UNIVERSITATATEA “DUNAREA DE JOS” DIN GALATI

Studiul si ingineria materialelor
Note de curs

Conf.Dr.Ing. Sanda Levcovici

Galati, 2008

1. Materiale

1

Capitolul 1. Materiale
1.1 Introducere
Materialele reprezintă substanţele din care se produc diferite obiecte utile omului. Toate domeniile activităţii umane sunt dependente de materiale, de la fabricarea unui circuit integrat la construirea unui nave, de la biomaterialele necesare pentru armarea sau substituirea organelor sau ţesuturilor umane la cele necesare pentru hrană, energie sau informaţie. Materialele definesc nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Primii paşi ai omenirii au fost marcaţi prin epoca pietrei, bronzului şi a fierului. Astăzi materialele joacă un rol determinant în dezvoltarea tehnologică şi cercetare. Indiferent de specializarea unui inginer, acesta nu poate concepe sau nu poate realiza noi produse sau tehnologii fără a ţine cont de comportarea materialelor folosite în condiţiile concrete de solicitare. Proprietăţile materialelor limitează adesea performanţele maşinilor şi instalaţiilor. De exemplu, creşterea randamentului energetic al unei turbine cu gaz de la un de avion sau al unui motor Diesel se poate realiza prin mărirea temperaturii de funcţionare. Performanţele acestora sunt condiţionate de obţinerea de noi materiale metalice sau ceramice, rezistente la temperaturi înalte. Utilizarea materialelor depinde de asemenea de resurse, preţ de cost, prelucrabilitate şi compatibilitate cu mediul înconjurător. O cunoaştere empirică a materialelor şi experienţa acumulată de-a lungul miilor de ani nu mai satisfac necesităţile actuale şi adaptarea la tehnologiile moderne. Este necesară o abordare unificată şi fundamentală a descrierii comportării materialelor. A apărut Ştiinţa materialelor ca o necesitate de a controla proprietăţile materialelor prin cunoaşterea legilor fundamentale care le determină comportarea. Ştiinţa materialelor studiază producerea, prelucrarea şi utilizarea raţională a materialelor. Aceste obiective sunt atinse în cadrul a două discipline de studiu: - Tehnologia materialelor, care se ocupă de producerea şi prelucrarea materialelor; - Studiul materialelor, care are ca obiectiv utilizarea raţională a materialelor. Pentru a alege corect un material trebuie înţeleasǎ comportarea materialelor la diferite condiţii de solicitare. Se impune cunoaşterea legăturii dintre fenomenele care au loc în material, la scara microscopică şi submicroscopică şi proprietăţile macroscopice. În funcţie de mijloacele de investigare, la un material se pot evidenţia: - macrostructura, care indică alcătuirea materialului, rezultată prin observare cu ochiul liber sau cu lupe ce măresc până la 50x; - microstructura, care descrie ansamblul grăunţilor cristalini şi a particulelor observabile prin microscopie optică sau electronică; - aranjamentul atomic, observabil prin difracţie cu raze X. În figura 1.1 se prezintă observaţiile efectuate asupra structurii unei palete de la o turbină cu gaz, executată dintr-un aliaj metalic pe bază de nichel, cobalt şi crom, care îşi conservă rezistenţa mecanică până la 1000ºC. Între macrostructura şi aranjamentul atomic rezoluţia variază cu 9 ordine de mărime: mm pentru analiza macroscopică, µm prin microscopie optică, zeci de nm prin microscopie electronică şi zecimi de nm pentru aranjamentul atomic. Proprietăţile materialelor sunt definite atât de compoziţia chimică, natura legăturilor interatomice şi aranjamentul atomic, cât şi de microstructură. Constituenţii microstructurali sunt caracterizaţi prin compoziţie chimică, aranjament atomic, cantitate relativă, morfologie, mărime şi mod de distribuţie. De aceea, modificarea controlată a microstructurii dă posibilitatea obţinerii unei game largi de proprietăţi.

1 Legătura dintre observaţiile macroscopice. Se exemplifică modificarea pe diferite căi a rezistenţei de rupere la tracţiune a fierului şi a unor aliaje Fe-C: . chimică. tehnologia materialelor. Studiul materialelor este multidisciplinar.aliaj tratat termic. . rezistenţa materialelor. El face apel atât la cunoştinţe fundamentale de chimie şi fizică.8%C călit – 2600 N/mm2.2 Clase de materiale Diversitatea materialelor decurge din multitudinea şi complexitatea funcţiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească. . excluzând fluidele şi materialele energetice. electromagnetică şi radioactivă. construcţiile civile. electrotehnica. mecanică. ecruisat – 4000 N/mm2.aliaj în stare de echilibru: oţelul cu 0. cât şi la discipline inginereşti ca: mecanica. Lucrarea de faţă se limitează la studiul materialelor solide din construcţia de maşini. 1. microscopice şi submicroscopice cu principalele domenii ale ştiinţei şi tehnologiei Chimia si fizica solidului Microscopie electronicǎ Stiinţa materialelor Mecanica fină . .8%C deformat la rece. . Un exemplu este linia suspendată de înaltă Aranjamentul atomic Fig. 1. microstructura şi proprietăţile macroscopice ale materialelor.8%C recopt – 800 N/mm2. policristalin: fierul tehnic pur – 300 N/mm2. în afară de echilibru: oţelul cu 0.metal pur. cât şi a legilor de modificare a acestor proprietăţi pe cale termică.1. Materiale 2 Macrostructura Ochiul liber Mecanica Microscopie opticǎ Raze X Microstructura Studiul materialelor are ca obiect cunoaşterea legilor de corelaţie dintre compoziţia chimică şi organizarea atomică sau moleculară.monocristal filiform de fier pur cu densitate redusă a defectelor structurale (whisckers) – 13000N/mm2.aliaj tratat mecanic: oţelul cu 0.

Fig. înaltă tensiune: 1. în patru mari grupe de materiale: ● metale şi aliaje. 3. C. cablu electric. policlorura de vinil (PVC). C. În compoziţia lanţului pot interveni şi elemente ca sulful. cum sunt cuprul şi aluminiul. În stare solidă. cauciucul etc. sticlele organice. Metalele reprezintă majoritatea elementelor chimice cunoscute în natură. Ceramicele sunt materiale anorganice care rezultă din reacţia unor metale (Mg. siliciul etc. Conţin lanţuri lungi ale atomilor de carbon. ● materiale compozite. Cei mai buni conductori electrici sunt metalele pure. 1. Pentru a-i proteja de coroziunea atmosferică (rugina) se foloseşte vopsirea cu un polimer organic sau acoperirea cu un metal. N etc. care are următoarele componente: cablul electric. în general. Iniţial termenul de ceramice s-a atribuit . Al. Elementele izolatoare electric au rolul de a fixa cablul pe stâlpii metalici. Aliajele metalice conţin două sau mai multe elemente. 1. stâlp de susţinere. Din cele 109 elemente cunoscute. ● materiale ceramice. pietriş şi ciment. 4.1. asigură transportul celei mai mari părţi din energia electrică. după compoziţie chimică. polistirenul (PS). clorul. ● polimeri organici. cu rigiditate redusă şi stabilitate termică limitată. B. preponderent fiind un metal. deformabilitate plastică. izolator. Legătura între atomii lanţului molecular este covalentă. Polimerii organici sunt materiale compuse din macromolecule. structură şi proprietăţi. foarte uşor de pus în formă. Un fir din aluminiu. De aceea. opacitate la lumina vizibilă şi luciu metalic. aluminiul şi cuprul.) cu metaloizi (O. pe care sunt fixate diferite elemente ca hidrogenul. Fe etc. Fundaţia are rolul de a ancora stâlpii în teren. elementele izolatoare şi fundaţia (fig. Legătura intermoleculară poate varia de la legături slabe de tip van der Waals la legături punctuale covalente. polimerii organici au proprietăţi foarte diversificate ca: termoplasticitate. până la 200ºC. Cei mai cunoscuţi polimeri organici sunt: polietilena (abreviat PE). 3 Pentru a limita numărul stâlpilor de susţinere. Cablul purtător al curentului electric trebuie să fie un bun conducător de electricitate. Astfel sunt oţelurile şi fontele .2 Schema liniei suspendate de Deoarece tensiunea electrică este înaltă. electric. 2. Aceasta le conferă proprietăţi caracteristice: conductibilitate electrică şi termică.aliaje Cu-Zn etc. materialele metalice sunt agregate atomice cu legătura interatomică de tip metalic. alamele . dispus în jurul inimii din oţel. dar cu o conductivitate electrică mai redusă. emisie termoelectronică. Ei sunt izolatori termici şi electrici. uşori.2). Diversitatea materialelor se poate clasifica. radicalul metil etc. Inima cablului este 2 sub forma unei sârme din oţel. Stâlpii sunt construcţii metalice din oţel.). cablul se suspendă pe stâlpi. Materiale 3 tensiune. rigiditate. Se execută din beton .un material ceramic compus din nisip. termorezistenţă. cum ar fi zincul. Cele mai utilizate metale sunt fierul. Acestea se realizează din porţelan sau sticlă. Ca urmare se foloseşte un cablu compus. 1 cablul trebuie să fie uşor şi rezistent. politetrafluoretilena (PTFE) cunoscută şi sub denumirea comercială de teflon. peste 80 sunt metale. coeficient termic de rezistivitate pozitiv. metale sau nemetale. poliamidele (PA). un aliaj metalic 4 foarte rezistent la solicitări mecanice. stâlpii de susţinere. aerul fiind izolator fundaţie.aliaje Fe-C. A. florul. duritate. azotul. pentru a rezista la tracţiunea cablului. care sunt un material ceramic. elasticitate.

care conţine atomi de carbon. structurale şi de proprietăţi. Proprietăţile intrinseci se determină în urma unor încercări în condiţii standard de solicitare. la care creşterea rezistenţei betonului se realizează prin armarea cu sârmă din oţel (C+A). care îşi combină proprietăţile specifice.2: aliajele dure obţinute prin sinterizarea particulelor de WC în matrice de Co (A+C) reprezintă un compozit termostabil. diamant.). Materialele ceramice se disting prin refractaritate. Ex. Majoritatea sunt izolatori termici şi electrici (excepţie grafitul. 1. dar prin proprietăţile sale mecanice aparţine clasei materialelor ceramice. Materiale 4 oxizilor (alumina Al2O3. apoi s-a extins şi la carburi (WC. 1: poliesterii consolidaţi cu fibre de sticlă (B+C) formează un compozit uşor şi rezistent mecanic. în general foarte dure şi fragile. fizice şi mecanice.3 Proprietăţile materialelor Proprietăţile materialului reprezintă o evaluare cantitativă a comportarii acestuia la diferite solicitări. După natura solicitării. încercarea de duritate. SiC). care se manifestă prin rezistenţă mecanică şi termică la temperaturi ridicate. CaO). dur. ionocovalentă sau mixtă. încercarea de încovoiere sub şoc mecanic etc. şi proprietăţile de utilizare (fig. 1. silicea SiO2 etc. 1. chimice după natura solicitării intrinseci independente de microstructură dependente de microstructură fizice mecanice Proprietăţi după sensibilitatea la microstructură tehnologice de utilizare de exploatare Fig. Un material compozit conţine o matrice consolidată cu un element de armare. are un caracter relativ. 1. . proprietăţile intrinseci pot fi: chimice. V2O etc. poate fi considerat un polimer organic tridimensional. În stare solidă sunt agregate atomice cu legatură interatomică covalentă. indiferent de locul şi modul de utilizare. nitruri (Si3N4). bazată pe caracteristici atomice. sticle minerale (amestecuri de oxizi SiO2.3 Clasificarea proprietăţilor materialelor Se face distincţie între proprietăţile intrinseci materialului. folosit la creşterea durabilităţii tăişului sculelor aşchietoare. rezistent la uzură şi suficient de tenace. D. Ex. Ex. folosit la fabricarea bărcilor de salvare.1. grafit etc.3). Astfel diamantul. Na2O. Trebuie remarcat că această clasificare a materialelor.). Materialele compozite sunt formate din două sau mai multe materiale diferite aparţinând grupelor A.3: În construcţiile civile şi industriale se foloseşte betonul armat. cum sunt: încercarea de tracţiune. B sau C. boruri (TiB2).

magnetice. plasticitatea.proprietatea materialelor de a se prelucra prin detaşarea de particule sub acţiunea unei energii (prelucrarea prin aşchiere. Proprietăţile dependente de microstructură pot fi explicate pe baza naturii materialului şi a defectelor microstructurale introduse în procesul de fabricaţie. • duritatea – proprietatea materialelor de a se opune la pătrunderea din exterior a unui corp în stratul superficial.) şi o serie de proprietăţi electrice (rezistenţa electrică a metalelor. • rigiditatea – proprietatea materialelor de a se opune deformării elastice. etc. Aşa cum se va vedea mai departe majoritatea proprietăţilor mecanice ale metalelor (rezistenţa de rupere. • deformabilitatea . • rezistenţa la uzură – proprietatea materialelor de a avea variaţii reduse de masă (pierderi sau adaosuri) la frecarea unor suprafeţe în contact. optice (opacitatea metalelor. duritatea.). tenacitatea. După sensibilitatea la microstructură. Proprietăţile independente sau puţin dependente de modificările microstructurale. Sunt proprietăţi puternic modificate de natura şi cantitatea acestor defecte. Acestea sunt proprietăţile termice. • prelucrabilitatea (uzinabilitatea) . Proprietăţile fizice măsoară comportarea materialelor sub acţiunea temperaturii. în timp. la oxidare etc. sunt strict dependente de microstructură. 2. care apar în procesul de producţie. • fluajul – proprietatea materialelor de a se deforma plastic lent. • fragilitatea – proprietatea materialelor de a nu prezenta deformare plastică până la rupere. Materiale 5 Proprietăţile chimice caracterizează comportarea materialelor sub acţiunea mediului înconjurător. . Proprietăţile tehnologice caracterizează prelucrabilitatea materialelor prin diferite metode şi procedee de prelucrare. Proprietăţile de utilizare depind de metoda de prelucrare. • tenacitatea – proprietatea materialelor de a înmagazina o energie mare de deformare plastică până la rupere. la temperatură şi sarcină constante. • plasticitatea – proprietatea materialelor deformate de a nu reveni la forma iniţială la încetarea solicitării. proprietăţile intrinseci sunt independente sau dependente de microstructură. Exemple: • elasticitatea – proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi a reveni la forma iniţială după încetarea solicitarii. transparenţa sticlelor) sau mecanice (elasticitatea sau rigiditatea metalelor şi a cauciucurilor).proprietatea materialelor de a lua forma şi dimemensiunile impuse prin deformare plastică. conductibilitatea electrică a semiconductorilor). magnetice (feromagnetismul). termice şi a unor proprietăţi magnetice (diamagnetismul şi paramagnetismul). • rezistenţa la oboseală – proprietatea materialelor de a rezista timp îndelungat la solicitări mecanice variabile. domeniul şi condiţiile de exploatare. tenacitatea este numită statică. prin electroeroziune etc. Proprietăţile mecanice caracterizează comportarea materialelor sub acţiunea unui sistem de forţe.1. câmpurilor electrice şi magnetice sau a luminii. cum sunt: • turnabilitatea – proprietatea materialelor de a lua forma şi dimemensiunile impuse. Exemple: rezistenţa la coroziune. Când forţele sunt aplicate lent. electrice. Este cazul proprietăţilor chimice. optice. se pot explica pe baza naturii atomilor şi a legăturii interatomice. turnat în forme de turnare. Ele pot fi tehnologice şi de exploatare. în urma solidificării materialului topit. iar la aplicarea cu şoc tenacitatea este numită dinamică.

Partea din aceste resurse. Polimerii organici se elaborează din carbon şi hidrocarburi.1 se prezintă concentraţiile medii ale principalelor elemente în procente de masă. ceea ce constituie o sursă inepuizabilă pentru materialele ceramice. Cuprul. care prezintă de asemenea rezerve importante. temperatura de topire a wolframului devine proprietate de exploatare la fabricarea filamentelor becurilor cu incandescenţă. care ar putea fi extrasă în viitor. care conduc la materialul pentru fabricaţie.75% din masa scoarţei terestre. Printre ele sunt şi cele mai utilizate metale: aluminiul şi fierul. care după asamblare formează diferite produse.4 Resurse.1. Ea depinde de factorii economici şi tehnologici ai exploatării şi de strategia economică a diferitelor state şi grupuri industriale. • călibilitatea . Zece elemente constituie 99. 1.35 Cu 0.01 Scoarţa terestră este compusă 96% din oxizi. După extracţie. Din procesul de fabricaţie rezultă piese. Pentru a se obţine diferite produse. numite deşeuri. se produce în cantităţi apropiate de ale aluminiului. . Costuri de producţie Un rol deosebit în utilizarea materialelor îl prezintă resursele şi costurile de producţie. Limita dintre resurse şi rezerve variază în timp. Astfel capacitatea de reflecţie a luminii a aluminiului devine proprietate de exploatare la construcţia reflectoarelor. Se exprimă prin una sau mai multe proprietăţi intrinseci. Tabel 1. care poate fi exploatată în condiţii economice la un moment dat reprezintă rezervele.proprietatea materialelor de a forma asamblări nedemontabile prin forţe de legatură interatomică. În scopul reducerii costurilor de producţie se pune problema recuperării materialelor din deşeuri prin reciclare şi valorificarea lor ca material brut sau de fabricaţie.4 C 0. Proprietăţile de exploatare pun problema alegerii materialului adecvat pentru o anumită aplicaţie. 1. deşi este în cantităţi medii mici. oceanul planetar şi atmosferă.4).1 Repartizarea principalelor elemente în natură (% de masă) Scoarţa terestră Oceanul planetar Atmosfera ~1018t ~1017t ~1016t O2 47 O2 85 N2 79 Si 27 H2 10 O2 19 Al 8 Cl 2 Ar 2 Fe 5 Na 1 Ca 4 Na 3 K 3 Mg 2 Ti 0. materia primă (resursele) parcurge un ciclu de prelucrări fizice. Resursele unui element sunt constituite din cantitatea disponibilă în scoarţa terestră (1 km de la suprafaţa pământului). în urma răcirii rapide de la o anumită temperatură. Utilizarea echipamentelor şi bunurilor de consum este însoţită de formarea de materiale uzate. Materiale 6 • sudabilitatea . chimice şi mecanice numit circuitul materialelor în procesul de producţie (fig. În tabelul 1.proprietatea materialelor de adopta microstructuri în afară de echilibru. materialul brut suferă o serie de transformări fizice şi chimice în cadrul procesului de elaborare.

microstructura şi proprietăţile fizico-mecanice ale materialelor.4 Circuitul materialelor în procesul de producţie Capacitatea de producţie a materialelor este dependentă atât de resursele naturale. Aceasta a condus la folosirea tablelor subţiri din oţel de înaltă rezistenţă. Are ca obiectiv producerea. cât şi a materialelor compozite unidirecţionale. Stiinţa materialelor realizează o descriere unificată. preţul de cost se reduce prin reciclarea deşeurilor. Materiale Elaborare Material pentru fabricaţie Fabricaţie 7 Material brut Reciclare Extracţie Resurse Deşeuri Piese Asamblare Produse Fig. dar care se zgâria uşor. prelucrarea şi utilizarea raţională a materialelor. elaborarea şi fabricaţia materialelor necesită cantităţi mari de energie şi de aceea costurile de producţie sunt puternic dependente de preţul energiei.1. materialul cu cel scăzut preţ de cost. materialele ceramice şi polimerii organici sunt cele mai de perspectivă materiale. Recuperarea metalelor este realizată curent şi este mai dificilă pentru polimerii organici datorită structurii lor complexe. fundamentală şi cantitativă a structurii şi a comportamentului materialelor la diferite solicitări. Cele mai reduse capacităţi de producţie sunt la titan si alumniu. existent în natură. Pe de altă parte. cu proprietăţi controlabile şi uşor prelucrabil în forme complexe. precum şi a posibilităţilor de modificare a acestor proprietăţi pe cale chimică.1. dar mai rezistent. Apoi lemnul a fost înlocuit cu tabla din oţel. un material mai greu. Fabricarea sticlelor de ceas a suferit o evoluţie asemănătoare. care asociază rezistenţa la şoc mecanic cu rezistenţa la zgâriere.un material uşor. Iniţial s-a înlocuit sticla minerală fragilă cu sticla organică rezistentă la şoc mecanic. . reducerea costurilor unui material determină o creştere a consumului.5 Rezumat şi concluzii Materialele joacă un rol deosebit în progresul tehnologic.plachete din monocristale de safir sintetic. În dezvoltarea unei tehnologii se substituie frecvent un material altuia. Cel mai folosit este betonul. Caroseria automobilelor s-a confecţionat iniţial din lemn . din fibre de carbon înglobate în polimeri organici. Datorită resurselor inepuizabile cât şi a costurilor mai mici de producţie. pentru că sinteza şi punerea lor în formă necesită consumuri de energie mult mai mici decât metalele sau materialele ceramice. 1. a aliajelor de aluminiu. aranjamentul atomic sau molecular. Metalele. Studiul materialelor are ca obiectiv utilizarea raţională a materialelor prin cunoaşterea legilor de corelaţie între compoziţia chimică. materialele organice sunt mult mai rentabile. în special aluminiul şi titanul. termică sau mecanică. foarte uşoare. din motive economice sau de performanţă. Actualmente se promovează un material ceramic . Din punct de vedere energetic. Extracţia. Pentru reducerea consumurilor energetice s-a trecut la materiale mai uşoare. sunt puternic energofage. cât şi de costurile de producţie şi de posibilităţile de reciclare a materialelor. care este influenţat favorabil de ameliorarea proprietăţilor unor materiale sau de apariţia de noi materiale.

1. la uzură. legătura şi aranjamentul atomic. Promovarea unui material se face pe criterii de performanţă şi economice (resurse şi costuri). Datorită consumurilor energetice mari la elaborare şi fabricaţie. Datorită resurselor inepuizabile cât şi a costurilor mai mici de producţie. acţionând asupra microstructurii. Aceste proprietăţi depind atât de compoziţia chimică. care depind de compoziţia chimică. rezistenţă mecanică. Fiecare categorie are proprietăţi specifice. Cele mai mari resurse sunt de materiale ceramice. în care se încadrează majoritatea proprietăţilor mecanice (plasticitate. Materiale 8 Materialele se pot clasifica în trei categorii de bază: metale şi aliajele lor. materialele metalice au cele mai mari costuri de producţie. la oboseală etc. Dintre proprietăţile intrinseci o deosebită importanţă o prezintă proprietăţile fizico-mecanice dependente de microstructură. organizarea atomică şi moleculară cât şi de natura şi cantitatea defectelor structurale introduse în procesul de fabricaţie. Proprietăţile de utilizare caracterizează comportarea materialului la diferite metode de prelucrare şi condiţii de exploatare.). Proprietăţile intrinseci caracterizează comportarea materialului în condiţii standard de solicitare. Proprietăţile materialelor pot fi intrinseci şi de utilizare. . tenacitate. dar au avantajul valorificării deşeurilor prin reciclare. Îmbinarea proprietăţilor acestor clase de materiale o realizează materialele compozite. Sunt proprietăţi care pot fi modificate în limite largi. polimeri organici şi materiale ceramice. materialele ceramice şi polimerii organici sunt cele mai de perspectivă materiale.

respectiv vaporizării.2. monocristalină. Starea fizică este determinată de raportul dintre energia de coeziune şi energia termică a particulelor constitutive. în care particulele constitutive se organizează sub formă de insule mai dense. 2. b. Energia termică (cinetică) Et caracterizează agitaţia termică a particulelor şi este proporţională cu temperatura absolută: Et = k T (2. legate prin forţe de coeziune. proprietate caracterizată prin vâscozitatea lichidului.2.) depind exclusiv de energia termică. Starea fizică stabilă se modifică cu temperatura astfel (fig. la presiunea 1atm şi temperatura ambiantă. într-o primă aproximaţie. lichidă sau solidă. Proprietăţile fizice (compresibilitatea. molecule). separate de spaţii vide. Se consideră Tt – temperatura de echilibru topiresolidificare şi Tf – temperatura de echilibru fierberecondensare a unei substanţe pure. Energia de coeziune Eo reprezintă aportul de energie necesar separării substanţei în particulele constitutive. interacţiunea particulelor al atomilor în starea constitutive este parţială.1) unde k = 1. regulată şi periodică a particulelor pe lungă Fig. după un model variabil în timp. Et < Eo. . că acesta este un sistem eterogen. Et >> Eo. – T < Tt.1): – T > Tf. Mobilitatea lor este foarte mare. Fig. Distanţa de ordonare variază între 3 şi 10 raze atomice.2 Structura cristalină: distanţă. are loc dispunerea compactă a particulelor. Apare tendinţa de organizare mai gazoasă. corespunzătoare stării lichide. în gazul perfect. Un exemplu de gaz solid perfect este neonul. ceea ce determină curgerea lichidelor sub acţiunea unor forţe relativ reduse. independentă de temperatură. Et > Eo.1 Starea fizică a materialelor Orice substanţă este un sistem de particule (atomi. Ea este puternic dependentă de natura legăturii interatomice şi se poate considera. asemănătoare atomilor sau moleculelor din gaze. Aceste spaţii vide pot atinge până la 10% de masă.381· 10-23 JK-1 este constanta lui Boltzmann. interacţiunile dintre particule sunt lichid neglijabile şi distanţa de ordonare este nulă. În stare solidă substanţele pot avea structură cristalină sau amorfă. Structura materialelor 9 2. Analiza difractometrică cu radiaţii X a lichidului a arătat. care se poate găsi teoretic în una din cele trei stări fizice: gazoasă. lichidă şi solidă compactă. la care dispunerea particulelor constitutive este dezordonată. Materialele cristaline prezintă ordonarea a. agitaţia termică a particulelor constitutive face ca interacţiunea dintre ele să fie instabilă gaz şi neglijabilă. ioni. Corespunde stării gazoase.2. La limită. Ele există sub formă monocristalină sau a. policristalină policristalină. Lichidul se caracterizează prin ordonarea particulelor pe scurtă distanţă.1 Gradul de ordo-nare – Tt < T < Tf. b. conductibilitatea termică etc. specifică stării solide. Structura materialelor 2.

mişcare în sens invers. în stare solidă. automatizări. care menţine în stare solidă ordonarea particulelor pe scurtă distanţă specifică stării lichide. conducând la obţinerea unui cristal cu aceeaşi orientare a reţelei cristaline ca şi a germenelui. 2. robotică. un material de o deosebită importanţă în microelectronică. O serie de sticle minerale. care se reduce în mediu de hidrogen la siliciu de înaltă puritate. Structura materialelor 10 În cazul cristalului perfect sau ideal. O cantitate de siliciu ultrapur se topeşte într-un creuzet de cuarţ. 2. intrare gaz În anul 1952. când baia topită este stabilizată. cca 10 ppm (10-5) atomi de fosfor sau aluminiu. tehnologia existentă permitea inert. Dintre grupele de materiale prezentate. Distanţa de ordonare a particulelor depăşeşte 100 raze atomice. 5. un germene monocristalin fixat la capătul unei tije de extracţie vine în contact cu suprafaţa băii. instalaţii audio de mare fidelitate. ceramice. anumiţi polimeri) prezintă o structură policristalină (fig.2. polimerii organici cristalizează cu dificultate. încât se rup legăturile covalente dintre atomii lanţului molecular. evacuare gaz inert. la fabricarea circuitelor integrate folosite la calculatoare. 2.2a). Cristalul real păstrează aşezarea ordonată şi periodică a particulelor. cum sunt diferiţi oxizi (MgO). metalele şi ceramicele pot exista în toate cele trei stări (gazoasă. Gradul de perfecţiune al monocristalelor depinde de tehnici de solidificare foarte complexe. siliciul este al doilea element din scoarţa terestră. baia topită şi tija sunt antrenate într-o monocristalului de siliciu: tija de tragere. Urmează un proces de purificare zonară pentru obţinerea siliciului ultrapur (99. polimerii organici există sub formă semicristalină sau complet amorfă. 6.cristal. Din punct de vedere al tendinţei la cristalizare. Din punct de vedere al resurselor. Germenele este apoi extras lent în sus.99999%). Pentru obţinerea proprietăţilor semiconductoare. Un exemplu de cristal aproape perfect este monocristalul de siliciu folosit pentru circuite integrate. 7. Se exemplifică dificultăţile de obţinere a monocristalelor prin tehnologia de obţinere a monocristalului de siliciu. deoarece energia termică necesară vaporizării implică temperaturi atât de ridicate. Una din metodele de obţinere a monocristalului de siliciu este metoda Czochralski (fig. numite limite de grăunte. cum sunt sticlele minerale. interfaţa germene . lichidă sau solidă). majoritatea polimerilor organici şi unele aliaje metalice răcite ultrarapid din faza lichidă prezintă starea amorfă. Polimerii organici au un comportament mai complex. se gravează circuitele integrate prin microlitografie cu radiaţie laser. De aceea. unde se găseşte sub formă de oxizi sau silicaţi. . 4. Materialele curent folosite (metale. După polizarea şi lustruirea oglindă a unei suprafeţe plane. creuzet de jur de 20 mm. Se întâlnesc atât materiale ceramice cristaline. Din siliciu tehnic pur se produce tetraclorura de siliciu (SiCl4). cât şi materiale cu structură amorfă. Macromoleculele nu pot exista în stare gazoasă. într-o atmosferă reducătoare sau de gaz inert. la 200mm. obţinerea unor monocristale de siliciu cu diametrul în interfaţa cristal . materialele ceramice se plasează între metale şi polimerii organici. 2.lichid. La 1420˚C. dar este afectat de o serie de defecte (capitolul 4). în siliciul ultrapur se adaugă o mică cantitate de impurităţi. Astăzi. Comparativ cu metalele. Această dificultate creşte cu complexitatea lanţului molecular.3). Pentru omogenizarea condiţiilor de Fig. Siliciul tehnic pur se obţine prin reducerea în cuptor electric a dioxidului de siliciu (SiO2) cu carbon sau carbură de calciu (CaC2). 2. distanţa de ordonare este practic infinită (fig. Monocristale sunt apoi tăiate transversal cu ferăstraie diamantate pentru obţinerea de plachete circulare de 1mm grosime.3 Schema de principiu a extragerii creştere. încălzit cu rezistenţă electrică. diametrul lor atinge 150 până cuarţ încălzit cu rezistenţă electrică.2b). Materialele metalice au tendinţă mare de cristalizare. alcătuită dintr-o mulţime de microcristale (grăunţi cristalini) legate prin zone mai puţin ordonate. fereastra de observare. cu lungimi de 1 până la 2m. 2. Este o stare în afară de echilibru.

ion. definit prin vectorul de poziţie al punctului faţă de un sistem de referinţă. care dau parametrii liniari a şi b şi pe cel unghiular γ. 2. obţinut prin r r translaţia în spaţiu a trei vectori necoplanari a . d. c .2 Structura cristalină 2. 2.2. Structura materialelor 11 2. care se asociază fiecărui punct al reţelei. Elementele geometrice ale reţelei cristaline sunt (fig. Celula elementară poate să fie simplă. ioni sau molecule. care determină parametrii liniari a. cu aranjamentul spaţial periodic. b. c. . β α γ b a.4): . planul reticular. . β. a e. c şi pe cei unghiulari α. Se caracterizează prin r r vectorii de translaţie a . Dacă reţeaua este o ficţiune geometrică.4 Elementele geometrice ale reţelei cristaline: a. celula elementară.şirul reticular sau direcţia reticulară. Reţeaua spaţială este un ansamblu infinit r de puncte (noduri).1mm) este un agregat de atomi. punctul. atunci când conţine noduri la colţurile . b . b . Celula elementară trebuie să fie reprezentativă pentru elementele de simetrie ale reţelei. d. e. definit de două puncte ale reţelei. γ.1µm…. care translat în spaţiu după trei direcţii necoplanare.planul reticular este definit de trei puncte ale reţelei. b. şirul reticular. c Fig. care determină direcţia şi distanţa dintre puncte. Motivul poate fi o particulă (atom. Cristalul (0. Pentru descrierea structurii cristaline se folosesc două concepte fundamentale: reţeaua spaţială şi motivul. reproduce reţeaua spaţială. Motivul reprezintă baza materială. b . c . 0. z r y x b b a γ c. care determină direcţiile de translaţie şi distanţa între puncte.punctul sau nodul de reţea. structura cristalină este o realitate fizică. egală cu modulul vectorului de translaţie este numită parametru liniar sau constantă reticulară. moleculă) sau o grupare de particule cu orientare şi geometrie determinate. Mărimea b. Se caracterizează prin vectorii de r r r translaţie a . reţeaua spaţială. Structura cristalină este determinată concomitent de motiv şi reţeaua spaţială. Cristalografia este disciplina care studiază arhitectura cristalelor.1 Noţiuni de bază Starea cristalină este caracterizată prin dispunerea ordonată pe lungă distanţă a particulelor constitutive în structuri cristaline specifice. . respectiv repartiţia particulelor în spaţiu şi legile geometrice care le fixează poziţia. conform legilor simetriei.2. b. Se r caracterizează prin vectorul de translaţie b .celula elementară este cel mai mic poliedru.

Indicii Miller reprezintă cele mai mici numere întregi proporţionale cu valorile inverse ale tăieturilor planului faţă de un sistem de referinţă. 9. 12. Tabelul 2.2. 2. 2. Planul reticular se simbolizează prin indicii Miller (h k l) între paranteze rotunde pentru structurile din sistemul cubic. În tabelul 2. având puncte la colţuri şi puncte care centrează bazele celulei. ceea ce impune indicarea unor plane şi direcţii reticulare. 2. 2.5): P I F B Fig. având puncte la colţuri şi un punct care centrează volumul celulei. 11. . Structura materialelor 12 celulei. I-centrată intern. B-cu baze centrate primitivă (P) sau simplă. 6. 7. cu baze centrate (B). F-cu feţe centrate. Reţea Bravais P I F P I P I F B P P P B P 4. sau multiplă. unde i = . centrată intern sau cu volum centrat (I). 6. reţea Bravais 1.1 Sisteme cristalografice şi reţele Bravais Nr.5 Tipuri de reţele Bravais: P-primitivă. reţelele cristaline pot fi de patru tipuri (fig. respectiv prin indicii Miller-Bravais (h k i l) pentru sistemul hexagonal. 14. 2. repartizate în 7 sisteme cristalografice. 5. Sistem cristalografic Cubic Tetragonal Ortorombic Relaţii între parametrii sistemului a=b=c α = β= γ = 90o a=b≠c α = β = γ = 90o a≠b≠c α = β = γ = 90o a=b=c α = β = γ ≠ 90o a=b≠c α = β = 90o . sistem 1. care diferă între ele prin relaţiile dintre parametri şi prin elementele de simetrie. Romboedric Hexagonal Monoclinic Triclinic 2. 10. 7. dacă conţine noduri şi în interior sau pe feţele celulei.1 se prezintă sistemele cristalografice şi reţelele Bravais. γ = 120o a≠b≠c α = γ = 90o≠β a≠b≠c α ≠ β ≠ γ≠ 90o Nr. Majoritatea elementelor chimice (metalele) cristalizează în sistemele cubic şi hexagonal şi ca urmare în continuare vom analiza structuri cristaline din aceste sisteme. având puncte la colţuri şi puncte care centrează fiecare faţă a celulei. Acestea constituie cele 14 reţele spaţiale Bravais. 5. Mărimea lor depinde de direcţia de măsurare. 12.2 Notaţii cristalografice Proprietăţile fizico-mecanice ale cristalelor sunt vectoriale. Există 14 moduri de repartizare periodică şi compactă de puncte în spaţiu. cu puncte la colţurile celulei elementare. 4. exprimate în unităţi axiale. 2. 8. În funcţie de tipul celulei elemntare.2.(h+k). cu feţe centrate (F).

Pentru aceasta se translează direcţia în origine. F C A D B z [111] C A (1120) F G B C t E (0001) D (0111) z y x N c. (010). planul (DEG) şi direcţia OB perpendiculară pe plan au aceiaşi indici. De exemplu. Astfel. Direcţia reticulară se notează prin indicii [u v w] între paranteze drepte la structurile din sistemul cubic. planul bazal (ABCDEF) se notează (0001). 2. În mod similar. În figura 2.6 Indicii Miller pentru plan şi direcţie reticulară. Astfel. 2. celula elementară se raportează la un sistem de 4 axe. 2.2.6c direcţia NR. respectiv prin [u v j w]. O familie de plane cuprinde toate planele cu aceeaşi densitate de puncte. Planul cubului (ABCD) se simbolizează (001). Familia de plane se simbolizează prin indicii Miller ai unuia din planele familiei între acolade şi conţine toate planele care au aceiaşi indici. exprimată prin indicii Miller ai planului (ACPM) perpendicular pe direcţie. unde j = . (001). se va nota [11 2 0].(u+v) la sistemul hexagonal.6a). după care indicii direcţiei se determină ca cele mai mici numere întregi proporţionale cu coordonatele unui punct al direcţiei. planul diagonal (ACPM) cu (11 2 0). În cazul sistemului hexagonal (fig. diagonala BG a feţei cubului se translează în poziţia OA şi se notează prin coordonatele punctului A: [101]. 2. planul dodecaedrului rombic (ACGE) se indică (110). iar a patra axă este perpendiculară pe ele. Astfel. Diagonala OB a volumului cubului se notează prin coordonatele punctului B: [111]. Bara de deasupra indicelui arată că planul intersectează axa în domeniul negativ. O familie de direcţii cu aceeaşi densitate de puncte se notează prin indicii uneia dintre direcţii între paranteze frânte.6b). Se observă că indicii unei direcţii coincid cu cei ai planului perpendicular pe direcţie. Exemplu: familia planelor cubului se indică {100} şi cuprinde planele: (100). Structura materialelor 13 La reţelele din sistemul cubic celula elementară se raportează la un sistem de trei axe rectangulare (fig. M S R Q P y (1100) [101] (110) O y O G Fig. F x E [110] b. Se exemplifică calculul indicilor Miller pentru planul cubului (ABCD): axe: ox oy oz tăieturi: ∞ ∞ 1 valori inverse: 1/∞ 1/∞ 1/1 indicii Miller: 0 0 1 z (111) D A (001) B G (010) x E (100) a. planul prismatic (DCPQ) cu ( 1 100). (0 1 0). dintre care 3 axe sunt în planul bazei şi formează între ele un unghi de 120º. iar planul piramidal (GNP) cu (01 1 1). iar planul octaedrului (DGE) . exprimate în unităţi axiale. ( 1 00). . familia diagonalelor volumului cubului este notată <111>.6c). Planele paralele se indică prin aceiaşi indici Miller. (00 1 ). cu valori negative sau pozitive. la sistemul cubic (fig. permutaţi.(111).

Indicatori de compactitate Compactitatea structurii A B cristaline se apreciază prin numărul C de coordinaţie şi gradul de <101> compactitate. Fig. 4 din celula considerată şi 4 B A c din celula inferioară. 2. 2r Numărul de coordinaţie.8 Celula elementară a structurii CFC central este înconjurat de cei 8 atomi de colţ. 2. În cazul structurii CFC. La structura CVC. cubic şi hexagonal. <1120> atomul A centrează baza cubului.9 Celula elementară a structurii HC considerată şi alţi 3 atomi care centrează volumul celulei inferioare. a. şi de alţi 8 A (0001) atomi care centrează feţele adiacente bazei.7a este prezentată celula elementară pentru structura CVC. Ccvc=8.633. A La structura HC. egală cu latura cubului. 2. dar la metale variază între 1. C. atom A. care conţine 12 atomi la colţuri. În fig. (111) reprezintă numărul de atomi aflaţi la A a a distanţă minimă şi egală de un atom considerat central.57 Fig. atomul bazal a A este înconjurat de 6 atomi din colţurile bazei şi de cei 6 atomi.2. . 1. Se analizează vecinii unui a. care a centrează volumul celulelor adiacente bazei. 3 atomi de la celula a. un cub care conţine 8 atomi la colţuri şi un atom care centrează volumul.7 Celula elementară a structurii CVC la Be şi 1. Rezultă CCFC=12.3 Structuri cristaline specifice metalelor Legătura metalică este puternică şi neorientată şi ca urmare cristalele metalice adoptă un aranjament atomic compact.8a) conţine 8 atomi la colţuri şi 6 atomi care centrează feţele cubului. care alcătuiesc prisma a hexagonală. 2 atomi care A centrează bazele şi 3 atomi care <111> 2r centrează volumul celor 3 prisme (110) rombice. Celula elementară pentru structura CFC (fig.9a) este alcǎtuitǎ din asocierea a trei celule elementare.2. 2. El se găseşte la aceeaşi distanţă de cei 4 atomi din colţurile bazei.86 la Zn. a. 2. atomul A Fig. celula cristalină pentru structura HC (fig. 2. Pentru a fi reprezentativǎ. Se caracterizează prin constanta reticulară. b. cubică cu feţe centrate (CFC) şi hexagonal compactă (HC). b. Majoritatea metalelor cristalizează în sistemele cu simetrie multiplă. Structura cristalină a metalelor se evidenţiază prin asocierea unui atom fiecǎrui punct al reţelei spaţiale. Structura materialelor 14 2. b. Gradul de a tetragonalitate teoretic este c/a = a. Rezultǎ o prismă hexagonală dreaptă. în cadrul a trei structuri cristaline: cubică cu volum centrat (CVC).

Nb. Zrα. Vcelvolumul celulei.9a) există un singur plan de compactitate atomică maximă . Coα. cu câte 3 direcţii de alunecare din familia <11 2 0>. Aceste structuri au plane de compactitate atomică maximă (toţi atomii sunt tangenţi cu atomii vecini). W. Zn. metalele cu structura CVC au o rezistenţă înaltă şi o plasticitate moderată. Rezultă: 4 plane x 3 direcţii de alunecare = 12 sisteme de alunecare. Astfel. K. ceea ce favorizează declanşarea alunecării sub eforturi mici. Pd. Deoarece au multiple posibilităţi de alunecare dar sub eforturi relativ mari. La structura CFC (fig. rezultă: ϕ CVC = 0. ca bile rigide în contact. Pentru metalele cu grad de tetragonalitate c/a >1. Au. Feγ etc. Hf.2. cu câte 3 direcţii de alunecare corespunzătoare familiei diagonalelor feţelor cubului <110>.8b şi 2.8a) sunt 4 plane de compactitate atomică maximă distincte (cu rezistenţă la alunecare mică) din familia planelor octaedrului {111}. Cr. {123} de compactitate apropiată. Planele şi direcţiile de alunecare preferenţiale sunt cele de densitate atomică maximă. metalele care cristalizează în structura CFC prezintă rezistenţă redusă şi plasticitate maximă. Planul şi direcţia de alunecare formează un sistem de alunecare. 2.74. Rezultă 6 plane x 2 direcţii de alunecare =12 sisteme principale de alunecare. b. metalele care cristalizează în structura HC prezintă rezistenţă şi plasticitate scăzute.68 şi ϕ CFC. este dat de raportul dintre volumul atomilor ce aparţin celulei şi volumul celulei. Structura HC este specifică pentru 25 metale: Be. . Pb. Li. Pot fi activate sisteme secundare de alunecare după planele {112}. Având un număr mic de sisteme de alunecare sub eforturi reduse. Na. Pt. Niβ. Structura CFC este caracteristică pentru cele mai plastice 18 metale: Cu. Mo.633 pot apare alunecări şi după alte plane. ajungându-se până la 48 sisteme de alunecare. Ag. La structura HC (fig.7a) conţine 6 plane de cea mai mare compactitate atomică. HC = 0. deformabilitatea plastică a metalelor are la bază posibilităţile de alunecare în cristale sub eforturi mici. Planele cele mai compacte sunt cele mai distanţate şi au legătura interplanară cea mai redusă. Prezintă structură CVC 16 metale: Feα. Ni. În figurile 2. Cd. La etc. astfel încât rezistenţa la alunecare este relativ mare. Structura CVC (fig. 2. Alunecarea are loc de-a lungul unor plane. V. Tiα. Capacitatea de deformare plastică a metalelor este dată deci de numărul sistemelor de alunecare şi de compactitatea planelor de alunecare. Mg. păstrând aceeaşi direcţie de alunecare <111>. Având un număr mare de sisteme de alunecare sub eforturi reduse. Ta. În fiecare plan sunt câte 2 direcţii de compactitate atomică maximă corespunzătoare familiei diagonalelor volumului cubului <111>. conform relaţiei: ϕ = N·Va/Vcel (2. 2.7b. Ambii indicatori de compactitate arată că structurile CFC şi HC sunt cu aranjamentul atomic cel mai compact. Sc. Printr-un calcul simplu (vezi manual SM). Gradul de compactitate. care aparţin familiei planelor dodecaedrului rombic {110}. în care atomii sunt reprezentaţi mai apropiat de realitate. corespunzătoare diagonalelor hexagonului. ϕ. Va-volumul atomului. Ba etc.planul bazal (0001). iar în cadrul planului după o direcţie de alunecare. Din figura 2. Al. se observă că planele de alunecare nu sunt de compactitate atomică maximă (nu toţi atomii sunt reciproc tangenţi). se observă că împachetarea planelor de densitate atomică maximă are loc la structura CFC în succesiunea ABCABC… şi ABAB… la structura HC. Sistemele de alunecare O serie de proprietăţi fizico-mecanice sunt dependente de aranjamentul atomic. Rezultă: 1 plan x 3 direcţii de alunecare = 3 sisteme de alunecare.9b. Structura materialelor 15 CHC=12.1) unde N-numărul de atomi ce aparţine volumului celulei.

A . ra.41. c.valenţa ionilor. structura adoptată este mai complexă şi cu o compactitate atomică mai redusă. ce favorizează creşterea interacţiunii ionilor de semn opus şi reducerea interacţiunii celor de acelaşi semn.2. 2. Celula elementară se obţine dacă. C 3− Y 2+ etc. fiecare ion de Cs+ fiind înconjurat de 8 ioni de Cl. b. în structura CFC a ionilor de Cl-. Această structură este specifică pentru MgO.10 Structura cristalinǎ a compuşilor ionici: a. alcătuite din ioni de aceeaşi valenţă. se adoptă structura de tip NaCl.2.10): . dacă volumul celulei cubice simple a ionilor de Cl. sunt uşoare şi cu rezistenţă mecanică înaltă. care din condiţia de neutralitate electrică a cristalului. Este o legătură puternică şi neorientată. tip CsCl. cu număr de coordinaţie 6. cea mai stabilă este structura de tip CsCl. Structura cristalină. rc. plasticitatea maximă o prezintă metalele cu structurile CFC şi CVC cu numeroase sisteme de alunecare şi minimă cele cu structură HC. .5 Structura cristalelor cu legătură covalentă Legătura covalentă este puternică şi orientată.rc / ra > 0.2. determină formula generală a compusului:. Aceasta are numărul de coordinaţie 8. Structura cristalină este determinată în primul rând de geometria orbitalilor şi în secundar de modul de împachetare al atomilor. şi raza anionului. se centrează spaţiile octaedrice cu ioni de Na+. 2. Un spaţiu tetraedric este delimitat de un atom de colţ şi cei 3 atomi care centrează feţele învecinate colţului. depinde de raportul dintre raza cationului. care determină modul de împachetare a ionilor şi numărul de coordinaţie.23 < rc / ra < 0. B 2− X + . În acest caz.73. se adoptă structura de tip ZnS.se centrează cu un ion Cs+. MnS. Rezistenţa la deformare este maximă la structura CVC si minimă la CFC şi HC mai compacte. FeO. care adoptă un aranjament atomic compact. Cl- Cs+ Cl- Na+ S2- Zn2+ a. motivul este format dintr-un cation şi un anion. (fig. Fig . cu număr de coordinaţie 4. De aceea cristale cu legătură covalentă au o compactitate mai redusă.0. b. 2 2 3 . . Cristalele sunt alcătuite din ioni de semn opus. c.41 < rc / ra < 0. În această structură cristalizează BeO.2. Factorii care determină structura cristalină adoptată sunt: .0. la care o jumătate din spaţiile tetraedice sunt ocupate de ionii de Zn2+.mărimea relativă a ionilor. Structura materialelor 16 În concluzie.73.X + .4 Structura cristalelor ionice Legătură ionică este specifică compuşilor ceramici. 2. tip ZnS Celula rezultă din structura CFC a ionilor S2-. Se exemplifică prin cristalele de tip AX. care se formează. Se observă că la scăderea raportului rc / ra. Celula elementară se poate deduce din structurile specifice metalelor. tip NaCl. .

2. Structura cristalină a grafitului este hexagonală stratificată (fig. structura cristalină a grafitului sunt coplanari şi formează între ei un unghi de 120˚ (fig. Structura materialelor 17 Exemplul tipic îl reprezintă cele două forme alotropice ale carbonului. legaţi prin legături covalente.13 Reprezentarea schematică a secţiunii grafitului în lungul planelor bazale au transversale prin fibra de carbon . Conţine plane în care atomii de carbon. ceea ce determinǎ proprietăţile lubrifiante ale grafitului. se combină între ei pentru a forma orbitali polinucleari. la care jumătate din spaţiile tetraedrice sunt ocupate tot de atomi de carbon (fig. incluse în grupa materialelor ceramice. legătura interatomică este puternică. perpendicular pe acestea. Electronii polinucleari mobili determină opacitatea grafitului. Proprietăţile remarcabile ale Fig. b. Carbonul este un element tetravalent. b. diamantul şi grafitul. 2.11a). Prezenţa orbitalilor polinucleari în planele hexagonale determină o conductivitate electrică ridicată paralel cu aceste plane şi de 100 până la 1000 de ori mai redusă după direcţia perpendiculară pe ele. similară diamantului.11b).12b). În cazul grafitului. 2. Cei 4 orbitali moleculari sunt orientaţi după vârfurile unui tetraedru şi formează între ei un unghi de 109. având densitatea ρ = 2. 2.5˚ (fig. Astfel. structura cristalină a diamantului Fig. sunt dispuşi la vârfurile unor hexagoane regulate. Cristalul cliveazǎ uşor după planele bazale.5° a.2. cu numărul de ordine în tabelul periodic Z = 6 şi configuraţia electronică 1s22s22p2. deoarece atomii se leagă între ei atât prin legăturile covalente cât şi prin legătura creată de electronii polinucleari. Cei trei orbitali moleculari 109. b. La formarea cristalului de diamant orbitalii atomici hibridizează sp2. Distanţa interplanară relativ mare face ca grafitul să prezinte o compactitate atomică mai redusă. b. Orbitalii hibrizi sp2.12 a. grafitul are rezistenţă mecanică înaltă. în lungul planelor bazale şi de 30 de ori mai redusă. Fig. care nu participă la legătura covalentă. Structura cristalină a diamantului este cubică complexă şi rezultă din aranjamentul regulat al tetraedrelor de carbon legaţi prin legături covalente. Legătura interplanară este slabă şi se realizează prin interacţiunea electronilor polinucleari din plane vecine. 2. Celula elementară se obţine din structura CFC. Orbitalii atomici.25g/cm2. 2. Anizotropia structurală determină anizotropie de proprietăţi fizico-mecanice.12a).11 a. orbitalii atomici hibridizează sp2. Orbitalii hibrizi sp3. 2. a. În planul bazal.

De aceea au o rigiditate de 103 până la 106 ori mai mică decât a diamantului. Sunt solubili în solvenţi organici. Acestea sunt structuri grafitice preponderent orientate cu planele bazale în lungul fibrei (fig. Sunt polimeri termoplastici. organo-minerali şi minerali. bi.15c).2. În cazul polietilenei. 2. 2. După natura elementelor care formează lanţul molecular. Polimerii bi. Polimerii liniari şi ramificaţi au o legătură intermoleculară secundară slabă. Dacă una din poziţiile libere este ocupată de un atom de carbon. Carbonul poate realiza în anumiţi polimeri şi legături duble. Fiecare atom din lanţ prezintă două legături libere. Dacă între lanţuri apar legături punctuale covalente între atomii de carbon. Dacă poziţiile libere ale atomilor din lanţ se ocupă cu un element monovalent. polimerii pot fi: liniari.14 Structura polimerului organic: a. La baza structurii polimerilor stau trei elemente: carbonul. care se folosesc ca elemente de armare în materialele compozite şi pentru transportul energiei electrice. nefuzibili. b. 2. specifice polimerilor. După structura lanţului. care prin încălzire trec în stare lichidă şi pot fi puşi în formă. polimerii pot fi: organici. 2. 2. c. Grafitul este un exemplu de polimer bidimensional.15a). ramificaţi.sau tridimensională . b. Polimerii organici au lanţul molecular alcătuit din tetraedre ale atomilor de carbon legate covalent între ele (fig.2. unitatea structurală este – CH2 – CH2 –.14a). Când la limită toate legăturile libere sunt ocupate de atomi de carbon. bi şi tridimensionali. se obţine un polimer liniar numit polietilena (fig.14b şi 2. se poate produce o ramificaţie a lanţului molecular (fig. c.3 Structura polimerilor 2. Carbonul şi siliciul formează patru legături simple orientate după vârfurile unui tetraedru. macromolecula polietilenei Fig. iar atomii de capăt trei legături libere.13). Comparaţia efectuată între diamant şi grafit evidenţiază rolul determinant al naturii legăturilor interatomice asupra structurii şi proprietăţilor macroscopice. ramificată. cu o rezistenţă termică mai ridicată.15 Schema polietilenei: a. 2. În aceste ultime două cazuri. lanţul carbonic.şi tridimensionali au legătură intermoleculară covalentă puternică şi de aceea sunt insolubili. siliciul (tetravalente) şi oxigenul (bivalent). liniară. Structura materialelor 18 contribuit la realizarea fibrelor de carbon. Fig. b. se obţin polimerii bi şi tridimensionali (fig. Fibrele de carbon sunt materiale de înaltă rezistenţă mecanică şi termică. conducătoare de electricitate. care prin repetare reface imagimea lanţului molecular. Lanţul molecular se caracterizează prin unitatea structurală (motiv). Construcţia polimerilor este posibilă numai cu elemente cu valenţă egală sau mai mare ca 2. a. ca de exemplu hidrogenul.15b). Unitatea structurală H H H H H H │ │ │ │ │ │ −C−C−C−C−C−C− │ │ │ │ │ │ H H H H H H b. 2.1 Structura lanţului molecular Legătura covalentă favorizează formarea macromoleculelor. se obţine structura tridimensională a diamantului. macromolecula are dimensiunile cristalului. 2. Aceste │ │ │ │ │ │ −C−C−C−C−C−C− │ │ │ │ │ │ a.

se obţine o structură C=C C=C trans. care se situează de aceeaşi parte sau în opoziţie faţă de lanţ.19a). Structura materialelor 19 proprietăţi recomandă polietilena tridimensională ca izolator electric pentru liniile subterane de înaltă tensiune. În figura 2. R gruparea atomică. configuraţie cap la coadă. de configuraţie şi geometrici. configuraţie cap la cap.izotactici. b.16. Se exemplifică prin piroxen (fig.16 s-a notat cu Fig. Dacă atomul de H şi gruparea CH3 sunt în opoziţie. În polimer. Fiecare atom de carbon din legătura dublă prezintă o singură legătură liberă cu un atom sau cu o grupare de atomi. b. 2.19b se prezintă macromolecula de polidimetilsiloxan. Polimerii minerali se obţin dacă legăturile libere ale lanţului polisiloxanic sunt ocupate de cationi metalici (Na+. sindiotactici. H H H H │ │ │ │ −C−C−C−C− │ │ │ │ H R H R b. Fig. grupările R alternează de o parte şi de alta a lanţului. cum este gruparea metil. b. 2. În structura acestor minerale sunt numai legături intermoleculare puternice. care este un silicat mineral. pot exista izomeri: de poziţie. 2. 2. Dacă atomul de H şi gruparea CH3 sunt de aceeaşi parte a lanţului. elastomeri cu rezistenţă la temperaturi ridicate (350-400˚C). lanţul molecular are diferite configuraţii atomice pentru aceeaşi compoziţie chimică. alcătuit din tetraedre ale atomilor de siliciu. H H H H H R H H │ │ │ │ │ │ │ │ −C−C−C−C−C−C−C−C− │ │ │ │ │ │ │ │ H R H R H H H R c. c. atactici Izomerii geometrici apar în cazul unităţilor structurale. Izomeri de poziţie: a. . ceea ce determină o rigiditate superioară polimerilor organici. H H │ │ −C−C− │ │ H R a. H H H R H H H R H H H H H H H H │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ − C − C − C − C − C − C − C − C− −C−C−C−C−C−C−C−C− │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ H R H H H R H H H R H R H R H R a. izotactici.atactici. În figura 2. Polimerii organo-minerali şi minerali prezintă lanţul polisiloxanic. Izomerii de configuraţie apar ca urmare a aranjamentului atomic diferenţiat faţă de axa lanţului. în stomatologie sau pentru mingi de golf) −CH2 −CH2 CH2− H are proprietăţi diferite de ale cauciucului natural.18 Izomeri geometrici a.18). 2. grupările R se distribuie aleatoriu. Fig. se obţine o structură cis. se obţine un polimer organo-mineral.17 Izomeri de configuraţie: a. Se exemplifică cu unitatea structurală a izoprenului (fig. la care legătura intermoleculară este de tip van der Waals. c. Dacă legăturile libere ale siliciului sunt ocupate cu grupări organice monovalente. legate covalent între ele prin atomi de oxigen (fig. Trans-izoprenul (numit şi gutta perca. CH3 CH2− CH3 H respectiv cis-izoprenul sau cauciucul natural. care este structura de bază a cauciucurilor siliconice.19c). H H H H │ │ │ │ −C−C−C−C− │ │ │ │ H R R H c.2. b. care formează legături ionice prin intermediul oxigenului. 2. 2. Al3+). Mg2+.17): . folosită ca izolator electric. . la care grupările R sunt de aceaşi parte a lanţului.sindiotactici. care conţin legătura dublă a atomilor de carbon. Se disting trei tipuri de izomeri de configuraţie (fig. unitate structurală. a. Izomerii de poziţie se diferenţiază prin modul de asociere a unităţilor structurale: configuraţie cap la coadă (cea mai frecventă) sau cap la cap. trans . iono-covalente sau ionice. În cazul polimerilor care au mai multe tipuri de atomi sau grupări de atomi catenari. cis b.

Atomii catenari de hidrogen. 2. Rezultă un punct de topire relativ ridicat (130˚C).5˚. lanţul polidimetilsiloxanic. care conţin heteroatomi adoptă configuraţia în zig-zag. dar rigiditatea şi termostabilitatea sunt mai mari. 2. b.20 Configuraţia lanţului molecular: a. Fig.20a). Se adoptă o configuraţie elicoidală (fig. Izomerii izotactici. Fig. În această configuraţie. în zig-zag la poli-etilenă. lanţul molecular adoptă o configuraţie spaţială. 2. Configuraţia lanţului poate fi în zig-zag sau elicoidală. trafluoretilenă Dacă se substituie atomii de hidrogen cu atomi de fluor. a. Configuraţia în zig-zag are compactitatea maximă şi este specifică lanţului de polietilenă (fig.19 Structura polimerilor organo-minerali şi minerali.2 Configuraţia lanţului molecular În cristal. 2.78).8). lanţul polisiloxanic.2. Teflonul are temperatura de topire 330˚C şi prezintă proprietăţi antiadezive. b. Atomii catenari sunt dispuşi unii deasupra celorlalţi şi spaţiul dintre ei este suficient de mare pentru un aranjament relativ compact în structura cristalină (fig. CH3 CH3 CH3 │ │ │ − O − Si − O − Si − O − Si − O − │ │ │ CH3 CH3 CH3 b.20b) atât în stare cristalină cât şi lichidă. Structura materialelor 20 Dacă legăturile libere ale lanţului sunt ocupate de grupări siloxanice se obţine silicea tridimensională cu formula globală SiO2. care corespunde energiei potenţiale minime.21). lanţul de piroxen (Mg SiO3)n 2. compactitatea atomilor este mai redusă (φ = 0. adoptă configuraţia elicoidală a lanţului molecular. │ │ │ − O − Si − O − Si − O − Si − O − │ │ │ a. . elicoidală la teflon. Diametrul atomilor de fluor este mai mare decât spaţiul dintre atomii de carbon. În celula cristalinǎ se atinge un grad ridicat de compactitate (φ = 0. având o rază mică. sunt coplanari şi formează între ei unghiuri de valenţă de 109. se obţine politetrafluoretilena (teflonul). b. în condiţiile absenţei unei legături intermoleculare puternice a. c.66-0.21 Structura şi celula polietilenei cristalizate Fig. Majoritatea polimerilor. cum este polipropilena. OOO│ │ │ − O − Si − O − Si − O − Si − O − │ │ │ OOOMg2+ Mg2+ Mg2+ O O O│ │ │ − O − Si − O − Si − O − Si − O − │ │ │ OOO- c. 2. 2.2. Tipul de configuraţie a lanţului afectează modul de împachetare a lanţurilor în celula cristalină.

24b sau suferă răsuciri şi îndoiri în succesiunea atomilor din figura 2. b. c. polimeri organici care cristalizează cu dificultate şi de unele aliaje metalice răcite ultrarapid din faza lichidă. atom de Si atom de O a. astfel încât lanţul are formă neregulată. care subîntinde un molecular amorf. iar capetele de lanţ se găsesc la o distanţă mult mai mică decât lungimea lanţului.23 Reprezentarea schematică a lanţului de revoluţie. Fig. amorfǎ La polimerii organici.22 Schema structurii în plan ai SiO2: a. În structura amorfă legarea tetraedrelor este neregulată şi întâmplătoare. cristalinǎ. cu îndoituri.5°. b.24c. Structura amorfă va avea. În ambele stări. Structura materialelor 21 2. poziţia legăturii între atomii de carbon.24a). formarea lanţului rectiliniu. b. a. Fig. un atom de carbon se r poate lega de un alt atom din lanţ în orice poziţie a generatoarei conului Fig. 2. îndoiri şi răsuciri dezordonate. modulul structural îl constitue tetraedrele SiO4-. 2. Segmentele de lanţ au suferit rotaţii. 2. În figura 2. vâscozitatea ridicată în stare lichidă şi complexitatea structurii moleculare determină structuri amorfe sau semicristaline. În figura 2.22 se prezintă prin comparaţie structura cristalină şi amorfă a compusului ceramic SiO2. care se leagă covalent prin ionul de oxigen. răsuciri şi rotaţii unghi de 109.23 se prezintă lanţul molecular pentru polietilena amorfă. Aceste îndoiri şi răsuciri dezordonate se datorează faptului că (fig.24 Reprezentarea schematică a formei lanţului molecular: a. 2. b. grupări de atomi sau molecule ordonate pe scurtă distanţă.2. ca şi lichidul din care provine. c. Lanţul rezultă rectiliniu în succesiunea atomilor din figura 2. formarea lanţului cu îndoiri şi răsuciri .4 Structura amorfă şi semicristalină Starea amorfă este adoptată de o serie de ceramice.

asigură a serie de proprietăţi. Lanţuri moleculare de legătură realizează conexiunea dintre lamele adiacente prin masa amorfă. rezistenţa şi termostabilitatea polimerului.25Lamelă cristalină cu lanţuri moleculare pliate cristal lamelar cu lanţuri moleculare pliate molecule de legătură structură amorfă Suprafaţa sferolitei Fig. au aratat că aceste cristale lamelare de grosimi 10-20nm şi lungime 10µm au o structură multistrat cu lanţurile moleculare pliate ordonat şi compact (fig. În cazul elementelor chimice se foloseşte şi noţiunea de alotropie. s-a acceptat de mai mulţi ani modelul. 2. compuşii ceramici. 2. presiunii sau concentraţiei. Această flexibilitate de rotaţie este dependentă de structura lanţului molecular.25). Fig.26) este alcătuită din cristale lamelare cu lanţuri moleculare pliate. 2. Astfel. cu atât se măresc rigiditatea. Flexibilitatea de rotaţie a segmentelor de lanţ determină rezistenţa polimerilor la vibraţii mecanice sau termice. 2. Pentru a descrie structura semicristalină a polimerilor.26 Reprezentarea schematică a structurii unei sferolite În cazul polimerilor. cufundate într-o masă amorfă compusă din lanţuri cu orientare întâmplătoare. care se ramifică dintr-un germene iniţial. Sferolita (fig. se formează o structură policristalină alcătuită din agregate semicristaline cu formă sferică numite sferolite. Structura materialelor 22 Structura amorfă. legăturile duble de carbon (C=C). Investigaţii mai recente. 2. Cu cât creşte gradul de cristalinitate al structurii semicristaline. Cristalele lamelare sunt separate de materialul amorf. complexitatea moleculei şi mărirea grupului de atomi catenari determină creşterea rigidităţii lanţului. SiC. care poate fi de: temperatură. care presupune lanţurile moleculare distorsionate şi orientate întâmplător. ca de exemplu.5 Polimorfism (Alotropie) Polimorfismul este proprietatea unor substanţe de a-şi modifica structura cristalină la variaţia temperaturii. presiune sau . alcătuirii ei din cristale lamelare cu aranjament ordonat al lanţului molecular. prin microscopie electronică asupra unor monocristale crescute din soluţii diluate. care cristalizează din topituri. capacitatea mare de extensie elastică a cauciucului. ZrO prezintǎ polimorfism de temperaturǎ. Al2O3. De exemplu.2.

Feγ. 2. Stările alotropice se notează prin simbolul chimic urmat de o literă din alfabetul grecesc. W. Schimbarea structurii cristaline este însoţită de modificarea unor proprietăţi fizico-mecanice. Zr. CVC. Planele şi direcţiile preferenţiale de alunecare sunt de densitate atomică maximă. Transformarea alotropică Feα↔Feγ dă posibilitatea modificării structurii şi proprietăţilor aliajelor Fe-C prin tratamentele termice de recoacere. Structurile cristaline cele mai frecvent întâlnite la metale sunt CFC. caracterizată prin aceeaşi structură cristalină. Transformarea alotropică se produce izoterm la depăşirea temperaturii de transformare. Este specifică metalelor şi unor ceramice. materialele pot adopta două tipuri de structuri: . la fel ca lichidul din care provine. Plasticitatea este maximă la structurile CFC şi CVC. caracterizată prin ordonarea particulelor pe scurtă distanţă. mărimea interstiţiilor şi sistemele de alunecare.6 Rezumat şi concluzii Starea fizică a unei substanţe este dată de raportul dintre energia de coeziune şi energia termică. Tl. N. HC. se obţine starea alotropică Feε. O. Este specifică polimerilor organici şi ceramicelor. Ca. Fierul prezintă două puncte de transformare alotropică la temperaturile 912°C şi 1394°C. . ioni. cu numeroase sisteme de alunecare. este stabilă forma alotropică Feδ. Structura cristalină este descrisă de reţeaua spaţială (o ficţiune geometrică) şi motiv (baza materială asociată). Datorită structurii mai complexe. Po) şi majoritatea metalelor tranziţionale (Sc. apar variaţii ale volumului specific. molecule). care cristalizează în CVC. Reprezentativă este alotropia fierului.temperatura de topire a Fe. Este cunoscută alotropia de presiune a carbonului. Prezintă alotropie o serie de nemetale (C. polimerii adoptă structuri semicristaline. începând cu starea alotropică de la temperatura cea mai scăzută. Plasticitatea unui metal creşte cu numărul sistemelor de alunecare. Starea elementului dintr-un anumit interval de temperatură. S). bazată pe germinarea şi creşterea grăunţilor noii faze.2. Fe. Un sistem de alunecare este dat de un plan şi o direcţie de alunecare în plan. se numeşte stare sau modificaţie alotropică (polimorfă). care introduc tensiuni interne şi măresc susceptibilitatea metalului la rupere fragilă. De exemplu. caracterizată prin ordonarea pe lungă distanţă a particulelor constitutive (atomi. De la 1394°C până la 1538°C . care cristalizează sub forma de grafit la presiuni normale şi sub formă de diamant la presiuni ridicate. Be. formele alotropice ale fierului se notează Feα. care cristalizează într-o structură hexagonală. Sr. care prin translaţie reface imaginea reţelei spaţiale. Cea mai întâlnită este alotropia (polimorfismul) de temperatură. Hf. Se caracterizează prin celula elementară – cel mai mic poliedru. normalizare şi călire. Feδ. U etc. Se. . metale din grupele principale (Li. Ca urmare a modificării compactităţii aranjamentului atomic. La presiuni peste 150 kbari. în ordine alfabetică. care cristalizeazǎ în CFC. care cristalizează în CVC. iar rezistenţa la deformare scade cu compactitatea planelor de alunecare. Sub temperatura de 912°C este stabilă forma alotropică Feα. Mn.cristalină. Notarea planelor şi direcţiilor în reţeaua spaţială se face cu ajutorul indicilor Miller sau Miller-Bravais. În stare solidă. Rezistenţa la deformare este maximă la structura CVC cu compactitate mai redusă şi minimă la structurile dense CFC şi HC. Este o transformare în stare solidă (un proces de recristalizare). Ele se caracterizează prin indicatorii de compactitate. Ni. Ti. La. Între 912°C şi 1394°C este stabil Feγ.). Plasticitatea ridicată a Feγ (CFC) stă la baza capacităţii de deformare plastică la cald a oţelurilor. Co. Sn. Structura materialelor 23 concentraţie.amorfă.

În stare cristalină lanţul molecular este pliat compact. Polimerii semicristalini obţinuţi prin topire au o structură policristalină formată din sferolite. Polimerii liniari şi ramificaţi sunt termoplastici şi se dizolvă în solvenţi organici. Structura (liniară. Creşterea gradului de cristalinitate a unui polimer îi măreşte rezistenţă mecanică. presiunii sau concentraţiei. ramificată bi. însoţită de modificarea de proprietăţi şi variaţii de volum. Solidele cristaline cu legătură covalentă au structura dată de geometria orbitalilor şi modul de împachetare al atomilor.sau tridimensională) şi configuraţia lanţului molecular (în zig-zag sau elicoidală) influenţează proprietăţile polimerului. care asigură transparenţă. Este o transformare în stare solidă.2. fie termorezistenţi (cu o densitate mare a legăturilor punctuale) şi nu se dizolvă în solvenţi organici. Legătura covalentă permite realizarea de macromolecule. Pot fi polimeri organici (lanţul molecular alcătuit din tetraedre de C). rigiditatea şi stabilitatea termică. cufundate într-o masă amorfă. organo . Lanţul molecular amorf are numeroase răsuciri. . Sferolita este alcătuită din lamele cristaline dezvoltate radial dintr-un germene central. Polimorfismul (Alotropia) este proprietatea unei substanţe de a-şi modifica structura cristalină la variaţia temperaturii. îndoiri. Structura materialelor 24 Compuşii ionici au structura determinată de valenţa componenţilor şi raportul între raza cationului şi a anionului. elesticitate şi capacitate de amortizare a vibraţiilor.minerali sau minerali (lanţul molecular alcătuit din tetraedre de Si legate covalent prin intermediul O). Polimerii di şi tridimensionali sunt fie elastomeri (cu o densitate redusă de legături punctuale).

3. cu o dimensiune. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 3. 3. apar abateri până la 1% ale parametrilor de reţea. Amplitudinea acestor vibraţii creşte cu temperatura şi de aceea defectul se numeşte agitaţie termică. Datorită acestor distorsiuni. care produc deplasări stabile în timp ale atomilor şi modificări ale caracteristicilor structurii cristaline (distanţa interatomică. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 25 Capitolul 3.) este în general un agregat policristalin. sinterizare. defectele structurale sunt observabile prin: . Astfel sunt vibraţiile atomilor faţă de poziţia de echilibru. Astfel sunt dislocaţiile.imperfecţiuni statice. limitele de grǎunte etc. fiind predominantă dispunerea ordonată a atomilor.termodinamic instabile.liniare sau dislocaţii. care provoacă deplasări variabile în timp ale atomilor. Astfel. toate proprietăţile dependente de microstructură sunt puternic influenţate de aceste imperfecţiuni. favorizând sau micşorând probabilitatea apariţiei deformării plastice şi a ruperii. lacunele. cu două dimensiuni. care provoacă distorsiuni elastice ale reţelei cristaline.microscopie electronică: defectele punctiforme grupate şi dislocaţiile. căldura specifică) sau indirect prin crearea de imperfecţiuni statice. Aceste imperfecţiuni au o influenţă importantă asupra proprietăţilor fizico-mecanice dependente de microstructură şi vor fi analizate mai jos. cu zero dimensiuni. Există în condiţii de echilibru şi numărul lor depinde de temperatură. la care cristalele în contact au forme neregulate şi numeroase abateri de la structura cristalină ideală. tratament termic etc. care măresc energia cristalului. Cristalul real. afectat de defecte. care produc creşterea entropiei cristalului şi se opun creşterii energiei libere.3. . . După ordinul de mărime. deformare.1 Tipuri de imperfecţiuni structurale Materialul cristalin (metalic. . este numit cristalit sau grăunte cristalin. 2.imperfecţiuni dinamice. Vibraţiile atomilor influenţează direct unele proprietăţi (conductibilitatea termică şi electrică.termodinamic stabile. precum rezistivitatea electrică şi rezistenţa la coroziune a metalelor. cu frecvenţe care depind de natura şi intensitatea legăturii interatomice. Prezenţa tensiunilor interne afectează puternic unele proprietăţi. . numărul de coordinaţie etc). Imperfecţiunile structurale se diferenţiază din mai multe puncte de vedere: 1. Numărul lor depinde de natura şi mărimea tensiunilor aplicate în procesul de fabricaţie.de suprafaţă. Din punct de vedere geometric imperfecţiunile statice pot fi: . rezistenţa la tracţiune a unui monocristal este de 100 până la 1000 de ori mai mare decât a unui material policristalin. Din punct de vedere al stabilităţii termodinamice: .punctiforme. De exemplu. imperfecţiunile structurale reprezintă o mică fracţiune (1 la o mie de atomi). Cu toate acestea. Cantitativ.microscopie optică: defectele de suprafaţă. În afara acestor imperfecţiuni. . ceramic sau polimer) obţinut prin diferite procedee tehnologice (turnare. . cristalul poate prezenta tensiuni interne remanente. Aceste abateri se numesc imperfecţiuni sau defecte structurale. Din punct de vedere al stabilităţii în timp a deplasării atomilor: . De asemenea tensiunile interne se însumează cu tensiunile din exploatare.

sau atomi proprii. .C’ – atomi de substituţie Vacanţele sunt defecte termodinamic stabile. N .numărul de atomi din unitatea de volum.crowdion E . Atomii de substituţie. . un atom vecin poate sări pe poziţia lacunei formate. B.1). De exemplu un atom superficial cu o energie mai mare se poate deplasa de pe poziţia de echilibru în exterior. 3.interstiţial disociat D . cum sunt suprafeţele libere. Imperfecţiunile simple cuprind: lacunele sau vacanţele. ∆Gv entalpia liberă de formare a unei vacanţe. deformare plastică sau iradiere cu particule de energie înaltă.aglomerări discontinue de atomi interstiţiali sau de substituţie extinse pe zone restrânse.9eV/atom. B. B’ –atomi interstiţiali. Prin acelaşi mecanism. dislocaţiile.2 Imperfecţiuni punctiforme Imperfecţiunile punctiforme au zero dimensiuni. C. Defectele punctiforme în metale pot fi simple sau complexe. C sau C'. aflate într-o concentraţie de echilibru.temperatura absolută. în poziţii intermediare în reţea. Concentraţia de echilibru de vacanţe creşte exponenţial cu temperatura: Nv/N = exp (-∆Gv/kT) (3. A. concomitent cu deplasarea atomilor în sens opus.numărul de vacanţe.pereche de atomi interstiţiali. atomii interstiţiali şi atomii de substituţie (fig. care ocupă poziţia unei lacune.1) unde: Nv .38·10-23 J/atomK). concentraţia de lacune la temperatura de 1000°C este de ordinul a 10-4. Defectele complexe rezultă din asocierea defectelor simple (figura 3. pentru că sunt la scară atomică şi dimensiunile defectului sunt de ordinul de mărime al constantei reticulare.asocierea a două sau trei vacanţe. Se produce migrarea lacunei în interiorul cristalului. faţă de 10-17 la temperatura ambiantă. T . B′.1 Defecte punctiforme simple: A – lacune. Sursele de lacune sunt regiunile cu o densitate mai mică de atomi. A B’ B C C’ Fig 3. neocupate de atomi.atomi interstiţiali extinşi în lungul unui şir reticular dens. prezenţa lacunelor favorizează procesul de autodifuziune – deplasarea atomilor proprii în cristal în absenţa unei diferenţe de concentraţie.62·10-5 eV/atomK sau 1.bivacanţe şi trivacanţe . Se poate obţine o concentraţie de vacanţe superioară concentraţiei de echilibru pe cale termică prin răcire rapidă pentru a fixa starea de temperatură înaltă. la o temperatură dată. sunt atomi străini. Lacunele sau vacanţele sunt puncte de reţea. k -constanta lui Boltzmann (8. limitele de grăunte.3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 26 3.clustere F . Considerând că energia de formare a unei vacanţe este ∆Gv = 0. Astfel. Atomii interstiţiali sunt atomi străini.2): . . .

Aceste defecte influenţează flexibilitatea lanţului molecular la plierea în structura cristalină. cu raza superioară razei atomului metalului de bază. alcătuit dintr-o vacanţă şi ionul propriu dislocat interstiţial.4a).4 Defecte în structura polimerilor: a. b. cum este defectul Reneker (fig. De asemenea. în condiţii de fluaj sau la tratamente termice.defectul Schottky. dilată constanta reticulară şi introduc tensiuni interne de compresiune. cu raza mai mică decât raza atomilor metalului de bază. Cl─ Na+ În polimerii organici.2 Defecte punctiforme complexe: D-interstiţial disociat. E-crowdion.3 Defecte punctiforme în cristale lanţului molecular: ionice: a. care constă din modificarea modului de asociere a două unităţi structurale. F-cluster Defectele punctiforme provoacă deformarea elastică locală a reţelei cristaline şi modificarea constantei reticulare (după cum indică săgeţile din figura 3. Prezenţa defectelor punctiforme modifică o serie de proprietăţi şi cinetica unor transformări de fază însoţite de difuzie.defectul Frenkel. Se produce o treaptă în lanţul molecular. 3. deformare elastică. conducând la durificarea soluţiei solide şi scăderea plasticităţii. În cristalele ionice. 3. a opus. Astfel. Se disting (fig.defecte de morfologie a lanţului.3. Fig.1). Shottky . defectele punctiforme constituie obstacole pentru fluxul electronic şi determină creşterea rezistenţei electrice. compus dintr-o vacanţă anionică şi alta cationică. urmată de configuraţia iniţială a lanţului. b. atomii de impurităţi şi mai ales clusterele sunt obstacole în deplasarea dislocaţiilor. 3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 27 E D G E K F Fig. Prezenţa lacunelor facilitează procesele de difuzie şi accelerează transformările de fază cu difuzie.4b se prezintă o abatere de la structura lanţului. Frenkel. În figura 3. când apare o unitate sindiotactică într-un lanţ izotactic. . Vacanţele şi atomii de substituţie. Reneker. defect de structură a lanţului la un polimer izotactic . defect defect a. menţinerea neutralităţii electrice a cristalului impune existenţa unor perechi de defecte de semn a) b). Atomii interstiţiali şi cei de substituţie. contractă constanta reticulară şi introduc tensiuni interne de întindere.3): . vibraţii termice şi mecanice. 3. b.defecte de structură sau de compoziţie chimică a lanţului. 3. apar în plus o serie de defecte punctiforme în structura Fig. Difuzia controlează în mare măsură comportamentul materialelor metalice la temperaturi ridicate. .

elicoidală sau şurub. Direcţia.dislocaţii 3. paralel cu planul de alunecare.5 Generarea dislocaţiei marginale prin alunecare: a. 3.linia dislocaţiei. Direcţia AB. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 28 3.marginală sau pană. Dislocaţiile sunt şiruri reticulare cu defect de coordinaţie. dacă extraplanul este sub planul de alunecare. Dacă în interiorul lui există cel puţin o dislocaţie.1 Tipuri de dislocaţii Dislocaţiile sunt imperfecţiuni monodimensionale. secţionat cu un semiplan ideal de tăiere ABCD. trasat într-o secţiune perpendiculară pe linia dislocaţiei (fig. de tip Bűrgers. de tip Taylor-Orowan. apare un defect de F extraplan . o parte a cristalului alunecă pe distanţe finite. Imperfecţiuni liniare . Apare semiplanul reticular suplimentar sau extraplanul (ABEF). Se consideră un cristal. Acesta este un patrulater MNPQR construit în lungul şirurilor reticulare.3. 3. extraplan B C E B C´ b C F A D A D´ D a. cristalul secţionat cu planul ideal de tǎiere (ABCD). care determină deformarea elastică a reţelei cristaline pe distanţe mari faţă de linia dislocaţiei. 3. Cel mai simplu mecanism de generare a dislocaţiilor este alunecarea asincronă (incompletă) a unei părţi din cristal.6).6 se prezintă aranjamentul atomic într-o secţiune perpendiculară pe dislocaţia AB. de grosime infinit mică (fig. Partea de deasupra planului de alunecare se deplasează cu porţiunea haşurată (C→C'. b. poartă denumirea de linia dislocaţiei sau dislocaţie. În figura 3. având laturile opuse cu acelaşi număr de distanţe interatomice. D→D'). Prin convenţie. mărimea şi sensul deplasării se r caracterizează cu un vector b .5b). se consideră dislocaţia pozitivă. r Fig.5a).6 Dislocaţia marginală pozitivă într-un cristal cu structură cubică de pană. Dislocaţia marginală se caracterizează r prin b ⊥ AB (fig. care limitează intern semiplanul de alunecare. Se observă că linia dislocaţiei AB este un şir reticular cu un număr de coordinaţie mai redus. există două tipuri de dislocaţii P Q simple: plan de . 3.3.3. numit plan de alunecare. O dislocaţie se evidenţiază în reţeaua cristalină cu ajutorul circuitului Bűrgers. care evidenţiază extraplanul AF. dislocaţia marginalǎ În funcţie de poziţia vectorului b faţă de linia dislocaţiei AB. O reţea fără dislocaţii permite închiderea circuitului. respectiv negativă. ceea ce N M R produce în această zonă o comprimare a b planelor reticulare. AB . perpendicular pe planul de alunecare şi limitat de linia dislocaţiei AB. care separă zona alunecată de zona rămasă fixă. cu aspect Fig. 3. dacă extraplanul este situat deasupra planului de alunecare şi se notează ⊥. la care una dintre dimensiuni este mult mai mare decât constanta reticulară. b. alunecare A . Dacă se exercită un efort paralel cu planul ABCD. numit vectorul Bűrgers. simbolizată T.

incluziunile nemetalice. Densitatea de dislocaţii se poate stabili prin studiul figurilor de coroziune la microscopul optic. Caracterul dislocaţiei se modifică în lungul liniei dislocaţiei AB.2 Originea dislocaţiilor Dislocaţiile apar pe următoarele căi: . dacă suprafaţa se parcurge în sens antiorar. tangentă la linia AB. normală la linia AB şi o componentă elicoidală Bürgers (B). respectiv de stânga. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 29 închidere MR. În metalele recoapte. iar în B de tip marginal. Se produce o forfecare a cristalului. în oţelul recopt există 1km de dislocaţii într-un cm3. dislocaţia se consideră de dreapta.sub acţiunea tensiunilor interne provocate de procesul deformării plastice. alunecări cauzate de tensiunile de contact cu alţi grăunţi în creştere. până la atingerea suprafeţei cristalului sau închiderea unei bucle de dislocaţii.Dislocaţia elicoidală. egal cu modulul vectorului Bürgers. Dislocaţia mixtă În majoritatea cazurilor. prin microscopie electronică sau difractometrie cu radiaţii X. vectorul Bűrgers este constant şi poate fi descompus într-o componentă marginală Taylor (T). Dislocaţia mixtă este caracterizată prin linia dislocaţiei AB curbă (fig. Dislocaţia se extinde până la întâlnirea suprafaţei libere sau a unui obstacol ca: alte dislocaţii. în A este de tip elicoidal.reţeaua Frank. Cantitatea de dislocaţii se apreciază prin densitatea de dislocaţii ρ. transformările de fază cu variaţii de volum. r Dislocaţia elicoidalǎ se caracterizează prin b || AB (fig. rezultate prin asocierea de dislocaţii simple. incidentă la suprafaţa de creştere. .3.3. dacă se parcurge în sens orar şi se simbolizează . Fig. Dislocaţia mixtă rezultă prin înlănţuirea succesivă a dislocaţiilor simple marginale şi elicoidale. Exprimat mai sugestiv. 3. Astfel. apoi mixt. în ochiurile căreia reţeaua cristalină este lipsită de dislocaţii. Prin convenţie. asemenea flancului unui şurub. ρ =109 ÷ 1010 m-2 şi creşte la 1016m-2 în metalele puternic deformate la rece.în procesul solidificării prin: condensarea lacunelor existente în lichid.7a). B C D´ B C´ T b B a. care înfăşoară elicoidal linia dislocaţiei AB. limita de grăunte etc. 3. se simbolizează .7b). . dislocaţiile formează o reţea spaţială . D´ B b A b A D A a. b. Formarea dislocaţiilor mixte se datorează faptului că o linie de dislocaţie simplă nu se opreşte în interiorul cristalului. În cristalul nedeformat. dislocaţiile sunt complexe.7 a. alierea sau răcirea rapidă. În fiecare punct al dislocaţiei. pereţii vasului de turnare etc.2) Cea mai redusă densitate de dislocaţii corespunde stării de echilibru. În acest caz.3. cu o deplasare relativǎ pe porţiunea haşurată. creşterea preferenţială a cristalelor după treapta dislocaţiei elicoidale. Mărimea MR este întotdeauna un multiplu al constantei reticulare. Planele reticulare se intersectează şi apare o suprafaţă. 3. b. definită ca raport între lungimea L a dislocaţiilor din volumul V: ρ = L / V [m-2] (3. formarea de plane reticulare incomplete. aşa încât diferitele segmente ale liniei AB au o anumită poziţie faţă de r vectorul b . iar după deformarea la rece se ajunge la 107km/cm3.

eforturile de forfecare. cu rol determinant asupra proprietăţilor dependente de structură. deoarece implică numai ruperea legăturilor dintre atomii a două şiruri reticulare adiacente planului de alunecare. la MgO. Dislocaţiile se deplasează în cristal sub acţiunea unui efort tangenţial paralel cu vectorul Bürgers şi de mărime supracritică τ > τcr. planele de alunecare sunt {110}. ceea ce face ca dislocaţia să fie un defect termodinamic instabil. Deplasarea dislocaţiilor este favorizată de tendinţa spontană de reducere a energiei cristalului. sunt de întindere. de deformare elasticǎ acumulată de dislocaţie se calculează cu relaţia: E = Gb2L (3. (până la 20 distanţe interatomice). De aceea. mişcarea dislocaţiilor este favorizată de planele care nu pun în contact ioni de acelaşi semn. ceea ce modifică ireversibil forma cristalulului sau până la blocarea dislocaţiei de către obstacole. Mai sugestiv. Astfel. La o dislocaţie marginală pozitivă (fig. E. pe baza noţiunilor de teoria dislocaţiilor. 3. 3. În cristalele metalice (izotrope) planele preferenţiale de alunecare a dislocaţiilor marginale sunt cele de densitate atomică maximă: {111} pentru CFC. mărind energia cristalului. Pentru majoritatea materialelor deplasarea dislocaţiilor pe planele de alunecare constituie mecanismul de bază al deformării plastice la rece (temperatura de deformare inferioară temperaturii de recristalizare). 2. Principalele proprietăţi ale dislocaţiilor sunt: 1. până la eliminarea dislocaţiei sub formă de treaptă la suprafaţa cristalului.8).3. De aceea. prin refacerea simetriei reţelei cristaline. care are structura CFC. tensiunile sunt de compresiune. În jurul fiecărei dislocaţii. În cazul cristalelor ionice. se crează un câmp de tensiuni de formă cilindrică cu raza 3-4 diametre atomice. sunt mari.modulul de elasticitate transversală. Apariţia unei dislocaţii creşte energia jurul unei dislocaţii cristalului. cunoşterea proprietăţilor dislocaţiilor are o deosebită importanţă teoretică şi practică. Dislocaţiile provoacă deformarea elastică a reţelei cristaline pe distanţe mari faţă de linia dislocaţiei. Dislocaţiile marginale se pot deplasa prin alunecare (slip) şi căţărare (climb). 3.8 Câmpul de tensiuni din dislocaţiei. deplasarea pe o suprafaţă plană a unui covor de dimensiuni mari se face mai uşor prin formarea unei cute la unul din capete şi deplasarea acesteia în lungul covorului. pot fi explicate comportarea la deformare plastică şi ruperea metalelor. Deplasarea este perpendiculară pe dislocaţie şi paralelă r cu direcţia vectorului b . Deplasarea prin alunecare (fig. pentru a deplasa o parte a cristalului în raport cu alta. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 30 3.3 Proprietăţile dislocaţiilor Dislocaţiile sunt cele mai importante imperfecţiuni structurale. b modulul vectorului Bürgers.3) unde: G . deasupra planului de alunecare.9) are loc într-un plan ce conţine linia r dislocaţiei şi vectorul Bürgers b. deoarece este necesară ruperea simultană a tuturor legăturilor dintre toţi atomii adiacenţi planului de alunecare.lungimea Fig. Energia. În absenţa dislocaţiilor. . {110} pentru CVC şi {0001} pentru HC. iar sub σ planul de alunecare.3. Deplasarea se face progresiv. L . Este un mecanism care necesită eforturi mici şi nu depinde de temperatură. Deplasarea prin cristal a unei dislocaţii marginale necesită eforturi mult mai reduse.

din plane de . ←τ c. la întâlnirea unui obstacol. ceramicele au o deformabilitate foarte redusă.10). AB A’B’ A”B” Fig. ←τ d. de acelaşi tip şi semn se resping. Dislocaţiile interacţionează între ele. este un plan de alunecare posibil. Fig. care trece prin linia dislocaţiei. la deformarea plastică la cald sau în condiţii de fluaj a materialelor metalice. pentru că la apropiere măresc distorsiunea reţelei.7). 3. perpendicular pe dislocaţie şi vectorul Bürgers.3. Spre deosebire de metale. în scopul reducerii energiei cristalului.3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline →τ →τ 31 a. Polimerii semicristalini sunt de asemenea în marea lor majoritate fragili. Plan de alunecare ←τ →τ b. acest mecanism este prezent numai la temperaturi ridicate. Deoarece difuzia este activată de creşterea temperaturii. 3. Interacţiunea dislocaţiilor de semne contrare. asemenea intersecţiei lamelor unui foarfece la închidere sau deschidere (fig. Deplasarea prin "căţărare" a dislocaţiei marginale este perpendiculară pe planul de alunecare (fig.11a). 3.9 Evoluţia deplasării dislocaţiei marginale pozitive prin alunecare În cristalele cu legătură covalentă. dislocaţiile se deplasează cu dificultate datorită caracterului orientat al legăturii. dislocaţia elicoidală îşi poate schimba planul de alunecare prin alunecare deviată (cross slip). El contribuie. Din această cauză. 3.10 Deplasarea dislocaţiei marginale prin căţărare Dislocaţia elicoidală se deplasează numai prin alunecare. ceramicele ionice şi covalente au un număr mic de dislocaţii mobile. Deoarece linia dislocaţiei este paralelă cu vectorul Bürgers. 3. Dislocaţiile din acelaşi plan de alunecare. datorită faptului că mobilitatea dislocaţiilor este limitată de prezenţa lanţurilor moleculare şi a masei amorfe. de exemplu. iar cele de semne contrare se atrag compensându-se (fig. Pentru poziţia A'B' este necesară migrarea prin difuzie a şirului reticular AB. Ca urmare. iar pentru poziţia A"B" aportul prin difuzie a unui nou şir reticular. planul de alunecare nu este definit univoc şi de aceea orice plan de densitate atomică maximă. având comportament fragil.

durificarea soluţiilor solide. 3. d. 6).11c). 3. Tensiunea critică.12) este o dislocaţie cu capetele blocate în punctele A şi B ale planului de alunecare (stadiul 1).11d se prezintǎ generarea treaptei la o dislocaţie marginalǎ. 3. superioare unei valori critice. se produce curbarea dislocaţiei (stadiul 2) pânǎ la forma unei semicerc (stadiul 3). Bucla exterioară creşte până atinge suprafaţa cristalului. Dislocaţia se propagă în continuare sub forma a două spirale. b. dar frânează deplasarea dislocaţiilor elicoidale. îmbătrânirea mecanică etc. care activează o sursă FrankRead. d. dislocaţiile sunt surse de lacune şi de atomi interstiţiali (fig. Astfel.. lacune → a.3. din plane perpendiculare conţinut redus de carbon. Dislocaţiile se multiplică prin surse Frank-Read. 3. 5. b. poate produce o frângere reciprocă a dislocaţiilor.11 Interacţiunea dislocaţiilor marginale. 3. se atrag şi se dispun una sub alta într-o configuraţie de minimă energie. Atomii dizolvaţi interstiţial segregă în zonele dilatate din vecinătatea liniei dislocaţiilor. c. care micşorează mobilitatea dislocaţiilor şi cresc rezistenţa la deformare plastică. care în final se ating şi formează o buclă închisă (stadiile 4. 5. Dislocaţiile marginale de acelaşi semn. Interacţiunea dislocaţiilor din plane de alunecare. Fig. Sub acţiunea unei tensiuni perpendiculare pe axa dislocaţiei. Dislocaţiile interacţionează cu defectele punctiforme. din plane de alunecare paralele distanţate. Sursa continuă să emită noi dislocaţii. din plane paralele. care se intersectează. care nu influenţează deplasarea dislocaţiilor marginale. În figura 3. 3.13b). din acelaşi plan de alunecare. Se formează "atmosfere Cottrell" de impurităţi.11b). numită perete de dislocaţii (fig. a. deplasate pe distanţe scurte. Această interacţiune explică fenomenul punctului de curgere la oţelurile cu ← → ← D=b/θ → ← → ← atomi interstiţiali c. Mecanismul de formare de noi dislocaţii prin surse Fig. Apar trepte în dislocaţii. unde crează o treaptă sau până întâlneşte un obstacol. eliminarea dislocaţiilor în .12 Sursa Frank-Read Frank-Read explică capacitatea mare de deformare plastică a unor metale. 3. este dată de relaţia: (3. În interacţiunea lor. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 32 alunecare paralele apropiate este aceeaşi şi este însoţită de apariţia de lacune sau atomi interstiţiali (fig. Bucla se separă de dislocaţia mamă (stadiul 7) şi un nou sector al dislocaţiei este adus în poziţia iniţială. O sursă Frank-Read (fig.4) τcr = Gb / L Tensiunea critică scade pentru dislocaţiile lungi.

3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline

33

procesul de deformare plastică la suprafaţa piesei este compensată de crearea de noi dislocaţii prin sursele Frank Read. Pe de altă parte, formarea de noi dislocaţii, care se blochează intern la obstacole, determină creşterea rezistenţei la deformare plastică. 6. În planele de alunecare dislocaţiile se grupează la obstacole. Dislocaţiile se acumulează la limita de grăunte, particulele de fază secundară, dislocaţiile imobile, incluziunile nemetalice, unde generează un câmp de tensiuni, care împiedecă continuarea alunecării. Este necesar un efort superior pentru antrenarea dislocaţiilor după alte sisteme de alunecare, orietate mai puţin favorabil faţă de efort. Ca urmare acumularea dislocaţiilor la obstacole determină creşterea rezisţentei la deformare plastică şi micşorarea plasticităţii, stare cunoscută sub numele de ecruisare. Depăşirea unui obstacol se poate face prin schimbarea planului de alunecare sau prin ocolire. În figura 3.13a se prezintă ocolirea precipitatelor de fază secundară prin curbarea dislocaţiei şi formarea unor bucle de dislocaţii în jurul precipitatelor. Acest proces stă la baza durificării prin precipitare. Limita de grăunte (fig. 3.13b) este un obstacol, care nu poate fi ocolit şi determină blocarea dislocaţiilor. Generarea unor tensiuni suficient de mari poate conduce la formarea de microfisuri şi la iniţierea ruperii.
Sursa Frank-Read

r b
limita de grăunte microfisura a. b. Fig. 3.13 a. Ocolirea precipitatelor; b. Blocarea dislocaţiilor la limita de grăunte

3.3.4 Influenţa dislocaţiilor asupra rezistenţei la deformare plastică Din figura 3.14 se observă că, rezistenţa la deformare plastică (σ) a materialelor cristaline variază în funcţie de densitatea de dislocaţii (ρ) după o curbă cu minim. În cristalul ideal ρ = 0, iar rezistenţa teoretică este maximă (punct 1). Rezistenţa minimă σo (punct 2) corespunde stării de echilibru a materialului 9 10 -2 policristalin, caracterizată prin densitatea de dislocaţii ρo (10 ÷10 m pentru oţelul recopt). Curba σ(ρ) va caracteriza la ρ < ρ0 monocristalele, iar ρ ≥ ρ0 – materialele policristaline. În monocristale, creşterea densităţii de dislocaţii le micşorează rezistenţa, spre deosebire de materialele policristaline, la care creşterea densităţii de dislocaţii este însoţită de durificare. În consecinţă, rezistenţa la deformare poate σmax 1 creşte pe două căi: I - crearea de monocristale cu o densitate redusă de dislocaţii (zona 3), pentru a obţine o 3 ↑ rezistenţă apropiată de cea teoretică. σ 4 În prezent se pot obţine monocristale 2 filiforme cu densitate redusă de dislocaţii, numite whiskers (engleză), barbes sau poils (franceză), cu σo diametrul 0,5÷2µm şi lungimi 2÷10mm. În tabelul 3.1 se exemplifică rezistenţa de rupere la tracţiune a ρo ρ→ unor whiskers de metale şi materiale ceramice, Fig. 3.14 Influenţa densităţii de comparativ cu ale metalelor policristaline tehnic dislocaţii, ρ, asupra rezistenţei la pure. deformare, σ. Datorită dimensiunilor foarte mici, monocristalele filiforme se folosesc în materialele compozite, alcătuite dintr-o matrice

3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline

34

tenace din Cu, Al, Ag, aliaj Ni-Cr, polimeri, şi elemente de armare din whiskers din W, Mo, Al2O3, B, C, B4C, SiC, fibre de sticlă etc. Rezistenţa materialelor compozite este de 5-10 ori mai mare decât a matricei. Rezistenţa se măreşte cu creşterea diferenţei dintre modulele de elasticitate ale matricei şi fibrelor, creşterea forţelor de coeziune matricefibre, micşorarea diametrului fibrelor şi a distanţei dintre ele.
Tabel 3.1 Rezistenţa la tracţiune a unor whiskers şi metale policristaline (N/mm2) C (grafit) B4C Fe Cu Zn Al2O3 Whiskers 13000 3000 2250 20000 21000 7000 Material policristalin 300 250 180 SiC 11000 -

II - creşterea densităţii de dislocaţii în materialelele policristaline (zona 4, din figura 3.16). Pe acest principiu se bazează durificarea materialelor metalice prin ecruisare, aliere, călirea oţelului etc. Relaţia dintre limita de curgere, σc, ca indicator global al rezistenţei la deformare plastică şi densitatea de dislocaţii, ρ, este: (3.5) σc = σo + α G b ρ-1/2 unde σo - limita de curgere la starea de echilibru, recoaptă; α - coeficient de durificare, care depinde de tipul de reţea cristalină şi compoziţia chimică a aliajului. Densitatea de 16 17 -2 dislocaţii se limitează la 10 ÷10 m . La valori mai mari, se produce fragilizarea materialului.

3.4 Imperfecţiuni de suprafaţă
Defectele de suprafaţă sunt imperfecţiuni bidimensionale, două dintre dimensiuni fiind mult mari decât constanta reticulară. Analiza structurii unui material policristalin (fig. 3.15) arată că este alcătuit din grăunţi cu orientare arbitrară a reţelei cristaline, iar fiecare grăunte poate fi subdivizat în subgrăunţi formaţi din microblocuri în mozaic. limita de subgrăunte Defectele de suprafaţǎ sunt: limita de grăunte grăunte, limita de subgrăunte, structura de sublimita blocuri in mozaic, limita de maclă etc. 1. Limita de grăunte este suprafaţa grăunte de separaţie a doi grăunţi cristalini vecini, al cristalin căror unghi θ, de dezorientare a reţelelor grău blocuri în cristaline, este de ordinul zecilor de grade mozaic (fig. 3.16). Fig. 3.15 Microstructura materialului Limita de grǎunte este o zonă de policristalin tranziţie, cu grosimea de două până la trei distanţe interatomice, care, prin orientarea progresivă a atomilor, asigură racordul reţelelor cristaline vecine. Grosimea limitei de grăunte şi gradul de distorsiune a reţelei depind de orientarea relativă a grăunţilor şi o 56-58 de prezenţa impurităţilor. Limita de grăunte este o zona de energie internă înaltă, datorită concentrării defectelor structurale (lacune, atomi străini, dislocaţii). În consecinţă, limitele de grăunte au următoarele proprietăţi: - reactivitatea chimică ridicată, care Fig. 3.16 Secţiune cristalografică printr-o limită de grăunte. se manifestă prin dizolvarea energică a limitelor în medii corozive (coroziune

3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline

35

intercristalină) şi prin atacul metalografic preferenţial la limita de grăunte; - tendinţa spontană a grăunţilor de a-şi reduce energia superficială, asigurată de raportul minim dintre suprafaţa şi volumul grăunţilor. De aceea, la mǎrirea temperaturii, grăunţii cristalini cresc, tinzând spre forma sferică de rază maximă; - sunt sediul de iniţiere a transformărilor de fază în stare solidă şi de precipitare a noii faze . Limita dintre grăunţii de aceeaşi natură este întotdeauna incoerentă; nici un plan cristalografic dintr-o parte a acesteia nu-şi păstrează coerenţa de cealaltă parte, astfel încât dislocaţiile nu o pot traversa sau ocoli. Limita de grăunte este un obstacol la care se acumulează dislocaţii. De aceea, cantitatea de limită de grăunte, evaluată prin mărimea de grăunte, influenţează puternic proprietăţile fizico-mecanice dependente de microstructură. Granulaţia fină (cantitate mare de limită de grăunte) asigură valori ridicate ale rezistenţei mecanice la rece, rezistenţei la deformare plastică, plasticităţii, tenacităţii, rezistenţei la oboseală, forţei coercitive, rezistivităţii electrice etc. Granulaţia grosieră favorizează rezistenţa mecanică la temperaturi ridicate, permeabilitatea magnetică, prelucrabilitatea prin aşchiere, călibilitatea etc. Dependenţa rezistenţei la deformare plastică la rece σc în funcţie de diametrul mediu de grăunte d se exprimă prin relaţia lui Petch: -1/2 (3.6) σc = σo + k/d unde σo , k - constante de material. 2. Limita de subgrăunte (sublimita) este o suprafaţă de separaţie între porţiuni ale aceluiaşi grăunte cristalin, dezorientate cu un unghi θ de ordinul gradelor (fig. 3.17). Se observă că majoritatea planelor cristalografice îşi păstrează coerenţa, dislocaţiile putând trece pe aceste plane dintr-o parte în alta a sublimitei. 5-6 Sublimita este un perete de dislocaţii, rezultat al interacţiunii dislocaţiilor de acelaşi tip şi semn din plane de alunecare paralele (Fig.3.13c). Apare în procesul cristalizării sau prin lacuna dislocatie redistribuirea dislocaţiilor la Fig. 3.17 Secţiune cristalografică printr-o sublimită recristalizarea materialului ecruisat. 3. Structura de blocuri în mozaic. S-a constatat că şi în absenţa sublimitelor, un grăunte cristalin este alcătuit din microblocuri elementare de ordinul de mărime 0,01-1µm, care sunt dezorientate reciproc de la câteva secunde la 10-20 minute. Structura de blocuri în mozaic este dată de reţeaua Frank de dislocaţii din cristal. În interiorul unui bloc nu există dislocaţii. Creşterea densităţii de dislocaţii este însoţită de finisarea blocurilor în mozaic şi mărirea rezistenţei la deformare plastică. 3. Limita de maclă este o interfaţă plană, coerentă, în cadrul unui grăunte cristalin monofazic, care separă macla de restul cristalului. Macla (fig. 3.18) este o porţiune din cristal deplasată, astfel încât reprezintă imaginea simetrică a zonei rămase fixe, în raport cu un plan de maclare. La microscop, macla apare ca o bandă cu limitele de maclă paralele. La un atac metalografic mai intens, macla este de culoare contrast faţă de restul grăuntelui. Maclele sunt de origine mecanică sau de creştere. Maclele mecanice apar în procesul deformării plastice. Sunt specifice pentru structurile cristaline cu puţine sisteme de alunecare, cum este structura hexagonal compactă (Zn, Co, Mg etc.) sau tetragonală cu volum centrat (Snβ). Maclele de creştere sau de recoacere apar în procesul de recristalizare a materialului ecruisat la structura cubică cu feţe centrate (Cu, oţel austenitic etc).
o

Limita între grăunţi cristalini de aceeaşi natură. introducând local tensiuni interne. care separă grăunţi cristalini de natură diferită. dacă vectorul Bürgers este paralel cu aceasta. Suprafeţele coerente pot fi traversate de dislocaţii. În cristalul în stare de echilibru. Ceramicele şi polimerii organici tridimensionali au dislocaţii cu mobilitate redusă. deformează elastic local reţeaua cristalină. pot fi incoerente sau coerente. a căror dezorientare a reţelei cristaline este de ordinul zecilor de grade. La materialele policristaline durificarea este asigurată de o densitate mărită de dislocaţii. ca urmare a înlănţuirii succesive de dislocaţii marginale şi elicoidale. în ochiurile căreia nu există dislocaţii. Deplasarea dislocaţiilor prin alunecare stă la baza procesului de deformare plastică la rece a materialelor metalice. care măreşte energia cristalului. cu efect de durificare. aliere sau deformare plastică la rece. ceea ce le conferă un comportament fragil. crowdion sau cluster). b.3.5 Rezumat şi concluzii Cristalul real se abate de la modelul ideal pentru că prezintă o serie de defecte la scară atomică. Interacţiunea dislocaţiilor între ele. Dislocaţiile sunt defectele liniare. care produc deformarea elastică a reţelei spaţiale pe distanţe mari faţă de linia dislocaţiei. Imperfecţiuni ale structurii cristaline macla atom deplasat atom rămas fix 36 limita de maclă plane de plane maclare de maclare b. Dislocaţiile simple pot fi marginale. realizată prin călire. liniare şi de suprafaţă. Rezistenţa la deformare plastică a unui monocristal scade cu creşterea densităţii de dislocaţii. deplasarea atomilor . . care tinde să reducă energia cristalului. a. Defectele punctiforme. cât şi cu celelate defecte structurale este o interacţiune între câmpurile de tensiuni ale acestora. cu efect de modificare a unor proprietăţi (creşte rezistenţa electrice şi rezistenţa la deformare plastică). Dislocaţiile complexe rezultă prin asocierea de dislocaţii simple. simple (vacanţe. Blocarea dislocaţiilor la obstacole determină starea de ecruisare. Prezenţa dislocaţiilor în reţeaua cristalină se poate evidenţia cu ajutorul circuitului Bürgers. care influenţează în mod decisiv proprietăţile dependente de microstructură.18 Limita de maclă: a. Limitele de grăunte şi suprafeţele interfazice incoerente constituie blocaje în planele de alunecare a dislocaţiilor. defectele structurale pot fi punctiforme. dacă vectorul Bürgers este perpendicular pe linia dislocaţiei sau elicoidale. Din punct de vedere geometric. caracterizată prin creşterea rezistenţei la deformare plastică. 4. atomi interstiţiali sau de substituţie) sau complexe (interstiţial disociat. dislocaţiile alcătuiesc reţeaua spaţială Frank.suprafeţe. Suprafeţele interfazice. Dislocaţia mixtă se caracterizează printr-o linie a dislocaţiei curbă. Defectele de suprafaţă sunt defecte structurale du două dimensiuni . Dislocaţiile determină în reţeaua cristalină un câmp cilindric de tensiuni elastice. aspect microstructural 3. Fig. este incoerentă. Limitele de grăunte reprezintă suprafeţe de separaţie între grăunţi cristalini.

care separă macla de restul grăuntelui. Sublimitele prezintă o coerenţă parţială a planelor de alunecare. determinate de reţeaua Frank de dislocaţii. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 37 Sublimitele sunt pereţi de dislocaţii. în care s-a produs o modificare a succesiunii normale a planelor de densitate atomică maximă. Controlul strict al naturii şi cantităţii defectelor structurale permite obţinerea de materiale cu un complex dorit de proprietăţi fizico-mecanice. Defectele de împachetare sunt suprafaţe de separaţie între porţiuni ale aceluiaşi grăunte cristalin. Limita de macla este o interfaţă plană coerentă.3. care determină dezorientarea unor volume din grăuntele cristalin sub unghiri mici. . Structura de blocuri în mozaic reprezintă microvolume dezorientate sub unghiuri sub 20 secunde. fiind traversate de dislocaţii. de ordinul gradelor.

În figura 4. Difuzia atomică este un proces de transfer de substanţă. sinterizarea din pulberi metalice sau ceramice etc.4.1 Noţiuni. tratamentele termice şi termochimice. 4. Variaţia concentraţiei în vecinătatea suprafeţei de difuzie: înainte (a) şi după menţinere îndelungată sub temperatura de topire (b) 4. în care se deplasează atomi de aceeaşi specie. înainte (a) şi după o menţinere îndelungată la temperaturi sub temperatura de topire a celor două metale (b). respectiv a celor de Ni în Cu. astfel încât între suprafeţele alăturate să fie un contact intim. Fig. Fenomenul de difuzie se poate evidenţia cu ajutorul unui cuplu de difuzie. care se bazează pe migrarea atomilor pe distanţe mai mari decât distanţa medie interatomică. fenomenul este numit difuzie sau heterodifuzie. trebuie îndeplinite două condiţii: . care au loc în materialele cristaline (cristalizarea metalelor şi aliajelor. cum este în cazul aliajelor sau al metalelor cu un conţinut ridicat de impurităţi. Aceasta este specifică metalelor pure. După tratamentul termic de difuzie.). se realizează prin difuzie atomicǎ. în care concentraţia de Cu şi Ni variază în funcţie de distanţa de la suprafaţa iniţială de separaţie. Ni Ni Cu Ni distanţă distanţă a.să existe în vecinătate o poziţie de echilibru liberă.1 Cuplul de difuzie Cu-Ni. Cu → Cu Ni Cu Aliaj Cu-Ni ←Ni Ni Cu 100 ↑ [%] Cu. se constată că metalele sunt separate de o zonă aliată. Dacă migrarea atomilor este însoţită de modificarea concentraţiei. Procesul în care are loc migrarea atomilor unui metal în matricea celuilalt se numeşte interdifuzie. Pentru ca un atom să realizeze un salt. Difuzia 38 Capitolul 4. Difuzia 4. din zona cu concentraţie ridicată spre cea cu concentraţie scăzută. format prin îmbinarea a două bare din metale diferite. fenomenul este numit autodifuzie. Dacă migrarea atomilor nu este însoţită de modificarea concentraţiei în volume izolate. deformarea plastică la cald. Această zonă s-a creat prin migrarea atomilor de Cu în Ni.2 Mecanisme de difuzie Difuzia se realizează prin salturi activate termic ale atomilor de pe o poziţie de echilibru pe altă poziţie vecină. Cuplul de difuzie Numeroase procese fundamentale. b.1 se prezintă variaţia concentraţiei în vecinătatea suprafeţei de difuzie a cuplului Cu-Ni. .

În cazul mecanismului interstiţial. de activare a difuziei pe aceste căi există relaţia: Esuprafaţă <<Elimită de grăunte ≅ Edislocaţii ≅ 0. care au la bază defectele structurale punctiforme: ciclic.2b). o rotaţie ciclică (fig.atomul să aibă suficientă energie pentru a rupe legăturile cu atomii vecini şi pentru a deforma elastic reţeaua cristalină în timpul saltului. 4. 4. de exemplu. Difuzia 39 . interstiţială indirectă şi extinsă apar la migrarea atomilor metalici. datorită necesităţii de sincronizare a saltului unui grup de atomi. 4. rezultă un crowdion care se deplasează în lungul şirului reticular. La materialele policristaline. care se deplasează după diferite direcţii în spaţiu. a. Difuzia interstiţială directă apare la Dv Dl migrarea în soluţiile solide interstiţiale a atomilor de metaloid cu rază atomică mică (C. interstiţial indirect. interstiţial indirect (fig. care să furnizeze energia de activare a saltului. b. dacă disocierea are loc după o direcţie densă pe lungă distanţă. Pentru a descrie procesul de difuzie atomică în volumul unui cristal. ceea ce conduce la formarea unui interstiţial disociat. deformaţia elastică a reţelei fiind mai redusă. 4. Difuzia de schimb este un caz particular al primului mecanism. corelate cu mişcarea adecvată a atomilor vecini. 4. c. difuzia în volumul cristalului se Dv-volumică.2c).4.2d). e. interstiţial direct. 4.3 Difuzia în materialul În afara mecanismelor de difuzie bazate pe policristalin: Ds-superficială. Difuzia lacunară.2). Execuţia saltului unui atom necesită fluctuaţii ale energiei de vibraţie a atomilor. cu rază atomică mare. f. lacunar si interstiţial (fig. Fig. d. de schimb.2e). 4. c. 4. pe canalul creat de zona grăunte dilatată a reţelei cristaline din vecinătatea liniei dislocaţiilor. difuzia volumică este însoţită de difuzia superficială şi difuzia pe limita de grăunte (fig. N.3). ciclic. Această rotaţie este puţin probabilă. s-au propus patru mecanisme elementare. de schimb.2a). Fig. prin care doi atomi vecini fac schimb de poziţii (fig. Între energiile. În materialele metalice cele mai frecvente sunt Ds mecanismele c si d. Acest mecanism prezintă mai multe variante: interstiţial direct (fig. b. d. Dl-pe limita de produce în lungul dislocaţiilor. . dacă saltul are loc dintr-un interstiţiu în altul vecin. B. un atom dispus interstiţial sare într-un interstiţiu vecin. defectele punctiforme. Energia de activare este minimă. lacunar.2f). E. f. interstiţial extins După mecanismul ciclic un grup de atomi au un salt comun. dacă atomul interstiţial deplasează un atom reticular vecin într-o poziţie interstiţială. Energia de activare a acestui mecanism cuprinde energia necesară formării unei lacune şi energia de salt. interstiţial extins (fig. 4. Mecanismul lacunar se bazează pe deplasarea unui atom în poziţia unei lacune vecine (fig. e.2 Mecanisme de difuzie volumică: a. H). conţinând numai energia de salt. Ultimele două variante ale mecanismului interstiţial au o energie de formare mai mică. 4.5 Evolum.

coeficientul de autodifuzie al fierului şi cel de difuzie al carbonului în Feα (CVC) sunt. Dependenţa coeficientului de difuzie de temperatură se exprimă prin relaţia: D = D 0 exp −  unde D0 . Factorii care influenţează mărimea coeficientului de difuzie sunt: temperatura.31 J/mol K . Factori de influenţă. Infuenţa mărimii atomilor de difuzie.constanta gazelor perfecte.factor de frecvenţă [m2/s]. Influenţa temperaturii. Coeficientul de difuzie D are unitatea de măsură m2/s. densitatea defectelor structurale.4. se utilizeazǎ cea de a II-a lege a lui Fick. menţinute la presiune şi temperatură constante. rezultă acumularea sau sărăcirea speciei de difuzie. în unitatea de timp.2)   ∂t ∂x ∂x  ∂x  Dacă se consideră coeficientul de difuzie D independent de concentraţie. mărimea de grăunte. Pentru difuzie uniaxială în condiţii nestaţionare. În cazul în care fluxul de difuzie şi gradientul de concentraţie. într-un punct oarecare în solvent. Mărimea coeficientului de difuzie.  E    RT  (4. Coeficienţii de difuzie scad la creşterea razei atomilor de difuzie. starea de tensiuni. concentraţia elementului de difuzie. în direcţia x. E . pentru un transport de masă uniaxial. Autodifuzia sau interdifuzia atomilor mari metalici prin mecanismul lacunar necesită o energie de activare mai mare decât difuzia atomilor de metaloid cu rază atomică mică prin mecanismul interstiţial (Tabel 4.2 se prezintă mărimile Do.3 Legile difuziei. T. 2. variază în timp.temperatura absolutǎ [K]. E şi coeficientul de difuzie D calculat la diferite temperaturi. mai mari decât în Feγ (CFC) cu structura cristalinǎ mai compactă (Tabel 4. 3.1) unde J este fluxul de difuzie.1) este cunoscută sub numele de I-a lege a lui Fick pentru difuzie în regim staţionar şi caracterizează un flux de difuzie constant în timp. R = 8. dată de ecuaţia diferenţială: ∂c ∂ =− (J ) = ∂  D ∂c  (4. este un indicator al vitezei de difuzie. Prin analogie cu lucrările lui Fourier asupra transferului de căldură. la aceeaşi temperatură. structura cristalină a solventului. Influenţa structurii cristaline a solventului. care reprezintă cantitatea de substanţă a unui component aflat în soluţie sau în amestec într-un solvent. Primul studiu matematic al procesului de difuzie a fost fãcut de Adolphe Fick în anul 1855. Ecuaţia (4. În tabelul 4.12) . D.energia de activare a difuziei [J/mol].2). Temperatura măreşte energia de vibraţie a atomilor şi măreşte coeficientul de difuzie. datorită unui gradient de concentraţie ∂c/∂x. Difuzia 40 4. coeficienţii de difuzie sunt mai mici. mărimea atomului de difuzie. care traversează perpendicular unitatea de suprafaţă. Dacă solventul prezintă o structură cristalină mai compactă. Fick a definit coeficientul de difuzie D. prin ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale: J = −D ∂c ∂x (4. Astfel. 1. Semnul negativ indică deplasarea atomilor din zonele de concentraţie ridicată spre cele cu concentraţie scăzută.2).3) =D 2 ∂t ∂x Difuzia uniaxială este valabilă pentru difuzia interstiţială în sistemele binare. pentru o serie de elemente de difuzie. ecuaţia se simplifică: ∂ 2c ∂c (4. monofazice şi izotrope (solvent cu structură cristalină cubică).

Influenţa densităţii defectelor structurale. în prezenţa unei stări de tensiuni. Difuzia Tabel 4.9 x 10-15 1. Au-Ni. viteze rapide de încălzire. Influenţa concentraţiei Coeficientul de difuzie variază uneori considerabil cu concentraţia. Pentru difuzia atomilor metalici.0 x 10-4 Feα (CVC) Fe C C Feγ (CFC) Feα (CVC) Feγ (CFC) 5. La zona de contact apare o zona aliată. 7. se produce un flux de difuzie din zonele comprimate către cele tracţionate. Acesta este unul din mecanismele care determină deformarea plastică în condiţii de fluaj. procese de deformare plastică. . Influenţa mărimii de grăunte.1 x 10-20 3. urmată de cea pe limita de grăunte şi pe reţeaua de dislocaţii. Cantitativ. au arătat că D creşte cu concentraţia elementului de difuzie. Difuzia este activată de creşterea temperaturii.4. Cea mai redusă energie de activare a difuziei este la difuzia superficială. În materialele policristaline. lacunar şi interstiţial) şi pe baza dislocaţiilor. Pentru a difuza un atom trebuie să aibă atât o poziţie de echilibru liberă în vecinătate. aliaje Fe-C etc. cât şi energia necesară efectuării saltului şi deformării elastice a reţelei cristaline în timpul saltului. încălzite şi menţinute timp îndelungat sub temperatura de topire. difuzia în volumul grăuntelui este însoţită de difuzia pe limita de grăunte şi superficială. stare de tensiuni şi prin finisarea granulaţiei..2 x 10-7 1.2 Coeficienţi de difuzie şi autodifuzie Element de difuzie Solvent Do [m2/s] Fe 2.0 x 10-5 E [kJ/mol] 241 284 80 136 T [oC] 500 900 900 1100 500 900 900 1100 D [m2/s] 1. 6. difuzia este evaluată cu ajutorul legilor lui Fick. vitezele rapide de încălzire şi deformarea plastică prealabilă intensifică difuzia lacunară şi la dislocaţii. În volumul cristalului se manifestă mecanisme de difuzie pe baza defectelor punctiforme (ciclic. Legile lui Fick sunt valabile numai pentru difuzia în sistemele bicomponente.0 x 10-11 41 4. Coeficientul de difuzie se măreşte cu concentraţia de vacanţe şi densitatea de dislocaţii.3 x 10-12 1.2 x 10-12 7. Difuzia unui atom se face prin salturi activate termic de pe o poziţie de echilibru pe alta vecină. Influenţa stării de tensiune. 4. format din două bare de metal puse în contact intim. de schimb.6 Rezumat şi concluzii Difuzia atomică este un proces de transfer de substanţă în stare solidă bazat pe deplasarea atomilor pe distanţe mai mari decât distanţa medie interatomică. Atomii de metaloid cu rază mică difuzează prin mecanismul interstiţial direct. cele mai probabile mecanisme sunt cel lacunar. datorată procesului de interdifuzie (deplasarea atomilor unui metal în matricea celuilalt metal).0 x 10-5 6. Se diferenţiază autodifuzia (în absenţa unui gradient de concentraţie) şi heterodifuzia (determinată şi însoţită de modificarea concentraţiei locale). Cu cât granulaţia este mai fină.6 x 10-10 9. S-a constatat că. Cercetările efectuate asupra sistemelor Ni-Cu. difuzia este mai intensă pentru că se intensifică difuzia pe limită de grăunte 5.8 x 10-16 2. interstiţial indirect şi extins.1 x 10-17 7. Procesul de difuzie poate fi evidenţiat de un cuplu de difuzie. pentru un regim de difuzie staţionar sau nestaţionar. De aceea.

numite domenii de ordine la scurtă distanţă.temperatura de echilibru topiresolidificare. incluziuni nemetalice. refacerea legăturilor dintre particule şi ordonarea lor pe lungă distanţă. T temperatura absolută. L ↔ S. Atomii prezintă oscilaţii termice faţă de poziţia de echilibru. La temperatură şi presiune constante. cu degajarea căldurii latente de solidificare. astfel că nu este posibilă topirea sau solidificarea. Proprietăţile materialelor depind de forma şi mărimea grăunţilor cristalini formaţi. tratate termic. Starea cristalină se caracterizează prin ordonare pe lungă distanţă a particulelor constitutive (atomi. La scăderea temperaturii. În figura 5. care se deplasează liber în topitură. La temperaturi ridicate. pentru faza iniţială lichidă. La această temperatură. Cele două curbe se intersectează în Tt . . La temperaturi scăzute starea solidă este cea mai stabilă. molecule). dacă provine din faza solidă.recristalizare sau cristalizare secundară. gL = gS. variabil în timp. care nu tinde să se schimbe. are loc topirea. pieselor turnate. Ecuaţia (5. care conduc la defecte de compactitate. dată de un model de ordine la scurtă distanţă. ioni. Starea unui sistem de particule. Sistemul este considerat în echilibru atunci când se găseşte în starea cea mai stabilă. a acoperirilor de protecţie etc. termenul TS este preponderent şi ca urmare devin mai stabile stările lichidă sau gazoasă cu entropie mare. 5. Starea lichidă conţine grupări de atomi cu aşezare compactă. S – entropia.TS (5. a cărei mărime este dată de ecuaţia: G = H .solidificare sau cristalizare primară. Particulele au numai o mişcare de vibraţie termică în jurul poziţiilor de echilibru.1) unde: H – entalpia. sudate. tensiuni interne. lipite. pentru că are cele mai puternice legături între particule şi astfel entalpia cea mai scăzută. energiile libere ale celor două faze sunt egale. cu reducerea agitaţiei termice. În procesul de cristalizare se fixează microstructura şi proprietăţile lingourilor. un sistem închis este în echilibru stabil.1 Condiţiile termodinamice ale cristalizării primare Stările solidă şi lichidă sunt forme condensate ale materiei. . cu absorbţia căldurii latente de topire. de gradul de cristalinitate. Cristalizarea materialelor Cristalizarea este procesul de apariţie a structurii cristaline. necesară creşterii agitaţiei termice a particulelor până la ruperea parţială a legăturilor dintre ele. fazele lichidă L şi solidă S sunt în echilibru. pentru o substanţă pură. are loc solidificarea. variaţia cu temperatura a energiei libere Gibbs a unui volum unitar de fază lichidă gL şi solidă gS. cristalizarea este numită: . . Cristalizarea materialelor 42 Capitolul 5.condensare. p) – energia liberă Gibbs sau entalpia liberă. care caracterizeazǎ conţinutul de cǎldurǎ al sistemului.5. la presiune constantă. când are energia liberă Gibbs minimă.1 se prezintă. măsoară gradul de dezordine al particulelor sistemului. pentru faza iniţială gazoasă. O transformare este posibilă dacă decurge cu reducerea energiei libere Gibbs. după modele stabile în timp. La creşterea temperaturii. se caracterizează prin funcţia termodinamică de stare G (T.1) arată că starea cu cea mai mare stabilitate va fi un compromis între entalpie şi entropie. neomogenităţi chimice. cât şi de o serie de fenomene conexe cristalizării. În funcţie de faza în care se produce. aflate în mişcare termică la temperatură şi presiune constante.

în condiţii de subrăcire (T < Tt). exprimat fazele lichidă şi solidă prin diferenţa dintre energiile libere ale fazelor iniţială şi finală. ∆g L has .4) Diferenţa de entropie.6) Înlocuind relaţiile (5. în acele microvolume de lichid. gL < gS. Diferenţa de entalpie. dintre particule.T·∆h / Tt = ∆h (1 .gS = ∆h . rezultă că principalul factor de intensificare a solidificării este creşterea gradului de subrăcire ∆T. respectiv a entropiei la tranziţia lichid-solid. la temperatura efectivă de solidificare.T (5. 2 Variaţia entalpiei cu particule. Trecerea de la starea h lichidă metastabilă la starea solidă stabilă necesită depăşirea unei bariere energetice.1 Variaţia energiei libere Forţa motrice a solidificării este dată de Gibbs cu temperatura pentru potenţialul termodinamic izoterm-izobar ∆g.5) 0 = ∆h – Tt ∆s. la T< Tt doua condiţie termodinamică a solidificării. diferenţa de energie liberă ∆g = 0.7) ∆g = ∆h . şi temperatura efectivă de solidificare. pentru starea solidă. Activarea cristalizării reprezintă a distanţa dintre particule. 5. Conform relaţiei (5.6) în realaţia (5. ∆s. în care fluctuaţiile de energie asigură activarea cristalizării. respectiv ca temperatura să fie inferioară temperaturii de echilibru. T: T Tt → ∆T = Tt .5. care este posibilă prin absorbţia unei energii de activare a solidificării has.1): ∆g = gL . starea solidă este în echilibru stabil.4) şi (5. L: ∆h = L (5. ∆T.2) Fig. Cum entalpia stării solide este mai mică decât entalpia stării lichide (hS < hL). în funcţie de distanţa. faza solidă are energia liberă mai mică.2 se prezintă variaţia entalpiei. Tt. h. g La temperaturi T < Tt. ∆h. 5. Fluctuaţiile de energie la o temperatură dată sunt abateri statistice şi RS RL R temporare de la valoarea medie a energiei. În figura 5. . variaţia energiei libere volumice la solidificare.T∆s (5. S→L. (5. Curba prezintă două minime locale: hL la distanţa RL. L→S. are loc solidificarea. Tt. ↑ energia liberă a fazei lichide este inferioară celei solide. gS Rezultă că prima condiţie pentru solidificare este subrăcirea. Cristalizarea materialelor 43 La temperaturi superioare. R. devine: (5. Subrăcirea nu este suficientă pentru solidificare. iar cea lichidă în ↑ echilibru metastabil. corespunzător stării lichide. de unde: ∆s = ∆h / Tt = L / Tt (5.T/Tt) = L·∆T / Tt Din această relaţie. dintre fazele lichidă şi solidă se calculează din observaţia că la temperatura de echilibru. ca diferenţă între temperatura de echilibru. a → unor particule izolate sau a unor grupuri de Fig. respectiv hS la distanţa RS. între fazele lichidă şi solidă reprezintă căldura latentă de solidificare a unităţii de volum. gL > gS.3). Se defineşte gradul gL de subrăcire. are loc topirea. T > Tt. Rezultă că solidificarea începe la un grad de subrăcire.3) unde ∆h şi ∆s reprezintă variaţia entalpiei. Această energie este hL furnizată de fluctuaţiile termice de energie din hS microvolumele de lichid.

4 Cristalizarea unui metal (a) şi a unui polimer organic (b) Cristalizarea debutează prin apariţia. T0 T→ T=T0exp (-αt) Tt dT 1 0 L L↔S 1’ S 2 dt t→ t → t→ t → ∆T Tt T Tt T ∆T2 ∆T1 a. a unor insule microscopice de fază solidă. de ecuaţie: T = To·e –αt (5.3c şi d prezintă curbe reale de răcire.3b se prezintă curba de răcire idealǎ a metalului pur. Pe intervalul T0T1. ← timpul 5. Curba de rǎcire este idealǎ.d. iar degajarea căldurii latente de solidificare ridică temperatura în apropierea celei de echilibru. iar subrǎcirea este foarte micǎ şi practic neglijabilǎ. Fig.T2. 5. Gradul de subrăcire este cu atât mai mare cu cât metalul este mai pur şi viteza de răcire este mai mare. În intervalul T1’. b. după care se înregistrează la răcire variaţia temperaturii în funcţie de timp. nu mai apare palierul izoterm de solidificare. Un caz particular îl prezintă stibiul (fig. Mărimea palierul de solidificare este proporţională cu cantitatea de căldură latentă degajată.3a prezintă curba exponenţială a lui Newton.3 Mecanismul cristalizării a. b.constanta răcirii în aer. în anumite microvolume din lichidul subrăcit. la cristalizare. Se încălzesc eşantioane de material până la topire. curba Newton. curba ideală. c.5. c. 5. care evidenţiazǎ. Figurile 5. b. În figura 5. Figura 5.3d).2 Curbe de răcire Procesul solidificǎrii se urmăreşte pe grafice trasate în coordonate temperatură şi timp. Fig. din cauza absenţei germenilor de cristalizare. 5. deoarece corespunde solidificǎrii în condiţii de echilibru. pentru vitezele de rǎcire foarte lente. cu degajarea căldurii latente de solidificare. În acest caz. are loc solidificarea izotermă a metalului pur.8) unde K . Procesul nu este în general posibil la metalele foarte pure. după o altă porţiune din exponenţiala Newton. Cristalizarea începe la grade mari de subrăcire. care caracterizează răcirea unui corp fără transformări. Trasarea lor experimentală se face prin metoda analizei termice. Pe palierul 1-1’.3 Curbe de răcire ale metalului pur: a. curbe reale. după o porţiune din exponenţiala Newton. iar α – constantă de material. un grad de subrăcire ∆T. Cristalizarea materialelor 44 5. metalul în stare lichidă se răceşte fără transformări. care are o tendinţă accentuată pentru subrăcire.. numite curbe de răcire. d. care . metalul solidificat se răceşte fără transformări.

Cristalizarea materialelor 45 cresc progresiv. numită tensiune rs superficială. ∆Gv = .(4/3) π r3·∆g (5. germenii subcritici se dizolvă în lichid. din grăunţi cristalini. numiţi germeni potenţiali. Expresia razei critice se determină din condiţia de maxim a funcţiei ∆G(r). Dacă r > rcr. Dacă r < rcr . până la epuizarea întregii cantităţi de lichid (fig. din sferolite. germenii pot creşte pentru a forma cristale sau se dizolvǎ în lichid. Se pot distinge două etape parţial suprapuse ale procesului cristalizării: germinarea şi creşterea grăunţilor cristalini. Cum procesele decurg spontan în sensul reducerii energiei. în lichidul subrăcit. datorită energiei ∆Gs consumate cu formarea interfeţei solidlichid: ∆Gs = S · γSL = 4π r2· γSL (5. se consideră că în lichid a apărut un germene sferic de rază r. După natura lor.eterogenă. de raza germenului Variaţia totală a energiei libere la formarea unui germene sferic este: ∆G = ∆Gs + ∆Gv = 4πr2· γSL . .3. Energia liberă. germinarea poate fi: .3. particule fine de fază solidă.suprafaţa germenului sferic de rază r.5 Dependenţa variaţiei energiei libere energiei libere a unităţii de volum.1. creşterea germenului este însoţită de reducerea energiei libere ∆G.volumul germenului. care prezintă un maxim corespunzător razei critice rcr. γSL – energia liberă a unităţii de suprafaţă 0 rcr de separaţie solid . datorită faptului că ∆G volumul de fază solidă are o energie liberă ∆Gv mai mică. Ei se dezvoltă şi formează cristale. 5. 5. alcătuită.11) În figura 5. G.creşte cu ∆Gs . când are la bază germeni proprii sau omogeni. Se formează o structură policristalină.4).5 s-a reprezentat grafic funcţia ∆G(r).lichid. 5. Raza critică este dimensiunea minimă a germenelui capabil de creştere. la un metal. ∆g – variaţia Fig. d∆G = 0: dr ∆Gcr rcr = 2γ SL ∆g = 2γ Tt SL (∆T)L = const γ SL ∆T (5. pe bază de germeni străini. creşterea germenului este însoţită de mărirea energiei libere ∆G.1.9) unde: S .(4/3)π r3·∆g (5. apar. 5.1 Germinarea omogenă Germenii proprii sunt grupări de atomi cu aranjament spaţial specific materialului care se solidifică. Germinarea În prima etapă a cristalizării.10) r → unde: V . Rezultă că germenii supracritici sunt viabili.5. Pentru a stabili condiţia de creştere a germenului omogen.12) . iar la un polimer organic. În funcţie de dimensiunea lor. În lichid apar germeni de diferite dimensiuni. .omogenă sau spontană. numite germeni sau centri de cristalizare. a sistemului se modifică astfel: .V·∆g = . ∆G → respectiv.scade cu ∆Gv .

unde γSL – tensiunea supericială la interfaţa lichid-solid.12) şi (5. ci prin alte γLG forme cu suprafaţă interfazică mai mică. prin introducerea în topitură de elemente superficial active.5. energia de formare a θ rcr* germene străin G germenelui critic eterogen ∆G ∗ se exprimă cr în funcţie de energia de formare a germenelui critic omogen ∆Gcr şi unghiul θ de umectare a suprafeţei suport: ∆G ∗ = ∆G cr ⋅ S(θ ) (5. Lucrul mecanic de germinare lichid L solid S scade.2 Germinarea eterogenă Germenii străini sunt suprafeţe solide preexistente în topitură cu rol de suport la germinare. Activarea mecanică a germinării se realizează practic prin vibraţii mecanice sau cu unde sonice şi ultrasonice. γSG şi γLG (fig. .γSG ) / γSL Din această relaţie rezultă că. 2 ∆G cr = 16 π γ 3 SL = 16 π γ 3( ∆ T) L 2 3 T SL t 2 2 = const γ3 SL 5.12) reiese că raza germenelui critic şi lucrul mecanic de formare se micşorează pe două căi: . În acest caz. γSG – interfaţa solid-germene străin şi γLG – interfaţa lichid-germene străin: (5. Cristalizarea materialelor 46 Formarea germenelui critic corespunde unei creşteri maxime a energiei libere: (5. θ=90°. θ =30°.15) S (θ) = (2 + cos θ)(1 . Astfel. Germinarea omogenă este specifică metalelor de înaltă puritate şi necesită grade mari de subrăcire. 5.5. ceea ce arată că bariera energetică pentru germinarea eterogenă este cu atât mai mică cu cât unghiul de umectare θ este mai redus.creşterea gradului de subrăcire ∆T. Din relaţiile (5. pentru că germenele îşi asigură raza γSL critică nu prin forma sferică. Unghiul de umectare θ este dat de echilibrul tensiunilor superficiale γSL. de γSG exemplu. S (θ) = 0. cum sunt planele {111} la reţeaua CFC şi planul (0001) la reţeaua HC.3. iar germinarea este omogenă. S (θ) = 10-4. pentru θ =10°. 5.14) cr Fig. germinarea eterogenă sub unghiuri de umectare mici este favorizată de tensiunea superficială γSG minimă la interfaţa solid-germene străin. La germinarea eterogenă factorul S (θ) < 1.1. dat de expresia: (5. dacă sunt respectate condiţiile de izomorfism sau pseudoizomorfism ale reţelelor cristaline ale suprafeţei preexistente şi materialului care se solidifică. Condiţia de pseudoizomorfism se realizează între reţele cristaline care au plane reticulare asemănătoare din punct de vedere al dispunerii atomilor şi al distanţei dintre atomi. o suprafaţă preexistentă în topitură poate juca rolul de germene străin. 5. cu cât germenele critic şi energia consumată la formarea sa au valori mai reduse.17) de unde: cos θ = ( γLG . . În consecinţă.6). curenţi de convecţie în lichid.02. mărirea presiunii în lichid conduce la ridicarea temperaturii de echilibru topire-solidificare şi implicit a gradului de subrăcire. turnare sub presiune etc.6 Tensiunile superficiale la germinarea eterogenă unde S (θ) – factorul de formă a germenelui. La substanţele însoţite de creştere de volum la topire (∆v>0). Germinarea omgenă poate fi activată mecanic. forma de calotă sferică (fig. factorul S (θ) = 1.cos θ)2 / 4 Dacă θ=180°C.reducerea tensiunii superficiale γSL.16) γLG = γSG + γSL cos θ (5. S (θ) = 0.13) ( ∆ T) 2 3( ∆ g) Germinarea este cu atât mai intensă.6).

cu interfaţă plană instabilă. începe creşterea noii faze. lacune c. care asigură reducerea maximă de energie. creşterea grăunţilor cristalini poate fi continuă sau dendritică. caracterizată printr-un număr mare de trepte. este specifică pentru răcirea rapidă şi nedirijată a lichidului. SnSb etc. netedă unde k1 – constantă cu valori mari. b. în mare măsură. 5. microcristale. astfel ca temperatura lichidului să fie superioară celei de la interfaţa lichid-solid.7 Structura interfeţei: tipul: a. terţiare etc. astfel încât la o subrăcire mică se obţin viteze mari de creştere. Orice denivelalare a interfeţei este cufundată într-un lichid mai puternic subrăcit. Grăunţii cristalini fără simetrie exterioară sunt numiţi alotriomorfi. astfel încât temperatura lichidului devine inferioară interfeţei. ceea ce îi asigură o viteză mai mare de creştere. Acest tip de interfaţă apare la metalele sau anumite substanţe organice. 5. în funcţie de condiţiile de contact dintre grăunţii în creştere. 5. Viteza de evacuare a căldurii latente determină viteza de creştere a cristalului.8).3. 5. Creşterea este posibilă. (5.Interfaţa foarte accidentată. care pun în evidenţă simetria sistemului de cristalizare. în timp ce o suprafaţă netedă este defavorabilă.7a). prin eliminarea căldurii latente de solidificare. este specifică evacuării dirijate şi continue a căldurii. (fig. lichid. la interfaţa solid-lichid. Cristalizarea materialelor 47 Germinarea eterogenă apare frecvent în practică. . La metale. până la consumarea întregii cantităţi de lichid şi închiderea interstiţiilor dintre ramuri. grăunţii individuali au forme neregulate. micşorează energia de formare a germenului şi reduc gradul de subrăcire la cristalizare. de numărul poziţiilor de la suprafaţa în creştere.5. reziduuri catalitice etc) care servesc ca suport la germinare. Acestea sunt poziţii cu o probabilitate mare de a o absorbi atomii sau moleculele din lichid. a unor atomi sau molecule fixate în acele poziţii. Viteza de creştere este foarte mare şi respectă o ecuaţie de Fig.2 Creşterea cristalelor Odată format germenele supracritic. Viteza de creştere depinde. care conduce la acumularea de căldură latentă de solidificare la interfaţa lichid-solid. superficiale (fig. Rezultă cristale limitate de plane reticulare de densitate atomică maximă. accidentată. Cristalele idiomorfe se întâlnesc rar la metale. Germenii tridimensionali sunt limitaţi de plane de densitate atomică maximă incomplete. Creşterea cristalului are loc prin adăugarea. numite cristale idiomorfe. care cresc prin ataşarea succesivă de atomi individuali şi de germeni platiformi bidimensionali stabili. Se formează ramuri primare.dislocaţie elicoidală. secundare. colţuri. În materialul metalic policristalin. pentru că faza lichidă conţine un anumit număr de eterogenităţi (substanţe refractare. Numărul germenilor activi în procesul cristalizării este un factor determinant în stabilirea mărimii grăunţilor cristalini.18) v = k1· ∆T c. O interfaţă foarte accidentată la scară atomică este favorabilă absorbţiei. Creşterea continuă cu interfaţă plană stabilă. Germenele prezintă direcţii preferenţiale de creştere. netedă cu defecte permanente . Creşterea dendritică.). dacă este însoţită de reducerea energiei libere a sistemului. Astfel sunt cristalele unor compuşi chimici separaţi la cristalizarea primară (TiN. Mecanismele de creştere depind de structura b interfeţei şi pot fi clasificaate în trei grupe: 1 . capabile de a face legături cu atomii şi moleculele absorbite din a.

5. microstructura este alcătuită din sferolite (fig. Datorită complexităţii procesului de creştere a sferolitelor.25) rezultă dintr-un germene primar central. care nu pot fi observate decât prin microscopie electronică.19) v = k2(∆T)2 Cristalizarea depinde în mai mare măsură de gradul de subrăcire decât în cazul interfeţei accidentate. aceşti germeni. Dacă o dislocaţie elicoidală intersectează interfaţa solid-lichid.9 se prezintă o dendrită dezvoltată în retasura unui lingou industrial din oţel. după o ecuaţie de tipul: (5. comparativ cu cm/s sau m/s.9 Dendrită din oţel La aliajele metalice creşterea dendritică este cea mai frecventă. alcătuiesc zona amorfă. Viteza de creştere este mai mică. din care se dezvoltă radial lamele cristaline lungi. creşterea ramurilor se reia. fiind pliate perpendicular pe grosimea lamelei. În figura 5. polimerii organici formează o structură semicristalină. Sferolita (fig. 5. Lanţurile moleculare. Aceste lamele se ramifică. În acest caz creşterea este laterală. Datorită cristalizării complexe. cu structură coerentă germenelui primar. De aceea cristalizarea materialelor ceramice este mai dificilă decât a metalelor.7b se exemplifică creşterea elicoidală sau în spirală. Se formează o lamelă cristalină. viteza de creştere a polimerilor este mult mai lentă decât a metalelor. Ramurile sunt oprite din creştere de acumularea de căldură latentă de solidificare proprie sau de la cristalele vecine. .Interfaţă netedă caracteristică pentru majoritatea polimerilor. creşterea se poate produce prin adăugarea de atomi la treapta dislocaţiei. După evacuarea căldurii. Cristalizarea materialelor 48 Creşterea dendritică este intermitentă. de la cuvântul grecesc dendron (arbore). Cristalul cu dezvoltare arborescentă se numeşte dendrită. ramuri primare terţiare secundare germene Fig. 2. lanţurile moleculare au o aşezare compactă. cu grosimea unui atom. Este un mecanism specific unor ceramice cu structura tip NaCl.5. Când devin supracritici. 2 . În figura 5. Pentru a intensifica germinarea sunt necesare grade de subrăcire mari. În cazul polimerilor organici cristalizaţi din stare topită. cu defecte permanente. În lamela cristalină. 3 .7c).4b). care nu sunt încorporate în pliurile lamelei cristaline sau zona interlamelară a lanţurilor care participă la mai multe lamele cristaline. cu grosimea egală cu lungimea germenelui secundar. Este necesar să se formeze în lichid germeni secundari bidimensionali platiformi. 5.Interfaţa netedă. de circa 100µm/s.8 Creşterea dendritică Fig.20) v = k3 exp(-k4/∆T) Acest mecanism de creştere este cel mai lent şi necesită grade mari de subrăcire. se ataşează progresiv în lateralul acestuia (fig. Viteza de creştere are forma exponenţială: (5. 5. Ataşarea de molecule pe suprafeţe netede este dificilă. pe măsură ce raza sferolitei creşte. Sunt favorizate sferolite de dimensiuni foarte mici (sub 1µm).

5. dar au asupra parametrilor cristalizării valori mari. germinarea şi creşterea cristalelor se intensifică sub acţiunea preponderentă a factorului termodinamic.inocularea de elemente modificatoare pentru activarea germinării eterogene. Metalele au o tendinţă redusă la subrăcire. Apar mulţi germeni. Cristalizarea materialelor 49 5. exprimată prin numărul de grăunţi.21) N/V = a (vg/ vc)3/4 cu a . turnarea sub presiune. vg = vc = 0. care se intensifică cu gradul de subrăcire. dată de numărul de germeni viabili apăruţi în unitatea de volum şi de timp [ m-3 s-1]. turnarea în câmp de unde sonice şi ultrasonice etc. 5. după care. • ∆T3 de valori foarte mari.factorul termodinamic. are loc frânarea procesului. care se reduce cu scăderea temperaturii. care cresc rapid. Silicaţii şi substanţele organice au tendinţă accentuată la subrăcire. fără a cristaliza. În absenţa vg subrăcirii geminarea nu are loc.10).factorul de transfer de masă. Un exemplu de obţinere a benzii de sticlă metalică este prin procedeul răcirii continue. datorită proceselor de transport de masă. N. la care un jet subţire de aliaj topit se . cu viteze de ordinul a 105-109 oC/s. datorită influenţei a doi factori cu acţiune contrară: . Rezultă o granulaţie grosieră. Se obţine structura amorfă. care scad în intensitate la temperaturi scăzute. vg = vc = 0. Sticlele metalice (glassmetal) se obţin din aliaje speciale prin tehnici de răcire ultrarapidă. este dată de relaţia: (5. Această situaţie se întâlneşte în practică la turnarea metalelor şi 0 ∆T1 ∆T2 ∆T3 → aliajelor în forme de nisip.viteza de creştere vc a dimensiunilor liniare ale germenului [mm s-1] Ambii parametri prezintă o dependenţă cu maxim în raport cu gradul de subrăcire. Apar germeni puţini cu tendinţă redusă de creştere. Granulaţia agregatului policristalin. vg < vc. introducerea de elemente superficial active în scopul micşorǎrii tensiunii superficiale la interfaţa de solidificare. Figura 5. cristalizând înainte de a atinge această stare. finisarea granulaţiei are la bază o germinare intensă favorizată de următorii factori: . V. . ∆T: • ∆T=0.constantă. Fig. Sticla transparentă este un lichid subrăcit fără reţea cristalină şi punct de topire. . vg < vc.5. din volumul.10 scoate în evidenţă vg vc ↑ influenţa gradului de subrăcire.reducerea dimensiunii germenelui critic prin grade mari de subrăcire. La grade mici de subrăcire. viteze rapide de răcire. Rezultă o granulaţie fină. agitarea topiturii prin curenţi turbionari de convecţie. Acest caz corespunde turnării materialelor metalice în forme metalice.10 Infuenţa gradului de subrăcire • ∆T2 de valori mari. În concluzie. . ambele cu valori mici. care se obţine la viteze mici de răcire de ordinul a 10-2 oC/s.viteza sau capacitatea de germinare vg.4 Parametrii cristalizării Structura agregatului policristalin este determinată de parametrii cristalizării: . ∆T (fig.stimularea mecanică a germinării omogene prin vibraţii mecanice. vc • ∆T1 de valori mici. Substanţele se solidifică. la grade mari de subrăcire. . dependent de energia liberă de formare a germenelui critic ∆Gcr.

În condiţii de echilibru ( ). la tranziţia vitroasă ( ) se constată o variaţie continuă a volumului specific cu temperatura. se îndepărtează progresiv de curba corespunzătoare stării de echilibru a lichidului ( ). dacă sunt răcite suficient de rapid. La temperaturi scăzute. sticlele metalice au o serie de proprietăţi remarcabile ca ductilitate.( ) energia liberă. astfel încât se poate vorbi de un domeniu de tranziţie vitroasă. pentru că nu au limite de grăunte. În general. la o lăţime de 5-20mm.din starea lichidă în cea amorfă . iar temperatura de & mai rapidă ( T2 1 tranziţie este mai înaltă (Tv1<Tv2). Temperatura de tranziţie vitroasă Tv corespunde punctului de modificare a pantei curbei de variaţie a volumului specific cu temperatura. 5. care presiune. cu energie superioară stării lichide. Cei cu structură moleculară foarte neregulată nu pot cristaliza. formează la răcire lentă sticle anorganice. 5. care cristalizează foarte dificil. Principalul dezavantaj îl constituie faptul că. S-au realizat benzi de sticlă metalică la viteze de 30m/s.5 Tranziţia vitroasă Polimerii organici sau anorganici formează lichide cu o vâscozitate mare. depinde de viteza de răcire. generatoare electrice. Temperatura de & tranziţie vitroasă. Cristalizarea materialelor 50 proiectează pe un tambur din cupru răcit. Există sticle metalice cu permeabilitate 6-bandă de sticlă magnetică ridicată şi pierderi de energie la un ciclu de magnetizare cu circa 2/3 mai reduse decât ale oţelului silicios. Lichidele polimerilor anorganici. în rotaţie (fig. Vitezele de răcire sunt limitate de grosimea benzii. dar păstrează un modul de elasticitate mare. care cristalizează cu dificultate. Rezultă că starea amorfă (sticla) este o stare în afară de echilibru.11 Procedeu de obţinere a policristaline. aliajele metalice. necesită viteze de răcire mari. Această structură este izotropă şi transparentă.12a se observă că în domeniul tranziţiei vitroase . care conservă structura cu ordine pe scurtă distanţă din lichid. care nu cristalizează. Cu cât viteza de răcire este & > T ).12b evidenţiază variaţia volumului specific v la solidificare. Anumite sticle metalice au rezistenţa la coroziune similară platinei. rezistenţă mecanică şi la coroziune excepţionale. la fel ca şi starea cristalină. lichidele necristalizabile pot fi vitrificate. 2-tub de caurţ. Din figura 5. energia liberă a stării amorfe este mai mare.5. benzi înguste sau sârme de secţiuni reduse. lichidele. prin tehnologiile actuale.11). constituie amorse de coroziune. 5-tambur răcit. 3-aliaj topit. Aliajul Fe60Cr6Mo6B28 are limita de elasticitate 4500 N/mm2. de ordinul a 105-109 °C/s. în timp ce oţelul de înaltă rezistenţă nu depăşeşte 2500 N/mm2. G. care este actualmente sub 50µm. ceea ce le recomandă ca înlocuitori pentru tole la transformatoare. care le recomandă ca materiale de înaltă performanţă. Rezistenţa la coroziune este superioară aliajelor metalice Fig. Din contra. formarea cristalului la temperatura Tt determină o variaţie discontinuă a volumului specific. Descoperite de Duwez în anul 1960. 5. motoare. adoptă o structură amorfă. benzii de sticlă metalică: 1-gaz sub nici neomogenităţi chimice şi structurale. Aşa cum s-a văzut. T = dT/dt. cum este silicea topită sau sticla de geam topită. Figura 5. sticlele metalice se obţin sub formă de particule. care au tendinţa scǎzutǎ de vitrifiere. Temperatura de tranziţie vitroasă a . 4-sistem deîncălzire.

Se consideră un metal turnat într-o lingotieră de înălţime mult mai mare decât diametrul. rezultând piese finite. ↑ G Sticla 1 Sticla 2 Lichid subrǎcit ↑ v Sticla 2 Sticla 1 Lichid subrǎcit Lichid Cristal Lichid Tv1 Tv2 Tt T→ a. 5. atunci când viteza de răcire variază cu un ordin de mărime. pentru starea lichidă. datorită volumului mare şi al condiţiilor diferite de solidificare ale zonelor lingoului. cristale Topirea sau solidificarea cu viteze Tv Tt → T lente a polimerilor semicristalini se Fig. la încălzire.13).12 Variaţia cu temperatura a energiei libere (a) şi a volumului specific (b). În condiţii lente de răcire. Stare de echilibru. Tv.14 se prezintă o secţiune longitudinală prin lingou. rǎcit lent 50ºC). cristalină şi amorfă. la Tt.13 Variaţia volumului specific v cu desfăşoară într-un interval de temperatură temperatura T a unui polimer organic relativ larg (la polietilena liniară. la o răcire lentă (curba 2) se observă o primă tranziţie. 2. Punctul de topire Tt al polimerului corespunde temperaturii. Solidificarea lingoului are particularităţi. Fig. gradul maxim de cristalinitate variază în funcţie de flexibilitatea lanţului molecular. rǎcit rapid. Cristalizarea materialelor 51 sticlei de geam este de ordinul a 475ºC şi variază cu 15ºC. în care se disting trei zone caracteristice: . 5. Intervalul Tt-Tv este de ordinul a 150-200ºC. ↑ Sticlă urmată la temperaturi mai scăzute. 5. este în general turnat în forme metalice numite lingotiere. materialul metalic este turnat în forme. astfel încât gradientul de temperatură dT/dx la jumătatea înălţimii este orizontal şi radial. de la 80% pentru polietilena liniară foarte flexibilă până la 25-30% pentru structuri mai rigide. rezultând un semifabricat numit lingou. În figura 5. la care. dispare ultima formaţiune cristalină.6 Structura lingoului Metalul pur sau aliajul. Uneori. în ceea ce priveşte forma grăunţilor şi a defectelor care apar. după extragere şi elaborare. Lichid subrăcit 5. Lichid ν asociată cristalizării parţiale a polimerului. după elaborare. polimerul nu are timp să cristalizeze şi se Lichid + va evidenţia numai tranziţia vitroasă. în jur de semicristalin: 1.5. Cristal Tv1 Tv2 Tt T→ b. care este destinat laminării sau forjării. Stare în afară de echilibru În cazul polimerilor organici semicristalini (fig. de Interval de tranziţia vitroasă cu formarea fazei amorfe. 1 cristalizare Dacă însă viteza de răcire este rapidă (curba 2 1).

unde tensiunile sunt maxime. Este zona cea mai pură din lingou. condiţiile de turnare şi răcire (starea suprafeţei. crusta se desprinde de peretele lingotierei. plasticitatea sa scade. Datorită acestor impurităţi. crusta prezintă grăunţi echiacşi. dar la un gradient de temperatură încă intens. pentru că grăunţii columnari împing impurităţile spre axa lingoului. De aceea. agitarea topiturii etc. Structura lingoului este determinatǎ de compozitia chimică a topiturii.zona columnară. subrăcirea şi viteza de creştere sunt maxime. cu colţuri rotunjite Orientarea cristalografică comună a grăunţilor columnari conferă acestei zone o pronunţată anizotropie a proprietăţilor. Germinarea este intensă. datorită subrăcirii lichidului. III .zona grăunţilor echiaxiali se formează la temperaturi mai scăzute. în lingouri mici. foarte fini. în lingouri mari. III . Cristalizarea materialelor 52 I . cu orientarea axei dendritelor în direcţia de magnetizare uşoară. ceea ce favorizează evacuarea rapidă a căldurii. La deformarea plasticǎ. temperatura de turnare. cât şi rugozităţii acestei suprafeţe care limitează creşterea dendritelor.15).zona grǎunţilor columnari sau bazaltici se formează la o subrăcire mai redusă. prezenţa impurităţilor. care să deplaseze zona de îmbinare a grăunţilor columnari de la suprafaţă. În acest stadiu. Cristalizarea echiaxială este favorizată de răcirea lentă.15 Schiţa secţiunii transversale prin lingou: a. Evacuarea căldurii se micşorează. b. care îi reduce capacitatea de deformare plastică.zona echiaxială. În anumite aplicaţii această anizotropie este utilă. 5. în prezenţa impurităţilor. când metalul lichid în contact cu pereţii reci ai lingotierei se solidifică cu o puternică subrăcire. b. suprafaţa de îmbinare a grăunţilor columnari. prin . nedirijată. Prezenţa impurităţilor în lichid activează germinarea eterogenă pe suprafeţe întinse. ceea ce asigură izotropia proprietăţilor mecanice şi o mai bună comportare la deformarea plastică.).zona grăunţilor fini sau crusta lingoului corespunde primei etape a cristalizării. cu o subrăcire redusă. peretele lingotierei I II III axa lingotierei Fig. spre interiorul lingoului. când stratul solidificat se măreşte. 5. perpendicular pe peretele lingotierei. se poate obţine un lingou complet columnar.5. fără agitarea topiturii. cu subrăciri reduse şi finisarea granulaţiei. iar efectul presiunii masei lichide rămase este insuficient pentru deformarea plastică şi menţinerea contactului crustei cu peretele lingotierei. Condiţii de cristalizare ale unui lingou: I . care provin de pe suprafeţe vecine perpendiculare (fig. II . germinării eterogene pe suprafaţa lingotierei. orientaţi cu axa principală a dendritei în direcţia de evacuare a căldurii. Fig. cu orientarea întâmplătoare a axei dendritei. la temperaturi înalte de topire şi turnare. Astfel. cu colţuri drepte. pot apare fisuri după suprafaţa de transcristalizare. este cu rezistenţă redusă. forma şi mărimea lingotierei. zona de transcristalizare a. II . se adoptă raze de racord mari între suprafeţe.crusta. printr-o solidificare direcţionată. Grăunţii sunt grosieri. Prezintă grăunţi alungiţi. iar gradientul de temperatură în faza lichidă se uniformizează. numită suprafaţă de transcristalizare. După această direcţie. în cazul aliajelor magnetic moi pe bază de fier. Are loc o solidificare lentă. cu o bună plasticitate. Generarea curenţilor de convecţie în topitură. Cristalizarea columnară se dezvoltă la o răcire rapidă. Provenind dintr-un număr mare de germeni.14 a. Presiunea metalului topit presează crusta plastică pe pereţii lingotierei. 5.

5. Cristalizarea materialelor 53

vibraţii mecanice, sonice sau ultrasonice, are ca efect fragmentarea vârfurilor dendritelor columnare şi disiparea căldurii. Spre deosebire de lingouri, piesele turnate prezintă o anizotropie mai redusă, pentru că în general sunt turnate în forme din nisip, care asigură o conductibilitate termică mult mai slabă decât lingotierele sau formele metalice. Cristalizarea bazaltică se obţine numai la piesele masive, cu pereţi groşi. Ca şi în cazul metalelor, microstructura pieselor realizate din polimeri turnaţi sau injectaţi nu este uniformă pe toată secţiunea. Astfel, crusta fiind în contact cu peretele formei de turnare se răceşte mai repede şi prezintă un grad de cristalinitate inferior miezului piesei. Mărimea sferolitelor este mai mare în miez, pentru că acesta se răceşte mai lent decât straturile superficiale.

5.7 Defecte de solidificare
Principalele defecte, care apar în procesul de solidificare al unui lingou, sunt: retasura, suflurile, porii, segregaţiile, incluziunile nemetalice şi tensiunile interne. 1. Retasura sau golul de contracţie este un defect de compactitate, datorat contracţiei metalului la solidificare (2-4% pentru metale simple, 2% pentru oţeluri, 1% la fonte). Fac excepţie unele semimetale ca Si, Ge, Sb, Bi, Ga, care se dilată la solidificare. În funcţie de mărime şi localizare există macro- şi microretasuri. Macroretasura depinde de condiţiile de evacuare a căldurii în volumul lingoului. Se consideră cazul solidificării dirijate a unui metal lichid (fig. 5.16a), într-o lingotieră cilindrică, la care evacuarea căldurii se face prin baza lingotierei. Frontul de solidificare se menţine orizontal şi progresează de la picior spre capul lingotierei. Datorită contracţiei la solidificare, nivelul lichidului scade continuu până la nivelul suprafeţei finale solidificate. Lingoul nu prezintă retasură. Dacă evacuarea căldurii se face şi prin pereţii laterali ai lingotierei, solidificarea evoluează de la suprafaţa pereţilor lingotierei spre axa acesteia. În figura 5.16b sunt trasate cu linie punctată nivelul lichidului la patru temperaturi diferite T1>T2>T3>T4 şi poziţia fronturilor de solidificare. Rezultă o retasură superioarǎ, deschisǎ, cu formă de pâlnie şi suprafaţă neregulată.
nivelul iniţial al lichidului 1 suprafaţa solidificată 1 T1 T2 T3 T4 2 1 3 maselota

a. b. c. Fig. 5.16 Defecte de compactitate la solidificare: a.contracţia la solidificare la evacuarea căldurii prin baza lingotierei; b. retasura 1 concentrată, deschisă; c.retasura 1,dispersată, închisă; 2 – sufluri; 3 – pori

Dacă evacuarea de căldură prin suprafaţa liberă a metalului este semnificativă (metale cu temperaturi înalte de topire), atunci se formează o crustă superficială la capul lingoului, iar retasura este închisă (fig. 5.16c). Retasura are suprafaţa dantelată, acoperită cu dendrite, oxizi, impurităţi şi poate conţine gaze. Este un defect neremediabil, care se elimină prin îndepărtarea zonei care îl

5. Cristalizarea materialelor 54

conţine. Pentru a reduce pierderile de material, se practică adaosuri tehnologice la capul lingoului numite maselote, în care se localizează retasura (fig. 5.16c) sau se menţine cald capul lingoului care se alimentează cu lichid (fig. 5.16b). Microretasurile cuprind porozităţile interdendritice, datorate lichidului insuficient rămas între ramurile dendritelor sau al contracţiei la solidificare. Deoarece au efect negativ asupra caracteristicilor mecanice, sunt combătute prin turnarea centrifugală sau sub presiune. 2. Suflurile sunt goluri interne datorate gazelor (CO, H2, N2, O2), reţinute de frontul de solidificare (schiţa din figura 5.16c). Pot fi gaze dizolvate în stare atomică în metalul topit şi degajate la răcire datorită micşorării solubilităţii, sau gaze de reacţie din topitura metalică. Suflurile au formă sferică sau elipsoidală şi suprafaţa în general neoxidată, deoarece gazele sunt de cele mai multe ori reducătoare sau inerte. În timpul laminării lingoului, suflurile neoxidate se sudează prin presiune. 3. Porii sunt sufluri superficiale deschise (figura 5.16c). Au suprafaţa oxidată şi nu se sudează la laminare. La laminarea ulterioară a lingoului, determină suprapuneri de material, care pot constitui amorse de fisură. De aceea, în vederea laminării, suprafaţa lingourilor trebuie curăţată de pori prin polizare. 4. Segregaţiile sunt neomogenităţi chimice, datorate redistribuirii componenţilor la solidificare. După gradul de expansiune, sunt macrosegregaţii sau segregaţii majore şi microsegregaţii sau segregaţii minore. Macrosegregaţiile se extind la nivelul volumului lingoului. După semn, macrosegregaţiile pot fi pozitive, când conţinutul unui element depăşeşte valoarea medie din masa lingoului sau negative, atunci când conţinutul elementului este sub valoarea medie pe lingou. Macrosegregaţiile pozitive se localizează în general la capul lingoului, cele negative la piciorul acestuia. După localizare, macrosegregaţiile pot fi: directe sau normale, inverse şi gravitaţionale. În cazul macrosegregaţiilor directe, impurităţile segregă pozitiv, în zona de ultimă solidificare, la axa lingoului. Astfel este segregaţia Mn, Ni, Cr, S, P în oţeluri. Macrosegregaţiile inverse concentrează impurităţile la suprafaţa lingoului. Se datorează deplasării prin presiune sau capilaritate a lichidului central impurificat, printre grăunţii columnari, spre suprafaţa lingoului. Apar în aliajele de aluminiu şi magneziu, care au o contracţie mare la solidificare. Macrosegregaţiile gravitaţionale sunt o formă de segregaţie pe verticală şi constă în concentrarea după densitate a unor componenţi la capul sau piciorul lingoului. Prezintă două cauze: 1 - diferenţa de densitate între cristalele formate şi lichid; 2 diferenţa de densitate a lichidului, care provoacă convecţia lichidului pe verticală. În figura 5.22 se prezintă macrosegre-graţiile la un lingou masiv din oţel. Microsegregaţiile se extind la nivelul grăunţilor cristalini, pe distanţe de ordinul a 15-150µm. Pot fi intercristaline, dacă neomogenităţile chimice apar între grăunţi vecini sau intracristaline, dacă apar în interiorul aceluiaşi grăunte cristalin. Exemplul tipic de segregaţie intracristalină c3 îl constituie segregaţia dendritică (fig. 5.17), specifică c2 aliajelor cu interval de solidificare mare, cum sunt bronzurile cu staniu. Analiza chimică pe microvolume la microsonda c1 electronică arată că Sn este minim la axa dendritei şi maxim Fig. 5.17. Schiţa la suprafaţa acesteia. segregaţiei dendritice Segregaţiile provoacă neomogenităţi structurale şi de proprietăţi. Macrosegregaţiile odată apărute nu pot fi remediate. Se evită apariţia lor prin răciri rapide. Microsegregaţiile se accentuează la răcire rapidă, dar pot fi ulterior diminuate prin tratamentul termic de recoacere de omogenizare. 5. Incluziunile nemetalice sunt particule de natură nemetalică, încorporate la solidificare în masa metalică.

5. Cristalizarea materialelor 55

După origine, incluziunile pot fi: exogene, dacă provin din cuptorul de elaborare, oala sau forma de turnare (material refractar, zgură, nisip etc.) şi endogene, dacă provin din reacţiile chimice, care au loc la elaborare, dezoxidare, desulfurare sau aliere. După compoziţia chimică, incluziunile nemetalice se clasifică în: oxizi, sulfuri, silicaţi, nitruri, fosfuri etc. În funcţie de plasticitate, incluziunile pot fi: plastice (sulfurile şi silicaţii endogeni), fragile (oxizii şi unii silicaţi exogeni), nedeformabile (Al2O3, nitrurile şi unii silicaţi exogeni). Incluziunile sunt dăunătoare proprietăţilor de utilizare, în special incluziunile mari, neplastice, de natură exogenă. Unele incluziuni au o influenţă favorabilă. Astfel, sulfurile şi fosfurile îmbunătăţesc prelucrabilitatea prin aşchiere a oţelurilor, iar unii oxizi finisează granulaţia prin activarea germinării eterogene. Oxidul de aluminiu (Al2O3), distribuit pelicular, împiedecă mecanic creşterea granulaţiei oţelului la încălzirea pentru deformare la cald sau tratament termic. 6. Tensiunile interne apar frecvent în piesele turnate, care prezintă diferenţă de masivitate a diverselor elemente şi contracţii neuniforme la solidificare. În figura 5.18 se exemplifică tensiunile interne apărute la o roată turnată în nisip, care are un butuc masiv, spiţe şi obadă subţiri. Pe parcursul solidificării, obadă spiţele şi obada sunt solidificate, în timp ce butucul este încă lichid. Când se solidifică butucul, contracţia la solidificare solicită spiţele la întindere, iar obada la compresiune. Dacă tensiunile sunt mici, se menţin în spiţe butuc piesă sub formă de tensiuni interne. Dacă tensiunile sunt suficient de mari, se poate produce deformarea plastică sau chiar ruperea spiţelor. De aceea, piesele turnate se proiectează cu pereţi de grosime constantă Fig.5.18 Tensiuni interne la o sau se folosesc răcitori în zonele masive pentru roata turnată în nisip uniformizarea răcirii.

5.8 Rezumat şi concluzii
În procesul de cristalizare se fixează microstructura şi proprietăţile lingourilor, pieselor turnate, sudate, lipite, tratate termic, a acoperirilor de protecţie etc. Proprietăţile materialelor depind de forma şi mărimea grăunţilor cristalini formaţi, gradul de cristalinitate, cât şi de o serie de fenomene conexe cristalizării, care conduc la defecte de compactitate, neomogenităţi chimice, incluziuni nemetalice, tensiuni interne. Cristalizarea primară este posibilă numai în condiţii de subrăcire şi de activare a cristalizării. Cristalizarea cuprinde două etape, parţial suprapuse: germinarea şi creşterea grăunţilor cristalini. Germinarea omogenă are la bază germeni proprii. Se produce la subrăciri mari, la care raza germenilor formaţi devine supracritică. Raza critică este raza minimă a germenelui capabil de creştere. Factorii care reduc raza critică şi lucrul mecanic de formare a germenelui critic sunt: micşorarea tensiunii superficiale la interfaţa lichidsolid şi creşterea subrăcirii. Germinarea omogenă poate fi stimulată mecanic prin vibraţii mecanice, agitarea topiturii prin curenţi turbionari de convecţie, turnarea sub presiune, turnarea în câmp de unde sonice şi ultrasonice etc. Germinarea eterogenă are la bază germeni străini şi necesită grade mai mici de subrăcire. Condiţia, ca o suprafaţă să joace rolul de suport la germinare, este să prezinte aceeaşi structură cristalină sau plane reticulare înrudite cu ale materialului care se solidifică. Germinarea eterogenă se iniţiază prin adăugarea în topitură a unor elemente modificatoare formatoare de compuşi stabili în lichid. Mecanismele şi viteza de creştere a cristalelor depind de natura interfeţei solidlichid. Materialele metalice care au o interfaţă puternic accidentată au viteza maximă

cristalizarea este anulată şi se obţine structura amorfă. Zona columnară este cea mai pură. a grăunţilor columnari şi a celor echiaxiali. Extinderea acestor zone şi mărimea de grăunte depind de materialul care se solidifică şi de condiţiile de turnare şi solidificare. macrosegregaţiile.sau micro-segregaţii). Finisarea granulaţiei are la bază intensificarea germinării prin: . Aceste defecte se transmit apoi semifabricatelor deformate plasic. Cristalizarea materialelor 56 de creştere continuă sau dendritică. Materialele ceramice au interfaţa netedă cu defecte permanente. Retasura (golul de contracţie). Polimerii au interfaţa netedă şi prezintă creştere laterală cu viteza minimă. La un polimer semicristalin. suprafaţa cu pori se polizează. Se disting. din aliaje speciale. incluziunile nemetalice sunt defecte de elaborare şi turnare neremediabile. Dacă cristalizarea este însoţită de variaţia cu salt a volumului specific. Structura unui agregat policristalin este determinată de mărimea parametrilor cristalizării: viteza de germinare şi viteza de creştere a cristalelor. Procesul de solidificare este însoţit de apariţia unor defecte de compactitate (retasură. la coroziune şi proprietăţi magnetice. Sticlele metalice se obţin cu dificultate. mai lentă. . Retasura se îndepărtează cu pierderi de material. fiind minim la suprafaţă şi maxim în miez. Temperatura de tranziţie vitroasă creşte cu mărirea vitezei de răcire.inocularea de elemente modificatoare pentru germinare eterogenă. prezintă tranziţia vitroasă la viteze reduse de răcire. care în stare lichidă au o vâscozitate ridicată. Tensiunile interne se elimină prin tratamentul termic de recoacere de detensionare. puternic influenţate de gradul de subrăcire şi procesele de difuzie. constituind concentratori de tensiune şi amorse de fisură. la tranziţia vitroasă se modifică panta de variaţie a volumului specific cu temperatura. de la suprafaţă spre axa lingoului: zona grăunţilor fini. Microsegregaţiile se pot diminua prin tratamentul termic de recoacere de omogenizare. iar cea echiaxială are cea mai bună deformabilitate plastică. la răciri ultrarapide din faza lichidă. Materialele ceramice şi polimerii. La grade mari de subrăcire. . Starea amorfă este o stare în afară de echilibru.reducerea dimensiunii germenului critic. Structura unui lingou metalic evidenţiază o variaţie a formei şi mărimii grăunţilor cristalini în secţiunea acestuia. Absenţa limitelor de grăunte le conferă proprietăţi remarcabile de rezistenţă mecanică. Mărimea sferolitelor este maximă în miez. La polimeri.stimularea mecanică a germinării omogene.5. iar viteza de răcire rapidă impiedecă formarea macrosegregaţiilor. ale unor neomogenităţi chimice (macro. apare şi o variaţie a gradului de cristalinitate. porii. creşterea vitezei de răcire din faza lichidă poate conduce la obţinerea unui polimer amorf. ceeea ce face să existe un interval de tranziţie vitroasă. sufluri. în funcţie de mărimea gradientului de temperatură şi al subrăcirii. iar creşterea este elicoidală. incluziuni nemetalice şi tensiuni interne. Suflurile cu suprafaţa neoxidată se sudează prin presiune la laminare. . pori).

ternare: sistemul Fe-C-Cr la oţeluri aliate. . care se evidenţiază prin microscopie optică sau electronică.k=3. Din punct de vedere al numărului de faze ϕ. iar la polimeri sunt molecule. Microstructura reprezintă totalitatea grăunţilor cristalini şi a particulelor. Pentru sistemele în afară de echilibru. preponderent fiind un metal. aliajele sunt sisteme eterogene care conţin mai multe specii de atomi. care are compoziţia chimică. Microscopic. aliajul este materialul care conţine două sau mai multe specii de atomi. alumina Al2O3 etc. iar cele semicristaline din grăunţi cristalini într-o masă amorfă. Această noţiune s-a extins şi asupra materialelor ceramice şi a polimerilor organici. Macroscopic.ϕ =1. aliajele sunt omogene. fiecare fază are o compoziţie chimică determinată. ioni sau molecule. sistemul Cu-Zn pentru alame. bifazice: în timpul cristalizării metalului pur coexistă metalul în stare lichidă şi solidă. numită ferită şi carbura de fier Fe3C dură şi fragilă. Aliajul cu . compoziţia poate varia în funcţie de timp şi microvolumul considerat. monofazice: metalul pur în stare solidă sau lichidă. plastică şi ductilă. Cu-Sn-Pb la bronzuri cu Pb. Constituenţii structurali sunt grăunţii cristalini şi particulele de natură distinctă din microstructura aliajului. limitată de o suprafaţă de separaţie. omogenă în întreg volumul.6. aliajele policristaline sunt alcătuite din grăunţi cristalini. monocomponente: metalul pur Cu. aranjamentul atomic şi proprietăţile fixate. . În sens lărgit. Componenţii sunt substanţele care alcătuiesc aliajul. în scopul obţinerii unor proprietăţi diferite de cele ale componenţilor.ϕ >3. . respectiv eterogene. lichidul este în echilibru cu un amestec mecanic al două faze solide A şi B. dacă conţin mai mulţi constituenţi. La metale sunt elemente chimice pure sau compuşi chimici intermediari stabili în intervalul de temperatură considerat. aliajele sub formă de soluţie lichidă sau soluţie solidă. Pentru sistemele în echilibru. Din punct de vedere al numărului k de componenţi. sistemele de aliaje sunt: . pe care le formează aceeaşi componenţi în proporţii diferite.ϕ =2. . care la temperatura ambiantă sunt alcătuite din două faze: soluţia solidă de C în Feα. aliajul este materialul metalic obţinut prin topirea a două sau mai multe substanţe. aliajele sunt materiale omogene. numită cementită. Din punct de vedere chimic. Structura aliajelor 57 Capitolul 6.k>3. dacă conţin un singur constituent structural. numit eutectic (notat E). fiecare fază având unul sau mai mulţi componenţi.k=2. sistemul Al2O3 – SiO2 la ceramice. Faza este o parte din aliaj. polifazice: în timpul reacţiei eutectice ternare L ↔ E (A+B+C). Sistemul de aliaje reprezintă totalitatea aliajelor. Microstructura aliajelor 6. Constituenţii structurali pot fi alcătuiţi din una sau mai multe faze. Noţiuni de bază În sens clasic.ϕ =3. . Aliajele complet amorfe nu prezintă în general microstructură. Cele mai cunoscute aliaje metalice bifazice sunt oţelurile carbon. trifazice: în timpul unei reacţii eutectice binare L ↔ E (A+B). sistemele de aliaje sunt: .1.k=1. . În cazul ceramicelor sunt compuşi chimici. binare: sistemul Fe-C pentru oţeluri şi fonte. Din punct de vedere microscopic. polinare: sistemul Fe-C-Cr-Ni la oţeluri inoxidabile austenitice.

De exemplu. ↑ T 6. . . de exemplu.cristalizează într-un interval de temperatură (fig. 6. Sunt materiale destinate să înlocuiască aliajele metalice la temperaturi ridicate. . Se formează în condiţiile solubilităţii componenţilor în stare solidă. plasicitatea mai ridicată decât a constituenţilor structurali având metalul respectiv component. specifică fiecărui metal (fig.1 Metalul pur A: a.2a). . O. .la temperatura ambiantă este în stare solidă. Al. Al.conductibilitate electrică şi termică. . Au. 6.polifazici (ϕ ≥2): amestecul sau agregatul mecanic.constituent monofazic.există într-un interval de concentraţii. Principalele caracteristici ale soluţiei solide sunt: . Pb etc. temperatura de topire pentru W este 3410oC. atunci când componenţii nu se dizolvă reciproc şi nu L reacţionează chimic. . aliajele de tip Sialon.2 Soluţia solidă Soluţia solidă este un amestec la scară atomică a doi sau mai mulţi componenţi. Aliajele din polimeri se numesc copolimeri. omogen chimic. plumbul se găseşte în stare pură în oţeluri şi în aliajele pe 1’ 1 bază de cupru. 6. 6. Ni. soluţia solidă şi compusul intermediar. atomii de specii diferite nu se separă din soluţia lichidă. Domeniul copolimerilor este relativ nou şi în dezvoltare.6.cristalizează la temperatură constantă. 6. Sn. pentru cablurile de tracţiune ale cabinei telefericului.2 Microstructura aliajelor metalice În aliajele metalice se întâlnesc patru tipuri de constituenţi structurali: . La solidificare. N). atunci când forţele de atracţie dintre atomii de acelaşi tip şi cele dintre atomii de specii diferite sunt de acelaşi ordin de mărime. Principalele caracteristici ale metalului pur sunt: A L↔A .rezistenţă la coroziune: Pt. Pb etc. Au. . determinată de structura benzilor de energie. Ag. Astfel. Al. b). Al.b. Cele mai plastice şi cu cea mai redusă rezistenţă la deformare sunt metalele cu structură cristalină cubică cu feţe centrate (CFC): Au.2. formându-se grăunţi cristalini de soluţie solidă. Cele mai conductive sunt: Ag.stabilitate la temperaturi ridicate. a. curba de cristalini alotriomorfi.2. polistirenul de înaltă rezistenţă la şoc mecanic este un aliaj care conţine particule disperse de cauciuc în masa de polistiren. b. . cu structură cristalină răcire. microstructura specifică (fig. 6. Ag.8%C are structura alcătuită din amestecul dispers de ferită şi cementită.monofazici (ϕ =1): metalul pur.microstructura este alcătuită din grăunţi Fig. iar pentru Mo de 2600 oC.1a). excepţie mercurul. au componenţi compuşii Si3N4 şi Al2O3. Cu. heterogen chimic.constituent monofazic. Si. Structura aliajelor 58 0. (constituite din elementele Si. În domeniul ceramicelor. care se solidifică la –39°C.1b).rezistenţa mecanică şi duritatea mai scăzute. Cr. Cu. . numit perlită.1 Metalul pur Metalul pur apare în aliaje. →t . Este un oţel de înaltă rezistenţă folosit.

δ. γ. astfel încât soluţia solidă este ↑ L T mai rezistivă termic şi electric. solubilitatea componenţilor. η etc. c. ε. H). b. β=A(C) Fig. Există o varietate de soluţii solide.microstructura este formată din grăunţi cristalini alotriomorfi. solventul A. Cu-Zn. 6.soluţii solide nelimitate. N.proprietăţile sunt apropiate de a metalului solvent. . care limitează concentraţia electronică ce pentru a se evita formarea compuşilor electronici. cum sunt: Fe-C. În figura 6. a. 100 ↑ p[%] A B C p1 x1 x →B a. B. . Sub acţiunea atomilor dizolvaţi. După mecanismul de formare se a. compactitatea aranjamentului atomic.3b cea a soluţiei solide de substituţie α=A (B).3a se prezintă reţeaua cristalină a solventului A şi în figura 6. 9% pentru aliajele pe bază de Fe şi la 14÷15% pentru aliajele pe bază de Cu. cu nev .2b). mai dură. 6. Se exemplifică pentru sistemul binar de aliaje format din componenţii A şi B. mai 1 L↔α rezistentă. Apar în sistemele de aliaje cu componenţi metalici la care diferenţa între razele atomice ale componenţilor este sub 15%.2 Soluţia solidă α: 1. β. microstructura diferenţiază: .3 Mecanismul de formare a soluţiilor solide.soluţii solide de substituţie. c. care limitează diferenţa între razele atomice la max. indicând solventul A urmat de solutul B între paranteze. Structura aliajelor 59 . reţeaua cristalină a solventului este deformată elastic. Fe-Cr. factorul electrochimic.4 Fluctuaţii de concentraţie în soluţii solide dezordonate 2. 6. 6.numărul atomilor.are structura cristalină a metalului pur solvent.metaloid cu rază atomică mică (C. De exemplu.. prin care componenţii trebuie sa aibă caracter electrochimic apropiat. 6. soluţia solidă de substituţie α=A(B). b.soluţii solide interstiţiale (sau de pătrundere). la care componenţii îndeplinesc următoarele condiţii: izomorfismul reţelelor cristaline. soluţiile solide se notează cu literele greceşti α. şi mai puţin plastică decât metalul 2 pur solvent. iar detaliat. În general. curba de răcire. factorul geometric. Sunt soluţii solide de substituţie.numărul electronilor de valenţă şi na . asemănătoare cu a metalului pur (fig. sistemele: Fe-Mn. care α se diferenţiază după mecanismul de formare. Apar la sistemele de aliaje cu componenţi metal . când componenţii se dizolvă în orice proporţii. Cu-Sn etc. gradul de ordonare →t a atomilor dizolvaţi. natura solventului şi a. unde ce = nev / na.6. care se formează prin înlocuirea unor atomi ai solventului cu atomi dizolvaţi. soluţia solidă interstiţială. Fig. b.3c). Fe-B. Fig. Fe-N etc. În funcţie de reţeaua . . b. factorul de concentraţie electronică. care se formează prin distribuirea atomilor dizolvaţi în interstiţiile reţelei cristaline a solventului (fig. După solubilitatea componenţilor există: . pentru a se evita formarea compuşilor intermetalici.

Fe-Si. 3/2 pentru CVC. 5. Fe-Cr etc.4). În figura 6. Prin ordonarea soluţiei solide scade plasticitatea. probabilitatea. Fe-Al. în volume foarte mici. Astfel. la care nodurile reţelei cristaline sunt ocupate de atomi. După natura solventului sunt: . cu deficit de atomi de Co. se produce o reducere de volum specific.soluţii solide dezordonate. austenita şi ferita δ . cum sunt: Cu-Au. care prin dizolvare de Cu sau Al se prezintă sub forma soluţiei solide θ = Al2Cu (Cu sau Al).14nm. există fluctuaţii de concentraţie.3 Compusul intermediar Compusul intermediar se formează în condiţiile reactivităţii chimice a componenţilor.soluţii solide incomplete. este cu atât mai mică cu cât abaterea de la concentraţia medie este mai mare. .2.4 pentru CFC. . 3.soluţii solide ordonate. care se caracterizează prin dispunerea întâmplătoare a atomilor dizolvaţi în reţeaua solventului. În sistemul aliajelor Fe-C. În cadrul structurii CFC. Ni-Cu.soluţii solide limitate. Fe-Co. . 7/4 pentru HC. rezultă că dizolvarea de Co (prin substituţia atomilor de Al) conduce la o soluţie solidă completă. atomii de Au ocupă colţurile celulei. Pot apare atunci când solventul este un compus intermetalic.soluţii solide complete. Au-Ag. Ştiind că raza atomică pentru Al este 0. CuAl.soluţii solide pe baza unui element chimic pur . Se Fig. Sunt soluţiile solide interstiţiale şi majoritatea celor de substituţie. cu locuri vacante. respectiv Feγ şi Feδ. Există un număr relativ mic de sisteme care respectă aceste condiţii. observă că există un raport determinat între atomi Cu /Au = (6/2)/(8/8). De exemplu. Soluţia solidă ordonată are proprietăţi intermediare între soluţia solidă dezordonată şi compusul electrochimic. când componenţii se dizolvă în anumite proporţii. 6. care poate fi exprimat prin formula Cu3Au. Structura aliajelor 60 cristalină a solventului. în timp ce dizolvarea de Al determină o soluţie solidă incompletă. creşte rezistenţa mecanică. se modifică proprietăţile electrice şi uneori cele magnetice. Ni-Mn etc. care favorizează germinarea de noi faze de compoziţie chimică diferită. Fluctuaţiile de concentraţie sunt abateri. 6. fie Co. de existenţă unui microvolum cu abatere de la concentraţia medie.5 se prezintă celula cristalină pentru soluţia solidă ordonată Au Cu Cu3Au. iar atomii de Cu centrează feţele. x.soluţii solide interstiţiale de C pe bază de Feα. care se caracterizează prin dispunerea atomilor dizolvaţi pe poziţii determinate în reţeaua solventului. . După gradul de ordonare a atomilor dizolvaţi sunt: .A(B). când forţele de atracţie între atomii de specii diferite sunt mai mari decât .AmBn(A). s-a constatat că la formarea soluţiei solide pe baza compusului AlCo. iar pentru Co este 0. 6.soluţii solide pe baza unui compus intermetalic . soluţiile solide care se formează sunt: ferita α.6. la sistemul de aliaje Al-Cu apare compusul Al2Cu. După compactitatea structurii cristaline: . Sunt soluţiile solide interstiţiale şi majoritatea celor de substituţie. 21/13 pentru cubic complex. Se formează prin răcirea lentă sub o temperatură de ordonare a unor soluţii solide de substituţie dezordonate. concentraţia electronică este limitată sub 1.12nm. Dacă x este concentraţia medie în elementul B dizolvat (fig. de la compoziţia chimică medie. 4. fie că se dizolvă Al. Cu-Zn. În aceste soluţii solide.5 Celula cristalină a soluţiei solide ordonate Cu3Au. Apar în sistemele Cu-Au. p.

Mo2C. . iar temperatura de topire de 3250oC. MX2. M2X. Ag. →t b. MX. Mn. Structura aliajelor 61 între atomii de aceeaşi specie. ZrH2 etc. microstructura. Între fiecare pereche de elemente se formează trei compuşi electronici: . Sunt compuşi cu legătura interatomică metalică şi componentă covalentă. Exemple: MgCu2. Al. W2N. Domeniul de concentraţii este centrat pe compoziţii care corespund formulelor: M4X.cristalizează la temperatură constantă. Mg2Pb. impredictibile din proprietăţile componenţilor. Fig. Se formează între metale din grupele I şi II: I . WN. Mg2Sb. . Sunt compuşi de valenţă normală. Zn. fazele σ etc. compusul se numeşte intermetalic. eterogen chimic. c. Au. HC). exprimat prin formulă de tip AmBn.raza atomului metalic. covalentă. . TiC. .59. Pd. NiAs etc). H). 6. Mg. la care factorul determinant este factorul geometric. fragili. b. Mn3C. Cd. Principalele caracteristici ale compusului intermediar sunt: . WC.6. .compuşii electronici au factorul determinant concentraţia electronică ce = nev / na .microstructură alcătuită din grăunţi cristalini omogeni. Se prezintă ca soluţii solide incomplete cu exces de metal sau metaloid.6 Compusul intermetalic AmBn: a.raza atomului de metaloid şi cu R . c.6a). Si. CuSn etc.proprietăţi singulare. Na. II . ceea ce determină caracterul metalic al acestora.metale cu valenţa 2. în general complexă. diferită de a componenţilor (fig. ZnS. Sn. W2C. Pt. CaF2.6c). duri şi fragili. TiN. FeB.compuşi geometrici. specifică compusului (figura 6. Dacă componenţii sunt metalici.6b).42-0. 6. N. specifice metalelor (CFC. cu legătură interatomică ionică. sferice. curba de răcire.structură cristalină specifică.aşezare ordonată a atomilor şi raport determinat între atomii componenţi. De exemplu: Fe4N. S-a notat cu r . Fe3C. Compuşii interstiţiali se formează între metalele de tranziţie şi metaloizii de rază atomică mică (C. a. . Sunt compuşi duri şi termorezistenţi. metalică sau mixtă. aciculare. Astfel. în reţea.legătură interatomică ionică. Au reţele cristaline compacte. . Co. unde nev reprezintă numărul electronilor de valenţă şi na-numărul de atomi din compus. 6. Ni. AlN.constituent monofazic. covalentă sau mixtă. fazele Laves. CVC. la depăşirea limitei de solubilitate a metaloidului în metal. Fe2B. rezistenţi la coroziune. . Fe2N.metale cu valenţa 0 sau 1: Cu. care respectă condiţia geometrică r / R = 0. celula cristalină complexă a compusului intermetalic MgCu2 După factorul determinant la formare se diferenţiază: .compuşi electrochimici. unde M simbolizează metalul şi X-metaloidul. În general sunt duri. Sunt compuşii interstiţiali. la care factorul determinant este factorul electrochimic. Li. b). Fe. 3 sau 4: Be. ↑ T 1 L L↔AmBn 1’ AmBn Cu Mg c). carbura de titan TiC are duritatea Vickers 32000 N/mm2. structuri cristaline complexe (de tip NaCl. cu forme tipice: poliedrice (fig. B. Mg2Si.

Morfologia globulară asigură duritatea şi rezistenţa mai reduse. Cu31Sn8. cu grăunţii alcătuiţi din pachete de plăci alternative ale fazelor componente (fig. . 6. atomii de acelaşi fel se separă. 6. Fig. cu ce=7/4. unde E este simbolul eutecticului.faza β. După natura lor. cu ce=3/2.proprietăţile sunt intermediare fazelor componente şi depind de natura. . plasticitatea superioară amestecurilor mecanice Cu5Sn. respectiv.7b şi c). 6. în urma reacţiei eutectice: L↔E (A+B). cu efect de creştere a durităţii şi de scădere a plasticităţii. La solidificare. . 6. b. c. Prezintă ordonarea soluţiei solide sub o anumită temperatură de ordonare. 6. Amestecurile mecanice eutectoide au un grad de dispersie superior celor eutectice. .7b). care provin dintr-o fază solidă. După morfologie sunt amestecurile mecanice: . Exemple: Cu5Zn8. fazele componente pot fi: metale pure. formând amestecul unor faze distincte. dure şi ductile. compuşi intermediari. eterogen chimic. 6. cu grăunţi rezultaţi din amestecul globulelor unei faze în matricea celeilalte faze (fig. Faza β este maleabilă.eutectoide.4 Amestecul mecanic Amestecul mecanic se formează între componenţi insolubili sau parţiali solubili în stare solidă. unde e este simbolul eutectoidului. globulară . . care cristalizează într-o structură cubică complexă cu 52 de atomi în celula elementară. ↑ T 1 L L↔E(A+B) 1’ E(A+B a A B →t a. curba de răcire.faza γ. .eutectice. .lamelare. b. alcătuiţi din amestecul a două sau mai multe faze (fig. Forţele de atracţie dintre atomii de aceeaşi specie sunt mai mari decât forţele de atracţie dintre atomii de specii diferite.globulare. soluţii solide.7a). Amestecurile mecanice se diferenţiază după provenienţă şi morfologie. fazele γ si ε sunt fragile. are ce=21/13. Structura aliajelor 62 . care cristalizează într-o structură HC. notat a-1.7c). morfologie lamelară c.faza ε. Cu3Sn. După provenienţă amestecurile mecanice sunt: .2. Există într-un interval de concentraţii.microstructura conţine grăunţi cristalini. care cristalizează într-o structură CVC. proporţia şi gradul de dispersie al fazelor. care provin dintr-o fază lichidă. Caracteristici: . fiind mai rezistente.constituent polifazic. Aceşti compuşi au legătură interatomică cu caracter metalic.cristalizează la temperatură constantă (fig. gradul de dispersie al amestecului mecanic. ca soluţii solide pe baza compusului respectiv. în urma reacţiei eutectoide: α↔e (A+B).6. Exemple: CuZn. Exemple: CuZn3. se defineşte ca valoarea inversă a grosimii medii a unui pachet de lamele vecine.7 Amestecul mecanic eutectic E (A+B): a.

3 Microstructura aliajelor ceramice În aliajele ceramice sunt prezenţi constituenţi structurali cristalini asemănători cu ai aliajelor metalice: compuşi chimici.conductibilitatea termică şi electrică: metalul pur. sistemele Al2O3-Cr2O3. d. Structura este monofazică de tip soluţie solidă de ioni de Cr3+ dizolvaţi în cristalul de safir.duritatea: compusul intermediar şi amestecurile mecanice lamelare. 6. a b c d e f Fig. atac nital 2%. alcătuit din ferită α şi cementită şi eutecticul ledeburită.austenita în oţelul inoxidabil cu 18%Cr şi 8%Ni. eutectoidul lamelar . e. Compuşii intermediari apar adesea în materialele ceramice.rezistenţa: amestecurile mecanice eutectoide lamelare. atac nital 2%. 200x. dar cu structură mai complexă. compusul intermetalic . atac nital 2%. soluţia solidă şi amestecul mecanic globular.Cu electrolitic 99.perlita din oţelul cu 0. Ţinând seama de proprietăţile constituenţilor structurali. uneori şi faze vitroase. În figura 6. 400x. metalul pur . în cadrul sistemului MgO – SiO2 se formează compuşii ternari 2MgO·SiO2 şi MgO·SiO2. atac nital 2%. Se formează aceleaşi tipuri de soluţii solide ca şi la metale. Structura aliajelor 63 lamelare. Rubinul folosit în construcţia laserilor este un aliaj monocristalin de safir. 6. c. proprietăţile aliajelor metalice sunt determinate de următorii constituenţi structurali: . NiO-MgO formează soluţii solide nelimitate.8%C recopt. soluţia solidă .perlita în oţelul cu 0. Astfel. cu 0. se poate trage concluzia că. SiC. f). La aliajele Fe-C se întâlnesc următoarele amestecuri mecanice: eutectoidul perlită.alumină Al2O3. atac clorurã ferică.8 Microstructura aliajelor metalice: a. . Un mare număr de ceramice. soluţii solide. 400x. cu punct de topire ridicat (Al2O3. ca de exemplu în sistemul silice SiO2 . .05% Cr2O3. se pun în formă prin sinterizare. Prezenţa ionilor de crom dă culoarea roşie a rubinului. compuşi intermediari şi amestecuri mecanice. compusul intermetalic poliedric SnSb şi eutectic în aliajul tipografic PbSn5Sb12.plasticitatea: metalul pur. La materialele ceramice apar de asemenea amestecurile mecanice eutectice ale compuşilor.99% deformat la rece şi recristalizat. . atac electrolitic în soluţie 50%HNO3. eutectoidul globular . De exemplu.Fe3CI şi eutecticul ledeburita în fonta albă cu 5%C. 200x. 400x. Această metodă constă din formarea unui .8 se prezintă aspectul microstructural al unor constituenţi structurali din aliaje feroase şi neferoase. b. MgO. alcătuit din perlită şi cementită. 200x. Si3N4). Compuşii chimici sunt componenţii şi totodată constituenţii structurali cei mai frecvent întâlniţi în aliajele ceramice.6. Al2O3.8%C globulizat.

9 Microstructura unui material ceramic cristalin: a. Sunt caracteristice limita liniară dintre sferolite şi crucea de Malta din interior. 6. pori de dimensiunea grăunţilor. Această structură se poate evidenţia prin microscopie optică prin transmisie. semicristaline. d. 6. c. b. În materialele ceramice pot apare alături de grăunţii cristalini şi faze vitroase. folosind lumina polarizată. b. material cu pori mici. d. fiind alcătuită din sferolite. matrice vitroasă. 6. Prin microscopie electronică se Fig. Spre deosebire de materialele compacte rezultate prin topire. fibre negre de mulit (2Al2O3·SiO2). încălzit la temperaturi ridicate. 6.4 Microstructura polimerilor 6. Porozitatea variază în limite largi.10 se exemplifică microstructura unui porţelan tehnic.11). în lumină polarizată.1 Microstructura polimerilor puri semicristalini Aşa cum s-a văzut. Microstructura materialelor obţinute prin sinterizare depinde de granulaţia pulberilor şi regimul de tratament termic. cu nicoli încrucişaţi (fig. c. de la porii de dimensiuni mici sau de dimensiunea grăunţilor. 6. pentru formarea unui agregat policristalin prin difuzie în stare solidă.9). în microstructura materialelor sinterizate apar şi pori (fig. la porozitatea deschisă caracterizată prin capilare interconectate. pori. porozitate deschisă Fig. legate între ele prin lanţuri amorfe. 500x care conţine lamele cristaline dezvoltate radial dintr-un germene iniţial. cu nicoli încrucişaţi.11 Micrografia prin transmisie a polietienei evidenţiază structura internă a sferolitei. polimerii puri semicristalini. care se extind în tot volumul materialului. 100x 6. a. Structura aliajelor 64 precomprimat din pulberi presate.6. . au microstructura similară materialului policristalin. În figura 6.4.10 Microstructura unui porţelan tehnic: grăunţi poliedrici luminoşi de cuarţ SiO2. material compact. Fig. rezultaţi prin cristalizare din stare lichidă.

cu unităţile structurale repartizate în secvenţe omogene. fără microstructură.13 Copolimeri trisecvenţiali ABA: a. fibre sau lamele d. Se disting (fig. se obţine un copolimer cu formula globală AmBm: mA + nB → AmBn Modul de asociere a uniţăţilor structurale A şi B în copolimer variază în funcţie de natura catalizatorului reacţiei.A . cu 30% (de masă) polistiren. 6.B . . 6. fazele pot secvenţa A secvenţa B fi sub formă de sfere. relativă a secvenţelor A şi B. statistici.14 se exemplifică microstructura unui copolimer trisecvenţial polistiren-polibutadienă-polistiren. B În figura 6. b. amorfă. trisecvenţiali A B A B A B a. alcătuiţi din două sau trei secvenţe omogene de unităţi structurale A. Fig. grosimea lamelelor. fibre A în masa B. sfere A în masa B. Copolimerii statistici nu conţin secvenţe omogene şi de aceea formează A . Creşterea solubilităţii prin încălzire este limitată de rezistenţa termică redusă a materialelor organice. iar ramificaţiile sunt din unităţi B.A . bisecvenţiali d.6. c. la care repartiţia unităţilor A şi B este întâmplătoare. A şi B. care conţin 2 sau mai multe unităţi structurale de compoziţie chimică diferită.13). la scară microscopică. Acesta conţine o . Există copolimeri bi sau trisecvenţiali. Fig. Grefaţi este între 10nm şi 1µm. (fig.B . c. în general instabile peste 350°C. o grupare a secvenţelor b.12): . Polimerii nu formează între ei soluţii în stare lichidă şi solidă. Structura aliajelor 65 6. . prin copolimerizarea în prezenţa unui catalizator a monomerilor A şi B. 6.2 Microstructura copolimerilor amorfi Aliajele de polimeri organici – copolimerii – se caracterizează prin macromolecule.4.copolimeri secvenţiali. respectiv B. respectiv. 6. Copolimerii grefaţi şi secvenţa A secvenţa secvenţiali prezintă. b. fin dispersate.12 Copolimerii: a. În funcţie de lungimea c. c. soluţii lichide omogene. În consecinţă. Diametrul sferelor şi fibrelor. omogene. unde lanţul principal este format din unităţi A.copolimeri statistici. Aliajele pot fi realizate numai prin procedee chimice de sinteză dintr-un amestec de monomeri în proporţii definite.B în stare lichidă şi solidă o structură a. În cazul general. lamele A. Amestecurile de micromolecule formează la temperatura de sinteză. copolimerii nu pot fi realizaţi prin amestecul în stare lichidă a macromoleculelor cu structură chimică diferită. Microstructura copolimerilor trisecvenţiali se prezintă sub forma secvenţa A secvenţa amestecului a două faze.copolimeri grefaţi. b. în general de 50-150°C.

5 Rezumat şi concluzii cu înaltă rezistenţă la şoc 20nm mecanic. Constituenţii structurali sunt grăunţi cristalini şi particule. un component este un metal. compuşi intermediari. Structura aliajelor 66 dispersie de sfere vitroase de polistiren într-o matrice cauciucată. Copolimerii amorfi prezintă lanţuri moleculare cu unităţi structurale de compoziţii chimice diferite.şoc. În funcţie de natura şi cantitatea lor. Este un elastomer termoplastic. Copolimerii se obţin numai prin sinteză chimică din monomeri. fără microstructură. ioni sau molecule. Aliajele ceramice au drept componenţi compuşi chimici. 6. Microstructura copolimerului trisecvenţial polistiren-polibutadienă-polistiren. care îmbină proprietăţile elasice ale polibutadienei cu punerea uşoară în formă a polistirenului. Dacă microstructura polistiren este constituită dintr-o dispersie de sfere din cauciuc într-o matrice vitroasă de polistiren. La aliajele metalice. Constituenţii structurali au aspect metalografic şi proprietăţi caracteristice. compusul intermediar sau polifazici – amestecul mecanic. Ceramicele obţinute prin sinterizare prezintă porozitate. iar ceilalţi componenţi sunt elemente chimice pure sau compuşi chimici stabili în intervalul de temperatură considerat. Componenţii aliajului formează una sau mai multe faze în aliaje. se obţine polistirenul . aranjament atomic şi proprietăţi fixate. care în aliaj pot fi în stare pură sau pot forma soluţii solide. Faza este o parte din aliaj mărginită de o suprafaţă de separaţie. constituenţii imprimă aliajului diferite proprietăţi. amestecuri mecanice eutectice sau faze amorfe. Duritatea este dată de compusul intermediar şi amestecurile mecanice lamelare disperse. soluţia solidă şi amestecul mecanic globular.14. cu compoziţie chimică. Rezistenţa este asigurată de amestecurile mecanice eutectoide disperse. . Acesta este un material termoplastic rigid 6. obţinuţi din faza lichidă. 6. care conţin două mai multe specii de atomi. polibutadiena Fig. soluţia solidă.5 Rezumat şi concluzii Aliajele sunt materiale. au structura policristalină alcătuită din sferolite. cei grefaţi şi secvenţiali au secvenţele omogene grupate în faze distincte. care pot fi observaţi prin microscopie optică sau electronică. Copolimerii statistici sunt amorfi. Polimerii cristalini. Plasticitatea şi tenacitatea sunt asigurate de metalul pur.6. Conţin constituenţi structurali monofazici: metalul pur.

V=1. Această stare se obţine numai în condiţii de încălzire sau răcire foarte lente. ceilalţi fiind constanţi. respectiv solidificată). În majoritatea cazurilor. În condiţii de echilibru. monovariante.În condiţii izobare. care asigură timpul suficient adoptării stării cu energie minimă.3. Aliajul se găseşte în echilibru stabil. . presiunea). deci substanţa monofazică este în echilibru într-un interval de temperatură. la aliaje binare: k = 2.2) După valoarea varianţei. invariante sau zerovariante.3) Pentru substanţa pură: k = 1. Sistemul nu prezintă grade de libertate. Legea fazelor Starea de echilibru a unui aliaj corespunde valorii minime a energiei sale libere. Sistemul are un grad de libertate. De aceea. k=1. Sistemul are două grade de libertate. ϕmax = 4. Sistemul este invariant. care influenţează starea sistemului de aliaje şi care poate fi variat fără a modifica numărul şi natura fazelor în echilibru. sunt în echilibru fazele lichidă şi solidă (ϕ=2).1) Varianţa sau numărul gradelor de libertate reprezintă numărul factorilor interni (concentraţia componenţilor) sau externi (temperatura. La temperaturi superioare sau inferioare temperaturii de echilibru. se poate neglija influenţa presiunii asupra echilibrului fazelor condensate (solidă şi lichidă). . energia liberă are o valoare determinată. sistemele de aliaje binare (k=2) pot fi: . în condiţii izobare (p1 = const). Echilibrul fazelor are loc la menţinerea constantă a factorilor de influenţă. Rezultă varianţa: VTt =1-2+1=0. În practică se realizează rar un echilibru real. la temperatura de topire Tt. ϕmax= 2.V=2. Aceste concluzii sunt în concordanţă cu aspectul curbei de răcire a metalului pur prezentată în figura 6. numărul de faze ϕ şi varianţa V a sistemului: V=k-ϕ+2 (7. Temperatura de topire creşte puţin cu presiunea.V=0. Echilibrul fazelor în sistemele eterogene este exprimat de legea fazelor a lui Gibbs. Se exemplifică pentru substanţa pură. Diagrame de echilibru fazic 7. deci cristalizarea unei substanţe pure are loc la temperatură constantă. bivariante. Echilibrul fazelor se realizează în condiţiile variaţiei a doi factori de influenţă. ϕmax = 3. la aliaje ternare: k = 3. . în care stabilitatea aliajelor este limitată.1. Starea unui aliaj se caracterizează prin numărul şi natura fazelor în echilibru şi depinde de concentraţia componenţilor şi condiţiile externe .1 Echilibrul fazelor în aliaje.7. expresia legii fazelor devine: V=k-ϕ+1 (7.temperatura şi presiunea. dacă energia lui liberă nu se modifică în timp. Legea fazelor arată condiţiile în care au loc transformările de fază. Din figura 7. aliajele se găsesc într-o stare metastabilă . substanţa este monofazică (lichidă.2) rezultă: ϕmax = k + 1 (7. Sistemul este monovariant. Aceasta este o relaţie matematică între numărul de componenţi k. iar la intervenţia unor factori externi aliajele trec în alte stări mai stabile. la o presiune şi temperatură date. Pentru a asigura echilibrul fazelor poate varia un singur factor. Diagrame de echilibru fazic 67 Capitolul 7. Varianţa este: VT≠Tt=1-1+1=1. Legea fazelor indică numărul maxim de faze în echilibru.o stare de energie liberă mai mare. Punând condiţia V=0 în relaţia (7.

7. Diagrame de echilibru fazic

68

7.2 Alcătuirea şi trasarea experimentală a diagramelor de echilibru binare
În condiţii izobare, diagrama de echilibru fazic a unui sistem de aliaje este un grafic în coordonate temperatură-concentraţie. Ea caracterizează starea de echilibru a sistemului de aliaje la diferite temperaturi şi transformările care au loc în stare solidă şi lichidă, la încălzire sau răcire foarte lente. Pentru substanţa pură, reprezentarea verticala de grafică se reduce la verticala de temperatură, ↑ compoziţie x 1 pe care se indică punctele critice. Punctele L T critice reprezintă temperaturile la care are TA TF loc echilibrul fazelor. De exemplu, pentru F Aβ substanţa pură notată A (fig. 7.1a), punctele 2 TA ’ critice sunt: TA - temperatura de echilibru orizontala de temperatură lichid-solid şi eventual TA’ - temperatura de Aα echilibru a formelor alotropice Aα ↔Aβ. În cazul sistemelor binare (k=2), 0 20 40 x 60 80 100 diagrama de echilibru este un grafic plan (fig. A A → B [%] 7.1b). Axa verticală este axa temperaturii, a). b). măsurată în oC, sau K. Axa orizontală este axa Fig. 7.1 Alcătuirea diagramei de concentraţiilor, delimitată de verticalele echilibrua). k=1; b). k=2. componenţilor puri, teoretic notaţi A şi B. Are 100 unităţi de lungime, pentru a exprima procentual concentraţia aliajelor din sistem. Se indică poziţia componenţilor A, B şi direcţia de creştere a concentraţiei componentului B. Un punct oarecare x, de pe axa concentraţiilor, arată concentraţia în componentul B. Concentraţia în componentul A se determină din condiţia A+B=100. Concentraţia se exprimă în general în procente de masă. Concentraţia în procente de masă reprezintă cantitatea de component B, exprimată în grame, ce revine la 100 grame de aliaj A+B. Pentru studiul interacţiunii reciproce a componenţilor, concentraţia se exprimă în procente atomice, respectiv, numărul de atomi B ce revin la 100 de atomi de aliaj A+B. Liniile diagramei sunt locuri geometrice ale punctelor critice cu aceeaşi semnificaţie fizică. Liniile delimitează domenii cu aceeaşi componenţă fazică. Un punct de pe diagramă aparţine unui domeniu, a cărui compoziţie fazică indică starea unui aliaj la o anumită temperatură. El se găseşte la intersecţia verticalei de compoziţie cu orizontala de temperatură. Astfel, punctul figurativ F indică starea aliajului x la tempetatura TF. Aspectul diagramelor de echilibru binare simple se poate aprecia din relaţia existentă între componenţi. Pentru diagrame de echilibru mai complexe şi mai ales pentru utilizarea practică este necesară trasarea lor experimentală. Se exemplifică trasarea prin metoda analizei termice a diagramei de echilibru pentru sistemul de aliaje Bi-Sb, cu solubilitate nelimitată a componenţilor în stare lichidă şi solidă (fig. 7.2). Eşantioane din componenţi şi din aliaje ale sistemului se topesc, apoi, pe parcursul răcirii foarte lente, se înregistrează variaţia temperaturii în timp şi se trasează curbele de răcire. Efectul termic al transformărilor care au loc determină modificări ale aspectului curbelor de răcire, care permit identificarea punctelor critice. În concordanţă cu cele prezentate în capitolul 6, metalele pure Bi şi Sb au curbe de răcire cu palier, care corespunde cristalizării izoterme a acestora. Metalele pure au un singur punct critic corespunzător temperaturii de echilibru topire-solidificare.

7. Diagrame de echilibru fazic

69

Aliajele cristalizează într-un interval de temperatură, sub forma cristalitelor de soluţie solidă α nelimitată. Aliajele prezintă două puncte critice corespunzătoare punctelor de inflexiune de pe curba de răcire. Punctul de început de solidificare este numit punct lichidus, iar punctul de sfârşit de solidificare punct solidus. Punctele lichidus şi solidus delimitează intervalul de solidificare a aliajului.
↑ T [°C] L 350 272 275 L→Bi Bi α →t Bi →t 10%Sb
L→α

560 L 480

600

620 530

630

700 600 500 400 300 272 100 0

L

curba lichidus
630

390 290 310

L+α α
curba solidus

α →t 30%Sb →t 50%Sb →t 70%Sb →t 90%Sb →t Sb

0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 Bi → Sb[%] Sb

Fig. 7.2 Trasarea experimentală a diagramei de echilibru Bi-Sb

Se extrag de pe curbele de răcire punctele critice ale componenţilor şi ale aliajelor, care se dispun într-o diagramă în coordonate concentraţie - temperatură, pe verticalele de compoziţie corespunzătoare. Locul geometric al tuturor punctelor lichidus este curba lichidus, iar locul geometric al tuturor punctelor solidus este curba solidus. Curbele lichidus şi solidus se întâlnesc întotdeauna în punctele de topiresolidificare ale componenţilor puri. Aceste linii delimitează trei domenii: deasupra curbei lichidus, domeniul monofazic lichid L, în care toate aliajele sunt în stare lichidă; sub curba solidus, domeniul monofazic solid α, în care toate aliajele sunt solidificate; între curbele lichidus şi solidus, domeniul bifazic L+ α, în care aliajele sunt în curs de solidificare. Există o varietate de diagrame de echilibru, care se clasifică după următoarele criterii: 1. După natura transformărilor care au loc în aliaje: - diagrame de solidificare, care conţin numai procese de cristalizare primară; - diagrame cu transformări în stare solidă, care conţin şi procese de recristalizare. 2. După solubilitatea componenţilor în stare lichidă şi solidă: - diagrame cu componenţi total solubili în stare lichidă şi cu solubilitate totală, parţială sau insolubilitate în stare solidă; - diagrame cu componenţi parţial solubili în stare lichidă şi cu solubilitate parţială sau insolubilitate în stare solidă; - diagrame cu componenţi insolubili în stare lichidă şi solidă. 3. După reactivitatea chimică a componenţilor: - diagrame fără compuşi intermediari; - diagrame cu compuşi intermediari cu topire congruentă sau incongruentă. În continuare, pentru a înţelege cristalizarea aliajelor tehnice, care adesea au diagrame de echilibru complexe, se vor prezenta o serie de diagrame de echilibru binare teoretice (componenţi A şi B), cu diferite relaţii între componenţi, care evidenţiază principalele transformări care pot apare în aliaje şi structurile tipice de solidificare şi recristalizare.

7. Diagrame de echilibru fazic

70

7.3 Diagrame de solidificare
7.3.1 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare lichidă şi solidă Dintre sistemele de aliaje cu solubilitate nelimitată în stare lichidă şi solidă, întâlnite în practica industrială, se exemplifică: Ni-Cu, Bi-Sb, Au-Ag, Cd-Mg, Si-Ge, Cu-Pt, Ir-Pt, Ti-Mo, W-Mo, Ti-Nb, Ti-U etc. În figura 7.3 se prezintă diagrama de echilibru fazic pentru sistemul de aliaje cu componenţi teoretici A şi B, în care apar două faze: L - soluţia lichidă; α - soluţia solidă omogenă şi nelimitată de componenţi A şi B.
∆c T ↑ a a2 a3 L TA 0 A a’ L+α L a1 1 b c3 2 c k k2 TB c1 T ↑ L, V=2 1 a. L→α V=1 2 α,V=2 c’ 100 B →t x b.

α

k3 3 x

curba solidus în afară de echilibru

→B[%]

Fig. 7.3 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare solidǎ şi lichidǎ. Microstructura aliajului x la cristalizarea: a. de echilibru; b. în afarǎ de echilibru.

Liniile diagramei sunt curba lichidus TAaTB şi curba solidus TAcTB, unde TA, TB sunt temperaturile de echilibru topire-solidificare ale componenţilor. Ele delimitează trei domenii: monofazic L, bifazic L+α şi monofazic α. Cristalizarea de echilibru a aliajului x. Pentru a urmări cristalizarea unui aliaj x, se duce verticala de compoziţie, care intersectează liniile diagramei în punctele lichidus 1 şi solidus 2. Se parcurg domeniile traversate de verticala de compoziţie de sus în jos şi se trasează curba de răcire. La temperaturi superioare temperaturii T1, verticala traversează domeniul monofazic lichid. Aliajul în stare lichidă, L, se răceşte fără transformări. Varianţa sistemului, V=k-ϕ+1=2-1+1=2, arată că faza lichidă este stabilă într-un interval de temperatură şi de concentraţii (∆T, ∆c). Curba de răcire este o porţiune din exponenţiala lui Newton. Cristalizarea începe în punctul lichidus T1 şi se termină la temperatura solidus T2 de intersecţie a verticalei aliajului cu curba solidus. În intervalul de solidificare, varianţa este V=2-2+1=1, deci sistemul are un grad de libertate. Rezultă, că fazele L şi α sunt în echilibru într-un interval de temperatură (∆T, c=ct). Cristalizarea este însoţită de degajarea căldurii latente de solidificare, ceea ce determină modificarea concavităţii curbei de răcire, iar punctul lichidus 1 devine punct de inflexiune. Pentru a analiza starea unui aliaj într-un domeniu bifazic se utilizează regula pârghie, numită şi regula orizontalei sau a segmentelor inverse. Se analizează starea aliajului x la temperatura punctului b. Pentru aceasta se construieşte prin punctul b conoda ac - un segment de izotermă care se sprijină pe cele mai apropiate linii ale diagramei. Conoda indică:

decât lichidul din care provin. au loc procese de difuzie.T2. de la compoziţia punctului a1 tinzând către compoziţia punctului a2. iar cristalitele α au atins compoziţia chimică. la viteze foarte lente de răcire. iar punctul 2 este un nou punct de inflexiune. cristalitele formate au compoziţia punctului c. La scăderea temperaturii. În procesul de cristalizare. ac αc = ab ⋅ 100(%) ac (7. La temperatura T2. Astfel. viteza de răcire este mult mai rapidă. faza lichidă îşi modifică compoziţia chimică de-a lungul curbei lichidus. Curba c1 – k3 se numeşte curba solidus în afară de echilibru şi este caracteristică pentru o anumită viteză de răcire. Diagrame de echilibru fazic 71 . Aliajul se solidifică complet la temperatura T3. procesele de difuzie omogenizează chimic atât lichidul cât şi soluţia solidă.4) Se analizează cu ajutorul conodei variaţia compoziţiei celor două faze. Deci la scăderea temperaturii. dată de domeniile monofazice pe care se sprijină capetele conodei. La Tb mai scăzută. . 7. compoziţia medie a soluţiei solide α corespunde punctului k2. date de raportul dintre lungimea segmentului de conodă opus fazei de determinat şi lungimea întregii conode: La = bc ⋅ 100(%) . Cristalizarea decurge în condiţii în afară de echilibru. Faza α este în echilibru în condiţiile variaţiei temperaturii şi concentraţiei (∆T. pentru că procesele de difuzie nu au timpul necesar pentru se desfăşura complet. conţinutul de B este mai redus decât în restul lichidului. dată de proiecţia capetelor conodei pe axa concentraţiilor. . Soluţia solidă α cu concentraţia punctului c (notată αc) are compoziţia chimică dată de proiecţia lui c în c’. Aliajul complet solidificat se răceşte fără transformări după o altă porţiune din exponenţiala Newton. L şi α. cristalizarea de echilibru necesită un timp îndelungat (uneori de ordinul anilor). construită la temperatura T1. compoziţia chimică medie a cristalitelor se îndepărtează mai mult de starea de echilibru. ∆c). . Se observă că cristalitele α au un conţinut mai mare de component mai greu fuzibil B. verticala traversează domeniul monofazic α. Rezultă că. Sub temperatura T3. iar faza solidă îşi modifică compoziţia de-a lungul liniei solidus de la compoziţia punctului c1 tinzând către compoziţia punctului c2. diferită de compoziţia iniţială a aliajului x. în vecinătatea interfeţei lichid-solid. Varianţa devine: V=2-1+1=2. care omogenizează chimic lichidul. Ambele faze L şi α sunt mai sărace în componetul B.soluţia solidă α.7. compoziţia cristalitelor formate se modifică continuu şi depinde de temperatură. a aliajului. în domeniul de solidificare T1 . În condiţiile practice de solidificare la prelucrarea prin turnare. x.3a) Deoarece procesele de difuzie în stare solidă sunt foarte lente. iar capătul c. Compoziţia medie a cristalitelor α va corespunde punctului k. conoda a2c2 arată că ultimele picături de lichid au compoziţia chimică a2. Capătul a1 al conodei indică compoziţia chimică iniţială a fazei lichide. La temperatura T2.natura fazelor în echilibru. Conoda a1c1. Soluţia lichidă cu concentraţia punctului a (notată La) are compoziţia chimică dată de proiecţia lui a în a’. În condiţii de echilibru. când compoziţia chimică a soluţiei solide egalează concentraţia x a aliajului. La fiecare temperatură. la temperatura T. nerealizabil practic. cu compoziţia iniţială a aliajului (fig.compoziţia chimică a fazelor în echilibru. dar cristalitele precipitate anterior la temperaturi superioare nu şi-au modificat compoziţia iniţială.masele fazelor în echilibru. Aliajul păstrează o cantitate de lichid: La2= (3k2/a2k2)·100. conform săgeţilor. iar soluţia solidă α la compoziţia chimică a punctului c. Cristalizarea în afară de echilibru. arată că primele cristalite de soluţie solidă α au compoziţia chimică dată de capătul c1 al conodei. Structura finală va conţine grăunţi de soluţie solidă α omogenă. Capătul a indică soluţia lichidă L. conoda ac arată că lichidul a ajuns la compoziţia chimică a punctului a.

în condiţiile absenţei complete a difuziei. aliajele se clasifică în trei grupe: hipoeutectice la stânga punctului E.limita de solubilitate a componentului A în lichid şi ramura ETB.7. Si-Be. sunt mai bogate în componentul mai greu fuzibil B. Segregaţia maximă a aliajului. cu ramura TAE . Sn-Ga.3b). formate la începutul cristalizării. măsurată ca diferenţă între compoziţia chimică a cristalitului la temperatura T1 şi cea de la temperatura T3 (care preia compoziţia ultimelor picături de lichid).limita de solubilitate a componentului B în lichid. Te-Au.2 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare lichidă şi insolubili în stare solidă În practică se întâlnesc numeroase sisteme de aliaje cu insolubilitate în stare solidă şi reacţie eutectică: Cd-Bi. În funcţie de compoziţia chimică. 7. Sensibilitatea la reactivul chimic depinde de compoziţia chimică. Straturile periferice şi spaţiile interaxiale. Be-Al.3. eutectice. componenţii puri A şi B în stare solidă. formate la temperaturi mai scăzute.7. este: ∆c = c1 – a3. cu compoziţia punctului E. cu microsegregaţie intercristalină şi dendritică (fig. Liniile diagramei sunt: linia lichidus TAETB. V=2 C 2 L+B D 1 1’ 100 F[%] 0 100 CS[%] 0 y z →B[%] →t x A Fig.punct eutectic. sunt îmbogăţite în componentul A mai uşor fuzibil. Si-Au. cu CD-izotermă eutectică şi E .4 se prezintă diagrama de echilibru fazic pentru componenţii teoretici A şi B. Mărimea segregaţiei creşte sub acţiunea a doi factori: mărirea intervalului de solidificare T1 –T2 şi a vitezei de răcire. Axele dendritelor.4 Diagrama de echilibru cu componenţi insolubili în stare solidă . Cu-Bi etc. Microsegregaţia dendritică necesită difuzie pe distanţe mici şi poate fi diminuată prin tratamentul termic de recoacere de omogenizare. Fazele care se formează sunt: L-soluţie lichidă omogenă şi nelimitată de A şi B. la dreapta punctului E. V=2 1 L1→A + LE V=1 2 2’ A+E. Zn-Ga. T ↑ TA T 11 L 1 2 L+A 2’ E(A + B) A+E 0 A x m n A A A A x xp q r s →B[%] E →B[%] B B B DS E 1’ E 1 2’ B+E 100 B B DF LE↔E(A+B) V=0 TB L. aşa încât segregaţia dendritică se evidenţiază prin coloraţia diferenţiată a axelor dendritelor faţă de spaţiul interdendritic. Diagrame de echilibru fazic 72 Soluţia solidă α rezultă neomogenă chimic. V=1 E. 7. linia solidus TACEDTB. În figura 7. Ge-Sb. V=1 LE↔E(A+B) V=0 →t y L. hipereutectice. As-Pb.

la c=ct. varianţa este: V=2-2+1=1. la temperatura T1. lichidul suprasaturat în A începe să separe cristalite de component pur A. Rezultă că. Cristalizarea aliajului eutectic y are loc la temperatura T1. Până la temperatura T1. Săgeata spre dreapta indică transformarea la răcire. 7. ↓ ↓ fazele în echilibru sunt cristalitele A cu compoziţia dată de Fig. cu varianţa V=2-1+1=2. care intersectează liniile diagramei în punctele critice 1 şi 2. aliajul în stare lichidă.6) Se observă că faza AC este produs de reacţie. când întreaga cantitate de lichid suferă reacţia eutectică. se răceşte fără transformări. 7. Ca urmare. date de domeniile monofazice. La temperaturi sub T2. puţin inferioară lui T2: AC = 2D C2 ⋅ 100(%) . A C = ⋅ 100(%) CE CE (7. conoda se sprijină pe două verticale. ↓ La temperatura T2. conoda ac indică compoziţia fazelor: Lc şi Aa. Pe izoterma CED (fig. c=ct). Acesta are ca bază izoterma eutectică şi ca înălţime durata maximă a reacţiei eutectice (determinată experimental). Citirea mărimii palierului se face pe verticala de compoziţie. Producerea reacţiei necesită subrăcire. tinzând spre compoziţia eutectică: L1→LE. Curba de răcire îşi modifică concavitatea. lichidul se îmbogăţeşte în component B. puţin superioară temperaturii T2 eutectice: LE = C2 2E ⋅ 100(%) . La nivelul unei izoterme întotdeauna C D sunt trei faze în echilibru. B A 2 care se sprijină pe izotermă. iar concentraţia fazelor este determinată (T.7. Varianţa V=2-2+1=1 arată că fazele L şi A sunt în echilibru într-un interval de temperatură ∆T. după o porţiune din exponenţiala Newton. Se trasează verticala de compoziţie. lichidul îşi modifică compoziţia chimică de-a lungul curbei lichidus 1E. Structura finală a aliajului conţine cristalite de A + E (A+B). datorită degajarii căldurii latente de solidificare. verticala aliajului intersectează L E izoterma eutectică. În timpul reacţiei invariante. Cristalizarea începe la temperatura lichidus T1. Dubla săgeată arată că reacţia este reversibilă. Mărimea palierului reprezintă durata transformării invariante şi se determină cu ajutorul triunghiului lui Tammann. la o temperatură T2-ε. B D = ⋅ 100(%) CD CD (7. iar cea spre stânga transformarea la încălzire. corespunzătoare aliajului eutectic. lichidul cu compoziţia punctului E şi cristalitele izoterma CED B cu compoziţia dată de punctul D: AC ↔ LE ↔ BD Fazele care intră în reacţia eutectică se determină cu regula pârghiei. Rezultă reacţia eutectică. La echilibrul celor trei faze. În intervalul T1 -T2. Curba de răcire prezintă palierul 1-1’ cu .5 Fazele în echilibru pe punctul C. Curba de răcire este o porţiune din exponenţiala Newton. ceea ce arată că aliajul solidificat nu mai suferă transformări.5). Diagrame de echilibru fazic 73 Cristalizarea aliajului hipoeutectic x. Conoda 11’ construită la această temperatură se sprijină pe linia lichidus şi verticala componentului A. varianţa devine: V=2-3+1=0. care constă în descompunerea reversibilă a fazei lichide în amestecul de cristalite A şi B: LE ↔E (AC + BD ) unde E este simbolul eutecticului. La o temperatură Tb<T1. Reacţia eutectică este reacţia invariantă la care o fază lichidă se descompune în amestecul mecanic al altor două faze solide.5) Cantitatea de faze care rezultă din reacţia eutectică se determină pe conoda CD. fiind în cantitate mai mare la temperatura T2-ε. Aliajul conţinând două faze A şi B. la temperatura T2+ε (unde ε→0). curba de răcire prezintă un palier 2-2’. aplicată pe conoda CE. respectiv supraîncălzire. Fazele sunt în echilibru la temperatură constantă.

Citirea diagramelor se face pe verticala de compoziţie. II. Au forma unor dreptunghiuri. Aliajul x conţine mn %B + np %A . La diagrama de structură.V=2 ↑ 1 L1→α + LD V=1 2 2’ α+β V=1 LD+αC↔βP+αCexces V=0 x →t β α L. La temperatura T2. iar eutecticul este un amestec de faze.4. 100%eutectic corespunde aliajului eutectic E.9). W-Pt. 1’ TA ↑ T L+α C 2’ α 0 A F α+β 3 β 100 B DF DS L 1 2 P 2 D 2’ L+β TB T ↑ T L.3 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare lichidă. în care domeniile fazelor sau constituenţilor se separă prin segmente de dreaptă.constituenţi. conform relaţiilor (7. PtAg. Se exemplifică determinarea. se ţine cont de faptul că eutecticul provine din descompunerea lichidului eutectic E = LE. Cantitatea de faze şi de constituenţi structurali din aliajele sistemului se poate determina prin calcul folosind regula pârghiei sau grafic cu ajutorul diagramele de fază şi de structură. separă cristalite de B pur. 7. diagonala dreptunghiului trece prin punctele de 100% şi 0%A. la temperatura ambiantă. care trec prin puncte de concentraţie şi structură cunoscute. Fazele A şi B de la temperatura ambiantă coincid cu fazele care rezultă din reacţia eutectică la T2-ε. În consecinţă. a cantităţii de constituenţi şi de faze din aliajul x. curbele de răcire şi microstructura unor aliaje caracteristice. cu deosebirea că sub punctul lichidus T1. parţial solubili în stare solidă şi reacţie peritectică După acest tip de diagramă cristalizează aliajele din sistemele: W-Ti. pentru temperatura ambiantă. cu regula pârghiei. Structura finală a aliajului este alcătuită din B + E (A+B). Cum regula pârghiei permite determinarea numai de faze. Diagramele de faze (DF) şi de structurã (DS) .6 se prezintă diagrama de echilibru cu componenţi teoretici A şi B. lichidul cu compoziţia eutectică suferă reacţia eutectică. 7. La diagrama de faze. Constituenţii vor fi daţi de fazele care intră în reacţia eutectică la T2+ε. iar 0%eutectic la capetele izotermei eutectice. Cristalizarea unui aliaj hipereutectic z este similară cu aliajul x. lichidul sărăceşte în componentul B. pentru componenţii A şi B.7. sunt grafice în coordonate concentraţie . În figura 7. modicându-şi compoziţia de-a lungul curbei 1E. parţiali solubili în stare solidǎ şi reacţie peritecticǎ .8). lichidul suprasaturat în component B. CS [%] 0 x G y →B[%] α A →B[%] β B Fig.figura 7.V=2 LD+αC↔βP+LDexces V=0 y →t β 100 F.6 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare lichidǎ. V=2 1 2 L1→α + LD V=1 2’ 3 L →β V=1 1 β.3. Constituenţii structurali sunt A + E. Diagrame de echilibru fazic 74 durata de transformare maximă.cantitate de faze (%F) sau constituenţi structurali (%CS). Structura finală conţine numai eutectic E (A+B). Re-Ir etc. conform relaţiilor (7. respectiv qr %A + rs %E . I.faze.

reacţia peritectică decurge cu un exces de fază solidă αC. Deoarece în reacţia peritectică lichidul reacţionează numai cu stratul superficial al grăunţilor α. Structura finală este alcătuită din cristalite ale soluţiilor solide α şi β. La aliajul hipoperitectic. Diagrame de echilibru fazic 75 Fazele care se formează sunt: L-soluţie lichidă. La temperatura T2. bogată în component A (V=1). miezul rămas al grăunţilor α are un contur dantelat.TADTB .linia solidus.soluţie solidă limitată de component A în B.7 Fazele în echilibru pe izoterma CPD αC = 2D 2C ⋅ 100(%) . 7. Reacţia peritectică decurge cu excesul fazei lichide LD: αC +LD ↔ βP + LD exces În intervalul de temperatură T2-T3. separă cristalitele soluţiei solide α. Liniile diagramei sunt: . aliajul bifazic α+β se răceşte fară transformări. L D = ⋅ 100(%) CD CD (7. Fiind trei faze în echilibru. compoziţia chimică a fazelor se modifică de-a lungul liniilor lichidus şi solidus. 7.linia lichidus. omogenă şi nelimitată de A şi B.CF . varianţa V=0. β D = ⋅ 100(%) CP CP Se observă că în reacţie s-a consumat numai o parte din faza α iniţială. cu punctul P . α1’→αC. . hiperperitectice la dreapta punctului P. α = A(B) . respectiv L1→LD.soluţie solidă limitată de component B în A. aliajul în stare lichidă se răceşte fără transformări (V=2). În intervalul de temperatură T1-T2. .limita de solubilitate a componentului A în B. . Curba de răcire prezintă palierul 2-2’ extras din triunghiul lui Tammann. astfel că reacţia peritectică are forma: αC +LD ↔ βP + αC exces Reacţia peritectică este reacţia invariantă la care o fază lichidă reacţionează cu alta fază solidă formând o nouă fază solidă.8) temperatura T2-ε pe conoda CP: αC = 2P C2 ⋅ 100(%) .limita de solubilitate a componentului B în A şi PG . aliajele se clasifică în: hipoperitectice la stânga punctului peritectic P.7) Fazele care rezultă din reacţie se determină la (7. Constituenţii structurali se identifică cu fazele care rezultă din reacţia peritectică. respectiv în timpul reacţiei temperatura şi concentraţia sunt constante. La punctul lichidus T1. Sub T2.izoterma peritectică. În funcţie de compoziţia chimică. Până la temperatura T1. este este similară aliajului x până la T2. peritectic cu compoziţia punctului P. Ambele faze se îmbogăţesc în componentul B. conoda 11’ arată că lichidul suprasaturat în componentul mai greu fuzibil A. Cristalizarea aliajului x hipoperitectic. pe izoterma peritectică sunt în echilibru 3 faze (fig. Structura finală este alcătuită din cristalite β. astfel încât sub T3 aliajul monofazic β nu mai suferă transformări.CPD .punct peritectic.7. Cristalizarea aliajului hiperperitectic y. lichidul rămas cristalizează sub forma cristalitelor β. β = B(A) .7): ↓ ↓ L P αC ↔ βP ↔ LD D α C Fazele care intră în reacţia peritectică se 2 β determină la temperatura T2+ε pe conoda CD: ↓ Fig. şi TACPTB .

deoarece existenţa acestor transformări condiţionează modificarea structurii printr-o serie de tratamente termice cum sunt: recoacerea cu recristalizare fazică. componenţii şi compusul sunt insolubili în stare solidă.4 Diagrame de echilibru cu transformări de fază în stare solidă Un deosebit interes practic se manifestă pentru sistemele de aliaje care prezintă transformări de fază în stare solidă.solubilitatea componenţilor în stare solidă variază cu temperatura. Pentru ca un aliaj să aibă transformări în stare solidă trebuie îndeplinite una din condiţiile: .3.cel puţin un component prezintă transformare alotropică. AmBn şi B. la care componenţii A şi B îndeplinesc următoarele condiţii: sunt total solubili în stare lichidă. care corespunde temperaturii de topire a compusului. V=2 1 L1→AmBn + LE V=1 2 2’ AmBn+E2 V=1 E2+B 100 B DF B B B DS E2 LE↔E(AmBnF + BG) V=0 →t x AmBn A+ E1 0 A 100 F[%] 0 100 CS[%] 0 A A E 1+ AmBn AmBn +E2 x AmBn A AmBn AmBn E1 A AmBn AmBn →B[%] E2 →B[%] →B[%] B Fig. . având componenţii A şi AmBn. Diagrame de echilibru fazic 76 7.7. S-a exemplificat cristalizarea unui aliaj hipoeutectic din sistemul AmBn şi B. T ↑ TA L C L+A E1(A+ AmBn) TAmBn 1 L+ AmBn F E1 L+ AmBn 2 2 E2(B+ AmBn) D 2’ L E2 L+B G TB T ↑ L. revenirea etc.3. Specific formării compuşilor cu topire congruentă este apariţia unui maxim al liniei lichidus. . TAmBn . respectiv.8 se prezintă diagrama de echilibru. 7. compusul şi componenţii insolubili în stare solidă Diagrama este separată de verticala compusului în două diagrame simple de tipul celei prezentate în paragraful 7.4 Diagrama de echilibru cu compus chimic cu topire congruentă În figura 7.2. Totodată aceste transformări determină modificări structurale şi de proprietăţi la solicitarea la cald a unor piese (ca fragilizarea prin precipitarea de compuşi definiţi). Structura finală este alcătuită din cristalite idiomorfe de compus AmBn şi eutecticul E2. reacţionează chimic şi formează un compus intermediar AmBn cu topire congruentă (stabil până la atingerea temperaturii sale teoretice de topire).8 Diagrama de echilibru cu compus intermediar cu topire congruentă. Cristalizarea aliajelor decurge conform diagramelor de echilibru simple. 7. călirea.

respectiv ETB .9 caracterizează componenţii A şi B total solubili în stare lichidă. soluţia solidă α îşi modifică compoziţia chimică de-a lungul - . la care solubilitatea în stare solidă scade cu temperatura.TAETB-linia lichidus.1 Diagrama de echilibru cu variaţia cu temperatura a solubilităţii componenţilor în stare solidă Diagrama prezentată în figura 7.3. 8. Diagrame de echilibru fazic 77 - transformări în soluţia solidă ca: ordonarea unei soluţiei solide. suprasaturată în componentul B. . V=2 ↑ 1 T L→β . se atinge limita de solubilitate a componentului B în soluţia solidă α. variabile cu temperatura. V=2 L. unde CED-izoterma eutectică şi E-punct eutectic. Liniile diagramei sunt: . elimină excesul de B sub forma cristalitelor de soluţie solidă βII. parţial solubili în stare solidă. . V=1 2 3 α. descompunerea soluţiei solidă în soluţii solide conjugate 7. Până la temperatura T3. care delimitează un domeniu monofazic solid de un alt domeniu bifazic solid.soluţie solidă limitată de component A în B. omogenă şi nelimitată de A şi B. În punctul T3.soluţie solidă limitată de component B în A. cu TAE-limita de solubilitate a componentului A în L. bogată în componentul B.limita de solubilitate a componentului B în L. DG .TACEDTB -linia solidus. Cristalizarea aliajului x. separarea unui compus. α = A(B) .limitele de solubilitate ale componentului B în A.7. Aceste curbe. Cristalitele βII precipită preferenţial pe limita grăunţilor α. V=2 1 L1→α + LE V=1 αC→βII+αF 2 2’ V=1 LE↔E(αC+βD) V=0 →t y α βII DS E α βII α+E+βII TA ↑ T E(α +β) α+βII →t G 100 B β B DF x Fig. 1 1’ 2 L+α C α 3 2’ α+ α +E βII +βII 0 F x A 100 F[%] 0 100 CS[%] 0 A α A α βII E →B[%] y →B[%] βII max α IImax →B[%] αII β B 1 2 E L+β D β+E + αII β+ αII β α3→βII+αF V=1 L TB ↑ T L. respectiv A în B.1.9 Diagrama de echilibru cu variaţia cu temperatura a solubilităţii t componenţilor în stare solidă Fazele care se formează sunt: L-soluţie lichidă. β = B(A) . soluţia solidă α.CF. aliajul cristalizează conform diagramei din paragraful 7. În acest interval de temperatură.4. se numesc curbe solvus sau van’t Hoff. Sub T3.

Dacă viteza de răcire nu este suficient de mică. Pe conoda FG. În cazul aliajului x.10): Fig. bogată în componentul B (V=1). L 2 Fazele care intră în reacţia eutectică se determină E C D la temperatura T2+ε.12 Fazele în echilibru Fazele care rezultă din reacţie se determină la pe izoterma CED temperatura T2-ε. respectiv α3 → αF. α 3’ Peste temperatura T3. călirea constă în încălzire peste T3. Cristalizarea aliajului y. faza βII este complet dizolvată. 7. care constă din încălzirea aliajului la o temperatură superioară unui punct critic de transformare în stare solidă. Cantitatea de constituenţi se determină cu regula α β pârghiei aplicată la temperatura ambiantă. în Fig.12): αC ↔ LE ↔ βD. atât faza lichidă cât şi faza solidă se îmbogăţesc în component B. α şi β. Diagrame de echilibru fazic 78 curbei 3F.7. Structura rezultată este alcătuită numai din soluţie solidă α cu compoziţia punctului x puternic suprasaturată în B. soluţia lichidă suprasaturată în componentul B începe să separe cristalite de soluţie solidă β. Structura finală a aliajului conţine grăunţi de soluţie solidă α şi precipitate βII la limita de grăunte.10 Echilibrul fazelor pe conoda FG αF = xG Fx ⋅ 100% . 7. Sub punctul lichidus T1. β D = ⋅ 100(%) (7. iar aliajul îşi recapătă structura monofazică α. La temperatura T2. iar cantitatatea de βII scade.10) Fig. iar β1’ tinde la βD.7. produsele de recristalizare se notează αII şi βII. În poziţia CF’. A F F’x F” procesul de recristalizare poate fi atenuat sau la viteze mari poate fi anulat. menţinere pentru desfăşurarea transformării de fază şi răcire rapidă pentru obţinerea unei structuri în afară de echilibru.9) Aliajul prezintă de asemenea transformări în stare solidă la încălzire. menţinere pentru dizolvarea fazei βII şi răcire rapidă pentru obţinerea la temperatura ambiantă a soluţiei solide α suprasaturată în component B. Până la temperatura T1. Soluţia solidă α cu compoziţia punctului F’ este suprasaturată în component B. pe conoda ED: α ↓ β ↓ LE = 2D E2 ⋅ 100(%) . Ducând conodele la T1 şi T2+ε. se observă că fazele îşi modifică compoziţia chimică astfel: L1 tinde la LE. Pentru a le diferenţia de produsele de cristalizare primară. Răcirea lentă determină din nou descompunerea soluţiei solide α şi separarea fazei secundare βII. Curba CF se deplasează la dreapta. aliajul în stare lichidă se răceşte fără transformări (V=2).11) CD CD . se măreşte limita de solubilitate a componentului B în α de-a lungul curbei F3. Aceste observaţii stau la baza tratamentului termic de călire. La viteze mari de răcire. În condiţii de echilibru. Ca urmare. limita de solubilitate se deplasează în poziţia CF”. 7. F G x fazele în echilibru sunt (fig.7.11 Influenţa vitezei de răcire asupra poziţiile CF’ sau CF” (fig. la încălzirea aliajului bifazic α+βII. ceea ce C 3 antrenează dizolvarea grăunţilor βII în soluţia solidă α. Procesul de separare a unei faze solide dintr-o altă fază solidă se numeşte recristalizare. pe izoterma eutectică CED sunt ↓ în echilibru trei faze (fig. recristalizării recristalizarea începe la temperaturi mai scăzute. 7.11). β D = ⋅ 100(%) ED ED (7. iar recristalizarea fazei βII se anulează. pe conoda CD: 2D C2 αC = ⋅ 100(%) . β IIG = ⋅ 100% FG FG (7.

Cantităţile αII max şi βII max se extrag din diagrama de faze. 7. β. V=2 L→β. din soluţia solidă β se separă cristalite de component pur Bα. respectiv D. 2 Diagrama de echilibru cu transformări alotropice şi reacţie eutectoidă În figura 7.3. V=2 3 β1→Bα + βE V=1 4 4’ Bα+E. respectiv αC tinde la αF. respectiv E şi G. la dreapta punctului E. datorită transformării alotropice a componentului B. Diagrame de echilibru fazic 79 Cum cantitatea de fază βD rezultată din reacţie este mai mare. V=1 Aβ ' TA 3 4 β + Bα ' TB C E E(Aα + Bα) D Bα Aα Aα + e 4’ Bα + e LE↔e(Aα+Bα) V=0 →t 0 →B[%] x B 100 A Fig.7. La construcţia acestor domenii. 7. compoziţia chimică a fazei β variază de-a lungul curbei 1E: β3 tinde la βE. V=1 2 β. aliajul cristalizează conform diagramei din paragraful 7.formele alotropice de temperatură ridicată Aβ şi Bβ sunt nelimitat solubile. 7.13 Diagrama de echilibru cu reacţie eutectoidă Cristalizarea aliajului x hipereutectoid. Constituentul αII nu se observă metalografic pentru că provine din β eutectic şi se separă pe α eutectic preexistent.1. eutectoid.componenţii A şi B sunt total solubili în stare lichidă.4.formele alotropice de temperatură joasă Aα şi Bα sunt insolubile. Conode duse la T<T2 arată că se modifică compoziţia fazelor de-a lungul curbelor CF şi DG. soluţiile solide α şi β suprasaturate în componenţii B respectiv A. ε şi suplimentar domeniul fazelor secundare βII şi αII. la stânga punctului E.14): . cu compoziţia punctului E. . respectiv TB’. Microstructura aliajului conţine α + E (α +β) + βII. în punctele limită de solubilitate C şi D. cu E punct eutectoid. T ↑ TA L L+β β β+ Aα 1 2 TB T ↑ Bβ 1 L. formând soluţia solidă omogenă şi nelimitată β. apar domeniile α. hipereutectoide. . . iar βD tinde la βG. În intervalul de temeratură T3-T4. Pe diagrama de structură. la concentraţia punctelor C. Ca urmare la scăderea temperaturii. reacţia eutectică constă în descompunerea lichidului în amestecul de cristalite αC şi βD: LE ↔ E (αC + βD). (V=0) Sub temperatura T2. Aliajele sistemului se clasifică în: hipoeutectoide.fiecare component prezintă un punct de transformare alotropică TA’. se are în vedere că. Până la T3. Pe diagramă apare izoterma CD-eutectoidă.13 se prezintă diagrama de echilibru cu următoarele condiţii de formare: . pe izoterma eutectoidă sunt în echilibru 3 faze (fig. se obţin cantităţile maxime de fază secundară şi zero în punctele F şi E. separă fazele βII respectiv αII. La temperatura T4.

Diagrame de echilibru fazic ↓ β 80 AαC ↔ βE ↔ BαD Fazele care intră în reacţie se observă pe 4 conoda ED de la temperatura T2+ε: βE şi BαD. (V=0) unde e este simbolul amestecului mecanic eutectoid. Diagrama de proprietăţi este trasată în coordinate proprietate şi concentraţie. Reacţia eutectoidă se defineşte ca reacţia invariantă la care o fază solidă se descompune în amestecul mecanic al altor două faze solide. limita de curgere comparativ cu metalul pur solvent.14 Echilibrul fazelor pe izoterma eutectoidă CED eutectoidă are forma: βE ↔ e (AαC + BαD ).15a se prezintă diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare solidă. Fazele D C care rezultă din reacţie se determină pe conoda CD. există legi specifice pentru dependenţa proprietăţilor fizico-mecanice de compoziţia chimică a aliajului. Cum faza ↓ ↓ BαD. În condiţii de echilibru.15 Legătura dintre digrama de proprietăti fizico-mecanice (duritatea HB şi rezistivitatea electrică ρ) şi diagrama de echilibru În figura 7. este în cantitate mai mare decât cea care intră în reacţie. reacţia Fig. B Fig. indiferent de starea aliajului şi proprietăţile dependente de strucură. Ea caracterizează proprietăţile independente de structură. c). în funcţie de relaţia dintre componenţi şi natura fazelor formate. Legea de variaţie a proprietăţilor este legea lănţişorului sau a firului suspendat. E Aα Bα de la temperatura T2-ε: AαC şi BαD. aliajul se răceşte fără transformări. cu maxim pentru rezistivitatea electrică şi indicatorii de rezistenţă. 8.33 se prezintă o serie de diagrame echilibru şi diagramele de proprietăţi asociate. Formarea soluţiei solide măreşte duritatea.5 Legătura diagramă de echilibru –proprietăţi fizico-mecanice Proprietăţile fizico-mecanice depind de natura.7. care rezultă din reacţie. d). cu formarea soluţiei solide nelimitate α. rezistenţa la tracţiune. S-a constatat că într-un sistem de aliaje. respectiv cu minim pentru indicatorii de plasticitate şi tenacitate. 7. e). pentru starea de echilibru a sistemului de aliaje. Sub temperatura T4. Această observaţie experimentală a condus la posibilitatea trasării unor diagrame de proprietăţi asociate unei diagrame de echilibru. cu o uşoară scădere a alungirii specifice la . cantitatea şi modul de distribuţie a fazelor şi constituenţilor structurali. Structura finală este formată din cristalite Bα şi eutectoid e (Aα + Bα ) 7. b). fazele şi constituenţii structurali sunt indicaţi de diagrama de echilibru. T ↑ α α A+B α+β β α α+β β A + AmBn AmBn+B HB ρ ↑ A →B[%] B A →B[%] B A →B[%] B A →B[%] B A →B[%] AmBn a). În figura 7.

în prezenţa atomilor de solut.12) unde G-modulul de elasicitate transversal. oţelurile rapide pentru scule. fac mai dificilă alunecarea dislocaţiilor. în domeniul amestecului de faze. Când se formează o structură eterogenă.15a. În condiţiile formării unei soluţii solide interstiţiale. Este cazul carburilor de Cr.15c şi d se prezintă diagrame de echilibru cu componenţi parţial solubili în stare solidă. rezistenţa. care se găsesc în planul de alunecare. care corespunde proprietăţilor compusului.15b. În prezenţa eutecticului. Durificarea la formarea soluţiei solide este proporţională cu energia de deformare elastică. Excepţie fac compuşii electronici de tip β. figurată cu linie întreruptă. se constată o abatere de la variaţia liniară a proprietăţilor. care creşte cu gradul de dispersie a eutecticului (linia întreruptă). atmosferele Cottrell ale atomilor dizolvaţi fac deplasarea dislocaţiilor mai dificilă şi măresc rezistenţa la deformare. rezistente la uzură abrazivă şi nedeformabile plastic. datorată dispersiei acestuia. ceea ce măreşte dispersia fazelor. densitatea de dislocaţii etc). Particularitatea este prezenţa unui punct singular de maxim sau minim pe diagrama de proprietăţi. respectiv duritatea. W. Aliajele care conţin eutectice sunt dure. de exemplu A+B. proprietăţile depind de asemenea de gradul de dispersie al fazelor componente şi de structura lor fină (mărimea blocurilor în mozaic. proprietăţile variază aditiv. pentru că limita interfazică incoerentă constituie un obstacol în deplasarea dislocaţiilor. proprietăţile variază după curba lănţişorului. parametru care depinde de raza atomilor de solute. În domeniul de existenţă al soluţiilor solide α şi β. care au ca rol de mărire a durităţii şi rezistenţei la uzură a oţelului. că domeniile de reţea deformate elastic în jurul atomilor de solut. Sub izotermă. Figura 7. Efectul de fragilizare scade cu creşterea dispersiei eutecticului (prin răcire rapidă sau prin introducerea în topitură a elementelor modificatoare). iar plasticitatea şi tenacitatea scad. În cazul eutectoidului. forjare.15c) apare abaterea. conform diagramei 7. la care componenţii şi compusul sunt insolubili în stare solidă. formarea lui dintr-o fază solidă. liniar între proprietăţile fazelor componente. ambutisare etc. Diagrame de echilibru fazic 81 rupere şi a rezilienţei. În cazul formării eutecticului (fig. Eutecticul are efect fragilizant. . Efectul de fragilizare introdus de compuşii intermediari în aliaje se elimină prin limitatea cantităţii lor şi precipitarea lor fină şi dispersă. Chiar la concentraţii reduse ale solutului. reduc sau împiedică deplasarea dislocaţiilor. pentru că reţelele cristaline complexe cu puţine sisteme de alunecare şi legăturile interatomice rigide de tip covalent şi ionic. În figura 7. durificarea este de câteva ori mai mare decât în cazul soluţiei solide de substituţie de aceeaşi concentraţie. ε = (r . proprietăţile variază liniar.7. se forjează pentru eliminarea distribuţiei în reţea a carburilor eutectice şi pentru redistribuirea lor uniformă. În figurile 7. Mo din oţelurile aliate de scule. înalt aliate turnate. r.15b prezintă diagrama de echilibru cu componenţi insolubili în stare solidă şi formarea de eutectic. plasticitatea şi tenacitatea aliajului. De aceea. 7. duritatea aliajului creşte.ro) /ro. tragere. c-concentraţia atomică de solut. Durificarea soluţiei solide se datorează faptului. Compusul determină o puternică durificare. face ca procesele de difuzie să fie mai dificile.15e se prezintă o diagramă de echilibru cu compus intermediar AmBn. însoţită de scăderea corespunzătoare de plasticitate şi tenacitate. Astfel. Asocierea unei rezistenţe crescute cu o bună plasticitate şi tenacitate face ca aliajele cu structură de soluţie solidă să fie destinate pentru construcţii mecanice prelucrabile plastic prin laminare. dată de relaţia Mott-Nabarro: E = G ε 2c (7. limitarea cantităţii de eutectic şi eliminarea prin deformare plastică distribuţiei eutecticului la limita de grăunte. ro. cu structură CVC şi legătură metalică între atomi. Totuşi. şi a celei de solvent. conform diagramei 7. Creşterea rezistivităţii electrice cu concentraţia soluţiei solide este urmarea perturbării câmpului electric al solventului. Aceasta face ca aliajele de tip soluţii solide să fie folosite pentru fabricarea firelor sau benzilor elementelor de încălzire şi a reostatelor.

34 Legătura dintre diagrama de aceea. volumul retasucontracţii mai reduse la solidificare. II. De Fig. cu intervalul de solidificare maxim. segregaţii ↑ rii dispersate minime. au şi cele mai slabe proprietăţi de turnare: rezistenţă la cald redusă. forme complexe. se pot evidenţia diferite transformări care apar în aliaje. ceea ce le asigură dendritică rezistenţă mecanică la cald. 7. 7 Rezumat şi concluzii Diagramele de echilibru fazic prezintă o deosebită importanţă. fluiditate. Pe pe baza lor. formarea soluţiilor ordonate de tip CuAu sau Cu3Au cu proprietăţi similare compuşilor intermediari. La sistemul Cu-Au. Aliajele C şi D. Aliajele de turnătorie au un interval segregaţia ↑ de solidificare redus. pentru că indică într-un sistem de aliaje fazele şi constituenţii strucurali în echilibru la diferite temperaturi. ridicarea experimentală a diagramei de proprietăţi a scos în evidenţă. retasură dispersată şi contracţie mare la solidificare. se practică finisarea prin modificare a eutecticului. . la temperatura ambiantă sau prin încălzire. efectul fragilizant al eutecticului limitează aliajele de turnătorie la existenţa a maxim 15-25% eutectic. ↑ plasticitatea I. Natura fazelor din diagramă este dată de solubilitatea componenţilor în stare lichidă şi solidă şi reactivitatea lor chimică.7. Diagrame de echilibru fazic 82 Aceste diagrame de proprietăţi sunt deosebit de utile pentru aprecierea proprietăţilor fizico-mecanice ale aliajelor în starea de echilibru. 7.6. proporţionale cu cantitatea de eutectic. care poate fi ameliorată la transformarea prin tratament contracţia la ↑ solidificare termic a morfologiei lamelare în cea globulară. Pentru turnarea pieselor cu pereţi subţiri. α+β turnătorie Cele două grupe de aliaje sunt delimitate de I I punctele C şi D limită de solubilitate în stare ← ← II →←→ → solidă. Eutecticul dur şi la cald fragil reduce plasticitatea. Totuşi.aliaje D C β deformabile figura 7. fluiditate minimă. Aliajele deformabile prezintă. retasură concentrată. cu reacţie eutectică. Cele mai bune volumul retasurii concentrate proprietăţi de turnare corespund aliajului eutectic. Se exemplifică în E I . are o ↑ fluiditatea deformabilitate mai bună. Eutectoidul. prin punctele singulare care apar la anumite concentraţii. cu intervalul de solidificare nul. pentru creşterea rezistenţei şi tenacităţii. o structură de soluţie solidă cu structură rezistenţa ↑ cristalină CFC sau CVC. cu un grad mai mare de dispersie a fazelor. aliajele se împart în aliaje deformabile şi de turnătorie. formarea unui eutectic cu solidificare echilibru şi proprietăţile tehnologice izotermă asigură aliajului proprietăţi de turnare. cum este blocul motorului cu ardere internă fabricat din silumin (aliaj Al-Si) eutectic. Legătura diagramă de echilibru-proprietăţi tehnologice Din punct de vedere al prelucrabilităţii tehnologice. tendinţă de a avea segregaţie dendritică. T ↑ 7.16 un sistem de componenţi parţial α II – aliaje de solubili în stare solidă.

Cele mai frecvente transformări invariante (V=0) sunt: • eutectică. Pe orice diagramă de echilibru există curba lichidus de început de solidificare şi curba solidus de sfârşit de solidificare a aliajelor. Aceste transformări permit modificări structurale şi de proprietăţi prin diferite tratamente termice. date de domeniile monofazice care se sprijină pe cele trei puncte ale izotermei. Aliajele deformabile plastic conţin soluţii solide cu structură CFC sau CVC. de descompunere a unei faze lichide în alte două faze solide. Regula pârghiei caracterizează starea aliajelor în domeniile bifazice. . din care rezultă o nouă fază solidă. Formarea unui compus intermediar determină puncte singulare de maxim sau minim pe diagrama de proprietăţi.atunci când componenţii prezintă transformări alotropice. Pe orice izotermă invariantă. Diagramele de echilibru fazic permit analiza transformărilor care au loc la încălzirea sau răcirea aliajelor şi trasarea curbelor de răcire. la o anumită temperatură. sunt în echilibru trei faze. maximul curbei lichidus corespunde temperaturii de topire a unui compus cu topire congruentă. Transformările în stare solidă apar în aliaje. proprietăţile fizico-mecanice variază după curba lănţişorului. proprietăţile variază liniar. În domeniul de solubilitate. folosind legea fazelor şi regula orizontalei (pârghiei). compoziţia chimică şi masele fazelor dintr-un aliaj. Liniile diagramei reprezintă temperaturile de echilibru izobar ale fazelor. sunt domenii bifazice de insolubilitate a componenţilor. de descompunere a unei faze solide în alte două faze solide. de reacţie a unei faze solide cu alta lichidă. Prin construcţia conodei se pot determina natura. Pentru aceasta se urmăresc domeniile traversate de verticala aliajului şi se analizează starea aliajului la diferite temperaturi.dacă se formează compuşi intermediari.7. . diagrama este alcătuită din diagrame simple asociate pe verticală. • eutectoidă. . • peritectică. diagrama este alcătuită din diagrame simple asociate pe orizontală. gradele de libertate a aliajului. prin varianţa V=k-φ+1.domeniile monofazice de solubilitate a componenţilor sunt în vecinătatea componenţilor şi sunt limitate superior de curbe solidus. Reacţiile invariante se desfăşoară la nivelul unei izoterme din diagrama de echilibru fazic. Legea fazelor la presiune constantă indică. Diagrame de echilibru fazic 83 Diagramele de echilibru fazic binare sunt grafice plane în coordonate concentraţie şi temperatură. Ele separă domenii de componenţă fazică distinctă. recristalizarea acestora. la variaţia cu temperatura a solubilităţii componenţilor în stare solidă. cu legi specifice de variaţie a proprietăţilor cu concentraţia. aditiv. Analiza diagramelor date de exemplu a evidenţiat următoarele observaţii legate de aspectul diagramelor: . Între proprietăţile fizico-mecanice sau tehnologice şi diagrama de echilibru este o strânsă legătură. respectiv condiţiile de echilibru al fazelor (dacă temperatura şi concentraţia sunt constante sau variabile). în funcţie de natura fazelor şi constituenţilor. Aliajele de turnătorie au interval de solidificare mic. datorită transformărilor alotropice ale unui component sau la transformarea unei soluţii solide. care se întâlnesc în punctele de topire ale componenţilor. Distanţa dintre aceste curbe indică întervalul de topire sau solidificare a aliajelor. Un punct indică starea unui aliaj la o anumită temperatură. iar în domeniul amestecului de faze. Punctele din diagrame se găsesc la intersecţia unei verticale de compoziţie cu o orizontala de temperatură. diagrama superioară caracterizează cristalizarea primară a aliajelor. Se pot trasa diagrame de proprietăti. cea inferioară. sub izoterme.

Sunt evidenţiate trei Armco. Într-un interval de temperatură este stabilă forma alotropică cu energia liberă Gibbs minimă (fig.8 la 99.1) Se cunosc următoarele varietăţi de fier tehnic pur: .1).9%. 8. Fierul si aliajele fier-carbon 84 Capitolul 8. Fierul are densitatea 7. La temperaturi sub 912˚C. Raza atomică este 1. este stabil Feα. Între 912˚C şi 1394˚C. cu energie liberă mai mică. T[˚C] G L→Feδ GFeα 1538 1394 GFeγ 912 Feα 912 Feγ Feδ 1394 T [˚C] a. 912˚C – transformarea alotropică Feγ ↔ Feα. Fierul tehnic pur prezintă o serie de impurităţi. 8.27Å. Atac nital 2%. este stabil Feγ. notat Feδ. notat A4.1 Fierul pur Fierul este un metal tranziţional de culoare alb-argintie. care cristalizează în structura cubică cu volum centrat (CVC). La 770˚C. 8. Conţinutul de fier variază de la 99. care cristalizează în structura cubică cu feţe centrate (CFC) şi este paramagnetic. 8.200 x paliere: la 1538˚C pentru cristalizare primară sau topire. →t 770 Feγ→Feα Feδ→Feγ Fig. notat A2. Fierul şi aliajele fier-carbon 8.2 Curba de răcire qa Fe pur Fierul prezintă două puncte de transformare alotropică: la temperatura 912˚C notat A3. 8. şi la 1394˚C.85 g/atom g. care cristalizează în structura CVC şi este paramagnetic. Feα este feromagnetic. apare un punct de întoarcere corespunzător transformării magnetice a Feα. iar masa atomică 55.1 Variaţia cu temperatura a energiei libere Gibbs a formelor alotropice ale Fe Fig.2).87g/cm3 şi punctul de topire la 1538˚C. Gradul de puritate variază în funcţie de metoda de obţinere (tabelul 8.8. respectiv un punct de transformare magnetică (punct Curie) la 770˚C. Sub 770 ˚C. energia liberă minimă corespunde Feα de temperatură înaltă. 1394˚C – transformarea alotropică Feδ ↔ Feγ.3 Microstructura Fe curba de răcire (fig. Numărul de ordine în tabelul periodic al elementelor este Z= 26. peste 770˚C devine paramagnetic. Peste 1394˚C. se pun în evidenţă pe Fig. Transformările care au loc la răcirea fierului pur.

Pe această proprietate se bazează aplicaţiile oţelurilor inoxidabile. Se obţine sub formă de pulbere prin descompunerea pentacarbonilului de fier Fe(CO)5 şi se foloseşte în metalurgia pulberilor.42V).15 0. a mărimii de grăunte şi în absenţa ecruisării.003 0. Fe poate fi pasivat. Are structura alcătuită din grăunţi poligonali de ferită şi separări discontinue de cementită terţiară la limita de grăunte (fig. cu permeabilitate magnetică ridicată şi pierderi reduse la un ciclu de magnetizare. Fe se pasivează prin formarea unei pelicule protectoare de oxid. .01 0.34V) faţă de electrodul de hidrogen. Întrun mediu puternic oxidant.01 0.006 0. .010 Urme Urme 0. Se elaborează în general în cuptor Martin şi conţine C. Prin aliere cu anumite elemente.duritatea. Proprietăţile magnetice cresc prin micşorarea obstacolelor în mişcarea domeniilor magnetice.0004 Proprietăţile mecanice ale fierului tehnic pur sunt determinate de structura cristalină. Se foloseşte pentru cercetări ştiinţifice.3).0026 Fe purificat prin topire Suma impurităţilor de ordinul ppm (0. Este mai puţin nobil decât cuprul.004 Fe electrolitic 0. Conţine hidrogen în cantităţi relativ mari şi trebuie degazat prin retopire în vid. care are potenţial anodic mai mare (+0. În acidul azotic concentrat. Fierul este atacat de apă şi acizi. De aceea. Rm = 180-290 N/mm2. datorându-se structurii CFC a Feγ.015 0. Rp0. proprietăţile mecanice ale Feα tehnic pur recopt variază astfel: . Rezistenţa la coroziune creşte cu mărirea purităţii. Fierul are un potenţial anodic faţă de electrodul de hidrogen (+0.02 0. HB = 45-55 daN/mm2 . . A = 40-50% . . . E = 210 GPa Dintre proprietăţile fizico-chimice ale fierului tehnic pur. Fierul si aliajele fier-carbon 85 . în funcţie de gradul de puritate.Fe electrolitic are o puritate mai înaltă.5 0.rezistenţa la tracţiune.stricţiunea. La temperatura ambiantă. apare o pasivare durabilă şi în medii slab oxidante. fiind determinată de structura CVC a Feα.Fe carbonil are un grad de puritate mai avansat.02 Fe carbonil 0. Valorile caracteristicilor mecanice prezintă o anumită dispersie.8. Deformabilitatea la cald este superioară.2 = 100-170 N/mm2. 8.007 0. pierderile la un ciclu de magnetizare scad prin creşterea purităţii. .0005 0. Monocristalele de Fe sunt puternic anizotrope. Z = 80-93% .001 0.002 0. Deformabilitatea plastică la rece este ridicată.Fe Armco (abreviere de la denumirea producătorului iniţial – American Rolling Mill Company). Mn şi Si în concentraţii reduse.modulul de elasticitate. Tabel 8. care are potenţial catodic (-0. Fierul policristalin este cvasiizotrop.0001%) zonară O 0. Este folosit în electrotehnică ca material cu permeabilitate magnetică mare (miezuri magnetice) şi ca materie primă pentru elaborarea oţelurilor speciale. dar mai nobil decât zincul.Fe purificat prin topire zonară permite reducerea impurităţilor la câteva procente per milion (ppm).003 Fe retopit în vid 0.limita de curgere. cum este cromul. Fierul este un material magnetic moale.alungirea la rupere.76V).008 0. gradul de puritate şi procesul de deformare plastică. cele mai remarcabile sunt proprietăţile magnetice şi chimice.1 Compoziţia chimică a varietăţilor de Fe tehnic pur Conţinut de impurităţi [%] Denumire C Si Mn P S Fe Armco 0.

alcătuind soluţii solide ca ferita şi austenita. Componenţii diagramei sunt fierul şi cementita. . iar grafitul starea stabilă a carbonului. Aliajele care se formează la concentraţii mai mari în carbon. carbonul se poate găsi sub trei forme: . este soluţie solidă interstiţială de carbon pe bază de Feα. limitat de concentraţia 6. Până la 210˚C.8. etc.3 Diagrama de echilibru metastabil fier – cementită Sistemul metastabil Fe-Fe3C (fig. iar peste această temperatură devine paramagnetică. cunoscute sub numele de oţeluri şi fonte. sub formă de grafit. este feromagnetică. fară interes practic. . Cementita este considerată o stare metastabilă. Temperatura sa de topire nu se cunoaşte cu exactitate.dizolvat interstiţial în Fe. Rm=40N/mm2. 8. după care cristalizează fontele cenuşii feritice.2 Aliaje fier – carbon. În concordanţă cu cele prezentate anterior. punctul Curie A0. Pentru menţinerea stabilităţii cementitei în fontele albe. deoarece la încălzire. la viteze mici de răcire sau în prezenţa elementelor grafitizante. deoarece la menţinerea îndelungată la temperaturi ridicate şi la viteze mici de răcire. pe verticala fierului se evidenţiază punctul de topire A (1538˚C). conţinând pe lângă Fe şi C o serie de elemente însoţitoare permanente în proporţii reduse. perlitice sau pestriţe cristalizează după ambele diagrame de echilibru fazic.ferita alfa. Acţiunea lor este limitată şi cunoscută. Fe3C. sunt necesare viteze mari de răcire sau prezenţa în compoziţia chimică a elementelor antigrafitizante.soluţia lichidă L. P. după care cristalizează oţelurile şi fontele albe.sistemul stabil Fe . aliajele Fe-C prezintă două diagrame de echilibru fazic: . aşa cum sunt: Si. Datorită structurii sale complexe. notată Fα sau α.liber. Generalităţi. Cristalizarea oţelurilor are loc în condiţii de echilibru.4) reprezintă domeniul hipocementitic al diagramei de echilibru Fe-C. la viteze lente de răcire. cu trei reacţii invariante: peritectică. sunt dure şi fragile. care corespunde verticalei cementitei. Aliajele tehnice sunt polinare. cementita este foarte dură şi fragilă: HB=800daN/mm2.grafit. . în funcţie de compoziţia chimică şi viteza de răcire.67%C.0218%C la 727˚C . Transformările alotropice ale Fe determină o diagramă de echilibru fazic complexă.sistemul metastabil Fe .Fe3C. respectiv punctul Curie M (770˚C). Fontele cenuşii ferito-perlitice. 8. Componenţii sunt total solubili în stare lichidă.legat chimic în carbura de fier Fe3C. carbonul prezintă solubilitate limitată şi variabilă cu temperatura în formele alotropice ale fierului. În stare solidă. cementita are tendinţa să se descompună. Cementita este un compus electrochimic. În aliajele cu baza Fe. cementita se descompune formând grafit: Fe3C → 3Fe + C De aceea. punctele de transformare alotropică N (1394˚C) şi G (912˚C). Cele mai folosite aliaje în construcţia de maşini sunt aliajele fierului cu carbonul. numită cementită. omogenă şi nelimitată de fier şi carbon. A=0%. Mn. aşa că structura şi proprietăţile aliajelor Fe-C pot fi evaluate pe baza sistemului binar Fe-C. cu o structură cristalină complexă din sistemul ortorombic. Ferita cristalizează în structura CVC a Feα şi până la 770˚C (linia MO) este feromagnetică. . Temperatura de topire a cementitei se consideră în jur de 1227˚C (punct D). Fazele care se formează sunt: . Fierul si aliajele fier-carbon 86 8. S. eutectică şi eutectoidă. Solubilitatea carbonului în ferită este maximă de 0.

. Cristalizează în structura CVC şi este paramagnetică. A=50%. Solubitatea carbonului este mai mare decât în Feα. Fδ – ferita δ. HB=80-90daN/mm2. Solubilitatea carbonului în austenită este maximă de 2.77%C la 727˚C (punctul S). Austenita este o fază foarte plastică.5 Diagrama de echilibru metastabil Fe-Fe3C. Elemente de aliere.11 Fe3CIII ConstiFα tuenţi [%] 0 0. Fierul si aliajele fier-carbon 87 (punctul P) şi scade cu temperatura după curba PQ.11 4. notată Fδ sau δ.11% la 1148˚C (punctul E) şi scade cu temperatura după curba ES.17 B 0. Caracteristicile mecanice ale feritei cu 0.77 2.002-Q Fe 0. o pot stabiliza până la temperatura ambiantă. până la 0.53 Feδ CVC H-1495 Fδ N-1394 J Fδ+A L L+A E 1148ºC C D-1227 Feγ CFC A L + Fe3CI F E (A + Fe3C) G-912 A + Fα A+ Fe3CII P (Fα + Fe3C) A + E + Fe3CII Fe3CI + E M-770 P O S 727°C Fα + Fe3CIII Fα + P Fe3CIII P+ Fe3CII Led (P + Fe3C) Feα CVC Fα P + Led + Fe3CII K Fe3CI + Led L 6. când se descompune eutectoid. Solubilitatea maximă a carbonului 0.67 0 0.3 → %C Fonte albe Fe3C Fe tehnic 100 Faze [ %] 0 100 Oţeluri Fe3C Fα Fe3CII P 0. este o soluţie solidă interstiţială de carbon în Feδ.09 A-1538 L + Fδ 0. În condiţii de echilibru. .0218 Fe3CI Led 4.8.67 Fe → %C Fe3C Fig. .06%C sunt: Rm=250-280N/mm2. este o soluţie solidă interstiţială de carbon în Feγ. deoarece interstiţiile în structura CFC sunt mai mari. Led – ledeburita.3 6. E – eutectic.002%C (punctul Q). A – austenita. Cristalizează în structura CFC a Feγ şi este paramagnetică. Fα – ferita α. ca Ni şi Mn.ferita δ. Z=80%. P – perlita.austenita.0218 2. astfel încât la temperatura de 400˚C ajunge la 0. 8. Notaţii: L – lichid. Fe3C – cementita. austenita este o fază stabilă până la 727˚C. notată A sau γ .77 0.

HJB – izoterma peritectică la 1495˚C. . cu reacţia eutectică: LC ↔ E (AE +Fe3CEF) unde E este simbolul eutecticului.11 %C.PQ . Led: E (A +Fe3C) ↔ Led (P + Fe3C) . .Fierul tehnic pur. variază după diferiţi autori. . Punctele remarcabile din diagramă sunt: P – limita de solubilitate a C în Fα. H – limita de solubilitate a C în Fδ.77%C. C – punct eutectic.77-2. cu reacţia eutectoidă: AS ↔ P (FαP + Fe3CeK). Constituenţii structurali. 8. sunt: . fierul fiind insolubil în cementită.limita de solubilitate a C în Fα. În funcţie de conţinutul de carbon. se pot distinge cinci tipuri de cementită: . În funcţie de compoziţie chimică şi structură. . eutectoide. hipereutectice. iar Fe3CE este cementita eutectică. deoarece dilataţia termică la temperaturi înalte măreşte dimensiunea interstiţiilor.67 %C.limita de solubilitate a Feγ în lichid. . între 0.limita de solubilitate a C în L. .3 şi 6. . . GP – linii de început şi de sfârşit de transformare alotropică Feγ↔Feα. începe cristalizarea Fe3CI din L. .ferita α .primară Fe3CI separată din lichid. cât şi compoziţia fazelor în timpul reacţiilor invariante. respectiv de transformare fazică A ↔ Fα. aliaje Fe-C care conţin între 0. eutectice.3%C.terţiară Fe3CIII separată din ferită.AB – limita de solubilitate a Feδ în lichid. NJ – linii de început şi de sfârşit de transformare alotropică Feδ↔Feγ.11 şi 6.11%C. cca 0.0218 şi 2.GS. J – punct peritectic. Liniile diagramei au următoarea semnificaţie fizică: . se clasifică în: hipoeutectoide.3%C. începe cristalizarea A din L.0218%C.BC .ledeburita – amestec mecanic eutectic alcătuit din perlită şi cementită. mai mare decât în Feα. aliaje Fe-C care conţin între 2.eutectoidă Fe3Ce separată în reacţia eutectoidă.compus electrochimic. hipereutectoide. între 2. iar Fe3Ce al cementitei eutectoide.11 şi 4. în ledeburita.cementita Fe3C. . începe separarea Fe3CIII din Fα. între 0. Notaţiile punctelor din diagramă cu literele alfabetului permit indicarea liniilor de transformare fazică şi magnetică. o consecinţă a reacţiei eutectoide este recristalizarea eutecticului. E.PSK – izoterma eutectoidă la 727˚C. . . cu reacţia peritectică: FδH + LB ↔ AJ .Fontele albe. Se clasifică în: hipoeutectice.MO – izoterma transformării magnetice a feritei.Oţelurile.eutectică Fe3CE separată în reacţia eutectică .67%C.0218 şi 0. începe cristalizarea Fδ din L. după curba CD. . unde P este simbolul eutectoidului perlită. Datele numerice. După provenienţă. după curba ES.CD . S – punct eutectoid.ECF – izoterma eutectică la 1148˚C.limita de solubilitate a C în A. referitoare la temperatură şi conţinutul de carbon.amestec mecanic eutectoid alcătuit din ferită şi cementită. .4): . . E – limita de solubilitate a C în A.09%C la 1495˚C. care conţine sub 0. secundară şi terţiară .perlita . aliajele Fe-C se clasifică în (fig.cementita primară. începe separarea Fe3CII din A. respectiv de transformare fazică Fδ↔A. după curba PQ. .NH.77%C. component pur. care se formează la temperatura ambiantă. Fierul si aliajele fier-carbon 88 este de 0. fiind influenţate de puritatea aliajelor şi metoda de determinare. între 4. .secundară Fe3CII separată din austenită. cca 4.soluţie solidă interstiţială de carbon în Feα.8. Valorile care sunt utilizate în lucrare sunt indicate în Metals Handbook ASM vol 8 / 1973. .SE .

6). În intervalul T4-T6.002-Q 0 Fα + P Fe3CIII P (Fα + Fe3C) Fα P S P+ Fe3CII 2.4 Cristalizarea aliajelor Fe-C În cele ce urmează. continuă separarea de Fα feromagnetică. lichidul rămas recristalizează în austenită. 8. conoda HJ indică fazele care rezultă din reacţie: Fδ + AJ. reacţia peritectică decurge cu un exces de fază lichidă. 8. când din soluţia lichidă L suprasaturată în Fe δ încep să se separe cristalite de ferită. Fierul si aliajele fier-carbon 89 8.17 %C (fig. 6 6’ magn. V=1 Fδ + A A A + Fα 4 5 6 O A+L E L +Fδ A + Fδ. Recristalizarea oţelului începe sub temperatura T4 când. Până la T5 (770˚C). pe conoda HB: FδH + LB. 2 B . se vor analiza transformările care au loc la cristalizarea primară şi la recristalizarea a două aliaje caracteristice. 8.ε. În intervalul T2-T3.0218 → %C Fig.1 %C (x). Dacă oţelul conţine între 0. începe sub temperatura punctului lichidus T1. Sub NJ.09 şi 0. ambele faze L şi Fδ se îmbogăţesc în carbon. V=2 A4 4 5 912 –G 4’ 770-M A+ Fe3CII Fα +AS V=1 Fα + Fe3CIII 400 0. din care rezultă cristalite de A cu compoziţia punctului peritectic J: FδH + LB ↔ AJ + Fδ exces Reacţia este cu exces de Fδ. Dacă oţelul are peste 0. V=1 3 Fδ 1394-N Fδ A. 8. T [°C] 1538-A 1495-H 1 J 3 L + Fδ B L T [°C] 1 L. V=2 L 2 2’ Fδ +L. În intervalul T1-T2. sunt în echilibru trei faze (fig. H Fazele care intră în reacţia peritectică se determină la J temperatura T2 + ε.11 Transf. V=0 A. Cristalizarea primară a unui oţel.53%C.17 şi 0. V=0 FαP t Fe3CIII + FαQ. lichidul rămas cristalizează sub formă de A. pe izoterma peritectică HJB. Sub T5. Sub T3. care conţine între 0.7): FδH ↔ AJ ↔ LB.6 Cristalizarea primară şi recristalizarea oţelului cu 0. din austenită încep să se separe cristalite de ferită Fα proeutectoidă. are loc transformarea magnetică a feritei. oţelul este monofazic austenitic şi se răceşte fără transformări.77 Fe 0.1%C ↓ Fδ ↓ L Fe3CIII Fα P La T2 (1495˚C). V=1 x 0. Cristalizarea oţelului hipoeutectoid cu 0. Fδ. în locul reacţiei peritectice apare cristalizarea directă a austenitei din lichid. LB.8. datorită transformării alotropice a Feγ în Feα. Fα este paramagnetică.7 Izoterma peritectică reversibilă dintre o parte a cristalitelor Fδ cu compoziţia punctului H şi din L de compoziţie B. a Fα AS P (Fα + Fe3C). La ↓ A temperatura T2 . La T5.53%C. Reacţia peritectică constă în reacţia Fig.

deoarece se separă pe cementita eutectoidă preexistentă. Structura conţine grăunţi poliedrici de ferită cu separări discontinue de Fe3C eutectoidă şi terţiară pe limita de grăunte (fig. sub 0. b.6%C.06-0.9a). c. sunt în echilibru fazele: FαP ↔ AS ↔ Fe3CK.8). e. 8. Cea separată din ferita eutectoidă face parte din eutectoidul perlită. a.3%C. Austenita tinde de la compoziţia punctului 4 la compoziţia punctului S: A4 → AS. FαP îşi micşorează solubilitatea în carbon de-a lungul curbei PQ tinzând către FαQ. f. Sub T6.1%C analizat. La temperatura T6 (727˚C).9c). f.8. În oţelurile care conţin 0. ferita separă carbonul în exces sub formă de cementită terţiară Fe3CIII.8 Izoterma eutectoidă din descompunerea reversibilă a austenitei cu compoziţia eutectoidă S într-un amestec mecanic.4%C. alcătuit din ferită α cu compoziţia punctului P şi cementită eutectoidă cu compoziţia K: AS ↔ P (FαP + Fe3CeK) La T6-ε.06%C. se determină la temperatura T6-ε. Structura finală conţine perlită. Fierul si aliajele fier-carbon 90 ambele faze. structura oţelului conţine FαP+P. Până la 0. Peste 0. d. ferită şi austenită. Fazele ↓ Fα Fe3C la sfârşitul reacţiei. 8. Cementita terţiară nu se observă. structura evidenţiază numai ferită proeutectoidă şi perlită (fig.06%C. 8. La oţelurile cu conţinut redus de carbon.7). pe conoda PK: FαP + Fe3CK. Atac nital 2%.9d).4%C. ferita îşi menţine aspectul poliedric. Reacţia eutectoidă constă Fig. pe izoterma eutectoidă PSK (fig. La un conţinut de carbon peste 0. 0. 0. Ferita α tinde de la compoziţia punctului 4’ (de pe conoda 44’) la cea a punctului P: Fα4’ → FαP. b. se îmbogăţesc în carbon. Deşi această transformare afectează atât ferita proeutectoidă. d. 1. Ca urmare. cantitatea de perlită este foarte mică şi ea se prezintă ca un eutectoid disociat. 8. 8. e.2%C.8%C. regăsindu-se cei trei constituenţi structurali specifici oţelului cu 0. 0. cât şi cea eutectoidă. 8.12%C. ferită poliedrică şi separări discontinue de cementită terţiară pe limita de grăunte feritic (fig. Fazele aflate în ↓ echilibru la începutul reacţiei eutectictoide se A determină la temperatura T6+ε. 0. c. Fig. constituentul structural Fe3CIII se referă numai la cementita terţiară separată din ferita proeutectoidă. ferita se găseşte sub 50% şi ca urmare se separă sub formă de reţea pe limita foştilor grăunţi de austenită.12%C. 300 x . volumul de perlită creşte şi eutectoidul nu mai disociază. deveniţi perlită (fig. numit perlită (notată P). 0.9 Microstructura de echilibru a oţelurilor: a. puţin deasupra P K S ↓ izotermei eutectoide. Aspectul microstructural al oţelurilor hipoeutectoide diferă în funcţie de cantitatea de carbon. pe conoda PS: FαP + AS. 8.10%C.

sunt date de conoda EC: AE +LC. Datorită vitezei rapide de răcire. ↓ Reacţia eutectică constă din descompunerea L reversibilă a soluţiei lichide cu compoziţie eutectică C 2 E F într-un amestec mecanic eutectic (notat E). V=1 L + Fe3CI F Led (P + Fe3C) E (A + Fe3C) A A + E + Fe3CII P S LC E + Fe3CI A+ Fe3CII P+ Fe3CII 3 727ºC E (AE + Fe3CF) V=0 AE Fe3CII +AS V=1 3 3’ K P (Fα + Fe3C) P + Led +Fe3CII y Led + Fe3CI L 6. Structura finală a oţelului este formată numai din perlită lamelară (fig. 8. fazele în echilibru. recristalizarea constă din transformarea prin reacţia eutectoidă a întregii cantităţi de austenită în perlită. pe conoda EF: AE + Fe3CF.11). sunt în echilibru fazele: AE ↔ LC ↔ Fe3CF. Fierul si aliajele fier-carbon 91 În oţelul eutectoid. austenita bogată în carbon îşi micşorează la răcire solubilitatea în carbon de-a lungul curbei ES. grăunţii de austenită cresc dendritic. V=1 La temperatura T2 (1148˚C). tinzând la compoziţia punctului eutectic C: L1→LC. 8. Cristalizarea primară (fig. pe izoterma eutectică ECF (fig. sub forma unei reţele de cementită secundară la limita grăunţilor de austenită. La temperatura T2+ε. Cristalizarea fontei albe hipoeutectice cu 3%C (y).9e). 8. T [°C] 1’ 1 L V=2 1 L D 1148ºC C A+L E 2 L1 2 2’ A+LE . 8. Led(P+Fe3C) E(A+Fe3C) t Led P Fe3CII AS Q 0x 0. când din soluţia lichidă suprasaturată în fier γ încep să se separe cristalite de austenită proeutectică. cu 3 %C Fe3CIII + FαQ.11 4. Austenita cu compoziţia iniţială dată de punctul 1’ (de pe conoda 11’) îşi modifică compoziţia de-a lungul curbei solidus.10) începe sub temperatura punctului lichidus T1. la începutul reacţiei eutectice.10 Cristalizarea fontei albe y. Fazele la sfârşitul reacţiei eutectice se caracterizează la T2-ε. La oţelul hipereutectoid. austenita rămasă se transformă cu subrăcire în eutectoidul perlită.67 P (Fα + Fe3C) V=0.0218 2. Ca urmare. tinzând spre compoziţia punctului E: A1’→ AE. În intervalul T1-T2. 8.8. Structura finală este formată din cementită secundară în reţea şi perlită (fig. 8. alcătuit din C ↓ ↓ austenită cu compoziţie E şi cementită eutectică cu A Fe3CE compoziţia punctului F: Fig. specifică fontelor albe.77 Fe 0. austenita separă carbonul în exces.3 → %C Fe3C FαP Fig. atât lichidul cât şi austenita se îmbogăţesc în carbon: lichidul iniţial cu compoziţia punctului 1 îşi modifică compoziţia de-a lungul liniei lichidus. La 727˚C.9f).11 Izoterma eutectică LC ↔ E (AE + Fe3CEF) .

c. Pe diagramă sunt trecuţi constituenţii din sistemul stabil: grafitul primar GI cristalizează după linia C’D’. fig. 8. 8. Cristalizarea începe cu subrăcire la temperatura punctului lichidus. austenita îşi micşorează solubilitatea în carbon de-a lungul curbei ES. 8. 8. Lichidul îşi micşorează conţinutul de carbon tinzând spre concentraţia eutectică C. eutecticul se transformă într-un amestec mecanic de perlită. cementită secundară şi eutectică. Transformările din intervalul T2-T3 afectează atât austenita proeutectică. Structura finală a acestei fonte va conţine perlită cu aspect dendritic. din ferita eutectoidă se separă cementită terţiară.12c). Austenita îşi modifică astfel compoziţia. 3%C. lichidul LC rămas se transformă în eutectic. prin deplasarea liniilor de separare a cementitei la temperaturi mai ridicate şi la concentraţii mai reduse în carbon. Fig. c. Procesele de recristalizare. Atac nital 2%.15a). Nu s-a constatat practic separarea grafitului terţiar. conţine: AE + E (AE + Fe3CEF). În figura 8. La 1148˚C. 4. În urma reacţiei eutectoide. Punctul D’ corespunde temperaturii de topire a grafitului. În intervalul T2-T3. 8. structura devine: P+ Fe3CII+Led Sub T3.12b). pe cementita eutectică preexistentă. La o fontă eutectică. Structura finală conţine numai grăunţi de ledeburită (fig.5 Diagrama de echilibru stabil Fe – grafit Diagrama Fe-grafit se obţine din diagrama Fe-Fe3C. dar cu prim.12 Microstructura fontelor albe: a. întreaga cantitate de lichid suferă reacţia eutectică. 8. 8. care se numeşte ledeburită (notată Led): AS ↔ P (FαP + Fe3CeK) E (AS + Fe3CII + Fe3CE) ↔ Led (P + Fe3CII + Fe3CE) La T3-ε. figurată cu linie continuă. cristalizarea începe prin separarea din lichidul bogat în carbon a unor cristale platiforme (aciculare în secţiunea metalografică) de cementită primară. cementită secundară pe limita de grăunte şi ledeburită (fig. care depăşeşte 3500˚C.10. cât şi pe cea eutectică. grafitul eutectoid Ge la izoterma P’S’K’. grafitul secundar GII după linia E’S’. Transformarea nu este sesizabilă microstructural. afectează austenita eutectică. T1. Austenita separă carbonul în exces sub formă de cementită secundară la limita grăunţilor de austenită. S-a studiat cristalizarea unei fonte cenuşii hipoeutectice cu 3%C. deoarece are loc în interiorul perlitei. la sfârşitul reacţiei eutectice (T2-ε). a. atât lichidul cât şi austenita se îmbogăţesc . transformându-se în perlită.13 se reprezintă cu linie întreruptă diagrama Fe-grafit suprapusă pe diagrama Fe-Fe3C. fără separarea unei faze proeutectice. 5%C. care separă cementită secundară apoi se transformă în perlită. de la AE tinzând la AS. Structura fontei la T3+ε este alcătuită din: AS+Fe3CII+E (AS+Fe3CII+ Fe3CEF) Sub temperatura T3 austenita cu compoziţia eutectoidă AS suferă reacţia eutectoidă. prin formarea dendritelor de austenită proeutectică (fig. b. care prin recristalizare ca şi la aliajul y devine ledeburită.8. grafitul eutectic GE la izoterma E’C’F’. b.12a). Structura finală conţine cementită primară şi ledeburită (fig. Ca urmare. a. La fonta hipereutectică.3%C. Fierul si aliajele fier-carbon 92 Structura fontei. aceleaşi ca la aliajul y. Punctele sunt notate cu aceleaşi litere ca la diagrama Fe-Fe3C.

8. Austenita îşi modifică continuu compoziţia de-a lungul curbei E’S’. Dacă fonta conţine Si >1.26 GI + Etr L’ L 6. austenita îşi micşorează solubilitatea în carbon şi separă carbonul în exces sub formă de grafit secundar.15 a. ( Cristalizarea fontei cenuşii feritice cu 3%C E (A +G) ) G A L a. structura fontei va conţine o masa metalică feritică în care sunt separări de grafit lamelar: Fα + G (fig. 8. obţinându-se . care favorizează maclări multiple şi schimbarea direcţiei de creştere. care se depune pe grafitul eutectic separat anterior. Ge: AS’ ↔ e (FαP’ + GeK’) Datorită condiţiilor dificile de germinare a grafitului în faza solidă. 8. are loc reacţia eutectică. tinzând spre compoziţia eutectică C’.68 → t Fe → %C G Fig.5%. Fonta cenuşie feritică cristalizează în totalitate după diagrama Fe-grafit. grafitul se dezvoltă în spaţiu sub formă de foiţă.15b). unde G = GE+ GII+Ge.67 AS’ ↔ e(FαP’ + GEF’) E(AS’ + G) ↔ Etr (Fα+G) V=0 Fα Fα+G V=0 Q’ 0 0. Foiţele sunt interconectate şi curbate asemenea petalelor unei flori (fig. transformându-se într-un eutectoid alcătuit din ferită α şi grafit eutectoid. Apar tensiuni interne.14 Diagrama de echilibru stabil Fe-grafit. atunci se manifestă efectul grafitizant al siliciului. b.22a). de la compoziţia punctului 1’ tinzând spre compoziţia E’. Sub T3. La temperatura T3. pentru că are viteza de creştere maximă în planul bazal şi minimă perpendicular pe acesta.14. GE: LC’ ↔ E (AE’ + GEF’) În interiorul coloniei. Fierul si aliajele fier-carbon 93 în carbon: lichidul îşi modifică compoziţia de-a lungul curbei lichidus de la compoziţia punctului 1. Pe izoterma E’C’F’. grafitul are aspect lamelar. În planul metalografic. În intervalul T2-T3. forma spaţială a grafitului eutectic. fig. austenita rămasă suferă reacţia eutectoidă. GII.8. Fig. grafitul eutectoid se separă pe grafitul eutectic şi secundar preexistent. în condiţiile unei viteze de răcire foarte lente. la care soluţia lichidă rămasă interdendritic se transformă în colonii eutectice formate din austenită şi grafit eutectic. D’ 1’ 1 ↑ T L L + GI C’ L. iar austenita după curba solidus. 8. b. tinzând spre compoziţia eutectoidă S’ (AE’ → AS’). V=2 1 ↑ E’ L+A 2 1154ºC 2’ L1→ A + LC’ V=1 2 2’ F’ E (A + G) T [ºC] A A + E + GII 3 3’ 738ºC GI + E LC’↔E(AE’+GEF’) V=0 K’ 3 AE’ → GII+ AS’ V=1 3’ Fα P’ S’ e (Fα+Ge) e + Etr + GII 2. Structura primară a fontei cenuşii hipoeutectice.08 3 4. 8. deoarece dezvoltarea grafitului în masa austenitică nu este liberă.

ambutisare. după compoziţia chimică: . . . Viteza de coroziune fără protecţie anticorozivă este de 0.oţeluri carbon (nealiate). Aceste fonte nu sunt utilizate practic. P<0. la viteze mai mari de răcire. se pot diferenţia: oţeluri: necalmate cu < 0. Având o mare diversitate de de compoziţii chimice. provenind din austenita proeutectică. obţinându-se fonta cenuşie perlitică. care conţine o cantitate mai redusă de grafit corespunzătoare grafitului eutectic şi secundar (fig. .07 .17 %Si. cât şi a unei cantităţi de cementită secundară. presare.gamă largă de proprietăţi şi de utilizări. matriţare). austenita se transformă în perlită. 8. iar cementita eutectoidă se descompune parţial în ferită şi grafit. tranziţia la sistemul Fe-Fe3C asigură atât stabilitatea perlitei. 8. Caracteristici. Dacă viteza de răcire rapidă se introduce de la temperaturi superioare izotermei eutectoide. Oţelurile pot fi prelucrate prin turnare. se va regăsi în structura finală ca separări la limita grăunţilor de perlită. Si<0. forjare.8.80%.0. 2. semicalmate cu 0. 3. 8. dezoxitate suplimentar cu Al. Se obţine fonta cenuşie perlito-cementitică.045%.02mm/an şi se poate îmbunăţăţi prin tratamente termochimice.posibilităţi de refolosire prin retopire.22c). mecanice. de cuptor electric şi de convertizor. care conţin Fe.preţ de cost scăzut. Atunci când la nivelul izotermei eutectoide se aplică o viteză mare de răcire. termochimice. turnate. proprietăţi mecanice şi fizico-chimice la temperaturi extreme şi presiuni mari. prezintă o creştere liberă şi adoptă forma de placă în spaţiu. Se obţine fonta cenuşie ferito-perlitică. calmate. numită şi pestriţă (fig. Fierul si aliajele fier-carbon 94 structura feritică mai economic. Astfel duritatea unui oţel nealiat poate varia de la 80HB pentru oţelul feritic în stare recoaptă la 650HB pentru oţelul eutectoid călit la martensită. laminate sau trase la rece. 8. S<0.6 Oţeluri.posibilităţi de asamblare în construcţii mecanice complexe sau compuse. respectiv de ac în planul metalografic.prelucrabilitate tehnologică multiplă şi uşoară. Oţelurile reprezintă un material tehnic de largă utilizare datorită proprietăţilor sale remarcabile: . Cementita secundară. Când viteza de răcire la nivelul izotermei eutectoide este moderată. Austenita se transformă în perlită. tratamente termice. . după modul de elaborare sunt oţeluri de cuptor Siemens-Martin.07 %Si. structuri şi domenii de aplicare se folosesc clasificări parţiale după mai multe criterii: 1. aliere.055%. deformare plastică la cald (laminare. după starea de livrare sunt oţeluri laminate la cald (cojite sau necojite). deformare la rece (laminare. Cu<0. Prin aliere şi tratament termic se pot obţine proprietăţi electrice. magnetice şi de rezistenţă la coroziune remarcabile. Cum acesta se separă din faza lichidă.22d). . presare. aşchiere. . calmate cu > 0. Aceasta este situaţia fontelor cenuşii utilizate industrial. C şi elemente însoţitoare permanente: Mn<0. extruziune). Prin aliere.030%. termomecanice se pot obţine variaţii mari ale proprietăţilor mecanice. În funcţie de gradul de dezoxidare cu Si. Descompunerea cementitei este confirmată de poziţionarea feritei în vecinătatea grafitului (fig.22b). transformările se desfăşoară după diagrama Fe-Fe3C.5%. Fontele cenuşii hipereutectice se caracterizează prin separări grosiere de grafit primar. forjate. tragere.durabilitate în condiţii atmosferice şi temperaturi normale. sudare. acoperiri de protecţie.17 %Si. Clasificare.

6. peste 10% elementelor de aliere. C. pentru construcţii metalice şi mecanice.4%C.8%C. după duritate: oţeluri extramoi sub 0. care variază cu conţinutul de carbon. pentru că la conţinuturi mai mari de carbon cementita secundară se separă ca reţea continuă la limita grăunţilor de perlită. care determină mărirea durităţii. perlita – rezistenţă. elasticitate şi duritate. În domeniul hipoeutectoid. stricţiunea Z) şi de tenacitate (rezilienţa KCU). În domeniul hipereutectoid apare cementita secundară. 5.7-0. . După gradul de aliere acestea pot fi: slab aliate. Al>0. care lucrează în condiţii deosebite de temperatură. 4.8. cu efect fragilizant. se măreşte cantitatea de perlită şi scade cea de ferită.16 se prezintă influenţa carbonului asupra proprietăţilor mecanice. fragilitate Perlita 800 200 10 Rezistenţă mecanică. dar reducerea plasiticităţii şi tenacităţii. Ti etc. refractare. medii agresive sau care au proprietăţi fizice deosebite (oţeluri inoxidabile. Cr. înalt aliate.5%. Mn>0. Mo.2 se observă că ferita imprimă oţelurilor plasticitate. care în afară de Fe.8%C. feromagnestism Fe3C 40 800 0 Duritate. semimoi cu 0.7%C. (89%Fα+11%Fe3C) elasticitate. cementita – duritate şi fragilitate. tenacitate şi feromagnetism. destinate confecţionării sculelor de prelucrare.1-0. Fierul si aliajele fier-carbon 95 . presiune.5%. după structura de echilibru (recoaptă). Tabelul 8. extradure peste 0.7. magnetice. odată cu conţinutul în carbon. creşterea conţinutului de carbon produce mărirea indicatorilor de rezistenţă (rezistenţa la tracţiune Rm. Din tabelul 8. care lucrează în condiţii normale de solicitare mecanică. . rezultată prin încălzire la 900-950˚C şi răcire în aer ( numai pentru oţeluri aliate).25%C. Influenţa carbonului Proprietăţile oţelurilor carbon în starea de echilibru depind de natura şi cantitatea fazelor şi a constituenţilor structurali de echilibru (diagramele de faze şi structură din figura 8.25-0. duritatea Brinell HB). Aceasta se corelează cu faptul că. termică şi chimică.5 la 10% elementelor de aliere.8%. dacă suma elementelor de aliere este sub 2. electrotehnice.). şi elemente însoţitoare permanente conţin elemente de aliere: Si>0.9-1%C. Rezistenţa la tracţiune prezintă un maxim la 0. după destinaţie: .1%. W. moi cu 0.14). .oţeluri aliate. tenacitate. dure cu 0. semidure cu 0.2 Proprietăţile mecanice ale constituenţilor structurali Rezistenţa la Duritatea Alungirea Constituentul tracţiune Rm Brinell HB la rupere A Proprietăţile transmise [N/mm2] [daN/mm2] [%] aliajelor Ferita α 280 80 50 Plasticitate. respectiv scăderea celor de plasticitate (alungirea specifică la rupere A.1%C. foarte dure cu 0. duritate Ledeburita 635 0 Duritate şi fragilitate (40%P+60%Fe3C) În figura 8. Ni. obţinută prin răcirea lentă în cuptor (pemtru oţeluri carbon şi aliate) sau după structura în stare normalizată (forjată sau laminată). 8. V. de la 2.oţeluri cu proprietăţi speciale.oţeluri de construcţie.6-0. mediu aliate. pentru magneţi permanenţi etc. pentru organe de maşini şi piese.4-0.oţeluri pentru scule.6%C.Influenţa carbonului şi a elementelor însoţitoare permanente asupra structurii şi proprietăţilor oţelurilor carbon a.

12 Fig. contribuind la formarea fibrajului de deformare plastică şi la anizotropia proprietăţilor mecanice. Influenţa elementelor însoţitoare permanente Oţelurile tehnice sunt aliaje polinare.8 1. . Siliciul provine din fonta brută. Mn. . siliciul o durifică. Manganul este limitat la 0. se măreşte cantitatea de cementită şi ca urmare se măresc rezistivitatea electrică ρ. S). sulfuri (MnS).16 se prezintă influenţa carbonului asupra unor proprietăţi fizice. Mn + FeO → MnO + Fe Mn + FeS → MnS + Fe Prin substituţia fierului în sulfura de fier. plasticitate şi tenacitate a oţelului. Siliciul se găseşte sub 0.2 → C[%] Hc µmax Br [Gs] 27000 23000 19000 15000 11000 7000 µmax 600 500 400 300 200 100 0 Z 0 0.din reacţii cu faza gazoasă la elaborare sau turnare (O. care conţin elemente însoţitoare permanente în cantităţi mici. distribuite pelicular la limita grăunţilor de austenită reprezintă o barieră mecanică.Z KCU [%] [J/cm2] HB 60 24 Rm 50 20 40 30 20 10 0 16 12 8 4 0 Hc ρ [Oe] [Ωmm 30 0 /m] 25 20 15 10 5 0. Rezultă o granulaţie secundară fină şi mărirea caracteristicilor de rezistenţă. 2MnO.4 Br 0. mărind rezistenţa şi duritatea oţelului.2 → C[%] A A. N. zgură şi dezoxidarea oţelului la elaborare. Si + 2 FeO → SiO2 + 2 Fe Siliciul se găseşte în oţel dizolvat în ferită sau sub formă de incluziuni nemetalice (oxizi sau silicaţi). mărind duritatea şi rezistenţa oţelului. care împiedecă creşterea granulaţiei austenitice la tratamentul termic sau la deformarea plastică la cald. câmpul coercitiv Hc şi se reduc permeabilitatea magnetică µ şi inducţia magnetică remanentă Br.în urma reacţiilor de dezoxidare (Si.24 0.28 0.8 1. Al). Fierul si aliajele fier-carbon 96 În figura 8. Prin dizolvare în ferită. Manganul se dizolvă în cementită.din imposibilitatea eliminării lor totale la elaborare (P.20 0. silicaţi (MnO.16 Influenţa conţinutului de carbon asupra unor proprietăţi mecanice şi fizice b. De .8.SiO2).SiO2. Aluminiul este limitat la 0.8%.4 0. Mn elimină fragilitatea la cald a oţelului. Se introduce la elaborare pentru dezoxidarea suplimentară a oţelului.03%. HB Rm [daN/mm2] 300 120 250 200 150 100 50 0 100 80 60 40 20 0 KCU 0 0.32 0. căptuşeala cuptorului de elaborare. Aceste elemente provin: . În oţel Mn se găseşte sub formă de incluziuni nemetalice ca: oxizi (MnO).16 ρ 0 0. Se adăugă la elaborare oţelului în scopul dezoxidării şi desulfurării acestuia. H). 2Al + 3 FeO → Al2O3 + 3Fe Particulele submicroscopice de Al2O3.5% în oţelurile carbon. La creşterea conţinutului de carbon scade cantitatea de ferită. 8. care pot influenţa sesizabil proprietăţile oţelurilor.

Oxigenul provenit de la elaborare se poate găsi în oţel sub forma oxidului de fier FeO (wüstita).SiO2.3%P oţelul este foarte fragil. deoarece reţeaua de eutectic intercristalin nu prezintă suficientă plasticitate. formând sulfura de fier. Fragilitatea oţelului la deformarea la cald se elimină prin desulfurare cu mangan.15-0. Incluziunile oxidice sau silicaţii exogeni sunt incluziuni neplastice. care este plastică şi cu temperatură de topire ridicată (1610˚C).2-0. Al2O3. Provine la elaborare din contactul oţelului topit sau la operaţiile de încălzire din contactul oţelului solid cu atmosfera oxidantă. cât şi sub forma oxizilor elementelor dezoxidante: MnO.03%) se obţin la elaborarea în cuptoarele Martin bazic şi electric. În oţelul deformat plastic. În oţelul fosforos pentru piuliţe este un conţinut de 0. Oţelul care conţine FeS nu poate fi deformat plastic la cald. pentru că P împreună cu Cu măreşte rezistenţa la coroziune atmosferică. ceea ce produce o puternică deformare elastică a reţelei cristaline a fierului. formând incluziuni de silicaţi (2FeO. Sulful se limitează la maxim 0. cele plastice se alungesc şi împreună cu cele nedeformabile se distribuie în şiruri discontinue în direcţia efortului. Fierul si aliajele fier-carbon 97 asemenea aluminiul se introduce în oţelurile de ambutisare pentru a elimina îmbătrânirea mecanică a oţelului datorată azotului.055%.2SiO2) sau de spineli (FeO.10-0. Aceşti oxizi pot apare sub formă de incluziuni simple sau asociate. La conţinuturi relativ mici de sulf în oţel. Raza atomică a fosforului este mult mai mare decât a fierului. sulful reacţionează chimic cu fierul. deoarece prin efectul de fragmentare a aşchiilor P îmbunătăţeşte prelucrabilitatea prin aşchiere. 800-1200˚C.fragilitate la roşu în intervalul 800-1000˚C. La 0. Cele mai reduse conţinuturi în S (<0. 3Al2O3. Sulful nu se dizolvă în fier. Oxigenul este limitat la 0. deoarece fragilizează aşchiile şi îmbunătăţeşte prelucrabilitatea prin aşchiere. MnS. Oţelul are de asemenea o bună prelucrabilitate prin aşchiere şi o calitate deosebită a suprafeţei prelucrate. incluziunile fragile se sfărâmă. Provine din minereuri şi se îndepărtează la elaborare.15%P) la oţelurile prelucrate prin aşchiere pe maşini unelte automate. la temperatura 985˚C. Fosforul se dizolvă în ferită până la 1. deoarece în domeniul de laminare. Stratul superficial oxidat intergranular (sau ars) este fragil şi se rupe la deformare. eutecticul este disociat. Proprietăţile de utilizare sunt influenţate defavorabil de prezenţa incluziunilor nemetalice. sub forma unui eutectic E (Feγ + FeS). Acest fenomen poartă denumirea de fragilitate la rece. În absenţa manganului.4%P în scopul creşterii durităţii şi îmbunătăţirii rezistenţei la uzare.Al2O3). Se utilizează conţinuturi mai mari în fosfor (0. deoarece eutecticul topit lasă fără coeziune grăunţii de austenită. Fosforul este limitat în general la maxim 0. Se admite un conţinut mai mare de P în oţelurile pentru poduri. .30%S) în oţelurile prelucrate prin aşchiere pe maşini unelte automate. Sulfura de fier cristalizează ultima în procesul de solidificare al oţelului. Sulful este legat chimic în sulfura de mangan. Sulful provine din minereu şi din produsele de ardere ale combustibilului de la cuptoarele de elaborare. Sulful este în cantităţi mai mari (0. rezilienţa fiind nulă. SiO2. FeS. Ele pot constitui amorse de . CaO. cu efect de durificare şi scădere a tenacităţii oţelului. cu temperatura de topire de 1190˚C. care întrerup continuitatea masei metalice. dispus intercristalin.2%.8.045%.05%. Incluziunile contribuie astfel la formarea fibrajului de deformare şi la anizotropia caracteristicelor mecanice. sulful determină două tipuri de fragilitate la cald: . Oxigenul provenit din atmosfera de încălzire a pieselor şi semifabricatelor din oţel se găseşte sub forma de pelicule de FeO pe limita grăunţilor de austenită.fragilitate la temperaturi ridicate. în intervalul 1000-1200˚C. în timp ce silicaţii endogeni sunt incluziuni plastice. prezentându-se ca o reţea intercristalină de FeS.

Oţelurile nealiate turnate pentru construcţii mecanice de uz general. AlN. se produce după cca 16 zile şi este însoţit de o puternică durificare şi scădere a plasticităţii. Aceste tensiuni pot depăşi local limita de rupere a oţelului provocând apariţia de microfisuri. azotul se menţine dizolvat în ferită. determinând apariţia de sufluri. dizolvat intersiţial în ferită sau austenită.003% în fierul lichid. prezenţa suflurilor micşorează secţiunea utilă. prevăzute în SR ISO 3755:1995. datorită aspectului strălucitor. CO. Fulgii se formează la temperatura de 200˚C în piesele sau semifabricatele de dimensiuni mari. în timp apare tendinţa de separare spontană la temperatura ambiantă din ferita suprasaturată în azot a azotului în exces. tehnologia de prelucrare. din atmosfera cuptoarelor de încălzire sau de la decaparea cu acizi a suprafeţei semifabricatelor. CO2). hidrogenul micşorează tenacitatea oţelului. cu sau fără tratament termic final. var). ceea ce permite la răcire evacuarea în atmosferă. Prezenţa azotului are o deosebită importanţă mai ales la oţelurile cu conţinut redus de carbon sub 0. luminos. Hidrogenul se găseşte în oţeluri în stare atomică. Dacă după deformarea la rece şi recristalizarea oţelurilor. El poate proveni de la umiditatea unor materiale folosite la elaborare (ferosiliciu. Acest proces face ca oţelurile susceptibile de îmbătrânire să poată fi deformate plastic numai în primele 15-16 zile de la recristalizare. Procesul. care preia efortul. pentru scule şi cu destinaţie specială. oţelurile carbon se clasifică în: oţeluri pentru construcţie. În cazul curăţirii suprafeţei de oxizi prin decapare cu acizi. se prezintă în tabelul 8. unde îşi reface starea moleculară. Îmbătrânirea produsă de azot se poate elimina prin dezoxidare cu aluminiu. 8. De aceea.3 în corespondenţă cu mărcile din STAS .8 Destinaţia şi simbolizarea oţelurilor carbon După destinaţie. Solubilitatea azotului în Feα este maximă de 0. Azotul difuzează în oţel din atmosfera cuptorului. Solubilitatea hidrogenului în fier scade cu temperatura de la 0. Oxigenul se mai poate găsi în oţeluri turnate şi în stare gazoasă (O2. numit îmbătrânire mecanică. numite fulgi. care conţin hidrogen molecular. răcite rapid. Simbolizarea lor exprimă destinaţia.1% la 590˚C şi scade cu temperatura la 10-5 % la temperatura ambiantă. dizolvat în ferită la temperaturi ridicate. deoarece provoacă îmbătrânirea mecanică a oţelului. azotul se separă la răcire sub formă de Fe4N (faza γ’). La deformarea plastică a oţelului suflurile cu suprafaţa neoxidată se sudează prin presiune. hidrogenul rămas în oţel.8. caracteristicile mecanice sau conţinutul în carbon. hidrogenul dizolvat în exces formează sufluri de decapare. Sub ambele forme. Pot fi livrate în stare turnată sau laminată. Azotul este limitat la 0.03%Al întreaga cantitate de azot este legată chimic în nitrura de aluminiu. deformabile la rece. Formarea lor se elimină prin: evitarea umidităţii materialelor folosite la elaborare. pe suprafaţa de rupere a oţelului. la 0% la temperatura 200˚C. cu o puternică creştere de volum şi apariţia de tensiuni interne. Datorită diametrului atomic mic.15%C. La 0. prin răcirea lentă până la temperatura ambiantă sau prin menţinerea izotermă la temperaturi peste 200˚C până la evacuarea completă a hidrogenului în stare atomică. după deformarea plastică la cald.03% la oţelurile elaborate în cuptor electric. În piesele turnate. Hidrogenul este prezent în oţel în concetraţii de ordinul procentelor per million (ppm). difuzează la defectele structurale (limite de grăunte) sau la interfaţa cu incluziunile nemetalice. Fierul si aliajele fier-carbon 98 fisură la oboseală şi contribuie la ruperea fibruasă (la structura în şiruri) sau la ruperea în terase (la distribuţia în plăci a incluziunilor exogene masive). Dacă timpul de evacuare este insuficient. hidrogenul difuzează interstiţial cu uşurinţă în fier. fulgi sau sufluri.

FF SR EN 10025+A1: 1994. Tabelul 8.2 [MPa] 200 Rm [MPa] A min. sunt prezentate în tabelul 8. cu capacitate de deformare plastică la rece. care se livrează cu diferite clase de calitate şi grade de dezoxidare. pentru construcţii mecanice şi metalice. care reprezintă valoarea minimă a limitei de curgere exprimată în N/mm2 pentru grosimi ≤ 16mm. Simbolizarea cuprinde litera C urmată de două cifre care reprezintă conţinutul mediu în carbon în sutimi de procent.8.oţelul pentru construcţie şi prin litera E – oţelul pentru construcţii mecanice. conform SR EN 10025+A1: 1994 cuprind mărcile de oţeluri destinate fabricării produselor laminate la cald.18%C.valoarea minimă a energiei de rupere la -20˚C. care conţin sub 0. max. [%] 25 Z min. FN-calmate şi FFcalmate suplimentar cu Al. Sunt uşor prelucrabile prin aşchiere. G4 – cu alte caracteristici garantate (sudabilitate etc). Fierul si aliajele fier-carbon 99 600-82. urmată de călire şi revenire joasă.25 1. Cu<0. . de îndoire la rece şi valoarea minimă a energiei de rupere determinată la încercarea de încovoiere prin şoc la 20˚C. 0. Exemplu: 200-400W SR ISO 3755:1995.caracteristicile de tracţiune. Sunt prevăzute patru clase de calitate.G1 . cu o largă utilizare fără alte deformări plastice la cald sau tratamente termice. Mărcile de oţeluri se simbolizează prin indicarea valorii minime garantate a limitei de curgere şi a rezistenţei la tracţiune.00 230-450 OT 450-3 230 450-600 22 230-450W 0. Oţelurile de uz general şi de calitate pentru construcţie. după normalizare şi detensionare sau după normalizare. JO valoarea minimă a energiei de rupere la 0˚C. sub formă de laminate plate şi bare forjate. G2 . G3.4 sunt indicate mărcile prevăzute în acest standard. Mărcile de oţeluri se simbolizează prin litera S . în corespondenţă cu mărcile din STAS 880-88. Litera W indică mărcile cu capacitate uniformă de sudare.20 340-550 OT 550-3 340 550-700 15 340-550W 0. K2 .JR . care se livrează în stare recoaptă. V <0. În tabelul 8. Rp 0. Sunt oţeluri hipoeutectoide.15%. Se supun îmbogăţirii superficiale în carbon.045%P.50 Notă: Mărcile W conţin: Ni<0.5. urmată de trei cifre. urmate de litera E (dacă sunt oţeluri superioare cu conţinut .oţeluri necalmate.020-0. Cr<0.Mo<0. respectiv cu diferenţă de valoare a energiei de rupere pentru K2. Sunt oţeluri de calitate superioare.045%S.25 1.40%. Gradul de dezoxidare se notează: FU.oţeluri necalmate.oţeluri cu altă stare decât cea necalmată.4%. Oţelurile de calitate nealiate de cementare prevăzute în SR EN 10084:2000.20 270-480 OT 500-3 270 480-630 18 270-480W 0. prin impunerea compoziţiei chimice şi limitarea sumei elementelor reziduale. pentru obţinerea unui strat superficial dur şi rezistent la uzură asociat unui miez tenace. Caracteristici mecanice ReH. cu mărcile corespondente din STAS 500/2-80 şi principalele domenii de utilizare. max.25 1.05%. 0. Sunt cele mai ieftine oţeluri. Sunt oţeluri hipoeutectoide. [%] 40 31 25 21 KV min [J] 30 45 25 45 22 20 200-400 OT 400-3 400-550 200-400W 0. urmată de clasa de calitate şi gradul de dezoxidare. care garantează: .25 1. călire şi revenire.3 Oţeluri nealiate turnate pentrru construcţii mecanice de uz general Marca de oţel SR ISO 3755:1995 Marca de oţel STAS 60082 Compoziţia chimică [%] C Mn max.35%. sudabile. J2. Exemplu: SR235 J2G3.

FF S355J2G4. lanţuri.FN S275J2G3. căi de rulare.4kf OL 44. S235 JR. rezervoare. melci pentru transport.50 1.1 OL 37. roţi melcate. Elemente de construcţii metalice sudate.70 130210 125210 E335. Fierul si aliajele fier-carbon 100 redus de S şi P) sau de litera R (dacă conţinutul de S este controlat).FF S355JK2G4. HB* Exemple de domenii de utilizare Elemente de structuri metalice de uz general supuse la solicitări mici şi moderate: plăci de fundaţie.24 - 1.19 0. clicheţi. piuliţe.21 0.3kf OL 52.035 ≤0.4kf OL 52. cuplaje.19-0.3k OL 44.13 0.3kf OL 44.FN OL 60 - - 135227 135235 E360. arbori pentru pompe şi turbine.23-0. Elemente de construcţii metalice puternic solicitate: stâlpi pentru linii electrice aeriene.4kf OL 37.4kf OL 50 0. pene de ghidare.21-0. stâlpi.3kf OL 37.FF S355JK2G3. şuruburi de precizie.2 OL 37.19 0.2k OL 44. detensionare.30 0. poduri.8.1 Compoziţia chimică pe produs [%] C max. FN OL 37. 143 Domenii de utilizare Piese cementate cu rezis-tenţa redusă în miez: şaibe. recoacere Tabel 8.3k OL 37.035 HB max . FN S235JO.FN S355JO.21 0.24-0.19 0.60 1. nituri. Exemplu: C10E SR EN 10084:2000. roţi dinţate pentru viteze periferice moderate. fusuri pentru prese.23-0. balustrade. macarale. Mn max.24 0.27 0. rame. plase sudate pentru beton armat. supuse la solicitări mecanice relativ ridicate şi care trebuie să prezinte o suficientă garanţie la ruperea fragilă. supape. rezervoare de mare capacitate Elemente de construcţii mecanice supuse la solicitări ridicate: bare de tracţiune.25 0. pene.4kf OL 52. şuruburi de precizie. roţi dinţate pentru viteze periferice mici Elemente de construcţii mecanice supuse la solicitări mai ridicate arbori drepţi şi cotiţi.3k OL 52.21-0.FN OL 70 - - Notă: * Duritatea pieselor din oţel laminat sau forjat după tratamentul termic primar de normalizare.0200.035 0.4kf OL 52. Piese cementate cu rezistenţa redusă C15E OLC15X 149 .FF S275J2G4.24 0.FF E295.23-0.25 0. flanşe la recipiente de joasă presiune.12 0. FN S235 J2G3. Organe de maşini supuse la uzură: arbori canelaţi.040 0.24 0. FF S235J2G4. roţi de lanţ. parapete pentru scări. 110180 Elemente de construcţii metalice sudate sau îmbinate prin alte procedee: ferme.24 0.21 0.2k OL 52.23-0. Tabel 8.23 0. armaturi.5 Oţeluri carbon de calitate pentru cementare Marca SR EN 10084: :2000 C10E C10R Marca de oţel STAS 880-88 OLC10X OLC10XS Compoziţia chimică pe oţel lichid [%] C Mn Pmax S 0. bucşe şi role pentru lanţuri de tracţiune.30 0. menghine. culbutoare. structuri portante de maşini şi utilaje.FN S355J2G3.FN S275JO.FF S275JR.035 ≤0. tiranţi. FU S235JRG2. şasiuri la autovehicule. FU S235JRG1.07 0. lanţuri. discuri. batiuri sudate. flanşe. cuie de centrare. furci.25 0.60 0. cârlige de macara.4 Produse laminate la cald din oţeluri de construcţie nealiate Marca de oţel SR EN 10025 +A1: 1994 S185 Marca STAS 500/2-80 OL 32.FF S355JR.23-0. suporţi. arbori drepţi şi cotiţi.

bolţuri de lanţ. max.035 ≤0. bandaje. Fierul si aliajele fier-carbon C15R C16E C16R OLC15XS 0.040 0. pârghii. volanţi. Sunt prevăzute 3 clase de calitate: 1 pentru oţelurile carbon de calitate. chei. Piese tratate termic de rezistenţă ridicată şi tenacitate medie: discuri de turbină.18 0.045%P.47 0.17 0.040 ≤0.44 0. arbori. pene de ghidare. care indică clasa de calitate.045 ≤0. cilindri de prese.035 ≤0. Piese tratate termic utilizări diverse construcţia de maşini. urmată de litera C şi de două cifre. Oţelurile de calitate nealiate pentru călire şi revenire prevăzute în SR EN 10083-1:1994 şi SR EN 10083-2:1995. buloane. Sunt oţeluri de calitate şi superioare.40 0. bucşe. slab solicitate: axe.045%S.035 0.040 0.045 0. biele. bandaje.70 0. 2 pentru oţelurile carbon de calitate superioare cu conţinut redus de sulf şi fosfor.80 0.60 0. Piese tratate termic.0200.60 0.22 0. melci.040 0. De exemplu: 1 C 45 SR EN 10083-2:1995.040 ≤0.90 0. cu în N CR N CR N CR N CR N CR Piese tratate termic mediu solicitate: arbori cotiţi cu dimensiuni mici. bucşe.035 N CR N CR ≥650 750900 ≥680 800- . sunt prezentate în tabelul 8.040 0. flanşe. dar fără 1 C 50 2 C 50 3 C 50 1 C 55 2 C 55 OLC50 OLC50X OLC50XS OLC55 OLC55X 0.040 ≤0. coroane.040 ≤0.52 0.040 0. 0.0200. 3 pentru oţelurile superioare cu conţinut de sulf controlat.50 0. care reprezintă conţinutul mediu în carbon în sutimi de procent. Piese tratate termic cu rezistenţă ridicată.17-0. care conţin 0.34 0. manşoane.80 0. arbori cotiţi.040 ≤0.035 0.035 0. roţi cu clichet.50 0.6 Oţeluri de calitate nealiate pentru călire şi revenire Marca SR EN 100831:1994 2:1995 1 C 22 2 C 22 3 C22 1 C 25 2 C 25 3 C 25 1 C 30 2 C 30 3 C 30 1 C 35 2 C 35 3 C 35 1 C 40 2 C 40 3 C 40 1 C 45 2 C 45 3 C 45 Marca de oţel STAS 880-88 OLC20 OLC20X OLC20XS OLC25 OLC25X OLC25XS OLC30 OLC30X OLC30XS OLC35 OLC35X OLC35XS OLC40 OLC40X OLC40XS OLC45 OLC45X OLC45XS Compoziţia chimică pe oţel lichid [%] C Mn P S max 0.55 0.045 0. Piese cementate cu rezistenţa redusă în miez: bolţuri.040 0.50 0.18 0.020-0.6 în corespondenţă cu STAS 880-88.045 ≤0.035 0.040 101 156 în miez: bolţuri.040 0. butuci sudaţi pentru roţi.50 0.040 Stare Rm [MPa] ≥430 500650 ≥470 550700 ≥510 600750 ≥550 630780 ≥580 650800 ≥620 700850 Domenii de utilizare N CR Piese cementate cu rezistenţa redusă în miez: bolţuri.29 0.0200.035 ≤0. coroane dinţate.0200.42 0. 0. pentru obţinerea unor piese cu rezistenţă mecanică şi tenacitate ridicate. arbori.040 ≤0.90 0.0200. Sunt oţeluri supuse tratamentului termic de îmbunătăţire (călire şi revenire înaltă).70 0.80 0. biele.0200. Piese tratate termic puternic solicitate: roţi dinţate.32 0.80 0.035 ≤0.040 0.8.24 0.045 0.40 0.60 0.045 ≤0. Tabel 8.39 0. Piese tratate termic cu utilizări diverse în construcţia de maşini.035 0.60 0.035 0.37 0.035 0.0200. Simbolizarea cuprinde o cifră. şaibe. şaibe.0200.60 0.50 0.90 0. pene de ghidaj.035 ≤0.045 ≤0.035 ≤0.035 0.045 0.12 0.035 0.65%C.040 ≤0.27 0.0200.035 0.035 0.

42 0. sârmă trefilată pentru arcuri.30 0. Stabilitatea termică a structurii este limitată de temperatura de revenire la 180˚C. tije. dălţi pentru minerit şi cioplit piatră.42-1.045 ≤0. cojite sau şlefuite destinate confecţionării sculelor. punctatoare. scule de aşchiat metale moi. scule pentru prelucrarea lemnului. Valorile rezistenţei la tracţiune sunt pentru produse cu diametru sau grosime ≤ 16mm. scule de tâmplărie.10 0.10 0. cleşti pentru sârmă. cu tenacitate mare şi duritate suficientă: burghie. între10-15mm diametru călirea este superficială în limita a 5mm. dălţi.040 ≤0.85 0.90 0. ace de trasat.7. scule de tragere la rece a metalelor. scule de aşchiat oţeluri moi. matriţe pt. bucşe elastice.40 207 60 OSC10 C105U OSC11 1.040 N ≥710 Piese tratate termic cu 2 C 60 OLC60X 0. poansoane. Sunt oţeluri care conţin 0. cuţite pentru lemn.80 0.75 0. maşini unelte.30 Mn 0. matriţe pentru îndreptare. conform SR EN ISO 4957:2002. cu tenacitate mare şi duritate mijlocie: burghie pentru ciocane perforatoare. folosite cu tratamentul termic final de călire şi revenire joasă.035 CR 850proprietăţi de rezistenţă 3 C 60 OLC60XS 1000 ridicată combinată cu elasticitate: excentrice. Oţelurile carbon pentru scule. Exemplu: C80U SR EN ISO 4957:2002 Tabelul 8. piese pentru masini textile. cuţite pentru maşini agricole. cu tenacitate mare şi duritate mijlocie: burghie pentru metale semidure. care indică conţinutul de carbon în sutimi de procent şi litera U. matriţe pentru ambutisare.85 Si 0.95 0.10 0. fierăstrae mecanice.7 Oţeluri carbon pentru scule Marca de oţel SR EN ISO 4957: 2002 C45U C70U C80U Marca de oţel STAS 170090 OSC 7 OSC 8 Compoziţia chimică (%) C 0.57 0.040 950 102 solicitări mari la şoc: pinioane.40 212 61 .8.40 0.25%C. vârfuri de centrare pt.0200. Fierul si aliajele fier-carbon 3 C 55 OLC55XS 0. scule de debavurat la cald.00 1. Mărcile şi domeniile de utilizare sunt prezentate în tabelul 8. articole de bucătărie. roţi dinţate. După călire ating duritatea superficială minim 54-62HRC. Notă: N. caliber.15 0.30 0. came.10 0. foarfece. pentru că numai sub 10mm diametru se călesc complet în volum. C90U OSC 9 0.10 0.65 0. 1 C 60 OLC60 0. Scule supuse la lovituri.60 0.normalizare.10 0.10 0. dornuri de mână. iar peste 50mm diametru se călesc în limita a 2mm.0200. piese pentru maşini textile Scule supuse la lovituri mici: role de roluit materiale metalice.035 0. Se simbolizează cu litera C (oţel carbon de calitate) urmată de una sau două cifre.40 0. şurubelniţe. bandaje.10 0. foarfece pentru tablă.65 0.40 HB max. CR – călire şi revenire înaltă. călit 54 57 58 Domenii de utilizare Scule supuse la lovituri şi şocuri. forjate şi trase. Recopt 207* 183 192 HRC min.60 0. piese de uzură pentru maşini textile. Scule care nu sunt supuse la lovituri puternice: burghie pentru perforat roci dure.75 0.. care indică domeniul de utilizare-scule.10 0. oţeluri moi sau mase plastice. Scule supuse la la lovituri. cuprind oţeluri prelucrate prin deformare plastică la cald sau la rece sub formă de produse laminate. nicovale pentru forjat scule.50 0. Sunt oţeluri cu călibilitate redusă.30 0.

instrumente chirurgicale. separate de un strat intermediar cu structura de fontă pestriţă. respectiv primare. Din această cauză fontele cenuşii conţin carbon liber sub formă de grafit (CG): Ct = CS + CG + CFe3C. rezistenţa la compresiune 2500 N/mm2. Datorită ledeburitei (amestec mecanic de 40% perlită şi 60% cementită) cât şi a cementitei secundare. rezistenţa la tracţiune 120-150 N/mm2. Ct = CS + C Fe3C Prezenţa cementitei determină aspectul luminos al suprafeţei de rupere şi denumirea fontei. Nu prezintă grafit CG = 0.10 0. Cantitatea totală de carbon (Ct) se găseşte o mică parte dizolvată în fier (CS) şi restul legată chimic în cementită (C Fe3C). O fontă albă hipoeutectică. bile pentru mori de măcinat.10 Fonte cenuşii Fontele cenuşii cristalizează parţial sau în totalitate după sistemul stabil Fegrafit.10 0.3%C şi au microstructura alcătuită din perlită. . Mo. se aplică o recoacere la 500-550˚C. roţi cu obada dură. casante. principala utilizare industrială a fontelor albe. neaşchiabile. fontele albe sunt foarte dure. fonta eutectică cu ≈ 4.67%C şi au în microstructură cementită primară şi ledeburită. ceeace asigură un strat superficial dur de 12-30mm grosime. Fonta albă constituie de asemenea materia primă pentru obţinerea fontelor maleabile.15 1.11-4. roţi de vagoane. cu muchii de tăiere foarte ascuţite. care conţine 50-60% perlită (liberă şi eutectică) şi în rest cementită. care le asigură un interval de solidificare redus. care cristalizează după sistemul metastabil Fe-Fe3C în condiţiile unor viteze rapide de răcire sau în prezenţa unor elemente antigrafitizante (Mn. Piesele se toarnă în forme metalice. alezoare.25 0. cu utilizare limitată. fonte hipereutectice.12): fonte hipoeutectice. care conţin 4. Aceste proprietăţi determină rezistenţă la uzură abrazivă. pile. Cele mai bune proprietăţi de turnare (fluiditate. Din această cauză îşi găsesc utilizare doar fontele hipoeutectice. Cr.40 217 62 103 Scule cu duritate deosebită. are duritatea Brinell 440-500 daN/mm2. piese de uzură pentru maşini textile. cu structură de fontă albă.30 0. Cu cât creşte conţinutul de carbon. segregaţii minime) corespund aliajelor cu un conţinut de carbon în apropierea punctului eutectic. Pentru detensionare. burghie. V) şi absenţa celor grafitizante. ledeburită şi cementită secundară. alungirea specifică la rupere 0%. în prezenţa elementelor grafitizante şi în absenţa celor antigrafitizante. Din punct de vedere al compoziţiei chimice şi structurii sunt (fig. 8. Fierul si aliajele fier-carbon C120U OSC 12 1. Sunt aliaje de turnătorie datorită prezenţei eutecticului din structură.3-6. alice de sablare.9 Fonte albe Sunt aliaje Fe-C care conţin între 2.8. Se folosesc pentru piese rezistente la uzură abrazivă ca: cilindri pentru laminoare de tablă. se măreşte cantitatea de cementită şi ca urmare se măresc duritatea şi fragilitatea fontei. calandri de hârtie. greu prelucrabile. 8. asociat cu un miez rezistent mecanic. care nu sunt supuse la lovituri scule de trefilat. 8. punct de topire redus.3%C şi microstructura formată din ledeburită.11-6.67%C. cu structură de fontă cenuşie. axe cu came pentru motoare cu ardere internă. care conţin 2. în condiţiile unei viteze lente de răcire.

Este utilizată pentru turnarea pieselor în construcţia de maşini.26%. • hipereutectice. C şi elemente însoţitoare permanente în concentraţii mai mari ca la oţeluri: Si-1-3. Structura conţine perlită şi grafit lamelar.4. S=0. După natura masei metalice (fig. la care întreaga cantitate de carbon nedizolvat în fier se găseşte sub forma de grafit (Ct = CS + CG.5%. 8. contracţie la solidificare mai mică decât a oţelurilor.8. Mn>1. Structura conţine ferită. pentru că se topesc şi se toarnă la temperaturi mai mici. . Clasificarea fontelor de turnătorie se face după modul de elaborare. Se obţin în condiţiile stabilităţii cementitei eutectoide.fonte nealiate. folosită ca materie primă pentru oţeluri şi fonta de a doua fuziune.fonte cenuşii feritice. În funcţie de structura de echilibru sunt fonte: • hipoeutectice.5%.fonta de a doua fuziune. V.10. perlită şi grafit lamelar. care conţin Fe. proprietăţi lubrifiante în condiţii de frecare uscată. Structura lor conţine perlită. . Al. 1. 3. .7-0. Mn=0.26%.5%.fonte cenuşii ferito-perlitice. EC se determină cu relaţia: EC = C + 0. După compoziţia chimică sunt: . distribuţia şi forma grafitului. feroaliaje şi fondanţi pentru reglarea compoziţiei chimice şi purităţii.8%C legat chimic în cementită (CFe3C > 0. .27P . forme complexe. cu efecte pozitive asupra caracteristicilor mecanice şi a ariei aplicaţiilor. P=0. . care permit realizarea de piese cu pereţi subţiri.fonte cenuşii perlitice. . Se obţin în condiţiile stabilităţii cementitei eutectoide cât şi unei părţi din cementita secundară.preţ de cost mai scăzut decât oţelurile.17) sunt: . După modul de elaborare: . .fonte cenuşii perlito-cementitice sau pestriţe. deşeuri de fontă.caracteristici mecanice de rezistenţă şi tenacitate inferioare oţelurilor. Fierul si aliajele fier-carbon 104 Prezenţa grafitului dă aspectul cenuşiu al suprafeţei de rupere şi denumirea fontei. cementită secundară. CFe3C=0). care conţin şi elemente de aliere: Si>3.26% unde EC reprezintă echivalentul în carbon.15%. uneori eutectică. bune proprietăţi de turnare. obţinută în furnal. prin retopirea fontei de furnal cu adaosuri de fier vechi. care conţin 0. Fontele cenuşii obişnuite au următoarele caracteristici: .65%.7 %C legat chimic în cementită (CFe3C <0.5-1.08 . rezistenţă la coroziune în mediile corozive obişnuite.8%). Se obţin în condiţiile descompunerii complete a cementitei.8%). Mo. care conţin peste 0. forma şi modul de distribuţie a grafitului.31Si + 0. Se obţin în condiţiile descompunerii parţiale a cementitei eutectoide.7-0. nerealizabile prin metode mecanice.10-0.grafitul asigură o bună prelucrabilitate prin aşchiere. Cr. . care ţine cont de acţiunea grafitizantă a elementelor însoţitoare siliciu şi fosfor. (uneori ledeburită) şi grafit. • eutectice cu EC ≈ 4.fonta de primă fuziune. Conţin ferită şi grafit lamelar. mărimea.8 %C legat chimic în cementită (CFe3C ≈ 0. 2.7%). Din punct de vedere practic. la care EC >4. capacitate mare de amortizare a vibraţiilor. elaborată în cubilouri sau cuptoare electrice. la care EC = 2.5%. fontele care conţin grafit reprezintă cele mai utilizate aliaje de turnătorie pentru construcţia de maşini. fluiditate ridicată. .neforjabilitate şi deformabilitate plastică practic nulă. insensibilitate la crestaturi.prin modificarea condiţiilor de elaborare. care conţin sub 0. natura masei metalice. Ni. compoziţia chimică. turnare sau prin tratament termic se poate obţine cantitatea.fonte aliate.

. Forma A apare la fontele cenuşii hipoeutectice modificate. b. iar cea mai mare duritate la fontele perlito-cementitice şi fosforoase. 8. feritică.18 Forme de distribuţie a grafitului: A . C . 8.interdendritic orientat.interdendritic neorientat. D .18): A . e. Modul de distribuţie al grafitului este determinat de compoziţia băii topite şi capacitatea de germinare a grafitului. După modul de distribuţie al grafitului (fig.uniform distribuit. e. C . fosforoasă Atac nital 2%.8%). a. c. B . la A B C D F Fig. a. E . la care cantitatea de grafit este maximă. Cea mai mare capacitate de amortizare a vibraţiilor aparţine masei metalice feritice. Fierul si aliajele fier-carbon 105 . 8.interdendritic neorientat.neuniform distribuit. la care are loc germinarea eterogenă a grafitului cu subrăcire foarte mică.17 Microstructura fontei cenuşii hipoeutectice. care sunt fonte perlitice cu un conţinut mărit de fosfor. d. În structură apare şi un eutectic ternar fosforos numit Steadită. ferito-perlitică. perlito-cementitică.8. b. 100x. cementită şi fosfură de fier Fe3P (CFe3C > 0. Rezistenţa maximă a fontei corespunde masei metalice perlitice.. perlitică. 400 x 4.fonte cenuşii fosforoase. D . E .neuniform distribuit. B în rozete. alcătuit din perlită.interdendritic orientat. Fig. c.uniform distribuit.în rozete. d. Formele A şi B corespund topiturilor hipoeutectice industriale foarte impure.

care conţin separări grosiere de grafit primar. 8. la care L/d = 1.fonte cenuşii modificate cu grafit lamelar cu vârfuri rotunjite (b). dar reduce drastic rezistenţa la tracţiune şi ductilitatea fontei. Cele mai bune caracteristici mecanice a.10-6/˚C). Cele mai reduse la fonta cenuşie vârfuri rotunjite. în funcţie de natura masei metalice. c. Distribuţiile D şi E corespund unor fonte foarte pure.8%.. Grafitul are o densitate redusă. Distribuţiile D şi E asigură rezistenţă la şoc termic. nodular sau în cu vârfuri ascuţite. rezistenţa la tracţiune Rm=100. finisarea. ceea ce face ca formaţiunile de grafit să se desprindă cu uşurinţă de masa metalică.fonte maleabile cu grafit de recoacere sau în cuiburi (d). cuiburi. la care germinarea grafitului are loc la subrăciri mari. nodular 8. Alungirea specifică la rupere.5. Fontele cenuşii obişnuite cu grafit lamelar cu vârfuri ascuţite au. După forma grafitului (fig. Forma B de distribuţie este specifică fontelor cenuşii hipoeutectice obişnuite. plasticitate şi tenacitate sunt la Fig. .25g/cm3 faţă de a fierului 7. în timp ce la fontele cu grafit nodular feritice ajunge la 25-30%. care micşorează suprafaţa efectivă ce preia solicitările mecanice.fonte cenuşii obişnuite cu grafit lamelar cu vârfuri ascuţite (a). grafitul cristalizează într-o structură hexagonală stratificată. de rezistenţă.5 –2.8. . . cu o slabă legătură între planele bazale. e. Cele mai bune proprietăţi mecanice corespund distribuţiei A. Aşa cum s-a văzut în capitolul 3. cu conţinut redus de carbon. b. Are un coeficient de dilatare liniară 2. Efectul de crestare nu influenţează rezistenţa la compresiune a fontei. rezistenţa mecanică şi duritatea foarte scăzute. fiind minim la fonta cu grafit nodular şi maxim la fontele cenuşii obişnuite cu grafit lamelar cu vârfuri ascuţite. cele mai reduse distribuţiei C. având un volum specific mai mare. . în obişnuită cu grafit lamelar cu vârfuri ascuţite. distribuţia uniformă şi . d. 5. vermicular. deoarece concentrează tensiuni mecanice de 10 până la 50 de ori mai mari ca tensiunea medie în masa metalică. lamelar cu cuiburi. 8. indicator de ductilitate.fonte cenuşii modificate cu grafit vermicular (c). e. De aceea cantitatea de grafit din fonte se limitează la 6-10% de volum. Pentru a îmbunătăţi caracteristicile de rezistenţă şi ductilitate a fontelor cenuşii se acţionează pentru reducerea cantităţii de grafit. d.19): . ρ = 2. mult mai mic decât al fierului (11. b.19 Forme de grafit: a. cu L/d =2550.3. cu L/d = 1. Forma D corespunde zonei echiaxiale. Efectul de crestare depinde de forma grafitului.250N/mm2. lamelar formele compacte de grafit. c. cu L/d = 2-10. Distribiţia C prezintă capacitatea maximă de amortizare a vibraţiilor.fonte cenuşii modificate cu grafit nodular (e). este la fontele cenuşii obişnuite feritice sub 0.2. Rapotul dintre lungimea L şi grosimea d a separării de grafit este L/d >50.87g/cm3. Grafitul C neuniform distribuit apare la fontele hipereutectice.9 Fonte modificate. Fierul si aliajele fier-carbon 106 care germinarea grafitului este intensificată prin adăugarea suplimentar în topitură de elemente modificatoare. Grafitul se poate considera o discontinuitate în masa metalică. ceea ce îi determină proprietatea de clivaj.10-6/˚C. iar E zonei columnare a lingoului. Raportul între rezistenţa la tracţiune a unei fonte cu grafit nodular şi cea a unei fonte cenuşii obişnuite este 2/1 pentru un conţinut de 3%C şi de 4/1 pentru 4%C. Vârfurile ascuţite al lamelelor de grafit introduc efectul de crestare.

8. Magneziul şi ceriul sunt elemente dezoxidante şi desulfurante. . se explică prin mai multe teorii. Ba. CaO.fonte cu grafit nodular. fontele cu grafit nodular se pot grupa în şase clase: 1. care folosesc elemente modificatoare din grupa III. Ca. silico-calciul etc. Cr. Sunt folosiţi modificatori din cele trei grupe. Datorită efectului antigrafitizant al magneziului. astfel încât rezultă un grafit vermicular în masă feritică. Sunt fonte de rezistenţă mecanică mărită. sau ferosiliciul. În absenţa acestor modificatori grafitul este lamelar. Al2O3. uniform distribuit într-o masă metalică perlitică. . Grafitul nodular anulează efectul de crestare. Ti. Amin = 7% şi rezistenţă la tracţiune mică. fonte cu plasticitate foarte mare.20b). Aceste obiective se pot realiza prin modificarea fontelor.22%. fonte cu plasticitate medie. Fierul si aliajele fier-carbon 107 compactizarea separărilor grafitice. elementele modificatoare se pot grupa în trei categorii: I. Rm min = 500N/mm2 şi structură ferito-perlitică (fig. Zr.1% Mg. sunt fonte tenace la temperaturi negative de –20 şi -40˚C. ZrN. Y.8. După rezistenţa la tracţiune şi alungirea la rupere. ca urmare a descompunerii carburilor instabile. ZrC). Sn. ceea ce conferă acestor fonte rezistenţa şi ductilitatea maximă. Desulfurarea intensă produsă de elementele modificatoare determină creşterea tensiunii superficiale şi aglomerarea fragmentelor formate în mase sferice. de maxim 2%de masă. Amin = 18 .prin creşterea activităţii carbonului în lichid. AlN) şi carburi (TiC. În funcţie de natura elementelor modificatoare inoculate în topitură. care extrag oxigenul şi sulful din stratul de adsorbţie. Una dintre acestea are la bază acţiunea elementelor modificatoare asupra direcţiei de creştere cristalografică a grafitului. III. Amin = 10 -15% şi structură preponderant feritică (fig. Rezistenţa şi ductilitatea sunt mărite: Rm = 350-450N/mm2. modificatori pentru stabilizarea structurii perlitice: elemente antigrafitizante ca Mn. ZrO2. Efectul germinativ se realizeză pe două căi: . ferito-perlitică sau perlitică.fonte modificate cu grafit lamelar cu vârfuri rotunjite. II.20a). C (grafit). Efectul de compactizare al grafitului. 8. curent 0. modificatori de compactizare a grafitului: Mg. pentru că în planul bazal viteza de creştere este maximă.prin germinarea eterogenă a grafitului la formarea în topitură de oxizi (TiO2. 3. Ce. lăsând posibilitatea dezvoltării izotrope. cu structură complet feritică. cu rezistenţa la tracţiune Rm = 300400N/mm2 şi alungirea la rupere A = 0. nitruri (TiN. Se introduc modificatori din grupele I şi II. care favorizează structura de fontă albă. O altă teorie are la bază dezagregarea lamelelor de grafit sub acţiunea atomilor metalici dizolvaţi interstiţial în reţeaua grafitului. Al. 2. După efectul realizat. Cu. modificatori cu efect germinativ pentru finisarea dendritelor primare de austenită şi a coloniilor eutectice. fontele modificate sunt de trei tipuri: . SiO2). .fonte modificate cu grafit vermicular. dar efectul de compactizare este redus. radiale a grafitului. Ca. este necesară o postmodificare a fontei cu ferosiliciu. care conduc la un grafit fin. Modificarea este operaţia de schimbare a condiţiilor de germinare a grafitului la cristalizarea primară prin introducerea în fonta lichidă a unei cantităţi mici de elemente modificatoare. cum sunt: SiC. fonte cu plasticitate mare.02-0.8-1%. . iar creşterea după o direcţie perpendiculară este împiedecată de prezenţa atomilor de oxigen şi sulf adsorbiţi la planul bazal. A= 1-5%.

tamburi de frână. pentru 3-cu inimă neagră perlitică a putea obţine la răcirea rapidă structura de fontă Temperatura → ..20 Fonte cu grafit nodular: a. c. conducte de apă subterană.2. rezistenţă la coroziune şi refractaritate (creuzete de topire a metalelor. cilindri de laminor semiduri). 8. 8. b. Cantitatea de carbon → timp trebuie să fie scăzută pentru a se obţine o Fig. Caracterul metastabil al cementitei determină descompunerea cementitei cu formarea grafitului de recoacere (sau în cuiburi). 2. organe de maşini ce lucrează la presiuni mari). cu tendinţă mare de compactizare.8. Fonta trebuie să aibă un conţinut redus de siliciu pentru a 3 2 2’ 1 permite albirea fontei. În cea de a doua etapă.21 Regimuri de tratament pentru cantitate redusă de grafit.11. 8. compactitate (blocul motor la tractoare.10 Fonte maleabile Fontele maleabile se obţin din fonte albe hipoeutectice supuse tratamentului termic de recoacere de maleabilizare. 980-1050˚C Într-o primă etapă. maleabilă au grosimea pereţilor 5-20mm. discuri de ambreiaj. saboţi de frână.cu inimă neagră feritică.12. b. fonte cu rezistenţă la tracţiune medie. Piesele din fontă obţinerea fontei maleabile: 1. rezistenţă la şoc termic (lingotiere). piese pentru turbine. roţi dinţate. 6. 8. 100 x U tilizările fontelor cenuşii sunt determinate de proprietăţile acestora: rezistenţă la uzură (ghidajele batiurilor de la maşini unelte. Rm min = 600N/mm2 şi structură – perlito-feritică. Rm min = 800-1400 N/mm2 şi structură bainito-martensitică. segmenţi de piston. 8. dar suficient pentru grafitizarea ulterioară. chiulasa motoarelor Diesel). rezistenţă la coroziune (armături. perlitică. cilindri de la motoare Diesel). piesa este supusă recoacerii de maleabilizare în scopul grafitizării. batiuri). axe. corpuri la compresor). În tabelele 8. se toarnă fonta pentru 870-950˚C a obţine piesa cu structura de fontă albă. roţi dinţate. compactitate şi rezistenţă la coroziune (cilindri la compresoare şi pompe. b. a. tenacitate (volanţi. 5. ferito-perlitică. fonte cu rezistenţă la tracţiune mare. automobile.cu inimă albă. Atac nital 2%.20c). Fig. b. Fierul si aliajele fier-carbon 108 4. fonte cu rezistenţă foarte mare. ţevi de eşapament la camioane). piese care care necesită refractaritate (lingotiere).13 şi 8. feritică.2’ .14 se prezintă mărci de fonte cenuşii obişnuite şi modificate. tubulatură pentru canalizări) şi rezistenţă mecanică (utilaje miniere. Fontele cu grafit nodular se recomandă pentru piese de înaltă rezistenţă la uzură (arbori cotiţi pentru motoare de automobile şi motoare Diesel. batiurile motoarelor Diesel). Rm min = 700N/mm2 şi structură complet perlitică (fig. capacitate de amortizare a vibraţiilor (plăci de sprijin a fundaţiilor. 8.

Fonta maleabilă cu inimă neagră (nedecarburată). Fonta maleabilă cu inimă albă (decarburată). a asigura fluiditatea şi capacitatea de grafitizare ulterioară. Amin = 3-12% şi ajunge până la 35% în cazul pieselor cu pereţi subţiri decarburate complet. apoi în aer. Fierul si aliajele fier-carbon 109 albă. Structura finală a fontei conţine grafit de recoacere distribuit statistic într-o masă feritică (fig. dar tendinţa este de a fi înlocuită de fonta maleabilă cu miez negru sau aliaje sinterizate. duritatea HBmax. = 6 -10%.350N/mm2. 8. 0. 8.02-0. fără decarburare. timp de 8 până la 60 ore. Este o fontă sudabilă. 1.10-2. <0. deoarece atmosfera neutră de la recoacere nu produce decarburare.5-0. Conţinutul de carbon este mai scăzut 2. numit al doilea palier de grafitizare (curba 2’). Amin.15%P. La temperatura de încălzire au loc două procese: descompunerea completă a cementitei în austenită şi grafit de recoacere: Fe3C → A + G rec oxidarea carbonului de la suprafaţa piesei: C + O2 → CO2 C + CO2 → 2 CO Oxidarea carbonului crează un gradient de concentraţie al acestuia în austenită.8-1.75%C. unde se elimină sub formă de CO sau CO2.4%C.21): 1. = 230250daN/mm2. Proprietăţile mecanice sunt de plasticitate ridicată şi rezistenţă redusă: Rm min. Aplicaţiile fonte maleabile cu inimă albă sunt limitate deoarece este un procedeu mai complicat. Compoziţia chimică a fontei este puţin diferită faţă de fonta cu inimă albă. Dacă de la temperatura de încălzire se aplică o viteză de răcire suficient de rapidă. Adaosuri de 0. 0. <0. prin difuzia continuă a carbonului către suprafaţă. Conţinutul de siliciu este mai ridicat.15. care favorizează decarburarea. limitează grosimea pereţilor pieselor. Răcirea lentă este adesea înlocuită de o menţinere izotermă la 720˚C. Caracteristicile mecanice ale fontei cu inimă neagră feritice sunt: Rm min. Se foloseşte pentru piese mici de racord la montarea cadrelor de bicicletă. Răcirea lentă ulterioară favorizeză descompunerea eutectoidă a austenitei în ferită şi grafit.7%Si. austenita se transformă conform sistemului Fe-Fe3C în perlită. urmată de o răcire lentă de 5-10˚C/oră până la 650˚C. pentru 80-100ore. Adaosuri de bismut sau telur în oala de turnare suprimă grafitizarea la turnare şi asigură obţinerea fontei albe. Piesele cu structură de fontă albă sunt încălzite la 870-950˚C într-o atmosferă neutră. În timpul menţinerii izoterme are loc descompunerea cementitei în austenită şi grafit de recoacere. radiatoare pentru încălzire centrală etc. Maleabilizarea are loc într-un mediu oxidant. Se pretează la piese mici şi subţiri. HB max. astfel încât fonta să conţină 0. Durata grafitizării la 870-950˚C se poate reduce prin introducerea în oală de ferobor. care se obţine din fontă cu compoziţia chimică: 2. Principalul avantaj al acestei fonte este sudabilitatea. după care are loc o răcire lentă cu 3-10˚C/oră în domeniul eutectoid până la 710˚C în scopul feritizării complete (curba 2). pentru a compensa scăderea conţinutului de carbon. se pretează mai puţin la producţia de serie. Răcirea este rapidă până la 760˚C.001-0. iar proprietăţile mecanice ale fontei cresc la scăderea cantităţii de grafit. după diagrama de echilibru fazic Fe-grafit: A→F+G Structura finală a fontei conţine ferită sau ferită şi perlită şi o cantitate redusă de grafit de recoacere la miezul peretelui piesei.8.7S+0. Încălzirea are loc la temperatura 9801050˚C.8-3.29a).75%Si. Costul este ridicat. În funcţie de procedeul de maleabilizare se pot obţine 2 tipuri de fonte maleabile (fig.003%B. iar durata tratamentului de decarburare creşte cu grosimea pereţilor.150 daN/mm2. În practică din . = 270-570N/mm2. = 300 . datorată absenţei grafitului în straturile superficiale.2% S. 2.05%Al crează germeni de grafitizare şi finisare a separărilor grafitice.

.. Fonta maleabilă cu inimă neagră feritică are o largă aplicaţie în industria automobilului (cutia diferenţialului. fonta maleabilă perlitică este mai rezistentă. Comparativ cu fonta maleabilă feritică. Fig. Fontele cu 4%Cr-2%Ni se livrează brut turnate sau cu tratament termic. Tabel nr.5. supuse la uzură abrazivă cum sunt roţile şi coroanele dinţate..0.0. pinioanele. max 0.... b. 9. aliată cu nichel şi crom....29 Fonta maleabilă cu inimă neagră: a. Structura finală conţine perlită şi o cantitate mai redusă de grafit. Fonta albă se simbolizează prin gruparea de litere EN-GJN. 3...6 0.10) . Fonte cu Ni-Cr EN-GJN-HV520 2.8.2.800 N/mm2. 0.5 3.4. aliată cu conţinut ridicat de crom. 0. Amin=6 -1%. Se foloseşte pentru piese mai compacte. max.. J. mai dură. 200x. - Cu max.8. dar mai puţin ductilă şi tenace: Rm min.0.8 0.300°C.5.. În tabelul 8..3. Fierul si aliajele fier-carbon 110 domeniul de stabilitate al austenitei piesele se răcesc în aer..15 se prezintă mărci de fonte maleabile.8 0. 0. b. N-nu conţine grafit (fonta albă).11 Simbolizarea fontelor Fontele rezistente la uzare abrazivă sunt prevăzute în SR EN 12513:2000 (tabel nr.. max. cutia de direcţie.29b).5.8 . rezistenţă ridicată.. a).1 0.10.5.5 1. a.3..5.5. Sunt mărci de fonta albă nealiată sau slab aliată.5. Fontele cu conţinut ridicat de Cr se livrează brut turnate sau cu tratamentul termic de călire de la 900..9 1.5 3..0 b).500°C.2..0.4. Fonta nealiată sau slab aliată EN-GJN-HV350 2.fonta. Pentru rezistenţa la şocuri mecanice se supun recoacerii la 425. Fontele nealiate sunt livrate în stare brut turnată fără tratament.0 1. cu suficientă tenacitate şi ductilitate.. 8. 0. 8. Atac nital 2%. unde G indică piesa turnată. 8. = 450 ..5 HV min.. perlitică.1 3..10 Fonta rezistentă la uzare abrazivă Compoziţia chimică [%] Marca de fontă C Si Mn P S Ni max.0.8 4.475°C.8 EN-GJN-HV550 3..5.1 0.0 Mo max. - . 2.1050°C şi revenire la 200. Fonta maleabilă cu inimă neagră perlitică. Se supun recoacerii de detensionare la 250. suportul fuzetelor. max..0 1.. urmată de duritatea Vickers minim garantată.. max.8 EN-GJN-HV600 2.3.320 daN/mm2. 350 520 550 600 Cr max.. Mărcile cu rezistenţa la rupere 700-800N/mm2 sunt tratate termic prin călire în ulei şi revenire. 0. pedala de frână. feritică.1 3. HB = 150 ..0 0.6. Sunt piese cu forme complexe.. pedala de ambreiaj etc) şi al maşinilor agricole.850°C..0 8. 1. În piesele mai masive pot apare aureole de ferită în jurul cuiburilor de grafit (fig.. are rezistenţa la rupere peste 450N/mm2. Fontele cu 9%Cr-5% Ni se supun călirii de la 800...

. Rm determinată pe probe turnate separate cu diametru 30mm.4..0.5 0.0 0. Rezistenţe peste 300N/mm2 se obţin prin modificare. corespunzătoare pentru grosimea de perete 15mm . 185 2. fie prin duritatea Brinell pe suprafaţa piesei turnate. Fontele cenuşii cu grafit lamelar sunt caracterizate fie prin rezistenţa la tracţiune pe probe turnate separate sau ataşate la piesă.0 23..23. Proprietăţile fontelor se corelează cu masa metalică.0.8 c).0.0 max..0..08 max.5200-300 EN-GJL-HB 195 40-80 135-210 300 20-40 150-230 10-20 170-260 5-10 190-275 4-5 Perlitică 145-215 EN-GJL-250 Fc 250 5-300 250-350 EN-GJL-HB 215 40-80 160-235 20-40 180-255 10-20 200-275 5-10 EN-GJL-300 Fc 300 10300-400 EN-GJL-HB 235 40-80 165-235 Perlitică 300 20-40 180-255 10-20 200-275 EN-GJL-350 Fc 350 10350-450 EN-GJL-HB 255 40-80 185-255 Perlitică 300 20-40 200-275 Notă: g ..28. 160 10-20 max. Tabel nr. Fonte cu conţinut ridicat de Cr 11. 3.2 14.18.5.14.08 0.2 >3. Rezistenţa la tracţiune şi duritatea Brinell scad cu creşterea grosimii de perete a piesei care se toarnă..5-5 max. 1.8..5150-250 EN-GJL-HB 175 40-80 100-175 Ferito300 20-40 110-185 perlitică 10-20 125-205 5-10 140-225 2.. tracţiune [N/mm2] SR EN STAS 1561:1999 568-82 EN-GJL-100 Fc 100 5 . 2..5-5 170-260 Perlitică 120-195 EN-GJL-200 Fc 200 2.11). 1. 155 Feritică 20-40 max.40 100-200 Mărcile garantate după duritatea Brinell SR EN 1561:1999 EN-GJL-HB 155 g [mm] Duritatea Brinell HB 30 min-max. 3.11 Fonte cenuşii cu grafit lamelar g Rezistenţa Mărcile garantate după [mm] la tracţiune rezistenţa minimă la Rm min.8. 8. urmată de rezistenţa la tracţiune minimă garantată sau duritatea Brinell maximă admisă..grosimea de perete reprezentativă.2 111 600 Fontele cenuşii cu grafit lamelar (obişnuite sau modificate) turnate în piese sunt prevăzute în standardul SR EN 1561:1999 (tabel 8.0 18. Mărcile de fontă cenuşie se simbolizează prin gruparea de litere EN-GJL. 170 5-10 max..6 2. Fierul si aliajele fier-carbon 3.5 0.2. (unde L-indică grafitul lamelar).. Microstructura 40-80 max. dimensiunile şi forma grafitului.0 3 1..4 >2.5 EN-GJN-HV600 (XCr11) EN-GJN-HV600 (XCr14) EN-GJN-HV600 (XCr18) EN-GJN-HV600 (XCr23) >1. De exemplu: EN-GJL-150 sau EN-GJL-HB 175 SR EN 1561:1999. Fonta de rezistenţa minimă 100N/mm2 are masa metalică feritică şi separări grosiere de grafit. Creşterea rezistenţei minime peste 200N/mm2 este asigurată de masa perlitică şi separări fine de grafit... 210 EN-GJL-150 Fc 150 2.

în %. KV.13 se prezintă mărcile de fontă caracterizate prin încercarea de duritate. În SR EN 1564:1999 (tabelul 8. în funcţie de de caracteristicile mecanice determinate pe epruvete prelevate din probe turnate separate. Simbolizarea conţine în acest caz după grupul de litere EN-GJS-HB valoarea durităţii Brinell. În tabelul 8.8. Dacă caracteristicile mecanice se determină pe epruvete prelucrate din probe ataşate.14) se prezintă clasificarea fontelor cu grafit nodular bainitice de înaltă rezistenţă. Valoare min.rezistenţa la tracţiune minimă. după valoarea alungirii la rupere se adaugă litera U. Exemplu: EN-GJS-HB 130 SR EN 1563:1999.12 Fonte cu grafit nodular caracterizate prin încercarea de tracţiune Rp0. În tabelul 8. A.12 se prezintă clasificarea fontelor după caracteristicile mecanice rezultate din încercarea de tracţiune şi încovoiere prin şoc mecanic. Simbolizarea fontelor este alcătuită din grupul de litere EN-GJS . în N/mm2 .2 SR EN [N/mm2] {N/mm2] 1563:1999 EN-GJS-HB130 EN-GJS-HB150 EN-GJS-HB155 EN-GJS-HB185 ≤ 160 130-175 135-180 160-210 350 400 400 450 220 250 250 310 . Exemplu: EN-GJS-350-22-LT SR EN 1563:1999. min.alungirea specifică la rupere. Tabel 8. rezultate din încercarea de tracţiune şi încovoiere prin şoc mecanic sau prin încercarea de duritate Brinell. atunci se adaugă grupul de litere LT-la temperatură scăzută sau RT-la temperatura ambiantă. Rm.2 A Rm Marca fontei KV min [J] min. Fierul si aliajele fier-carbon 112 Fontele cu grafit nodular (sferoidal) turnate în forme din amestec clasic sunt clasificate în SR EN 1563:1999 în funcţie de caracteristicile mecanice ale materialului. Valoare SR EN 1563:1999 STAS medie individuală 6071-82 [N/mm2] [N/mm2] [%] EN-GJS-350-22-LT 350 220 22 12 9 la la -40˚C 40˚C EN-GJS-350-22-RT 350 220 22 17 14 la 23˚C la 23˚C EN-GJS-350-22 350 220 22 9 EN-GJS-400-18-LT 400 240 18 12 la -20˚C la 20˚C EN-GJS-400-18-RT 400 250 18 14 11 la 23˚C la 23˚C EN-GJS-400-18 400 250 18 EN-GJS-400-15 450 250 15 EN-GJS-450-10 450 310 10 EN-GJS-500-7 Fgn 500500 320 7 7 EN-GJS-600-3 Fgn 600600 370 3 2 EN-GJS-700-2 Fgn 700700 420 2 2 EN-GJS-800-2 Fgn 800800 480 2 2 EN-GJS-900-2 900 600 2 Tabel 8. Dacă se garantează energia de rupere prin şoc mechanic.13 Fonte cu grafit nodular caracterizate prin încercarea de duritate Brinell Interval Marca fontei Alte caracteristici de duritate (informativ) Brinell HB Rm Rp0. Exemplu: EN-GJS-500-7U SR EN 1563:1999.

.550-4 12 550 4 15 570 3 max.200 EN-GJMB-500-5ª Fmp 500 12 sau 15 500 5 165..230 EN-GJMW. SR EN [N/mm2] [%] 1564:1999 EN-GJS-800-8 800 500 8 EN-GJS-1000-5 1000 700 5 EN-GJS-1200-2 1200 850 2 EN-GJS-1400-1 1400 1100 1 Fontele maleabile sunt clasificate în standardul SR EN 1562:1999 în funcţie de caracteristicile mecanice rezultate din încercarea de tracţiune (tabelul 8. în %. Fierul tehnic pur este utilizat în special pentru proprietăţile sale de material cu permeabilitate margnetică mare şi pentru elaborarea oţelurilor speciale (fierul Armco).. şi inimă neagră (B) Duritate Mărci de fontă Diametru Rezistenta la Alungire Brinell tracţiune la rupere epruvetă STAS HB Rm min.245 EN-GJMB-650-2 Fmp 650 12 sau 15 650 2 210.15).15 Fonta maleabilă cu inima albă (W).230 EN-GJMB-600-3 Fmp 600 12 sau 15 600 3 195. (Lo=3d) d SR EN 1562:1999 569-79 (informativ) [N/mm2] A [mm] min. care prezintă alotropie şi transformări magnetice. Rm. Fierul si aliajele fier-carbon EN-GJS-HB200 EN-GJS-HB230 EN-GJS-HB265 EN-GJS-HB300 EN-GJS-HB330 170-230 190-270 225-305 245-335 270-360 500 600 700 800 900 320 370 420 480 600 113 Tabel 8.250 EN-GJMB-300-6 Fmn 300 12 sau 15 300 6 max.2 Amin Marca fontei min.215 EN-GJMB-550-4 Fmp 550 12 sau 15 550 4 180.... Se diferenţiază fonta maleabilă cu inimă albă (decarburată) şi fonta maleabilă cu inimă neagră (nedecarburată). minimă în N/mm2 şi alungirea specifică la rupere. De exemplu: EN-GJMB-300-6 SR EN 1562:1999.220 EN-GJMW. De exemplu: EN-GJMW-350-4 SR EN 1562:1999..8. în metalurgia pulberilor (fierul carbonil)..150 EN-GJMB-450-6 Fmp 450 12 sau 15 450 6 150..360-12 12 360 12 15 370 7 max.14 Fonte cu grafit nodular bainitică Rm min. Simbolizarea fontelor maleabile cu inimă albă cuprinde grupul de litere ENGJMW urmat de rezistenţa la tracţiune.3 Rezumat şi concluzii Fierul este un metal tranziţional. . Simbolizarea fontelor maleabile cu inimă neagră cuprinde grupul de litere ENGJMB. A.200 EN-GJMW.260 EN-GJMB-700-2 Fmp 700 12 sau 15 700 2 240.. Rp 0. Tabel 8..[%] EN-GJMW-350-4 Fma 350 12 350 4 15 360 3 max.290 EN-GJMB-800-1 12 sau 15 800 1 270…320 8.150 EN-GJMB-350-10 Fmn 350 12 sau 15 350 10 max. [N/mm2] .400-5 Fma 400 12 400 5 15 420 4 max..220 EN-GJMW-450-7 12 450 7 15 480 4 max.

datorită prezenţei în structură a feritei la temperatura ambiantă şi a austenitei la temperaturi ridicate. Maleabilizarea este un tratament termic de recoacere care se aplică pieselor cu structură de fontă albă pentru a se obţine grafitul de recoacere. Sunt folosite fontele cenuşii hipoeutectice. prin introducerea în topitură a unor elemente modificatoare.67%C. Sunt aliaje deformabile. Fierul si aliajele fier-carbon 114 Aliajele Fe-C sunt cele mai utilizate aliaje din construcţia de maşini. Oţelurile sunt aliajele Fe-C. după care cristalizează oţelurile (la viteze lente de răcire) şi fontele albe (la viteze rapide sau în prezenţa elementelor antigrafitizante). modul de distribuţie şi forma grafitului. cantitatea.11%C. Rezistenţa maximă este dată de masa metalică perlitică. Distribuţia grafitului lamelar poate fi uniformă. Cunoaşterea fazelor. Prin procedeele de modificare şi maleabilizare. H-fulgi. Al). cu acţiune cunoscută. vermiculară. forma grafitului se poate modifica de la forma lamelară cu vârfuri ascuţite specifică fontelor cenuşii obişnuite. După procedeul de obţinere se disting fonte maleabile cu inimă albă şi cu inimă neagră. natura masei metalice. Fontele cenuşii conţin carbonul parţial sau în totalitate sub formă de grafit. duritatea de fontele fosforoase sau cele perlito-cementitice. care conţin între 0. Cu creşterea conţinutului de carbon. din imposibilitatea eliminării lor totale la elaborare (P. datorită prezenţei eutecticului. a posibilităţilor de prelucrare tehnologică cât şi de modificare structurală şi de proprietăţi. Fontele modificate sunt cu grafitul lamelar cu vârfuri rotunjite.sistemul metastabil Fe-Fe3C. constituenţilor şi a transformărilor structurale din aliajele Fe-C la diferite temperaturi prezintă o deosebită importanţă. având întreaga cantitate de carbon sub formă de cementită. Fontele albe conţin între 2. aliajele Fe-C cristalizează după două diagrame de echilibru fazic: . iar rezistenţa la şoc termic de distribuţia interdendritică. Aceste elemente sunt în cantitate limitată.8. Capacitatea de deformare plastică şi tenacitatea sunt maxime la fontele cu grafit nodular feritice şi la fontele maleabile cu inimă albă sau inimă neagrăferitice. În condiţiile alinierii ţării noastre la standardele Uniunii Europene. Rezistenţa maximă este dată de distribuţia uniformă a grafitului. Fontele cenuşii au proprietăţile dependente de compoziţia chimică. vermicular sau nodular. legat chimic în cementită sau liber sub forma de grafit. Sunt aliaje de turnătorie. care provin în urma reacţiilor de dezoxidare (Si. mărimea. prin tratament termic. capacitatea de amortizare a vibraţiilor este maximă la fontele cenuşii feritice. N-îmbătrânirea mecanică. În funcţie de starea carbonului. dar fragile şi utilizare mai redusă.0218-2. Modificarea constă în schimbarea condiţiilor de germinare primară a grafitului. Pot provoaca o serie de defecte: S-fragilitate la cald. din reacţii cu faza gazoasă la elaborare sau turnare (O. În aliajele tehnice apar o serie de elemente însoţitoare. Mn. pentru că permite evaluarea proprietăţilor acestor aliaje. perlitică. Rezistenţa maximă corespunde fontelor cu grafit nodular şi maleabile perlitice. după care cristalizează fontele cenuşii (la viteze lente de răcire sau în prezenţa elementelor grafitizante). P-fragilitate la rece. Carbonul există în aliajele pe bază de fier sub trei forme: dizolvat în fier. interdendritică orientată sau neorientată. . rezistente la uzazare abrazivă. iar plasticitatea şi tenacitatea scad. nodulară sau de recoacere (în cuiburi).11-6. S). N. în rozete. neuniformă. Fontele albe sunt foarte dure.sistemul stabil Fe-grafit. în scopul finisării şi compactizării grafitului sau pentru stabilizarea masei metalice perlitice de înaltă rezistenţă. cu structură feritică. ferito-perlitică. o atenţie deosebită trebuie acordată simbolizării mărcilor de oţel şi fontă. . H). la cea lamelară cu vârfuri rotunjite. perlitocementitică sau fonte fosforoase. oţelurile îşi măresc rezistenţa şi duritatea.

Dacă se accelerează transformările prin încălzire. Tratamentul constă dintr-o încălzire la o temperatură superioară unui punct critic de transformare în stare solidă. . astfel ca acesta să sufere anumite transformări structurale. Dacă revenirea după călirea de punere în soluţie are loc spontan la temperatura ambiantă. recoacerea de recristalizare etc). Tratamentul constă în încălzire supracritică. Notiuni de tratament termic 115 Capitolul 10.tratamentul termochimic se aplică materialelor care formează cu anumite elemente chimice soluţii solide. când se obţine o stare intermediară între starea de echilibru şi cea de la temperatura de încălzire (de exemplu martensita la oţeluri şi bronzurile cu aluminiu). Scopul tratamentului este diminuarea neomogenităţilor chimice. După poziţia în fluxul tehnologic de fabricaţie şi proprietăţile modificate: . creşterea tenacităţii şi elasticităţii materialului. 3. Revenirea practicată după călirea obişnuită are ca scop detensionarea. Tratamentul termic constă din încălzire la temperatura la care instabilitatea structurală este eliminată (independent de transformările de fază care pot avea loc). revenirea se numeşte îmbătrânire artificială. menţinere şi răcire în general lentă pentru a aduce materialul călit la o stare de echilibru termodinamic mai stabil. 5. .călirea se aplică materialelor cu transformări de fază în stare solidă. care au ca scop realizarea unor proprietăţi de exploatare (călirea şi revenirea. înmuierea şi detensionarea materialului. Scopul călirii obişnuite este durificarea. care produc modificarea unor proprietăţi tehnologice şi de exploatare în sensul dorit.1 Clasificarea generală a tratamentelor termice Tratamentul termic este un proces tehnologic alcătuit din încălziri şi răciri aplicate materialului în stare solidă. când se obţine starea de la temperatura de încălzire (de exemplu austenita la oţelurile inoxidabile austenitice). Aliajele trebuie să prezinte fie variaţia cu temperatura a solubilităţii componenţilor în stare solidă.9. 2. menţinere pentru desfăsurarea transformării de fază şi răcire rapidă pentru obţinerea unei stări în afară de echilibru.preliminare (primare sau intermediare). menţinere pentru desfăşurarea transformării de fază şi răcire lentă pentru a aduce materialul în stare de echilibru termodinamic.recoacerea de tip I (cu sau fără recristalizare fazică) se aplică materialelor cu instabilităţi structurale de tipul: neomogenităţi chimice (microsegregaţii). menţinere şi răcire lentă pentru a aduce materialul la o stare de echilibru termodinamic mai stabilă. 4. poartă numele de îmbătrânire naturală. pentru obţinerea unor proprietăţi tehnologice (recoacerea de omogenizare. tratamentul termochimic etc). Notiuni de tratament termic 10. Scopul îmbătrânirii este durificarea materialului.revenirea se aplică materialelor călite.finale (secundare). Călirea poate fi: ● reală sau de punere în soluţie. stare de ecruisare. Scopul călirii de punere în soluţie este înmuierea sau creşterea rezistenţei la coroziune ● obişnuită. Scopul tratamentului este regenerarea structurii. tensiuni interne. fie cel puţin un component să prezinte transformări polimorfe. termodinamic instabilă. După starea iniţială a materialului şi transformările urmărite: 1. Tratamentul constă din încălzire subcritică. eliminarea totală sau parţială a ecruisarii şi a tensiunilor interne.recoacerea de tip II (cu recristalizare fazică) se aplică materialelor cu transformări de fază în stare solidă.

Aliajele de la dreapta punctului F pot fi supuse la toate grupele de tratament termic pentru că prezintă transformări în stare solidă. Fig. aliajele plasate la stânga punctului F nu prezintă transformări de fază în stare solidă la încălzire. .tratamentul termomecanic se aplică materialelor care prezintă prin încălzire o stare deformabilă plastic şi transformări în stare solidă. 7. În consecinţă. Tratamentul constă din desfăşurarea unui tratament termic în câmp magnetic în scopul accelerării transformării de fază.2 Legătura tratament termic – diagramă de echilibru Diagramele de echilibru fazic caracterizează starea aliajelor într-un echilibru termodinamic stabil. B A F →B[%] B A BA →B[%] B b. creşterea rezistenţei la uzură. după curba van’t Hoff CF. Se poate aplica recoacerea de tipul I. care asigură desfăşurarea completă a tuturor transformărilor. astfel încât transformările din aliaje se pot atenua sau chiar anula. realizează creşterea rezistenţei la coroziune şi oxidare. structurii şi proprietăţilor superficiale. d. datorate variaţiei la încălzire a solubilităţii componentului B în soluţia solidă α . în general de călire şi revenire. structura aliajelor supuse tratamentelor termice se abate într-o anumită măsură de cea indicată de diagrama de echilibru. aluminizarea etc. . călire şi revenire.tratamentul termomagnetic se aplică materialelor la care transformarea de fază este însoţită de transformare magnetică. nitrurarea. Tratamentele termice se desfăşoară într-un timp limitat. Totuşi transformările. c. Notiuni de tratament termic 116 Tratamentul termochiomic constă din încălzirea şi menţinerea piesei la o anumită temperatură şi într-un mediu convenabil ales. care au loc în timpul tratamentului termic. Carburarea. În figura 10.starea de echilibru stabil spre care aliajul tinde în mod spontan. urmată de răcire în general lentă. 6. Cromizarea. care dă următoarele indicaţii: . Condiţiile de încălzire sau de răcire pot varia. 10. care să favorizeze difuzia unor atomi de metal sau metaloid în stratul superficial al piesei. Scopul tratamentului termochimic este modificarea compoziţiei chimice.1 Legătura tratamentelor termice cu diagramele de echilibru fazic . Aceasta corespunde unor viteze de încălzire şi răcire foarte lente.9. →B[%] a. De aceea nu permit aplicarea tratamentelor termice de recoacere de tip II. nu se pot studia fără cunoaşterea diagramei de echilibru fazic. silicizarea. De exemplu la călire. iar prin finisarea granulaţiei crearea unui complex superior de proprietăţi. b. 10. borizarea etc au ca scop durificarea superficială. Scopul este obţinerea unui complex de proprietăţi (rezistenţă. Tratamentul constă din asocierea unei deformari plastice unui tratament termic. carbonitrurarea. Tratamentul termochimic este posibil datorită solubilităţii componentului B în soluţia solidă α.natura tratamentelor termice care se pot aplica unui aliaj. aliajul x cu structură bifazică α +BII este încălzit la o temperatură 1 2 C α 3 L L+α E L+B α+B →B[%] D α C α+B L L+α L+B γ γ+A L L+γ L+B L+α A+B L L+B γ+B A+B A Fx a. oboseală şi sarcini de contact. Aliajele cuprinse între F şi C participă la tratament cu întreaga structură. dacă aliajele prezintă instabilităţi structurale.1. tenacitate) superior tratamentului termic simplu.temperatura de încălzire pentru tratamentul termic.

punctul de echilibru termodinamic A ↔ Fe3CII. Transformarea de fază prezintă histerezis termic. 10. G A A2 A0 – izoterma la temperatura 210˚C limitată O M A+Fe3CII A+Fα de linia PQ şi verticala Fe3C. A1 Fα Fα+P+ P+Fe3CII A0 A1 – izoterma eutectoidă PSK. Tratamentul termochimic este posibil prin încălzire în domeniul solubilităţii componentului B în soluţia solidă γ.10. Valorile pentru un oţel dat se obţin la intersecţia verticalei de compoziţie a aliajului cu liniile diagramei de echilibru. datorită scăderii treptate a cantităţii de fază α care participă la tratament termic şi apariţiei fazei B. aliajele permit numai tratamentul termic de recoacere de tip I şi tratament termochimic. punctul de sfârşit de transformare Fδ → A. Notiuni de tratament termic 117 puţin superioară temperaturii T3 pentru dizolvarea fazei BII şi formarea soluţiei solide omogene α. punctul de început de transformare A → Fα. se anulează separarea fazei B. efectul călirii este atenuat. călirea şi revenirea deoarece aliajele nu prezintă transformări în stare solidă (CF este verticală). Punctele critice ale oţelurilor permit indicarea temperaturii de încălzire la tratament termic. punctul de echilibru termodinamic Fδ ↔ A. Acem – curba SE. A3 – curba GS. Peste concentraţia punctului E aliajele practic nu se mai călesc. faza α găsindu-se numai în cadrul eutecticului.3 Punctele critice ale oţelurilor Punctele critice ale oţelurilor corespund unor curbe de pe diagrama de echilibru metastabil Fδ J Fe-Fe3C.2 Punctele critice ale oţelurilor punctul critic la încălzire Ac1>A1 la care are loc transformarea P → A şi punctul critic la răcire Ar1<A1. punctul critic de echilibru termodinamic Fα ↔ A.9.1c. Pe porţiunea MO datorită transformării magnetice a feritei. Se defineşte la încălzire punctul Ac3 >A3 de sfârşit de trasformare Fα → A şi la răcire Ar3 < A3. Efectul maxim al călirii se obţine pentru aliajul C şi este nul pentru aliajul F. deoarece componenţii A şi B sunt insolubili în stare solidă. A2 – linia frântă MOSK. Transformarea are histerezis termic (întârziere). De asemenea se defineşte la încălzire punctul Accem > Acem de sfârşit de transformare Fe3CII → A şi la răcire punctul Arcem < Acem . pentru că aliajele nu prezintă transformări de fază în stare solidă. de început de transformare A → Fe3CII. de început de transformare A → Fδ şi la răcire Ar4 < A4.1d. . În figura 10. Este punctul de transformare magnetică a feritei.1b. Aliajele au transformari în stare solidă datorită alotropiei componentului A: reacţia eutectoidă γ ↔ e (A + B). Nu se pot aplica recoacerea de tip II. la care are loc echilibrul termodinamic al N A4 fazelor (fig.2). În figura 10. Tratamentul termochimic nu se aplică. În figura 10. aliajele permit aplicarea tuturor tipurilor de tratament termic. Pentru aliajele de la dreapta punctului C. iar pe porţiunea OSK datorită transformării feritei în austenită. La răcire rapidă. Osmond a propus notarea E punctelor critice cu litera A de la cuvântul francez Acem A3 arrêt (oprire pe curba de răcire). Este Fe3CIII 210˚C temperatura de echilibru termodinamic între Fe Q → C[%] austenită şi perlită: A ↔ P. Este temperatura de K P S transf. magnetică a cementitei. De accea se defineşte Fig. 10. astfel încât se obţine la temperatura ambiantă soluţia solidă α suprasaturată în component B. Este un exemplu de călire completă şi reală (de punere în soluţie). aliajele pot fi supuse numai tratamentului termic de recoacere de tip I. A4 – curba NJ. punctul de transformare A → P. La încălzire se defineşte punctul Ac4 > A4.

Cum majoritatea tratamentelor termice aplicate presupun încălzirea oţelului în domeniul austenitic prezintă o deosebită importanţă diagrama TTT (temperatură. deoarece este anulată difuzia atomilor metalici şi frânată difuzia atomilor de carbon.la dreapta curbei PfBf . Izotermele trasate la temperaturile Ms-martensitic start şi Mf-martensitic finish caracterizează temperaturile de început şi de fârşit de transformare la răcire continuă a austenitei în martensită. la 1-2 secunde în dreptul cotului perlitic.domeniul austenitei subrăcite metastabile.deasupra punctului critic Ac1 . după care cresc la temperaturi mai scăzute. Mărimea perioadei de incubaţie la nivelul cotului perlitic este un indicator al stabilităţii minime a austenitei subrăcite. Sub 550˚C difuzia este parţială. ab – durata transformării izoterme. a arătat că proprietăţile oţelului depind de microstructură. Transformation). . Diagrama TTT pentru oţelul eutectoid (fig.domeniul de transformare a austenitei la răcire continuă.bainitic finish A→ M 1 caracterizează locul geometric al 0 punctelor de început de sfârşit de Mf 0 1 10 102 103 104 105 → log t transformare izotermă a austenitei în Fig. Diagrama TTT este o diagramă în coordonate temperatură şi timp specifică pentru o compoziţie chimică a oţelului.3): .3 Diagrama TTT pentru oţelul eutectoid bainită.domeniul de stabilitate al austenitei. Variaţia perioadelor de incubaţie şi de transformare de la zeci de minute sub punctul critic Ar1 sau deasupra lui Ms. Diagrama TTT. .între cele două curbe PsBs şi PfBf . Citirea diagramei se face pe izotermă. Ramurile superioare A→ P Troostita 400 o a b notate Ps – perlitic start şi Pf . notate Bs Martensita 650 .perlitic finish sunt locul geometric al Bainita 500 400 punctelor de început şi de sfârşit de Bf Bs A→ B transformare izotermă a austenitei în Ms 200 perlită. 10. La temperatura T. perioada de incubaţie şi durata de transformare se micşorează atingând un minim la 500550˚C în dreptul inflexiunii curbelor în C. timp.factorul de transfer de masă care se atenuează la scăderea temperaturii.între Ms şi Mf . .4 Transformarea izotermă a austenitei. 10. Ramurile inferioare.10. Notiuni de tratament termic 118 10.factorul termodinamic. . . oa – perioada de incubaţie. Se observă că prin scăderea temperaturii.9. Studiul proceselor care se desfăşoară în timpul tratamentelor termice aplicate aliajelor Fe-C. a condus la folosirea pentru timp a scării logaritmice. Apariţia unui maxim cinetic la cotul perlitic se explică prin influenţa a doi factori cu efect contrar: .domeniul produselor de transformare izotermă. conţine izoterma punctului critic Ac1 800 HB Ac1 deasupra căreia se face încălzirea [˚C] Ps P grosieră 200 pentru austenitizare şi curbele în C Pf P fină 300 600 ale diagramei. Domeniile delimitate de aceste curbe sunt: .3).la stânga curbei PsBs. Sub Ms transformarea austenitei decurge fără difuzie. Proprietăţile şi structura produselor de transformare izotermă a austenitei depind de temperatura de formare (fig. Aceasta sintetizează influenţa temperaturii asupra condiţiilor şi produselor de transformare a austenitei în condiţii izoterme. determinată de temperatura de formare. Până la 550˚C transformarea austenitei este cu difuzie completă.domeniul de transformare izotermă al austenitei.bainitic start şi Bf . transformare. Time. care accelerează transformarea la creşterea subrăcirii. . în engleză – Temperature.

500HB. Astfel curba vitezei de răcire v1 intersectează liniile diagramei în punctele a1 şi b1 de început şi de sfârşit de transformare.9. în condiţii de difuzie parţială.tetragonală cu volum centrat. În dreptul cotului perlitic se obţine o perlită foarte fină. Produsele perlitice se obţin la diferite grade de subrăcire şi vor prezenta grade de dispersie diferite. 250-350HB. Este cel mai dur produs de transformare al austenitei. 650HB. cu un grad de subrăcire ∆T1. cu dispersia şi duritatea maxime. La creşterea gradului de subrăcire se obţine o perlită fină. rezistenţa la rupere. Alungirea la rupere şi stricţiunea sunt maxime la perlita sorbitică. 10. Diagrama TRC. .10. La v2 > v1.Continous Cooling Transformation). în condiţiile difuziei complete a atomilor de metal şi metaloid. limita de elasticitate şi rezistenţa la oboseală. Produsele de transformare depind de viteza de răcire. v2. cu reţeaua cristalină modificată . Nu prezintă transformarea A → B. La viteza de răcire v1 foarte lentă. Are duritate superioară perlitelor. deoarece este o transformare lentă. de transformare a austenitei la răcire continuă (în engleză CCT .Martensita se formează fără difuzie în intervalul Ms-Mf. 10. cresc duritatea. numită troostită. numită şi perlită sorbitică. 5 Transformarea austenitei la răcire continuă. Diagrama TRC a oţelului eutectoid (fig. că la răcire continuă. .determinarea vitezei critice superioare . austenita se transformă cu un grad de subrăcire mai mare în 800o o Ac1 A1 600 [˚C] ↑ T 400 Ms 200 Ms A→P a1 b1 ∆T1 800 [˚C] 600 α T0 400 v2 A→ M v6 1 10 v5 v4 v3 v1 Ms 200 0 Mf 0 1 t0 1 10 vcs A→ B A→ M Ac1 A→ P ∆T1’ Mf 0 Mf 0 102 103 104 → log t Fig. Pentru a evidenţia influenţa vitezei de răcire asupra transformării austenitei se foloseşte diagrama TRC. Este un amestec mecanic lamelar ferită – cementită. Notiuni de tratament termic 119 .5 Diagrama TTT. Este o soluţie solidă suprasaturată în carbon pe bază de Feα. v3 mai lente intersectează numai domeniul de transformare A→ P. gradul de subrăcire redus determină transformarea austenitei într-o perlită grosieră. 10.4 Diagrama TRC pentru oţel eutectoid 102 103 104 → log t Fig.4) prezintă două domenii de transformare: A→ P şi A → M. 350-450HB. Citirea diagramei se face pe curba vitezei de răcire. iar răcirea continuă nu asigură timpul necesar transformării. transformarea A→ P nu decurge izoterm. ci într-un interval de temperatură ∆T1’. la răcirea continuă a austenitei.Bainita se formează în intervalul de transformare 550˚C-Ms. Se observă.Perlita se formează în intervalul Ar1-550˚C. Bainita este un amestec mecanic de carbură FexC şi ferită uşor suprasaturată în carbon. Cu creşterea gradului de dispersie al perlitei. cu o perioadă mare de incubaţie. cu o dispersie mai mare a amestecului şi duritate superioară. Dispersia amestecului mecanic al perlitei este influenţat de gradul de subrăcire (a-1 ~∆T). Vitezele v1. La grade de subrăcire mici se obţine o perlită grosieră cu un grad mic al dispersiei amestecului mecanic şi duritate mai redusă 180-250HB.

Dacă coordonatele punctului de tangenţă sunt T0 şi t0. Temperatura de încălzire este temperatura la care instabilitatea structurală este înlăturată. Creşterea vitezei de răcire determină astfel creşterea gradului de dispersie şi a durităţii perlitei. Ac3.perioada de incubaţie şi durata transformării la o anumită temperatură de transformare sau viteză de răcire. Se evidenţiază două viteze critice de răcire: .. Vitezele v5. tangentă domeniului martensitic. Viteza critică superioară este viteza de răcire minimă care asigură călirea martensitică a oţelului.1) t0 Viteza critică reală necesită o corecţie care ţine cont de faptul că determinarea relaţiei s-a făcut pe diagrama TTT. . stare de ecruisare sau tensiuni interne. 10.viteza critică de călire. În funcţie de valoarea ei se alege mediul de răcire la călire. Notiuni de tratament termic 120 perlită fină. De aceea.9.2) 1.produsele de transformare izotermă ale austenitei la diferite temperaturi cuprinse între Ac1 şi Ms sau de răcire continuă cu diferite viteze de răcire. care anulează transformarea austenitei în perlită. De exemplu. .6. determinate experimental la diferite temperaturi de austenitizare. .se pot determina temperatura de transformare izotermă sau viteza de răcire şi microstructura. . la îmbinările sudate prin topire. este cea mai mică viteză de răcire. obţinându-se martenisită şi austenită reziduală.temperaturile punctelor critice Ac1. Recoacerea de tip I (cu sau fără recristalizare fazică) Se aplică oţelurilor care prezintă instabilităţi structurale de tipul neomogenităţi chimice. construită în condiţii de transformare izotermă a austenitei: Ac1 − T0 v cs = (10. . Aceasta viteza se poate determina şi pe baza diagramei TTT (fig. . încălzirea la recoacerea de tip I se . v6 > v4 intersectează numai domeniul de transformare A→M.6 Tratamente termice aplicate oţelurilor 10.duritatea Vickers a produselor de transformare. la un grad de subrăcire şi mai mare se obţine troostita.viteza critică inferioară vci = v3. tangentă domeniului perlitic. Diagramele TTT si TRC dau următoarele indicaţii: . 10. determinând duritatea unei piese cu tratament termic izoterm sau obţinută la răcire continuă. este cea mai mică viteză de răcire la care în structură apare martensita.5). Aceste viteze de răcire prezintă o deosebită importanţă practică. viteza critică inferioară reprezintă viteza maximă de răcire permisă pentru a se evita apariţia martensitei şi fisurarea cordonului de sudură. atunci rezultă: Ac1 − T0 v cs = tgα = (10.5t 0 Importanţa diagramelor TTT şi TRC Pentru oţelurile de utilitate practică există cataloage cu diagramele TTT şi TRC. martensită şi rămâne o cantitate de austenită netransformată numită austenită reziduală. Austenita se transformă în troostită. Accem necesare austenitizării.viteza critică superioară vcs = v5.1. iar la viteza de răcire v3>v2. independent de temperatura de transformare în stare solidă a oţelului. Viteza v4 > v3 intersectează ambele domenii de transformare. unde viteza critică superioară se reprezintă tangentă la cotul perlitic.

turnate. Tratamentul constă în încălzire sub Ac1. neomogeniţăţile chimice crează 3 Fe3CIII anizotropia proprietăţilor mecanice şi măresc Fe → C[%] susceptibilitatea oţelului la rupere fragilă în Fig. 1. Este urmată de o menţinere izotermă de 0. iar la piesele turnate prin aplicarea unei recoacerii complete sau a normalizării. Acest defect se remediază în timpul laminării lingoului. pentru eliminarea stării de ecruisare. Tensiunile reziduale descresc progresiv în funcţie de temperatura şi timpul de menţinere. în scopul diminuării 2 microsegregaţiei dendritice şi intercristaline. 2. În Fα Fα+P+ P+Fe3CII lingouri. recoaceri de tipul II cu recristalizare fazică sau revenirea înaltă a oţelului călit. se menţine . răcire) poate ajunge la 50-100 ore. izotermă. 10. în general în intervalul 660-700˚C. Recoacerea completă asigură recristalizarea întregii structuri. recristalizare şi de detensionare. caracterizată prin rezistenţă la deformare plastică mărită şi plasticitate redusă. Se aplică oţelului hipoeutectoid. 10. Recoacerea de recristalizare se aplică oţelurilor deformate plastic la rece.5 ore. pentru obţinerea stării de echilibru conforme cu diagrama de echilibru. de înmuiere. Notiuni de tratament termic 121 poate face la temperaturi superioare sau inferioare temperaturii de transformare în stare solidă.5-1. recoacerea 1 de tip I este de trei tipuri (fig.6. care să asigure omogenizarea chimică prin difuzie. 3. Tratamentul constă din încălzirea oţelului la o temperatură superioară temperaturii de recristalizare şi inferioară punctului critic Ac1. incompletă. limita de elasticitate a oţelului scade.9. segregaţia dendritică micşorează 2 – recristalizare. produselor sudate. Recoacerea de tipul II (cu recristalizare fazică) Tratamentul asigură recristalizarea fazică a oţelului. pentru desfăşurarea recristalizării feritei. 1. Rezultă o granulaţie grosieră de supraîncălzire. timp de 1-3 ore (în funcţie de grosimea de încălzire) şi răcire lentă. Recoacerea de omogenizare (de A difuzie) se aplică lingourilor şi pieselor masive A+Fe3CII A+Fα turnate din oţeluri aliate. Durata totală a tratamentului termic (încălzire. cum sunt: recoacerea de recristalizare a feritei.detensionare ductilitatea şi tenacitatea oţelului. Constă într-o încălzire supracritică a oţelului..6 Domeniile de încălzire pentru timpul deformării plastice ulterioare. fie ca tratament termic intermediar în procesul de deformare la rece.2.10. care se încălzeşte la Ac3+ 30…50˚C (fig.10.omogenizare. La creşterea temperaturii. 3 . timp îndelungat 8-20 ore.6): de omogenizare. Detensionarea completă are loc la atingerea temperaturii de recristalizare a feritei. (cel mai adesea între 350-600˚C). iar tensiunile interne se relaxează prin deformare plastică locală. cu efect de înmuiere şi detensionare. După starea iniţială a oţelului.7. În piesele recoacerea de tip I: 1. în intervalul 200-700˚C. cu slabe caracteristici mecanice. urmată de menţinere şi răcire lentă. menţinere. Acest tratament urmăreşte refacerea proprietăţilor de plasticitate ale oţelului şi se aplică fie ca tratament termic preliminar înaintea deformării plastice la rece. Încălzirea se face la temperaturi ridicate 1100-1200˚C.8-1). Recoacerea de detensionare se aplică pieselor turnate. de normalizare. Tensiunile reziduale sunt eliminate de asemenea şi la alte tratamente termice. 10. prelucrate prin aşchiere etc. care conţin tensiuni reziduale datorate răcirii sau deformaţiei plastice neuniforme. eventual coalescenţa şi globulizarea cementitei. Răcirea lentă asigură obţinerea unei stări cât mai apropiate de echilibru. După temperatura de încălzire şi procedeul de tratament termic recoacerea de tipul II poate fi: completă.

A 5 A+Fα Fα A+Fe3CII Fα+P+ P+Fe C 3 II Fe3CIII 4 Ms Mf A→M → log t Fig.1). compoziţia chimică a oţelului etc. Notiuni de tratament termic 122 pentru încălzirea în miez a piesei şi desfăşurarea transformărilor de fază în volumul piesei.7 Domeniile de încălzire pentru recoacerea de tip II: 1. Viteza de răcire lentă trebuie să asigure descompunerea austenitei cu grade mici de subrăcire. încălzirea se realizează cu o viteză de cca 100˚C/oră. Dacă se depăşeşte temperatura prescrisă. apoi se răceşte lent cu cuptorul. cu neuniformităţi structurale şi de duritate. care la răcirea lentă. o prelucrabilitate mai bună.10a). 10.completă. se manifestă creşterea grăuntelui de austenită. unde se menţine izoterm. pentru eliminarea structurii grosiere de supraîncălzire. ceea ce determină transformări structurale la temperaturi diferite. pentru a evita formarea unui amestec ferito-perlitic foarte dispers dur. 3. Se aplică de asemenea semifabricatelor forjate care prezintă stare parţială de ecruisare. produselor sudate sau forjate. Recoacerea izotermă constă din încălzirea pentru austenitizare ca şi la recoacerea completă.completă. iar menţinerea variază între 0. tipul şi dimensiunile semifabicatului. În general.7). rezistenţă şi duritate reduse (fig. În cazul oţelurilor hipoeutectoide (fig. în special în cazul oţelurilor aliate. la care reducerea durităţii ar necesita la recoacerea completă viteze foarte lente de răcire. Se îmbunătăţeşte prelucrabilitatea oţelului prin reducerea durităţii şi a susceptibilităţii la fisurare în timpul deformării plastice la rece (tabel 10. încălzirea la Ac1+50…70˚C (770800˚C) asigură recristalizarea perlitei. 10. La şarjele mari (peste 20-30t) nu se poate realiza o răcire rapidă şi uniformă în volumul şarjei până la temperatura menţinerii izoterme. Recoacerea izotermă se poate aplica numai pieselor forjate sau degroşate de dimensiuni mici. Recoacerea incompletă asigură recristalizarea parţială a structurii prin încălzire la temperaturi peste Ac1.7). se transformă într-o structură secundară ferito-perlitică fină cu plasticitate ridicată. apoi piesa este transferată într-un alt cuptor la o temperatură Ar1-100…150˚C. Timpul de menţinere la temperatura de încălzire depinde tipul cuptorului de încălzire.8 Condiţiile de răcire la recoacerea de tip II: 1. în general 630-700˚C (fig.8). 2 – izotermă. Se obţine o structură mai omogenă pe secţiunea piesei.9.normalizare Încălzirea la aceste temperaturi asigură obţinerea unei austenite cu granulaţie fină. 4-de înmuiere. Recoacerea completă se aplică pieselor turnate în forme de nisip. 2. modul de aşezare a pieselor în cuptor. 10. în nisip sau cenuşă fierbinte. 3 – incompletă. Se aplică numai oţelurilor deformate la cald corect care nu prezintă structuri de supraîncălzire. calitatea suprafeţei şi se micşorează deformaţiile la călirea ulterioară. cu granulaţie grosieră.izotermă.normalizare 3 Ac3 ↑ T [˚C] A→F A→P 2 5 Ac1 1.10. . 5 . urmată de răcire în aer. 2 . parţial a feritei proeutectoide şi detensionarea. la Ac3+30…50˚C (fig.2 1 Fe → C[%] Fig. Avantajul recoacerii izoterme constă în micşorarea duratei de tratament.10. cu deteriorarea proprietăţilor oţelului. 10. 5 .5…1 oră / tonă de metal încălzit. pentru descompunerea completă a austenitei.

Valoarea durităţii este mai mare decât la recoacerea completă. 10. cu o viteză de răcire v < vci (fig. b. bainita sau chiar martensita. Tratamentul constă din încălzire puţin sub Ac1 (650-680˚C) . comparativ cu starea recoaptă complet. b.7). 10. 10.figura 10. urmată de răcire foarte lentă până la 620-680˚C.10 Microstructura oţelului C120U (1. cu o calitate bună a suprafeţei şi o uzură mai redusă a sculei aşchietoare. Notiuni de tratament termic Tabel 10. 4. Fig.2%C) în stare de recoacere completă (a). Recoacerea de normalizare (normalizarea) constă din încălzirea oţelului hipoeutectoid la temperatura Ac3+30…50˚C şi a oţelului hipereutectoid la Accem+30…50˚C (figura 10.7). Se îmbunătăţeşte prelucrabilitatea prin aşchiere a oţelurilor eutectoide şi hipereutectoide. Atac nital . troostita. normalizare (c). dar se încadrează în valorile prescrise de standarde. Recoacerea de înmuiere înlocuieşte recoacerea completă a oţelurilor aliate. bainitei şi coalescenţa carburilor.9. Fig. a. Normalizarea realizează recristalizarea întregii structuri. 10. care permit astfel viteze mari de aşchiere. Finisarea de granulaţie determină creşterea tenacităţii oţelului. recoacere pentru globulizare (b). x 400 a. însoţită de finisarea granulaţiei. scurtă menţinere pentru austenitizare şi răcire în aer. pentru descompunerea martensitei. cum este perlita sorbitică.7.45%C) după recoacere completă (a) şi normalizare (b). Normalizarea măreşte rezistenţa şi duritatea oţelurilor cu conţinut mediu şi înalt de carbon cu 10-15%. Atac nital 2%.11b). creşterea dispersiei amestecului ferito-carburic şi a cantităţii de perlită din oţel comparativ cu starea recoaptă (fig.9 Microstructura oţelului 1C45 ( 0. 5.8) pentru obţinerea unei structuri de tip perlitic fină şi cu grăunţi cristalini uniform repartizaţi. apoi aer. 10. acest tip de recoacere se mai numeşte recoacere de globulizare. la care în urma deformării plastice la cald sau tratamentului termic de normalizare rezultă cu o structură în afară de echilibru dură. Răcirea accelerată în aer conduce la descompunerea austenitei la temperaturi mai scăzute. asigură recristalizarea perlitei şi transformarea perlitei lamelare în perlită globulară (fig.10. c.9a şi b). De aceea.1 Proprietăţile mecanice ale perlitei lamelare şi globulare Constituentul Rm HB A structural [N/mm2] [daN/mm2] [%] Perlita lamelară 820 228 15 Perlita globulară 630 163 20 123 La oţelurile eutectoide şi hipereutectoide încălzirea la temperaturi Ac1+10…30˚C (fig.

3%C.12a). normalizarea este un tratament mai simplu. poate înlocui recoacerea completă. c. care determină la Fig. încălzirea în domeniul A+Fα A+Fα conduce la prezenţa în structura de călire a unor insule moi de ferită . Atac nital 2%.10.11 Domeniile de încălzire răcire o martensită grosieră cu duritate şi tenacitate pentru călire scăzute. 10.10a şi c). superioară vitezei critice superioară (v>vcs). iar la răcire se obţine o structură în afară de echilibru. care poate înlocui recoacerea completă. încălzirea se face în domeniul austenitic. Fα Fα +P+ P+Fe3CII Dacă încălzirea se produce la temperaturi superioare Fe3CIII intervalului indicat. dar se produc deformaţii plastice mai reduse decât la călire. b.10.3-0.9. 0. Notiuni de tratament termic 124 Scopul normalizării depinde de conţinutul de carbon al oţelului. alcătuită din martensită şi o cantitate redusă de austenită reziduală (fig.10.6. Proprietăţile mecanice sunt mai slabe. La oţelul hipoeutectoid cu structura iniţială ferito-perlitică. normalizarea urmată de o recoacere de înmuiere la 600-650˚C. Microstructura oţelului OSC12 călit correct (c) şi supracălit (d). d.defectul pete moi (fig. Apare Fe → C[%] creşterea grăunţilor de austenită. În cazul oţelurilor hipereutectoide normalizarea elimină reţeaua de cementită secundară din structura de recoacere completă (fig. urmată de menţinere pentru austenitizare şi o răcire cu o viteză rapidă. 10. obţinându-se o duritate puţin superioară.12b).65%C.10. La oţelurile cu conţinut mediu de carbon. 10. x400 . structura de normalizare conţine ferită şi perlită. La oţelurile cu conţinut redus de carbon. normalizarea poate înlocui îmbunătăţirea (călirea urmată de revenire înaltă). La oţelurile aliate. Călirea oţelului hipoeutectoid este completă.11). normalizarea conduce la o structură formată din perlită sorbitică şi ferită. iar probabilitatea de fisurare la tratament termic dispare. În acest caz.3 Călirea oţelului Călirea constă din încălzirea oţelului hipoeutectoid la Ac3+30…50˚C şi a oţelului hipereutectoid la Ac1 +50…70˚C (fig. În acest caz. Fig.12 Microstructura oţelului 1C45 călit corect (a) şi cu defectul pete moi (b). Călirea incompletă nu A se practică. a. oţelul se supracăleşte. deoarece la temperaturi inferioare A+Fe3CII punctului Ac3. sub 0. dar o calitate mai bună a suprafeţei.

Astfel un oţel carbon cu 0. De exemplu.13 Diagrama TTT. 10. iar la răcire se obţine o martensită grosieră sub formă de pene cu o cantitate mărită de austenită reziduală şi mai redusă de carburi (fig. oţelul se supracăleşte. Ti. Conform diagramei TTT. rezistenţεi la uzură şi tenacităţii oţelului călit. Călibilitatea se defineşte ca fiind capacitatea oţelului de a se căli la structura martensitică sau troostito800 Ac1 [˚C] martensitică. oţelul rezultă necălit. măreşte granulaţia austenitică şi cantitatea de austenită reziduală. în limitele unui strat superficial de a anumită duritate şi v1 600 A→ P v3 adâncime. martensită şi austenită reziduală. pentru oţelurile inoxidabile înalt aliat cu Cr (11-14%Cr). Dacă se măreşte temperatura de încălzire.6. astfel încât autenita se descompune într-un amestec ferito-carburic. 10. Dacă se coboară temperatura sub Ac1. conduc la o austenită cu conţinut redus de carbon şi elemente de aliere.10. temperatura de încălzire pentru călire este mai înaltă. 200 Adâncimea de călire se A→ M consideră prin convenţie distanţa de vcs v2 vci v1 la suprafaţă la zona cu structură 0 2 3 4 Mf 0 semimartensitică (50% martensită + 1 10 10 10 10 → log t 50% troostită). ceea ce asigură o structură formată din martensită şi austenită reziduală. Se stabilizează austenita subrăcită.cauzele călirii nepătrunse Diametrul critic indică . deoarece creşterea temperaturii de călire. Totuşi alegerea temperaturii de încălzire este un compromis. matricea martensitică va conţine particule nedizolvate de Fe3CII (fig. Călirea nepătrunsă se datorează gradientului de temperatură pe secţiunea piesei. din lipsa de austenitizare. omogenizarea chimică a austenitei.45%C cu diametrul 16mm se căleşte în apă pe o adâncime de 5mm. de tip perlitic (troostită. la suprafaţa piesei viteza de răcire maximă este supracritică (v1>vcs). Creşterea temperaturii de încălzire. Creşte granulaţia austenitică. Mo. Aceste carburi asigură o duritate şi o rezistenţă la uzură crescute. În miez. perlită fină sau grosieră).10. Fig. se reduce viteza critică de călire şi se îmbunătăţeşte călibilitatea oţelului. Ea creşte cu conţinutul de v3 Ms carbon şi elemente de aliere. Notiuni de tratament termic 125 La oţelul hipereutectoid călirea este incompletă.12c). călirea pentru creşterea rezistenţei la coroziune necesită dizolvarea carburilor de tip M23C6 prin încălzire la temperaturi Ac3+150-250˚C. Încălzirea se face în domeniul bifazic A+Fe3CII.9. 10. deformaţiile la călire. V). Călibilitatea În anumite condiţii dimensionale şi de compoziţie chimică s-a constatat că piesele se călesc parţial la martensită în limitele unui strat superficial cu atât mai redus cu cât grosimea piesei este mai mare. La oţelurile de scule. puţin stabilă la răcire şi cu duritate scăzută. viteza de răcire este minimă şi subcritică (v3<vci).12d). cu consecinţe negative asupra durităţii. Se consideră o probă masivă cilindrică din oţel eutectoid care se căleşte (fig. aliate cu elemente carburigene (Cr.13). micşorează rezistenţa la cald a oţelului. alierea austenitei. La oţelurile aliate cu elemente carburigene. W. temperatura de austenitizare sau o menţinere insuficiente. antrenează dizolvarea carburilor. pentru a se asigura gradul de aliere al austenitei prin dizolvarea carburilor.4. Menţinerea de carburi grosiere într-o matrice alcătuită din martensită cu duritate redusă. astfel încât după călire. Duritatea stratului călit A→ B depinde de compoziţia chimică a 400 v2 oţelului. La jumătatea razei viteza de răcire mai mică devine intercritică (vci<v2<vcs) şi conduce la o structură formată din troostită.

distanţa de la capătul frontal la stratul semimartensitic este a = 10mm. 35-40HRC. 0. cu atât viteza critică de călire scade şi se măreşte adâncimea de călire. . 30 încălzită la temperatura de călire. mareşte capacitatea de germinare a perlitei şi scade stabilitatea austenitei subrăcite. Cunoscând duritatea structurii semimartensitice a oţelului analizat. Cr. .52%C. se Fig. granulaţia mare reduce capacitatea de germinare a perlitei şi măreşte stabilitatea austenitei subrăcite. Adâncimea de călire se poate determina fractografic prin analiza aspectului suprafeţei de rupere a unor epruvete călite. Se trasează graficul de variaţie a 100 5 durităţii cu distanţa de la capătul frontal. Cu cât stabilitatea austenitei subrăcite este mai mare. forma piesei etc.particulele insolubile în austenită (carburi. 45-50HRC. Factorii care influenţează adâncimea de călire sunt: . se poate determina adâncimea de călire. Pentru piesele de dimensiuni mari se determină HRC HRC50M diametrul critic prin metoda călirii frontale sau proba 50 40 Jominy.Deoarece pătrunderea la călire variază în limite largi în funcţie de compoziţia chimică.14. În acest ultim caz se trasează curba în U.mărimea grăunţilor cristalini de austenită. mărimea de grăunte. până la răcirea completă. O probă de formă şi dimensiuni standardizate. Notiuni de tratament termic 126 dimensiunea maximă a secţiunii călite în volum. temperatură şi 0 debit. unde a este distanţa de la capătul frontal la structura semimartensitică. . oxizi.14 Determinarea adâncimii de călire prin proba Jominy stabileşte distanţa a de la capătul frontal până la structura semimartensitică (fig. adâncimea de călire creşte puternic la slaba aliere cu Mn. cele maxime pentru oţelul aliat. Cu ajutorul unor nomograme (diagrama Blanter) se poate determina diametrul critic real. valorile minime pentru oţelul carbon.elementele de aliere dizolvate în austenită care îi măresc stabilitatea. cduritatea HRC a suprafeţei.0030. mai ales la alierea simultană cu mai multe elemente de aliere. Duritatea structurii semimartensitice HRC50M depinde de conţinutul de carbon al oţelului: 0. metalografic prin analiza microstructurii sau mai precis prin determinarea distribuţiei durităţii pe secţiune. 0. De aceea carburile de Ti. modificarea granulaţiei austenitice de la punctajul de granulaţie 8 la punctajul 1 sau 2. W nedizolvate în austenită reduc adâncimea de călire. Se rectifică proba în 0 10 15 20 [mm] lungul unei generatoare şi se măsoară duritatea în Ø20 Ø30 lungul acesteia. Cunoscând duritatea structurii semimartensitice a oţelului. de aceea vitezele rapide de încălzire micşorează adâncimea de călire. 50-55HRC. micşorând stabilitatea austenitei subrăcite. 10. Adâncimea de pătrundere a călirii este dată de viteza critică de călire (vcs). . măreşte de 2 sau 3 ori adâncimea de călire. Mo şi mici adaosuri de 0. Astfel pentru oţelul considerat în figura 10.9. care indică scăderea durităţii de la suprafaţă spre miez. Nb.28 –0.22%C prezintă 25-30 HRC. 0.14). este aşezată într-un 20 suport vertical şi răcită la capătul inferior cu apă 10 curentă în condiţii impuse de presiune. compuşi intermetalici) favorizează germinarea eterogenă a perlitei. cu duritate maximă pe întreaga secţiune.62%C. singurul element de aliere care micşorează adâncimea de călire este Co.53-0.32%C. care însoţeşte standardul de material.neomogenitatea chimică a austenitei. la călirea în apă Dc=40mm sau la călirea în ulei Dc=27mm.005%B. b.43-0.duritatea HRC a structurii semimartensitice. Indicatorul de călibilitate se notează J a/b(c).10. fiecare marcă de oţel este definită printro bandă de călibilitate..13-0.

Ti-titanizare. limita de elasticitate R0. pieselor carburate sau călite superficial. În funcţie de natura elementului de difuzie. rezistenţă la oxidare: Al.9.002 A Z KCU Tratamentul termic Rm [%] [%] [J/cm2} [N/mm2] [N/mm2] Recoacere. De aceea răcirea la revenire se face în aer. Revenirea medie constă în încălzire la 350-450˚C. Diminuarea tensiunilor interne este mai intensă la temperaturi de revenire mai ridicate.6%C).2 Proprietăţile mecanice ale oţelului carbon cu 0. Revenirea joasă constă în încălzire la 150-250˚C.6-1. 880˚C + revenire 300˚C 1300 1100 12 35 30 Călire. Are loc descompunerea martensitei de călire într-un amestec mecanic alcătuit din particule fine de carbura ε (FexC) şi o martensită cu cu un conţinut mai redus în carbon.6. durate de menţinere mai mari şi viteze de răcire mai lente. 880˚C + revenire 600˚C 620 430 22 55 140 9. dintr-un mediu adecvat. Si. Notiuni de tratament termic 127 10. care asigură cel mai bun raport între rezistenţă. Revenirea înaltă constă în încălzire la 550-650˚C. Oţelul capătă structura numită sorbită (amestec ferito-carburic cu un grad de dispersie mai mic decât al troostitei de revenire). Cr. Îmbunătăţirea suprimă complet tensiunile reziduale de la călire. rezistenţă la coroziune: Cr. C+N. S-sulfizare etc. alungirea. stricţiunea la rupere A şi Z. B-borizare.5 ore.30. Este un tratament termic final care fixează proprietăţile de utilizare. se îmbunătăţesc tenacitatea şi ductilitatea. Scopul acestui tratament este realizarea unei distribuţii a compoziţiei chimice. numit troostită de revenire cu duritatea variind 40-50HRC şi limită de elasticitate ridicată.7 Tratamente termochimice Tratamentul termochimic constă în îmbogăţirea superficială a oţelului prin difuzia unui element adus în stare atomică. fără o reducere sensibilă a durităţii. se îmbunătăţesc rezistenţa la tracţiune Rm.3%C păstrează o duritate de 58-63HRC şi rezistenţă la uzură. După călire şi revenire joasă un oţel cu 0. rezistenţă la oboseală şi tenacitate. Suprimă total sau parţial tensiunile interne apărute la călire. cu diferite tratamente termice R0. Ti. menţinere şi răcire în general în aer. C+N-carbonitrurare sau cianizare. Zn. Răcirea de la 400-450˚C se face în apă.5 Revenirea oţelului Revenirea constă din încălzirea oţelului călit la o temperatură inferioară punctului critic Ac1. Creşte rezistenţa. Cr-cromizare. Se obţine un amestec feritocarburic globular dispers. structurii şi proprietăţilor pe secţiunea piesei. cu excepţia oţelurilor aliate susceptibile la fragilitate la revenire. Tratamentul termic alcătuit din călire urmată de revenire înaltă poartă denumirea de îmbunătăţire. Cr. Se aplică oţelurilor de construcţie cu conţinut mediu de carbon (0. B. care ridică rezistenţa la oboseală. ductilitate şi tenacitate. aluminizare. Zn-sherardizare. încălzit la temperaturi ridicate.42%C. Ti.nitrurare. Si. Comparativ cu starea recoaptă (tabelul 10. Al-alitare. Se aplică arcurilor şi matriţelor de deformare la cald. tratamentele termochimice sunt de mai multe tipuri: C . N. Tabel 10. rezistenţa la gripare: S. Proprietăţile urmărite sunt: durificarea superficială şi rezistenţă la uzură abrazivă sau de adeziune asociate cu un miez tenace: C. Se aplică sculelor aşchietoare şi instrumentelor de măsură şi control din oţeluri carbon şi slab aliate. pentru a se forma în stratul superficial tensiuni de compresiune. care de la temperaturile 550-650˚C se răcesc rapid în apă. care necesită limită de elasticitate ridicată. numit martensită de revenire. 880˚C 550 350 20 52 90 Călire. Si-silicizare. timp de 1-2ore. .2). timp de 1-2.carburare sau cementare. Proprietăţile mecanice ale oţelurilor revenite depind de temperatura de revenire.002. Se diminuează tensiunile interne. cât şi rezilienţa KCU. N.

fragil. Se consideră o probă paralelipipedică. În funcţie de natura lor. dacă ruperea este precedată de deformare plastică. ca de exemplu paletele de turbină. În această etapă tensiunile produc o deformaţie reversibilă. Un proces complet de deformare cuprinde trei etape: deformarea elastică (reversibilă). Tracţiunea monoaxială. Mărimea forţei de reacţiune depinde de natura legaturii interatomice. Calculul de rezistenţă al majorităţii organelor de maşini (axe. Comportarea materialelor la solicitări mecanice Orice corp. Tensiunile pot fi normale. . unele materiale metalice. Deformarea elastică este produsă atât de eforturi normale cât şi tangenţiale sub o anumită valoare critică. Tensiunea (efortul unitar) defineşte intensitatea forţei de reacţiune şi reprezintă forţa raportată la suprafaţa pe care acţionează. roţi dinţate etc.1Relaţii între tensiuni şi deformaţii Deformarea antrenează deplasarea atomilor de pe poziţia de echilibru. Reprezentative pentru această grupă sunt materialele metalice şi polimerii termoplastici.1 Deformarea elastică 10. Deformarea elastică caracterizează comportamentul materialelor în condiţii normale de utilizare. adică îşi modifică forma şi dimensiunile. ea limitează domeniul de utilizare al unor piese solicitate la cald. un rol esenţial îl are absorbţia energiei de impact prin deformare plastică până la rupere. În material apar forţe de reacţiune care se opun deformaţiei şi care. La structurile metalice solicitate dinamic. Sunt materialele elasice precum: materialele ceramice. 10. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 128 10. supus unui sistem de forţe mecanice.vâsco-elastic. cum sunt de exemplu caroseriile auto.10. deformarea plastică (ireversibilă) şi ruperea. Analiza comportamentului elastic al unui material constă în a determina relaţia dintre tensiuni şi deformaţii şi mărimea constantele de elasticitate. Corpul îşi recapătă forma şi dimensiunile iniţiale. 10.1).) are în vedere solicitarea acestora în domeniul de elasticitate. Materialele vâsco-elastice sunt reprezentate de materialele metalice şi ceramice în condiţii de fluaj şi majoritatea polimerilor peste temperatura de tranziţie vitroasă. forfecare pură şi compresiune uniformă. Această alungire conduce la apariţia forţei de reacţiune . dacă se rup fără deformare plastică prealabilă. Sunt materialele elasto-plastice care se deformează elastic la sarcini mici şi plastic la sarcini mari. numită limita de elasticitate. . Această analiză se poate face în cadrul unor încercări simple: tracţiune monoaxială. Tensiunile determină deformaţii. Capacitatea de deformare plastică joacă un rol esenţial la deformarea plastică a metalelor şi punerea în formă a polimerilor. arbori. De asemenea. Deformarea elastică este prima etapă a unui proces de deformare. elastomerii şi majoritatea polimerilor sub temperatura de tranziţie vitroasă. se deformează.ductil. 1. tind să readucă corpul la forma şi dimensiunile iniţiale. care sub acţiunea unei forţe de întindere F suferă o alungire ∆x. (fig. dacă forţa de reacţiune este perpendiculară pe suprafaţă sau tangenţiale dacă forţa este paralelă cu aceasta. materialele prezintă la solicitări mecanice comportament: . Deformaţia este o măsură a alterării formei şi dimensiunilor unui corp sub acţiunea tensiunilor aplicate. la încetarea acţiunii forţelor aplicate. care dispare la suprimarea tensiunilor care au produs-o. dacă prezintă deformaţii plastice în funcţie de temperatură şi timp.

21 0.3) unde E este modulul de elasticitate longitudinală sau modulul lui Young.32 0.6 2 Titan 115 Polietilena de 0.5 Aur 80 Cauciuc 0.33 0. Modulul de elasticitate maxim corespunde diamantului şi în general materialelor ceramice. De aceea. conform legii lui Hooke: σx = E εx (10. limita de elasticitate RE corespunde efortului σ care determină o deformaţie remanentă εr = 0.02 εx → Fig.17 Polipropilena 1.28 Polistiren 2 Cupru 125 0. bronz 110 Silice amorfă 95 0.1 se prezintă valorile modulului E pentru diferite materiale.001 υ 0. egală cu forţa F şi de semn contrar. Curba de deformare elastică σ (ε.1 Tracţiunea monoaxială. 10. dată de raportul dintre alungirea efectivă ∆x şi lungimea iniţială x0: εx = ∆x/x0 (10. În tabelul 10. tensiunea este proporţională cu deformaţia.5 Modulul de elasticitate caracterizează rigiditatea materialului. minimă la cauciuc. . de mărime: σx = Fr/S0 (10.7 densitate medie Alama.02%. Forţa de reacţiune determină tensiuni normale σx. la temperatura ambiantă. Metalele si aliajele lor au o poziţie intermediară.05 Sticla de geam 70 Carbura de siliciu 450 Aluminiu 70 SiC Wolfram 400 0.1 Valori ale modulului de elasticitate E şi ale coeficientului Poisson Material E υ Material E [GPa] [GPa] Diamant 1000 0. cu condiţii de limitare a deformaţiei elastice.1) Deformaţia relativă la tracţiune este alungimea relativă εx. Convenţional.10. în domeniul elastic.) La corpurile izotrope.16 Fibra de carbon 300 Magneziu 40-45 Magnezia MgO 250 Lemn aglomerat 7 Oţel moale 210 0. natura forţelor de reacţiune elastică.36 Poliamida 6.32 0.28 Beton 50 Alumina Al2O3 400 0. Mărimea E depinde de energia legăturii interatomice. starea amorfă sau cristalină.110. Tabelul 10. se aleg materiale cu modul de elasticitate mare şi nu de rezistenţă înaltă.2) z z0 F Fr y y0 Fr S0 F x x0 ∆x RE ↑ σx α 0.25 0. Domeniul comportării elastice este liniar şi limitat de efortul maxim până la care se menţine proporţionalitatea dintre efort şi deformaţie. numit limită de proporţionalitate.1. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 129 Fr. Relaţia dintre tensiuni şi deformaţii se evidenţiază grafic pe curba de deformare σ (ε) din figura 10. Cea mai redusă valoare apare la polimerii organici. la proiectarea elementelor de construcţie. Modulul de elasticitate este dat de panta curbei de deformare: E = tgα.42 0.

2. elastomerii se comportă ca materiale cu modul de elasticitate înalt.4) La un solid izotrop. Se defineşte coeficientul lui Poisson υ ca raport între contracţia laterală şi alungirea relativă în direcţia de tracţiune: υ = . .K∆ (10. Valoarea maximă. Pentru elastomerii deformaţi prin tracţiune sau forfecare.10) y unde G . Pot deveni anizotrope prin texturarea produsă la deformare plastică.10. datorită unui număr mare de grăunţi cristalini cu orientare cristalografică întâmplătoare.05 la diamant. dată de relaţia: x γ tg γ = ∆x /z0 ≈ γ (10. fiind practic incompresibile. la solidul izotrop. Relaţia între presiunea hidrostatică p şi variaţia relativă de volum ∆ este de forma: p = . K şi coeficientul Poisson υ există relaţiile de dependenţă: E E G= . Comportarea materialelor la solicitări mecanice 130 Din legea volumului constant. Materialele metalice se pot considera izotrope.11) unde K – modul de compresibilitate volumică. contracţiile laterale sunt egale. alungirea probei după direcţia x determină o contracţia laterală după direcţiile y şi z: εy = ∆y / y0. G. din care se determină E şi coeficientul Poisson. Rezultă că.5) Variaţia relativă de volum ∆ este definită: (10. numai două sunt independente. corespunzătoare pentru ∆ = 0.9) x0 Legea lui Hooke are forma: y0 τ=Gγ (10. Această limită este în jur de 0.7) ∆ = εx (1-2υ) Valoarile cele mai mari ale coeficientului lui Poisson aparţin polimerilor organici. Forfecarea pură Sub acţiunea forţelor F (fig.12) 2(1 + ν ) 3(1 − 2ν ) astfel încât.modulul de elasticitate transversală Fig.5. 3.1% pentru solidele cu rigiditate mare. forfecare şi compresiune uniformă sunt valabile numai la deformaţii mici. se poate caracteriza comportarea elastică pe baza încercării de tracţiune. Cele trei expresii ale legii lui Hooke determinate în încercările de tracţiune.1). între constantele de elasticitate E. ∆ se exprimă prin relaţia: (10. În acest caz există un număr mai mare de constante de elasticitate independente. La compresiune uniformă. minim 0. La materialele izotrope. ν=0. Compresiunea uniformă Se realizează atunci când proba este supusă la o presiune hidrostatică. legea lui Hooke se extinde la 10-50%. caracterizează cauciucul. Forţa de reacţiune creată determină z F Fr apariţia tensiunilor tangenţiale τ: z0 τ = Fr/S0 (10.ε z / ε x (10. Metalele au o pozitie intermediară ( tabel 10.2) apare o deformaţie măsurată prin unghiul de forfecare γ.6) ∆ = ∆V/V0 ≈ εx + εy + εz În funcţie de coeficientul lui Poisson.2 Forfecare pură sau modulul de forfecare.10. εz = ∆z / z0 (10. Materialele ceramice prezintă valorile cele mai mici. K= (10. care se deformează elastic la tracţiune fără variaţii de volum.εy / ε x = .8) ∆x Deformaţia la forfecare este alunecarea relativă. 10. din cele patru constante de elasticitate.

modulul de elasticitate ridicat. 10. 10. sticlele minerale şi organice. respectiv entalpia sistemului (H). gradul de cristalinitate. răsuciri. c. d). care se menţine la anularea tensiunilor care au produs-o. Modulul de elasticitate scade lent la creşterea temperaturii.5%. Modificarea distanţelor interatomice sau a unghiurilor de valenţă măresc energia internă (U). Modulul de elasticitate creşte cu numărul de segmente elastice din unitatea de volum F F şi cu temperatura absolută. Forţele de coeziune. 10.2-1. 10. b) şi entropică. fiind alcătuită din lanţuri moleculare lungi cu numeroase îndoiri. d.4 0. fără a-i modifica entalpia (fig. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 131 10. elastomerii au un modul de elasticitate scăzut (E=110GPa) şi prezintă deformaţii elastice mari. modulul de elasticitate 0 0. polimerii termorezistenţi. Forţele de F F reacţiune sunt reduse.5GPa. Forţa de reacţiune este de asemenea intensă. 10.3 Mecanismul deformării elastice la elastică are o componenta entalpică şi alta solidele cu elasticitate entalpică (a.3c). .3d).1. în funcţie de b. Solidele cu elasticitate entropică sunt elastomerii. La deformarea elastică se produce extinderea segmentelor de lanţ. iar domeniul deformaţiei elastice limitat la ε ≈ 0. Forţa de reacţiune Fig. Alinierea segmentelor de lanţ micşorează entropia sistemului. Această variaţie se datorează legăturii interatomice şi a stării materialului. Sunt materiale la care forţa de coeziune între atomi este puternică. fiind induse de mişcarea browniană. 10. Polimerii organici semi-cristalini au a. Structura lor este amorfă (fig. Datorită abaterii reduse a atomilor de la poziţia de echilibru entropia (S) nu se modifică (fig. Solidele cristaline sunt mai rigide decât cele amorfe. Modulul de elasticitate variază în limite largi de la 103GPa la diamant la 2GPa pentru sticlele organice. Dacă faza amorfă este cauciuc. între segmentele de lanţ cuprinse între două ε=0 ε>0 ε=0 ε>0 legături punctuale.2 0.2 Deformarea plastică a metalelor Deformarea plastică este a două etapă a unui proces de deformare. când la tensiuni superioare limitei de elasticitate se produce o deformaţie ireversibilă. Solidele cu elasticitate entalpică sunt metalele. După natura forţei de reacţiune solidele pot fi cu elasticitate entalpică sau cu elasticitate entropică. ↑ ↑ proprietăţi inter-mediare între sticlele U U S U organice şi cauciucuri. De aceea. La aceste materiale forţa de reacţiune elastică rezultă din deplasarea atomilor faţa de poziţia de echilibru cu fracţiuni ale distanţei medii interatomice sau prin modificarea unghiurilor de valenţă (fig. legate între ele prin rare legături punctuale (1 legătură punctuală la 100 unităţi structurale). Dacă faza amorfă S S este vitroasă.2 Mecanismul deformării elastice Forţa de reacţiune elastică este indusă de deplasarea atomilor de pe poziţia de echilibru.10. entropică (c.6 0 200 400 600 ε [%]→ ε[%] → variază între 0.3a). care agită continuu segmentele de lanţ. ceramicele cristaline. sunt slabe.3b). atunci modulul de elasicitate S este de acelaşi ordin de mărime cu al U sticlelor organice (E=2-3GPa). Astfel sticlele minerale au un modul de elasticitate (E=70GPa) superior sticlelor organice (E=2GPa).

Măsurători difractometrice. la încetarea acţiunii efortului se anulează deformaţia elastică. b. τ<τcr.maclare. c. În condiţii de solicitare statică ductilitatea metalelor se relevă în încercarea de tracţiune prin două mărimi: limita de curgere ca indicator al rezistenţei la deformare plastică şi alungirea sau gâtuirea probelor până la rupere ca indicatori de plasticitate. Maclarea este specifică metalelor la care alunecarea intragranulară este mai puţin activă. dar reţeaua rămâne deformată plastic. deformată plastic. τ >τcr. deformată elastic şi plastic prin alunecare intragranulară.2. care se determină în încercarea de încovoiere prin şoc mecanic şi care măsoară energia absorbită de material prin deformare plastică până la rupere. Alunecarea intragranulară este mecanismul predominant la deformarea plastică la rece. b.10.alunecare pe limita de grăunte. τ<τcr τ >τcr τ> τ>τcr plan de alunecare a. . au dus la următoarele concluzii: . Alunecarea pe limita de grăunte şi fluajul implică procese de difuzie şi sunt activate numai la temperaturi ridicate.4 sunt prezentate stadiile la nivel cristalografic ale deformării plastice prin alunecare intragranulară. Fig. atomii rămân pe noi poziţii de echilibru. reţeaua deformată elastic şi plastic prin alunecare după un plan de alunecare. Deformarea plastică în metale se poate produce prin următoarele mecanisme: . Alunecarea intragranulară are la bază deplasarea unei părţi a cristalului după anumite plane şi direcţii de alunecare sub acţiunea unor eforturi tangenţiale superioare limitei de elasticitate la forfecare. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 132 Deformarea plastică este specifică materialelor metalice. d. reţeaua deformată elastic. b.1 Mecanisme de deformare plastică Deformarea plastică în metale implică o deplasare ireversibilă a atomilor pe noi poziţii de echilibru sub acţiunea unor eforturi tangenţiale. când atomii suferă o deplasare reciprocă cu fracţiuni ale distanţei interatomice. . reţea cristalină deformată elastic. În figura 10. c.fluaj prin difuzie. d. 10.10. deformată plastic prin maclare. în funcţie de mărimea efortului tangenţial τ: a.4 Mecanisme de deformare plastică: a. pe monocristale cu orientare cunoscută a reţelei cristaline. c. .alunecare intragranulară. astfel încât la încetarea acţiunii efortului atomii se regăsersc în poziţia iniţială. la temperaturi scăzute sau sarcini aplicate cu şoc. La solicitări dinamice ductilitatea se măsoară prin tenacitate. .planele de alunecare sunt plane de densitate atomică maximă şi distanţă interplanară maximă. care depăşesc o valoare critică. Capacitatea de deformare plastică este esenţială atât în procesele de tehnologice de prelucrare a materialelor metalice cât şi în comportarea acestora în exploatare. τ = 0.

Structurile cristaline CFC şi CVC. La structura cristalină cubică cu feţe centrate (CFC) sunt 12 sisteme de alunecare uşoară determinate de planele din familia {111}. cu un număr mare de sisteme de alunecare. Zn. W.5 şi tabelul 10. CVC. au rezistenţa minimă la deformare. Mg. K Be. Ta Feα. Cd Be.10. Zr.5 Sistemele de alunecare principale la structurile cristaline: CFC. Cu.633. Ni. Co. Ti Mg. La structura cubică cu volum centrat (CVC) se ajunge până la 48 sisteme de alunecare. astfel încât zona maclată are reţeaua cristalină simetrică faţă de zona ramasă fixă. Mg. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 133 . La cele cu c/a <1. Na Feα. Deformabilitatea plastică.în planul de alunecare. Deformabilitatea plastică prin alunecare este asigurată de un număr mare de sisteme de alunecare sub eforturi mici. Ti.2 Sisteme de alunecare la metale Reteaua cristalină CFC CVC HC Metale Au. Structurile CFC şi HC. . sistemul de alunecare depinde de gradul de tetragonalitate c/a. În cazul metalelor cu gradul de tetragonalitate c/a >1. 10. Mo. Alunecarea se produce predominant după sistemele principale de alunecare {110} <111>. Feγ Feα.2 se reamintesc sistemele de alunecare corespunzătoare structurilor cristaline specifice metalelor. HC Tabel. în raport cu un plan de maclare . în care există câte trei direcţii de alunecare din familia <101>. urmată de CVC. au cea mai ridicată plasticitate. determinate de planul bazal (0001) şi cele trei direcţii <1120>. la care planele de alunecare sunt cu compactitate atomică maximă şi distanţă interplanară mare. Ag. dată de plasticitatea ridicată sub eforturi mici. este maximă la structura CFC. W.alunecarea se produce iniţial după sistemul de alunecare. La metalele cu structura hexagonal compactă (HC). (0001) <101> (111) <111> (110) <1120> Fig. dar poate apare şi după sisteme de alunecare secundare determinate de planele {211} şi {321} cu densitate atomică apropiată de a planului {110}. Pb. Nb. în care componenta tangenţială a efortului pe direcţia de alunecare are valoarea maximă. deplasarea se produce întotdeauna într-o direcţie de densitate atomică maximă. Mo. alunecarea se produce preferenţial după planele prismatice {1010} sau piramidale {1011}.633 sunt trei sisteme de alunecare. Ti Plane de alunecare {111} {110} {211} {321} {0001} { 10 1 0 } { 10 1 1 } Directii de alunecare <101> <111> <111> <111> < 11 2 0 > < 1120 > < 11 2 0 > Numărul sistemelor de alunecare 12 12 12 24 3 3 6 Maclarea constă din deplasarea sub acţiunea unor eforturi tangenţiale supracritice a unei zone platiforme a grăuntelui cristalin. având aceeaşi direcţie de alunecare <111>. 10. Al. ansamblul plan + direcţie de alunecare formează un sistem de alunecare. În figura 10.

10. caracterizată prin creşterea rezistenţei la deformare şi scaderea plasticităţii.d). acumulându-se la obstacole. Monocristalul pare a fi alcătuit din discuri care alunecă reciproc. atunci când acesta depăşeşte 0.10. 10. cum sunt structurile HC. pentru ca deformarea să continue prin mecanismul alunecării. dislocaţiile sunt eliminate la suprafaţa acestuia. Viteza de deformare este mare şi însoţită adesea de emiterea unor unde acustice (“strigătul” staniului la îndoire). 45˚ alunecare Pe suprafaţa lustruită a monocristalului. că efortul tangenţial critic necesar declanşării alunecării este de cca 1000 până la 10 000 ori mai mic decât cel calculat pe cristalul perfect. Când s-au epuizat toate posibilităţile de alunecare în cristal. Se crează câmpuri de tensiuni care opresc alunecarea pe planul de alunecare.6 Reprezentarea schematică a liniilor şi alunecare rezultate din intersecţia benzilor de alunecare planelor de alunecare cu suprafaţa monocristalului. direcţia de alunecare tinzând să devină paralelă cu forţa de întindere. Sunt necesare eforturi mai mari pentru a smulge dislocaţiile din blocaje sau pentru a fi activate noi dislocaţii din plane de alunecare neorientate favorabil faţă de efort. în cazul aplicării sarcinilor mecanice cu şoc sau la temperaturi scăzute. în metalele cu puţine sisteme de alunecare. Dislocaţiile în alunecare înteracţionează între ele şi cu defectele punctiforme.2 Deformarea plastică a monocristalului real Se consideră un monocristal filiform (fig. Experimental s-a constatat. se depăşeşte limita de elasticitate şi în alte sisteme de alunecare cu orientare nefavorabilă. Efortul necesar maclării este mai mare decât la alunecare. care preced ruperea. . Aceasta s-a explicat pe baza defectelor structurale prezente în cristalul real. Maclarea are rolul de a orienta favorabil sistemele de alunecare faţă de efort. 10. astfel încât alunecarea devine multiplă (după mai multe sisteme de alunecare). alunecarea este sistată. iar când devine subcritică.02µm 2-10µm Linie de limita de elasticitate la forfecare. maclarea apare la eforturi mari.5. Alunecarea continuă după noi sisteme de alunecare aduse într-o poziţie favorabilă faţă de τmax. care corespund treptelor de Fig.2. dislocaţiile intră în deplasare după sisteme de alunecare bine definite. Alunecarea se declanşează după sistemul de alunecare a cărui direcţie de alunecare coincide sau face F F cel mai mic unghi cu efortul tangenţial maxim.6) solicitat la tracţiune monoaxială. În această stare se iniţiază microfisuri. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 134 (fig. formând trepte de alunecare. Componenta tangenţială a efortului după direcţia de alunecare se micşorează. TVC (tetragonal cu volum centrat) etc . Pentru reducerea energiei de deformare elastică a reţelei cristaline a cristalului. Se instalează starea de ecruisare. La creşterea forţei de tracţiune. Maclarea poate apare şi la strucura CVC. Forţa F determină un efort tangenţial maxim. apar linii de τmax alunecare grupate în benzi de alunecare. Sub acţiunea unor eforturi tangenţiale reduse. În procesul de deformare plastică. alunecarea este însoţită de rotirea planelor de alunecare. τmax orientat la 45° faţă de 0. eliminarea dislocaţiilor iniţiale este însoţită de apariţia de noi dislocaţii prin surse Frank Read. Deoarece capetele monocristalului sunt fixate.2µm forţa F. De aceea.10. se produce ruperea.

Orientarea cristalografică comună a grăunţilor cristalini se produce la grade deformare ce depăşesc 40% la structurile CFC şi CVC şi 10% la structura HC. Deformarea grăuntelui trebuie să se acomodeze cu deformarea grăunţilor cu care vine în contact. F 2 τmax a. 10. Texturarea este avantajoasă. Caracterul neomogen al deformarii plastice şi menţinerea continuităţii la limita de grăunte conduc la apariţia de tensiuni interne. formate din grăunţi cristalini cu orientarea cristalografică întâmplătoare. în cazul tolelor de transformator din oţel silicios. Grăunţii intră succesiv în deformare plastică (fig.constantă. Cu cât granulaţia este mai fină. există probabilitatea mai multor grăunţi orientaţi favorabil. Grăunţii intraţi în deformare plastică vor fi sediul unor tensiuni de compresiune. deformarea neomogenă a materialului policristalin. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 135 10.b. Aceasta se datorează faptului că menţinerea continuităţii la limita de grăunte determină curbarea planelor de alunecare prin încovoiere şi răsucire.10. Când aceste tensiuni depăşesc limita de elasticitate la forfecare pot determina intrarea în deformare plastică şi a grăunţilor orientaţi nefavorabil.13) unde d este diametrul mediu al grăuntelui. Neomogenitatea la deformare plastică depinde de granulaţie.3 Deformarea plastică a materialului policristalin Materialele metalice uzuale sunt policristaline. capabili să intre în deformare plastică.2 3. Deformarea plastică este mai complexă decât a monocristalului. Texturarea este specifică procedeului de prelucrare. Este posibil să se producă ruperea.…). în general nedorită. De aceea. iar la laminare planul {100} devine paralel cu planul de laminare şi direcţia <110> cu direcţia de laminare. Gradele mari de deformare plastică conduc la formarea unei texturi de deformare. plasticitatea materialului policristalin este mai ridicată. deformarea plastică este în general neomogenă. trebuind să rămână în contact pe limita de grăunte cu grăunţii vecini. Cu cât aceasta este mai fină. deoarece deformarea unui grăunte nu este liberă. conform relaţiei lui Petch: σ = σ0 + K / √d (10. energia consumată cu distorsiunile la limita de grăunte este mai mare. ceea ce este teoretic posibil la structurile CFC şi CVC. iar cei neintraţi în deformare al unor tensiuni de întindere. . Texturarea introduce o puternică anizotropie a caracteristicilor fizicomecanice. Fig. începând cu cei a căror sisteme de alunecare au o poziţie favorabilă faţă de efortul tangenţial maxim. materialul ecruisat Rezistenţa la deformare a materialului policristalin este mai mare decât a monocristalului de 5 până la 30 ori. Într-un material policristalin. 5 1 3 F 4 b. de exemplu. Texturarea constă din rotirea planelor de alunecare astfel încât direcţia de alunecare tinde să devină paralelă cu efortul aplicat. cu cât granulaţia este mai fină. iar rezistenţa la deformare plastică σ creşte. creat de forţa de tracţiune (grăunţii cristalini notaţi cu 1. dacă se aplică un efort unidirecţional.7 a. Astfel la structura CVC. Deformarea plastică omogenă necesită alunecarea simultană după minim 5 sisteme de alunecare.7a).10. când orientează direcţia de texturare după direcţia permeabilităţii magnetice maxime. iar K .2. fără ca toţi grăunţii să fi intrat în deformare plastică. Texturile apar la deformarea plastică la rece. prin trefilare direcţia <110> devine paralelă cu axa sârmei.

care se localizează preferenţial la dislocaţii. curba din figura 10. după care deplasarea dislocaţiilor se produce sub un efort mai mic. Curba 1 evidenţiază după punctul de maxim al efortului Rm o scădere a acestuia.4 Curbe de tracţiune ale materialului policristalin În figura 10. care caracterizeză materiale cu comportament ductil.3%C recopt. materiale fragile: fonta albă.8) se extrag următoarele proprietăţi mecanice intrinseci: .02%.2 – limita tehnică sau convenţională de curgere. Valoarea maximă Rm a efortului pe curba de deformare corespunde rezistenţei de rupere la tracţiune. În acest caz. Efortul convenţional nu ţine cont de faptul că deformaţia este uniform distribuită numai până la atingerea mărimii Rm. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 136 Deformarea plastică este însoţită de alungirea grăunţilor cristalini (fig. s-a definit ca raport între forţa de tracţiune şi secţiunea iniţială: σconv = F/S0. Este o curbă de tracţiune cu curgere aparentă (deformare sub efort constant). real definit ca raport între forţa de tracţiune şi secţiunea instantanee: σreal = F/S. a. care se accentuează cu gradul de deformare plastică. Al. 10. Curba 2 corespunde unui efort.8a se prezintă curba de tracţiune σ (ε) pentru Cu. σ.indicatori de elasticitate: modulul de elasticitate longitudinală E.2-0. oţel cu 0. De pe curbele de tracţiune (fig. b. Spre deosebire de curbele precedente.7b) după direcţia efortului de întindere. ceramice. Figura 10.8 Curbe de tracţiune la materiale ductile: a. Grăunţii alungiţi sunt o caracteristică metalografică a instalării stării de ecruisare. Curgerea aparentă este determinată de prezenţa atomilor de carbon dizolvaţi interstiţial în ferită. Curba reală evidenţiază faptul că efortul creşte continuu până la rupere. oţel ecruisat. c. intrarea în deformare plastică se caracterizează prin mărimile REH-limita de curgere superioară şi REL-limita de curgere inferioară. Cu.2. Limita de elasticitate. după care deformaţia se localizează (gâtuirea epruvetei) în zona de rupere.2 RE ↑ ↑ σ σ 2 1 Rm REH REL ↑ σ Rm ↑ σ L 0.2 S0 S L Lu ε [%] → ε [%] → Su a. formând atmosfere Cottrell. Este necesar efortul REH pentru smulgerea dislocaţiilor din atmosferele Cottrell. limitează superior domeniul deformaţiilor elastice. . Al. deoarece este o curbă de deformare convenţională. care corespunde unei deformaţii remanente de 0.8b este caracteristică oţelului cu 0. b.3%C în stare recoaptă.10. σ.2-0. Aceată curbă este specifică pentru fonta albă. egal cu panta curbei de deformare în domeniul de elasticitate. în care efortul convenţional.2%. 10. practic constant REL. 10. Intrarea în deformare plastică este marcată practic de mărimea Rp0.8c este specifică unui material fragil la care rezistenţa la tracţiune se atinge fără o deformaţie plastică prealabilă de minim 0. Rm Rp0. L0 Fig. limita de elasticitate (puţin superioară limitei de proporţionalitate) se consideră efortul care determină o deformaţie remanentă εr = 0.2%. În mod convenţional. ε [%] → c. 10. fonta cenuşie şi materialele ceramice. oţel ecruisat. RE.

texturaţi şi cu o densitate mare a defectelor strucurale (lacune. care pot constitui σ T[˚C] → TR germeni potenţiali de recristalizare şi regiuni de mică capacitate energetică.indicatori de rezistenţă: Rm. Recristalizarea are loc la încălzirea materialului ecruisat peste temperatura de recristalizare (T>TR). Apar noi grăunţi cristalini. Lu.destinderea. Fig.S0.indicatori de plasticitate: A . Din germenii activaţi apare o nouă generaţie de grăunţi cristalini. Rp0.lungimea şi secţiunea iniţială a zonei calibrate a epruvetei. Materialul ecruisat se caracterizează prin grăunţi alungiţi. care sunt absorbite σcr↑ A la creşterea germenilor. unde L0. ↑ Deformarea plastică la rece determină o stare σ energetică eterogenă. care are loc la temperaturi materialului ecruisat T<0. unde Ts [K] este temperatura punctului solidus al aliajului.9 Schema modificărilor Restaurarea se desfăşoară în două etape: structurale şi de proprietăţi la încălzirea . dislocaţii. Se micşorează numărul defectelor punctiforme. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 137 . limita de grăunte etc). Prin micşorarea densităţii defectelor structurale.2. care se dezvoltă prin difuzie. interacţiunea dislocaţiilor.3)TS. Prin încălzire la o Rp0.10. Fig.alungirea la rupere definită A=(Lu-L0)/L0 şi stricţiunea sau gâtuirea la rupere Z=(S0-Su)/S0. REH şi REL.2TS.poligonizarea. compensarea lacunelor cu atomii interstiţiali.2 temperatură convenabilă germenii potenţiali I II III A devin activi. prin absorbţia atomilor interstiţiali de către dislocaţii. De aceea trebuie să se evite o încălzire foarte lentă sau staţionară sub TR. 10. ca urmare a interacţiunii dislocaţiilor de acelaşi semn de pe planele de alunecare paralele şi a formării pereţilor de dislocaţii. II. T=(0. Există regiuni cu B capacitate energetică înaltă (care concentrează ↑ A densitatea de dislocaţii). 10. Rp0. Creşterea grăunţilor cristalini are la bază tendinţa spontană de .25-0. dat de aria suprafaţei cuprinsă între curba de deformare şi abscisă. are loc la temperaturi mai ridicate. Panta tangentei la curba de deformare în domeniul de plasticitate reprezintă coeficientul de ecruisaj.2. Restaurarea are loc la temperaturi Restaurare Recristalizare inferioare temperaturii de recristalizare (T<TR). restaurarea suprimă parţial microtensiunile. Tensiunile interne sunt reduse la valoarea limitei de elasticitate a materialului pentru temperatura considerată.lucrul mecanic consumat cu deformarea plastică până la rupere. Durificarea este uşor diminuată. Încălzirea în acest domeniu scade numărul germenilor potenţiali de recristalizare. .2 termodinamic stabili.Su-lungimea şi secţiunea ultimă. Este denumită şi durificare sub efort. de ordinul II şi III.indicator de tenacitate statică: L .10.9. Restaurarea nu modifică forma grăunţilor cristalini. În stare ecruisată materialul are energie liberă mare şi este termodinamic instabil. care poate suprima recristalizarea.12 Curbe de Transformările structurale şi de deformare la monoctale proprietăţi care apar la încălzirea materialului ecruisat se evidenţiază în schiţa din figura 10. care au o densitate redusă ε T→ T [˚C] → R de dislocaţii şi energie liberă mică. IIb I IIa IIc I. . Constă în fragmentarea grăunţilor cristalini în subgrăunţi. . σ.5 Recristalizarea materialului ecruisat Ecruisarea este starea materialului deformat plastic la rece (sub temperatura de recristalizare) caracterizată prin creşterea rezistenţei la deformare şi scăderea plasticităţii.

2-5%.acumulativă. care devine rugoasă cu aspect de ”coajă de portocală”. ecruisată prin laminare cu 60% reducere.10 Oţel cu 0. recristalizată.12 Influenţa temperaturii de încălzireşi a gradului de deformare plastică asupra mărimii de grăunte la recristalizare După temperatura la care are loc. mai rezistentă şi cu plasticitate maximă. Creşterea grăunţilor cristalini implică rotunjirea lor şi absorbţia prin difuzie a grăunţilor mici de către cei mari. care să asigure formarea germenilor de recristalizare. Fig. scade plasticitatea şi se deteriorează calitatea suprafeţei. se formează o granulaţie fină. 10. x 250.11 Influenţa gradului de deformare plastică asupra temperaturii de recristalizare Fig 10. însoţită de reducerea uşoară a rezistenţei şi plasticităţii. Pentru a fi posibilă recristalizarea este necesară o deformare plastică minimă. Temperatura de recristalizare este o constantă de material care scade cu gradul de deformare plastică (fig. asigurată de raportul minim dintre suprafaţă şi volum. a.08%C în stare: a). Se reface astfel forma şi dimensiunile grăunţilor cristalini. ↑ 900 ↑ TR [˚C] 800 700 600 500 400 300 0 10 Ecr 20 30 40 50 60 E [%] → Ecr E→ ↑ µ TR T→ µ Fig. b). b. la temperaturi ridicate. care favorizează creşterea granulaţiei. la temperaturi mai înalte.10. În figura 10. Gradul de deformare critic. depinde de natura şi puritatea materialului.primară. care tind spre forma sferică de rază maximă. E > Ecr. Recristalizarea elimină complet tensiunile interne şi reface capacitatea de deformare plastică. . Comportarea materialelor la solicitări mecanice 138 reducere a energiei libere a unităţii de suprafaţă.10. care determină creşterea preferenţială a unor grăunţi cristalini. 10. . Se reduce rezistenţa la deformare şi creşte plasticitatea. ecruisat şi recristalizat.11). la temperaturi superioare temperaturii de recristalizare. Ecr = 0. Atac nital 2%.secundară. recristalizarea poate fi de trei tipuri: .20 se prezintă microstructura unui oţel de ambutisare cu 0. .08%C.

eliminată parţial sau total de procesele de poligonizare şi recristalizare la temperatura de deformare sau ulterior deformării. 451˚C – Fe.10.12b). Comportarea materialelor la solicitări mecanice 139 Temperatura minimă de recristalizare corespunde gradelor de deformare plastică mari şi se poate calcula cu relaţiile: 0. oţelurile de scule ledeburitice turnate prezintă o reţea de carburi eutectice cu efect fragilizant. creşte cu temperatura de încălzire la recristalizare (fig. .alama cu 40%Zn. la metalele tehnice. Mărimea grăuntelui la recristalizare depinde de temperatura de încălzire. unde TS .W. şi gradul de deformare plastică. Deformarea la rece se produce sub temperatura de recristalizare şi este însoţită de ecruisare.5-0.10.laminare cu E = 70% pentru texturare în scopul orientării direcţiei de permeabilitate magnetică maximă după direcţia de laminare. Astfel. În figura 10. 80˚C . 1200˚C . În primul rând se realizeză compactizarea materialul turnat. La prima laminare de la temperatura T1 are loc o finisare a granulaţiei de la mărimea µ0 la µ1. prin trei treceri succesive ale acesteia printre cilindrii de laminor. Prelucrarea prin deformare la cald influenţează distribuţia constituenţilor structurali. la temperaturile T1>T2>T3. numite statice. Granulaţia scade cu creşterea gradul de deformare plastică (fig. (0. temperatura de recristalizare este: -33˚C la Pb. la oţelul silicios folosit în electrotehnică pentru tole la transformatoare şi motoare electrice se procedează astfel: . deformarea plastică produce o ecruisare la cald. 120˚C .laminare cu Ecr = 4% corelat cu . La aceste temperaturi. (0. Ecr =3-15%. exprimată prin diametrul mediu. Deformarea la cald are loc la o temperatură superioară temperaturii de recristalizare.recristalizare la 950˚C pentru eliminarea ecruisării. Prin deformarea la cald (laminare. iar recristalizarea desfăşurată la temperaturi mai . deformarea plastică poate fi la rece sau la cald. 300˚C . presare. 525˚C .Al (99. Astfel.999%). numit recoacere de recristalizare.6)TS la soluţii solide. .2)TS.10. Suflurile sau microretasurile neoxidate sunt aplatisate şi sudate prin presiune. la metalele pure. Deformarea la cald înlocuiesţe structura bazaltică şi grosieră de turnare cu o structură cu granulaţie fină. Există o valoare critică. Pentru eliminarea stării de ecruisare este necesară aplicarea unui tratament termic de încălzire peste temperatura de recristalizare.999%).12a). 10. ceea ce măreşte durabilitatea sculelor. Mărimea de grăunte. forjare. La forjare se produce distrugerea reţelei şi distribuţia uniformă în masă a carburilor.1-0. În figura 10.oţel cu carbon redus.2. extruziune) structura de turnare suferă o serie de modificări structurale. este necesară deformarea plastică cu grade mari de deformare şi recristalizare primară.13b se prezintă schematic modificarea mărimii de grăunte µ la laminare şi la recristalizarea ulterioară. poligonizarea sau recristalizarea la deformarea la cald se numeşte dinamică. ceea ce conduce la o structură complet recristalizată.tempratura punctului solidus [K]. Spre deosebire de procesele de poligonizare şi recristalizare care au loc la tratamentul termic al materialului ecruisat. De exemplu.recristalizare la 1150˚C pentru creşterea granulaţiei la recristalizare în scopul reducerii pierderilor prin încălzire la un ciclu de magnetizare. Trecerile următoare de la T2 şi T3 finisează mai pronuţat granulaţia.Cu (99. Urmează recristalizarea cu creşterea granulaţiei la mărimea µ2. µ.13a se prezintă modificările structurale la laminarea la cald a unei table.6 Deformarea plastică la cald În funcţie de raportul dintre temperatura de deformare şi cea de recristalizare. Pentru a se obţine o granulaţie fină.4TS. la care se obţine granulaţia maximă la recristalizare. Pentru o granulaţie grosieră se recomandă deformarea cu Ecr şi recristalizarea la temperaturi înalte.

Se observă. unui cârlig de macara Aceste defecte se pot remedia printr-un tratament termic .75) TS (K). c. corect. deformarea la cald se desfăşoară în în domeniul austenitic. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 140 reduse conduce la creşteri mai mici ale granulaţiei. Fig. Fig. b.10. condiţiile de răcire. astfel încât µ6< µ4<µ2<µ0. La oţeluri. În cazul temperaturilor de sfârşit de deformare înalte.13 a Modificări structurale la laminarea la cald. gradul de deformare plastică aplicat. deoarece se produce topirea limitelor de grăunte şi distrugerea piesei. În general.23%C.15 Fibraj de deformare în secţiunea longitudinală a temperaturii de deformare (a) şi cu supraîncălzire (b). c. 10. deformarea la cald se face la temperaturi (0.14 se prezintă aspectul structurii unui oţel cu 0. Pentru a se evita ecruisarea parţială. pentru a se asigura recristalizarea completă. obţinându-se structuri de supraîncălzire cu rezistenţă şi plasticitate scăzute.150˚C deasupra punctului Ac3 (GS). că finisarea granulaţiei se accentuează cu creşterea gradului de deformare plastică. 14 Oţel cu 0.23%C şi 0. microaliat cu titan.7-0. deformat la cald cu alegerea corectă a Fig. laminarea sau forjarea oţelului hipoeutectoid trebuie să se termine cu 100 . Atac nital 2%. cu supraîncălzire. T1 T2 T3 5 1 3 4 6 0 2 µ → a. Mecanismul finisării granulaţiei a. În figura 10. Oţelurile hipereutectoide sunt deformate între Ac1 (PSK) şi Ac3 pentru a distruge reţeaua fragilă de cementită secundară. Temperatura de început de deformare trebuie să evite atingerea punctului solidus al aliajului. Dacă temperatura de sfârşit de deformare este insuficientă recristalizării rezultă un material mai dur. b.10. structură în şiruri. în intervalul 800-1200˚C. se produce o creştere accentuată a granulaţiei la recristalizare. b. scăderea temperaturii de deformare şi a celei de recristalizare. parţial ecruisat.1%Ti laminat la cald: a. puritatea şi viteza de recristalizare a aliajului. x 200 Structura şi proprietăţile materialului deformat la cald depind de temperatura de deformare. b.10.

materialul deformat plastic la cald prezintă următoarele particularităţi comparativ cu materialul brut turnat: granulaţie mai fină şi caracteristici mecanice superioare. În funcţie de temperatură.10. compactitate mai mare şi o distribuţie mai uniformă a constituenţilor structurali. decât în direcţia transversală. de curgere a materialului. la rece sau la cald (50-80˚C). cu soluţii de acizi. La oţel se folosesc curent reactivii Iatevici. 10. pentru ca apoi pe direcţie transversală să apară o puternică scădere a plasticităţii şi tenacităţii. incluziunile de zgură şi zonele bogate în fosfor favorizează germinarea feritei. structură fibruaosă şi anizotropie de proprietăţi.10. A. Astfel dispoziţia fibrelor la roţile dinţate forjate trebuie să fie radială.RE[daN/mm2]. 60 Rm. formându-se benzi de grăunţi de ferită care alternează cu benzi ale grăunţilor de perlită. deformate împreună cu masa metalică. În special indicatorii de plasticitate (alungirea la rupere A şi stricţiunea Z) şi cei de tenacitate dinamică (rezilienţa KCU.Z[%]. segregaţiile de fosfor şi incluziunile de zgură. 10. Direcţia fibrajului de deformare la cald se poate evidenţia prin metode de atac profund a pieselor şlefuite plan. energia de rupere KV) sunt mai mari în direcţia longitudinală.14c).16). şi alungite în lungul fibrajului. la temperatură şi sarcină constante. Pentru a creşte fiabilitatea pieselor forjate. 10. Deformarea la cald este însoţită de formarea unui fibraj de deformare (fig. La oţeluri. deformaţia plastică este influenţată diferenţiat de timpul de menţinere a sarcinii. KCU[kgfm/cm2] 50 40 30 20 10 0 0 2 KCU Z RE A Rm 60 50 40 30 Z 20 10 0 4 6 8 10 12 coroiaj S0/S → 0 2 4 6 8 10 12 coroiaj S0/S → A KCU RE Rm Epruvete longitudinale Epruvete transversale Fig. Fibrajul se datorează faptului că la deformarea unui lingou dendritele şi spaţiul interdendritic care conţine incluziuni nemetalice se alungesc în direcţia de deformare. în timp ce la inelele de rulment – tangenţială.15). direcţia fibrelor coincizând cu direcţia alungirii maxime. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 141 cu recristalizare statică. timp îndelungat până la 24 ore. are loc o îmbunătăţire a tuturor proprietăţilor mecanice.45%C laminat. Materialul deformat la cald cu structură în şiruri prezintă o pronunţată anizotropie de proprietăţi (fig. La răcirea oţelului din domeniul austenitic. În concluzie. (fig. Heyn sau Oberhoffer. influenţa timpului de menţinere a sarcinii este neglijabilă.2. La grade mici de deformare.16 Influenţa gradului de deformare asupra anizotropiei proprietăţilor mecanice la un oţel cu 0.7 Fluajul Fluajul este o deformare plastică în timp a materialului. Peste . deformaţia depinzând numai de sarcină. direcţia fibrajului trebuie să coincidă cu direcţia tensiunilor maxime apărute în exploatare. 10. Anizotropia de proprietăti depinde de gradul de deformare plastică. determină formarea structurii secundare ferito-perlitice în benzi sau în şiruri. Sub temperatura de recristalizare.

. astfel atomii din zonele comprimate ale grăuntelui cristalin difuzează spre zonele tracţionate. care anulează starea de ecruisare. sunt cei care reduc deformaţia plastică la cald: . tranzitoriu sau decelerat.se măreşte mobilitatea dislocaţiilor prin alunecare. în care viteza de deformare se menţine constantă.se produce recristalizarea materialului.particulele de fază secundară (carburi. ca urmare a deplasării dislocaţiilor la limita de grăunte. nitruri) sunt obstacole în deplasarea dislocaţiilor. la stadiul II apare un echilibru între aceste două procese. T3. deoarece intensificarea procesele de difuzie disipează atmosferele Cottrell asociate dislocaţiilor. motoarele aeronavelor cu reacţie etc. σ1<σ2<σ3 Forma tipică a unei curbe de fluaj este dată în figura 10. Aşa cum rezultă din figura 10. care se îngroaşă şi devine capabilă de deformare. Fluajul se datorează creşterii capacităţii de deformare plastică a materialului la temperaturi ridicate pe următoarele căi: . Pentru dimensionarea pieselor şi evitarea avariei lor în exploatare.se activează mecanismul deformării plastice prin difuzie. respectiv un proces de înmuiere prin eliminarea dislocaţiilor şi recristalizare. Un material exploatat la cald se foloseşte numai în domeniul fluajului tranzitoriu sau stabilizat.o granulaţie grosieră reduce posibilităţile de alunecare pe limita de grăunte. . Comportarea în condiţii de fluaj se caractericează prin încercarea de tracţiune monoaxială la temperatură şi tensiune constante.17. ca urmare a formării de pori la limita de grăunte şi a stricţiunii epruvetei. . . Fluajul se manifestă în timpul funcţionării îndelungate a reperelor sub solicitări mecanice constante la temperaturi ridicate. în care viteza de deformare creşte rapid până la rupere. Principalii factorii metalurgici. . La fluaj sunt în competiţie două procese: un proces de durificare prin multiplicarea dislocaţiilor şi apariţia ecruisării. III – zona fluajului terţiar.σ1 I II t → III Fig.σ3 ↑ ε T2. Ruperea se produce după un timp mai scurt şi cu deformaţii mai mari. maşinile termice.apare mecanismul deformării plastice prin alunecare pe limita de grăunte. II – zona fluajului secundar sau stabilizat.10. caracterizată prin scăderea vitezei de deformare. prin ocolirea obstacolelor.17. prin redistribuirea atomilor în funcţie de câmpul de tensiuni. Este specific pentru echipamentele termoenergetice.σ2 T1. La momentul t=0 se produce o deformaţie ε0 instantanee. din programul de încercări se determină două mărimi: . Curba de fluaj evidenţiază trei zone distincte: I .10. creşterea temperaturii şi a tensiunii determină creşterea vitezei de fluaj şi reducerea duratei fluajului stabilizat. numită încercare de fluaj.17 Curbe de fluaj T1<T2<T3.zona fluajului primar. care.se activează deplasarea dislocaţiilor marginale prin căţărare.alierea soluţiilor solide cu elemente cu temperatură de topire ridicată măreşte temperatura de recristalizare a materialului. diminuează sau anulează efectul de blocaj al precipitatelor la propagarea dislocaţiilor. accelerat sau catastrofal. instalaţiile petrochimice. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 142 temperatura de recristalizare deformaţia devine dependentă atât de sarcină cât şi de timpul de menţinere a acesteia. În stadiul I al fluajului este preponderant procesul de durificare. iar în stadiul III devine preponderant procesul de înmuiere. care influenţează comportarea în condiţii de fluaj. .

definită ca efortul R sub care. 18 Solicitări mecanice şi termice ale sulfurile şi sărurile provenite din aer.10. 5%Al.1%.R rT/ t rezistenţa tehnică de durată. Ei sunt alcătuiţi din sferolite. Cr. Ruperea paletei se poate astfel produce prin oboseală termică sau prin şoc mecanic. după minim t ore. limitată actualmente la 1200-1300˚C.5 sau 1%). 1%Nb. Paleta lucrează într-o atmosferă aer-gaz supraîncălzit. 10. 0. Fe<2%.19): a. cum sunt paletele de turbină. La schimbarea regimului de lucru al turbinei apar diferenţe de temperatură. însoţite de variaţii locale ale dilataţiilor şi contracţiilor. 12. tenacitate şi rezistenţă la oboseală termică. Totodată Cr şi Al asigură rezistenţa la oxidare şi coroziune. legate între ele prin zone amorfe. 0.1%. care determină efecte de oxidare şi coroziune. 10%Co. Si<0. în principal reprezentate de Fig. Caracterizează durabilitatea cazanelor şi conductelor de abur. Se exemplifică superaliajul pe bază de nichel marca MAR M 200. Pentru fabricarea paletelor de turbină se folosesc superaliaje care realizează un bun complex de proprietăţi: rezistenţă la fluaj. 0.R εT / t limita tehnică de fluaj. Analiza mecanismelor de deformare plastică a polimerilor s-a realizat prin difractometrie cu raze X. 10. Polimerii termoplastici semicristalini se deformează prin mecanismul forfecării sub acţiunea tensiunilor tangenţiale.. Paletele trebuie să reziste de asemenea la şoc mecanic. după 30 ore la 850˚C.1 Mecanisme de deformare plastică Deformarea plastică a polimerilor implică deplasarea şi reorientarea elementelor constitutive: lamele cristaline şi segmente de lanţ. Paleta de turbină trebuie să facă faţă unei solicitări complexe. Pentru această tensiune deformaţia aliajului. care conţin lamele cristaline provenite dintr-un germene central. Noi materiale interesante se pot obţine prin realizarea de aliaje eutectice solidificate unidirecţional (de tip compozit).015%B.05%Zr. 2%Ti. microscopie optică şi elecronică. 10. 1%.15%C. se atinge o deformaţie impusă ε (o. Se utilizează la piesele la care deformaţia în timp este limitată. Paletele trebuie să reziste la şoc termic. astfel încât tensiunea rezultantă este maximă în prima treime a paletei. 9%Cr. definită ca efortul R sub care se produce ruperea materialului la temperatura T. care conţine peste 10 elemente de aliere: 60. . Ti). Ti. Un exemplu reprezentativ îl constitue paletele de la turbinele cu gaz. care conţin fibre de TaC în matrice de Ni. La decolarea avionului. mecanice şi termice. ridicarea temperaturii de recristalizare prin alierea soluţiei solide cu W. O creştere a temperaturii de funcţionare a reactorului de cca 50˚C se realizează prin folosirea paletelor cu structură monocristalină cu precipitate de faze intermetalice şi carburi. tensiunea de tracţiune. la care deformaţia în timp nu este limitată. Structura cristalină CFC a nichelului este durificată prin următoarele mecanisme: alierea soluţiei solide cu W. .5%W. cu mecanisme specifice în funcţie de structura semicristalină sau amorfă pe care o posedă. rezistenţă la oxidare şi coroziune. Coroziunea este determinată de impurităţile gazului. care realizează propulsia avioanelor.3.3 Deformarea plastică a polimerilor termoplastici 10. Paleta trebuie să prezinte rezistenţă la fluaj la temperatura de combustie a gazului. Nb.extinderea lanţurilor amorfe după direcţia de solicitare. formarea de carburi de W. într-un câmp termic orientat. se limitează la 0. Aceste monocristale se obţin prin cristalizare în vid. în cazul impactului accidental cu păsări în zbor. este maximă la baza acesteia. o paletă este supusă unei tensiuni de tracţiune de cca 250MPa. unei palete de turbină cu gaz. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 143 . formarea precipitatelor de tipul Ni3 (Al. datorită încălzirii lor rapide la decolarea avionului şi răcirii intense la oprire. Nb. Observaţiile efectuate pe sferolita de polietilena supusă tracţiunii monoaxiale a evidenţiat următoarele etape (fig. Co. Dacă temperatura este maximă la vârful paletei. datorată forţei centrifuge. Mn<0. la temperatura T şi timpul de garantare t (1000-10000 ore).25%Ni.

Microfisurile pot crea macrofisuri şi ruperea materialului. lanţurile se extind. localizarea deformaţiei fiind variabilă.. Micofisurile apar ca mici adâncituri care se amorsează de la suprafaţa epruvetei şi care se dezvoltă progresiv într-un plan perpendicular pe axa de tracţiune şi tind la polimerii omogeni să ocupe întreaga secţiune a a. 10.19 Deformarea prin forfecare a polimerului semicristalin o.20 Deformarea plastică prin microtracţiune. Se formează o fibră cu rezistenţa la deformare superioară polimerului nedeformat. c. alte ori este localizată cu formarea benzilor de forfecare. Aceste microfisuri (cu grosime b. deformarea lamelelor conduce ca şi la metale la formarea benzilor de forfecare. polimerul este întins şi care conţin microfibre de lanţ întinse paralel cu axa de Fig 10. Deformarea plastică prin forfecare apare şi la polimerii termoplastici vitroşi. Când microfisura traversează întreaga secţiune a epruvetei. Progresiv fisurare la un copolimer amorf . Procesul este mai puţin bine definit. c.fragmentarea lamelelor cristaline sub acţiunea tensiunilor de forfecare. d – stadii în evoluţia deformării plastice a lamelelor cristaline şi a fazei amorfe În polimerii termoplastici vitroşi deformarea plastică se produce mai ales prin microfisurare (crazing) sub acţiunea tensiunilor normale (fig. o.polistiren şoc.20). . epruvetei. a. polimerii deformaţi prin microfisurare difuzează lumina şi produc o irizare a suprafeţei epruvetei iluminată oblic. stare iniţială. sarcina de tracţiune este preluată de microfibre. Datorită structurii lor neomogene. d. b.10.. d.10. de ordinul a 100nm) sunt zone în care c. iar punţile dintre pori se subţiază şi se rup. c. d. În cursul deformării. sferolitele se deformează şi dispar.alunecări în lamelele cristaline paralel cu axa lanţului sub acţiunea lanţurilor amorfe puternic întinse. 10. care se comportă elastic numai la compresiune. separate prin pori. Uneori deformarea prin forfecare este extinsă la toată zona deformată. b. 3. a.alinierea blocurilor cristaline fragmentate şi extinderea mai avansată a lanţurilor amorfe după direcţia de întindere. porii se alungesc.. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 144 b. Fig.2 Comportamentul vâscoelastic al polimerilor Comportament vâscoelastic este un comportament intermediar între cel al corpurilor elastice şi cel al lichidelor.

→σx →σx →εx →σx E r (t) = σ x (t) ε x. Acest comportament apare la materialele metalice şi ceramice cristaline mai ales peste temperatura de recristalizare şi determină fenomene de relaxare şi de fluaj.10.0 (10. Relaţiile (10.0.30). Are loc relaxarea instantanee a tensiunii σx. procesul evoluînd în timp.platoul tip cauciuc. se defineşte modulul de relaxare Er(t) variabil în timp: d. relaxarea continuă în timp a efortului necesar menţinerii unei deformaţii constante. . Peste Tv-20˚C comportamentul vâscoelastic devine important.0. Un material vâscoelastic se caracterizează prin c. este zona de deformare termoplastică a plăcilor. Se datorează slabelor legături intermoleculare comparativ cu forţele de legătură covalente dintre atomii lanţului molecular. material vâscoelastic (d). respectiv deformaţia εx.0 (10.0 a. cu masă moleculară mare (>100 000). b. sub tensiunea constantă σx. lanţurile moleculare nu se pot deplasa instantaneu pe noile poziţii.14) →t Fig. respectiv deformaţia se menţine în timp sub efort σx=0. În figura 10.0=σx.14) şi vâscoelasticitatea liniară. dat de legea lui Hooke: σx = E εx. în care modul de relaxare scade rapid. Pentru a caracteriza comportarea la relaxare.21 Relaxarea tensiunilor la deformaţie constantă (a): material elastic (b). 10. în jurul temperaturii de tranziţie vitroasă. se observă şi la variaţia modulului de relaxare în funcţie de temperatură.t se produce creşterea deformaţiei εx(t) în timp.0 Dacă materialulul este un fluid vâscos. σx=Eεx. tensiunea este tip treaptă. . Pentru a caracteriza comportamentul vâscoelastic liniar al unui polimer amorf se consideră relaxarea izotermă a acestuia la tracţiune monoaxială.zona de tranziţie vitroasă caracterizată prin variaţia rapidă a modulului de relaxare în funcţie de temperatură şi timp.zona de curgere vâscoasă.15) Jc(t) = x σ x. fluid vâscos (c).0 se menţine în timp sub un efort constant. tensiunea este de tip impuls. la aplicarea unei tensiuni. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 145 Dacă se supune un corp unei deformaţii uniaxiale constante εx. variaţia în timp a tensiunii σx.22 se prezintă izotermele de relaxare pentru polistirenul liniar amorf. diferă în funcţie de εx.15) sunt expresii ale legii lui Hooke extinse la . în care polimerul are un modul redus 10-1-1MPa şi este uşor deformabil. Se observă patru zone vâscoelastice caracteristice: . Aceste patru zone. Pentru o încercare de fluaj. Comportamentul vâscoelastic apare în special la polimerii termoplastici (fără legături punctuale) sau la elastomeri (cu puţine legături punctuale). . de comportament vâscoelastic. sub deformaţia iniţială εx. La temperaturi inferioare temperaturii de tranziţie vitroasă (Tv-50˚C) acest comportament este neglijabil. Se defineşte capacitatea de fluaj Jc(t) variabilă în timp: ε (t) (10.un platou vitros caracterizat prin modul de elasticitate mare >1000MPa. De aceea. unde σx(t) este tensiunea la momentul t. care menţine deformaţia. pentru diferite temperaturi.0 constantă. material (fig. Dacă materialul este elastic. 10.

Porţiunea iniţială este liniară (1).3. este dependent de viteza de tracţiune şi temperatură.23 Curba σ(ε) a polimerului ductil temperatură. cu particularitatea că tensiunile sunt mai mici şi deformaţiile sunt mai mari. La temperaturi sub temperatura de vitrifiere (105˚C) se observă o tranziţie de la comportamentul fragil la cel ductil. dat de panta porţiunii liniare a curbei de tracţiune. Dacă aceasta este insuficientă comportamentul este elastic. atingându-se alungiri specifice de ordinul a 500%. Modulul de elasticitate aparent. aşa încât comportamentul vâscoelastic se manifestă la temperatura ambiantă. PA6. Deformarea plastică este însoţită de durificare datorită orientării lanţurilor moleculare în direcţia de tracţiune. deformaţia se extinde în toată epruveta. polimerii au în general un comportament vâscoelastic. 10. dar nu corespunde întotdeauna unui comportament elastic ideal. Polimerul are un comportament fragil până în jur de 40˚C. Marea majoritate a polimerilor amorfi au comportament σ [MPa] → Er (t) → .10. Alţi polimeri necesită încălziri la temperaturi relativ scăzute pentru a fi aduşi în această stare: polistirenul (100˚C) sau poliamida aromatică – Kevlar (375˚C). Modul de elasticitate scade cu creşterea temperaturii.24 se prezintă dependenţa comportamentului la tracţiune a polimetacrilatului de metil (PMMA) în funcţie de temperatură. PP. 10. Datorită acestei durificări. Se poate observa că polimerii au un comportament variat ε [%] → în funcţie de structura moleculară şi Fig. Polimerul orientat va prezenta o rezistenţă superioară polimerului neorientat.6 semicristaline sau PC amorf) este în prima parte asemănătoare cu a metalelor.22 Izoterme de relaxare la polistiren Comportamentul la solicitări mecanice al unui polimer va depinde puternic de durata de aplicare a tensiunii. polipropilena (–20˚C). ceea ce corespunde la o temperatură Tv-65˚C. 10. O serie de polimeri au temperaturi de tranziţie vitroasă negative ca polietilena (–120˚C).23) a polimerilor ductili sub temperatura de tranziţie vitroasă (PE. Aşa cum s-a văzut. 10. Dacă durata de aplicare a tensiunii creşte. Deformarea plastică este însoţită apoi de un fenomen de stricţiune (2).3 Curbe de tracţiune ale polimerilor Curba de tracţiune (fig. comportamentul polimerului tinde spre al unui lichid vâscos. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 146 Platou vitruos Zona de tranziţie vitroasă Platou tip cauciuc Curgere vâscoasă → t (s) Fig. care se propagă în lungul întregii epruvete (3) până la rupere (4). Comportamentul vâsco-elastic depinde puternic de temperatură. În figura 10.

1 Tipuri de rupere Ruperea reprezintă fenomenul de fragmentare a unui corp solid în două sau mai multe părţi. . aparţin materialelor cu rupere fragilă. 10.24 Curba σ (ε) pentru polimetacrilatul de metil (PMMA) în funcţie de temperatură ε [%] → Fig. aspectul suprafeţei de rupere. sub acţiunea unei stări de tensiune. Elastomerii (Tv= -70˚C) sunt utilizaţi peste temperatura de tranziţie vitroasă. Ruperea se poate produce la creşterea progresivă a tensiunii – rupere la suprasarcină. datorată tensiunilor normale σ.25 Curba σ(ε) pentru cauciucul natuaral a) reală şi b). sub acţiunea tensiunilor tangenţiale τ . temperatura absolută şi numărul segmentelor de lanţ din unitatea de volum. . 10. În funcţie de tensiunea care determină ruperea: . fără deformaţie prealabilă ruperii.26a) şi nu este precedată de deformare plastică vizibilă.rupere fragilă sau casantă. Polimerii semicristalini au în general un comportament ductil la temperaturi cuprinse între temperatura de tranziţie vitroasă şi temperatura de topire.26a).rupere prin smulgere sau clivaj.26b se prezintă un monocristal cu structură cristalină hexagonală rupt prin forfecare după direcţia efortului tangenţial maxim. După deformarea plastică care precede ruperea: . sau sub acţiunea unor solicitări ciclice sub tensiuni mici. forţa de tracţiune creşte considerabil. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 147 fragil. este o rupere prin clivaj. poate fi transcristană sau intercristalină. La grade mici de deformare forţa de reacţiune elastică este proporţională cu gradul de extensie a segmentelor de lanţ cuprinse între legăturile punctuale. cu viteză mare de propagare a fisurilor (fig. De aceea. 10. Prezintă sub eforturi mici un grad de deformare elastică foarte ridicat (până la 700%). modul de propagare. 10. El este dependent de distanţa dintre extremităţi. După orientarea lanţurilor moleculare. numită rupere la oboseală. Ruperea se produce după un plan de alunecare.rupere prin forfecare. Ruperea se produce brusc după un plan de clivaj perpendicular pe direcţia tensiunii (fig.4 Ruperea 10. 10. deformarea prealabilă. În funcţie de temperatură. În figura 10. Ruperea la suprasarcină se diferenţiază în funcţie de tensiunea care o produce. teoretică 10.10.25). deoarece se exercită progresiv asupra legăturilor punctuale dintre lanţurile orientate. σ [MPa] → σ [MPa] → ε [%] → Fig. fără deformare plastică până la rupere (fig. cu deformare plastică prealabilă.4. Modulul de elasticitate este dat de panta în originea curbei.

c) rupere ductilă tip con-con. - 10. . Orice material conţine un număr de microfisuri. d). rupere intercristalină. rupere prin forfecare în monocristal. Astfel. d). 10. În figura figura 10. b). Pentru a ilustra efectul de .aspect cristalin. crestături rezultate din procesul de fabricaţie.10. c). la ruperea prin forfecare. b). Microfisurile iniţiate sau prexistente funcţionează ca un concentrator de tensiune. în urma clivajului. apare la temperaturi superioare pragului de recristalizare.26e). Comportarea materialelor la solicitări mecanice 148 . fisura propagându-se de-a lungul limitelor de grăunţi. În materialul cristalin se poate produce iniţierea de microfisuri prin mecanisme determinate de echilibrul static şi dinamic al dislocaţiilor. în cazul precipitatelor fragile pe limita de grăunte sau la coroziunea intercristalină. fisura propagându-se în interiorul cristalelor pe plane de alunecare.aspect fibros. ceea ce are ca efect inducerea unei puternice concentrări de tensiune pe limita obstacolului şi iniţierea unei microfisuri.rupere transcristalină (fig. caracterul ruperii fiind indicat de procentul din aria suprafeţei de rupere. rupere fragilă prin clivaj. După modul de propagare a fisurii de rupere în materilele policristaline: . când limitele de grăunte sunt puternic ecruisate şi rezistenţa miezului este inferioară limitelor. Această rupere poate apare şi sub temperatura de recristalizare. Suprafaţa de rupere este alcătuită dintr-o serie de microsuprafeţe concoidale. Ruperea este puternic influenţată de prezenţa de microfisuri. Fig. rupere ductilă tip con-cupă.rupere ductilă. incluziuni fragile. care devin instabile şi conduc la rupere atunci când tensiunea depăşeşte o anumită valoare critică. pori. de culoare gri-mată. de exemplu. prezenţa unui obstacol în planul de mişcare al dislocaţiilor marginale conduce la o aglomerare de dislocaţii la obstacole.26 Tipuri de rupere evidenţiate pe epruvete de tracţiune monoaxială: a). precedată de o deformare plastică apreciabilă.10. pe care îl reprezintă una din zone. f).35c se prezintă ruperea tip con-con specifică materialelor cu ductilitate mare sau în condiţii de fluaj. este specifică sub temperatura de recristalizare. f). 10. F F F F F e) F F F F a). După aspectul suprafeţei de rupere: . Suprafeţele de rupere cuprind adeseori un amestec de zone fibroase şi cristaline. rupere transcristalină. este o rupere prin forfecare.35d ruperea tip con-cupă specifică materialelor cu ductilitate moderată.2 Mecanismul ruperii la suprasarcină Procesul ruperii în materialele cristaline se desfăşoară în două etape: iniţierea fisurilor şi propagarea acestora. când limitele grăunte cu numeroase defecte structurale au o rezistenţa mai redusă decât miezul grăunţilor cristalini.4. e).35f). Suprafaţa de rupere este alcătuită dintr-o serie de microsuprafeţe plane rupere intercristalină (fig. gri strălucitor. iar în figura 10.

Localizarea la incluziunile nemetalice instabilă) în zona de localizare a ruperii . 10. dacă energia de deformare elastică. S-a stabilit expresia tensiunii critice de propagare a unei fisuri superficiale de lungime dată. oxizi în cupru).17) unde γ – tensiunea superficială a suprafeţelor nou create. F F Ruperea ductilă a epruvetelor netede este precedată de gâtuirea materialului (curgerea Fig. Fig. În aceste materiale deformarea elastică produce o deplasare minimă a atomilor faţă de poziţia de echilibru. F F Astfel. Astfel. Pe acestă bază.16) σ ρ Coeficientul de multiplicare al tensiunii medii σ creşte cu lungimea microfisurii şi micşorarea razei la vârf. La ruperea ductilă energia de propagare a fisurii este mult mai mare datorită existenţei unor mecanisme de disipare a energiei. prin clivaj.28b).37). l. într-o placă solicitată la tracţiune după o direcţie perpendiculară pe axa mare a elipsei (fig.28 Ruperea ductilă. care se transformă instantaneu în alte forme de energie: energie cinetică. Tensiunea maximă σmax la vârful elipsei de rază ρ = b2/l şi lungime 2l este dată de relaţia: σ max l = 1+ 2 (10. La rupere se produce eliberarea bruscă a energiei elastice. la metale. se produce transformarea microfisurilor nucleate în cavităţi rotunjite. 10. Griffith a determinat lungimea critică a fisurii capabilă de propagare: lcr =2γE/πσ2 (10. în anumite zone. 10. este mai mare decât energia necesară creierii noilor suprafeţe.5 (10.27 Fisura eliptică în Ruperea fragilă. căldură etc. fisura se propagă. desprinderea făcându-se pe interfaţa metal–incluziune sau prin ruperea incluziunii (fig. chiar dacă tensiunea nominală aplicată asupra materialului este mult mai mică decât rezistenţa teoretică de rupere. urmată de coalescenţa cavităţilor în urma curgerii plastice instabile şi a gâtuirii punţilor de separaţie dintre cavităţi. σ – tensiunea aplicată.10.18) Rezultă că rezistenţa la propagarea fisurii este cu atât mai mare cu cât modulul de elasticitate E şi tensiunea superficială a fisurii au valori mai ridicate. S-a constatat experimental că incluziune microcavităţile nuclează pe incluziuni nemetalice (sulfuri în oţeluri. Propagarea fisurii este însoţită de două procese: relaxarea tensiunilor în jurul fisurii şi crearea unor noi suprafeţe de rupere. Ca punte microcavităţi urmare a deformării plastice intense la vârful 45° microfisurilor. care se relaxează în acest proces. tensiunile la vârful fisurii se diminuează prin deformare plastică locală. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 149 concentrare a tensiunii se consideră o fisură eliptică de semiaxe b şi l. 10. însoţită de creşterea energiei interne. sau a unei fisuri interne de lungime 2l: σcr = (2γE/πl)0. Conform criteriului lui Griffith. de suprafaţă. se produce în placa solicitată la tracţiune general la materialele cu elasticitate entalpică. concentrarea de tensiuni poate să atingă valoarea rezistenţei teoretice.

10. Comportarea materialelor la solicitări mecanice

150

(fig.10.28a). Suprafaţa de separare prezintă aspecte specifice numite “con – cupă”. Distrugerea este iniţiată în porţiunea centrală a epruvetei, suprafaţa de separaţie fiind perpendiculară pe direcţia de solicitare, până în zona inelară de separare finală, când suprafaţa de rupere face cu direcţia de solicitare un unghi de 45°. În cazul ruperii fragile, separarea se face înaintea apariţiei curgerii, pe o suprafaţă perpendiculară pe direcţia de solicitare. Aspectarea amănunţită a zonei centrale de rupere “con – cupă”, comparativ cu ruperea fragilă, relevă alcătuirea suprafeţelor de propagare a fisurii din faţete înclinate în raport cu axa de tracţiune, ceea ce atestă faptul că separarea pe aceste faţete a fost precedată la nivel microstructural de un proces intens de deformare plastică. Aceste faţete conferă aspectul caracteristic fibros al ruperii ductile. Faţă de ruperea prin clivaj, care apare la un nivel de tensiune bine definit, ruperea ductilă se dezvoltă progresiv cu separarea finală a materialului la tensiuni şi deformaţii specifice nominale mai mari decât acelea la care s-a iniţiat procesul. În timp ce la ruperea fragilă (prin clivaj) ponderea o are energia consumată pentru învingerea forţelor coezive dintre atomii situaţi în părţile adiacente ale planului unei fisuri (formarea suprafeţelor de rupere), la ruperea ductilă această contribuţie este practic neglijabilă comparativ cu energia implicată în dezvoltarea deformaţiei premergătoare ruperii. De aceea la metale, energia de propagare a fisurii şi intensitatea tensiunii critice de propagare a fisurii au valori ridicate, în timp ce la materialele creamice acestea sunt foarte scăzute. Polimerii au o poziţie intermediară. La polimeri, disiparea energiei are loc prin mecanismul de deformare plastică prin microfisurare. Formarea porilor prin microfisurare şi extinderea lor, frânează propagarea fisurii prin preluarea sarcinii de către fibrele de lanţ extinse.
10.4.3 Tranziţia ductil– fragil În anumite condiţii de solicitare (temperaturi scăzute, viteze mari de aplicare a sarcinii, stare spaţială de tensiuni) s-a constatat ca materialele ductile pot deveni fragile. Comportamentul unui material metalic la rupere depinde de valorile relative ale rezistenţei la forfecare σF (exprimată prin limita de curgere Rp0,2) şi rezistenţei coezive σK (exprimată prin rezistenţa de rupere Rm). Rezistenţa la forfecare, σF, este puternic influenţată de modificările temperaturii, vitezei de deformare şi de distribuţia triaxială a eforturilor, pe când rezistenţa coezivă, σK, este puţin afectată de aceşti factori (fig. 10.39). Se evidenţiază o temperatură de tranziţie TD la care σK = σF. Prin scăderea temperaturii T < TD şi mărirea vitezei de aplicare a sarcinii, valoarea rezistenţei la forfecare poate depăşi valoarea rezistenţei coezive σF >σK, iar materialul se comportă fragil la rupere. La depăşirea temperaturii de tranziţie T > TD, rezistenţa la forfecare coboară sub rezistenţa de coeziune σK > σF, iar ruperea se produce ductil.
σ σF σK

Tenacitatea Rupere

Fragil TD

Ductil T

fragilă

Zona de tranziţie ductil-fragil

Rupere ductilă

Fig.10.29 Influenţa temperaturii asupra rezistenţei la forfecare σF şi la coeziune σK

Temperatura Fig.10.30 Curba temperaturii de tranziţie

10. Comportarea materialelor la solicitări mecanice

151

Pentru un anumit material, caracterizarea condiţiilor de producere a tranziţiei ductil–fragil este realizată prin curba temperaturii de tranziţie (fig. 10.30). În czul solicitărilor prin şoc, comportamentul la rupere al materialelor metalice se exprimă prin intermediul tenacităţii, care reprezintă proprietatea unui material de a absorbi, în procesul ruperii, energie prin deformare elastică şi în special plastică. Curba înregistrează variaţia energiei consumate până la rupere a epruvetelor în funcţie de temperatură (SR EN 10.045/1-93). Această energie se măsoară în încercarea de încovoiere prin şoc mecanic, după metoda Charpy sau Izod, în care materialul este supus la cele mai severe condiţii, care favorizează ruperea fragilă (stare spaţială de eforturi creată de prezenţa unei crestături superficiale în forma literei U sau V, viteză mare de aplicare a sarcinii de solicitare, temperaturi negative). Energia consumată până la rupere este o măsură a tenacităţii materialului, scăderea bruscă a valorii acesteia indicând temperatura de tranziţie de la comportamentul ductil la comportamentul fragil.
KV [J] 60 1 2 P

45

30

KCU = E/S P

15

0

-80

-60 -40 -20 0 Temperatura de încercare [˚C]

20

KV = E

Fig.10.31 a. Curbe de tranziţie pentru un material cu sensibilitate la crestare 1– mare; 2 – mică b. Forma epruvetelor de încercare la încovoiere prin şoc mecanic

În funcţie de forma crestăturii se determină două mărimi care caracterizează cele două etape ale ruperii: - rezilienţa KCU=E/S [J/cm2] determinată pe epruvete cu crestătura în U, ca raport între energia de rupere E şi suprafaţa de rupere S; este un indicator al sensibilităţii materialului la iniţierea fisurilor; - energia de rupere KV=E [J] determinată pe epruvete cu crestătura în V, care indică sensibilitatea materialului la propagarea fisurilor. În general, criteriile pentru determinarea temperaturii de tranziţie sunt: - nivelul energiei absorbite în timpul ruperii epruvetelor, de 27 J; - aspectul suprafeţei de rupere (dat de raportul dintre suprafaţa de rupere cristalin strălucitoare şi cea mat-fibroasă), de 50% cristalinitate; - extensia laterală în zona rupturii epruvetei de 2%. Pentru fiecare criteriu, se obţine acelaşi profil al curbei, care marchează intervalul tranziţiei. Lărgimea intervalului de temperatură, în care se produce această tranziţie pe curba temperaturii de tranziţie, permite aprecierea sensibilităţii materialului la crestare: o zonă îngustă de tranziţie (fig. 10.31–1) indică un material cu sensibilitate mare la crestare, iar o zonă largă de tranziţie (fig. 10.31–2) – un material cu sensibilitate mică la crestare. Factorii metalurgici care influenţează tranziţia ductil-fragil sunt:

10. Comportarea materialelor la solicitări mecanice

152

- reţeaua cristalină; metalele cu reţea CFC (Ni, Al, Cu) nu prezintă un interval de temperaturi de tranziţie, fiind considerate insensibile la crestare. Faptul că fragilizarea la scăderea temperaturii este un fenomen caracteristic pentru materialele metalice cu reţea CVC şi HC, care nu se produce în materialele cu reţea CFC, are o importanţă deosebită. Majoritatea oţelurilor şi anume oţelurile carbon şi aliate au în starea de utilizare o matrice cu reţea CVC (feritică sau martensitică) şi deci sunt susceptibile la comportamentul fragil la temperaturi scăzute şi sunt sensibile la crestare. - creşterea vitezei de aplicare a sarcinii favorizează comportament fragil; - puritatea; incluziunile nemetalice sunt amorse de fisură; - defectele interne şi superfiale joacă rolul de concentratori de tensiune; - creşterea granulaţiei micşorează ductilitatea; există o mărime de grăunte critică de la care apare ruperea fragilă; - compoziţia chimică: la oţeluri C, P, Si micşorează ductilitatea oţelului; Al finisează granulaţia şi-i măreşte ductilitatea; Ni este principalul element de aliere care îmbunătăţeşte ductilitatea oţelului, prin coborârea temperaturii de tranziţie a feritei, ceea ce face ca Ni să fie principalul element de aliere în domeniul criogenic; - tratamentele termice de normalizare pentru finisarea granulaţiei şi de îmbunătăţire pentru creşterea dispersiei amestecului mecanic coboară temperatura de tranziţie; - deformarea plastică cu grade de deformare mici deblochează dislocaţiile din atmosferele Cottrell şi coboară temperatura de tranziţie; la grade mari de deformare plastică se produce ecruisarea cu scăderea ductilităţii şi creşterea temperaturii de tranziţie; - masivitatea piesei măreşte probabilitatea existenţei defectelor cu rol de concentrator de tensiune. Din acest motiv este important ca materialele cu tranziţie ductilă să se utilizeze la temperaturi suficient de ridicate în raport cu temperatura de tranziţie pentru ca riscurile de comportare fragilă să fie complet eliminate. La nerespectarea acestei condiţii pot apare grave distrugeri la poduri, vase sub presiune, carena vaselor maritime, care prezintă numeroase suduri şi o distribuţie nefavorabilă de tensiuni.

10.5. Ruperea prin oboseală
Oboseala materialelor metalice se manifestă în condiţiile solicitărilor mecanice sau termice ciclice, care implică întinderea stratului superficial. Eforturile cu variaţie periodică în timp, care produc ruperea, sunt mult inferioare rezistenţei la rupere, Rm, determinată în condiţii statice de aplicare a sarcinii. Astfel de solicitări apar la 90% din piesele în mişcare, chiar şi la elementele de structură statice, dacă în acestea se produc vibraţii mecanice sau dilatări/contracţii termice succesive. În studiul solicitărilor variabile ciclice, se consideră că eforturile unitare în secţiunea studiată se modifică periodic în timp, cu o frecvenţă oarecare, conform diagramei din figura 10.32a. Un ciclu de solicitare variabilă este format din totalitatea valorilor pe care le ia efortul unitar, pornind de la o valoare oarecare până ajunge din nou la aceeaşi valoare (ACB sau CBD). În decursul unui ciclu, efortul unitar trece o singură dată printr-o valoare maximă, numită efort unitar maxim σmax. şi o valoare minimă, efort unitar minim σmin. Valoarea medie a efortului unitar al ciclului este efortul unitar mediu: σ + σ min . σ m = max . (10.19) 2

. În cazul oţelurilor. rupere prin oboseală b). nestaţionară t Diferenţa dintre valorile maximă şi medie.. curba Wöhler are forma din figura 10. de reducere a limitei de curgere a materialului sub solicitări ciclice. cu aspect fibros ductil. sufluri. În acest proces un rol important îl are fenomenul Bauschinger.33 Particularităţile suprafaţei de ceea ce permite localizarea amorsei. respectiv valorile medie şi minimă. statică aşteptare Suprafaţa de rupere prezintă două zone caracteristice: a). Comportarea materialelor la solicitări mecanice σ σmax σm σmin. (10.10. materialul este supus la cicluri nestaţionare de solicitări (fig. 10. Din timpul cuprins între nucleaţia fisurii şi producerea ruperii de oboseală. fisuri de fabricaţie). conform curbei lui Wöhler./σmax se numeşte coeficient de asimetrie al ciclului. Fig.32b). Când aceste limite nu se menţin invariabile pe timp nedefinit. care se dezvoltă treptat în timp determinând propagarea fisurii. − σ m = σ m − σ min . Dacă pe toată durata de aplicare a solicitării variabile. 10. b).20) σ v = σ max . = max . Fig. creşte cu scăderea efortului aplicat σ. În figura 10. staţionară. Procesul de oboseală se manifestă deci ca o dezvoltare progresivă a fisurii de la scara submicroscopică. retasuri. reprezintă amplitudinea efortului unitar: σ − σ min . capete filetate. σmin. urmată de deformări plastice ciclice cu nucleaţia microfisurii până la perioada de propagarea macroscopică a acesteia. Numărul de cicluri de solicitare N pe care materialul îl poate suporta până în momentul ruperii. cea mai mare parte este consumată pentru propagarea macroscopică a fisurii.34. Fenomenul Bauschinger intervine în procesul de oboseală prin micşorarea tensiunilor necesare iniţierii şi propagării fisurii de oboseală. Când secţiunea rămasă devine subcritică se produce ruperea. zona netedă lucioasă produsă de Amorsa Zona de prpagare a frecarea suprafeţelor pe care s-a dezvoltat de fisură fisurii în exploatare fisura în exploatare. eforturile unitare evoluează între aceleaşi limite σmax. ciclurile au un caracter staţionar. σv σ 153 C B D A T O t a). b.32 Solicitare variabilă ciclică a. zona ruperii la suprasarcină. 10.33 se prezintă schematizat aspectul macroscpic al Zona de suprafeţelor de rupere la oboseală. Ca efect al solicitărilor ciclice în material se iniţiază (de obicei la suprafaţa piesei) fisuri microscopice de la diferiţi concentratori de tensiune (unghiuri ascuţite între suprafeţele piesei. . incluziuni nemetalice. 2 Raportul R = σmin. în cazul rupere Linii de încovoierii rotative alternant simetrice. cu linii de aşteptare mai dese în apropierea amorsei de fisură.

mărirea rugoziţăţii şi în prezenţa unui mediu coroziv.). 107 cicluri. Rm. întindere pulsatorie sau oscilantă. . încovoiere plană sau rotativă. curba Wöhler prezintă un prag clar. σ-1 = 0. care caracterizează comportarea la solicitări ciclice a materialului metallic.structura alcătuită din amestecuri mecanice globulare disperse. la un ciclu alternant simetric (R=-1). σ σr d σ-1 107 N l G Fig. La oţeluri. în general.48. mărime de grăunte.34 Curba Wöhler pentru oţeluri. a concentratorilor de tensiune geometrici. Încercarea la oboseală se realizează cu diferite tipuri de sarcini ciclice de solicitare: încercări la întindere – compresiune. În funcţie de gradul de aliere. Fig. În general se constată că rezultatele încercărilor la solicitări ciclice sunt afectate de o mare dispersie. se realizează pe baza unui program de încercări de laborator pe epruvete prelevate şi prelucrate conform reglementărilor din standarde. ce reduc eforturile de tracţiune de propagare a fisurii. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 154 Trasarea unei asemenea curbe.durata de viaţă la oboseală. Modul de încărcare a epruvetei la încercarea la oboseală prin încovoiere rotativă se prezintă în fig 10. care marchează rezistenţa la oboseală definită ca efortul maxim care poate fi suportat de material min. un număr infinit de cicluri. Rezistenţa la oboseală scade cu creşterea dimensiunilor epruvetei. factori care măresc probabilitatea amorselor de fisură de oboseală. Influenţa factorilor metalurgici asupra rezistenţei la oboseală este în general asemănătoare cu aceea manifestată asupra rezisteţei la rupere (la tracţiune). prin relaţiile: σ-1 = 0. La încheierea programului de încercări se urmăreşte să se stabilească: . fără a provoca ruperea materialului. care constă în perioada de timp până apare prima fisură şi se iniţiază propagarea ei. 10.5 Rm pentru oţelurile aliate. rezultate din călire şi revenire este superioară structurii de normalizare.6 Rm pentru oţelurile carbon şi slab aliate. care introduc în stratul superficial tensiuni reziduale de compresiune. aplicat în mod repetat. Aceasta este determinată de influenţa puternică pe care o au factorii de material (puritate. . nitrurarea. σ-1.tratamentele termice şi termochimice (călirea superficială. rezistenţa la oboseală. Pentru aliajele neferoase uşoare σ-1 ≈ 0. erori la prelucrarea zonei superfinisate etc.4 Rm. carbonitrurarea). Factorii metalurgici pentru ameliorarea rezistenţei la oboseală sunt: .) şi condiţiile de solicitare (vibraţii suplimentare în sistem.finisarea granulaţiei: . grad de ecruisare locală etc. care reprezintă limita efortului maxim. se corelează cu rezistenţă la rupere a materialului la încercarea la tracţiune. carburarea.35 – Schema de încărcare a epruvetei la încercarea la oboseală prin încovoiere . .10.rezistenţa la oboseală.creşterea purităţii. torsiune alternată etc.10.

alunecarea pe limita de grăunte şi fluajul prin difuzie. Se realizează prin forfecare sub acţiunea tensiunilor tangenţiale. astfel încât ecruisarea la cald este eliminată de recristalizarea dinamică. Ruperea fragilă este fără deformare plastică prealabilă vizibilă. Un material trebuie utilizat numai în domeniul de ductilitate. deformarea plastică şi ruperea. Mecanismele de deformare plastică a materialelor cristaline sunt: alunecarea intragranulară. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 155 10. În acest caz comportarea lor depinde de durata aplicării tensiunii şi temperatură. 6 Rezumat şi concluzii Sub acţiunea unor unui sistem de forţe într-un corp se produc tensiuni şi deformaţii. Ecruisarea se elimină prin încălzire peste temperatura de recristalizare în scopul recristalizării materialului ecruisat. Deformarea plastică la rece se produce la temperaturi sub temperatura de recristalizare. Este maximă la materialele cu structura cristalină CFC. Polimerii termoplastici se deformează plastic prin forfecare sau microfisurare. Procesul de deformare cuprinde trei etape: deformarea elastică. creşterea vitezei de aplicare a sarcinii şi în prezenţa sarcinilor multiaxiale o tranziţie de la comportamentul ductil la cel fragil. Interacţiunea dislocaţiilor în alunecare şi cu defectele punctiforme duce la blocarea dislocaţiilor la obstacole şi ecruisarea cristalului până la rupere. Un rol determinant îl prezintă interacţiunea dislocaţiilor cu limita de grăunte. precipitatelor de faze secundară şi a unei granulaţii fine. Deformarea la rece se face în principal prin alunecarea intragranulară după sisteme de alunecare definite. Ruperea ductilă este însoţită de deformare plastică. sub tensiuni inferioare celei de rupere a materialului solicitat static. Deformarea plastică la cald are loc peste temperatura de recristalizare. grăunţii cristalini intrând succesiv în deformare plastică. Deformarea elastică este reversibilă şi determinată de tensiuni normale sau tangenţiale sub limita de elasticitate. Finisarea granulaţiei conduce la creşterea ductilităţii şi rezistenţei la deformare. Este mecanismul de rupere cel mai frecvent în exploatare. Majoritatea materialelor (excepţie cele cu structură CFC) prezintă la scăderea temperaturii. Este o rupere prin clivaj sub acţiunea tensiunilor normale. Deformarea elastică se caracterizează prin proporţionalitatea dintre efort şi deformaţie. Se manifestă în deosebi peste temperatura de recristalizare. La materialele cristaline are la bază o deplasare a atomilor cu fracţiuni ale distanţei interatomice (elasticitate entalpică). Deformarea plastică a cristalului real are la bază deplasarea prin alunecare a dislocaţiilor existente spre suprafaţă şi generarea de noi dislocaţii prin surse FrankRead.10. iar la polimeri o extindere a segmentelor de lanţ molecular cuprinse între două legături punctuale vecine (elasticitate entropică). Fluajul este o deformare plastică sub temperatură şi sarcină constante. Materialul exploatat la cald trebuie solicitat în domeniul fluajului stabilizat. La temperaturi peste temperatura tranziţiei vitroase au un comportament vâscoelastic. Tensiunile reprezintă reacţia materialului la acţiunea sarcinilor aplicate. Ruperea prin oboseală are loc la solicitări cicilice mecanice sau termice. Deformaţiile reprezintă o măsură a modificării formei şi dimensiunilor corpului sub acţiunea tensiunilor create. Ruperea este faza finală a procesului de deformare. Rezistenţa la oboseală se măreşte prin creşterea purităţii. Durificarea prin ecruisare creşte cu gradul de deformare plastică. exprimată de legea lui Hooke. în prezenţa elementelor dizolvate în soluţie. deformarea este neomogenă. finisarea granulaţiei şi prin generarea de tensiuni superficiale de compresiune. maclarea. Deformarea plastică este produsă numai de eforturi tangenţiale care depăşesc limita de elasticitate a materialului. Ultimele două mecanisme sunt activate la cald. Este însoţită de ecruisare. În materialul policristalin. .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful