ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

ECONOMIE EUROPEANĂ - suport de curs –

Autor : Lect.univ.dr. Marius-Corneliu Marinaş

- Bucureşti 2010 –

CUPRINS
CAPITOLUL 1. 1.1. 1.2. 1.3. 1.3.1. 1.3.2. CAPITOLUL 2. 2.1. 2.2. 2.3. CAPITOLUL 3. 3.1. 3.2. 3.3. CAPITOLUL 4. 4.1. 4.2. 4.3. CAPITOLUL 5. 5.1. 5.1.1. 5.2. 5.2.1. 5.3. 5.3.1. Particularităţile procesului european de integrare Uniunea Europeană - aproximare avansată a globalizării Adâncire, lărgire, extindere/aderare: procese definitorii ale UE Reforme graduale: integrarea pozitivă şi integrarea negativă în UE Politicile europene şi subsidiaritatea Politicile comune şi dimensiunea interguvernamentală Modelul social european – de la retorică la realitate Evoluţia economică a Uniunii Europene Strategia Lisabona şi modernizarea statului bunăstării în UE Rolul Uniunii Europene în politica socială Caracterizarea submodelelor economice şi sociale Analiza comparată a sistemelor de redistribuire din UE Lecţiile submodelului nordic – competitivitate şi coeziune socială Analiza divergenţelor dintre politicile sociale ale submodelelor UE Convergenţa ca strategie a Uniunii Europene Convergenţa reală Convergenţă versus divergenţă economică Complementaritatea proceselor de convergenţă nominală şi reală Impactul politicii de coeziune asupra convergenţei economice Mecanisme de promovare a convergenţei şi coeziunii în modelul european Tratatele Uniunii Europene – perspectiva asupra coeziunii Instrumente ale convergenţei în Uniunea Europeană. Analiză şi impact Convergenţa beta şi sigma la nivel regional O nouă strategie a politicii de coeziune (2007-2013) Reforma politicii de coeziune... dincolo de efectele anticipate Pagina 3 3 8 9 10 13 17 17 20 23 26 26 31 33 35 35 37 46 49 50 50 52 54 58 61

2

CAPITOLUL 1. Particularităţile procesului european de integrare În Uniunea Europeană, gestionarea procesului de integrare economică este în măsură să genereze o convergenţă economică, adică o diminuare a decalajelor de dezvoltare dintre economiile componente. Economia europeană reglementează piaţa pentru ca procesele de integrare şi globalizare să nu eşueze, ceea ce constituie o separare de viziunea preglobală asupra economiei, una de tip laissez-faire. În concepţia neoclasică, acţiunea forţelor pieţei era în măsură să reducă şi apoi să elimine disparităţile de dezvoltare induse de procesul de integrare economică. Uniunea Europeană îşi propune asigurarea coeziunii întregului ansamblu, ca o condiţie a difuzării prosperităţii înspre periferie. Astfel, deşi poate părea paradoxal la prima vedere, un concept neoclasic, cel al convergenţei, a fost însuşit şi transformat ca ţintă finală de către o economie care recunoaşte existenţa eşecurilor pieţei.

1.1. Uniunea Europeană - aproximare avansată a globalizării
Pentru a conştientiza de ce Uniunea Europeană reprezintă o aproximare avansată a globalizării trebuie să înţelegem legătura dintre globalizare şi integrare. O primă accepţiune a relaţiei dintre globalizare şi integrare este aceea de a considera procesul de integrare europeană ca fiind răspunsul politic la exigenţele globalizării (Hellen Wallace, 1996). ”Integrarea europeană poate fi analizată ca fiind efortul special al vest europenilor în a asigura gestionarea consecinţelor globalizării. Aceştia au inventat o formă de guvernanţă regională, în care politicile promovate au vizat extinderea rolului statelor şi întărirea graniţelor dintre ei şi restul lumii”. În aceste condiţii, crearea instituţiilor supranaţionale constituie răspunsul la reacţiile inadecvate ale statelor confruntate cu provocările externe pe care le presupune globalizarea. Ineficienţa soluţiilor naţionale la crizele economice din anii ’70 reprezintă principalul argument al accelerării procesului de integrare europeană de la mijlocul anilor ’80; acesta a presupus crearea pieţei interne unice între state şi mai recent a Uniunii Economice şi Monetare. Apariţia pieţei unice (prin Actul Unic European din 1987) a avut ca punct de plecare convingerea că liberalizarea pieţelor reprezintă cea mai eficientă cale pentru a face faţă presiunilor concurenţiale de dincolo de Atlantic şi din Asia de Est. Pentru unii politicieni, Uniunea Economică şi Monetară (U.E.M) reprezintă şansa pentru recâştigarea abilităţii de a

3

răspunsurile la provocările acestui proces au fost cuprinse în seturi noi de instituţii şi au luat forme particulare (ca de exemplu UEM). ”Europa a profitat de acest proces şi va continua să o facă.controla globalizarea pieţelor financiare. în condiţiile în care liberalizarea internă a comerţului nu poate reuşi fără ancorarea la procesul de liberalizare globală. şi politicile industriale şi cele în domeniul energiei sunt inadaptate pentru o lume globală. care acţionează în conformitate 4 . Constituie de fapt un proces în care toate părţile implicate câştigă. Unii autori consideră că extinderea competenţelor politicilor comunitare este rezultatul creşterii interacţiunii dintre firme (fie ele corporaţii multinaţionale sau transnaţionale. sistemul de sprijinire a agricultorilor europeni oferit prin Politica Agricolă Comună este incompatibil cu conceptul de globalizare. evidenţele europene sunt contradictorii. 1997). Pe de altă parte. o a treia accepţiune descrie relaţia dintre integrarea formală (realizată de către state şi autorităţile comunitare şi constând în crearea instituţiilor care să gestioneze integrarea europeană) şi cea informală (prin acţiunea firmelor la nivelul regiunilor europene). Şi sub acest aspect. însă riscurile nu se datorează manifestării globalizării. prin răspândirea politicilor de factură neoliberală în Europa. este facilitată prin liberalizarea comerţului şi a investiţiilor. nu este un joc cu sumă zero. 1999). aşa cum dovedeşte şi istoria economică postbelică. (Dent. este dificil să argumentăm că instituţiile supranaţionale originare ale UE au apărut pentru a face faţă globalizării. piaţa unică şi UEM sunt exemple evidente de liberalizare. în care o parte câştigă şi cealaltă pierde. cu condiţia să-şi păstreze competititvitatea pe termen lung. Pe de o parte. Această viziune are atât o dimensiune internă. capacitatea sa de inovare şi valorile modelului său de economie”(Pascal Lamy. Totuşi. Într-o a doua accepţiune. Pe scurt. tendinţa europenilor este de a vedea mai degrabă riscurile decât beneficiile globalizării. al cărei element principal îl reprezintă comerţul internaţional. De asemenea. care facilitează o abordare pro-globalizare. ci calităţii reduse a politicilor interne promovate în vederea adaptării economiei europene la noile cerinţe. în fapt. Dacă cele două abordări anterioare au analizat procesul european de integrare ca rezultat al acţiunii autorităţilor publice. concluzia primei abordări este aceea că integrarea europeană nu reprezintă decât modul prin care autorităţile publice şi-au recăpătat capacitatea de a-şi exercita autonomia în faţa globalizării. Însă. cât şi una externă. procesul de integrare europeană a permis crearea instituţiilor care să susţină încadrarea economiei europene pe traseul globalizării. este o poziţie consistentă cu preferinţa pentru globalizare. Globalizarea.

pentru care există anumite considerente care depăşesc logica pieţei. între protecţionism şi deschiderea necontrolată a economiei.diversitatea culturală. c) Armonizarea globalizării (comerciale) cu finalitatea modelului. reprezintă o a treia cale în direcţia globalizării.agricultura şi respectarea modelului agricol european. b) Creşterea transparenţei instituţiilor comunitare.cu regulile stabilite la nivel comunitar). cu patru puncte cheie : a) Acceptarea principiilor liberalizării. argumentul Direcţiei Generale a Comerţului din cadrul Comisiei Europene fiind acela că aceasta constituie un factor util şi necesar asigurării unui grad ridicat de dezvoltare. UE ratificând dispoziţiile acordului de la Kyoto. 5 . 1999) Punctele de vedere prezentate anterior permit schiţarea elementelor unui model european de globalizare. domeniu în care Europa aplică principiul precauţiei. în sensul reducerii sărăciei. . (Moravcsik. care nu constă numai în asigurarea securităţii alimentare a populaţiei ci şi în revitalizarea zonelor rurale. o cale de mijloc. statele rămân agenţii centrali ai controlului rezultatelor integrării.sănătatea publică. . d) Protecţia anumitor domenii. accelerarea acestui proces nu este decât consecinţa convergenţei intereselor naţionale ale statelor membre. în termenii Comisiei Europene. printre care : .mediul înconjurător. Modelul European. Pentru alţii. Comisia Europeană fiind preocupată de fenomenul de uniformizare culturală. sub influenţa hegemoniei culturale americane. .

corupţie Graficul 1. ca etapă spre sistemul global. culturale.Distincţia modelului european – premise ale reuşitei Modelul european are experienţă în a evita performant deviaţiile pieţei (economia europeană este structurată de responsabilităţi sociale ) Modelul european – un întreg care vrea să difuzeze prosperitatea – dinspre nucleul dur către zonele emergente Modelul european armonizează macrostabilizarea cu microdinamizarea În modelul european coexistă o semnificativă proprietate de stat cu o proprietate individuală dinamică Distincţia modelului european – riscuri Greutatea adoptării valorilor specifice funcţionalizării întregului UE este prea ”săracă” în susţinători Euro pierde competiţia cu dolarul Funcţionarea adecvată a instituţiilor supranaţionale este blocată de birocraţia greoaie. naţional. unde se consumă toate elanurile constructive actuale şi toate temerile şi spaimele cu care este încărcată globalizarea. Specificul Uniunii Europene O altă modalitate pentru a conceptualiza relaţia integrare-globalizare este de a analiza integrarea europeană mai puţin în termeni economici şi mai mult ca o adaptare politică la globalizare. politice. regional. interguvernamental şi supranaţional) ne poate sugera evoluţia sa în direcţia globalizării. Integrarea regională. militare etc. Compatibilizarea structurilor economico-regionale cu principiile globale sugerează tendinţa clară a deplasării către un sistem economic global care include ca instanţe funcţionale regionalizarea şi localismul. Procesul în sine este un exerciţiu de globalizare prin care apare un sistem suprastatal de gestionare a puterilor economice. chiar ca o expresie politică a globalizării. pune nevoia soluţionării problemei delicate a cedărilor de suveranitate ca atribut gestionar al statelor. În acest sens. dezvoltarea unui sistem de guvernanţă europeană pe mai mult nivele (local. Aceasta este de fapt problema-cheie a globalizării. 6 .

determinată de: . . apariţia a două modele contradictorii de reformă în aceste state.creşterea generală a ratelor dobânzii în anii ’80 a accentuat reducerea controlului asupra circulaţiei capitalurilor. În ciuda apariţiei problemelor financiare globale din anii ’70 şi ’80. . denumită cea a sfârşitului ”marii transformări” (Polanyi). în 1971. Ratele de schimb fixe care descurajau speculaţiile au dispărut. în Europa s-a remarcat pe de o parte menţinerea specificităţilor naţionale în răspunsul statelor la aceste transformări şi.inovaţiile tehnologice şi extinderea influenţei firmelor transnaţionale au contribuit la reducerea controlului monetar naţional. nu este fundamentală forma comercială a acesteia.prăbuşirea sistemului de la Bretton-Woods. Pentru a înţelege existenţa acestei diversităţi a punctelor de vedere în legătură cu impactul globalizării. În consecinţă. pentru analiza integrării economice europene. iar de interacţiunea dintre ele depinde continuarea procesului de integrare. În acest scop. Reuşita acestuia constă în capacitatea UE de a constituţionaliza globalizarea. pe de altă parte.  liberalismul economic impregnează comerţul internaţional liberalizarea pieţelor de bunuri şi de servicii s-a realizat prin intermediul a cel puţin trei tipuri de politici: 7 . regionalizarea este cunoscută ca un proces de integrare economică la nivel continental. Această perioadă. În multe cazuri. reglementarea a presupus mai degrabă un proces de integrare negativă (reducerea barierelor în calea circulaţiei libere a factorilor).În Europa. Acţiunea conjugată a acestor trei factori a generat tendinţa spre concurenţă fiscală între statele membre ale Comunităţii Europene. şi anume:  modificarea regulilor pieţei. În câteva domenii (precum UEM şi politica externă şi de securitate comună) guvernele constituie actorii cei mai importanţi. se caracterizează prin manifestarea câtorva fenomene economice. consider necesară analiza motivelor pentru care nu există o cultură europeană a promovării unor valori comune. ceea ce a condus la circulaţia globală a activelor financiare. pentru a asigura o eficienţă mai ridicată a economiei de piaţă. decât o construcţie pozitivă a regimului de guvernanţă economică. ci construcţia sa instituţională. UE a promovat o reglementare a pieţelor. ca aproximare avansată a globalizării. iar pieţele financiare s-au dezvoltat haotic în zonele cu bănci centrale fără reputaţie în asigurarea stabilităţii monetare. Contextul economic internaţional poate constitui un punct de plecare în a explica lipsa de greutate a Europei ca un ansamblu omogen de state.

proiectul Pieţei Interne Unice. Aderarea – efortul propriu ca răspuns la extindere 8 . prevăzut de Tratatul de la Maastricht în 1992. Adâncire. lărgire.politica OCDE în ceea ce priveşte dereglementarea şi privatizarea sectoarelor industriale. mai ales datorită motivelor politice şi economice. care a prevăzut eliminarea barierelor protecţioniste naţionale. respectiv. 1. Adâncire a liberalizării economice a reglementării şi politicilor economice a angajamentelor şi interdicţiilor statelor membre 2. . Graficul 2. de multe ori a fost nevoie de efectuarea unor compromisuri între adâncire şi lărgire sau între adâncire şi extindere. Astfel. care au vizat diminuarea tarifelor şi a restricţiilor cantitative la nivel mondial. Comunitatea Economică Europeană a cunoscut un proces de: 1.a domeniului de aplicare a competenţelor 3. integrare este necesară o operaţionalizare a conceptelor ce fundamentează aceste fenomene.. Extindere .2. în evoluţia sa. Lărgire . extindere/aderare: procese definitorii ale UE Pentru a studia procesele de aderare şi.creşterea numărului de membri În evoluţia integrării europene. devenită OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) în 1993.negocierile cu GATT. .

1. coerente şi consistente (pentru a evita distorsiunile legate de inconsistenţa de timp. În plus. în cazul existenţei unor criterii de convergenţă greu de cuantificat ar fi existat disensiuni la nivel politic în statele unde guvernele le promovau. consolidarea sistemului de stimulente şi valori specifice economiei capitaliste au o complexitate deosebită. Condiţionalităţile de admitere în modelul european trebuiau să fie uşor de măsurat. Poate rezolva strategia reglementară a UE eşecurile pieţei ce vor apărea prin intrarea unor ţări mai sărace? Cum va face faţă modelul european problemelor provocate de “pasagerul clandestin” şi politicile de “sărăcire a vecinului”? Condiţiile de aderare sunt mai stricte ca niciodată deoarece modelul european promovează un adevărat cult al stabilităţii. Reforme graduale: integrarea pozitivă şi integrarea negativă în UE În strategia de la Lisabona.Tranziţia la economia de piaţă funcţională în ţările candidate la Uniunea Europeană a fost un proces îndelungat. Voinţa politică de admitere a noilor candidaţi din est era “inhibată” de câteva întrebări: Nu se va “eroda” oare piaţa internă unică?. mai înainte de intrarea în clubul european?. persistenţa comportamentelor inadecvate. Altfel. dar până în prezent aceste cuvinte nobile nu au fost însoţite de reformele structurale necesare pentru o creştere stabilă pe termen lung şi pentru un răspuns dinamic la globalizare (Kok. Instabilitatea macroeconomică. de condiţionalităţi clare. Trebuia constituită o formă evolutivă de integrare între ţările din Europa Centrală şi de Est. este nevoie de constrângeri tari. lag-uri de întârziere etc). Procesul de integrare este suma unor procese de integrare “pozitivă” şi integrare “negativă”. Integrarea negativă (se face prin intermediul interdicţiilor)  Constă în eliminarea tuturor barierelor în calea liberei circulaţii – elementul cel mai des întâlnit pentru a caracteriza acţiunea Comunităţii Europene. liderii Uniunii Europene şi-au declarat obiectivul de a deveni cea mai competitivă şi cea mai dinamică economie din lume bazata pe cunoaştere. 9 . puterea scăzută de cumpărare şi competitivitatea scăzută a acestor ţări au produs nelinişte în rândul ţărilor membre ale UE-15. Pentru a avea stabilitate. perspectiva unui calendar de îndeplinire a acestor criterii a făcut strategia de obţinere a stabilităţii mult mai consistentă şi mai puţin costisitoare. mediul de afaceri incert. Procesele de construcţie instituţională. 2003).3.

activităţile agenţilor economici privaţi şi a decidenţilor de politică economică trebuie să fie consistente. Piaţa unică reprezintă exemplul elocvent de “integrare negativă”. Politica privind concurenţa prevede restrângerea practicilor anticoncurenţiale prin limitarea capacităţii statelor de a acorda ajutoare de stat. persoanelor. serviciilor şi capitalurilor. Politicile europene şi subsidiaritatea Principiile Uniunii Europene sunt cele prevăzute în tratatele constitutive ale Comunităţii Economice Europene şi. ar fi dus la o catastrofă economică. Aceste măsuri sunt de natură redistributivă – Politica Agricolă Comună. în condiţiile unor niveluri diferite de dezvoltare între state. atunci când principiul liberei circulaţii pe piaţa unică este încălcat. Eliminarea bruscă a frontierelor.1. Integrarea pozitivă . mediu. Ea presupune integrarea obţinută prin reducerea obstacolelor în acţiunea forţelor pieţei şi crearea unor zone fără frontiere interne în care să se asigure libera circulaţie a bunurilor. fonduri pentru cercetare dezvoltare şi politica industrială. finanţarea proiectelor de twining etc. Fundamentul instituţional al creşterii acestei zone este principiul recunoaşterii reciproce a legilor şi reglementărilor (principiul protecţiei echivalente) sau minima armonizare. în Tratatul 10 .  În cazul liberei circulaţii a lucrătorilor sau a stabilirii şi prestării de servicii. în concordanţă cu concurenţa liberă.  Eliminarea definitivă a tuturor barierelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor a fost diferită. asistenţă în implementarea acquis-ului comunitar. 1. în 1958. Teoria economică a integrării arată că într-o zonă caracterizată de mobilitatea bunurilor şi a factorilor de producţie. orice discriminare în funcţie de naţionalitate este imposibilă. Coordonarea politicilor economice ale Uniunii Europene poate fi privită ca un alt exemplu ce caracterizează procesul de integrare pozitivă.3. Fondurile Structurale şi de Coeziune.Instituţiile comunitare sunt deseori prezentate ca un exemplu de integrare autentică. Observăm aici o îmbinare nefericită între diferitele reglementări naţionale şi intervenţia Comisiei Europene. 2002). reţele de transport trans-europene. Consolidarea CEE reprezintă o sumă de măsuri de “integrare pozitivă” care să faciliteze ajustările şi să menţină coeziunea economică şi socială. mai târziu. deschisă (Micossi.

Reglementarea este justificată numai dacă: . dar pot fi. proporţionalitate şi reglementare. datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate. în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă. la nivelul Uniunii. conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei. mai bine atinse. Nici o acţiune a comunităţii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Tratatului. 11 .beneficiul net este pozitiv. 9.se alege forma de reglementare cu cele mai mici costuri . Conform principiului subsidiarităţii. În temeiul principiului atribuirii. nici la nivel regional şi local. 1. În temeiul principiului proporţionalităţii.2 art.sunt depăşite eşecurile pieţei . (alin.Constituţional al Uniunii Europene: subsidiaritate. Exercitarea competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către aceasta. Tratatul Contituţional al Uniunii Europene). Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine statelor membre. Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central.

12 .

Politicile comune şi dimensiunea interguvernamentală 13 . Eşecul de reglementare este mult mai puţin probabil şi este mărită calitatea reglementării. bazată pe minima armonizare a cerinţelor politicii publice.2. 1.Noua strategie reglementară a UE se bazează pe votul cu majoritate calificată pentru reglementare şi pe “proporţionalitate”. Sistemul de guvernanţă economică al Uniunii Europene se află în perioada de “învăţare din practică”. constituie principiul fundamental de conducere a procesului integrării şi eliminării barierelor tehnice din calea liberei circulaţii a bunurilor între ţări. atât pentru reglementarea naţională cât şi pentru cea la nivelul UE. Recunoaşterea mutuală. Coordonarea politicilor macroeconomice stabilită de Tratatul Comunităţii Europene are o arhitectură logică şi simplă.3.

În drept. la nivelul Uniunii. dar pot fi. numai Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic. Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central. statele membre neputând să facă acest lucru decât cu autorizarea Uniunii sau pentru punerea în aplicare a actelor adoptate de către aceasta. 9. În temeiul principiului proporţionalităţii. datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate. Pot exista patru situaţii în legătură cu posibilitatea de fundamentare a politicilor economice: 1. în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă. Conform principiului subsidiarităţii. Competenţele exclusive Atunci când Constituţia atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un anumit domeniu. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine statelor membre. mai bine atinse. conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei. nici la nivel regional şi local.2 art. 1. (alin. Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. 14 . În temeiul principiului atribuirii. Tratatul Contituţional al Uniunii Europene). fundamentarea politicilor economice în contextul aderării României la Uniunea Europeană trebuie corelată cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către aceasta. Exercitarea competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Uniunea şi statele membre au puterea de a legifera şi de a adopta în domeniul respectiv acte obligatorii din punct de vedere juridic.piaţa internă. .politica monetară pentru statele membre care au adoptat euro.energie. cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării. pentru aspectele specifice.protecţia consumatorilor. fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect interzicerea dreptului statelor membre de a-şi exercita competenţa.politica comercial comună. . Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sau a decis să nu şi-o mai exercite. socială şi teritorială.Uniunea dispune de competen exclusivă pentru stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne.politic. Statele membre îşi coordonează politicile 15 . În domeniile cercetării. Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă Uniunea dispune de competenţă în vederea promovării şi coordonării politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă în statele membre. dezvoltării tehnologice şi spaţiului. Competenţele comune ale Uniunii şi statelor membre se aplică în următoarele domenii principale: . .conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit. .uniunea vamală.mediu. . Uniunea are competenţa de a desfăşura acţiuni. în special pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor. . 2.spaţiul de libertate. . Competenţă comună Atunci când Constituţia îi atribuie Uniunii o competenţă comună cu statele membre într-un domeniu determinat. Uniunea adoptă măsuri pentru asigurarea coordonării politicilor economice ale statelor membre. . securitate şi justiţie. . precum şi în următoarele domenii: .coeziune economică. . . 3. în special prin adoptarea orientărilor generale ale acestor politici.obiective comune de securitate în materie de sănătate publică. social.agricultură şi pescuit. .transport şi reţelele transeuropene.

adoptă dispoziţiile corespunzătoare. cea mai cunoscută fiind fundamentarea Principalelor Directii de Politică Economică (Broad Economic Policy Guidelines). Numai politica privind ocuparea respectă metoda cooperării deschise (the open method of coordination). Uniunea poate adopta iniţiative pentru asigurarea coordonării politicilor sociale ale statelor membre. tineret şi sport. Statelor membre care au adoptat euro li se aplică dispoziţii specifice. Domeniile acţiunii de sprijinire. Uniunea adoptă măsuri pentru asigurarea coordonării politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre.1. . de coordonare sau complementare în următoarele domenii: . care hotărăşte în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European. Trebuie enunţată aici clauza de flexibilitate: Dacă o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor utilizate pentru a atinge unul dintre obiectivele stabilite prin Constituţie. (Art.educaţie. Consiliul de Miniştri. Coordonarea politicilor macroeconomice în spaţiul european va presupune negocieri delicate precum şi schimb de experienţă. de coordonare sau complementare Uniunea poate desfăşura acţiuni de sprijinire. formare profesională. . 4. în special prin adoptarea liniilor directoare ale acestor politici. Forme reduse ale acestei metode regăsim în alte situaţii.industrie.economice în cadrul Uniunii.cultură. fără ca aceasta să fi prevăzut competenţele necesare în acest scop.protecţie civilă. 17. .protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane. . Tratatul Constituţional al Uniunii Europene). 16 . alin.

ratele medii de creştere economică au fost 2% între 1975 şi 1985 şi de 2. În tabelul de mai jos am prezentat comparativ principalele evoluţii economice şi sociale în cei treizeci de ani glorioşi ai UE şi în cei 25 de ani care au precedat elaborarea Strategiei de la Lisabona: Tabelul 1. ca o condiţie a difuzării prosperităţii către periferie. în sporirea instabilităţii macroeconomice şi în creşterea costurilor de funcţionare ale statului bunăstării. Efectele acestora s-au reflectat în încetinirea ratei de creştere. Ratele ridicate de creştere au asigurat stabilitatea sistemului economic şi al celui de protecţie socială.6%. contribuind astfel la diminuarea compromisului neoliberal dintre eficienţa economică şi echitatea socială.1.CAPITOLUL 2.rata medie de creştere economică a ţărilor din UE-15 a fost de 4. Însă. Sustenabilitatea statului bunăstării în UE Componentele „triunghiului magic” în UE Creştere economică Evoluţia modelului social european 1945-1975 1976-2000 . ca urmare a schimbărilor tehnologice şi demografice globale. astfel încât modelul european să fie capabil să asigure coeziunea întregului ansamblu. Pentru ca procesul de integrare economică să nu eşueze s-a decis reglementarea pieţelor. Evoluţia economică a Uniunii Europene Până la manifestarea şocurilor petroliere (1973-1975). exista riscul ca inegalităţile de dezvoltare să se reducă foarte lent sau chiar să se accentueze. „Tringhiul magic” a început să se destrame începând cu jumătatea anilor ’70. iar cea a PIB-ului . odată cu intensificarea procesului de integrare economică (prin crearea Pieţei Interne Unice şi a Uniunii Economice şi Monetare). 2. Europa s-a caracterizat printr-un „triunghi magic” sinergic între creşterea economică. În momentul creării Comunităţilor Economice Europene prin Tratatul de la Roma (1957) s-a stabilit ca principal obiectiv dezvoltarea armonioasă la nivel comunitar. stabilitatea macroeconomică şi statul bunăstării. explicat în cadrul tabelului 1. însă modalităţile de realizare a acestui deziderat s-au transformat treptat în funcţie de etapele procesului european de integrare economică şi de şocurile care au afectat economia globală. însă s-a considerat că piaţa liberă este capabilă să determine o reglare automată a economiei şi în consecinţă reducerea inegalităţilor sociale. Modelul social european – de la retorică la realitate Modelul european şi-a afirmat încă de la început caracterul social.5% între 1986 şi 2000 17 .

A fost diminuat Sporirea gradului de ocupare şi creşterea economică ridicată au sporit încasările bugetare şi au diminuat presiunea asupra statului bunăstării. . dar nu ca urmare a funcţionării favorabile a economiei. . După manifestarea acestora cheltuielile sociale s-au majorat.ponderea cheltuielilor publice în PIB în ţări precum Germania şi Franţa a fost de aproximativ 32% în 1970.Stabilitate macroeconomică Statul bunăstării Compromisul dintre echitate şi eficienţă pe locuitor de 3. Sursa datelor: European Commission. .rata medie a inflaţiei a revenit la nivelul anterior şocurilor petroliere începând cu anul 1987.datoria publică a fost de 17% din PIB.rata medie a şomajului în perioada 1975-2000 a fost de aproximativ 10% . ajungând la 21% din PIB S-a manifestat Pentru a creşte veniturile bugetare necesare funcţionării statului bunăstării s-au majorat contribuţiile sociale şi taxele directe.a crescut gradul de ocupare a forţei de muncă şi s-a redus rata şomajului până la un nivel de 2% . . un nivel de două ori mai redus decât cel actual. Sapir report (2004) Pe baza comparaţiei realizate în tabelul de mai sus se poate afirma că modelul social european a fost unul sustenabil până la şocurile petroliere. iar pe de altă parte s-au înregistrat o serie de 18 . . . în contextul încetinirii creşterii economice şi al sporirii ratei şomajului. Statele europene au promovat majorarea cheltuielilor publice ceea ce a avut un dublu efect: pe de o parte sa asigurat securitatea socială. rezultatele favorabile au apărut abia în deceniul nouă. ceea ce a constituit o dovadă a îmbunătăţirii stabilităţii macroeconomice.reducerea ritmului de creştere economică şi sporirea şomajului au generat deteriorarea situaţiei finanţelor publice. ci prin sporirea fiscalităţii şi a datoriei publice. ceea ce a afectat negativ stimulentele pentru investiţii şi pentru creşterea garduluin de ocupare. atunci când deficitul bugetar mediu a fost de 6% din PIB. Însă.ponderea în PIB a cheltuielilor cu protecţia socială a fost de aproximativ 14%. de aproape patru ori mai scăzută decât în perioada actuală.rata medie a inflaţiei s-a redus până la nivelul de 4%.8% . Principala provocare a modelului european după 1975 a fost aceea a armoniza echitatea socială cu încetinirea ritmului de creştere economică şi cu persistenţa unei rate ridicate a şomajului. iar după 1994 nu a mai depăşit 3%.ponderea cheltuielilor publice s-a majorat la 49% în 1985 la un maxim de 51% în 1993.cheltuielile cu protecţia socială s-au majorat cu şapte puncte procentuale în perioada 1975-1985. Obiectivul creşterii sumelor redistribuite a fost acela al reducerii inegalităţilor sociale. . atunci când inegalităţile au fost mai reduse decât cele înregistrate în decada care a precedat şocurile petroliere.

Uniunea Europeană: 1976-2000 Reducerea eficienţei macroeconomice (rate reduse de creştere a productivităţii. Cele două se aseamănă mai ales prin reformele adoptate pe piaţa muncii.a. în condiţiile manifestării compromisului echitate-eficienţă înainte de anul 2000. sumele alocate protecţiei sociale ş. UE nu renunţa la asigurarea componentei sociale pentru cetăţenii săi. Finalitatea acestui nou model economic şi social a fost prefigurată de evoluţiile statelor nordice. printre cele mai competitive din lume.dezechilibre macroeconomice (creştere a deficitului bugetar şi a datoriei publice). care a presupus creşterea datoriei publice şi a fiscalităţii Soluţia nordică Ieşirea din cercul vicios al ratelor scăzute de creştere economică Soluţia anglosaxonă Modernizarea modelului social european Strategia de la Lisabona Figura 1. în timp ce economiile nordice au menţinut o securitate socială universală. Deoarece continuarea acestei evoluţii ar fi afectat negativ sustenabilitatea statului bunăstării şi chiar funcţionarea zonei euro. Finalitatea Strategiei de la Lisabona 19 . dar se diferenţiază prin rolul jucat de către stat în cadrul economiei. însă şi-a propus să obţină performante economice superioare. deşi sunt state asistenţiale/providenţiale superdezvoltate (dacă luăm în considerare bugetul public ca pondere în PIB. oficialii comunitari au stabilit în anul 2000 modernizarea sistemului social european prin adoptarea Strategiei de la Lisabona. Ţările din cadrul UE care au eliminat relaţiile vicioase din cadrul sistemului economic naţional (prezentate în figura 1) au fost cele nordice şi cele anglo-saxone. acestea din urmă influenţând decisiv structura noului model social european.). În figura de mai jos am explicat motivaţia reformării modelului european. Ţările anglosaxone au promovat un rol rezidual al statului. şomaj ridicat) Sprijinirea echităţii sociale.

Uniunea Europeană s-a delimitat astfel de modelul american de economie deoarece şi-a propus completarea aspectelor care ţin de randament cu cele care au în vedere reducerea inegalităţilor. care să permită creşterea ratei de ocupare în Uniunea Europeană. de tip workfare. De aceea a apărut proiectul unei „Europe sociale” asociat preşedinţiei lui Jacque Delors (1985-1995). Strategia Lisabona şi modernizarea statului bunăstării în UE Încetinirea economiei globale începând cu 1975 precum şi intensificarea procesului european de integrare economică au accentuat inegalităţile sociale în cadrul UE. promovarea anumitor măsuri de politică socială care să nu genereze dezechilibre macroeconomice. respectiv de la o economie a bunăstării (welfare state) de tip keynesian la o economie a creşterii bunăstării prin accesul pe piaţa muncii (workfare state) de tip schumpeterian. prin flexibilitatea pieţei muncii şi prin competitivitate economică. UE poate să realizeze atât creşterea productivităţii căt si sporirea ratei de ocupare. Modelul social european şi-a asumat prin strategia Lisabona (anul 2000) trecerea către un alt model de dezvoltare. în timp ce într-o economie „workfare” statul furnizează instrumentele necesare indivizilor pentru ca aceştia să facă faţă riscului. Astfel obiectivele de creştere a standardului de viaţă şi de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă au fost condiţionate treptat de promovarea unor politici active pe piaţa muncii. într-o economie de tip welfare statul asigură indivizilor resursele care să le garanteze securitatea şi stabilitatea financiară. Astfel. rezultată din îmbinarea conceptelor de flexibilitate a pieţei muncii şi de securitate socială. Confruntată cu o serie de riscuri de diluare a specificului său. reducerea costurilor forţei de muncă şi acceptarea insecurităţii locurilor de muncă pentru a creşte gradul de ocupare.2.2. în cadrul acestuia. flexibilitatea pieţei muncii. fără să îşi compromită dimensiunea socială. Trade-off-ul existent între eficienţa macroeconomică şi sustenabilitatea pe termen lung a sistemelor naţionale de bunăstare poate fi evitat de către modelul social 20 . Distincţia dintre cele două categorii de economie se poate înţelege şi prin atitudinea statului faţă de problemele/riscurile indivizilor. Începând cu Tratatul de la Maastricht (1992) şi cu cel de la Amsterdam (1997) modelul social european a înglobat anumite prespective neoclasice. precum promovarea într-o mai mare măsură a politicilor de stimulare a ofertei agregate. Sintagma care surprinde cel mai bine semnificaţiile acestui nou model de dezvoltare este flexicuritatea. Acest nou sistem economic este caracterizat prin stimularea inovării. prin care s-a stabilit asigurarea coeziunii sociale ca finalitate a integrării pieţelor.

atunci caracteristicile acestora ar trebui să constituie elementele modelului social european modernizat (Aiginger. pentru a realiza surplusuri bugetare pe termen mediu. iar beneficiile sociale nu vor mai fi condiţionate de natura contractului de muncă. măsură ce va fi implementată prin politicile active de pe piaţa muncii. de asemenea statul asigură o parte importantă din resursele necesare funcţionării sistemelor de educaţie şi de sănătate. de asemenea se vor acorda anumite facilităţi fiscale celor cu venituri mai reduse.  adoptarea noilor tehnologii constituie o precondiţie pentru funcţionarea statului bunăstării. de căutare activă a unui loc de muncă). însă o parte din cheltuielile cu protecţia socială vor fi condiţionate (de exemplu. 2006):  sistemul social rămâne incluziv. însă trebuie corelată cu nivelul cheltuielilor bugetare.asigurarea bunăstării şi orientarea politicilor economice (figura 2): 21 . În condiţiile în care UE şi-a stabilit prin Strategia de la Lisabona aceleaşi ţinte cu cele care deja sunt realitate în economiile nordice. Aiginger (2008) considera că acesta nu constituie o barieră împotriva sporirii competitivităţii dacă va fi reformat în direcţia stimulării creşterii economice. Am utilizat metodologia de cerectare propusă de Aiginger (2006). printr-un sistem universal de protecţie socială şi prin reducerea inegalităţii veniturilor au dovedit că toate aceste obiective nu se exclud precum în abordarea anglo-saxonă a funcţionării economiei. care a avut în vedere două criterii de analiză . creşterii calificărilor şi a formării permanente. schimbărilor structurale. Pentru a surprinde direcţiile de modernizare a modelului social european am realizat o comparaţie între statul bunăstării prefigurat prin Strategia Lisabona şi cel existent anterior elaborării acesteia. eficienţei.  se va încuraja flexibilitatea forţei de muncă. caracterizate în ultimii ani prin creştere economică. a îmbunătăţirii stimulentelor şi a calificărilor forţei de muncă.  fiscalitatea se menţine relativ ridicată. Ţările scandinave.  guvernul şi autorităţile publice au un rol proactiv în promovarea inovării.  se substituie securitatea locului de muncă cu securitatea ocupării unui loc de muncă. serviciile publice şi agenţiile private se vor implica în pregătirea/recalificarea forţei de muncă. ocupare deplină.european modernizat.

Interdependenţele virtuoase dintre eficienţa macroeconomică şi echitatea socială sunt evidenţiate în cadrul figurii 3. precum au realizat ţările nordice. Obiectivele modelului social european (modernizat) 22 . Figura 3. prin anumite scheme de protecţie socială (care să inducă îmbunătăţirea stimulentelor economice) s-ar impulsiona procesul de creştere economică. Axele de modernizare a modelului social european Modelul social european modernizat va fi mai flexibil la schimbările economice globale şi va asigura deopotrivă atât competitivitate cât şi justiţie socială. În aceste condiţii.Figura 2. compromisul dintre eficienţă şi echitate socială care a caracterizat vechiul model social european va fi înlocuit de un ansamblu de relaţii sinergice între cele două concepte. Pe de o parte. Pe de altă parte. adoptarea noilor tehnologii şi armonizarea legăturilor dintre educaţie – cercetare – antreprenoriat – inovare vor genera reducerea dependenţei de sistemul social public şi concentrarea unor resurse bugetare superioare pentru cei extrem de vulnerabili din punct de vedere social.

2. 23 . În cadrul acestuia ar trebui să existe o armonizare a fiscalităţii şi cheltuielilor sociale către nivelul superior din UE. deoarece acesta corespunde specificului modului de organizare al acelei societăţi. promovarea liberalizării inclusiv în sectorul serviciilor.a. sustenabilitatea sistemelor publice de asigurări. fiecare stat membru ar trebui să aibă dreptul de a-şi păstra propriul sistem de protecţie socială. d) din punct de vedere social-liberal. care se bazează pe stabilirea unui anumit set de obiective în domeniul social.). precum Germania şi Franţa) să renunţe în mod progresiv la sistemele de protecţie a ocupării şi să-şi liberalizeze sistemele de protecţie socială (precum cazul finanţării din surse private a îngrijirii sănătăţii). impunerea de către instituţiile comunitare a unui sistem social unic ar afecta negativ nivelul de eficienţă economică. egalitatea şanselor şi solidaritate – ar trebui asumate de toate statele membre ale UE. Agenda Socială Europeană ş. ca urmare a îmbătrânirii populaţiei.3. autorităţile europene ar trebui să impună modernizarea sistemelor naţionale de protecţie socială. Astfel se explică şi diversitatea opiniilor reprezentanţilor anumitor grupări politice sau ideologice privind identitatea modelului social european. b) pentru eurosceptici şi naţionalişti. Valorile comune ale modelului social – justiţie socială. precum sporirea flexibilităţii pieţei muncii şi acordarea protecţiei sociale numai celor foarte săraci. Un anumit grad de convergenţă a acestora s-ar putea realiza prin intermediul anumitor procese de coordonare la nivel comunitar (Metoda Deschisă de Coordonare. promovarea flexicurităţii). care să asigure un nivel ridicat al protecţiei sociale. procesul de globalizare a pieţelor constituie o modalitate de a renunţa la un stat al bunăstării incapabil să asigure creştere economică sustenabilă şi să reducă rata şomajului. Rolul Uniunii Europene în politica socială Modelul social european modernizat îmbină atât anumite trăsături neoclasice (reducerea dependenţei de stat. dar şi caracteristici social democrate precum asigurarea coeziunii sociale. Existenţa unei concurenţe fiscale şi sociale între statele membre va impune statelor continentale (social democrate. Dimpotrivă sunt necesare anumite măsuri liberale. nu ar trebui să presupună majorarea fiscalităţii. a) pentru adepţii liberalismului economic. Potrivit acestei abordări. Conform acestei viziuni. finanţarea cheltuielilor în creştere pentru pensii şi pentru sănătate. c) adepţii unei Europe sociale susţin realizarea unei convergenţe către un model social european unic. protecţia grupurilor vulnerabile. reducerea inegalităţilor în distribuţia veniturilor.

în condiţiile în care una din libertăţile fundamentale în cadrul UE se referă la libera circulaţie a indivizilor.Referitor la posibilitatea extinderii rolului UE în domeniul social există mai multe puncte de vedere. ca urmare a transferului decizional de la statele membre către nivelul comunitar. a politicii de redistribuire şi a legislaţiei privind ocuparea forţei de muncă. potrivit căruia diversitatea legislaţiei în domeniul economic şi social îngreunează activitatea firmelor multinaţionale europene şi le influenţează decizia de localizare într-o anumită economie. Divergenţa ridicată dintre sistemele sociale naţionale constituie o cauză a mobilităţii reduse a lucrătorilor între ţările UE (mai puţin de 1% din populaţia aptă de muncă anual). Totuşi. Argumentele care susţin transferarea unor atribuţii sociale la nivel comunitar sunt următoarele: a) intensificarea interdependenţelor dintre economiile europene. respectiv cetăţenie străinilor (cazul ţărilor nordice). Argumentul intensificării integrării economice. 3. iar altele că este nevoie de centralizarea măsurilor privind această politică. prin fixarea unor principii de reformare a sistemelor naţionale de protecţie socială. în timp ce economiile care acordă asistenţă socială universală vor fi mai puţin dispuse să acorde un loc de muncă. unele susţinând că politica socială ar trebui să fie numai în responsabilitatea statelor membre. 2. mai ales odată cu crearea zonei euro a determinat creşterea rolului UE în problema socială. Reforma sistemelor de protecţie socială naţionale constituie o provocare în fiecare din statele membre ale UE. Astfel. existenţa unor factori comuni nu garantează în mod automat şi convergenţa soluţiilor. b) realizarea în viitor a unei Uniuni sociale va impune unificarea graduală a sistemelor sociale naţionale. Argumentul mobilităţii forţei de muncă. Acest deziderat s-ar putea înfăptui dacă s-ar introduce anumite standarde sociale şi de ocupare în fiecare din ţările membre ale UE. însă reuşita acestuia presupune existenţa unui acord privind setul comun de valori. c) o Europă socială ar permite configurarea unui model social european unic. ţările în care cheltuielile sociale sunt relativ mai reduse vor accepta mai uşor lucrători străini (precum ţările sudice). Argumentul prevenirii concurenţei dintre sistemele sociale naţionale. conform competiţia ar putea genera nişte standarde sociale 24 . deoarece toate se confruntă cu probleme legate de îmbătrânirea populaţiei şi de transformările economice globale. prin unificarea protecţiei sociale. Cei care consideră că este necesar un proces de convergenţă a reformelor sistemelor de protecţie socială care să conducă la uniformizarea acestora au o serie de argumente: 1.

care ar dezavantaja din punct de vedere social toate economiile. însă cea mai importantă chestiune este către ce model social? În condiţiile unor diversităţi de opinii privind asigurarea protecţiei sociale. în condiţiile în care bugetul comunitar are o dimensiune redusă. În caz contrar. adoptarea unui salariu minim la nivel comunitar) le-ar putea afecta competitivitatea internă şi ar putea genera pe termen lung chiar o înrăutăţire a standardului de viaţă. ar putea rezulta un model bazat mai degrabă pe reducerea semnificativă a cheltuielilor sociale decât pe dezvoltarea în funcţie de coordonatele actuale. adoptarea bruscă a unor standarde sociale înalte pentru economiile sărace (de exemplu. mai ales între economiile dezvoltate şi cele aflate într-un proces de recuperare a decalajelor de dezvoltare (precum cazul noilor ţări membre). orice încercare de a impune anumite reforme universale unor economii apaţinând unor subsisteme sociale eterogene va fi sortită eşecului. Pentru a atrage capital anumite economii ar reduce fiscalitatea. ceea ce va mări automat nivelul de trai. dar şi cheltuielile sociale. De asemenea. Lejour (2007) a argumentat că este aboslut normală existenţa unor diferenţe între sistemele sociale. numai dacă aceasta este generatoare de externalităţi negative sau de economii de scară. un astfel de model ar trebui să prevadă existenţa principiului solidarităţii.foarte reduse. 25 . iar preferinţele naţionale sunt omogene. cât şi a gradului de ocupare în respectivele economii. Din păcate solidaritatea comunitară nu este mai mult decât un principiu. pe termen lung. Practicarea unei fiscalităţi mai reduse de către economiile mai puţin dezvoltate va corespunde unor standarde sociale mai reduse pe termen scurt. însă va genera atât o creştere a investiţiilor. precum în cazul unui sistem social naţional. Prin urmare. Rezultatul ar fi un dumping social. ceea ce ar afecta negativ nivelul de trai al indivizilor din UE. Boeri (2004) susţinea că niciunul dintre aceste criterii nu validează sporirea rolului social al UE. ceea ce poate reduce venitul disponibil al celor neocupaţi. ceea ce justifică existenţa concurenţei între sistemele sociale. În conformitate cu criteriile de partajare a competenţelor între statele membre şi UE se justifică o centralizare a unei politici. Pe baza acestor argumente se poate ajunge la concluzia că un anumit grad de convergenţă între reformele sistemelor sociale este absolut necesar. iar destinaţiile sumelor cuprinse în acesta nu corespund în totalitate acestui obiectiv.

În funcţie de decalajele existente în termeni de reducere a sărăciei.CAPITOLUL 3. deşi asigură coeziune economică şi socială cetăţenilor. care include ţările sudice şi submodelul „catchingup” care cuprinde noile state membre fost comuniste. Caracterizarea submodelelor economice şi sociale Dintre cele cinci submodele din cadrul Uniunii Europene. a dialogului social şi a cooperării între partenerii sociali şi guvern. Esping Andersen (1990) a justificat existenţa a doar trei variante de sisteme capitaliste: sistemul socialdemocrat (care cuprinde ţările nordice). Submodelul nordic (scandinav) este format din Danemarca. de participare pe piaţa muncii şi de protecţie împotriva riscurilor pieţei muncii. deoarece a generat atât eficienţă macroeconomică. 26 . Suedia şi Olanda. Finlanda. sistemul conservativ (ţările Europei continentale) şi sistemul liberal de bunăstare. În afara celor trei submodele. Definind tipurile de state ale bunăstării. se pot delimita câteva submodele în cadrul UE. în cadrul UE există încă două – submodelul sudic sau mediteraneean. submodelul nordic este cel mai performant în realizarea obiectivelor asumate prin Strategia Lisabona. 3. performenţele ţărilor care compun acest submodel se explică prin eliminarea anumitor compromisuri existente între funcţionarea economiei şi efectele în plan social (figura 1). incluzând ţările anglo-saxone. prin promovarea incluziunii sociale. precum şi echitate socială. a universalităţii asistenţei sociale. şi se caracterizează printr-un grad ridicat de redistribuire. Analiza comparată a sistemelor de redistribuire din UE Modelul social european se caracterizează printr-un grad ridicat de eterogenitate. Aceste economii sunt printre cele mai competitive economii europene. ţările membre manifestând încă diferenţe semnificative între sistemele de redistribuire naţionale.1.

Referitor la cele trei compromisuri. iar responsabilitatea pentru căutarea unui loc de muncă aparţine indivizilor (cheltuielile bugetare privind politicile active pe piaţa muncii sunt scăzute). De aceea gradul de ocupare 27 . Performanţele submodelului nordic Celelalte patru submodele de economie se caracterizează prin existenţa a cel puţin unuia dintre cele trei compromisuri prezentate în figura 1. Submodelul anglo-saxon include Marea Britanie şi Irlanda şi constituie reflectarea unei abordări liberale a sistemului de bunăstare în care asistenţa socială este limitată şi în care se încurajează asigurările private ale riscurilor indivizilor (adică are loc transferul de responsabilitate socială dinspre stat către individ. ţările anglo-saxone practică o fiscalitate relativ redusă (ceea ce determină costuri relativ mai mici ale forţei de muncă) şi ajutoare de şomaj relativ scazute ca pondere în salariu şi care sunt acordate pe o perioadă mai mică de timp.Figura 1. intervenţia statului este mai ridicată în Irlanda odată cu transformarea acestei economii dintr-o ţară puţin dezvoltată în cea de-a doua economie ca grad de dezvoltare din UE. Spre deosebire de Marea Britanie. precum în SUA). Piaţa muncii nu este reglementată.

Submodelul sudic include Grecia. În ceea ce priveşte compromisul dintre eficienţă şi echitate. imprimând astfel sistemului un caracter corporatist. în condiţiile unei pieţe a muncii reglementate. Toate cele trei compromisuri ale submodelului nordic caracterizează şi pe cel continental. precum angajaţii din industrie. În lipsa unor politici active pe piaţa muncii. De asemenea. dar care nu este rezultatul creşterii ocupării şi a productivităţii. Piaţa muncii este puternic segmentată şi reglementată. respectiv de pensionari îi destimulează în căutarea unui loc de muncă. beneficiile primite de şomeri. respectiv în prelungirea participării pe piaţa muncii. în condiţiile în care creşterea economică se reflectă într-o inegalitate ridicată a salariilor şi a veniturilor în societate. fiscalitatea este relativ ridicată (comparativ cu ţările anglosaxone) ceea ce a indus o capacitate mai redusă de creare a locurilor de muncă în sectorul privat (mai ales în cel al serviciilor). Austria. Germania. nefiind stimulată flexibilitatea lucrătorilor. însă nu au capacitatea acestora de a genera o sporire a ratei ocupării. Astfel. Belgia şi Luxemburg. Submodelul continental este format din Franţa. Rolul statului este unul rezidual. iar negocierile salariale în cadrul acesteia sunt centralizate. economiile sudice au trăsăturile ţărilor anglo-saxone (cheltuieli sociale reduse. mai ales pentru lucrătorii bărbaţi. ca în ţările nordice. iar cheltuielile sociale sunt orientate către populaţia vârstnică şi către anumite grupuri ocupaţionale. iar negocierile salariale sunt centralizate. limitându-se la acordarea unor ajutoare sociale fragmentate. tinerii şi femeile constituind categoriile mai puţin integrate pe piaţa muncii. În cadrul acestuia ocuparea constituie baza transferurilor sociale. ţările din cadrul submodelului sunt caracterizate printr-o inegalitate mai redusă a veniturilor (comparativ cu cele anglo-saxone). ci al sporirii în trecut a cheltuielilor cu protecţia socială. Instituţia dialogului social constituie o parte importantă a economiei. Din punct de vedere al celor trei compromisuri.este apropiat de cel al ţărilor nordice. însă capacitatea sistemului economic de a le elimina este foarte redusă. lucrătorii slab calificaţi. Referitor la funcţionarea pieţei muncii aceasta este reglementată. Numai cel de-al treilea compromis (cel referitor la eficienţă şi echitate) este caracteristic acestui submodel. Forţa de 28 . iar şomajul pe termen lung este cel mai redus din UE. Italia. Portugalia. aceste economii înregistrează rate ridicate ale şomajului. În cadrul acestui submodel atribuţiile statului sunt preluate într-o anumită măsură de către familie al cărei rol este atât social. ajutoare scăzut pentru şomaj). fiind dependente de nivelul venitului obţinut anterior. iar beneficiile acordate sunt mai reduse decât în submodelul nordic. Malta şi Cipru. Spania. cât şi productiv (crearea unor afaceri de familie).

Ratele ocupării sunt 29 . chiar dacă şi-a asumat abolirea sărăciei şi garantarea accesului universal la sănătate şi al educaţie (Kornay. prin supraocupare. corporatism şi egalitarism) şi au reajustat-o odată cu implementarea reformelor inspirate din Consensul de la Washington (Cerami. Lituania. aspect reflectat în peristenţa unei rate ridicate a şomajului pe termen lung. influenţa statului asupra relaţiilor industriale este scăzută. precum în submodelul anglo-saxon. 1992). Slovacia. Estonia. Analiza sistemului de bunăstare al ţărilor din acest submodel arată că guvernele au implementat redistribuirea chiar în perioada pre-sovietică (prin adoptarea sistemului de asigurări sociale de tip bismarckian). în timp ce altele. Slovenia. Polonia. inegalităţile dintre venituri sunt cele mai ridicate din Uniunea Europeană. Totuşi. ECE) cuprinde Cehia. au mizat pe menţinerea lor la un nivel scăzut şi pe stimularea procesului de recuperare a decalajelor de dezvoltare prin promovarea unei fiscalităţi apropiate de cea din submodelul anglo-saxon. diferenţele dintre venituri se explică şi prin existenţa unor decalaje regionale mari.muncă este puţin flexibilă. România şi Bulgaria. În aceste condiţii. Aceste economii s-au confruntat cu slaba calitate a serviciilor oferite şi cu disfuncţionalităţile specifice economiei centralizate. Ungaria. care au indus însă o polarizare a veniturilor. iar instituţia dialogului social este mai mult una formală. aspect caracteristic unor economii mai puţin dezvoltate. Letonia. Statul socialist al bunăstării s-a caracterizat prin oferirea unor servicii sociale slab calitative. există o pondere mai redusă a lucrătorilor sindicalizaţi şi lipseşte un sistem instituţionalizat al relaţiilor industriale şi al negocierilor colective salariale la nivel sectorial. Deşi toate aceste economii au parcurs un proces de tranziţie către o economie de piaţă. Unele ţări. Analizându-l prin prisma celor trei compromisuri se poate stabili că submodelul catching-up a înregistrat rate ridicate de creştere economică. De exemplu. precum Ungaria şi Slovenia au optat pentru creşterea cheltuielilor cu protecţia socială. analiza submodelului pe ansamblu sugerează existenţa unor pieţe ale muncii reglementate. totuşi există diferenţe semnificative din punct de vedere al organizării sistemelor naţionale de bunăstare. precum în submodelul continental. precum Ţările Baltice. 2005). în special în rândul tinerilor. a unei instituţii a dialogului social încă puţin dezvoltate şi a unui nivel scăzut a securităţii sociale. Portugalia şi Spania. Submodelul catching-up (al Europei Centrale şi de Est. Acest mix al statului bunăstării nu constituie unicul element de divergenţă cu celelalte submodele. au încercat să menţină valorile promovate în comunism (universalism. În condiţiile unui stat redistributiv mai redus şi al unui sistem economic incapabil să sporească în mod semnificativ rata de ocupare. printr-un standard de viaţă relativ redus. În cadrul unor ţări precum Italia.

costuri mai reduse. dar fără echitate socială Cele trei compromisuri sunt caracteristice sistemelor de bunăstare ale submodelelor nordic şi continental. cele mai semnificative creşteri ale acesteia înregistrându-se în Bulgaria şi în Ţările Baltice.cele mai ridicate în cazul Sloveniei si Cehiei. unul cuprinânzd ţările Vişegrad şi Slovenia. iar celălalt economiile care au implementat cota unică de impozitare – Ţările Baltice. România şi Bulgaria.pondere ridicată a pensiilor private Nu a fost eliminat .protecţie socială redusă Eficienţă macroeconomică şi inegalitatea veniturilor Eliminat . adică de la responsabilitatea statului în asigurarea securităţii sociale la responsabilitatea individului pentru propria-i securitate în faţa riscurilor.grad ridicat de ocupare în rândul tinerilor şi al vârstnicilor Nu există .echitate fără eficienţă Nu a fost eliminat .eficienţă fără echitate Nu a fost eliminat . Tabelul 1.costuri şi ocupare mai reduse Eliminat . . Pentru a sintetiza decalajele dintre sistemele de redistribuire ale celor cinci submodele am realizat o comparaţie a acestora pe baza prezenţei sau absenţei celor trei compromisuri şi a capacităţii acestora de a le elimina (tabelul 1). în timp ce al doilea este foarte puţin performant.nici eficienţă şi nici echitate Nu a fost eliminat .eficienţă şi echiate Nu a fost eliminat . unde ocuparea s-a apropiat de nivelurile submodelului continental.creşterea eficienţei. Submodelul nordic s-a transformat treptat într-unul mai apropiat de cel anglo-saxon prin trecerea de la welfare la workfare. însă primul s-a dovedit capabil să le elimine prin reformele promovate. Totuşi. În cadrul submodelului catching-up se pot delimita două grupuri de ţări.grad ridicat de ocupare Nu există . . Eterogenitatea submodelelor de economie în cadrul UE Submodelul Compromisul / Costul ridicat al forţei de muncă şi gradul de ocupare Nordic Anglo-saxon Continental Sudic Catchingup Nu există .grad ridicat de ocupare Nu există .grad relativ mai redus de ocupare Nu a fost eliminat .grad redus de ocupare a tinerilor şi vârsticilor Beneficiile ridicate pentru şomaj şi pensii şi gradul de ocupare Eliminat .beneficiile pentru şomaj sunt reduse.costuri şi ocupare mai reduse Nu există protecţie socială redusă Nu există . submodelul nordic se deosebeşte radical de ţările liberale din UE prin performanţele 30 .

4. De asemenea sistemul a încurajat participarea la programele de formare permanentă care au permis ocuparea persoanelor vârstnice. deoarece transferul unor valori comune specifice acestor două submodele către celelalte trei poate întâmpina o rezistenţă instituţională. Rezultă că omogenizarea modelului european se va face cu dificultate. socială şi chiar culturală. 3. care să permită incluziunea tinerilor. Criza cu care s-au confruntat la începutul anilor ’90 ţările scandinave a reprezentat o şansă pentru modernizarea statului bunăstării. 2. Au implementat un sistem de bunăstare incluziv. Au realizat o valorificare superioară a capitalului uman prin coordonarea majorării cheltuielilor pentru educaţie la toate nivelele (inclusiv cel preşcolar) cu promovarea unor măsuri active pe piaţa muncii şi cu altele vizând o protecţie moderată a ocupării.sociale. Performanţele economice şi sociale ale economiilor scandinave constituie rezultatul reformelor adoptate şi ale modificărilor instituţionale pe care le-au presupus acestea (Aiginger. acesta a fost restructurat dinspre acordarea transferurilor către serviciile sociale.2. Lecţiile submodelului nordic – competitivitate şi coeziune socială Strategia de reformare a modelului social european (creionată în cadrul Agendei Lisabona) pare o extindere a trăsăturilor submodelului nordic la nivelul întregii UE. 31 . Sporirea ratei ocupării. în special în rândul femeilor ca urmare a măsurilor întreprinse încă din anii ’60. care a favorizat creşterea flexibilităţii forţei de muncă fără a majora sărăcia şi excluziunea socială. însă începând cu anii ’80 s-a majorat decalajul faţă de aceste economii. De aceea explicarea principalelor strategii de transformare a ţărilor nordice poate constitui o lecţie pentru celelalte ţări membre ale UE. 3. ca urmare a transformării structurii industriale şi a politicilor sociale adoptate privind familia şi îngrijirea copilului. iar măsurile recente nu au vizat decât introducerea sistemului de îmbunătăţire a stimulentelor (workfare). Pe baza comparaţiei efectaute în tabelul 3 se poate concluziona că trăsăturile modelului social european modernizat sunt în mare măsură caracteristici ale ţărilor nordice şi anglo-saxone. De asemenea modelul danez de flexicuritate a fost adoptat încă din anii ’80. Caracteristicile actuale ale pieţei muncii din ţările scandinave reprezintă efectul reformelor întreprinse în trecut. femeilor şi celor cu dizabilităţi. Astfel Suedia a aplicat după război politici de creştere a mobilităţii muncii pentru a reduce rata şomajului. în acea perioadă ratele de participare erau apropiate de cele ale ţărilor continentale. 2008): 1.

În acest context. economiile scandinave au eliminat compromisul 32 . respectiv de a angaja mai uşor lucrători. a inovării şi schimbărilor structurale din economie. În plus. Guvernul şi instituţiile publice au avut un rol proactiv în promovarea concurenţei. Principalele măsuri promovate în cadrul submodelului nordic au fost sintetizate în cadrul figurii 2. Trăsăturile submodelului nordic Submodelul nordic constituie un exemplu pentru bune practici în ceea ce priveşte coordonarea reformelor pieţei muncii cu statul bunăstării. Conceptul de flexibilitate nu se referă ca în submodelul anglosaxon doar la capacitatea firmelor de a concedia. Ţările nordice au combinat o piaţă a muncii dereglementată cu politici active pe piaţa muncii şi cu ajutoare sociale generoase care stimulează ocuparea. încurajând adoptarea noilor tehnologii pentru a stimula creşterea economică pe termen lung. termenul de flexicuritate reprezenită deja o trăsătură definitorie a funcţionării economiilor scandinave. 7. eventual prin tăierea anumitor cheltuieli publice. În plus. aproximativ 40% dintre contractele de muncă sunt contracte part-time sau contracte pe perioadă determinată. Partenerii sociali (reprezentanţii salariaţilor şi ai patronatelor) împreună cu guvernul şi cu experţii economici asigură managementul elaborării şi implementării politicilor macroeconomice. pentru ca procesul de creştere să nu genereze o accentuare a inegalităţilor sociale acordă anumite subvenţii şi scutiri de taxe pentru lucrătorii care obţin salarii reduse. Figura 2. Pe baza caracteristicilor identificate în figura 8. Au redus taxele aplicate forţei de muncă şi impozitul pe profit pentru a stimula flexibilitatea pieţei muncii. 9.6. Schimbările guvernamentale nu deviază linia strategiei de dezvoltare stabilită prin acordul celor patru părţi. şi şi-au stabilit ca ţintă realizarea unor surplusuri bugetare. 8. ci este completat cu existenţa unei securităţi sociale a indivizilor şi cu participarea acestora la programe de perfecţionare profesională.

3. cât şi reformarea sistemelor de redistribuire şi a funţionării pieţelor muncii naţionale în vederea creşterii stimulentelor de căutare/ocupare a unui loc de muncă. nu s-au îndeplinit ţintele Strategiei Lisabona privind ocuparea femeilor. dar fără a afecta fundamentele de creştere economică. De asemenea. dar şi de factori interni precum evoluţiile demografice şi sociale:  Tinerii se confruntă cu riscul sărăciei şi cel al şomajului. De exemplu. modelul social va fi capabil să genereze coeziune socială. precum în ţările submodelului nordic. Gradul de ocupare nu a atins în toate economiile nivelul de 70% şi nu toate statele membre şi-au reformat sistemul public de pensii. Beneficiile globalizării nu sunt distribuite în mod egal şi de aceea UE trebuie să îşi sprijine cetăţenii prin înzestrarea acestora cu instrumente care să le permită adaptarea la realităţile în schimbare. 33 . dovadă a slabei adaptări a majorităţii statelor membre la schimbările provocate de factori externi cum ar fi globalizarea şi schimbările climatice. La nivelul UE există încă un decalaj semnificativ între obiective şi realizări în domeniul social şi al ocupării forţei de muncă. În aceste condiţii.  Cetăţenii nu posedă competenţele necesare pentru a se dezvolta profesional în contextul unei societăţi bazate pe cunoaştere. precum şi să arate solidaritate cu cei care sunt mai puţin integraţi social. 3.  S-au realizat progrese reduse în rezolvarea problemelor care ameninţă sustenabilitatea sistemelor de pensii.dintre creştere economică şi ocupare existent pe termen scurt. în comparaţie cu 16% din totalul populaţiei (aproximativ 79 milioane). în 2007 19% dintre copii se confruntau cu riscul sărăciei în UE. Pentru ca modelul să fie sustenabil din punct de vedere social sunt necesare atât majorarea ocupării mai ales în rândul categoriilor mai puţin integrate pe piaţa muncii. Analiza divergenţelor dintre politicile sociale ale submodelelor UE Modelul social european modernizat (prefigurat prin Strategia Lisabona şi prin Strategiile de Ocupare a forţei de muncă) are ca trăsătură fundamentală existenţa unei relaţii virtuoase între sistemele de protecţie socială şi gradul de ocupare al populaţiei active. De asemenea. Adaptarea rapidă la schimbările tehnologice şi flexibilitatea pieţei muncii au generat atât sporirea productivităţii cât şi creşterea ratei ocupării. o parte a tinerilor nu au posibilitatea să îşi dezvolte potenţialul în condiţiile în care şomajul îi afectează în proporţie de 20%. a tinerilor şi a persoanelor trecute de 55 de ani.

Submodelele care se caracterizează prin cele mai scăzute performanţe sociale şi în domeniul ocupării sunt cele sudic şi cel al noilor ţări membre ale UE. 34 . aproximativ 100 de milioane de europeni au avut venituri mai mici decât venitul mediu european de aproximativ 8 000 EUR pe an. învăţarea continuă. altele decât cele privind locurile de muncă şi politicile sociale. iar un procent semnificativ din populaţia UE se confruntă cu grave dificultăţi în obţinerea unui nivel decent de viaţă şi în găsirea unui loc de muncă. Accesul egal la locuri de muncă. serviciile sociale şi de asistenţă medicală variază semnificativ între statele membre ale UE. Numeroase politici. Dintre ţările membre ale UE. Excluziunea socială este încă un fenomen prezent în societatea europeană. caracterizându-se în prezent prin inegalităţi sociale reduse. numai cele din submodelul nordic au realizat majoritatea obiectivelor stabilite în cadrul Strategiei Lisabona. pieţe ale muncii flexibile şi ocupare ridicată. în timp ce celelalte două – continental şi anglo-saxon – au rezultate intermediare. politicile macroeconomice. cele educaţionale sau de cercetare au un impact social major.  Politicile şi instrumentele UE trebuie să fie adaptate pentru a răspunde noilor realităţi sociale. precum politica de mediu. În 2004.

Prin accentul pus pe randamentele descrescătoare ale factorilor de producţie (în condiţiile unei tehnologii date). În model. alături de cea randamentală. Aceasta are ca rezultat atât o acumulare mai mare de factori de 35 . Specific integrării europene sunt procesele de convergenţă.1. indus de cunoştinţe. Creşterea economică. Ambele generează o transformare structurală a economiei. care este caracteristică stadiului actual de dezvoltare este o economie informaţională. un ritm ridicat de creştere economică conduc la stabilitate economică şi coeziune socială pe termen lung. politica de coeziune constituie instrumentul comunitar prin care se sprijină procesul de convergenţă economică. în consens cu politicile comune). Noua economie pune în valoare resurse neconvenţionale greu epuizabile sau chiar inepuizabile cum sunt potenţialul de cunoaştere şi capacitatea de inovare a capitalului uman. Convergenţa ca strategie a Uniunii Europene Modelul european de economie acceptă drept componentă strategică. Noua economie europeană. 4. vizând şi ceea ce se află dincolo şi dincoace de piaţă. Politicile macroeconomice şi de coeziune bine concepute fundamentează o creştere economică susţinută. În acelaşi timp. teoriile clasice şi neoclasice ale creşterii au conferit ştiinţei economice caracterul de “ştiinţă pesimistă”. contribuind prin aceasta la stimularea procesului de creştere economică şi la recuperarea mai rapidă a decalajelor de dezvoltare. totodată. pentru a economisi toţi factorii de producţie şi deoarece pledează pentru randamente crescătoare ale investiţiilor. În modelul european. şi. ce se sprijină pe tehnologia informaţiei.CAPITOLUL 4. stabilitatea şi coeziunea socială sunt procese complementare în modelul european. cât şi comunitare (prin intermediul politicii de coeziune). economic şi social. Convergenţa reală Convergenţa economică (reală) a unei ţări are atât surse interne (ca urmare a politicilor interne promovate. schimbarea de paradigmă privind procesul creşterii economice este evidentă. Modelul este bivalent. pe cea a transferurilor cu finalitate ori coeziunea socială. Creşterea economică rapidă este un pilon fundamental al sustenabilităţii modelului european (model care “pune mare preţ” pe coeziune). pluridirecţional. Teoriile moderne ale creşterii economice sunt mai optimiste deoarece subliniază potenţialul nelimitat al progresului tehnic. Modelul european consideră că instituţiile şi politicile de reglementare a pieţei sunt fundamentale pentru o creştere economică susţinută.

cât şi modernizarea economică a regiunilor (ţărilor) beneficiare. 2003) Procesul de convergenţă reală al ţărilor candidate este de o importanţă deosebită. Indicatorul de competitivitate în raport cu Germania (care să nu varieze mai mult de 10% în raport cu nivelul estimat pentru momentul intrării euro pe piaţă) (Hen&Leonard.productivitatea totală a factorilor (PTF). convergenţa structurii socio-ocupaţionale.  creşte coeziunea socială şi se înregistrează o modernizare generală a ţării. care reprezintă partea din creştere datorată progresului tehnic şi tehnologic. Se încearcă fundamentarea unor criterii cantitative privind măsurarea convergenţei reale: 1. deoarece.  creşte nivelul de calificare şi receptivitate la nou al forţei de muncă. convergenţa preţurilor relative. Convergenţa reală devine posibilă dacă :  se susţine un efort investiţional consistent favorizat de o rată înaltă a economisirii şi a ISD (ca pondere în PIB). 4. 36 . 3. convergenţa productivităţii.  are loc sporirea competitivităţii şi a productivităţii.producţie şi o îmbunătăţire a productivităţii acestora (adică o rată mai ridicată de creştere).factorii de producţie (muncă şi capital) şi . precum: convergenţa veniturilor. de reuşita acestuia depinde asigurarea coeziunii la nivelul UE 25. capacitatea noilor ţări membre de a realiza un proces de convergenţă reală poate fi apreciată. 2. convergenţa standardelor educaţionale. Creşterea volumului PIB (pe o scară de +/-2% în raport cu media a trei state cu cele mai bune performanţe). Pe termen mediu şi lung. realizând o descompunere a creşterii conform modelului Solow între : . Soldul balanţei de operaţiuni curente exprimat în procente din PIB (în limitele a +/-2% din PIB). Reuşita procesului de convergenţă reală presupune o sumă de procese. Nivelul şomajului (pe o scară de 3% în jurul mediei a trei state cu cele mai bune performanţe).

2. porneşte de la neajunsurile teoriei neoclasice. modelul cauzalităţii cumulative) creşterea regională accentuează divergenţa. Adepţii Şcolii Divergenţei ne propun un alt model de analiză.nivelul de educaţie. Predomină fenomenul de divergenţă economică. . ci să le abordeze din unghiul complementarităţii lor posibile.Capacitatea unei ţări de a susţine un proces de convergenţă reală este influenţată de câţiva factori 1. formarea forţei de muncă 4. Acumularea de capital .fondurile structurale 3. 37 . Potrivit modelului neoclasic. care accentuează rolul ofertei. . . astfel încât să ofere explicaţii cât mai cuprinzătoare asupra cauzelor care stau la baza ratelor diferite ale creşterii economice la nivel regional. putem extinde noţiunea de capital astfel încât aceasta să incumbe şi capitalul uman şi cunoaşterea. În modelele de creştere endogenă apare ideea randamentelor crescătoare ale capitalului astfel încât inegalităţile se menţin sau chiar se adâncesc. Creşterea PTF . cercetările relativ recente în domeniu şi-au propus să nu mai considere aceste viziuni ca fiind total opuse. Ocuparea forţei de muncă . creşterea regională conduce la convergenţă în dezvoltarea economico-socială a regiunilor.investiţii străine directe. în timp ce în viziunea modelelor bazate pe abordările post-keynesiste ale cererii (modelul bazat pe potenţialul de export.sectorul financiar .mediul economic şi instituţional. Convergenţă versus divergenţă economică Fiecare teorie care explică un proces de divergenţă mai degrabă decât un proces de convergenţă economică între ţări.transferurile de tehnologie.restructurarea activităţilor economice 2. Totuşi.

38 .

39 .

factori care accelerează procesul de convergenţă. precum şi integrarea comercială şi liberalizarea mişcărilor de capital constituie. pentru că echilibrul concurenţial coincide perfect cu optimul social.  aceste strategii ar trebui să vizeze încurajarea transferurilor de resurse către activităţile cu valoare 40 . Mecanisme ale pieţei interne care pot influenţa pozitiv procesul de coeziune de la nivelul Uniunii Europene Specializarea de produs şi proces pe pieţele de bunuri şi  piaţa unică.Pentru neoclasici. Mobilitatea factorilor de producţie între ţări. în această abordare. prin reducerea protecţiei. impactul politicilor publice asupra procesului de creştere economică este ignorat. oferă posibilitatea elaborării şi implementării unor strategii de ajustare a activităţilor economice.

conform modelului ”centru-periferie”. produsele obţinute vor fi exportate în UE.  ISD verticale vor determina concentrarea activităţilor economice în ţările. numai expunerea concurenţială poate crea firme viabile care să genereze un proces de creştere economică susţinută în aceste regiuni.  pot favoriza transferul de resurse şi de tehnologii către regiunile defavorizate.  pe termen lung. însă nu generează şi coeziune economică. Problema care se pune este dacă procesul de integrare economică poate realiza o conciliere a două procese fundamentale : creşterea economică şi coeziunea inter-regională a statelor membre.  pe Piaţa Internă Unică. Asocierea teoriilor creşterii economice endogene şi a economiei geografice permite studierea legăturilor dintre procesul de concentrare a activităţilor economice – ca formă de manifestare a divergenţei economice – şi procesul de creştere economică. deoarece există tendinţa de polarizare a activităţilor economice.  exploatarea unei pieţe unice diversificate prin specializarea regională poate promova coeziunea la nivelul UE. concurenţa ridicată poate avea consecinţe nefavorabile asupra activităţilor economice din zonele mai puţin dezvoltate.  specializarea exercită o influenţă pozitivă asupra productivităţii. mărind potenţialul economic al acestora. Şcoala divergenţei economice Politicile promovate la nivelul UE susţin procesul de creştere economică. pieţele mari. bogate şi în creştere sunt vizate de scest tip de investiţii.  funcţionarea Pieţei interne unice implică eliminarea măsurilor care afectează în sens negativ manifestarea concurenţei.servicii Investiţiile străine directe Expunerea concurenţială Reducerea distorsiunilor adăugată mare. pentru a beneficia de economiile de scară. prin urmare.  ISD orizontale implică stabilirea activităţilor economice în aglomerările urbane. B. Divergenţă economică în modelele de creştere economică endogenă 41 . precum şi specializarea intraindustrială către segmentele superioare de pe piaţa finală a produsului. regiunile mai puţin dezvoltate (care au costuri relative mai reduse).

Capitalul înregistrează randamente crescătoare  învăţarea prin practică şi difuzarea cunoştinţelor elimină tendinţa spre randamente descrescătoare. stimulându-se astfel procesul de coeziune. cu cât dispune de condiţii iniţiale mai favorabile.  determină o persistenţă a ratelor ridicate de creştere la nivelul ţărilor industrializate şi absenţa procesului de recuperare a decalajelor la nivelul ţărilor sărace pe o perioadă lungă de timp. de asemenea. 42 .  taxarea activităţilor care conduc la externalităţi negative.  prin ameliorarea educaţiei şi a formării profesionale.  incitaţia de a investi în această economie va fi mai ridicată. regiunile în care se acumulează mai mult capital vor înregistra ritmuri de creştere economică superioare. realizarea unei creşteri economice susţinute.  promovarea şi susţinerea investiţiei în educaţie. în statului pentru consecinţă. Iniţializarea unor astfel de politici publice în regiunile defavorizate poate conduce la atenuarea disparităţilor de dezvoltare. Legitimitatea  intervenţia statului este justificabilă dacă determină creşterea intervenţiei randamentelor de scară ale activităţilor economice şi.  inovaţiile tehnologice şi cheltuielile de cercetare dezvoltare permit. fiecare individ măreşte stocul de capital uman al unei ţări.  crearea mecanismelor de stimulare şi de implementare a inovaţiilor (brevete). implică un proces de creştere economică. atunci. ceea ce generează creşterea productivităţii naţionale.  acumularea capitalului generează externalităţi tehnologice pozitive.  dezvoltarea de proiecte în ceea ce priveşte infrastructura de transport. Condiţiile  o economie va înregistra o rată de creştere economică cu iniţiale atât mai mare. atenuarea  această intervenţie poate lua diferite forme : divergenţei  subvenţionarea activităţilor generatoare de externalităţi economice pozitive. Dacă aceste elemente nu caracterizează în aceeaşi proporţie toate regiunile unei ţări.

vom considera cazul unei industrii care s-ar putea localiza în două regiuni (regiunea ”centru” şi regiunea ”periferie”).periferie (de unde se delocalizează activităţile economice). 43 . Pentru a explica acest fenomen de concentrare spaţială.Proocesul auto-întreţinut al formării aglomerărilor conduce la repartizarea activităţilor economice conform schemei centru (acolo unde există tendinţa de localizare a activităţilor) .

44 .

Atunci când concurenţa este ridicată. procesul de creştere mai ridicat dintr-o anumită regiune (stimulat de aglomerarea economică) atrage alte activităţi economice în acea zonă (potenţialul pieţei de desfacere este mai mare). Totodată.Aglomerarea activităţilor constituie un factor de creştere economică. aglomerarea îşi va reduce dimensiunile. Fenomenele de aglomerare creează o tensiune între eficienţă (creştere economică superioară) şi echitate (coeziune economică). permiţând stimularea acumulării altor factori de producţie. ceea ce va accentua procesul de aglomerare economică. 45 . însă nu conduce la realizarea coeziunii (adică la atenuarea inegalităţilor regionale).

însă îndeplinirea în totalitate a criteriilor de la Maastricht este în măsură să asigure o mai mare stabilitate macroeconomică. Tratatul de la Maastricht (1993) a stabilit cinci criterii pe care statele membre trebuie să le respecte pentru a se putea alătura UEM şi a adopta moneda euro: 1. rata dobânzii pe termen lung.3. deficitul şi datoria publică.5 puncte procentuale peste media primelor trei state membre cu cea mai scăzută inflaţie. 5. 46 . stabilite la Maastricht. Evoluţia economică a ţărilor care vor adera la zona euro ar putea fi descrisă cu ajutorul unei curbe în J. Iniţial. rata inflaţiei de cel mult 1. convergenţa nominală poate genera o reducere a performanţelor. ceea ce va crea premisele unei rate de creştere economică superioare. a cărei formă depinde de intensitatea costurilor ajustării (figura de mai jos). deoarece realizarea sa presupune un orizont mai redus de timp.4. precum şi la stabilitatea cursului de schimb nominal. 4. ponderea datoriei publice în PIB să nu fie mai mare de 60%. rata dobânzii nominale pe termen lung să nu depăşească 2% faţă de media ratei dobânzii în primele trei state membre cu cele mai bune performanţe în domeniul stabilităţii preturilor. Aderarea la zona euro nu se va realiza decât după îndeplinirea în totalitate a criteriilor de convergenţă nominală. marjele de fluctuaţie trebuie să corespundă marjelor stabilite prin Sistemul Monetar European – în limita a +/-15% în ultimii doi ani premergători examinării. 3. deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB. referitoare la rata inflaţiei. 2. Complementaritatea proceselor de convergenţă nominală şi reală Procesul de convergenţă nominală a fost privilegiat în raport cu cel de convergenţă reală.

existenţa unor deficite bugetare sustenabile (deşi mai mari decât 3% din PIB) poate contribui la adaptarea structurală mai rapidă a acestor economii la cerinţele UE. vor genera persistenţa unui nivel mai ridicat al inflaţiei. De asemenea. cât şi nefavorabil:  reformele structurale impulsionează convergenţa PIB-ului/locuitor. prin promovarea de politici care să presupună diminuarea costurilor stabilizării macroeconomice pe termen scurt (curba punctată).  diferenţele de productivitate între sectorul bunurilor comercializabile şi cel al bunurilor necomercializabile. ceea ce conduce la o creştere neinflaţionistă a salariilor. precum şi majorările salariale uniforme în cele două sectoare (efectul Balassa-Samuleson). determină de asemenea o creştere a veniturilor.  impunerea respectării criteriilor de la Maastricht (mai ales în ceea ce priveşte deficitul bugetar şi datoria publică) poate afecta procesul de convergenţă a economiilor în care nivelul investiţiilor este redus. Astfel:  reducerea ratei inflaţiei şi a ratei dobânzii (pentru a respecta criteriile de la Maastricht) determină o creştere a investiţiilor şi prin urmare a PIB-ului.Aderarea la zona euro Performanţe pierderi câştiguri Timp Una dintre provocările aderării la UEM o constituie optimizarea formei curbei în J. în condiţiile unei rate reduse a inflaţiei. pe de o parte. procesul de convergenţă reală influenţează variabilele nominale. reducerea ratei inflaţiei accelerează procesul de convergenţă a salariilor. Evidenţele empirice sugerează că. ceea ce va reduce deficitul bugetar şi datoria publică. o influenţă favorabilă (ca urmare a reducerii ratei inflaţiei). performanţele economice sunt mai bune decât cu o inflaţie moderată. o majorare a încasărilor bugetare. 47 . atât favorabil. una nefavorabilă (prin respectarea criteriilor finanţelor publice) asupra procesului de convergenţă reală. iar pe de altă parte. Îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală are. În plus.

Una dintre sursele des citate în literatură în legăură cu relaţia de dependenţă dintre convergenţa reală şi cea nominală se referă la efectul Balassa-Samuelson. Conform acestuia, creşterea competitivităţii sectoarelor expuse concurenţei externe determină creşterea exporturilor şi a ofertei de valută care generează aprecierea monedei, iar tendinţa de egalizare a salariilor între cele două sectoare (comercializabil şi necomercializabil) ale economiei este responsabilă de creşterea preţurilor interne. Manifestarea acestuia presupune atât aprecierea nominală a monedei naţionale, cât şi creşterea ratei inflaţiei, în condiţiile unei rate de schimb flexibile.

48

Impactul convergenţei economice
CAPITOLUL 5.

politicii

de

coeziune

asupra

Unul dintre scopurile centrale ale UE, fixate în Tratatul de la Maastricht, (articolul 2) este acela de a „promova progresul social şi economic şi un nivel înalt de ocupare profesională precum şi de a atinge o dezvoltare echilibrată şi durabilă, în special prin crearea unui spaţiu interior fără frontiere, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea unei uniuni economice şi monetare...”. Aceasta implică faptul că populaţia nu trebuie să fie dezavantajată, indiferent de locul unde locuieşte sau munceşte în spaţiul Uniunii Europene. Din acest motiv, în proiectul de Constituţie a fost inclusă coeziunea teritorială (articolul 3) în vederea completării obiectivelor de coeziune economică şi socială ale UE. Importanţa acesteia este confirmată în articolul 16 (Principii) al Tratatului, care stipulează că cetăţenii trebuie să aibă acces la serviciile esenţiale, la infrastructura de bază şi la învăţământ, subliniind importanţa serviciilor de interes economic general în vederea promovării coeziunii sociale şi teritoriale. Conceptul coeziunii teritoriale depăşeşte noţiunea de coeziune economică şi socială, o completează şi îi intensifică semnificaţiile. În termeni de politici, scopul este de a atinge o dezvoltare echilibrată prin reducerea decalajelor existente, prin prevenirea accentuării discrepanţelor teritoriale, contribuind la o coerenţă mai ridicată a politicilor sectoriale cu impact teritorial şi a politicii regionale. Soluţia o constituie ameliorarea integrării teritoriale şi încurajarea cooperării între regiuni. Politicile care se promovează coeziunea economică, socială şi teritorială sunt evaluate prin eficienţa lor în reducerea disparităţilor regionale, în asigurarea de oportunităţi egale pentru indivizi. În consecinţă, politica de coeziune vizează asigurarea unei convergenţe interregionale şi, pe această bază, realizarea unei convergenţe între statele membre. Progresele realizate în această direcţie sunt măsurate prin instrumentele specifice procesului de convergenţă economică, şi anume reducerea dispersiei veniturilor între regiuni, recuperarea decalajului faţă de regiunile mai bogate, precum şi impactul fondurilor structurale şi al politicilor publice naţionale asupra ratei de creştere economică. În consecinţă, politica de coeziune reprezintă instrumentul comunitar prin care se promovează convergenţa economică. Astfel, un concept neoclasic – convergenţa – este însuşit de modelul european, devenind finalitatea acestuia.

49

Politica de coeziune actuală este una compensatorie pentru a asigura coeziunea economică şi socială, dar trebuie să vizeze şi promovarea capacităţii de dezvoltare endogenă a regiunilor. Această reorientare este impusă de accentuarea disparităţilor regionale de dezvoltare, ca urmare a evoluţiei procesului de integrare europeană. Regiunile cu deficit de dezvoltare tind să aibă dezavantaje competitive, ceea ce nu le va permite să beneficieze pe termen lung de acumularea de capital, de tehnologii performante şi de externalităţi pozitive generate de aglomerarea activităţilor economice. 5.1. Mecanisme de promovare a convergenţei şi coeziunii în modelul european Realizarea pieţei interne unice, ca etapă a integrării europene, a avut fără îndoială efecte benefice asupra economiei europene în ansamblu, însă acestea nu au fost egal repartizate între sectoarele productive, state, regiuni şi grupuri sociale. În consecinţă, se manifestă o dinamică teritorială dezechilibrată ca urmare a procesului de liberalizare a pieţelor. Piaţa este cel mai eficient mecanism de alocare a resurselor în economie, dar nu este şi un instrument care să asigure distribuirea uniformă a beneficiilor înregistrate. De aceea, s-au creat mecanismele politicii de coeziune, pentru a corecta tendinţele către concentrarea activităţilor economice odată cu intensificarea procesului de integrare economică. Această combinaţie integrare-coeziune este specifică modelului european.
5.1.1. Tratatele Uniunii Europene – perspectiva asupra coeziunii

În istoria construcţiei europene, se pot evidenţia trei mari etape, în funcţie de evoluţia integrării economice şi de măsurile pentru întărirea coeziunii economice şi sociale. 1. Prima fază se referă la perioada dintre ratificarea Tratatului de la Roma (1957) şi semnarea Actului Unic European (1986). Tratatul de la Roma menţionează în preambul faptul că obiectivul Comunităţii Europene este acela al asigurării unei dezvoltări armonioase, în condiţiile reducerii ecarturilor de dezvoltare dintre regiuni, fără să prevadă politici specifice pentru a atinge un astfel de obiectiv; astfel, abordarea neoclasică este specifică acestei perioade. Acest tratat a avut o importanţă fundamentală din punct de vedere politic în contextul relaţiilor internaţionale din acea perioadă. A reprezentat instrumentul care să demonstreze

50

deoarece prevedea un suport financiar acordat unui sector economic slab dezvoltat şi unor grupuri sociale şi teritorii defavorizate. prin reforma radicală a fondurilor structurale (cu efect de la 1 ianuarie 1989). latura Orientare) nu a fost una coordonată. Însă alocarea iniţială a unor resurse financiare limitate. mărind astfel decalajele de 51 .superioritatea economiei de piaţă în comparaţie cu economia centralizată din Estul Europei. a factorilor de producţie). Fondul Structural Agricol. Politica Agricolă Comună. putem susţine că nu a condus la întărirea coeziunii sociale.  aplicarea de măsuri concrete de consolidare a coeziunii. care a vizat continuarea proceselor de integrare economică. Direcţiile stabilite în 1986 au fost prevăzute şi consolidate prin Tratatul de la Maastricht (1993). A doua fază vizează perioada 1986 – 1997 (adică. Totuşi. din cauza concentrării ajutoarelor financiare într-un număr redus de ferme. în care există o liberă circulaţie a factorilor de producţie. prin realizarea unei Uniuni Economice şi Monetare. neputându-se vorbi de o politică regională autentică. În plus. Politica regională europeană şi-a definit obiectivele începând cu 1975. prin constituirea Fondului de Coeziune care să completeze fondurile existente. Asigurarea coeziunii economice şi sociale a devenit astfel unul dintre obiectivele centrale ale Uniunii Europene. Deşi tratatul a ignorat crearea fondurilor structurale. 2. poate fi considerată atât un instrument de favorizare a integrării (a pieţei bunurilor agricole. cât şi de promovare a coeziunii. s-a recunoscut ulterior la nivelul comunităţii necesitatea constituirii acestora pentru a susţine politicile regionale naţionale ale statelor membre. iar aceasta nu a fost corelată cu politica de dezvoltare a spaţiului rural. prin care s-a urmărit sprijinirea regiunilor cu probleme structurale (grad redus de dezvoltare economică. intrată în vigoare în 1962. declin industrial). prin intermediul fondurilor structurale (FEDR. a bunurilor şi a serviciilor. este criticabilă deoarece subvenţiile acordate nu au condus la reforma structurii agricole. Această prevedere nu este decât o recunoaştere a influenţei inegale a integrării pieţelor. evaluând performanţele sale. dintre semnarea Actului Unic European şi cea a Tratatului de la Amsterdam). şi de coeziune. Fondul Social European. Actul Unic European a presupus deopotrivă două mari transformări atât în domeniul integrării economice. cât şi în cel al coeziunii economice şi sociale:  crearea pieţei interne unice. odată cu crearea Fondului European de Dezvoltare Regională. proces care favorizează în mod firesc regiunile şi statele mai dezvoltate. în detrimentul celor mai sărace.

fiind susţinută prin contribuţiile statelor membre la bugetul comunitar. 5. Politica de coeziune finanţează prin instrumentele structurale programele de dezvoltare regională multianuale elaborate împreună de regiuni.2. În consecinţă. Pentru perioada 2000-2006. dar puţin semnificative. Instrumente ale convergenţei în Uniunea Europeană. Din aceste resurse. Acţiunile structurale au reprezentat o pondere de 37. statele membre au optat pentru o asemenea variantă deoarece:  evidenţele empirice arată că procesul de convergenţă reală (măsurat cu ajutorul PIB-ului pe locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare) s-a manifestat între state şi mai puţin între regiunile beneficiare de fonduri. însoţită de accentuarea disparităţilor de dezvoltare. sumele de care vor beneficia noile state membre vor fi mult mai reduse decât cele acordate ţărilor de coeziune. atingând în total suma de 213 miliarde euro. ţări cu un nivel relativ mai ridicat de dezvoltare faţă de media noilor membri ai Uniunii. presupune un efort financiar suplimentar din partea celor care se află deja în postura de net creditori ai bugetului UE. 3. A treia fază se referă la perioada de după Tratatul de la Amsterdam.7% din bugetul comunitar în 1999. pe baza orientării propuse de aceasta 52 . în ceea ce priveşte procesul de convergenţă reală. Fondurile colectate sunt apoi redirecţionate către regiunile mai puţin prospere şi către grupurile sociale aflate în dificultate. odată cu intrarea în vigoare a Agendei 2000 privind coordonatele politicii de coeziune 2000-2006.3%. în comparaţie cu 15. urmând ca pentru perioada 2007-2013 să se reducă la 32. Această decadă se caracterizează prin rezultate pozitive în domeniul convergenţei nominale (în ceea ce priveşte criteriile de aderare la zona euro). Ponderea acţiunilor structurale în bugetul comunitar a cunoscut cel mai ridicat nivel prin Agenda 2000. aceste transferuri au reprezentat aproape o treime din bugetul UE. Analiză şi impact Politica UE de dezvoltare regională se bazează pe principiul solidarităţii financiare. state membre şi Comisie. Dincolo de motive politice şi financiare. 195 miliarde euro au fost cheltuite prin intermediul celor patru fonduri structurale.2% în 1988. dar impactul lor a fost redus.  extinderea Uniunii Europene. iar 18 miliarde euro au fost acordate prin Fondul de Coeziune.dezvoltare dintre ele.

În regiunile beneficiare. cu aproximativ 3% în Irlanda şi cu peste 4. Fondul de Coeziune a finanţat proiectele care urmăresc îmbunătăţirea mediului înconjurător şi dezvoltarea infrastructurii în statele membre în care PNB pe locuitor este sub 90% din media comunitară. a pregătirii forţei de muncă. cu peste 2% în Grecia. un procent de 5. regiuni în care trăiesc 18% dintre locuitorii UE (Obiectivul 2 al politicii de coeziune). ameliorarea mediului şi stimularea politicii de cercetare-dezvoltare. în întregime.5% mai mare în Portugalia. Cheltuielile au vizat în special sprijinirea procesului de restructurare. fondurile structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională. faţă de situaţia în care ajutorul financiar ar fi lipsit. ceea ce presupune că responsabilitatea revine. fondul 53 . c) 12. transnaţională şi interregională (Interreg III). care încearcă să ofere soluţii la probleme specifice: cooperare transfrontalieră. În perioada 1994–1999.5% din fonduri au susţinut reconversia economică şi socială a zonelor care s-au confruntat cu dificultăţi structurale.5% mai mare în Spania. Al treilea raport de coeziune (Comisia Europeană. 2004) realizează o clasificare a concentrării fondurilor structurale pentru perioada 2000-2006. Acesta a fost în perioada 1993-1999 cu 1. În acest mod. Implementarea este descentralizată. b) 11. dezvoltare rurală prin iniţiative locale (Leader +). dezvoltarea durabilă a oraşelor şi declinul zonelor urbane (Urban II). În abordarea politicii de dezvoltare regională.35% din finanţare a fost orientat către patru iniţiative comunitare. circa 20% au revenit dezvoltării resurselor umane şi 10% suportului pentru C&D şi TIC. după cum urmează: a) 70% din finanţare a fost destinată regiunilor rămase în urmă în procesul de dezvoltare. regiuni care concentrează 22% din populaţia Uniunii Europene (Obiectivul 1). în funcţie de anumite priorităţi clar definite. în cadrul UE se pune accent pe promovarea egalităţii de şanse. Fondul Social European) au stimulat pozitiv produsul intern brut. Aceste fonduri au finanţat îmbunătăţirea infrastructurii. precum şi stimularea iniţiativei antreprenoriale (care împreună s-au ridicat la aproape jumătate din total). În plus faţă de cele trei obiective mai sus menţionate.pentru întreaga Uniune Europeană.3% din finanţare au contribuit la modernizarea sistemelor de perfecţionare şi calificare a forţei de muncă şi a măsurilor vizând ocuparea forţei de muncă (Obiectivul 3). combaterea inegalităţilor şi a discriminării accesului la piaţa de muncă (Equal). 82 de regiuni din 12 ţări membre au primit asistenţă din cauza prezenţei zonelor industriale în declin. autorităţilor naţionale şi regionale.

în cadrul proiectelor PHARE. Decalajele regionale de dezvoltare se menţin în cazul majorităţii ţărilor membre ale UE-15. În pofida implementării lente. dacă se examinează evoluţia PIBului pe locuitor la nivel regional. Ţările au selectat proiecte care să corespundă strategiilor naţionale în domeniile vizate. investiţiile în infrastructura necesară pentru a asigura respectarea acquis-ului comunitar (35%) şi sprijin pentru coeziunea economică şi socială (35%). Finlanda) ca urmare a politicilor active pe piaţa muncii (workfare) şi a sistemului de redistribuire de la nivel naţional.  prin fondul SAPARD. Astfel. Convergenţa beta şi sigma la nivel regional Studiile efectuate la nivelul UE-15 arată o diminuare a disparităţilor în termeni de venit între ţările membre. Însă. 54 . astfel:  începând cu 2000. PHARE a fost orientat către asistarea ţărilor candidate în pregătirea pentru intrarea în UE.contribuie atât la dezvoltarea durabilă a statelor membre avute în vedere. Acest fond a vizat trei priorităţi esenţiale: crearea instituţiilor (30%). 5. s-au alocat de la bugetul comunitar fonduri de preaderare pentru ţările candidate.6 miliarde de euro pe an. a fost acordat doar proiectelor mai mici de cinci milioane de euro. s-au alocat 500 milioane de euro pe an pentru implementarea acquis-ului comunitar în ce priveşte PAC şi restructurarea sectoarelor agricole şi a zonelor rurale. În perioada 2000–2006. există o structură centru-periferie internă autoîntreţinută de creşterea mai rapidă a aglomerărilor (în jurul capitalelor. bugetul fiind ridicat la 1. centrelor financiare) faţă de celelalte regiuni (tabelul de mai jos). deşi regiunile cu un venit mai redus (în comparaţie cu media europeană) au beneficiat de fonduri structurale. de aproximativ un miliard de euro pe an. presupunând investiţii în sistemul transporturilor şi în domeniul mediului. Pe lângă asistenţa structurală acordată ţărilor UE-15. Inegalităţile de dezvoltare s-au redus în cazul ţărilor nordice (Danemarca. ISPA şi SAPARD.1. contribuind astfel la crearea capacităţii administrative. cât mai ales la întărirea coeziunii în cadrul UE. se constată faptul că inegalităţile sunt importante şi persistente.2. Suedia. UE a furnizat aproximativ trei miliarde de euro anual ca ajutor financiar ţărilor candidate. ajutorul. a avut un efect pozitiv în ţările candidate prin încurajarea lor de a iniţia structuri financiare şi sisteme de control similare cu cele din ţările membre existente.  ISPA a corespuns în mare Fondului de Coeziune.

Portugalia Germania Spania Olanda Marea Britanie Italia Grecia Creştere economică mai rapidă a regiunilor din jurul capitalelor Decalaje semnificative între Vest şi Est Existenţa unor regiuni bazate pe agricultură şi care înregistrează un nivel mai redus de dezvoltare Regiunile centrale vs. Franţa. cu dominaţia economică a sud-estului Decalaj de venituri între Nord şi Sud Izolată de restul Europei. formarea anumitor clustere la nivel regional susţine creşterea economică naţională. este consecinţa apariţiei unui număr limitat de poli de creştere. Astfel. în condiţiile încetinirii schimbărilor tehnologice şi sociale. ca urmare a creşterii mai rapide a regiunilor din jurul capitalelor. din cauza:  migraţiei selective a forţei de muncă. decalajele dintre regiunile dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate tind să se accentueze. În primele stadii ale procesului de creştere economică la nivel naţional a noilor state membre. realocarea factorilor de producţie tinde să reducă disparităţile (de la D2 la D1). regiuni periferice Evoluţie divergentă Nord-Sud. are loc o schimbare de direcţie în modelul inegalităţii de la nivel interregional. în cazul Cehiei. creşterea venitului pe locuitor la nivel naţional (de la y01 la y02. În timp. structura centru-periferie este una mai evidentă. rata de creştere naţională în economiile aflate în perioada de recuperare a decalajelor de dezvoltare. 55 . existenţa unor regiuni bazate pe agricultură La nivelul ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Irlanda.  intervenţiilor guvernamentale în regiunile dezvoltate pentru a obţine o rată de creştere naţională mai ridicată. Slovaciei. Iniţial. Austria.Structuri centru-periferie la nivelul ţărilor UE-15 Belgia. României.  influenţei neglijabile a relaţiilor interregionale în primele etape ale dezvoltării naţionale.  tendinţei capitalurilor de a prefera regiunile mai bogate deoarece randamentul acestora este mai ridicat. apar dezeconomii în regiunile care susţin creşterea economică naţională. Ungariei. în figura următoare) determină accentuarea disparităţilor regionale (de la D1 la D2). În concluzie. ceea ce antrenează o migraţie a capitalurilor către alte regiuni în care randamentele factorilor sunt mai ridicate (presupunând costuri mai reduse ale factorilor). Una dintre ipotezele lui Williamson este aceea că pe măsură ce se înregistrează progrese în procesul de dezvoltare a unei ţări.

Comisia Europeană a dezvoltat un model simplu pentru a ilustra arbitrajul dintre convergenţa naţională şi convergenţa regională. Cu cât o regiune începe procesul de recuperare mai târziu. regiunile B (1971). majorată cu un factor β (=0.5 unităţi. cu atât rata de creştere datorată unei majorări a ecartului de venit pe care Lucas o numeşte ”prima ultimului sosit”. B. reducându-se decalajul de dezvoltare al celor mai sărace regiuni. este mai ridicată. În al doilea caz.025) în funcţie de ecartul de venit în raport cu regiunea A în cursul anului precedent. În primul caz. Disparităţi D2 D1 Venit/locuitor y01 y02 y11 y12 Ţările aflate într-un proces de recuperare a decalajelor înregistrează disparităţi regionale dispuse sub forma unei curbe în U.4) în 2010 pentru un venit de 2.2 unităţi în 2050 [1  (1+2%)100]. fiecare având un venit de o unitate. C. D. iar perioada de studiu este 1950-2050. care presupune existenţa unei politici regionale.convergenţa devine regulă în locul divergenţei economice. Coeficientul de variaţie – măsurat ca inegalitate a venitului regional – atinge valoarea cea mai semnificativă (aproximativ 0. În fiecare dintre următorii 20 de ani. interpretată ca un proces de difuzare a cunoştinţelor –. inversate în raport cu calea de creştere naţională. în timp ce celelalte ţări pot înregistra o tendinţă divergentă în plan regional. regiunea A creşte începând cu 1951 cu o rată de 2% pe an. contribuind la dezvoltarea celorlalte trei regiuni. Se consideră două cazuri: fără politică regională (1) şi cu politică regională (2) ale unei economii care are patru regiuni: A. ele vor ajunge la nivelul regiunii A în 2050. astfel că venitul său este de 7. ea va fi taxată. Acestea vor recupera 56 . odată ce regiunea A înregistrează o rată de creştere de 2%. chiar în situaţia în care nu există o creştere economică naţională. Evidenţele empirice au sugerat că ipoteza lui Williamson ar fi valabilă numai pentru ţările dezvoltate. C (1991) şi D (2011) încep procesul de ajungere din urmă la o rată de 2%.

se estimează că politica de coeziune va induce un proces de convergenţă mai rapid între aglomerări şi zonele învecinate acestora (unde investiţiile vor creşte) şi unul mult mai redus (sau chiar divergenţă) între aglomerări şi zonele periferice. coeficientul de variaţie a venitului fiind cel mai ridicat în 1980. în condiţiile în care disparităţile de dezvoltare interne se pot accentua. În aceste condiţii. Astfel. În perioada 2000-2006. 83% din bugetul UE a fost destinat reducerii inegalităţilor dintre regiunile bogate şi cele mai sărace (prin alocarea de fonduri structurale). destinate să favorizeze o creştere economică sustenabilă. 1971 şi respectiv 1981. ci una bazată pe stimularea ofertei agregate pe termen lung a regiunilor. Mai puţin de 4% din buget a fost acordat pentru susţinerea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare.8 unităţi. Crearea structurilor interne centru-periferie afectează eficacitatea politicii actuale de coeziune. În primele. 57 . Impactul acesteia nu se măsoară la acelaşi nivel în ţările mai puţin dezvoltate şi în ţările mai avansate ale Uniunii Europene. se încearcă armonizarea politicii regionale din perioada 2007-2013 cu obiectivele Strategiei Lisabona. de revizuirea destinaţiilor fondurilor structurale. în timp ce politica regională contribuie la reducerea inegalităţilor dintre venituri pe termen mediu. se urmăreşte performanţa economică la nivel naţional. disparităţile mai scăzute de dezvoltare dintre regiuni sunt specifice unui proces mai redus de creştere pe termen lung. între oraşe şi sate (prin Politica Agricolă Comună) şi între vechii şi noii membri (prin intermediul ajutoarele de preaderare). care să permită recuperarea decalajului de dezvoltare economică. Rezultă că rolul politicii de coeziune este acela al impulsionării creşterii economice naţionale. În 2050. înregistrând aceeaşi rată de creştere de 2% plus un factor care relevă ecartul de venit în raport cu regiunea A.decalajele începând cu 1961. Este nevoie de reformarea obiectivelor politicii de coeziune. şi anume de 20%. şi anume de 5. Rezultatele sunt superioare pe termen lung atunci când nu există politici de redistribuire. obiectivul politicii de coeziune este să impulsioneze dezvoltarea economică şi recuperarea decalajului în regiunile defavorizate. venitul va fi acelaşi. pentru ca aceasta să-şi propună nu o abordare specific keynesiană (prin stimularea cererii agregate regionale). În acest sens. Pentru ţările care înregistrează un nivel ridicat al PIB-ului la nivel naţional.

O nouă strategie a politicii de coeziune (2007-2013) Politica de coeziune actuală este una compensatorie pentru a asigura coeziunea economică şi socială. astfel că doar opt regiuni din UE au alocat mai mult de un sfert din cheltuieli pentru C&D în uniune şi 30 regiuni.  în UE-15 există o diferenţiere nord-sud în dezvoltarea majorităţii tehnologiilor noi. pe baza factorilor care generează o creştere economică endogenă. dar mai mult decât în regiunile Obiectiv1.  în regiunile Obiectiv 1 (regiuni al căror PIB/loc.3.3% în UE). fapt ce intensifică diviziunea ţărilor de coeziune şi a celorlalte ţări membre. Condiţia este ca politicile locale. de tehnologii performante şi de externalităţile pozitive generate de aglomerarea activităţilor economice. în detrimentul politicii de redistribuire. decât în majoritatea ţărilor membre existente. ceea ce nu le va permite să beneficieze pe termen lung de acumularea de capital. o jumătate din aceste cheltuieli.  în ţările candidate.3% din PIB (faţă de 1. Este de fapt o schimbare de paradigmă a conceptului de coeziune. către stimularea capacităţii regiunilor de a genera venituri.  firmele din regiunile mai puţin dezvoltate sunt izolate de cele mai bune reţele de C&D şi centre de cercetare care dezvoltă tehnologii noi. ca urmare a evoluţiei procesului de integrare europeană. raportul Sapir (2003) recomandă prioritatea susţinerii politicilor care stimulează creşterea economică în regiunile mai puţin dezvoltate. este inferior valorii de 75% din PIB-ul mediu al UE-15). Decalajul de competitivitate dintre regiunile UE este rezultatul repartizării neuniforme a activităţilor de cercetare-dezvoltare (C&D) şi a tehnologiilor informaţiei şi comunicării:  există o concentrare a activităţilor de cercetare-dezvoltare în regiunile centrale ale UE (15 membri). luate împreună. În situaţia actuală a Uniunii Europene.5. care completează 58 . în condiţiile amplificării influenţelor globalizării pieţelor şi a extinderii către est a UE. Această reorientare este impusă de accentuarea disparităţilor regionale de dezvoltare. Regiunile cu deficit de dezvoltare tind să aibă dezavantaje competitive. cheltuielile firmelor pentru C&D au atins mai puţin de 0. sunt alocate mult mai puţine resurse financiare pentru C&D. care înregistrează o încetinire a procesului de creştere. dar trebuie să vizeze şi promovarea capacităţii de dezvoltare endogenă a regiunilor.

59 .ajutorul structural. fondurile structurale alocate ar urma să vizeze asigurarea unei competitivităţi economice ridicate a regiunilor. Strategia politicii de coeziune Diminuarea decalajelor de dezvoltarea dintre regiuni Principii redistributive O soluţie mai eficientă Principii bazate pe abilitatea regiunilor de a genera venit Păstrarea condiţiilor competitive ale pieţei Încurajarea iniţiativei antreprenoriale Crearea premiselor unei creşteri economice endogene a regiunilor mai puţin dezvoltate reprezintă singura soluţie pentru reducerea decalajelor de dezvoltare. în condiţiile în care aglomerările tind să evolueze după o astfel de traiectorie. să promoveze libera iniţiativă a indivizilor. iar proiectele elaborate să fie testate de piaţă (figura de mai jos). Politica de coeziune europeană va trebui aşadar să completeze Strategia de la Lisabona (aşa cum se arată în figura de mai jos). pentru a realiza recunoaşterea valorilor modelului european.

sociale şi teritoriale. se accentuează rolul politicii de coeziune în reducerea disparităţilor economice. media PIB/loc a UE-15 va rămâne reperul de eligibilitate pentru sprijin prin intermediul politicii de coeziune şi în cadrul UE-25 până în anul 2013. prin reorientarea obiectivelor şi a instrumentelor folosite. pe trei direcţii (evidenţiate şi de tabelul de mai jos):  pentru prioritatea „convergenţă”.Pentru perioada 2007-2013. 60 .

b) regiunile cu condiţii iniţial defavorabile se adaptează mai greu la provocările pe care le prespune o economie bazată pe cunoaştere. fondurile vor fi alocate de Comisia Europeană statelor membre pe baza criteriilor comunitare economice. Deşi politicile prin care se încurajează apariţia germenilor unei creşteri economice endogene în regiunile mai puţin dezvoltate sunt singurele 61 . furnizarea apei. Regiunile mai puţin dezvoltate trebuie să fie ajutate să genereze externalităţi tehnologice pozitive (să incumbe în sistem forţe centripete puternice). servicii de mediu. Strategia de la Bologna ar putea genera o creştere a mobilităţii tinerilor către centrul Europei şi crearea unei structuri stabile centru-periferie la nivel comunitar. c) regiunile care dispun de un avantaj iniţial în cercetare-dezvoltare pot atrage totalitatea activităţilor acestui sector. mărimea populaţiei şi condiţiile socioeconomice relative vor ghida distribuţia resurselor financiare.). Reforma politicii de coeziune. Însă efectele pozitive pot apărea cu un lag semnificativ. d) îmbunătăţirea calităţii actului educaţional. structura centru-periferie devine una stabilă (caeteris paribus).3. evidenţiind reorientarea acesteia pentru următorii şapte ani. fondurile structurale alocate ar trebui să vizeze asigurarea unei competitivităţi economice ridicate a regiunilor. Tabelul următor analizează comparativ coordonatele politicii de coeziune comunitare pentru perioadele 2000-2006 şi 2007-2013.1.. 5. telecomunicaţii şi reţele energetice. dincolo de efectele anticipate Noua strategie a politicii de coeziune recunoaşte importanţa reformării modelelor anterioare privind creşterea coeziunii în modelul european. deoarece: a) îmbunătăţirea pregătirii forţei de muncă are un impact redus în regiunile în care nu există infrastructura de bază (transport eficient. care asigură o flexiblitate mai ridicată a forţei de muncă. Astfel. Politica de coeziune europeană actuală completează obiectivele Strategiei de la Lisabona. ceea ce susţine o rată ridicată de creştere economică.. Este necesară revitalizarea stimulentelor şi nu „obişnuinţa comportamentului de cerşetor” pentru acestea. ceea ce evidenţiază impactul creşterii endogene asupra persistenţei disparităţilor regionale în Uniunea Europeană..  pentru prioritatea „cooperare teritorială europeană”. sociale şi teritoriale. În acest sens. poate contribui la creşterea disparităţilor regionale.. pentru prioritatea „competitivitate regională şi ocupare”.

dar şi de asistenţa structurală comunitară. 62 . În aceste condiţii s-ar elimina compromisul dintre creşterea naţională şi coeziunea regională în modelul european. acestea ar beneficia de externalităţile pozitive ale centrului şi de delocalizarea firmelor din aglomerare. Pentru ca politica de coeziune să fie eficientă. Externalităţi pozitive. impactul acestora din urmă va fi unul mai ridicat. Experienţa arată că zonele izolate. beneficiare ale fondurilor structurale. landurile din Germania de Est etc). Acestea vor genera externalităţi pozitive. în valuri spre exterior).recomandabile. Andaluzia. fiind practic eliminate efectele negative (asupra coeziunii) ale alocării acestora. totuşi lipsa coordonării acestora poate induce accentuarea decalajelor de dezvoltare. aflate în imediata vecinătate a regiunii centru (figura de mai jos). RD). De aceea propun alocarea fondurilor structurale numai către regiunile RA şi RE. rezultând o capacitate mai mare de extindere a centrului şi de reducere a periferiei. De aceea. RB. fondurile structurale ar avea un impact pozitiv pe termen lung asupra ofertei agregate la nivel regional. putând genera la rândul lor o influenţă pozitivă asupra regiunilor din imediata apropiere (RC. ar trebui ca fondurile să fie acordate regiunilor din apropierea centrului (sub formă de cercuri concentrice. nu au avut decât creşteri temporare (vezi regiunile Mezzogiorno. În prezent. delocalizare RC RB RE Regiunea centru RA Fonduri structurale Fonduri structurale RD Astfel. În consecinţă. Astfel. o soluţie ar fi aceea a acordării mai multor fonduri unui număr mai redus de regiuni. se acordă o asistenţă financiară tuturor regiunilor mai slab dezvoltate. iar impactul acestora este de multe ori nesemnificativ.

Economie europeană.. Bucureşti.. Addison-Wesley. Editura Economică. Socol C. 2006 2. 2004 3. 2000.. – Integrarea europeana. Pelkmans J.. International Economics: Theory and Policy. . Dinu M. Institutul European din România. Editia a doua.BIBLIOGRAFIE 1. Obstfeld M.. Krugman. Baldwin R. Wyplosz Ch. P. Economia integrării europene. 2004 63 . Editura Economică.. Metode şi analiza economica. 4. 5th edition. Marinaş M. Bucureşti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful