Revista Nouă

- apare de patru ori pe an -

Anul VIII nr. 4 (69) /2011

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i tată d e C e rc u l L i te ra r « G e o B o g za » d i n a p r i l i e 2 0 0 4
http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

editorial - Florin DOCHIA, Religia progresului. Un eşec previzibil? / 3 * eseu - Christian CRĂCIUN, La portiţă / 7 * Emil PERŞA, Poetul / 9 * cadenţe reflexive - Viorel CERNICA, Cioranianul Blaga / 10 * evocare - Codruţ CONSTANTINESCU, Un patriarh al culturii: Mihai Şora – 95 / 13 * remember Serghie BUCUR, Nicolae Iorga - «A fost tăiat un brad bătrân» / 16 * cronica literară - Constantin TRANDAFIR, Exegeza şi poezia: Bacovia. „Exerciţii de fidelitate”. Neoavangardistul fericit / 19* ethica minima - Iulian MOREANU, A noua povestire cu un copil / 22 * interviu - Sculptorul Gabriel Sitaru: „Trebuie să ştii să priveşti dincolo de aparenţe, să vezi miezul lucrurilor.” (Carmen NEGREU) / 25 * cronica literară - Mioara BAHNA, Himera singularităţii – Daniel Drăgan: Mehmed / 27 * proză - Florin DOCHIA, Samuel baroc (fragment) / 29 * eseu - Gherasim RUSU TOGAN, Imagine încremenită în oglinda timpului: Mite Kremnitz - M. Eminescu. O legendă aurită de mitul eminescian. / 35 * reportaj - Iulian MOREANU, Umbra scriitorului tânăr. La Băneşti / 43 * historia mirabilis - Codruţ CONSTANTINESCU, Radiografia raiului sovietic în 1934. Versiune oficială / 50 * poezie - Maria DOBRESCU / 54 * poezie - Daniel CORBU / 56 * poezie - Petre Manolache / 59 * historia mirabilis - Serghie BUCUR, Acum 170 de ani, la Floreşti-Prahova. Sublima viaţă la ţară / 60 * cronica plastică - Serghie BUCUR, Patru Aşi: Valter Paraschivescu, Ion Şinca, Valeriu Scărlătescu, Florin Şuţu / 62 * cartea străină - Ioana GEACĂR, Jose Saramago & Vârtejul narativ / 65 * evocare Dodo NIŢĂ, Galia GRUDER la 87 de ani! / 67 * note de lectură - Cărţi comentate de: Mihai ANTONESCU (Nicolae Stanciu, Victor Sterom, Constantin Mironescu) / 69; Aurel M. BURICEA (Ionel Necula, Ioan Toderiţă) / 71; Lucian GRUIA (Baki Ymeri, Florin Costinescu, Ştefan Doru Dăncuş) / 74; Victor STEROM (Grigore Grigore, Victoria Milescu, Ion Mureşan, Vasile Mustaţă) / 79; Theodor MARINESCU (Codruţ Constantinescu, Constantin Rusu) / 82 * note de lectură - Mihai Pascaru în viziunea criticii albaneze: Nexhat REXHA, Configuraţie raţională în versuri / 84 * note de lectură Monica MUREŞAN, Mëhill Velaj – fiul strângător / 85 * eveniment - Carmen NEGREU, Parohia „Sf. Nicolae” Câmpina, creuzet al patrimoniului cultural şi spiritual / 87 * note de călătorie - Serghie BUCUR, Un păcătos Pelerin la mănăstiri / 88 * poezie - Robert TOMA / 91 * poezie - Daniel GROZAVU / 92 * folclor - Gherasim RUSU TOGAN, Cântecul vieţii în spectacolul nunţii / 93 * artişti români de succes - Marina NICOLAEV, Sculptorul VIRGIL – din Inima României spre Universalitate (interviu) / 98 * cronica muzicală - Serghie Bucur & Tudor Mihalache, Liszt după 200 de ani. Trio Gheorghiu. Recital Petruţiu & Radu / 104 * incursiuni - Jacques Derrida, dincolo de aparenţe: «Celălalt este secret pentru că este altul» ( interviu) / 108 * câmpineni la «gaudeamus» 2011 Diana Trandafir, Translucide (Constantin Călin, Radu Voinescu, Nicolae Tzone) / 118 * câmpineni la «gaudeamus» 2011 - Codruţ Constantinescu, În labirint sunt umbre şi lumini (M. Ghiţă Mateucă) / 121 * poezie - Constantin MÎNDRUŢĂ / 123 * Ştefan Al.-Saşa, epigrame / 124 *

Cuprins

Cercul Literar «Geo Bogza»
al Casei Municipale de Cultură Câmpina editează

Director Fondator al seriilor a treia şi a patra: Constantin TRANDAFIR

Revista Nouă

Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie), Colaborează: Serghie Bucur, Viorel Cernica, Codruţ Constantinescu, Christian Crăciun, Iulian Moreanu, Marina Nicolaev (Paris), Victor Sterom, Gherasim Rusu Togan
Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina

Florin DOCHIA (redactor-şef)

Textele propuse spre publicare se trimit cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin fax 0244336.291, prin e-mail dochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com ori prin poştă la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova. 5 lei Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor. Revista se poate procura de la chioşcul Muzeului Literaturii Române (Bucureşti) şi de la redacţie. Tiparul executat la PREMIER Ploieşti ISSN 1223 - 429X

editorial

Florin DOCHIA Religia progresului. Un eşec previzibil?

o spusă a romanticului von Kleist W ittgenstein reia (în 1931) undeva(din 1811) cum că poetului i-ar plăcea cel mai

mult dacă ar putea transmite gândurile şi fără cuvinte. Lucru care nu se potriveşte deloc răspunsului lui Mallarmé pentru prietenul său pictor: «Ce n’est point avec des idées, mon cher Degas, que l’on fair des vers. C’est avec des mots.»* Tot Mallarmé, în „Crise de vers”, opune discursul cuvintelor: «L’œuvre pure implique la disparition élocutoire du poète, qui cède l’initiative aux mots…»**. Dar cuvintele ne-au fost date ca să ascundem adevărul. Numai tăcerea nu minte. Obscuritatea («obscurité lumineuse») pe care o cerea Mallarmé poeziei pure tocmai evitării minciunii era de folos. Astfel, poetul evită, pe cât poate, complexul lui Orfeu. El nu poate cânta doar pentru sine şi, cum nu are capacitatea de transmite celorlalţi telepatic simţirile sale, oricât şi-ar dori, se foloseşte de un intermediar, adesea trădător, încărcat de relativitate, cuvintele, de la care aşteaptă să creeze reflexia propriului suflet în alt suflet. Poetul este nevoit să întoarcă privirea spre publicul său în timp ce i se arată, să-l privească în ochi. Nimic nu s-a schimbat în acest misterios mod de comunicare de la invenţia lui până azi. Indiferentă la schimbarea mijloacelor de comunicare, poezia se transmite la fel de greu sau de uşor ca întotdeauna. Şi asta pentru că este aşa cum ne-a fost dată de la început. În poezie nu există idee de progres. În arte nu există progres. Cunoaşterea în/prin artă este aceeaşi mereu – integrală, complexă, completă. Orice parte conţine întregul. Nu există înainte şi înapoi, există „împrejurime”, arie înconjurătoare. O sferă Revista nouă, 4/2011

cu diametrul infinit. Alte modalităţi de comunicare şi de cunoaştere, cum ar fi tehnica, ştiinţele, sunt credincioase Progresului, religie acaparatoare şi simplificatoare. Legate de materie, de energia decăzută din spirit, ştiinţele sunt condamnate la perpetuă neîmplinire, la robie permanentă, la supuşenie în faţa unui zeu mincinos. Progresul promite fericire [totdeauna] viitoare, promite întoarceri în Paradis şi cere, în schimb, să urmezi calea lui Sisif şi să nu priveşti niciodată înapoi. Cei care încalcă regula, asemenea aedului Orfeu, se vindecă, ating împlinirea – sunt deschişi la Poezia Lumii, au acces la mecanismul intim şi misterios al existenţei. Aceste reflecţii - nu neapărat originale sunt, poate, rodul nesiguranţei care ne încarcă de întrebări, în aceste vremuri „interesante”. Iluzia progresului începe să-şi dezvăluie adevărata faţă de monedă calpă. Privim înainte, spre viitor, şi nu se vede nimic, nu există nici o utopie salvatoare, nici măcar vreo distopie de care să ne temem cumva – doar neantul absenţei de soluţii pentru deschiderea unei căi oarecare. Şi timpul curge parcă mai încet - departe de metafora blagiană a satului românesc! -, avem senzaţia că a luat-o cumva înapoi desigur, dacă acceptăm convenţia acelui heraclitian Panta rei** şi-i adăugăm Ubiquus Hubris, aroganţa omniprezenţei. Background-ul politico-economic şi social contemporan se arată cum nu se poate mai potrivit şi pentru noi divagaţii ale „stângii de hârtie”, de la neo-marxism, la socialism de inspiraţie orwelliană, jeunisme, sansfrontiérisme, în contra unei „drepte [libertariene] decomplexate” şi indiferente la descompunerea stângii, care-şi ascunde impotenţa în spatele unor discursuri incantatorii, sfâşiată între modernismul „trendy” şi un super-ego radical marcat de complexele vechii aripi revoluţionare. O mască subţire sunt manifestările hipermediatizate ale „Occupy Wall Street”, adevărate carnavaluri, amintind nostalgicilor de mişcările hippies sau de cele din ’68, la alte dimensiuni culturale, totuşi, fără atât de multă muzică protestatară, exhibiţii 3

psihedelice, dar cu aspecte dintre cele mai surprinzătoare, cum ar fi biblioteci populare în parcuri (OWS Library), conferinţe, street art, atacuri mai mult sau mai puţin violente asupra simbolurilor sistemului. Desigur, şi cu răspunsul mai mult sau mai puţin [gratuit] violent al poliţiei din statele democratice, a cărei demofobie nu trebuie nicicum demonstrată. Retorica populistă nu mai are nici un efect, nimic nu este gândit /programat mai departe de ziua de mâine, cel mult se vorbeşte de un ianuarie viitor, fie şi ca potenţial, pentru că inevitabila catastrofă poate veni chiar în dimineaţa următoare. Se observă de la distanţă că nu mai există nici o viziune politică realistă, toate s-au dovedit eşecuri lamentabile, bieţii conducători, de o fragilitate intelectuală stridentă, îngaimă nesigur avertismente, roata lumii se învârte în virtutea unei inerţii lipsite de orice control. Asaltul unor gânditori neo-marxişti precum Jean-Claude Michéa, Jean-Pierre Le Goff, Hervé Algalarrondo sau Jean-Loup Amselle este nu numai evident, ci şi firesc, în criza de idei a nomenklaturii politicofinanciare e destul loc pentru umplerea golului cu resturi reciclate, exploatând eşecurile evidente ale vechilor cutume economice în epoca postindustrială. Semnificativ subtitrează un comentariu Philippe Sollers: „Stânga fleşcăită câştigă teren. Reînvierea posibilă a unei drepte călduţe susţinută de un centru obscur”. Asaltul se îndreaptă şi spre propriile metereze, lăsate de izbelişte, salvele criticii nelăsând să fie savurate micile bucurii locale. Jean-Claude Michéa înfierează liberalismul politic şi cultural într-un eseu intitulat chiar «Le Complexe d’Orphée. La gauche, les gens ordinaires et la religion du progrès», dar nu iartă deloc stânga, incapabilă să privească înapoi, considerând demodat tot ceea ce vine din trecut şi lăsându-se în voia „fascinaţiei extatice pentru tot ceea ce este nou”. Elitele de stânga, „artiştii ei, jurnaliştii ei şi intelectualii ei bine intenţionaţi” nu vor avea niciodată, crede Michéa, „decenţa firească” a poporului. Hervé Algalarrondo, redactor-şef adjunct la Le Nouvel Observateur, afirmă că «în Franţa, se 4

consumă ideologie cu toate sosurile. Părinţii, care le doresc copiilor să crească în linişte în cartierele lor, nu sunt nici de dreapta, nici de stânga: sunt părinţi. […] „Partidul clasei muncitoare” se situează cu privire la siguranţa [socială] pe poziţii de un angelism scandalos. E mai mult decât ridicol că intelectualul comunist a devenit o marfă rară. Lenin cerea comuniştilor să nu „se rupă de mase”. PCF-ul lui Robert Hue e un grupuscul stângist total „rupt de mase”.» („Sécurité: la gauche contre le peuple”, Ed. Robert Laffont). Jean-Pierre Le Goff socoate şi el că „stânga a abandonat fără îndoială clasele populare tradiţionale provenite din lumea muncitorească în folosul claselor mijlocii” şi „prea adesea ea este dispreţuită de popor”. Antropologul Jean-Loup Amselle face, la rândul său, un rechizitoriu masiv: preferând tot timpul diversitatea, în contrast cu poziţia extremei drepte, stânga închide indivizii în «ghetouri geografice şi identitare», devenind complicea stigmatizării şi climatului rasist ambiant. Avântul multiculturalismului nu a urmat modelul american, s-a însoţit în Franţa cu o accentuare a xenofobiei, cu o întărire a identităţii albe şi a „retragerii timide” în „micile patrii” izolate de cea mare, a „băştinaşilor”. Chiar dacă opiniile celor patru nu coincid în totalitate, ei împărtăşesc o aceeaşi nostalgie a unei viziuni asupra lumii mai sociale, doar puţin culturalizate, care poate avea un viitor luminos. «E timpul să fie închisă turnura modernistă şi culturală a stângii, deschisă în siajul mişcărilor din Mai ’68 - a precizat Jean-Pierre Le Goff pentru Télérama, la apariţia volumului său „La Gauche à l’épreuve”. Stânga prea s-a lăsat purtată de mode; a alunecat de la problema socială spre problema culturală, când s-a simţit neputincioasă în lupta contra dezindustrializării şi şomajului de masă. Problema socială revine astăzi în forţă din cauza crizei. Stânga trebuie să întreprindă o adevărată analiză critică.» Luând în obiectiv progresul şi multiculturalismul, reapropriidu-şi problemele abandonate în favoarea extremei drepte – originea, naţiunea - Amselle şi Michéa repun în discuţie valorile de deschidere Revista nouă, 4/2011

şi de toleranţă susţinute de stânga „bobo”**** şi consensuală, care promite «unificarea umanităţii sub dublul semn al drepturilor omului şi al pieţei mondializate». Dar, voind să ne scoată din acest angelism, comentează Juliette Cerf (Télérama), cad ei înşişi, de multe ori, în caricatură. În aceeaşi zonă de gândire se situează, în România, grupul de intelectuali din jurul revistelor Cultura şi CriticAtac (online), care are ca „direcţii de atac”: Egalitatea şi chipurile ei, Noul proletariat, Statul social în faţa crizei, Abdicări şi complicităţi între stat şi biserică etc. O mai accentuată luciditate, îmi pare, caracterizează multe dintre demersurile teoretice (deocamdată) postate aici. Iată un exemplu: «Există discursuri de dreapta şi de stânga, însă targetate după principiile economiei de piaţă. Libertatea individului, interesul pentru om fac rocada de la o orientare politică la alta, în funcţie de conjunctura momentului. Pentru un preţ bun, stânga cedează concurenţei din drepturile de autor. Sărăcia cartierelor mărginaşe, delincvenţa, şomajul, exploatarea minorilor, emigraţia clandestină sunt situaţii grave şi reale. În egală măsură, ele sunt idei forte ale strategiilor de câştigare a puterii politice, nişte mărfuri tranzacţionate de la stânga la dreapta şi reciproca, rentabile propagandistic, dar lăsate de fiecare dată cu soluţii de eficienţă îndoielnică, tocmai pentru că nerezolvarea lor aduce mai mult profit decât rezolvarea.» Şi: «Teoria lui Marx este valabilă pentru societăţile ordonate, în care albul se deosebeşte clar de negru. Pentru societăţile în care atât albul, cât şi negrul lucrează sub acoperire, se aplică legea biologică a supravieţuirii prin adaptare la mediu. Dacă Marx ar reveni în anul 2008, ar cere scârbit să fie criogenat, în aşteptarea unei lumi mai bune. Poate, via Leibniz, via Voltaire, „cea mai bună dintre lumile posibile”». (Cristina Balinte, Proletarul: glorie şi duzină). Ce s-ar întâmpla dacă Marx ar reveni în 2011? Probabil că s-ar sinucide, lipsit de speranţa vreunei lumi mai bune… Se cam uită că „forţele Istoriei şi ale Progresului s-au năpustit asupra lumii în cămăşi roşii, brune sau negre.” Utopia „libegalităţii” ivită Revista nouă, 4/2011

acum vreo două sute de ani mai face încă destule victime inocente, la braţ cu religia Progresului, ambele minate de eşecurile repetate şi de permanentele promisiuni de împlinire viitoare, imagini rousseauiste îngălbenite de vreme. Din altă perspectivă, se nutresc luările de poziţie de orientare eco în contra religiei Progresului. Omul este parte a Naturii, iar nu stăpânul ei; Omul trebuie să se adapteze Naturii , iar nu s-o schimbe după voia lui. Asemenea aserţiuni exclud ideea de progres înţeleasă mecanicist. Progresul nu poate fi decât o înaintare în înţelegerea mecanismelor de funcţionare a Naturii şi salvgardarea acestora pentru a conserva chiar natura/ existenţa umană. Or, societăţile contemporane sunt departe de o asemenea idee. „Avansăm ca somnambulii spre catastrofă” afirmă, într-un interviu recent*****, venerabilul filosof şi sociolog Edgar Morin, invitând la rezistenţă împotriva „diktatului urgenţei”. «În timpurile străvechi, vă dădeaţi întâlnire când soarele se afla la zenit. În Brazilia, chiar şi azi, se dă întâlnire „după ploaie”. În aceste scheme, relaţiile se stabileau după un ritm temporal impus de soare. Dar ceasul-brăţară, de exemplu, a făcut ca un timp abstract să se substitue timpului natural. Iar sistemul de competiţie şi de concurenţă – care e cel al economiei noastre de piaţă şi capitaliste – face ca, pentru concurenţă, cea mai bună performanţă să fie cea care permite cea mai mare rapiditate. Competiţia s-a transformat, aşadar, în competitivitate, ceea ce este o pervertire a concurenţei.” Observaţiile filosofului continuă cu exemple irefutabile, demonstrând cu rigoare cum omul a devenit sclavul timpului abstract şi al Naturii în continuă dezintegrare, el însuşi degradându-se în ceea ce are, ca fiinţă, mai caracteristic. «Suntem prinşi într-un proces halucinant în care capitalismul, schimburile, ştiinţa sunt antrenate de acest ritm [rapid]. Nu se poate găsi un singur vinovat. Trebuie acuzat Newton pentru că a inventat maşina cu abur? Nu. Capitalismul e esenţialmente responsabil, efectiv. Prin fundamentul său care consistă în căutarea profitului. 5

Prin motorul său, care constă în a încerca, prin concurenţă, să-şi devanseze adversarul. Prin setea neîncetată de „nou” pe care o promovează graţie publicităţii… Ce este această societate care produce obiecte ce se perimează din ce în ce mai repede? Această societate de consum care organizează fabricarea de frigidere sau de maşini de spălat nu cu o durată de viaţă infinită, ci care se strică după opt ani? Mitul noului, vedeţi bine - şi asta, chiar şi pentru detergenţi -, vizează mereu incitarea la consum. Capitalismul, prin legea sa naturală concurenţa -, cere accelerarea permanentă şi, prin presiunea consumatoristă, continua achiziţie de noi produse care contribuie ele însele la acest proces.» Lumea [occidentală? da, căci ea încă este modelul şi motorul] are nevoie nu de reformă, ci de metamorfoză – «acest termen semnifică un proces în care multiple reforme, în toate domeniile, încep în acelaşi timp. […] Vorbesc de reforme profunde ale vieţii, ale civilizaţiei, ale societăţii, ale economiei. […] Idealul societăţii occidentale - „bunăstarea” - s-a degradat în lucruri pur materiale, de confort şi de proprietate a obiectelor. […] Ideea este ca să se raporteze mai bine la calitatea vieţii, la ceea ce numesc poezia vieţii, dragostea, afecţiunea, comuniunea şi bucuria, deci la calitativ, pe care să-l opunem primatului cantitativ şi acumulării.» Edgar Morin pune accentul pe dezvoltarea umană, care e altceva decât ceea ce impune religia Progresului, e acel „bien-vivir” (care sună atât de bine în spaniolă!), calitatea şi poezia vieţii: adică ritmurile sale naturale, fireşti. Edgar Morin ne recomandă să învăţăm din marile întâmplări ale istoriei. „Uitaţi-vă la Atena. Cinci secole înainte de era noastră, era un mic oraş grec care făcea faţă unui imperiu gigantic, Persia. Şi, în două rânduri, chiar distrusă a doua oară, Atena ajunge să-i vâneze pe aceşti perşi datorită unei lovituri de geniu a strategului Temistocle, la Salamina. Graţie acestei improbabilităţi incredibile s-a născut democraţia, care a putut fecunda întreaga istorie viitoare.” Dacă este o aşteptare în lume, la orele crizei actuale, este aceea a improbabilului 6

incredibil, a soluţiei „miraculoase”, pe care încă nu o vede nimeni, oricum, o reducere de viteză - tot accelerăm de câteva secole, am cam pierdut direcţia, nu ar fi momentul să frânăm un pic? - şi o curăţare a societăţilor de paraziţi - cum se curăţă carena unei nave de cochilii: aduceţi corabia lumii în dană, va trebui să începem curând o altă călătorie! ________ * Paul Valéry, povesteşte într-un eseu despre definiţia poeziei, „Varieté V”, că pictorul Edgar Degas (1834-1917) s-a plâns lui Mallarmé de dificultăţile pe care le întâmpina când voia să scrie un poem: «Nu pot să fac ceea ce vreau şi totuşi sunt plin de idei». Mallarmé i-a răspuns: „Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.” ** „Opera pură implică dispariţia elocutorie a poetului, care cedează iniţiativa cuvintelor.” *** Παντα ρει και ουδεν μενει **** „gauche bobo” – stânga burgheză şi boemă; din engl. bourgeois bohemian, termen lansat de David Brooks în cartea „Bobos in Paradis” (2000); e vorba de un anume stil de comportament social ce caracterizează evoluţia şi transformarea grupurilor yuppies din anii 1980. (yuppies – tinere cadre şi ingineri de înalt nivel, mişcându-se în mijlocul marii finanţe şi locuind în marile capitale occidentale). ***** Terraeco, N° 30 - novembre 2011

Pictura de Gina Bălan

Revista nouă, 4/2011

eseu

Christian CRĂCIUN La portiţă
cer iertare Î mi pentru învăde a veni înofaţa Dvs. ca un neofit, calitate de literat, mai degrabă a împărtăşi experienţă,

atribuindu-mi simpla calitate de martor al transformărilor prin care a trecut un spaţiu rural în ultima jumătate de veac. Nu m-am avîntat deci în fortificări bibliografice sau armături filosofice, ci m-am mărginit să vă prezint rodul unor observaţii de trăitor. M-am născut şi trăiesc încă într-o localitate cu statut ambiguu, în care, deşi era adunat în jurul unei întreprinderi foarte mari, de care depindeau, practic, toţi locuitorii, totuşi formele rurale erau încă foarte prezente. Oamenii creşteau vaci, oi, capre, lucrau la CAP, îşi cultivau asiduu grădinile. Bunicul meu mai avea cai şi căruţă, vaci, iar tatăl meu era funcţionar la uzină. Această dihotomie era reprezentativă pentru structura satului de la sfîrşitul anilor 50 şi mai tîrziu, în anii 60. Astăzi, acest sat s-a destructurat complet. De fapt, stă sub semnul lui nici, nici. Nici sat, nici oraş, nici mahala. Nu ştiu dacă există un nume adecvat pentru asemenea adunări umane (fenomenul am impresia că este generalizat în ţară) lipsite de coloană vertebrală. Inodorul şi abstract administrativul „localitate” este singurul apelativ ce-i poate fi acordat. Şi care nu spune nimic. Alcătuirea aceasta de case şi locuitori nu mai are osatură fermă, este moluscoidă. Generaţiile vechi s-au dus, locul s-a umplut de nou veniţi din patru vînturi, puţini mai ştiu istoria mitologică sau mitologia istorică a locului, adică lipseşte exact liantul care dă identitatea unei comunităţi. Este o localitate de străini. Daţi-mi voie să ilustrez cu un fenomen ce poate părea periferic, dar care îmi pare plin Revista nouă, 4/2011

de semnificaţii, vorbitor despre faliile din aceste grupuri umane. Oamenii nu îşi mai dau bineţe, decît cel multe pe categorii, cei care se cunosc între ei. Dimensiunile localităţii nu s-au schimbat, nici populaţia nu cred că s-a modificat numeric în mod semnificativ, dar loclaitatea nu mai este o unitate. Chestiunea are, dacă vreţi, şi implicaţii adînci social politice, în măsura în care cei care recită cu ochii închişi catehismul democraţiei vorbesc plini de evlavie despre interesele şi valorile comunităţii locale. Or, tocmai comunitate locală cu identitate bine definită nu mai avem în astfel de localităţi. Este şi una dintre explicaţiile unor rezultate electorale care îi aiuresc pe observatori. Acest tablou schiţat în cîteva linii îmi foloseşte doar pentru cîteva meditaţii în legătură cu un obiect mărunt care a dispărut de multă vreme din decorul public al satului meu: băncuţa de la poartă. O ştiu bine toţi cei care au trăit într-un sat mai aproape de vechime. În copilăria şi adolescenţa mea, acest „obiect” era încă destul de prezent, la cîteva porţi găseai o băncuţă. Nu pot fixa, din păcate, nici momentul din care au început să dispară, nici cauza. Pot face doar supoziţia că au început să dispară pe măsură ce tot mai mulţi gospodari au înlocuit gardul vechi, de şipci, cu gardul metalic, eventual cu postament de beton. La gardul cel nou nu se mai asorta băncuţa. Şi, pe de altă parte, un rol important trebuie să fi avut răspîndirea, după cea de-a doua parte a anilor 60, a televizorului, care a răpit timpul „portiţei”. Funcţia practică şi simbolică a acestui ustensil merită cercetată cu atenţie. El ţine, mai întîi, de o anume percepţie tradiţională a realităţii, de anumite raporturi umane specifice, avînd o funcţie reglatoare şi mediatoare. Să le luăm pe rînd... Spaţiul tradiţional al gospodăriei rurale este un spaţiu îmblînzit, continuu, fără rupturi, nu separaţia este importantă, ci medierile succesive, asigurînd un fel de trecere osmotică între ceea ce azi numim spaţiul public şi cel privat. Fereastra, pragul, prispa, pridvorul, ograda, poarta, marchează succesive integrări în diferite calităţi ale spaţiului. Băncuţa de la poartă reprezintă, 7

dacă vreţi, avanpostul spaţiului privat în inima spaţiului public şi punctul privilegiat prin care cele două fac schimb de informaţii. Instanţă reglatoare, spuneam, pentru că aici îşi avea punctul de informaţie „gura satului”. Şi punctul de control. Băncuţa (un diminutiv pentru care trebuie recitită întreaga fenomenologie propusă de Noica, eu unul nu am auzit vreodată spunîndu-i-se „bancă”, diminutiv care indică limpede „îmblînzirea” spaţiului, umanizarea lui) era apanajul femininului, în genere al bătrînelor. Gospodinele în putere sau bărbaţii o foloseau mai rar, după un orar al muncilor casnice, în clipele de răgaz. De aici, ochiul lor vigilent scana tot ce mişcă. Două erau întrebările cheie cu care tercătorul era chestionat de către agentul de control. Insist în special asupra primeia. Dacă bătrîna nu mai avea ochii aşa de buni sau dacă erai din altă parte a satului, după ce dădeai obligatoria bineţe (voi reveni) primeai următoarea chestionare: tu al cui eşti, maică? O adevărată secantă prin psihologia populară. O fenomenologie a identităţii, aşa cum este ea percepută în spaţiul tradiţional rural. Deci nu cine eşti interesa, ci al cui eşti. Neamul, speţa şi nu individualitatea erau văzute ca definitorii. Am spune o definire prin genul proxim, fără ca, în primă instanţă cel puţin, să intereseze şi diferenţa specifică. Neamul îţi era paşaportul de trecere şi caracterizare la prima vedere. Literar, asemenea patternuri comportamentale mai găsim încă, de exemplu, în Moromeţii. Statul pe stănoagă şi întrebarea „al cui e ăsta, măi Cocoşilă?” sunt acte fundamentale pentru un spaţiu în care fiecare individ era un observator-observat. Funcţia reglatoare a băncuţei stă tocmai în această clasificare a oamenilor în funcţie de neam. Certificat de nobleţe. Se configurează, astfel, o lume verticală, ierarhizată, ordonată, unde familia, neamul oferă baza identităţii. Era, implicit, această simplă şi delabrată băncuţă şi un spaţiu privilegiat al comunicării. Între cei care treceau şi cei/cele care stăteau se stabilea un scurt ritual specific. Informaţia circula. Deschid aici o mică paranteză, pentru că am amintit de la început chestiunea lui „a da 8

bineţe” şi n-aş vrea să pierd ocazia unei rapide treceri prin prezent. Unde observ o ciudată ruptură. Mă întîlnesc, de pildă, cu foşti colegi/coelge de şcoală generală din copilărie. De multe ori cu copii, nepoţi, adolescenţi, mai încoace, alături. Dau ziua bună, normal, colegul îmi răspunde, la fel de normal, dar copilul de şcoală sau adolescentul aproape niciodată. După cum n-am auzit niciodată ca maturul să-i atragă atenţia. Lipsită de instanţe regaltoare, comunicarea s-a rupt. Pentru ei, cei tineri, generaţia noastră locuieşte pe o planetă paralelă, tocmai pentru că nu mai suntem identificabili. Întîmplarea s-a repetat de prea multe ori pentru a fi o simplă întîmplare, ea are toate datele unui fenomen deplin semnificativ, al unui simptom caracteristic pentru destructurarea unei comunităţi, pentru enclavizarea ei în grupuri izolate. Asta implică, la alt nivel, şi pierderea memoriei identitare. Băncuţa este şi un loc privilegiat al memoriei. Acolo se năşteau poveştile cotidianului. Am mai prins, legat de această chestiune capitală a memoriei identitare, bătrînele care povesteau cimitirul. O plimbare prin ţintirim cu o asemenea călăuză devenea o fabuloasă expediţie în timp. Tot după criteriul neamului. Cunoşteau fiecare cruce, povestea fiecărui om îngropat şi toată încrengătura complicată de rubedenii, relatau fapte demne de povestit ale biografiei sale, de multe ori chiar în cheie comică, un fel de Săpînţă orală. Mă întorc, după acest ocol, care m-a ajutat să fixez spinoasa problemă a pierderii identităţii prin pierderea memoriei. Locul investit a devenit localitate. (O altă întrebare cu miez: de unde eşti de loc?) Foişorul de observaţie reprezentat de băncuţa de la poartă era, deci, creator de identitate. Loc al memoriei, al clasificării şi al judecăţii morale. Instanţă. Băncuţa îşi avea şi orele ei. Dimineaţa, după ce puneau oalele la foc, gospodinele ieşeau pentru o primă inspecţie, primul „breaking news” al zilei. Mai fugeau din cînd în cînd să mestece în oale, dacă se întîmplase ceva important şi se luau cu comentariile se întîmpla să se afume fasolea sau să dea laptele în foc. Bătrînele ieşeau mai Revista nouă, 4/2011

târziu să se sorească. Mai pe înserat, era ceasul torsului (eu n-am mai prins decît o bătrînă care ieşea cu fusul). Mai în noapte, băncuţa era a tinerilor, pentru întîlnirile specifice. „A chema pe cineva la poartă” avea un înţeles clar. Sigur că băncuţa mai avea o mulţime de alte funcţii secundare: supravegherea copiilor mici care se jucau pe stradă, păzirea bobocilor de pe şanţ, locul unde se întindeau covoarele la uscat sau fânul... etc. Spuneam că mai exista şi o a doua întrebare la care erai supus cînd treceai prin dreptul acestei vămi: unde ai fost? Sau: de unde vii? Aici aveam două variante de răspuns, în funcţie de dorinţă, dacă erai sau nu interesat să intri în vorbă. Dacă nu voiai să dai informaţii concrete spuneai simplu: „de la vale” sau „din sus” (ceea ce oricum era evident). Dacă erai disponibil pentru un schimb de vorbe mai lung, dădeai informaţia mai exactă, pemiţînd interogatoriului să continue cu alte întrebări. Îl citez iar pe Moromete „răspunzînd cu multe cuvinte la salut”, semn că are chef de vorbă. Nu întîmplător romanul chiar se încheie cu această frază, în care el nu mai foloseşte aceste ceremonial bogat al salutului, ceva se rupsese iremediabil şi ţăranul nu mai iese pe stănoagă să observe lumea. Băncuţa era loc al adăstării, al unui ritm specific al vieţuirii, al negrabei. Era, deci, nu numai loc, ci şi timp specific. Este locul de unde, ca să citez în cheie uşor derizorie o vorbă adesea prost înţeleasă a lui Blaga, ţăranul sabotează istoria. Pentru a construi o infinitate de istorii locale. Scandarea spaţiului în universul rural tradiţional trece prin acest prag de vorbe, de poveşti care se nasc pe băncuţa de la poartă. Aici se desfăşoară cinematograful cotidian, spectacolul lumii, comedia umană. Nu avem o ogindă purtată de-a lungul unui drum, ci un drum defilînd prin faţa unei oglinzi. Deloc obiectivă, deloc rece, dimpotrivă. Băncuţa era centrul acestei imense şi străvezii pînze de păianjen care este reţeua relaţiilor sociale dintr-o comunitate tradiţională. Dispariţia acestui loc învestit înseamnă mai multe lucruri: a) izolarea, enclavizarea, nu mai există o structură fermă, bazată pe un set Revista nouă, 4/2011

limpede de valori ale comunităţii, avem acum categorii izolate, în funcţie de vîrstă, sex, educaţie, religie, ocupaţii, origine etc. care nu mai comunciă între ele; b) lipsa de proiecte; nefiind o unitate, nu se pot face proiecte pentru comunitatea respectivă, care, pur şi simplu, nu îşi percepe interesele comune. Idealismul politico-social, care mizează sforăitor pe descentralizare în favoarea „intereselor comunităţii”, nu ţine seama că multe alcătuiri administrative nu sunt nicidecum, nu mai sunt sau n-au fost niciodată în unele cazuri comunităţi, în sensul tare al termenului. De aceea, şi este în cea mai mare parte un eşec. Nu ştia, evident, coana Lenuţa ce rol sociologic important juca ea supraveghind vigilent tot ce mişcă de pe băncuţa ei. Dar întrebarea ei pluteşte încă neliniştitor în aerul european în care ne mişcăm: noi ai cui om fi, maică?

Emil PERŞA
Poetul N oaptea pluteşte pe-o aripă frântă I arba e arsă de lumina de pe munte C orul cântă refrenul, brazii ascultă în H aina stelelor un foc nou de cuvinte I nima lui încă bate în universul pustiu T oamnele plecate se-ntorc să-l vadă râzând A urul topit în cerneala albastră curge pe râu S eminţele grâului au încolţit, e primăvară T are-i e dor Poetului de liliacul înflorit A mintirea tinereţii sale o cântă chitara N imeni nu-i aduce căldură din zenit E l există în aerul fulgilor de nea cu S oarele românesc se duce la întâlnire în C ămaşă; în ochii vieţii lui arde o stea U riaşul drum i-a pregătit somnul de nemurire Cluj Napoca 26 decembrie 1984 9

cadenţe reflexive

Viorel CERNICA Cioranianul Blaga
(grăbiţi) cu fastuoasă L –uaţi naşterii–sale,omagiereanulaîn p-alocuri a lui Emil Cioran, centenarul am uitat -

totalitate - de o comemorare: la jumătatea de veac scursă de la moartea lui Lucian Blaga. Desigur, pe Blaga l-am tot comemorat, omagiat etc., de câteva decenii bune. Cioran, însă, ni s-a deschis doar în ultimii zece, cincisprezece ani: poate de aceea îl căutăm mai mult, îi încercăm opera pe mai toate feţele, îi privim, cu oarecare interes, „obiectele” personale. E drept, el părea a fi deschis către noi mai demult, dar nu cred că noi am ştiut să intrăm într-o reciprocitate firească, chiar după măsura „vremurilor”, cu el. Când l-am hulit, când l-am adulat, atunci; la fel, când una, când alta, acum, deşi, trebuie s-o recunosc: cu mai multă grijă, dacă nu cumva cu îngrijorare. Au fost vremurile peste om atunci, sunt şi acum. Chiar el a spus-o apăsat, deplângându-ne (deplângându-şi) soarta. A avut un ochi bun pentru istoria noastră (vegetală (!), întâi, apoi propriu-zis „istorică”), dar şi pentru propria sa viaţă (marginală, istoric, pretindea el). Nu în sensul destinului consumat, ci al istoriei în mişcare. Susţinea, cum bine ştiţi, că nu s-ar fi obosit să scrie Schimbarea la faţă a României, dacă nu ar fi crezut într-o şansă de „schimbare la faţă” a culturii româneşti, adică a noastră, a tuturor. De o parte, Cioran, de alta, aşadar, Blaga: contemporani, o vreme, dar din „şcoli” diferite: Cioran, un „năist”, un „trăirist”; dar Blaga? De fapt, acesta din urmă nu putea aparţine, ca atare, unei şcoli: nu încăpea în nici o convenţie scolastică sistemul său, singurul, din cultura românească de până spre jumătatea secolului trecut, cu pereţi şi cupolă, aşa cum spunea G. Călinescu în Istoria sa. Sau

cum au spus-o, în felul lor, „cerchiştii” sibieni, poate cei mai apropiaţi de statutul de discipoli ai lui Blaga, într-o vreme, anume tocmai după ce îşi declaraseră „afilierea” la linia Lovinescu. N-a aparţinut unei „şcoli”, pentru că nu a fost discipolul nici unui gânditor de la noi; dar a fost el însuşi „învăţător”, maestru? Iată problema pe care vreau s-o pun aici: are Lucian Blaga discipoli? În linie filosofică, estetică, se-nţelege; nu în ordine strict literară. Cu „cerchiştii” nu cred că putem merge prea departe. De fapt, ei înşişi nu au mers, deşi li s-a părut tuturor celor care le-au urmărit traseul formării, dar şi primele producţii literare, eseistice (filosofice?!), că sunt cel puţin apropiaţii lui Blaga, în ordinea motivaţiilor şi chiar a unor forme de creaţie. Dovada, firavă, ce-i drept, o avem şi în textele publicate de unii dintre ei în Saeculum, revista scoasă de Blaga, în anii 1943-1944, când preda la Universitatea clujană, mutată pentru o vreme, cum ştim, la Sibiu. De ce nu au mers ei înşişi, cerchiştii, mai departe? Le-a fost teamă să fie socotiţi „blagieni”, se spune. Poate că celebra Scrisoare din 1943, către Eugen Lovinescu, un veritabil manifest literar modernist, aşa cum au apreciat-o criticii mai târziu, să fi contat chiar în această direcţie. Dar poate că îndreptarea lui Blaga către filosofie, mai bine zis, „trădarea”, cel puţin pentru un timp, a literaturii, în avantajul sistemului filosofic, aflat, în anii aceea, 1941-1944, în plină mişcare către sfericizarea sa, să fi contat, în acelaşi sens; şi aceasta se spune. Oricum, nu literatura este în cauză aici, ci însăşi filosofia, iar cerchiştii – cei mai mulţi dintre ei – şi-au dorit să fie scriitori mai degrabă, decât filosofi „blagieni”. Se poate uşor observa că printre colaboratorii de la Saeculum, reviata amintită mai sus, s-au aflat şi nume „mari” ale filosofiei noastre de mai târziu; printre ei, Constantin Noica, Walter Bimel, Tudor Vianu. Aceştia, dar mai cu seamă colaboratorii mai mult sau mai puţin constanţi: Zevedei Barbu, Nicolae Tatu, Ion Negoiţescu, Ştefan Augustin Doinaş, Petre P. Ionescu, Victor Iancu, Ovidiu Drâmba, Radu Stanca (cei mai mulţi, cerchişti) ş. a., se arătau ataşaţi măcar de rosturile acestei publicaţii, stabilite şi puse în circulaţie de Blaga însuşi: „necesitatea unei reviste care să nu fie un simplu magazin de mărfuri, adunate mai ales de peste hotare”,

10

Revista nouă, 4/2011

„afirmarea unei generaţii nu numai între hotarele ţării, ci şi dincolo de hotare”, „creaţie originală, contribuţie personală” (L. Blaga, Saeculum, an I, nr. 1, ian.-febr. 1943). Este vorba despre o angajare directă privind filosofia noastră, susţinută de un filosof împlinit, în acel moment, socotit astfel de toţi cei din cultura noastră de atunci care se pricepeau la filosofie. În afară de Zevedei Barbu, cu o carieră filosofică propriu-zisă, dar nu pe model blagian, ci după convenţii ale unor filosofii din alte zări, pe unde a fost constrâns să se aşeze, niciunul nu a devenit „filosof”. Niciunul, aşadar, nu a rămas lângă Blaga, pentru a-i urma „programul” filosofic şi pentru a deveni discipol al acestuia. Cum se vede, nici vorbă de o „Şcoală Blaga” în filosofia noastră, alcătuită din cei care aveau şansa cea mai clară (şi mai directă) de a împărtăşi programul de cercetări filosofice ale „maestrului”. Totuşi, lucrând cu alte criterii decât cele două după care au fost selectaţi posibilii discipoli (calitatea de membru al „Cercului literar de la Sibiu” sau autori de texte publicate în Saeculum), am putea avea mai mari şanse de a dezvălui „blagianismul” unor gânditori. Îi am în vedere – totuşi, cu oarecare reţinere – pe un colaborator de la Saeculum, mai apropiat de D. D. Roşca în acea vreme, anume Grigore Popa, apoi pe prietenul lui Blaga, coleg de generaţie, Vasile Băncilă. Cu reţinere, spuneam, pentru că încă nu este suficient de clară (deocamdată) legătura dintre creaţia celor doi gânditori tocmai amintiţi şi filosofia lui Blaga. Atât s-ar putea spune acum: unele aplicaţii filosofice ale celor doi ţin de „spiritul” blagian din lucrările ce alcătuiesc „Trilogia culturii”, îndeosebi de ideea de stil şi de conceptul de matrice stilistică. Poate că ar trebui privită situaţia aceasta şi din altă perspectivă. Cert este că o structură „scolastică” blagiană, uşor de recunoscut – aşadar, propusă printr-o interpretare propriu-zis filosofică şi bine argumentată – ar spori însăşi coerenţa filosofiei româneşti şi, în urmare, încrederea noastră în valabilitatea ei. Şi sunt lucruri tocmai de nimic, acestea? Să încercăm să privim situaţia în cauză şi din unghiul lui Blaga: omul, filosoful, poetul (scriitorul). S-a vorbit de răceala sa în relaţiile cu alţii, despre orgoliul său, de obicei peste

măsură, de inapetenţa sa didactică (în legătură cu ultima, am serioase reţineri). Să fie acestea din urmă „cauze” ale slabei înrâuriri „scolastice” venite dinspre Blaga, filosoful împlinit, către mediul nostru filosofic interbelic şi postbelic? Dar dacă ele însele ţin, cumva, de un anume mod de a fi al lui Blaga însuşi, un fel de „matrice”, de un „dat” originar care ocroteşte toate rostirile, gândurile şi faptele sale? Un mod de a fi nu doar în relaţiile domestice, ci chiar în cele condiţionate de creaţie şi de „conştiinţa” (în acest caz, filosofică a) autorului? Schimbând astfel perspectiva, nu cred că este prea greu să simţim „singurătatea blagiană”. În poezie, mai cu seamă; dar şi în cosmologia sa; oarecum, dată fiind coerenţa sistemului său, şi în epistemologia, filosofia culturii, antropologia sa. Degeaba să fi vorbit despre „singularitatea omului” (întâi, în Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937; apoi, în Diferenţialele divine, 1940), în termeni care mai degrabă ţin de sensul de „singurătatea omului”? Nu cumva tocmai singurătatea lui Blaga a făcut ca filosofia sa să nu devină sursa unui proiect de rezistenţă în privinţa formulei de creaţie în cultura noastră? Se teme cineva mai mult de altceva decât de singurătatea celuilalt? Şi nu trece aceasta, singurătatea, uneori mult prea uşor, în răceală faţă de ceilalţi, în orgoliu exersat peste măsură sau într-o (aparentă) inapetenţă didactică? Se va spune că a trecut destul timp de când Blaga nu mai este printre noi şi că opera sa, deşi cu un autor „însingurat”, nu este ea însăşi astfel. În plus, s-a scris foarte mult despre Blaga şi despre „lumea” sa, plină, coerentă, atrăgătoare. Este adevărat! Dar nu cumva s-a scris de la distanţă? Şi nu cumva această distanţă ţine de însăşi singurătatea lui Blaga, des-tăinuită – poetic sau filosofic – în operă? Cred că tocmai aceasta – singurătatea – este matricea de care vorbeam mai devreme, aceea care, din poziţia de dat originar, ocroteşte toate rostirile, gândurile şi faptele lui Blaga. Singurătatea lui Blaga, autentică, desăvârşită, adică goală de entuziasmul comun al „viitorului luminos”, seamănă cu singurătatea despre care vorbeşte Cioran încă din prima sa carte românească: Pe culmile disperării; de fapt, cu ceea ce Cioran numeşte „singurătate individuală”: „A te simţi aruncat şi suspendat în lume,

Revista nouă, 4/2011

11

incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuţi, distrus de propriile tale deficienţe sau exaltări, chinuit de insuficienţele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămânând în aceeaşi dramă lăuntrică, iată ce înseamnă singurătate individuală.” (Pe culmile disperării, „Singurătatea individuală şi singurătatea cosmică). Nu este vorba despre o singurătate cosmică, dominată de „senzaţia părăsirii acestei lumi”. Dimpotrivă, „lumea” este plină pentru Blaga: e drept, este plină de/cu/prin el! Chiar şi aşa, pentru Blaga însuşi, este „lumea aceasta” plină, nefiind ea însăşi, tocmai de aceea, nimic? Dar nu cumva Blaga proiectează asupra „lumii” regula propriei sale subiectivităţi, găsind cu cale să susţină „singularitatea calitativă” a omului? Marele Anonim însuşi este atât de singur, încât ajunge să îşi simtă propriul sine în chip confortabil numai făcând din administrarea propriei sale singurătăţi prima problemă „cosmică. Dar poetul este singur: „Pribeag cum sunt, / mă simt azi cel mai singuratic suflet / şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde. / Un singur gând mi-e rază şi putere: / o, stelelor nici voi n-aveţi / în drumul vostru nici o ţintă, / dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea!” (Stelelor, în vol. Poemele luminii, 1919); „Amare foarte sunt toate cuvintele, / de-aceea – lăsaţi-mă / să umblu mut printre voi, / să vă ies în cale cu ochii închişi.” (Către cititori, în vol. În marea trecere, 1924). Dar este singur şi filosoful, întors cu faţa nu către „aici”, cât mai degrabă către „dincolo”: „Satisfacţia cea mai înaltă, ce o dau explorările filosofice, este tocmai aceea prilejuită de clipele clarobscure ale unui tărâm de dincolo.” (Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937) Veţi spune că se cuvine ca poetul să fie „singur”; poate, asemenea, şi „filosoful”; pentru că au a da seamă de ceea ce nu poate fi zărit, direct, de cei care privesc lucrurile după „canoane”; poetul, filosoful sunt singuri pentru că nu pot fi urmaţi (cu uşurinţă). Şi nu cred că s-ar rosti astfel un neadevăr. Însă Blaga nu este un singuratic formal, cum s-ar cuveni să fie din perspectiva statutului său de poet, de filosof. Blaga este plin de singurătate; şi este astfel în viaţă, în creaţia poetică sau filosofică. Şi este astfel tocmai pentru că nu este un entuziast „prin natură”. Cred că „romanul” cel mai

impresionant despre Blaga va fi scris de cel care îi va simţi – fiind el însuşi un însingurat – măsura răscoalelor sale – trecute, pentru un ochi neatent, în placiditate – faţă de ceea ce, întâmplător sau necesar, s-a aflat în preajma-i, pentru a-i constitui „lumea”. El le pune pe toate în vers, în enunţul filosofic din care îşi alcătuieşte sistemul: le măsoară pe toate, după propria sa singurătate; le face să participe la o „lume” liniştită, pe care doar amintirile despre prima sa vârstă par a le mai răscoli, câteodată. Din singurătate vine şi „imaginea” sa asupra satului; nu dintr-un elogiu metaforic sau ştiinţific, adică gratuit, în sensul în care, din păcate, a fost „citit”, uneori, textul blagian. Blaga nu şi-a fost profetul. Nu şi-a ştiut el însuşi, pe de rost, propria singurătate; deşi a exersat-o ca un veritabil „maestru”. Dar altcineva şi, se pare, fără a-l cunoaşte prea bine după ceea ce a trimis către lumea culturii noastre, anume Cioran, încercând să vorbească despre sine – nereuşind, totuşi, fiindcă se obiectualizase peste măsură – a vorbit despre o singurătate – cea „individuală” – care i se potriveşte lui Blaga, de parcă ar fi fost croită, de Marele Anonim sau poate de Demiurgul ce Rău, întocmai pentru el. Nu se află aici, în cele scrise, decât o „idee” despre apropierea celor singuri: poate că şi Cioran a suferit de un soi de singurătate, e drept, diferit de acela al lui Blaga; altfel, ar fi putut vorbi atât de inspirat despre ea? Şi ar mai fi ceva: o încercare de a mai spune un cuvânt despre Blaga, care să poată repune în discuţie întreaga sa creaţie, acum, după ce prima jumătate de veac de la dispariţia autorului a trecut. Cum se va putea petrece ca atare această repunere în discuţie, nu ştiu! Dar poate ştiţi dumneavoastră, cei care vă situaţi în apropierea celor doi. Poate şi pentru dumneavoastră, cei doi sunt singuri, fiecare cu singurătatea proprie; şi tocmai de aceea, într-o „lume”: a celor singuri. De aici am putea pleca, pentru a le reconsidera dovada de singurătate pe care au dat-o prin opera lor. Este Blaga un cioranian? Cum ar putea fi, atâta vreme cât, în bună măsură, îi este anterior, cultural vorbind, lui Cioran? Este, totuşi, prin singurătatea sa „naturală”, care acoperă înţelesul unui cuvânt – „singurătatea” – pe care Cioran l-a gândit de parcă l-ar fi avut în faţa sa continuu pe Blaga însuşi.

12

Revista nouă, 4/2011

Codruţ CONSTANTINESCU Un patriarh al culturii: Mihai Şora - 95
ungile seri daneze de noiembrie sunt propice introspecţiilor filozofice, dar şi băutului, iar hoardele de suedezi care treceau cu bacul din Helsingborg în Helsingor, orăşelul făcut celebru de Shakespeare şi al lui Hamlet, pentru a achiziţiona lăzi de bere mai ieftină decât în Suedia, o dovedea din plin. Îi admiram în dimineţile de sâmbătă. Într-o astfel de seară, care începe undeva pe la ora 3 după-masa, m-am apucat şi eu să scriu un lung eseu despre o tematică generoasă şi geopolitică, emigrarea tineretului român, una din temele obsesive şi constante de dezbatere din România după douăzeci şi unu de ani şi care se desfăşoară mai degrabă în nota noastră tipic mioritică, cu lamentări lacrimogene. Fundaţia Gheorghe Ursu a avut notabila iniţiativă de a organiza astfel de concursuri inspirate, oferind o temă de interogaţie şi reflecţie tinerilor în căutarea veşnicei recunoaşteri, dar şi a unui bun motiv de dezvăluire. Mă rog, tinerii de pe vremea mea nu mai sunt tinerii de acum, dar aceasta-i o altă poveste. În Danemarca, mă plictiseam, aşa că informaţia despre aceasta minge ridicată la fileu nu m-a lăsat indiferent. M-am aruncat asupra tastaturii cu furie, aveam multe puncte de vedere inoxidabile, pe care le doream transmise, iar dialogul acesta, mai mult cu mine însumi, s-a concretizat în aproape zece pagini tehnoredactate, am scris direct la calculator (!), ceea ce nu mi se întâmplase până să ajung în Danemarca, fără diacritice, fără aliniate şi spaţii, astfel încât şi acum mă mir că a avut cineva răbdarea să le citească. Lăsăm la o parte ideile concentrate care dospeau a revoltă asumată! Am pus plicul gros la poşta din Helsingor, nu înainte de a lipi trei timbre de două kronner cu profilul reginei

evocare

L

Regatului. Spre sfârşitul luni decembrie, m-am întors fără nici un chef în ţară, cu gândul la alte escapade şi burse occidentale, trăind cu speranţa cu ele pot pica din cer precum o face aversa furioasă de vară. O vecină binevoitoare mi-a tulburat liniştea anunţându-mă că fusese sunată de cineva de la redacţia Revistei 22 aflat în căutarea unui anume Codruţ Constantinescu. Era vorba despre un concurs. Am fost uimit: acel plic ajunsese totuşi la destinaţie şi chiar dacă mi s-a comunicat că grupul ţintă căruia i se adresa concursul era format din liceenii din întreaga ţară (detaliu care mi-ar fi tăiat din start orice chef de a participaă căci cine se angrenează într-o competiţie ştiindă încă de la bun începută că nu are nici cea mai mică şansa de a câştiga – ea subzistă în inconştientul oricărui aspirant, indiferent cât de mult încearcă acesta să se convingă de inutilitatea şi zădărnicia demersului pentru a de proteja de durerea eşecului) eram invitat să iau parte la ceremonia de decernare a premiilor acelor liceeni care fuseseră desemnaţi câştigători. Ceremonia a avut loc în ziua de 10 ianuarie 2001, la sediul Grupului pentru Dialog Social. Lume multă, părinţi care-şi însoţeau mândre odraslele, personalităţi culturale a căror simplă prezenţă mă intimida (oare tinerii de azi mai au fiorul de a fi în aceeaşi încăpere cu un Horia Roman Patapievici, cu Andrei Pleşu, cu Mihai Şora, cu Neagu Djuvara sau cu vreo altă personalitate culturală? Nu ştiu.). Cel care a prezidat decernarea premiilor a fost chiar Mihai Şora, ţin bine minte. căci dânsul mi-a oferit un premiu de consolare, două cărţi (îmi e imposibil să precizez titlul lor, s-au rătăcit undeva prin bibliotecă), dar, cel mai important, a remarcat zbaterile mele publicistice de la pagina a doua, cea a cititorilor, din Revista 22 şi Dilema (care încă nu era Veche) şi, înainte de a-mi strânge mâna, a rostit cuvintele care mi-au rămas întipărite în memorie iată, un tânăr de care vom mai auzi. Ştiu că memoria îţi poate juca destule feste şi poate rescrie chiar propriul tău trecut, ca să nu mai vorbim de trecutul tău în raport cu alţii, însă bucuria acelor cuvinte nu s-a stins. După modesta şi insignifianta mea părere, ducem o acută lipsa de gesturi tandre prin care

Revista nouă, 4/2011

13

barzii, mogulii, cei care deţin marea putere în cultura românească, taie şi spânzură, decid să găsească, încurajeze, promoveze juniorii, tineri care, nefiind neapărat genii şi nedând semne de genialitate galopantă, ne-olimpicii români, au potenţial de gândire normală a culturii. Ce i-ar costa să rostească mai des cuvinte frumoase la adresa unor tineri începători într-ale culturii? Cât din timpul lor s-ar irosi dacă ar lua de mână debutanţi şi i-ar îndrepta către drumul marii culturi, fără a cădea în capcana facilă de a recruta viitori lăudaci ai propriei opere? Unul dintre obstacolele identificate îl reprezintă orgoliul acestora. Se aşteaptă mai degrabă tămâieri, laude, proslăviri, identificări şi mai puţin la mâini întinse. Cred că şi culturii i se aplică aceeaşi regulă ca altor sectoare ale unei societăţi: atunci când ai reuşit în acel domeniu de o manieră categorică, creştineşte şi uman ar fi să întorci o parte din prea-plinul tău celor lăsaţi în urmă, în marele cartier al anonimatului. Geniul lui Noica a constat şi în această grijă pentru antrenamentul tinerilor cu potenţial, în conceptul de paidea. Câte din gesturile lui în raportul cu regimul comunist nu se explică tocmai prin această dorinţă aparent naivă! Departe de mine credinţa că, prin înmulţirea unor astfel de gesturi tandre şi, neapărat, dezinteresate, media de promovabilitate la bacalaureat ar creşte exponenţial, însă, în mod sigur, culturii (dar şi limbii române!) i-ar merge mai bine, ar avea un viitor, s-ar desţeleni locuri care acum sunt sufocate cu bălării. S-ar crea sau s-ar înmulţi, precum e cazul în cadrul fisiunii atomice, acea masă de dependenţi de actul cultural ce ar permite supravieţuirea şi concentrarea în exclusivitate asupra actului creator, căci cultura, indiferent de ramură, nu ar mai sta la mila autorităţilor sau sponsorilor mai mult sau mai puţin generoşi, ci ar vinde, deci ar fi perfect integrată în economia de piaţă. Poate că, acolo unde vom merge cu siguranţă toţi, acel Cineva ne va judeca şi după numărul, calitatea şi sinceritatea cuvintelor frumoase pe care le-am rostit despre semenii noştri. Punctajul ar trebui diminuat când este vorba despre soţi/soţii, iubiţi/iubite, copii şi părinţi, căci, în mod teoretic cel puţin, ţine de domeniul naturalului să ne vorbim frumos, de bine personalele apropiate, chiar dacă, uneori, dacă facem greşeala de a ne uita pe la ştiri (nu

numai cele de la ora 5 după-amiaza) ajungem să credem contrariul. În această situaţie, domnul Şora ar sta bine, foarte bine. În agenda roşie care-mi găzduia jurnalul din anul 2001, îmi transcrisesem, pe prima pagină, un citat din C.G. Jung, care, cred, se potrivea de minune cu întâmplarea, singulară, care m-a dus pe mine, un necunoscut să strâng mâna domnului Mihai Şora: «Oricât de izolat şi singur te-ai simţi, dacă-ţi îndeplineşti lucrarea cu fidelitate şi grijă, prieteni neştiuţi vor veni să te caute.» Implicarea în viaţa socială a domnului Mihai Şora reconfirma angajamentul filosofului faţă de dialog (nu degeaba a fost unul din membrii fondatori ai Grupului pentru Dialog Social). «Întâlnirea cu celalalt este o mare bucurie» mărturisea Mihai Şora. «Am aceasta disponibilitate pentru întâlnire oricând. Întotdeauna sunt în dialog cu ceva sau cu cineva. Dialogul este calea ce ar putea eventual duce la împlinirea persoanei.» Dialogul presupune o constituţie intelectuală nu numai robustă, dar şi temperată de pasiunile care animă sufletul uman, dacă nu o punere sub semnul întrebării a propriilor certitudiniş măcar o predispoziţie către a te lăsa modelat de argumentele altuiaş în cazul în care acestea rezonează cu eul tău interior. Însă o depărtare de tărâmurile încrâncenării, atitudine care a dominat viaţa românească intelectuală (dar nu numai) de după 1989. Ceea ce este remarcabil la Mihail Sora este şi critica rezonabilă a înaintării bezmetice în labirintul în care riscăm să ne pierdem pentru că nu mai avem o siguranţă a sinelui, o construcţie identitară solidă, o ancorare în trecut şi în tradiţiile pe care acesta le-a decantat de-a lungul sutelor de ani. Probabil că şi de aceea se petrec atât de multe dezastre în jurul nostru, repede mediatizate (sau poate pentru că ne-am înmulţit mijloacele de mediatizare la infinit se petrec, cuptorul are nevoie de cărbune) pentru că am pierdut pariul cu noi înşine chiar dacă l-am câştigat, aparent, pe cel cu tehnologia şi, implicit, viteza. Încă din 1944, când scria la cartea “Du Dialogue Interieur”, Mihai Şora avea această viziune sumbră asupra naturii umane: «Drama omului este că-şi petrece cea mai mare parte a vieţii rătăcind pe căile nenumărate şi încâlcite ale aparenţei, bătând la toate uşile în spatele

14

Revista nouă, 4/2011

cărora bănuieşte că se află ascuns singurul lucru ce poate umple de substanţă momentele goale ale devenirii sale, şi anume fiinţa, când de fapt nu poate să se hrănească decât cu mirajele înşelătoare ale aparenţei.»1 După şase decenii de evoluţie umană, peisajul nu este radical modificat, dimpotrivă, evoluţia tehnologiilor împingând omenirea către o superficialitate din ce în ce mai vizibilă. Către o imensă flecăreală fără rost. «Suntem în pericol să ne ignorăm scânteia de divinitate şi să ne raportăm numai la înveliş, care e trupul, şi la trebuinţele acestuia. Omul nu mai are nici timp, nici dorinţa de a se bucura de viaţa adevărată. E pur şi simplu anulat de tehnologie. Mă uit la cât pot vorbi oamenii la telefonul mobil. Nu mai ies din ciclul comunicării, dar fără să comunice cu adevărat. Sunt prinşi într-un vârtej de informaţii superficiale. Nu mai au răgazul să vadă ce frumos este cerul, că lumea în care trăiesc este o minune. Viaţa acestor oameni este de-o monotonie înspăimântătoare. Nu mai e loc în viata lor de nimic, de bucurie, de speranţă. Şi nici nu mai comunică. Pentru că dacă nu mai acumulezi senzaţii, trăiri, gânduri, imagini, nu mai ai ce substanţă sufletească să împărtăşeşti într-un adevărat act de comunicare.»2 Mihai Şora se situează pe aceeaşi lungime de undă cu Aldous Huxley, care, în romanul Punct. Contrapunct definea la rândul său noile timpuri: „- Viaţa modernă e o viaţă rapidă. Astăzi nu mai poţi să tragi după tine un vagon de idealuri şi romantisme. Când călătoreşti cu avionul trebuie să-ţi laşi bagajele grele acasă. Sufletul bun şi demodat mergea pe vremea când oamenii trăiau încet. Astăzi e o povară. Nu mai e loc pentru el în avion. - Nu mai e loc nici măcar pentru inimă?” O altă latură a personalităţii sale este implicarea sa în societatea în care, cu atâta neşansă, a revenit când foarte mulţi doreau să plece, România. Dezbaterea privind implicarea sau pasivitatea intelectualilor faţă de trebile lumeşti are vechime şi destui combatanţi, poate şi o concluzie: orice ar face, nu au cum să se pună la adăpost de criticile comentatorilor. Chiar şi o implicarea reuşită în câmpul lumesc este privită drept suspectă, trecută cu vederea sau chiar blamată. Intelectualilor implicaţi li se cere nici mai mult nici mai puţin decât să fie perfecţi

şi sa aibă instinctul posteriorităţii. Dacă rămân pe margine concentrându-se asupra culturii, şi această poziţie este blamabilă. Sunt laşi, nu au curaj, lasă Ţara pe mâinile derbedeilor politicieni. Domnul Şora a ales să se implice într-o măsură care nu poate fi stabilită decât individual şi subiectiv, de fiecare în parte, căci şi intelectualii publici au această opţiune, la fel care oricine altcineva: de a accepta o funcţie sau alta, de a o părăsi după o anumită perioadă de timp. Fără să-mi dau seama, am fost unul din beneficiarii direcţi ai perioadei scurte cât timp domnia sa a fost ministrul Învăţământului, în primul guvern post-decembrist, căci desfiinţarea liceelor industriale şi agricole şi înlocuirea lor (de fapt, revenirea) cu cele teoretice mi-a permis să fac patru clase de liceu studiind mai degrabă limba engleză, limba şi literatura română (cu istoricul literar câmpinean Ion Bălu) şi istorie, decât rezistenţa materialelor sau celebrele abrevieri sângeroase, teceme sau uteleme. O reformă prea puţin cunoscută, dar cu efecte poate mai benefice decât toate reformele pompoase care i-au urmat. Traducerea şi publicarea operei franceze a lui Benjamin Fondane (Restitutio Fondane), sper, dusă într-un final la bun sfârşit, în ciuda neaşteptatelor şi incomprehensibilelor dificultăţi colaterale, vine să completeze un tablou bine închegat a generozităţii domniei sale (nu degeaba iniţialele sale MS sunt şi cele folosite de Casele regale pentru desemnarea Majestăţilor Sale). Neobosita muncă intelectuală a celor doi patriarhi ai culturii româneşti actuale, Mihai Şora şi Neagu Djuvara, puritatea şi altruismul căutărilor, aerul tare, de munte pe care-l oferă celor care au ochi pentru a citi şi urechi pentru a auzi, mă fac doar să mă întreb cum ar fi arătat cultura română dacă şenilele tancurilor sovietice nu ar fi smuls din rădăcini fundamentele unei societăţi care, departe de a fi fost perfecte, oferea, totuşi, un cadru propice formării spirituale. Cei doi sunt mostrele unui trecut pe care, chiar dacă nu ar trebui să-l idealizam, nu ar trebui nici să-l uităm. Ploieşti 12.07.2011
1 “Despre dialogul interior”, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995 pag. 40. 2 “Dialoguri în pridvor”, Formula As, nr. 823, anul 2008

Revista nouă, 4/2011

15

Serghie BUCUR Nicolae Iorga «A fost tăiat un brad bătrân»

remember

n dimineaţa zilei de 28 noiembrie 1940, o brazdă de pământ aproape de drumul Strejnicului, din marginea Ploieştiului, se umplu de sângele ţâşnit prin găurile gloanţelor trase mişeleşte, de mâini legionare, în uriaşul cap al lui Nicolae Iorga! Trupul se prăvăli în neant. Ochii, rămaşi deschişi către Dumnezeu, a mustrare, fură închişi de mâinile aspre ale acelor ţărani care, plecaţi cu treburi, găsindu-l mort, văzură începutul unor mari nenorociri… României i se retezase cea mai luminată minte ce a avut-o vreodată ! De 70 de ani, fără Nicolae Iorga trăim o întunecime tot mai agravantă… Iorga – la 19 ani 1889, Iaşi. Junele Neculai Iorga îl meditează pe Mihai Tasu, fiul preşedintelui Curţii de Apel, membru al Junimii şi prieten la cataramă cu George Panu şi Ion Creangă. Sora meditatului, o trestie de domnişoară la pension, îi aprinde sângele. La 15aprilie 1890, Neculai Iorga şi Maria Tasu îşi unesc sufletele, de faţă cu studenţi şi profesori, între care A D Xenopol şi Petru Poni. Căsnicia durează doar 10 ani. Divorţul lasă în urmă o mamă cu doi copii: Petru – ofiţer erou în primul război mondial şi Florica – soţia fratelui muzicianului Ion Chirescu, iar istoricul se refugiază la Braşov. Iorga – la 30 de ani În oraşul de sub Tâmpa, tânărul profesor leagă prietenie cu familia Bogdanilor – Ion şi Gheorghe (I. B. Duică), concomitent îndrăgostindu-se de Ecaterina Bogdan, una 16

Î

din surorile acestora. Mică de stat şi cu ochi albaştri, absolventă a Universităţii din Budapesta, Ecaterina devine doamna Iorga, la doar 21 de ani. Vor avea împreună 7 copii – Mircea, diplomat al Universităţii din Torino şi poet, Ştefan, doctor în Medicină şi poet, Magdalena, pictoriţă şi diplomată, Liliana, licenţiată în Litere, Bucureşti, Alina Ecaterina, artistă plastică şi Adriana, decedată prea devreme… Iorga – Profesorul, Academicianul Şcoala primară şi Gimnaziul, la Botoşani, Liceul Naţional Iaşi (1888); Facultatea de Istorie Literară Iaşi, doar într-un an, cu Magna cum laude (1889); Specializări la Paris, Berlin şi Leipzig (1892); Doctoratul, la Leipzig (1893); Profesor la Universitatea Bucureşti (1894); Membru al Academiei Române (20 mai 1910). Iorga – Savant, Ctitor Doctor Honoris causa al multor universităţi din Franţa, Polonia, Iugoslavia; Decan, Rector, Senator de drept. Întemeiază Universitatea Populară la Vălenii de Munte, Şcoala Românească la Fontenay-aux-Roses, Casa Romana la Veneţia. Fondează publicaţiile Neamul Românesc, Floarea Darurilor, Neamul Românesc Literar, Neamul Românesc pentru Popor, Drum Drept, Cuget Clar. Iorga – Istoricul Publicist & Scriitor Publică în Sămănătorul, Contimporanul, Lupta, Convorbiri Literare, România Jună, EPOCA. Scrie şi publică 1003 volume, 12.755 de articole şi 4963 de recenzii, în care cuprinde toate ramurile Istoriei. Printre tomurile de notorietate mondială: Istoria Românilor – 11 volume; Acte şi fragmente cu privire la Istoria românilor – 3 volume; Manuscripte din bibliotecile streine relative la Istoria românilor (2 volume); Inscripţii din bisericile României (2 volume); Istoria românilor în chipuri şi icoane (2 volume); Istoria armatei româneşti (2 volume); Istoria comerţului românesc (2 volume); Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase româneşti (2 volume); Istoria Bucureştilor; Revista nouă, 4/2011

Istoria industriilor la români; Istoria învăţământului românesc, Istoria românilor prin călătorii (4 volume); Istoria lui Mihai Viteazul. Lucrări pentru străinătate: The Byzantin Empire (Londra, 1907), Geschichte das Osmanischen Reiche (5 volume), Veneţia în Marea Neagră (3 volume), Etudes byzantines (2 volume), La place des Roumains dans l’histoire universelle (3 volume). Scrie poezie de nuanţă neoclasică, teatru istoric, note de călătorie – prin România şi Europa, Generalităţi cu privire la studiile istorice, accentuând funcţia etică şi patriotică a Istoriei. Printre „cărămizile” de proporţii: Oameni cari au fost, O viaţă de om. Aşa cum a fost. În planul ştiinţelor istorice publică: Istoria Literaturii române în secolul al XVIII-lea (1901), Istoria Literaturii religioase a românilor până la 1688 (1904), Istoria Literaturii româneşti în veacul al XIXlea de la 1821 înainte (3 volume, 1907-1909), Istoria Literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor (3 volume, 1920), Istoria Literaturii româneşti contemporane (1934). Iorga – în Prahova Scrie şi publică, aşezat la Vălenii de Munte – în casa inginerului Gheorghe Pănculescu, specialistul lui Gustav Eiffel, în ridicarea Turnului omonim din Paris – 600 de lucrări tipărite în propria tipografie, Neamul Românesc (înfiinţată în 1907), devenită Datina Românească (1924-1940). E profesor la Liceul de Latină Ploieşti (1890-1894). E preşedintele Băncii de Comerţ din Vălenii de Munte (1911). Întemeiază Universitatea de Vară (1912), apoi Şcoala de Misionare (1921), apoi Fundaţia pentru Studenţi Nicolae Iorga (11 martie 1923), apoi Uniunea Aşezămintelor Culturale (decembrie 1933). La 24 iulie 1934 i se înmânează public Diploma de Cetăţean de Onoare al Vălenilor de Munte. Alte ctitorii autohtone: Biblioteca mânăstirii Zamfira (15 septembrie 1937), Teatrul în aer liber (8 august 1938). Volume scrise şi publicate: Mânăstirea Vălenii de Munte (1925), Biserica din Stari-Chiojd (1925), Aşezămintele mele Revista nouă, 4/2011

(1930), Moşnenii de pe Vărbilău (1931), Documente urlăţene, BP Hasdeu, Lipsuri şi îndreptări ploieştene (1938). Iorga – Osânditul Un document oficial – «Notele informative asupra asasinării prof. N. Iorga şi V. Madgearu, nr. 2422/3 aprilie 1941”, ale „Parchetului General al Curţii de Apel din Bucureşti, către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, La nr. 1690 din 3 aprilie 1941”», apărut în „Ion Antonescu şi Garda de Fier”, de dr. Serafim Duicu, există aceste însemnări, paginile 151-152: „Până la cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, profesorul Nicolae Iorga locuia la Vălenii de Munte, cu soţia sa, d-na Ecaterina Iorga şi cumnata sa, d-na Lucia Bogdan, care îi era şi cea mai apropiată colaboratoare în toate instituţiile culturale patronate de victimă. Tot timpul cât profesorul a locuit la Vălenii de Munte, era păzit de legionari, sub motiv de a preveni vreo agresiune ce s-ar exercita contra sa. Din cauza cutremurului, casa profesorului fiind dărâmată, a fost obligat să se mute la vila sa din Sinaia, str. Codrului, unde a continuat să scrie la Istoria Universală. Cu mult înainte de asasinat, profesorul devenise foarte nervos şi adeseori spunea familiei că va fi omorât de legionari. D-na Iorga şi cumnata sa Lucia Bogdan l-au sfătuit să plece în Italia şi să locuiască în Casa Românească din Veneţia, până la liniştirea situaţiei. Întotdeauna a refuzat această propunere, sub motiv că nu e laş, să-şi părăsească ţara. În ziua de 27 noiembrie 19410, profesorul se găsea în biroul din vila de la Sinaia, unde lucra, iar d-na Ecaterina Iorga scria într-o cameră de la parter. La ora 17,30, uşa de la camera d-nei Iorga s-a deschis şi trei persoane au barat uşa, iar alte patru se găseau în camera alăturată. D-a Iorga s-a ridicat impresionată de la biroul său şi a întrebat cine sânt. Unul din acei indivizi a spus: „Poliţia legionară a capitalei” şi au venit să-l ia pe dl. prof. Iorga la Bucureşti, pentru un interogatoriu. D-na Iorga le-a spus că 17

profesorul este bolnav. Au răspuns foarte miraţi: „Bolnav ?” În acel moment a intrat pe uşă bucătăreasa Aneta Cazacu, care aducea ceaiul pentru victimă. D-na Iorga i-a făcut semn să ducă ceaiul sus, în biroul unde profesorul lucra, dar indivizii au observat acest gest şi au urmat pe bucătăreasă până în camera unde lucra victima. Într-un minut au coborât din birou. Victima mergea înainte, iar cei 7 indivizi îl urmau. În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat şi în timp să-şi pună galoşii, observând că unul din acei indivizi se uita curios la el, a întrebat dacă e voie să-şi ia galoşii. D-na Iorga a intervenit, sfătuindu-l să-şi ia galoşii, fiindcă poate să răcească. După ce s-a îmbrăcat complet, a voit să meargă la baie, dar toţi indivizii s-au pus în faţă, interzicându-i acest lucru, apoi înconjurând pe victimă, au coborât scările şi au ieşit. Unul din acei indivizi îşi uitase pălăria în biroul profesorului şi a cerut servitoarei ca să i-o aducă. Profitând de această întârziere, victima i-a spus soţiei sale să aibă grijă de notele de la „Istoria Universală”, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre maşină, care fusese garată mai jos, grupul s-a întâlnit cu d-şoara Alina Iorga, fiica victimei, care, auzind de la tatăl său că merge la Bucureşti, pentru un interogatoriu, a cerut să meargă şi ea, însă unul din cei 7 i-a răspuns că n-are loc în maşină. Profesorul a fost aşezat în faţă împreună cu şoferul şi un alt individ, iar alţii patru în fund. Cel care a rămas jos a salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar.” Iorga – Ţinta „Echipei Morţii” În continuarea Notelor de sus: „A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului a fost găsit împuşcat, pe câmpul de lângă comuna Strejnic. Lângă cadavru s-au găsit 9 tuburi de cartuşe dintre care 7 de calibru 7,65 iar 2 de calibru 6,35. Prin rechizitoriul introductiv cu nr. 8268 din 27 martie 1941 al d-lui primprocuror al Tribunalului Prahova, s-a deschis acţiune publică contra crima de omor cu premeditare (art. 464, pt. p. c.) contra lui 18

Tudor Dacu, fost informator la poliţia legionară din Ploieşti, şi Ştefan Iacobuţă, fost şofer la Institutul Naţional al Cooperaţiei, amândoi dispăruţi. Pentru primul s-a făcut cerere de extrădare din Ungaria, unde se pare că este arestat. Afacerea este în curs de instrucţie la cabinetul 2 instrucţie, Tribunalul Prahova.” Iorga – Premonitivul Pe 27 noiembrie 1940, tocul cu peniţa înmuiată în călimară, scrisese testamentar, versurile de un tragism oedipian: „A fost tăiat un brad bătrân / Fiindcă făcea prea multă umbră, / Şi-atuncea, din pădurea sumbră / Se auzi un glas păgân: // O, voi, ce-n soare cald trăiţi / Şi aţi răpus strămoşul vostru, / Să nu vă strice rostul vostru / De ce sînteţi aşa grăbiţi ? // În anii mulţi cât el a fost / De-a lungul ceasurilor grele / Sub paza crengilor rebele / Mulţi au aflat un adăpost. // Moşneagul, stând pe culme drept, / A fost la drum o călăuză / Şi-n vremea aspră şi ursuză / El cu furtunile-a dat piept. // Folos aduse cât fu viu / Şi mort acuma, când se duce, / Ce alta poate-a vă aduce, / Decât doar încă un sicriu?” Revista nouă, 4/2011

cronica literară

Constantin TRANDAFIR Exegeza şi poezia

Bacovia. „Exerciţii de fidelitate”
vorbind, aproape ignorat. Astfel de iniţiativă, pe lângă faptul că indică acribie de intelectual remarcabil, nu mai aduce niciun alt fel de satisfacţie. Totuşi, cel mai asiduu investigator al operei lui George Bacovia, Constantin Călin, publică o ediţie a scrierilor bacoviene, care nu este nici completă, nici critică, ci o ediţie „Bacovia pentru toţi”. Oricum, e cea mai riguroasă (deci şi critică) dintre ediţiile aşa-zis „populare”, cum numai greii europeni mai cutează. I-aş putea zice fără a greşi: Ediţia Călin. Nu voi intra în amănunte descriptive, cu atât mai puţin voi purcede la evaluări de specialist în materie, fiindcă nu sunt, dar de cititor atent. Observ numai, într-o foarte succintă dare de seamă, că efortul şi priceperea editorului au condus la un rezultat demn de luat în vedere. De altfel, periplul (căci mai totdeauna odisee se petrece în acest domeniu, mai abitir când e vorba de scrupulosul Constantin Călin) îl aflăm din Argument. Motivul principal (invocat de autor) al acestei întreprinderi este circulaţia, după 1990, a numeroase volume din versurile şi proza poetului „alterate de greşeli”. Şi exemplifică mult. Confruntarea cu ediţiile postdecembriste demne de luat în seamă evocă, normal, şi „marile” ediţii anterioare. Peste aceasta şi pentru o cât mai bună apropiere de lucrul foarte bine făcut, editorul merge iar şi iar la manuscrisele bacoviene, răscoleşte publicaţiile Revista nouă, 4/2011 rec repede peste observaţia că T alcătuirea uneieste, astăzi, în generalde ediţii serioase, act cultură strict necesar,

unde au apărut textele prima dată. Acest travaliu individualizează net ediţia de faţă. Şi, din nou, i se impune o dificultate: punctuaţia. Explicaţia dată îl favorizează, cu o singură rezervă: oricum ar fi redactat autorul ediţiei textele sale, ele se cuvine să respecte întocmai ortografia în vigoare, academică. „Aci” (mania moldoveanului Călin pentru vechiul muntenism „aici”) s-ar putea să nu am dreptate. În acelaşi timp cu ediţia Bacovia, Constantin Călin îşi adună în volum o parte din glosele şi notele diaristice despre poet. Acestea sunt, ca să zic aşa, aşchiile de la impunătoarea construcţie începută din vremuri anterioare. E vorba de trilogia Dosarul Bacovia, din care au fost tipărite până acum Eseuri despre om şi epocă (în 1999, 482 p.) şi O descriere a operei (în 2004, 647 p.) După 12 ani, al treilea volum încă n-a apărut. E, oare, povestea cu grandioasele proiecte care, în mentalitatea românească, rămân „neisprăvite” ? Nici vorbă, Constantin Călin este foarte harnic, priceput şi la o vârstă destul de viguroasă. Şi cu o voinţă ieşită din comun: vesteşte că îl „mai las la revizie, să-l răşluiesc pe anumite părţi, să-l feţuiesc pe altele”. Ca să-i imit felul acesta de exprimare, oral-popular, aş spune că socoteala sa are pricini bine ticluite şi edificiul lui se va împlini când nici nu te aştepţi, ca orice surpriză. Dar nici atunci nu va fi terminat. Căci „vechiul soldat” statornic e pus pe exerciţii la care nu renunţă niciodată. În jurul lui Bacovia (en miette!) seamănă cu un dans erotic şi, totodată, cu un asalt meticulos pentru a cuceri noi şi noi teritorii dintr-o realitate care a ajuns să fie misterioasă. 19

Fără exagerare, Constantin Călin îmbină erudiţia cu vocaţia religioasă. Şi cu o îndemânarea a scriiturii care, la urma urmelor, explică atracţia acestor opuri masive. El face parte dintre cei mai buni cinci scriptori ai noşti, în viaţă, din categoria criticilor şi istoricilor literari. De aceea, Gheorghe Grigurcu îi spune, înainte de orice, eseist. Pentru că pe ce pune mâna se transformă în literatură de bună calitate. „Excursiile” în detalii, «dispersiile» se fac în deplină libertate şi în căutarea de nuanţe pe un teren, totuşi, ferm, bacovian: termeni, expresii, analogii, reflecţii, perplexităţi, contraziceri, reiterări, adaosuri, aproximaţii, aluzii, decizii. La modul odobescian, ca să nu zic tocmai rabelaisian. Difficiles nugae într-un spectacol elegant şi viu, care place chiar şi cititorilor nefamiliarizaţi cu expertizele filologice şi nededaţi la voluptăţi stilistice. „Jurnalul” adaugă mai multă „creaţie” prin mărturisiri şi reacţii subiective, inclusiv raportate la actualitatea socio-politică, care închipuie şi ceva aer polemic. Adevărat act de reflecţie „ironică” şi „temerară” pentru sobrul şi circumspectul cărturar: „Neîndoielnic, trăim vremuri ciudate: cel mai des citaţi scriitori români (lucru pe care la rigoare l-aş putea argumenta statistic) Caragiale şi Bacovia. În cazul celui dintâi, motivul se înţelege uşor: falsitatea multora dintre aspectele vieţii de azi o aminteşte pe cea a epocii sale. În cel al poetului, el e mai puţin evident. Şi totuşi, cum spuneam, Bacovia e citat în discursurile parlamentare (dar ar însemmna să-i suspectăm pe aleşii noştri „uninomonali” de referenţialitate livrescă! n. m., C. T.), în articolele literare şi politice. Expresii de-ale sale au devenit titluri de rubrici. El e în «aerul timpului», inevitabil. Recurgem la vorbele lui pentru a caracteriza nebunia lumii contemporane, violenţa, sărăcia, lipsa de perspectivă, mizeria, disperarea. Iar acesta nu mai e un mijloc de atracţie literară, ci unul firesc, evocator (...) Lumea românească oscilează permanent între veselia celui dintâi şi paroxismul celui de-al doilea”. Să-mi mai stăpânesc pornirea, şi din cauza spaţiului, de a cita, mai ales că înscrisurile se cer năvală pentru a fi reproduse. Simt o neplăcută neajungere din această pricină, dar o pot înlocui cu satisfacţia de a mă întoarce mereu la sursă. 20

Neoavangardistul fericit

încheie, după ce a trecut prin volumul oase de înger din 2009, cu viaţa cealaltă şi moartea cealaltă. Abia aşteaptă, mărturiseşte autorul, să strângă aceste tomuri masive (fără luxurianţa ilustraţiilor) într-o singură carte (!), care va arăta mai bine omogenitatea temelor şi obsesiilor sale. Va fi, dacă se poate spune aşa, mai mult decât un tur de forţă. Până atunci, un cititor atent poate confirma de pe acum continuitatea scrierilor lui Nicolae Tzone, au făcut-o mulţii şi entuziaştii comentatori, atât de însufleţiţi încât parcă nu i-ar cădea tocmai bine adresantului, dacă acesta n-ar avea o indiscutabilă logică afectivă. Mai corect spus, urmaşul (atipic!) al suprarealismului păstrează un echilibru, specific şi necesar, în cercul ambiguităţilor. E bine cunoscut că avangardiştii sunt oameni inteligenţi în pofida multor explozii umorale. În cheia opuselor care se ating trebuie citit scrisul lui Nicolae Tzone, mai ales din volumul de faţă despre viaţa şi moartea din partea „cealaltă” a vederii. Sunt aşa de multe probele contrastelor complementare, încât, într-o cronichetă ca aceasta, ele trebuie reduse cât mai mult. Şi am să încep cu amfibolia din titlu şi din tot cuprinsul, tentaţia de a prinde în fluviul oratoriului dualitatea fiinţei umane, fixitatea şi tribulaţiile ei, faţa neagră şi roză a timpului: „şi ciocănesc fără grabă cioc-cioc în casa mea din antim cu viaţa cealaltă / şi cu moartea cealaltă / şi viaţa cealaltă are chipul meu neatins de vreun rid de vreo tristeţe netrecătoare sau trecătoare / şi moartea cealaltă are de asemeni chipul meu însă cu pleoapele şi irişii arzând la vedere”; „eu din viaţa aceasta singur şi trist eu din viaţa / cealaltă pur şi cu privirea de înger şi eu încă o dată eu / din moartea cealaltă cu ochii în flăcări şi cu o cravată / de in negru la gâtul îmbrăcat într-o cămaşă de bumbac alb”; „viaţa cealaltă corabie cu pânze imense pe o mare foarte strălucitoare ce încă nu e / Revista nouă, 4/2011

rilogia poetică a lui magnificul şi T începută cu nicolae Nicolae Tzone, continuată cu capodopera maxima, se

moartea cealaltă o altă piatră pe care va trebui s-o sparg între dinţi / şi s-o înghit fragment cu fragment”. Zeii, Iisus şi îngerii se întâlnesc, în cântece de nuntă pe binecunoscuta stradă Antim, cu noul Ghilgameş şi cu noul Enkidu. Viaţa şi moartea, „celelalte”, ocupă irepresibil imaginarul suprarealist, oniric. Spune poetul că steagurile lui se nasc pletoric şi panoramic dintr-o suprarealitate mitologică sau, mai uman-corporal, din „vaginul poeziei”. De dragul analogiei: ca la Walt Whitman, ca la, de ce nu, Macedonski, ca la fel de „fericitul” Gellu Naum în amplele poeme paradoxal-onirice, la fel de sigur - ca la Dimov cel din a doua perioadă a poeziei sale, a poemelor narative, ca să-i numesc numai pe aceştia. Căci Nicolae Tzone vine, înainte te toate, din suprarealism, dar are un orgoliu de extracţie romantică să-şi revendice eul, şi încă unul dilatat la maximum. Îşi caută frenetic identitatea şi pare să o găsească, să mă exprim oximoronic, în erupţiile temperate, în magnificenţa inocentă, în jovialitatea tenebroasă, în dezinvoltura totuşi, pe alocuri, cam locvace. Pentru că acesta este modul propriu de a se exprima, afirmat stăruitor, trebuie repetat că multiplicării îi răspunde adeseori litota, euforiei reflexivitatea, superbiei tandreţea. Discursul fastuos caută adresarea directă către cititor, asta se întâmplă mereu, dar special în uvertura de unsprezece poeme despre poezie în general şi despre sine: „totul este încă de scris / şi de trăit”; „şi trupul în valea regilor de zidit cine oare ar pute să-l zidească dacă nu eu / dacă nu eu cetitorule”; Vizionarism, creativitate, atotputernicie, declamaţie, triumfal ca pentru o încoronare, Şi în felul suprarealiştilor, luxurianţă de pădure tropicală, minerale, zoologie (şerpi lungi şi verzi, taurul negru, de foc, cămila roşie, leul, tigrul, şoimul, sufletul ca un elefant indian, iepurele, păianjenul): „eu mănânc lupi eu îmi potolesc setea şi foamea cu sânge de lup şi cu carne de lup / şi cu omoplaţi şi cu gheare de lup iubită cetitoare a mea / patul meu tandru şi cald e azi în beregata solzoasă a lupului e în muşchiul pulpei lui / întinsă la maximum în alergare-ndrăcită iubite al meu cetitorule”. Revista nouă, 4/2011

Citatul din Emil Cioran, între mult altele, exaltă voinţa, beţia de melodii, ebrietatea de sonorităţi divine, muzica sferelor, explozia de vibraţii, vârtejurile, avânturile melodice, transparenţele şi deznădejdile, beatitudinea etc. Poetul dionisiac-expresionist, Cioran, ori Blaga în Poemele luminii şi în Daţi-mi un trup munţilor sunt, pe undeva, exemple pentru avangardismul lui Nicolae Tzone, dar e vorba numai de o faţă a acestor mari înaintaşi, iar modernitatea şi ipostaza ei suprarealistă preferă delirul „la rece”. Pe lângă teatralitatea gesticii spirituale şi trupeşti, estetica de la care se inspiră cel mai mult „nicolae magnificul” se preocupă de structura omului total, liber de orice convenţii şi automatisme. Nu liber de real şi de oniric. Şi nici de luciditate, cum cereau suprarealiştii nemoderaţi. De observat în viaţa cealaltă şi moartea cealaltă atracţia pentru «semne, coduri, limbaje», tonul elegiac, rarele inserţii ironice şi autoironice, uimirile nostalgice şi tristeţile extatice. Risipitorul Tzone, ca orice poetspectacol, stârneşte noian de simpatii, mai cu seamă din partea comentatorilor lirici, cum ar fi şi punctul de vedere al criticului-poet Gheorghe Grigurcu (care îl numeşte „cel mai proeminent bard în acest sens «pozitiv» al literelor noaste contemporane”). Dar tot din această pricină, Nicolae Tzone provoacă şi rezerve, pentru a nu spune idiosincrasii. Iată de ce nu trebuie alese consideraţiile care bat cap în cap. 21

ethica minima

A noua povestire cu un copil
opilul a întâlnit-o prima pe femeie la cofetărie. Cu cincizeci de bani Ccare-i scosesecei doi lei şidatăşi-a cumpărat o pe din puşculiţă

Iulian MOREANU

prăjitură care avea o crustă groasă de ciocolată ce se crăpa când o apăsai cu linguriţa şi un pahar de limonadă cu un gust dulce acrişor despre care nu ai fi putut spune din ce combinaţie de fructe provenea. În puşculiţă mai rămăseseră bani probabil pentru filmul de săptămâna viitoare. Acesta era „programul”: o săptămână cofetărie, o săptămână – film… Ia o linguriţă, apoi bea o înghiţitură mică din paharul aburit. Apoi a apărut ea. „Bună, puştiulică! Pot să stau şi eu la masa asta?” Copilul a rămas cu linguriţa în aer. Nu i se mai întâmplase până atunci ca cineva să-i pună o astfel de întrebare. S-a uitat nedumerit în jurul său. Toate celelalte mese erau libere. De ce doamna aceea nu se aşezase la oricare din acestea şi poposise în faţa sa? De altfel, întrebarea era inutilă, pentru că femeia deja luase loc la măsuţa acoperită cu o sticlă groasă sub care câteva picături de apă cine ştie cum ajunse acolo formau un desen lacustru într-o continuă mişcare, la fiecare apăsare a sticlei. Avea în faţa ei o savarină în al cărei aluat pufos, tăiat la jumătate era un strat mai mult decât generos de frişcă de o albeaţă ireală. Deasupra trona cunoscuta căpşună, dolofană şi roşie de parcă fusese scoasă dintr-un cuptor. Alături, obişnuitul pahar cu limonadă. Copilul nu ştia ce să răspundă. A dat din umeri într-un fel care putea însemna orice şi şia văzut de prăjitură. Dinspre femeie venea un miros puternic de parfum şi de ruj de buze. După ce şi-a terminat de mâncat prăjitura, copilul a băut dintr-o răsuflare limonada şi, înainte de a se ridica de la masă i-a spus femeii: „sărut mâna”. Aceasta l-a privit cu multă atenţie: „ai nişte ochi verzi foarte frumoşi!; şi ce gene lungi… or să moară fetele după tine, ai să vezi!...” Copilul a simţit cum încep să-i ardă obrajii şi a zbughit-o ruşinat afară.

În noaptea aceea a visat-o. Visul nu şi l-a amintit însă când s-a trezit, ci mult mai târziu, mai exact spre seară când, citind o carte din lecturile obligatorii pentru vacanţă s-a trezit brusc cu imaginea femeii parcă ieşind dintre foile cărţii. Aaa! şi-a zis, o visase azi-noapte. Erau tot la cofetărie, şi ea se oferise să-i cumpere un parfé, parcă ştiind că asta era îngheţata lui preferată, pe care însă nu-şi permitea să o cumpere prea des. I-a desfăcut învelişul de staniol roşu, atât de subţire încât niciodată nu ai fi reuşit să îl scoţi intact, şi după ce a ajuns la stratul cristalizat din care se iţeau bucăţi mici de ciocolată, a văzut că femeia dispăruse. Ar fi vrut şi un pahar cu limonadă însă nu avea cui cere, chiar dacă ar fi vrut să-l plătească, pentru că rămăsese singur în cofetărie. A mers la tejghea, a văzut pe o tavă de plastic mai multe pahare gata umplute, însă, cum nu s-a ivit nimeni, nu a îndrăznit să-şi ia singur, chiar dacă la început a vrut să aşeze banii lângă tavă şi să se autoservească. Când a ieşit, s-a întâlnit cu femeia; aceasta i-a zâmbit şi, după ce şi-a trecut o mână prin părul său blond şi lăsat să crească în voie pe perioada vacanţei de vară, l-a întrebat dacă i-a plăcut îngheţata. Da, îi plăcuse. Apoi femeia a dispărut iar. Peste o săptămână a întâlnit-o în curtea Clubului. Copilul mergea la ştrand şi a văzut-o stând pe o bancă aşezată sub un castan bătrân; femeia folosea un ziar pe post de evantai, iar în mâna cealaltă avea o ţigară din care trăgea din când în când, cu o oarecare indiferenţă şi parcă lipsă de plăcere. Copilul s-a oprit în faţa ei, ca şi când ea i-ar fi cerut asta şi a privit-o cu atenţie. Era îmbrăcată într-o rochie de in topit, sub care se zărea, stricând tot fasonul, un sutien de culoare roz ce adăpostea un bust aproape inexistent. În picioare avea o pereche de sandale cam uzate. Părul cânepiu, tuns scurt era prins într-o codiţă nesigură. Un nas mic şi ascuţit, uşor avântat în sus i-ar fi dat poate un aer hazliu, dacă figura nu i-ar fi fost umbrită de o vizibilă undă de supărare; sau de boală. Nu era machiată, ca atunci, în cofetărie; de aceea poate şi ochii de culoarea caramelei păreau mai mici, iar obrajii erau acoperiţi cu o mulţime de pistrui roşiatici. Femeia s-a uitat la el fără a da de înţeles că l-ar recunoaşte. L-a privit preţ de câteva secunde, după care şi-a întors privirea în altă parte. Copilul s-a trezit din situaţia aceea penibilă pentru că n-ar fi ştiut ce să răspundă dacă femeia l-ar fi întrebat ce doreşte, de palma dată pe spate de Costel, colegul său de clasă cu care

22

Revista nouă, 4/2011

vorbise de ieri să se întâlnească şi să meargă împreună la ştrand. Îi venea să-l îmbrăţişeze! După ce au făcut câţiva paşi, Costel l-a întrebat la ureche, parcă pentru a se convinge că nu mai putea fi auzit şi de altcineva: „Tu ştii cine e tipa asta?” „Habar n-am”, i-a răspuns. ”Și nici cu ce se ocupă?” „Păi dacă n-o cunosc deloc…” „Dar am văzut că erai oprit în faţa ei şi o sorbeai din priviri…” „Ba nu e adevărat!... Ce-ţi veni?...” Au intrat la ştrand, s-au dezbrăcat şi s-au aruncat în bazinul cu apă lăptoasă, mirosind puternic a clor. Pe marginea dinspre trambuline stătea Alele (porecla colegului lor pe nume Ionel Toma) care n-o scăpa din ochi pe Nuţi Scarlat, de la clasa paralelă, de care era îndrăgostit lulea şi despre care le spuse, chemându-i până la el, că a venit iar în chiloţi cu găurele; abia aştepta s-o vadă ieşind din apă, deşi în acelaşi timp îi venea s-o apere acoperind-o cu prosopul ca să nu vadă nimeni prin micile orificii, cât vârful acului cele câteva fire de puf mai mult ghicit, şi care lui unuia îi trezeau fantezii nebuneşti. După ce au ieşit din apă, copilul şi Costel s-au aşezat direct pe nisipul plin de coji de seminţe şi mucuri de ţigări şi au privit spre locul în care erau amenajate câteva aparate de gimnastică: paralele, inele şi o bară fixă cam îndoită. Aşa-zisele exerciţii ale unor puştani nu impresionau pe nimeni, prin nimic, deşi cei mai mulţi dintre aceştia îşi umflau pieptul cu aer părând nişte cocoşi plecaţi la luptă. Patru, cinci tracţiuni făcute cu multe strâmbături şi zvârcoliri din picioarele slăbănoage, câteva răsturnări peste cap la inele, cu picioarele tot aşa, crăcănate şi zbătându-se chinuit, şi nişte balansări prudente la paralele; cam asta era tot. Ei, când a venit, însă, Dan, acum două săptămâni, atunci da, s-a adunat tot ştrandul ca să-l vadă. Dan terminase şcoala generală şi dăduse examen la un liceu sportiv din Bucureşti; când s-a dus acolo era o aşchie, dar după doi ani, plesneau muşchii pe el, părea încolăcit de şerpi şi ce a făcut el la aparatele alea, pe rând, i-a lăsat pe toţi cu gurile căscate, aşa ceva nu mai văzuseră decât pe la televizor. Copilul îşi întoarse privirea spre bazin, şi pe cine vede dându-i ocol, mergând desculţă şi cu sandalele în mână? - pe femeia din cofetărie, din vis şi, ceva mai devreme, de pe banca din curtea Clubului. Costel era deja în picioare, îşi întinsese braţele în lateral, în poziţia aia stupidă care cică ajută să te usuci mai repede. „Bă, aşa e, cum am auzit eu!”, îi zice copilului reluând un gând pe care nu şi-l dusese până la capăt, şi-l lăsase în

curtea Clubului, înainte de a pătrunde în incinta ştrandului. „Ce spui?” „Aşa e, cum am auzit! Aia a ieşit la agăţat!” „Ce tot îndrugi acolo?” Copilul are o vagă bănuială despre ce vrea să spună Costel, dar face pe naivul. „Tipa aia, în faţa căreia te-am găsit stând ca bătut de soare-n cap!” „Aaa!... vine de-acasă copilul. Ce e cu ea?” Costel nu-i răspunde. Îl caută din priviri pe Alele care la rândul său e cu ochii după Nuţi Scarlat, ce încă nu a ieşit din bazin. „Mă duc să-l întreb ceva pe Alele…” „Ce e cu femeia de care zici?” îl opreşte copilul prinzându-l de mână pe Costel. „Bă, tu pe ce lume trăieşti? E d-aia… La care te duci cu bani ca s-o… Am auzit că nici nu ia mult. 25 de lei pentru d-ăştia ca noi, şi pentru soldaţi…” Și zicând asta, Costel îşi desprinde mâna şi porneşte spre bazin. Trece pe lângă femeia despre care tocmai vorbise, dă din cap spre ea a salut, însă aceasta nu-l bagă în seamă. „Ce nemernic!, îşi zice copilul privind scena de la depărtare, vrea probabil s-o jignească!” Nu putea crede ce-i spusese Costel, şi nu ştia de ce era aşa de convins de asta. Oricum, simţea el că nu putea fi adevărat aşa ceva. Femeia dădea ocol mai departe bazinului, cu sandalele acelea ieftine şi uzate într-o mână, şi nu-i păsa de stropii de apă care îi uda rochia. Copilul văzu chiar cum câţiva inşi în mod intenţionat plesneau apa cu palmele ori picioarele, tocmai pentru a o stropi. Nu erau însă luaţi în seamă. Dinspre aparatele de gimnastică se auziră exclamaţii de încântare. Copilul se întoarse şi-l văzu pe Cep, care tocmai executa „gigantica” la bara fixă. Cep era proaspăt liberat din armată, şi de unde până să plece la oaste era un temut bătăuş, care nu lucra nicăieri şi tăia toată ziua frunze la câini, după revenirea acasă se potolise, se angajase vitrinier, dovedind dintr-o dată un real talent la scris nume de firme şi pictat cartoanele alea aşezate în vitrine în funcţie de natura articolelor expuse spre vânzare şi de anotimp. Se întorsese din armata făcută la „vânători de munte” ştiind o serie de exerciţii de gimnastică dintre care cele mai reuşite erau această „gigantică” ce-ţi tăia respiraţia pentru că aveai impresia că elicea umană în care se transforma se va strica în secunda următoare şi ceea ce avea să urmeze era culegerea lui de pe jos şi transportarea la spital, şi „crucea” făcută la inele, figură în care reuşea să se menţină aproape o jumătate de minut. Tocmai trecea la executarea acesteia, şi mulţi spectatori căutau pe plajă pe câte unul cu ceas, pentru a urmări mişcările secundarelor, când dinspre bazin se auziră ţipete şi strigăte de

Revista nouă, 4/2011

23

ajutor. Cep se frânge din crucea în care stătuse până atunci şi se repede ca o vijelie spre bazin. Toată lumea se ia după el, copilul reuşind chiar să vină imediat în urma sa, aproape ferindu-se să nu fie lovit de călcâiele acestuia. Femeia din cofetărie se zbătea în mijlocul bazinului mare, dând din mâini, ducându-se la fundul apei, revenind şi aruncând apă din gură, dând iar dezordonat şi disperat din mâini, iar intrând în apă, iar revenind, din ce în ce mai rar… Ţipetele erau ale celor de pe marginea bazinului, pentru că în jurul ei nu era nimeni, nimeni nu se încumeta să încerce să o ajute, ba se pare că mai toată lumea ieşise din apă şi-o lăsase să se lupte cu forţe din ce în ce mai slăbite cu apa în care era clar că nu ştia să înoate. Cum de ajunsese acolo? Nu fusese în nici un caz un act de sinucidere, şi mai mult ca sigur că un ştrengar bezmetic nu avusese ce face şi o împinsese în apă, „glumă” de altfel frecventă, ba uneori chiar căutată cu lumânarea de câte-o puştoaică ce se plimba provocatoare chiar pe buza bazinului, fâţâindu-şi stângace fundul osos, aşteptând ca din „întâmplare” umărul vreunui tip s-o dezechilibreze şi să cadă în apă făcând apoi o garagaţă neconvingătoare, deşi se vedea de la o poştă că îi face plăcere şi se simte băgată în seamă. Copilul se opreşte din fuga aceea colectivă şi îl priveşte pe Cep cum de la vreo doi metri de marginea bazinului se aruncă în apă şi în două secunde ajunge la femeia aflată în pericol. O apucă pe după umeri şi dând doar din picioare se apropie de frânghia care desparte cele două jumătăţi ale bazinului: ştrandul mic şi ştrandul mare. De aici, lucrurile devin simple. Ameţită, tuşind, cu ochii roşii şi încercând inutil să-şi îndrepte rochia ce i se lipise, strâmb, de trup, femeia se îndreaptă spre scăriţa de lemn aflată pe latura cu cele patru bloc-starturi de pe care se avântă în întreceri cei ce au curajul să plonjeze în apa cu puţin peste o jumătate de metru adâncime. Se îndreaptă apoi spre o bancă şi se aşează ostenită, gâfâind. „Eşti bine?” o întreabă Cep. Femeia dă din cap. „Vrei să mergi la dispensar, să-ţi dea ceva de-acolo, un calmant sau mai ştiu eu ce?” Nu vrea. Cep o părăseşte, se îndreaptă spre un cearşaf, îşi ia de acolo un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi şi, îmbrăcându-se din mers se îndreaptă spre ieşirea din ştrand. Agitaţia s-a consumat. Se mai vorbeşte puţin despre incident, apoi grupul de curioşi se împrăştie. Peste nu mult timp nimeni nu mai aminteşte de el, iar alţii, cei care vin abia acum, habar n-au ce s-a întâmplat. Doar câţiva sunt

puşi la curent, dar întâmplarea nu stârneşte nici un interes. De când femeia a ieşit din apă şi s-a aşezat pe banca aflată sub o boltă de iederă, copilul a stat lângă cele două duşuri, după ce a lăsat ca apa care curge direct din ţeavă să-i spele nisipul de pe el, şi o priveşte cu gânduri încurcate. „Ai văzut ce teatru a făcut?” Costel îl bate pe umăr (gestul lui obişnuit). „Cum adică a făcut teatru?” se miră copilul. „Aşa, intenţionat a alunecat, chipurile, în apă, când a trecut Alele pe lângă ea, în urmărirea lui Nuţi, pentru că ştia că Cep o să vină şi o să sară ca să o scoată din apă”. Copilul nu înţelege nimic şi-l priveşte nelămurit pe Costel. „Adică?” „Aaa-dicăăă, se strâmbă Costel încercând să-l imite. E limbă după el şi a vrut să-i atragă atenţia… De altfel am auzit că au trăit amândoi, înainte ca el să plece în armată.” „Bă, dar multe mai ştii tu…” Costel dă din mână, nare cu cine vorbi, şi se îndepărtează, dar după doi paşi se întoarce: „tu nu mai intri în apă?”. Nu primeşte nici un răspuns şi-şi vede de drum, îndreptându-se spre trambulina mare. Copilul o priveşte în continuare pe femeie. Aceasta se pare că s-a liniştit, mai tuşeşte din când în când şi-l vede în sfârşit pe copilul care o fixează cu insistenţă. Îi face semn cu mâna, în sensul că îl cheamă ca să se aşeze lângă ea pe bancă. Fără să stea pe gânduri şi nedându-şi seama de ce dă curs invitaţiei, copilul se îndreaptă spre femeie. În acelaşi timp Costel se întoarce, îl vede şi îi face un semn obscen cu degetul. Copilul îi bate obrazul, însă Costel deja nu mai vede gestul; a ajuns lângă trambulină şi se uită roată ca să vadă cui va dedica săritura aia „cu bătaie” care-i reuşeşte de fiecare dată şi cu care anul trecut a câştigat un concurs organizat de Club, premiul fiind un abonament gratuit la ştrand pentru toată vacanţa de vară. Copilul se aşează pe bancă, dar indiferenţa femeii şi lipsa ei de reacţie la sosirea lui îl fac să se întrebe dacă nu cumva i s-a părut că fusese chemat. Se simte jenat, îşi aşează palmele între genunchii subţiri şi se preface preocupat de ce se întâmplă în bazin. Costel a executat săritura şi se grăbeşte să iasă cât mai repede pentru a mai face una. Copilul se uită cu coada ochiului spre femeie. I se pare pur şi simplu frumoasă. Nu, nu poate crede în nici un caz ce i-a spus Costel despre ea. Se mai frământă puţin pe bancă şi după ce se ridică, hotărât să intre în apă, se simte tras de mână înapoi. Da, ochii ei au culoarea caramelei. „Cred că mi s-a uscat rochia, zice. N-ai vrea să mergi cu mine la cofetărie? Fac cinste cu o îngheţată. Ce-ai zice de un parfé?”

24

Revista nouă, 4/2011

interviu

Sculptorul Gabriel Sitaru: „Trebuie să ştii să priveşti dincolo de aparenţe, să vezi miezul lucrurilor.”
culptorul Gabriel S Jos. Şi-a desăvârşitSitaru estedeProviţa prahovean, născut în 1949 la de studiile artă la arta, chiar şi conducerea încuraja aşa ceva. Era cumva, o stimulare a politicii care se făcea în regimul trecut, cu Cântarea României, cu arta făcută în masă. La început, lucram sporadic. Apoi, am găsit nişte bucăţi de marmură la institut şi m-a apucat să fac un chip de zeiţă, migălind la tot felul de detalii. Practic, m-am jucat. Când aţi început să vă luaţi harul în serios? Am dat de vreo două ori la Institutul de Arte Plastice şi nu am reuşit. Apoi m-am dus la Şcoala Populară de Artă de la Ploieşti, unde am avut şansa să-l am profesor pe sculptorul Nicolae Kruch, un portretist extraordinar. Lucra nişte portrete de copii, angelice!

Ce scânteie s-a aprins care să vă arate calea către artă, către sculptură? Nu ştiu…cred că m-am născut cu această pasiune, numai că am conştientizat-o foarte târziu. Îmi plăceau foarte mult astfel de lucruri, pe care le admiram când le vedeam prin parcuri, prin expoziţii. Când m-am apucat cât de cât serios de aşa ceva, aveam peste 20 de ani. Am descoperit singur atracţia către sculptură, în special când m-am mutat cu serviciul la Institutul de Petrol. Aici, intrasem într-un colectiv care cocheta cu Revista nouă, 4/2011

Ploieşti, cu maestrul Nicolae Kruch. Începând din 1988 participă cu expoziţii personale la Câmpina, Ploieşti, dar şi înafara ţării, în Elveţia şi Olanda. În 1989, primeşte premiul I la Festivalul Naţional al Ministerului Culturii, iar în 2000 participă la o expoziţie internaţională în Belgia. Are lucrări în colecţii particulare şi de stat în Bulgaria, Elveţia, Franţa, Germania, Olanda, SUA şi România. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti. Fire discretă, de o rară modestie, Gabriel Sitaru se lasă convins cu greutate să vorbească despre el şi arta sa. În schimb, cine-i priveşte sculpturile, poate vedea că mintea si sufletul său, îşi dau întâlnire în estuarul absolutului. Lucrările sale emană fermitate dar şi graţie şi senzualitate, încât lemnul, piatra, bronzul, marmura, par a fi atinse şi modelate doar de mângâierea şi privirea artistului, nicidecum de daltă.

Vorbiţi-mi despre genul de artă pe care îl abordaţi. M-am dus mai mult către arta modernă iar în ultimul timp, mă îndrept spre abstract. De ce spre abstract? Este un „dat” despre care nu poţi să spui, ce este. Există în mine, în noi, oamenii, treaba asta. Fiecare are o chemare…Arta abstractă sau curentul abstract are două nuanţe. E cel intelectual şi cel pur. În abstractul intelectual, pleci de la un obiect dat, care încă se întrezăreşte, să zic, se regăseşte în lucrarea pe care o faci, privitorul ghicind, descoperind obiectul iniţial sau personajul de la care ai plecat. În abstractul pur, aici, pur şi simplu, inventezi forme. Nu ai de-a face cu realitatea, privitorul găsind propria percepţie a ceea ce reprezintă lucrarea respectivă. Am avut astfel de experienţe. De exemplu, am pus în faţa 25

Cum primiţi „semnalul”, care vă face să puneţi mâna pe marmură, lemn sau bronz şi să modelaţi acel ceva ce începe să vi se contureze în minte? Dacă ştii să priveşti în jurul tău, la viaţa de zi cu zi şi să vezi…Semnale sunt la tot pasul, trebuie doar să le vezi şi să le extragi. Trebuie să ştii să priveşti dincolo de aparenţe, să vezi miezul lucrurilor. Eu lucrez foarte mult pe simbol. Am plecat pe un ciclu de lucrări, o temă dată. De exemplu, tema de cuplu, universal valabilă. Aici, mă joc cu simboluri: triunghiul, sfera, cercul, spirala. Sunt simbolurile care mă atrag iar pe tema dată de cuplu, încep să gândesc şi să elaborez, şi iar gândesc. V-am spus că o temă de acest gen, durează până o conturez în mintea mea. Îmi fac o schiţă foarte sumară din creion şi după aceea o pun bine, alături de altele, pe care apoi, le răsfoiesc din când în când. De aceea durează poate, şi ani de zile, „naşterea” unei lucrări. Vă despărţiţi greu de lucrările dvs.? Am câteva lucrări, despre care pot spune că, ţin la ele. Numai că, de regulă, după ce realizez o lucrare sunt încântat de ea vreo săptămână, două. După aceea, pur şi simplu mă detaşez şi o privesc cu ochi critici, ca şi cum ar aparţine altcuiva. Mereu văd ceva care nu-mi mai place, că acolo ar fi trebuit să

unei lucrări pe cineva şi l-am întrebat ce-i sugerează. Cu toate că, am observat la un moment dat, privitorul se inhibă, pentru că e în noi, acest sentiment de teamă, să nu ne facem de râs, că nu ne pricepem. Şi i-am spus omului, să-mi spună ce crede el de cuviinţă ce reprezintă acea lucrare, că nu e nimic rău, să nu descopere exact, ce am dorit eu să reprezint. Mulţi se apropie de semnificaţia reprezentării, alţii nu. Farmecul unei lucrări abstracte constă, tocmai în această căutare a privitorului, să îl faci să se implice, să gândească dincolo de cotidian. Eu sunt foarte pretenţios cu ceea ce fac. Vreau să fie lucrarea făcută impecabil şi tehnic, şi artistic, şi să transmită acele impulsuri care declanşează întrebările, căutarea ideii, a esenţei simbolului reprezentat.

La ce expoziţii aţi participat? Prima a fost în 1988. A fost organizată la Casa de Cultură, în Câmpina. A fost o expoziţie modestă. Dar, probabil, fiind atunci la început, sau am avut eu inspiraţia, am prezentat această temă de cuplu, în vreo două sau trei lucrări, pe care mai târziu, am tot reluat-o şi am împins-o mai departe. Am mai multe expoziţii în străinătate decât în ţară. După cea din 1988, a urmat o expoziţie în 1995, la Romanel sur Lausanne, în Elveţia. Expoziţia a fost patronată de către primăria de acolo, la care a venit toată comunitatea, în cele cinci zile, cât a durat. Mi s-au cumpărat lucrări, mai mult decât m-am aşteptat. Pentru mine a fost un lucru benefic, stimulator. Felul în care ţi-e primită arta de către public, îţi dă încredere. Apoi, în 1998 am făcut o expoziţie în atelierul meu. Mi-au prezentat-o criticii de artă, Alexandra Titu şi Constantin Prut. A fost o expoziţie reuşită, la care a venit foarte multă lume. Au urmat expoziţiile din Geldrop şi Rotterdam în Olanda, tot în 1998, unde am avut mari satisfacţii. Am mai avut expoziţii personale în 2005 la Ploieşti, la Muzeul de Artă şi în Câmpina, la Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu”. Am aici o efigie reprezenând chipul lui Hasdeu. Când v-aţi simţit consacrat ca artist? Consacrarea vine cu timpul. Nu ştiu…numi place să mă joc cu cuvintele. Nu pot să spun nici că sunt mulţumit de mine, pentru că în momentul când te consideri mulţumit, deja te plafonezi. Eu încă n-am ajuns la acest punct şi sper, nici să nu ajung vreodată. Simt că mai am multe de spus, de dat, în sculptură. Am multe proiecte în plan.

fac altfel şi, de multe ori, reiau ideea. Şi o duc mai departe, mai elaborată, mai complexă.

Reporter: Care ar fi aceste proiecte? Gabriel Sitaru: Mi-aş dori să deschid o expoziţie în Bucureşti, să găsesc o galerie cunoscută, unde să-mi prezint lucrările pe tema cuplului, în care cred cel mai mult, în care cred că mă reprezintă ca sculptor. Carmen NEGREU Revista nouă, 4/2011

26

cronica literară

Himera singularităţii – Daniel Drăgan: Mehmed
mintind, prin atmosfera în care se derulează această „povestire orientală” cvasifantastică, de Isarlâkul lui Ion Barbu şi, fireşte, coborând în istoria literaturii române, până la Anton Pann, dar trecând, în oarecare măsură şi prin Craii de Curtea-Veche ai lui Mateiu I. Caragiale, cartea lui Daniel Drăgan, Mehmed, apărută la Editura Bibliotheca, din Târgovişte, în 2011, concentrează în cele nouăzeci şi una de pagini ale sale istoria fascinantă a personajului eponim, care, deşi se derulează în contemporaneitate, pare, în multe privinţe, desprinsă din Halimá. Prin îmbinarea perspectivei narative obiective cu aceea subiectivă („E de prisos să vă mai spun că…”), discursul epic readuce în faţa cititorului tema universurilor paralele, naratorul auctorial punându-l în gardă de la început pe lector în legătură cu aceasta: pământul e sub un clopot de sticlă transparent, dar alături se află o planetă identică, sub un alt clopot transparent de sticlă, pe care se petrec concomitent întâmplări identice, trăite de fiinţe identice, fără ca vreunele să conştientizeze existenţa celorlalte, până când un astrolog, Hamilcar, sparge, din greşeală, o bucată din clopotul din jurul pământului şi are năucitoarea viziune, pe care, în ciuda priceperii sale excepţionale în ale astrologiei, nu e în stare să o descifreze. Tema dublului este prezentă în carte în mai multe ipostaze, cea mai pregnantă formă luând-o în cazul personajului principal, reprezentând simbioza a două euri sau două feţe contrastante ale aceluiaşi eu, care, pe de o parte e regele vagabond al tomberoanelor, dormind pe plaja, printre gunoaie, acoperit cu un ziar, iar pe de altă parte, e un teribil cu magnat,

Mioara BAHNA

A

afaceri care-i adună în conturi cifre astronomice, al căror număr nici nu-l mai ştie: „El numai rareori dormea într-un pat omenesc. Îi place să doarmă pe plajă, pe stradă sau între paiele dintr-un staul de cămile”, deşi plăteşte „chirie la un apartament într-un hotel de lux, în cel mai de seamă hotel al oraşului”. Acţiunea se derulează într-o societate puternic polarizată, în care coexistă opulenţa cu paupertatea. Între aceşti doi poli ai lumii în care trăieşte, Mehmed pendulează cu dezinvoltură şi priveşte olimpian totul, însă e atras, ca fluturele de lumina lămpii, de lumea rebarbativă, de la periferie, la care nu poate renunţa, fiindcă de acolo a plecat în viaţă şi fiindcă această îi oferă libertatea pe care cealaltă – în pofida abundenţei materiale şi chiar a puterii pe care i-o conferă – i-o îngrădeşte. Trecând aproape ritualic de la lumea declasaţilor la viaţa de nabab, prin baia şi masajul de dimineaţă, când schimbă hainele de vagabond – ofensiv, în relaţia lui cu formele nedreptăţii direcţionate spre cei umili, pe care caută să le contracareze cu mijloacele pe care le are în această ipostază, de pildă lovind, spre disperarea negustorilor, tarabele cu mărfuri mincinoase expuse pe plajă sau altundeva, ori scuipând în licorile pe care le vând aceştia – cu impecabilul costum elegant, mai mereu acelaşi, fiindcă nu-i place să se ocupe de haine, personajul îl poartă pe cititor printr-un univers difuz, în care se întâlnesc şi chiar se suprapun realul şi oniricul, încât totul devine uneori halucinant. Pentru a motiva acest traseu sinuos al personajului, naratorul apelează, ca şi în cazul Azarei, fata pe care o iubeşte cu disperare, la flashback: asemănător lui Ianus, prin cele două feţe ale sale, Mehmed are origine legendară, adunându-şi energiile, din stirpe distincte, cu sânge războinic şi nobil, ca descendent al unui ienicer – drept care bărbaţilor din neam li s-a perpetuat până la el porecla, devenită aproape patronim, Ienicerul – şi al unei roabe, fiică de bei ghiaur, valah, pe care acesta şi-a cumpărat-o spre a o lua de soţie. Rezultatul acestui melanj sanguin, asupra căruia avertizează naratorul, este, fireşte, o figură contrastantă: „Mehmed nu era ca alţi oameni, bogătaşi ghiftuiţi şi cu

Revista nouă, 4/2011

27

memorie scurtă”, şi, de aceea, în ciuda averii sale incomensurabile, rămâne „legat de zona pestriţă a barbugiilor, manglitorilor, trepăduşilor, târfelor de tavernă”, pe de o parte, manifestând spirit justiţiar faţă de cei pe care-i simte năpăstuiţi, iar pe de altă parte, nepregetând să recurgă la crimă, ori de câte ori îşi simte cât de puţin vrerea încălcată. Îndrăgostit până la sacrificiu, dar în stare să şi dispreţuiască pe măsură, Mehmed descoperă cu stupoare, prin intermediul lui Christine Schultz – un nume de succes în lumea modei, partenera sa de dialog, mai ales în momente de nesiguranţă, pe care, cu toate atuurile lui de magnat, o simte superioară lui, îndeosebi, în materie de gust – că există două psihologii distincte, cea a bărbaţilor şi cea a femeilor, fiindcă aceasta îi dezvăluie unde a greşit când i-a oferit Azarei, în concepţia lui, totul: aducându-i maestre s-o înveţe să se îmbrace, să vorbească, să se poarte, oferindu-i haine de preţ, găsind un medic, mare specialist, care să-i înlăture infirmitatea de la picioare, făcută înadins de ţiganii care au răpito de la părinţii ei (ruşi, deportaţi), el îi dovedea astfel, involuntar, că are imperfecţiuni, că o iubeşte, dar nu aşa cum este şi, deci, o jignea. În această atmosferă cosmopolită, pitorească – printre magnaţi, dar şi „hoţi care joacă la două capete”, fiinţe diforme de la natură, ca PedroFără-Gât, corsicanul „cu mâinile crescute chiar de sub scăfârlie, ca la cefalopod” sau deformate intenţionat de semeni, cum e Azara / Nataşa cu labele picioarelor întoarse spre spate, pentru a cerşi, stârnind compasiunea turiştilor credincioşi, creduli sau doar sensibili – amintind oarecum de Europolis-ul lui Jean Bart, personajul eponim e cinic, în ambele identităţi pe care şi le asumă, dar, de fapt, în felul acesta caută să ascundă vulnerabilitatea unui om sfâşiat de antinomii, care-şi au aceeaşi origine, mai exact deficitul crunt de tandreţe, de dragoste sinceră din partea celorlalţi: „Nimeni nu-l iubise pe el, nimeni nu-l adorase”. Aceeaşi vulnerabilitate se manifestă şi prin extraordinara încredere pe care i-o acordă lui Hamilcar, cartaginezul, căruia îi încredinţează misiunea de a-i întocmi horoscopul, în baza căruia să ştie cum să acţioneze şi să reacţioneze la ceea ce-i oferă lumea. Şi tot vulnerabilitatea pe care o simte îl

determină să cumpere o armă extraordinară, plătind greutatea ei în aur, în stare să distrugă lumea, pe care nu intenţionează, cel puţin la început, s-o folosească, şi o ţine în condiţii de maximă securitate, o adoră chiar, dar când descoperă, privind prin telescopul lui Hamilcar că mai există un alt Mehmed, e pe punctul de a recurge la ea, cu atât mai mult cu cât Azara nu e deloc impresionată de dorinţa lui de a-i pune toată averea la picioare, luând-o din locul de la gară de unde cerşeşte şi transformând-o într-o adevărată prinţesă. Şi nici perspectiva pe care doreşte să i-o deschidă, de a-şi vinde toate acţiunile, de a-şi lichida toate firmele şi de a duce apoi împreună o viaţă de hoinari nu crede că-i va fi acceptată, pentru că e convins că „muierea… poartă-n vintre sămânţa otrăvită a trădării”. Aparent, deznodământul nu e deloc spectaculos sau, mai mult, pare că deznodământul lipseşte. Astfel, obsedat de unicitate, strigând deznădăjduit, când constată că dincolo de clopotul de sticlă mai e un Mehmed identic, „Mehmed e unul singur! Eu sunt Mehmed!”, personajul e pe punctul de aşi folosi arma nemaivăzută: „Dacă ar fi apăsat trăgaciul, două raze s-ar fi ciocnit în spaţiu, clipa ar fi explodat în ţăndări, lumea toată s-ar fi vărsat până dincolo de zarea infinitului. Universul întreg s-ar fi scăldat în culoarea nimicului”. Rămâne însă ipoteza : „dacă”. Cartea poate fi interpretată însă şi pornind de la sfârşitul ei deschis, ca un omagiu închinat înţelepciunii divine, izvorând din atât de marea iubire pentru Creaţie, pe care n-o lasă, veghind-o permanent, să se autodistrugă: „…mai era un personaj al povestirii noastre, un personaj uitat, ignorat, atât de mult hulit şi renegat că mulţi începuseră să creadă că nici nu există. (…) Bunicul Lumii” care, blajin, „a împins discret – cu degetul său mic – (…) un biet pion pe tabla imensă a şahului care se juca între razele morţii” şi „jocul” sinistru s-a sfârşit. Ilustrând, aşadar, tema dublului, cartea lui Daniel Drăgan concentrează în paginile ei drama fiinţei umane obsedate de singularitate, venind din aspiraţia sa, inconştientă poate, de a nu repeta, de a nu retrăi dramele care caracterizează condiţia umană din totdeauna.

28

Revista nouă, 4/2011

proză

Florin DOCHIA Samuel baroc
(fragment)

umnezeu părea că l-a uitat pe Samuel în micul apartament de la etajul al treilea. De altfel, nici Samuel nu-şi prea amintea de Domnul, chiar dacă, întrebat vreodată, ar fi spus că e mai degrabă gnostic. Sau ateu? Nu, că ateu însemna deja atitudine, deci legătură, iar între ei nu era legătură, nu trecea nici un sunet. Destul că fratele său, Daniel, se călugărise chiar de la tinereţe, lucru ce păruse dintotdeauna firesc. Zecile de obiecte ale colecţiei din vechea locuinţă, răspândite pe rafturi, pe pereţi şi de-a lungul lor, în sertare, în buzunare nu aveau nici cel mai mic sens religios ori măcar cultic. Dacă ar fi fost întrebat călugărul Daniel, cu siguranţă că toate lucrurile strălucitoare ar fi fost dăruite de el cu sensuri ale credinţei profunde şi neostoite. Totuşi, ce poţi spune despre un prespapier sub formă de clopot, care nu poate suna, însă, pentru că limba-i e fixă şi vârtoasă ca un sex erect? Sau despre o menora dublă, închisă, cu cele şapte candele unite în trei cercuri concentrice traversate de o diagonală? Semnificaţia unor asemenea obiecte continuă să rămână un mister pentru cei doi gemeni octogenari. Cele mai interesante erau formele ceasurilor: peşte, ţânţar, şoim, vuturaţă, porc, delfin, inorog, rac, planetariu, buddha, filfizon, cervello, corabie, felinar, cap de faraon şi multe altele, unele imposibil de descris. Desigur, niciunul nu era în funcţiune, cu excepţia celor cinci pendule care arătau ora aproape exactă pentru cinci meridiane. Samuel le priveşte cu atenţie, încercând să găsească un algoritm al diferenţei de Revista nouă, 4/2011

D

amplitudine dintre mişcările lor. De fapt, pentru cele patru, trei de perete şi una de masă, prinsă-n trompa unui elefant de bronz, căci cea de-a cincia lipseşte vremelnic. Tocmai cea mai bătrână, de tip tabernacol, lucrată de Lucas Weydmann la 1648, pentru regele Władysław IV Waza al Poloniei, cu scene din Grădina Raiului şi un aspectarium cu fazele lunii şi poziţiile soarelui. Inscripţia gravată în josul postamentului ar fi trebuit să pună pe gânduri pe aceia care trec pragul Capelei Sf. Cazimir a Catedralei din Vilnius: „Wenn Sie träumen von der Zeit, heißt es nicht.” Adică, dacă visezi timp, înseamnă că acesta nu există. Dar cineva visase, poate Władysław, poate maică-sa, Anna de Habsburg, soaţa lui Zygmunt III Waza, chiar în ziua în care acesta murise şi ea s-a întors o clipă la viaţă ca să-l jelească, şi timpul dispăruse, la un moment dat, pentru ceasul lui Lucas. Samuel trimisese pendula la reparat departe, departe şi o aştepta nerăbdător. El nu ştia ce spune textul acela scris cu înflorituri, lui sunetul pendulei îi plăcea, laolaltă cu celelalte patru sunete venind dinspre vechile odoare. La fel, nu-l interesa nici polemica specialiştilor cu privire la faptul că ar fi un fals. Motivele lor erau simple: istoria spune că prima pendulă fusese realizată de olandezul Christiaan Huygens la 1656, iar brevetul de fabricaţie îl luase Salomon Coster un an mai târziu. Samuel rezolvase problema: ceasul său cu pendulă, datat la 1648, a fost realizat ilegal. Călugărul Daniel se pare că ar fi spus, plin de pudoare, că este un ceas apocrif, deci timpul măsurat de el nu este oficial, nu poate fi recunoscut de structurile administrative. Dar de sufletul omului nu te poţi atinge – credea el – şi atunci credinţa în timpul măsurat de acest ceas pendular, poate chiar timpul universal, este posibilă, chiar dacă nu şi acceptată de oficialităţi. În sprijinul ideii lui venea şi faptul că principiul pendulului fusese descoperit, în Italia, de Galileo Galilei, care murise la 1642. Iar Lucas Weydmann, chiar 29

venind din Lucania şi golful Taranto, urcase spre Pisa şi Padova şi poposise destul la Universităţile de aici ca să-l poată întâlni pe Galilei, profesor de fizică aristoteliană. Dar, ce să-i faci, Lucas niciodată nu se gândise să înregistreze patentul. Cum nu ar face nici un artist cu operele sale. Ceea ce avea Samuel nu era o pendulă de serie marca Salomon Coster, ci un unicat Weydmann. Cine-l furase din Capela Sf. Cazimir iarăşi era un lucru neştiut. Călugărul Daniel umblase prin numeroase biblioteci, răscolise munţi de manuscrise încercând să dea de urma trecerii acestuia prin timp. Inutil. După ce Władysław IV Waza rămăsese singur cu moartea sa sub marmure, nimic nu mai apărea despre ceas timp de aproape trei sute de ani, până la anticarul Simeon, care renunţase cu greu să mai asculte sunetul pendulei, în schimbul unei sume echivalente cu jumătate din magazinul său. Nici Simeon nu fusese de folos, pentru că, plecat spre birtul de vizavi în pauza de masă, murise chiar a doua zi sub roţile tramvaiului a cărui trecere nu o observase. Apropiaţii îl auziseră spunând că visase timp în noaptea anterioară, ceea ce nu era de bun augur. Pe când se plimba leneş printre obiectele sale, Samuel nu se gândea la istorii şi istorioare, ci doar asculta fondul sonor din interior alterat de fereastra deschisă. Alterat, desigur, în sens muzical, adică diezi sau bemoli adăugaţi de trecerea tramvaielor îndepărtate, a bicicletelor, a femeilor şi bărbaţilor, a păsărilor, a muştelor din pânzele de păianjen, a insectelor din crăpăturile cercevelelor, a carilor din lemnul mobilieruui, din astereala acoperişului care obtura vederea spre cerul albăstruş. Zâmbi la acest adjectiv care i se insinuă în gând, era reminiscenţa unei lecturi dintr-un tiz de-al lui, care plonja în vid, Beckett - „ciel bleu d’oeuf” scrisese irlandezul în franceza din l’Image şi cum să spună el asta pe româneşte? Logica semantică l-a condus iremediabil spre acest dulce diminutiv: albăstruş. Aşadar, de sub 30

acest cer albăstruş, într-un „temps délicieux”, cum susura aceaşi narator, şi sunetul venea cu influenţa considerabilă a inevitabilului efect Doppler. Samuel era convins că fără efectul Doppler am fi total dezorientaţi, nu am şti ce de unde vine şi încotro se duce. Aici, la etajul al treilea al vilei Maimarolu, ştia de unde vine şi unde se duce totul. Vila era deja construită de tatăl său, când el a terminat arhitectura şi a plecat în călătoria de studii, obligatorie pe-atunci, prin Europa. Anul destinat acestui periplu l-a petrecut în special în Italia, unde Ducele conducea cu mână fier ceea ce numea Novum Imperium Romanum. Cum altfel s-o facă acel fiu de fierar, violent şi iubăreţ, mâncător de polenta, care umblase cu un medalion nichelat al lui Karl Marx în buzunare? Pe deasupra, a trebuit s-o abandoneze şi pe iubita-i Margherita, evreica, de dragul bunului Adolf. În ianuarie, se născuse deja Adriano Celentano, dar, pe atunci, Samuel habar nu avea de asta. În schimb, se aflase la Viena, în noiembrie, când cu primul arbitraj de la palatul Belvedere. În neştiinţa lui, totul îl lăsase indiferent. Habar n-avea de riscurile plimbărilor sale îndelungi pe străzile oraşului, cu privirea mângâind faţadele şi cu un caiet de schiţe în mână. Trecuse demult 12 martie, ziua Anschluss Österreichs şi lui nu-i spusese nimeni. A ajuns neaşteptat de uşor în Elveţia, pe la Salzburg, Innsbruck, Zürich… La Neuchâtel l-a prins Anul Nou. La Basel, a rătăcit pe străzile înguste şi abrupte, pe malurile Rhinului, s-a dus la cascada Schaffhausen. Era iarnă. A coborât la Pisa, unde a găsit o primăvară şi apoi încă una. Lucra pentru un amic de-al tatălui său, ale cărui scrisori de recomandare se dovediseră esenţiale. Într-un târziu, de la Livorno, toamna, a plecat pe mare, deja devenise dificil să călătoreşti, croaziera, cam subversivă, avea farmecul ei, mulţi erau, de fapt, refugiaţi, care urmau să coboare la Alexandria, la Çanakkale sau la Istambul. El se Revista nouă, 4/2011

voia la Constanţa, dar pe un drum întortocheat ca al lui Ulise, după Bastia, Nisa şi Toulon, a rămas la Marsilia, unde întâlnirea cu prinţesa Fifi, cu care şi-a descoperit cunoştinţe comune la Bârlad, l-a mai întârziat un an, doi... Prinţesa primise de la fabrica familiei din Bucureşti un Ford V8 model nou, testat deja, cu care dorea să plece spre ţară şi să rămână apoi la moşie. Evenimentele din Europa schimbaseră priorităţile, aşa că s-au amestecat în mulţimea eteroclită, fracturată a portului: anarhişti, troţchişti, comunişti, eretici, expulzaţi, delapidatori, etnici dezavuaţi, homosexuali, băştinaşi şi venetici, turbulenţi şi cuminţi, visători şi pragmatici, curajoşi şi fricoşi, loiali şi trădători, urâţi şi frumoşi, bogaţi şi săraci. Fifi i-a găsit aici pe artiştii care se refugiaseră din Parisul ocupat de nemţi la 14 iunie 1940 şi erau găzduiţi într-o vilă cu trei nivele înconjurată de un parc uriaş, la un sfert de oră (cu Fordul) de Vieux Port. În apropiere era cafeneaua „Arzătorul de lupi”, unde aceştia se întâlneau deseori, după obiceiurile de la Paris. Aici stătu Samuel îndelung de vorbă cu Victor Brauner şi cu soţia sa Jacqueline, împreună cu care-l va vizita şi la clinica Paradis, unde fu internat o vreme, mai ales despre noua tehnică a picturii în ceară. Victor avea rezidenţă la Canet Plage şi, când acesta lipsea, Samuel şi Fifi treceau pe la hotelul unde locuia Jacques Hérauld, originar din Piatra Neamţ, fost asistent al lui Brâncuşi. Se întâlnea şi cu tizul său Samuel Rosenstock, care semna Tristan Tzara, preşedintele dada, sosit mai devreme ca Brauner, dar la fel de comunist şi, normal, un activ antifascist, cu alsacianul Claude LéviStrauss, care le povestea despre călătoriile sale în Brazilia, cu armeanul Arthur Adamian, abia scăpat din lagăr, şi soţia sa, tot o Jacqueline, dar mai ales cu suprarealişti din jurul lui André Breton - René Char, Max Ernst, André Masson, Wilfredo Lam, cu Marcel Duchamp şi René Daumal, cu Oscar Dominguez, cel care, în bătaia cu Esteban Frances, îi aruncase paharul în ochi lui Revista nouă, 4/2011

Brauner. În timpul lunilor petrecute în preajma lor, înainte ca unii dintre ei să primească permisiunea de a pleca în America, i-a asistat inventând un nou joc de cărţi, înlocuind tarotul tradiţional local cu simboluri suprarealiste. În urma Jocului de la Marsilia, cum va fi numit, Samuel se va alege cu câteva cópii pe calc după imaginile desenate de Hérold (efigiile lui Lamiel şi de Sade), Dominguez (steaua neagră a visului şi Freud) şi Brauner (Heléne Smith şi Hegel) în tuş negru de China, guaşă şi creioane colorate pe hârtie Chanson, imagini pe care le va păstra întotdeauna cu sfinţenie într-o mapă sigilată, despre care nu spusese nimănui. Zile treceau repede alături de Prinţesă şi de prietenii ei, inventarul bagajelor sale creştea sensibil, dar mai ales răspunsurile la întrebări fireşti se înghesuiau să nască alte şi alte întrebări. Nu mai era acel Samuel care plecase în călătoria obişnuită de după finalizarea studiilor. Anul „sabatic” se multiplicase şi dorul de casă săpa temeinic la temelia dorinţei de a mai întârzia în sudul Franţei, mai cu seamă că asistenţa se subţia. Cu prima ocazie, s-au îmbarcat pe un vas, cu Ford cu tot, au rătăcit din nou, o vreme, pe Mediterana, până când, într-un târziu, au debarcat la Constanţa. Aici, au tras pentru zece zile la pensiunea doamnei Lucica, nimic nu-i grăbea undeva, se puteau plimba pe Faleză pe seară, fără griji. Nu mai puneau nimic la cale. Relaţia lor fusese atât de bogată, de frumoasă şi de deschisă, încât, în a unsprezecea zi, după ce şi-au luat rămas bun, fiecare şi-a propus să-l uite pe celălalt pentru totdeauna. Deja fusese prea mult. Ajuns în oraşul natal, află că tatăl lui fusese înmormântat de câteva zile, a putut doar să ducă un buchet de flori şi să aprindă o lumânare la monumentul familiei de la Cimitirul Vechi. Acasă însemna acum pentru el apartamentul pe care i-l lăsase moştenire, la etajul al treilea al vilei Maimarolu, restul fiind vândut, iar banii depuşi într-un cont la 31

care bătrânul domn Ciortazan, avocatul familiei, i-a dat imediat acces exclusiv. * Şi chiar visase timp cu o noapte înainte. Aproape că uitase de vis, ar fi putut să-i scape, dar ritmurile pendulelor îl aruncaseră înapoi, la puseul de erecţie care-i apăruse când poeta aceea din Cluj îşi scosese bluza de mătase şi rămăsese cu sânii goi în faţa lui, şoptind ca o apă leneşă: „părul tău lung şi negru, mirosind a săpun de rufe, mă stârneşte… se nasc dorinţe lichide în trupul meu fierbinte când tremuri în faţa sexului ca în faţa unei caracatiţe vâscoase… e umbră, e cald, e umbră şi e somn… e ca şi cum trupul unui mesteacăn a fost decojit şi covorul este din coaja lui şi mirosul sevei lui a umplut camera…” Apoi timpul venise şi ocupase totul cu o transparenţă ceţoasă, prevestitoare de întâmplări neaşteptate. Cei care visează cu ochii deschişi ştiu mii de lucruri care le scapă celor care visează numai când dorm, zice Poe într-una dintre istoriile sale serioase şi groteşti. Dar Samuel e convins că este valabilă şi reciproca. Subconştientul are profunzimi mai mari şi nelimitate. Nimic nu-l împiedică să împingă adevăruri misterioase la suprafaţă. Visase timp şi senzaţia nu dispăruse nici când sorbise din cafeaua fierbinte, în faţa ferestrei deschise. Era o nelinişte. Urma să se întâmple ceva şi el ştia că nu deţine controlul. Trecuseră câteva săptămâni de când îl vizitase Manuel, până atunci un necunoscut. Adusese o cutie veche, de carton pânzat, cu modele florale imprimate în ţesătură, pe care i-o înmânase, împreună cu o carte de vizită, pentru cazul în care avea de gând să-i dea un telefon. Deschisese atunci cutia şi citise pe-ndelete hârtiile aflate acolo. Mai întâi, caietul pe coperta căruia recunoscuse scrisul rotund al prinţesei Fifi. Era jurnalul popasului lor îndelung la Marsilia, al întoarcerii pe mare, al lunilor petrecute la moşie, până după naşterea copilului şi botezul la biserica din cel mai 32

apropiat sat. Era o filă din registrul bisericii în care era înscrisă naşterea lui Dimitrie Sima, de sex bărbătesc, fiul Filomenei şi al lui Tudorie Sima. Numai că Tudorie Sima era demult pe frontul de răsărit când Filomena se întorsese acasă, ei nu se mai văzuseră de aproape trei ani, lumea nu avea de unde să ştie acest lucru, nimeni nu întrebase nimic, nici părinţii, care o a iubeau aşa cum poţi iubi unicul copil. De parcă acolo ar fi putut găsi un răspuns, Samuel deschise iar caietul cu filele îngălbenite şi se aşeză într-un fotoliu vechi, moale, de piele. Citea pe sărite şi în ureche i se insinua un foşnet uşor, delicat, de parcă un miriapod alerga în gol pe o foaie de hârtie îndoită, încercând să treacă dincolo de bariera creată artificial de o mână răutăcioasă. Puteai crede şi că micul sunet venea de la trecerea privirii peste rândurile scrise caligrafic, cu un toc cu peniţă de aur, apăsate apoi cu sugativa întinsă pe un prespapier din lemn de cireş. Samuel aşa o vedea pe Fifi scriindu-şi jurnalul, seara, înainte de culcare, o activitate despre care nu ştiuse nimic vreme de atâtea lungi decenii. * „Călătoria ar fi destul de plictisitoare dacă nu l-aş avea pe Sami cu mine. L-am întâlnit acum câteva zile pe vapor, era întins într-un şezlong de pe punte şi desena detalii arhitecturale, rigole de flori, porticuri spre curţi interioare generoase, cu fântâni în centru, cu văzusem la Veneţia. După notiţele de pe marginea desenelor, mi-am dat seama că-mi e conaţional. Merita atenţie, de altfel, cu statura-i impozantă, bine proporţionat, cu aerul sportiv, tunsoarea nemţească - fie şi pentru lungile zile cât va dura drumul până la Constanţa. L-am întrebat dacă e din Bucureşti. Şi mi-a răspuns abia după ce m-a privit atent: S-ar putea… A zâmbit şi a continuat: Depinde cine întreabă… Nu mai lungesc povestea, e cert că mă place şi, acum, pot spune, nici mie nu-mi este indiferent. Dacă undeva nu m-ar Revista nouă, 4/2011

aştepta un soţ şi nişte obligaţii de familie, poate că i-aş cere să plecăm în America de Sud. Încă nu am ajuns acolo şi, după război, cine ştie, o voi mai putea face?” „Am decis, împreună cu Sami să rămânem mai mult la Marsilia, până la următoarea cursă spre Marea Neagră. Fordul mi-a sosit aşa cum fusese programat, dar nu se mai pune problema să-l folosesc pentru drumul de întoarcere acasă. Probabil că îl voi lăsa în antrepozite, să-l recuperez altădată, căci singura cale de evadare este pe mare. Am găsit aici prieteni vechi de pe când eram la Paris! Sami este încântat de ei, toată ziua stau la taclale, beau vin, ronţăie sardine şi vorbesc vrute şi nevrute.” „Păcat că Victor nu se simte prea bine, Jacqueline e destul de curajoasă, îl îngrijeşte, cred că-l va interna, totuşi, la clinica Paradis. Sami se-nţelege foarte bine şi cu Jacques Hérold, din Piatra Neamţ, au vederi comune, amândoi l-au însoţit pe Marcel la vapor când a plecat spre America. Tot timpul sunt în priză, inventează jocuri din care ies tot felul de obiecte ciudate.” „Am ieşit cu Fordul în împrejurimi, la iarbă verde, suntem parcă ieşiţi din prezent, din grijile zilnice. Am încropit o masă destul de bogată, vin era din belşug, am râs de păsările doctorului de la vila Air Bel, Sami a primit cadou nişte desene pe calc de la cei care se pregătesc să se îmbarce curând.” „Sami e îngrijorat! Jacques vrea să fugă în Elveţia, să scape de poliţie. Nu ştie cum să-l ajute. Îi dăm nişte bani, Sami mai câştigă ca desenator pe la unii proiectanţi de clădiri, chiar dacă nu se mai construieşte nimic, dar se mai repară, se mai fac extinderi. Îi urăm noroc lui Jacques.” „Cred că am rămas gravidă. Nu am de gând să-i spun lui Sami. Trebuie să ne grăbim întoarcerea în ţară. Şi aşa aici s-au cam rărit cei pe care-i cunoaştem.” „Ne-a scris Jacques din Annecy. Nu a putut trece în Elveţia, a fost întors de la Annemasse. A rămas fără bani, ca să nu Revista nouă, 4/2011

moară de foame a prins nişte lebede şi le-a gătit! E masă regească – ne comunică, dar adaugă: cred că am înnebunit.” „Mi-e greaţă pe vapor. Nu am rău de mare, cred că e de la sarcină. Sami nu ştie nimic, încerc să ascund starea.” „Întârziem destul de mult la Çanakkale. O să ajungem anul acesta?” „Popas lung la Turan. Nu mai lung ca la Çanakkale. Sami a devenit cam ursuz în ultimele zile. Se gândeşte la cei de-acasă, despre care nu mai ştie nimic de câteva luni.” „Am traversat neaşteptat de repede Marea Marmara şi la Istambul am stat doar o noapte! Drumul spre casă e deschis! Sami s-a mai înveselit, dar tot se vede că ascunde îngrijorarea. Îmi mărturiseşte că ultimele veşti despre tatăl lui nu erau prea grozave. Crede că este într-un sanatoriu, la Runcu, lângă Târgu Jiu. Nu ştiu cum să-l încurajez.” „Am coborât la Constanţa. Sami abia-şi mai încape în piele de bucurie. Telegrafiem la Bucureşti, eu ca să-mi se trimită o maşină, să ajung la moşie, Sami ca să afle ce face tatăl său. I se spune că este bine, suportă excelent tratamentul prescris la Sanatoriu, face plimbări îndelungi, se aşteaptă să fie lăsat acasă peste cel mult două săptămâni şi să se mute la Breaza, pe drumul spre Sinaia, unde i s-a închiriat deja o căsuţă cochetă. Îl conving că nu are rost să se mai ducă la Runcu, e o distanţă imensă, drumurile sunt proaste, pline de convoaie militare, trenurile merg greu, cu mari întârzieri, ne spune chiar gazda noastră, madame Lucica. E o manifestare de egoism, recunosc, vreau să-l mai am lângă mine puţin, apoi nu ne vom mai vedea niciodată. Am convenit să mai stăm zece zile la madame Lucica, apoi vom vedea.” „Ne-am despărţit greu de tot! Plâng acum că n-am plâns atunci! I-am spus că sunt măritată cu Dimitrie Sima, că nu avem nici un viitor împreună, mai ales că e război, hai să rămânem cu ce avem deja, cu iubirea asta mult mai lungă decât o vară, cu amintirile pe care le vom păstra pentru totdeauna. Mi-e 33

necaz că plâng, că am devenit deodată aşa de sentimentală! Parcă trăiesc într-un roman de duzină! Hai, la drum, lasă, dragă, trecutul în urmă! Of, ce patetică sunt!” „Ieri am născut, foarte uşor, moaşa a fost teribil de mulţumită. E băiat frumos, sănătos, a plâns de să spargă geamurile! Îl vom numi Dimitrie, după Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a cărui sărbătoare este peste câteva zile. De la Tudorie nu avem nici o veste. În Crimeea, de unde am primit ultima carte poştală, se aude că sunt pierderi imense, nimic nu e sigur. Italia a declarat război Germaniei acum zece zile. Se pare că nu va mai dura mult.” „A venit anunţul că Tudosie a pierit în luptă. E multă tristeţe, nu a apucat să-şi vadă copilul, nu e el singurul, dar durerea nu e mai mică dacă sunt mai mulţi victime ale ei. Mă încearcă sentimente amestecate. Un fel de uşurare simt în suflet că Tudosie nu mai vine, că nu va trebui să-i explic ce e cu Dimitrie, dar îmi vine să mă flagelez pentru ce i-am făcut, pentru că l-am înşelat, chiar dacă iubirea noastră n-a fost cine ştie ce, a fost mai mult rezultatul unei prietenii vechi, de când eram mici, aşa ajunseserăm la căsătorie, stând ani mulţi împreună la joacă, şi la şcoală, şi la petreceri, venise firesc să ne luăm, familiile noastre nici nu credeau că exista alternativă. Acum nu va şti nimeni adevărul. Şi ca să se întâmple asta, nu voi mai scrie aici. Voi ascunde acest caiet sub şapte lacăte, nimeni să nu afle despre fiul lui Sami. Adio, prinţesă Fifi! Viaţa ta se sfârşeşte aici. Adio!” * Şi totuşi, voise să afle cineva despre Dimitrie. Samuel aşa-şi spunea - de ce nu a ars caietul? Iată că adusese acest Manuel cutia de carton, îi întorsese pe dos toată bruma de viaţă care-i mai rămăsese, peste o poveste exilată în memoria pasivă presărase nenumărate întrebări. Ar fi trebui uzeze de cartea de vizită. Deja amânase nepermis de 34

mult. Nepermis de nerăbdarea care-l măcina. Deocamdată, îl sunase pe Cetinel, profesorul pe care-l extrăsese cândva dintr-o comună de ţigani şi-l adusese aici, la rugămintea unei colege de pat. Garofiţa se-ndrăgostise lulea în staţiune, la Călimăneşti, de un profesoraş din Bărăgan. Voia să-l ia de bărbat, dar a veni de la sat la oraş era interzis. Numai prin concurs, şi concursurile se ţineau rar. Samuel avusese destulă imaginaţie şi influenţă să facă în aşa fel ca Vasilică Cetinel să ajungă profesor de liceu în oraşul Garofiţei. Iar Garofiţa fusese mai mult decât recunoscătoare, pentru că, dacă din punct de vedere matrimonial lucrurile nu se desfăşurau cu prea mare entuziasm, măcar urcase cel puţin două trepte pe scara socială a acestei mici urbe cosmopolite, terminase o facultate economică, cele trei fete ale lor urmaseră şcoli bune, facultăţi de viitor (pe cea mică o trimisese el însuşi la arhitectură, chiar dacă se părea că cea mare îi moştenise genele). Doar în privinţa numelor nu avusese nici o putere, Cetinel ţinând morţiş să le dea numele aceleaşi flori: Margareta. Aici a trebuit să intervină ferm şi discret Garofiţa, aşa că acum prima îşi zicea Reta, cea de-a doua Lăcrămioara şi cea de-a treia Marga, aşa cum se obişnuiseră de când erau copii. Dincolo de micile sale chichiţe, Cetinel se dovedise demn de încrederea lui Samuel, deveniseră chiar un fel de prieteni, doar împărţeau frăţeşte aceeaşi femeie, Samuel fiind fratele mai mare, desigur, dar profesorul habar nu avea de asta. Trecuse vremea, vechea relaţie cu Garofiţa nici nu mai conta la vârsta lor, dar aceea cu soţul ei devenise mai solidă. Aşa că îl chemase, socotind că era singurul cu care putea discuta despre prinţesa Fifi şi toată tărăşenia cu acea cutie adusă de Manuel. În uşa dinspre curte se auziră două bătăi uşoare. Lăsă caietul să cadă înapoi pe masă şi se duse să deschidă. Revista nouă, 4/2011

Gherasim RUSU TOGAN
Imagine încremenită în oglinda timpului: Mite Kremnitz - M. Eminescu. O legendă aurită de mitul eminescian.

eseu

buchet floral, diamantin; imagine încremenită pe oglinda timpului, o destăinuire de suflet, proiectată pe eternitatea lumii. Astfel s-a înscris ca durată aurita „poveste”, M. Eminescu şi Doamna Mite Kreminitz, văzută prin ochii acesteia, „fiinţă ideală, frumoasă şi uşoară ca un vis”. Originară din spaţiul germanic, reprezentantă a două familii ilustre; tatăl, Carol Adolf von Bardeleleun, a fost scriitor, om politic şi profesor universitar la Facultatea de Medicină din Berlin, a influenţat capital formaţia intelectuală a sclipitoarei sale fiice. A urmat şcoli în Greiswald, Berlin şi în Anglia, studii de literatură, filozofie, pictură, canto etc. şi stăpânea limbile franceză şi engleză. Mama, una din fiicele ilustrului savant, filologul Karl Gottlieb Zumpt, îi va marca viaţa prin dispariţia ei prematură, de unde şi căsătoria sa, la o vârstă fragedă cu doctorul Kremnitz, un produs al nenumăratelor încrucişări dintre aceste două familii, la un pas de a fi marcate de păcatul incestului: „Soţia lui Maiorescu avea o soră mai mică, pe Helen, (care) la 16 ani se căsătoreşte tot cu o rudă, C. A. Bardelenben de 50 de ani. El era tatăl lui Mite, al lui Wlhelm şi al Klarei, soţia lui Maiorescu. Mite se răzbună, căsătorinduse cu medicul Kremnitz, şi va avea copil cu Maiorescu şi un altul cu regele Carol I (pe Emanuel)” (1). Aşadar, dincolo de tarele familiale ce au marcat-o puternic, încât şi-a schimbat şi numele, Mite dobândeşte o cultură vastă, configurându-i un comportament de mare Revista nouă, 4/2011

ulat pe armonii poetice, cuvântul a dat forţă Rtotdeauna„poveştii”, îngemănândsingur pentru două suflete într-un

elevaţie, încă de tânără, iar, mai târziu, prin calităţile sale „fascinase doi scriitori de geniu, Maiorescu şi Eminescu, ba şi pe un cap încoronat, Carol I” (2) Cu referire la „ capul încoronat”, mlădiţa acestei „întâmplări”, Emanuel, peste ani, va deveni ofiţerul Manoil Kremnitz care va juca, în perioada primului război mondial, un rol important în salvarea arhivei, încă ne scoasă la licitaţie şi pulverizată, a lui B. P Hasdeu; respectiv, „Restul arhivei şi al vastei biblioteci precum şi o parte a mobilierului, păstrate în incinta castelului, erau împachetate şi transportate, printr-o întâmplare mai presus de fire, la Arhiva Statului din Bucureşti din ordinul ofiţerului german Manoil Kremnitz, fiul scriitoarei Mite Kremnitz, ce trecea, în timpul primului război mondial, cu unitatea comandată, prin Câmpina” (3) Revenind la activitatea de scriitoare a prodigioasei Mite, ea se ascundea sub pseudonimul George Allan, atât la semnarea nuvelei „Das Libensbild”, publicată în traducere la Convorbiri Literare, cât şi a celorlalte prime creaţii. Apoi, sub pseudonimul Idem ( Dito u. Idem) va colabora cu regina Elisabeta. Traducerile ei din Eminescu au apărut în „Rumanische Dichtungen, deutsch von Carnen Siylva, mit Beitragen von Mite Kremnitz”, Bonn, 1889. Din cele 25 de traduceri din Eminescu, numai două sunt de Carmen Sylva, toate celelalte de Mite Kremnitz. Tot ei îi mai datorăm şi următoarele traduceri: Rumanische Skizen (Socec, 1877); Neue Rumanische Skizen (Lepzig, 1882). Mite Kremnitz este şi autoarea celor 4 volume de „Memorii ale Regelui Carol I”, a căror ediţie a doua a apărut chiar sub numele ei, prima ediţie fiind datată ca „Însemnările unui martor ocular”. Pe lângă acestea, este şi autoarea biografiilor Carmen Sylvei şi a mamei acesteia, „Fürstin Mutter zu Wied” (4). Prezenţa sa de excelenţă în mediul cultural al Bucureştiului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vreme de 25 de ani, desigur că a înrâurit, printre alele, şi viaţa literară, reprezentată de către geniile timpului: Eminescu, Creangă, Caragiale şi nu numai, pe care Mite Krenitz i-a propulsat în lumea europeană, prin traduceri de mare 35

valoare artistică. Însuşi Eminescu are aprecieri superlative, despre traducerea poeziilor sale… Ca femeie, deşi în timp, din varii motive, părerile au fost controversate, Nicolae Pătraşcu, în „Icoane de lumină” o descrie „ca pe o fiinţă ideală, frumoasă şi uşoară ca un vis. De talie mică, era blondă, cu ochi albaştri, plăcută şi atrăgătoare” (5). Citindu-i chipul dintr-o fotografie din 1905, Paul Suditu o vede pe Mite Kremnitz „oferind un chip dur, cu buze subţiri de femeie inflexibilă şi vanitoasă. Nasul viguros care o făcuse pe Veronica Micle să o numească „năsoasa”, îi împarte faţa simetric, punându-i în evidenţă umerii obrajilor proeminenţi, ca de femeie dominatoare. Doar privirea inteligentă şi siguranţa de sine din juneţe s-au păstrat intacte. Dar la 20 de ani Mite Kremnitz arătase altfel”. Aşadar, revenim la portretul conturat de Nicolae Pătraşcu: „O fiinţă ideală, frumoasă şi uşoară ca un vis. De talie mică, era blondă cu ochii albaştri, plăcută şi atrăgătoare. Trăsătura esenţială a distinsei doamne era inteligenţa, dublată de o cultură vastă…”(6) . Cu trecutul său ilustru, cu eleganţa şi elevaţia excepţionale, Mite era o prezenţă inedită în mediul cultural bucureştean, prin excepţie, în cel maiorescian, acaparând atenţia şi multora chiar inima. Putea, oare, Poetul să treacă pasiv pe lângă această apariţie cosmopolită şi avidă de inedit şi splendoare? Desigur, cântecul vârstei îşi va spune cuvântul şi-n cazul său de „poet în adevăratul sens al cuvântului”, această apariţie rafinată va fi atrasă şi fascinată mai apoi de acest însetat al desăvârşirii supreme. Judecăţile pe arcul tipului vor fi crude şi neiertătoare, Eminescu fiind privit la acea epocă oarecum aflându-se „într-o situaţie de umilită părăsire de sine şi confuzie”, perorează Nicolae Iorga, considerându-l victimă a unor împrejurări deloc prielnice, deşi vârsta maturităţii, la care se afla Poetul, uşor ar contrazice o asemenea etichetare. Referindu-se la discutatul mic poem „Atât de fragedă”, reputatul nostru istoric simte nevoia de a-şi exprima rezerva, privind persoana căreia i-ar fi fot dedicat, invocând 36

circumstanţele în care se afla Eminescu: «…cel trăind acum în umbra omului de lume şi de înaltă situaţie care era Maiorescu, legat el însuşi de o familie germană înrudită, o prezintă ca un stângaci omagiu al profesorului de româneşte unei frumoase femei tinere de înclinări literare ambiţioase şi nu fără aplecări sentimentale trecătoare, ce-i par interesante, Mite Kremnitz, care a făcut din această îndrăzneaţă privire în sus a omului cu „mâinile nespălate” micul roman după care înseta…» Aşadar, nu fără rezerve, savantul priveşte această apariţie care întunecă pentru o vreme „pe femeia înzeită”… respectiv, „O apropiere fiind posibilă”, dar din motive ce-l victimizează pe nefericitul Poet: „I s-a dat sfatul să nu încheie cu o cochetă o căsătorie (referirea viza pe Veronica Micle, s.n.) care i-ar atinge, în fericire, talentul… el s-a supus şi a rămas deci câinele stingher pe la uşile oamenilor…” (7), dar animozitatea savantului nu se opreşte aici, dimpotrivă, negând, în cele din urmă, categoric pe „adrisanta” poemei: „Cu toate reclamaţiile postume ale Mitei Kremnitz, cred că ea-şi atribuia pe nedrept versurile din „Atât de fragedă” care se încheie, ca după o lungă legătură de iubire, cu „mireasa blândă din poveşti”: „Şi-o să-mi răsai ca o icoană / A pururi verginei Marii, / Pe fruntea ta purtând coroană: /Unde te duci? Când o să vii?” Iar la Nota 30, cu trimitere înspre documentele lui Torouţiu, comentariul istoricului devine acuzator: „Portretul femeii care s-a jucat cu acest suflet, întrebuinţând pe „poet” şi ca subiect de nuvelă, ca să o cetească în autopsia morală pe care o încerca..” (8) . Dar să revenim la spaţiul „poveştii”, deşi nu poţi să fii judecător obiectiv în totalitate, nici chiar dacă protagoniştii ei îţi sunt apropiaţi sufleteşte, prin însăşi existenţa lor emblematică. Apoi, timpul, în trecerea lui învolburată, aşterne peste oameni şi evenimente reflexe contradictorii, de unde şi obiectivitatea devine, la rândul ei, în majoritatea situaţiilor, discutabilă. În fapt, cine s-a împlinit, prin desăvârşirea menirii sale pe curba sinuoasă a destinului? Numai Poetul nostru, învăluit în mantia genialităţii? Dar chiar dacă am fi convinşi că imaginea Revista nouă, 4/2011

acestei femei s-a estompat prin trecerea vremii, va trebui, totuşi, să-i acordăm spaţiu de referinţă, considerând întâlnirea celor doi ca moment magic, deloc alterat de vreme. Fiindcă s-au privit în ochi, inimă de la inimă, pentru un anume timp, două spirite ce şi-au transmis unul altuia, „într-o lume de nimic”, nobleţe, puritate şi har. În fapt, respectivul scenariu şi-a avut momentele lui de ardere, pe o curbă ascendentă, dar sinusoidală. Mai mult, în curgerea idilei celor doi, descoperim un scenariu cu multe filiaţii în viaţa multor genii ale lumii europene. De altfel, eroina poveştii era coborâtoare din lumea aristocrată germană şi stabilită vremelnic pe malul dâmboviţean, (cu interferenţe balcanice), în veacul bântuit de contradicţii, în care cu greu se crea spaţiu devenirilor întru modernitate. De asemenea, cât oare a contribuit, la interferarea vieţii celor doi, Maiorescu, după cum se cunoaşte, personalitatea cea mai avizată a momentului şi atât de a apropiată de cei doi protagonişti. Să fie avut, iniţial, intenţia de a-i oferi cumnatei sale (şi, mai apoi, amantă!) doar o stare de caz, respectiv imagine de poet în totalitate înscris în grila romantică (şi nu numai) a timpului! Maliţiozitatea, desigur, asta a fost atitudinea adoptată de ilustrul critic, cunoscut, de altfel, ca un înveterat curtezan şi-n al cărui fascicul de atracţie va intra chiar şi rafinata sa cumnată, de astă dată atrasă fiind de personalitatea învăluită în exotism a Poetului. Ne situăm, aşadar, încă de la început, pe poziţia „justiţiarului” care „culpabilizează” nobila femeie, de a fi iniţiatoarea acestei neasemuite „poveşti”, ce se confundă cu însuşi cântecul poetic al junelui Eminescu, aflat, la acea vreme, pe insula singurătăţii sale. În fapt, cum însăşi mărturiseşte, fascinaţia era urmarea felului în care era perceput Poetul în cercul Junimii. Legenda sa începea să se coaguleze. Devenise o curiozitate, dacă nu o fiinţă stranie, chiar, pentru cei din jur, dar, fapt compensator, în aceeaşi măsură pretext de admiraţie şi uimire. Cât priveşte memoriile (9) fascinantei femei, tulburând apele după 14 ani de la consumarea faptelor, ele sunt marcate de semnul imanenţei, al predestinării Revista nouă, 4/2011

evenimentelor şi sentimentelor ce s-au ars dureros şi cu urme de neşters în conştiinţa protagoniştilor: „Numele lui Eminescu l-am auzit pomenind-se, îndată ce am aflat ceva despre România. Cumnatul meu povestea adesea despre ciudăţeniile acestui om plin de talent, care, preocupat de cărţile sale, uită mâncarea şi băutura, şi care-şi pusese paltonul amanet în toiul iernii ca să cumpere un manuscris vechi”. Urmează nominalizarea altor colportori-martori credibili ai acestor inedite universuri de viaţă, aparţinătoare creatorul atins de aripa genialităţii: „Rosetti, (Theodor Rosetti, 4 mai 1837-17 iulie 1923, unul dintre cei 5 întemeietori ai Junimii), de asemenea, povestea cu căldură de apucăturile naive ale tânărului şi inteligentului student, iar soţul meu (Dr. Wilhelm Kremnitz), care-l văzuse odată (la Theodor Rosetti, în Berlin), fusese impresionat de capul acestui tânăr tăcut şi timid” (10). Motivele care au născut impactul fascinaţiei în inima aristocratei germane, asemenea, nu trebuie trecute cu vederea. După a sa mărturisire, interesul pentru tânărul poet, iniţial, încercase să şi-l astâmpere doar prin intermediul operei, depăşită până la urmă fiind de curiozitatea firii sale, ce pare predestinată la un anume comportament: «Când, la începutul studiilor mele româneşti, citii „Mortua est”, crezui că rândurile acesteia îmi dezvăluie nenorocirea vieţii sale: că a iubit cu pasiune o femeie, pe care moartea i-a răpit-o. Fireşte că aceasta îmi mări interesul pentru tânărul poet, mai ales că se spunea despre el că ar fi duşman al femeilor. Credeam că niciodată în viaţă, nu uitase pe ideala sa iubită.» Mai apoi, la acest „entuziasm impersonal” se va adăuga lectura poeziei „Melancolie”, citită la „Junimea”, şi pe care „Maiorescu ne-o traduse inteligent şi în formă perfectă”. Acum, Mite trăieşte, după propria-i mărturisire, revelaţia cunoaşterii unui poet de excepţie, dar fără să-şi manifeste entuziasmul făţiş, fapt observat de către critic, care va taxa poezia grăbit, drept „o nebunie plină de spirit”. Ca urmare, replica sa este promptă şi-n apărarea poetului: „Nebunie? Poate că concepţia noastră, a tuturor, este nebunie şi Eminescu a prins adevăratul sens 37

al lumii şi al vieţii”. Şi tot atunci, criticul îşi exteriorizase pentru prima dată germenii geloziei: „Ce n-aş da să fiu eu în locul acestui om, pe care tu îl pui aşa de sus, deasupra celorlalţi”. Secvenţa a doua debutează cu întâlnirea celor doi, destrămând urzirea mitului şi producând o furtună lăuntrică fără egal: „În sfârşit, avui ocazia să văd pe acest om în carne şi oase. El veni într-o dimineaţă pe neaşteptate şi rămase la masă la noi - aveam pe atunci gospodărie comună cu Maiorescu”. Situată parcă dincolo de cadrul în care se oficiază ivirea celui însemnat cu laurii purităţii, cuprinderea sa predomină prin fineţea observaţiilor şi semnificarea detaliilor. De-aici şi imaginea Poetului, conturată prin cele mai semnificative detalii, chiar şi pe canavaua timpului: „Îl văd încă intrând în sufragerie, îşi redeşteaptă scriitoarea germană apariţia Poetului, timid şi stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatic în fiecare mişcare, un om care după aparenţă cunoscuse tot aşa de puţin disciplina corporală, ca şi pe cea spirituală”. Magistrală capacitate de a semnifica detalii, gesturi, trăsături antitetic ordonate şi critic semnalate, cu raportări la planul realului, în discordanţă cu cel al imaginarului subiectiv, într-o cromatică de neegalat. Dar să-i urmărim reconstituirea, marcată de vraja vremilor de aur: „Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât zvelt, cu cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la faţă, nebărberit, cu dinţi mari, galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire”. Pare potrivit momentul să intervenim cu o părere de ordin sentimental. Numai ochiul unei femei îndrăgostite sau tânguitoare după armoniile dragostei, cu toate neaşteptatele surprize ce s-or ivi, numai o asemenea persoană e capabilă să repete ceea ce doar Creatorul le-a avut iniţial în vedere! De-aici, alternările de umbre şi lumini care continuă să fie confruntate cu visul, o realitate care bate obsedant la porţile inimii sale. De-aici şi forţa de a-şi explica trăirile: „Natural că acestea toate nu le-am observat la prima vedere, dar încet, încet, în timpul mesei, le38

am văzut aproape fără să-l privesc, căci eram atât de decepţionată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea mea.” Şi astfel, asemenea pătrunderi creează femeia de spirit ce se plimbase prin medii diverse, controverse interioare, cu efect dureros, provocator de remuşcări: „Stimulat de cumnatul meu, vorbi foarte vioi cu el şi cu alţi câţiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste măsură, micuţei mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce şi ochii împăienjeniţi dobândeau o expresie simpatică”. Discernământul în receptarea poeziilor eminesciene este, în fapt, dovada certă că Mite filtra prin toţi porii lucidităţii, analitic, jocul imaginarului său poetic, departajând cu gust şi rafinament conglomeratul imaginativ, aspecte care depăşesc comportamentul estetic, să-i zicem, al unui spirit prin sufletul căruia nu s-a trecut şi fiorul iubirii: „Seara, …după masă, ne citi pasaje dintr-o nouă poezie. La citit, vocea-i era plăcută monotonă. Poezia fu găsită de toţi foarte bună, dar eu nu eram de aceeaşi părere, pentru că poezia pomenea foarte mult de licurici şi de multe alte gângănii de tot felul care vorbeau; un gen de poezie care nu mi-a plăcut niciodată şi mai ales pentru că atunci nu eram în stare să judec farmecul limbii, pe care n-o cunoşteam de ajuns”. De astă dată, îi descoperă armonii în configuraţia feţei, contestate mai înainte, pe când în plan psihic persistă nedumerirea iscată din dezacordul dintre planul reflecţiilor poetice şi cel al existenţei diurne: „Cum şedea aplecat peste foile aşa de caligrafic scrise, ale manuscrisului său, Eminescu avea o înfăţişare mai puţin masivă: bărbia foarte pronunţată şi gura largă se atenuau; fruntea ieşea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumuseţea lor şi tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o uşoară urmă de vulgaritate”. Şi totuşi, de unde, oare, cruzimea judecării unor detalii, din care oricând Revista nouă, 4/2011

s-ar putea construi un monstru şi nu chipul inefabil al unei persoane ce-ţi fascinează obsedant starea? Cu toate acestea, pe curba sinusoidală a judecăţilor sale, au existat şi momente de limpezire, concretizate prin reveniri şi reclădiri de imagine, de astă dată, reflecţie luminoasă, rezultat al filtrărilor întro logică personală, realizată cu discernământ şi forţă persuasivă: „Dar îndată ce învăţai mai bine româneşte, impresia rea despre Eminescu se şterse şi tradusei chiar câteva poezii de-ale lui în nemţeşte. Vraja cuvântului în versurile sale muzicale mă îmbătă şi mă fermecă din nou felul visător al acestui om… Şi iarăşi mi se părea că în soarta acestui poet e o taină şi, fără să vreau, cât de fericit aş fi voit să fac pe acest om a cărui viaţă era aşa de singuratică, aşa lipsită de fericire! Cum însă nu schimbasem nici un cuvânt cu el, nu puteam nici măcar să judec cum se cade aparenţa lui exterioară..” Seducţia creaţiei se prelungeşte astfel înspre inimă, conştiinţă şi gestică, declanşând resorturile unor energii, acum capabile să spargă aparenţele: „Într-o sâmbătă seara îmi propusesem să trec peste formele superficiale de politeţă şi să vorbesc cu el mai de aproape… Când vorbeam aşa cu el, îi strălucea faţa de un surâs blând, dar de superioritate; se purta cu mine ca un înţelept şi ca un tată, …dojenindu-mă ca pe un copil, pentru că eu, …nu cunoscusem niciodată părţile întunecate ale vieţii, şi toate cunoştinţele mele asupra realităţii erau, cum zice el „aus den Fingern gesogen”. Hotărâtă să intervină direct în viaţa Poetului, ştergându-şi orice urmă de reţinere, Mite reuşeşte să descopere o schimbare totală a felului său de a fi. Ochii şi inima îndrăgostitei, se pare că nu pot să dea greş: „ …îl rugai jumătate în glumă, jumătate în serios, să nu mai zugrăvească mereu în poeziile sale tablouri aşa de posomorâte! El îmi răspunse foarte amabil, iar eu îi promisei pictura pe lemn… pe care el o admira mult… Când vorbeam aşa cu el, îi strălucea faţa de un surâs blând, dar de superioritate; se purta cu mine ca un înţelept şi ca un tată şi se bucura de prezenţa mea, dojenindu-mă pe ca un copil, pentru că eu, după părerea lui, nu Revista nouă, 4/2011

cunoscusem niciodată părţile întunecate ale vieţii şi toate cunoştinţele mele asupra vieţii erau, cum zicea el: „aus den Fingern gesogen”… Apoi, devenit un membru familiar casei Kremnitz, Eminescu se deschise sufleteşte în faţa femeii acesteia, total inedită în peisajul bucureştean al timpului: „Acum ne aparţinea nouă, intuieşte Mite comportamentul Poetului, şi cu naivitatea sa, care era caracteristica lui principală, aduce în casa noastră o notă de vioiciune… Cum citise în toate limbile, în care era extraordinar de versat şi bazat pe memoria sa colosală, se putea vorbi cu el despre toate. ..” Nenumăratele detalii, pătrunderi fine în individualitatea Poetului, intuirea felului său propriu de a fi, mulţime de amănunte; toate acestea şi multe altele se constituie ca dovadă certă că rafinata doamnă pare să fie cea mai mare rezervă de date despre Poetul nostru, prea puţin cunoscut în intimitatea sa omenească. Dar să reţinem cum, pentru Mite, astfel, de la o zi la alta, cenuşiul se estompează, absorbit în simfonia coloristică a inimi sale de unde şi lumina care se coboară dumnezeieşte peste imaginea lui, mereu în schimbare… Desprindem alte câteva frânturi de gânduri, poleite cu sentimentele sale pure, în fapt, oricând putând fi transpuse, drept cântec de dragoste, murmurat discret, tainic: „Când l-auzeam plângându-se, mi se strângea inima de durere şi prin capul meu fantastic treceau planuri de cum aş putea să-i înlesnesc o existenţă regulată, care să-i îngăduie sufletului său să producă ceva sublim, etern şi să scape de chinul zilnic de a trebui să umple, singur, o foaie de jurnal.” Procesul de a-şi exorciza comportamentul propriu pare rezultat din convingerea că ea este purtătoarea enigmaticei formule a salvării lui: „Deşi purta şi acum o haină ruptă, începuse totuşi să-şi îngrijească şi mai mult exteriorul; numai petele de cerneală de pe micile sale mâini nu era chip să dispară, iar manşetele erau totdeauna şifonate şi niciodată albe. Însă eu începui să-mi reproşez pedanteria de a băga de seamă acestea, pentru că un lucru era adevărat: Eminescu era atrăgător cu toată 39

neîngrijirea îmbrăcăminţii sale: …femeie suprasensibilă, nu-mi displăcea, când şedea lângă mine…” Apoi, îngemănarea celor două firi: „Citeam împreună, din aceeaşi carte, poveşti populare - mai întâi ale lui Creangă - şi el avea o bucurie copilărească citindu-le…” Asemenea, femeia aceasta de excepţie are capacitatea de a sesiza discrepanţele inerente, configuraţia aparte ce o simte în alcătuirea spirituală a Poetului: „Era român pasionat… Tot binele-l aştepta mai ales de la popor, căci cei zece mii din clasa superioară n-aveau nici o valoare în ochii lui… De asemenea cu toată lipsa de experienţă, avea despre femei o părere rea, inspirată în parte din Schopenhauer. El credea că o femeie nu poate fi decât dornică de găteli şi vanitoasă… o astfel de femeie era idealul său; deşi nu era oriental… în judecăţile lui despre femei, era oriental. O femeie gătită şi pudrată îi părea mai atrăgătoare decât una care dispreţuia acest fard…” Iar acum a sosit clipa ca, felul de a se manifesta al Poetului să şi-l raporteze la propria sa persoană, dar nu lipsit de infuziunile unei lucidităţi de mare sensibilitate şi pătrundere: „Deci eu nu corespundeam idealului său! Ori poate că-mi spunea toate acestea aşa de adesea dintr-o teamă instinctivă, sau poate ca să provoace amorul meu propriu! Eu însă îmi dădeam demult seama că ceva irezistibil îl împingea spre mine şi că îi plăcea grozav să fie cu noi şi mă simţeam fericită că reuşisem să smulg un om din melancolia neagră. Prea tânără şi prea copilăroasă pentru a mă întreba încotro merg...” Detaliile scriitoarei devin ţesătură aurită care va orna edificiul divin al intimităţii, aureolat de străfulgerările unui sentiment pur, predestinat, parcă, pentru a-i împlini pe aleşi! Desprindem din şiragul amintirilor scriitoarei: „…şi cum ştiam amândoi că vizitatorul acela o să răspândească vorba, că pentru Eminescu sunt acasă pe când alte vizite nu priesc, faptul acesta avu pentru dânsul un farmec care vorbea din ochi . Ochii aceştia, aproape întotdeauna voalaţi şi numai pe jumătate deschişi, ca şi cum acest mizerabil pământ nu ar fi meritat osteneala de a fi 40

privit cu ochii larg deschişi, se uitau la mine cu admiraţie, păstrând totdeauna în ei o nuanţă de stăpânire… ochii săi mă urmăreau cum ai urmări mişcările unui copil…” „Caietul roşu”, cum va fi cunoscut în posteritate darul oferit de către Poet Mitei, de ziua ei, conţinând poezia „Cu mâine zileleţi adaogi, cu ieri viaţa ta o scazi” (11), după a sa mărturie, are ecou de excepţie în sufletul Alesei; cu certitudine fiind dovada sentimentelor alese ce-l animau pe Poet. „Eram nespus de mândră, mă simţeam favorizată şi credeam că am chemat prin calda mea simpatie un suflet la o nouă creaţie”. Desigur, scena sărutului pare să fie o secvenţă fulgerătoare, dintr-un film derulat cu încetinitorul şi rezultatul atâtor clipe trăite în preocupări comune, ce le absorbeau fiinţa, de la mediaţii, la întocmirea fişelor pentru proiectatul dicţionar, acţiune luată în derâdere de către Maiorescu, în fapt, uzurpatorul cu sadism şi ironie crasă a ceea ce se clădise cu puritate şi deschidere sufletească, între cei doi… Momentul stelar al sărutului este apoteotic, chiar, în ţesătura acestei iubiri, despre care, prin timpi, comentariile vor fi contradictorii şi chiar acuzatoare: „o memorie voit şovăielnică şi un suflet de femeie vanitos”, o etichetează exigentul critic, G. Călinescu. Dar, dincolo de cele spuse, să-i urmărim lui Mite luciditatea şi luxul de amănunte din reactualizarea scenei: «Cum se întâmplă însă că deodată totul se schimbă între noi? Nu a fost un motiv deosebit: şedeam într-o zi la masa mea, unul lângă altul, eu cu tocul în mână şi citeam din „Convorbiri”; copiam cuvinte şi el, cu finul său simţ al limbii, îmi dădea echivalentul german. Atunci, pe neaşteptate, nu însă într-o pasiune de moment, ci pe când eu, întoarsă spre el, vorbeam cu vioiciune, el mă sărută şi eu îl lăsai fără să mă opun. În odaia de alături, spre care uşa era deschisă, copilul se juca cu dădaca, aşa că nici măcar nu fusesem singuri, ca de obicei. Nu ştiu ce i-am spus după acest moment surprinzător, ştiu numai că el mă întrebă dacă am un Dante, apoi se ridică, îl căută şi-mi citi foarte vesel celebrul pasaj din „Infern”: „Adeseori povestea ne-a îndemnat adânc să ne uităm în ochi unul la Revista nouă, 4/2011

altul şi faţa palidă să ne-o vedem; dar într-un singur loc, acea poveste de iubire ne-a biruit. Când am citit că, pătimaş, dorita gură s-a dat să fie sărutată de prea frumosu-ndrăgostit, aceasta care tot cu mine va sta de-a pururi, în veci; m-a sărutat atunci pe gură şi l-am simţit că tremură. ”» ( 12) Uimirea pe care a doua zi o trăieşte Poetul, când cu plecarea femeii la un dineu şi apariţia lui inopinată, se arde printr-un val de admiraţie provocator de remuşcare şi teamă: «…se uită numai la mine cu ochii arzători: „Cât de frumoasă eşti dumneata!” spuse el, tărăgănând vorba. El nu mă văzuse niciodată în rochie elegantă şi decoltată… Privirile lui le simţeam cu o durere nespusă. Ceea ce dorisem, se realizase. Fericirea lui atârna numai de mine. Însă acum începea să-mi fie teamă, ca nu cumva pentru el să fie mai mult rău decât bine.» Remuşcările, problematizarea stărilor sale de conştiinţă, comportamentul său, marcat de vina provocării unui adevărat seism în sufletul Poetului, bat obsedant la porţile acestei femei, care se trezeşte parcă dintr-un vis ce-i ameninţase dărâmător existenţa. De-aici acea fugă de realitatea momentului: „Nu, nu, el nu se putea înşela asupra mea. Vedea zilnic cât de fericită era căsnicia mea, că-mi veneram bărbatul şi-mi idolatrizam copilul, că pentru el nu simţeam decât prietenie şi că nu trebuie să pronunţe cuvântul dragoste faţă de mine”. Dar, rezultat al iluminării produsă de timpul ce i-a urmat acelei trăiri magice, victima se confesează nostalgic: «Cât de puţin înţelegeam eu însămi dragostea şi puterea ei diavolească de vreme ce vorbeam de „trebuie” şi mă gândeam la datorie! Eu aproape nu iubeam.» Momentul va deveni emblematic, urmare a gestului ce-l va săvârşi îndrăgostitul: „Ziua următoare, după amiază, Eminescu veni iar la noi, dar fără să rămână la lecţie sau la masă; îmi aduse numai o foaie de hârtie, spunându-mi: «Dumneata ai vrut întotdeauna să ai o poezie de la mine: iat-o, darnu-i bună de nimic! Citii: „Atât de fragedă te-asameni / Cu floarea albă de cireş…”... Isprăvind de citit am plâns…» Motivaţia trăirii o comentează, într-o Revista nouă, 4/2011

logică „pământeană”, Alain Guillermou, semnificând printre altele faptul că: „…i se părea că un sentiment care l-ar fi încurajat pe poet să creeze devenea, în felul acesta, pe deplin îndreptăţit. Conştiinţa ei se liniştea.” În continuarea divagaţiei sale, cu prudenţă afirmă faptul că distinge în strofa a doua din „Atât de fragedă” chiar: „ecoul uimirii lui Eminescu, în seara când Mite Kremnitz i-a apărut în toaleta de gală”, de unde apoi conchide: „…putem tot atât de bine să atribuim versurile misterioase din strofa 6 discreţiei şi remuşcărilor Mitei Kremnitz: „Deodată trece-o cugetare, / Un văl pe ochii tăi fierbinţi; / E-ntunecoasa remuşcare, / E umbra dulcilor dorinţi”. Şi divagaţia continuă, descoperind noi şi noi prezenţe ale acestei iubiri –„tortură iluzorie pe care poetul şi-o aplică singur”. (13). Oricum, la orizont apar nori tulburi, ameninţători pentru această „idilă”, cu urme săgetătoare de final tragic. De-aici, procesul dur al „minimalizării” personalităţii poetului, fără însă a-i deschide un colţ cel puţin,din inima sa! Deviza era imuabilă: „totul pentru el şi nimic pentru mine!” Oricum, Mite Kremnitz n-a putut lăsa posterităţii convingerea credibilă că umbra Poetului a trecut pe lângă ea, fără să lase urme. Şi nici n-a lăsat-o, dimpotrivă… chiar dacă se va convinge de faptul că prezenţa Veronicăi Micle a fost perpetuă, iar „Eminescu n-a rupt deloc legăturile sale - de natură dubioasă - cu această femeie”, cum s-ar fi exprimat Maiorescu. Şi chiar dacă eminentul critic şi înveterat curtezan şi-a dezis eleganţa morală, în mai multe rânduri, după mărturia cumnatei sale: „începuse să râdă de Eminescu în faţa mea, şi mă întreba dacă nu care cumva uitasem să-l fac să simtă distanţa socială care ne separa, spunând că aceşti boemi uită adesea cuviinţa, etc., etc.”; revenim, cu toate această degradantă poziţie în care s-ar fi situat crezutul Mecena, totuşi, acel fragil înveliş de convenţii ce i-a acaparat pe cei doi s-ar fi pulverizat oricum! Dar chiar şi observaţia lui George Călinescu, cu referire la acel con de umbră în care s-a închis Mite Kremnitz, „ jignită” şi 41

care „rămase toată viaţa cu încrederea că poetul o iubise odată şi o cântase în versurile lui” (14); ori „afirmaţia” lui Lovinescu că: „Stăruinţa femeii de a-l trimite la Iaşi, cu toată aparenţa unei atitudini sublime, venea din indiferenţă, ori poate din voinţă, de a pune între dânşii ireparabilul: o altă femeie. Voia să-i impună pe Veronica” (15); chiar dincolo de aceste încercări de a-i palida imaginea, prin trecerea tipului, ea ne apare însemn de nobleţe, de ales caracter! Nu orgoliul, nu vanitatea, chiar dacă şi-au pus amprenta pe comportamentul său, fapt de altfel recunoscut; nu astfel de sentimente i-au structurat comportamentul, dimpotrivă… Cu riscul de ne repeta, afirmăm că şi Mite Kremnitz l-a iubit pe Poetul nostru, la rându-i. Mai mult decât atât, ea a fost conştientă de ineditul şi splendoarea jocului floral, presărat peste imaginea genialităţii sale. Fiind departe de lumea sa germanică, de mediul ei elevat, în care strălucise cum puţine femei din acea vreme, pe meleagurile dâmboviţene, pentru Mite Kremnitz, Eminescu reprezentase una din puţinele şanse de a-şi continua viaţa sub auspiciile unei spiritualităţi învăluită în plenitudine şi splendoare poetică.

Note: 1 Conf. Constanin Popescu-Cadem, Titu Maiorescu în faţa instanţei documentelor, Biblioteca Bucureştilor, 2004 şi Valentin Teodorescu, Mite Kremnitz şi Junimea, Lucrare de doctorat, Universitatea Alba-iulia. 2 Paul Suditu, Necunoscuta Mite Kremnitz, în România Mare, 9 octombrie, 2011. 3 Conf. I. Oprişan, B. P. Hasdeu sau Setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, Editura Vestala, 2001, p. 548. 4 Conf. A (l) T (igara) S (amucaş), Mite Kremnitz şi Mihaiu Eminescu, în I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IV, Editura Institutului de Arte Grafice, Bucovina, 1933, pp. 20-22. 5 Paul Suditu, ibidem. 6 Nicolae Pătraşcu, ibidem 7 Nicolae Iorga, Eminescu, Editura Junimea, 1981, p. 172. 8 ibidem, p. 258. 9 Mite Kremnitz - Amintii fugare despre Eminescu (Încredinţate fiului meu), în I. E. Torouţiu, op.cit., pp 23-39. 10 datele din paranteze sunt preluate, sintetic, din Note, ibidem, p.p. 73-74. 11 „Caietul roşu”, termen sub care s-a păstrat în posteritate, a fost oferit de către Eminescu la 4 ianuarie 189 Mitei kremnitz, cu ocazia zilei sale de naştere. El cuprinde 4 poezii copiate de poet şi 4 copiate de Mite Kremnitz. Vezi mai pe larg, în: Octavian Schiau, Lumea lui Eminescu, în viziunea lui Mite Kremnitz, în RO Wikipedia-org/wiki. 12 Conf. nota 16, din I. E. Torouţiu, op. cit. 13 Alain Guillrmou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Editura Junimea, 1977, p. 260. 14 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Pentru Literatură, 1966, p. 240.; Octavian Şchiau, op. cit. 15 Eugen Lovinescu, Mite. Bălăuca, Editura Eminescu, 1989, p159. Revista nouă, 4/2011

Şi, din toate cele, a rămas nespulberată doar pulberea aurită a urmelor trecerii unei fiinţe magice, prin viaţa atât de scurtă a Poetului, şi din partea sa, două întrebări, violente, dure: „Unde te duci? Când o să vii?”

42

reportaj

cerere, îi pun criticului Constantin Trandafir (iniţiatorul acestei aventuri literare) „manelele” care tare mult i-au plăcut, acum o lună şi ceva când, în maşină mai fiind Florin Dochia şi Gherasim Rusu Togan, am mers la „Zilele Râmnicului”; este vorba de cd-ul „Zaharicale” al formaţiei „Anton Pann” – deci nici o legătură, totuşi, cu popularul gen. După ce mă încadrez corespunzător şi fac la stânga (puţin mai în faţă, pe partea dreaptă, continui să văd fantoma acelui avion care a dispărut, tranşat cu harnice şi puternice flexuri, prin cine ştie ce topitorii sud-est europene, pe te miri ce) îl întreb pe dl. C.T. dacă ştie exact unde trebuie să mergem. Cum să nu? – strada Urletei, nr. 811. Bun, şi pe unde vine? Păi asta e treaba ta (a mea), că doar tu conduci şi trebuie să ştii să te orientezi! vine replica. Mi se pare absolut corect! Opresc vizavi de o doamnă aflată lângă o maşină fourth hand. Sărut mâna! Nu ştiţi cumva unde stă familia Stoica? Îmi e de ajuns o secundă ca să-mi dau seama că e nevoie de

septembrie 2011. de vară motiv pentru 2 5 indiană,din parteaZimeacare şi La conduc cu geamul lăsat.

Umbra scriitorului tânăr. La Băneşti

Iulian MOREANU

amănunte suplimentare. Părinţii scriitorului Sorin Stoica, adaug… Încă o secundă – habar n-are. Nu vezi că n-a citit o carte în viaţa ei? îl aud pe critic şoptindu-mi. Spune-i de adresă! I-o spun. Aaa… O luaţi înainte, şi unde începe să urce dealul ăla (!?) se face un drum la stânga. O luaţi pe el şi mai întrebaţi. Aşa mai merge, GPS, ce mai! Sărut mâna! În zona indicată se vede şi drumul, asfaltat, ne avântăm pe el şi în scurtă vreme acesta începe să şerpuiască printre case de vacanţă şi case de ţară. Mai opresc o dată şi întreb un tânăr de familia Stoica. Acesta îşi îndepărtează mobilul de ureche (normal, în ţara asta toată lumea vorbeşte tot timpul la mobil) şi dă de înţeles că aşteaptă să repet întrebarea. Zii de domnul director Stoica, îmi suflă iar dl. C.T., ca un elev sârguincios, loazei de coleg. Tânărul îl cunoaşte pe domnul director. Mai mergeţi puţin şi o să vedeţi un magazin pe dreapta, acolo e. Merci! N-aveţi pentru ce, o zi bună! (deja a început să mă irite la modul serios urarea asta: „Have a nice day”, preluată şi tradusă rapid, şi ea, de prin filmele pe care nu mai reuşeşti să le deosebeşti între ele). Ajungem la fix. Magazin (numai?) şi mulţi bărbaţi care se uită să vadă din câte manevre parchez maşina cât mai aproape de poarta pe care zărim numărul 811. Din curte îşi face apariţia un bărbat vânjos, deşi nu prea înalt, care ne zâmbeşte şi ne pofteşte amabil înăuntru. În spatele său, la mică distanţă, soţia. Sărut mâna, să trăiţi, bine aţi venit, criticul îi oferă doamnei buchetul de flori cumpărat din piaţa din Câmpina, când ne-am întâlnit după mici nesincronizări cu privire la loc şi oră. Traversăm un hol destul de mic şi ajungem în camera… în camera. Luăm loc, eu şi domnul C. Trandafir pe o canapea, iar gazdele pe scaun. În faţa noastră, o măsuţă: alune, sărăţele, plăcintă cu mere, suc neacidulat. O cafea? întreabă doamna Stoica. Mulţumim, sărut mâna, nu! Eu – doar ce am băut una acasă, înainte de a pleca, iar dl. C.T. nu a băut şi nu bea (cafea, deci). Mai târziu, aproape de plecare, dl Stoica ne va îmbia: O… ceva? - adică o ţuiculiţă, un vinişor, un whiskyuleţ?, că eu pregătisem şi ceva aşa, 43

Revista nouă, 4/2011

mai bărbăteşte… Nuuu. Eu – din motive de condus, dar şi neamator din mai vechi principii, iar dl. C.T. tot din principiu, de dată mai recentă, plus (la ce-o mai fi nevoie?) că mâine se internează pentru o operaţie. Uşoară, dar secretă. Multă sănătate şi să vă întoarceţi sănătos! Se va întoarce, peste doar două zile, neoperat, dar cu fruntea sus! Cu justificată uimire, aflu că soţii Stoica şi criticul C. Trandafir nu se cunoscuseră până atunci, aceasta fiind prima dată când se întâlneau – întâlnire stabilită prin telefon. Fix. Aşadar, prezentările. Se presupune că maestrul C.T. este cunoscut. Ca atare, dânsul mă prezintă, pe nume real, profesie şi loc de muncă exacte, apoi cu pseudonim, e prozator-prozator, ca şi regretatul dumneavoastră fiu, şi redactor la „Revista nouă”, pe care o scoatem la Câmpina, şi la care sunt şi eu semi-redactor. Zâmbete – eu deja sunt învăţat cu spiritul ludic al criticului. În ceea ce le priveşte pe gazde, doamna Stoica (de loc din Buşteni) a fost profesoară de română-franceză, iar domnul Stoica (băneştean), tot profesor, de educaţie fizică. S-au cunoscut la Cornu, unde au lucrat şi locuit o vreme. De când a ieşit la pensie, domnul Stoica (care a fost director la şcoala din comună, lumea apelându-l în continuare cu domnule director) a început, în mod curios (i se pare) să simtă cum începe să-l cam lase genunchii… Reumatismul… după ce toată viaţa a mers pe bicicletă (păi, d-aia!... zicem noi, musafirii, ştiutori), apoi cu motoreta… Ei… de-ale vârstei… Acţiunea de intervievare şi-o asumă dl. Trandafir, eu urmând să notez cât mai mult şi mai fidel din cele discutate. Mă voi ajuta şi de telefonul mobil - şi chiar cer permisiunea să înregistrez. Pentru cine nu-l cunoaşte, dl. C.T. pare a se exprima dezordonat, cu pauze dese, de scurtă durată, cu mici devieri de la subiect şi repetarea unor cuvinte care prelungesc în mod parazit fraza – dar toate astea (aşa le-am „citit” eu, la rându-mi, cu ochi de psihosociolog) sunt „trucuri” prin care-şi testează interlocutorul, îi studiază reacţiile ca să observe dacă este urmărit cu atenţie (ba chiar îl obligă în acest fel!), dacă îl interesează etc. Am venit, spune dl. C.T., 44

pentru că Sorin Stoica merită acest lucru, memoria lui trebuie bine păstrată, pentru că nu a fost un scriitor oarecare… În cartea ce urmează să-i apară, şi din care criticul scoate un „semnal” pe care a făcut corecturi, i-a dedicat chiar un capitol – citeşte câteva rânduri şi apoi vrea să i se confirme dacă unele din personajele prozelor lui Sorin Stoica chiar au existat, i-au fost consăteni… În special Nae Stabiliment… Cine a fost? Acest Nae Stabiliment (o poreclă) a existat în realitate, explică dna Stoica, însă a murit, iar fiul său i-a preluat numele şi este „modelul” personajului respectiv. Ce ne mai spune mama scriitorului, completată din când în când de dl. Stoica? Sorin nu a avut critici „negative” (tot ce am găsit despre el în ziare şi reviste, am decupat, am xeroxat, am dat la cunoscuţi să citească – intervine dl Stoica), şi nu a fost uitat de prieteni. Îi enumeră, şi începe cu Daniel Cristea-Enache, care a scris frumos despre el, şi continuă cu colegii lui de la Muzeul Ţăranului Român (unde a lucrat), Sorin Preda (care i-a fost mereu alături şi l-a ajutat foarte mult), Marius Chivu şi alţii, ale căror nume nu reuşesc să le reţin (telefonul nefiind în acel moment pus pe înregistrare), pentru a încheia cu Bogdan Stoicescu, care nu doar că a scris despre el (chiar de curând a trecut pe la dânşii şi le-a adus şi mai multe gazete cu referiri la Sorin), dar i-a făcut şi un tablou memorial care, o vreme, a fost aşezat la Biblioteca Judeţeană. Mama vorbeşte cu figura fiului în minte şi poate şi în faţă, rar, politicos, se simte că prezenţa noastră îi face plăcere, chiar ne Revista nouă, 4/2011

spune că, pentru dânsa, faptul că am venit înseamnă foarte mult. Dar dumneavoastră, domnule Trandafir… vă rog să-mi spuneţi… am o curiozitate, cum vi-l amintiţi ?... Pentru că în timpul liceului a fost foarte retras, nu prea a avut prieteni, pentru că nu erau copii… cum să zic? Nu neapărat că n-ar fi fost de calibrul său, dar… nu găsea căi de comunicare… Criticul pare luat prin surprindere, iată-l intervievat, este o curiozitate ce totuşi nu putea fi evitată, era de aşteptat spre a fi exprimată, poate cumva mai încolo… Eu mi-l amintesc cum era acolo… şi arată spre un portret. Nu, cum era la şcoală… precizează dna Stoica. Nu a fost elevul meu, dar l-am văzut, am fost la ei în clasă… era cam retras, stătea aşa, aplecat… şi se uita… parcă stătea la pândă, îl ajută dna Stoica, exact, parcă stătea la pândă, ăsta e cuvântul, răsuflă uşurat criticul, eu l-am remarcat că avea părul mai mare… şi era rotofei… Dolofan, intervine dl Stoica. Relaţia mea cu el, spune dna Stoica, a fost una deosebită. Deşi era retras faţă de ceilalţi, cu mine vorbea mult, îmi povestea mult, ce-a văzut, ce-a observat… Iar plete avea din alte motive… a avut o problemă la o ureche… şi în felul acesta o masca… Eu n-am ştiut că are probleme, revine dl. C.T., în schimb am auzit, şi am şi văzut că e mai deosebit faţă de ceilalţi. Şi am aflat că scrie. Foarte interesant! Numai că asta am aflat când a plecat la facultate… Atunci s-a zvonit şi mai mult despre el… şi apoi i-am citit toate cărţile, şi uite acum scriu şi în cartea asta, care trebuie să apară, „Cititul prozei” se cheamă. (Mă simt obligat să fac o paranteză. Întâlnirea cu soţii Stoica nu a fost una pregătită în detaliu, dinainte. Discuţia nu a fost călăuzită de întrebări stabilite din timp – în sociologie asta s-ar fi numit „interviu structurat”. Domnul Trandafir, cel care a condus „ostilităţile” s-a bazat pe instinctul său de a purta o discuţie liberă, pigmentată din când în când cu glume şi aluzii în care se pune în mod voit în poziţii de „inferioritate”, şi pe capacitatea mea de a reţine cât mai multe lucruri, atât în scris, cât şi cu ajutorul telefonului, în ale cărui performanţe de înregistrare a dovedit o încredere Revista nouă, 4/2011 45

surprinzătoare, având în vedere că dumnealui nu posedă asemenea gadget, ba mai are şi o părere aparte, nu prea măgulitoare la adresa excesului de utilizarea a acestui mijloc de comunicare. De asemenea, ne-am ferit să punem întrebări care ar fi trezit amintiri dureroase – oricum prezente în sufletul celor doi părinţi; nu e suficient când se răspunde la întrebarea, pusă de dl. C.T.: sunteţi de acord să scriem că am venit la dumneavoastră?, cu: bineînţeles, eu, domnule Constantin Trandafir, sincer vă spun, dacă mai sunt aici, de vorbă cu dumneavoastră, sunt pentru ca să-i păstrez amintirea lui Sorin!... Poate că altcineva, nu ştiu, zic doar, ar fi speculat şi ar fi marşat pe latura dramatică, pe durere, scoţând un „material” plin de senzaţional-tabloidal. Nu ne stă în caracter. Apoi, ne-au fost făcute mărturii asupra unor lucruri despre care am fost rugaţi să păstrăm confidenţialitatea şi să nu le facem publice, pentru a nu declanşa cine ştie ce polemici ori „luări de atitudine”; aşadar, un fel de „off the record” căruia neam supus cu înţelegerea necesară). Lăsăm discuţia să curgă singură, de la sine, cum am spus, fără un obiectiv anume. Din când în când, criticul mai citeşte câteva rânduri din cartea sa. Deci, a urmat cursurile liceale la Câmpina (în generală nu a fost un elev strălucit, era de 7-8, zice doamna Stoica, şi cu toate astea, preia ideea soţul, a intrat la „Grigorescu” în primii şase, la clasa de matematică-informatică), a urmat apoi Facultatea de jurnalism şi ştiinţele comunicării, după aceea un masterat, şi a ajuns cercetător ştiinţific la Muzeul Ţăranului Român şi preparator la facultatea pe care o absolvise. La un moment dat avea patru joburi, cum se spune acum, zice doamna Stoica, şi pe toate le făcea cu conştiinciozitate. Dar, revenind, a făcut două masterate, cu bursă şi terminate cu 10. Chiar când făcea chimioterapie, unde îl însoţeam, după ce termina şedinţele, mergea la facultate ca să-şi ţină cursurile şi nelăsând să i se vadă durerea… Am aflat, apoi, că scria la „Partener”, zice C.T, şi odată m-am supărat pe el, adică vorba vine m-am supărat, pentru că a făcut o referire negativă despre Fănuş Neagu. N-am 46

înţeles de ce. Maestre, intervin, dacă exprimi o idee, două mai critic, nu înseamnă că vizezi toată opera… Nu, să nu credeţi că avea parti pris-uri, nu avea nici o orientare politică, decât dreptate, adevăr, lucruri de-astea, care i-au făcut numai rău, zice dna Stoica. Dacă avea o opinie, o susţinea ferm, era foarte tranşant în ceea ce priveşte părerile personale, pe care şi le exprima sincer, direct, şi să ştiţi, repet, a avut mult de suferit din cauza asta. Domnul Stoica, mereu zâmbitor, vioi, punctează mici detalii şi ne tot îndeamnă să „servim” alune, prăjituri şi… sucuri. Mai deviem de la discuţie, o plăcintă, un suc… Îmi privesc gazdele încercând să-mi controlez trăirile emoţionale, ce simt că mă bulversează. Cred că reuşesc. Criticul C.T. o întreabă pe dna Stoica dacă au mai avut copii (dacă au avut? – tresar, mai degrabă – dacă mai au, dar şi-aşa, ar fi trebuit să ştie; ei, şi eu, prea mă leg de orice…). Da, au mai avut un copil care a murit la naştere, mai bine zis s-a născut mort, iar dânsa a fost pur şi simplu abandonată de personalul medical, m-au lăsat pur şi simplu să mor… am trecut printr-o experienţă îngrozitoare! Dar… Ca un amănunt, continuă, aici în sertar am portofelul lui Sorin, eu nu pot să-l deschid, să mă uit în el, la toate cărţile de vizită, şi sunt o mulţime, şi toate hârtiuţele lui, nu pot să mă uit, nu pot să accept ca să intru eu în viaţa lui, aşa… (doamna Stoica a vorbit mai tot timpul de Sorin la timpul prezent). În curând, se vor face şase ani de când nu mai este şi tot continui să mă mir de un fapt – de judecata lui în privinţa unor oameni. Noi (arată spre soţ) ne înşelam foarte mult, dar el avea un ochi aparte, şi nu doar privea… chiar dacă şi auzul îi era slab… „citea” omul, îl vedea pe dinăuntru, îşi dădea seama de caracterul lui, de ce era în stare. Avea ceea ce se cheamă „estetica vederii”, zice criticul, dar nu intră în amănunte, pricepem oricum cam ce înseamnă. Să ştiţi, intervine dl. Stoica privindu-şi soţia, că jurnalul său noi l-am cenzurat foarte mult, pentru că apăreau nişte personaje care s-ar fi recunoscut una-două şi ne-am gândit că o să avem şi noi necazuri, cât de cât… Domnul C.T. simte că e cazul să mai strecoare o glumă, o face cu talentu-i cunoscut, Revista nouă, 4/2011

literaturii, literatura lumii

în legătură cu jurnalele şi reacţiile faţă de ele. Doamna Stoica înnoadă un fir rup mai devreme: mult de tot l-a ajutat şi, în acelaşi timp, preţuit Radu Cosaşu, apoi şi Tudor Octavian (mai mult la început), de asemenea Dan C. Mihăilescu (dl. Trandafir: îl ştiu din 1980, de la revista „Transilvania”, era deja cu Tania Radu, m-am mirat totdeauna câtă voinţă a avut ca să-şi depăşească impedimentul vorbirii, ba să obţină şi performanţe). Îl aminteşte cu gratitudine şi pe Eugen Simion, care l-a şi propus, de altfel, pentru premiul Academiei pe anul 2005 (pentru volumul „O limbă comună”). Mă fac şi eu remarcat, prea nu am scos nici o vorbă până atunci. Scria de mână? Da, dar numai la început; avea o placă de pfl pe care o aşeza pe genunchi şi scria pe ea. Apoi a avut patru maşini de scris şi după aceea a scris la computer. Hobby-uri? (Doamne, ce întrebări stupide!). Era polisportiv, răspunde tatăl. Şi cânta la chitară (mama). L-a ambiţionat profesorul de muzică… Ei, bravo, l-a încurajat, gândesc cu voce tare. Aiurea: …care i-a spus că n-are ureche muzicală… Aoleo, dar l-a lovit rău de tot!, mă mir, ce gafă!... Da… Şi atunci a învăţat singur. I-am cumpărat cărţi cu solfegii, mă rog, de-astea… Ce muzică asculta? Asculta muzica generaţiei sale, apoi s-a orientat spre muzica mai… melodioasă, să zic aşa. Uitaţi, acolo sunt toate casetele lui… În ultima vreme asculta mult Cesária Évora, iar după ce s-a îmbolnăvit, asculta muzica lui Kusturica, şi mai ales un cântec, cu bocetul ăla… Şi îi mai plăcea mult Leonard Cohen (C.T. intervine, ne spune vârsta artistului, ni-l descrie, cu pălăria aia, e, de altfel, „personaj” în textele prozastice ale lui Sorin). Filme?, merg mai departe cu întrebările banale. Mihalkov. În special „Bărbierul din Siberia” şi „Piesă neterminată pentru pianină mecanică”. Dar, uite (asta da, întrebare!), dacă ziceaţi că, elev fiind, era un introvertit, cum se explică faptul că, mai apoi, a avut, şi iată, încă are o mulţime de prieteni? S-a realizat un salt, undeva s-a produs o… ruptură în biografia sa, în sens pozitiv… De la a nu prea comunica, la a face o facultate despre ştiinţele comunicării! M-am gândit şi eu… zice dna Stoica. Revista nouă, 4/2011 47

A ajuns, probabil, în cercul său, iar la MŢR a găsit oamenii care aveau preocupări comune cu ale lui. Unii chiar au scris la îndemnul său. Avea cumva calităţi de lider de generaţie ca, de pildă, Mircea Nedelciu? Nu, şi doamna Stoica îndepărtează chiar cu mâna un alt eventual gând, nu… De altfel, era şi cel mai mic, ca vârstă, dintre toţi cei de la Muzeu. A reuşit şi a pătruns în grupul lor. Iar drumul unora dintre ei a fost marcat de Sorin. Sorin era un tip modest, dar avea un fel al lui de a impulsiona pe cineva la care vedea însuşiri deosebite. Din dăruire, aş zice… În loc să te ocupi de tine şi de traseul tău, te ocupi de alţii… Chiar era supărat pe unul dintre ei… (nu-i treceţi numele, vă rog) că, deşi avea un real talent, nu scrie suficient, şi, de altfel, a şi apucat altă cale… Era religios?, continui. Da. Am găsit, să ştiţi, în lucrurile lui cărţi de rugăciune, iar, înainte de a muri, a chemat preotul ca să se spovedească şi să se împărtăşească. Mă cutremur pe dinăuntru. Îmi dau seama că, inevitabil, ne apropiem de momentul sfârşitului. Cum să facem ca această trecere să fie cât mai suportabilă? Deja nu-mi puteam îndepărta gândurile de la cele spuse mai devreme de dl. Stoica, precum că, la un curs de biologie din timpul facultăţii, profesorul le-a spus că (genetic vorbind), sunt şanse foarte mari ca un cancer să apară la un descendent din a doua generaţie. Iar tatăl dânsului murise de o asemenea boală… De când s-a născut Sorin, dl. Stoica a trăit cu această teamă. Şi iată că lucrurile aveau să se petreacă la fel ca într-o tragedie antică. Ce-o fi fost în sufletul acestui om, atâtea zeci de ani? …Dar niciodată nu a discutat cu noi despre moarte – tresar, nu ştiu cum s-a ajuns cu discuţia aici, luat de valul gândurilor de mai sus. Deşi în „Dincolo de frontieră” se vede că l-a obsedat ideea. Simţeai asta şi din purtarea lui. Şi totuşi, îşi făcea planuri, am găsit în agendele lui diverse planuri şi idei. Voia să scrie scenarii de film. În ultima perioadă a vieţii, scria cu o febrilitate deosebită, se părea, cred că ştia că nu-i mai ajungea timpul pentru câte voia să scrie. Deşi a luptat cu boala până în ultimul moment, 48

ştia, era conştient de ce avea să se întâmple. Cu o zi, două înainte de a… ne-a chemat şi a zis că o să moară, şi ce să facă? M-a pus să scriu pe puncte, ce să fac cu manuscrisele, cu cursurile de la facultate, cu ce mai era pregătit pentru publicat, şi mi-a dictat ultimul editorial pentru „Partener”. Ne-a depăşit pe toţi! Noi am clacat. De Crăciun, încercase să stea cu noi la masă, ne-a obligat să stăm toţi şi să ne simţim ca o familie. Avea un cult pentru familie şi toate sărbătorile le-a petrecut acasă, cu noi. Nu era un rebel, avea nişte valori pe care le respecta şi una a fost aceasta, familia. De Anul nou, tot aşa, împreună, doar ca să ne dea iluzii… şi el juca teatru, şi noi la fel… S-a sfârşit perfect conştient… În braţele mele… adaugă dl. Stoica. Gata! Mă întreb (cel puţin eu) dacă nu cumva trebuia să ne fi oprit mai devreme, deşi multe din aceste lucruri le citisem deja pe Internet, prin diverse publicaţii. Este preconizată, cumva, o „serie de autor”? încerc să schimb subiectul, şi chiar reuşesc; într-adevăr, nu vor mai fi spuse lucruri întristătoare. Da, la „Polirom” s-ar avea în vedere aşa ceva (să nu aud „proiect”!, mă rog în gând), deocamdată, dna Stoica a strâns sau încă strânge ce a publicat în „Suplimentul de cultură” de la Iaşi – s-ar putea face un volum. Apoi, încearcă să Revista nouă, 4/2011

publice lucrarea de licenţă, „Mitul poetului beţiv”. Şi mai strânge editorialele din „Partener”, din care se poate de asemenea alcătui un volum… Ne ridicăm de pe canapea. Nu cerem să vedem lucruri personale, manuscrise, computerul pe care dna Stoica l-a scos din cameră şi l-a dus în altă parte… În holul de la intrare, fotografiez tabloul făcut de Bogdan Stoicescu, o diplomă. Dl. Stoica se oferise sămi mai dea nişte copii după alte diplome (poate şi după aceea care a însoţit premiul Academiei), dar uităm, şi dânsul şi eu. Bine că mi-a dat de la început deja cunoscuta poză din biroul de la MŢR. Ne despărţim într-o notă amicală, promitem să ne mai întâlnim (poate atunci vom sta mai mult de vorbă), oricum le vom aduce revista cu reportajul ce va fi scris după această vizită lipsită de formalism, poate şi un cd cu înregistrările audio, dacă va fi ceva de ele, şi regret că nu am avut inspiraţia de a le dărui un exemplar din cartea mea. Dar, nu au intrat zilele în sac. Întreb cum ieşim din comună. Pe acolo, dar se poate şi pe partea cealaltă. Explicaţia e corectă şi clară, dar bineînţeles că mă voi încurca şi va trebui să mai întreb.

Sărut mâna, să trăiţi, Doamne ajută! Când, în sfârşit, o apuc pe drumul cel bun, trecem pe lângă clădirea Bibliotecii care poartă numele scriitorului stins la numai 27 de ani, în noaptea ce făcea trecerea spre ziua sa de nume (îl chema şi Ion, aflu de pe Internet – uite că nu am întrebat părinţii). Opresc, dau în marşarier, iar opresc şi fotografiez instituţia în care, ni s-a spus, s-au desfăşurat activităţi în memoria sa, fiind proiectate şi două filme documentare făcute de un prieten al scriitorului (nu ni s-a spus numele lui). Astfel de acţiuni s-au mai ţinut (şi se mai ţin) şi la şcoala din comună. Frumos, de reţinut şi de urmat exemplul. Nu mai pun cd-ul cu „manele”. Sunt marcat, evident, de această experienţă jurnalistică pe care nu am mai trăit-o până acum şi pe care nu ştiu dacă o să am forţa, inspiraţia şi capacitatea de a o concretiza într-o modalitate - în mod cert, iată, m-am decis - la fel de nonformală, ca şi întâlnirea cu părinţii scriitorului prea devreme plecat dintre cei ce l-au cunoscut, iubit şi preţuit Precis însă că, acolo unde este acum, continuă să îşi scrie cărţile.
Bibliografie minimală. Sorin Stoica s-a născut pe 27 iulie 1978 în localitatea Băneş , lipită, ca un car er semi-rural, de oraşul Câmpina, devenit şi prin scrisul său un spaţiu privilegiat (v. între altele, Câmpina ca sală de lectură). Aici, în faimoasa şi liniş ta urbe prahoveană, a urmat cursurile liceale, apoi, la Bucureş , cele ale Facultăţii de Jurnalism şi Ş inţele Comunicării. După care a făcut un masterat şi a ajuns cercetător ş inţific la Muzeul Ţăranului Român şi preparator la facultatea absolvită. Debutează editorial în anul 2000, la Editura Paralela 45, cu cartea in tulată Poves ri cu înjurături. Tot aici, în 2002, publică Dincolo de fron ere, proză scurtă. În colaborare, semnează scrierile Poves ri mici şi mijlocii, Cartea cu euri, Istorie la firul ierbii, Documente sociale orale. La Editura Polirom îi apare, în 2005, O limbă comună. Scrie şi publică în reviste alte şi alte poves ri, care vor cons tui sumarul volumului, postum, Aberaţii de bun simţ. S-a impus de la început ca un scriitor din cea mai veritabilă stofă.

Revista nouă, 4/2011

49

Codruţ CONSTANTINESCU

historia mirabilis

iografia lui Alexandru Sahia este destul de săracă. Alexandru Sahia, cu numele său iniţial Alexandru Stănescu, s-a născut în comuna Mânăstirea, din fostul judeţ Ilfov, la 11 octombrie 1908, fiind al fiu al unui ţăran înstărit. Copilăria, până la 12 ani, şi-a petrecut-o în satul natal. După ce a absolvit clasele primare, în anul 1920, Alexandru Stănescu a fost înscris de tatăl său la Liceul Militar Dimitrie Sturdza din Craiova. În 1926, elevul Alexandru Sahia a debutat literar cu schiţa „Sculptorul Boambă”, publicată în revista „Şoimii”, editată de Liceul Militar Mihai Viteazul din Târgu-Mureş. Inadaptat vieţii cazone, în 1927 a părăsit Liceul Militar, iar în anul 1928 şi-a dat bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Nu s-a putut adapta nici la viaţa universitară, astfel căş în 1929, a intrat în viaţa monahală, devenind călugăr la Mănăstirea Cernica. La mai puţin de un an de la intrare, s-a retras şi din mănăstire. Începând din 1931 şi până în 1937 - anul decesului - Sahia a fost gazetar, publicând în cunoscute ziare şi reviste de stânga ale vremii: Rampa, Facla, Adevărul, Dimineaţa, Azi, Cuvântul liber, Era nouă şi altele. A înfiinţat, în 1932, revistele Veac nou şi Bluze albastre. În anul 1935, după o călătorie de trei luni în toamna anului 1934 în Uniunea Sovietică, a scris volumul de reportaje URSS azi. A murit la numai 29 de ani, ca urmare a unei tuberculoze netratate. Volumul de reportaje care ne interesează, URSS azi, reprezintă una din puţinele cărţi de călătorie pe care le-au scris scriitorii români despre URSS înainte de 1945. „Siguranţa, oricum, lua lucrurile în serios. E semnificativă, astfel, îngrijorarea cu care urmăreşte succesul cărţii URSS azi, apărută în trei ediţii, în 1935-36. Scrisă atrăgător - preciza un raport al poliţiei -

B

Radiografia raiului sovietic în 1934. Versiune oficială

cu un preţ accesibil, cartea se citeşte enorm, mai ales la tineret, şi produce în rândurile lui primul moment psihologic al apropierii de URSS”.1 Poate doar noutatea subiectului abordat să fi contribuit la succesul la public, căci calitatea scriiturii, se va vedea mai încolo, este subţire. Spre deosebire de volumul lui Istrati, Sahia a publicat o carte standard despre cele trei luni petrecute în Ţara Sovietelor, asemeni lui Geo Bogza (Meridiane sovietice) şi George Călinescu (Kiev, Moscova, Leningrad), lucrări, totuşi, postbelice, după sovietizarea României, prezentând, în general, marotele preluate de toţi ceilalţi călători bine înregimentaţi sistemului. Din România, Sahia a ajuns în Polonia, iar de aici, a traversat frontiera sovietică. Încă de la începutul relatării, Sahia prezintă cititorului traseul urmat. “Vreme de o lună şi jumătate am bătut străzile Moscovei, singur şi de capul meu. Din Moscova, am plecat la Leningrad, apoi la Nijni-Novgorod in regiunea Volgăi. De aici, prin toata Ucraina, oprindu-mă în stepă 15 zile, apoi la Alecsandrovska, Dnieprostroi (bazinul Niprului), Dneipropetrovsk, Kiev, am mers până la Tiraspol.” Autorul vrea să-şi asigure cititorii că a călătorit de capul sau, “lipsit de însoţitorii oficiali ai Inturistului” şi, neavând cum să o dovedească, îi roagă să-l creadă. Pe cuvânt. Sahia a vizitat metroul din Moscova, care ar fi superior celui din Paris, descrie

50

Revista nouă, 4/2011

entuziast sărbătoarea aniversarii din 7 noiembrie, “steaua roşie în cinci colţuri, simbolizând continentele, se înalţă deasupra oraşului, făcând impresie că pluteşte în noapte”2 sau “Teatrul cel Mare, înconjurat de luminile proiectoarelor roşii, părea de foc. În grădina din faţa lui, o stea în cinci colţuri, din pământ. În locul florilor, erau sădite o serie de steaguri roşii. La rădăcinile lor, în pământul stelei, erau ascunse becuri electrice care luminau faldurile steagurilor agitate de un curent continuu.” Inevitabil, Sahia descrie şi defilarea militară, unul din ceremonialele esenţiale pentru impresionarea călătorului străin, care, oricum, cunoştea prea puţine despre arme şi armamente. Numărul contează în astfel de cazuri. Descrie Leningradul, vizitează şi fortăreaţa Petru si Pavel (Petropavlovsk). În fostul palat al prinţului Mihai, fratele împăratului Alexandru II, regăseşte următoare frază memorabilă, rostită de Stalin: “O dictatură puternică a proletariatului este ceea ce ne trebuie pentru a fărâma ultimele resturi ale clasei capitaliste muribunde şi pentru a zdrobi maşinaţiile ei tâlhăreşti.” Citând această dovadă de înţelepciune, Sahia nu se poate abţine să nu adauge o plecăciune: “Fraza aceasta răsună puternic în palatul de marmoră”. Ziaristul român zugrăveşte un tablou mai intens descriind participarea sa la un mic cortegiu funerar. Un dric urmat de şapte oameni înaintează cu viteza melcului pe o stradă centrală. O fetiţă cocoţată pe capră ţine în mâini o icoană. Această procesiune stranie, privită cu dispreţ şi neînţelegere (oare şi cu frică?) de trecători, îl atrage pe călător, care îşi ia inima în dinţi (ce avea el, însă, de pierdut?) şi i se alătură. Meseria de reporter pe care Sahia a practicat-o în ţară îşi spune cuvântul. “La intrarea în cimitir ne întâmpină o ceată de bătrâne poate vreo douăzeci de cerşetoare. Nu sunt rău îmbrăcate. Cele mai multe au figuri distinse. Sunt ultimele epave ale burgheziei trecute. Probabil, cândva, au fost bogate şi au însemnat mult în lume lor. Le-a prins însă viaţa cea nouă nepregătite şi incapabile să facă ceva” - nu se poate abţine autorul să nu ofere o concluzie moralizatoare. Părinţii bătrâni ai tânărului mort au insistat ca el sa fie înmormântat creştineşte, în timp ce fratele lui (reprezentând noua lume) îi

respingea pe preoţi, afirmând că mortul a fost comunist şi ar fi vrut să fie incinerat. Preoţii, respinşi într-o primă instanţă, şi-au făcut din nou apariţia la marginea gropii, proaspăt săpate. Bătrânul îi îndeamnă să slujească. “Cei trei tineri au privit dispreţuitori către preoţi, pe urmă au întors spatele, retrăgându-se câţiva paşi. Când mormântul a fost terminat, bătrânul a pus la capătul lui o cruce subţire din crengi de brad cu o fundă de hârtie albastră. Unul dintre tineri a înfipt în faţa crucii o scândură albă cu numărul 618, de care era prinsă o panglică roşie.” Naiv şi/sau răuvoitor, Sahia minte în continuare “Preoţii pot merge în fruntea cortegiului mortuar pe străzi; nu-i împiedică nimeni. Le lipseşte însă curajul. Nu ar mai putea să reziste privirilor celor mulţi, care de mult au uitat de Dumnezeu.” Spre deosebire de înmormântările creştine, revolute, cele comuniste îţi oferă “impresia unei lumi care, încrezătoare în ea, pleacă să se lupte cu viaţa”, căci mortul, îmbarcat într-un camion tapiţat în roşu, este însoţit de coloane de muncitori în bluze albastre de la fabrică “cu muzică militară în frunte.”3 Călătorul nu putea evita, firesc, marile realizări ale statului bolşevic în domeniul industriei grele (fala oricărui stat comunist, obsesia maladivă a lui Stalin şi Ceauşescu). “Şi n-am vizitat decât fabricile importante din Moscova, Leningrad, regiunea Nijni-Novgorodului, de pe Volga şi bazinul industrializat al Niprului de la Dneiproghes. Marea industrie se află însă în Urali sau de-a lungul Pacificului, în Siberia, apoi în Caucaz şi părţile de jos ale mării.” Adică peste tot. “De la Revoluţia din Octombrie, guvernul bolşevic a brăzdat Rusia ţaristă de altădată, cu lanţuri de fabrici, adevărate stavile faţă de orice pericol armat, care s-ar abate vreodată asupra patrie proletare.”4 Iar Sahia face un raport amănunţit al marii industrii sovietice, oferind cititorului dovezi de netăgăduit ale avansului construcţiei socialiste: zeci de mii de cai putere, miliarde de kilowaţi, fabrici de locomotive (Sarmova) etc. Sahia se foloseşte de arma cifrelor, împrăştiind cu generozitate peste materia volumului aceste condimente menite a oferi autenticitate. Realizările sovietice trebuiau să fie palpabile, cuantificabile pentru a închide gura cârtitorilor. Din nefericire, astfel de

Revista nouă, 4/2011

51

lucrări propagandistice nu se refera la o altă realitate la fel de cuantificabilă, cea a lagărelor şi milioanelor de morţi ai regimului. Din relatarea standard a lui Sahia nu putea lipsi şi clasica vizită la colhoz. Pentru a ajunge la el, Sahia se urcă într-un camion, undeva, într-o Ucraina însângerată după marea foamete. “Lângă mine stă un cetăţean cu ţinută îngrijită şi pare a fi tânăr de tot. A deschis o carte şi citeşte. Subliniază, din când în când, anumite rânduri cu vârful unui creion albastru.” Dar ce credeţi că citea tânărul? În nici un caz Can-can sau Click, ci “raportul lui Stalin asupra muncii, ţinut la congresul al XVII-lea” “Lucrul cel mai interesant într-un colhoz este respectul pentru munca cu nivel ridicat şi plătirea ei la adevărata valoare”5, doar unul din truismele vulgatei comuniste. O altă tematică abordată de Sahia se leagă de emanciparea (“eliberarea”) femeii, opera progresistă a Sovietelor. Se recurge la comparaţia standard cu regimul anterior, pentru a se dovedi teza oficială. “Experienţa Uniunii Sovietice în domeniu verifică, o dată pentru totdeauna, marea capacitate pe toate tărâmurile a femeii, care, secole de-a rândul, a rămas neîntrebuinţată.”6 Face şi un voiaj cu vaporul pe Volga, fapt ce-i prilejuieşte o constatare superioară: “În port a oprit o maşină. A coborât un grup de excursionişti străini. Toţi sunt americani, pleacă pe Volga spre Astrahan. Câţiva sunt îmbrăcaţi în cazacă roşie. De fapt, americanii vin în Uniune mai mult să vadă un samovar, să se plimbe pe Volga şi să îmbrace în cazacă. Cam atât îi interesează pe ei. Restul vizitează din maşină.” Complet neinteresaţi de construirea glorioasă a socialismului! O altă preocupare ce nu putea lipsi din cartea de călătorii a lui Sahia se învârte în jurul preocupărilor regimului pentru construirea viitorilor comunişti. Sunt prezentate: clubul copiilor, educaţia preşcolară, sistemul educaţional sovietic din perioada interbelică şi şcoala politehnică în mod particular. Concluzia nu putea fi alta decât: “În URSS domneşte o dragoste neînchipuită pentru copii.” Sahia menţionează şi combaterea analfabetismului, dezvoltarea artei teatrale (“Arta joacă un rol imens în lupta pentru idealurile omenirii muncitoare şi în munca paşnică pentru 52

înfăptuirea acestor idealuri”) şi a teatrului tineretului muncitoresc, format din muncitori şi muncitoare, din tineri comunişti înrolaţi într-un aşa-numit Front artistic care “ar desfăşura pe tărâmul teatral o activitate egală în însemnătate cu aceea a marilor scene consacrate.”7. Sahia face referiri ample şi la congresul scriitorilor revoluţionari de la Moscova, din 1934, la care avem senzaţia că a fost invitat, probabil principalul motiv al călătorie sale sovietice. Imaginea amplorii pe care regimul stalinist a acordat-o acestui mare eveniment propagandistic este relevantă pentru întregul fenomen al mirajului utopic: “prin oraşele prin care am trecut în urmă, sau prin colhozurile în care am rămas câteva zile, am mai descoperit, după terminarea congresului, manifestările lui. Vitrinele magazinelor de coloniale, brutăriile, uzinele, restaurantele, grădinele de copii, fabricile, librăriile au mai păstrat multă vreme colţul congresului. Din teancurile de cărţi frumos aranjate răsar chipurile scriitorilor: figura pleşuvă a lui Alexei Maximovici Gorki, blândeţea lui Serafimovici, severitatea lui Feodor Gladkov, mustăţile lungi ale lui Romain Rolland, eleganţa lui Theodor Dreiser, apoi H. Barbusse, Leonov, Solohov, Aragon şi atâţia alţii. Trecătorii se opresc îngrămădindu-se în faţa vitrinelor, intră în librării, de unde ies ţinând sub braţ cărţi şi portretele scriitorilor (...) În fabrici şi uzine, pe şantierele cele mai îndepărtate, s-au format comitete locale cari au discutat tematic problemele literaturii proletare. Seara, după ce muncitorii îşi terminau lucrul, veneau in corpore la sala de congres, unde aşteptau pe scriitori să-i aclame. Vreme de aproape douăzeci de zile, cât a durat congresul, populaţia Rusiei a trăit profund acest mare eveniment literar.”8 Cum să nu fie atraşi scriitorii, ai căror ego ştim bine cât de mare este, de această glorificare, beatificare, de aceasta popularitate uluitoare, demnă de staruri de cinema? “La un moment dat au apărut în sală delegaţiile muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor, femeilor şi copiilor. Aceste delegaţii au venit să salute pe scriitori, dar în acelaşi timp să-şi spună şi ei cuvântul. Ţăranii şi ţărancele din unghiurile cele mai îndepărtate Revista nouă, 4/2011

ale Siberiei sau Caspicei au adus coşuri cu legume, fructe şi flori, produse ale colhozurilor lor. Toate aceste daruri ale pământului muncit au fost aşezate în jurul lui Maxim Gorki.” Care Maxim Gorki a luat cuvântul vorbind timp de trei ore (!) şi ceva, fără întrerupere, proslăvind regimul stalinist. Louis Aragon “a adus salutul Asociaţiei scriitorilor şi artiştilor revoluţionari din Franţa.” După trei luni petrecute în URSS, Sahia se repatriază în România, nu înainte de a sta puţin în Franţa, la Paris, unde a rămas douăzeci de zile, timp suficient pentru a fi îngrozit. A vrut să ajungă în Franţa trecând prin Germania, însă consulul german i-a respins viza de tranzit, Sahia fiind astfel nevoit să treacă din Polonia în Cehoslovacia, Austria şi Elveţia. În Germania, ar fi vrut să studieze fascismul, căci “trecerea dintr-o ţară unde clasele au fost nimicite, unde exploatarea omului de către om a fost învinsă cu desăvârşire, iar ura de rasă nu mai există, într-o alta în care idealul suprem este tocmai fanatismul urii de rasă, înăbuşirea libertăţilor şi a civilizaţiei în genere, mi-ar fi servit cred mult, având astfel posibilitatea ca, în mod real, să compar felul de viaţa a două lumi, în totul opuse.”9 Interesant ar fi de ştiut de ce a ales el să meargă în Franţa şi nu să se întoarcă direct în România, din Polonia, un traseu mult mai facil. Este posibil să fi îndeplinit o anumită misiune pentru aparatul propagandistic sovietic, poate să informeze mişcarea filocomunistă din Franţa asupra Congresului Scriitorilor. Sahia mărturiseşte doar că a observat decadenţa oraşului luminilor: “Am văzut cartierele mărginaşe ale Parisului, unde viaţa se scurge în mizeria neagră, omul câine de pe malul Senei, prostituţia împinsă până la maxim, specula cea mai odioasă, fărâmarea oricărui fel de morală pentru câştigul banului.” Scârbit ,dar patriot, se întoarce acasă, căci “dragostea pentru patrie am retrăit-o puternic.” Ştefan Cazimir notează în articolul “Minciuna vine de la Răsărit”: “Cartea lui Alexandru Sahia este aceea a unui apolget naiv al comunismului. El consemnează stările de lucruri din Uniunea Sovietica drept normale şi benefice, deşi pe alocuri nu-şi ascunde unele vagi nedumeriri sau rezerve (este şi explicaţia faptului că, după 1944, volumul a fost reeditat, cu mari elogii, dar şi Revista nouă, 4/2011

cu multe amputări). Peisajul sovietic din 1934 va fi calchiat, în perioada postbelică, în toate ţările ocupate de ruşi, reportajul lui Sahia devenind astfel o scriere de anticipaţie.”10 Dacă nu ar fi fost instaurat regimul comunist în 1945, personalitatea ştearsă şi opera literară modestă (aproape nulă) a lui Alexandru Sahia ar fi fost complet căzute în uitare, însă fenomenul de instrumentalizare a diverşilor ilegalişti era absolut necesar noului regim totalitar, pentru a încerca, cu greu, să se legitimeze, Sahia alăturându-se celorlalţi eroi ai clasei muncitoare care au luptat pentru instaurarea democraţiei populare. În plus, pentru regim era cu atât mai comod să-l preia pe Sahia cu cât acesta era mort! Astfel încât, în 1950, a fost înfiinţat Studioul Alexandru Sahia “dotat la acea vreme cu tot ce era mai bun pe piaţă: aparate de reportaj de tip Arriflex, instalaţii de înregistrarea sunetului portabile şi fixe de tip Klang, Perfectone şi Negra, mese de montaj Prevost şi altele.”11 Publicarea unei cărţi propagandistice procomuniste în România anului 1935 dovedeşte faptul că democraţia românească interbelică, departe de perfecţiune sau măcar de standardele occidentale, oferea libertatea de exprimare. Stilul literar al lui Sahia este mai degrabă banal, iar, după ce pasiunea politică a subiectului a dispărut, însăşi Uniunea Sovietică evaporându-se, materia cărţii sale de călătorii este relevantă doar în sensul exemplificării literaturii standard de călătorie, precum şi a limbajului de lemn oficial, puternic osificat. ................. 1 Lucian Boia Capcanele istorie. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 Editura Humanitas, Bucuresti, 2011, pag 88 2 Alexandru Sahia Scrieri alese, E.S.P.L.A., Bucuresti, 1960, pag.180 3 pag.202-203 4 pag.204 5 pag.217 6 pag.229 7 pag.250 8 Op. cit., pag. 256 9 Ibidem pag.271 10 in articolul “Minciuna vine de la Rasarit (VI), Romania literara, nr. 9/9 martie 2007 11 http://ro.wikipedia.org/wiki/Filmul_rom %C3%A2nesc_dup%C4%83_1948 53

Maria DOBRESCU
1. continuare pasărea aceea nu avea nume cel care trebuia să o numească îşi pierduse gândul într-o poveste oarbă oamenii o căutau după cântec după culoare în copacul înalt era doar o lumină iar glasul ei mai sus cu o treaptă

poezie

2. întâlnirea păsărilor zbor încrucişat

fiecare poartă în suflet o pasăre un înger cu aripi întoarse spre lumină un cântec ascultat obsesiv o toamnă în care a desenat cândva dincolo de ferestrele deschise spre oriunde măşti albe pentru frigul strecurat sub inimi între noi o pădure dezgolită lipsită de tact îşi aruncă lumina la gunoi

în iarnă îmi răstignesc singurătatea pe urme de lupi copacii cuiburi mă privesc muţi doar caii aşteptându-se unii pe alţii frământă între copite teama de moarte 5. ţin pumnii strânşi de parcă n-am aflat că timpul se risipeşte oricum

4. puntea lupilor

3. zbor cu aripi de împrumut

se ascunde în anotimpul de cenuşă bâjbâie călcând peste visele mărunţite de aşteptare îndrăzneşte să respire fără mască în iarna asta

scutur din copaci bănuţi pentru vămi am încă pe noptieră cartea ta din care gândul împotrivit răsfoieşte uneori când plouă când se înnoptează şi nu ştiu ce să mai fac cu mine

voi deschide în cele din urmă uşa dincolo de ea mă va aştepta un toiag pentru atunci când îmi voi lua în spate teama Revista nouă, 4/2011

54

am rămas atârnată în toamnă ca un sinucigaş o să cer dezlegare într-o altă viaţă cu mâinile încătuşate în iubire voi ispăşi amintirea unei îmbrăţişări în alb

6. toamna asta prescriu poeme definitiv

chiar dacă ochii tăi nu au culoare eu am văzut 10. e doar un gând de mai | a mai trecut un timp sau nu

medievale am aflat totul despre nimic am învăţat cum se sădeşte iubirea în sufletele arse de singurătate

nu ştiam cântecul ploii de fapt mereu am crezut că este doar un refren al toamnelor aştept inconştient crispat trecerea timpului spre sâmbătă să dorm să tac să tac să dorm

7. ploaia vine de la cluj

se preface că nu-i pasă îşi ascunde neliniştea pe sub pleoape tace asta ştie să facă cel mai bine ar împrumuta pentru o zi mirosul acela şi-ar coase sufletul de buzunarul lui stâng ca să creadă

în locul în care te aşezasem a rămas doar o nelinişte din când în când o dezbrac de cuvinte în amintirea unui anotimp la marginea unei alte aşteptări hrăneşte pescăruşii cu tăcere apele nu-i mai ajung să-şi spele îndoielile în suflet şi-a tatuat o singurătate a lăsat doar un loc cât să rostogolească o mare

11. am nevoie de o inimă nouă

8. vara vine într-o joi după-amiază

crezuse că mai poate înălţa zmeie la marginea mării nu atinsese cerul cu inima de ceva timp nu mai cunoştea culorile păsări negre îi acompaniau tăcerea ca o ceaţă nevăzută între el şi ea o mare între ea şi el un gol măcar o dată

am mai adăugat o ploaie o tăcere puţin mov peste două oraşe Revista nouă, 4/2011

9. fără să vrei îmi dăruieşti lumină

păşea pe vârfuri să nu sperie pescăruşii în larg delfinii dansau fără ea

îl căutase în toate apele 55

Daniel CORBU

poezie

Scrisoare deschisă necititorilor mei
Vouă, celor care nu mă citiţi pot să vă spun că nu-mi veţi afla vreodată cumplitele căi ale cunoaşterii de sine nu veţi auzi serafimii din poemele mele rugându-se pentru buna întocmire a văzduhului nici Preludiile pentru trompetă şi patru pereţi unde ca pe coridoare pustii am împărţit cuvintele şi tăcerea ambiţiile întunericul şi unde dezrourat prin sălile de aşteptare ale istoriei am conversat cu bibliotecarul lui Dumnezeu cu soarele negru al cernelii în aceeaşi măreţie a golului pe care mereu şi mereu urmează să-l umplem. Vouă, celor care nu mă citiţi pot să vă spun că niciodată nu vă va răsuna în urechi acel sacadat tha-ka-ti-mu-nu-sipedi al Păsării negre thakatimunu sipedi prin livada cu vişini depărtându-se printre zarurile şi tomberoanele nopţii acel thakatimunu sipedi rostit de imperialul corb alegoric altădată vizitator de noapte al bunului Poe cobe a veacurilor poticnite-n visare Viaţa sau Moartea sau Înfăţişarea Ruinii? Voi, care nu veţi citi vreodată Manualul bunului singuratic nu-mi veţi cunoaşte mărturisita cină de taină unde mâncam din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor blestemaţi sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere nu veţi vedea gura mea sărutând lame subţiri şi nu veţi afla cum se poate muri în mai multe trupuri deodată. Vouă, celor care nu mă citiţi cu privirile afundate în sticla televizoarelor cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate de înşelătoare glorie internetă şi de alte

abţibilduri sonore venite din abundenţa realului vă doresc fastul apolinic al mareelor şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun din casa săracului şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi pruncii şi femeile voastre. Vouă, celor care nu veţi cunoaşte Plimbarea prin flăcări cu poemele în care stăm atârnaţi de întrebările noastre ca hainele-n cuiere şi unde ca în vechea şi incomoda realitate întotdeauna e salvat un Barnabas şi întotdeauna cineva îşi oferă palmele pentru cuie vă doresc o viaţă liniştită departe de lumea dezlănţuit metafizică o viaţă petrecută în tihnă cu organele voastre prin urmare un stomac hrănit ştiinţific o pneumă înnobilată oricând de ozon un ficat uşor şi rinichi fără dializă. Vouă, necititorilor, dar şi foiletatorilor mei surâzânzi cu adâncă mâhnire vă spun: nu veţi afla niciodată că fiecare din noi are măcar un zeu îngropat în spatele casei şi că semnele morţilor pun în ordine răsărituri şi de ce am trăit aproape un secol spânzuraţi de mustăţile lui Dali. Nu veţi avea viziunea zorilor începându-şi rugile sacrosante nu veţi vedea Caleaşca de fulgere ca o nălucă trecând prin mijlocul emoţiei nici nu veţi şti cum jumătate din viaţă mi-a luat organizarea pustiului cum am stat ani şi ani înconjurat de vorbe precum înecatul de mare şi cum deseori cărţile pot fi mai tari decât moartea. Iar dacă vreodată veţi întâlni Poema sfârşitului sau, vai vouă!, Documentele Haosului, ocoliţi-le în mare grabă ca pe feerice apocalipse, tzunami, atentate sinistre la liniştea recurentă. Iar dacă vreodată printr-un regretabil hazard vă vor cădea sub ochi Miezonopticele

56

Revista nouă, 4/2011

înţesate de lumini şi urme din care aţi putea afla cum în contabilitatea cerească cineva ne numără paşii şi aţi auzi mormanele de clipe prăbuşite în sine şi aţi urmări devenirea dialectică a celui ce-şi chinuie umbra şi aţi simţi apropierea celui mirosind a trădare (câţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?) şi cuvintele mele: – Răscumpără-mă, frate Iuda, şi pe câţi arginţi vei vrea pe mine mie, la nesfârşit vinde-mă! asemenea să fugiţi şi cu nobil instinct şi proletară mânie steagul gri al indiferenţei cu fală arboraţi-l! Vouă, celor care nu mă citiţi cu nedisimulată tristeţe vă spun: nu veţi cunoaşte nicicând înălţarea din Clarviziunea obscură nici drumurile celeste Spre Fericitul Nicăieri unde chiar şiruind cuvintele pot să tac ore în şir vinovat ca o fereastră înfiptă în ziduri şi nici Corabia, la care zi de zi am lucrat ca la o mare construcţie căreia rând pe rând i-am probat prova, babordul trirema odgoanele găleţile cu rouă corabia care nu-i o corabie ca toate corăbiile corabia de silabe corabia umplută cu lacrimi corabia pe care nu veţi urca vreodată şi nu veţi şti cât de măreţ animal e poetul sub foaia de cort a memoriei. Vouă, celor care nu mă citiţi, vă doresc petreceri îndurătoare şi tot aşa cum se învârt norii deasupra clopotelor în lucrare să mişunaţi deasupra bucuriilor de Disneyland neîmpovăraţi cu istoria din Drumul Damascului (pe care – o scriam prin toamna lui 2005) unde Saul din Tars a primit fulgerarea devenind un alt om aşa cum şi eu, pe când mica şi marea istorie îşi zornăie înfundat ruginitele lanţuri izbesc fără voie cu picioru-n ţepuşă devenind Celălalt. Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt până când poţi deveni o mie de Ceilalţi care-au primit fulgerarea.

Iar pe voi, necititorii mei, vă şi văd murind rând pe rând în paturile voastre scumpe acoperite cu dantelate cearşafuri în amorţire şi fără de nimb şi fără de pecetea angoasei primordiale despre care adesea în Manualul Bunului Singuratic vorbeam. Voi, cei care nu mă citiţi care de litera Evangheliei mele nu vă veţi atinge şi nu veţi apropia de sinapsele voastre acele versete cu zornet pământesc sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări nu veţi şti cum refuzam cu metodă biletul dusîntors din jacheta conformistului nu veţi proba odată cu mine ritualul sălbatic de îmblânzire a spaimei şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se pe când Dumnezeu e mort – spune Nietzsche e doar obosit – spun eu – şi câteodată amnezic. Vouă, necititorilor mei, ce străine vă vor rămâne Refugiile postmoderne cu monologul îngerului căzut în visare vorbind despre mireasma trecutelor glorii trecătoare ca apa prin cada de baie a frumoasei madone sau de fidelitatea neofiţilor. De aici aţi fi aflat Poezia ce e?: Poate ruga poate fântâna din tine albastră cu patru izvoare poate aripa asta străvezie urcând în înalt poate drumul cu vise pavat spre Celălalt. Voi, cei care nu mă citiţi nu-mi veţi cunoaşte prietenia cu Borges, Kavafis, Rilke, Pound, sau Nichita Stănescu, Odysseas Elytis cu care puneam dinamită sub podurile pe unde trecea poezia leneşă şi nu veţi şti nici motto-urile la poemele mele care aş fi vrut să vă fie nedoritul cadou de Crăciun: „E o bigamie să iubeşti şi să visezi”

Revista nouă, 4/2011

57

spune Elytis. Şi tot el: „O nimica toată mi-am dorit şi pedepsit am fost cu prea multul” „Eu sunt Singurătatea devenită om”, zice Nietsche iar bunul taumaturg Rainer Maria Rilke continuă: „O, spune-mi, poete, ce faci. – Preamăresc. Dar ce-i muritor şi monstruos cum înduri, cum primeşti? – Preamăresc. Dar pe cel fără nume, pe cel anonim, cum îl invoci tu oare, poete? – Preamăresc. De unde îţi iei dreptul de a fi adevărat în orice veşmînt, sub orice mască? – Preamăresc. Şi cum de te cunoaşte tăcerea şi furia, steaua şi furtuna? – Pentru că preamăresc.” Astfel „şi eu voi semăna cu voi, de-acum nici eu nu mai găsesc întoarceri” (Esenin) Vouă, celor care nu mă citiţi purtând nevinovate bandaje în îndoiturile inimii deveniţi celebri în acest poem despre o singurătate a singurătăţii cu aleasă compătimire vă spun: aş fi putut să vă fac a iubi pasărea murind în mijlocul cântecului şi citind Lapidariile sau despre sângerarea păsării în zbor să înţelegeţi că arta este minciuna spusă zilnic în faţa morţii şi că cel mai lung e drumul spre noi înşine. Iar dacă vreodată mă veţi căuta pentru cronica unui interviu anunţat (poate acela de martor la moartea primului zeu!) mă veţi găsi pe străzile mele sau dacă din politeţe sau din binecuvântate pricini scrisul meu vă va ademeni mă veţi găsi pe-aceleaşi străzi ce dau buzna în viaţa mea tremurîndă străzi fumurii străzi cu cîini slăbănogi şi speriate fantome străzi cu îndrăgostiţi şi pătimaşe săruturi străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I înghite strada Eminescu, strada Gane înghite strada Pogor strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru strada Cimitirului strada Libertăţii... Străzi ce înghit visele trecătorilor străzi pentru cei fără casă şi făr’ de coltuc friguroasele străzi ale săracilor străzi aşezate-n creierul ologilor lumii

inefabile străzi ale memoriei străzi ale celor care-şi scandează singurătatea străzi care duc în ceruri străzi care duc în pămînt străzi inerte şi întrebătoare străzi cîntate de poeţii romantici melancolice străzi străzi de pierdut coroana de spaimă străzi pentru cei fără de zbor străzi adormite străzi revoltate de orbitoarea lumină a zorilor. Atîtea zile şi nopţi în care mă dor străzile de mers. Iar voi, necititorii mei, dacă într-adevăr din cuvântate şi binecuvântate pricini ceea ce-am scris vă va ademeni solicitându-vă sistemul nervos vegetativ, simpatic şi parasimpatic luând totul ca o probă a probei de probă mă veţi găsi la locul ştiut printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi tot mai fărâmiţat de absenţe potrivindu-mi monadele tăcerii. Şi dacă găsindu-mă mă veţi întreba de viaţă de moarte de înger sau demon şi mă veţi întreba de cărţile prin care se plimbă aceleaşi bodegi aceeaşi bărbaţi ce nu obosesc niciodată sau despre cel înveşmântat în carcasa de pământ dospit sau despre acelaşi gust al lepădării de sine din gură şi dacă găsindu-mă mă veţi ademeni cu vorbe goale şi fericiri amânate aşa cum am şi scris cu altă Deşertăciune voi răspunde Deşertăciunii. noiembrie, 2011

Acest text este posibil să apară şi în alte reviste. Îl publicăm aici pentru că autorul ni l-a oferit şi nouă şi pentru că ne este plăcut să-l oferim mai departe.

58

Revista nouă, 4/2011

Petre MANOLACHE
Are şi mârâiala ceva sepulcral – culoarea jegului se vede numai cu lupa, individul lucrează în interiorul invidiei Chef de supravieţuire

poezie

Lumpen

te desparţi de tine însuţi cu toată graţia când vezi că indolenţa are chef de supra vieţuire Îmi doresc ceva ce nu e flacără bătută-n cuie patimă fără noroc, noapte aruncată-n foc – Prihană

stăruind pe lângă Iosif din Arimateea să ne vindece cu sângele Fiului –

cu sculele viermelui la o enciclopedie a ofilirii – parfumul mizeriei ia locul ozonului, ne salvăm

figuranţii, ei nu au auzit de Yasunary Kavabata (harakiri pentru salvarea creaţiei) şi îşi aruncă dejecţiile în

În sfârşit, au ars toate căile disperării şi au lăsat loc neputinţei, scena e la vedere, să se bucure

abia răzbate ţipătul unei păsări însingurate – destrăbălaţi-vă conştient – fericirea e pururi năroadă Frumoasă, de neatins, a deschis ochiul diavolului – întră să plângă în comoara trupului ei nesfârşită ispită, noapte a De neatins

centrul civic – lumpenul umple bodegile până la refuz prin fumul de ţigară

îmi doresc din cer ceva – sâmbure născut în stea – sete mi-i de-un rost nevrut nicidecum un fruct căzut –

stelelor căzătoare – dorinţa e un fragment de eternitate – imagine ce-i dă muritorului senzaţia nesfârşitei neîndoieli –

risipire ne-mpreună, fulger gata să apună pururi mistuit în lună Rembrandt

fagure întru prihană şi gând bun într-o icoană plâns neadormit sub geană

dacă e frântă sfinţenia e mai reală aşa – parte necunoscută a preacuratei credinţe Chiar şi-n adevăruri măsluieşte o noapte de nepătruns, circarii au în mâinile lor viaţa sforilor, le mânuiesc cu cruzime, astfel Circarii

- bucuraţi-vă – spune ea, blândă, arătându-se goală, încât nebunii dau buzna să guste –

Chirurgii cu visele pline de sânge scormonesc prin măruntaiele centaurului întins pe masa de operaţie –

măsălariţă – pentru oprirea durerii cucută împotriva rătăcirilor rugăciuni la căpătâiul diavolului fumpentru alungarea duhului rău Rembrandt, rămas fără bani, s-a muta într-o casă mai mică, sparge lemne, dă cu mătura şi are grijă să nu arunce doctorii la gunoi

prind viaţă – câţiva copişti îşi scot terfeloagele însemnând ceva sibilinic despre cum se împarte

încât păpuşile de cârpe se bat cap în cap, trebuie să fie anapoda de frumos să stai îndărăt observând cum momâile

dreptatea – plânsul o ia razna – când ceva strâmb, e strâmb ne spun mereu copiii teribilismului

Revista nouă, 4/2011

59

impozantă în foaierul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie din Ploieşti – impresionează prin puzderia de situri bine conservate, precum şi prin săpăturile şi cercetările arheologice în actualitate. Acestora avem prilejul să le adăugăm pe acelea scrise – mărturii elocvente ale evoluţiei politice, sociale şi edilitare –, îmbrăţişate în documente de o relevanţă autentică şi pitorească. Una - deosebită prin farmecul evocării - este poema „Viaţa Câmpenească”, de Grigore Alexandrescu. Iată când, de ce, unde şi cum. Boieri cu fineţuri apusene În vara anului 1842, vornicul Grigore Cantacuzino, tatăl viitorului Nabab Gheorghe Gr. Cantacuzino, şef al Conservatorilor şi primministru, preţuitor, prin cultură, de rafinamente estetice şi prieteneşti occidentale, trimite misivă poetului Grigore Alexandrescu, ale cărui poezii vornicul le citea ca pe evanghelie (culţi şi manieraţi, domnule, erau pe-atunci avuţii ajunşi în vârful ţării!), să petreacă vreo câteva zile şi nopţi la moşia lui, de la Floreştii Prahovei. Plăcerile omeneşti, filtrate prin amiciţia romantic pusă în valoare, i-au apropiat pe aceşti doi însemnaţi oameni ai societăţii valahe, într-un moment politic erodant / agitatoric, urmare acţiunilor societăţii secrete / masonice FRĂŢIA. Şederea poetului Grigore Alexandrescu la Floreşti va fi însemnat protocolare conversaţii, în zăvoaiele de sub malurile bisericii, în cerdacul conacului stăpânului, pe aleile pădurii amazoniene, crescută până-n vadul Prahovei, cu trăsura la Campena, pe atunci încă vamă, ori la Ploieşcii 60

egreşit, Prahova păstrează, pe ei, dovezi certe de N pământurilecultură. Harta acestora – civilizaţie, istorie şi

Acum 170 de ani, la Floreşti-Prahova Sublima viaţă la ţară

Serghie BUCUR

historia mirabilis

mârâind contra când a Sultanului, când a Ţarului… Din ale vremii Scrieri cetire «În două numere din „Propăşirea” (p. 269 şi 315), un anonim – despre care d-l N. Iorga zice că este C. Bolliac – povesteşte o petrecere „de câteva zile la munţi”; el scrie (p. 270): „…La 10 ceasuri din noapte puserăm picioru în curtea d-lui Cantacuzino (la Floreşti). [A doua zi]… mă dusei să vizitez această lăcuinţă pe care imaginaţia mea [o] visase atât de plăcută de când unul din poeţii noştri a cântat-o… - Nu mă prinde mai mult mirarea, zise unul din călători, că o şedere de mai multe zile în aceste locuri a putut să inspire pe poetul nostru». Citarăm din volumul „Clasicii Români Comentaţi, sub îngrijirea d-lui N. Cartojan, prof. universitar. Gr. Alexandrescu, POEZII. Comentate de V. Ghiacioiu, editura Scrisul Românesc Craiova, 1940”, pag. 195. Din care continuăm: «Atunci povestitorul ne arată pe „castelană” recitând câteva versuri din Viaţa câmpenească, fără a spune titlul poeziei, după cum nici poetul nu este numit, ceea ce ar permite presupunerea că aceste versuri erau cunoscute de cititorii Propăşirii». Protagoniştii Grigore (Grigorie) Cantacuzino a trăit între 1800 şi 1849, fiind căsătorit cu Luxiţa Kreţulescu. Portretele lor există şi azi în pronaosul bisericii ctitorite de dânşii, la 1830, pictate de Gheorghe Tattarăscu. A avut trei fete – Maria, Zoe şi Smaranda şi doi băieţi – George, supranumit Nababul (1832-1913) şi Mihai. Deputat în Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti, Grigore a ajuns Vornic, adică Ministru Trebilor din Lăuntru (de Interne), funcţie şi cin (rang) boieresc al epocii. Boier avut, moşier cu stare materială şi financiară de vârf, dar şi cu gustul confortului şi mentalităţii romantice a vremii, Grigore şi-a ridicat conac la Floreşti, pe 150 de hectare de pământ şi pădure, în costa râului Prahova. Grigore Alexandrescu (1810-1885), era în prima linie a Poeziei provinciilor dunărene, alături de Heliade, Cârlova et comp. - „Cântăreţi - cum i-a numit G. Călinescu - ai ruinurilor. Damnaţi. Mesianici utopici”, în a sa ISTORIE (…), p. 127-172. Scriitor de secol XIX, originar din Târgovişte, poezia lui a pregătit, psihologic, revoluţia din 9-11 iunie 1848, atrăgând atenţia publică şi prin versuri anti-dinastice şi satirice. Revista nouă, 4/2011

Ecourile Serbării / Chermezei Vornicul îl fericeşte pe Alexandrescu, în zilele şederii la Conacul său, spectaculos, cu o Serbare Câmpenească, în limbajul nostru, un fel de Chermeză, scontând pe sensibilitatea oaspetelui, reflexul de reporter se subordonează simţământului poetic şi, dacă ne luăm după «Amintirile» lui Ion Ghica, «această poezie (e) dedicată lui Grigorie Cantacuzino, proprietarul moşiei Floreşti unde [Alexandrescu] a petrecut o vară, (ea) a fost scrisă pe vremea când poetul şedea la Tache Ghica, tatăl prietenului său, şi acesta din urmă era la Paris». Poetul devenit reporter al Serbările aranjate în plină câmpie a moşiei vornicului, evocă, în „Epistola D. Vornicului Gr. Cantacuzino”, pe durata a 300 de versuri, peisajul şi momentele trăite de cei doi. Iată, selectiv, peisajul, toponimia, arhitectura conacului şi câte ceva din trăirea propriu-zisă a musafirului: „Aşa, natura îmi place, / O simţ, nu te amăgeşti, / Şi cu mulţumire-aş face / Descrierea ce doreşti. /…/ Cu toate-aceste, dorinţa, / Pofta de a-ţi mulţumi, / Pentru zilele plăcute, / La câmpul tău petrecute, / Mă face să-mi pui silinţă, / Locul acel a descri / Măcar în vorbele mele, / Să pociu să găsesc văpsele /… / Cuprinsul, unde, cu tine, / Firea o am preţuit, / Şi plăcerile senine / Zilele mi-au îndulcit, / Este un câmp lat, ce are / De vechi şi fireşti hotare / Un mal către răsărit, / Iar către apus o apă, / Ce saduri, grădini adapă, / Ce udă ţărmul setos, / Şi’n ramuri multe’mpărţită / Curge mândră, liniştită, / Pe patu-i cel nisipos. // Casa p’o muchie clădită, / Singură câmpul domnind, / De umbra neocolită, / O vezi în aer albind, / Să zic că a ei zidire, / E lucru cu osebire, / Că e d’o arhitectură / Capd’operă în natură, /… / Aproape de casă’ndată, / Spre miazănoapte s’arată, / O biserică smerită, / Un templu dumnezeesc, / Unde muncitorul vine / Prinoasele să-şi închine; / Unde ruga umilită, / Ca tămâia cea sfinţită, / Este la cer priimită / De părintele obştesc. // Tot către această parte, / Un sat puţin însemnat, / În două rânduri se’mparte, / Pe linie aşezat. // În vale se văd desişuri, / Saduri, livezi, alunişuri. / Pe urmă ochiul zăreşte / Un deal ce se prelungeşte / Verde şi împestriţat. / Coastele-i sunt Revista nouă, 4/2011

învălite, / De vii, de sămănături, / De ţarine felurite, / De crânguri şi de păduri. // Munţii mai în depărtare / Se văd ca tulbure nor; / Vara le e la picioare / Şi iarna pe fruntea lor /… / Adeseori, pe câmpie, / Departe mă rătăceam, / Adesea cu bucurie / În dulci gândiri mă pierdeam. /… / Prin aluniş sufla vântul, / Frunza uşor clătina, / Nucii bătrâni ca pământul, / D’alungul se desina; / Unda cea armonioasă / A unui ascuns izvor, / Ca o şoaptă amoroasă / S’auzea în preajma lor, /… / „Traducerea” lor Cine a văzut Micul Trianon şi împrejurimile sale, în contextul părăginirii lui cu rea voinţă premeditată, prin comparaţie descoperă câteva din ceea ce, atunci, Grigore Alexandrescu observând, rezistă de aproape două secole. „Malul către răsărit” este promontoriul pe care mai târziu s-a ridicat Castelul; „Către apus o apă” este firul râului Prahova, care, „Şi’n ramuri multe’mpărţită”, prin iazurile de mult secate de indolenţa localnicilor şi a autorităţii comunale, uda grădinile cu zarzavat şi – lucru ştiut de la Maică-mea, muncind acolo – Sera cu flori şi răsaduri pentru Curte; „Aproape de casă ’ndată” – Foişorul şi azi în picioare, unde au locuit Nababul cu familia, Domniţa cu soţul ei, Lupoaia şi băieţii acestuia, era Biserica de astăzi, cu hramurile Sfânta Treime şi Sfânta Maria – Adormirea Maicii Domnului, unde Nababul şi întreaga familie, inclusiv prinţesa Maruca şi primul ei soţ, Mihai (pierit într-o aventură erotică pe Valea Oltului, în vara 1928) veneau duminica, de Crăciun şi Paşti, la oficierea slujbelor religioase, împreună cu slugile, servitorii şi argaţii – „Unde muncitorul vine / Prinoasele să-şi închine”; „Munţii mai în depărtare” sunt Bucegii şi astăzi „Ca tulbure nor”, iar „Nucii bătrâni ca pământul” sunt doar o amintire a aleii cu sutele de asemenea arbori fructiferi, distruşi de nepăsarea administraţiei şi de imbecilitatea acelor localnici care au văzut în ei lemne de foc, ca şi în cazul aleilor de castani şi de tei!!!, pentru ca acel „ascuns izvor, / Ca o şoaptă amoroasă”, numit în popor Şipotul, să izvorască şi astăzi, într-o desăvârşită continuă ruinare. Asemenea zidurilor Micului Trianon!!! 61

cronica plastică

Serghie BUCUR Patru Aşi

TRECUTUL VIITOR tenică în simplitate, arta picturală a maestrului Valter Paraschivescu, aşa cum ne-a prezentat-o în expoziţia de la Galeria MAV d’ART a sculptorului Alfred Dumitriu, în 7 mai, adânceşte misterul până acolo încât ni-l relevă premonitiv. Desenului racordat la paleta plină de feluriţii pigmenţi, Valter Paraschivescu îi dăruie intermezzouri coloristice rafinate, peste care ne plimbă privirile precum Americanul peste vitrinile Parisului în care Gershwin îl plimbă continuu. 62

Ca şi despre Muzica pe care Filarmonica noastră ne-o prezintă mereu măiastru, în cronicile de artă plastică nu îmi reprim nici un milimetru din admiraţia şi preţuirea pe care o port creaţiei membrilor Filialei noastre UAP! Ca unul dăruit de Natură cu însuşiri pentru Sunet, Culoare şi Formă, din nefericire neşcolite pe cât ar fi trebuit. Ca meloman şi imagist care simte / ştie să asculte o compoziţie sonoră şi să privească un tablou / o sculptură. În vremuri şi lângă autorităţi vinovate de ignoranţă şi cinism faţă de menirea şi creaţia artiştilor plastici, de altfel ca şi a acelora din teatru şi film şi muzică, această admiraţie devine superlativă: veneraţie! O formă profund sinceră de ataşament la breslele lor, de solidaritate necondiţionată! Expoziţiile 2011 Valter Paraschivescu, Ion Şinca, Valeriu Scărlătescu şi Florin Şuţu sunt, în viziunea cronicarului, repere incontestabile pe orizontul artelor vizuale prahovene de ieri şi de azi. Şi de mâine. Maeştri consacraţi de îndelungatele lor travalii creatoare, aceştia de fiecare dată îmi apar proaspeţi, unici şi viguroşi, într-un cuvânt: dăinuitori. Ca toţi confraţii domniilor lor.

S

Structuri care devin peisaje, naturi moarte, compoziţii, chiar seducătoare alegorii – cărora le insuflă o secretă filozofie, aduc, în neuroni, răspunsuri pe care ţi le dai înainte de a-ţi fi pus întrebările. Secţiune într-un organism uman sau fantastic, decupaj într-o porţiune de univers imediat, ireala geometrie dansantă a umbrei şi luminii, neo-dadaismul tratării unor obiecte în raporturile lor artistice – iată ce găsim în pictura lui Valter Paraschivescu. Paradigme ale nevăzutului deschis retinelor noastre, precum straturile din Miocen dezvelite de arheologi! Nu reţin denumirile cu exactitate, dar şi fără inscripţionările aferente – aşa cum se întâmplă acestor mari patru aşi ai picturii de pe la noi –, titlurile lucrărilor semnate Valter Paraschivescu, vorbesc, se recomandă, au personalitate: sunt Natură cu sticle şi scoici, sunt Casă de demult, sunt un Decupaj, sunt o Geologică, sunt o Mitologică (refac din memorie aceste „identităţi” – o parte doar din seria de vreo 40, urmărite cu expres interes, de publicul invitat la vernisaj, în uimitorul univers al Galeriei dumitriene din Luminii 29). Materia picturală este, de fapt, reversul Materiei în variantele şi formele ei imediate, perisabile, cu existenţă supusă prefacerilor fizice şi chimice, aşa cum şi acelea temporale o schimbă şi o nevoieşte să accepte trecutul, prezentul şi viitorul. Reprezentări ale imaginaţiei fabulos dominate de o gândire programatică, picturile maestrului Valter Paraschivescu aduc viitorul în trecut, prezentul în trecut şi trecutul ni se arată ca un verosimil viitor. Revista nouă, 4/2011

DEMIURGICA puneam, într-o cronică rămasă în arhivă, că maestrul Ion Şinca pictează cu flăcări! Nu greşeam. Flăcările au devenit un evantai al umbrelor intersectate de fascicole de curcubeu îmblânzit, o rapsodie enesciană, fireşte, română. Un decalog al fantasmelor din care artistul este născut şi nu făcut. De la Coneliu Cubleşan citire: „Viaţa pictorului Ion Şinca este o fantasmă”. De la noi citire: „Ion Şinca e urmaşul Gânditorului de la Hamangia, acela care a tras întâiele brâuri în alb şi roşu, peste pântecosul vas de păstrat uleiul de măsline, grâul şi vinul”. Redate prin peisaje terestre, în travestiuri galactice, realmente congruenţe ale pastei în tuşe beethoveniene, Fantasmele ivite din baletul şpaclului şi al pensulelor prind fiinţă, pe portative grave, după reguli ale viziunii lui Dali, estompate – îndelung – de rememberul eminescian: Ce e val, ca valul trece”! Acel continuu passato – împietrit (întrucât, profund sugestive, acum picturile d-sale delectează ochii cu emulsii de... piatră!) într-un Ţărm dobrogean / african, în sarmatica Fantasmă 1, izbucnind – ca un final din Carmina Burana – în răstignirea din Trunchi. Simfonica revărsare de rece şi de cald ocoleşte cripticul prin fundalul hiberbal cu Salcâmi, ca dintr-un salt, era / anotimpul să adaste pe un fel de mormânt tumular, însufleţit de vreun sat oşenesc, în Fantasmă 2, în seria de Ţărm-uri 1, 2, 3, 4. Geometria neo-impresionistă descoperită în studiul 1 al Pomului surpins, ca o corabie în furtună, pe coordonatele dispariţiei (vegetale), exprimă gândirea creatorului nostru, de sorginte byroniană; este în acest copac sui-generis, zbuciumul suprem al Naturii versus Timpul. Zbuciumul îşi etalează măreţia, pune tragicul în mişcare în peisajul Casă lângă râu, instituind o ciudat de confortabilă stare de asediu sufletesc. Stare extinsă în seria de Sălcii – simbolul tihnei melancolice, reflexive, sursa meditaţiilor autumnale... Fantasticul închis în banalele Căpiţe, numai lui Ion Şinca i se supune şi trece în regalul coloristic vitalizat de o substanţă mieroasă, cu izul florilor de câmp cosite pe la Pobreajen (6 august), ajunul Sfintei Maria Mare (15 august). Revista nouă, 4/2011

S

PICTORUL POP-ROCK lastica maestrului Valeriu Scărlătescu vine parcă din acea artă poetică ce nea lăst-o, testamentar, Boileau, impregnată însă de stilistica proprie artistului cu resurse novatoare vii. Traductibilă în versuri şi în sunete, pictura d-sale, reîntâlnită, în 6 octombrie, pe simezele Galeriei UAP, revendică Timpul Pierdut – în sensul proustian. Aparent jemanfişist, stilul acesta ubicuizează tocmai Trecerea noastră pe Pământ, o zeflemiseşte, o ia în răspăr. Durabilul – esenţa zbaterii oamenilor, între naştere şi moarte, se identifică în opera

Suveran, maestrul Ion Şinca s-a retras, după vernisajul din 16 septembrie, pe un promontoriu şi priveşte, demiurgic, prin Peisajul de la Brebu, eternitatea din care s-a ivit Nicolae Grigorescu!

P

63

scărlătesciană, la o întâie privire, în sinteticul Chip al Amintirii – un interior à la Edgar Allan Poe. Deznădejdea se mulează pe Speranţă, în jocul intrinsec al tonurilor, ca şi în Băiatul şi Calul – lucrare de o forţă a autenticului reducţionism modernist. Vine să ne atragă atenţia majestuosul Toboşar, în ipostazele lui 1 şi 2, acest Charlie Chaplin în viziune valeriană, din evuri imemoriale, să ne amintească de năpastele care nu se mai termină să ne tot calce... Arhitectura în bleu este poema expoziţiei maestrului Scărlătescu, cu parfum de Ţara de dincolo de negură a bădiei Mihail Sadoveanu; un compozitor sensibil la vederea acestei lucrări, cu siguranţă ne-ar oferi o capodoperă – echivalentul ei muzical. Starea de graţie a pictorului Scărlătescu se amplifică în vivacitatea armonică din Nostalgia perpetuă, unde Mama şi Fiica reiterează semnificantul continuităţii omenirii, accede înţelepciunea prin Casa cu bufniţe – definitorie operă pentru creaţia Maestrului nostru, pentru ca, în Doamna Albastru şi în Cafeaua de dimineaţă, să redescoperim apogeul imaginaţiei scărlătesciene. Permanenţe ale extensiei aceleiaşi viziuni, integrate deplin: Eva, Celula de bază – o versiune de natură moromeţiană, pe care o exaltă Fata cu pasăre galbenă – pop-rock ideatic, penetrantă aluzie la tot ceea ce este pieritor! Aluzie ce nu rezistă în faţa Peisajelor d-sale, de o simplitate a compoziţiei izbitoare, precum în Răsărit de soare, în Acasă, în Plimbare prin pădure, în Şirnea Branului, în eseniana Margine de sat, ca şi în Lumina din adâncuri. PAVAROTTI ÎN CHEIE MAJORĂ neditul rămâne timbrul paseismului, în pictura maestrului Florin Şuţu, ritmul interior al spontaneităţii cu care domnia sa lucrează. Personala pe care a vernisat-o în 2 noiembrie, se remarcă prin tutela Albului – nuanţa purităţii pentru viaţa noastră activă şi pasivă. Am auzit tot timpul vocea lui Pavarotti, optimismul său trist – strigăt de albatros, peste Mediterana înfurtunată, chiar dacă, peste Napoli, cerul era neclintit în azurul său... „O sole mio / Sta’nfronte a te!” în surdină sau patetic, m-a însoţit în dreptul

imprevizibilelor opere reprezentate – cui i-ar fi trecut vreodată aşa ceva prin gând! – de cele două... mături din nuiele, subiecte uimitoare prin tratarea plastică şi ideea filozofică: Grade diferite de rudenie, respectiv, Capul de familie! Unealtă number one în orice gospodărie care se respectă, de provenienţă arhaică, mătura din nuiele iat-o

I

ajunsă vedetă într-o expoziţie de Artă Plastică! Ingenioasa tratare artistică a preţioasei „scule” are corepsondenţă estetică în personificarea realizată stilistic, pe fundalul predilect maestrului Florin Şuţu: albul. „Înrudirea” ei cu obiecte de uz totuşi prioritar, precum un ceas de masă şi o carte, prinde glas, datorită reflexului poetic al distinsului artist, printr-o aserţiune conformă cu ideea lucrării, aşternută într-o frază meditativă: „Uneori liniştea are chip... Câtă bunăstare, Doamne! şi ce risipă de întuneric!” Am tresărit, aproape să ţip de surpriza şocantă din pânza Demnitatea singurătăţii – o pubelă aruncată undeva, într-o nişă din spatele casei sau într-un zid, înţesată de gunoaie şi arome pestilenţiale...! Albul simbolizează, în relaţia intimistă cu „persoana” zugrăvită, bunăstarea şi, totodată, îndepărtarea prin risipire a beznelor! Filozofia picturală şuţiană rezidă, mai departe, din elemente ale împrejurului cotidian. Ca în Fotomodele – un grup de cinci... galinacee, mândre foc, afişând o aroganţă insinuantă, în parada lor – tot pe Alb. Ca în scene dintr-o clipă de viaţă, schiţate (într-o pensulaţie simplă, ca şi cum maestrul ar folosi un creion sau un Revista nouă, 4/2011

64

cartea străină

cărbune, pe un carton găsit aiurea) în Întrezărind lumina printre gene – curioasă vedere prin jaluzeaua ferestrei, în stradă, în Tăcerea – sunet profund, alias un Gramofon muzeificat, în panoramizarea vieţii diurne. Peisajul urban şi peisajul marin sunt teritorii înăuntrul cărora artistul edifică – mozartian, Simfonia nr. 1 în Do major – colţuri de lume panait-istratiană, ca Pyrgos (zid de cetate grecească), Pata de cerneală (Marea văzută printre două capete de parapeţi), Menuet (Două umbreluţe levitând parcă sub violaceul înserării marine, supravegheate de o poartă într-un zid şi un imens cactus, afişul expoziţiei). Rigoarea construcţiei demonstrează virtuozitate; sentimentul e Revista nouă, 4/2011

m citit romanul “Eseu despre orbire” al lui Jose Saramago cu mare însufleţire, scrisul tensionat m-a prins repede-n vârtej cu frazele lui lungi, în care se amestecă toate perspectivele narative şi “limitatoarele” linii de dialog nu mai există! Ritmul este alert ca viaţa. E o cutezanţă atât de riscantă să mai scrii azi parabole, când nu mai există constrângeri, doar libertate de exprimare de-o parte, a scriitorului, şi de alegere, de ceastălaltă parte, a cititorului, care nu mai are timp să desfacă simboluri, să mai accepte teatralitatea şi să caute adevărul în spatele fiecărei măşti. Cartea avea din loc în loc pagini albe ca ecranele din spatele pleoapelor de după care personajele nu mai pot atinge lumea cu privirea, bănuiesc că e un defect al acestui exemplar, nu un chiţibuş tehnic, aş fi vrut eu! Trebuie să recunosc că aceste pauze chiar am început să le doresc de la o vreme, chiar

A

Jose Saramago & Vârtejul narativ

Ioana GEACĂR

parafrază a bucuriei induse de fericirea actului pictural, fotosinteza trăirii spirituale. Lucrările sunt ele însele aforisme ale culorilor pornite pe desenul ca unghiurile şi curbele unui fulger: Grădina suspendată (portbagajul unei biciclete, plin cu petunii), Vociferări (doi tineri vorbind pe stradă, de la jumătate în sus cuprinşi în vârtejul sonor, brownian, al conversaţiei), Fotografie de familie (trei ceşti), Şoapta (două scaune şi masa, într-o Grădină publică, prolixe obiecte de folosinţă şi plăcere), Marea - călimară albastră, Exponate la îndemână (rufe la uscat), în fine, Alb în cheie majoră! Pavarotti continuă; „Che bella cosa e’ na jurnata ’e sole / n’aria serena doppo na tempsta!”

aveam tendinţa să mai sar, ceea ce nu mi se-ntâmplă de obicei... În fine, din punct de vedere tehnic, n-am ce să-i reproşez autorului postmodern, din punct de vedere ideatic, da. Jose Saramago este un postmodern întru totul, combină tehnici şi procedee deja existente, fără să se străduiască să aducă măcar o schemă, o formulă a aceloraşi ingrediente, dar măcar originală aşa, nouă, şi ideile sunt tot de împrumut! De aici sentimentul de “second hand”. Ca simplu p. 66 cititor, nu mă poate forţa

65

nimeni (decât eu!) să merg până la capăt, dacă o carte nu mă convinge! Rareori sunt cugetări care te mai pot opri, deşi ai impresia că deja le ştiai: “Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”. Sau: “Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa”. Sau „Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, (...) Orbi care văzând nu văd”. Sau ceva legat de sufletul universal, ce afirmă singurul personaj care n-a orbit: ”În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.” Dacă e parabolă, aş fi vrut să găsesc adâncime, o percepţie filozofică originală, sau cât de cât! De la Céline n-am mai dat peste atâta scârnăvie, înţeleg “demonstraţia”, lumea poate să fie aşa mizerabilă, se poate degrada foarte tare, ok, dar atât? Doar o demonstraţie scatologică a condiţiei umane pe cea mai de jos treaptă a degradării? Nu ştiam asta? Oamenii toţi orbesc nuseştiedece, în afara soţiei medicului din al cărui cabinet a început flagelul, şi, după ce trec printr-un iad de kkt la propriu, îşi recapătă vederea tot nuseştiedece!!! Orbii nu „văd” negru, ci alb, un alb lăptos, oamenii sunt o prelungire a obiectelor şi nu invers: „Pe jos, pe lângă câţiva pantofi care şi-au pierdut picioarele...” Cred că aveam alte aşteptări (începând cu titlul care promitea idee!!!) continuând cu povestea care se desfăşura aşa nervos .. Secvenţa cu biserica, în care imaginile şi statuile au ochii legaţi, mi se pare jenant de naivă... pentru cititorul inteligent... Totuşi, am luat cu mine, am decupat un poem al orbirii: ”Apoi se răsuci în direcţia în care ştia că se află oglinda, de astă dată nu întrebă. Ce-o mai fi şi asta, nu spuse. Sînt o mie de motive pentru ca creierul omenesc să se închidă, îşi întinse mâinile doar până atinse sticla, ştia că imaginea lui era acolo privindu-l, imaginea îl vedea pe el, el nu-şi 66

vedea imaginea”.... Am încercat şi romanul “Eseu despre luciditate”... Prea lălăit, în stilul scrisului plicticos care reproduce realitatea minuţios rău de tot, până la plictiseală (nu, nu e timpul cela din “Ulysses” (J. Joyce) al prezentului nesfârşit, nici urmă de parfum impresionist). Aici perspectiva e suficient de omniscientă, se mută dintr-un cap în altul, analizează minuţios. Lectură potrivită pentru cititorul leneş... I se dă totul pe tavă, nu e decât un spectator ţintuit în scaun, dacă se poate legat şi cu căluş în gură... Sau lectură pentru filozof, piatră de încercare ... Într-o treime din roman, sunt descrise faptele, reacţiile într-un oraş, în urma alegerilor, votării în alb (atenţie, tot alb!!!) în majoritate, într-un stil cenuşiu, documentarist! Jose Saramago nu creează personaje, individualităţi, acestea n-au identitate, sunt nivelate ca-n totalitarism, ca nişte păpuşi pe sfoară fară chip, sunt nişte vehicule de cărat idei (idei cunoscute, contemporane, ale unei conştiinţe colective) servesc doar scopului eseistului în ambele romane-eseu. Altfel le-aş fi citit prin anii 80, când adevărul trebuia învelit în parabole (deşi ambele romane la care mă refer au fost scrise după 90, ok!) În fine, scriitori dragi, parabolele sunt pentru vremurile totalitare, nu vă chinuiţi lectorul...! La Saramago albul poate fi negru, este culoarea manipulării. Avertismentul e clar, când albul a fost convertit, când albul e alb şi negrul tot alb, doar conştiinţa te mai poate salva, alegerea libertăţii de exprimare, nesupunerea inteligentă în locul supunerii oarbe. Altfel, nu contează dacă hăul e negru sau alb!

Revista nouă, 4/2011

evocare

origine poloneză. A avut o copilărie fericită, pasiunea sa de-o viaţă pentru cristale şi pietre preţioase fiindu-i insuflată încă de atunci, de tatăl său. Din păcate războiul i-a schimbat dramatic soarta: tatăl a murit la scurt timp după ce a fost arestat, iar ea, împreună cu mama sa, s-au refugiat, de frica bolşevicilor, în România. În perioada 1947-1951 urmează cursurile Facultăţii de Chimie Industrială la Politehnica din Bucureşti, secţia Metalurgie. În paralel, în primii doi ani, urmează şi cursurile Facultăţii de Filologie Modernă, dar este nevoită să renunţe atunci când frecvenţa devine obligatorie la Politehnică. După absolvire va fi angajată la Institutul de Cercetări Chimice – ICECHIM iar din 1973 va lucra la Institutul de Metale Neferoase şi Rare – INMR până la pensionare, în 1985. Va urca încet-încet treptele ierarhiei profesionale, fiind, pe rând, cercetător, cercetător ştiinţific principal şi şef de laborator. În 1953 se căsătoreşte cu graficianul Burschi Gruder, pe care îl cunoscuse în studenţie. Acesta va semna coperta şi ilustraţiile la multe dintre cărţile soţiei sale. Galia Gruder publică primele sale două cărţi, de popularizare a ştiinţei, la editura Tineretului: 1960 - De la silex la diamante sintetice; 1961 – Metalele prezentului În mod absolut firesc, pentru un inginer pasionat de literatură şi cu har la scris, se interesează de genul science-fiction şi chiar este tentată şi ea să-şi încerce puterile pe acest tărâm. Frecventează Cenaclul “Marţienilor “ (organizat sub egida Uniunii Scriitorilor) între 1962-1982.

alia Maria născut noiembrie 1924 la Ţarigrad, G(Basarabia),Demianovici s-adejudeţulpe 8 Soroca într-o familie nobili de

Galia GRUDER la 87 de ani!

Dodo NIŢĂ

În 1962 se organizează primul concurs internaţional din ţările socialiste, “pentru cele mai bune proze de anticipaţie”. În România co-organizatorul concursului este redacţia revistei Ştiinţă şi Tehnică, Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-fantastice. O parte din prozele selectate pentru faza finală încep să fie publicate în colecţie. Astfel, în numărul 182/15 iunie 1962 apare povestirea Galiei Gruder, Misterioasele cristale octaedrice. Povestirea va fi apreciată şi de co-organizatorul sovietic, redacţia revistei “Tehnika Molodeji” (“Tehnica pentru tineret”) care o va publica în limba rusă în numărul său din septembrie 1962, sub numele de Tainstvennîie Kristallî (Cristalele misterioase). Cercetătorii de la staţiunea românească de cercetări ionosferice, din apropierea Polului Sud, găsesc pe banchiza polara nişte stranii cristale octaedrice, rămase în urma prăbuşirii unui meteorit. Acestea ascund un teribil secret şi echipa românească de la Ciberna luptă contra cronometru pentru a descifra misterul… În CPSF nr. 261-262/ octombrie 1965 apare următoarea proză a autoarei: Grădinile albastre. În 2005, procesul de terraformare a planetei Marte este iniţiat prin sacrificiul vieţii fiului profesorului care descoperise metoda de creare a atmosferei pe Planeta Roşie. În 1973 redacţia Ştiinţă şi Tehnică organizează cel de-al treilea concurs naţional de anticipaţie. Galia Gruder participă şi câştigă o menţiune, constând în publicarea povestirii în paginile colecţiei (şi suma de 1.000 de lei). Bizara Unk-Gra apare în nr. 449/august 1973, însoţită de o prezentare a autoarei realizată de Adrian Rogoz şi un simpatic portret desenat de Nicu Russu.

Revista nouă, 4/2011

67

Ronald Gray, scriitor american de succes, moare la New York în 1975 şi este resuscitat în 2200… la Bucureşti, într-o lume semănând fantastic cu cea creată de el în ultimul său roman. Ultima proză SF a scriitoarei va apare abia în 1981, în nr. 4 al revistei Vatra din Târgu Mureş, în cadrul unei „antologii science-fiction”. Somnul raţiunii este un avertisment ecologic „avant la lettre”: plecând de la dispariţia dinozaurilor, se prevesteşte auto-distrugerea omenirii. Prozele Galiei Gruder au fost bine receptate de criticii contemporani. În articolul Coordonatele Viitorului (1) Ion Hobana lăuda „calităţile ultimelor lucrări ale unor autori cu diplome ştiinţifice ca Galia Gruder (Misterioasele cristale octaedrice)[...] iar Voicu Bugariu scria, în Tendinţe actuale în proza noastră ştiinţificofantastică (2), că povestirea Grădinile albastre face parte din acele „proze scurte intens lirice, emoţionante variaţiuni anticipative, pe teme etern umane [...]. Învingători ai spaţiului şi timpului prin iubire, eroii acestor povestiri [...] sunt simboluri ale nobleţei umane. Este semnificativ că în ele, elementul tehnic ce este asociat obsesiv de către unii autori cu ideea de anticipaţie – lipseşte aproape cu desăvârşire. De altfel, faptul trebuie subliniat, prozele acestei maniere ies oarecum din criteriile clasice ale genului. Valoarea lor deosebită rezidă în temeritate anticipativă. În împrejurările insolite ale viitorului intuiţiile psihologice ale autorilor, intuiţii simţite de cititori ca exacte, sunt de o neobişnuită prospeţime.” În ciuda unei asemenea bune primiri, Galia Gruder nu mai continuă să scrie proză SF, concentrându-se mai mult pe cărţile de popularizare ştiinţifică. Va publica constant astfel de cărţi: - Metale neobişnuite, ed. Ştiinţifică, 1964 - Metalul ieri si astazi, ed. Ştiinţifică, 1967 - Povestea unui cristal de sare, ed. Tineretului, 1967 - Familia diamantului, ed. Ştiinţifică, 1968 - Valorificarea materialelor prime nebauxitice, Oficiul de publicaţii tehnice ale Ministerului Minelor, 1971 - Bauxita, idem, 1972 În paralel, îşi continuă cariera profesională, obţinând 4 brevete de inventator, publicând peste 40 de articole

ştiinţifice în periodice româneşti şi străine (Franţa, Austria) şi susţinând numeroase comunicări la conferinţe naţionale şi internaţionale de chimie şi metalurgie (la Bucureşti, Bruxelles, Leipzig, Bratislava etc.) Mai mult decât atât, semnează scenarii de filme documentare ştiinţifice realizate de studiourile Alexandru Sahia (In lumea metalelor rare – 1969 şi Extraordinara istorie a cuprului – 1970) sau de emisiuni radiofonice (peste 80 de episoade din ciclurile „Vreau să ştiu” şi „Radioracheta”, unele traduse şi retransmise în Germania şi chiar Japonia). După 1990, continuă să publice cărţi despre cele două pasiuni ale sale, diamantele şi metalele preţioase. Îi apar astfel următoarele cărţi: - Darurile lumii noi, ed. Trei iezi, 1994 - Strălucire şi destin: o istorie a pietrelor preţioase, ed. Tritonic, 2000 - Cartea nestematelor, ed. Humanitas, 2003 - Cartea aurului, ed. Humanitas, 2005 -Istoria fascinantă a pietrelor preţioase, ed. Tritonic, 2007 Cam în aceeaşi perioadă publică mai multe cărţi pentru copii, în versuri, drăguţe şi pline de sensibilitate şi tandrete. Ele sunt bogat ilustrate de soţul său, talentatul grafician Gruder Burschi (1928-2010): - Sardinella şi Pestele cu papion, ed. Coresi, 2002 - Aventurile cârligului de rufe Uf, ed. Hasefer, 2009 - Flor, un fluture cutezător, ed. Coresi, 2011 Ultima lor carte, cea mai frumoasă din punct de vedere (tipo)grafic, a cărei acţiune se petrece într-o lume ideală, în care insectele antropoformizate convieţuiesc şi dialoghează cu oamenii, a apărut la câteva săptămâni după decesul artistului (3). Galia Maria Gruder a fost o prezenţă discretă şi modestă în lumea SF-ului autohton, dar prozele sale pline de sensibilitate şi optimism îşi găsesc locul binemeritat într-o antologie istorică a SF-ului românesc. (1) Gazeta literară nr. 9/februarie 1963 (2) Ateneu nr. 2/ februarie 1966 (3) Burschi GRUDER fiind autor, printre altele, al coperţii la CPSF nr. 58/1957 – Pisica din Baskerville, de Octavian Sava şi Alexandru Andy.

68

Revista nouă, 4/2011

note de lectură

Cărţi comentate de: Mihai ANTONESCU
Partea luminoasă a tristeţii*

„Ce am pierdut, de nu vedem pe zare/ Cenuşa păsărilor călătoare?/ Unde ni-s ochii, ce vară ni i-a stins/ Să ne rămână cerul de strigăte învins?” Să citeşti ca că-ţi rămână, nu musai cât ţi-ar trebui, ci mai ales cât să dai şi altora, iată ce şi-a propus cândva poetul Nicolae Stanciu, reuşind, după aprecierile multora destui si demni de încredere, să facă întocmai. Fiindcă, citindu-i noi versurile excelent întocmite în volumul „Caravana învinşilor”, volum apărut la Editura Premier în anul 2010, asta, şi-ntr-o lumină izvorândă fix din clipa răstignită între dulce şi amar, adică, amăruie, cum poetul ne-o îndeamnă spre înţelegere mai bine, conchidem că asemenea bijuterii de reală profunzime a sinelui confesiv urcând sonor şi vertical în metafora de tot extraordinară, sunt un privilegiu conferit atât cititorului de aleasă factură intelectuală, cât şi timpului rostuit în istorii de rămânere. Versurile poartă în ele încărcătura unui tragism bine temperat, rotunjind cu obstinaţie aproape în fiecare poem un răspuns, o limpezire a văzului aflat sub lacrimă: „Iubiţi-mi călăreţul cu sângele blazon,/ zăpezile nedrepte rănindu-i partea stânga,/ inima mea îi săgetează mersul/ vrând cumpăna erorii să îi frângă. Cochilia păcatului strivită,/ pasărea cugetării mă vinde într-adins,/ lăsându-mi numai ochii să plutească/ de-a pururea pe scutul celui mai demn învins.” (Pe scut) Întrebarea vine grea în urma desprinderii din material,căutându-si răspunsul izbăvitor tocmai în luarea la cunoştinţă a sensului şi a importanţei EU-lui pendulând între păcatul originar şi Revista nouă, 4/2011

promisiunea iertării divine: „Din marmora fetiei desprins ca o arsură -/ sămânţămpovărată de-un fruct neputincios./ Voi izbăvi eu lanţul ce-a împietrit în truda/ de-a da căderii-un nume mai frumos?/ E în triumful rănii o pasăre visând,/ îmi limpezeşte chipul în matca suferindă/ şi prin edict mi-e dată s-o port ca un stigmat/ prin care moartea însăşi culorile-si colindă.” (Edict) Poetul e conştiinţă de sine şi nu răzvrătire împotriva daturilor, e înţelegere şi asumare a miracolului fiinţial întâmplându-se pe legi şi ne-vină, mizând totul pe partea luminoasă a tristeţii: „Şi cine mă supune/ poverii moştenite/ de-a limpezi iar firul/ în care să mă ţeasă/ păianjenul-minune?/ O secetă de moarte/ mi se roteşte cert:/ chemându-mă spre pragul/ lunecător mereu/pe care ajungându-l/ am să-l iert.” (Lunecător mereu) La Nicolae Stanciu impresionează subtila abordare a învecinării cu moartea, felul cum purtându-şi armele la vedere, chiar dacă în teci de catifea, ştie să aşeze o izbândă în siajul oricărei realităţi: „Mi-am îngropat copiii în mare ca pe umbre,/ dar se întorc la ţărmuri, se întâmplă./ Ascult aici cum timpul mareelor obscure/ i-ajută să răsară învingători în tâmplă. Ce să răspund zeiţei când se coboară-anume/ să întrerupă ruga în templele de gheaţă/ şi mă îndeamnă să mă întorc în jocul/ de-a zorile când moartea mă răsfaţă?” (De-a zorile) Poetul transcende unei speranţe si unui crez,tocmai pe cărarea subţire dintre mistic si religios, motivându-se atitudinal, si întru liniştea aproapelui: „Astăzi vom vorbi despre moarte,/ Nu vă temeţi,e doar un joc./ Încă suntem în lumină./ Ne ninge Dumnezeu cu noroc. Corabia trece-n amonte./ În pânze e-un vânt luminos./ Deodată se naşte furtuna/ Şi cerul devine umbros. Ne-ntoarce destinul din drum:/ Noi ce putem spune?/ Un fluture negru ne urmează spre casă/ Vestind că maieste o lume. Nu fiţi trişti, se întâmplă/ Fiecăruia dintre noi./ Doar de-ar fi să apară un. înger/ Cu milă să dea vremea-napoi.” (Oră deschisă) Ar fi mai multe de spus despre această carte minunată, după cum, fireşte, şi despre întemeietorul ei pe care nu am avut încă cinstea sa-l cunosc mai îndeaproape. 69

Doar titlul volumului „Caravana învinşilor” îmi pare să ascundă în el înţelepciunea „ultimilor” care, într-un timp neputrezit de atâta curgere şi într-un ajuns nerostuit sub sarea lacrimii, vor fi „primii” întru mărturie şi dreaptă recunoaştere: „Cum coboară amiaza deplină/ Şi umblă Dumnezeu prin cuvinte:/ Vine la mine pribeagul/ Să mă-nveţe mereu/ Jocul de-a umbra,/ Jocul de-a întunericul greu./ Şi mă lasă s-ascult/ Cum mă-mbracă-n lumină/ Doar până la gât.” (Deodată) *Nicolae Stanciu, Caravana învinşilor, Editura Premier, 2010 Învingător al timpului său, poetul vine dintotdeauna cu istoria drumului întipărită pe gând si pe lacrimă, pe trădări şi prietenii, dar mai, ales, pe iertare. Căci, pe alţii iertându-i, pe sine se însfinţeşte întru măreţia timpului rămas de străbătut. Toate cărţile de până acum ale poetului Victor Sterom, nu puţine, vorbesc foşnit despre omul risipit în paginile lor, pe părţi şi pe întreguri, cum îi stă bine frumosului şi limbii în întocmirea duratei. Toate semnele venind dinspre poetul liniştit, cu ochii senini şi cumpănit la vorbă precum eremiţii din vechime, sunt adevăruri şi izbânzi întru luarea de seamă a lumilor, câte sunt şi câte vor mai fi. Cum să te apropii de oameni asemeni lui, decât cu iubire şi admiraţie? Întâiul gând al cronicarului, cel mai şlefuit de neputinţa cuvintelor în a mărturisi mai bine ce înseamnă poetul Victor Sterom pentru contemporanii lui şi pentru istoria literaturii, se face palidă umbră pe întâia treaptă a multelor trepte din propria-i umbră etern suitoare, până unde nu se mai ştie. Până unde nu se mai vede ajunsul. Volumul „Treptele”, volum bilingv român - albanez apărut în colaborare cu Uniunea Culturală a Albanezilor din România şi a revistei Albanezul, în traducerea poetului şi importantului om de cultură Baki Ymeri, se constituie într-unul din cele mai binevenite, mai semnificative întâmplări literar-artistice ale anului 2010. Carte de suflet şi referinţă a scrisului românesc, ajunsă, iată, în grădina 70

Treptele umbrei*

spirituală a Albaniei surori, alături de încă alte prestigioase scrieri sub semnătura altor importanţi contemporani Florentin Popescu, Monica Mureşan, Grigore Grigore, etc. Personal, considerăm cartea un adaos nepreţuit la zestrea limbii noastre, căci poetul se mişcă în lumina ei profund confesiv, pariind pe metaforă până-n limpedele cel mai subtil: „Aud clipele/ Ca pe nişte jucării/ Trezite din somn/ Spun această întâmplare/ În şoaptă oglinzilor/ Ochilor care se pierd în mine/ Suntem unul în celălalt/ Cum este întunericul/ În alt întuneric.” (3) Acordul sinelui cu universul imediat, determină în jocul cuvintelor acea curgere trecere desculţă, neauzită parcă, a ideii dintro stare în alta: „Sunt înăuntrul cuvîntului/ O aşezare plină de speranţă/ Punctul care sprijină căderea/ Tâlcul care duce la vale/ Pleava nimicului/ Vreme de câteva secole” (6) Imaginile poetice înseamnă tot atâtea singurătăţi proiectate în oglinda fără margini a timpului, a nemăsurii, tristeţi umblând cu un surâs în colţul gurii, ducându-şi poetul înspre o făgăduită poartă: „Lăuntrice ape mă sorb/ În pâlcul de sunete/ Bucurându-se că plec/ Printre versete oarbe/ Cum prin carnea fumului/ Aroma ultimului gest/ Se uită în sinea-mi/ Semnul timpului gol/ Asemeni asfinţitului” (9) Victor Sterom zideşte o linişte în poemele lui. Una, atât de necesară în freamătul grabnicei curgeri, tocmai spre izvodi acolo muzica inimii anume pentru zeii pitiţi în oameni şi pentru urechile universului părinte: „Mă umplu cu privirea/ Stării de icoană/ Pecetluită în sângele meu/ Şi strâng în pumn/ Treptele cerului/ Şi tăcerea cuvântului/ Ori de câte ori vă strig/ Să-mi ţineţi lumina pe umeri/ Dar mai ales întunericul” (24) Blândeţea, cumintele bine temperat, recunoaşterea locului în marea orgă a sunetelor născute din frumos si valoare, iată încă alte virtuţi ce alcătuiesc măreţia poemelor lui Victor Sterom: „Am timpul strâns ghem/ Din ochii cucuvelei/ Sub ziduri miloase/ Ce se ţip în visul ierbii/ Mă pierd în umbrele grădinii/ În ochii plânşi ai unui orb/ O casă cât o furnică/ La capătul drumului/ Ştiu că mă aşteaptă” (24) Cum spuneam, treptele propriei umbre le urcă Revista nouă, 4/2011

poetul, cu măsura gândului prizonier între ştiut şi inevitabil, să dea preţ luminii din toate câte sunt: „În vasta filozofie a crucii/ Voi fi un răsărit de lună/ O mitologie cu trup/ Între două maluri/ Văd un leagăn sacru/ Rugul care se destramă. (27) *Victor Sterom, Treptele, Albanezul, 2010 Primim Hoţul de curcubee, volumul de sonete, rondeluri şi alte poeme al distinsului poet Constantin Mironescu, apărut la Editura Lider, în 2010. Pe vârsta anotimpurilor îşi aşterne poetul versurile, pe introspecţii sufleteşti de mare sinceritate, legănând între amintire şi speranţă bunul simţ al unui om cuminte. În rondeluri, mai mult ca în sonete, aşezăm trăinicia acestui volum, rezistenţa la neuitare a poetului nostru: „Călăream un cal albastru / Pe câmpia înnoită - / Evadasem dintr-un castru, / Încercat de-o grea ispită. // Mângâiat de-al zilei astru / Şi cu mintea răvăşită, /Călăream un cal albastru /Pe câmpia înnoită. // Evitasem un dezastru, / Protejat de-a mea ursită, / Când vândusem pe-un piastru / O himeră necinstită, / Călărind un cal albastru.” (Rondelul călăreţului pe cal albastru). Pe ici pe colo, nu numai motivul, dar şi incantaţia textului adie vag dinspre Nichita, cum vedem. Nu-i rău... Constantin Mironescu e spiritul locuind universuri imediate asupra cărora ochiul întârzie benefic moralizator, dar şi cu o părelnică umbră de tristeţe aburind sub cuvinte: „Duce-m-aş şi tot m-aş duce / În adâncuri de poveste / Unde sunt lumini pe creste / Şi albesc gândiri năuce. // Despre lume să duc veste / Că se află la răscruce, / Duce-m-aş şi tot m-aş duce / În adâncuri de poveste. // Gândul bun de m-ar conduce / Să şterg relele funeste / Când orbirea se produce, / Fără grijă şi proteste, / Duce-m-aş şi tot m-as duce.” (Rondel la răscruce). Sau, mai la vale, într-un vers liber scăpat de sub domnia canonului: „Mi-am ascuns sufletul / într-un cuib de cuc, / departe de larma mulţimilor, / într-o vreme în care întunericul / ameninţă domnia luminilor.” (din poemul Impas) Obsesia cailor din sinele veşnic tânăr Revista nouă, 4/2011

Un loc în memoria colectivă

al poetului vine şi se întâmplă frumos în versul liber, poate fără prea mare strălucire, dar sigur, câştigând prin profunzimea şi căldura imaginii: „Viscoleşte amarnic, / fără principii - / tiranic... / este un frig de-ţi îngheaţă / vorba în gură... / caii se împleticesc / şi cad, nemaiputând să înainteze / prin zăpada / ce le ajunsese la crupă - / sunt cai trăind în sălbăticie / într-o ascunsă / dar liberă / pustie...” (din poemul Cai îngropaţi în zăpadă). Una peste alta, Hoţul de curcubee cântă şi încântă la o lectură de bun simţ, iar poetul Constantin Mironescu ocupă un loc aparte în inima memoriei colective, prin reuşitele, nu puţine, ale acestui volum: „Doamne Iisuse, / înveleşte-mă cu dragostea ta / să nu-mi îngheţe sufletul!” (Rugă)

Cărţi comentate de: Aurel M. BURICEA

Filosoful Ionel Necula, cu un bogat rafinament intelectual are fermitatea opiniilor şi erudiţie, patima cunoaşterii prin lectură, penetraţie şi nu-i îmbibat de prejudecăţi. Recunoaşte cu sinceritate valoarea unei opere literare, străbate cu patimă “spiritul vrâncean”, cu inteligenţă şi nobleţe. Are cronici pătrunzătoare în disociaţii şi nuanţe cu remarcabile rezolvări concesive. Ionel Necula caută perfecţiunea artei în lucrările studiate, ceea ce înseamnă valoarea execuţiei, legătura spiritului cu materia, visul cu viaţa (şi invers ), unde metafizica domină realul vieţii trecătoare. Uneori patima devine modelul unui real visat, dedus, supus inteligenţei deductive, uneori arta are gustul păcatului când timpul se consumă în sens 71

Ionel NECULA: spiritul vrâncean în lecturi elective.

invers şi arta de a gândi se absoarbe în sine iar viaţa învaţă geometria formelor, dominate de metafizică. Arta de a gândi se poate urmări în cronicile lui Ionel Necula , care ne ajută să parcurgem drumul de la trăire la visare prin geometria gândirii logice întru energia clipei. Ionel Necula întâi încearcă să descopere psihologia creatorului, relaţia sa cu subiectul, întâmplări şi modalităţi de cunoaştere între autor şi cronicar. Există în demersul critic o profundă intuiţie a relaţiilor umane din paginile scrise , posedând sisteme de exegeză ultramoderne. Uneori întâlnim motive de apreciere sentimental-colegială. În multe interpretări critice Ionel Necula încearcă să înlocuiască timpul memorat de poeţi cu timpul infinit al lumii, în sfera de lărgire a unei sintaxe progresive, într-o istorie a duratei creatoare până la limita raţiunii de a fi şi trecerea de la actual la virtual prin desfrunzire de temporalitate. Demersul critic îndreptat către finalitatea hermeneutică definite criticii, conturată printr-o analiză structuralistă, de cunoaştere funcţională a limbajului poetic. Prin comentarea operei literare surprinde mesajul poetic în multiple implicaţii, ştie să descopere gânduri, sentimente, idealuri în sensul metafizic pe fundalul cultural, filozofic cât şi lingvistic. Filozoful ştie că a „limbajul gândeşte prin om” (Heidegger), dar „numai o parte a gândirii noastre este conştientă şi autonomă” (descoperire freudiană). În spaţial spiritual vrâncean trei reviste prestigioase: Prosaeculum (despre care Patriarhul Fănuş Neagu mi-a mărturisit «revistă serioasă»), Oglinda literară (apreciată în toată ţara) şi Salonul literar. Semănătorii sunt trei scriitori de marca: Mircea Dinutz (eseist de excepţie ), Gheorghe Neagu (scriitor redutabil) şi Culita Ion Usurelu ( cu minunate calităţi de povestitor). Unii dintre prietenii mei au urcat la ceruri:Dumitru Pricop, Ion Panait, Traian Olteanu, Florin Muscalu, Constantin Ghiniţă: „un vânt rău şi neîndurător a suflat peste spiritual vrâncean şi-a luat cu el spirite nevinovate şi nepregătite pentru treceri rubicondice. Tuturor celor plecaţi le păstrez 72

o pioasă amintire şi le rezerv ca sălaş atrilul drept al inimii mele” (I. Necula). Acum spaţiul mioritic înalţă lumina spre vârful cu dor prin :Liviu Ion Stoiciu, Adrian Botez, Mircea Dinutz, Gheorghe Neagu, Vasile Spiridon , Culiţă Ion Uşurelu, Ştefania Oproescu, Gheorghe Mocanu, Costică Neagu, Vasile Spiridon, Marin Moscu, Ion Micheci, Constanţa Comila, G. G. Constandache (filosof) şi alţii. Lui Ionel Necula îi cunosc că pasiunea pentru poezie i-a fost trezită de Edgar Poe, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Baudelaire, poeţii moderni . Când treci de la acest nivel de lectură spre lirica vrânceana, desigur, se schimbă imperiul de taină. Cel mai mult spaţiu îl acordă prietenului nostru comun, regretatul poet Dumitru Pricop (am în pregătire un volum de amintiri ), care după ce şi-a publicat antologia „Muntele patimii” (2003) a regretat amarnic că nu l-a ales să scrie prefaţa pe Ionel Necula şi a lăsat nobila misiune unui autor anonim, lipsit de talent, vulgar şi agresiv. Acest fapt a îndepărtat criticii de valoare să-şi exprime opţiunile despre excepţionala sa operă, o stea pentru spiritual vrâncean şi nu numai. Iată câteva secvenţe despre scriitori vrânceni: Dumitru Pricop, „Poet prin naştere şi prin fiecare pulsaţie moleculară. Dumitru Pricop este deja un nume respectat în lirica românească. Poezia lui Dumitru Pricop , devenit peste vreme o amintire, reprezintă o mărturie elocvenţă, că ea nu poate fi dată uitării :astăzi plânge Duhul Sfânt cu ochii mei “. Despre Gheorghe Neagu: „Cartea sa Templul iubirii este o parabolă care uneşte fundamente de construcţie atât de disparate că resoarbe o întreagă zarişte problematică de la teoria ideilor pure a lui Platon la bogomilism şi la trinitatea paulică … şi-n antiteză cele două căi de mântuire şi de dobândire a desavarsirii…Gheorghe Neagu este o personalitate central a spiritului vrâncean”. Despre Mircea Dinutz: „Monografia lui Mircea Dinutz consacrată poetului Florin Muscalu confirmă, într-un fel stadiul de receptivitate şi de evaluare a unor opere literare, nevoia lucrărilor de sinteză şi de relevanţă, necesitatea sublinierii mai Revista nouă, 4/2011

apăsate a momentelor de referinţă din istoria spiritului vrâncean”. Despre cunoscutul poetAdrian Botez: (un cărturar cu pupila deschisă spre izbăvire) cronicarul scrie: „pierdem din vedere că în provincie, vorba cronicarului, trăiesc şi trudesc cărturari de mare probitate intelectuală, neliniştiţi ai gândului înalt şi adânc, spirite demne de atenţie şi de recunoaşteri evidente”. Prozatorul Gheorghe Mocanu moşit de Fănuş Neagu: „şi-a făcut intrarea în lumea literară pe uşile din fata”. De la Traian Olteanu încoace, Vrancea n-a mai avut un prozator de forţa lui Gh. Mocanu”. Despre cunoscuta poetă Ştefania Oproescu: „deocamdată şi-a împrejmuit teritoriul şi-a făcut dovadă unei vocaţii epice”. Despre Liviu Ioan Stoiciu, cel mai important poet vrâncean, Necula nu se ocupă de opera sa poetică, ci de Cartea zădărniciei: „o radiografie a nevralgiilor unui destin bântuit de înfrigurările unui secol însemnat cu toate ororile regimului despotic copleşit cu anasâna în fruntea acestei ţări”. Să nu uităm de un poet care are un nume de referinţă în lirica actuală: Paul Spirescu „scrie o poezie gravă, conectată la durerile acestei lumi urgisita de păcatul căderii”. Spaţiul nu ne permite să ne referim la toţi scriitorii vrânceni . Merită să subliniem profeţia de credinţă a lui Ionel Necula: „cu cei mai mulţi dintre ei am legat prietenii durabile, deontice şi cărturăreşti”. Eu nu fac critică accidentală. Autorii mei sunt prietenii mei şi fiecare nouă izbândă mă găseşte pregătit să-i ies în întâmpinare”. Sinceră profesiune de credinţă. Spiritul nu trebuie să falsifice adevărul, fără a construi raţionamente specifice. Am încercat prin mine însumi la stadiul de idee să urmăresc efectul plin de mister al transformării senzaţiilor de gânduri şi gânduri pe senzaţii. Peste toate domină timpul, singurul mărturisitor al trecerii noastre prin lumea artistică. Lecturile lui Ionel Necula şiau primit partea lui din idealul vieţii. Din esenţa lecturii caută salvarea unui ideal literar, lupta enorma de a ieşi din uitare. De a reface facerea prin gândire. Ceea ce înseamnă descoperirea cunoaşterii dincolo de izvoarele sale. Semnificaţia probabilităţii îşi spune cuvântul. Revista nouă, 4/2011

Poetul Ioan Toderiţă modelează armonios, distinctiv şi unitar stilul unui poem (formă, conţinut, idee şi motiv). Codul său lingvistic, selectiv şi evolutiv, este conceput de poet fără un caracter emoţional, sentimental voit; cu pregnanţă sunt introduse noţiuni ale logicii matematice, reflecţii care-i dau nobleţe diferitelor elipse ale limbii. Sferă poetică a lui Mallarmé caracteristică în imagini poetice predominante, Ioan Toderiţă măreşte voit câmpul stilistic al meditaţiei de la conştient spre absurd şi reciproc, valoarea cognitivă a poemelor sale este dependenta în mare măsură de reflecţiile logicianului, însetat de absolute printr-o lirică de factură reflexive. Poetul domină „eul liric“ cu un anumit mod de simţire şi gândire, transpunând trăirile de stări spirituale asupra realului în evenimente cognitive dincolo de graniţele timpului real, dintre natura şi sinele său. Ioan Toderiţă încearcă să împlinească dorinţa lui Mallarmé: „limbajul destinat a fi folosit de câţiva iniţiate avându-şi legile proprii de organizare şi funcţionare“. Prin poemele matematicianului gălăţean ai puterea de „a visa sau de a ne visa“ spre limita imaginarului pătrunzând în sfera ideală, metafizică, uneori tinde spre axioma: „poezia pune limbajul în stare de emergenţă“, acolo unde sufletul se hrăneşte cu veşnicie. Poemele lui Ioan Toderiţă se definesc ca o logicăa sigură asupra existenţei: „Voi şti prea devreme, ce veşnică-i visarea, / când fruntea-nvolburată mă-ndeamnă în cuvânt , / prin gând, fanar aprins cât să-mi îndemn mirarea: / în doi să nu mai fie tăcere de mormânt“ sau „Doamne, din mine o parte /s-a-mplinit cât se cuvine: / dor de om şi dor de tine, / şi de-atunci petrec in moarte“. Discursul poetic cultivat de Ioan Toderiţă este concis şi concret, autorul se află în ipostaza poetului erudite, descoperitor de sensuri, privind viaţa ca pe o teoremă care poate fi uşor demonstrată de natură, expresie a luminii divine în lumea aflată intr-o veşnică transformare, iar poetul nu-i decât un „laborator de cuvinte“ (Mallarmé): „Nectar, 73

Ioan Toderiţă: Buna seara, domnule Mallarme!

arome, amintiri, aceste / serbări înnourate pe frunte si pe umăr, / având în cerc, ce roata în osie urneşte, / a lumii axa, lujer, astâmpăr într-un număr…” A fiinţei umane în coordonatele sale naturale de existenţă. Ioan Toderiţă demonstrează pătrunderea în panteonul liricii contemporane ca un poet al gândirii logice care meditează în sfera existentei, asemenea matematicianului în faţa unor formule esenţiale despre natură şi sinele său: „Mănăstirea lumii stă cu porţi deschise / larg pe-nfăţişarea celui ce-a zidit / crucea care umblă-n noi şi-n necuprinse / zări înlăcrimate prăbuşite-n mit“. Versurile lui Ioan Toderiţă din punct de vedere conceptual seamănă de multe ori cu nişte postulate în raport cu trăirile interioare, metafore care determină valorile emotive a unor sentimente cu conţinut cognitiv, situate în timpul receptor al unui mod de a percepe lumea în confruntarea dintre conştiinţă şi existenţă: „Prin unghi alung geometru ce-mi ştie asemănarea / proporţiei de aur cu-n Demiurg Coţcar, / ori numai cu rotundul acelor pleoape, iar, / ce-n lungi priviri exclamă: „Dă-mi înapoi uitarea!“ Natura e miraculoasă când face infinitul să fie concret, iar matematica nu-i decât calea spre miracolul divin, aducând glorie veşnică locului său natal: „Ştiu, viu, nu-i cale-ntoarsă, în timpul care curge / precum un rău: meandru incert peste tărâm, / să sparg oglinda-n care aş vrea să mai rămân / ori, numai, să-mi facă scară, o cruce ce-n ochi plânge.“ E o poezie văzută din interiorul unei sfere al cărui ideal este perfecţiunea, iar coordonatele sale conturează inteligenţa în raport cu imaginea realităţii: „verbele coincid cu spiritual” (Paul Valéry ). Poetul încearcă să iasă din sentimental timpului, al numărului, folosind algoritmul inteligentei şi al iubirii, navigând în tăcerea spaţiilor infinite, cu disperarea singurătăţii de pe marginea neantului spre clipa eternal. Imagini abstracte devin concrete când aplică formula: „ochiul raţiunii ne urmăreşte pururi deschis“. Poemele lui Ioan Toderiţă denota o psihologie a gânditorului concret, real, nu a unuia imaginar, ideal, visător într-o lume plină de contraste. Parnasienii şi precursorii 74

lor cultiva poezia modernă în coordonate antiromantică, vibrând sub un program estetic, cuprins în formule abstracte „arta pentru artă“. Mallarmé cultivă „nu atât valenţele plastice ale poeziei, cât pe cele muzicale“, care egalează absolutul cu neantul şi neantul cu frumuseţea. Şi Ioan Toderiţă încearcă o poetică radical apofatică, produs de revelaţia ca în oglinda conştiinţei, adevărul se topeşte-n nimicul absolutului… În acest volum, Ioan Toderiţă caută o ecuaţie care să cuprindă poezia, imaginaţia, abstracţia şi invenţia într-un limbaj poetic esenţial unde nimicul absoarbe adevărul universal: „La ce, pornind în număr, să număr doar atent? / invoc în deget urma acestei despletiri / ce-n noi se află caier de gânduri şi iubiri, / fiinţa-n vers molatec, în vals de moarte lent.“ Poetul Ioan Toderiţă încearcă o poetică a „emoţiilor reci, de pură factură intelectuală“, dar realizează uneori „o poetică a fiinţei şi nu a neantului, reuşind să combine prin intuiţie idealul poetic cu cel matematic.

Cărţi comentate de: Lucian GRUIA
Cetatea bucuriei

Ca absolvent al Facultăţii de filosofie din Priştina, cu studii extraordinare la Universitatea din Viena, Baki Ymeri a aflat desigur de Cetatea Ideală imaginată de Platon, în care filosoful ostraciza poeţii, neconsiderându-i demni pentru funcţii publice, întrucât trăiau cu capul în nori, nu dovedeau spirit practic, prin gura lor, totuşi, în momentele de har, se rostea Zeul. Revoltat de această viziune, îmi place să cred că Baki Ymeri a construit în replică o Cetate a Bucuriei în care tronează poetul şi muza sa: „Nicăieri nu există pe lume / Nopţi mai mici Revista nouă, 4/2011

şi clipe mai mari/ Şi/mai adânci ca în Cetatea Bucuriei./.../ Te rog, vino încă o dată/ Cu femeia aceea!/ E atât de dulce şi frumoasă/ De parcă în suflet ar avea un izvor/ pe care trebuie să-l bei.” În poemele sale, autorul scoate în evidenţă meditaţia sa filosofica, ceea ce nu s-a evidenţiat pana acum. El este cel care a părăsit Macedonia şi Occidentul, revenind în patria mamei sale, pe care o consideră “ţara celor mai frumoase femei din lume”, Bucureştiul pentru domnia sa fiind “capitala mondială a inspiraţiei”. Cetatea Bucuriei este desigur Cetatea Iubirii în care s-a născut zeul Eros ca reprezentant al iubirii trupeşti, partea plăcerii din iubirea creştinească adusă de Iisus Cristos: „Un val de munte/ Sau de nobleţe/ Mă-nconjură cu smirnă şi mir/ De două mii de ani/ Precum un mesager înaripat/ Spre Cetatea Bucuriei alerg/ Să te aflu.” Şi tot în replică la Platon, Baki Ymeri cântă dragostea carnală, instinctuală, efemerul din lucruri, aparenţa, nu femeia ideală. Epicureic, poetul Revista nouă, 4/2011

se lasă fascinat de trupul femeii, nu de sufletul ei care se arată când amăgitor, când curat: „Vara eu scriu numai versuri de dragoste/ Pe care le public/ Cu litere enorme, de aur,/ Pe papirusul trupului tău.” În descrierea foarte sumară a femeilor iubite (sâni, buze, ochi) regăsim mitul genezei Afroditei din spumele mării: „Scoica sânilor tăi/.../ Era precum spuma/ La marginea mării.” În Cetatea Bucuriei, vestală este femeia îndrăgostită care menţine focul sacru al iubirii: „Tu aprinzi focul sacru/ în clipele/ rugăciunilor reci.” În viziunea lui Baki Ymeri dragostea este curată, luminoasă, catharctică: „Am venit/ Ca o lumină de prânz/ În preajma ta.” Lumina lichefiată devine mierea de pe buzele ei: „Nevăzute albine/ Îţi desenau pe buze o inimă”. Întruchiparea femeii implică întâlnirea dintre sacru şi profan, din moment ce în aceeeaşi înfăţişare a chipului ei se întâlneşte îndrăgostitul şi Dumnezeu: „Se spune că femeia/ E fără Dumnezeu/ Şi totuşi/ Cum ai plămădit-o,/ Dacă în chipul ei/ Ai pus sufletul Tău?/.../ Dacă în chipul ei/ Ai pus toată dragostea/ Din sufletul meu...”. Poetul a adoptat deviza: trăieşte-ţi clipa, în urma unor îndelungi meditaţii: „Cine oare a zis/ Că timpul nu există/ Şi că el totuşi/ Ne va înghiţi?// Cine oare a zis/ Că forma e goală/ şi golul e forma/ Iar cel mai bun viitor/ E prezentul?// Alături de Floarea însângerată/ Eu cresc arzând.” De acum înainte a devenit un fel de Don Juan balcanic, riscând totul pe cartea iubirii: „Aici odihneşte/ Cel care n-a fost bun/ De nimic altceva.../ decât de iubit.// Femeia/ Care la mine venea/ Avea mireasma/ Colinei de fragi.// Trecătorule,/ Află şi tu/ Cum şoptea:/ Fă cu mine ce vrei/ Dumnezeu ne-o ierta!” (Ultimul cuvânt) Lumina Dardaniei nu e numai un volum de poezii de dragoste. Întâlnim preocupări filologice legate de cuvintele comune ale limbilor albaneză şi română, meditaţii existenţiale şi o frumoasă trăire a spaţiului mioritic pe care numai cineva care are în sânge tradiţia noastră comună o poate simţi: „Nicăieri nu se aude ca aici/ Trenul timpului/ Alunecând ritmic pe şine./ Greierii sar/ Din 75

coaja de nucă a somnului/ Şi iarba vibrează./ Dar iată acum,/ În locul trenului/ În faţa noastră se-ntinde/ O colină/ care nemblânzeşte.” (Gară transilvană). (Baki Ymeri, Lumina Dardaniei (Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004)

Poeziile lui Florin Costinescu, antologate în SECUNDA ETERNĂ (Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2008), atestă un poet contemplativ, meditând asupra temelor existenţiale majore: dragostea, trecerea timpului, extincţia. Volumul pe care-l comentăm, NUFERI BLESTEMÂND (Ed. SemnE, Bucureşti, 2010), aduce o schimbare atitudinală majoră în lirica autorului. Florin Costinescu se prezintă acum revoltat de precaritatea vieţii noastre zilnice de la începutul mileniului III, pe planeta Pământ. Plasa globalizării, în care marile puteri economice (state sau grupări oculte, cine mai poate să ştie) - simbolizate de poet prin Păianjenul cu stea în frunte -, ne-au obligat să ne lăsăm capturaţi, transformându-ne în piaţă de desfacere, ne periclitează viitorul fiinţei naţionale. Atitudinea civică, abordată de Florin Costinescu în noua sa poezie, rămâne una estetică, elevată, fără a recurge la expresiile licenţioase practicate astăzi de formatorii de opinie din lirica noastră contemporană, care încearcă să epateze printr-un limbaj suburban, poeţi promovaţi de criticii literari de prestigiu, care doresc astfel să se menţină în atenţia opiniei publice, bulversând adevărata scară a valorilor, contribuind / accentuând la starea de degringoladă şi aşa omniprezentă. Poetul are înţelepciunea de a-şi camufla inconfortul în alegorii şi simboluri revelatorii, memorabile. Raportările culturale sunt alese cu grijă, dintre cele mai semnificative, aduse în contemporaneitate din istorie. Iluziile instaurării în ţara noastră a unei democraţii autentice, având ca model secolul lui Pericle, s-au spulberat. Decăderea moravurilor, incultura, promovarea instinctelor şi a pornografiei prin mass-media 76

Florin Costinescu NUFERI BLESTEMÂND

(vizibile mai puternic la noi care abia am ieşit din epoca totalitaristă pudibondă în etalarea libertăţii sexuale), au devenit provocatoare: „Lumea de azi: ce glorii imunde, / de-ţi vine să strigi: unde-s, dar, unde-s / cavalerii Mesei Rotunde? // Timp de scorburi, miros de cocleală, / ci iară-şi: unde-i, / dar, unde-i / Cetatea, cândva, Ideală? // Niciun răspuns. / Parada-i fără repaos: / din tribuna înaltă - / îşi salută slujbaşii / însuşi Regele Haos. // niciun protest, / al-fără-de-chipului. / În pieţe publice / se proclamă cu fast / evul nisipului... / Doar apus şi apus. / Neguri şi pâclă. // Niciun azur, / O, Doamne, / ce tristă e lumea / fără marele rege Arthur...” (Cavalerii Mesei Rotunde) Pentru ilustrarea protestului provocat de călcarea demnităţii omului cinstit şi a curăţeniei sale sufleteşti în picioare, sub noua ordine mondială, în cadrul căreia conducătorii noştri sunt „mai catolici decât Papa” (sacrificându-şi poporul/interesul naţional), Florin Costinescu descoperă o metaforă percutantă, care dă şi titlul volumului, Nuferi blestemând : „Am auzit ceea ce credeam că nu se poate auzi vreodată: / nuferi blestemând. // (...) // Nuferi blestemând? – m-am surprins / întrebând cotropit de-o mirare nemaitrăită. // (...) // Căutam semne în toate. // În scoarţa crăpată a unui copac unii / au văzut-o pe Maica Domnului vărsând lacrimi. // Altora li s-a arătat Iisus, vara, trecând / spre Cina Cea de Taină / printr-un lan de grâu. // Eu am privit de aproape doar nuferii blestemând. / Al cui e semnul şi de unde vine?” Desigur, este semnul unei crize, în primul rând morale, care ameninţă prin consecinţele ei să devină apocaliptică. Poetul îndeamnă românii să-şi reamintească virtuţile strămoşeşti în poezia Întrebări, care constituie o replică modernă, interogativă, la Deşteaptă-te române de Andrei Mureşanu: „Române, mai trăieşti, mai ai suflare? / Parca-i purta la cap o lumânare... / Eşti încă viu? Mai ştii ce-i bucuria? / Te-ai cununat cumva cu agonia? // Te văd umblând prin colburi şi paragini, / Iar drumul ţi-e de-o vreme pe la margini, / Cauţi ceva anume? Vreo frântură / Dintr-o sămânţă pusă, hăt, Revista nouă, 4/2011

în arătură? // Mai cauţi rodul? Ia-l de unde nu e... / Doar soarele pe boltă încă suie, / Tu îl priveşti şi te-amăgeşti cu gândul / Că în curând îţi va veni şi ţie rândul. // Nu scapi de Mioriţa ta, ţi-e dragă, / Dar ea, sărmana, nu-ţi bagă-n desagă, / Iar pentru ea ocări primeşti destule, / Şi nu porumb sau altele-n pătule. // Române, mai trăieşti, mai ai suflare? / Acordă-ţi ţie însuţi îndurare / Şi somnul lasă-l, plânsul de asemeni, / Încearcă după cum ai fost, să-ţi semeni...” Numai lumina a mai rămas curată în această lume maculată. Florin Costinescu se refugiază din faţa vieţii maculate, în faptul de cultură. Cuvântul devenit azi mincinos a fost totuşi cel care i-a dat în decursul istoriei pe: Horaţiu, Virgiliu, Dante, Shakespeare, Voltaire ... Cartea se încheie cu poezia Punga de plastic devenită simbol pentru decăderea actuală a României: „Pe Casa poporului flutură liber punga de plastic / vântul istoriei i-a găsit, în sfârşit, locul, / salvând-o din părţile / neprimitoare ale Glinei. // I-au trebuit mai mult de cincizeci de ani / să devină simbol; iat-o biruitoare, după ce a trecut / din mână în mână, / din buzunar în buzunar, / după ce a fost înscrisă sub semnătură, / în actele de moştenire / ale generaţiilor. // Pe casa poporului flutură liber punga de plastic. // Unii o confundă cu tricolorul...” NUFERI BLESTEMÂND reprezintă o carte de cotitură în lirica lui Florin Costinescu. Autorul a părăsit atitudinea contemplativă adoptând de multe ori tonul acuzator, polemic. Există în economia volumului, în contrapartidă, delicate poezii de dragoste (Sonata lunii, Bucurie vremelnică, Eu te-am visat), poeme dedicate virtuţilor ţăranului român patriarhal (Ochii ţăranului), balade umoristice (Balada Duhului Binelui, La Cimitirul „Cruci de rouă”) precum şi senine reculegeri cristice (Început, Doamne, cuvintele Tale, Sete). Culoarea dominantă a volumului rămâne gri – ul vieţii noastre cotidiene: „e timp de umbră vinovată, / e vremea gri, ca de nisip, / ceva stă pururea să cadă, / ceva îşi caută alt chip.” Poate acest chip se apropie ca să nu mai Revista nouă, 4/2011

existe „nuferi blestemând”. Calităţile stilistice ale poetului se clasicizează de la un volum la altul. Rafinamentul puterii sugestive, înnobilat de referi culturale neostentative, provoacă arome savuroase pentru cititorul cultivat. Criticul Costin Tuchilă comentează astfel metafora titlului cărţii. „Un text teribil: Nuferi blestemând. Imaginea este tulburătoare, nuferii, un simbol al candorii, blestemând. O abordare de mare forţă... O poezie cu ton blând, dar propunând o viziune tulburătoare...” Fără îndoială, poetul Ştefan Doru Dăncuş, fondatorul grupului media „SINGUR”, aparţine acelei categorii de poeţi blestemaţi cărora le este refuzată mântuirea. Aceşti poeţi se zbat la nesfârşit, scormonind fără consolare, esenţele. Prototipul lor este Iisus Cristos, cel care s-a sacrificat pentru păcatele/frământările omenirii şi a cărui condiţie umană a fost abandonată de Dumnezeu, pentru a-i restitui starea divină (după cum considera filosoful Nae Ionescu). Aventura lirică din volumul SCRUM poate fi asemănată cu drumul crucii într-o golgotă românească: „lucrez ca un sclav în românia / zi de zi construiesc / fiecare pagină scrisă e bornă kilometrică. / zi de zi sunt invadat de europa / oră cu oră betonându-mi versurile / înălţând baricade în propriul sânge.” Dacă întreg volumul se constituie în drumul crucii, fiecare poezie reprezintă o etapă a acestui drum şi se compune din trei momente semnificative: 1. opintirea/ridicarea din genunchi; 2. parcurgerea unei porţiuni din traseu, purtând crucea grea cât toată suferinţa lumii; 3. prăbuşirea autorului epuizat la pământ. Şi drumul liric a început după alungarea din Eden: „nu te uita la picioarele mele / am alergat atunci când Adam n-a mai putut fugi / nu te uita la degetele mele / le-am fumat că n-am mai avut ţigări / nu te zuita la stomacul meu / nu i-am dat de mâncare şi a dispărut / sângele-mi este un iisus multicompus / sunt 77

Ştefan Doru Dăncuş – SCRUM

patronul Acestuia / pe El vi-L livrez când îmi lingeţi pantofii / pe el vi-l dau bonus atunci când / filmele de acţiune muşcă din carnea tot mai putredă. / (...) aşa se nasc oamenii / aşa ne ascundem şi noi / pe patzul de moarte –”;„îngenunchierea îţi este predestinată / când te ridici prima dată în genunchi / apoi în picioare – poeziile cad ca nişte ramuri uscate”; „prima dată am scrâşnit din dinţi / apoi am strâns pumnii / în cea de-a treia zi am căzut”. Noi am făcut din fiecare zi o apocalipsă: „dimineaţa soarele e apocalipsa / mă întorc pe şosele / strig disperat „n-aveţi un ban - / îmi mor copiii de foame!”; „nici o voce nu zgârie / suprafaţa lucioasă a mileniului III” Privind poza de pe postcoperta cărţii, poetul pletos şi încrâncenat îmi pare cu adevărat un Iisus maramureşan plecat din Iehudul natal şi stabilit azi la Târgovişte: „două femei în vârstă mi-au observat palmele străpunse / ajutor! E aici! Vine sfârşitul lumii! / .../ abia atunci mi-am simţit cununa de spini.” Iubirea reprezintă o consolare efemeră a trupului care va deveni pământ: „genunchii tăi iubito / clepsidre mate prin care numai eu văd / cum se scurge ţărâna / pământul de flori ţi-a ajuns până la glezne”. Datorită condiţiei noastre de fiinţe muritoare, viaţa este ardere fără sens: „scrum sunt picioarele Tale Isuse / zadarnic am cucerit lumea / lumea nu vede că ard / nu ştie că ajung piatră pentru alt izvor / pentru alt altar / pentru pavajul altei străzi pe care vei călca în / alt Ierusalim / vei respira arsura / altor trupuri – nu poemele astea / grămada asta de scrum de pe sandalele Tale”. Volumul se încheie rotund cu dorinţa de a-şi regăsi ţara autentică şi nu înstrăinată cum este acum: „Doamne dacă se sparg sticlele / doar fântâna rămâne a noastră iar ochii sub bocancii / un lung şir de soldaţi / migrează spre ţara / ce-mi ia viaţa pentru a-şi întreţine iluzia / că-mi aparţine”. Poetul este un revoltat ce scrie împătimit: „- aproape s-a rupt în două / foaia pe care scriu..” Şi continuă să-l caute pe Dumnezeu autentic, nu pe cel imaginat de noi: „nu mai sunt pavel Doamne / cum de-ai uitat că-s 78

Doru Dăncuş / iubesc şi-mi bate inima încă Doamne / cum să te iubesc Doamne / în clipa cu nervii de fier”. Profesorul dr. Adrian Botez caracterizează astfel poezia lui Ştefan Doru Dăncuş: „Poate că e transmodernist. Poaste că mistic-clasicist. Poate un preasfios-romantic...şi, de aceea, cu măşti postmoderniste, care se descuamează, cu o viteză ameţitoare, rând pe rând...Puţin ne interesează aceste clasificări de şoarece de bibliotecă. Poetul acesta, cu un curaj absolut, parcă mai viu decât ostenitul (de amărăciune) Dumnezeu – Poetul acesta, intrat, precum Orfeu, până în fundul infernului, la Tronul lui Hades – şi întors, apoi, să cânte, din Pisc de Munte, tot precum Orfeu, Viersul Iniţiatic al Mântuirii / IZBĂVIRII / ÎMBLÂNZIRII Celeste – este discipolul şi chiar emulul Zeilor Armoniei. ...Între Apocalipsă şi Speranţă Inspirat Vizionară, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ este Călăuza (una dintre...) de care oamenii istorici au nevoie, ca de apă în deşert, pentru a ieşi din istorie, spre Paradis. Adică, spre ei înşişi, cei AUTENTICI...!” (prof. dr. Adrian Botez: POETUL – MAI VIU DECÂT DUMNEZEU: „SCRUM”1, de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ). Volumul SCRUM este tipărit în ediţie bilingvă, traducerea în limba franceză fiind realizată de Hermine Câmpean. Revista nouă, 4/2011

Cărţi comentate de: Victor STEROM
Grigore Grigore Apa trece, pietrele o-ngână*

Pe faţa unei clipe stă sculptată /cartea ce n-a fost scrisă niciodată / pentru că ea de drept acum se scrie / şi zi de zi şi-n ani şi-n veşnicie.” (p. 96) Nu am citit în această carte niciun poem care să nu plece de la conceptul ontic, să nu se contopească până la ultimul cuvânt cu vibraţia unei atitudini, cu freamătul profund al sufletului întru aflarea rostului existenţial şi intersectarea cu semnificaţiile cognitive. „Doar dincolo de viaţă şi de moarte / Doar în fiinţa care ţi-e pe cale / Să-ţi fie suflet - apă, deal sau vale / Doar părticica-n care suntem parte / Ne e retina. Valuri ideale / Vor sta cu noi când vom citi o carte / Vor fi frumoase şi urâte foarte / Precum lumina alergând agale / Şi peste cruci dar şi peste morminte / O altă viaţă ne va da şi-un alt / Prilej de-a face-n alt tărâm un salt / Tărâm pe care nu-ş vom ţine minte / Şi-atunci ne vom întoarce mi se pare / La ceea ce am fost cândva: Uitare.” (p. 20) Conştiinţă poetică modernă, pentru care iluzia realului nu e un refugiu, ci, mai degrabă, o stare ontologică a fiinţei. Grigore Grigore lasă impresia, dar şi certitudinea, unui creator pentru care viziunea şi inspiraţia sunt „angajate” în mutaţii etice şi estetice, vădit obsesive, căutând să decodifice prin versuri paradigmatice, arcadele realităţii. „Suntem ca iarba; când vântul bate / Se-apleacă în semn de salut / Oricâte vânturi o vor străbate / Rămâne dreaptă ca la-nceput / Ca viaţa noastră să fie vară / Şi ochii veşnic de soare plini / Atâta pace am strâns în ţară /C ă le-ar ajunge şi la străini / Deşi pământul ştie prea bine / Ce ne mai doare, ce ne-a Revista nouă, 4/2011

durut / Cu câtă trudă peste ruine / Ani de aur ne-am petrecut / Iar cel ce-ar trage spre noi duşmănia /Aibă-n vedere, ne-am pregătit / Dacă-i nevoie în România / E luna august la infinit.” (p. 49) O indiscutabilă voluptate se degajă în extazele elanului creator cum şi în psihologia stăpânitoare. Seva lirismului acesta viguros urcă din preaplinul reprezentărilor moderniste în scriitura lui Grigore Grigore, împlinind-o lăuntric cu o emanaţie de robusteţe şi mişcare persuasivă. „Fericit am pus pe lacrimă / barca pe care a uitat tatăl meu / să mi-o cumpere / am cărat la ea pâinea şi sarea / pământului / un izvor şi o stea / şi-am pornit într-o călătorie / interstelară / noapte-zi visând mişcarea”(p.93) ….. *Editura Rora, Târgovişte, 2010, 108 p.

Confesive, meditative poemele din volumul Dreptatea învingătorului, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2010, sublimează realul întru obţinerea mişcării centripete, concentrându-l în capsule etanşe, conferindu-i corporalitate şi autonomie faţă de trăirea iluminată de timpul entazic al eului metafizic. Victoria Milescu (născută la 18 decembrie 1952, în municipiul Brăila) are un lirism ce rezultă din notaţie, din observaţii de realitate care, selectate sub forma unor semne, se înfăţişează cu toată magia lor. Au şi mai mult mister, dar un mister subtil în multe fapte cotidiene. „îmi scot pantofii, mănuşile / Pătrunse de răceala stelei / salut din mers / ultimul bis al vieţii / şterg machiajul / ce desfigurează obrazul figurantului / din el rămâne doar un vers / pe care acum / nu mi-l mai amintesc / plecând aşa / decapitat şi liber...” (p. 37) Trebuie observat atent începutul şi sfârşitul fiecărui poem, iar între ele, „progresia psiho-dramei”. Iată ce nota criticul Geo Vasile în revista Contemporanul - Ideea europeană, în 2001: „Nu tendinţa de a epata o aranjează pe Victoria Milescu, ci disperarea 79

Victoria Milescu. Semnele imperative ale esteticului

lucidă de a oferi concentrate oximoronice de stare poetică.” Adaug faptul că autoarea „Dreptăţii învingătorului” este o intelectuală cultivată esteticeşte, arătând o sensibilitate neîngrădită, o voce lirică distinctă ce merită să se facă auzită. Despre cartea de faţă putem releva că evidenţiază o creaţie matură, ce denotă o intimă confidenţă, menită să comunice stări şi conţinuturi sufleteşti. „Mă urmărea spărgând stelele / poemul era în cer / eu eram pe pământ / am făcut schimb de locuri / pentru o noapte şi-o zi / pe pământ, poemul s-a îmbolnăvit /a murit şi a fost îngropat / după trei zile, trupul i-a fost furat / nici până azi nu se ştie unde anume, în / lume / se află hoţul şi prada sa.” (p. 19) Se dezvoltă aici o paradigmă invitând la o cunoaştere de aproape, din interior spre inima lirismului ce îşi găseşte o posibilă familie de creaţie în poezia franceză, mai ales la J. Prevert. Poeta Victoria Milescu îşi desfăşoară scrierea în puţine sintagme, într-un stil lapidar insistând pe reacţii meditative, pe succinte decupări din realul imediat, vizând aproape retoric cum şi adesea patetic, problemele vieţii cu adevărul ei profund intrinsec, atât despre sine, cât şi despre lumea pe care o cunoaşte, îmbogăţindu-i memoria. „Am locuit în acelaşi oraş / dar nu ne-am văzut / am stat în aceleaşi case / de frunze şi oase / dar nu ne-am vorbit / ne-am îmbăiat în aceeaşi mare / uitându-ne aripile pe ţărm fiecare / am fost în aceeaşi carte / în acelaşi poem / de dragoste, singurătate şi moarte / dar nu ne-am găsit / deşi am murit unul pentru celălalt.” (p. 50) Victoria Milescu prozaizează reflexiv poemele din această carte, din dorinţa de purificare în sensul de a releva semnificativele întâmplări ale unei realităţi care se vede şi nu aceleia care, ascunsă privirii, ar limita prin proiecţia ei, descifrarea. Dar, această inedită prozodie trimite volens-nolens la o posibilă compatibilitate cu stilul Victoriei Milescu, în vederea obţinerii efectului scontat. Bunăoară, poeta - sigură pe sine, fără complexe, concentrată spre profunzimi inefabile - îşi adună memorabile întâmplări şi momente întregi ori numai fragmente din acestea, capabile să rezume întregul, trăite, 80

imaginate sau visate întru esenţializarea cunoaşterii şi întruchipând armonia dintre idee şi temă sub semnele imperative ale esteticului, cum şi ale eticului, al moralei creştine, sublimând ori numai subsumând prin interferare frumosul şi binele. „Sunt fără voie aici / cu un braţ către ce a fost / cu celălalt spre ce va veni / osia pământului ghintuită / se răsuceşte-n rărunchi / nu pot muri / nici să trăiesc printre voi / îndulcind răul / printr-un altfel de rău / între Dumnezeu şi Satan e trupul meu / curcubeu hrănindu-i deopotrivă / pe cei credincioşi, pe cei ticăloşiţi / pentru liniştea dintre ţipete...” (p. 34) Interesant este că în această spunere cognitivă, ontică şi psihologică, tradusă la nivelul expresiei poetice în care simţul realului nu se împotriveşte memoriei afective, confesiunea capătă un aer atotcuprinzător, integrând meditaţia şi atitudinea deopotrivă, „poeţii vorbesc despre lumi nevăzute / credeţi-i pe nebunii salahori la neant / credeţi-i pe cei ce umblă / cu capul în nori, preaînalţi fiindu-ne / atenţi mai degrabă la hârtoape cereşti / neîndemânatici în tribulaţii terestre / căzuţi din ironie divină aici, pe pământ / trăind doar să dăruiască / poeţii scriu despre ce va veni, cu siguranţă / iubiţi-i sunt îngerii decăzuţi / cu nostalgia planetei pierdute / sunt îngerii cu aripi încarnate / presimţind că într-o zi îşi vor lua zborul / spre ţinuturi cu mult mai amare…” (p. 78)

Ion Mureşan nu-şi concepe existenţa decât în limitele euforiei pe siajul poemului foarte lung, foarte lat şi îndestul de lax cu încărcături sublimate în stil baroc. E un profesionist în acest sens, dar şi al literaturii clujene - şi nu numai - un perpetuu căutător de timp în criză, un poet ispitit de căile lirice şi nu ştiu de ce rază premonitorie în volumul „Cartea Alcool”, editura Charmides, Bistriţa, 2010. Aproape în toate poemele de aici, Ion Mureşan pamfletează stările euforice răsucind gâtul subiectivităţii relevând Revista nouă, 4/2011

Ion Mureşan. Încărcături sublimate în stil baroc

posibilitatea scrisului ca act demiurgic, cum şi despre materialitatea lumii şi „acuta” şi „usturătoarea” ficţiune a imaginii acesteia şi, în fine, despre încrâncenata sa luptă cu... daimonul. „E o noapte feerică. / Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar. / Îmi bag degetul în pahar. / Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar. / Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar. Vodca e rece ca gheaţa. / Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră. / Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre. / Mai este o cizmă de cauciuc spartă. / Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită. / Îmi bag capul în pahar. / Vodca e rece ca gheaţa / Deschid ochii în pahar. / În pahar văd bine şi fără ochelari.” Am citat un fragment din poemul Pahar, p. 24. Poem extrem de redundant şi discursiv, în care domină linia sarcastică reflexiv-solemnă, plină ochi cu doruri semantice şi metafizice. Viziunea asupra realului-ireal traduce în semnificant mişcările spiritului agitat, febril şi inconformist. «Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei îi trag capul de sub piatră. / Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi. /Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră. / Îngeraşii de pahar se prind de mânuţe şi, cuminţi, dansează în cerc. / Îngeraşii de pahar dansează şi cântă în jurul nostru. / „Totu-i vis şi armonie”. / Dihania are un ochi al mamei şi un ochi al tatii. / În pahar văd bine şi fără ochelari. / Citesc în ochiul mamei: „Măi, copile, când o să-ţi bagi tu minţile în cap?” / Citesc în ochiul tatii: „Măi, copile, când o să-ţi bagi tu minţile în cap?” / Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele. / Doare. / Capul mi se loveşte de pereţi: unu, doi, unu, doi… / îngeraşul de pahar, de durere, plânge cu sughiţuri. / Îngeraşul de pahar cântă în mine cu voce subţirică: „Vine, vine primăvara!” „Totu-i vis şi armonie.” (pp. 25-26) E o derulare de momente, adesea şocante, ritmuri variabile în funcţie de patosul sondării în lealitatea întâmplărilor. E o retorică vădit expresionistă ce îngăduie o suită de variante complementare şi relaţionale, e o subsidiară atmosfera barocă şi, de ce nu, cognitivă. Încet, dar sigur, începe să se arate Revista nouă, 4/2011

încrezătoare în autoreflexivitatea propriului său mesaj, schimbarea - nu totală - de ton ca fiind o consecinţă a unui deosebit efort de a pătrunde ori numai de a simţi adâncimea inefabilităţii dintre parafraza plastică a situaţiilor şi semnificaţia ecoului estetic al registrului parodic, romanţios şi relevant ca sens simbolic într-un poem unic şi genial cum este acest Cântec de leagăn: „Mie în somn mi-au îngheţat mâinile, / pentru ca în somn e foarte frig. / M-au trezit şi mi le-au tăiat. / Dormi, puiul mamii, dormi! / Mi-e somn mi-au îngheţat picioarele, / pentru că în somn e foarte frig. / M-au trezit şi mi le-au tăiat. / Dormi, puiul mamii, dormi! / În somn mi-a îngheţat inima, / pentru că în somn e foarte frig. / M-au trezii şi mi-au tăiat-o. /Dormi, puiul mamii, dormi! / Acum sunt mort. / Eu nu voi mai dormi niciodată. / Dormi, puiul mamii, dormi!” O persuasivă stare de frumuseţe poetică rar întâlnită. La nivelul conştiinţei literare al expresiei şi al sintaxei prosodice, folosindu-se de imagini-simbol şi imagini-paradigmă, Ion Mureşan creează iluzia că scrie aşa cum vorbeşte - într-o limbă de toate zilele, dar aleasă, magistrală, fără să se simtă vreun efort în acest sens. Aşadar, poetul transformă în figuri de stil aproape tot ce vede, ce atinge, ce simte; cuvintele sintagmate sau nu, ascultându-l tot ce rosteşte mai mult amical, emoţionant, prieteneşte, dar cu aură de mare maestru. El vine cu o libertate de „zicere” fără complexe marginale în câmpul reflexiilor şi meditaţiilor, filtrând ontologic stările lirismului postmodern într-un text adecvat. „Ceva-ceva a vrut el să ne transmită. / Mâinile îi transpirau şi îi tremurau / fruntea i se încreţea, / albă, ca o perdeluţă de tifon în geamul spart al şcolii din sat. / Scotea din buzunar o coală de hârtie şi scria, ceva / repede-repede cu creionul, / apoi ştergea, cu linii apăsate scriind mai jos, / cu mari eforturi, / exact tot ce scrisese înainte. / Iar când citea ce-a scris avea în el / ceva magnific şi neputincios: / cum se prindea c-o mână de păr, trăgând în sus, / părea că-i un macaragiu ce, beat, agaţă cârligul greu / în schelăria propriei macarale şi încearcă / să o 81

ridice sus de la pământ, / cu el cu tot. / Eu şi vedeam o macara portocalie / cum se ridică încet dintre pahare / spărgând tavanul cârciumii şi cum / pluteşte legănându-se stângaci deasupra satului şi cum / trece greoi, cu el la cârmă, / peste pădurea veşnic arămiei; (fragment din poemul Mesajul - p. 51) „Nu-ţi compara viaţa ta cu alta, / Ai propria chemare şi statuie, / Tu dă-i contur cât mai înalt te suie / De sus îţi sunt virtuţile şi dalta.” (p. 68) Poetul Vasile Mustaţă scrie - în aceste Cristalizări - o poezie încărcată de sensuri ontologice. Catrenele sale se exprimă prin circumscrierea unor trăiri oarecum vizionare, deci, prin impulsurile capabile să vibreze Eul adus în metafizic. „Că azi o preamăresc să nu te mire, / Am desluşit prin trecerea de vreme / Cum totul se-ntâmplase prea devreme / Cu infinite forme de trăire.” (p. 12) Autorul, în tot ce scrie, pare că forţează limitele realului, iar experienţa e o terapie sistematică - dacă nu structurală - a trăirilor. Fiecare poem-catren de aici este un tablou pictat în manieră modernă, construit din elemente plutind în incognoscibil, din care emană o complicitate şi înţelegere faţă de taina ori misterul reflectat în alteritatea lectorului. „Când zbuciumul din viaţa ta se curmă, / Revezi în taină ce-i de preţ în tine, / Dar viitoru-ţi dă cât se cuvine / Creaţiei ce i-ai lăsat în urmă.” (p. 36) Interiorizarea crescândă în tensiune pe parcurs ce aceste catrene stabilesc implicaţiile descoperirii de sine, repetată revelator, nu e altceva decât o trecere a implicitului în explicit, de la conştiinţa atitudinală până la instrumentarea spiritului, „în fericire inima exultă, / Dar ea nu poate fi un scop în sine, / În strop simţim puterile-i depline / Şi suferim când este mult prea multă.” (p. 61) sau: „Obţinem orice adevăr cu trudă, / Lăsăm o jertfă la oricare pas. / Dar ignorăm că încă a rămas / La fiecare colţ e câte-o iudă.” (p. 88) Într-o sincronizare voită şi perfectă, supunându-se conexiunilor şi sprijinind 82

Vasile Mustaţă - Cristalizări*

trecerea în expresie a sensibilităţii, autoritar şi convingător, poetul Vasile Mustaţă scrie poeme care rezidă într-o nuanţă trăitoare analogic, semnificând un spaţiu interior şi acordând o dimensiune uşor redundantă. „De-o vreme zăpuşeala nu se-nmoaie / De parcă e a iadului dogoare / Şi aşteptăm din ceruri să pogoare / În cete îngeri picături de ploaie.” (p. 110) şi: „Singurătatea-i liniştea din stâncă / Oricât e-nconjurată de vâltoare, / Supusă la urgii nimicitoare, / Când crezi că a pierit e mai adâncă.” (p.71) *Editura Eminescu, Bucureşti, 2011

Theodor MARINESCU
Pasiunea cititului *)

Cărţi comentate de:

„Normal ar fi să citeşti ca să trăieşti. Sau să trăieşti ca să citeşti”, spune cu mult tâlc prof.dr. Christian Crăciun. Cât adevăr rezidă din aceste afirmaţii? Ne convinge cu argumente indubitabile cronicarul câmpinean Codruţ Constantinescu, în cartea sa, A trăi pentru a citi. Autorul, cunoscut prin publicaţiile sale în revistele prahovene „Axioma” şi „Revista nouă”, precum şi în „Revista 22”, „Timpul”, „Dilema Veche”, a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (2000), Masteratul în studii europene (2003), cursurile The International People’s College, Danemarca (2000). Este consilier pentru Afaceri Europene în cadrul Prefecturii Prahova. A publiocat cărţile: „Hai-hui prin Occident” (Ed. Premier, 2004) şi „Studii irlandeze” (Institul European, 2007). Ultimul său volum, A trăi pentru a citi, cuprinde 32 de cronici încadrate de Precuvântare de Liviu Antonesei, Introducere semnată de autor şi Postfaţă de Christian Crăciun. Codruţ Revista nouă, 4/2011

Constantinescu şi-a adunat în acest volum cronici apărute în reviste de prestigiu, ceea ce constituie o primă judecată de valoare după cum remarcă scriitorul Christian Crăciun. Cartea surprinde perspective culturale europene mai puţin cunoscute în spaţiul cultural românesc şi o serie de personalităţi din Elveţia, Danemarca, Irlanda, Statele Unite. Remarcabilă este, de asemenea, preocuparea autorului de a însoţi, cele mai multe dintre articole, cu trimiteri, comparaţii, observaţii privind situaţia socioculturală a României. Tematica predilectă, uneori „obsesivă” în care se cantonează cărţile prezentate de C. Constantinescu, este de esenţă politico-istorică. De exemplu, „atrocităţile comunismului” sunt remarcate în volumele unor autori precum Anna Politkovskaia, Jean Sevillia, Alexandr Zinoviev, Andrei Makine. O altă grupă de scriitori (Sebastian Barry, Jonathan Littel, Karen Bliksen), „analizată” de autor, se încadrează în tematica literaturii universale, însă multe dintre cărţile lor n-au fost traduse în limba română. În pofida faptului că „stilul acestor cronici nu este unul academic” (autorul), „Codruţ Constantinescu scrie, pur şi simplu, bine” (Liviu Antonesei), ajutându-ne să „aflăm foarte multe despre autori în general puţin cunoscuţi în România” (Christian Crăciun). Câştigător al concursului „Tânărul jurnalist al anului”, secţiunea Politică Externă şi Afaceri Europene (2008), Codruţ Constantinescu oferă cititorilor plăcerea şi satisfacţia de a se găsi în mijlocul unor „cărţi, istorii, portrete” prezentate de domnia sa. *) Codruţ Constantinescu, A trăi pentru a citi cărţi, istorii, portrete, Ed. Karta-Graphic, 2008, 225 p. Convins că „poezia este legea vieţii”, Constantin Rusu, scriitor matur, plin de sensibilitate şi rafinament, a realizat un nou volum în care poezia şi rugăciunea sunt rostiri mirifice. Născut pe malul Dunării, la Brăila, într-o zi sfântă de Constantin şi Elena, pe 21 mai 1945, Constantin Rusu a absolvit Liceul „George Bariţiu” în 1963 şi Facultatea Revista nouă, 4/2011

Vers de rugăciune *)

de Electromecanică din cadrul Institutului Politehnic în 1968. A predat discipline de specialitate la Liceul Energetic şi la Facultatea de Electrotehnică din ClujNapoca. A cochetat cu teatrul, a făcut studii de canto clasic şi a practicat numeroase sporturi. Atras încă din tinereţe de litere, a publicat: „Poesii” (2003), „Atât aş zice” (2004), „La marginea vârtejului” (2005) şi „Ecouri în cascadă” (2005). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006). Cartea „Drumul către rugăciune”, semnată de C. Rusu, abordează o structură clasică: Prefaţa - „Despre perfectul infinit al sferei”, de pr. Ioan Chirilă; 50 de poezii; 15 rugăciuni; postfaţă - „O rază doar aştept, pe care să mă sprijin...” de C. Rusu. În prefaţă, prof. pr. Ioan Chirilă consideră că registrul stilistic folosit de autor are un înalt grad de echilibru, iar lexicul liricii sale conjugă terminologia tehnică modernă cu dulcele grai stihiradic. Extrem de interesantă este alternanţa dintre suav (poemul biblic) şi duritatea (poemul critic) pe care o foloseşte autorul: „(...) Şi azi când totul e luminat/ de pletele apuse spre albire,/ un vers de rugăciune am cântat:/ pedepseşte-ne, Doamne, prin iubire” (Un vers de rugăciune am cântat) şi respectiv: „(...) Seara în ochi se picură telenovele,/ timpanele sunt perforate cu manele,/ furtuna trânteşte o neînchisă poartă/ a palatului care-şi doreşte altă soartă” (Alternative). În partea finală a volumului, C. Rusu oferă cititorului admirabile rugăciuni: „Întoarce Doamne lumea rătăcită,/ ajută-ne să-ţi înţelegem iertarea,/ ca să lăsăm apoi averea adormită / şi să ascultăm doar muntele şi marea - Să alungăm şi întunericul şi jalea” sau „Aşterne, Doamne, paşii mei mereu/ pe pajiştea iubirii pentru oameni,/ recunoştinţa să-mi fie crezul meu/ şi gânduri rele să nu ne-aducă nimeni - Cărări de lumină să avem pretutindeni”. „Am certitudinea - spune scriitorul - că poezia îi poate face pe oameni mai buni şi, aşa cum rugăciunea este calea spre Dumnezeu, tot aşa poezia este drumul spre rugăciune”. *) Constantin RUSU, Drumul către rugăciune, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 135 p. 83

păstrarea originalităţii, nu doar în exprimarea gândurilor, ci şi în desfăşurarea dragostei cultivate în universul uman. Descifrând mesajul poemelor lui Mihai Pascaru, un foarte bun poet român, producţia artistică creează posibilitatea apropierii comunicative cu publicul larg pentru că modificările în evoluţie conţin legitimitatea estetică a cuvintelor sintetizatoare în relaţie cu raţionalul perceptiv.

evoia artă literară este un proiect N pentrudeînregistrarea adevărului care posedă ideea de afirmare în pagină, pentru

Nexhat REXHA* Configuraţie raţională în versuri

Mihai Pascaru în viziunea criticii albaneze

note de lectură

În acest sens, funcţia existenţială se află permanent în derularea fenomenelor accesibile pentru înregistrarea urmelor ca rezultat al practicilor cele mai avansate în lumea magică. Mihai Pascaru, în volumul de poeme Definitii, reuşeşte să structureze sensibilitatea profundă a trăirilor interne prin judecata artistică şi prin exactitatea dialecticii operei, prin simbolurile alese, pătrunzând în 84

tematica sintetizată care apare în opera poetică şi în cadrul filozofiei imagistice. Poezia acestui autor inspirat pătrunde în mai multe segmente ale vieţii umane, datorită simţului său de observaţie care actualizează secretele provocatoare, deoarece fiecare parte a versurilor acestui volum realizează mai exact frumosul care trebuie să vină. Chiar şi noţiunea de tăcere actualizează frumuseţea căutată de Mihai Pascaru. În acest demers poetic, omul ia rolul său în serios şi prin tăcere, şi prin căutarea a ceea ce doreşte să atingă prin greutate şi în destin ca viitor pentru societatea de azi. În poezia “Tăcere”, mesajul artistic este profund şi funcţional prin versurile următoare: “Nu deschideţi gura poemului;/ scos din felu-i de viaţă firesc/ poemul vă muşcă turbat./ / Nu aţi văzut niciodată un om/ de poeme muşcat?” Ultimele două versuri ale acestui poem articulează preocuparea poetului pentru omul-poet, făcând aluzie în acelaşi timp şi la misiunea umană şi universalitatea lui de om, pentru a-i da acestuia rolul formativ conjugat cu lupta împotriva tarelor sociale. Aceste elemente pichetează valorile artistice cu confirmări reale ieşite din viaţa analogiilor şi evenimentelor identificabile. Pentru aceste realizări, Mihai Pascaru evaluează trecutul şi viitorul chiar şi în străfundul disperării, fiind mai ales în căutarea ieşirii la lumină prin transformarea interioară a destinului uman. Aceste valori culminante au fost prezentate de el cu oarecare doză de raţionalism în câteva poezii, precum: „Eminescu”, „Echilibru”, „Iertare”, „Dor”, „Entropie”, „Adolescenţa”, „Istorie”, „Coordonate”, „Magazin”, „Epitaf“ etc. Toate aceste poeme au o extindere autocuprinzătoare, iar configuraţia lor comunică nu numai cu Moldova sa dragă, ci şi cu alte spaţii şi locuri diferite. Poezia lui Mihai Pascaru, cu textul interior şi cu dimensiunea explicită, creează convingeri şi formează caracterul cititorului român, iar cu această ocazie şi a celui albanez, datorită angajamentului de netăgăduit al traducătorului Baki Ymeri, un misionar veritabil care îi oferă literaturii albaneze valori estetice cu care poate să comunice şi cititorul român. Revista nouă, 4/2011

Monica MUREŞAN Mëhill Velaj – fiul strângător

Astfel, înnobilarea omului ia forma diferitelor moduri de comunicare şi recreează diapazonul universal al reciprocităţii, în timp şi în circumstanţe diferite, şi, într-o formă sau alta, creează prietenie şi respect, chiar dacă în unele situaţii opiniile pot să fie cele mai diferite. Versurile poetului Mihai Pascaru apropie şi creează interferenţe multidimensionale în apropierea şi afirmarea cuvântului frumos artistic. Procesarea cuvântului permite transparenţa ideilor şi diseminarea lor prin ceea ce se trăieşte în poezie şi reactivează conştiinţa umană. Mihai Pascaru, cu această antologie care se citeşte cu plăcere, se trăieşte şi în limba albaneză, afirmând omul prin vers, iar sonoritatea versului îi dă acustica concretă pentru afirmarea universului uman şi între coperţile cărţii. Tematica prezentata şi designul de ansamblu operei creează legături noi între literaturi. Deci, poetul talentat Mihai Pascaru este cel care a echilibrat reflecţiile cu versuri raţionale, creând conexiuni şi sfere pentru o gândire profundă, cu cât mai poetică cu atât de umană, înnobilată cu valori universale, atât în expresie cât şi în consecinţe prin crearea unor imagini concrete şi sensibilizatoare în acelaşi timp. * (Poet şi critic literar din Kosova) Revista nouă, 4/2011

să-şi facă armă din cuvânt şi din acesta din urmă, considerat generic, stindard iar mai apoi (şi nu în ultimul rând) din câteva bine alese - deviză. Idealul lor este mult asemănător aceluia apărat de cavalerii tristei figuri de odinioară, numai vremurile nu mai sunt medievale – cel puţin nu în ţara de adopţie. Iar după cum evoluează situaţia economică şi financiară actuală în bătrâna Europă, mai că am putea spune că ne îndreptăm îndărăt, înapoi şi nu înainte, privind la un anumit fel de remake al vechilor relaţii de servitute sau aservire… Dar cei ce trăiesc în Ţara Poeziei au permisiunea timpurilor de a fi şi atunci şi acum, reconstituind „bucăţile statuilor amintirii”. Cât despre cavalerismul de a-şi apăra propriile idei, de a-şi face public mesajul, de a purta cu mândrie blazonul casei şi locului natal, cred că acesta este înnăscut, nu făcut. După lectura întregului material pe care atât autorul cât şi traducătorul Baki Ymeri, îl propun în variantă românoalbaneză cititorului, am rămas cu impresia că autorul volumului Codul Raiului (Kodi i Parajsësë), Mëhill Velaj, nu este un fiu risipitor ajuns pe meleaguri străine ci un fiu strângător, după cum singur recunoaşte: „scriu cuvintele … le arunc în poezii”, de parcă ar însămânţa paginile cărţilor sale din care va germina mesajul propus; el însuşi afirmă: „Dorinţei îi fac lumină în orice anotimp”. Strângător fiind, adună amintiri – portretele tatei şi mamei, ale unor albanezi legendari, laolaltă cu iubirile, experienţele, stările ce i-au marcat „călătoria vieţii” şi prin acestea atinge universalitatea. Poezia sa, deşi 85

stabilit în America, Mëhill Simon Velaj sau A lbanezcare –îngroaşă rândurile ales s-a alăturat celor mulţi, puţini – au

marcată de luarea de atitudine civică şi socială, cu tema exilului şi a unei autoexilări în tristeţe, este totuşi străbătută de o blândă adiere ce strecoară în sufletul autorului şi transmite în cel al cititorului un fior sentimental; el nu construieşte o poezie a monumentalului ci lucrează miniaturi pentru care este nevoie de îndemânare, răbdare, migală, echilibru, calm şi nu răscolire ori furtună. Acestea îi reuşesc cel mai bine, el fiind în fond un artizan şi nu un pugilist, un filosof şi nu un senator la tribună. Scrie sub lumina senină a unui optimism, scrie pentru a-şi comunica păreri şi sentimente, victorii şi înfrângeri, pentru a lăsa un semn al existenţei sale – şi bine că o face. Dacă e vorba să poarte o luptă, atunci aceea este una a ideilor cu timpul şi timpurile, „timp cu două icsuri”, inegală şi don quijotească luptă, dar cavalerească şi impresionantă şi, ca marea majoritate a poeţilor de origine albaneză, făcându-se porta-vocea unui segment de oameni animaţi şi uniţi prin luarea unei poziţii faţă de vremuri, şi care, albanezi or nu, luptă contra nepăsării şi degradării din jurul lor. Ei resimt printr-un simţ complementar „durerile civilizaţiei” acestui secol peiorativizat stilistic „ics”, care sunt efectul evident al unei cauze asupra căreia poetul insistă tocmai pentru că fără identificarea cauzei nu se vor putea înlătura efectele. În acest „teatru al vânturilor vremii” el declară „… Vreau să vorbesc deschis în limba mamei mele, / Despre tristeţe, durere şi moarte, / să le veşnicim în epocile timpului” şi duce raţionamentul mai departe în versuri precum: „Auzim vocea îndepărtată a taţilor: / Nu vă fie frică de durere şi moarte, / Deschideţi uşa viitorului, / Acolo veţi găsi PACEA.” Şi totuşi, poetul nu se pierde în labirintul care a devenit azi civilizaţia, ci analizează cu atâta concreteţe cât îi permite formula poeziei moderne, câteodată în adevărate cântece ori poeme în proză, de valoare şi portanţă inegală, cauzele pentru care a pierdut omul direcţia „cu harta mototolită a teritoriilor etnice”. Apare o sugestie foarte interesantă a unei idei de istorie ce macină ca un stomac în formulări 86

precum: „În stomacul orbirii se pitulează istoria”, el resimţind atât „ascuţişul spaţiului” cât şi „furtuna de lacrimi”. De asemenea, el recunoaşte: „Caut firele mele” punând în poezie problema încălzirii globale şi a cauzelor acesteia: „S-a convins Divinitatea” – afirmă el -, „Oamenii sunt vinovaţi, / Pentru că nu cred în Dumnezeu / Sau Dumnezeu nu îi crede”, propunând ca soluţie „Aproapele să-l iubeşti ca aproape / Şi când eşti mulţumit, / Şi când eşti în pericol”. Întâlnim în versurile sale figuri de stil inedite precum „vara neagră”, „sfoara versurilor”, „foile norilor”, „bucăţile statuilor amintirii”, „văd oraşul jurând pe pâine şi sare”. Şi să nu uităm exprimări de esenţă precum: „Am deschis inima viselor mele, / Dragostea există în trup, spirit şi minte… / Cu voinţa pentru a azvârli tristeţea, / Pentru a trăi” ori stări de revelaţie redate poetic la un înalt nivel vibraţional, cu „cuvinte nespuse”, adică direct din inimă, cum ar fi „acolo este dragostea, unde/suntem noi şi Divinitatea” sau splendida şi inedita imagine a unui loc de care e ataşat sentimental „Aproape de valurile Mării Ionice / Acolo unde iodul cu sarea / Fac dragoste”. Deşi pare a fi singur precum cucul ce apare adesea în versurile sale, albanezul din SUA, Mëhill Velaj, este un împătimit de viaţă şi dragoste, oameni şi frumos, valori spirituale şi libertate, un cavaler al timpurilor noastre, pe a cărui deviză stă scris: „Dumnezeu (…) controlează universul sufletului meu”. Revista nouă, 4/2011

eveniment

Parohia „Sf. Nicolae” Câmpina,
creuzet al patrimoniului cultural şi spiritual

de Istorie Prahova şi Prefectura Dâmboviţa şi au fost prezentate exponatele descoperite în situl arheologic al unei necropole din epoca bronzului. Vernisajul face parte dintr-un proiect educaţional mai amplu, „Conştientizarea valorii prin educaţie”, coordonat de Mădălina Frânculeasa, reprezentant al Universităţii „Valahia” din Târgovişte, în parteneriat cu Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, finanţat de către Administraţia Fondului Naţional Cultural. „Este un proiect educaţional, înainte de toate, educaţie culturală... Vernisajul este una dintre activităţile proiectului. Vor mai fi şi alte activităţi cu copiii, pe mai multe paliere ale proiectului. Este palierul ştiinţific, unde vor fi invitaţi cercetători pentru situl arheologic, iar cealaltă parte a activităţilor din Câmpina vor fi făcute cu copiii de la grădiniţă. Vor fi nişte activităţi practice, educative, care vor consta în jocuri, fişe. Vrem să-i antrenăm în activităţi care să-i facă pe copiii să înţeleagă ce înseamnă o cercetare. Bineînţeles, la nivelul lor”, a precizat coordonatorul proiectului, Mădălina Frânculeasa.

u această ocazie, au fost prezenţi de la Universitatea „Valahia”, C invitaţiAntropologie Bucureşti, Muzeul Institutul de

Sub această sintagmă, meritată pe deplin, părintele Petru Moga, parohul bisericii Sf. Nicolae din cartierul câmpinean Slobozia, a fost gazda unui vernisaj arheologic.

Inventar bogat Proiectul se adresează elevilor, studenţilor, specialiştilor din domeniul arheologiei şi

domenii interdisciplinare conexe cercetării arheologice, cum ar fi geologi, geografi, biologi, antropologi, arhitecţi şi, nu în ultimul rând, opiniei publice locale. „Facem un vernisaj de expoziţie «Mărturii ale spiritualităţii locului – cimitirul din epoca bronzului», după patru campanii arheologice, şi expunem, în cele zece vitrine pe care le avem aici, materiale foarte frumoase şi spectaculoase din acest cimitir descoperit în curtea parohiei părintelui Moga. Săpăturile vor mai continua câţiva ani. Noi am găsit până acum 50 de morminte şi cred că mai sunt încă pe atâtea, dacă nu, chiar mai mult. Cred că zona avea o anumită încărcătură sacră. Era legată de cele două râuri, poate şi pentru că e pe o zonă dominantă, fiind pe acest piemont care domină valea. Se poate vedea spre vale de aici, de sus; locaţia în sine era, probabil, una specială. Din punct de vedere topografic, era un amplasament propice pentru un cimitir. Avem doar simboluri care sunt legate de decorurile vaselor. Orice decor, orice simbol, transmite ceva, e un mijloc de comunicare. Pe unele vase, avem simboluri solare. Este vorba de o comunitate foarte diversificată din punct de vedere cultural. Avem, aici, un amalgam cultural, de aceea e şi foarte interesant acest cimitir, poate cel mai interesant în care se sapă la această oră, în România, pentru epoca bronzului”, a menţionat şeful Biroului Arheologie din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, arheologul Alin Frânculeasa, care şi-a lansat cu acest prilej cartea „Seciu - un sit din epoca neoeneolitică în nordul Munteniei”. Amfitrionul acestei manifestări, părintele Petru Moga, a considerat această manifestare ca fiind „un exemplu despre cum şi biserica susţine şi chiar e un personaj important în promovarea patrimoniului cultural, descoperirea şi punerea lui în valoare”. Expoziţia va fi deschisă timp de un an, fiind deja vizitată de numeroşi tineri, prezenţi la vernisaj, alături de cei care lucrează în domenii interesate de descoperirile arheologice. Carmen NEGREU 87

Revista nouă, 4/2011

note de călătorie

Serghie BUCUR
Pelerin la mănăstiri

Un păcătos

din mânăstirile cu care Dumnezeu şi binecuvântaţii Lui domnitori au înzestrat-o cu uluitoare capodopere arhitecturale şi religioase. Un Nord mânăstiresc divin, datând din străvechea Bogdanie, în ciuda hoardelor barbare al căror tăvălug l-a împins aici, marele urs bolşevic, Stalin ! Un periplu extraordinar pentru minte, inimă şi spirit, în reconstituirea căruia am şi pornit. Meridian cauzal Traseul Floreşti-Mizil- Buzău-FocşaniTârgu Neamţ a fost un meridian al cauzei pentru care echipajul pleca spre Nordul Moldovei: regenerarea sufletelor bulversate de cotidianul existenţial – cu capetele lui de afiş: ţepele şi jafurile în aburii scandalurilor politicianiste fără leac în ochii Justiţiei şi Poliţiei, hrăpăreţele reforme cu draconice diminuări ale pensiilor şi salariilor (în timp ce remuneraţiile nesimţite rămân neatinse !), cu extirpări funeste din reţeaua spitalelor şi a strategiilor de asistenţă medicală publică, re-teritorializarea României, ca profit electoral şi corolarul ei – enclavizarea iredentiştilor maghiari, câineasca luptă prin gardurile urii, ponto-crino-felixoidă, împotriva ciocoimii pedelisto-băsesciane, în fine, lehamitea ce o induce zi şi noapte, românilor, toată această virusare de tipul Sodoma & Gomora ! Etapele, în câteva nuanţe :I – peisajul de la cenuşiu la ţigănie, Floreşti-Albeşti Paleologu; II – peisajul până la Mizil, cu porumburile şi grânele, într-o mare de valuri verde-auriu; III – natura la scara 1:1, cu şosele binişor asfaltate, printr-un Buzău agitat de o democraţie ca-n fabula cu 88

de luni – 27 şi marţi – 2011, de 80 de floreşteni, Î n zileleîntr-un grupMoldovei, pe28 Cireşar, am călătorit în Nordul la câteva

căţeii, a lui Grigore Alexandrescu; IV – până la Focşanii cu tratatele lui de pace, cu Unirea Principatelor şi cu Teatrul său ca Scala din Milano; V - pe direcţia Nord, borna Târgu Neamţ, de unde porneşte salba mânăstirilor în care aveam să întrăm luni seara şi marţi dimineaţa. Cu observaţia că, de la Focşani încolo, izlazuri, culturi păioase şi păduri nespus de curate, desenau o altfel de parte a României – aceea fără termopane, pagode ţigăneşti şi aroganţă dâmboviţeană: colţ din raiul numit Bucovina ! Văratic via Veronica Micle Drumul până în bătătura în pantă a mânăstirii, ne-a amintit de serpentinele către Breaza, şerpuind pe sub bolţi de cetină şi de foioase. Cerul, pregătindu-se de crepuscul, arginta pulsativ, printre turlele sclipind în bătaia soarelui parcă altul, pe-aici… Lespezile peste care păşeam, urcau în noi emoţiile primei întâlniri cu lăcaşul a cărei celebritate o datorăm legendarei iubiri Eminescu-Veronica Micle, precum şi şederii, aici, ca Maică Benedicta, a ilustrei profesoare universitare şi scriitoare Zoe Dumitrescu Buşulenga ! Ctitorită ca schit, pe la 1780-1785, de maica Olimpiada, în umbra predecesorilor ei, Cuviosul Iosif – ucenic al Sfântului Paisie Velicicovski, de la Neamţ şi Maica Nazaria din codri Durăului, mânăstirea Văratic s-anconjurat cu timpul şi de familiile unor enoriaşi ataşaţi vremelnic lăcaşului monahal. Ajunşi sub sfintele bolţi, ne-am închinat la odoarele şi icoanele altarului şi am luat anafură şi cât o gură de aghiasmă, în apoteoza întâlnirii cu Sfânta Treime, nădăjduind să ni se ierte măcar o frântură din păcate… Erau ceasurile Vecerniei, când toaca sfâşia liniştea iar clopotele vesteau momentul înalt al rugăciunilor către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru vieţuirea în sănătate sufletească şi trupească. Mânăstirea are vreo 450 de monahii (maici). Intrarăm în bisericuţa aflată peste drum, vegheată şi de spiritul Veronică Micle (22 IV 1850-3 VIII 1889), înmormântată aici, după ce, deşi retrasă în rugăciune şi reculegere, s-a otrăvit cu şoricioaică, la nici două luni de la moartea Eminului său iubit ! Fotografiile de grup şi individuale, lângă mormântul ei, sunt Revista nouă, 4/2011

dovada fie a devoţiunii acelora care îi preţuiesc viaţa şi iubirea pentru Mihai Eminescu, fie a multora care habar n-au cine a fost şi mai ales ce este astăzi, Veronica Micle! Agapia lui Grigorescu Negreşit, mânăstirea aceasta, o vreme ştiută de Agapia Nouă, mutată aici, din cauza pânzelor freatice care, încă din secolul XVII, au ros temeliile Agapiei Vechi, poartă în zidurile şi în odoarele ei, o istorie care a început la 16 octombrie 1642, sub bunele auspicii ale hatmanului Gavriil Lupu, frate al domnitorului Vasile Lupu, şi fiind ea târnosită în 12 septembrie 1647, faţă cu domnitorul şi familia lui, pe seama inscripţiei din pisania aşezată deasupra uşii, i-au păstrat hramul Sfinţilor Mihail şi Gavriil – sărbătoare creştină datată 8 noiembrie. Ne-am găsit clipele de împăcare sufletească pe la toate icoanele şi, în transa mai mult sau mai puţin conştientizând-o, am privit – vis cu ochii deschişi ! – picturile lui Nicolae Grigorescu, vrăjitorul culorilor transpuse în scene biblice care îţi taie răsuflarea, care te mută în Ceruri ! Portretul său, aşezat pe umerii unui personaj din vasta lume a lui Dumnezeu, aflat la intrare, ne-a urmărit cu privirile blânde, de sfânt ! Prin sălile muzeului, alte şi alte icoane pictate de magicul artist de la Câmpina. Pulsul emoţional a crescut brusc, îndată ce am ajuns în sala scriitorilor care au adăstat la Agapia (din greceşte tradus: Dragoste): fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction. George Lesnea, Ştefan Ciubotăraşu (poetul). Barbu Ştefănescu Delavrancea, Calsitrat Hogaş, George Topârceanu şi Otilia Cazimir. Manuscrise, poze cu casele în care ei au locuit, vitrine şi din nou icoane de Grigorescu. Dumnezeiască pictură! În larma înălţătoare a clopotelor, ne întoarcem la autobuze, printre casele albe, cu cerdacurile în horbote de flori ale maicilor… Sihăstria patimilor noastre Nedus pe la vreo mănăstire, aflat pe rând, sub bolgiile Văratecului şi ale Agapiei, imaginaţia mea păstra acea irealitate pe care un novice nu şi-o poate imagina desluşit. Aceea care nu se vede decât Revista nouă, 4/2011

atunci când eşti faţă-n faţă cu ea. Astfel, să vorbesc numai despre mine, privisem, cu limitele de rigoare, spre o lume supusă canoanelor care ajută la râvnita mântuire înaintea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Vedeam Sihăstria pentru prima oară, Ca şi pe celelalte, ca şi pe următoarele. O mănăstire impresionantă, parte a spiritului îndumnezeitor, ridicată pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în Poiana lui Atanasie – platou în pantă, străjuit de brădet şi dealuri de un verde pur. Urmând să înnoptăm aici, ne-am prezentat la responsabilul Cazării – un călugăr impozant şi repede lipicios, care ne-a separat pe bărbaţi (10 la sută) de numericul masiv al femeilor. Oameni cu teamă şi iubire de Iisus Hristos, toată suflarea a donat Sihăstriei bunuri de uz spiritual (untdelemn, pentru candele, în special) şi alimentar (zahăr, făină, mirodenii, griş etc). Primirăm în schimb, cărţulia „Drumul sufletului după moarte”, de arhimandrit Ilie Cleopa şi un Ghid întru spovedanie, spre a păşi în incintele sacre, în cunoştinţă de cauză. În obiceiul călugărilor a fost şi masa de seară, una în adevăr pentru asceţi: o ciorbă de lobodă cu mămăliguţă. Binecuvântarea preacuvioasei gazde a precedat cina călugărească şi, după cele mulţumitoare, pornirăm spre Catedrala Mânăstirii – capodoperă de artă şi arhitectură în creaţia monastică, de peste două veacuri. Închinările şi smerenia întregului grup vizitator au trecut în icoane şi în mătănii, în biletele de pomenire a viilor şi morţilor fiecărei familii reprezentată aici, apoi în crepusculul zilei, stins de ecourile dangătelor din turnuri. Noapte de coşmar, însă, pentru doamnele găzduite într-o baracă – spate cu cealaltă, a bărbaţilor; paturile şi lenjeria lor, erau de o austeritate vecină cu mizeria aidoma unui adăpost rău famat! Am înţeles însă, această „austeritate” ca fiind modul de a se căli sufleteşte şi moral, călugării care îşi petrec aici veacul de viaţă ! Pentru noi, laicii, păcătoşi sadea, rămânerea peste noapte devenise brusc o penitenţă ! Abia aşteptarăm zorii, musai să pornim mai departe… 89

La Secu Scurta peregrinare prin incinta în plină Utrenie, a însemnat cam aceleaşi ritual. Reporterul şi-a îndreptat privirile spre arhitectura medievală a mânăstirii ctitorite de Nestor Ureche, precedat de un stareţ Dosoftei, care l-a adus aici pe Varlaam (?-1657), ajuns mitropolit al Moldovei, între altele, autorul Cazaniei („Cărţii de Învăţătură, dumnecele preste an şi la praznice împărăteşti, şi svânţii mari”, Carte care, trecând în Transilvania, salvează de la obligatoriul catolicism şi calvinism, românii ardeleni). La 10 minute de Sihăstrie, Secu ni se arată o cetate inexpugnabilă, care, pe lângă chilii şi acareturi, păstrează două clopote uriaşe şi această placă memorială, bilingv inscripţionată, încadrată de tricolorul României şi drapelul Greciei: „În memoria lui Ghiorghi Olimpiu şi a confraţilor săi căzuţi pentru libertate, pios omagiu. Din partea muzeului Benotei şi a comunităţii elene Iaşi. Mai, 1995”. Plouă pe valea pârâului Sec (de la grecescul Xiropotamu), şoferul accelerează. Cap-compas: Mânăstirea Neamţ Plouă de rupe pământul ! Dar scopul cum scuză mai totdeauna mijloacele, apelăm la umbrele şi la… fugă. Biserica în care intrăm, e cufundată într-un întuneric care reverberează, a luare aminte, slujba preoţilor. „Neamţul (mânăstirea, n. m., scrie în Mânăstiri Ortodoxe nr. 7, p. 3) există de când există Moldova, pentru că Petru I Muşat (1375-1391) a construit prima biserică din piatra unui schit care exista deja de multă vreme (o „biserică albă” fiinţa de pe la jumătatea secolului al XIV-lea) sub muntele Chiriacului”. Şi mai la vale: „Acest edificiu de certă originalitate, genial din punct de vedere constructiv şi artistic, adăposteşte cea mai veche icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului din România: cea numită „Liddianca” (pentru că provine din Lidda Palestinei), zugrăvită la dorinţa viitorului patriarh Gherman al Constantinopolului, în anul 665 şi dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de către bazileul Bizanţului, Ioan al VIII-lea Paleologos, în anul 1429”. Alte bilete cu viii şi morţii deponenţilor, alte mătănii şi 90

pupături de icoane şi, pas întins, la „Librăria Sfântul Ioan de la Neamţ” – uriaşa cupolă de peste drum, intrarăm la… cumpărături: mătănii, iconiţe, mici bijuterii din porţelan, Mirt de la Ierusalim, cărţi de rugăciuni, sucuri şi şerbeturi călugăreşti, papetărie bisericească – un arsenal de bunuri pentru care buzunarele şi gusturile nu pot face faţă… Comerţul bisericesc, extrem de felurit şi de atractiv, e în floare peste tot! Epilog Ploaia ne însoţeşte partizană, aburind geamurile autobuzului. Un popas în Piatra Neamţ, e mai degrabă o gură de aer neviciat de industrializare. Următorul, în Casa lui Bădia Creangă, din Humuleştii Copilăriei sale, reconstituită admirabil, în ansamblul descris în Amintirile ilustrului Nică a lui Ştefan a Petrii. Faţă de care, vilele termopanizate şi camerele de luat vederi, cu bodyguarzii şi pitbulii aduşi / hrăniţi cu bani grei (oneroşi), rămân un şir de rahaturi fără prezent şi mai ales fără viitor ! Prispa Casei „cu şfara cu motocei”, covataleagăn şi ceaunul pe pirostrii, prispă din pământ amestecat cu balegă, peste care tronează, ca şi în ferestrele cât palma, zecile de ghivece cu Muşcate, ne-a urmărit sute de kilometri… Le-au luat locul privirile de sfinx ale statuilor eroilor care străjuiesc platoul Monumentului de la Mărăşeşti, gurile tunurilor amplasate sus, pe înălţimile din beton, peste care trofeul gloriei nemuritoare a acelora căzuţi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, trimite la Ştefan cel mare şi la Mihai Viteazul, oho !, la întreaga românime apărătoare de Neam şi Ţară!

Revista nouă, 4/2011

Robert TOMA
EA SURÂDE

poezie

Astăzi ne înstrăinăm, Calul însă moare alb. Nu ne mai strigăm pe nume, Nu ne recunoaştem chipul. Buzele în gol se mişcă Veştile s-au isprăvit. Vin perechi în urma noastră, Înainte-iar perechi. Ne-am iubit,şi-atâţia alţii Au gustat zădărnicia. Suntem gânduri, numai gânduri Ce se caută de veacuri. Nu-i îmbrăţişare, nu-i, Spaţiul dintre noi să umple. PÂNĂ CÂND Până când să aştept Până când să tot sper Am o inimă-n piept Şi-o voinţă de fier Numai lasă un semn Apă mâinilor toarnă Sună toaca solemn Şi miroase a iarnă

ASTĂZI NE ÎNSTRĂINĂM

Ea surâde şi el piere, Prea puţin a cunoscut-o. Doar dispreţ. Şi o tăcere. Ea e leneşă de glod. Mersul ei-o hieroglifă. A iubit ca un nerod. Nu-şi ia nimeni bun-rămas Prizonier a fost minciunii, Prins în pânza unui ceas. I s-a pus pe chip cenuşă, Paşii numără absent. Cine-i dincolo de uşă?

PESTE-AŞTEPTĂRI

Peste-aşteptări a mai trecut un an, Ai parcă un destin fără elan. Pe cozi de stele reci alunecai, Te urmărea un nechezat de cai. Aveai privirea leneşă de vis, Când visul încă nu era ucis. Se-nvolbură movila de nisip Aici m-adun, dincolo mă risip. În alte dăţi,avea şi gândul toarte ÎI apucam - o hrană ce se-mparte. *

Cu veşmintele ninse Peste coapse fierbinţi Câte linişti învinse Câte urme de sfinţi.

Murdar labirint fără capăt Un zumzet aleargă-ntre stâlpi Ce număr de uşă un doctor Te-ntreabă ai vrea să găseşti Alături vezi craniul pericol De electrocutare stă scris Nu am cu cine să schimb O vorbă măcar se lucrează Furnale veghează întinderi Pe care nu-i talpă de om Depozite fierb in arşiţă Cât praf e pe mâini şi-n privire A smoală miroase şi cerul Nu-i ploaie să bată în sticlă Pieziş caldarâmul să spele. 91

*

Neprihănirea zâmbetului tău S-a stins în dreptul inimii, deodată. Tot ce-am iubit e-o mască de-mprumut, O vorbă goală, spusă la desfrâu Acolo unde şobolanii minţii S-au apucat să guste din bucate, În râsete şi-aplauze credule. Cu degete subţiri sunând a os În lemnul uşii bate cineva.

Revista nouă, 4/2011

Daniel GROZAVU
Doar el însingurat de–a lui pieire Tot mai credea orbeşte–n nemurire… Şi când muri, rosti–ntr–o simplitate plină de emfază – S–a stins un geniu şi s–a dus o loază. Epitaf

poezie

Punct–spaţiu, spaţiu–punct, s–a născut infinitul din nimicul defunct, o mulţumire, apoi un acatist ………………………….. şi iată, EXIST! Scop Eu sunt cel ce sunt cu nasul în vânt şi piciorul legat de pământ poate oi fi ceva, sau poate nu, poate un pic, un strop altcineva, oceanul… loc… deloc.

Geometria genezei

Între orice două puncte există un punct, între orice două puncte există un punct ……………….............

Între aceste două puncte nu mai există nici un punct şi gata s–a închis fanta, născând cuanta. Punct lângă punct, spaţiu lângă spaţiu, spaţiu–punct, punct–spaţiu şi litera cromozomului creştea cu nesaţiu…

Vin constructorii, vin salahorii şi împletesc cerul cu norii. Vin proiectanţii, executanţii şi inventează apoi lianţii.

Fac studii deşarte, înalte, mă pregătesc de viaţă, de moarte, învăţ la şcoala inutilităţii aşezată în vârful cetăţii, rând cu rând, zi cu zi, pic cu pic, mă antrenez pentru totul şi nu fac nimic, absolut, mă joc în idei şi le frământ în lut. Piramida lui Keops Keops este viu şi cugetă.

Nimic în nimic, lângă nimic, O dorinţă ce creşte firav, voinic… Spaţiul nud care soarbe ambrozie, Punctul ţâşnind, împrăştiat de explozie, 92

Cuvântul din faţă, verbul din spate, osul vertebră şerpuia jumătate, acelaşi şablon, aceeaşi ştampilă, pune stele şi creier, o nouă filă repetată fervent, toarnă nimicul şi adaugă ciment.

Apă şi lut, vântul–pământul şi din nimic înflorea cuvântul.

De la naştere şi–a adunat elucubraţiile, a strâns neîmplinirile şi graţiile, aventurile care l–au uimit, toate sticlele pe care le–a golit şi a stivuit toate seringile pe care le-a folosit– iar publicaţiile care i–au slăvit înţelepciunea au avut şi ele rostul lor şi fumul şi scrumul şi saliva şi sămânţa şi, poate lacrima… Şi a construit o piramidă măreaţă şi a avut astfel un scop în viaţă.

Revista nouă, 4/2011

folclor

Gherasim RUSU TOGAN Cântecul vieţii în spectacolul nunţii

manifestare colectivă, atât prin mulţimea simbolurilor ce le incifrează, cu sens inclusiv benefic, cât şi prin gestica sa amplă, concretizată în dans, strigătură, mişcare ritualică şi fabulaţie oratorică. Descoperim în gradaţia momentelor nunţii o regie amplă, solemnă şi încărcată de fast. Şi fără nici o exagerare, credem că din acest mozaic ritualic se poate desprinde însuşi ciclul vieţii, cu tot ce a însemnat el până la acest moment crucial, de trecere în etapa definirii individului la un statut propriu, în colectivitatea aparţinătoare. Deasemeni, nu se poate omite faptul că anumite elemente de recuzită ce le implică, prin vechime a şi tulburătoarea lor încărcătură metaforică, rămân capodopere ale spiritului nostru folcloric, în tot ceea ce are mai pur şi reprezentativ. Aşa bunăoară, Oraţia sau Conăcăritul, cu variantele lor diverse (1), prin formulele poetice pe care le conţine ca datină de nuntă în scopul peţirii miresei, reprezintă o podoabă artistică de mare preţ, a cărei înfăţişare alegorică sub aspectul unei vânători “de mari proporţii”, constituie în viziunea lui Petru Caraman “simbolul global” (2). Astfel, Colăcăria, parte alcătuitoare a poeziei ceremonialului nupţial conţine o elevată metamorfozare a vieţii. În pragul împlinirii “ceasului de aur şi foc” al sărbătorii Revista nouă, 4/2011

randios şi de semnificaţii, nunţii G spectacolulîncărcat depăşeşte, în lumea tradiţională, toate celelalte forme de

“Ieşi, mireasă, cu vadra Şi stropeşte-ţi poiata! Să te plângă maică-ta Să bucuri pe soacră-ta!” (Strigătură)

nuntirii, în expresia regretabilului poet Ioan Alexandru, împăratul, într-o dimineaţă, împreună cu ai săi crai s-a pregătit de vânătoare: “AI nostru tânăr împărat / Dimineaţa s-a sculat / Pe obraz că s-a spălat / La icoane s-a-nchinat / Lui Dumnezeu s-a rugat / Mândre haine a-mbrăcat / Pe cal negru-a-ncălecat. .. “ De-acum, începe marea călătorie-vânătoare, o iniţiere, ieşire dintr-o condiţie şi trecere într-alta, călătorie condiţionată de o stare excepţională. Iar aceasta nu poate fi decât sub semnul podoabei sărbătoreşti, a nevoii de alb, de stare purificatoare. “Tânărul împărat” reiterează motivul căutării Henei Cosânzene din basmele noastre, însoţit în cazul de faţă de naş, staroste, colăcar, stejar, feciori de nun şi nuntaşi de rând. Dialogul şi gestica, la întâlnirea cu vomiceii miresei, reprezintă momentul ÎnfrUntării dintre două lumi, a căror apropiere îşi are momentele sale sinuoase. Este, pe de o parte, lumea mirelui, lumea vânătorului, şi cea a miresei. Se încearcă răpirea florii-mireasă, a crăişoarei, zânei, “a mândrei-mândrelor” sau a căprioarei. Mulţimea variantelor existente în oraţiile de nuntă, frecvente în toate zonele ţării, conţin, totuşi, o unitate tipologică, nimbată de altfel pe un fond arhaic, sunt dovezi certe ale unităţii de origine, neam şi continuitate a românilor. Dar din mulţimea de semnificaţii să reţinem şi faptul că nunta, în ansamblul ei, este situată sub zodia apei limpezi, a bucuriei şi fericirii,marcând pe linie metaforică tocmai această vânătoare-iniţiere a “tânărului împărat”. Apoi, dacă în cele trei momente capitale din viaţa omului, reprezentate de naştere, cuplarea mirilor (nunta) şi marea călătorie (moartea), “descoperim, în optica folcloristului etno-muzicolog Ilarion Cocişiu, trei rituri ale unuia şi aceluiaşi cult al pământului” (3), înseamnă că în spectacolul nunţii vom întâlni sintetizate multe elemente magico-ritualice specifice riturilor de fertilitate şi de fecunditate, dar chiar şi de propiţiere. Folcloristul amintit îşi marchează afrrmaţia cu exemple care atestă, concret, apropieri dintre ritualul nunţii şi cel al secerişului, respectiv Cununa, apropiere care, 93

prin unele aspecte poate merge până la identificare totală. Gestul udatului nuntaşilor şi deşertatul apei rămase la rădăcina unui altoi sau viţă, în timpul jocului ritualic al miresei, constituie o dovadă certă a migrării de proceduri magice dintrrun univers ritualic într-altul. Dar să urmărim, în continuare, pe firul ritualic al nunţii, o parte din repertoriul oraţiilor care-i omează bogăţia sc enică: Logodna sau “căutarea de loc”: Oricât ne-am antrena să stabilim similitudini între diversele universuri ale vieţii noastre ritualice, este necesar ca până la urmă să ţinem seama un fapt esenţial. Anume, că suma de gesturi care aureolează spectacolul nunţii cu inedit şi splendoare, necesită să fie văzută drept prelungiri de factură benefică a vieţii, în ansamblul ei. Ca urmare, în ordinea procedurilor sale, logodna apare ca un moment sacru, probabil unul dintre cele mai bine conservate, privind menţionarea modelelor , a normelor şi tiparelor arhietipale. După S.Fl.Marian, logodna “s-a introdus în popor ... prin biserica creştină şi anume în timpul acela, când limba slavonă era la români limba statului şi a bisericii” (4). În privinţa terminologiei, sinonimiile termenului “logodnă” sunt deasemenea multiple, cu trimiteri înspre anume arealuri geografice româneşti. În Transilvania şi Banat, bunăoară, au supravieţuit până azi variante semantice precum: credinţ~ încredinţare, alături de logodnă, iar în Bucovina, vechea Basarabie şi Moldova, frecvent este logodnă şi uneori credinţă. (5) În această unitate etnografică, logodna se situează ca un prim moment “oficializat” ce urmează etapei în care tinerii s-au cunoscut cu discreţie şi distincţie, hotărându-se, singuri sau cu consimţământul tacit al unora dintre apropiaţi, să-şi împreune viaţa. Ca însemn al purităţii în gânduri şi fapte, actul logodnei îşi semnifică starea, prin câteva gesturi ritualice semnificative. Vizând, aşa cum s-a anticipat deja, întâiul pas de cunoaştere al celor două neamuri, logodna este consfiinţită mai întâi prin gestul spălării mâinilor, înainte şi după “masa de înţelegere”. Acestui moment premarital, din aşa-zisa 94

categorie a stereotipiilor pietrificate, ţinem să-i adăugăm ca marcă faptul că în starea de astăzi, când mutaţiile de populaţie dintr-o wnă într-alta sunt frecvente, el s-a reactivat cu o pregnanţă greu de imaginat cu câţiva ani în urmă. Fenomenul îşi găseşte cauza în necesitatea cunoaşterii între familiile ce se implică în actul marital, de obicei provenind, geografic, din zone diferite. În aceste situaţii, des întâlnite astăzi, fiecare vine ca datumul tradiţional specific, iar în procesul acestor racolări inerente, fiecare îşi fructifică o parte din bogăţia tradiţională. Gestul ritualic al spălării în spaţiul logodnei este, deci, împlinit de viitoarea mireasă. Ea toarnă apă în palmele adunate căuş ale părinţilor şi rudelor mirelui, care pe pragul casei îşi spală faţa şi mâinile, după care se usucă folosindu-se de ştergarul înfiorat, purtat de fată pe braţul stâng. Cât priveşte semnificaţiile gestului spălării, răspunsul îl găsim în chestionarele lui B.P.Haşdeu: “să-i spele Dumnezeu de toate relele”, explicaţie însoţită de menţionarea că “apa se toarnă din oală nouă”.(6) Pare nimerit să adăugăm în acest spaţiu observaţia că implicarea apel m procedurile specifice nunţii este rezultatul investirii ei cu valenţe ample, fapt ce atestă bogăţia semantică a magicului de natură acvatică cu proprietăţile sale specifice. În semantica dată de Durand apei, se poate descoperi de altfel uşor forţa şi căile ei de acţiune: “ ... nu acţionează prin spălare cantitativă ci devine substanţa însăşi a purităţii; câteva picături de apă fiind deajuns de a purifica o lume.” (7) În cazul nostru, este uşor de înţeles faptul că gestul spălării ritualice, însoţit de cel al ospăţului, implică totodată şi ideea de curăţenie în gânduri şi intenţii, stări de bun augur în care urmează ca datina să fie împlinită. Spectacolul ritualic Proba apei îşi află locul, deastădată, în momentul propriu-zis al nunţii, respectiv înainte de plecarea la cununie. Dar să-i urmărim în primul rând desfăşurarea actorială, în viziunea răspunsurilor la Chestionarul hasdeian: “Înainte de cununie, flăcăul purtător al bradului împreună cu mireasa; se duc cu o Revista nouă, 4/2011

găleată şi cu un mănunchi de busuioc la o fântână, însoţiţi de lăutari. Scot apă şi o varsă, repetând gestul de trei ori, apoi fac horă în jurul vedrei pline ... “(8) Gestul scoaterii apei este în sine o componentă a procedurilor iniţiatice, de probă prin care se atestă calităţile de excepţie ale miresei. Dar senmificaţiile se multiplică: deşertatul apei de trei ori este însenm al dorinţei de rod, gest magic prin care mireasa îşi implică sinele. Ea săvârşeşte la modul simbolic minunea rodirii, substituindu-şi astfel existenţa viitoare sub senmul fertilităţii. Dar nu în ultimul rând, în modul devenirii, stropitul ogrăzii cu apă se înseanmă ca gest simbolic, drept procedură de purificare pentru primirea dragului. Virtual, împlinirea gestului condiţionează posibilitatea trecerii într-o nouă condiţie a vieţii: “Să stropim ograda-n jos, / Să-ţi vie mire frumos, / Pe cal negru înspumat / Ca Făt-Frumos de-ntrupat. / Să stropim ograda-n sus, / Ca să ai noroc la fus. / Să stropim ograda-n cruce, / Că mirele tot te-o duce”, se strigă, la primirea mirelui, în zonele suddTransilvănene.(9) Aşa cum se poate uşor constata, în întregul areal magico-ritualic al obiceiurilor şi tradiţiilor noastre, şi repertoriul nunţii îşi grupează funcţionalitatea în două direcţii. Întruna din ele predomină funcţia de sacralizare, aşa cum uşor s-a putut constata în procedura “probei apei” şi a doua este cea de celebrare, prin prezenţă scenică, celebrată prin joc, probe iniţiatice cu funcţia magică pierdută, cântece, strigături de haz şi voie bună ş.m.a. Aşa cum s-a observat de către mai mulţi cercetători, perioada de dinaintea plecării la cununie, raportată la întregul ceremonial este cea mai bogată “sub raport!ll succesiunii faptelor rituale”. Şi comportamentele fiind “eminamente rituale” şi când se întâlneşte “repertoriul ritualic cel mai senmificativ, chemat să consacre, alături de celelalte componente ceremoniale, înaintarea celor doi tineri înspre amintita trecere (în condiţia maritală ş.n.)“ (10) Hora apei: cum este denumit dansul ritualic ce însoţeşte gestul scoaterii apei, se constituie ca o componentă a dansurilor Revista nouă, 4/2011

nupţiale, cu senmificaţiile cultice în parte, totuşi pierdute. Totuşi, aşa cum încă se mai practică prin unele zone mai izolate (din sudul Transilvaniei şi zona montană a Transilvaniei nordice), dansul în sine mai păstrează încă relicte din vechile sale senmificaţii. Se încinge o horă în jurul găleţii, la mijloc joacă mireasa, cu fiecare fecior în parte, schimbându- i după câteva ritmuri. Hora se fmalizează prin prinderea în joc a mirelui, când, după alte câteva măsuri, ea se destramă. Simbolic, în acest moment se anticipează desprinderea dintr-un univers şi trecerea într-altul necunoscut, respectiv cel marital. Dealtfel, “ocolirea prin dans a unei fiinţei sau a unui obiect înseamnă intrarea în stăpânirea lui, posedarea lui necondiţionată”, ne informează chestionarul lui Hasdeu. (11) Totodată, fiecare participant la horă primea ceva din darurile cu care era înzestrată “regina de o zi”: o floare, un colac, o batistă; toate la un loc semne ale desprinderii şi de propagare a prosperităţii şi sănătăţii. Reamintim de altfel faptul că în aceste momente, mireasa este frnţa care “se bucură de unele perogative ce o fac deosebit de căutată”. (12) Şi totuş~ deşi mireasa “pe toate le poate face cât este mireasă”, are însă la rândul său două interdicţii, cu rostul împiedicării maleficului: “să nu se laie şi să nu aducă apă de la fântână, că văduveşte”. (13) De asemenea în concentrul apei cu referire la marele spectacol al nunţii, se reţin şi alte practici ritualice cu caracter acvatic, unele chiar simple variante ale celor deja enunţate: “Mai înainte de a pleca mirii la biserică să se cunune, mireasa împreună cu doi flăcăi cărora le trăiesc părinţii pleacă la o fântână cu apă. De acasă şi până la fântână fac trei hore în locuri deosebite; ajunşi aici, iau apă într-o doniţă în care pun şi busuioc, apoi se înapoiază acasă repetând iar cele trei hore în jurul doniţei. Când vin colăcarii (feciori) cu ginerele să ridice mireasa, iese nuna şi cu mireasa înaintea lor cu acea doniţă cu apă şi cu busuioc, pe care îl moaie în apă şi stropeşte în cele patru părţi. Apoi toată apa din doniţă o toarnă peste picioarele cailor, iar busuiocul se pune în perna pe care vor dormi 95

mirii. Cât va şade acest busuioc în pernă, atât vor trăi mirii căsătoriţi.” (14) Cu adaos la cele deja spuse, este necesar să stabilim, succint barem, relaţia apă-busuioc. Pentru credinţa populară în conceptul magic al existenţei, busuiocul este conceput ca floare a dragoste~ de unde şi mulţimea procedurilor în care este, şi azi folosită. “Ea atrage deopotrivă dragostea bărbaţilor sau a femeilor către cei ce o folosesc.” (15) Devenit indispensabil în acţiunile magice, gestul stropirii apei cu floarea de busuioc însumează printre altele purificarea locului, ±ăcându-l propice dragostei curate, în legământ de netrecere. Ca dovadă, o practică, cu rol de vrajă, se înscrie în acelaşi concentru: “ ... fetele iau o ulcică cu apă, pun în ea cîteva fIre de busuioc, ies apoi afară din casă şi, uitându-se la stele, descântă cu următoarea incantaţie: Una stea / Logostea / Adă-mi dragostea mea / De trei ori / Până-n zori / La astă ulcea cu flori / ... / Două stele / Logostele / Aduceţi dragostile mele / De trei ori / Până-n zori / La astă ulcea cu flori.” Dar practica nu-i încă încheiată. În asociere cu apa, suita gestică se continuă: Fata, încetând a se mai uita la stele, bea o parte din apă, cu o parte se spală pe obraz, cu o parte se udă pe cap, iar cu ce mai rămâne udă cărarea pe unde crede că i-ar putea sosi peţitorii. “Busuiocul din ulcică îl rupe şi îl presară, ca şi apa, pe calea pe unde vor veni feciorii, iar cu cealaltă parte se freacă pe mâini şi pe obraz.” Noaptea, în somn îl va visa pe voinicul dorit. (16) Lucian Blaga, vorbind despre “finalitatea subiectivă” a ideii magice considera pe bună dreptate faptul că lumea văzută magic este cu mult mai prielnică sufletului omenesc, din toate punctele de vedere: “ ... e aproape sigur, susţine poetul de la Lancrăm, că ideea magicului nu va putea fi niciodată izgonită din conştiinţa umană. Iar dacă ar fi izgonită de aici, e sigur că ideea magicului va continua să palpite în subconştientul uman, înrăurind de acolo orientarea în cosmos şi cele mai alese simţăminte ale noastre.” (17) Ca adaos la cele spuse în relaţie cu 96

Spălatul mirilor Procesiunea spălării, ce avea loc a doua zi după cununie, se mai mimează ici colo, prin practica aducerii unei găleţi cu apă, de către feciorii apropiaţi mirelu~ încercând apoi s-o deşerte peste el. Apărat de rude, până la urmă este iertat, în schimbul unor daruri (sticlă de băutură, lei, colaci etc.). În sudul Transilvaniei, a doua zi de dimineaţă, tinerii se duc la fântâna satului, sub privirile curioşilor, ce-i urmăresc, comentându-Ie

practicile magice în care apa se asociază cu busuiocul sau implică gestici în repetare, precum ocolitul vasului cu apă, menţionăm cele spuse despre funcţia psihologică a magiei. Conform acestui adaos, “Viziunea magică a lumii, ne atenţionează Gheorghe Pavelescu, n-ar fi decât icoana subiectivă a lumii ce ne înconjoară văzută în perspectiva dorinţei.” (18) Revenind, când în alt moment al nunţii, respectiv la întoarcerea de la cununie, mirii sunt primiţi la casa miresei tot sub semnul apei. Sunt stropiţi cu apă sfmţită, de pe prispa casei sau din pragul uşii. De-au avut înainte păcate, apa sfmţită cu prilejul propriei lor cununii, le spală, iar în noua devenire abia împlinită în faţa altarului, sunt, în expresia lui Mircea Eliade “Iară păcate şi fără istorie.” Adevărata lor “istorie” doar de acum va începe, iar colectivitatea le imprimă, ritualic, în clipele acestea sărbătoreşti, dorinţa împlinirii. Semnul norocului şi al abundenţei se desprinde de asemenea şi din gestul ritualic al aşezării cofelor pline cu apă în drumul mirelui şi al miresei, la plecare sau, după zonă, la revenirea de la cununie. Indiferent de situaţie, însă, mirelui i se impune săvârşirea gestului consacrator de a rostogoli cofele (cu apă), obicei pierdut atât ca valoare cultică dar şi ca practică ritualică.(19) Practica în sine viza fertilitatea în relaţie cu acvaticul, al dimensiuni cosmice. Bărbatul prin urmare este hărăzit să ducă greul, să întremeze o lume. Doar, aşa cum se spune în oraţiile nunţii, bărbăţia mirelui biruie obsacolele, aducând “Marfă subţire şi aleasă / Pentru dumneata jupâniţă / Mireasă.”

Revista nouă, 4/2011

Note: 1. Zonal, terminologia diferă: conăcărie (Moldova); colăcărie, colacul (Transilvania şi Bucovina); colăcerie, colăcăşie (Oltenia); conăcerie (Muntenia); stărostie (Transilvania):

apariţia în noua ipostază. De-aici, revin cu găleata purtată împreună, iar la intrarea în curte sunt întâmpinaţi de muzică, naşi, de fraţi şi părinţi. În mijlocul zilei, după masa ritualică, la care au participat naşii, părinţii şi alte rude apropiate, mirii şi naşii duc găleata cu apă în grădină, unde tinerii se spală pe mâini, iar restul apei este deşertată la rădăcinile unui lujer. Interesant este şi gestul ştergerii feţei; mireasa la poala cămăşii mirelui, iar, la rândul său, mirele îşi usucă faţa cu şorţul miresei. Spectacolul nunţii, deci, ca început de nouă ordine în destinul a doi tineri, regină şi rege de o zi, ni se oferă încărcat de valenţe magice, de mari semnificaţii iar apa, în acest context simbolic de referinţe, consfinţeşte devenirea celor doi într-un plan superior, purificându-Ie sufletul şi fiinţa .. .Într-o altă ordine, raportând acest tezaur de valori la întregul sistem de concepte ritualo-magice ale societăţii tradiţionale, ele vor trebui văzute într-o totală interdependenţă de sistemul amplu al bunurilor mediului înconjurător, pentru simplu motiv, că ambele surprind relaţia intrinsecă dintre om şi lumea în care-şi arde viaţa. În lumina acestei viziuni, simbolistica apei, cu atâtea prezenţe în spectacolul nunţi~ se substituie ideii de curăţenie, ideal ce defmeşte aspiraţie întru dăinuire sub însemnele spirituale ale sărbătorescului.

conform, Ioan Moanţă, Nunta la români, Editura Minerva, 1989, p.17; unde sunt date şi denumirile celor care le rostesc: conăcar, colăcar, colăcer, staroste, vomic, vătaf etc. 2. Petru Caraman, Pământ şi apă, Editura Junimea, 1984, p.174 3. Ilorion Cocişiu, Cântece de seceriş, 4. S.Fl.Marian, Nunta la români, Editura Grai şi Suflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 1995, p.125 5. Ibidem 6. Conform, Tipologia folclorului, Editura Minerva, 1970, p.139 7. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, 1977, p.213 8. Tipologia ... (op. cit), p.140 9. Text cules de autor, din localitatea Ghijasa de Sus, de la mama sa (1980) 10. Ion Şeuleanu, Poezia populară de nuntă, Editura Minerva, 1985, p.117 11. Conform Tipologia ... (op. cit) 12. Ibidem 13. Credinţe şi superstiţii româneşti, după Artur Gorovei ŞI Gh.F.Cianşanu, Editura Humanitas, 1990, p.155 14. Ibidem, p.84 15. Cornel Dan Nicolae, Leacuri şi remedii magice din Carpaţi, Editura Ethos-Axis Mundi, Bucureşti, 1995, p.16416. Ibidem, p.166 17. L.Blaga, Despre gândirea magică, Bucureşt~ 1941, p.173 18. Gheorghe Pavelescu, Magia la Români, Editura Minerva, 1998, p.102 19. Despre această procedură, autorul a primit relaţii de la Bordeanu Verghina, din localitatea Stejeriş- Agnita, decedată în anul 1999, la vârsta de 82 de ani.

Revista nouă, 4/2011

97

Sculptorul VIRGIL – din Inima României spre Universalitate
VIRGIL MĂGHERUŞAN „Peintre Officiel de l’Armée de terre”

Marina NICOLAEV

artişti români de succes

În cadrul Salonului International „Art en Capital” la Grand Palais din Paris, artistul plastic VIRGIL (Măgheruşan) de naţionalitate franceză originar din România a luat Medalia de Onoare, la Salonul Artiştilor Francezi. Sculptorul VIRGIL are titlul de „Peintre Officiel de l’Armée” din 2007. Am avut privilegiul să îl întâlnesc şi să îi solicit un interviu privind parcursul său artistic incredibil pornind din inima României spre universalitate. Sculptorul Virgil se afirmă în lumea artistică franceză în similaritate cu Brâncuşi, la epoca lui. El revigorează sculptura modernă, prin talentul excepţional, forţa sa creatoare, autentică, prin tehnica sa minuţioasă dusă la perfecţiune, şi nu în ultimul rând, prin gravitatea şi eleganţa subiectelor abordate. 98

VIRGIL - “Art en Capital”, Paris, 2010

Marina Nicolaev – Bună ziua, Maestre VIRGIL! VIRGIL – E o mare plăcere să vă cunosc. MN – Maestre VIRGIL, mă bucură să vă găsesc aici lângă lucrările dumneavoastră. Aţi absolvit o facultate de arte plastice din România şi sunteţi originar din judeţul Cluj. VIRGIL – Deja cunoaşteti toate acestea, ce doriţi să mă întrebaţi? MN – Nu cunosc toate detaliile dar ceea ce m-ar interesa, pentru cititorii noştri, este cum aţi început să desenaţi, cum a devenit pasiunea dumneavoastră din copilărie, profesiune de onoare? VIRGIL – Vă voi răspunde la prima întrebare: sunt născut la Cluj în 1950. Am crescut la Braşov, toată şcoala am fost la Braşov, am revenit la Cluj pentru admiterea la facultatea de arte plastice. MN – Facultatea „Ion Andreescu” din Cluj. VIRGIL – Sigur. Prima dată, am căzut la examen, după care am intrat prin 1972-1973 la Cluj şi m-am transferat după 2 ani la Bucureşti să învăţ ce era de învăţat, atât la Cluj cât şi la Bucureşti. Nu înseamnă că am învăţat tot, dar aceasta îmi era intenţia. Am terminat facultatea la Bucureşti după care am fost repartizat profesor de sculptură la Brăila. Imediat însă, am câştigat un concurs pentru un post la Opera Română, apoi la Întreprinderea „Crinul” şi în final, la Muzeul Satului din Bucureşti unde am lucrat ca restaurator zece ani după ce am făcut toate cursurile UNESCO de trei ani întrucât legea pentru a fi muzeograf cerea: o facultate de profil (de exemplu, sculptura), plus trei ani de specializare într-o şcoală de restaurare. Anca Vasiliu, colega mea, era critic de artă, eu restauram sculpturile, alţii erau pictori, totul era organizat. Revin la a doua întrebare, cum am început să desenez. Simplu. Ne situăm în anii 1960-1962, în spaţiul braşovean, eu eram în clasa a V-a, aveam în vecinătate pe pictorul emerit Mironescu care avea titlul de „artist al poporului” şi care era în acelaşi timp preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din Braşov. A remarcat că aş avea talent şi în final i-a spus mamei: „Dă-mi-l încoace să îl fac pictor” şi aşa am început să desenez sub Revista nouă, 4/2011

controlul lui şi asta a durat până la facultate. În orice caz toată tinereţea, până la facultate, multe sâmbete şi duminici le petreceam în atelierul său dimineaţa de 8 la 12: punea o natură moartă „desenează, desenează” îmi dădea cu linia peste mână „măsoară, măsoară, de ce te uiţi cu ochii, ochii te înşeală, măsoară cu compasul, măsoară cu firul cu plumb”. Bun. Asta a fost cu desenul. După care am trecut la pictură, la culoare şi desen, desen, desen. Profesorul Mironescu era de şcoală veche, foarte bună, care nu era decat emanaţia Academiei franceze, unde pe la 1840-50-60 veneau artişti din toată lumea să studieze. Ruşii, la fel, au fondat Academia din Petersburg prin artişti italieni şi francezi, românii nostri, ştim foarte bine, creatorii şcolii româneşti de pictură, sculptură etc, toţi aproape au făcut Academia din Paris, să nu mai vorbim de Brâncuşi. De ce? Pentru că este vorba de o ştiinţă numită Academie: Academia Franceză, care practic s-a exportat peste tot în lume. Prin faptul ca toţi veneau să studieze aici, o parte rămâneau aici, o parte se întorceau la ei unde contribuiau la opera ţării lor sau puneau bazele învăţământului ţării lor. În România, aceştia sunt Tonitza, Grigorescu şi toţi ceilalţi. MN – Aţi creat în România şapte monumente din câte am citit in CV-ul dumneavoastră. Care sunt acelea? VIRGIL – Trebuie să îmi amintesc. Prima, pe care am ratat-o, a fost din perioada când eram încă student în anul I şi, pe colina Universităţii din Braşov, am convenit cu directorul, ca practică productivă de vară, să facem un monument de inox de 10 m. I-am făcut o machetă, a cumpărat inoxul, şi acolo m-am păcălit. Inox nu mai lucrasem până la ora aceea şi ca să fie mai ieftin m-am mulţumit cu inox de 0, 75, trei pătrimi de milimetru, care e foarte subţire. Trebuia să îmbrăcăm o formă din cornier. Nu ştiam atunci că nu se poate suda aşa subţire, că trebuie cel puţin 2 mm ca să nu se deformeze să nu se strâmbe. Acest lucru pe care l-am constatat când am avut marea şansă mai târziu să lucrez în atelierele maestrului Constantin Lucaci cu care am muncit ani de zile şi de la care am avut de învăţat enorm. La el am înţeles că inoxul dacă nu are minim 2,5 mm, nu trebuie să îl atingi. În Revista nouă, 4/2011

fine, aceasta a fost prima lucrare. Îmi amintesc că eram în anul III la Bucureşti, încă nu mă căsătorisem cu Adriana Păunescu, de care eram îndrăgostit. Mai târziu, a dorit să divorţeze şi ne-am separat. Ea făcea secţia de textile şi era foarte bună la culoare. Eram student şi nu aveam prea mulţi bani. Atunci a venit a doua comandă, din partea primarului localităţii Nicolae Bălcescu din Dobrogea, din imensitatea spaţiului dobrogean. Nu mai ştiu cum l-am cunoscut, cred că eram la Casa de cultură a sectorului 4, unde dădeam cursuri de sculptură, în zona unde locuia viitoarea mea soţie. Primarul m-a întrebat dacă pot să fac sculptura lui Bălcescu (bust monumental în ciment). Bineînţeles, asta aşteptam, visam când eram tânăr, să am o comandă de monument. „Cum facem cu plata?” am întrebat. Cei de la Sfatul Popular mi-au spus: „Nu prea avem bani pentru chestii d-astea, dar vă dăm ulei, vă dăm zahăr, şi un cal arab” (cu acest cal, pe care l-am numit „Băiatul” am făcut ulterior, după ce l-am dresat, cascadoriile pentru filme şi spectacolele de voltijă la Circul de la Bucureşti)... Şi aşa am realizat monumentul lui Bălcescu. Dacă îmi amintesc bine, un al doilea exemplar, în gips, a fost cumpărat de Directoarea Casei de cultură „Bălcescu” a sectorului 4 din Bucureşti. MN – Al treilea monument? VIRGIL – Al treilea monument...trebuie să ne situăm undeva la Intreprinderea „Crinul” unde soţia mea a fost repartizată şi eu bineînţeles am urmat-o. Era un director deosebit, care ne-a ajutat foarte mult, şi care fusese sportiv, ca mine, coleg la lotul naţional, care se antrena în Poiana Braşov, făcuse polo pe când eu eram la lupte libere (a murit între timp). Deci, directorul uzinei „Crinul”, fericit că ne-am regăsit după ani de zile, m-a ajutat să-mi schimb repartiţia în „creator de imprimeuri textile” pentru a fi în acelaşi birou cu soţia mea. Primul lucru pe care a dorit să-l facem a fost sculptura în inox de pe faţada clădirii ( care nu ştiu dacă mai este acolo), o poveste care avea, dacă îmi amintesc bine, 18 m înălţime, că sunt 6 etaje cu lăţime 3 m, o formă abstractă care este totuşi o sculptură. Altă lucrare monumentală ratată în România, prin 1982 (pe care am realizat-o, 99

mai mică, în Franţa) a fost o comandă de sculptură cu 2 cai – 6 m înălţime – , prima variantă de „Jeu d’amour”, pentru Herghelia naţională de la Jegălia. Am făcut o machetă de vreo 70 cm. Directorul hergheliei a prezentat-o prin ierarhia Preşedintelui Ceauşescu, care nu a aprobat finanţarea măririi ei. Mi s-a plătit macheta – care a rămas la herghelie – cu un porc. O alta: ne aflăm prin anii 82-83, terminasem facultatea, eram în plină filmare, în calitate de cascador şi consilier de călărie, Szoby Cseh era şeful tuturor cascadorilor. Se filma la Sibiu „Burebista”, acolo dublam pe George Constantin şi pe Ion Dichiseanu. Ei trebuiau să nu se accidenteze. Un actor de talia aceasta cu spectacole de teatru în fiecare seară, nu-şi permitea să aibă vreun deget rupt. Seara, ajungând la hotel, găsesc la recepţie un număr de telefon din partea unei femei care îmi cerea să o sun urgent la Bucureşti. Erau multe tinere care doreau să devină actriţe. Deci, am ignorat telefonul. După patru-cinci zile dimineaţa la 5, sunt trezit de recepţie urgent: Bucureştiul mă cheamă. La telefon era Valentina Boştină (regretata sculptoriţă – MN); „Sunt sculptoriţă, am un monument, trebuie să îl livrez în vreo 3-4 luni, mi s-a spus că sunteţi singurul care puteţi să mi-l tăiaţi” - pe vremea aceea tăiam piatra la mână. Bref, i-am spus că am un contract încă 2 săptămâni. „Vă plătesc tot”. Ea nu realiza, ce însemna un contract cu Studiourile cinematografice de la Buftea! Am ajuns în fine la Bucureşti. Dacă îmi amintesc bine erau vreo 48 tone de piatră, l-am tras în vreo 3 luni, fără nicio sculă mecanică, numai la mână. Am făcut monumentul, amplasat în unul din oraşele moldoveneşti. Aveam Intreprinderea „Crinul” pe care deşi o părăsisem între timp, aveam încă acces la atelierul mecanic. La fiecare două zile veneam cu 300 şpiţuri şi dălţi pe care le ascuţeam acolo. Asta mi-a servit mult. Şi nu ştiu, cred că în 3 luni şi jumătate am realizat monumentul, un relief pe două feţe, este un plan înclinat la 30° pe 6 m lungime care este îmbrăcat de două volume de piatră pe dreapta şi pe stânga. Sculptoriţa Valentina Boştină era o gazdă 100

superbă. O chestiune interesantă s-a întâmplat acolo este că într-o bună zi exact când nu eram prezent, vine arhitectul oraşului beneficiar, care trebuia să toarne în beton planul înclinat soclul – pe care monumentul va fi amplasat. Valentina Boştină a făcut repede o schiţă cu planul nostru înclinat făcut din lemn şi pietrele care erau puse deasupra dar care nu erau încă sculptate. La ora aia eram preocupat să plasez pietrele simetric, deasupra soclului fixate cu scoabe între ele şi pe două rânduri suprapuse. Urma să sculptez în relief cele două feţe exterioare şi în final, după plasarea definitivă, spaţiul liber rămas în interior cca 70-80 cm, să îl umplu cu beton la cifă. Valentina mi-a spus că i-a dat arhitectului desenul soclului cu care el s-a dus la PiatraNeamţ. Vine momentul x, după ce am terminat monumentul, care a fost aprobat de către Paul Vasilescu şi ceilalţi, deci Valentina Boştină mi-a spus „gata Virgil, săptămâna viitoare trebuie amplasat”. Între timp, la Piatra-Neamţ s-a turnat din beton soclul, după dimensiunile pe care arhitectul le luase la atelier la Bucureşti. Pe urmă, încărcăm monumentul cu macaraua pe o platformă mare de camion pentru transport. Ajungem la Piatra Neamţ, încep să descarc, erau 8-10 piese pe dreapta, 8-10 piese pe stânga, simetric tăiate, dar erau cu unghiuri foarte rombice, nu erau paralelograme rectangulare curate. Încep să le plasez de la baza spre sus, şi după aceea al doilea rând. În timpul amplasării constat un spaţiu din ce in ce mai mare între piese, cam de o jumătate de palmă şi imi dau seama ca era o eroare de unghi al planului inclinat. Pietrele fuseseră tăiate riguros, funcţie de înclinarea planului. Arhitectul nu măsurase exact unghiul planului înclinat de la Bucureşti şi a executat la Piatra Neamţ soclul după o schiţă „artistică” a Valentinei. În loc de 30° a executat 35°. A trebuit să dau totul jos, să determin eroarea şi să încarc cu beton pentru corectare. Asta, bun, este o altă sculptură. MN – Celelalte lucrări? VIRGIL – Celelalte lucrări. Vă dau alta. Eram în 1985, Constantin Drăguţ, iubitul şi scumpul nostru rector era încă în viaţă – a murit la câţiva ani după aceea. Mi-am zis să depun şi eu candidatura la Bucureşti pentru Revista nouă, 4/2011

o tabără de creaţie care se organiza lângă Tg. Mureş, la Iernut. Acolo, era un primar, îl cheamă Cornea, care mi-a devenit foarte bun prieten după aceea (îi transmit salutări lui şi nevestei lui cu această ocazie). Cornea este un tip deosebit. Cornea era foarte atins afectiv de fenomenul care s-a petrecut acolo în anii 1944 după 23 august eliberarea ţării: 11.000 de români morţi pe Mureş în 20 de zile. S-a organizat o tabără de sculptură cu 11 artişti ori 11 ani (total 121 sculpturi). S-a ales o colină care a împărţită în 11 secţiuni, urmând ca în fiecare secţiune să fie plasate câte 11 sculpturi ale anului respectiv. Primarul Cornea asigura mâncare, cazare etc. Exista şi o contribuţie financiară a Uniunii Artiştilor Plastici. Concret, situaţia strategică (aşa cum am început să spun) era următoarea: pe stânga Mureşului şoseaua naţională este la un kilometru. Paralel, pe malul drept, se află o colină pe 300 m înălţime, cu un unghi de 30°. Tot dealul este de 1 km înălţime fără denivelări, complet descoperit şi fără tranşee. Pe coama asta, după 23 august 1944, 150 de nemţi s-au instalat în buncăre cu mitraliere. În acelaşi timp, la Târnav,e la 20 km de acolo, era amplasată artileria românească. Ea trebuia să acompanieze atacurile româneşti, prin radio, funcţie de coordonatele pe care le primeau. Sincronizările decurgeau extrem de prost că săracii romani se trezeau cu tot bombardamentul în cap şi nu puteau să se întoarcă. O catastrofă. Cornea era bolnav de chestia asta. Subiectul simpozionului era exact acest moment: August 1944. Nu ştiu cum a evoluat simpozionul, sper că a continuat. MN – Şi lucrarea dumneavoastră? VIRGIL – Şi eu atunci ce am făcut? Am făcut o sculptură în piatră (cca 22 tone şi 4,5 m înălţime) şi beton, cu o compoziţie de trei cruci suprapuse. Baza este e o cruce de 5 m x 5 m în beton, cu o groapă la mijloc, umplută cu apă, pe care plutesc trandafiri roşii, simbolul sângelui vărsat. Deasupra se află o figură umană monolitică, cu o cască militară pe cap, cu patru braţe în cruce, asemănătoare cu crucea de Lorraine (a doua cruce). A treia cruce am tăiat-o pe piept, aceasta fiind intersectată cu două cercuri concentrice: imaginea care se vede în vizorul unui tir. Revista nouă, 4/2011

MN – La Iernut aveţi încă două lucrări. VIRGIL – Văd că ştiţi. La Iernut, a fost un moment când, în timp ce eram acolo, Cornea mi-a spus că trebuia să vină şeful statului (era Ceauşescu pe vremea aceea) în zece zile şi trebuia să facă imediat ceva urgent, ca să fie o primire deosebită. Atunci i-am spus: „Uite, dragul meu, oraşul tău e frumos, tu eşti fain, din punct de vedere strategic tu ai o şosea care taie în două localitatea, deci sunt două accese din două părţi posibile, opuse, nu este ca Bucureştiul să nu ştii prin ce parte se intră, deci să nu ştii unde poţi să plasezi o sculptură. Trebuie un monument cu care să marchezi ambele intrări. Hai să facem acelaşi lucru în două exemplare şi punem două sculpturi abstracte cu elementele de bază economice pe care Iernutul le are: termocentrala şi grâul”. Este un volum de 12 tone, îmi amintesc. Tot monumentul l-am făcut într-un atelier lucrând direct negativul din table de oţel şi piese de lemn, pentru că nu aveam timp s-o modelez. Am făcut totul după o machetă mică. Sculptura se compune din două elemente: un picior rectangular de 6-7 m înălţime, corp comun cu un soclu în pământ de cca 30 tone de beton. Deasupra este un volum ca o carte semideschisă de 4x2m, unde am făcut un simbol al energiei şi jos un spic. La faţa locului am pus betonul pentru fundaţii. Am făcut în două etape: întâi piesa de jos care trebuia să aibă multă armătură înăuntru din bare de fier de 18-20 mm, pe care am terminat-o cu o placă de fier de 2 cm grosime. Pe urmă, aceeaşi armătură în piesa de sus, pe care am ridicat-o cu macaraua, am plasat-o pe un picior sudând cele două plăci între ele. Muncitorii le-au vopsit imediat, eu am plecat, totul a ieşit bine, primarul a avut o bună imagine, evident. MN – Din 2007 sunteţi artistul oficial al armatei franceze. Cum s-a întâmplat acest lucru? VIRGIL – Afirmativ. Trebuie să vă explic cadrul istoric al acestui corp de pictori ai armatei franceze. Acum mai bine de 300 de ani, când palatul Versailles era în plină construcţie şi Franţa era în plină perioadă de războaie, Louis XIV avea nevoie de artişti fideli şi foarte 101

competenţi, pentru două motive. Cum pe vremea aceea nu exista nici satelit, nici GPS, nici dromi, aparat de fotografiat, sau hărţi numerizate, ca în războaiele de azi, singura soluţie era să recurgă la o cartografie picturală realistă executată de foarte buni desenatori, pictori, care să redea exact lăţimea fluviului, de unde începea muntele, pe unde treceau cu trupele, unde sunt canalele etc. - ceea ce fac cercetaşii astăzi. Acesta era primul scop, care a generat în pictură genul numit „scenes de batailles” considerat cea mai dificilă categorie, până la 1900. Al doilea motiv, era ca regele să recruteze artiştii capabili să picteze să sculpteze etc. pentru realizarea palatului Versailles. Louis XIV a folosit o mare parte din armată la construcţie, dar nu avea cu cine să facă decoraţia. Handicapul mare era cum să se facă selecţia între artiştii existenţi. Atunci, Colbert are o idee genială şi spune ceva de genul „Sire, vă propun să îi adunăm pe toţi artiştii si prin comparaţie – ceea ce nu se făcuse până atunci – să vedem care sunt 102

Bizonul ©Marina Nicolaev

cei mai buni” „Unde să-i expunem?” „În salonul majestăţii voastre, sire”. De acolo vine noţiunea de salon. Termenul în timp s-a banalizat pentru că vorbim astăzi de salon de agricultură, gastronomie etc. Primul salon se face însă la Versailles. Aşa se organizează un corp al armatei numit „POA” Pictori Oficiali ai Armatei (istoric se cheamă pictori şi nu sculptori, sculptorul nu putea să modeleze caii pe câmp). Superior acestui titlu era Pictorul Oficial al Regelui ( Fragonard, de ex.) A treia categorie erau membrii Academiei care jurizau şi compuneau „Le Salon” (astăzi Salonul Artiştilor Francezi). La ora actuală, armata franceză dispune de un corp special numit „Pictorii oficiali ai Armatei” care sunt recrutaţi pe criterii profesionale în cadrul unor expoziţii organizate de către Armată şi pe baza unor invitaţii şi recomandări avizate. De exemplu, anul trecut au fost 98 de candidaţi, din care au fost reţinuţi doar 2. Asta se întâmplă. MN – Trebuie precizat că în Franţa titlul istoric de „Peintre Officiel de l’Armée” este acordat de Ministrul Apărării şi artiştii aparţin de „Service historique de la défense”. Ei poartă titulatura de Pictori ai Armatei. Artiştii sunt stagiari timp de minimum şase ani (voir nouă) şi pe urmă sunt titularizaţi. Pictorii agreaţi (stagiari) nu sunt mai mulţi de douăzeci, pe când numărul Pictorilor titularizaţi este nelimitat. Cu titlul de protocol, Pictorii agreaţi au gradul de căpitan iar Pictorii titulari de comandant. Virgil Maghérusan este unul din cei 46 artişti contemporani care au acest titlu excepţional, şi al doilea francez de origine română (celălalt fiind pictorul Paul Anastasiu) prezent în acest corp de elită. VIRGIL - Astăzi avem la fiecare doi ani un Salon la Hôtel des Invalides, unde Pictorii armatei expun şi în acelaşi timp sunt invitaţi un număr de 150-200 de civili care sunt distinşi la alte saloane importante. Poate unul sau doi dintre ei vor fi după câţiva ani, aleşi, pe bază de un dosar prezentat la nivel înalt. Este important de precizat că este nevoie nu numai de profesionalism ci şi de acurateţe morală. Numirea, aşa cum Revista nouă, 4/2011

spuneaţi, este decisă prin decret de către Ministrul Apărării. MN – Se recunoaşte din ce în ce mai mult valoarea Şcolii de arte plastice româneşti în lume, începând de la Constantin Brâncuşi, un artist universal de necontestat. La ora actuală, sunt mulţi sculptori români aflaţi pe treptele cele mai înalte ale Artei: Ion Irimescu, Constantin Lucaci, Paul Vasilescu, Ion Mândrescu, George Apostu, Iliescu Călineşti, Mihai Buculei, Mircea Spătaru, Nicăpetre, Nicolae Băndărău, Ovidiu Maitec, Pasima, Sava Stoianov, Vlad Ciobanu, Aurel Ierulescu ş.a. Unii v-au fost profesori, alţii colegi. Ce părere aveţi despre şcoala românească despre artă şi mai ales, ultima întrebare: când doriţi să faceţi o retrospectivă în România?

VIRGIL – Ce părere am despre şcoala românească? Este o realitate, nu este numai părerea mea: este o părere obiectivă este în fond o excelentă şcoală, şi o afirm de multe ori la microfon când mi se dă ocazia şi este contextul: Şcoala românească este Academia franceză creată între anii 1670-1830, pe care francezii au exportat-o în toată lumea, inclusiv România. Aşa cum vă spuneam la începutul interviului. Artiştii români veneau în Franţa între 1800-1940 să îşi facă studiile aici, fie pe banii lor, fie pe bursa statutului român. Unii rămâneau pe loc şi deveneau francezi, alţii se întorceau acasă. Pe scurt, arta franceză a fost exportată peste tot din America latină până în Rusia. Academia franceză a creat Şcoala românească şi instaurarea comunismului Revista nouă, 4/2011

Virgil şi Dr. Louis-Marc Servien, comte de Boisdauphin, ©Marina Nicolaev

după 1945 a profitat de cunoaşterea aceasta, a ştiut să folosească bazele artelor franceze deja existente. Venind şi trăind în Occident îmi dau seama că democraţia şi libertatea de liber acces la a învăţa ce vrei, a dus la faptul că suntem prea mulţi artişti şi nu totdeauna la acelaşi nivel, bineînţeles. Sunt tipi formidabili foarte buni, dar şi aici, raportat la numărul total, profesionismul este redus. Vorbind despre şcoala românească, probabil că ştiţi că am mediat, în noiembrie 2006, o invitaţie (gratuită) pentru o delegaţie de artişti români, cu ocazia intrării României în U.E., la primul salon „Art en capital” la Grand Palais. L-aţi evocat pe Constantin Lucaci, un maestru în oţel inoxidabil! Lucrând pentru el am avut ocazia să-mi perfecţionez cunoştinţele în tehnica bătutului în inox şi am învăţat utilizarea corectă a maşinii de mărit. Inoxurile lui! Nu am văzut pe nimeni de 20 de ani de când sunt aici să facă inoxuri ca el bătute la ciocan, concave, convexe şi apoi sudate. Acum 100 de ani, francezii erau cei mai buni în bătut, tehnica se numeşte „cuivre repoussé”: Bartholdi a făcut statuia Libertăţii numai cu ciocanul (Frederic Auguste Bartholdi a proiectat şi realizat învelişul de cupru al statuii Libertăţii- MN) . Este o ştiinţă franceză! Lucaci şi-a permis luxul să atace inoxul, care este mult dur decât cuprul. El a reuşit acolo în Bucureştiul lui, în Reşiţa lui, cu mintea lui tehnică. Am avut şansa să învăţ acolo, lângă el, ceea ce mi-a servit enorm. Niciunul nu ştia să lustruiască piesele de inox ca el. De multe ori, râdea de noi, ne spunea că trebuie vin alb, puneam pe pâslă de lână şi vin alb, dar degeaba, nimeni nu reuşea ca el. MN - Şi când veţi dori să organizaţi o expoziţie retrospectivă în România? V-aţi gândit? VIRGIL – Nu m-am gândit, am atâta de lucru! Nu mi-am pus problema asta. Dar de ce nu? În orice caz, se va face, chiar dacă vreau sau dacă nu vreau. Dacă n-aş vrea, se va face după moartea mea, în mod sigur. Nu s-a ivit ocazia. De ce nu? Nu m-am gândit încă la asta pentru că am multă muncă, nu sunt milionar, îmi place să lucrez, asta e tot. MN – Maestre Virgil, vă mulţumesc. 103

Liszt după 200 de ani Recital Petruţiu & Radu Trio Gheorghiu

cronica muzicală

fost arhiplină sâmbătă, 22 octombrie 2011, începând cu orele 10 (9) ½ dimineaţa. Publicul fidel acestuia a luat parte la recitalul sărbătoririi bicentenarului naşterii compozitorului şi dirijorului Frantz / Ferenc LISZT (1811-1886), susţinut de ilustra pianistă Ilinca Dumitrescu, împreună cu soprana Raluca Oprea şi fagotistul Vasile Macovei. Printre invitaţi am remarcat prezenţe totdeauna de marcă, precum generalul (r) Constantin Drăghici, publiciştii Nic Dumitrescu şi Constantin Marin, poetul Niculae Stanciu şi istoricul Octavian Onea, profesoara universitară Sanda Hârlav Maistorovici şi maestrul Virgil Manolache, fost director al Filarmonicii Paul Constantinescu. Evenimentul a fost moderat de maestrul Alexandru Bădulescu, legenda vie a vieţii muzeal-muzicale ploieştene, şi de invitatul d-sale, profesorul universitar doctor în Muzicologie, Alexandru Leahu. Discursurile domniilor lor au refăcut în parte epoca de travaliu şi glorie în care Frantz Liszt s-a remarcat şi apoi s-a impus în pantheonul muzicii universale. Plănşile cu care maestrul Leahu ne-a ilustrat comentariul d-sale, ne-au redat ceva din atmosfera romantică a unor istorice oraşe ale spiritualităţii, precum Ierusalimul şi Sevilla, După 200 de ani, prin forţa cuvintelor în asociere cu imaginile, vorbitorul ne-a plimbat prin locuri şi vremuri impresionante pentru Frantz Liszt, care i-au inspirat capodoperele. Un album sui-generis al călătoriilor, precum şi un atlas al literaturii poetice folosite în elaborarea impresionantei sale creaţii. „Liszt – a spus între altele, 104

excepţională, Rotonda Casei memoriale Paul Constantinescu, Î ntr-o ambianţăstructura Muzeului, a veritabil Atheneu în

maestrul Alexandru Leahu – a apărut într-un moment – crucial – în care, după Beethoven, clasicismul îşi epuizase resursele de progres, apărând, prin urmare, opere epigonice, fără niciun fel de inovaţie creatoare. De aceea, totul s-a bazat pe un constructivism muzical adesea inexpersiv. El a creat poemul simfonic, drept gen muzical şi a impregnat cu idei poetice, muzica epocii sale. Foarte sensibil la ceea ce îl înconjura, prindea cu uşurinţă, în simţirile lui, trăiri extraodinare pe care apoi le fixa cu virtuozitate în sunetele unei partituri! Trecând prin Iaşi, în peregrinările lui, Liszt l-a ascultat pe marele nostru Barbu Lăutaru – în faţa căruia s-a înclinat cu respect şi mărturisită preţuire!” De altfel, a rămas antologică aprecierea contemporanei lui, Clara Schumann, soţia lui Robert Schumann, referindu-se la vocaţia pianistic-componistică a lui Liszt: „Liszt cânta cu uşurinţă acolo unde noi trudeam din greu şi în final nu ajungeam nicăieri !” Recitalul vocal-instrumental anunţat publicului, a constat, în prima lui parte, într-o romantică suită de lieduri interpretate de frumoasa soprană Raluca Oprea, în acompaniamentul ilustrei pianiste Ilinca Dumitrescu. Voce liric-impetuoasă, cu un timbru super-flexibil între grav şi acut, colorat cu suavităţi şi tensionate rezonanţe, Raluca Oprea a demonstrat şi arta atitudinii studiate de detaliu (modul cum ţinea, în plină execuţie melodică, cu mâna dreaptă, partitura), trimiţând la Haricleea Darclée, la Eugenia Moldoveanu şi la Maria Callas! În „Violeta” şi în „Primula”, pe versurile poetului Joseph Muller, în „Ca o floare” şi în „Un negru brad se înalţă”, versuri – Heinrich Heine, şi în „Floare şi mireasmă”, poem de Cristian Frederich Hebbel, epoca romanticului Frantz Liszt a revenit pentru aproximativ o jumătate de oră. Fără a fi avut mulţi dintre noi, cunoştinţe de limbă germană, vocea minunat nuanţată a sopranei Raluca Oprea, a descifrat meandrele celor 5 lieduri, cu farmecul caracteristic unei artiste lirice în clară ascensiune. Melancoliile – precum nisipul în clepsidră, au desenat stări sufleteşti incomparabile, izvorând continuu din claviatura pianului magnificat de mâinile Revista nouă, 4/2011

aurite ale doamnei Ilinca Dumitrescu. Fascinaţia liedului lisztian are forţa miraculoasă a regăsirii timpului pierdut, iar doamna Ilinca Dumitrescu – brilliantă stăpână a pianului – ni l-a sugerat pe Marcel Proust, în ipostaza simfonică a romanului său. De altfel, distinsa pianistă ne-a plimbat – cu delicateţe şi fior, cu eleganţă şi suferindă bucurie ! – , alături cu Frantz Liszt, într-un poştalion de cursă lungă, interpretând, în final, răscolitorul „Consolations pentru pian”! Compania lui Liszt, prin neasemuitul său veac romantic, ne-a apropiat de Esenţă ! Liniştea s-a interferat cu tunetul, pacea cu fulgerul. Firul reveriilor a continuat pe canavaua recitalului susţinut, în partea a doua, de fagotistul Vasile Macovei – un maestru al acestui instrument ciudat, dar cu o prezenţă specială în lumea sunetelor. Dialogurile pian-voce şi pian-fagot au restituit memoriei şi sufletului acea dualitate care, în planul estetic, înalţă şi purifică, predispune la meditaţie, aduce firea omenească în transcendental, determinând-o să reflecteze la rosturile ei pe acest pământ. În ascendenţă, cum am spus, d-ra Raluca Oprea a însufleţit prospeţimea şi a înveşincit lumina. Virtuoz, maestrul Vasile Macovei ne-a transmis trăirea d-sale, luând aminte la imperativa „Tu – care cobori din ceruri”, precum şi la efluviile sentimentale ale misticei „Loreley”! Consacrată prin măiestria şi vocaţia pianistică, cu izbucniri şi discrete dangăte de clopot medieval, arta solistic-interpretativă a d-nei Ilinca Dumitrescu este un continuu şi unic – mă refer la permanenţa acestei divine însuşiri – sunet al spiritului universal! Reper în galeria marilor noştri pianişti şi a marilor noastre pianiste, doamna Ilinca Dumitrescu aureolează claviatura, îi imprimă o diafană majestate, iar prin firul osmotic durat de poezia Marianei Dumitrescu, venerata d-sale mamă, ne-am simţit adiaţi de una din strălucitele scrieri ale ilustrei poete, care a reverberat din eter; versuri pentru un excepţional lied, credem, cu tonică încărcătură emoţională; cităm din „Cîntecul din ramurile nopţii”: „Eu cânt în ramurile nopţii... / În fiecare noapte cânt... / Deşi n-am Revista nouă, 4/2011

harfă de lumină, / Deşi nici pasăre nu sînt... // (...) Deşi n-am harfă de lumină, / Eu totuşi trebuie să cânt, / Despre minunile crescute, / Prin ierburile dulci, / Peste pământ, / Şi despre piscurile nalte, / Cuibarul stârcilor de vânt, / Şi despre mări / Ce-adăpostesc / În piepturi umbre şi galere, / Şi negri cipreşi de tăcere... / Şi despre oasele de miere, / Culcate-n pajiştile morţii... //(...) Deşi n-am harfă de lumină, / Deşi nici pasăre nu sânt, / Eu cânt în ramurile nopţii, / În fiecare noapte cînt...” Complexitatea muzicianului aniversat, Frantz Liszt, este una de notorietate planetară. Contribuţia lui, la emanciparea societăţii şi a breaslei pe care atât de înalt a reprezentat-o, e consemnată de sute de pagini de publicistică. Iată ce scria şi credea Frantz Liszt, la 3 mai 1835 (24 de ani), într-un amplu articol intitulat „Despre situaţia artiştilor şi condiţia lor în societate”: „A determina astăzi cu toată amploarea şi precizia care este situaţia artiştilor în ordinea noastră socială (...) şi a protesta energic contra inechităţii care-i apasă sau contra prostiei neuşinate care îi pângăreşte (...) a face cunoscut (...) societăţii materialiste şi care uită (...) de unde venim şi încotro mergem, (...) ceea ce suntem de fapt noi (...) aleşi de Dumnezeu însuşi pentru a depune mărturie despre cele mai mari sentimente omeneşti şi a rămâne totuşi nobilii depozitari...” Nu vi se pare că Liszt e printre noi şi a scris aceste rînduri în 3 mai 2011 ? Serghie BUCUR & Tudor MIHALACHE Prilejul de a asista la un recital al familiei de pianişti Gheorghiu, a fost unic pentru cei aproximativ 150 de melomani prezenţi în sala Filarmonicii Paul Constantinescu, în seara zilei de 25 octombrie 2011 – Ziua de Naştere a Regelui Mihai I al României; rămâne unul de referinţă în viaţa simfonicului ploieştean, ca şi a publicului său aferent. Persoanele prezente la recitalul Trioului pianistic Valentina-Roxana-Valentin Gheorghiu, au gustat din plin, fiecare, după cum înţelege în general creaţiile muzicienilor aflaţi, în programul celor trei virtuozi, cu lucrări consacrate pianului. Familiaritatea în deosebi 105

a Maestrului Valentin Gheorghiu, cu publicul ploieştean, semn limpede al afecţiunii reciproce, a fost nota de bon ton a Domniei sale, chiar dacă intrarea şi scurta derută a domnişoarei Valentina Gheorghiu, ne-a lăsat trecătoarea senzaţie că, uşor încordată, a apărut poate prea devreme sau cam aşa ceva. Personală, independentă până la a accepta cu greu să aflăm, public, că este fiica iluştrilor ei părinţi, Domnişoara s-a integrat cu brio, în demonstraţia pianistică a „serialului” muzical pe cât de variat, pe atât de măiastru interpretat. Gravele şi acutele, pe canavaua sonor-stufoasă din Bach, au căpătat apoi nuanţe şi accente – sunetele prefăcându-se în culori, forme şi spaţii – pe misterioasa partitură din Cesar Franck, intrând, mai departe, pe spirala tonalităţilor Dvorakiene, graţioase / intempestive focuri de artificii. Virtuozii au pătruns apoi în piruetele romanticului Fauré, apoi în langoarea diafan-Debussyană, pentru a triumfa într-un Rahmaninov dramatic, dostoievskian. Repertoriul, într-o asemenea formulă alcătuit, sancţionează (aici: confirmă) certa gândire muzicală a Maestrului, pe care apoi publicul a întâlnit-o în execuţia La Două mâini, La Patru mâini şi apoi La Şase mâini – a acestei veritabile şi celebre familii de pianişti! Imaginaţi-vă 30 de degete alergând peste claviatura aceluiaşi pian, după o strategie matematic stabilită în varietatea execuţiei, dexteritatea interpreţilor nefiind aşa de uşor de urmărit. Păstrându-se, această virtuozitate – La Două, La Patru şi La Şase mâini, în cadenţele smulse spontan din partituri, într-o sincronizare până la urmă izbutită, ba chiar spectaculoasă ! Şi mai destinşi am devenit cu toţii, când dl Corneliu Irimia, directorul Filarmonicii a oferit buchetul de flori distinsei familii de pianişti Gheorghiu, iar după ce reprezentanta Primăriei municipiului a adus Diploma de Excelenţă, pe numele marelui nostru pianist, din partea Fundaţiei Oamenilor de Ştiinţă Prahova, dl Costache a înmânat Maestrului Valentin Gheorghiu, Medalia de Onoare pe care numai Regele Mihai I al României şi academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici au mai primit-o! 106

Propunem onoratei direcţiuni a Filarmonicii două idei, spre studiu şi aplicare: 1 – Semnalul sonor ce prefaţează deschiderea fiecărei seri muzicale, să fie o secvenţă dintr-o lucrare pe potriva acestui moment public, a marelui Paul Constantinescu - nume ce îl poartă Filarmonica; 2 – Invitarea şcolarilor în grupuri organizate şi însoţite oficial de educatori/învăţători/profesori, fie la concerte special aranjate pentru vârstele lor, fie la reprezentaţii simfonice/camerale accesibile lor, pentru dezvoltarea gustului pentru adevărată Muzică, în fond, educarea lor de la vârstele cele mai fragede. Serghie BUCUR & Tudor MIHALACHE Anul 2011 a deschis porţile Casei memoriale Paul Constantinescu, din Ploieşti (stradă cu nume fericit predestinat: a Armoniei), în seara zilei de 11 ianuarie, porţi şi uşi prin care au intrat melomani ai urbei, ale Atheneului edificat de maestrul Bădulescu, în rotonda acestei clădiri cu patina romantică a barocului, vreo 40 de doamne şi domni cu ştaif. Hulit de invidioşi, iubit de firile lucide, convinse că fără astfel de caractere, precum al ctitorului acestui – în conştiinţa mea – veritabil Atheneu al Ploieştiului, maestrul Alexandru Bădulescu ne-a prilejuit o fascinantă audiţie muzicală, datorită invitaţilor domniei sale, artişti cu studii şi cărţi de vizită braziliene ! Seara zilei de marţi, a 11-a zi a lunii Ianuarie 2011, eclatantă şi memorabilă, dăruită cu har pentru publicul prezent (somităţi: generalul Constantin Drăghici, profesorii Octavian Onea şi Nicolae Petrescu-Redi), a rămas drept întâia pagină a stagiunii muzicale a acestei performante instituţii, în care s-au înscris interpretări de mare clasă, din Robert Schumann (1810-1856) şi din Ludwig van Beethoven (1770-1827). Student al maestrului Gabriel Croitoru, la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti şi masterand al Conservatorului din Maastricht - Olanda, violonistul Adrian Petruţiu cântă, de 13 ani, în Orchestra de stat din Sao Paulo. Absolventă a Liceului de Revista nouă, 4/2011

Muzică şi Arte „Carmen Sylva” din Ploieşti, studiind pianul cu profesoara Miruna Negrea, apoi cu profesorii Viniciu Moroianu şi Viorica şi Octavian Rădoi, la Universitatea bucureşteană amintită, Dana Radu – câştigătoare a numeroase şi prestigioase premii internaţionale, este pianistă corepetitoare în Orchestra Simfonică din Sao Paolo. Recitalul distinşilor noştri muzicieni s-a caracterizat printr-o execuţie pe cât de sobră şi patetică, în acelaşi timp, pe atât de profundă şi emoţionantă, asistenţa având ocazia să asculte lucrări capitale pentru muzica universală, precum Sonata nr. 1 în La minor, de Schumann, iar în partea a doua, Sonata nr. 9, Kreutzer, în La major, de Beethoven. Concentrarea – motivată de întâlnirea probabil pentru întâia oară, cu melomanii ploieşteni – în special a lui Adrian Petruţiu, la început întrucâtva crispată, s-a destins pe distanţa interpretării acribice, poate prea acribice, a părţilor componente din prima Sonată. Construită în atmosfera iubirii cu şi pentru neverosimila lui muză şi soţie a lui Robert, Clara, fostă Wieck (1819-1896), Sonata are trei părţi – fiecare cu dificultăţile ei, depăşite într-un evident crescendo, de vioara petruţiană, şi anume: Mit Liedenschaftlichem Ausdruck / Allegretto / Lebhaft. Este de notorietate faptul că, orice artist care se respectă – şi Adrian Petruţiu a confirmat – în faţa publicului său, efortul de concentrare este adesea subminat de omeneasca emoţie. Obsesia perfecţiunii, a trecut de la interpret la public, ascensional. Aparenta răceală din primele acorduri ale părţilor 1 şi 2, cu ameliorare în partea a 3-a, fericit – repet – traversată de veritabilul violonist Adrian Petruţiu, o datorează cronicarul impecabilului şi degajatului acompaniament al pianistei Dana Radu! Nu critic, ci îmi exprim starea, sentimentul trăit. Schumann este un compozitor tragic, viaţa şi sfârşitul vieţii lui, presimţit cu luciditate, l-a inspirat în chip obsesiv melancolico-dramatic. Or, Sonata schumanniană în execuţia lui Adrian Petruţiu, pe fundalul pianului cu virtuozitatea rar întâlnită, a angelicei Dana Radu, s-a încheiat măiastru, arcuşul şi vioara Revista nouă, 4/2011

aruncând în sală, spre final, acordurile salvatoarei iubiri de viaţă, care a dinamizat familia de pianişti Schumann, cât a trăit împreună ! Atmosfera s-a ameliorat vizibil, contrar temperamentului creaţiei Titanului de la Bonn, în următoarea – performantă – execuţie a Sonatei Kreutzer, lucrare celebră, inspiratoare pentru Lev Nicolaevici Tolstoi (1837-1910), când a scris nuvela cu acelaşi nume. Într-această capodoperă, tot în trei părţi – Adagio sostenuto-Presto, Andante con variazioni şi Finale-Presto - sfârşitul este - pe cât de cunoscut, pe atât de mereu proaspăt şi, prin urmare, plăcut (divin ?) tulburător, prin acel Finale sau Presto, de-a lungul căruia muzicalitatea îşi desăvârşeşte armoniile prin suişuri şi coborâşuri sonore ameţitoare! Este, acest Presto, pe care Adrian Petruţiu şi Dana Radu l-au interpretat cu reală şi măiastră sensibilitatee, cu volubilitatea de concertişti nomber one, apogeul gândirii simţitoare, plină de regretul părăsirii irevocabile a vieţii pe Pământ (oricât de grea şi de mizerabilă rămâne în / prin circumstanţele ei), a marelui Ludwig van Beethoven ! Concertiştii – s-o luăm în nota respectului şi preţuirii cu care le rămânem datori, în ordinea dictată de bunul simţ – Dana Radu şi Adrian Petruţiu, au oferit un recital de rarissimă apariţie sub rotonda Atheneului BădulescuConstantinescu, de care ignoranţii ploieşteni se lipsesc într-o indiferenţă egală cu moartea (spirituală) !!! Serghie BUCUR

107

Jacques Derrida, dincolo de aparenţe* «Celălalt este secret pentru că este altul»

incursiuni

- Pregătind acest interviu, mă întrebam dacă este posibil să se evite atât anecdoticul, cât şi categoria filosofică universalizantă. Cum să nu se repete ceea ce a fost deja spus, cum să se inoveze? În sfârşit, nu credeţi că inovaţia înseamnă chiar a repeta pentru a găsi ceva nou, pentru a judeca? JD: Ah, interviu! Da, totdeauna am suferit din cauza legilor interviului. După câteva decenii, trebuie să recunosc, întradevăr, că niciodată n-am făcut ceea ce am declarat că nu-mi place să fac. Cât despre „repetare”, sâmburele logic al lucrurilor, am insistat adeseori că nu există incompatibilitate între repetiţie şi noutatea a ceea ce e diferit. De o manieră tangentă şi eliptică, o diferenţă face totdeauna să devieze repetiţia. Numesc aceasta „iterabilitate”, când apare altul (itera, în sanscrită) în reiterare. Singularul inaugurează totdeauna, soseşte chiar imprevizibil, ca însuşi viitorul, prin repetiţie. M-am îndrăgostit recent de expresia franceză „un fois pour toutes” (o cred intraductibilă, dar să lăsăm asta) – [de fapt, în limba română, înseamnă, fără îndoială „o dată pentru totdeauna” – n. trad.] – Ea exprimă, într-un mod foarte economic, evenimentul singular şi ireversibil al ceea ce nu soseşte decât o dată şi deci nu se mai repetă, dar, în acelaşi timp, ea se deschide tuturor substituţiilor metonimice, pe care le antrenează, de altminteri. Ineditul apare, fie că o vrem, fie că nu, în multiplicitatea repetiţiilor. Iată ce suspendă opoziţia naivă între tradiţie şi reînnoire, memorie şi viitor, reformă şi revoluţie. Logica iterabilităţii ruinează dinainte certitudinile atâtor discursuri, filosofii, ideologii… 108

- Când se vorbeşte de dvs., sunt două nume care nu lipsesc, cel al Algerului, locul unde v-aţi născut şi, pentru opera dvs., acela al filosofiei deconstrucţiei. Noţiunea pe care o defineaţi spunând că e vorba de a interoga supoziţiile, finalităţile, modurile eficacităţii unei gândiri filosofice. Dar aţi declarat, de asemenea, că vreţi, în acelaşi timp, să dejucaţi aşteptările, să folosiţi şiretlicuri pentru programe şi instituţii şi să dezvăluiţi ceea ce le susţine, ceea ce le predetermină. În fond, a deconstrui înseamnă a filosofa? JD: Vedeţi, în acest interviu, îmi repetaţi, îmi reamintiţi istoria definiţiilor (desigur, nu toate), că am putut risca privitor la deconstrucţie. Ca să nu reîncep, ca să ne reîntoarcem la cărţi, avansând ceva puţin mai nou, precizez astăzi două idei: 1) E o istorie a „deconstrucţiei”, în Franţa şi în străinătate de mai mult de trei decenii. Acest drum, nu spun această metodă, a transformat, a deplasat, a complicat definiţia, strategiile, stilurile care ele însele variază de la o ţară la alta, de la un individ la altul, de la un text la altul. Diversificarea esenţială a deconstrucţiei care nu e nici filozofie, nici ştiinţă, nici metodă, nici doctrină, ci, cum am spus-o adesea, imposibilul; şi imposibilul precum ceea ce vine. 2) Chiar înainte de această secvenţă istorică (între treizeci şi patruzeci de ani), trebuie să reamintesc premisele nietzscheene, freudiene şi, mai cu seamă, heideggeriane ale deconstrucţiei. Şi, cu precădere, în ceea ce-l priveşte pe Heidegger, există o tradiţie creştină, mai precis lutherană, pe care Heidegger o numeşte Destruktion. Revista nouă, 4/2011

Luther – am amintit acest lucru în cartea mea despre J.L. Nancy şi despre ceea ce el numeşte el „deconstrucţia creştinismului” – vorbea deja de destructio pentru a desemna necesitatea unei desedimentări a straturilor teologice care disimulează nuditatea originară a mesajului evanghelic care trebuie restaurat. Ceea ce mă interesează din ce în ce mai mult este de a discerne specificitatea unei deconstrucţii care să nu fie necesarmente reductibilă la această tradiţie lutheranoheideggeriană. Şi ceea ce, poate, diferenţiază munca mea de aceea a celor care-mi sunt aproape, în Franţa şi în străinătate. Fără a respinge sau a îndepărta orice altceva, aş vrea să încerc a discerne ceea ce preia deconstrucţia în curs din memoria pe care o moşteneşte, chiar în momentul în care ea o reafirmă şi o respectă ca moştenire… - Această deconstrucţie a fost explicată în mari texte ale lui Heidegger, Husserl, Joyce, Kant. În acest act de desfacere, desedimentare, descompunere, deconstituire a sedimentelor, a artefactelor, a presupunerilor, a instituţiilor, se poate spune că există ceva de felul hiperanalizei? E mereu prezentă o tensiune între o lectură exigentă a tradiţiei şi ceea ce iese în final, o responsabilitate etică şi democratică. Sunteţi de acord? JD: Dacă există o tensiune? Nu sunt sigur. Bineînţeles, deconstrucţia se agită în jurul a ceea ce se numeşte, mai mult sau mai puţin legitim, „marile texte”. Nu doar operele canonice, de la Platon la Joyce. Se exercită, de asemenea, şi asupra unor corpusuri care nu sunt texte literare, filosofice sau literare, ci scrieri juridice sau instituţii, norme, programe. Am spus deseori, scriitura care interesează deconstrucţia nu e doar aceea pe care o protejează bibliotecile. Chiar dacă se interesează de texte literare, merge şi la instituţia literaturii (lucru modern şi a cărui istorie politică a pasionantă); merge şi la procese de evaluare şi legitimare, la chestiuni de semnătură, de drepturi de autor sau de copyright (cunoaşteţi turbulenţa actuală, având în vedere „noile tehnologii”), merge chiar şi la politica instituţiei literare. Tot ceea ce priveşte şi conţinutul, şi forma lucrului Revista nouă, 4/2011

literar sau filosofic. Am lăsat cuvântul „democraţie” pentru final. E cel mai dificil. Nu pot vorbi despre ea fără oarecare nelinişte. Desigur, există o manieră tradiţională, a se vederea actuala definire a democraţiei. Nimeni nu e împotrivă, chiar şi în Franţa se cultivă o anumită distincţie între republică (universalism abstract şi laic) şi democraţie (mai atentă, spun unii, identităţilor comunitare şi minorităţilor). Dar, dincolo de această distincţie, ceea ce eu socotesc secundar, originalitatea democraţiei constă, poate, în faptul că e mereu condiţionată de recunoaşterea unei inadecvări la modelul său (cel care nu se înscrie în esenţa altor „regimuri” – şi pentru că democraţia nu este cu adevărat numele unui regim), istoricitatea, perfectibilitatea infinită (şi esenţialmente aporetică), legătura originară a unei promisiuni fac din orice democraţie un lucru al viitorului. Este una din numeroasele sale aporii (le-am reamintit altădată, îndeosebi în L’autre Cap şi Politiques de l’amitié). Acest viitor nu semnifică îndepărtarea sau întârzierea nedefinit autorizată de o anumită idee regulatoare. Acest viitor cere, aici şi acum, obligaţii urgente, negocieri urgente. Chiar nesatisfăcătoare fiind ele, nu permit să se aştepte. Fiinţă democratică, se va comporta recunoscând că nu trăim niciodată într-o societate (prea) democratică. Această lucrare critică şi mai mult decât critică, această obligaţie deconstructivă este indispensabilă respiraţiei democratice, ca orice idee de responsabilitate… - În general, când se vorbeşte de opera dvs., se uită aceste aspecte democratice şi etice şi se operează o centrare pe cuvântul deconstrucţie. Asupra acestui subiect, numeroşi oameni spun că Jacques Derrida e prea complicat pentru ei. În fapt, cei ce vă găsesc ilizibil nu pot, probabil, plonja în adâncul scrierilor dvs. şi le caută mai cu seamă un început… Or, explicaţi în Despre gramatologie, precum şi în Limitele filosofiei, că nu există început absolut justificat. Pentru a vă citi, în locul unui început, trebuie căutată o strategie, adică să te cufunzi în text şi, plecând de acolo, să 109

încerci o manoperă de înţelegere cu teme care revin frecvent şi care sunt, finalmente, în inima întregii dvs. activităţi intelectuale. JD: Ar trebui citite şi textele pe care textele mele le citesc! Ar fi absurd să se spună că toate sunt „facile”, dar dificultatea lor nu este de felul aceleia faţă de care se obiectează adesea. Sunt două categorii de „respingeri” în această privinţă, două tipuri de non-cititori. Mai întâi, cei care nu muncesc destul şi se cred autorizaţi să procedeze aşa; aceştia se înăbuşă repede, presupunând că un text trebuie să fie imediat accesibil, fără munca însăşi care constă în a citi şi a citi ceea ce eu scriu, de exemplu. Apoi, sunt non-cititorii care vin cu pretextul unei pretinse obscurităţi pentru a înlătura - în realitate pentru a cenzura - ceva care îi ameninţă sau îi îngrijorează, îi deranjează. Argumentul dificultăţii devine atunci un detestabil alibi. Bineînţeles, aţi spus-o, nu există început, totul a început cu mult timp înainte de noi, nu? Eu încep prin a lua act de faptul că lucrez aici şi acolo, într-o anume tradiţie filosofică mai mult sau mai puţin franceză, nu scriu decât în franceză, o anumită franceză, uneori foarte veche şi foarte vie. Încerc să-mi asum toate responsabilităţile francofone, care constau în a moşteni de o manieră activă, afirmativă, transformatoare, fidelă-infidelă ca totdeauna, infidelă prin fidelitate, Dar nu se poate reîncepe în fiecare moment. Ar fi o nebunie din punct de vedere economic. De unde necesitatea releului pedagogic al şcolii, al universităţii, al mijloacelor de comunicare. Oricine scrie ia în calcul această economie potenţială şi aceste mijloace de comunicare, aceste solidarităţi şi ţine seamă şi de aceste riscuri… Problema învăţării traversează întreaga mea muncă şi toate angajamentele mele politico-instituţionale, în ceea ce priveşte şcoala, universitatea, mijloacele de comunicare. - Aţi insistat mult asupra textelor de la care plecaţi când lucraţi şi care există înainte de dvs. Sunt foarte impresionat de importanţa acestei lecturi de texte în opera dvs. pe care îmi permit să o leg de rolul comentariului la evrei. În iudaism, tradiţia s-a 110

constituit pe comentariu şi ea nu există decât în raport cu comentariul. Biblia nu e un text sacru, în sensul că ea nu există decât prin şi datorită comentariilor acelora care au citit-o. Se poate spune că aveţi, faţă de corpusul filosofic al omului civilizat de azi, aceeaşi atitudine pe care poporul evreu o are faţă de Torah, această voinţă de a comenta un corpus, de-a lungul timpului, de a spune că el nu este sacru. Că el nu e comprehensibil azi decât prin comentariul de azi. JD: Cuvântul comentariu îmi creează jenă. Nu ştiu dacă ceea ce fac relevă comentariul – o noţiune obscură şi supraîncărcată, mai puţin dacă nu i se imprimă acestui cuvânt o inflexiune mai activă, mai interpretativă: o contra-semnătură care pune sinele pe cursul şi dincolo de lectura pasivă a unui text care ne precede, dar pe care îl reinterpretăm, atât de fidel pe cât e posibil, lăsându-i o mască. Asupra referinţei iudaice, asupra „apartenenţei” mele, dacă putem zice aşa, despre iudaism, cum, fără îndoială, ştiţi, s-a scris mult de-a lungul anilor şi acest lucru ma lăsat totdeauna perplex. Mai întâi, cred că lectura răbdătoare, atentă, micrologică, interminabilă nu e rezervată tradiţiei evreieşti. Apoi, trebuie să mărturisesc că familiaritatea mea cu cultura evreiască de care vorbiţi e, totuşi, destul de slabă şi indirectă. Regret acest lucru, desigur, e prea târziu. Dacă ceea ce fac se apropie de glosarea evreiască, aceasta nu depinde nici de o alegere, nici de o dorinţă, nici chiar de o memorie sau de o cultură. Spuneţi că nu ţin seama de textele sacre. Da şi nu. Bineînţeles, am tendinţa de a suspecta procedurile de sacralizare, în orice caz, de a le analiza, analizând legile şi fatalităţile. Încerc, în fond, să abordez textele nu fără respect, ci fără presupoziţii religioase în sensul dogmatic al termenului. Cu toate acestea, în respectul căruia mă supun, există ceva care se înclină în faţa sacralităţii, dacă nu în faţa religiosului. Textul altuia trebuie să fie citit, interogat fără milă, dar cu respect şi, mai întâi, în contextul de care aparţine. Pot să întreb, să contrazic, să atac sau pur şi simplu să deconstruiesc o logică a textului dinainte de mine, în faţa mea, dar nu pot, nici nu trebuie, să-l schimb. Revista nouă, 4/2011

Există, în respectul faţă de o scriere, originea unei sacralizări. Am încercat să arăt, mai cu seamă în Donner la mort, că literatura, în sens strict şi modern, european al termenului, păstrează memoria (uneori sacralizantă, desacralizantă, reprobabilă, refăcută) textelor sacre, cu adevărat biblice care reprezintă filiaţia ei. Nici un critic, nici un traducător, nici un profesor nu are, în principiu, dreptul de a atinge un text literar odată publicat, legitimat şi autorizat prin înregistrare legală; moştenire sacrală, chiar dacă prin mijloc ateu, adică secularizat. „Nu se atinge un poem” nici un text de lege, şi legea e sacră - precum contractul social – , zice Rousseau. Originea acestei sacralizări mă interesează oriunde se produce. Opoziţia sacru/secular e chiar naivă, ea cheamă chiar întrebările deconstructive. Contrar celor pe care credem că le ştim, nu suntem deloc intraţi în era seculară. Ideea chiar de a seculariza e complet religioasă, creştină cu adevărat. - Amintiţi adesea că Husserl e prima dvs. referinţă filosofică. Aţi tratat, de altfel, în memoriul din 1954, problema genezei filosofiei acestui autor. Această lucrare despre geometria lui Husserl n-a fost la sursa unei linii fundamentale care traversează finalmente întreaga dvs. activitate, conducându-vă de la Heidegger şi Levinas, trecând prin Sartre? Pare că un motiv fenomenologic însoţeşte întreaga dvs. operă, motiv care e, în fond, un fel de a da uneori contur obiectelor, ideilor şi cuvintelor, încercând să le faceţi să restituie tot ce pot restitui, prin chiar identitatea lor… JD: Husserl n-a fost prima mea dragoste în filozofie. A lăsat, însă, în ceea ce am scris o urmă profundă. Nimic din ceea ce am făcut n-ar fi fost posibil fără disciplina fenomenologică, fără practica reducţiilor eidetice şi transcendentale, fără atenţia centrată pe sensul fenomenalităţii etc. E ca un exerciţiu prealabil la orice lectură, la orice reflecţie, la orice scriere, chiar dacă, ajuns într-un anumit punct, cred că trebuie readuse problemele la limitele acestei discipline şi la principiile sale, la „principiul principiilor” intuiţionist care o ghidează. Revista nouă, 4/2011

- Aceasta îmi aduce aminte de exemplul clipei lui Husserl, la el absolut fundamentală. Se poate spune că ia-ţi dat o anumită profunzime privind, în acelaşi timp, spre trecut şi spre viitor? Noţiunea de timp există la Husserl, dar numai ca amprentă. Perspectiva temporală e ceea ce aţi vrut şi aţi ştiut să articulaţi cu fenomenologia… JD: Marile texte ale lui Husserl despre timp recunosc o formă absolut privilegiată a ceea ce se numeşte «prezentul viu». Acesta e sensul, sensul cel bun chiar în ceea ce are mai irecuzabil, în aparenţă: forma originară a experienţei este prezentarea sinelui din prezent; nu părăsim niciodată prezentul care nu se părăseşte, căci nimic viu nu se părăseşte niciodată. Această ştiinţă fenomenologică absolută, această autoritate indeviabilă a lui acum în prezentul viu e cu adevărat acea despre care s-au pus, în stiluri şi după strategi diferite, toate marile întrebări ale acestui timp, acelea ale lui Heidegger sau ale lui Levinas, în particular. Într-un gest diferit, cu alte ţinte, ceea ce am încercat să elaborez sub numele de amprentă (a cunoaşte o experienţă a diferenţei temporale dintre trecutul fără prezent trecut sau a unui viitor care să nu fie viitorul prezent), e tot o deconstrucţie, fără critică, a acestei evidenţe absolute şi simple a prezentului viu, a concepţiei ca prezent viu, a formei originare a timpului (Urfarm) pe care o numim prezent viu (Lebendige Gegenwart), sau a tot ceea ce presupune prezenţa prezentului. - Să trecem de la Husserl la Heidegger. Aş vrea să citesc în filosofia lui Heidegger o amprentă a biografiei sale. De exemplu, faptul articulării între patrimoniul grec şi excluderea patrimoniului monoteist biblic, referirea la sol şi la pământ şi critica tehnicii şi programului, în discursul său de la rectorat. Aş vrea să înţeleg această complicaţie lingvistică care îl îndepărtează de real şi care dă lectorului impresia că se află într-un univers formal şi abstract în care nu mai are voinţa unei legături între gândire şi realul gândit. Găsiţi că această apropiere între filosofia lui Heidegger şi biografia sa n-are, finalmente, sens? O recuzaţi? 111

JD: Dacă-mi permiteţi, nu voi răspunde întrebării despre politica lui Heidegger sau despre discursul său de la rectorat. Nu pentru a mă sustrage, dar lucrurile sunt prea complexe pentru timpul şi locul de care dispunem. Ceea ce aş avea să vă spun despre acest subiect am publicat din belşug, cel puţin în De l’espirit şi în numeroase interviuri. Problema „biografiei” nu mă deranjează. Sunt dintre aceia, puţini la număr, care au reamintit tot timpul: e bine (e bine să facem să) readucem în scenă biografia filosofilor şi angajamentul semnat, în particular angajamentul politic, lângă numele lor, fie că e vorba de Heidegger sau, la fel de bine, de Hegel, de Freud sau de Nietzsche, de Sartre sau de Blanchot etc. Aţi făcut aluzie la o „excludere” a „patrimoniului monoteist biblic”. Da şi nu. Referirile biblice şi teologice sunt numeroase şi confirmă în fiecare moment ceea ce ştim despre profunda cultură teologică (catolică şi protestantă, aş zice şi lutherană) a lui Heidegger. E adevărat, însă, că ceea ce se numeşte patrimoniul ebraic, s-a subliniat adesea (Ricoeur, Zarader), pare, zicem, trecut sub tăcere, o grea tăcere. De unde tentaţia de a înscrie această tăcere într-o configuraţie în care nu vom avea doar Discursul de la rectorat şi un anumit motiv al pământului despre care vorbiţi, ci şi alte indicii (de exemplu, dispreţul faţă de orice filosof evreu, «răul tratament», după mine, aplicat lui Spinoza, pe care am încercat să-l dezvălui altundeva, complicând anumite scheme heideggeniene pe tema epocii reprezentării, despre cogito şi despre principiul raţiunii). Această configuraţie nu mi-a ieşit, însă, fără a dori să-l justific pe Heidegger (ceea ce n-a fost niciodată o problemă pentru mine şi cred chiar că Heidegger n-a scăpat, pe deasupra, de obişnuitul antisemitism al timpului său şi al mediului său – „eram cu toţii puţin antisemiţi în epocă”, spunea, într-o zi, cred, Gadamer). Cred că trebuie să fim atenţi la complexitatea faptelor şi a naturii textelor. Nu există texte filosofice antisemite ale lui Heidegger (cum am putea găsi, citind într-un anumit fel, la Kant, Hegel sau Marx), şi dacă enunţurile despre tehnică sunt 112

marcate de puternice conotaţii reacţionare sau antiprogresiste, Heidegger este unul dintre gânditorii modernităţii care au luat cel mai în serios, de o manieră profund meditativă, mizele tehnicii moderne şi vigilenţa etnico-politică care ne este impusă. - Am impresia că, de fiecare dată când o referinţă sau când o apartenenţă pare să vă circumscrie, să circumscrie ceea ce a fost obiectul atenţiei dvs., strigaţi prins în capcană! În fond, sunteţi extrem de sensibil la diversitatea semnificaţiilor unui cuvânt, unui concept, unei orientări. Acest lucru relevă, desigur, rigoarea pe care o aveţi şi pe care o respect; în acelaşi timp, îmi pun problema de a şti dacă sinteza are sens. Pentru că afirmarea sintezei nu exclude contestarea. Aţi arătat foarte bine că, în tradiţia filosofică, un cuvânt ar putea uneori spune ceva ce este şi contrariul său. Când se ajunge aici, e importantă interogaţia asupra problemei difuzării ştiinţei. Pentru a difuza ştiinţa, nu trebuie s-o simplificăm? Şi simplificarea a condus absolut şi ireductibil la trădare? Credeţi că toate dialogurile, din cauză că nu pot intra în detalii, trădează? Că, în final, nu se poate accentua esenţa lucrurilor? Chiar atunci când lucraţi asupra infinitului, nu puteţi niciodată accentua suficient! De asemenea, în faţa precauţilor dvs., pe care le înţeleg şi le consider riguroase, sunt puţin tulburat: n-avem şi responsabilităţi pedagogice? JD: Responsabilităţi pedagogice, bineînţeles, şi împărţite, dacă vreţi. Trebuie uneori să simplificăm pentru a transmite cunoştinţe şi pentru a vorbi în general. Însă, dacă trebuie să avem reguli pentru cea mai bună sau cea mai nefericită simplificare, ele sunt de reinventat în fiecare situaţie. Cât de precaut sau minuţios ar trebui să fiu, cedez, la un moment dat, e adevărat, vreunei semnificaţii. Sunt, în acelaşi timp, convins că munca e infinită, pentru că voi fi mereu inegal, că va trebui să analizez de o manieră din ce în ce mai scrupuloasă. Dar, acestei responsabilităţi i se opune aceea de a nu se înţelege şi, deci, într-un anumit moment, aici, acum, de a accepta riscul (atât de calculat pe cât e posibil) de a vorbi, de a preda, de a publica. Revista nouă, 4/2011

- Se poate spune că există, după atâţia ani, o dimensiune politică mai prezentă în lucrările dvs.? Cărţile dvs. au consecinţe politice evidente? JD: Această dimensiune e, fără îndoială, mai uşor de recunoscut astăzi în codul politic cel mai convenţional. Dar ea era descifrabilă în toate textele mele, chiar şi cele mai vechi. E adevărat că, în cursul ultimilor douăzeci de ani, am crezut că am pregătit, să zicem, pentru mine, după o muncă îndelungată, condiţiile necesare (de discurs, teoretice, conform exigenţelor deconstructiviste), pentru a manifesta această preocupare fără a ceda, fără a ceda prea mult, sper, formelor stereotipe (pe care le cred, pe bună dreptate, de-politizante) ale angajamentului intelectualilor. Atunci când merg să predau clandestin şi sunt închis în Cehoslovacia comunistă, când militez împotriva apartheidului sau pentru eliberarea lui Mandela, contra condamnării la moarte a lui Mumia Asu Jamal sau participând la fondarea Parlamentului internaţional al scriitorilor, când scriu ceea ce scriu despre Marx, despre ospitalitate sau emigranţi, despre iertare, moştenire, secret, suveranitate, tot atât de bine ca atunci când lansez, în anii ’70, mişcarea Greph, apoi contribui la crearea Colegiului internaţional de filozofie, îndrăznesc să cred că aceste forme de angajament, discursurile pe care le-am susţinut, sunt ele însele în acord (şi acest lucru nu e totdeauna uşor) cu munca de deconstrucţie în curs. Am încercat, aşadar, să ajustez, izbutind inegal, dar niciodată destul, un discurs sau o practică politică la exigenţele deconstrucţiei. Nu simt un divorţ între scrierile mele şi angajamentele mele, doar diferenţele de ritm, de mod de discurs, de context etc. Sunt mai sensibil la continuitate, decât la ceea ce se numeşte, în străinătate, political turn sau ethical turn ale deconstrucţiei. - O cauză pe bună dreptate abordată foarte devreme, cauza feminină. Diferenţa sexuală e prezentă în multe dintre textele dvs…. JD: Vorbesc, mai cu seamă, de mult timp, de diferenţele sexuale, mai degrabă de o singură diferenţă – duală şi opoziţională – Revista nouă, 4/2011

care e, în fond, cu falocentrismul, cu ceea ce am denumit chiar «falogocentrism», o trăsătură structurală a discursului filosofic care prevala în mod tradiţional. Deconstrucţia trece, în primul rând, pe acolo. Totul revine. Înaintea oricărei politizări feministe (şi, căreia i-au fost uneori asociat, în anumite condiţii), e important a se recunoaşte această puternică bază falogocentrică ce condiţionează puţin cam mult moştenirea noastră culturală! Cât despre tradiţia curat filosofică a acestei moşteniri falocentrice, ea e reprezentată de o manieră sensibil diferită, dar egală, tot aşa de bine la Platon, ca şi la Freud sau Lacan, la Kant ca şi la Hegel, Heidegger sau Levinas, M-am angajat să o demonstrez, în orice caz. - Ceea ce spuneţi este un punct de vedere politic, o politică cu care v-aţi obişnuit în epocă? JD: Da, în măsura în care repunerea în discuţie a acestui falogocentrism e deja un gest politic, o opoziţie sau o rezistenţă. - Şi s-a văzut chiar că lucrul asupra deconstrucţiei îl continuaţi încă şi astăzi. Pentru că a deconstrui este, într-un fel, a reconstrui? JD: De la început, a fost spus cu claritate că deconstrucţia nu e un proces sau un proiect marcat de negativitate, nici chiar, în esenţă, de „critică” (valoare care are o istorie, ca aceea a „problemei”, istorie pe care ne-a plăcut să o menţinem vie, fără îndoială, dar care are limitele sale). Deconstrucţia e, înainte de toate, reafirmarea unui „da” originar. Afirmativ nu vrea să zică pozitiv. Precizez schematic acest punct ca să explic faptul că, pentru unii, afirmarea se reduce la poziţia pozitivă, deconstrucţia fiind dedicată reconstruirii după o fază de demolare. Nu, nu este atât demolare, cât reconstrucţie pozitivă şi nu există „fază”. Aporia de care vorbeai atât, nu este, în ciuda numelui de împrumut, o simplă paralizare momentană în faţa impasului. Este experienţa nesiguranţei în care numai la decizie se poate ajunge. Însă, decizia nu pune capăt unei faze aporetice. Ceea ce fac nu e, deci, cu siguranţă, foarte „constructiv”, de exemplu când vorbesc de o democraţie 113

viitoare şi promisă, demnă de acest nume şi căreia nici o de democraţie de fapt, nu este adecvată. O anume disperare este indisociabilă de perspectiva dată. Şi de datoria de a păstra libertatea de interogare, de a se indigna, de a rezista, de nu se supune, de a deconstrui. În numele acestei justiţii pe care o distinge de drept şi la care e imposibil de renunţat. - Există ceva mereu prezent în opera dvs., prietenia. Aveţi o fidelitate pentru celălalt care trece prin diverse noţiuni, precum gratitudinea, datoria, tatonarea, darul… Şi a le atinge este, după dvs., sensul exemplar. JD: E adevărat, îmi place să cultiv fidelitatea în prietenie, la modul, dacă este posibil, de fiecare dată, necondiţionat şi fără complezenţă (ca în cazul lui Pavel de Man, de exemplu, când, fără a fi orb, am făcut totul ca să fiu drept şi ca să fie tratat cu justeţe). Toate acestea nu sunt originale. Dar voi adăuga repede trei precizări (ele sunt mai lizibile şi mai bine demonstrate altundeva, cum ar fi în Politicile prieteniei şi Rămas bun lui Emmanuel Levinas, de exemplu, sau un anume text despre Lyotard – se pare). 1) Pe de o parte, fidelitatea necondiţionată iese în evidenţă odată cu moartea sau cu absenţa radicală a unui prieten, când celălalt nu mai poate răspunde de ele, nici în faţa noastră, şi încă mai puţin să schimbe, să dovedească vreo recunoştinţă, să facă revenirea. 2) Pe de altă parte, fidelitatea absolută faţă de celălalt trece prin încercarea unui sperjur originar şi fatal în care terifianta posibilitate nu e numai un accident survenit în promisiune: cum există la unul, există la doi, şi deci trei, şi terţul – posibilitatea justiţiei, zile Levinas – introduce atunci sperjurul în relaţia duală cea mai dreaptă, în chiar ceea ce se numeşte „faţă în faţă”. 3) În final, prietenia care are importanţă trece prin „deconstrucţia” modelelor şi figurilor prieteniei care domină în Occident (prietenia fraternă – figură familială şi genealogică, chiar dacă ea este spirituală – între doi oameni, nu şi prietenia între un bărbat şi o femeie, în afară de soră, prezenţă, proximitate, toată o concepţie a justiţiei şi a politicii etc., pentru a cita doar 114

câtva motive din Politica prieteniei). Totul este, prin urmare, traversat de o altă gândire a imposibilului şi a lui „poate” care se găseşte în centrul a tot ceea ce scriu despre prietenie, dar, iertare, ospitalitate necondiţională etc. Cât despre înrudire, se poate arăta că, de la Platon la Husserl sau la Merleau-Ponty, trecând mai cu seamă prin Aristotel, Kant etc., ea constituie, înainte chiar de examinare, sensul fundamental, un sens în care privilegiul absolut (ceea ce eu am numit haptocentism – adesea necunoscut sau greşit interpretat) organizează un fel de intuiţionism comun tuturor filosofiilor, chiar acelora care se pretind non-intuiţioniste şi chiar discursului evanghelic. Este ceea ce încerc să arăt în această carte despre Nancy, care e şi o carte aflată în mână, mâna omului şi mâna lui Dumnezeu. Această lucrare se referă la corpul creştin şi la ceea ce devine el când se angajează, cum o face Nancy, într-o interminabilă „deconstrucţie a creştinismului”. O de-ierarhizare de sens deplasează ceea ce se numeşte realul, ceea ce rezistă la orice apropriere. - Ceea ce spuneţi aici face referinţă la limita între ceea ce este şi ceea ce nu este… JD: Limita internă de atins, tactul, dacă vreţi, face să nu se poată (decât) atinge deneatinsul. O limită nu se atinge, este o diferenţă, un inevitabil care scapă de a fi atins sau care e doar ceva despre care numai se crede că poate fi atins. Fără a fi inteligibilă, această limită nu e propriu-zis tangibilă, nici sensibilă. Experienţa limitei „atinse” a ceva nu e niciodată pe deplin prezentă. O limită nu apare niciodată astfel. - Această deplasare în jurul sinelui a mers până la a cvasi-inversare a rolurilor cu Safaa Fathi. În urma filmului său, aţi devenit un material, un corp străin venit de altundeva. Acest lucru mi-a dat impresia că sunteţi destabilizat, că aţi acceptat să reluaţi totul de la zero, ca şi cum n-aţi fi scris nimic. Aţi trecut, aproape, din starea de subiect, în starea de obiect. Aceasta nu explică reticenţele şi dificultăţile dvs., pentru că e vorba să intraţi într-o logică a altuia, acest altul care vă intervievează? Revista nouă, 4/2011

JA: Da, există aici toate riscurile şi toate gratificaţiile unui joc. Ca şi cum cineva îl joacă pe altul, care e şi el, interpretul unui rol care e al său fără a coincide cu el, un rol în parte dictat de altul şi cu care trebuie să fie şiret. Tranzacţia permanentă. În acest film şi în cartea care-l însoţeşte sunt şi mă numesc, de altfel, Actorul sau Artefacteur-ul. Joc al semnăturii şi al substituirii, calcul fără finalitate şi fără fond: pentru a se ascunde, a se dezvălui şi a se salva simultan. A se salva în toate sensurile cuvântului. În cele din urmă, am cedat în faţa camerei, în ciuda neliniştilor sau neîncrederii. E bine să te laşi să vezi dincolo de orice control. E ceea ce tocmai numeam trădare, trădarea adevărului, trădarea ca adevăr. Aşadar, am lăsat să se facă acest film. În alt moment sau, mai degrabă, cu altcineva, poate aş fi rezistat mai mult, poate aş fi spus, simplu, nu. Poate că aş fi făcut mai bine, cine va şti vreodată? Prea târziu, totul rămâne foarte riscat… - Aceasta ne permitea să ne întrebăm asupra cinemaului. Cinemaul ar fi un altundeva mărginit de oglinzi, dar unde nu mai există problema de a se construi un corp, chiar mai degrabă de a forţa ecranul. Se regăseşte atunci o noţiune foarte importantă pentru la dvs., faptul spectrului – să-l numim astfel, întrucât una dintre lucrările dvs. se chemă Spectrul lui Marx. Pare să spectrul lui Derrida pluteşte în film… JD: Spectralitatea e peste tot în operă şi, mai mult decât oricând, într-un fel original, în virtualitatea reproductibilă a fotografiei sau cinemaului. E o creştere a unei teme pe care Safaa Fathy, cunoscând interesul pe care-l am faţă de problema fantomei, a ales să o privilegieze, precum aceea a secretului, a străinului, a altundeva-ului, a diferenţelor sexuale, a indeo-arabo-spaniolei, a marranismului, a iertării, a ospitalităţii. Spectralitatea şi pentru că filmul evocă peste tot morţi, aceea a mamei mele, anumite morminte ale familiei mele, înmormântarea motanului, înhumarea contelui d’Orgaz etc. - În toate scrierile dvs., moartea e prezentă. În ce fel? Pur şi simplu pentru că tot ceea ce scrieţi este o manifestare a valorii vieţii, tot ceea ce scrieţi se leagă de Revista nouă, 4/2011

continuarea fiinţării. În fond, mă întreb dacă moartea nu este ceea ce împingeţi înapoi pe măsură de opera dvs. avansează? JD: Spunându-ne că nu se poate face altfel, bineînţeles, trebuie să ne întrebăm dacă acest efort încordat de a împinge cât mai departe şi cât mai mult timp posibil, nu cheamă, nu ne aminteşte atracţia unui corp de chiar corpul de care vrem să ne salvăm. Afirmarea vieţii nu merge fără gândirea morţii, fără atenţia cea mai vigilentă, responsabilă, văzând-o asediată, obsedată de acest sfârşit care nu soseşte – sosind. Cum există o amprentă, oricare ar fi ea, implică posibilitatea de a se repeta, de a supravieţui momentului şi subiectului trasării sale, căruia îi atestă astfel moartea, dispariţia, mortalitatea cel puţin. Amprenta înfăţişează totdeauna o moarte posibilă, ea semnifică moartea. În clipa aceea, posibilitatea, iminenţa morţii nu e doar o obsesie personală, e o manieră de a se supune necesităţii a ceea ce se dă spre a fi gândit, spre a fi ştiut, că nu există prezenţă fără amprentă şi amprentă fără dispariţia posibilă a originii zisei amprente, deci fără o moarte. Care, o repet, n-ajunge să ajungă, să mă ajungă, care mă ajunge, care ajunge să nu mă ajungă. Posibilitatea imposibilului. Încercam, în Aparii, să discut această formulă, cu Heidegger şi alţi câţiva. - E, în acelaşi timp, imposibil şi posibil şi, simultan, pentru că e posibil, e imposibil când se realizează! Aceasta înseamnă oricum ceva, inclusiv când amprenta dispare. Nu e o legătură între omul viu şi amprentă? Amprenta îşi schimbă natura odată cu moartea? JD: Amprenta e totdeauna amprentă finită a unei fiinţe finite. Ea însăşi, deci, poate dispărea. O amprentă care nu se şterge nu e o amprentă. Amprenta înscrie, în ea însăşi, propria precaritate, vulnerabilitatea sa de cenuşă, mortalitatea sa. Am încercat să extrag toate consecinţele posibile din această axiomă foarte simplă, în fond. Şi să fac de-o parte sau de alta a unei antropologii şi chiar a unei ontologii sau a unei analitici existenţiale. Ceea ce spun despre amprentă şi despre moarte e valabil pentru tot ce este „viu”, pentru „animale” şi „oameni”. După 115

Heidegger, animalul nu moare, în sensul propriu al termenului, chiar dacă se stinge sau „se sfârşeşte”. Tot acest sistem de limite încerc să-l repun în discuţie. Nu este sigur că omul sau Dasein ar fi, prin limbaj, acest raport apropiat cu moartea de care vorbeşte Heidegger. Şi inversarea a ceea ce se cheamă, la singular general, animalul (ca şi cum n-am avea decât unul singur şi de o singură specie) poate avea cu moartea un raport foarte complex, marcat de angoase, o simbolică a doliului, uneori chiar tipuri de înmormântări etc. - Când autorul amprentei moare… JD: Amprenta nu e o substanţă, o entitate prezentă, ci un proces care se alterează în permanenţă. Ea nu poate decât să se reinterpreteze şi totdeauna, în final, este răpusă. - Inventariem felul în care privim trecutul, ne întrebăm despre felul în care ne întoarcem spre el, într-un mod fidel sau încercând a-l interpreta. Gestul care vă aparţine de trei ani, cu seminarul despre iertare, nu e o altă manieră de reîntoarcere spre trecut? JD: Posibil sau imposibil, iertarea ne întoarce spre trecut. Definiţie minimală şi de bun simţ, dar s-ar putea, dacă avem timp, s-o complicăm puţin. Există şi viitor în iertare. Acolo unde se pune problema de a ierta, în „sensul bun” al termenului, răul pare mai întâi ireversibil şi de neschimbat. Am încercat, în primul rând, să răspund la ideea iertării ca o moştenire avramică (evreiască, creştină, mai ales creştină, şi islamică). Aceasta trece prin analize structurale şi semantice întortocheate, pe care nu le pot reconstitui aici. În această tradiţie şi mai ales în aceea creştină, două postulate par a se contrazice. 1) pe de o parte, nu se poate ierta sau cere lui Dumnezeu să ierte (problemă enormă: a şti cine pe cine iartă sau cine iartă ce şi cui) decât dacă vinovatul o mărturiseşte, cere iertare, se căieşte şi, deci, se schimbă, porneşte pe o altă cale, promite să fie un altul. Acela care cere iertare este, deja, într-o oarecare măsură, un altul. Atunci, cine pe cine iartă? Şi ce? 2) Pe de altă parte, iertarea se acordă ca o graţie absolută, fără schimbare, fără schimb, fără mărturisire, nici cerere de iertare. Fără condiţii. Aceste două logici (iertare condiţionată sau 116

graţie necondiţionată acordată şi celui de neiertat) sunt în conflict, dar ele coexistă în tradiţie, chiar dacă logica iertării condiţionate e din plin predominantă, ca şi bunul simţ însuşi. Dar acest bun-simţ compromite dinainte sensul pur şi strict al unui concept riguros al iertării. Chiar dacă nimic nu-i corespunde în fapt, moştenim acest concept al necondiţionării şi trebuie să ţinem cont de el. Va trebui să se răspundă în mod responsabil. - Nu se poate ierta decât impardonabilul. Acest lucru îl duceţi până unde? În spatele iertării, nu există riscul de a şterge? Şi, prin însăşi aceasta, de a şterge impardonabilul? JD: Pe bună dreptate se reaminteşte mereu că iertarea nu înseamnă uitare. Din contră, se cere o memorie absolut vie a ceea ce este de neşters, dincolo de orice resemnare, reconciliere, restaurare, dincolo de orice ecologie a memoriei. Nu se poate ierta decât reamintind, reproducând chiar, fără atenuare, răul făcut, ceea ce avem de iertat. Dacă nu iert decât ceea ce e de iertat, neînsemnatul, păcatul nemortal, nu fac nimic care să merite numele de iertare. Ceea ce este pardonabil, este dinainte iertat. De unde aporia: nu este niciodată de iertat decât impardonabilul. Este ceea ce se numeşte a face imposibilul. Şi, de altfel, când nu fac decât ceea ce am posibilitatea, nu fac nimic, nu decid cu privire la nimic, las să se desfăşoare un program al posibilului. Când nu ajunge decât ceea ce e posibil, nu ajunge nimic, în sensul adânc al acestui cuvânt. Asta nu înseamnă «a crede în miracol» decât afirmând astfel: un eveniment demn de acest nume, sosirea celui (celei) care soseşte este atât de extraordinară cât un miracol. Singura iertare posibilă este, deci, chiar iertarea imposibilă. Încerc să extrag consecinţele, în particular pentru vremea noastră. Şi nu numai, poate chiar deloc în spaţiul public sau politic, căci iertarea astfel definită nu cred că aparţine pe deplin dreptului în câmpul public, politic, juridic şi chiar etic. De unde miza şi gravitatea secretului său. - Impardonabilul este, aşadar, iertat, iertarea nu este uitare… Nu împiedică iertarea să aibă efecte asupra amprentei. JD: O iertare care conduce la uitare sau chiar la resemnare, nu este, în sens strict, iertare. Revista nouă, 4/2011

Aceasta cere memorie absolută, intactă, activă şi a răului şi a vinovăţiei. - După dvs., iertarea vine şi din faptul că trăim împreună în aceeaşi societate. Trăim, într-adevăr, sub acelaşi cer cu călăii nazişti, asasinii din Algeria, vinovaţi de crime contra umanităţii etc. JD: În măsura în care nu se condamnă la moarte criminalii de care tocmai aţi vorbit, într-adevăr, s-a amorsat un proces de coabitare şi, deci, de reconciliere. Aceasta nu revine iertării. Dar, dacă trăim împreună, chiar dacă trăim rău, o reconciliere este în curs. - Să revenim la «cine iartă ce şi cui?» Cât despre impardonabil, aceste crime împotriva umanităţii, victimele nu mai au cuvântul. Or, nu aparţine de victime să ierte? Se poate ierta în numele victimelor, în locul lor? JD: Nu! Singure victimele ar avea, eventual, dreptul de a ierta. Dacă ele sunt moarte sau dispărute în vreun fel, nu este posibilă iertarea. - Victimele trebuie, aşadar, să rămână în viaţă, pentru a-şi ierta călăii, nu poate fi decât aşa! JD: Da. - Ajungem, în fine, la problema secretului. Precizarea identităţii fiecăruia presupune că ne prezervăm secretele? JD: Secretul nu este doar ceva, un conţinut care e de ascuns sau de păstrat la sine. Celălalt este secret pentru că el este altul. Sunt secret, sunt la secret ca oricare altul. O singularitate e, în esenţă, la secret. Acum, există, poate, o datorie etică şi politică de a respecta secretul, un anume drept la un anume secret. Vocaţia totalitară se manifestă îndată ce acest respect se pierde. Cu toate acestea, de unde dificultatea, există şi abuzuri de secret, exploatări politice ale „secretului de stat”, precum „raţiunea de stat”, arhive poliţieneşti şi altele. N-aş vrea să mă las închis într-o cultură a secretului la care totuşi ţin, ca la acea figură marranistă, care reapare în toate textele mele. Numeroase arhive nu trebuie să rămână inaccesibile şi politica secretului cere responsabilităţi foarte diferite conform situaţiilor. Încă o dată, se poate spune aceasta fără relativism, dar în numele unei responsabilităţi care trebuie să fie de fiecare Revista nouă, 4/2011

dată singulară, excepţională şi, deci, ea însăşi, ca principiul oricărei decizii, într-un fel secret. - Şi unde se opreşte, aşadar, vocaţia literaturii de a ţine cont de acest secret? JD: Literatura păstrează un secret care nu există, într-un fel. În spatele unui roman sau unui poem, în spatele a ceea ce este, întradevăr, bogăţia unui sens de interpretat, nu există sens secret de căutat. Secretul unui personaj, de exemplu, nu există, el nu are nici o densitate în afara fenomenului literar, totul este secret în literatură şi nu există secret ascuns în spatele ei, iată secretul acestei stranii instituţii, despre care şi în care nu încetez să (mă) dezbat – mai precis şi mai recent în eseuri ca Passions sau Donner la mort şi, deja, în ceea ce este complet ficţiune, La Carte postale. Prin „secret”, cuvântul de origine latină care înseamnă, în primul rând, se pare, disociere, se traduce puţin abuziv în alte semantici care se orientează adesea spre interioritatea casei (Geheimnis) sau, în greacă, disimularea criptică sau ermetică. Toate acestea reclamă, aşadar, analize negrăbite şi prudente. Pentru că miza politică e atât de arzătoare, şi azi mai mult ca oricând, cu progresele tehnologiei poliţieneşti sau militare, cu toate problemele noi ale criptografiei, problema literaturii redevine de asemenea mai gravă. Instituţia literaturii recunoaşte, în principiu sau în esenţă, dreptul de a spune totul sau de a nu spune spunând, deci dreptul secretului expus. Literatura e liberă. Ea ar trebui să fie. Libertatea sa e chiar aceea care promite o demonstraţie. Printre toate raţiunile de a cere iertare despre care se scrie sau chiar despre care se vorbeşte (am enumerat unele în altă parte, mai ales în filmul lui Safaa Fathy [D’ailleurs Derrida, 1999], e încă una: cvasi-sacralizarea literaturii a apărut în momentul în care o aparentă desacralizare a textelor biblice era începută. Atunci, literatura, ca moştenitoare sperjură, cere iertare pentru că a trădat. Ea şi-a trădat adevărul. ....................... * Antoine Spire, septembrie 2000, Le Monde de l’education, nr. 284,

Versiune în limba română de Florin DOCHIA
117

câmpineni la «gaudeamus» 2011

Diana Trandafir Translucide
Filiaţie şi diferenţă Nu pot s-o semnalez pe Diana Trandafir uitând că e fiica lui Constantin Trandafir, fostul meu coleg de facultate, criticul expansiv şi dinamic al valorilor literare contemporane. Ori că şi el a scris cîndva versuri, formal impecabile, dar de o substanţă mai puţin lirică, pe care mai târziu le-a abandonat, eu fiind păstrătorul câtorva hotărît să nu le divulg decît viitorului său biograf; - va trebui să apară întro zi unul! Nu pot, apoi, să spun „cîteva cuvinte” despre noua poetă fără să-mi vină în minte ambianţa în care a crescut, evocată în jurnalele sale, respectiv în 1989. Vedere din Provincie şi 1990. Anul şarpelui orb, cît şi în „serialul” publicat chiar în această revistă. Şi că tot aici ea a semnat diverse comentarii literare, dînd întîietate, prin frecvenţă, criticii în faţa poeziei, din care cauză poezia riscă acum să pară un „violon d’ Ingres”. Avându-i în vedere „filiaţia” şi parcursul, mă întreb deci: fiica seamănă, ca tip de talent, cu seniorul, cunoscut ca spontan şi locvace? Are o personalitate poetică deplină? Ascultă atent, „vioara” sună bogat, cu foşnete de bibliotecă, dar şi cu vibraţii intime. Versurile denotă imaginaţie a sentimentelor şi un spaţiu interior larg, în care e loc pentru multiple experienţe sufleteşti şi uimiri de tot felul. Notaţii discrete, ele relevă prezenţa controlului intelectual şi a lucidităţii în actul elaborării. „Vioara” cîntă bemolizat, fără „gesticulări (inutile) de cuvinte”, în execuţii disciplinate, compacte, astfel că poemele au, fiecare, o remarcabilă unitate de ton şi expresie. „Cîntecele” cele mai frumoase pe care le reuşeşte sunt cele simple, cum e, ca să citez un singur exemplu, Pictură: „Ce greu e să pictez / aceste păduri colorate / urma păsării în aer / adiere de vânt / De fapt nici nu ştiu / ce formă au aripile / libelulelor / forma gândurilor tale / E greu să pictez / vorbe oprite la geamuri / uimite ca nişte copii / în faţa vitrinelor cu jucării / Şi nici nu ştiu / de ce pietrele dor / când sunt desenate / în alb şi negru”. Poetă cu ţinută decentă, Diana Trandafir excelează prin sobrietate. În timp ce alţii (ca să se impună atenţiei) se agită nevrotic şi recurg la figuri tari, excesive, ea se străduieşte pentru măsură. Poezii echilibrate, versuri clare, sugestive. Iar impresia pe care o degajă e că, în ciuda felului parcimonios de a fi, are multe de spus şi merită salutată cu încredere. Constantin CĂLIN

Despre ceea ce nu se poate vorbi Diana Trandafir se dezinteresează cu dezinvoltură şi ingenuitate de módele poetice de azi. Nu are înclinaţia de a imita pentru a-şi asigura succesul. Un instinct sigur – dar şi riscant – o îndeamnă, probabil, să evite situarea într-o virtuală paradigmă a metodelor prin care unii dintre cei care publică poezie în contemporaneitatea noastră reuşesc să abată atenţia asupra volumelor lor. Nu o interesează, cu alte cuvinte, să afişeze o îndoielnică „originalitate”. În revanşă, pare a nutri credinţa proprie în sentimentul poetic şi are o cale numai a ei de exprimare a „albumului” de imagini şi de simboluri care îi guvernează neliniştile. Îndrăzneşte să contrazică făţiş, cu armele intuiţiei sensibile – infailibile, uneori, cum se ştie –, o alegaţie care a făcut epocă şi continuă să fie citată cu religiozitate: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” (Wittgenstein). Diana Trandafir înţelege că legile poeziei sunt altele decât cele ale reflecţiei. Logica poeziei – a unei anume poezii, cel puţin – este egală cu logica inefabilului plus logica realului incomprehensibil. Dar nimic nu

118

Revista nouă, 4/2011

este insondabil sau incomprehensibil pentru sensibilitatea poetului, care merge precis, ca o rază laser bine ţintită, la esenţele cele mai subtile ale lucrurilor. Pentru această logică, faptele nu sunt legate de un mister inaccesibil. Ceea ce nu înseamnă că poetul, dezlegând mistere, nu le învăluie, la rândul lui, sporind, cum zicea cineva, într-o formulare de neuitat, a lumii taină. Ea spune: „Pentru ceea ce nu se poate vorbi/ s-ar cuveni un gest larg/ să acopere cu aşchii de/ lemn sfânt/ auzul”. Acolo unde filosoful se împotmoleşte, unde el eşuează în aporii, poetul are străfulgerări, revelaţii, găseşte cuvinte, inventează imagini: „Pentru ceea ce nu se poate apăra/ ar trebui meşterită o platoşă/ cu solzi împrumutaţi/ de la lună/ sau poate ar trebui inventată/ iertarea ascunsă/ pe sub hlamida împărătească”. Pare, aşadar, că a descoperit singură secretul poeziei, deşi se pot bănui lecturi multe şi bine asimilate din diverse manifestări ale poeticităţii literare. O constelaţie de simboluri, un complex vast de arhetipuri sunt aduse la suprafaţă pentru a da formă materiei poetice. Trans-luciditatea străbate adânc, până dincolo de hotarele conştientului. Acolo unde lucrurile sunt în sine, despovărate de numele lor. Pentru aceasta, „nască-se poetul mereu/ cu o secundă ori două/ mai devreme”. Pluteşte un aer de melancolie înţeleaptă şi vizionară peste versurile din paginile care urmează. Eul care le trăieşte îşi transmite experienţele de la frontierele percepţiei. Poetul este un iniţiat care îşi încorporează cunoştinţele în ţesătura unui limbaj menit să asigure înţelegerea de către cei care îşi păstrează legăturile cu ascunsurile lumii şi cu semnele ei la vedere, nevăzute. Semnele lumii – lumea semnelor. Aici poate că trebuie căutată cheia acestui volum unde fiecare poem pare structurat după principiul multum in parvo, în balansul ambiguu dintre realitatea cunoaşterii şi cunoaşterea realităţii. Prezent adesea, motivul oglinzii trimite la un joc al imaginilor care uneori scapă înţelegerii, alteori se lasă abia prins în capcanele cuvântului. Poezia Dianei Trandafir se hrăneşte din gândiri şi din imagini, din momente când coaja lucrurilor se dă la o parte în faţa ochiului pătrunzător al unei cunoaşteri nemediate. Dansează oblic pe discul perpetuu rotitor al

„Ceaşca de cafea e o cameră / cu mii de ferestre ascunse” Diana Trandafir vine în poezie ca într-o altă viaţă, în care rănile mai vechi ori mai noi se pot închide, în sfârşit, în cicatrici sigure. Cicatricile la vedere sunt, ca-n toate dramele trăite cu onestitate, sărbători ale singurătăţii şi ale însingurării asumate. Astfel se întâmplă ca aproape fiecare poem al cărţii sale abia tipărite, intitulată adecvat Translucide (Ed. Vinea, 2011), să se organizeze, aproape de la sine, în relevant autoportret interior, în confesiune fără rest a unei subiectivităţi care înţelege că trebuie să năzuiască să scrie cu

desluşirii înţelesurilor lumii de lângă noi. Pune în faţa cititorului fulgurante revelaţii. Metafizicul este fundalul pe care ea se avântă într-un zbor graţios şi sigur. Este o poezie a evanescenţei, dar şi a descoperirilor certe. Există şi un gust al paradoxului cultivat – cultivat?! natural?! – în toată această înşelătoare metafizică a banalului, a obişnuitului. Aproape nimic nu este anodin în curgerea limpede a versurilor Dianei Trandafir. Totul are un sens şi un răspuns. Trebuie doar căutate. Iar poetul poate fi ghidul perfect al acestei queste. El, care aţipeşte (este transa şi nu somnul, este mijlocul de a vedea ceea ce numai iniţiaţii pot vedea) pe marginea unei gropi – care e timpul, care e hăul, acea black hole unde se va scurge în cele din urmă, fără scăpare, Universul –, „încolăcit(ă), cu capul de şarpe în gură”. O răsturnare a reprezentării Ouroboros-ului, a simbolului timpului etern. Imagine cu neaşteptate implicaţii poetice. Un mit inversat şi înscris într-o altă dimensiune a cunoaşterii. Diana Trandafir ia poezia pe cont propriu. Reuşeşte să demonstreze că poate să nu semene cu nimeni. Până acum, Diana era ştiută, eventual, doar ca protagonistă – împreună cu Violeta, sora ei; amândouă copile, apoi adolescente – a Jurnalului părintelui lor, criticul Constantin Trandafir. A mai publicat în pagini de revistă, a îngrijit ediţii, a scris, sub pseudonim, „la două mâini”. Cu acest debut în volum, amânat – desigur, numai pentru a dobândi eleganţa şi fermitatea delicată necesare unei ieşiri semnificative în arenă –, se legitimează definitiv ca poetă. Radu VOINESCU

Revista nouă, 4/2011

119

libertate totală despre umbrele şi ezitările existenţei de fiecare clipă. Regăsirea chipului prim şi, totodată, ultim, în măsura în care trăsăturile sale esenţiale nu poate fi altele decât unicitatea şi singularitatea, este poate chiar tema majoră a acestei lirici atât de profund feminine. Ne referim însă, în cazul Dianei Trandafir, la o feminitate nonromantică, la o feminitate austeră şi mândră, descătuşată de orice fel de iluzii. Ceva din sobrietatea eroinelor tragediilor de demult se regăseşte şi la „personajul” central care trăieşte în Translucide şi este suficient să cităm versuri precum acestea: „Mi-au alunecat trăsăturile / şi au căzut în praf / le-am ridicat uşurel în palmă / le-am scuturat / şi am pornit cu ele la subsuoară / nimeni nu m-a recunoscut fără chip / voci nevăzute m-au chemat / să-mi refacă înfăţişarea / linie cu linie / literă cu literă / cât e noaptea de lungă / aşezată pe marginea drumului / privesc în dreapta şi-n stânga / îmi scot cămaşa de miresme amare / şi culeg linii şi litere / dintr-o altă vârstă în floare”, pentru a proba - dacă mai este de probat – evidenţa. Versul: „îmi scot cămaşa de miresme amare” este, ca expresivitate şi relevanţă, unul care nu poate fi scris decât de un poet al cărui talent este certitudine deplină. Poemul abia reprodus de noi se numeşte, neîntâmplător, Portret. Îi adăugăm, în continuare, un nou text, care se intitulează, iarăşi neîntâmplător, Un alt portret, unde găsim, de asemenea, versuri tulburătoare, precum: „văd nisipul cum umple ora [...] / tăcerea tăcerea tăcerea / între dinţi sfărâm sâmburi socratici [...] / miros duminici de var.” Dar să cităm, pentru că merită, poemul în întregimea sa: „ochii spălaţi de câteva ape tulburi / pe caldarâm / văd nisipul cum umple ora / când se subţiază-n poveste / doamna cu rozariu adastă / în grădina-rozariu / genele ce mustesc a toamnă / scormonesc / printre nori şi morminte / pe balustradă cântă simetria / în auz prind golul din zbor / tăcerea tăcerea tăcerea / între dinţi sfărâm sâmburi socratici / şi le arunc miezul în torbă / miros duminici de var / bărbia e o scenă / turn de cristal / oasele mi s-au înmulţit în trup / şi mă fac mie însămi povară.” Este limpede, iată, că deşi Translucide(le) constituie un volum de debut în poezie, autoarea lui, Diana Trandafir este foarte departe

La Salonul de carte «Gaudeamus» 2011

de a fi o debutantă oarecare în poezie. Textele sale nu trădează nesiguranţe sau aproximări. Ele sunt confesiuni care răspund pe de-a-ntregul legitimităţii artei autentice, scrise profesionist şi matur. Nu este pentru noi deloc de mirare că, înaintând în lectură, întâlnim poeme pe cât de puternice ca text literar în sine, pe atât de emblematice ca trăire omenească: „În miez de noapte miroase a praf / tu îmi spui că aşterni patul / întinzi coli de hârtie albă / îţi ştergi faţa cu un gest obosit / nu-i nimeni în casă / n-am gură să strig / când aud fâşâitul papucilor / de câlţi / Şoarecii regi rod colile albe / împrăştiate pe pat / îmbibate cu sudoare friguroasă” (Noapte). Ce frumos şi ce trist poem despre singurătatea ilimitată este acesta, nu-i aşa? Cu siguranţă că marelui poet Emil Botta, de pildă, i-ar fi plăcut mult asemenea texte în care tristeţea este regină. Nu altfel este şi acest textbijuterie intitulat Dedublare: „a pierdut trenul de azi / şi de ieri şi de mâine / cineva mai trage din când în când / semnalul de-alarmă / şi trece pe-o linie moartă // îi sărută mâinile albe / păsări rănite / oricum rătăceam fără sens / printre cuvinte / frica de sine / îi şopteşte tot felul de fraze / ca şi cum ar recita / din poeţi consacraţi // în răspunsul agăţat de / mesteacănul alb / flutură acelaşi regret / iar în penumbră se mişcă / tulburările ca un / desen pe tapet”. Ne oprim, o clipă, şi la un poem care cu siguranţă că va face gelos la lectură, prin simplitatea şi prin adâncimea sa, excepţionale, pe oricine scrie azi poezie autentică în România: „Ceaşca de cafea e o cameră / cu mii de ferestre ascunse / nu-mi pasă cine stă în ea / ferestrele călătoresc / printre arabescuri şi ceasuri cu flori / ceaşca de cafea e un cerc / pe apă / în zaţul adunat la maluri // istoria se scrie / mai departe.” Nicolae TZONE

120

Revista nouă, 4/2011

câmpineni la «gaudeamus» 2011

Codruţ Constantinescu În labirint sunt umbre şi lumini
Prezentarea editurii «Vremea» În volumul În labirint sunt umbre şi lumini, Codruţ Constantinescu surprinde frânturi din viaţa rudelor sale, dar şi din copilăria şi adolescenţa proprii. Autorul transcrie numeroase scrisori, articole sau documente din alte timpuri, pentru a reconstitui lumea din vremea străbunicilor, bunicilor şi părinţilor săi, un trecut către care priveşte cu nostalgie. * Codruţ Constantinescu a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universitarii Bucureşti şi are o bogata activitate publicistică - articole, studii, comentarii în ziare locale, în revistele culturale Observator Cultural, Axioma, Lumea, Revista Noua, Argeş, Revista 22, Timpul, Dilema, Dilema Veche, Cuvântul, EUROCOM, şi în publicaţiile editate de către Departamentul pentru Afaceri Europene al Guvernului României. (Consilier European şi EuRopeanul). Este autorul volumelor: Hai-hui prin Occident, Editura Premier, Ploieşti, 2004, Studii irlandeze, Editura Institutului European, Iaşi, 2006, Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Banică), Editura Polirom, 2007, A trăi pentru a citi, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2008. În 2005, a obţinut Premiul «Geo Bogza» pentru nuvelă. * A trăi pentru a scrie Ce fel de carte este „În labirint sunt umbre şi lumini”? Este o carte de proză, în sensul unor simple „amintiri din copilărie”, sub forma a 26 de povestioare oarecum independente una de alta, dar, totuşi, inter-relaţionate, în care autorul vorbeşte despre familia sa şi despre propria-i copilărie? Este o saga, o cronică de familie, în sensul celebrei trilogii a lui Petru Dimitriu, evident, fără amploarea şi fără compoziţia barocă a aceleia, deci, un fel de schiţă de cronică de familie? Este un jurnal mai sofisticat, redactat post factum? O carte de memorialistică împănată cu tot felul de observaţii şi comentarii? Un fel de bildungsroman, carte a de-venirii, în care un copil începe să se diferenţieze de ceilalţi şi de celelalte, luând act de propria-i identitate şi de complexitatea lumii? Poate că nu e nimic din toate astea, şi eu nu fac doi bani ca diagnostician, poate că e puţin din fiecare şi toate laolaltă, fiind o excepţională sinteză a unor categorii literare care dau continuu de furcă teoreticienilor. Şi chiar are importanţă să definim această carte? Are! Fiindcă astfel putem îndrepta un fascicul de lumină spre traiectoriile evoluţiei acestui indiscutabil talent robust care îl face pe Codruţ Constantinescu unul dintre cei mai interesanţi intelectuali tineri de azi. Spre ce se va duce el? Spre proza de construcţie, deci de ficţiune, de creaţie literară? Sau spre eseistica de observaţie morală controlat eşuată în epica de idei? Cred că e momentul pentru o scurtă descriere a cărţii. „În labirint sunt umbre şi lumini” este o carte în care autorul nu inventează nimic, dar comentează totul. În 26 de calupuri epice (la care se adaugă un „Argument” şi un „Epilog”), autorul ne vorbeşte despre familia sa şi despre experienţele copilăriei sale, ultima relatată fiind aceea de la 14 ani, când a făcut o vizită în Ungaria, cu părinţii. El evocă fapte reale sau doar presupuse (oricum, nimic inventat, cu excepţia, poate, dar nu sunt sigur, acelor minore, inevitabile corecţii de conjunctură), pe care le-a luat de-a gata fie din arhiva orală a familiei, fie direct din propria sa memorie.

Revista nouă, 4/2011

121

Aceste episoade epice sunt asezonate cu observaţii şi potenţate de comentarii, care se încadrează perfect în peisaj, dând consistenţă textului şi farmec lecturii. Cele 26 de episoade sunt ordonate cronologic, începând cu evocarea celor mai îndepărtaţi antecesori ai familiei care au putut fi identificaţi – stră-străbunicul polonez Kobonetzky, de pildă, bărbat în putere, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, sau străbunicii din „spiţa mun-enească” a familei, Chiriac şi Stanca, începutul secolului al XX-lea. Rând pe rând, în acest carusel al memoriei asistate, în sensul obstetric al termenului, defilează chipuri, figuri, întâmplări, evenimente, scene, obiceiuri, instituţii de demult, de interes familial sau citadin, expuse caleidoscopic, destul de diverse şi de oarecare, luate separat, dar împreună reuşind să construiască o atmosferă, să reconstituie o epocă, să prefigureze un destin, nişte destine. Şi să dea un sens existenţei umane şi istoriei. Alături de evocarea epică, aceea care asigură reconstituirea faptică şi portretistică, observaţia morală asigură combustia textului, iar comentariul ideatic pune sarea şi piperul peste această carte fermecătoare, care se citeşte repede şi uşor şi se uită încet şi greu. Neavând simţul epic al construcţiei fabulatorii, Codruţ Constantinescu este totuşi un bun povestitor, dublat de un moralist care caută în fiecare fapt de viaţă înţelesurile adânci ale unei morale dominante. [...] Caracteriologic şi funcţional, el este un sobru, deci este dotat cu exact doza de umor care defineşte un sobru autentic. [...] M. Ghiţă Mateucă O mărturisire a autorului Această carte se concentrează pe importanţa memoriei personale. Suntem alcătuiţi dintr-un mănunchi impresionant de amintiri, care fac parte din arhitectura noastră intimă şi fără de care nu am fi ceea ce suntem. Amintirile disparate şi personale sunt întotdeauna aşezate pe un fundal istoric bine definit .Aceasta carte încearcă să retraseze parcursul unor oameni pe care, uneori, nici nu i-am cunoscut direct sau, dacă am făcut-o, a fost la un nivel superficial, având în vedere faptul că eram doar un copil în timpul
http://www.altphel.ro/2011/11/a-trai-pentru-a-scrie/

La Salonul de carte «Gaudeamus» 2011

petrecerii noastre. Poveştile lor au rămas în familie cum cred că rămân în fiecare familie adevărată. În acelaşi timp, cartea nu se rezumă doar la viaţa altora, ci se referă şi la a mea. Experienţele trăite în perioada târzie a ceauşismului totalitar şi-au pus amprenta în mod definitoriu asupra mea. Nici nu ştiu dacă cei născuţi după 1990 ar trebui a fie fericiţi că nu au trăit în acele vremuri sau, dimpotrivă, căci regimul de penurie generalizată poate oferi o filosofie sănătoasa a vieţii simple. Nu avem nevoie de foarte multe bunuri pentru a trăi şi, din acest punct de vedere, îmi dau seama de sfertul de pahar plin al acelor vremuri: omul este dependent doar de libertate, hrană şi apă şi nu de tehnologiile informaţionale, de nenumăratele bunuri şi promoţii, de droaia de vedete de carton care ne populează şi domină universul fără de care avem impresia falsă că nu mai putem trăi. Departe de mine gândul de a face un elogiul sărăciei, însă impresia mea este că, dacă din punct de vedere material eram de zeci de ori mai săraci, parcă nu eram la fel de săraci spiritual. Ce lupte se dădeau pentru a cumpăra o carte bună! O impresie pur personală. Ne interesează prea mult prezentul şi viitorul imediat şi deloc trecutul pe care-l aruncăm la coş cu o uşurinţă dezarmantă. Vedem câte clădiri de patrimoniu au fost demolate pentru a lăsa locul blocurilor de birouri. Într-o bună măsură, este şi o carte despre oraşul Câmpina, în care au trăit bunicii mei, oraş supus unor profunde transformări în timpul regimului comunist, bulversat, ameţit, sistematizat. Un fost oraş interbelic destul de cosmopolit, care, îinsă, a fost readus cu forţa la norma ceauşistă.

122

Revista nouă, 4/2011

Constantin MÎNDRUŢĂ
NINGE, DOAMNE Ninge, Doamne, că nu-mi pierd credinţa Chiar dacă mă-mpiedic de vreun fulg, Ai şi putinţa, ai şi neputinţa Păcatului din băieri să mai smulg. Ninge, Doamne, că de-atâta iarnă Ziua nu se poate-ntuneca, Soarele din raze vrea să cearnă, Luna să mai aibă ce mânca. Că de dor de ea şi de durere Frigului i-e milă-n casa mea, Stă într-un ungher şi în tăcere Stinge-n geamuri, stinge câte-o stea. Ninge, Doamne, numai alb să fie, Să coboare varul din pereţi, De zăpadă să nu se mai ştie, Ea să se pitească în nămeţi. Ninge, Doamne, nu-i sfârşit de lume, Oameni de zăpadă ne zâmbesc, Poate şi-ar dori şi ei un nume, Să-i strigăm, de parcă trebuiesc. Nu vreau să ştiu de ziuă sau de noapte, Vreau dintr-o dată să devin străin, S-ajung în cer pe Calea cea de Lapte Învăluit în giulgiul numai in. Ninge, Doamne, cerul despicară Îngerii cu aripile reci, Zilele de iarnă numărară Şi de primăvară n-ai să treci. Ninge, Doamne, lacrima să-ngheţe, Ţurţur să se facă, ciob sărat Şi clipind, în ochi să se răsfeţe Chipul ei ca neaua de curat. Să deschidă un colind de seară Poarta, în stridente clinchete de Sus, Eu mă voi ascunde în Muzeu de Ceară Când peste zăpadă coboară Iisus. Ninge, Doamne, ninge, cât vei vrea şi-oi vrea, Ninge peste oameni şi peste destine, Să simtă şi iarna că şi ea e grea Şi sărută-mi fruntea, că ea nu mai vine. Revista nouă, 4/2011

poezie

DE PARCĂ… Născut ca om şi încercând spre viaţă, Mi-e sila o virtute şi nedemn, Aş vrea mosorul să mai aibă aţă, Dar aşchia-i desprinsă mult de lemn. Atunci, la cine să mai mângâi faţa? Se poate face pe Pământ apel? S-avem prieteni, să ne umplem viaţa, Chiar de vor fi prieteni fel de fel. Nu se mai vede, cine, cine mişcă, O mână se întinde spre-nălţare, Din ea se poate arunca la rişcă, Se-ntoarce doar la mine, când o doare. Nu-i nimeni pregătit de-nmormântare, Se fac coşciuge, haine şi morminte Şi noi, mai vii şi fără întristare Rostogolim din gură reci cuvinte. Cât să le mai tot acordăm servirea? Că dacă sila vine din plămân, Nu am să ştiu să îmi ascund privirea Şi am să scuip, că de-aia sunt român. Atâţi şi-atâtea şi apoi cuvinte, Ce faceţi, ce-aţi făcut şi-n câtă vreme? (La cine să gândesc mai înainte?) Şi cine, şi de ce, să mă mai cheme? 123

Ştefan Al.-SAŞA
TRANSFER DE SARCINI Speranţa de viaţă e în scădere, Iar vârsta de-odihnă creşte mereu. Guvernul curând o să ne-ofere, Cuponul de pensie prin... Dumnezeu. SCHIMBAREA ORDINII Speranţa-i ultima ce moare, Aşa spunea el orişicui, Şi totuşi, prin ce-mprejurare, Se duse ea ’naintea lui.

epigrame

GLACIAŢIE ECONOMICĂ Aflat în criză, foarte jos, Tot vrând românul să se-amuze, S-a transformat în eschimos, Că-i îngheţă... hazul pe buze! ELECTRONICĂ APLICATĂ Neobosită tot mereu Vorbea precum televizorul, Când soţul, printr-un procedeu, C-o palmă i-a tăiat sonorul. CERERE ŞI OFERTĂ Demonstraţii furibunde, Lumea nu tace şi cere, Iar Guvernul prompt răspunde Oferindu-le tăcere.

PĂREREA CRITICILOR Despre muza mult iubită Care îl inspiră-n artă, Unii spun că-i adormită, Alţii că-i de-a dreptul moartă.

REPARTIŢII Grădina Domnului e mare, Privind la ea rămâi năuc, Iar cine-ntrânsa loc nu are, Se consemnează-n Guiness Book. GERIATRIE Se duce timpu-n zboru-i lin, Şi soaţa, să mă ţină încă Tot tânăr, procedează fin: O zi din două mi-o mănâncă. VEDETĂ ACTUALĂ Trup frumos şi mândră faţă, Numai note mici la şcoală, A ajuns un V.I.P. în viaţă Îmbrăcată mai mult goală.

PROPORŢIONALITATE Gândind că sunt încă bărbat, M-am dezbrăcat la o… amică. De ce-ai venit, m-a întrebat, Când… pensia-ţi e-aşa de mică?

ECHIVALENŢĂ Când pensie-i văzu cuponul, Băiatul tatii, filfizonul, Îi zise c-un umor subtil: Atâta-i taxa la azil.

ULTIMA FRONTIERĂ Stau liniştit cu nora-n casă Că-s pensionat şi nu-mi mai pasă, Ea, în concediu post-natal, Iar eu într-unul pre-mortal!

INVERSARE Când şi-a intrat ca soţ în rol Ştia că dama-i dracul gol, Acum, zicala s-o răstoarne, Doar el e cel ce poartă coarne.

TREC ANII Demult, eram, mai ţineţi minte? Războinici, dinte pentru dinte! Dar am îmbătrânit oleacă: și/ayi suntem placă pentru placă. Revista nouă, 4/2011

124