradul III.ligamentul transvers al atlasului. Înclinarea laterală. sunt întinse. bandeleta fibroasă întinsă transversal între cele două mase laterale ale atlasului. discurile intervertebrale sunt turtite posterior şi înălţate anterior.arcul anterior al atlasului prevăzut posterior cu o feţişoară articulară circulară şi mediană. Dintele axisului prezintă o feţişoară articulară anterioară pentru arcul anterior al atlasului şi alta posterioară pentru ligamentul transvers. În executarea acestor trei tipuri de mişcări (flexie. celelalte dimpotrivă. Fiecare articulaţie intervertebrală are mişcările ei proprii care sunt reduse. extensia. Mişcările sunt: flexia. Flexia este mişcarea de înclinare în care discurile intervertebrale suferă o mai mare apăsare în partea lor anterioară în timp ce se înalţă posterior.

mai mică în regiunea lombară şi mult mai redusă în regiunea toracică. 52 . Mişcările vertebrale depind de grosimea discului intervertebral şi de felul articulaţiilor. Rotaţia se execută spre dreapta sau spre stânga în jurul unui ax vertical care trece prin centrul discurilor. Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea considerată: este maximă în regiunea cervicală.precedente.

Capsula articulară este subţire şi se inseră la periferia suprafeţelor articulare. .articulaţiile costovertebrale. Suprafeţele articulare. Ligamentul intraarticular al capului coastei este o lamă fibrocartilaginoasă întinsă de la creasta capului costal la discul intervertebral.  Articulaţiile costotransversale (articulationes costotransversariae) La formarea acestora participă tuberozitatea costală şi procesul transvers şi sunt articulaţii plane. iar pe de altă parte o cavitate dispusă ca un unghi diedru. 53 . . - articulaţiile intercondrale. . acoperite de un strat subţire fibrocartilaginos. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă şi de ligamente. Această formaţiune este întărită de ligamente care. Grupul anterior este alcătuit din: .CURS 8 Articulaţiile trunchiului (toracelui) Articulaţiile toracelui sunt multiple şi variate şi se împart în două mari grupe în funcţie de aşezarea lor: grupul posterior şi grupul anterior.  Articulaţiile costovertebrale (articulationes costovertebrales) sunt diartroze planiforme. Pe de o parte există capul unei coaste. sunt considerate ca adevăratele mijloace de unire.articulaţiile sternului. Grupul posterior este format din: . altul superior. Ligamentul radiat al capului coastei se inseră pe capul coastei şi apoi ca un evantai se fixează pe vertebrele învecinate.articulaţiile costocondrale. Aceasta împarte articulaţia în două etaje: unul inferior.articulaţiile costotransversale. formată prin unirea feţişoarelor costale ce aparţin la două vertebre toracice adiacente.articulaţiile condrosternale.

54 . uşor convexă iar pe procesul transvers există deasemenea.vedere posterioară  Articulaţiile condrosternale (articulationes chondrosternales) Cartilajele coastelor adevărate sunt unite cu marginile sternului prin intermediul unor articulaţii plane. Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat foarte subţire de un cartilaj hialin. Acestea leagă colul coastei de procesele transverse ale vertebrei corespunzătoare şi de acela al vertebrei suprajacente. uşor concavă. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă întărită de mai multe ligamente puternice. Articulaţiile costovertebrale . o feţişoară circulară.Supafeţele articulare: Tuberculul costal prezintă o suprafaţă circulară. fixând în acest fel coasta şi împiedicând coborârea extremităţii ei sternale.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de un ligament intraarticular şi o capsulă fibroasă întărită de două ligamente: unul anterior şi altul posterior.articulaţiile sterno-condro-costale 55 . Toracele osos .Suprafeţele articulare Pe marginile sternului există scobiturile costale dispuse asemenea unor unghiuri diedre iar cartilajele prezintă nişte colţuri ce pătrund în aceste unghiuri. Capsula se confundă cu pericondrul care se continuă cu periostul.

Torace secţionat . continuă planul muşchilor intercostali interni şi se află la extremitatea vertebrală a spaţiilor intercostale. . Cartilajele costale învecinate şi extremităţile vertebrale ale coastelor sunt unite prin membrane situate în planul muşchilor intercostali. care continuă planul muşchilor intercostali externi se găseşte la extremitatea sternală a spaţiilor intercostale şi lipseşte în spaţiile X şi XII. La acest nivel deosebim: .membrane intercostală internă. Articulaţiile costocondrale (articulationes costochondrales) Coastele şi cartilajele sunt unite între ele formând sincondroze.membrana intercostală externă. Extremitatea unei coaste prezintă o depresiune eliptică în care pătrunde extremitatea corespunzătoare a cartilajului.vedere superioară 56 .

care corespunde expiraţiei. . care trece de pe un cartilaj pe altul şi de câteva fascicule fibroase ce unesc feţele anterioare a două cartilaje vecine. 8 şi 9 sunt unite ele şi prin partea lor mijlocie. Mişcările coastelor sunt de două feluri: de ridicare şi de coborâre.dilatarea toracelui. care corespunde inspiraţiei. ceea ce are drept urmare mărirea 57 . În plus cartilajele 6. corpul şi procesul xifoid) sunt unite între ele prin două articulaţii: articulaţia sternală superioară şi sternală inferioară. 9 şi 10 sunt articulate prin extremităţile lor anterioare formând marginea toracelui. cea superioară ceva mai târziu. Ambele articulaţii au o durată limitată: cea inferioară se osifică între 50-60 de ani. O dinamică normală a cutiei toracice contribuie la realizarea unei funcţiuni respiratorii eficiente. Articulaţia sternală inferioară (syncondrosis xiphosternalis) se realizează între corpul sternului şi procesul xifoid. Mobilitatea diverselor ei segmente dar şi caracterul mişcărilor produse sunt imprimate de contracţiile musculare. care aderă la suprafeţele osoase. Cele două formaţiuni sunt unite printr-un ligament interosos şi prin periost. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de două feţişoare articulare ovalare situate astfel: una pe manubriul sternal. între care se găseşte un fibrocartilaj cu valoare de ligament interosos. Mişcarea de ridicare este asociată cu aceea de proiecţie înainte a coastelor. 7. iar cealaltă pe partea superioară a corpului sternului. În cursul mişcărilor toracice se observă succesiunea ritmică a două momente: . Articulaţia sternală superioară (syncondrosis manubriosternalis) leagă corpul de manubriul sternal şi este o simfiză. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de câte o feţişoară ovalară. Mişcările cutiei toracice sunt legate de actul respiraţiei. Articulaţiile intercondrale (articulationes interchondrales) Cartilajele 8. Mijloacele de unire sunt reprezentate de pericondrul. Biomecanica toracelui.revenirea.  Articulaţiile sternului (syncondroses sternales) Cele trei părţi ale sternului (manubriul.

zonele de inserţie ale muşchilor pe coastă. În biomecanica toracelui. datorită elasticităţii osoase. Pentru efectuarea acestei mişcări coastele se comportă asemenea unor pârghii de gradul III. astfel extremităţile anterioare ale coastelor execută deplasarea cea mai mare.diametrului transvers al cutiei toracice. În scopul reproducerii unei imagini mai apropiate de realitate. iar mâna cartilajul costal. articulaţia costovertebrală reprezintă punctual de sprijin (S). se formează o curbă cu concavitatea în sus. iar extremitatea anterioară a coastelor echivalează cu rezistenţa (R). indicând direcţia colului coastelor. antebraţul reprezintă coasta. În analiza mişcărilor cutiei toracice imprimate de actul respirator se porneşte de la faza premergătoare inspiraţiei. Oblicitatea lor este cu atât mai mare cu cât ele ocupă poziţii mai inferioare pe cutia toracică. orientate dinainte-înapoi şi de sus în jos. ca şi cel dintre cartilaj şi stern. În timpul mişcărilor de ridicare punctele de pe coaste descriu un arc cu atât mai mare cu cât ele sunt mai îndepărtate de axul de rotaţie. având drept urmare micşorarea diametrului toracelui. mărirea diametrului anteroposterior şi transversal nu se face prin mişcări separate ci printr-o mişcare unică. caracterizată prin aşezarea coastelor în poziţie de oblicitate maximă. Muşchii care ridică peretele costal pot modifica şi curbura coastei. devin obtuze. alipirea antebraţelor de torace şi ducerea mâinilor în flexie. extremităţile anterioare ale coastelor se găsesc pe un plan mai coborât în raport cu cele posterioare. În acest model cotul reprezintă unghiul costal. În această situaţie. Braus a imaginat un model în care braţele sunt duse înapoi şi în sus. Prin flexia coatelor. Prin mişcarea coastelor împrejurul axului lor oblic. 58 . În timpul înălţării unei coaste. reprezintă punctual de aplicare al forţei (F). Mişcarea de coborâre a coastelor antrenează efecte mecanice inverse. La acest nivel coastele sunt unite cu coloana vertebrală prin intermediul capetelor şi tuberozităţilor lor. se produce o mărire a diametrului anteroposterior şi a celui transvers şi coastele se ridică. unghiul dintre coastă şi cartilaj.

fără participarea elementelor osoase iar în expir se produce o micşorare a diametrului.În inspir are loc o mărire a diametrului longitudinal toracic. extremităţile anterioare ale coastelor coboară împreună cu cartilajele şi sternul. 59 . datorită coborârii diafragmei. Capetele coastelor urcă în articulaţiile costovertebrale. unghiul sternal devine mai proeminent iar coloana vertebrală a coloanei toracice se flectează şi astfel se reduce şi diametrul longitudinal.

în partea superioară. stratul fibros al capsulei se inseră la limita cartilajului hialin. pentru a se insera pe colul chirurgical. care pe secţiune are o formă prismatic triunghiulară şi prezintă trei feţe: una care aderă la periferia cavităţii glenoidale. sinovial. stratul fibros al capsulei trece ca o punte peste acesta. lăsând în afară cei doi tuberculi (mic şi mare). iar prin cea opusă. o serie de ligamente şi muşchii periarticulari. transformându-se în canal. pe colul humeral. Mijloacele de unire: La menţinerea în contact a suprafeţelor articulare contribuie: capsula. dar în acelaşi timp face posibilă producerea mai frecventă a luxaţiilor. În centrul cavităţii se găseşte un tubercul glenoidal. pe o anumită întindere depăşeşte cadrul glenoidal. nu este perfect circulară. este cel mai important ligament al acestei articulaţii şi 60 . ci coboară şi pe cel chirurgical. Capsula articulară este laxă şi puţin rezistentă. fibros şi altul intern. alta externă ce continuă suprafaţa colului scapulei şi alta internă. Stratul fibros al capsulei se inseră printr-o extremitate la periferia cavităţii glenoide. Ligamentul coracohumeral. capsula coboară şi se îndepărtează de cartilajul articular. ea nu se face strict pe colul anatomic. De partea humerusului există capul humeral. favorizând producerea unor mişcări ample. Capsula articulară are forma unui manşon şi este constituită din două straturi: unul extern. iar de partea scapulei găsim cavitatea glenoidă care are formă ovală şi este limitată de o sprânceană osoasă glenoidală. Suprafeţele articulare. Inserţia glenoidală se face pe faţa externă a cadrului glenoidal şi pe colul scapulei. acoperit de un cartilaj hialin care se întinde până la nivelul colului anatomic şi are o grosime uniformă (2 mm). Cadrul glenoidal este un cordon fibrocartilaginos. În porţiunea superioară. Inserţia humerală este mai complicată. la nivelul şanţului intertubercular. formând o articulaţie sferoidală. În jumătatea inferioară. care se găseşte în continuarea suprafeţei glenoidale.CURS 9 Articulaţiile centurii scapulare Articulaţiile membrului superior liber Aceste articulaţii unesc capul humeral şi cavitatea glenoidă a scapulei. prin care membrul superior liber se articuleaza cu trunchiul.

a doua se numeşte prelungirea bicipitală. ea se recurbează pentru ca printr-un traiect recurent să se înapoieze către ele.vedere anterioară Articulaţia scapulohumerală vedere posterioară 61 . sunt trei fascicule fibroase care întăresc capsula şi pot fi puse în evidenţă dacă se creează prin excizie o fereastră. Sinoviala este stratul intern care tapetează capsula articulară. Articulaţia scapulohumerală . cu un capăt. iar cele glenohumerale ocupă partea anterosuperioară a capsulei.prima poartă denumirea de prelungirea subscapularului deoarece trece prin spaţiul dintre ligamentele glenohumerale superior şi mijlociu până sub muşchiul subscapular. . iar cu celălalt se fixează pe tuberculul mare al humerusului şi capsula articulară. Sinoviala trimite în afară două prelungiri constante care străbat orificiile capsulei: .se inseră pe baza şi pe marginea externă a procesului coracoid. inserţiile acesteia făcându-se la oarecare distanţă de învelişul cartilaginos al suprafeţelor articulare. însoţind tendonul muşchiului biceps.

supraspinos. triceps şi rotundul mic. biceps. se execută în jurul unui ax anteroposterior care ce trece prin partea inferioară a capului humeral şi se disting două faze: . Abducţia este mişcarea prin care braţul se îndepărtează de corp. Adducţia este mişcarea de apropiere a braţului de corp şi se execută tot în jurul aceluiaşi ax anteroposterior ca şi mişcarea de abducţie. precum şi a muşchiului rotund mic şi subspinos.cea de-a doua fază în care are loc continuarea ridicării braţului până la verticală. extensie.una în care braţul este dus până în poziţia orizontală. 62 . Proiecţia înapoi este mult redusă. Mişcarea de proiecţie înapoi (extensia) este produsă de muşchii: deltoid. împiedică continuarea mişcării. Mişcarea de proiecţie înainte (flexia) este produsă prin contracţia muşchilor: deltoid. Rotaţia înăuntru şi în afară a braţului se execută în jurul unui ax vertical care trece prin centrul capului şi al capitulului humeral. mişcare care nu se mai produce în articulaţia scapulo-humerală. Circumducţia reprezintă mişcarea ce rezultă din alternanţa mişcărilor precedente. aproximativ 30° şi este limitată prin întinderea părţii anterioare a capsulei şi prin contracţia muşchiului subscapular. Proiecţia înainte a braţului ajunge pâna la 120° şi este limitată de întinderea ligamentului coracohumeral şi a părţii posterioare a capsulei. . coracobrahial şi pectoral mare. abducţie. adducţie. rotaţia internă şi externă. Proiecţia înainte (flexia) şi proiecţia înapoi (extensia) sunt mişcările care se execută în jurul unui ax transversal care trece prin centrul tuberculului mare al humerusului şi prin centrul cavităţii glenoide.Mişcările în articulaţia scapulo-humerală sunt următoarele: flexie. marele dorsal. circumducţia. situaţie în care tuberculul mare ajungând în raport cu partea superioară a cadrului glenoidal. ci devine posibil printro mişcare de basculare a scapulei.

Articulaţia cotului La formarea acestei articulaţii participă trei oase: humerusul. ulna şi radiusul şi din acest motiv se descriu trei articulaţii: humeroulnară. pe ambele margini ale incizurii trohleare. suprafeţe articulare care sunt acoperite de un cartilaj hialin cu o grosime de 1. pe incizura radială. pe olecran şi pe procesul coronoidian. Articulaţia humero-radio-cubitală. Epifiza proximală a ulnei prezintă incizura trohleară. Capsula articulară este constituită din două straturi unul intern. Dar dacă luăm în consideraţie că toate aceste articulaţii au o singură capsulă şi o singură sinovială atunci este îndreptăţită părerea autorilor care descriu la nivelul cotului o singură articulaţie. sinovial şi altul extern. în timp ce fracturile izolate ale epicondililor o vor evita. la 5-6mm sub capul radial. iar pe ulnă.5 mm. Ligamentul colateral ulnar (lig. pe când celelalte două articulaţii: humeroulnară este o trochleartroză şi humeroradială o elipsoidă. Inserţia antebrahială se face astfel: pe radius împrejurul colului. înapoi. Suprafeţele articulare: Sunt reprezentate de partea humerusului prin faţa articulară a epifizei distale. collaterale ulnare) se 63 . foseta capului radial. Articulaţia radiocubitală proximală este o trohleartoză în raport cu mişcările de pronaţie-supinaţie. la periferia fosei olecraniene. fibros. deasupra fosei coronoide şi a celei radiale. Suprafaţa humerală este compusă din: trohlee. capitulul humeral şi şanţul intermediar. humeroradială şi radioulnară proximală. iar de partea oaselor antebraţului prin feţele articulare ale epifizelor proximale ale ulnei şi radiusului. Inserţia humerală se face de-a lungul unei linii ce trece înainte. Vârfurile olecranului şi procesului coronoidian se gasesc în interiorul capsulei. Membrana fibroasă prezintă două inserţii: humerală şi antebrahială. iar epifiza proximală a radiusului. în raport cu mişcările de flexie-extensie ale antebraţului pe braţ. iar inserţia capsulei ne ajută să înţelegem de ce fracturile sau smulgerile epifizelor respective vor interesa şi capsula. Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară întărită de ligamente.

În articulaţia cotului partea ei humeroantebrahială. sunt posibile două mişcări: flexia (apropierea antebraţului de braţ) şi extensia (depărtarea antebraţului de braţ până când acesta ajunge în prelungirea braţului). Articulaţia cotului . Datorită acestei dispoziţii. stratul sinovial tapetează faţa anterioară a fosei coronoidiene şi a celei radiale. Ligamentul colateral radial (lig. articulaţie uniaxială. 64 . collaterale radiale) porneşte de pe faţa antero-inferioară a epicondilului lateral şi se împarte în două fascicule divergente. la nivelul căruia se inseră câteva fibre musculare din triceps.desprinde de pe epicondilul medial şi radiază spre faţa medială a epifizei proximale a ulnei. Sinoviala: este stratul care tapetează faţa profundă a capsulei.vedere anterioară Posterior tapetează fosa olecraniană. formând un fund de sac bilobat anterior. Biomecanica articulaţiei cotului. stratul fibros terminându-se la oarecare distanţă de cartilajul articular şi se reflectă la nivelul inserţiei stratului fibros acoperind întreaga suprafaţă osoasă dintre inserţia acestuia şi cartilaj. de formă triunghiulară căruia i se pot descrie două fascicule: humerocoronoidian şi humeroolecranian. celălalt înapoia capului radial şi se fixează fiecare la extremitatea respectivă a incizurii radiale a ulnei. este un ligament puternic. care trec unul înaintea. formând fundul de sac posterior (subtricipital).

Radiusul este unit de ulnă prin două ligamente: inelar şi pătrat. flexia fiind limitată de întinderea părţii posterioare a capsulei şi de muşchiul triceps. constituie principalul mijloc de unire al oaselor. Între flexia maximă şi extensia maximă mişcarea atinge o valoare de 140°. Acest ligament este foarte puţin vizibil la suprafaţa lui exterioară şi este acoperit în cea mai mare parte de aparatul fibros de pe partea laterală a articulaţiei. iar radiusul urmează ulna. înconjură capul radial şi se fixează la extremitatea posterioară a acesteia. iar porţiunea anterioară a capsulei şi muşchii anteriori vor fi întinşi la maxim. cele două segmente formează un unghi deschis în afară. în ambele mişcări braţul şi antebraţul nu se vor comporta unul faţă de altul ca ramurile unui compas. 65 . dinainte înapoi şi de sus în jos. iar în extensie olecranul ajunge în fundul fosei olecraniene. denumit ligamentul colateral radial al cotului. Articulaţiile radioulnare Articulaţia radioulnară proximală (articulation radioulnaris proximalis). Ulna prezintă pentru articulaţie incizura radială care este un segment de cilindru gol. Deoarece acest ax nu este perfect transversal. întărită de ligamentul colateral radial. Mijloacele de unire: Având în vedere că această articulaţie este integrată anatomic în articulaţia cotului. Suprafeţe articulare. Ligamentul inelar (lig. anulare radii). care prezintă un segment de cilindru plin. capsula articulară este formată în partea laterală de capsula articulaţiei cotului. în această articulaţie se produc şi o serie de mişcări de înclinaţie marginală. antebraţul ajunge puţin medial faţă de braţ iar în extensie. iar radiusul jumătatea medială a circumferinţei capului. pleacă de la extremitatea anterioară a incizurii radiale.Axul în care se execută aceste mişcări este transversal şi trece prin mijlocul trohleei şi al capitulului humeral. astfel că în mişcarea de flexie. ci orientat din afară înăuntru. Ulna este osul care participă obligatoriu la mişcările de flexie-extensie ale antebraţului.

face parte din grupul articulaţiilor trohoide. 66 . este o lamă fibroasă. ca şi cea proximală.quadratum). Ligamentul pătrat (lig.vedere anterioară.A B . A .vedere posterioară B Articulaţiile radioulnare: distală şi proximală. de formă patrulateră. întinsă orizontal de la marginea inferioară a incizurii radiale la faţa medială a colului radial. Articulaţia radioulnară distală (articulatio radioulnaris distalis). Ligamentul este întins atunci când antebraţul execută mişcările de supinaţiepronaţie şi este relaxat când se află în poziţie intermediară.

într-o astfel de articulaţie.Suprafeţe articulare. iar uneori comunică cu sinoviala articulaţiei radiocarpiene printr-un orificiu situat în discul articular. iar în jos ajunge până la articulaţia radioulnară distală. În sus se termină la câţiva cm. Membrana interosoasă prezintă un număr de orificii pentru ramurile vasculare care trec din regiunea anterioară în cea posterioară şi are rolul de a transmite forţele de la extremitatea voluminoasă proximală a ulnei către extremitatea voluminoasă distală a radiusului. Ulna prezintă două feţişoare articulare situate la nivelul capului: una laterală la periferia capului. În general. Biomecanica articulaţiilor radioulnare. Tratarea biomecanicii articulaţiilor radioulnare implică: definirea corectă a celor două sensuri ale rotaţiei: supinaţie – pronaţie. care la acest nivel este de tipul supinaţie – pronaţie. este posibilă un singur tip de mişcare: rotaţia. limitează mişcările de supinaţie şi pronaţie. reprezentând o jumătate de cilindru. Discul articular îndeplineşte trei roluri: completează suprafeţele articulare. menţine suprafeţele în contact. sub tuberozitatea radială. atât în poziţie de repaus cât şi în poziţie orizontală a antebraţului. de tip trohlear. Capsula articulară se inseră în sus pe marginile superioare ale feţişoarelor articulare radiale şi ulnare. alta inferioară. Cele două feţişoare luate împreună alcătuiesc un unghi diedru şi sunt acoperite de un cartilaj hialin. unde se confundă cu capsula articulaţiei radiocarpiene. Sindesmoza (membrane interosoasă) este o formaţiune fibroasă ce umple spaţiul delimitat de cele două diafize ale oaselor antebraţului şi se inseră pe marginile interosoase ale celor două oase. iar în jos pe discul articular. situată pe partea inferioară a extremităţii. 67 . Capsula este întărită de ligamentele radioulnare anterior şi posterior. depăşeşte suprafeţele articulare şi trimite o prelungire în sus către spaţiul interosos. Sinoviala. Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară şi discul articular.

iar policele medial. Mişcările de supinaţie şi pronaţie pure se produc în mod excepţional în activitatea obişnuită. în timp ce extremitatea distală execută o mişcare de rotaţie combinată cu deplasare (translaţie). mişcări în care ulna este imobilă iar singurul os care se mişcă este radiusul. În poziţia de repaus a antebraţului. în poziţie de pronaţie. adică lăsat liber pe lângă corp cu policele orientat înainte şi cu faţa palmară medial spre corp. 5. Când membrul superior este dus în flexie. extremitatea proximală a radiusului se roteşte pe loc (învârtire). Mişcările se execută în jurul unui ax diagonal care trece prin capul radiusului şi al ulnei. Supinaţia este mişcarea inversă pronaţiei. deplasându-se în jurul extremităţii distale a ulnei şi astfel cele două oase se încrucişează prin diafizele lor. Pronţia este limitată de: întinderea ligamentului pătrat. Limitarea mişcărilor de pronaţie – supinaţie se face de către formaţiunile ligamentare şi muşchii periarticulari. întâlnirea procesului stiloid al ulnei cu partea posterioară a incizurii ulnare a radiusului. 2. supinaţia va fi limitată prin: întinderea ligamentului pătrat. în sensul că extremitatea distală a radiusului trece pe partea medială. 4. Când însă antebraţul este întins orizontal. prin care faţa palmară priveşte înainte şi policele lateral. Mişcările obişnuite de pronaţie şi supinaţie nu se produc numai la nivelul celor două articulaţii radioulnare (distală şi proximală). 3. Când antebraţul este orizontal. În acest caz raporturile dintre cele două oase se schimbă. se poate stabili mai uşor contribuţia antebraţului (pronaţie şi supinaţie) şi cea a braţului (pronaţie şi supinaţie obisnuită sau combinată). în cursul mişcării de pronaţie. se consideră că: pronaţia este mişcarea prin care faţa palmară devine posterioară. în supinaţie palma priveşte în sus (bătaia la palmă). interpunerea muşchilor extensori între cele două oase. Când antebraţul se află în poziţie de repaus.1. Mişcările de pronaţie-supinaţie sunt absolute necesare în vederea efectuării actului prehensiunii. faţa palmară priveşte în jos (cântatul la pian). întinderea 68 . întinderea coardei oblice. ci sunt însoţite de mişcări ale membrului în articulaţia scapulo-humerală. Astfel.

De partea carpului se află o proeminenţă elipsoidală formată din oasele: scafoid. intermetacarpiene. radiusul cu rândul proximal al carpului. Articulaţiile mâinii şi degetelor Articulaţiile următoarele: intercarpiene. ● din Articulaţia articulaţiile radiocarpiană uneşte (articulation radiocarpea). ovalară având axul mare orientat transversal. Mijloacele de unire. face parte elipsoidale. Articulaţiile mâinii: radiocarpiană şi articulaţiile degetelor . la formarea căreia iau parte faţa inferioară a epifizei distale a radiusului. mâinii sunt radiocarpiană. carpometacarpiene. sunt reprezentate de o capsulă întărită de ligamente. semilunar şi piramidal. faţa articulară carpiană şi faţa distală a discului articular. De partea antebraţului se află o cavitate de recepţie.vedere posterioară Suprafeţe articulare. interpunerea muşchilor flexori profunzi între oase. solidarizate prin ligamente interosoase. 69 .ligamentului periradial peste o anumită limită.

Ligamentele două fascicule. iar în jos pe periferia elipsoidului carpiene. B. Oasele carpului sunt aşezate pe două rânduri. palmare au forma literei V. Articulaţiile rândului întâi (proximal). prezintă un strat fibros în formă de manşon care se inseră în sus la periferia suprafeţei articulare radiale şi a discului articular. sunt constituite din denumite: şi ligamentul radiocarpian carpian la limita cartilajului articular al oaselor ligamentul ulnocarpian.vedere anterioară ●Articulaţiile intercarpiene (articulationes intercarpeae). 70 . Articulaţiile mâinii: radiocarpiană şi articulaţiile degetelor .Capsula articulară. Articulaţiile rândului al doilea (distal). iar în fiecare rând se găsesc patru oase unite între ele prin ligamente. în plus cele două rânduri sunt unite între ele şi astfel se descriu trei grupe de articulaţii: A.

două ligamente plane. Articulaţia mediocarpiană. Sinovialele acestor articulaţii sunt prelungiri aparţinând sinovialei articulaţiei mediocarpiene. semilunar şi între semilunar. Trapezul. . Articulatiile rândului al doilea (distal). B. Suprafeţele articulare se află între scafoid. care este între pisiform şi cârligul osului hamat. piramidal şi sunt acoperite de cartilaj hialin. . în partea laterală există o cavitate glenoidală formată de trapez şi trapezoid. . care se întinde între pisiform şi baza metacarpianului V. Articulaţiile rândului întâi (proximal). linia articulară are forma unui S orizontal. 71 . Suprafeţe articulare La articulaţie remarcăm următoarele: . C. osul mare şi osul cu cârlig. trei ligamente palmare şi trei ligamente posterioare similare celor ale rândului întâi. trapezoidul.C. iar lateral un mic condil format de scafoid. Articulaţia osului pisiform este tot o articulaţie plană. se articulează între ele formând trei articulaţii plane.existenţa a două cavităţi glenoide şi a doi condili. Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei ligamente interosoase. cu rândul distal al carpului. şi ligamentul pisohamat. exceptând pisiformul. Sinovialele sunt prelungiri provenite din stratul sinovial al capsulei articulare mediocarpiene.rândul proximal prezintă medial o cavitate glenoidă formată de piramiadal. care diferă de celelalte prin numărul mai mare de ligamente care întăresc capsula. Articulaţiile celor două rânduri de oase între ele.sprafaţa articulară distală se articulează cu cea proximală. sunt articulaţii plane. Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat de cartilaj hialin. uneşte rândul proximal. două ligamente dorsale. dintre care două sunt mai dezvoltate: ligamentul pisometacarpian. care pătrunde în cavitatea glenoidă a rândului precedent. semilunar şi faţa internă a scafoidului.rândul distal prezintă medial un condil voluminos format de osul capitat şi de osul cu cârlig. A. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: două ligamente interosoase.

La nivelul mâinii se produc mişcări de: flexie – extensie. Flexia este mişcarea prin care palma se apropie de faţa anterioară a antebraţului. iar semilunarul înăuntru. Aceste tipuri de mişcări se realizează prin bascularea oaselor carpiene în jurul unui ax anteroposterior care trece prin osul mare. Înclinaţia cubitală înclină osul mare înăuntru şi semilunarul în afară. Circumducţia. au împreună o amplitudine de 170°. iar articulaţia mediopcarpiană face: 35° flexie şi 50° extensie. puternic de forma literei V şi ligamentul posterior. Amplitudinea mişcărilor de flexie – extensie depinde de poziţia mâinii faţă de antebraţ şi de poziţia degetelor. din care articulaţia radiocarpiană face: 50° flexie şi 30°extensie. Flexia maximă se obţine cu mâna înclinată cubital şi degetele extinse. Datorită dispoziţiei anatomice diferite a articulaţiei carpometacarpiene a celor cinci degete se descriu: articulaţia carpometacarpiană a policelui (degetul mare) şi articulaţiile carpometacarpiene ale 72 . întărită de o serie de ligamente: ligamentul radial al carpului. înclinare radială – înclinare cubitală. iar extensia maximă se obţine cu mâna înclinată radial şi degetele flectate. Traiectoria descrisă de mişcare nu este un cerc ci o elipsă. Biomecanica articulaţiilor mâinii. Înclinarea radială (abducţie) – înclinarea cubitală (adducţie). deoarece amplitudinea de mişcare pentru flexie – extensie este mai mare decât cea de abducţie – adducţie. ● Articulaţiile carpometacarpiene. astfel: flexie – abducţie – extensie – adducţie şi invers. Mişcările de flexie – extensie se realizează în jurul unui ax transversal care trece prin osul mare. Flexia – extensia. circumducţie. inconstant şi slab dezvoltat. Flexia este limitată de tensionarea ligamentelor posterioare. iar extensia reprezintă mişcarea prin care dosul mâinii se apropie de faţa posterioară a antebraţului. iar extensia de tensionarea ligamentelor anterioare. Reprezintă mişcarea care combină toate mişcările de mai sus.Mijloace de unire Cele două rânduri ale carpului sunt unite printr-o capsulă laxă. Înclinaţia radială face ca osul mare să se incline în afară. scafoidul fiind astfel degajat şi putând astfel să participe la mişcarea de opoziţie.

B. mişcarea de rotaţie cu amplitudine de 90° . Flexia – extensia policelui reprezintă mişcarea de înclinare spre faţa palmară sau dorsală a mâinii. Abducţia – adducţia reprezintă mişcarea de îndepărtare – apropiere a primului metacarpian de metacarpianul II. a suferit o răsucire în loc (eversie) de 45°. Această mişcare complexă comportă de fapt trei mişcări: mişcarea unghiulară a vârfului policelui care descrie un arc de cerc de 120°. flexia falangei II pe falanga I şi a falangei I pe metacarpianul I. formând articulaţii plane. care se realizează cu participarea întregii raze externe a mâinii. Mişcările posibile la nivelul policelui sunt: flexia – extensia. reprezentată de falangele policelui. Mişcarea se realizează în jurul unui ax anteroposterior care trece prin centrul trapezului. Articulaţiile carpometacarpiene ale celorlalte degete.degetelor (II. este de fapt acea mişcare prin care faţa dorsală a policelui ajunge perpendiculară pe faţa dorsală a mâinii. care au posibilităţi mai reduse de mişcare. circumducţia şi opoziţia. Opoziţia. în cursul acestei mişcări policele pleacă din abducţie cu extensie maximă şi ajunge în adducţie cu flexie maximă. faţă de celelalte degete. mişcarea realizându-se în jurul unui ax oblic înainte şi în afară care trece prin baza metacarpianului I şi are o amplitudine de 35-40°. amplitudinea de mişcare fiind tot de 35-40° Opoziţia este o mişcare particulară a policelui care constă în apropierea policelui de celelalte patru degete. Policele este format din falange – metacarpianul I – trapez – scafoid. astfel că feţele posterioare au devenit posteroexterne. A.Mişcările posibile în aceste articulaţii sunt numai de alunecare. 73 . V) se articulează cu cele ale rândului distal carpian. IV. III. Caracteristica fundamentală a policelui este aceea că. pe care o face policele în jurul axului său longitudinal. III. policele poate executa mişcări mai ample şi variate. Articulaţia carpometacarpiană a policelui este o articulaţie în şa şi mai poate fi numită articulaţia trapezometacarpiană. Biomecanica policelui. Cele patru oase metacrpiene (II. precum şi articulaţiile dintre ele. V). IV. abducţia – adducţia. Spre deosebire de ultimile patru degete.

B. Falangele sunt unite între ele prin articulaţii interfalangiene. Capsula articulară este de forma unui manşon care uneşte extremităţile osoase şi este întărită de ligamentele palmare şi ligamentele colaterale. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă întărită de un ligament palmar şi două ligamente colaterale. Primele falange sunt unite şi cu metacarpienii formând articulaţiile metacarpofalangiene. care are doar două falange şi deci o singură articulaţie. Articulaţiile metacarpofalangiene. interfalangiene. Prezintă o creastă anteroposterioară ce răspunde şanţului trohleei şi două mici cavităţi care răspund povârnişurilor trohleene. Biomecanica degetelor. Este o trohlee care prezintă pe laturi două depresiuni care servesc pentru inserţii ligamentare. prin care degetele se apropie de palmă şi extensie. Toate articulaţiile sunt de tip ginglym (trohleene). Biomecanica articulaţiilor metacarpofalangiene. având rol important în conducerea mişcărilor de flexie şi extensie. A. prin care degetele se depărtează de palmă. Cu excepţia primului metacarpian. Degetele mâinii prezintă câte două articulaţii: una proximală şi alta distală. Suprafaţa distală este reprezentată de extremităţile proximale ale celei de-a doua şi celei de-a treia falange. care este independent toate celelalte metacarpiene sunt unite între ele la extremităţile lor proximale prin articulaţii iar distal printr-un ligament. Articulaţiile degetelor. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de capetele rotunde ale metacarpienilor care pătrund în cavităţile puţin adânci de la baza falangelor proximale. În această articulaţie se execută următoarele mişcări: flexie – extensie. circumducţie. Suprafeţele articulare Suprafaţa proximală este reprezentată prin extremităţile distale ale primei sau celei de-a doua falange. Mijloacele de unire. În această articulaţie se execută mişcări de: flexie. cu excepţia policelui (degetul mare).● Articulaţiile intermetacarpiene. 74 Se descriu astfel: articulaţiile metacarpofalangiene şi . formaţiuni puternice. înclinare marginală. Articulaţiile interfalangiene.

75 .mişcări care se produc în jurul unui ax transversal ce trece prin trohleea extremităţii distale a falangelor I şi II.

Labrul sau cadrul acetabular est e un fibrocartilaj dispus ca un inel la periferia acetabulului. cu rol de a-i mări adâncimea şi astfel cuprinzând 2/3 ale capului femural.vedere posterioară . Bazinul .articulaţiile coxofemurale(dreaptă şi stângă) Suprafeţele articulare: Ca suprafeţe articulare avem: capul femural.CURS 10 Articulaţia coxofemurală (articulaţia şoldului) Articulaţiile membrului inferior Este o articulaţie sferoidală cu trei axe de mişcare. care prezintă foseta capului şi acetabulul la care se descrie suprafaţa articulară semilunară şi fosa acetabulului de formă patrulateră. având o mare importanţă în statică şi locomoţie. În această articulaţie sunt unite capul femural şi acetabulul. 76 . Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat de cartilaj hialin.

inserţia capsulei la mare distanţă de colul femural permite efectuarea unor miscari ample şi variate. Capsula articulaţiei şoldului este foarte rezistentă şi formată din două feluri de fibre: longitudinale dispuse superficial şi circulare situate profund.Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsul întărită de un număr de ligamente. fosa trohanterică şi trohanterul mic rămân în afara inserţiei capsulei. Inserţia pe colul femural este mai complexă şi în acelaşi timp mai importantă din punct de vedere al Articulaţia şoldului . dintre care unul se află chiar în interiorul articulaţiei. . 77 . .secţiune studiului fracturilor. cu baza mare inserată pe coxal şi baza mică prinsă pe femur. Ligamentele articulare sau fasciculele de întărire longitudinale sunt în număr de trei şi reprezintă porţiuni mai condensate ale capsulei. Capsula articulară are forma unui manşon conoid. având o mare importanţă în asigurarea solidităţii articulaţiei atât în staţionare. cât şi în mers. Inserţia pe osul coxal se face pe faţa externă a labrului şi pe periferia sprâncenei acetabulare. O privire de ansamblu asupra capsulei articulare ne conduce la următoarele concluzii: .capsula acoperă în întregime faţa anterioară a colului femural pe când din faţa posterioară acoperă numai 2/3 mediale.trohanterul mare. ligamentul capului femural.

atinge un maximum la nivelul fasciculului iliopretrohanterian şi un minim porţiunea dintre (10-13mm) în cel fasciculul şi (2-3mm). Prin baza 78 . creasta pectineală şi ramura superioară a pubelui pe de o parte iar pe de alta fibrele lui se termină fixandu-se înaintea trohanterului mic. Grosimea capsulei articulaţiei şoldului este variabilă. acest ligament limitează rotaţia internă şi adducţia. b) Ligamentul pubofemural este situat pe faţa anterioară a articulaţiei. În grosimea acestui ligament se disting două fascicule: unul lateral orientat oblic.a) Ligamentul iliofemural este cel mai puternic ligament al articulaţiei. intraarticulară de formă triunghiulară. iliopretrohanterian pubofemural. suportă greutăţi de 350-500 Kg şi are forma unui evantai situat pe fata anterioară a articulaţiei. c)Ligamentul ischiofemural se găseşte pe faţa posterioară a articulaţiei. Ligamentul capului femural (ligamentul rotund) este o lamă Articulaţia coxală – secţiune fibroasă. numit datorită inserţiilor iliopretrohanterian şi altul medial. se inseră pe ischion înapoia acetabulului şi de dedesubtul unde se îndreaptă în sus şi în afară spre femur. cu direcţie verticală numit iliopretrohanterian. Între cele două fascicule capsula este relativ subţire. se inseră pe eminenţa iliopubiană.

abducţie-adducţie. coapsa se alipeşte de peretele abdominal anterior. astfel dacă este extins. mişcarea se mai petrece şi în coloana vertebrală. ci printr-o mişcare de flexie executată în articulaţia şoldului de partea opusă (a membrului fixat). partea anterioară a capsulei şi ligamentul iliofemural se întind. opunându-se căderii trunchiului înapoi. La nivelul ei se pot produce următoarele mişcări: flexie-extensie. el măreşte suprafaţa de secreţie a acestei membrane. se execută în jurul unui ax sagital care trece prin centrul capului femural. amplitudinea adducţiei este 79 . mişcările de flexie-extensie şi abducţie-adducţie. prin mişcările lui contribuie la răspândirea sinovialei pe suprafeţele articulare. Mişcarea de abducţie-adducţie. extensia maximă nu se obţine în articulaţia şoldului respectiv. se asociază cu mişcările de rotaţie. circumducţie şi rotaţie. În extensie.sa se inseră pe ligamentul transvers al acetabulului şi pe porţiunile învecinate ale sprâncenei osoase acetabulare. flexiunea coapsei atinge 130°. amplitudinea maximă a abducţiei este de 60° iar când se găsesc în flexie. fiind înconjurat de sinovială. În flexie coapsa se apropie de peretele anterior al abdomenului iar în extensie ea se îndepărtează. Flexia şi extensia se execută în jurul unui ax transversal care trece prin vârful trohanterului mare şi prin foseta capului rotund. flexia coapsei va fi limitată la aproximativ 90°. Biomecanica articulaţiei şoldului. Amplitudinea totală a mişcărilor de flexie-extensie depinde de poziţia în care se găseşte genunchiul. abducţia atinge 70°. Când genunchiul este flectat. Datorită lungimii colului femural şi înclinării acestuia pe diafiză. Ligamentele iliofemurale au rol principal în staţiunea verticală. limitând astfel mişcarea. ceea ce are drept urmare o aplecare a trunchiului înainte. accentuându-se curbura lombară. În asemenea cazuri. Este posibilă şi executarea unei extensii forţate (hiperextensie) ca în mişcările de balet sau patinaj. În poziţia “pe vine”. Ligamentului capului femural i se atribuie o triplă importanţă: conţine vase nutritive pentru capul femural. Când coapsele sunt extinse. ligamentele pubofemurale au rol adjuvant.

În timpul executării circumducţiei. ceea ce explică frecventele expuneri la acţiunea factorilor nocivi externi. amplitudinea totală a rotaţiei atinge amplitudinea de 100°. iar rotaţia înăuntru (pronaţia femurală) este limitată de ligamentul ischiofemural şi iliopretrohanterian.de 30°. . Amplitudinea maximă a rotaţiei în afară este de 15°.comparativ cu alte mari articulaţii (articulaţia şoldului şi cea scapulo-humerală). fiind sediul a numeroase traumatisme şi a unor procese inflamatorii şi tumorale. un con. se realizează în jurul unui ax vertical care trece prin capul femural. 80 . Mişcarea de rotaţie. Articulaţia genunchiului Articulaţie de tip condilian. este mai puţin acoperită şi protejată de părţi moi. În cazurile în care coapsa se află în poziţie de flexie şi abducţie.este foarte mult solicitată în statică şi locomoţie . capul femural se învârte în acetabul. fapt ce grăbeşte uzura elementelor sale componente. în afară şi înăuntru. iar diafiza acesteia.articulaţia genunchiului are numeroase implicaţii în patologie. Rotaţia în afară (supinaţia femurală) este limitată de fasciculul iliopretrohanterian. . epifiza inferioară a femurului descrie un cerc. Circumducţia este mişcarea ce rezultă din alternarea celor patru mişcări precedente. iar cea a rotaţiei înăuntru de 35°. atenţia deosebită care i se acordă se întemeiază pe câteva observaţii: .

. din profil se observă cum raza de curbură a condililor descreşte dinainte-înapoi (în partea anterioară ea este de 45 mm.Suprafeţele articulare aparţin epifizei inferioare a femurului. fibula nu ia parte la alcătuirea acestei articulaţii. astfel că diametrul transversal al extremităţii inferioare femurale este mai mare în partea posterioară decât în cea anterioară. 81 .condilii femurali sunt acoperiţi de un cartilaj hialin.secţiune în capsula articulară . Suprafaţa inferioare articulară a a epifizei prezintă femurului următoarele caracteristici: .fiecare condil este oblic orientat iar axul său de învârtire este oblic de sus în jos şi din spaţiul intercondilian înspre faţa cutanată.condilul medial este mai îngust şi mai lung ( 10 mm)decât cel lateral ( 8 mm). .este reprezentată de cei doi condili femurali. .condilul medial se află pe un plan inferior celui lateral şi este mai proeminent. . iar în cea posterioară este de 16 mm). gros de 2-3 mm.cei doi condili diverg dinainte-înapoi. Articulaţia genunchiului . epifizei superioare a tibiei şi feţei posterioare a patelei. ceea ce face ca suprafaţa articulară a condililor să apară ca o curbă spirală. este recurbată înapoi şi de aceea partea sa cea mai mare este situată înapoia axului osului.

. Articulaţia genunchiului secţiune la nivelul meniscurilor 82 .faţa superioară articulară cu cele două fose articulare (cavităţi glenoide).cartilajul este foarte elastic şi are rolul de a atenua presiunile şi traumatismele produse de mişcările ce se efectuează în mers. separate prin eminenţa intercondiliană sau spina tibiei. Epifiza superioară a tibiei prezintă: . . prezintă o creastă verticală şi două povârnişuri. fugă şi sărituri. dintre care cel lateral este mai mare. În această articulaţie nu există perfectă acesteia cartilajele Meniscurile fibrocartilaje dezvoltat fiecăreia la dintre o între se concordanţă suprafeţele dezvoltă fibroase intraarticulare care s-au fosele osoase iar pentru atenuarea semilunare (meniscurile).cartilajul care acoperă fosele articulare este mai subţire în partea periferică a acestora şi mai gros în partea centrală (6-7 mm).Faţa posterioară (faţa articulară) este destinată articulaţiei cu faţa patelară a femurului. (lateral şi medial) sunt două periferia articulare tibiale.

Cele două meniscuri sunt unite în partea anterioară printr-o bandeletă transversală numită ligamentul transvers al genunchiului.Rolul lor este de a contribui la o mai bună concordanţă între suprafeţele condiliene femurale şi fosele articulare ale tibiei. lungă de 5-6 cm şi lată de 2-3 cm. Pe lângă fibrele longitudinale mai există şi fibre oblice şi transversale. de formă triunghiulară. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă şi o serie de ligamente (ligamentul patelei. are formă de semilună şi prezintă inserţii mai îndepărtate şi anume: prin cornul anterior. iar prin cel posterior pe aria intercondiliană posterioară. mai evidente pe părţile marginale. Capsula articulară mai prezintă o particularitate importantă: ea aderă la baza meniscurilor şi astfel este împărţită în două porţiuni: una suprameniscală. În partea anterioară capsula este perforată de patelă pe marginile căreia se şi inseră. care prezintă două feţe şi două margini. are forma unui cerc aproape complet. dar foarte rezistentă putând să suporte tracţiuni mai mari de 300 kg. întrerupt doar pe o mică întindere la nivelul eminenţei intercondiliene şi se inseră prin cornul anterior şi cel posterior la nivelul eminenţei intercondiliene. Meniscurile se inseră pe platoul tibial exclusiv prin intermediul coarnelor. Meniscul lateral. iar prin cea posterioară unei mase celuloadipoase (corpul adipos infrapatelar). o parte din ele merg de la femur la tibie iar altele sunt întrerupte de meniscuri. puternică. Prin faţa sa anterioară corespunde fasciei femurale. Meniscul medial. ligamentele colaterale: fibular şi tibial şi ligamentele încrucişate). ligamentele posterioare. iar mai jos unei burse 83 . care uneşte cele trei oase: femurul. Ligamentul patelei sau ligamentul rotulian se prezintă ca o formaţiune fibroasă. pe marginea anterioară a platoului tibial. tibia şi patela (rotula). alta submeniscală şi este alcătuită din fibre longitudinale. Capsula are forma unui manşon. sunt mobile (alunecă) pe platoul tibial în timpul mişcărilor. insuficient excavate.

trecând pe sub ligamentul popliteu oblic.seroase numită bursa infrapatelară profundă. El se inseră în partea superioară a epicondilului medial al femurului. mai ales în semiflexie. Ligamentele posterioare. se îndreaptă în jos răsfirându-se pe meniscul medial. Ligamentul rotulian se poate vedea şi palpa sub piele.  oblice descendente care pleacă de la femur. situate de la tibie spre meniscul medial. pentru a se pierde sub capsulă. Ligamentul popliteu arcuat (lig. aşezat asemenea unei punţi peste scobitura intercondiliană şi este format din trei părţi: una mijlocie şi două laterale. 84 .  oblice ascendente. Ligamentul colateral fibular (lig. În extensie acest ligament este întins. Mişcările articulaţiei genunchiului. Articulaţia genunchiului. Ligamentul popliteu oblic (lig. iar în flexie este relaxat. ligamentul nu aderă la capsulă. În grosimea acestui ligament se găsesc trei feluri de fibre:  verticale. collaterale fibulare) se inseră în partea superioară pe condilul lateral al femurului. având un singur grad de libertate. prezintă două mişcări principale: flexia şi extensia dar şi o serie de mişcări secundare de rotaţie medială şi laterală şi de înclinare laterală şi medială. iar în cea inferioară pe faţa medială a tibiei. Ligamentul colateral tibial (lig. iar în cea inferioară pe partea anterolaterală a capului fibulei. collaterale tibiale) se prezintă ca o formaţiune fibroasă aplatizată care se confundă cu capsula. Cele două ligamente prezente la acest nivel sunt: ligamentul popliteu oblic şi ligamentul poptiteu arcuat. popliteum obliquum) reprezintă o expansiune largă răspunzătoare condilului lateral şi este cunoscut în miologie sub numele de tendonul recurent al muşchiului semimembranos. Pe partea posterioară a articulaţiei se descrie un plan fibros. situate în partea cea mai anterioară şi întinse de la femur la tibie. popliteum arcuatum) se prezintă ca o bandă fibroasă cu concavitatea superioară ce pleacă de pe condilul lateral şi merge înăuntru către fosa intercondiliană.

40°). Mişcările sunt de amplitudine foarte redusă (2-3 cm) şi sunt limitate de ligamentele colaterale şi de cele încrucişate. ligamentele încrucişate se relaxează. deplasarea femurului pe tibie. 5-10°) ele se întind. Sensul rotaţiei poate fi înăuntru sau în afară: în rotaţia înăuntru vârful piciorului se apropie de linia mediană (adducţie). Rolul meniscurilor în biomecanica articulaţiei genunchiului este complex şi aşa cum afirmă R. moment în care mişcarea este limitată. Înclinarea laterală şi medială defineşte acea mişcare pasivă care se execută astfel: se fixează coapsa. Când genunchiul ajunge la o flexie de 70° se asociază şi o mişcare de rotaţie internă. până ce ajunge în contact cu coapsa. Bouillet şi Ph. deplasarea simultană a ambelor oase unul pe altul. Van Graver aceste formaţiuni fibrocartilaginoase au cinci roluri importante: 85 . Rotaţia este mişcarea de răsucire a gambei pe coapsă sau invers. Biomecanica meniscurilor. Flexia gambei la omul viu atinge 130° iar în mod pasiv gamba poate fi flectată şi mai mult. Mişcarea de rotaţie poate avea loc numai când gamba este flectată şi când ligamentele colaterale se relaxează. care poate să ajungă până la 20° amplitudine. iar în rotaţia înăuntru (aprox. de îndepărtare a feţei anterioare a gambei de faţa posterioară a coapsei şi se execută în jurul aceluiaşi ax transversal ca şi flexia. care se execută în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul eminenţei intercondiliene tibiale şi se asociază mişcărilor de flexie şi extensie. Extensia este mişcarea opusă flexiei. În mişcarea de rotaţie în afară (aprox. Mişcării de extensie i se asociază şi o mişcare de rotaţie externă şi poate atinge până la 180°. iar gamba este dusă în semiflexie şi i se imprimă mişcări ondulatorii pendulare atât în sens lateral cât şi medial.Flexia este mişcarea prin care gamba se apropie de faţa posterioară a coapsei şi se execută în jurul unui ax vertical ce trece prin condilii femurali. În mişcarea de flexie a genunchiului se iau în consideraţie trei eventualităţi: deplasarea tibiei pe femur. iar în rotaţia în afară vârful piciorului se deplasează lateral (abducţie).

 articulaţiile intertarsiene. ● Articulaţia talocrurală. Suprafeţele articulare: Din partea gambei participă epifiza distală a tibiei şi cele două feţe articulare ale maleolelor medială şi laterală iar din partea piciorului participă faţa superioară a talusului. funcţional sau chirurgical.  reduce în mod important frecarea dintre extremităţile osoase. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară întărită lateral de 86 . Suprafeţele articulare sunt acoperite cu un strat de cartilaj hialin. în cursul mişcărilor. La formarea acestei articulaţii participă oasele gambei (tibia şi fibula).  articulaţiile tarsometatarsiene.  articulaţiile intermetatarsiene. împreună cu talusul şi este de tip trohleartroză sau ginglym.  centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor. completează spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a femurului şi suprafaţa plană a tibiei. important din acest punct de vedere este că periferia meniscurilor este mai rezistentă (Trillat).  participă la lubrifierea suprafeţelor articulare. Din punct de vedere anatomic articulaţiile se împart astfel:  articulaţia talocrurală.  joacă rolul unui amortizor de şoc între extremitătile osoase. care îşi oferă trohleea prelungită pe laturi de cele două feţişoare maleolare. mai ales în mişcările de hiperextensie şi hiperflexie (Fairbank). împiedicând astfel protruzia sinovialei şi a capsulei în cavitatea articulară. Articulaţiile piciorului Aceste articulaţii sunt multiple şi diferit concepute după cum sunt privite din punct de vedere anatomic.  articulaţiile degetelor: articulaţiile metatarsofalangiene şi interfalangiene. asigurând repartizarea uniformă a sinovialei pe suprafaţa cartilajelor (Smillie şi Mc Connil).

denumite în raport cu situaţia lor: ligamentul talofibular anterior. feţişoara calcaneană posterioară concavă (cilindru gol). cuneocuboidiene. Capsula articulară este subţire şi foarte strânsă în lateral şi mult mai laxă. dar rezistentă în partea anterioară şi posterioară. talofibular posterior. Ligamentul talocalcanean lateral. uneşte talusul cu calcaneul prin intermediul feţişoarelor articulare posterioare. 1.două ligamente puternice. ia naştere pe vârful şi pe marginile maleolei mediale şi de acolo se răspândeşte la oasele tarsiene. Ligamentul talocalcanean interosos. radiază de la maleola laterală la oasele tarsiene învecinate şi este constituit din fibre grupate în trei fascicule distincte. ● Articulaţiile intertarsiene. Există şapte oase care alcătuiesc tarsul. Ligamentul colateral lateral. Suprafeţe articulare: Din partea calcaneului există feţişoara talară posterioară convexă (cilindru plin). Articulaţia subtalară sau talocalcaneană posterioară. . atât datorită rezistenţei cât şi rolului său funcţional. Capsula articulară este formată dintr-un strat extern fibros şi dintr-unul intern sinovial şi se inseră la periferia suprafeţelor articulare. iar de partea talusului. talocalcaneonaviculară. sub care se află situat şi se întinde de la faţa laterală a talusului la cea 87 cuneonaviculară. are forma unei lame triunghiulare şi de aceea se mai numeşte şi ligamentul deltoidian. cuboidonaviculară. este dispus paralel cu ligamentul calcaneofibular. cele două suprafeţe articulare fiind acoperite de cartilaj hialin. calcaneofibular. este cel mai important ligament al acestei articulaţii. realizând între ele următoarele şapte articulaţii: subtalară. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă şi trei ligamente. Este dispus în două planuri: unul anterior (articulaţia talocalcaneonaviculară) şi altul posterior (articulaţia subtalară). intercuneene. calcaneocuboidiană. Ligamentul colateral medial este mai puternic.

Capul aparţine talusului în timp ce cavitatea este formată din osul calcaneu şi navicular unite între ele printr-un ligament puternic. Ligamentul talocalcanean medial. Articulaţia talocalcaneonaviculară face parte din grupul articulaţiilor sferoidale. După câte se cunoaşte din osteologie. este scurt şi se întinde între tuberculul medial al procesului posterior al talusului şi subtentaculum tali.vedere plantară 2. numit ligamentul calcaneonavicular plantar.omonimă a calcaneului. pe talus există trei feţişoare articulare care se continuă 88 . Articulaţiile piciorului . Suprafeţele articulare sunt alcătuite dintr-un cap şi o cavitate de recepţie.

Capsula articulară se inseră la periferia suprafeţelor articulare. iar celelalte două pe faţa inferioară a sa. este formată dintr-un strat intern sinovial şi unul extern fibros. Se inseră cu un capăt în partea anterioară a feţei superioare a calcaneului şi apoi se împarte în două porţiuni: una medială. fără să comunice cu articulaţiile învecinate. Ligamentul talocalcanean interosos. 3. membrane sinovială tapetează suprafaţa interioară a stratului fibros. este alcătuit din două ramuri. Capsula articulară este subţire. Osul navicular prezintă pentru articulaţie faţa sa posterioară. se întinde de la partea dorsală a colului talusului la faţa superioară a navicularului.  faţa posterioară a osului cuboid. aparţine acestei articulaţii doar planul anterior. acestei articulaţii aparţinându-i numai ramura laterală. este numit de chirurgi “ch eia articulaţiei lui Chopard”. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi o serie de ligamente. Ligamentul bifurcate.între ele: una este situată pe faţa anterioară a osului. este o articulaţie în şa. Ligamentul talonavicular. convexă de sus în jos şi concavă transversal. iar calcaneul prezintă două feţişoare articulare: una anterioară şi alta mijlocie situate pe faţa sa superioară. Suprafeţele articulare: Sunt acoperite de cartilaj hialin şi reprezentate de:  faţa anterioară a calcaneului. calcaneocuboidiană. Articulaţia calcaneocuboidiană. se inseră pe marginile suprafeţelor articulare. concavă de sus în jos şi convexă în sens transversal. denumire datorată faptului că pentru dezarticulare este absolut necesară secţionarea lui. care se fixează pe faţa superioară şi laterală a navicularului şi alta laterală care se inseră pe partea superioară şi medială a cuboidului. nu comunică cu articulaţiile vecine. de formă triunghiulară. Este denumit şi ligamentul bifurcat deoarece este format din două ramuri divergente. Ligamentul mare 89 . Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară întărită de două ligamente. Ligamentul bifurcate sau în Y. descris la articulaţia subtalară.

precum şi de feţişoarele triunghiulare situate pe faţa posterioară a fiecărui os cuneiform. pe când cea calcaneocuboidiană. dar mai există şi o serie de ligamente accesorii care aparţin articulaţiilor calcaneocuboidiană şi talocalcaneonaviculară.plantar. o articulaţie complexă. din câmpul osos medial. Ligamentul intern este gros şi este dispus între tuberculul navicularului şi faţa medială a primului cuneiform. Ligamentele cuneonaviculare dorsale sunt în număr de trei şi unesc partea dorsală a navicularului cu partea similară a fiecărui cuneiform. Principalul ligament al acestei articulaţii este ligamentul bifurcat (cheia articulaţiei). Chirurgii. 4. sidefii. Prin articularea oaselor cuneiforme rezultă două articulaţii plane (inconstante). În componenţa acesteia se găsesc reunite patru oase: talusul cu navicularul şi cuboidul cu calcaneul. Articulaţiile intercuneene. Este împărţit în două straturi: unul superficial şi altul profund. Articulaţia transversală a tarsului. Articulaţia cuneonaviculară. înaintea tuberozităţii calcaneului. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă şi o serie de ligamente. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: două ligamente intercuneiforme 90 . partea talonaviculară este concavă inapoi. Ligamentele cuneonaviculare plantare sunt în număr de trei şi se întind de la faţa plantară a osului navicular la feţele plantare ale cuneiformelor. Suprafeţele articulare se găsesc pe feţele adiacente ale oaselor. Linia articulară este dispusă transversal. întinsă de la faţa inferioară a calcaneului la baza ultimelor metatarsiene. numită articulaţia transversă a tarsului (articulaţia mediotarsiană sau a lui Chopart). Suprafeţele articulare: Sunt reprezentate de cele trei feţişoare articulare de pe faţa anterioră a osului navicular. are aspectul unei panglici fibroase. concavă înainte. este plană şi se realizează între osul navicular şi cele trei oase cuneiforme. 6. 5. pe criteriul “dezarticulării” descriu dintre cele patru oase ale tarsului posterior. ambele straturi pornind din partea inferioară a calcaneului.

metatarsianul IV şi V se articulează cu osul cuboid (uneori metatarsianul IV se articulează şi cu al treilea cuneiform). Suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţele adiacente ale oaselor amintite. Este o articulaţie inconstantă (neomologată în nomenclatura anatomică). metatarsianul II pătrunde în scoaba formată de cele trei cuneiforme. motiv pentru care sunt considerate dependinţe ale articulaţiei cuneonaviculare. Dealtfel şi capsulele lor se continuă între ele. Suprafeţele articulare: Cele două grupe de oase care participă la formarea articulaţiilor tarsometatarsiene se articulează între ele după cum urmează: metatarsianul I se articulează cu primul cuneiform (articulaţia medială). 7. Articulaţia cucuboideonaviculară. două ligamente intercuneiforme dorsale şi două ligamente intercuneiforme plantare. ambele acoperite de un cartilaj hialin. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de o feţişoară mică. articulându-se cu toate trei. Mijloacele de unire se reduc la un ligament cuneocuboidian interosos. ● Articulaţiile tarsometatarsiene. 91 . Articulaţiile tarsului anterior posedă o singură sinovială. un ligament cuneocuboidian dorsal şi un ligament cuneocuboidian plantar. Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei ligamente: interosos. Sunt articulaţii plane ce unesc cuboidul şi cele trei cuneiforme cu oasele metatarsului şi sunt cunoscute sub numele de “articulaţia Lisfranc”. aflată pe faţa laterală a osului navicular şi una analoagă pe faţa medială a cuboidului. metatarsianul III se articulează cu al treilea cuneiform (articulaţia intermediară). 8. Articulaţia cuneocuboidiană.interosoase. cuneonaviculară de la care pleacă prelungiri pentru articulaţiile vecine (intercuneene şi cuneocuboidiană). cuboideonavicular dorsal şi cuboideonavicular plantar. este o articulaţie plană care uneşte cuboidul cu al treilea cuneiform.

Mijloacele de unire: Sunt reprezentate de trei capsule. cunoaşterea acestei linii are importanţă în chirurgie. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: 92 . numai că cele trei ligamente interosoase se gasesc între oase. De o parte există capul metatarsianului. în ce cele plantare şi dorsale se gasesc la periferia articulaţiilor. Arătăm de la început marea analogie dintre articulaţiile piciorului anterior cu cele corespunzătoare ale mâinii. Ligamentele tarsometatarsiene dorsale se prezintă sub forma unor mici panglici fibroase. iar de alta. Ligamentele tarsometatarsiene plantare sunt în număr de cinci. ● Articulaţiile intermetatarsiene. au o dispoziţie semilunară celor dorsale şi leagă ultimul rand al tarsului cu cele cinci metatarsiene. trei ligamente metatarsiene dorsale. primul metatarsian nu se uneşte cu cel de-al doilea.Linia articulară se prezintă ca o linie curbă cu convexitatea anterior. uşor scobită a falangei corespunzătoare. situate pe părţile alăturate ale bazei lor. Articulaţiilor metatarsofalangiene fac parte din grupul articulaţiilor elipsoide. Toate ligamentele au aceeaşi dispoziţie. fiind întinse între oasele învecinate. care uneşte tuberozitatea metatarsianului I cu cea a metatarsianului V. trei ligamente metatarsiene plantare şi trei ligamente metatarsiene interosoase. celelalte metatarsiene se pun în contact direct prin feţişoarele articulare. Mijloacele de unire: Sunt realizate de capsulele articulare întărite de trei categorii de ligamente: dorsale. În această grupă de articulaţii descriem articulaţiile metatarsienelor cu falangele şi articulaţiile falangelor între ele. Proeminenţa metatarsianului doi între cele trei cuneiforme constituie un accident ce întrerupe uniformitatea conturului dat de această linie. Ligamentele cuneometatarsiene interosoase sunt în număr de trei şi li se atribuie o importanţă chirurgicală deosebită. ● Articulaţiile degetelor. Suprafeţele articulare. plantare şi interosoase. întinse de la faţa dorsală a cuboidului şi cuneiformelor la faţa dorsală a celor cinci metatarsiene. Metatarsienele se articulează prin intermediul bazei lor. cavitatea articulară ovală.

. supinaţia şi pronaţia. Sinoviala tapetează suprafaţa interioară a capsulei şi trimite câte un fund de sac plantar. circumducţia. întărită pe partea dorsală de tendonul muşchiului extensor.două ligamente colaterale care se inseră printr-un capăt pe tuberculii marginali ai metatarsianului corespunzător. un ligament plantar şi două ligamente colaterale. Cu excepţia halucelui care posedă o singură articulaţie. Adducţia este mişcarea prin care vârful halucelui se apropie de planul mediosagital al corpului. fiind conformate după tipul articulaţiilor degetelor de la mână. care leagă capetele metatarsienelor (de la I până la V).o capsulă laxă. Articulaţiile interfalangiene. . Flexia plantară (extensia) este mişcarea opusă prin care faţa dorsală a piciorului se îndepărtează de gambă. Biomecanica piciorului. toate celelalte degete au două articulaţii interfalangiene. Fiecare articulaţie posedă ca mijloc de unire o capsulă.ligamentul metatarsian transvers profund are aspectul unei panglici fibroase cu direcţie transversală. identice cu cele metatarsofalangiene.. iar celălalt capăt se lăţeşte terminându-se pe tuberculii omonimi ai falangelor. Fasciculele inferioare ale ligamentelor colaterale se inseră pe sesamoide şi delimitează astfel un şanţ de trecere pentru tendonul muşchiului flexor lung al halucelui. Mişcările piciorului sunt: flexia dorsală. adducţia. Abducţia este mişcarea prin care vârful halucelui se îndepărtează de planul 93 . Acestea sunt articulaţii trohleene (ginglym). Ceea ce caracterizează această articulaţie este prezenţa celor două oase sesamoide în interiorul fibrocartilajului ligamentului plantar.ligamentele plantare sunt formaţiuni fibrocartilaginoase. groase şi rezistente. flexia plantară. abducţia. Flexia dorsală (flexia) este mişcarea prin care faţa dorsală a piciorului se apropie de faţa anterioară a gambei. Articulaţia metatarsofalangiană a halucelui. .

94 . astfel că faţa plantară priveşte spre planul mediosagital. astfel încât planta priveşte în afară. Pronaţia este mişcarea inversă supinaţiei prin care marginea laterală se ridică de pe sol. Supinaţia este mişcarea prin care marginea medială a piciorului este ridicată de pe pământ.mediosagital. Circumducţia defineşte mişcarea prin care vârful halucelui descrie un cerc şi rezultă din executarea alternativă a mişcărilor precedente.

marginea 95 . deoarece creştetul ei nu ajunge decât la nivelul coastei V. Cupolele se mulează pe bazele concave ale pulmonilor prin intermediul pleurei difragmatice.CURS 11 Stratigrafia peretelui abdominal antero-lateral Abdomenul. musculară. puţin mai înaltă deoarece vârful ei corespunde spaţiului IV intercostals drept pe linia medioclaviculară şi alta stângă mai puţin înaltă. corespunde coloanei corpurilor vertebrale. Bolta sa proemină în cavitatea toracelui şi prezintă două cupole: una dreaptă. Foliola anterioară ocupă partea mediană a centrului tendinos. Faţa superioară. boltită. concavă a foliolei anterioare sprijină ca un căuş faţa diafragmatică a cordului învelit în sacul pericardic. Diafragma (diaphragma). numit şi centrul frenic seamănă cu o frunză de trifoi. cu trei foliole formând o membrană tendinoasă subţire dar rezistentă. puternic scobită de incizura vertebrală a diafragmei. cu diametrul transversal mai mare decât cel antero-posterior. pe linia medioclaviculară stângă. Baza bolţii diafragmatice circumscrie intern apertura toracică inferioară de care se prinde diafragma şi este alcătuită din două părţi: una centrală şi superioară. Centrul tendinos (centrum tendineum). convexă priveşte spre stern iar cea posterioară. numită centrul tendinos şi alta periferică şi inferioară. Marginea anterioară a centrului tendinos descrie o acoladă cu centrul convex înapoia sternului. este în cea mai mare parte circumscris de muşchi. lată. Foliolele laterale stângă şi dreaptă continuă de o parte şi de alta foliola anterioară având axul lor mare îndreptat lateral şi posterior. Formaţiune impară. concavă. Feţele lor superioare. de care sunt legate o serie de aponevroze abdominale şi formaţiuni dependente de el. diafragma este un sept musculomembranos care separă cavitatea toracică de cea abdominală. marginea sa anterioară. convexe corespund cupolelor difragmatice stângă şi dreaptă. cu importanţă anatomică şi medicală.

parte costală (pars costalis) şi partea sternală (pars sternalis). convexe. sunt orientate lateral şi poaterior. Diafragma. pe ligamentele arcuate mediale şi laterale.posterioră este convexă. în concavitatea ei intrând coloana corpurilor vertebrale. secţiune . iar marginile laterale. este mai lat şi mai gros decât cel 96 . iar inserţia pe marginea posterioară a centrului tendinos. a) Stâlpul diafragmatic drept (crus dextrum). mai mult posterior se află un orificiu de formă ovoidă (gaura venei cave inferioare).vedere superioară Porţiunea musculară a diafragmei se compune din trei părţi denumite după originea fasciculelor musculare: partea lombară (pars lumbalis). străbătut de vena respectivă. Între foliola anterioră şi cea laterală dreaptă. Partea lombară a diafragmei (pars lumbalis) îşi are originea pe vertebrele lombare (stâlpii diafragmatici stâng şi drept).

ca şi pe discurile intervertebrale ale vertebrelor lombare L1-L4. inserându-se lateral pe marginea inferioară şi pe extremitatea anterioră a coastei XII. Partea sternală este cea mai mică dintre părţi. inserându-se medial pe corpul primei vertebre lombare şi pe discul intervertebral L1-L2 iar lateral pe vârful procesului costiform al vertebrei L1. mai îngust şi mai subţire decât cel drept. pornind medial. de unde pornesc. arcuatum medianum) este alcătuit din fibre aponevrotice. având originea prin şase digitaţii pe faţa internă a ultimilor şase coaste. tracturi fibroase. c) Ligamentul arcuat median (lig. radiind înspre foliculele centrului tendinos. mai scurt. care dau aspectul caracteristic bolţii diafragmatice. pentru a se insera pe marginea posterioară a foliolei anterioare. în special în partea lor anterioară cartilaginoasă. adevărate “chei de boltă”. Partea cărnoasă a stâlpului urcă în boltă anterior şi medial pentru a se insera pe marginea posterioară a foliolei anterioare. tendinoase care solidarizează preaortic cei doi stălpi diafragmatici. cât şi de pe discurile intervertebrale L1-L3. Partea costală este cea mai întinsă dintre părţi. arcuatum laterale) trece ca o punte fibroasă peste faţa endoabdominală a muşchiului pătrat lombar. e) Ligamentul arcuat lateral (lig. de pe vârful procesului costiform al vertebrei L1 şi mai rar L2. porneşte dintr-un tendon lăţit de pe faţa anterioară şi laterală. d) Ligamentul arcuat medial (lig. de o parte şi de alta a 97 . La formarea ligamentului participă şi un contingent important din fascia psoasului. Corpul muscular ce continuă tendonul urcă în boltă anterior şi medial.stâng. fiind alcătuită din câteva fascicule scurte care îşi au originea pe faţa posterioară a procesului xifoid. la nivelul incizurii vertebrale. în jumătatea stângă a incizurii sale vertebrale. unde ele alternează cu cele ale muşchiului transvers abdominal. uneori există continuitate între fasciculele celor doi muşchi. arcuatum mediale) este o bandă fibrotendinoasă care trece ca o punte peste faţa endoabdominală a muşchiului psoas. uneori L2. b) Stâlpul diafragmatic stâng (crus sinistrum). El îşi are originea printr-un tendon lăţit pe faţa anterioară şi laterală.

pe aici cu totul excepţional poate hernia cordul în cavitatea abdominală. prin intermediul cărora se anastomozează vasele limfatice care aduc limfa de la peretele abdominal supraombilical. arterele musculofrenice. lipsite de muşchi între partea sternală şi cea costală. Întoarcerea venoasă este realizată de venele diafragmatice superioare şi inferioare. Faţa superioară a diafragmei este acoperită de fascia endotoracică. arterele diafragmatice superioare. 98 . de la peretele toracic şi organele intratoracice. parte a fasciei endoabdominale. lipsind fasciculele musculare. realizând una din variantele herniilor difragmatice anterioare.la nivelul diafragmei există numeroase spaţii şi reţele limfatice.diafragma este irigată de ramuri din arterele pericardofrenice. pericardiofrenice. În rest se suprapun plurele diafragmatice parietale respective cu ţesut subpleural. de la faţa superioară a ficatului. venele intercostale VI-XI şi vena subcostală. chiar între fasciculele care au originea pe procesul xifoid. mici spaţii de formă triunghiulară. aceste anastomoze favorizând propagarea infecţiilor din cavitatea toracică în cea abdominală şi invers. de o parte şi de alta a liniei. se suprapune baza sacului pericardic cu ţesutul superpericardic aderent la această foliolă.liniei mediane şi merg posterior să se insere pe porţiunea mediană a marginei anterioare a foliolei anterioare. peste care la nivelul foliolei anterioare a centrului tendinos. Faţa inferioară a diafragmei este învelită de fascia diafragmatică inferioară. spaţii situate între originile acestor părţi lateral de stern. Inervaţia este dată de nervul frenic din plexul cervical. Pe linia mediană. Când acest spaţiu de comunicare este mai mare. fiind şi ele aderente strâns la foliolele laterale omonime. spaţiul retrosternal conjunctiv comunică cu spaţiul preperitoneal din caviatate abdominală. Drenajul limfatic . Vascularizaţia . de asemenea. aceasta dovedeşte că materialul său muscular provine din mezodermul cervical unde începe formarea diafragmei. Există. poate exista un spaţiu mai mic sau mai mare unde. prin care trec vasele epigastrice superioare. arterele intercostale VI-XI şi artera subcostală.

Musculatura peretelui abdominal anterolateral.muşchiul drept abdominal este inervat de nervii intercostali 7-12 precum şi de nervii iliohipogastric şi ilioinghinal. muşchii regiunii anterolaterale sunt: . Linia albă este mai lată pe porţiunea de la procesul xifoid până la 1-3 cm sub ombilic. derivaţi din cele trei pături primitive. deoarece marginile mediale ale celor doi muşchi se apropie. După situaţie şi formă. Cei doi drepţi abdominali sunt separaţi unul de celălalt pe linia mediană. faţa lui posterioară nu aderă de lama posterioară a tecii. linie care împreună cu intersecţiile tendinoase formează un puternic schelet fibros de tracţiune şi solidarizare a muşchilor laterali cu muşchiul drept abdominal. situată imediat lateral de linia mediană. Prinsă superior pe faţa posterioară a procesului xifoid şi pe membrane fibroasă sternală. rectus abdominis). dar se îngustează mult subombilical. Muşchiul drept abdominal este întretăiat transversal de trei intersecţii tendinoase. Inervaţie .posteriori: oblicul extern. Raporturi . reprezintă o „fâşie” longitudinală întinsă de la pube la partea anteroinferioară a toracelui. în acest spaţiu trecând vasele epigastrice inferioare şi superioare. Muşchiul drept abdominal (m. 1. este formată exclusiv din muşchi intrinseci.anteriori: dreptul abdominal.muşchiul este adăpostit în teaca muşchiului drept abdominal.Muşchii regiunii abdominale antero-laterale. 99 . oblicul intern. transversul abdominal. piramidalul. printr-un rafeu tendinos numit linia albă. linia albă se inseră inferior pe faţa anterioară a simfizei pubiene unde îşi împleteşte fibrele cu cele mediale din tendonul de inserţie ale muşchiului drept abdominal. mai jos de jumătatea sa se află inelul ombilical (annulus ombilicalis). proprii peretelui. Linia albă (linea alba) este o bandă fibrocartilaginoasă (rafeu fibros) întinsă de la procesul xifoid la simfiza pubiană între marginile mediale ale celor doi muşchi drepţi abdominali. . iar prin adminiculum lineae albae atât pe buza posterioară a simfizei pubiene cât şi pe porţiunile mediale ale ligamentelor pectineale. pe marginea anterioară a feţei superioare a simfizei pubiene.

având vârful la 4-5 cm sub inelul ombilical.este dată de nervul subcostal (T12). în partea inferioară a sa.L2).pe faţa anterioară a unghiului pubic şi pe simfiza pubiană. ilioinghinal şi / sau genitofemural (L1.Adminiculum lineae albae este o întăritură fibroasă de formă triunghiulară. fibrele sale au o direcţie oblică de 100 . Originea . Muşchiul oblic extern al abdomenului (m. obliquus externus abdominie) este cel mai mare şi cel mai superficial muşchi abdominal. Muşchiul piramidal (m. Adminiculum participă astfel cu fibrele sale la formarea ligamentelor pectineale (ligamentele lui Cooper). 2. pe marginea medială a muşchiului drept abdominal şi pe lama anterioară a tecii acestuia. 3.pe linia albă. anterior de acesta. Inserţie .este de două tipuri: arterială (artera cremasterică şi ramuri din artera epigastrică inferioară). Pe măsură ce urcă spre inserţie se îngustează astfel încât vârful său ajunge aproximativ la jumătatea distanţei dintre ombilic şi simfiza pubiană. de formă semilunară. Inervaţie . constituită din suprapunerea la acest nivel a aponevrozelor muşchilor laţi. iar baza sa se inseră pe buza posterioară a feţei superioare a simfizei pubiene şi pe porţiunile mediale ale ligamentelor pectineale. pyramidalis) este un muşchi mic. bilateral. de la vârful coastei IX până la tuberculul pubic. Drenaj limfatic: spre ganglionii epigastrici şi iliaci. Marginea laterală a tecii muşchiului drept abdominal corespunde unei alte fâşii aponevrotice lată de 1-3 cm. inconstant situat în teaca muşchiului drept abdominal. situată pe faţa posterioară a liniei albe. Între el şi muşchiul drept există a lamă subţire de ţesut conjunctiv. Vascularizaţie . uneori şi de ramuri din iliohipogastric. întins între marginea laterală a muşchiului drept abdominal şi marginea anterioară a părţii cărnoase a muşchiului oblic extern abdominal. Această fâşie este numită de unii autori “linia albă externă” şi determină şanţul abdominal lateral. Fibrele sale laterale au direcţie oblică iar cele mediale sunt verticale. venoasă (vena cremasterică şi vena epigastrică inferioară). triunghiular.

Pântecele muscular intră în structura peretelui lateral abdominal şi străbate în acest perete regiunea hipocondrică şi flancul. dar rezistentă.sus în jos şi din lateral spre medial. constituită din cele opt digitaţii de origine. când muşchii sunt contractaţi. Aceste digitaţii alternează de sus în jos şi dinspre medial spre lateral şi merge posterior cu ultimile 4-5 digitaţii de origine ale muşchiului dinţat anterior şi cu cele 3-4 digitaţii de origine costală ale muşchiului dorsal mare. de culoare sidefie strălucitoare mai întinsă decât pântecele muscular. coboară lateral şi posterior şi se termină pe cartilajul coastei XII. se formează între marginile lor vecine un şanţ. Pântecele muscular are formă neregulată. pornind de la cartilajul coastei V.Marginea anterioară a corpului muscular corespunde unei verticale coborâte din extremitatea anterioară a coastei IX până sub nivelul ombilicului. . ocupând jumătate din peretele anterior abdominal şi regiunea inghinală a peretelui lateral. mai înapoia jumătăţii anterioare a buzei. trapezoidală şi prezintă patru margini: . această margine în zimţi se observă sub forma unui şanţ oblic la nivelul hipocondrului. numit şanţul lateral al abdomenului. la persoanele musculoase şi cu strat muscular nu foarte dezvoltat. La persoanele musculoase şi nu prea grase. . . Superior de vârful trigonului lombar. până întâlneşte extremitatea 101 . Pe viu. marginea posterioară a muşchiului oblic este acoperită de marginea infero-laterală a marelui dorsal. care ocupă buza externă a cestei iliace pe mai mult de jumătatea anterioară a buzei şi un segment anterior al acestei margini inferioare care îl continuă pe primul mergând superior pe linia ce uneşte spina iliacă anterosuperioară cu ombilicul. Aponevroza ce continuă partea musculară este subţire. când muşchii oblic extern şi drept abdominal sunt contractaţi.Marginea posterioară este liberă mai îngustă ce coboară de pe extremitatea anterioară a coastei XII pe buza externă a crestei iliace.Marginea superioară “în dinţi de fierăstrău”. Originea se face prin opt digitaţii musculo-tendinoase pe feţele externe şi marginile inferioare ale ultimilor opt coaste. numit şanţul lui Gerdy.Marginea inferioară a părţii musculare prezintă un segment posterior.

pe cel pectineal. iar lateral de fibrele intercrurale numite aşa deoarece solidarizează între ele stâlpul medial şi lateral. . Anterior se termină pe linia albă. Este cea mai superficială continuând direcţia fibrelor muşchiului oblic extern. pe tuberculul pubic. delimitând lateral acest orificiu. Inserţia pe linia albă se face prin multe fibre care se unesc cu aponevroza anterioară a oblicului intern şi trec înaintea dreptului abdominal. . Fibrele intercrurale sunt arciforme şi se încrucişează în partea laterală a orificiului inghinal superficial. Prin orificiul inghinal trece funiculul spermatic la bărbat şi ligamentul rotund al 102 .stâlpul medial (crus mediale). delimitat supero-medial de stâlpul medial. mult mai întinsă ca suprafaţă decât corpul muscular. pe ligamentul inghinal. Inserţia pe pube se face prin fibre ce formează trei bandelete oblice cu direcţie inferomedială: . Cei doi stâlpi sunt legaţi între ei prin fibre intercrurale sau arciforme (fibrae intercrurales). numit ligamentul reflex al lui Colles. se inseră pe tuberculul pubelui. încrucişându-se cu cele de parte opusă. pe creasta pubisului şi pe simfiza pubiană. Putem spune că inserţia inferioară a aponevrozei muşchiului oblic extern se face pe creasta iliacă şi spina iliacă antero-superioară.stâlpul lateral (crus laterale). iar inferior pe pube şi ligamentul inghinal. Aponevroza muşchiului oblic extern. inferior de stâlpul lateral. medial de tuberculul pubic. se încrucişază cu cele de parte opusă şi se termină pe faţa anterioră a pubelui şi pe tuberculul pubian contralateral. este subţire dar rezistentă. Supero-lateral de tuberculul pubic se află orificiul inghinal superficial. Postero-medial orificiul este delimitat de stâlpul posterior.stâlpul posterior (ligamentum flexum) încrucişază linia mediană şi se inseră pe pube. de la simfiză la tuberculul pubian anterior muşchiului drept abdominal.caudală a marginii anterioare.

La nivelul său aponevroza muşchiului oblic extern se continuă cu fascia spermatică externă care înveleşte funiculul spermatic şi devine una din tunicile scrotului. 103 . Fibrele musculare radiază în evantai de pe originile amintite. pe linia intermediară a crestei iliace şi pe 1/3 sau 2/3 laterale ale ligamentului inghinal.pe marginea inferioară a ultimilor 3-4 coaste. apoi pe membrane sternală şi pe linia albă de la procesul xifoid până la simfiza pubiană.5 cm. ajunsă la marginea laterală a muşchiului drept. Inserţia . care continuă fasciculele musculare cu originea pe ligamentul inghinal se unesc cu fibrele aponevrotice similare ale muşchiului transvers abdominal formând tendonul conjunctiv. participând la formarea lamei anterioare a tecii acestuia. formează lama posterioară a tecii dreptului abdominal. Acest inel este mai larg la bărbat având 2.cealaltă trece anterior de muşchiul drept şi împreună cu aponevroza muşchiului oblic extern formează lama anterioară a tecii dreptului abdominal. Acesta se inseră pe creasta pubisului. decât la femei 2/1 cm.pe foaia superficială a fasciei toraco-lombare. alcătuind pântecele muscular.una trece posterior de muşchiul drept şi unindu-se cu aponevroza anterioară a muşchiului transvers. aponevroza muşchiului oblic intern participă la formarea tecii muşchiului drept abdominal astfel: În 2/3 sau 3/4 superioare. fibrele aponevrotice. Înainte de a se insera pe linia albă. unde fibrele lui continuă cu fasciculele muşchiului intercostals intern. obliquus internus abdominis). pe tuberculul pubic şi pe porţiunea medială a ligamentului pectineal (ligamentul lui Cooper). Muşchiul oblic intern al abdomenului (m.5/1. Este situate superficial faţă de muşchiul transvers şi profund în raport cu muşchiul oblic extern.uterului la femeie. se clivează în două foiţe: . În 1/3 sau 1/4 inferioară a muşchiului drept. Pântecele muscular se află în peretele abdominal lateral iar aponevroza în cel anterior. Originea . . aponevroza muşchiului oblic intern trece neclivată anterior de muşchiul drept. 4. Fibrele sale au o direcţie oblică de jos în sus şi din lateral în medial.

subcostali.Inervaţia este asigurată de nervii intercostali VIII – XI.pe faţa profundă a fasciei toracolombare. Este singurul dintre muşchii laţi care ocupă complet jumătate din peretele truncal abdominal. Aproape tot corpul muscular este cuprins în peretele lateral abdominal. Posterior de pântecele muscular. Fibrele musculare şi aponevrotice au o direcţie predominant transversală. 5. iliohipogastric şi ilioinghinal.fasciculele musculare inferioare pornesc de pe 1/3 sau 2/3 laterale ale 104 . străbate peretele abdominal anterior ajungând la linia albă. Aceste digitaţii alternează cu digitaţiile costale ale diafragmei. . Originea este astfel: . inserându-se pe toate laturile scheletului osteofibros al abdomenului. Întoarcerea venoasă se face prin vene omonime arterelor. iar pentru 1/2 subombilicală în ganglionii epigastrici şi ganglionii circumflexi iliaci. . Vascularizaţia . Frecvent fibrele ultimilor 3-4 digitaţii se continuă cu fibrele diafragmei. din artera subcostală. Pentru 1/2 supraombilicală drenajul se face în ganglionii parasternali şi diafragmatici anteriori. dar cele superioare sunt uşor ascendente iar cele inferioare sunt oblic descendente. . porneşte aponevroza posterioară a muşchiului.în 1/3 sau 2/3 anterioare din buza internă a crestei iliace. Este cel mai profund dintre muşchii laţi şi se întinde ca o jumătate de corset. pe toată suprafaţa unui hemiabdomen. Uneori muşchiul transvers este în continuitate cu muşchiul transvers toracic. din arterele epigastrice superioară şi inferioară şi din artera musculofrenică.ramuri din arterele intercostale. Drenajul limfatic. Vertical muşchiul se întinde de la coasta VI până la creasta iliacă şi ligamentul inghinal. Aponevroza anterioară a muşchiului transvers porneşte anterior de corpul muscular. Muşchiul transvers abdominal (musculus transverses abdominis).prin şase digitaţii pe faţa internă şi marginile inferioare ale ultimilor şase coaste şi cartilagii costale.

Plecate de pe aceste întinse origini. ajunge la marginea laterală a muşchiului erector spinal şi se dedublează într-o foaie anterioară. 105 . iar înainte constituie originea muşchiului transvers. prezentând patru margini: superioară. inferior pe buza internă a crestei iliace în 1/3 posterioară. fasciculele musculare alcătuiesc corpul muşchiului. Marginea superioară scalariformă coboară în trepte coastă cu coastă de sus în jos şi din medial spre lateral până pe faţa internă a unghiului coastei XII. având punctul cel mai depărtat de linia mediană anterioară la nivelul ombilicului. numită foaia profundă a fasciei toracolombare. care este plat. Ea se continuă posterior cu aponevroza posterioră a muşchiului. de forma unui patrulater neregulat. Până la apertura toracică inferioară porţiunea superioară a muşchiului se află profund de grilajul costal. Marginea inferioară a muşchiului este constituită de originea sa pe creasta iliacă.ligamentului inghinal şi de pe fascia iliacă. pe creasta pubelui. Inserţia se face pe toată linia albă. Superior. înapoi pe vârful apofizelor costiforme lombare. această margine începe lateral de procesul xifoid şi posterior de muşchiul drept abdominal. apoi se depărtează curb spre lateral. pe ligamentul inghinal şi o mică porţiune liberă care sare peste funiculul spermatic. care după un traiect de 1-2 cm. iar prin tendonul conjunct. Marginea posterioară coboară vertical de la unghiul ultimei coaste până la creasta iliacă trecând la 1-2 cm anterolateral de marginea laterală a muşchiului erector spinal. este formată din digitaţii costale ale muşchiului. posterioară. atinge punctual cel mai distant de pe linia pararectală la înălţimea ombilicului şi se apropie de marginea laterală a muşchiului drept terminându-se lateral de tuberculul pubic. care se prezintă ca o linie curbă cu concavitatea medial. Foaia profundă a fasciei toracolombare se inseră superior pe marginea inferioară a ultimei coaste. pe tuberculul pubic şi pe porţiunea medială a ligamentului pectineal al lui Cooper. participând la formarea peretelui superior al canalului inghinal. inferioară şi anterioară. depăşeşte marginea laterală a muşchiului drept. Marginea anterioară a corpului muscular se numeşte linia semilunară descrisă de Spiegel.

de partea opusă. ultimile cinci artere intercostale profunde. Întoarcerea venoasă este asigurată prin venele omonime arterelor. endoabdominală a muşchiului transvers este căptuşită de fascia transversalis care îl separă de ţesutul preperitoneal. Din aponevroza anterioară a muşchiului transvers. Acest ligament este triunghiular. . între cei doi muşchi se află un spaţiu conjunctiv adipos prin care trec dinainte înapoi şi metameric ultimile cinci mănunchiuri vasculonervoase intercostale. Faţa superficială a muşchiului transvers este acoperită de muşchiul oblic intern. iliaci. artera subcostală. iliohipogastric şi ilioinghinal. epigastrici inferiori. circumflexă ilică profundă. Inervaţia. sternali. formează ligamentul interfoveolar al lui Hesselbach. lombară.Câteva fascicule musculare celor din muşchiul oblic intern contribuie la formarea muşchiului cremaster. Vascularizaţia este asigurată de ramuri arteriale din arterele epigastrice (superioară şi inferioară). Aponevroza muşchiului transvers abdominal. contribuind împreună cu aponevroza oblicului intern şi a celui extern la formarea lamei anterioare a 106 . nervul subcostal. coboară de la extremitatea laterală a liniei arcuate. Alte fibre aponevrotice descendente se unesc cu un contingent mai important de fibre tendinoase pornite din marginea laterală a tendonului de inserţie a muşchiului drept abdominal formând ligamentul lui Henlé. cu vârful superior. Drenajul limfatic se face în ganglionii epigastrici superiori. Faţa profundă. Muşchiul transvers este inervat de ultimii cinci nervi intercostali. fibre aponevrotice care împreună cu fibrele fasciei transversalis. Alte fibre musculare inferioare pot coborâ în ligamentul interfoveolar al lui Braune. Este împărţită în două: .porţiunea superioară trece posterior de muşchiul drept abdominal şi împreună cu foiţa aponevrozei oblicului intern formează lama posterioară a tecii.porţiunea inferioară trece anterior faţă de dreptul abdominal. intercostali şi lombari. artera musculofrenică. se inseră cu baza pe tuberculul pubic şi pe ligamentul pectineal înapoia tendonului conjunct.

muşchiul piramidal). aceşti muşchi participă la micţiune. iar funcţiile acestor viscere sunt slăbite sau abolite (disurii. În hipotonii musculare. când se provoacă prin apăsarea organului bolnav sau contractură când a devenit permanent. În clinică acest tonus crescut este cunoscut sub denumirea de apărare musculară. pareze şi paralizii (ca în paralizia ascendentă Landry). sub denumirea de “abdomen de lemn”. realizată de fibrele musculare şi aponevrotice: unele au o direcţie aproape verticală (muşchiul drept abdominal. altele oblice. Aceasta ne explică multitudinea de acţiuni pe care o realizează muşchii regiunii antero-laterale a abdomenului: 1) Prin tonusul lor normal ei menţin viscerele abdominale în poziţie normală şi ajută la buna lor funcţionare. Tot scăderea tonusului muscular explică apariţia în procente mai mari a herniilor la bătrâni şi la obezi. cu punct de plecare iritaţia peritoneului care înveleşte aceste organe. Când muşchii drept abdominal. Creşterea tonusului muscular al peretelui abdominal în zona apendiculară este unul dintre principalele semen de apendicită acută. În structura muşchilor abdominali întâlnim o textură fibrilară foarte interesantă. defecaţie.tecii. iar altele transversale (muşchiul transvers abdominal). 2) Acţiune de presă abdominală comprimând viscerele subiacente prin contracţia muşchilor abdominali. constipaţii). parturiţie. oblic extern 107 . Prin diferitele grade de presiune asupra viscerelor abdominale. Este cunoscută contractura întregului perete abdominal antero-lateral în peritonitele generalizate sau în ulcerul gastric perforat. dar perpendiculare unele pe altele (muşchii oblici: intern şi extern). Participarea muşchilor abdominali la actul respirator şi locomotor Acţiunea muşchilor antero-laterali ai abdomenului. 3) Sunt muşchi expiratori auxiliari. Creşterea tonusului muşchilor abdominali în cadrul proceselor patologice viscerale se datorează unor reflexe viscerosomatice metamerice. apar ptoze viscerale. vomă.

Muşchiul drept abdominal. Muşchiul transvers abdominal: este principalul muşchi al presei abdominale iar prin contracţie bilaterală comprimă toate viscerele abdominale. Partea supraombilicală a muşchiului transvers apropie coastele de linia mediană şi îngustează toracele. participând astfel la expiraţia forţată. este un muşchi tensor al liniei albe. împinge pelvisul şi-l flectează pe abdomen. Diafragma este principalul muşchi inspirator. înclină şi roteşte trunchiul de aceeaşi parte. apar frecvent ptoze viscerale. Contracţia fasciculelor superioare apropie arcurile costale de linia mediană. parturiţie. Prin tonusul său normal contribuie la menţinerea în poziţie normală a viscerelor şi la buna lor funcţionare. bolta şi cupolele se ridică cu toţi atâţia cm. iniţial trage în jos ultimele patru coaste şi este expirator auxiliar. iar când ia punct fix pe coaste flectează bazinul spre torace. vomă). În scăderea tonusului muscular (pareze şi paralizii). Diafragma participă prin contracţie sinergică cu muşchii abdominali în reflexul de vomă. În expiraţie.şi oblic intern iau punct fix pe pelvis trag în jos coastele şi toracele şi produc expiraţia. iar pulmonii sunt expansionaţi prin baza lor în jos. baza pulmonilor fiind în sus iar diametrul vertical al cutiei toracice se micşorează. iar actele fiziologice la care participă. Când se contractă bilateral cu punct fix pe baza toracelui. 108 .prin contracţie. când ia punct fix pe creasta iliacă. Astfel muşchii abdominali antero-laterali sunt principalii muşchi expiratori auxiliari. în acte fiziologice ca micţiunea. produce flexia toracelui pe bazin şi coboară coastele (este muşchi expirator). parturiţia. Prin aceasta diametrul vertical al cavităţii toracice se măreşte cu câţiva cm (1-3 cm pentru respiraţia normală în repaus). defecaţia. când ia punct fix pe pube. micţiune. Când se contractă bilateral cu punct fix pe creasta iliacă. iar dacă îşi continuă acţiunea flectează trunchiul pe pelvis. muşchiul participând astfel la expiraţia forţată (tuse. strănut. participând astfel la: defecaţie. care prin contracţie coboară cupolele şi bolta sa. Muşchiul piramidal participă la acţiunile muşchiului drept abdominal. Muşchiul oblic intern al abdomenului . sunt perturbate.

4) Rol în statica şi dinamica trunchiului. prin tonusul lor normal contribuind la menţinerea corpului în poziţie şezând sau în ortostatism. apar frecvent ptoze viscerale. sunt perturbate.Prin tonusul său normal contribuie la menţinerea în poziţie normală a viscerelor şi la buna lor funcţionare. Contracţia unilaterală a muşchiului oblic extern produce înclinaţia de aceeaşi parte a trunchiului şi rotaţia lui de partea opusă. provoacă flexia şi rotaţia trunchiului de aceeaşi parte. Muşchiul oblic intern contractat unilateral. Iau parte la producerea tuturor mişcărilor trunchiului cu excepţia extensiei. iar actele fiziologice la care participă. 109 . Flexia trunchiului o produce muşchii drepţi abdominali şi muşchii oblici când se contractă bilateral. cu punct fix pe pelvis. Când iau punct fix pe torace. În scăderea tonusului muscular (pareze şi paralizii). flectează pelvisul pe abdomen.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful