You are on page 1of 5

„Itinerariul” unei vieți: Mircea Eliade

Mircea Handoca – Mircea Eliade. Un uriaș peste timp București, Editura Orizonturi, 2008, 263 p.

Viviana Poclid Dehelean (Milivoievici) Timișoara, iunie, 2008

Și în anul 2008, ca, de altfel, și în cei care au trecut, volumele editate de Mircea Handoca sunt nelipsite din rafturile marilor librării românești și atrag mereu atenția publicului cititor. Este extraordinară puterea de muncă a celui mai important exeget al operei eliadești din vremurile actuale. Pe parcursul întregii sale activități de editor și comentator al operei lui Mircea Eliade, Mircea Handoca a dat dovadă de o nemăsurată răbdare, de o continuă documentare și de aducere a bibliografiei critice la zi în ceea ce privește receptarea operei eliadești în cultura și literatura română. Volumul de față – Mircea Eliade. Un uriaș peste timp –, apărut la Editura Orizonturi, din București, reprezintă o „reluare a vieții” savantului român, cu rectificările, completările și precizările necesare pentru o mai bună înțelegere a omului de știință și scriitorului Mircea Eliade. De-a lungul întregii sale activități, Mircea Handoca a publicat un mare număr de articole în revistele culturale românești și străine, dar și volume dedicate lui Mircea Eliade. Printre aceste volume de referință în bibliografia eliadistă amintim: Excursie literară (1975), Mircea Eliade. Contribuții biobibliografice (1980), Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalități proteice (1992), Pe urmele lui Mircea Eliade (1996), Mircea Eliade. Biobibliografie (4 volume, 1997-1999, 2007), Convorbiri cu și despre Mircea Eliade (2000), Pro Mircea Eliade (2000), Eliade și Noica (2002), Mircea Eliade. O biografie ilustrată

1

(2005), Jurnalul inedit al lui Mircea Eliade (2005), Noi glose despre Mircea Eliade (2007). Un alt important ciclu de volume este cel al „Dosarului” Eliade, ajuns în prezent la cel de-al treisprezecelea volum. Pe lângă activitatea de critic și comentator al vieții și operei lui Mircea Eliade, Mircea Handoca este principalul editor al scrierilor eliadești. În acest sens a contribuit la editarea lucrărilor reprezentative, și anume: volumele de publicistică, eseistică, memorialistică. Dar misiunea sa nu s-a încheiat. În biblioteca sa personală se află, potrivit propriilor afirmații, alte importante lucrări ale savantului român ce așteaptă să vadă lumina tiparului. Sperăm să se întâmple cât mai curând acest minunat lucru. Volumul în discuție aduce în fața ochilor cititorilor „itinerariul” vieții lui Mircea Eliade, cu încercările, suișurile și coborâșurile, realizările dar și dificultățile sale. Totul este redat în ordine cronologică, pornind de la primele încercări literare din perioada liceului, trecând prin experiențe care i-au marcat definitiv destinul, până la desăvârșirea sa spirituală – „apogeul celebrității” –, finalizându-se cu marele „drum în eternitate”. Cartea debutează cu primele încercări în domeniul literaturii, dar și cel al științelor naturale, ale elevului de liceu Mircea Eliade, pasionat de studiul „reptilelor, batracienilor, insectelor”. În perioada universitară Mircea Eliade se face repede remarcat prin spiritul său enciclopedic, dar mai ales prin puterea sa extraordinară de muncă deja formată. „Aceeași voință și îndârjire, aceeași dorință de autodepășire, poate mai multă disciplină în studiu. Acești ani sunt trăiți cu febrilitate, la cea mai înaltă tensiune. E o «ardere» continuă, o pasiune titanică în absolut tot ce întreprinde: lecturi, călătorii, creații personale, proiecte. Acum are loc primul contact cu străinătatea: Italia și Elveția. Chiar dacă nu ajunsese celebru, era foarte cunoscut și apreciat pentru cele peste 300 de eseuri de orientalistică, istorie a religiilor, filozofie, istorie și critică literară, românească și universală. Îmbogățise spiritualitatea românească prin Itinerariul spiritual, definitivase Romanul adolescentului miop, și redactase urmarea acestuia, Gaudeamus. Toate acestea făceau ca Universitatea și lumea ei să nu reprezinte – la fel ca pentru imensa majoritate a colegilor săi în primele săptămâni de studenție – o terra incognita.” (p. 39) O altă etapă definitorie în conturarea destinului spiritual al lui Mircea Eliade a fost „descoperirea Indiei”, această experiență marcându-i viața. Reîntoarcerea în țară, după călătoria indiană, reluarea lucrului cu mai multă patimă și vervă, îi va aduce multe satisfacții. Scrie o multitudine de articole în presa culturală interbelică, începe colaborarea la Radio România, unde suține o serie de conferințe, îi apare romanul Maitreyi, considerat a fi o capodoperă a literaturii universale. Devine asistentul profesorului Nae Ionescu la Universitate, la Catedra de Logică și Metafizică, luându-și doctoratul în litere și filozofie. Scrie mult, 2

definitivează alte două importante romane: Întoarcerea din Rai (1934) și Huliganii (1935). Apoi urmează dezamăgirile provocate de înlăturarea sa din învățământ. Totuși, nu se descurajează, și își urmează destinul. Publică eseuri, lucrări științifice dedicate istoriei religiilor, scrie romane, editează opera lui Hasdeu – Scrieri literare, morale și politice (2 volume), înființează și conduce revista de studii religioase, „Zalmoxis”. Anul 1938 este anul nefast când se produce „ireparabilul”. Atunci Mircea Eliade este arestat și întemnițat, fiind acuzat de apartenența sa la Mișcarea Legionară, cerându-i-se desolidarizarea. Urmează o perioadă grea pentru omul și scriitorul Mircea Eliade. În lagărul de la Miercurea Ciuc își continuă misiunea. E perseverent în tot ce întreprinde. Scrie romane. În scris își găsește eliberarea și liniștea lăuntrică. Apare Nuntă în cer, un roman al rememorării Bucureștiului „de odinioară”. În lagăr se îmbolnăvește și, astfel, i se permite să se întoarcă la domiciliul său. Își continuă mereu activitatea de om de știință. Apar primele succese. Revista „Zalmoxis” e primită cu entuziasm de cercurile de orientalistică și istoria religiilor. Deși are succes în planul cultural și literar românesc, totuși au existat mulți denigratori la adresa lui Mircea Eliade, încă din anii 1937-1938. Atunci a avut loc „prima camapanie de presă anti-Eliade”. Cei care au lansat „acuze, insinuări, calomnii, interpretări tendențioase” au fost „comuniștii și simpatizanții acestora”. „E atacat atât omul și scriitorul, cât și savantul și editorul. Cele mai multe lovituri au apărut în revistele «Facla», «Dacia nouă», «Lumea românească» și «Azi». Scurte note și calambururi alternau cu articole ample care demonizau adversarul.” (p. 118) O nouă treaptă în destinul lui Mircea Eliade o constituie plecarea acestuia din țară, în aprilie 1940. Pe vremea aceea poposește în capitala Marii Britanii, la Londra, fiind numit atașat cultural la Legația Română. Mircea Eliade vede în activitatea diplomatică o cale de salvare „de sărăcie”. „În această perioadă a vieții lui, Eliade, în timpul unei alarme, într-un adăpost antiaerian din Londra, gândește proiectul viitorului Tratat de istoria religiilor, pe care curând va începe să-l redacteze.” (p. 132) Începuse cel de-al doilea război mondial, fapt ce îi aduce lui Mircea Eliade o nemărginită tristețe, o zdruncinare lăuntrică greu de stăpânit. Se gândește mereu la soarta nefericită a României, la oamenii dragi pe care îi lăsase în țară. De la Londra pleacă apoi în Portugalia, unde sosește la 10 februarie 1941. Aici îndeplinește funcția de atașat de presă, ca mai apoi, să fie numit consilier cultural. Urmează, în activitățile întreprinse aici, fervente campanii de popularizare a culturii și literaturii române. Scrie articole în presa lusitană dedicate lui Mihai Eminescu, în comparație cu poetul Camões, subliniind importantele contribuții ale ambilor poeți la culturile lor naționale. Cea mai importantă scriere din această perioadă departe de țară este Jurnalul portughez, de curând 3

apărut în librăriile românești (Editura Humanitas, 2006). Aceasta constituie o piatră de temelie la înțelegerea omului, scriitorului și savantului Mircea Eliade. În anul 1942, iulie, Mircea Eliade și-a revăzut pentru ultima dată țara. Venise pentru zece zile la București, se întâlnește cu vechi prieteni, vrea să-i transmită Mareșalului Antonescu mesajul de la Salazar, dar nu reușește să se întâlnească cu acesta. După acest scurt popas ajunge la Berlin pentru câteva zile, unde se întâlnește cu Carl Schmitt, „una dintre personalitățile epocii”. (p. 145) Se întoarce apoi în Portugalia, unde scrie nenumărate studii și articole despre spiritualitatea românească, trăiește o adâncă dezamăgire, își pierde soția, pe Nina Mareș. O dată cu pășirea pe pământ francez începe o „altă viață” (Incipit vita nova – cf. Memorii, volumul II). Aici s-a desăvârșit ca personalitate. Cunoaște o seamă de personalități ale culturii românești din exil (Ilarie Voronca, Ștefan Lupașcu), reia legăturile de prietenie cu mai vechii săi colegi de generație (Eugen Ionescu, Emil Cioran). Începe, așadar, „munca extenuantă”, dominată de „sărăcie” materială, nu și spirituală. Dimpotrivă, scrie mereu, cu și mai multă acribie, publică marile opere ale întregii sale creații: Tratatul de istorie a religiilor, Noaptea de Sânziene, Șamanismul, Mitul eternei reîntoarceri, Tehnicile Yoga, Imagini și simboluri, Făurari și alchimiști, Yoga etc. Scrie numeroase articole despre cultura indiană, dar și română, participă la diverse congrese și conferințe la marile universități ale lumii. Se căsătorește pentru a doua oară, cu Christinel Cotescu, considerată „marea sa dragoste”. Cu această „mare dragoste” se îndreaptă spre noi tărâmuri, spre „pământul făgăduinței”, America. Aici ajunge în octombrie 1956 și va râmâne până când va parcurge acel „drum în eternitate”. „America reprezenta țelul suprem spre care se îndreptau cele mai îndrăznețe vise ale studentului, profesorului și savantului.” (p. 202) La Catedra Universității din Chicago atinge „apogeul celebrității”. Și-a îndeplinit visul dintotdeauna, a devenit om de știință de talie universală. A predat cursuri și seminarii despre yoga și istoria religiilor. A fost apreciat la justa sa valoare, atât de către colegi, cât și de către studenți. În semn de adâncă recunoștință, Catedra de Istoria Religiilor îi poartă numele, încă din timpul vieții sale. Dar ca orice început, nu a fost ușor, „trebuia să se integreze într-un mediu de viață diferit de cel în care trăise până în pragul vârstei de 50 de ani, să înțeleagă pragmatismul studentului american, atât de deosebit, ca mentalitate și cultură, celui european.” (p. 205) Această perioadă a vieții sale i-a adus numeroase satisfacții în plan profesional. A fost numit Doctor Honoris Causa la cele mai prestigioase Universități din lume. Pentru creația sa monumentală, care încununează cele peste patruzeci de lucrări științifice, Istoria credințelor și 4

ideilor religioase, a fost distinsă în 1977 cu Premiul Academiei Franceze. Aceasta „continuă și completează Tratatul de istoria religiilor” (p. 226), o altă lucrare fundamentală a lui Mircea Eliade. Pe lângă lucrările științifice și beletristice din întreaga sa carieră de literat, publicist și savant, Mircea Eliade a întreținut o vastă corespondență cu cele mai importante personalități din întreaga lume. Pentru a cunoaște mai bine aspirațiile, succesele, dar și dezamăgirile, acest corpus de corespondență trebuie studiat cu mare atenție. Mircea Handoca a făcut posibil acest lucru, editând volumele de corespondență, cărți de referință în literatura română. Așteptăm cu mare nerăbdare și volumele viitoare ale seriei „Dosarului” Eliade, în biblioteca lui Mircea Handoca existând alte 5000 de pagini de mărturii pro și contra Mircea Eliade, după însuși spusele autorului, în finalul volumului de față. Cartea se încheie cu câteva întrebări deschise la adresa publicului, după expunerea unor opinii contrare în ce privește angajamentul politic al lui Mircea Eliade. „...cine are dreptate? Cei ce-l glorifică sau cei ce-l blamează? A fost un înger sau un demon? Un supraom, un zeu sau un gunoi, o murdărie (...)? îndrăznesc să spun că a fost un om ca toți oamenii, din carne, oase și sânge. Scânteii geniului cu care l-au înzestrat natura i s-a adăugat o fantastică putere de muncă și o voință supraomenească” (p. 258), concluzionează Mircea Handoca. Ideea de bază este următoarea: valoarea lui Mircea Eliade a fost, este și va fi mereu recunoscută pe plan mondial.

5