DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

NOTE DE CURS Dr. Gabriel MICU I. Consideraţii generale asupra Dreptului Internaţional Public Asemenea multora din ramurile ştiinţei dreptului, Dreptul Internaţional Public a apărut din nevoia creării unui cadru care să normeze pentru relaţiile internaţionale. Întrucât primele reguli de conduită cu specific internaţional îşi au originile în cele mai vechi timpuri, drumul de la apariţia unor norme disparate până la formarea unui set coerent de reguli şi principii, care să poată forma un nucleu al dreptului internaţional, a fost suficient de lung şi mai ales foarte sinuos, presărat de divergenţe de interese şi antagonisme. Din această perspectivă se relevă rolul şi scopul final al Dreptului Internaţional Public, care este tocmai acela de a găsi formulele cele mai potrivite pentru a asigura funcţionarea armonioasă a comunităţii internaţionale, formate din ansamblul statelor şi entităţilor angajate în relaţiile internaţionale, precum şi de a preveni şi soluţiona aspectele conflictuale afectează această comunitate. Pentru a-şi îndeplini acest rol, Dreptul Internaţional Public se constituie într-un ansamblu de principii şi norme juridice, create de către state, ca actori principali în arena politică internaţională, pe baza acordului lor de voinţă, exprimat în tratate sau cutume, în scopul de a reglementa raporturile lor reciproce, atât în plan bilateral cât şi multilateral, precum şi raporturile lor cu alte entităţi internaţionale, prioritar cu organizaţiile internaţionale. Aşadar, pentru formarea şi dezvoltarea Dreptului Internaţional Public nu a fost suficientă doar constituirea statelor, ci şi stabilirea unor raporturi reciproce între acestea, ceea ce a dus la formarea unor reguli care să guverneze aceste raporturi. Conţinutul şi structura Dreptului Internaţional Public a evoluat, purtând amprenta diferitelor sisteme socio-politice care s-au succedat pe parcursul istoriei universale. II. Apariţia şi dezvoltarea Dreptului Internaţional Public II. 1. Perioada antichităţii. Istoricii afirmă că elemente ale Dreptului Internaţional s-au manifestat chiar şi înainte de apariţia statelor suverane, încă din perioada existenţei triburilor şi ginţilor, atunci când se presupune că ar fi existat reguli de conduită (obiceiuri) cu privire la o anumită protecţie a solilor, solemnităţii pentru încheierea tratatelor ş.a.m.d. În perioada antichităţii şi a sclavagismului, odată cu apariţia statelor suverane, acestea au resimţit nevoia de a stabili relaţii între ele, în special în domeniul economic şi politic, precum şi la cristalizarea unor instituţii juridice. Întrucât în perioada la care facem referire principalul mod de soluţionare a problemelor bilaterale erau războaiele, normele de drept cuprindeau o sferă destul de limitată de probleme, axată exclusiv pe chestiuni specifice, cum ar fi de exemplu cutume care vizau încheierea păcii, regimul solilor etc. Odată cu emanciparea comunităţilor şi dezvoltarea relaţiilor dintre ele, aceste norme se vor extinde la protecţia străinilor, neutralitate, alianţe, uniuni politice şi religioase etc.

1

Dintre contribuţiile cele mai valoroase la formarea şi dezvoltarea Dreptului Internaţional Public putem aminti modul în care EGIPTUL antic întreţinea relaţii comerciale şi politice cu toate ţările Orientului. Egiptul avea o cancelarie pentru treburile străine şi întreţinea o corespondenţă diplomatică din secolele XVI-XV î.e.n. cu Babilonul şi alte state, cuprinsă în tablele de la Tell-Amorna. În afara problemelor de război şi pace, în aceste table regăsim cel mai vechi tratat internaţional cunoscut şi anume tratatul de prietenie şi alianţă, denumit „sublim”, încheiat în anul 1296 î.e.n. între Ramses II, faraonul Egiptului şi Hatisil al III-lea, regele hitiţilor. Tratatul cuprinde o introducere a textului propriu-zis şi formule religioase care erau menite să asigure respectarea lui, ca o expresie a postulatului „pacta sunt servanda”. Acest tratat instituia o alianţă între cele două state, care se obligau să trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor reciproc împotriva unei agresiuni venite din partea unui alt stat. Tot în textul tratatului se regăsesc pasaje în care cei doi suverani se angajau să-şi acorde ajutor mutual pentru înăbuşirea răscoalelor sclavilor şi să-şi extrădeze reciproc fugarii dintr-o ţară în cealaltă. Statele Chinei antice aveau, potrivit unor izvoare * de peste 3000 de ani, „obligaţii” către alte state străine şi aveau atitudine critică la adresa războaielor pornite fără justificare. Instituţia diplomaţiei chineze trimitea şi primea „călători” (ambasadori) şi „tălmaci”. Dezbaterile şi deciziile referitoare la probleme litigioase se făceau la conferinţe internaţionale, numite „congrese ale monarhilor”. De asemenea, literatura chineză conţine numeroase idei despre justeţea sau injusteţea unor războaie, despre respectarea tradiţiilor, sancţiunile internaţionale etc. India promova şi ea o susţinută practică de drept internaţional. Existenţa unei misiuni diplomatice ad-hoc este consemnată într-una din cele mai vechi lucrări juridice – Gantma Sutra, secolul VI î.e.n. - , în legile lui Manu – secolul V î.e.n. – cunoscute şi sub denumirea de „legile ţărilor”, precum şi în texte religioase datând din anii 2500 î.e.n. Tratatele erau sacre, se încheiau cu pronunţarea unui jurământ religios, iar pentru garantarea respectărilor se predau ostateci. Regulile războiului erau destul de dezvoltate, făcându-se distincţie între combatanţi şi necombatanţi. De asemenea se interzicea uciderea prizonierilor, precum şi a anumitor mijloace de purtare a războiului. (Ex: folosirea focului). Grecia a determinat o amplă dezvoltare a Dreptul Internaţional prin relaţiile care s-au stabilit între cetăţile antice. Conducătorii cetăţilor foloseau „vestitorii”, iar mai târziu se trimiteau solii formate din cele mai în vârstă persoane. Solilor li se remitea o „diplomă” conţinând împuternicirile lor (de aici şi termenul de diplomaţie). Solii erau inviolabili. De asemenea, între cetăţile greceşti – state independente se încheiau numeroase convenţii: tratate religioase, militare (de alianţă), tratate comerciale, de pace, de neagresiune şi de sprijin reciproc împotriva sclavilor răsculaţi, precum şi acorduri privind drepturile străinilor. Aceste înţelegeri erau întărite, ca şi în cazul Indiei, prin jurământ religios şi gravate pe stâlpi de piatră care mai apoi erau păstraţi în temple. În vederea soluţionării diferendelor ce apăreau între statele greceşti antice, practicile uzitate erau arbitrajul, prevăzut în tratate, precum şi mediaţiunea. Încă de la acea vreme, statele greceşti tindeau către un sistem de securitate colectivă. În acest scop, în secolul V şi VI î.e.n. s-au încercat asigurarea unei „păci comune”, prin convocarea mai multor congrese.

2

La fel de răspândită era şi ideea unei asocieri între statele cetăţii, de tip federal, cu înfiinţarea unor organe de conducere comune şi tribunale arbitrale pentru soluţionarea diferendelor. În acest context, un rol important l-au jucat „amficţioniile”, având ca scop protecţia sanctuarelor religioase, precum şi asigurarea respectării regulilor cu caracter religios, adaptate de consiliul amfictioniei, competent să judece şi încălcările lor. Tot în perioada aceasta, cetăţile greceşti au pus bazele privilegiilor diplomatice. Printre altele instituţia „proxeniei”, adică a ospitalităţii. „Proxenul” era dregătorul care apăra interesele străinilor şi statelor străine. O altă instituţie, isopolitia, era destinată să asigure străinilor un statut similar celui al locuitorilor cetăţii. În ceea ce priveşte războaiele, acestea erau precedate de o declaraţie şi forme solemne. Regulile de desfăşurare a războaielor vizau şi ocrotirea preoţilor, a templelor şi a persoanelor refugiate în acestea, iar solii care aduceau propuneri erau inviolabili. În schimb, prizonierii erau ucişi sau luaţi în sclavie. Paralel cu aceste cutume, în filozofia şi literatura Greciei antice găsim referiri la războaiele legitime şi nelegitime, la obiceiurile războiului etc. Statul roman a practicat încă de la începuturile sale, norme de drept internaţional. Problemele relaţiilor internaţionale erau în competenţa senatului şi a unui colegiu sacerdotal (colegiul feţialilor), condus de un „pater patratus”, care avea rol important în tranşarea diferendelor, declanşarea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianţă, urmând un anumit ritual. Normele pe care le aplicau fetialii erau cuprinse într-un cod cu caracter religios, denumit „jus fetiale”. Conform acestui cod, în domeniul tratatelor se prevedeau următoarele cutume ale romanilor: - cu cei pe care îi considerau egali, încheiau tratate de prietenie, neutralitate (amicitio), sau de alianţă (faedera). Alte tratate consacrau forme de dependenţă, un fel de vasalitate sau protectorat; - se considera că tratatele trebuie respectate cu bună credinţă (pacta sunt servanda); atunci când încălcau un tratat, romanii încercau să-şi justifice atitudinea prin argumente juridice, invocând lipsa unei formalităţi, o clauză ambiguă în favoarea lor sau ridicând problema inechităţii tratatului. Obiceiurile războiului se caracterizau printr-o mare cruzime. Celebra maximă „vae vichis” justifica distrugerea oraşelor, transformarea populaţiilor şi a prizonierilor în sclavi, jefuirea bunurilor etc. În relaţiile diplomatice se foloseau ambasadori (legaţi), oratori (oratores) şi vestitorii (muncii). În ceea ce priveşte regimul solilor, aceştia erau inviolabili, chiar dacă aparţineau duşmanilor. Protecţia străinilor era asigurată de un funcţionar special (proetor peregrinus). Odată cu extinderea imperiului roman dincolo de limitele Italiei, s-a format „jus gentium”, care reglementa atât unele probleme de dreptul internaţional, cât mai ales raporturi de drept privat ale dreptului internaţional în Europa Occidentală. În relaţiile sale cu statele şi popoarele epocii, imperiul roman considera statele, statele – cetăţi, oraşele, precum şi triburile organizate independent ca subiecte de drept internaţional, trimiţând solii şi încheind tratate. Statul dac format de Burebista în secolul I î.e.n., a negociat alianţe cu cetăţi eline, ca şi cu triburile trace şi ilirice. Filozofii şi jurisconsulţii romani au contribuit la precizarea noţiunii de drept internaţional.

3

au început să apară în secolul XV misiunile permanente. ca şi cu Bizanţul. căsătorie sau chiar vânzare. Statele Arabe. Tratatele erau întărite prin jurăminte cât şi prin gajuri naturale: castele. S-au făcut progrese şi în practica diplomatică. enunţându-se pentru prima dată principiul libertăţii navigaţiei în timp de război a vaselor neutre. dezvoltându-se îndeosebi dreptul tratatelor cu obligaţia respectării lor (prevăzută în Coran). Pe lângă misiunile ad-hoc.2. fortăreţe. pentru cartiere locuite de italieni. precum şi cu oraşe din Olanda. suveranii. cu liga hansetică. ca expresie a independenţei religiilor şi seniorilor faţă de împăraţii germani şi papi. iar ca mediatori şi arbitri. se recurge adesea la mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor cum ar fi mediaţiunea şi arbitrajul. Încheierea tratatelor cunoaşte o mare dezvoltare. răscumpărarea prizonierilor). în „Digeste” face distincţia între „jus naturae et getium” şi „jus civile”. definit ca drept natural. precum şi de influenţa bisericii care încearcă să impună aşa numitele „armistiţii” ale lui Dumnezeu. Apare şi se dezvoltă instituţia consulilor. În unele cazuri se dorea obţinerea de jurisdicţie consulară şi regim extrateritorial. În aceeaşi perioadă. bijuterii sau predarea de ostateci. Ruinele Imperiului Roman face loc apariţiei a numeroase state care încheie între ele. Deşi principalul mijloc de rezolvare a conflictelor rămâne în contimuare războiul. concretizată în practica de încheiere a tratatelor şi într-o diplomaţie rafinată. sultanul. împăraţii sau chiar jurişti celebri. nesupuse nici unei reguli umanitare. prin legi interne. care considera că „jus getium” a apărut odată cu umanitatea. cu tendinţe centralizatoare. de pace şi de armistiţiu a căror executare este garantată prin ostatici. a obiceiurilor internaţionale practicate în comerţul pe mare. tratate de alianţă. în „De Republica” se vorbea de un „jus getium”. II. entităţile de sub autoritatea lor încheiau diverse tratate (comerciale. care pretindeau dominaţia. În această perioadă este formulată şi teoria suveranităţii. feudalii din Asia şi Africa. Principalul obiectiv urmărit prin încheierea acestor tratate era obţinerea de privilegii economice şi comerciale. Încep să apară unele lucrări de codificare. Spania. Franţa.Ciceo. Majoritatea tratatelor privesc problemele războiului şi transmiterea de teritorii. Evul mediu sau perioada feudalismului cunoaşte alte dezvoltări importante. Efectele războiului sunt atenuate de influenţa ordinelor de cavaleri care duce la apariţia anumitor reguli de purtare a războiului (declaraţia de război. 4 . zile în care războiul era interzis. prin moştenire. desfiinţarea dreptului de naufragiu (însuşirea bunurilor naufragiate de către cel pe teritoriul căruia erau descoperite). Imperiul bizantin (395 – 1453) a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea Dreptului Internaţional Public. de navigaţie). arabii şi alţii. la papa de la Roma. Deşi s-a constituit sfântul Imperiu Roman al naturii germanice (800) şi s-a afirmat puterea papală. cu atribuţii foarte largi. Dreptul Internaţional Public cunoaşte chiar şi o diversificare. precum şi acordarea de privilegii unilaterale negustorilor europeni prin capitulaţii. Suedia. Această clasificare este reluată de Goius. interzicerea pirateriei. cu Imperiul Bizantin. generată de intensificarea comerţului maritim. guvernând întreaga omenire. În această perioadă începe încheierea de tratate comerciale între oraşele libere italiene. întreţineau relaţii diplomatice. În urma dezmembrării imperiului (843) se accentuează procesul de fărâmiţare feudală şi se extind raporturile de vasalitate aproape continue. regulile de drept internaţional îşi fac apariţia şi în lumea islamică. Ulpian. încheiau armistiţii între ele şi cu cele din afara imperiului cum ar fi Anglia. Persia. introduse mai întâi în practica Veneţiei.

Ţara Românească şi Moldova. au loc războaie religioase (cele dintre creştini şi musulmani). Unul dintre elementele pozitive care. cu Rusia şi Veneţia. Unele regulamente militare stabilesc norme de desfăşurare a războiului. după modelul privilegiilor date şi în apusul Europei comercianţilor străini. cu o activitate diplomatică semnificativă. 3. Creşte numărul misiunilor diplomatice şi se dezvoltă regulile privind atribuţiile. Unele tratate sunt impuse prin violenţă. Această perioadă este marcată de formarea statelor mari absolutiste. Ca o particularitate a raporturilor ţărilolr româneşti cu Poarta. Perioada destrămării feudalismului. cum o dovedeşte „aşezământul” acordat de Alexandru cel Bun în 1408 negustorilor din Liov. aplicând mai ales tradiţia diplomaţiei bizantine. afirmându-se astfel principiul suveranităţii teritoriale. rămânând în circuitul relaţiilor şi instituţiilor juridice internaţionale din evul mediu. se afirmă în relaţiile internaţionale. se procedează la împărţirea pământurilor din lumea nouă (prin bula Papei Alexandru al VI-lea din 1493 şi tratatul de la Toresillas între Spania şi Portugalia 1494). II. să poarte negocieri cu imperiul habsburgic. Din punct de vedere economic se înregistrează o dezvoltare a meşteşugurilor. iar războiul pe mare folosea pe scară largă corsarii (nave autorizate de beligeranţi să jefuiască adversarii) a căror activitate nu se deosebesc în esenţă de cea a piraţilor. Un eveniment important pentru evoluţia Dreptului Internaţional Public l-a constituit în această perioadă pacea de la Westfalia (1648) la capătul a 30 de ani de lupte religioase de pe continentul european. Se pot constata însă şi preocupări în raporturile comerciale. Principala contribuţie adusă dezvoltării Dreptului Internaţional Public constă în stabilirea structurii Europei pentru o perioadă de aproape un secol. prevăzându-se în legislaţia engleză şi franceză pedeapsa cu moartea.Statele feudale române. papa declară nule tratatele cu ereticii. Ca o observaţie importantă este faptul că formarea şi dezvoltarea normelor şi instituţiilor Dreptului Internaţional Public în perioada feudalismului timpuriu a avut loc deşi NU existau state naţionale centralizate. caracterizate din punct de vedere politic prin concentrarea întregii puteri de stat în mâinile monarhului. reprezentanţele permanente fiind înfiinţate mai târziu pe lângă Poartă şi în anumite intervale la Veneţia. în această perioadă. favorizând astfel formearea burgheziei naţionale. Cotextul socio-politic general a condus la unele regrese în materia Dreptului Internaţional Public. comerţului. precum şi afirmarea suveranităţii şi egalităţii statelor. perioadele de independenţă au alternat cu raporturi de vasalitate care afectau mai puţin autonomia internă şi mai mult exercitarea suveranităţii în planul relaţiilor internaţionale. adică statua dreptul prinţului de a fixa cultul religios care urma să fie practicat pe teritoriul aflat sub domnia sa. 5 . Sfântul Imperiu Roman este înlocuit cu o serie de state germane. în Europa de Sud-Est. O expresie a acesteia este principiul „cujus regio e jus religio” (cui îi aparţine domnia îi aparţine şi religia). şi înfiinţarea statelor naţionale. Prin soli se încheiau tratate preponderent politice. Cu toată această subordonare ele au continuat să întreţină relaţii între ele. Prin acest act se reglementau importul şi exportul unor mărfuri. se iau măsuri juridice contra piraţilor. rangurile şi imunităţile lor. ca şi tranzitul lor. Principala ei formă o constituia solia. Pirateria devine o practică oficială. în secolele XIII-XIV. conduce la dezvoltarea Dreptului Internaţional Privat este înlăturarea treptată a inflaţiei bisericii asupra acesteia. constituite în Transilvania.

Franţa abuzează de măsura represaliilor. secolele XVI-XVII. atât prin proclamaţia de instituţii noi. prevedea un şef al cancelariei. ca şi la pacea de la Westfalia ca stat suveran. participă la războiul de 30 de ani. intensificarea luptei pentru independenţă. prin care s-ar fi conferit Ţărilor Româneşti un regim special care limita imixtiunea Turciei în problemele lor interne. Anglia. Prusia. recrutaţi din foştii dragomani (interpreţi ai Porţii) – prin încheierea unor tratate de pace (ex. evident printr-o modificare a hărţii ei şi a coloniilor în favoarea învingătorilor. latina. suportul juridic folosit pentru restaurarea şi menţinerea monarhiilor absolute. mohmudarul. tot Franţa este cea care aduce serioase prejudicii mai recentelor succese realizate în cristalizarea şi dezvoltarea dreptului internaţional. Revoluţia franceză are o deosebită importanţă prin afirmarea suveranităţii naţionale. precum şi limitarea dependenţei faţă de Poartă. în urma arbitrajului făcut de Papa Iulian al II-lea la solicitarea lui Bogdan). În ceea ce priveşte politica externă a ţărilor române. care punea peceţile domneşti. II. îndeplinind şi funcţia de mediatori. un al doilea şi al treilea grămătic. italiana. • Congresul de la Viena din 1805 a hotărât. Passarowitz 1718). Limbile de lucru folosite erau turca. dezvoltarea producţiei şi a comerţului. proclamă libertate de navigaţie pe 6 . În această perioadă. instituie blocusul continental împotriva Angliei (1807). slava şi greaca. ca expresie a formării naţiunilor. Ca urmare a refuzului cu privire la executarea tratatului de către Sigismund. Transilvania a încheiat o alianţă cu Franţa în 1643. situaţia din ţările române se caracterizează prin rezistenţa opusă turcilor. recurg la arbitraj (1506 – tratat de alianţă între Bogdan al Moldovei şi Alexandru al Poloniei. Franţa. 4.4. precum şi scrierile în care fac referire la „capitulaţiile otomane”. un rol important l-au jucat domnii fanarioţi (instalaţi din 1711 în Moldova şi 1716 în Muntenia). După liberalismul primelor etape. Portugalia. a fost invocat principiul legitimismului în documentele semnate de Austria. II. care a dezvoltat şi noi instituţii de drept. element ce va orienta într-o direcţie nouă dezvoltarea dreptului internaţional. precum şi formarea unor pături sociale legate de acestea au creat un nou cadru pentru dezvoltarea dreptului internaţional. deadicarul care se îngrijea de călimari şi loghiotaţi ţărigrădenii care redactau actele. „noua structură a Europei”.1. după înfrângerea lui Napoleon. Momentul de referinţă. Ţările române folosesc instituţiile diplomatice. cât şi indirect prin modificările aduse în organizarea statului. În acelaşi timp. Organizarea internă a acesteia. Rusia şi Suedia. denumit „vel grămaticul”. De asemenea se remarcă activitatea diplomatică a lui Dimitrie Cantemir şi Şerban Cantacuzino. Încheierea epocii feudale. Antrenată fiind în intervenţii armate şi anexiuni teritoriale în timpul lui Napoleon.În această perioadă istorică. încheie tratate. dezvoltarea Dreptului Internaţional este marcată de congrese şi conferinţe având ca scop reglementarea statutului politic european. Epoca modernă. unde se redacta corespondenţa diplomatică cu străinătatea. Contribuţiile notabile la dezvoltarea dreptului internaţional: codificarea parţială a dreptului diplomatic. încalcă norme de drept internaţional privind comerţul neutrilor. urmaşul lui Alexandru a încheiat un nou tratat. care a exercitat o mare influenţă asupra Dreptului Internaţional l-a constituit revoluţia franceză din 1789. Domnii ţărilor române şi-au organizat o cancelarie privată.

Franţa. • Congresul de la Paris din 1856. Caracteristic acestei perioade este înlăturarea regulilor de tip feudal bazate pe principiul legitimismului. convocat de marile puteri pentru a împiedica creşterea influenţei ruse în Europa de Sud – Est. Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale (1883). • Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907. favorizând însă marile puteri europene *. ca: Uniunea poştală generală (1874). printr-un regim stabilit de Concertul European. care reflectau diversificarea relaţiilor internaţionale în condiţiile revoluţiei industriale din sec. Sardinia şi Prusia a pus capăt Sfintei Alianţe şi al legitimismului şi le-a înlocuit cu „Concertul European” în care regula era consensul marilor puteri. Uniunea pentru sistemul metric (1875). la care a luat parte Austria. Turcia. ca şi cel stabilit prin tratate ruso-turce. recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei. Are loc împărţirea Africii şi Austriei în colonii. precum şi impunerea principiului naţionalităţilor. Rusia – 1901). prin care se înfiinţau primele organizaţii internaţionale: Uniunea telegrafică internaţională. Franţa. • Dezvoltarea comerţului internaţional conduce la încheierea unor convenţii multilaterale pentru neutralitatea canalului de Suez (1888) şi Panama (1901).4. Uniunea pentru protecţia proprietăţilor artistice (1884). • Congresele de la Bruxelles (1874) şi Berlin (1885) au reglementat formalităţile privind modul de ocupare al teritoriilor şi au stabilit aşa numitele protectorate. convocate pentru găsirea unor mijloace paşnice pentru soluţionarea diferendelor internaţionale. traficul de publicaţii pornografice etc. favorizând înfiinţarea noi state naţionale. ultimele fiind lipsite de protecţia dreptului internaţional. Austro – Ungaria şi Italia – 1879) şi tripla Antantă (Anglia. 7 . În tratatul de la Paris din 1856 se înlocuia regimul de vasalitate impus de Turcia ţărilor române. Un aspect distinct care s-a manifestat în această perioadă este faptul că marile puteri coloniale au proclamat teoria împărţirii popoarelor în civilizate şi necivilizate. a recunoscut independenţa Serbiei. • Convenţii multilaterale pentru combaterea unor infracţiuni (sclavia. • Convenţiile multilaterale de interes general. prin care se stabileau reguli mai umane războiului. • S-au creat noi organizaţii (uniuni) internaţionale în domenii speciale. obligând astfel Rusia să-şi distrugă flota de război din această mare şi fortificaţiile de coastă. prin adoptarea unei declaraţii care reprezintă o primă codificare a normelor juridice privind războiul maritim. dar şi convenţii pentru codificarea legilor şi obiceiurilor războiului. chiar dacă era fragmentară şi empirică. • Congresul de la Berlin din 1878. interzicerea comerţului cu sclavi. Muntenenegrului şi României. precum şi neutralizarea Mării Negre. Totodată. în ciuda tuturor opoziţiilor şi limitelor determinate de existenţa imperiilor. Anglia. II.).fluviile internaţionale. Uniunea monetară latină etc. comerţul cu femei şi copii. au adoptat convenţii cu privire la procedura de conciliere. XIX.2. • Convenţia de la Geneva (1864) cu privire la îmbunătăţirea soartei răniţilor şi prizonierilor în războiul terestru. anchetă şi arbitraj. Aceasta prezintă o mare importanţă pentru Dreptul Internaţional. Războiul franco – prusac (1870) conduce la destrămarea Concertului European şi crearea de alianţe militare: Tripla Alianţă (Germania. s-a stabilit regimul Dunării ca fluviu internaţional. garantat prin consacrarea dreptului Rusiei de a asigura respectarea lui. Rusia.

garantând status-quo-ul instaurat prin sistemul de la Versailles. Epoca contemporană Puternic marcată de cele două războaie mondiale şi de evoluţiile care le-au urmat.dezmembrarea Cehoslovaciei. Polonia.anexarea Austriei de către Germania. iar în 1937 – 59 de state). d) discuţii pe marginea dezarmării.politica de denunţare a obligaţiilor asumate de către regimurile fasciste din Italia şi Germania. În această perioadă. Un factor important care a marcat evoluţia dreptului internaţional este prăbuşirea sistemului mondial al colonialismului. iar în 1934. Se vor forma peste 100 de state noi. Neuilly cu Bulgaria – 27 nov. principiile libertăţii proclamate în timpul războiului devenind universal aplicate. Cehoslovacia. . 2.universal. Iugoslavia). 10 aug. 28 iunie 1919. libertatea popoarelor. Înţelegerea balcanică (România. . Astfel. . atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ: 1. Ungaria. c) dezvoltarea instituţiei securităţii colective. având ca obiectiv final punerea războiului în afara legii – trăsătură calitativ nouă a dreptului internaţional b) definiţia agresiunii. Ca o caracteristică generală este aceea că dreptul internaţional a înregistrat o linie ascendentă. epoca contemporană se caracterizează prin orientarea dreptului internaţional în direcţia păcii. . Iugoslavia. ca şi respectarea dreptului internaţional Datorită deficienţelor Pactului. Principalele elemente care au marcat evoluţia dreptului internaţional în această perioadă sunt: a) Pactul de la Paris (Briand – Kellog). cooperarea paşnică între naţiuni. precum şi de Japonia militaristă. precum şi a lipsei voinţei de a aplica prevederile acestuia. a suveranităţii şi integrării statelor împotriva tendinţelor revizioniste. a devenit un drept cu aplicare pe toate continentele . în perioada 1925 – 1932. constituind astfel o primă încercare de a constitui o organizaţie internaţională cu caracter general. Trionon cu Ungaria. Cehoslovacia. au fost încheiate trei pacte bilaterale: în 1921 s-a constituit Mica Antantă (România. • Tratatele de pace Paris 1919 şi 1920 (Versailles cu Germania. Tratatele de la Paris conţineau ca primă parte Pactul Ligii Naţiunilor (membrii fondatori 32 de state.actele de agresiune ale Italiei în Europa. . având ca obiectiv crearea unui sistem de prevenire a agresiunii şi de respingere a ei prin cooperarea cu alte state. democraţiei şi a respectării dreptului şi libertăţile fundamentale ale omului.actele de agresiune ale Japoniei în Manciuria. la Liga Naţiunilor. încheiat la 27 oct.intervenţia în războiul din Spania.cel de-al doilea război mondial şi suita de acte ilegale care l-au precedat. a divergenţelor dintre puterile învingătoare. 28 iunie 1919. 4 iunie 1920. a devenit un drept cu aplicare la ansamblul relaţiilor internaţionale. 1920) consacră dezmembrarea imperiului habsburgic şi apariţia unor noi state independente – Austria. Grecia şi Iugoslavia). cu repercursiuni negative asupra progresului dreptului relaţiilor internaţionale: .5. 8 . 1919. dată prin convenţiile încheiate în 1933 la Londra între URSS şi alte state („Litrinov – Titulescu”). ca şi unirea Transilvaniei cu România. a promovării unor valori fundamentale noi – pacea. politica externă a României a fost îndreptată către respectarea tratatelor. prin încheierea pactului balcanic.II. liga nu a putut asigura menţinerea păcii. . Sevres cu Turcia. Turcia. crearea unor mecanisme de garantare a securităţii. 1928 prin care statele părţi îşi asumau obligaţia de a renunţa la război ca instrument al politicii lor naţionale. Tot în această perioadă s-au înregistrat şi evenimente nedorite. Saint Germain cu Austria.

favorizând apariţia doctrinelor politice care să justifice forţa în relaţiile dintre state. stabileşte obligaţia de a rezolva diferendele dintre state exclusiv prin mijloace paşnice. 1970. consacră principiile dreptului internaţional prin Declaraţia 2625 din 24 oct. Perioada evului mediu. construirea locurilor fortificate. care tratau probleme ale relaţiilor internaţionale de pe poziţia intereselor întăririi puterii regale şi a statului. justificarea unei largi competenţe a puterii legale în problemele politicii externe etc. care se ocupau prioritar cu studiul dreptului canonic. În aceeaşi perioadă istorică. devenind un drept al colonizării. au început să trateze şi aspecte legate de dreptul războiului. Astfel. creat de biserica catolică. de codificare a lui. Astfel. care se ocupau cu dreptul canonic. ţinând seama de aspectul regional. sub guvernarea bisericii. fără a contraveni principiilor şi mecanismelor ONU. teologii. inviolabilitatea solilor etc. putem regăsi în aceste lucrări argumentaţii care făceau deosebirea între războiul just şi cel injust. Erau examinate problemele legate de război. în raport cu puterea papei. În paralel cu scrierile bisericeşti începeau să apară şi scrieri laice. urmăresc o mai bună conjugare a eforturilor statelor respective. formează instituţii şi norme ale colaborării economice. bazat pe ONU – organizaţie mondială. deschise tuturor statelor lumii. 4. ocupaţie. Astfel. În această perioadă se afirmă monarhiile absolute. cum ar fi valoarea juridică a tratatelor. prin prisma intereselor bisericii. În cadrul bisericii catolice. O contribuţie elocventă a Ţării Româneşti o constituie lucrarea domnitorului Neagoe Basarab (1512 – 1521) în lucrarea sa „Cuvântul său de învăţătură către iubitul său fiu Teodosie”. proclamă dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. teologii. 6. Încă de la începuturile evului mediu. 9. dezvoltă instituţii şi reglementări care. precum şi de stabilire a unei instanţe permanente de arbitraj pentru rezolvarea diferenţelor dintre statele părţi. glosatorii şi postglosatorii. precum şi mecanismele menite să asigure respectarea lor. au început să trateze şi aspecte ale dreptului războiului. 5. în frunte cu papa. apare pentru prima dată proiecte privind crearea unei organizaţii internaţionale a statului creştin. Ştiinţa Dreptului Internaţional Public – apariţie şi dezvoltare III. s-a adoptat Carta Naţiunilor Unite (la care sunt părţi 180 de state) prin care: se interzice categoric ameninţarea cu forţa şi folosirea forţei. organizaţii independente. cuprinzând învăţăminte referitoare la primirea şi trimiterea solilor şi la negocieri. 8. precum şi ideea creării unui stat mondial teocratic. prizonieratul. Aceste probleme erau examinate în lumina „jus naturae” şi „jus gentium”.3. În acest mod apar primele elemente ale ştiinţei dreptului internaţional. bazate pe egalitatea în drept a statelor. de colaborare sectorială. III. dezvoltarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. care reflectă bogata experienţă a ţării sale. s-a accentuat procesul de amplificare şi formare a principiilor şi normelor general aplicabile ale dreptului internaţional. se formează un sistem de instituţii specializate ale ONU. creează un sistem de securitate colectiv. idei asupra organizării lumii (omenirii) într-o singură comunitate. tratatele. forţa este considerată fundament al 9 .1. în comentariile lor la textele de drept roman abordează numeroase probleme de drept internaţional cărora le dau soluţii în spiritul dreptului roman. 7. dreptul de replesarii.

dezvoltarea relaţiilor multiple dintre ele. şcoala dreptului natural. Un promotor reprezentativ al acestei concepţii este Nicolo Machiavelli (1469 – 1527). din „communis consensus gentium”. respingând discriminările în relaţiile dintre statele creştine şi cele „infidele” şi admite încheierea de tratate cu acestea. care creau regulile de conduită din relaţiile dintre ele. 10 . ca drept „inter civitates”. 2. precum şi legitimitatea stabilirii dominaţiei spaniole asupra indigenilor din noul continent. opunând regimului feudal absolutist normele dreptului natural. O primă contribuţie este adusă de şcoala din Salamanca (teologi catolici spanioli). a formulat ideea libertăţii comerţului şi a susţinut aplicarea legilor războiului faţă de toţi beligeranţii. ca un „jus voluntarium”. erau analizate potrivit concepţiei catolice despre „jus gentium”. sperjurul. ca şi obligaţia de a trata omenos pe indigenii din America. cel care a eliminat elementele teologice şi cele de morală. Calea desţelenită de Grotius avea să contureze trei curente în ştiinţa dreptului internaţional: 1. considerat a fi părintele acestei ştiinţe. întemeiată de Francisco de Vitoria (1480 – 1546) şi apoi de Francisco Suarez (1548 – 1617). perfidia etc.Grotius a formulat pentru prima dată principiul libertăţii mărilor. În acest mod. În lucrările sale Vitoria a recunoscut fiecărui popor. cea a dreptului internaţional. De asemenea este autorul ideii de extrateritorialitate. Contribuţia decisivă care a cristalizat Dreptul Internaţional Public ca o ştiinţă de sine stătătoare şi unitară. şcoala sintetică („graţiară”) care reunea concepţii de drept natural şi pozitiv. combătând astfel pretenţia Portugaliei la suveranitate asupra Oceanului Indian. Deşi în operele sale menţine legătura între „jus naturae” şi „jus gentium”. bazat pe acordul dintre state.Gentilus. dreptul asupra teritoriului. apariţia de principii şi instituţii noi de drept au condus la nevoia unei ştiinţe de sine stătătoare. aceasta face ca dreptul natural să decurgă din raţiunea umană. Primul pas către desprinderea dreptului internaţional de morală şi teologie îl face A. ca fundament al imunităţilor diplomatice. aparţine lui Hugo Grotius (1583 – 1645). H. se crea un fundament juridic puternic pentru îndependenţa şi suveranitatea statelor. profesor de drept la Oxford (1552-1608) care a publicat o lucrare privind dreptul diplomatic „Despre legaţii” şi lucrări despre dreptul războiului. care admitea numai dreptul internaţional convenţional şi cutumiar.) Crearea unor state mari. care a elaborat în lucrările sale „Il principe” şi „Despre arta războiului” teoria „raţiunii de stat” care admite folosirea oricăror mijloace pentru atingerea unui scop (violenţa. 3. considerând că dreptul internaţional se bazează pe legile naturii şi pe consensul popoarelor (cutume şi tratatele). jurist italian. Raporturile juridice dintre statele existente în acea perioadă. făcând totodată şi prima expunere asupra dreptului internaţional în vigoare. problemele războiului. În egală măsură dezvoltă concepţia războiului just. formulând noi reguli de purtare a războiului. şcoala dreptului pozitiv. A elaborat o teorie complexă a tratatelor internaţionale. iar dreptul genţilor. inspirate din consideraţii umanitare. Prin scrierile sale el promova toleranţa. Totodată dădea dreptului ginţilor o sferă de aplicabilitate mai largă decât dreptului natural. indiferent de religie. ca drept natural. care încearcă să fundamenteze dreptul internaţional pe „natura omului”.dreptului.

El vorbeşte despre un drept al popoarelor. dezarmarea şi desfiinţarea diplomaţiei secrete. iar pentru înlăturarea cauzelor războiului. cu atribuţii legislative în domeniul relaţiilor internaţionale. Tot în acest context de idei novatoare. scrierile lui Lomonosov (1711-1765) cereau stricta respectare a tratatelor. ca bază a relaţiilor dintre state. 1884). se dezvoltă o altă orientare. orientare care a condus la combaterea dreptului internaţional. Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir cristalizează ideea de origine şi de limbă a poporului român. renunţarea la colonii. S-au dezvoltat concepţiile dreptului internaţional şi în problemele umanizării războiului. precum şi o forţă armată comună pentru executarea hotărârilor sale. pronunţându-se totodată împotriva cotropirii de teritorii străine (v. O idee similară o regăsim la abatele Saint Pierre. având ca organ Congresul. se elaborează diverse proiecte de organizare internaţională. cutumelor. Începând cu această perioadă. din aer şi din apă”. care intuia principiul naţionalităţilor. care să asigure „pacea veşnică”. Abordările din scrierile gânditorilor şi oamenilor politici referitoare la principiul de drept se circumscriu afirmări cu putere a ideii unităţii. independenţei şi suveranităţii naţionale. poziţie geografică. cazul Poloniei). dreptul natural este definit de Mihail Fotina ca „Legea firească. 2.m. Regăsim un ecou al distincţiei între jus gentium şi jus naturae. simţăminte. 3 Ea a avut ca principali exponenţi jurişti americani şi englezi. Lucrările cărturarilor Miron Costin. Dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848. Ca trăsătură predominată în această perioadă istorică a fost însă cea pozitivistă care considera că dreptul internaţional trebuie să se mărginească la analiza sistematică a tratatelor. precum şi în domeniul arbitral. practici diplomatice. în lumina principiului naţionalităţilor şi considerate ca având dreptul la o existenţă de sine stătătoare şi respect reciproc. care a alcătuit şi un proiect de organizaţie internaţională. Se scriu o serie de manuale şi tratate de drept internaţional care pot fi utilizate şi astăzi ca material documentar. ca „legiuire concepută pentru toţi oamenii care vor să ducă o viaţă raţională”. aceea care se aplică tuturor oamenilor şi animalelor de pe pământ.d. propunea să asigure independenţa şi integritatea teritorială a statelor. 1 În Rusia. În lucrarea sa Dimitrie Cantemir defineşte suveranitatea în sensul formulei medievale. religie. 2 Immanuel Kant. cea de „drept de stat extern”. III. legislaţiei interne. de amploare ale dreptului internaţional.Tot în această perioadă se iniţiază primele culegeri de tratate. obiceiuri. Concepţia a fost dezvoltată de A. 11 . Heffter („Drept internaţional european”. vizând în substrat realizarea statului naţional.a. conform căreia principele nu-şi recunoaşte nici un superior. 3 În Ţara Românească nu regăsim preocupări sistematice. Filozoful englez Jeremy Bentham propune în 1786 înfiinţarea unui tribunal de arbitraj. În ţările române. practicii judiciare. avându-l cu promotor pe Hegel. condamnând pe cei ce le încalcă. în 1713. prin trecutul lor şi în sfârşit prin nevoia de a se păstra şi de a se mântui”. sub forma unei confederaţii libere de state. Nicolae Bălcescu îşi întemeiază conceptul de naţiune pe definirea acestuia ca „o comunitate ce uneşte pe oameni prin aceeaşi limbă. Statele erau concepute ca exponentul naţiunilor. Epoca modernă Se dezvoltă concepţiile dreptului natural 2 . care. 1 Leibnitz (1693) – sub denumirea „cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional” ş.

au subliniat obligaţia celorlalte state de a respecta „dreptul lor de state suverane de a dispune liber de viitoarea lor existenţă politică”. Hyde). Scelle). 5 Curentul dreptului naţional îşi găseşte loc şi printre gânditorii din secolul XVII-XVIII. În relaţiile dintre state Bălcescu a pus accentul pe suveranitatea poporului. care exercită o influenţă asupra hotărârilor cu privire la reparaţia „valorilor mondiale”. Consideră dreptul internaţional ca fiind deasupra statelor conţinând o normă fundamentală. punând la baza acestuia acordul de voinţă al statelor. Kelsen). Literatura americană face loc şi ea unor teorii nihiliste. ci şi alte forţe. Epoca contemporană În principal se dezvoltă teoriile deja existente. apar concepţii solidariste. G. În acest sens C. ca „raţiunea naturală”. consideră că principalul motor al politicii internaţionale este „interesul naţional” exprimat în „noţiunea de forţă” şi căruia obligaţiile juridice trebuie să-i cedeze locul. echitatea. Mc. de asemenea. din care ar deriva forţa juridică a tuturor celorlalte. Curentul normativist (H. Constantintin Hurmuzaki şi Ioan Maiorescu. 6 Ca element de noutate. Apar din ce în ce mai mulţi adversari ai suveranităţii. Sohn. comunicarea de idei. Born. reducând dreptul internaţional la un sistem de echilibru al puterii. Duguit. Bălcescu arată că orice naţiune are o misiune de îndeplinit în omenire. între care s-ar stabili relaţii internaţionale. după venirea lui Hitler la putere. continuată de A.Plecând de la acest concept. dar mai apar şi curente noi. în special în Franţa (L. dreptul ar urma să fie izolat de societate. care susţinea că este un drept în sens juridic numai în măsura în care este un drept de stat. 12 4 . 4 Curentul „realist” (M. 3. în lucrarea „Pacea mondială prin dreptul mondial” (1960) au elaborat statutul unei organizaţii mondiale înzestrată cu forţe poliţieneşti capabile să realizeze dezarmarea generală. statele se dizolvă într-o societate a indivizilor. Dougal) consideră şi el că dreptul internaţional este inadecvat condiţiilor actuale ale vieţii internaţionale. Pe acest fundal îşi fac apariţia partizanii guvernului mondial şi statului mondial (Hollyday. care pun la baza dreptului solidaritatea. Clark şi L. El consideră normele dreptului internaţional ca fiind un şir de hotărâri nestabile pentru repartizarea bogăţiilor lumii. Aceasta a fost reluată de jurişti germani. Un alt aspect al nihilismului este „teoria dreptului de stat extern”. 5 Conform acestei teorii. care afirma că totul între state se rezolvă prin forţă. pe linia acestui curent se ajunge la teoria „neotomistă”. Lasson. 6 Uneori. ca fiind incompatibilă cu dreptul internaţional. Se afirmă că la procesul de luare a hotărârilor participă nu numai statele. schimburile comerciale şi renunţarea la cuceriri. ajungând să definească dreptul Curentul „sociologic” reprezentat de Hans Morgenthan. susţinută de biserica catolică. de condiţiile de formare a sa. precum şi pe caracterul indivizibil al suveranităţii. prezentând forţe ca dreptul suprem în lume. că politica statelor nu trebuie să se conformeze nici unui principiu de drept şi trebuie să ducă în final la cererea unei organizaţii internaţionale suprastatală. Nihilismul (negarea dreptului internaţional) a avut ca principal adept pe juristul german A. susţinând că dreptul internaţional ar izvorî dintr-o categorie metafizică. Conform acestui curent. Se susţine. partizani ai Uniunii Principatelor. morala. Curentul pozitivist dă o imagine mai exactă asupra dreptului internaţional. III. denumit de el „teoria pură a dreptului”. natura omenească.

asupra tuturor dimensiunilor şi configuraţiei unei scări unice de valori la nivel mondial. ea ar minimaliza dreptul internaţional. c) concepţia universalistă care porneşte de la existenţa unui segment de drept internaţional. soluţiile fiind legate. aceste premise ale abordărilor concrete şi-au pierdut din relevanţă. dar are marele inconvenient de a reduce analiza normei de drept la raporturile bilaterale. dimpotrivă. ce conferă noi sensuri vieţii. Se relevă în trei concepţii diferite: a) concepţia naţională. În ultimă instanţă este tot o teorie mondialistă. iar în dezbaterile de drept internaţional actuale. realizată într-un context socio-cultural. pacea. esenţiale pentru valabilitatea sistemului internaţional însuşi. aceasta suferind modificări pentru a reflecta în continuare gradul de acord. În concepţia unor autori. Acest proces este realizat de popoare. ci una obiectiv-subiectivă. problema care rămâne a fi rezolvată constând în a alege între ideea potrivit căreia replica juridică reprezintă o creaţie liberă a voinţei oamenilor sau dacă. În funcţie de schimbările de ordin calitativ produse în aria intereselor sociale. potrivit căreia dreptul internaţional nu este creat. Desigur. se consideră că recunoaşterea unei norme de drept de către două state interesate în aceeaşi problemă este suficientă pentru a demonstra existenţa normei respective. IV. Dreptul internaţional. prin acţiunea unor factori existenţi anterior operei de legiferare. a precedentelor. este necesar să se ţină cont de normele imperative ale dreptului internaţional pe de o parte. o creaţie umană conştientă. Fundamentul Dreptul Internaţional Public Diferenţa de fond dintre dreptul internaţional şi alte ştiinţe este legată de însuşi obiectul cunoaşterii. noi semnificaţii ale raporturilor sociale şi structurilor organizaţionale pe care le determină 13 . Noţiunea şi definiţia Dreptul Internaţional Public IV. ci constatat. Această ultimă concepţie rămâne dominantă şi în zilele noastre. conceptul de drept pozitiv (care porneşte de la cercetarea faptelor. iar statele sunt cele care doar îl consacră. ca obiect de cunoaştere ştiinţifică. pot apare noi opţiuni valorice. eventual prin prisma unor implicaţii politice. ceea ce nu corespunde interdependenţei existente în relaţiile internaţionale. putând astfel să aducă la analize fragmentare. de cele mai multe ori de considerente extrateoretice. 1. a convenţiilor. Poziţiile teoretice fundamentale sunt legate mai ales de marile şcoli ale gândirii filozofice şi sociologice (pozitivism.internaţional ca o ordine juridică a comunităţii popoarelor. care ar porni numai de la practica unui stat. iar pe de altă parte de evoluţia dreptului internaţional ca o necesitate. dreptul naţional etc. Având în vedere eterogenitatea membrilor comunităţii internaţionale. Se poate spune că există un consens în legătură cu recunoaşterea unora dintre valorile internaţionale ca fiind fundamentale. nu are o determinare obiectivă. b) concepţia relativistă care derivă din teza recunoaşterii normelor de drept de către state. recunoaştere sau acceptare a statelor. a practicii). Regula juridică este. nu poate exista un consens general al subiectelor de drept internaţional. cum ar fi: suveranitatea. de la care statele pot deroga prin norme convenţionale „interese”. În esenţă. ea se impune acestei voinţe din exterior. reducându-l la un simplu drept public extern.). În sfera dreptului internaţional confruntările există mai ales la nivelul interpretărilor şi al explicaţiilor unor instituţii juridice. chiar dacă nu e recunoscută de alte state. în mod evident. în sensul că este o creaţie umană. Această concepţie are avantajul de a da maximă precizie prezentării normelor de drept. De aici decurge şi preocuparea legată de fundamentul său. deoarece se întemeiază pe un fond anterior şi anume solidaritatea socială. dezvoltarea etc. securitatea. a trebuinţelor şi aspiraţiilor umane.

Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat consimţământul. Acordul de voinţă se exprimă fie prin tratate. Odată exprimat liberul consimţământ în dreptul internaţional nu înseamnă lipsa răspunderii. în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ. putem desprinde câteva trăsături caracteristice la teoria consensuală sau voluntară: a) Dreptul internaţional este acceptat de toate statele şi ca urmare este expresia voinţei lor. care devine obligatorie pentru toate statele în mod egal. consfinţită de normele juridice create. Dreptul internaţional are un caracter coordonator şi nu subordonator. modalităţi ce implică recunoaşterea regulilor fundamentale de drept internaţional. Este util de remarcat că prin realizarea acordului de voinţă nu se creează o voinţă unică. fie prin cutumă. voinţă manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internaţional. Din cele prezentate rezultă că. aceasta nu este în 14 . [Cu toate acestea. statul care. ci numai prin consensul acestora. De altfel. iar pe cale de consecinţă. Într-o încercare de aprofundare a analizei asupra acordului de voinţă a statelor. Dreptul Internaţional Public. se reconsideră idealurile şi orizonturile de realizare umană. iar prin intermediul acordului înfăptuiesc doar condiţionarea reciprocă şi exercitarea voinţelor în aceeaşi direcţie. Statele. o contopire a voinţelor diferitelor state. în urma negocierilor şi-a asumat obligaţii internaţionale prin exprimarea liberă a voinţei sale suverane poartă întreaga răspundere pentru nerespectarea lor şi poate suporta consecinţe juridice. inclusiv aplicarea unor sancţiuni internaţionale. atâta timp cât voinţa statelor este determinată. exprimate în mod clar. în cursul căruia se ajunge treptat. ar fi cu neputinţă o contopire a voinţelor într-una generală în procesul formării normelor de drept internaţional. în cadrul unui proces sinuos.transformările respective. Acestea îşi păstrează voinţele lor suverane. creează norme juridice prin tratate sau cutumă. dând naştere dreptului internaţional. În mod similar raporturile dintre state nu sunt raporturi de „dependenţă” ci de „independenţă”. concepţia universalistă este dominanta gândirii în ştiinţa dreptului internaţional contemporan. care conduc la formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional. ca purtătoare ale opiniei populaţiilor care le definesc. dreptul internaţional se bazează pe consimţământul statelor. Aşadar. la soluţii acceptabile. iar pe cale de consecinţă sistemul de valori promovat de această concepţie se bazează în principal pe relaţionarea statelor suverane pe baza acordului lor de voinţă. la acest moment. Acordul de voinţă al statului se realizează de obicei. iar acest consimţământ nu poate fi decât rezultatul unei manifestări tacite sau exprese a voinţei lor suverane. chiar dacă este adevărat că a fi membru în oricare societate (în acest caz societăţii internaţionale) presupune aderarea la regulile ei fundamentale. sau prin simpla autoritate a unui stat asupra unui anumit teritoriu şi populaţie. Normele de drept internaţional devin obligatorii pentru state numai atunci când decurg din voinţa liber exprimată a acestora. de punere de acord a voinţei lor. Aşa cum dreptul intern se bazează pe voinţa poporului. în conţinutul său de condiţiile social politice concrete existente în interiorul acestora. legiferând în parlament. într-un proces de coordonare. dimpotrivă. întrucât normele de drept internaţional nu pot fi create prin simple manifestări unilaterale de voinţă a statelor. ceea ce relevă caracterul de „coordonare” şi nu „subordonare” a legii internaţionale. acordul de voinţă reprezintă fundamentul dreptului internaţional. Nici un stat nu poate fi legat de reguli de drept internaţional pe care nu le-a acceptat. În acest fel se ajunge la crearea normei. pe cale de concesii şi compromisuri reciproce (negocieri).

Din punct de vedere istoric. Pe lângă normele privind 15 . să respingă dreptul internaţional în ansamblul său. al exprimării universale a consimţământului. e) Orice stat este liber să-şi exercite dreptul său suveran de a respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiar pentru motivul că nu este în concordanţă cu voinţa actuală a acelui stat. responsabilitatea statelor. Dar aceste state au acceptat normele dreptului internaţional privind drepturile la integritatea teritorială şi independenţă politică şi alte drepturi recunoscute de acest drept. în anul 1789. La aceasta se adaugă şi condiţia ca practica în cauză să fie urmată de un număr mare de state. d) Un stat care nu a consimţit la o regulă cutumiară de drept este liber să respingă oricând aplicarea unei astfel de reguli. Statele care nu au consimţit s-ar împărţi în două mari categorii: • cele care n-au manifestat nici accept nici obiecţii. Acest consimţământ poate fi expres ca în cazul tratatelor sau tacit. Noţiunea de Dreptul Internaţional Public – definiţie Noţiunea. Există totuşi diferenţă între dreptul internaţional şi jus gentium. cum ar fi. IV. b) Nici un stat nu a încercat. la care se adaugă considerarea acesteia ca o regulă de drept. în perioada anilor 60. c) crearea unei noi norme cutumiare sau respingerea unei reguli cutumiare vechi necesită consimţământul statelor. Altfel spus. retragerea lui. se acceptă în principiu că o cutumă generală nu reclamă un consimţământ general. respingând doar anumite reguli de drept cutumiar. • cele care au formulat obiecţii exprese faţă de regulă. consimţământul unui anumit stat nu este necesar pentru ca o regulă să ia naştere şi să fie interpretat mecanic. chiar dacă este tot o expresie a voinţei suverane şi pe cale de consecinţă foarte posibilă. în ceea ce priveşte cutuma care decurge dintr-o practică uniformă. Puffendorf şi Vattel. în epoca contemporană. aceştia dezvoltaseră noţiunea „Dreptul ginţilor”. nu este întâlnită în practică. Dacă s-ar putea considera că o practică şi o opinie juridică legată de ea au valoarea unui consimţământ. Din acest punct de vedere privind lucrurile. Altfel spus. ci cu unele nuanţe care nu afectează însă valoarea intrinsecă a acestei modalităţi exclusive de formare prin consimţământ a dreptului internaţional. spre exemplu. în nici un caz nu s-ar putea considera că „consimţământul” fără practică este suficient ca să dea naştere unei cutume obligatorii. moştenită din dreptul roman. că statele lor nu puteau fi legate de un sistem de drept la crearea căruia nu a putut să participe. Au existat cazuri în practica internaţională. Nu este nevoie de consimţământul universal al statelor pentru o cutumă generală. în unele cazuri. Deşi problema de drept internaţional era tratată şi anterior de Grotius.2. consimţământul odată dat. noţiunea de drept internaţional o regăsim exprimată pentru prima dată în lucrarea filozofului englez Jeremy Bentham intitulată „An Introduction to the Principles of Moral and Legislation”. La romani avea un conţinut mai larg decât cel al dreptul internaţional contemporan. în general. sub aspectul unanimităţii exprese. sau la aplicarea acesteia în ceea ce priveşte statul care formulează obiecţia. când reprezentanţii noilor state independente au afirmat.contradicţie cu faptul că statele acceptă acel sistem de drept internaţional care este acum în vigoare].

IV. reprezentând domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale. secundare numai dacă şi în măsura în care statele le recunosc. Nu toate relaţiile dintre state formează. Având în vedere faptul că o definiţie trebuie să cuprindă elementele esenţiale. a) raporturile sociale reglementate de dreptul internaţional au un caracter specific. intervenind între state şi /sau între alte subiecte ale acestuia. iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere implicate de către state în mod individual sau colectiv. se încearcă soluţionarea anumitor probleme de drept internaţional (ex. care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor. norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de bună-voie. care reglementează raportul de drept civil. Definiţiile date dreptului internaţional au reflectat adesea concepţii şi orientări politice diferite. Există şi definiţii care includ ca element esenţial stabilirea unei „coexistenţe paşnice” sau stabilirea unui nou tip de relaţii între fostele ţări socialiste. Folosim noţiunea de drept internaţional sau drept internaţional public. Alte definiţii s-au referit la o ordine „a comunităţii internaţionale” care „se ridică deasupra statelor şi popoarelor şi le leagă între ele”. SWAPO). obiectul dreptului internaţional public. în vederea reglementării raporturilor dintre ele. un bun situat într-o altă ţară. al izvoarelor. în intenţia de a-l deosebi de dreptul internaţional aplicat în alte perioade istorice. obiectului şi subiectelor acestui drept. care să distingă Dreptul Internaţional Public de alte ramuri de drept. Particularităţile şi caracteristicile dreptului internaţional din punctul de vedere al fundamentului şi naturii sale. cuprindea şi norme care reglementau raporturile dintre cetăţenii romani şi străini (peregrini). constituie elemente de bază în configurarea definiţiei dreptului internaţional. pentru crearea unui stat propriu (OEP. rolul constrângerii în asigurarea respectării lor). ce obiectiv urmăresc ele. cele mai generale. însă. prin ele însele. Cele două noţiuni vor fi menţinute în paralel în lucrările multor autori sub forma „Droit des gens” în franceză.) În unele lucrări îl găsim şi cu noţiunea de „drept internaţional contemporan”. obiectul dreptului internaţional contemporan îl constituie şi relaţiile care se creează între state şi alte subiecte de drept internaţional precum şi organe reprezentative ale popoarelor care luptă pentru eliberare. ca şi raporturile dintre aceştia din urmă. Obiectul dreptului internaţional public Spre deosebire de dreptul intern. cum se formează normele de drept. Pot exista relaţii politice care să nu fi dobândit un caracter juridic. Există şi definiţii în care. că organele internaţionale au calitatea de subiecte derivate. o activitate ce se desfăşoară într-o altă ţară etc. putem enunţa următoarea Definiţie: Totalitatea normelor juridice create de state şi/sau alte subiecte de drept internaţional.relaţiile dintre state. în acest context. care reglementează raporturile între state şi alte subiecte de drept internaţional spre a-l diferenţia de Dreptul Internaţional Privat. De asemenea. „Vőlkerrecht” în germană. Menţionăm. obiectul dreptului internaţional public îl formează în principal relaţiile dintre state.3. Definiţia. sau „The Law of Nations” în engleză. Unele definiţii s-au referit la norme şi principii obligatorii pentru „statele civilizate” în intenţia evidenţă de a exclude unele state de la aplicarea acestora. pe baza acordului de voinţă exprimat în tratate şi alte izvoare de drept. Sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului internaţional public: 16 . în care intervine un element de extraneitate (un străin.

În egală măsură. d) dreptul internaţional se deosebeşte de curtoazia internaţională. El nu se contopeşte cu politica externă a unui stat şi nu poate fi modificat unilateral de un singur stat. în direcţia realizării unor observaţii şi valori stabilite în comun. explicit sau implicit. Dreptul internaţional acţionează ca un factor de influenţare şi orientare a politicii externe a statelor.raporturile juridice între state şi persoane fizice ori juridice. contrară dreptului internaţional. dar şi instrument al acesteia. În acelaşi timp politica externă a statului tinde să aducă modificări acelor norme de drept care nu mai corespund preocupărilor şi/sau intereselor unor state. alegerea decanului corpului diplomatic într-o ţară sau alta. nu au dobândit valoare juridică obligatorie. este creat în acţiunea de reglementare a raporturilor dintre state prin voinţa sau/şi practica acestora. în care şi valorile morale. Nu orice politică externă poate fi justificată pe baza normelor dreptului internaţional. 17 . depunerea scrisorilor de acreditare etc. prin Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961. Dreptul internaţional este un fenomen de sine stătător. ca subiect de drept internaţional. uzanţe fără caracter juridic. să respecte. care cuprinde practici. Nerespectarea lor nu poate justifica măsuri de constrângere contra statelor în cauză. există o interacţiune continuă între dreptul internaţional şi politica externă a statelor. Dreptul internaţional este atât mijloc de influenţă a politicii externe. ca o manifestare a respectului reciproc.). pentru motive de comoditate. Este evident că stabilirea şi înfăptuirea acestor raporturi se realizează în cadrul politicii externe a fiecărui stat. încheierea altor contracte etc. În sens invers.raporturile juridice în care un stat participă nu ca purtător al puterii de stat. respectarea normelor dreptului internaţional asigură promovarea unui element de moralitate în relaţiile dintre state. să modifice sau să completeze normele dreptului internaţional. Dacă normele de drept sunt acceptate ca obligatorii. fiecare stat încearcă să utilizeze dreptul internaţional ca instrument al politicii sale externe. între suveranităţi egale. regulile moralei nu au un caracter obligatoriu. are o acţiune negativă asupra dreptului internaţional. iar respectarea lor se face uneori sub presiunea opiniei publice. Principalul teren de formare şi manifestare a normelor dreptului internaţional este diplomaţia. Pentru a intra în sfera de activitate a normelor de drept internaţional. c) dreptul internaţional se deosebeşte de morala internaţională. Respectarea regulilor morale şi echităţii internaţionale au îmbogăţit dreptul internaţional. sunt respectate. chiar neprotejate prin norme de drept. iar aplicarea lor se poate face prin măsuri de constrângere. Încălcarea regulilor moralei şi echităţii. De exemplu. unele din ele transformându-se în reguli ale sale. ale puterii de stat. de convenienţă. relaţiile menţionate trebuie să fie relaţii în care statele se manifestă ca titulare ale drepturilor lor suverane. Există practici care nu s-au dezvoltat ca norme de drept internaţional. . ea putând fi şi ilicită. politica externă a diferitelor state tinde. care se supun dreptului intern. Tot de esenţa curtoaziei depline ţin încă şi unele practici în materie de privilegii şi imunităţi diplomatice. dimpotrivă. încheierea unui act de cumpărare a unui teren sau a unei clădiri.. ca ansamblu de orientări şi acţiuni în relaţie cu alte state şi alte subiecte ale dreptului internaţional. ci ca subiect de drept civil (ex. pe care statele le urmează în relaţiile dintre ele. b) există o strânsă interdependenţă între dreptul internaţional şi politica externă a statelor. Marea majoritate a acestor practici au devenit norme juridice. De aceea. La rândul său.

Este acordul dintre două sau mai multe state. Aşadar.Tratatele încheiate de state. Aceasta deoarece în dreptul internaţional nu există o autoritate internaţională un „guvern mondial” care să creeze normele de drept sau să le impună statelor. sau de a abroga normele existente. care în secolele XVII-XVIII constituiau norme juridice. În funcţie de subiecţii participanţi. b) cutuma internaţională. sunt guvernate 18 . ci a dreptului pe care să-l aplice Curtea. multilateral sau plurilateral. Aplicarea regulilor de curtoazie rămâne la libera apreciere a statelor. În dreptul intern principalul izvor este legea. În dreptul internaţional în formarea normelor sunt implicate mai multe state. generale sau speciale. ca mijloc subsidiar pentru determinarea normelor de drept. va aplica: a) convenţiile internaţionale. a) Tratatul internaţional. poate fi bilateral. noţiunea de drept. V. reguli care şi-au pierdut caracterul de norme de drept internaţional. solidaritatea. Textul menţionat prevede că. Cel mai semnificativ exemplu în acest sens este Carta ONU. Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale constituie şi ele izvoare de drept. convingerea juridică. Izvoarele Dreptului Internaţional Prin izvoarele dreptului internaţional înţelegem mijloacele juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor. încheiat cu scopul de a crea. Privite din acest unghi de vedere. Statele creează aceste norme şi le exprimă într-o formă juridică avansată. baza celor formale. V. în rezolvarea deferendelor internaţionale ce îi vor fi supuse. la forma în care se prezintă aceasta. ca expresie a unei practici general acceptată ca fiind normă de drept. cele mai des invocate. e) doctrina celor mai calificaţi specialişti ai diferitelor naţiuni. ulterior transformate în simple reguli de curtoazie. care are misiunea de a decide în conformitate cu dreptul internaţional. izvoarele dreptului internaţional fiind nevoite să reflecte această situaţie.1. De exemplu. 38 din Statul CIJ conţine o primă enumerare a acestor izvoare. pentru a crea norme de drept (opinia publică. care trebuie să capete formele consacrate. în istoria dreptului internaţional s-a făcut distincţia între izvoarele creatoare şi izvoarele formale. recunoscute de naţiunile civilizate. Nerespectarea lor nu constituie un act ilicit şi nu poate să atragă nici un fel de răspundere pentru statul în cauză. ca act al unui singur stat. sub rezerva că acestea au valoare juridică obligatorie numai pentru părţi şi cu privire la cazul respectiv. ca principale subiecte de drept internaţional. Astfel principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt tratatele şi cutumele internaţionale. de a modifica. d) decizii judecătoreşti. conştiinţa colectivă. curtea. prin izvoarele de drept internaţional nu ne referim la factorii care determină formarea normelor. însă respectarea lor contribuie la întreţinerea unor relaţii prieteneşti între state. nedecurgând din îndeplinirea unei obligaţii. izvoarele creatoare sunt considerate adevăratele surse de drept. care stabilesc reguli expres recunoscute de statele în dispută. o serie de forme protocolare şi acte simbolice privind ceremonialul diplomatic sau salutul navelor militare în largul mării.). prin care s-a constituit această organizaţie mondială. interdependenţa etc.S-au înregistrat şi evoluţii inverse. fiind de esenţă extrajuridică. c) principiile generale de drept. Acest text are o valoare limitată întrucât obiectul lui nu este de a stabili izvoarele dreptului intern. Art. Dacă izvoarele formale pot fi considerate principalele izvoare de drept internaţional (tratatul şi cutuma).

economic. factorul timp 19 . exprimând un acord tacit între state este uneori mai greu de dovedit şi poate fi susceptibliă de controverse. în vigoare la data încheierii lor. confruntată cu numeroase probleme care trebuie rezolvate prin colaborarea dintre state. În trecut. Nu toate tratatele internaţionale pot constitui izvor al dreptului internaţional. legile şi obiceiurile războiului. Reprezintă o practică generală relativ îndelungată. Tratatele care se încheie între state şi organizaţiile internaţionale. face referire la cutuma internaţională ca dovadă a unei practici generale acceptate ca drept (opinio juris). nu este acceptată de state ca reprezentând o normă juridică. De asemenea. energia nucleară. De prevederile Convenţiei din 1969. al unuia dintre subiectele lor sau al ambelor. repetată ăn raporturile dintre state. sau între două sau mai multe organizaţii internaţionalesunt guvernate de prevederile Convenţiei de la Viena din 1986. Este nul oricare tratat a cărui încheiere este obţinută prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei. dreptul mării. acceptată de către aceştia drept regulă obligatorie în rlaţiile lor internaşionale. această practică rămâne o simplă uzanţă. în timp ce cutuma. tratatele internaţionale. în sensul în care acesta nu reprezintă un element constitutiv al cutumei. ştiinţific etc. aparţinînd nu dreptului ci moralei ori curtuaziei internaţionale. etc. Din acest motiv. încheiată la Viena. O condiţie necesară este ca tratatul să fie în vigoare. este lipsit de orice efect juridic tratatul încheiat ca urmare a constrângerii asupra reprezentantului unui stat. fiind catalogate drept tratate licite. În măsura în care. În plus statele pot invoca drept vicii de consimţământ. Acestea constituie izvoare de drept cu caracter derivat. b) Cutuma internaţională. încălcarea dispoziţiilor de drept intern privind competenţa de a încheia tratate. executare. etc). o practică. ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a accelerat şi nevoiile reglementării juridice devin adesea urgente. şi un element psihologic. constând din acte repetate şi cu caracter de uniformitate. În condiţiile vieţii internaţionale contemporane. dolul sau corupţia reprezentanţilor lor. cum ar fi spre exemplul protocolul diplomatic. este de recomandat acest procedeu pentru domeniile mai nou înfiinţate cum ar fi dreptul cosmic. Nu orice practică a stetelo devine cutumă internaşională.din punct de vedere al procedurilor de încheiere. manifestat prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor. eroarea. au devenit principala formă juridică în care se concretizează această colaborare în cele mai variate domenii: politic. Pe măsura codificării dreptului internaţional şi a creşterii numărului tratatelor internaţionale. care conduc la nulitatea tratatelor. În prezent însă. în raporturile dintre state. deşi repetată şi constantă. în practica statelor. încetare. Art. ci doar aceea care are un element faptic. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. concretizat în conduita. Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional. respectiv să nu-şi fi încetat valabilitatea potrivit clauzelor sale. fiind mai uşor de dovedit. Au existat în cadrul doctrinei şi opinii controversate cu privire la factorul timp. crearea cutumei presupunea o practică îndelungată în timp. cutuma pierde din importanţa pe care a avut-o în trecut. pot constitui izvoare ale acestui drept. Numai cele care respectă principiile şi normele imperative (jus cogens) ale dreptului internaţional. Procesul creării normelor de prin intermediul tratatelor necesită un timp mai scurt decât prin cutumă. prin denunţare sau alte moduri. are valoarea unei norme juridice obligatorii. Materii întregi ale acestuia s-au format pe cale cutumiară (dreptul diplomatic. care să ducă la consolidarea cutumei. în favoarea şi evoluţia istorică a acestui drept.

jurisprudenţă cu condiţia să fie apte să producă efecte internaţionale. precum şi ca o asemenea atitudine să se bazeze pe o obligaţie juridică percepută ca atare şi nu pe simple consideraţii de oportunitate. regulamente. acţionând în acest caz suveranitatea sa. din care cea mai importantă este incertitudinea care o caracterizează şi care nu prtmite să se ajungă la o fixare clară a regulilor sale din punct de vedere al întinderii acesteia. regionale sau locale. prin comportarea sa. c) Principiile generale de drept. reprezintă într-o ultimă analiză poziţia adoptată de către statele membre. Generalitatea se poate înţelege în două feluri: în ceea ce priveşte obiectul. rezultă că în general statele care nu au consimţit la cearea unei reguli cutumiare nu pot fi obligate la respectare unei astfel de norme. conţinutul. Un element nou în legătură cu formare unei cutume îl constituie participarea organizaţiilor internţionale la acest proces.şi-a diminuat însemnătatea în procesul formării cutumei. ca legi. Elementul material constă în comportamentele unifirme ale statelor. Există o serie de inconveniente ale dreptului cutumiar pe planul tehnicii juridice. într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în dreptul aerian şi dreptul spaţial: libertatea de trecere a aeronavelor prin spaţiul aerian al altor state. se depun eforturi continuue în cadrul ONU pentru codificarea dreptului internaţional prin convenţii internaţionale având ca obiect domenii importante ale acestuia. De menţionat faptul că în acest caz. la formarea cutumei. admiterea sateliţilor de recunoaştere. Ţinând cont de faptul că şi cutuma reprezintă o formă de exprimare a acordului de voinţă a statelor. consacră principii de drept. durata şi momentele apariţiei şi dispariţiei sale. Din acest punct de vedere există distincţii între practica pozitivă şi practica negativă sau abstenţiunea. ca expresiae a voinţei statelor. sau în ceea ce priveşte câmpul de aplicare. Este o nouă cale de manifestare a consimţământului statelor care îmbogăţeşte procesul cutumiar. Cutuma. Practica pozitivă se manifestă în acte cu caracter internaţional precum tratatele sau poziţiile statelo. În ziua de azi este suficient ca doar în câţiva ani. opinio juris precede practica în loc de a o urma aşa cum se întâmplă în cazul cutumei tradiţionale. în principal de către statele europene. se impune condiţia ca să ateste opinia statelor. constituite în sec. dar considerate ca opozabile tuturor statelor. dar şi în acte de ordin intern. acte unilaterale. În acest sens. O altă problemă importantă de menţionat contribuţia cutumei la codificarea dreptului internaţional.Cât priveşte condiţiile de aplicare a cutumelor generale pot fi evidenţiate două aspecte principale: . perticiparea acestora la formarea cutumei este mai strictă decât în cazul celor generale. XVII şi XVIII.nu este necesar ca un stat să fi participat. . În schimb dacă statul respinge expres o cutumă nu este legat de ea. De aceea. În funcţie de câmpul său de aplicare. Referitor la cutumele regionale sau locale care leagă un grup de două sua mai multe state. pot fi menţionate regulile cutumiare al dreptului mării. Referitor la abstenţiune. Spre exemplu. cutumele sunt generale. În această categorie intră legile interne referitoare la platoul continental. la zona economică exclusivă. 20 . Această participare se manifestă prin acte care. conţinân un element material (practica) şi un element juridic (opinio juris). care trebuie imputate acestora. o conduită repetată şi uniformă a statelo să ducă la apariţia unor norme cutumiare.nu este necesar ca statul să fi acceptat expres (teoria acceptului tacit). deşi emană de la organele organizaţiilor organizaţiilor.

reguli şi norme ale dreptului războiului. Dacă ne referim la principii ale ordinii juridice interne. 38 din Statutul CIJ. între care sunt enunţate naşterea. prin încheierea unui tratat sau formarea unei cutume. nu mai prezintă importanţă din punct de vedere al izvoarelor faptul că sunt similare cu cele din ordinea internă. acestea sunt formate prin tratate multilaterale sau cutumă aşa cum rezultă din analiza fiecăruia dintre ele. În această categorie se includ atât lucrările specialiştilor de drept intern cât şi cele ale organizaţiilor ştiinţifice internaţionale (Asociaţia de Drept Internaţional. 21 . Deci. deci ca element constitutiv al procesului cutumiar. exercitarea drepturilor. Este tot un mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept internaţional. Ele pot servi. care contribuie mai direct la formarea normelor cutumiare. deoarece ele nu-şi propun să creeze norme de drept internaţional. Practica arată că statele nu consideră rezoluţiile ca obligaţii. Recomandările Adunării Generale. Este doar o constatare cu caracter istoric. „pacta sunt servanta”. pot evidenţia existenţa acestor norme. nu au valoare juridică obligatorie decât între părţi şi cu privire la cauza rezolvată.Există două categorii de principii generale de drept: . Institutul de Drept Internaţional). Chiar şi în această interpretare. sunt excluse din ipoteza de a constitui izvoare de drept intern acele hotărâri care privesc organizarea şi funcţionarea ONU (de ex. . Principiile dreptului intern nu pot fi ele însele izvoare de drept internaţional. În ultimă instanţă. răspunderea pentru delicte. Pentru aceasta ar trebui să intervină un act subsecvent. dacă aceasta este recunoscută ca normă de drept. enunţate ca mijloc auxiliar în art. nu constituie precedente. Interesează doar acele hotărâri care formulează reguli de conduită generale. ele pot servi la formarea normelor cutumiare. ca şi hotărârea instanţelor arbitrale. alături de alte elemente ale unei practici generale şi îndelungate şi desigur. Se poate spune însă că asemenea recomandări pot constitui un stadiu în formarea unei cutume. hotărârea instanţelor nu pot fi puse pe acelaşi plan cu practica statelor.principii specifice ordinii juridice internaţionale – îndependenţa statelor. încălcare a păcii sau agresiune). ca mijloc de constatare şi interpretare a normelor de drept internaţional . executarea şi stingerea obligaţiilor. în ambele ipoteze. deci acceptate ca atare de acestea. dacă sunt adoptate în conformitate cu Carta şi cu acordul unei mari majorităţi de state. care au întocmit chiar proiecte de codificare a dreptului internaţional. f) Doctrina dreptului intern.principii comune ordinii juridice interne şi internaţionale. Mijloace auxiliare d) Hotărârile organizaţiilor internaţionale. Dacă sunt avute în vedere principii ale ordinii juridice internaţionale. dacă este vorba de principiile fundamentale ale dreptului internaţional. bugetul) sau cele care se referă la cazuri speciale (de ex. statul CIJ referindu-se în acest sens la „doctrina specialiştilor cei mai calificaţi în dreptul public al diferitelor state”. răspunderea internaţională a statelor – care sunt evident norme cutumiare ale dreptului internaţional. principiile generale nu sunt ele însele izvoare de drept. aşa cum reiese şi din Carta ONU nu constituie norme de drept. e) Hotărârea instanţelor juridice şi arbitrare. Luând drept punct de referinţă hotărârile organismelor ONU. Hotărârea consiliului de Securitate în cazuri de ameninţare.

Fiecare hotărâre în sine. .în cazul încălcării unei norme imperative. Conform art. 22 . dacă există o identitate de soluţii. Comentarii g) Echitatea. să comenteze. are valoare numai pe plan intern. este recunoaşterea şi acceptarea lor de către comunităţile internaţionale ca norme de la care nu este permisă nici o derogare. cu valoare universală. . par. Prin aceasta. fiecare soluţie dată. 38. Definiţie: Conform prevederilor Convenţiei de la Viena din 1969 asupra tratatelor. echitatea nu poate deveni nici măcar un izvor de drept auxiliar. aceasta este dovada elementului subiectiv a acceptării de către state a unei practici ca reprezentând o normă de drept cutumiar internaţional. fiind expresia voinţei unui singur stat.Deşi nu este izvor de drept. normele imperative sunt definite ca „norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său” ca norme „de la care nu este permisă nici o derogare” şi care „nu pot fi modificate decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter”. de fiecare dată părţile sunt cele care decid dacă Curtea se pronunţă potrivit dreptului sau echităţii. V. în sensul în care ar putea completa lacunele dreptului.normele imperative se situează pe o categorie superioară. sau de a înlocui aplicarea lor. 2 din Statut Curtea poate să decidă într-un caz. pe bază de echitate. În acelaşi context. Deci. date de hotărârea instanţelor interne din mai multe state. mai multe state edictează legi interne cu reglementări asemănătoare. putând să constate. dacă părţile sunt de acord cu aceasta. atunci când nu există norme. sancţiunea pentru o astfel de situaţie este nulitatea actului prin care statul ar încerca să deroge de la normele imperative. ci numai hotărârea care se dă pe baza ei. 38 din statutul CIJ. doctrina are rol creator. echitatea este invocată ca un izvor subsidiar al dreptului internaţional. de la care statele pot deroga – norme dispozitive – cât mai ales faţă de normele cu caracter restrâns – bilateral sau plurilateral – care nu pot fi în conflict cu cele imperative. . în reglementarea unei probleme care face obiectul raporturilor internaţionale. mai exact aplicarea principiilor dreptăţii.elementul fundamental care determină caracterul imperativ al normelor.normele imperative sunt norme ale dreptului internaţional general. Hotărârile instanţelor interne pot constitui elemente ale procesului formării unor norme cutumiare dacă. Normele imperative în dreptul internaţional. h) legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoriei naţionale nu constituie izvoare de drept. să interpreteze sau să evalueze dreptul internaţional.2. Comentând această definiţie se pot face următoarele remarci: . atât faţă se alte norme de drept internaţional general. Plecând de la prevederile art.

Aşadar. fie admit anumite derogări. Singurul caz în care nu este permisă derogarea. fie norme dispozitive. prin care unele state ar încerca să deroge de la normele imperative. derogatorii în raporturile între ele. care sunt acte ilicite. de la tratatele multilaterale. Faţă de normele cu caracter dispozitiv. ca şi faţă de alte norme. În acest caz este vorba de tratate concurente. sub sancţiunea nulităţii tratatului derogat. Avem aici în vedere ipoteza în care unele tratate internaţionale generale conţin norme prin care interzic încheierea de contracte incompatibile cu realizarea efectivă a obiectului şi scopului tratatului multilateral. . deci să stabilească un alt regim juridic internaţional. iar actele de încălcare a lor atrag răspunderea internaţională a statului. de încălcare a normelor. pentru a ajunge cât mai curând la atingerea obiectului propus. Dacă derogarea este interzisă prin tratatul multilateral. sau chiar prin care interzic derogările. este caracterul ilicit al tratatelor prin care statele ar încerca să deroge de la aceste norme. ca o condiţie a existenţei acestora. statele pot crea regimuri juridice diferite. dădea expresie. Toate normele dreptului internaţional fie ele imperative. în 1926. Actele de încălcare nu constituie derogări. Problema incompatibilităţii dintre tratatele succesive se rezolvă potrivit unor reguli specifice. Elementele de noutate pe care îl aduce normele imperative faţă de caracterul ilicit al actelor de încălcare a normei. Astfel: . dispariţia totală a comerţului cu sclavi.Caracteristici ale normelor imperative a) Normele imperative se definesc în raport cu normele cu caracter restrâns. d) Caracterul imperativ al unor norme ale dreptului internaţional a fost recunoscut treptat. Aceasta cuprindea angajamentul statelor părţi de a nu încheia angajamente între ele care ar deroga de la principiile stipulate. ţinând seama de soluţia lor specifică. compatibilitatea lor cu scopurile şi principiile Cartei. sub sancţiunea nulităţii.art. fie cu caracter restrâns au caracter obligatoriu. clauzele de interzicere a derogărilor din anumite tratate multilaterale nu fac din acestea norme imperative.convenţia privind abolirea sclavajului şi a comerţului cu sclavi. c) Conceptul de normele imperative nu trebuie confundat cu incompatibilitatea dintre două norme convenţionale stabilite prin două tratate succesive. Alături de aceste norme imperative ale dreptului internaţional general există norme dispozitive – care formează majoritatea – de la care statele pot deroga prin tratat între ele. întrucât un stat nu poate singur să deroge de la o normă pe care a acceptat-o. 52 al Cartei ONU. care au aceeaşi natură şi validitate. b) Conceptul de norme imperative nu are în vedere actele individuale. pentru prima dată. ca urmare a evoluţiilor şi reglementărilor. Aceasta relevă intenţia actorilor Cartei de a acorda acestor scopuri şi principii un caracter universal exclusiv şi de a nu admite crearea de regimuri derogatorii prin acorduri regionale 23 . statele care derogă încalcă o prevedere a tratatului şi îşi asumă răspunderea internaţională. unui regim juridic care excludea orice derogare „interse”*. prin tratate între ele. iar ulterior două sau mai multe state încheie un tratat care este incompatibil cu realizarea efectivă a obiectului şi scopului tratatului iniţial. dar în principiu statele au dreptul de a deroga. ci numai asemenea angajamente care li se păreau convenabile. este acela în care incompatibilitatea s-ar suprapune peste existenţa unei normele imperative (tratate anterioare). care se referă la însăşi existenţa acordurilor regionale şi stabileşte.

53 şi 64. Prin însăşi definiţia lor. normele imperative nu sunt norme ale moralei şi nu se întemeiază pe criterii pur morale. aspecte care nu ar fi încă suficient de bine şi clar soluţionate. . norme obligatorii de drept internaţional. a existenţei normelor imperative. opuse.o serie e tratate din domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prevăd că nici o derogare nu este admisă de la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. consacrând definitiv conceptul de „jus cogens”.jurisprudenţa în materie de drept internaţional arată că nici un tribunal internaţional nu a pronunţat vreodată o decizie prin care să declare nul un tratat în conflict cu o normă de drept internaţional. Nu este o simplă dispoziţie de incompatibilitate. în unele decizii şi în opiniile judecătoreşti s-a acceptat. Aceasta decurge din faptul că normele imperative au caracter universal. normele imperative sunt cele recunoscute de state ca norme de la care nu se poate deroga. ştiut fiind faptul că prin procedeele de formare a normelor de drept. recunoaşterea de către comunitatea internaţională a statelor a existenţei normelor imperative în dreptul internaţional contemporan. sau cu regimuri juridice paralele. sau referit îndeosebi la probleme legate de cum anume sunt identificate aceste norme. Pentru a avea efectul imperativ al determinării nulităţii tratatelor prin care statele ar încerca să deroge de la ele. prin art.rezervele exprimate de state cu privire la deplina recunoaştere a normelor imperative.Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor consacră. Prin aceasta nu se neagă importanţa moralei şi influenţa ei asupra dreptului internaţional. În egală măsură. . . Aceste norme se formează numai în practica relaţiilor dintre state. normele imperative trebuie să fie. existenţa normelor imperative. fiind incompatibile cu existenţa unor norme restrânse care ar deroga de la ele. într-un instrument care în ansamblu codifică dreptul tratatului. neobligatorii pentru stat. 24 . Însă normele imperative nu pot fi numai nişte comandamente morale. precum şi modul de asigurare a respectării lor. în afara practicii statelor. în primul rând. Doctrinele privind existenţa unui pretins drept natural sau raţional. pe baza prevederilor acestor tratate. în sensul de ansamblu de norme care reglementează raporturile dintre state şi alte subiecte ale acestuia. ci este enunţat implicit conceptul de norme imperative cu privire la o categorie de norme cuprinse în scopurile şi principiile Cartei şi faţă de o singură categorie de norme derogatorii: acordurile regionale în domeniul menţinerii păcii şi securităţii. unele norme morale au trecut treptat în cadrul dreptului internaţional. adică a producerii efectelor lor juridice. . e) Normele imperative nu au nimic în comun cu concepţiile dreptului natural sau cu normele moralei. Soluţionarea acestor probleme nu este însă o condiţie prealabilă pentru recunoaşterea conceptului. Este greu de susţinut că o normă imperativă nu permite derogări dacă nu se impune obligatoriu pentru anumite ţări. Aceasta ar face ca validitatea lor să depindă de criterii subiective şi ar pune în pericol însăşi structura ordinii juridice. g) Izvoarele normelor imperative sunt atât tratatele multilaterale generale cât şi cutuma internaţională. adică respectarea sa universală nu este recunoscută ca indispensabilă. mai ales în legătură cu Conferinţa din 1968 şi 1969 de la Viena pentru codificarea dreptului tratatelor. .referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. pe care statele să fie ţinute să le respecte. direct sau indirect. f) Normele imperative au caracter juridic şi fac parte din dreptul internaţional. nu au fost urmate în practica statului.Conceptul de „jus cogens” a fost recunoscut în declaraţii şi acte diplomatice ale statului. Lucrările de codificare a dreptului tratatului au reflectat această concepţie.

. 20 din Pactul Societăţii Naţionale şi 103 din Carta ONU. formal. a valorii pe care le protejează de caracterul esenţial al normei pentru ansamblul statelor lumii. prin tratate multilaterale şi cutumă. să examinăm practica internaţională şi manifestările convingerii juridice a statelor. fiind vorba de norme de drept internaţional general. de respingere a încercărilor de derogare. Practica internaţională arată că în formarea normelor dreptului internaţional general are loc o strânsă interpătrundere între cutumă şi tratatul multilateral. Deficienţa acestei abordări de ordin tehnic. în cazul de faţă tratatul multilateral.tot ca un criteriu de ordin tehnic s-a vehiculat teoria potrivit căreia oricare stat să aibă posibilitatea să ceară. Pentru a determina dacă o normă este imperativă. mai precis prin îmbinarea lor. prin concluzionarea eronată a faptului că toate prevederile tratatelor respective sunt norme imperative. este necesar ca. . asupra oricăror alte dispoziţii. care să le distingă de cele dispozitive. Aceste clauze se statuează în procesul formării normelor de drept internaţional general. Se stabileşte astfel o interacţiune dinamică între tratatul multilateral şi cutumă. sau de confirmare a inadmisibilităţii derogărilor. O normă care la origine este cutumiară poate fi înglobată într-un tratat de codificare. de relaţiile normelor respective cu obiective fundamentale ale dreptului internaţional. Ea poate avea loc prin clauze convenţionale. ca acte importante ale practicii generalizate. cu scopul de a stabili dacă acestea cuprind elementele care exprimă acceptarea şi recunoaşterea caracterului imperativ al normei. Tratatul devine izvorul normei pentru statele care deţin părţi şi cutumă pentru celelalte state. Nici practica statelor. Deficienţa în acest 25 . ale elementului material al cutumei. ca izvoare ale dreptului internaţional. în fiecare caz. Distingerea normelor imperative de cele dispozitive ne readuce la formarea caracterului lor imperativ. urmate de o practică generală a raportului dintre state.Normele imperative nu pot avea ca izvoare decât izvorul dreptului internaţional general. direct sau intervenind alături de un alt stat. respectarea normei respective. în caz de incompatibilitate. Recunoaşterea şi acceptarea normelor imperative trebuie să provină de la state. Deficienţa acestei abordări constă în faptul că asemenea considerente au un caracter extrem de subiectiv şi general. Asemenea clauze pot avea semnificaţii în ceea ce priveşte importanţa tratatelor respective. dar nu drept criteriu al normelor imperative. Criteriile de recunoaştere a unei norme a dreptului internaţional ca normă imperativă nu sunt deloc simple. chiar şi soluţionarea unui diferend pe această temă. sau prin acte ale practicii statelor. nici convenţiile internaţionale nu sunt foarte explicite în acest caz. g) Nu sunt stabilite criterii unanim acceptate ale normelor imperative. constă în îndepărtarea de realitate. prin aceleaşi procedee ca şi formarea însăşi a normelor respective: cutume şi tratate. în organizaţia internaţională.Art. sau o normă la origine convenţională este acceptată de toate statele prin procedeul cutumei. respectiv prin prevederi care interzic derogări de la unele norme. inclusiv la organele de jurisdicţie.criteriile de recunoaştere să fie legate de importanţa normei respective. respectiv tratatul internaţional şi cutuma. prin care se prevede că dispoziţiile tratatelor respective prevalează. Tendinţe manifestate în procesul de definire a unor criterii: . din care nu putem extrage criterii universal valabile în stabilirea normelor imperative cu efectul pe care acestea îl au: nulitatea acordurilor derogatorii.

caz provine din faptul că „acest criteriu” nu este legat de o anumită categorie de norme. Oricare stat poate cere altui stat respectarea unei norme de drept, prin care ambele state sunt legate. Pe de altă parte, oricare stat, parte la un tratat, poate să recurgă la o procedură de reglementare paşnică prevăzută de acesta pentru un diferend cu privire la aplicarea oricărei prevederi a tratatului, nu numai pentru o normă imperativă. - o altă concepţie sugerează că nu ar trebui să se recurgă la criteriul de ordonare generală pentru a stabili caracterul imperativ al unei norme de drept internaţional, ci să se examineze în concret fiecare normă, în special sensul şi scopul ei, să se procedeze la interpretarea ei corectă. Neajunsul acestei teze constă în faptul că nu oferă decât un aspect al stabilirii caracterului normelor, care însă nu este suficient, căci examinarea a însuşi conţinutului normei ONU oferă rezultatul convingător în ceea ce priveşte caracterul ei imperativ. h) Efectul normelor imperative este acela de a interzice încheierea de acorduri derogatorii între state, sub pedeapsa nulităţii şi de a împiedica formarea de norme cutumiare restrânse derogatorii. Toate normele imperative stabilesc două feluri de obligaţii: prima, caracteristică tuturor normelor, este de a avea un anumit comportament în relaţiile internaţionale, iar cea de-a doua, de a nu crea un regim juridic diferit de cel stabilit de norma imperativă, deci de a nu deroga de la aceasta. Desigur că pot exista acte unilaterale de încălcare a normelor imperative. Aceste acte sunt sancţionate, ca şi oricare alte încălcări ale dreptului internaţional. Ele nu constituie însă derogări, căci sunt acte unilaterale şi nu pot duce la formarea de norme cutumiare restrânse. În cazul unor norme imperative noi, efectul faţă de tratatele sau cutumele anterioare, aflate în contradicţie cu noile norme imperative, este diferit. Are loc o stingere a acestor tratate sau norme obligatorii, începând cu data stabilirii normei imperative, deoarece ele nu mai îndeplinesc condiţia de validitate, fiind contrare normei imperative. Din acel moment statele nu mai sunt obligate prin tratatele sau normele cutumiare derogatorii. Normele imperative nu au un caracter retroactiv, dar din momentul apariţiei lor se aplică la oricare regiuni care ar putea fi derogatorii. Situaţii create anterior pe baza vechilor norme, nu pot fi menţinute decât dacă nu sunt în conflict cu normele imperative. i) În cazul diferendelor cu privire la normele imperative, Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatului prevede jurisdicţia obligatorie a CIJ. Aceasta e precedată de o procedură de notificare din partea ţării interesate către cealaltă ţară, prin care se indică măsura pe care doreşte să o ia faţă de tratatul pe care-l consideră în conflict cu normele imperative. În cazul unor obiecţii, statele trebuie să recurgă la mijloace paşnice de reglementare a diferendului. Dacă diferendele vizează validitatea tratatelor atunci statul trebuie să recurgă la conciliere, iar dacă diferendul vizează aplicarea normelor imperative se prevede recurgerea la jurisdicţia obligatorie a CIJ. Nulitatea tratatelor derogatorii de la normele imperative poate fi invocată de stat, dată fiind importanţa acestor norme. Categorii de norme imperative: a) principiile fundamentale ale dreptului internaţional cum ar fi: pacta sunt servanta, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, neintervenţia în treburile interne, reglementarea paşnică a diferendelor, dreptul poporului de a dispune de ele însele, respectarea dreptului şi libertatea omului. 26

b) norme ce vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu fac obiectul suveranităţii statelor (libertatea mărilor, interzicerea pirateriei). c) norme cu caracter umanitar, considerate de ansamblul statelor indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, a sclavajului, legile şi obiceiurile războiului). VI Caracteristicile Dreptului International Public VI.1 Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. Dreptul internaţional prezintă o serie de particularitaţi faţă de dreptul intern. Aceste particularităţi se raportează la: obiectul de reglementare al dreptului internaţional, la modul de elaborare şi formare a normelor sale, a subiectelor acestui drept precum şi la sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor sale. a) Deosebiri privind obiectul de reglementare Dreptul internaţional are ca obiect, în principal, relaţiile dintre state. Chiar dacă uneori aceste norme se referă la aspecte privind persoanele (cetăţenie, imunităţi, privilegii), problemele pe care le abordează sunt legate tot de raporturile dintre state, reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internaţional. Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a relaţiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc populaţia unui stat. b) Deosebiri privind modul de elaborare a normelor În cadrul societăţii internaţionale nu există o autoritate politică superioară, “un parlament mondial” care să fie imputernicit cu funcţii de legiferare, de creare a normelor de drept internaţional. Dimpotrivă, normele acestui drept sunt create de către state, prin acordul lor de voinţă şi tot acestea sunt destinatarele lor, ca state suverane, independente şi egale în drepturi. Aceste norme capătă valoare juridică şi caracter general sau universal prin consensul statelor. În plan intern, statul, edictând sau sancţionând norme de drept intern, cu excepţia normelor privind propria sa activitate, se manifestă ca autoritatea politică supremă, ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i aparţin. Normele de drept intern apar astfel ca emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhice superioare destinatarelor lor. Avându-se în vedere asemenea trăsături ale dreptului internaţional, acesta a fost calificat de către unii autori, ca un drept de coordonare spre deosebire de dreptul intern, considerat a fi un drept de subordonare. Altfel spus, în plan internaţional există o ordine juridică specifică unui sistem orizontal, spre deosebire de “ ordinea juridică a sistemelor verticale”. c) Deosebiri privind subiectele de drept În ceea ce priveşte subiectele, aşa cum am văzut, subiectele dreptului internaţional sunt în primul rând, statele suverane şi egale în drepturi, organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute. Statele sunt principalele participante in cadrul relaţiilor internaţionale, determinând prin comportamentul si raporturile pe care le stabilesc între ele,, evoluţia vieţii internaţionale. În sistemul subiectelor de drept internaţional, statul constituie un subiect fundamental, având această calitate în virtutea situaţiei sale de entitate politică principală care prin acordul de voinţă creează dreptul internaţional şi determină statutul juridic al altor participanţi la relaţiile internaţionale. Personalitatea internaţională a statului este o consecinţa directă a faptului ca acesta constituie o entitate politică de sine stătătoare, care are un loc central şi o însemnătate majoră în relaţiile internaţionale. 27

Temeiul politic si juridic al calităţii sale de subiect al dreptului internaţional, îl formează suveranitatea de stat care determină caracterul şi sfera de manifestare a acestei calităţi. In ceea ce priveste subiectele dreptului intern, acestea sunt: persoanele fizice şi persoanele juridice sub diversele lor forme. d) Deosebiri privind sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor În dreptul intern – măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat, organizat de stat şi având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate. Deosebirile sunt relevante şi în sfera aplicării şi sancţionării normelor de drept international. Astfel, normele acestui drept, spre deosebire de cele ale dreptului intern, nu sunt aduse la îndeplinire de vreun organism internaţional ci de către state, care acţionează în mod individual sau colectiv prin organizaţii internaţionale. În dreptul internaţional, deşi există organe jurisdicţionale, interpretarea şi aplicarea dreptului se face de obicei de state, pe baza acordului dintre ele sau în cadrul mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor, cu sau fără caracter jurisdicţional, la alegerea statelor părţi. Absenţa în dreptul internaţional a unei jurisdicţii obligatorii, în sensul în investirii unui organ jurisdicţional cu judecarea unui diferend în fiecare caz în parte revine statelor,. este considerată, în general, fie ca principalul defect al dreptului internaţional, fie ca afectând chiar caracterul său juridic. În ceea ce priveşte sancţiunile care se aplică pentru asigurarea respectării sau restabilirii normelor şi principiilor dreptului internaţional, acestea le putem clasifica în două categorii: sancţiuni cu folosirea forţei armate şi fără folosirea forţei armate. Sancţiuni cu folosirea fortei armate Carta O.N.U. instituie, in cadrul cap. VII, art.42 un sistem de sancţiuni colective împotriva ameninţărilor contra păcii, violării păcii, a actelor de agresiune. Constatarea şi aplicarea sancţiunilor este încredinţată O.N.U., respectiv Consiliului de Securitate, care are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta recunoaşte în art. 51 dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea, păcii şi securităţii internaţionale. Întrucât un atac armat constituie o folosire ilegală a forţei, exerciţiul dreptului de autoapărare apare ca o reacţie la un asemenea act, deci are caracter de sancţiune. Este singurul caz în care statele au voie să recurgă la forţa armată ca formă de autoajutor si aceasta în limitele prevăzute de Cartă. Sancţiuni fără folosirea forţei armate. Normele dreptului internaţional prevăd, totodată, o gamă largă de sancţiuni fără folosirea forţei armate, care pot fi aplicate în mod colectiv sau individual de către state. Între aceste sancţiuni menţionăm: Consiliul de Securitate, conform art 41 din Carta O.N.U. poate lua măsura întreruperii totale sau parţiale a relaţiilor economice, a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, ruperea relaţiilor diplomatice ; nulitatea unor tratate incheiate sub imperiul forţei sau ameninţării cu forţa ori, care încalcă norme imperative de drept internaţional sau încetarea efectelor unui tratat pentru încalcarea gravă a prevederilor sale de către cealaltă parte ; nerecunoaşterea sau considerarea ca nule sau inoperante a actelor ce încalcă dreptul internaţional, cum sunt: ocuparea sau dobândirea prin folosirea forţei armate a unui teritoriu, privarea popoarelor de dreptul lor la autodeterminare; suspendarea sau chiar excluderea din organizaţii internaţionale; 28

U. între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă. că între sancţiune şi respectarea sau restabilirea normelor de drept internaţional şi deci încetarea actului illicit există un raport condiţionat de evoluţia relaţiilor internaţionale. amintim: blocarea de către SUA a bunurilor iraniene în urma luării ca ostatici a personalului lor diplomatic din ambasada din Teheran (19791980). contra Serbiei (1992-1993) şi altele. VI. ca de exemplu în domeniul capturării ilicite a aeronavelor. supremaţie ori legate de politica sferelor de influenţă ori a unei poziţii dominante în economia mondială. De asemenea. aceasta implică totodată aplicarea de sancţiuni.U. Sunt însă şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de 29 . cu războiul din Golf împotriva Irakului spre a-1 determina să se retragă din Kuweitul pe care 1-a ocupat in august 1990.U. fiind compensate prin practica contra-măsurilor . embargoul pe cereale impotriva URSS ca urmare a intervenţiei acesteia în Afganistan.N.în această categorie intrând embargoul aplicat de state fie direct fie cu acordul Consiliului de Securitate O.2 Raporturile între dreptul internaţional şi dreptul intern Cu toate deosebirile care există în dreptul internaţional şi dreptul intern. care în aceasta privinţă reclamă unanimitatea membrilor săi permanenţi. Convenţia de la Haga din 1970 care arata. Exemplificând asemenea măsuri luate de state. a normelor de drept internaţional.N. necesară încorporarea lor în dreptul intern al statelor. S-a invocat în acest sens faptul ca sancţiunile colective prevăzute de Carta O. că statele se obligă "de a reprima infracţiunea prin pedepse severe". dar ca sancţiunea intră în acţiune atunci când interesele statelor converg spre un scop comun. Sancţiunile proprii se întâlnesc destul de rar în dreptul internaţional. de obicei. că dreptul internaţional nu este lipsit de sancţiune şi nu este nici imperfect.N. Trăsăturile specifice sancţiunilor în dreptul internaţional şi mai ales procedura de recurgere la forţă au determinat pe unii jurişti fie să nege caracterul de drept al acestuia în comparaţie cu dreptul intern. s-a intrunit si in 1992 pentru a decide intervenţia pe motive umanitare in Somalia. unanimitatea membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U. Acest scop ar trebui să serveasca pacea şi securitatea tuturor statelor şi popoarelor şi să fie străin de apariţia sau menţinerea în scena politică a unor interese strategice de dominaţie. embargoul tehnologic şi retragerea clauzei naţiunii celei mai favorizate în urma măsurilor de represiune în Polonia (1981): embargoul asupra armelor cu destinaţia Argentina decis de ţările Comunităţii Europene în conflictul privind insulele Malvine (1982). nu au fost puse în aplicare şi s-a considerat ca aceasta ar fi consecinţa procedurii de vot din Consiliul de Securitate. fie să-1 considere un drept "imperfect" sau "slab". De asemenea. crime contra umanităţii şi crime de război. Din aceasta situaţie ar rezulta. Pentru prima oară o asemenea unanimitate s-a întrunit în legătură. deşi are în esenţă ca obiect asigurarea reparării daunelor cauzate statelor. embargoul decis de Consiliul de Securitate al O.pedepse penale aplicate celor vinovaţi de crime contra păcii. de concordanţa intereselor actorilor care acţionează în sfera acestor relaţii. Normele acestui drept dobândesc valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi. acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu si pentru toată populaţia. trebuie menţionat faptul că responsabilitatea internaţională. În această privinţă subliniem mai întâi că prin acceptarea de către un stat. Rezultă aşadar. Există însă şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să prevadă obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne.iniţiative luate de state ca reacţie la acţiuni ilicite ale altor state . pe baza liberului acord de voinţă.

a determinat trecerea la codificarea dreptului internaţional. există situaţii în care convenţia internaţională face trimitere la legea internă. aplicabil la raporturile internaţionale reale. decretul Preşedintelui României prin care se aprobă şi se supune spre ratificare sau aderare un tratat. precum şi legea adoptată de Parlament pentru ratificarea sau aderarea la un tratat conţin de regulă un singur articol prin care se prevede aprobarea in vederea ratificării ori. competenţa organelor de stat care reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi care au dreptul de a încheia tratate. În egală măsură. in cazul altor convenţii. fiind ca atare obligat să-şi alinieze dreptul intern cu cel internaţional. se publică în Monitorul Oficial. Între acestea menţionăm: numirea şi funcţiile misiunilor diplomatice. al legii. fara a se preocupa dacă ele formează un sistem coerent. cu relaţiile logice între ele. Astfel. 30 . s-a susţinut monismul cu primatul dreptului intern şi monismul cu primatul dreptului internaţional. după caz. Codificarea ar fi. Textul decretului. Codificarea dreptului internaţional Nevoia de a dispune de o prezentare metodică şi ordonată a normelor dreptului internaţional. capturarea sau recoltarea. Un alt exemplu concret de intercondiţionare îl constituie practica ratificării tratatelor. codificarea ar avea numai rolul de a constata normele de drept in vigoare. Nici una din aceste teorii nu corespund realităţii. Există numeroase cazuri în care Constituţiile statelor prevăd prioritatea tratatelor încheiate între state. deci. a aderării şi respectiv ratificarea sau aderarea României la tratatul în cauză. ca sistem. în cazul în care dispoziţiile din dreptul intern contravin acelor din tratate. de lege ferenda. Deci statul este nu numai subiect de drept internaţional ci şi creator al dreptului internaţional. In concepţia juriştilor englezi şi americani. ci şi constitutivă. dreptul intern s-ar aplica întotdeauna indiferent dacă este în concordanţă sau nu cu dreptul internaţional. In acest sens. VII. cum se prevede în Constituţia României din 1991. ca de exemplu. de lege lata. astfel încât să se asigure un ansamblu coerent. neputând fi vorba de un primat al dreptului intern sau al dreptului internaţional si nici de un dualism care să le separe în mod artificial. precum şi al tratatului pe care Parlamentul îl ratifică. deţinerea sau transportarea speciilor ce cad sub incidenţa convenţiei. în domeniul drepturilor omului. b) Teoria monistă care susţine existenţa unei singure ordini juridice formată de dreptul internaţional şi dreptul intern. normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern. incidenţa reglementării internaţionale este de natură a admite prevalenţa unor dispoziţii legislative interne. Juriştii din ţările Europei continentale văd ca obiect al codificării nu numai prezentarea şi sistematizarea normelor existente. Cu privire la conţinutul codificării. arată că dispoziţiile convenţiei nu afectează dreptul statelor părţii de a adopta măsuri interne mai stricte în legătură cu condiţiile privind comercializarea. ci şi abrogarea sau modificarea unora din ele şi crearea unor norme noi. nu numai declarativă. 14 din Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună si floră pe cale de dispariţie (1973). art. De exemplu. după cum nici normele dreptului intern nu au valoare în dreptul internaţional. Măsurile pot să se extindă până la interzicerea totală a unor astfel de activităţi. există două şcoli de drept. Cu privire la raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern s-au formulat în doctrina de drept internaţional două concepţii : a) Potrivit concepţiei dualiste.reglementările de drept intern. Dimpotrivă. Fără a vorbi de superioritatea uneia sau alteia din aceste ramuri ale dreptului remarcăm coordonarea lor.

Pasquale Fiore (Italia). David Field (SUA). prin experienţa Ligii Naţiunilor şi mai ales a ONU. există codificare universală. aceasta poate fi oficială. Duplessix 1906. înfiinţat la Gand în 1873 si Institutul american de Drept Internaţional. poate fi generală. ca subiecte ale dreptului internaţional în forme convenite de ele (conferinţe. sub titlul "Declaraţia dreptului ginţilor". realizată de state.Evoluţia dreptului internaţional. în scopul asigurării păcii perpetue. care vizează norme particulare ale acestuia. în unele domenii s-a efectuat numai codificarea principiilor generale (dreptul cosmic). întărirea unităţii dreptului internaţional. în timp ce în alte domenii s-a procedat la codificarea ansamblului normelor. Codificări prin conferinţe internaţionale In secolele XIX si XX statele au recurs tot mai mult la conferinţe de codificare a dreptului internaţional. O altă încercare de codificare este făcută de abatele Gregoire. Amintim în acest sens : 31 . înfiinţat în 1912. cât şi pe cel de a dezvolta progresiv dreptul international prin elaborarea de norme noi. Dintre organizaţiile internaţionale ştiinţifice. De asemenea. Cosentini 1937 Aceste încercări s-au dovedit utopice. ţinând seama de noile cerinţe. cu aplicare la o anumită regiune a lumii. deoarece urmăreau codificarea totală a dreptului internaţional. inceputul secolului XX. reuniuni) sau neoficială efectuată de organizaţii ştiinţifice internaţionale. Între acestea amintim pe John Bluntschli. Codificări neoficiale O serie de gânditori au încercat să grupeze normele dreptului internaţional în coduri sau culegeri. Tipuri de codificare După subiecţii care participă la procesul de codificare. Codificarea este importantă. cuprinzând normele dintr-un domeniu. filozof englez. ci şi ca o elaborare a unor reguli noi. ca sistem coerent. De aceea. creată la Londra în 1873. concepea codificarea nu numai ca o constatare a unor reglementări ale dreptului în vigoare. Jaremy Bentham (Introduction to an International Code . mentionăm Asociaţia de Drept Internaţional. privind dreptul internaţional general şi regională. care ar fi privat de flexibilitatea sa. De aceea. Institutul de Drept Internaţional. la iniţierea de studii şi recomandări pentru încurajarea dezvoltării progresive şi a codificării dreptului internaţional. 1889. Din punctul de vedere al obiectului. Heidelberg. între atribuţiunile Adunării Generale. cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional sau parţială. din însărcinarea Convenţiei naţionale franceze în 1792. 1872. existând experienţa unor autori care au încercat asemenea codificări la sfârşitul secolului XIX. cu lucrarea "Dreptul internaţional modern al statelor civilizate sub formă de cod". Din punctul de vedere al aplicării geografice. mărind credibilitatea şi lărgind baza de aplicare a dreptului internaţional. institute naţionale sau cercetători individuali. a impus concepţia potrivit căreia codificarea are atât scopul de a constata şi preciza normele de drept. adoptarea de norme noi. sub influenţa codului civil al lui Napoleon. Carta ONU se referă. În practică nu este posibilă o codificare generală. care au elaborat proiecte de codificare in diferite domenii. sunt neîntemeiate argumentele aduse contra codificării dreptului: că s-ar interveni în procesul natural de dezvoltare a dreptului. deoarece asigură precizia normelor de drept. ca şi participarea tuturor statelor la acţiunea respectivă. organizaţii. că ar putea apare noi controverse cu privire la normele de drept. că ar putea fi folosită ca mijloc pentru a înlătura unele norme cutumiare. Internoscia 1910. În secolul XIX vor fi elaborate codificări mai complete. 1827).

marea teritorială si zona contiguă. purtarea acestuia pe uscat şi pe apă.convenţia de la Viena din 1961 asupra relaţiilor diplomatice. rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor . răniţi şi bolnavi în războiul terestru. . . .convenţia la Viena din 1975 a privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal.Conferinţa de la Geneva din 1929. adoptate la Conferinţa de la Geneva din 29 aprilie 1958. .Conferinţa de la Haga din 1930. dreptul diplomatic .convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor în materie de tratate . în urma căreia s-a adoptat Protocolul privind interzicerea folosirii gazelor asfixiale. precedente sau opinii doctrinale. prin care a creat Comisia de Drept Internaţional şi a adoptat statutul ei.convenţia de la Viena din 1963 asupra relaţiilor consulare . care a dus la încheierea celor 4 convenţii. din 1925.convenţia de la New York din 1961 pentru reducerea cazurilor de apatridie .. ca rezultat al codificării realizate pe baza proiectelor Comisiei de drept internaţional. în urma căreia s-au încheiat cele două convenţii referitoare la tratamentul prizonierilor de război al raniţilor şi bolnavilor în războiul de uscat şi în cel maritim .Conferinţa de la Geneva din 1949. Adunarea Generala a ONU a adoptat rezoluţia 174 (II) din 21 noiembrie 1947. sunt : . prizonieri şi respectiv persoane civile). . .Congresul de la Viena din 1815 a codificat regimul fluviilor internaţionale şi. eliminarea treptată a apatridiei. S-au adoptat numai un proiect de convenţie si câteva protocoale referitoare la cetăţenie.Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 au marcat un progres în activitatea de codificare a dreptului internaţional prin creşterea numărului statelor participante şi tematica abordată. . cod al crimelor contra păcii şi omenirii. definiţia agresiunii.Conferinţa de la Geneva. la apele teritoriale şi la responsabilitatea statelor pentru daunele provocate pe teritoriul lor persoanelor sau proprietăţilor străine. . toxice şi a armei bacteriologice. printr-o primă fază. codificarea normelor referitoare la cetăţenie. care-şi propusese. platoul continental şi pescuitul şi conservarea resurselor vii ale mării libere . cu privire la protecţia victimelor razboiului (răniţi şi bolnavi şi naufragiaţi în războiul maritim.convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor . pentru codificarea progresivă a dreptului internaţional. S-au codificat cu prioritate normele privind începerea razboiului.Congresul de la Paris (1856) si Conferinţa de la Geneva (1864) an codificat norme ale razboiului maritim si norme privind ajutorul pentru soldaţii bolnavi şi răniţi . dreptul mării. Comisia este organ subsidiar al Adunării Generale. . Convenţiile adoptate până în prezent în cadrul ONU. 32 .cele 4 convenţii privind dreptul mării. cu participarea a 48 de state. Codificarea în cadrul ONU In exercitarea competenţei sale de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional. relaţii şi imunităţi diplomatice şi consulare şi altele. .” De la crearea ei şi până acum Comisia a examinat şi pregătit numeroase proiecte. jurisdicţia penală internaţională. Ele au codificat norme privind legile şi obiceiurile războiului şi mijloacele de soluţionare a diferendelor dintre state. cu sarcina de a “formula cu precizie şi a sistematiza regulile de drept internaţional în domeniile în care există o practică juridică considerabilă. principiile Tribunalului de la Nurnberg. . . printre altele. situaţia statelor neutre în cursul războiului. în multiple domenii cum sunt: drepturile şi îndatoririle statelor. A fost organizată de Societatea Naţiunilor . referitoare la marea liberă.

este de aşteptat ca procesul să continue.dreptul folosirii cursurilor de apă internaţionale în alte scopuri decât navigaţia . de articole care să servească drept baza codificării. După cum s-a văzut. S-au obţinut deci. în vederea elaborării de proiecte. în care exista deja o practică bogată a statelor. inclusiv a agenţilor diplomatici .statutul curierului diplomatic şi al valizei diplomatice neînsoţită de curier. . Astfel.imunitatea de jurisdicţie a statelor şi a proprietăţii lor . la 31 decembrie 1990. Principiile au apărut şi s-au dezvoltat în cadrul rapoartelor dintre state odată cu evoluţia şi dezvoltarea dreptului internaţional. arhive şi datorii . cerinţele raporturilor internaţionale aducând în atenţie noi domenii în care se va pune problema dezvoltării progresive şi codificării dreptului internaţional. progrese importante în codificarea dreptului internaţional. la convenţii mai recente (reprezentarea statelor în raporturile lor cu organizaţii internaţionale cu caracter universal sau succesiunea statelor) sunt părţi foarte puţine state.relaţiile dintre state şi organizaţii internaţionale. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional VIII. ci şi la stabilitatea şi creşterea rolului acestora în reglementarea raporturilor dintre state. alte convenţii pe baza unor proiecte ale Comisiei juridice). . 153 şi respectiv 127 de state. cât şi conţinutul şi sfera lor de aplicare sunt într-o continuă dezvoltare şi îmbogăţire. Unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internaţional este principiul “pacta sunt servanda". . mai ales în ultimii 40 ani.1 Evoluţia şi însemnătatea principiilor Dreptul internaţional. reflectând condiţiile si cerinţele social-economice corespunzătoare acestor epoci.convenţia de la Viena din 1983 asupra succesiunii statelor în materie de proprietate de stat. următoarele teme : .răspunderea internaţională a statelor . temele noi ridică dificultăţi mai mari. dacă la convenţiile privind relaţiile diplomatice şi consulare sunt părţi. ca oricare altă disciplină juridică conţine anumite principii generale formate ca rezultat al abstractizării elementelor fundamentale ale normelor juridice care intră în componenţa acestui drept. Apărut încă din antichitate. .convenţia de la Viena din 1986 asupra dreptului tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau dintre organizaţiile internaţionale. . Alte codificări au fost realizate in cadrul ONU pe baza unor proiecte elaborate de conferinţe ale reprezentanţilor statelor (Convenţia din 1982 de la Montego Bay asupra dreptului mării s-a încheiat după un număr de conferinţe successive pe această temă) sau de alte organisme ale ONU (convenţiile şi tratatele privind drepturile omului au fost adoptate pe baza unor proiecte ale Comisiei dreptului omului. 33 . acest principiu a dus nu numai la respectarea tratatelor încheiate între diferite state. Comisia de drept internaţional examinează în prezent. Cu toate dificultatile.răspunderea internaţională pentru daunele care decurg din acte ce nu sunt interzise de dreptul internaţional. de-a lungul diferitelor epoci istorice. VIII. Aceasta se evidenţiază şi în ceea ce priveşte participarea statelor la noile convenţii de codificare. .. Este drept ca au fost abordate multe teme clasice.convenţia adoptată la New York în 1973 asupra prevenirii şi pedepsirii crimelor împotriva persoanelor protejate pe plan internaţional. . Atât numărul principiilor.

Ele determină conţinutul celorlalte principii. afirmarea forţelor păcii şi progresului social au determinat formarea şi dezvoltarea a noi principii cum sunt: principiul nerecurgerii la forţă (neagresiunii). În condiţiile epocii contemporane. În virtutea acestor principii.prin forme şi mijloace politico-juridice concrete interesul său naţional. proclamă scopurile şi defineşte principiile după care trebuie să se călăuzească statele membre şi organizaţia în realizarea acţiunilor pe care le întreprind. dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Astfel. De asemenea. manifestată prin tratate sau "cutumă" şi au ca funcţie principală reglementarea raporturilor dintre state. principiile fundamentale constituie criteriul suprem în aprecierea legalităţii oricărui act juridic. esenţa şi orientarea sa. a altor tratate şi acte constitutive ale unor organizaţii internaţionale. de pildă. În afara Cartei ONU. unul din cele mai importante tratate ale epocii noastre. în condiţiile luptei pentru formarea statelor naţionale. Aplicarea şi respectarea principiilor fundamentale privesc în primul rând şi în totalitate statele ca subiecte principale ale dreptului internaţional. Dintre aceste tratate si documente internaţionale. în ce priveşte naţiunile care luptă pentru eliberare. universalitatea exprimată în aplicarea lor "conduitei statelor. dacă principiul 34 . Denumite uneori şi standarde ale conduitei internaţionale a statelor. Astfel. etc. în epoca de ascensiune a burgheziei sunt afirmate noi principii între care îndeosebi principiul neintervenţiei în treburile interne şi al egalităţii în drepturi a statelor. le califică drept "principii fundamentale ale dreptului internaţional" si cheama toate statele să se inspire din aceleaşi principii "în conduita lor internaţională şi să-si dezvolte relaţiile lor mutuale pe baza respectării riguroase a acestor principii ale dreptului internaţional. declaratia adoptată în 1970 prin rezoluţia 2625 a Adunării Generale a ONU referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi colaborare dintre state are o însemnătate deosebită. principiul cooperării. transformările care au loc în plan internaţional. pentru triumful puterii monarhului faţă de puterea papală şi a marilor feudali. instituţii şi norme ale întregului sistem al dreptului internaţional. oriunde s-ar exercita aceasta''. ori in dreptul cosmic libertatea exploatării şi folosirii spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti. afirmă şi realizează .Principiul suveranităţii este formulat în evul mediu. care au apărut şi s-au dezvoltat odată cu evoluţia şi progresul societăţii. Principiile dreptului internaţional sunt categorii istorice. acţiune sau abstenţiune a statelor în relaţiile internaţionale. la nivelul şi semnificaţia pe care o au rezoluţiile Adunării Generale a ONU. a statelor şi a raporturilor dintre acestea. libertatea de navigaţie sau libertatea de pescuit. suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor naţionale. Această declaraţie. realizând. principiile dreptului internaţional au fost consacrate în numeroase declaraţii ale unor importante conferinţe internaţionale ca şi în rezoluţii ale Adunării Generale a ONU şi ale altor organizaţii internaţionale. Ca principii ale dreptului internaţional. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prezintă următoarele caracteristici: maximă generalitate. În acest sens. în sensul că ele cuprind norme de maximă generalizare şi abstractizare. Carta ONU. statul promovează. Asemenea principii au fost consacrate în numeroase documente de drept internaţional. adică au caracter imperativ. ele au o natură juridică identică cu natura acestui drept fiind expresia acordului de voinţă al statelor. codificarea principiilor. de la ele neputându-se deroga decât pe calea unei norme convenţionale ori cutumiare care să aibă aceeaşi valoare de "jus cogens". Totodată aceste principii se extind în mod specific şi diferenţiat şi la alte subiecte ale dreptului internaţional. valoarea lor de “jus cogens". în dreptul mării. ca şi în multe alte docunente şi instrumente juridice care au intervenit ulterior în plan internaţional. decurg din principiul egalităţii în drepturi a statelor. adoptate în cursul celui de-al doilea război mondial.

Ilustrând această concepţie. Între principii nu se pot face ierarhizări.U. 1 şi art. fiind exprimate în cutuma. al statelor.dreptului de a-şi hotărî singure soarta acţionează din plin. adoptat în 1975 la Helsinki. independente. prin Rezoluţia nr. precum şi asupra numărului şi denumirilor principiilor sau "concret care sunt aceste principii şi care este rolul lor in viaţa internaţională'' Se reafirmă astfel că principiile fundamentale ar fi simple idei sau doctrine politice ori ipoteze logice. Carta se referă la principiul egalitaţii în drepturi a popoarelor si dreptul lor de a dispune de ele însele. înseamnă ca ele au un conţinut juridic bine definit. ca o consecinţă directă a evoluţiei şi progresului societăţii internaţionale. renunţarea la forţă sau la ameninţarea cu forţa. între care. (art. tacit sau expres. cât şi documentele ulterioare în materie se referă la principiul suveranităţii. că atât Carta O. dând expresia legăturii indisolubile 35 . Suveranitatea se manifestă în independenţa statului în toate domeniile vieţii politice. neagresiunea. 2 consacră un număr de 5 principii în conformitate cu care trebuie să acţioneze statele membre şi organizaţia: egalitatea suverană. Declaraţia din 1970 subliniază că în interpretarea şi aplicarea lor principiile "sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie să. economice. care se stabilesc cu alte subiecte de drept internaţional. nu acelaşi lucru se poate spune despre principiul suveranităţii. printre care egalitatea în drepturi. respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. la încercarea de a stabili o ierarhie intre diferitele principii. 2 parag. sociale. Carta O. din moment ce principiile s-au format de-a lungul unor perioade istorice pe baza acordului de voinţă. sau mai recent în tratate. al securităţii colective. Dezvoltând şi precizând conţinutul acestor principii Declaraţia din 1970 a adăaugat un nou principiu şi anume principiul cooperării. al solidarităţii internaţionale.N. Nici organizaţiile internationale nu dispun încă de suveranitate dar alte principii. a raporturilor interstatale ori a celor. PRINCIPIUL SUVERANITĂŢII Snveranitatea este un atribut esenţial al statului şi constă în supremaţia puterii de stat pe plan intern şi independenţa acesteia pe plan extern faţă de orice altă putere. iar Actul Final de la Helsinki reafirmă aceste principii. culturale etc. Subliniem. şi se coneretizează în stabilirea şi înfăptuirea politicii interne şi externe proprii. adăugând şi alte trei principii. 78). îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.adoptată în 1974. Cele două laturi ale suveranităţii constituie un tot unitar. de dezvoltare şi precizare. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional au fost precizate şi dezvoltate şi prin Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor .. În legătură cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional în literatura de specialitate au existat şi mai există o serie de discuţii referitoare la natura sau conţinutul lor. aceste entităţi nu dispun încă de suveranitate. rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice.fie interpretat în contextul celorlalte principii iar Actul Final de la Helsinki adaugă că ele au o importanţă primordială şi că vor fi aplicate în mod egal şi fără rezervă. neamestecul în treburile interne acţionează şi în raporturile internaţionale ale acestor entităţi. utilizând formularea "egalitatea suverana a statelor". l. întrucât. in art. În literatura de specialitate s-a susţinut existenţa şi a altor principii fundamentale cum ar fi principiul dezarmării.U. În art. aşa cum de altfel este şi dreptul internaţional. unde se vorbeşte de scopurile organizaţiei. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt într-un proces continuu de formare. neintervenţia în treburile interne ale unui stat. 3281 a Adunării Generale a ONU – precum şi în cadrul Actului final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europe.N . Ori.

2 parag.politic. a unui climat de pace şi înţelegere între naţiuni. caracter originar şi plenar. (art. Exclusivitatea se manifestă prin faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi. Faţă de aceste elemente ale egalităţii suverane. dreptul de a defini în mod liber relaţiile sale cu alte state în conformitate cu dreptul internaţional. d) integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile. Conform Declaraţiei din. după caz. social şi cultural. iar inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizaţii internaţionale.U. la tratate . statele au dreptul de a-şi alege şi promova sistemul lor politic. toate statele se bucura de egaliitate suverană. Conţinutul egalităţii suverane cuprinde. dreptul fiecărui stat de a-şi stabili legile şi reglementările proprii. economică şi socială în conformitate cu voinţa şi interesele poporului. urmatoarele: a) statele sunt egale din punct de vedere juridic. social.. În exercitarea suveranităţii sale. şi de a-şi alege propria politică internă şi externă.N. atributele ei neputând aparţine într-un stat mai multor titulari. Caracterul originar şi plenar este determinat de faptul că suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară. social etc. indivizibilitate şi inalienabilitate.în baza carora statele îşi asumă în mod liber drepturi şi obligaţii . c) fiecare stst are obligaţia de a respecta personalitatea altor state. 1970. fără amestec din afară. Suveranitatea are următoarele trăsături esenţiale: exclusivitate. egalitatea lor în drepturi. organizaţii internaţionale. dar chiar reclamă şi participarea statelor la conferinţe. prin Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. e) fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic. suveranitatea şi independenţa naţională a altor state. social si de a-şi organiza viaţa politică. 1 si. şi consacrat in Carta O. Prin caracterul indivizibil al suveranităţii se înţelege că ea nu poate fi fragmentată. a menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. şi să procedeze. dreptul de a aparţine sau nu 36 .dintre politica internă şi cea externă a statului. Principiul suveranităţii convenit în cursul lucrărilor de la San Francisco (1945) pentru pregătirea Cartei O. exercitarea atributelor suveranităţii de către autorităţile naţionale competente în procesul colaborării şi cooperării internaţionale în vederea satisfacerii intereselor naţionale nu trebuie confundată cu încălcarea unuia sau altuia dintre aceste atribute. b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi. Ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai societatăţii internationale indiferent de deosebirile de ordin economic. în procesul de colaborare şi conlucrare dintre ele constituie condiţia sine qua non a unor raporturi normale viabile.art: 78) în formularea "egalitatea suverană a statelor” care reprezintă o sinteză între principiile egalităţii în drepturi şi suveranităţii. la acţiuni de informare şi consultare în vederea găsirii unor soluţii viabile problemelor cu care se confruntă. in special. care în titlul principiului ca şi în conţinutul lui face referire şi la respectarea drepturilor inerente suveranităţii. În temeiul suveranităţii lor. iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate . ca atare. să respecte principiile şi normele dreptului internaţional între care îndeosebi. statul trebuie să se comporte ca un membru integrat în societatea internaţională. a fost dezvoltat şi completat prin Declaraţia din 1970 a Adunarii Generale a O. şi. Suveranitatea nu numai că este pe deplin compatibilă.N.N. economic.U. Subliniem faptul că. politic sau de alta natură.. Respectul reciproc al suveranitătii şi independenţei naţionale în raporturile dintre state.U. economic. Actul de la Helsinki mai adaugă între altele.la promovarea şi dezvoltarea cooperării şi conlucrării. f) fiecare stat are obligaţia de a se achita cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale în pace cu alte state.

Egalitatea în drepturi a statelor este înscrisă în diferite rezoluţii şi proiecte elaborate de organizaţii ştiinţifice internaţionale. rezultând din regulile conferinţelor şi organizaţiilor internationale.U. că drepturile şi obligaţiile lor trebuie să fie egale. statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale şi a bogăţiilor naţionale în interesul propriei lor dezvoltări. PRINCIPIUL EGALITATII IN DREPTURI A POPOARELOR ŞI AL DREPTULUI DE A DISPUNE DE ELE ÎNSELE Acest principiu a fost consacrat în Carta O. Conţinutul principiului egalităţii în drepturi a statelor. în rezolutia Adunării Generale a O. XIX . Consacrând acest principiu. precum aceea a egalităţii în dezvoltare implicând obligaţia ţărilor dezvoltate de a acorda ţărilor în curs de dezvoltare un tratament preferenţial şi diferenţiat în toate domenille cooperării economice şi comerciale (egalitate compensatoare) şi obligaţia ţărilor dezvoltate de a da ajutor ţărilor în curs de dezvoltare. ca şi de Comisia de Drept internaţional (CDI) a O. ceea ce constituie un element foarte important al suveranităţii sau – în concepţia unor autori – chiar un principiu nou în formare al dreptului internaţional. La toate acestea mai adăugăm faptul că potrivit Rezoluţiei Adunării Generale a O.N.N. ale Organizaţiei Statelor Americane (O. aceasta nu exclude ci implică principiul egalităţii în drepturi a statelor care . documentele constitutive ale unor organizaţii internaţionale regionale cum sunt Carta Unităţilor Africane (1963).U. nr.). exprimând concepţia funcţională cu privire la conţinutul acestei egalităţi.U (1960) referitoare la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor din colonii. în Declaraţia din 1970 şi Actul de la Helsinki (1975) şi în alte documente de drept internaţional.N. Declaraţia din 1970 precizează că nici o dispoziţie din declaraţie nu 37 . De altfel. toate drepturile inerente suveranitaţii lor. 2153/1966. enunţat anterior. precizează că statele sunt egale în drepturi.A.U. în Convenţia de la Montevideo din 1933 se arată că drepturile fiecărui stat nu depind de puterea de a asigura exercitarea lor. se bucură de drepturi egale şi de egală şansă de a exercita aceste drepturi şi au obligatii egale.afirmat în doctrina dreptului internaţional şi în tratate internaţionale încă din sec XVII – XVIII şi îndeosebi in sec. Subliniem că documentele la care ne-am referit redau numai elementele principale într-o enumerare exemplificativă ale principiului suveranităţii şi independenţei naţionale. indiferent de inegalităţile de fapt dintre state. să se abţină de la orice act care ar stânjeni sau anihila exercitarea deplină a suveranităţii acestora de la orice presiuni sau măsuri de constrângere care ar avea ca scop subordonarea suveranităţii altor state. Popoarele fiind egale în drepturi este firesc ca şi statele să se bucure de egalitatea în drepturi. Deşi terminologia "egalitatea suverană'' este folosită în documente internaţionale. 1 alin. (art. în realitate acest principiu are un conţinut mult mai bogat incluzând totalitatea drepturilor şi prerogativelor ce ţin de calitatea de stat. Egalitatea în drepturi a statelor are o dimensiune diplomatico-juridică. Totodată. Carta de la Bogota (1948) şi de 1a Buenos Aires (1967 ). conţinutul egalităţii suverane a statelor prevăzută în Declaraţia din 1970.organizaţiilor internaţionale.S. Mai mult. constă în faptul că statele au o capacitate egală de a dobândi şi de a-şi asuma obligaţii. fiecare stat are obligaţia sa respecte personalitatea celorlalte state. dreptul la neutralitate.N.îşi păstrează semnificaţia proprie. ci de simplul fapt al existenţei sale ca subiect de drept internaţional. nu face decât să definească trăsăturile egalităţii în drepturi a statelor. de a fi sau nu parte la tratate multilaterale. De altfel. inclusiv dreptul de a fi sau nu parte la tratate de alianţă.

parag. În acest sens. în prezent.U. iar pe harta lumii şi-a făcut apariţia un mare număr de state noi.N. fără distincţie de rasă.N. iar după primul război mondial. precum şi dreptul de a cere şi primi sprijin conform scopurilor si principiilor Cartei O. 38 . se instituie obligaţia fiecărui stat de a favoriza realizarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor.U. XI). conform dispoziţiilor Cartei si de a pune capăt colonialismului şi oricărei forme de dominare străină. 1. caracteristică feudalismului şi continuând cu regimul capitulaţiilor. 1 din pactele internaţionale cu privire la drepturile omului din 1966 prevede că toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea principiului egalităţii – se arată în Declaraţia din 1970 – toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic. (cap XII şi XIII şi resp cap. Mai mult. PRINCIPIUL NEAMESTECULUI ÎN TREBURILE INTERNE Carta O..N. În acelaşi sens. consacrând pentru prima oară principiul neamestecului ca regulă de drept prevede in art. a dreptului lor de a dispune de ele însele. integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat suveran şi independent care se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi avînd un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparţinînd teritoriului. art. creat pe baza pactului Ligii Naţiunilor şi. procesul de decolonizare este aproape încheiat.N. să-şi îndeplinească răspunderile ce-i revin în acest domeniu. Aşadar. În virtutea acestui drept ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură libera dezvoltare economică. adică este vorba de acţiuni în caz de ameninţări împotriva păcii. VII al Cartei. având drept titlu “Declaraţia privind teritoriile care nu se autoguvernează” – fiind pe cale de a fi lichidate. precum şi obligaţia statelor de a favoriza realizarea acestui principiu şi de a ajuta O. În continuare se arată că orice stat trebuie să se abţină de la orice acţiune care vizează să rupă parţial sau total unitatea naţională şi integritatea teritorială a unui alt stat. ca latura esenţială a dreptului popoarelor de a-şi decide singure soarta. cu sistemul mandatelor. În Declaratia din 1970 se menţionează ca mijloace de exercitare a acestui drept "crearea unui stat suveran şi independent. decurge în mod cert caracterul legitim al luptei (inclusiv recurgerea la forţa armată) popoarelor aflate sub dominaţie colonială sau sub orice altă dominaţie străină.U.N. cu protectoratul. 2 pct.U. din dreptul la independenţă. de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune. Diferitele forme de dependenţă care s-au succedat de-a lungul istoriei – începând cu vasalitatea. Deci realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele presupune abolirea colonialismului şi a oricărei alte forme de dependenţă. 7 ca "Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte". socială şi culturală. cu sistemul naţional de tutelă şi al teritoriilor care nu se autoguvernează instituite prin carta O.va fi interpretată ca autorizând sau încurajând o acţiune care ar dezmembra sau ar ameninţa total sau în parte.U. se interzice recurgerea la măsuri de constrângere care ar lipsi popoarele din colonii de dreptul de a dispune de ele însele şi de a recunoate acestor popoare dreptul de a reacţiona şi rezista la asemenea măsuri. De altfel. În continuare se arată că acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingerea aplicării măsurilor de constrângere prevazute în cap. libera asociere sau integrare cu un stat independent sau dobândirea oricărui statut politic decis in mod liber de către popor". credinţă sau culoare. în sfârşit. în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a urma dezvoltarea lor economică şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept conform dispoziţiilor Cartei O.

care obligă statele să renunţe la război ca instrument de politică naţională în relaţiile lor reciproce. economice si culturale. 39 . Principiul neamestecului în treburile altui stat. în momentul încheierii sale este in conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general.U. subversive sau teroriste îndreptate spre schimbarea prin violenţă a regimului altui stat. ceea ce explică evoluţia. încuraja sau tolera activităţi armate. precum şi de a interveni în luptele interne ale unui alt stat.. PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORŢĂ ŞI LA AMENINŢAREA CU FORŢA Reamintim faptul că în dreptul internaţional războiul a fost interzis pentru prima oară. iar respectarea lui regula. Folosirea forţei pentru a lipsi popoarele de identitatea lor naţională ori de dreptul de a-şi hotărî singure soarta constituie o încălcare a drepturilor lor inalienabile şi a principiului neamestecului în treburile interne. Cu toate aceste situaţii nu s-ar putea invoca faptul că principiul neintervenţiei ar fi erodat. a interveţiei în Somalia cu o forţă militară internaţională. dar şi externe ale altui stat. de la apariţia sa (sfarsitul sec. problemele ridicate de protejarea refugiaţilor au adus in discuţie. ajuta. intitulată "Declaraţia asupra inadmisibilităţii intervenţiei în afacerile interne ale altor state si protecţia independenţei şi suveranităţii lor” şi ulterior "Declaratia din 1970".1969). politice sau de altă natură pentru a constrânge un alt stat să-şi subordoneze exercitarea drepturilor lui suverane şi pentru a obţine de la el avantaje de orice fel. Ullterior însă. intervenţii în scopuri "umanitare" etc. respectiv Convenţia cu privire la dreptul tratatelor (Viena .. Au existat astfel situaţii în care s-a trecut peste acest principiu. dacă considerentele de ordin umanitar pot justifica încălcarea unuia dintre principiile fnndamentale ale dreptului internaţional şi anume principiul neamestecului în treburile altui stat caz în care nu s-a recurs la măsura intervenţiei.. prevede că . astfel incât principiile fundamentale ale acestui drept să-şi poată îndeplini funcţia de validare a faptelor şi a actelor ce se produc în sfera raporturilor internaţionale. În această privinţă unul dintre instrumentele juridice cele mai autorizate în materie.N.. incita. în art.o normă a dreptului international general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o normă a dreptului internaţional general. În anul 1991. finanţa. în decembrie 1992 s-a afirmat că probleme de ordin umanitar au stat la baza autorizării.se pronunţă asupra interzicerii oricărei forme de intervenţie in treburile interne.N. În alte cazuri respectarea lui a avut drept conecinţă sacrificarea multor vieţi omeneşti. menţinerea şi consolidarea acestuia ca principiu fundamental al dreptului internaţional. având acelaşi caracter''. nici un stat nu poate aplica sau încuraja folosirea măsurilor economice.respectarea dreptului internaţional". pentru protecţia cetăţenilor unui stat aflaţi în străinătate şi a bunurilor lor.Dezvoltând şi precizând conţinutul acestui principiu. Toate statele trebuie sa se abţină de a organiza. constituită din militari americani şi militari din alte 20 de state. ci dimpotriva acesta este considerat a avea caracter de normă imperativă a dreptului internaţional. prin Pactul Briand-Kellogg din 1928. Ca atare. după încetarea războiului din Golf. al XVIII-lea) şi până în zilele noastre a fost în repetate rânduri nesocotit. Rezoluţia 2131 (1965) a Adunării Generale a O. dezvoltarea. sau orice ameninţare împotriva elementelor lui politice. încălcările au reprezentat excepţia. De asemenea. Totuşi. soluţia în problema examinată trebuie bine gândită şi bazată pe normele dreptului internaţional. 53 declarând nul orice tratat care. ca de exemplu intervenţii "consimţite" pentru . de către Consiliul de Securitate al O.U. Se interzice astfel. nu numai intervenţia armata ci şi orice altă formă de amestec direct sau indirect.

atacul armat al unui stat împotriva forţelor armate sau flotelor maritime şi aeriene civile ale altui stat. adică "incidentele minore". Condiţiile care se cer îndeplinite pentru calificarea folosirii forţei armate ca un act de agresiune sunt definite în Rezoluţia 3341 a Adunării Generale a O. iar extinderea aplicării lui la teritoriile submarine de dincolo de jurisdicţia naţională. 40 . a comis un act de agresiune fapt ce constituie dovada suficientă. politice sau de altă natură îndreptate împotriva independenţei politice ori integrităţii teritoriale a vreunui stat.U. militar sau de altă factură. De asemenea. activităţile. demonstraţiile militare ale unui stat. ci vizează şi presiunile economice. presiunile politice şi constrângerea de orice altă natură care pot pune în primejdie suveranitatea şi independenţa statelor nu beneficiază. prin Declaraţia referitoare la definirea agreaiunii din 1974 a Adunării Generale a O. Ca acţiuni de acest fel pot fi menţionate de pildă.directe şi indirecte . politic.N. nu poate justifica o agresiune şi se prevede răspunderea statelor pentru agresiune.Experienţa tristă a celui de-al doilea război mondial a determinat naţiunile să confere o sferă mai largă principiului nerecurgerii la război (neagresiunii). de o anumită gravitate. manevrele. cum ar fi incidentele sporadice la frontieră. Aşadar. Cazuri tipice de agresiune prevăzute exemplificativ nu limitativ în rezoluţia menţionată sunt: invadarea teritoriului altui stat. fără a reprezenta o folosire a forţei.N.N. fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite". bombardarea. de o definire în cadrul unui document adecvat. încă. interzicerea agresiunii armate . a spaţiului extraatmosferic. Conţinutul juridic al acestui principiu a fost precizat şi dezvoltat prin Declaraţia din 1970. art. încălcarea de către un stat. de orice natură ar fi el.U . şi celelalte documente de drept internaţional se referă la obligaţia statelor de a renunţa la forţa şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale. În acest sens. Carta O. actele de agresiune economică. blocada porturilor sau coastelor sale de către forţele armate ale altui stat. prevede că : "Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale. ale cărui forţe armate sunt staţionate pe teritoriul altui stat (cu acordul acestuia) a condiţiilor şi a termenului de staţionare. (1974) referitoare la definirea agresiunii armate printr-o formulă de compromis între anterioritatea actului şi împrejurări concrete care ar înlătura caracterul agresiv al acestuia.U. fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat. primul argument privind calificarea sa ca agresor. ca şi prin Actul de la Helsinki. lună şi celalalte corpuri cereşti. Potrivit acestei rezoluţii. Războiul de agresiune este considerat “o crimă împotriva păcii internaţionale”. este prevăzută “expressis verbis” prin tratate speciale în materie. etc. economic.N. de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei. în rezoluţie se precizează că nici un considerent.N.U. în timp ce. În legătură cu conţinutul juridic al acestui principiu trebuie. care îl deosebeşte de acele acte de folosire a forţei. desfăşurate în apropierea frontierei altui stat. propaganda de război şi altele. este de natură a crea un pericol grav pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a altor state. mai întâi să subliniem că noţiunea de forţă nu se limitează la forţa armată. De asemenea. statul care a recurs la forţa armată în contradicţie cu prevederile Cartei O. păcii şi securităţii internaţionale.şi-a găsit o confirmare expresă. 2 pct. 4 din Carta O. Cea mai gravă folosire a forţei în scopuri agresive o constituie recurgerea la forţa armată. chiar din denumirea principiului rezultă că in conţinutul principiului este inclusă şi obligaţia statelor de a nu recurge la amenintarea cu forţa. de a nu întreprinde nici o acţiune care. Este vorba deci de un act comis cu intenţie.U.

În dreptul internaţional se afirmă ca o a treia situaţie de excepţie şi legimitatea recurgerii la forţă în exercitarea dreptului la autoapărare de către popoarele supuse dominaţiei coloniale sau altor forme de dominaţie străină.N. 42 din Carta O. 2(4) din Cartă nu mai este în vigoare şi nici un stat nu este dispus să propună excepţii cuprinzătoare de la interdicţia pe care articolul în cauza o cuprinde.N. în Bosnia. În sfârşit. exercitarea acestuia este strict determinat în conformitate cu art. care. (în baza unui tratat de asistenţă mutuală) reprezentând o excepţie de la principiul nerecurgerii la forţă. O. La o asemenea hotărâre a recurs Consiliul de Securitate împotriva Irakului ca urmare a ocupării de către acesta a Kuweit-ului. Aceste opinii trebuie respinse. b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat. Folosirea forţei în baza hotărârii Consiliului de Securitate ca sancţiune colectivă împotriva statelor care săvârşesc acte de agresiune. în practica relaţiilor internaţionale invocarea legitimei apărări reprezintă. dreptul de autoapărare individuală sau colectivă. autorizându-l. în virtutea respectării reciprocităţii. forţe care sunt staţionate pe teritoriul unor state cu acordul acestora. s-a susţinut idea că. la un astfel de drept nu se poate recurge în caz de agresiunee economică sau constrângeri de altă natură. foloseste forţe armate şi pentru "operaţiile de menţinere a pacii" ( "peace keeping operations"). Alt argument aplică regula “rebus sic stantibus”. Cât priveşte dreptul legitim de autopărare. Liban sau în zona înălţimilor Golan.nu a susţinut ca art. 2(4) au schimbat atât de radical poziţiile statelor încât fiecare parte poate invoca violările ca un motiv legal de a nesocoti ori suspenda obligaţiile ce decurg din principiul nerecurgerii la forţă. uneori. Mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor 41 . întrucât nici un stat .U.N. PRINCIPIUL SOLUŢIONĂRII PAŞNICE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE Între principiul repudierii forţei şi ameninţării cu forţa şi principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale dreptul internaţional a creat o interdependenţă irevocabilă în sensul că interzicerea forţei are drept consecinţă logică reglementarea oricărui diferend pe cale paşnică. 51 din Carta O. de ameninţare sau încălcare a păcii internaţionale. 51 din Cartă.oricât ar fi de puternic şi influent . Pactul Briand-Kellogg (1928) interzicând războiul ca mijloc al politicii naţionale a instituit totodată.U. în sensul că încălcările art. s-a susţinut că violările principiului constituie o dovadă evidentă pentru o practică răspandită a statelor care să poată fi considerată ca o interpretare generală a Cartei si dreptului cutumiar. Totuşi. Herţegovina).N.. care interzice folosirea forţei în relaţiile internaţionale. pentru prima oară în relaţiile internaţionale. s-a afirmat ca art. între Siria şi Israel.Dreptul internaţional permite folosirea forţei în două situaţii: a) in baza hotararii Consiliului de Securitate al O.U.U. Ar fi vorba despre o erodare a principiului in cauză. pentru a împiedica declanşarea operaţiilor militare şi a contribui la rezolvarea paşnică a unor situaţii conflictuale (de pildă în Cipru. 2(4) din Carta O. o încercare de a da o aparenţă juridică politicii de forţă. art. îl limiteaza la producerea unui atac armat impotriva unui stat. În literatura de specialitate. de a justifica agresiunea. mai ales cea americană. În acest sens. este prevăzută în art. acţiune care s-a terminat in martie 1991 cu eliberarea Kuweitului. n-ar mai avea forţă juridică deoarece a fost frecvent încălcat. Prin urmare.N.U. Astfel. trebuie să fie interpretat restrictiv. un stat nu poate să fie legat de o regulă juridică pe care alte state o ignoră sau o violează. Deci. obligaţia părţilor de a rezolva orice diferende dintre ele numai prin mijloace paşnice.

sub acest aspect. în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională. distincţia între diferende politice – considerate ca susceptibile a fi soluţionate numai prin mijloace diplomatice (tratative. mediere.U. 11 (3) şi 34 şi 35 se referă la situaţii “care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională”. spre deosebire de cele “juridice” nu trebuie şi ele soluţionate în conformitate cu regulile dreptului internaţional.U. punând în pericol pacea şi securitatea internaţională. bune oficii. medieri. Având în vedere ansamblul prevederilor Cartei relative la obligaţia de rezolvare paşnică a diferendelor. Libertatea de alegere a mijlocului de soluţionare are o sferă deosebit de flexibilă. considerate ca stări care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend. în această privinţă. De asemenea. pe cale judiciară..N. incluzând nu numai dreptul statelor de a folosi oricare din mijloacele de soluţionare are o sferă destul de flexibilă. conciliere. ci şi dreptul de a reveni. de a căuta înainte de toate să-1 rezolve prin tratative.au fost folosite încă din antichitate dar până la Pactul din 1928. VI se ocupă cu reglementarea paşnică a diferendelor. In procesul aplicării principiului soluţionării paşnice a diferendelor statale trebuie să respecte nu numai nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa ci şi celelalte principii fundamentale ale dreptului internaţional. nu s-ar putea susţine că diferendele politice. instituind în art. În legătură cu acestea. Soluţionarea paşnică şi-a găsit o rezolvare şi precizare în Declaraţiile din 1970 şi 1982 ale Adunării Generale a O. conţinutul şi gravitatea lui trebuie soluţionat pe cale paşnică. atunci când părţile şi-au precizat interese şi drepturi opuse în probleme concrete ale relaţiilor dintre ele. Conţinutul principiului se exprimă în obligaţia generală a statelor de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale şi dreptul lor de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare. şi a statelor s-a considerat că orice diferend internaţional. Se poate afirma că ne aflăm în prezenţa unui diferend între două sau mai multe state (diferend internaţional). incluzând nu numai dreptul statelor de a folosi oricare din mijloacele de soluţionare. neexistând obligaţia de nerecurgere la forţă. se prevede obligaţia părţilor. de pildă. indiferent de natura. conciliere sau prin recurgerea la organizaţii internaţionale) şi diferende cu caracter juridic care în principiu ar putea fi soluţionate prin mijloace jurisdicţionale (arbitraj.U. ţinând seama de libertatea părţilor de a alege mijlocul de soluţionare pe care îl consideră adecvat (tratative.N. ori prin alte mijloace paşnice la alegerea lor. Un capitol special al Cartei -cap..U. altele implică un grad mai redus de pericol pentru societatea internaţională. În acest context. la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale..2(3) care prevede că "Toţi membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice. Multe dintre diferendele internaţionale pot avea un caracter grav.N. Totodată. precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”. după parcurgerea fazei de conciliere. 1975. ceea ce înseamnă că şi astfel de situaţii sau stări conflictuale trebuie rezolvate pe cale paşnică. Carta O. meditaţiune.N. cât şi mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. dar şi pentru pacea şi securitatea internaţională este de necontestat. precum şi în Actul Final de la Helsinki. recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale. conciliere. arbitraj. În acest sens. predomina utilizarea acesteia în detrimentul celor paşnice. anchetă. 33 atât obligaţia. a căror însemnătate pentru raporturile dintre statele respective. în doctrină s-a pus problema dacă obligaţia soluţionării paşnice se aplică tuturor diferendelor sau numai celor cu caracter grav. ca şi practica O. în art. a celei de arbitraj sau chiar a 42 . art. De altfel. etc) hotărâtoare este voinţa părţilor aflate în diferend. Curtea Internaţională de Justiţie) apare ca fiind lipsită de temei deoarece orice diferend implică atât aspecte politice cât şi de drept. Acest principiu este consacrat în Carta O.

ca şi necesitatea recurgerii numai la mijloacele paşnice de rezolvare. de faptul că forţa este interzisă. în sensul eficienţei şi nu al tergiversării ori agravării diferendului. În acestă privinţă. Pe această linie o atenţie deosebită trebuie acordată organizării şi desfăşurării unor consultări între statele implicate. de a trăi în pace şi de a depune eforturi în scopul adoptării unor măsuri effective de întărire a păcii şi securităţii internaţionale.U.justiţiei internaţionale (într-o fază incipientă) ori recurgerea la organizaţii internaţionale – la negocieri.N. părţile trebuie să se conformeze obligaţiilor ce decurg din Carta O. relevă în mod imperios cerinţa dezvoltării şi precizării cadrului juridic şi structural instituţional privind soluţionarea paşnică a diferendelor naţionale. iar pe de altă parte de obligaţia – ce revine atât statelor în diferend cât şi statelor terţe . ţinând seama. în general. De asemenea. recurgerea. pe de-o parte. bune oficii sau mediere. ceea ce ar duce şi la creşterea eficienţei principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale. 43 . având obligaţia de a căuta. a soluţiilor legate de dizolvarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Declaraţia din 1982 (adoptată în urma unor iniţiative româneşti la care sa raliat un număr mare de state) referitoare la rezolvarea paşnică a diferendelor prevede îndatorirea statelor de a evita diferendele dintre ele.de a nu întreprinde nici o acţiune ce ar agrava situaţia existentă în relaţiile dintre părţile aflate în diferend. părţile în diferend. însă. de creare a unei Europe noi. între altele. acţiunile şi iniţiativele ce s-au întreprins pentru întărirea păcii şi securităţii în Europa în cadrul procesului general European. Totuşi. Dar ajungerea la o soluţie care să ţină seama în mod echitabil de drepturile şi interesele legitime ale tuturor părţilor în diferend este posibilă numai prin recurgerea la mijloace paşnice. cu sau fără antrenarea unor personalităţi internaţionale recunoscute. sunt menite a contribui. În prezent. a creşterii eficienţei structurilor şi metodelor general acceptate de soluţionare paşnică a diferendelor şi de prevenire a stărilor conflictuale. În acest context. dreptul internaţional nu interzice în mod expres dreptul statelor în diferend de a recurge la măsuri de constrângere (care nu implică folosirea forţei armate) cum sunt cele de retorsiune sau represaliile în vederea soluţionării diferendului ce le opune. precum şi principiilor justiţiei internaţionale. De-a lungul întregului proces de soluţionare paşnică a diferendelor. a unor conferinţe speciale. în mod alternativ la unul sau la altul dintre mijloacele de reglementare paşnică şi îndeosebi la organizaţiile regionale şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Declaraţia din 1982 stipulează “expressis verbis” că nici existenţa unui diferend şi nici eşuarea unei proceduri de reglementare paşnică a unui diferend nu autorizează vreunul din statele părţi la un diferend să recurgă la forţă sau la ameninţarea cu forţa. părţile trebuie să se comporte ca entităţi egale în drepturi. dispuse să soluţioneze conflictul. Evident însă că părţile trebuie să dea dovadă de responsabilitate în alegerea mijlocului de soluţionare. cu bună credinţă şi spirit de cooperare o reglementare rapidă şi echitabilă diferendului cu care sunt confruntate. Subliniind necesitatea respectării obligaţiei de nerecurgere la forţă. ca şi celelalte state au obligaţia de a se abţine de la orice acte de natură să agraveze diferendul ori să pună în primejdie pacea şi securitatea naţională. din dreptul internaţional. Importanţa şi utilitatea soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.. Astfel în procesul soluţionării paşnice a diferendelor. la consolidarea şi respectarea principiului soluţionării paşnice a oricăror situaţii şi diferende. concluzia care se degajă este că părţile pot recurge la represaliile care nu implică o folosire interzisă a forţei. Pentru ajungerea la astfel de soluţii hotărâtoare este însă voinţa statelor.

Astfel. fiecare stat are dreptul de a stabili relaţii de cooperare cu alte state pe baze bi ori multilaterale. statele au dreptul şi obligaţia de a coopera pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda) şi principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. IX al Cartei. fiind întâlnit la egipteni. social cultural sau umanitar şi promovarea drepturilor omului. considerăm că în rândul principiilor fundamentale mai pot fi incluse principiul cooperării internaţionale. 44 . economic. invocând raţiuni de stat sau de ordine publică. ca şi dintre state şi organizaţii internaţionale constituie baza întregului sistem normativ internaţional. prevede în art. însă. ca atare. 1 (3) ca unul din scopurile organizaţiei realizarea cooperarii internaţionale în rezolvarea problemelor cu caracter economic.N. în orice domeniu. Principiul respectării obligaţiilor internaţionale ca şi celelalte principii capătă o recunoaştere şi consacrare juridică tot mai largă în izvoarele de drept internaţional după primul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial. rezolvarea unor probleme internaţionale de interes comun.şi. cultural. cea care afirmă cu tărie principiul “pacta sunt servanda”. între altele şi de cap. prevăzându-se totodată obligaţia statelor membre pentru înfăptuirea obiectivelor convenite. în primul rând a celor asumate prin tratate. În ce priveşte principiul cooperării. cât şi dreptul ginţilor. În doctrina clasică a dreptului internaţional se subliniază obligativitatea tratatelor. Declaraţia din 1970. a Antarcticii. prejudiciind nu numai statul în cauză dar şi toate celelalte naţiuni. instituţionalizate sau ad-hoc. a zonelor şi teritoriilor submarine de dincolo de jurisdicţia naţională a statelor. De altfel. Cel care le-ar nesocoti încalcă atât cuvântul dat. Conţinutul principiului cooperării constă în existenţa unui drept şi a unei obligaţii corelaltive a statelor de a coopera unele cu altele. protecţia mediului înconjurător. Este. cooperarea dintre state. fie şi în alte domenii. Importanţa cooperării este relevantă. de-a lungul secolelor. apărut în antichitate odată cu încheierea primelor tratate. Carta O. etc. de interes reciproc sau general şi nu poate fi împiedicat în mod arbitrar să-şi exercite acest drept. Doctrina dominantă rămâne. asigurarea progresului şi dezvoltării economice şi sociale. pentru a favoriza progresul şi dezvoltarea. ca un imperativ al menţinerii păcii şi securităţii. a tuturor mecanismelor şi structurilor internaţionale – fie ele în domeniul politic. pentru înfăptuirea măsurilor de dezvoltare. O importanţă deosebită prezintă cooperarea internaţională în domeniul financiar bancar şi în alte domenii cum sunt: exploatarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic. În dreptul internaţional aplicarea normelor sale înseamnă îndeplinirea cu bună credinţă de către state a obligaţiilor convenite – Pacta sunt servanda . chinezi. Au existat însă şi opinii opuse care susţineau că statele pot să nu-şi respecte obligaţiile asumate. intitulat “Cooperarea economică şi socială internaţională” în care se afirmă finalitatea acestei acţiuni menţionându-se ridicarea nivelului de trai. Actul Final de la Helsinki şi alte documente internaţionale consacră alături de celelalte principii fundamentale “îndatorirea statelor de a coopera unele cu altele conform cartei ONU”. normal ca principiul potrivit căruia toate statele trebuie să-şi respecte cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale asumate să constituie unul dintre cele mai vechi principii. acestea fiind considerate sfinte de către cei care le-au încheiat.U.În afara de cele cinci principii examinate. pentru protecţia şi conservarea mediului înconjurător etc. asistenţa tehnică şi transferul de tehnologie. Corelativ acestui drept tuturor statelor le revine obligaţia de a coopera unele cu altele pentru soluţionarea problemenlor economice. însă. apoi la greci şi la romani. Mai presus de toate.

În acest sens, Pactul Ligii Naţiunilor, de pildă, a prevăzut chiar în preambul “că este necesar să se respecte riguros prescripţiile dreptului internaţional şi să fie respectate cu scrupulozitate obligaţiile convenţionale”. Tot astfel, Carta O.N.U. consacră obligaţia statelor membre de a-şi îndeplini cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit Cartei, iar Declaraţia din 1970 se referă la îndatorirea statelor de a respecta obligaţiile ce le revin în virtutea principiilor şi normelor general recunoscute ale dreptului internaţional ca şi cele asumate prin tratate internaţionale. Aşadar, acest principiu a dobândit un conţinut mai bogat şi o sferă de aplicare mai largă, referindu-se la obligaţiile ce decurg din toate ivoarele de drept internaţional. În ceea ce priveşte tratatele internaţionale, statele sunt obligate să respecte cu bună-credinţă numai tratatele licite, adică numai acele tratate care au fost încheiate cu respectarea liberului consimţământ al părţilor, a principiilor suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor, a celorlalte principii fundamentale ale dreptului internaţional. Tratatele încheiate cu încălcarea unuia sau altuia dintre principii sunt ilicite, nevalidate din punct de vedere al dreptului internaţional, statul sau statele în cauză neavând obligaţia să respecte astfel de tratate. Cât priveşte principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentate, menţionăm mai întâi că acesta este consacrat, “expressis verbis”, pentru prima oară, ca principiu, alături de celelalte principii care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante, în Actul final de la Helsinki, 1975. Carta O.N.U., Declaraţia din 1948, Pactele cu privire la drepturile omului, convenţiile regionale în materie se referă în mod repetat la colaborarea statelor în vederea respectării drepturilor omului şi evident, consacră aceste drepturi şi libertăţi. Ca atare, carta O.N.U. şi ulterior celelalte documente de drept internaţional au avut un rol important în formarea şi cristalizarea principiului respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În legătură cu acest principiu, în doctrină există o serie de discuţii. Dintre acestea ne limităm la a menţiona faptul că, în calitate de principiu, el este consacrat în Actul de la Helsinki şi nu într-un instrument juridic multilateral (tratat, convenţie internaţională), iar din punct de vedere al sferei de aplicare se raportează la drepturile omului, deci domeniul populaţiei, fără a se extinde la orice problemă ce poate constitui obiect de reglementare în raporturile dintre state. La o analiză mai atentă, se poate observa că problematica drepturilor omului este prezentă în mult mai multe domenii ale dreptului internaţional, începând cu subiectele acestui drept, continuând cu populaţia, colaborarea economică, socială şi culturală, precum şi cu dreptul internaţional umanitar, dreptul internaţional al muncii, dreptul internaţional penal, etc. Procesul continuu de formare şi dezvoltare a dreptului internaţional de adaptare a sa la cerinţele societăţii internaţionale duce nu numai la îmbogăţirea conţinutului principiilor existente şi la lărgirea sferei lor de aplicare, ci şi la apariţia unor noi principii care să corespundă cerinţelor crescânde ale relaţiilor dintre state, precum şi dintre acestea şi alte subiecte de drept internaţional, în diferite perioade de dezvoltare ale acestora. Dintre principiile noi, menţionăm principiul suveranităţii permanente asupra resurselor naturale şi a bogăţiilor naţionale, principiul avantajului reciproc şi echitabil menit a guverna raporturile de cooperare dintre state în toate domeniile vieţii internaţionale. Ca principii în curs de formare, în doctrină sunt menţionate principiul bunei vecinătăţi, principiul dezarmării, principiul securităţii internaţionale. În această privinţă subliniem că potrivit cartei O.N.U. statele trebuie să practice toleranţa şi să trăiască în pace unul cu celălalt “ca buni vecini”. În privinţa statelor, buna vecinătate a fost des invocată şi în legătură cu utilizarea râurilor sau fluviilor care formează frontiera de stat sau cu

45

folosirea altor resurse din zona de frontieră. Există şi rezoluţii ale Adunării General a O.N.U. referitoare la dezvoltarea bunei vecinătăţi între state, precum şi tratatele care o consacră. Dezarmanea şi securitatea internaţională nu ar putea fi considerate ca principii, ci ele constituie obiective ale societăţii internaţionale pe care statele se străduiesc să le realizeze prin măsuri şi mecanisme adecvate. Totuşi în legătură cu dezarmarea, dacă ar fi să se recunoască un astfel de principiu, în formularea acestuia ar trebui să se aibă în vedere reglementarea reducerii echilibrate a înarmarilor şi controlul asupra armamentelor. În afara celor menţionate, considerăm ca iminentă apariţia şi formarea principiului protecţiei şi coservării mediului înconjurător, ca un principiu important al raporturilor dintre toate statele. În domenii concrete (ramurile) ale dreptului internaţional există principii a căror respectare este obligatorie pentru toate statele, dar sfera lor de aplicare este restrânsă la domeniul respectiv. De exemplu, în dreptul mării acţionează principiul libertăţii de navigaţie, al libertăţii de pescuit în marea liberă, în dreptul spaţial principiul explorării şi folosirii în scopuri paşnice a spaţiului extraatmosferic, principiul explorării şi utilizării acestui spaţiu, a corpurilor cereşti şi resurselor acestora spre binele şi în beneficiul întregii omeniri. IX. Subiectele dreptului internaţional IX.1 Noţiune şi Clasificare. Subiectul de drept internaţional este o entitate care participă la raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internaţional. Trăsătura esenţiala a subiectelor de drept internaţional o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional. În literatura juridică de specialitate au existat şi mai există opinii controversate în legatură cu sfera entităţilor, ca şi cu cerinţele pe care trebuie să le întrunească o entitate pentru a putea fi subiect de drept internaţional. Evident însă că majoritatea autorilor îşi concentrează analiza asupra statului. Subiectele originare, tipice, fundamentale, care au capacitate deplina ale dreptului internaţional sunt statele. În afara lor, în societatea internaţională au apărut (ca urmare a intereselor şi acţiunii colective a statelor) şi se maanifestă activ şi alte entitaţi. În doctrina mai veche, unii autori afirmau că singurul subiect de drept internaţional este statul, alţii consideră, însă că singurele subiecte de drept internaţional ar fi persoanele fizice. În present, s-a format o opinie cvasigenerală, conform căreia pe lânga state ca subiecte primare ale dreptului internaţional, există şi alte subiecte derivate, secundare, cum sunt organizaţiile internaţionale guvernamentale care, sunt create de către state. Tot statele hotărăsc asupra capacităţii organizaţiilor internaţionale de a-şi asuma drepturi şi obligaţii. O a treia categorie de subiecte de drept internaţional o constituie naţiunile care luptă pentru cucerirea independenţei şi constituirea statului lor. Mult controversată este problema calităţii de subiect de drept internaţional a individului, precum şi a unor asociaţii internaţionale neguvernamentale. Până în prezent în afara statelor, practica internaţională confirmă calitatea de subiect de drept pentru naţiunile care luptă pentru eliberare - acestea participând la încheierea unor tratate de interes legitim pentru ele - precum şi organizaţiile internaţionale, care nu numai că participă la încheierea de tratate internaţionale în domeniul lor de activitate, dar există şi o convenţie specială în materie. De asemenea, Vaticanul, încheie tratate cu caracter religios.

46

Recunoaşterea existenţei mai multor categorii de subiecte, de drept internaţional nu înseamnă însă şi existenţa unei identităţi între natura şi întinderea drepturilor acestora. În acest sens Curtea Internaţională. de Justiţie, arată în avizul sau consltativ din 1949, referitor la "Repararea daunelor suferite în serviciul Naţiunilor Unite" că subiectele de drept într-un sistem juridic nu sunt în mod necesar identice în ce priveşte natura sau întinderea drepturilor lor. IX.2. Statul - subiect principal al dreptului internaţional Dintre toate categoriile de subiecte de drept internaţional statul posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Calitatea de subiect de drept internaţional a statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea lui de alte state, suveranitate ce se manifestă asupra teritoriului şi persoanelor situate pe teritoriul său. Deci, suveranitatea constituie temeiul politic si juridic al personalităţii internaţionale a statului şi ea aparţine statelor indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. În doctrina de drept internaţional şi în practica internaţională.(activitatea O.N.U., a altor organizaţii internaţionale) s-a format o opinie potrivit căreia pentru ca o entitate să poată avea personalitate juridică internaţională de tip statal se cer a fi întrunite anumite elemente şi anume: populaţia, teritoriul şi existenţa unui guvern independent. Sub aspectul populaţiei, aceasta trebuie să fie formată dintr-o colectivitate permanentă şi organizată, relativ numeroasă, iar teritoriul apare ca un element absolut indispersabil pentru existenţa statului, el reprezentând , cadrul spaţial de aşezare al colectivităţii umane. Cât priveşte guvernul, acesta constituie elementul menit a asigura integritate teritorială şi politică a statului. Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor (Montevideo, 1933) stipula că statul ca persoană internaţională, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii : a) o populaţie permanentă ; b) un teritoriu determinat ; c) un guvern ; d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor Statul ca subiect de drept internaţional este titularul unui ansamblu de drepturi şi obligaţii internaţionale. Dintre acestea, un loc central îl ocupă drepturile şi obligaţiile fundamentale care sunt intrinseci personalităţii internaţionale a acestor state. Preocupări de conceptualiare a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statului au apărut în doctrina de drept internaţional încă din sec. al XVIII-lea. E. de Vattel fiind cel care pornind de la analogia între drepturile fundaentale ale omului, dăruite de natură şi cele ale statelor, a elaborat o teorie mai completă în materie. Ulterior aceasta teorie a fost dezvoltată, ajungându-se ca în 1933 să se încheie Convenţia de la Montevideo, asupra drepturilor şi îndatoririlor statelor, semnată de 21 de state. După cel de-a1 doilea război mondial problema drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statelor este revitalizată. În acest sens un capitol (IV) din Pactul de la Bogota (1948), actul constitutiv al Organizaţiei Statelor Americane (OSA) se ocupa de drepturile şi îndatoririle fundamentale ale statelor. Carta drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor se referă la acestea într-o serie de dispoziţii privitoare la respectarea principiilor dreptului internaţional, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, etc.

47

Uniunea are calitatea de subiect de drept internaţional. 48 . de a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integrităţii teritoriale fiecărui stat. la cooperare şi dreptul de a-şi decide singure soarta etc. de a rezolva toate diferendele pe cale paşnică. precum şi cu uniunile create după cel de-al doilea război mondial (de ex. Uniunile de state cuprind o varietate de forme de asociere statale. menţinându-şi alianţele şi tratatele. obligaţia de a proteja mediul înconjurător etc. IX. Uniunea reală reprezintă asocierea a două sau mai multe state având ca şef de stat comun. intrarea lor în uniune. obligaţia de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile internaţionale asumate. între acestea amintim: obligaţia de a nu recurge la forţă sau ameniţarea cu forţa. Uniunile de state pun probleme speciale în legătură cu calitatea de subiect de drept internaţional. precizare şi adaptare la imperativele concrete ale societăţii internaţionale. Declaraţia relativă la principiile dreptului internaţional (1970) etc. începând cu forme simple sau tradiţionale: "uniuni personale" şi "uniuni reale'' si continuând cu federaţii şi confederaţii. având o structura statuală complexă. care. Tanzania). Uniunea personală astfel creată nu devine subiect de drept internaţional. această instituţie a dreptului internaţional este şi ea într-un proces de continuă dezvoltare. dar în unele cazuri şi statele componente pot păstra şi exercita această calitate în limitele stabilite prin actul constitutiv al uniunii (tratat internaţional sau legi interne). finanţe etc. aceste asunt cuprinse într-o serie de rezoluţii ale Adunării Generale a O. Uniunea personală se infiinţează prin asocierea mai multor state având ca şef de stat sau monarh aceeaşi persoană. egalitatea în drepturi. precum şi politica externă proprie. Uniunea de state reprezintă o formă de asociere a două sau mai multe state. economic.N. prin Comisia de Drept Internaţional.De asemenea. dreptul la legitima aparare. dreptul de a participa la viaţa internaţională. O. După cum rezultă din prezentarea succintă a diferitelor categorii de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale statelor. cum sunt: Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale (1960). În ce priveşte obligaţiile fundamentale menţionăm că acestea sunt de regulă corelative drepturilor. dreptul la dezvoltare şi progres. Cu toate că nu s-au formulat criterii unitare pentru a stabili o clasificare generală şi uniformă a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale statelor. ci fiecare stat component îşi păstrează personalitatea juridică internaţională. suveranitate. În relaţiile internaţionale statul unitar apare ca subiect unic de drept internaţional. dreptul de a avea acces la cuceririle ştiinţei şi tehnicii. a adoptat sub forma de declaraţie "Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor".U.). unul sau mai multe organe comune în sfera relaţiilor internaţionale şi în alte domenii de interes general (de ex. proiect care nu a fost însă finalizat.N. a elaborat un proiect de declaraţie privind drepturile şi îndatoririle statelor. 3 Uniunile de state Specificul statului unitar constă în existenţa unui singur sistem de organe supreme ale puterii şi adiministraţiei. Declaraţia privind interzicerea ameninţării cu forţa (1966) . în literatura de specialitate ţinându-se cont şi de documentele internaţionale amintite se considerau ca drepturi fundamentale ale statului următoarele: dreptul la existenţă. In 1974 Adunarea Generală O.U.N.U. dreptul la pace şi securitate. Deşi nu sa reuşit o codificare a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale statelor. după. continuă să menţină exerciţiul (în interiorul propriului teritoriu) atributelor prevăzute în actul de constituire al uniunii (tratat internaţional sau constituţie).

Spre deosebire de confederaţie. că după prăbuşirea comunismului estul sărac este brăzdat de eforturi de destrămare (cazul fostelor federaţii : U. în federaţia elveţiană. sub forma unei adunări deliberative.Republica Arabă Unită) . în cadrul raporturilor cu organe supreme federale ale puterii şi administraţiei de stat. a formelor de asociere statală şi anume la tendinţa pe de o parte.. Pe plan extern. Astfel. Relaţiile dintre statele componente sunt reglementate prin tratate încheiate între ele. Tot astfel.S. În prezent asistăm însă la un proces nou în ceea ce priveşte dezvoltarea structurilor. înfiinţarea unui organ comun. statul federal are o constituţie proprie ca act intern. organele confederaţiei pot exercita unele atribuţii cum ar fi încheierea unor tratate de interes general (de pace. dispune e organe de stat federale cu largi competenţe generale care se exercită şi asupra cetăţenilor statelor componente. etc. trăsăturile acestei comunităţi nu par să fie pe deplin conturate din punct de vedere juridic. După cel de-al doilea război mondial au fost create unele uniuni de state exnm ar fi cea dintre Egipt. al Trilateralei (Ungaria. iar încercările de regrupare se lovesc de o serie de dificultăţi ca în cazul Comunităţii Statelor Independente. de dreptul de a participa la decizii de interes comun. deşi confederaţia creată nu constituie un stat. sau în alte cazuri anumite forme de alianţă între diferite categorii de state. În practică. apar noi forme de organizare a unor uniuni de state. de pildă. dar şi politico-militar. se întâlnesc situaţii concrete diferite în raport de prevederile actului de constituire a statului federal. Remarcăm însă. Mai semnalăm şi faptul că o serie de spaţii teritoriale şi anumite republici au format Federaţia Rusă. Ele dispun însă. în funcţie de interesele statelor respective. cum sunt cele privind economia publică. Confederaţia are o serie de trăsături caracteristice. Pe de altă parte. ea are calitatea de subiect de drept internaţional. în timp ce. cantoanele au reţinut dreptul de a încheia tratate în probleme limitate.A. statele federale nu dispun de drepturi în raporturile externe. ca şi de conjunctura politico-economică. cu implicaţii nu numai pe plan economic. Iugoslavia şi Cehoslovacia). limitarea puterii atribuite confederaţiei numai asupra statelor şi nu asupra cetăţenilor lor. potrivit Constituţiei sovietice din 1936 şi ulterior din 1977. creata în 1971 (ultimele două uniuni de state menţinându-se şi în prezent). În acest sens Maastrichtul a instituit noua Uniune Europeană şi a inaugurat Piaţa Unică. dar competenţa lor teritorială se limitează la probleme locale şi nu depăşeşte raza lor teritorială . Siria şi Yemen (1958-1961 .R. Europeană.S. de alianţă etc. a disocierii lor la care ne-am mai referit (cazul Cehoslovaciei şi Iugoslaviei). este în curs elaborare un statut al Comunităţii. Statul permanent neutru 49 . cum este cazul fostei Uniuni Sovietice care a fost înlocuită cu Comunitatea Statelor Independente. Acestea din urmă au organe de stat proprii. Reţinem astfel că. în epoca actuală. în cadrul federaţiei S. Polonia şi Cehoslovacia) în timp ce estul bogat depune eforturi suţinute de integrare. Totodată. pe care o exercitau in limitele stabilite. statele participante păstrându-şi independenţa şi calitatea de subiect de drept internaţional. vecinătatea. unele republici unionale dispuneau de o anumită competenţa în plan extern. între care: constituirea în temeiul unui tratat.U. ca şi Federaţia Emiratelor Arabe Unite din zona Golfului. Fiecare stat component îşi păstrează propria sa suveranitate şi organizare politică.Confederaţia este asocierea a două sau mai multe state. potrivit Constituţiei din 1874.). Până în prezent. ori dintre Zanzibar şi Tanganyika creata in 1964 si devenită Republica Unită Tanzania. iar pe de altă parte crearea unei noi forme de asociere.

ceea ce o deosebeşte de statutul de neutralizare. pentru statul neutru permanent (ceea ce constituie conţinutul juridic al neutralităţii permanente). statutul unui stat de neparticipare la război. al XI-lea.Caracteristici ale neutralităţii permanente Potrivit dreptului internaţional clasic. Consiliul Ligii a adoptat o declaraţie potrivit căreia Elveţia a fost scutită de participarea sub orice formă la acţiuni privind aplicarea de sancţiuni militare. fără discriminare. Statutul permanent neutru are şi o serie de drepturi între care: dreptul la suveranitate şi integritate teritorială. fiind reafirmată în 1919 prin Tratatul de la Versailles. a ratificat Pactul Ligii Naţiunilor. În exercitarea drepturilor compatibile cu statutul de neutralitate permanentă Elveţia. Mai târziu. experimenta arme nucleare. produce. Neutralitatea Elveţiei are rădăcini istorice adânci. Dintre statele care au statut de neutralitate şi în prezent menţionăm: Elveţia. 50 . neutralitatea permanenta s-a transformat într-o neutralitate diferenţiată în sensul că statul neutru permanent poate să ajute victima agresiunii dar să nu ajute pe agresor. Recunoscută şi garantată prin acte juridice. în sec. dreptul de a cere ajutor şi de a fi ajutat în caz de atac armat. Austria. neutralitatea permanenta a Elveţiei a fost respectată atât în timp de pace. dintr-o neutralitate care însemna neparticiparea la război şi menţinerea unei atitudini imparţiale faţă de beligeranţi. interzicerii agresiunii. Statutul de neutralitate permanentă cuprinde o serie de obligaţii şi drepturi.izvorul sau temeiul său fiind de natură complexă. cat şi în timp de război.neutralitatea la care ne referim are următoarele caracteristici : a) Are caracter permanent. este formulat statutul de neutralitate permanenta care. dintr-o neutralitate care se manifestă numai în timp de război aceasta s-a transformat. de a nu participa la alianţe militare. instituind totodată o serie de obligaţii pentru statele care au recunoscut sau garantat un asemenea statut în favoare statului beneficiar. în epoca actuală a dobandit noi dimensiuni . Odată cu interzicerea recurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa. statului care adoptă un astfel de statut îi este interzis să participe la orice fel de conflict armat ori să devina teatrul unor ostilităţi militare . statutul de neutralitate permanent s-a conturat mai bine. recunoscută prin Tratatul de la Utrecht (1713) a fost consacrată şi garantată prin declaraţia din 1815 de puterile participante la Congresul de la Viena. Astfel. neutralitatea desemna în general. De asemenea. ca şi alte drepturi ce decurg din personalitatea sa internaţională (dreptul de a deveni parte la tratate. Principalele obligaţii ale statului permanent neutru sunt: • să nu participe la nici un conflict armat şi să-şi păstreze starea de neutralitate în timpul razboiului. c) constituie un statut juridic şi nu o simplă stare de fapt . atât convenţională (tratat internaţional) cât şi de act unilateral (lege internă sau declaraţie). în 1920. dreptul la autoapărare împotriva unui atac armat (în acest scop. • de a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea de baze militare străine. este admisă deţinerea unor forţe armate necesare). Cu acest prilej însă. devenind în principal o neutralitate în timp de pace ceea ce înseamna neparticiparea la pregătirea războaielor. ea putând participa numai la acţiuni cu caracter comercial sau financiar. de pace si cooperare cu toate statele. de a promova relaţii de prietenie. b) se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii. ea fiind proclamată de Elveţia printr-o declaraţie încă din 1546. ceea ce constituia o neutralitate ocazională. de a participa la conferinţe internaţionale). a dobândit noi dimensiuni. • de a nu deţine. devenind membră a Ligii. sau la pregătirea războiului. iar in timp de pace are obligaţia de nealiniere.

5. Naţiunile care lupta pentru eliberare Dreptul internaţional contemporan garantează. Elveţia nu este membră a ONU. Totuşi. respingerea instalării de baze militare străine pe teritoriul naţional. aceasta se află în prezent într-o stare de criză. SUA şi Uniunea Sovietică) printr-un acord încheiat între acestea şi Austria. Natura juridică a teritoriului de stat Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre.Până în prezent. Ulterior acest statut a fost recunoscut pentru Austria şi de către alte state. fără a se ajunge la un rezultat favorabil. de regulă. Elveţia are numeroase relaţii de colaborare cu ONU (un oficiu al organizaţiei se afla la Geneva) este membru într-o serie de instituţii specializate şi organizaţii economice.problema s-a discutat de mai multe ori. Teritoriul de stat în Dreptul Internaţional Public. Franţa. Pornind de la ideea e neutralitate şi neutralism nealinierea se defineşte printr-o poziţie de nealiniere la alianţe şi blocuri militare şi printr-o politică de independenţă. ci ea aparţine în mod egal tuturor naţiunilor care întrunesc aceste criterii. X. Conferinţa de la Cairo (1961) şi prima conferinţă a şefilor de state sau de guverne a ţărilor nealiniate (Belgrad) au stabilit o serie de criterii ale nealinierii. De asemenea. Colombo (1976). personalitatea juridică internaţională naţiunilor care luptă penltru eliberare şi formarea statului lor independent. deşi în plan intern . neparticiparea la alinţe politico-militare. care a jucat un rol principal în cadrul mişcării de nealiniere. între care : promovarea unei politici independente. Teritoriul defineşte limitele spaţiale ale existenţei şi organizării statale suverane constituind astfel o noţiune politico-juridică. Austria (la 14 decembrie 1955) a devenit membră ONU fără condiţii sau rezerve. IX. denumită mişcarea de nealiniere) au început să apară după Conferinţa ţărilor afro-asiatice de la Bandung (1955). ca de pildă Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). subsolul şi spaţiul aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Calitatea de subiect de drept internaţional se dobândeşte.1. Alger (1973). calitatea de subiect de drept internaţional a naţiunilor nu depinde de recunoaşterea lor. Lusaka (1970). Ca şi în cazul statelor. în virtutea dreptului lor la autodeterminare. Ulterior. fără a se ajunge să fie elaborate sub forma unui statut de drept internaţional. solul. la conferinţele de la Cairo (1964). Din cauza conflictelor armate şi restructurării Iugoslaviei. X. IX. Spre deosebire de Elveţia. acordarea de sprijin mişcărilor de eliberare naţională. neaparticiparea la alianţe bilaterale cu marile puteri.4. Statele nealiniate Aceste state ( şi mai ales acţiunea lor. 51 . organe de rezistenţă) care să exercite funcţii de putere publică şi să controleze în mod efectiv o parte însemnată a teritoriului viitorului stat. care este baza personalităţii lor juridice internaţionale. este membră în Consiliul Europei. acvatice şi marine. Neutralitatea Austriei a fost proclamata prin Legea din 26 octombrie şi recunoscută de cele patru mari puteri (Anglia. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale care condiţionează existenţa statului. obiectivele şi principiile mişcării de nealiniere au fost dezvoltate. Havana (1979) etc. din momentul în care naţiunea care luptă pentru eliberare şi-a creat anumite organe proprii (armate. precum şi în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

există şi cursuri de apă care formează frontiera de stat între două sau mai multe state (denumite şi continue) şi cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state (denumite şi succesive).R. în 1972. poate institui anumite restricţii. exploatarea hidroenergetică şi a resurselor naturale. Spaţiul acvatic Acesta este reprezentat de apele interioare (naţionale) şi marea teritorială. râuri. canale). apele interioare cuprind:cursuri de apă (fluvii.S. 5. unde sunt ancorate navele care aşteaptă intrarea în port sau ieşirea în largul mării. precum şi Acordul încheiat cu fosta U. Indonezia. problemele care se pun în legătură cu navigaţia. condiţiile privind accesul. Iugoslavia privind realizarea şi exploatarea sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier pe fluviul Dunărea (ratificat prin Decretul nr. precum şi apele maritime situate între ţărm şi limita interioară a mării teritoriale (în cazurile în care linia de bază a acestora nu coincide cu linia ţărmului). de regulă. cu exploatarea şi utilizarea resurselor acestora fiind. reglementate prin acorduri încheiate între statele riverane 8 .. până la o distanţă de cca. Acordul încheiat cu fosta R. X. Considerăm că în determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul internaţional este necesar să se pornească de la faptul că teritoriul constituie: a) spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului. între care. Esenţa acestei ultimei teorii este de natură a reduce suveranitatea teritorială a statului la o competenţă locală. O naţiune. care formează un stat arhipelag (de exemplu. Componenţa teritoriului de stat Teritoriul se compune din: spaţiul terestru. 2 mile.2. 9 Prin rada portului se înţelege zona de apă situată în jurul unui port. b) spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare. Apele porturilor Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult spre larg. Aceasta apare ca expresie materială a supremaţiei. de protecţie împotriva inundaţiilor etc. de asemenea. „teoria spaţială”. a se vedea Legea Apelor nr. cele patrimoniale – care considerau teritoriul ca obiect al proprietăţii particulare (proprietatea monarhului). 137 din 8 iunie 1964).În legătură cu natura juridică a teritoriului de stat. Pentru practica ţării noastre a se vedea de exemplu. independenţei şi inviolabilităţii statului şi poporului care îl locuieşte. spaţiul acvatic şi spaţiul aerian. c) obiectul suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor naţionale. pentru punctul hidrotehnic Stânca–Costeşti de pe râul Prut. de-a lungul timpului au fost formate o serie de teorii. Apele maritime interioare cuprind: apa portului. S. un popor nu pot exista fără teritoriu. lacuri. fiecare stat exercită drepturile sale suverane numai asupra sectorului de apă care se află pe teritoriul său. 8 7 52 . având dreptul de a reglementa. „teoria competenţei” etc. Cât priveşte apele de frontieră. Apele interioare făcând parte din teritoriul statului sunt supuse suveranităţii sale. staţionarea şi activitatea acestora în apa portului şi.S. Spaţiul terestru Acesta cuprinde partea uscată (sol şi subsol) şi poate fi formată dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime. acesta stabileşte regulile de intrare şi ieşire a navelor străine. golfurile şi băile interioare. rada sa 9 . mări care se află în întregime pe teritoriul aceluiaşi stat. ceea ce însemnă că statul exercită asupra acestora jurisdicţia sa deplină. 82 din 23 aprilie 1977) şi în 1988. prin legi interne 7 navigaţia. Filipine). de obicei. La rândul lor. Apele portuare fiind supuse suveranităţii statului riveran. măsurile de protecţie a mediului înconjurător. din iunie 1989. F. Statul riveran are dreptul să permită Pentru ţara noastră. modificat şi completat în anul 1976 (Acordul ratificat prin Decretul nr.

de jurisdicţie penală şi civilă. Celelalte porturi sunt de obicei deschise navelor comerciale străine. Referitor la statutul navelor şi echipajelor lor în apele porturilor străine. vamal. în porturi şi rade numai cu aprobarea prealabilă a guvernului român. pe bază de reciprocitate. Dacă nava încalcă legile şi reglementările statului riveran şi nu ţine seamă de avertismentul dat de a se conforma acestora. chimice ori alte arme de distrugere în masă. 13 Vezi art. Navele comerciale sunt cele care aparţin fie unui stat. De regulă. neputând fi sechestrată. 99/9 august 1990) privind regimul juridic al apelor maritime interioare şi al zonei contigue ale României.sau să interzică accesul navelor străine în porturile sale şi să stabilească porturile deschise pentru navele străine. Regulile aplicabile navelor străine sunt însă diferite. navele de cercetare ştiinţifică. fiscale. control sanitar. între care şi România 12 au interzis. porturile militare sunt porturi închise. în apele maritime interioare şi în porturi a oricărei nave care are la bord arme nucleare. 12 din Legea 17/1990. 11 Vezi art. pentru salvarea naufragiaţilor 10 . Aprobarea se solicită cu cel puţin 30 de zile înainte de data pentru care este prevăzută acţiunea de intrare. fie unor resortisanţi. Cea de-a treia categorie de nave se referă la nave de stat destinate unor scopuri necomerciale cum sunt. Legea nr. Of. În ultimii ani. de poştă. ori a unei notificări prealabile. 12 Vezi art. 17 din 7 august 1990 (M.) navele de război pot intra într-un port străin fără autorizaţie. De acelaşi regim beneficiază şi navele de stat afectate unor scopuri necomerciale. prin legi interne. Sunt nave militare navele care aparţin unui stat. iar în cazul în care interesele statului riveran sunt prejudiciate. Statutul navelor de război În scopul asigurării securităţii statului riveran. exceptându-se cazurile de forţă majoră. pot intra în marea teritorială. 10 53 . 21 din Legea 17-1990 care prevede că navele militare străine. avarii etc. în cadrul Convenţiei multilaterale de la Geneva din 1923 referitoare la regimul internaţional al porturilor sau a dreptului internaţional cutumiar. o serie de state. intrarea navelor de război străine în porturile sale. accesul în marea teritorială. În caz de forţă majoră (furtună. de exemplu. submarinele şi celelalte submersibile. cât şi cu durata staţionării lor în apele sale portuare). se poate efectua numai pe baza unei autorizaţii prealabile din partea acelui stat 11 (care poate impune anumite restricţii. subliniem că regula generală este cea conform căreia aceste nave sunt obligate să respecte toate legile şi regulamentele statului riveran. acesta atrage răspunderea statului de pavilion 13 . posedă armament. precum şi navele sub pavilion străin folosite pentru servicii guvernamentale. confiscată sau rechiziţionată. 4 că: apele maritime interioare ale ţării noastre sunt constituite din suprafeţele de apă situate între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se determină limita interioară a mării teritoriale. sunt manevrate de un echipaj militar din forţele armate ale statului căruia îi aparţin. va somată să părăsească imediat apele portuare sau marea teritorială. iar în lipsa acestora. nr. persoane juridice sau fizice şi care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resurse marine. atât în legătură cu numărul navelor. după cum nava străină este militară (de război) sau comercială ori nave de stat afectate unor scopuri necomerciale. echipaj care este supus disciplinei militare şi este subordonat unui comandant cu grad militar. Nava de război care se află legal într-un port străin se bucură de imunitate. în conformitate cu tratatele bilaterale de comerţ şi navigaţie. prevede în art. 24 din Legea 17/1990.

În astfel de împrejurări. după caz. aplicarea măsurilor de securitate. iar vertical se Vezi art. Jurisdicţia penală a statului riveran se aplică când infracţiunea a fost comisă: a) la bordul navei de către sau împotriva unei persoane care nu aparţine echipajului. cum sunt dreptul de explorare şi exploatare a tuturor resurselor naturale (între care pescuitul). Se precizează în art. b) pe uscat. navele de război fiind de regulă supuse regimului autorizării sau notificării prealabile. fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre. liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului. Convenţia din 1982 privind dreptul mării stabileşte lăţimea mării teritoriale la 12 mile marine. 9 că „trecerea unei nave străine prin marea teritorială este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere păcii. cu prevederile convenţiilor internaţionale la care este parte şi ţinând seama de principiile şi normele dreptului internaţional. Navele străine afectate unor scopuri comerciale sau necomerciale pot intra şi naviga prin marea teritorială a statului riveran în exercitarea dreptului de trecere inofensivă 15 . Trecerea trebuie să fie rapidă şi neîntreruptă. În practica statelor. Spaţiul aerian Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului acvatic al statului. c) atunci când.Statutul navelor comerciale În apele portuare. considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau. Marea teritorială Marea teritorială cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului. 15 14 54 . deşi fapta a fost săvârşită la bordul navei. împotriva acesteia putânduse lua măsuri de executare silită. aspra solului şi subsolului acesteia toate drepturile decurgând din suveranitate. vor avea prevalenţă prevederilor acelor tratate. Jurisdicţia civilă a statului riveran se exercită pe asigurarea executării obligaţiilor contractate de nava respectivă în timp ce se afla în apele maritime interioare sau în marea teritorială. Jurisdicţia penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le comit între ei membrii echipajului. Art. 20 din Legea 17/1990. de control vamal şi sanitar etc. suveranitatea statului riveran se exercită în conformitate cu legislaţia sa internă. căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităţilor locale. În marea teritorială. reglementarea navigaţiei. precum şi pentru alte pretenţii rezultând din evenimente de navigaţie care au avut ca urmare avarii asupra navei ori încărcăturii. Statul riveran exercită im marea sa teritorială. de membrii echipajului şi a avut ca rezultat tulburarea ordinii publice a statului riveran. cu respectarea normelor dreptului internaţional. limită pe care o consacră si Legea română 17/1990 în art. Dacă problema este altfel reglementată prin tratatele încheiate de statele în cauză. ordinii publice sau securităţii naţionale”. ca şi faptelor care privesc disciplina internă a navei. Pe timpul trecerii inofensive nu se permite oprirea sau ancorarea. 1. exceptând cazurile de forţă majoră sau nevoile impuse de navigaţie. adaugă că prin „trecere” se înţelege faptul de a naviga prin marea teritorială în scopul de traversa fără a ancora sau a face escală într-o radă sau port. având o lăţime de 12 mile marine. nava comercială este supusă unei duble jurisdicţii – a statului de pavilion şi a statului riveran. fluviale şi maritime. de protecţie a mediului. lăţimea mării teritoriale a înregistrat valori între 3-200 mile marine. 8 din Legea 17/1990 prevăzând că trecerea inofensivă se efectuează în condiţiile stabilite de această lege şi de alte reglementări în vigoare. nava poate fi reţinută sau sechestrată. ca şi pentru despăgubiri şi taxe 14 . măsurată de la liniile de bază.

b) culoarul de frontieră a cărui înălţime se convine de statul român cu fiecare dintre statele vecine. până la limitele accesibile tehnicii moderne. 56 din 4 iunie 1992 cuprinde o serie de prevederi generale referitoare la: a) funcţiile frontierei de stat şi modul de stabilire. care despart fluviul sau râul dintre două state. . Actul normativ de bază care stabileşte regimul juridic al frontierei în România. sunt reglementate regimul juridic al frontierei. Fâşia de protecţie a frontierei face parte din domeniul public de interes naţional şi se administrează de către grăniceri. mări). de marea liberă şi care se întind în înălţime până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic. cu o lăţime de 20 de m. Frontierele pot fi clasificate potrivit anumitor criterii şi anume: a) după natura lor. Începând de la linia frontierei de stat. . . care marchează limita exterioară a mării teritoriale. Frontierele de stat şi problema modificărilor teritoriale Noţiuni generale privind frontierele de stat şi regimul de frontieră Teritoriul statelor este delimitat prin frontiere.frontiere fluviale. 56 din 4 iunie 1992. În interiorul acestor frontiere.frontiere terestre. Frontierele se stabilesc prin legea internă. se împart în: . Prin tratate internaţionale sunt stabilite operaţiile de demarcare şi efectuarea în comun a unor lucrări de întreţinere. iar în adâncime . determinate de particularităţile geografice (râuri.întinde până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic. şi limita laterală în raport cu statele vecine. oraşelor şi municipiilor. după caz. privind frontiera de stat a României. stabileşte regimul frontierelor şi ia măsuri pentru paza şi supravegherea acestora. ce despart teritoriile statelor. sau activităţile desfăşurate în zona de frontieră.2.frontiere geometrice (convenţionale) care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte. În virtutea suveranităţii sale. prin normele sale interne. care sunt situate în apropierea frontierei de stat pe o adâncime de 20 km faţă de aceasta către interior. Se exceptează teritoriul Mării Negre şi porturile de la Dunăre situate la frontieră. aspecte privind paza şi supravegherea frontierei. în conformitate cu tratatele între state. X.frontiere aeriene. Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau. pentru frontiera de uscat şi de la limita revărsărilor de ape. 16 55 . în interiorul pământului. precum şi modalităţile de rezolvare a unor eventuale diferenţe ce pot apare în legătură cu frontierele de stat. b) după elementele componente ale teritoriului. Principalele reglementări privind frontiera de stat din România Legea nr. care sunt linii ce pornesc perpendicular din frontierele de pe sol până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic. Frontierele de stat sunt inviolabile. este Legea nr. statul îşi exercită deplina sa suveranitate şi acţionează în vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor sale.frontierele naturale. d) zona de frontieră alcătuită din teritoriul comunelor. utilizarea drumurilor de frontieră. c) fâşia de protecţie a frontierei de stat. care despart uscatul dintre două state. .frontiere maritime. pentru frontiera de apă către interior 16 . controlul pentru trecerea frontierei. Totalitatea acestor norme juridice şi a măsurilor prevăzute de ele formează regimul juridic al frontierei. statul. considerată că ar putea fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării. munţi. frontierele sunt împărţite în: . Prin norme interne.

În acest context. grănicerii cooperează cu celelalte unităţi ale Ministerului de Interne. mijloace de transport.O serie de dispoziţii speciale privesc regimul juridic al frontierei de stat. supraveghează apele naţionale şi spaţiul aerian. şi anume: controlul paşapoartelor şi a celorlalte documente. iar pe timpul nopţii în afara vetrei satelor sau a perimetrului oraşelor şi municipiilor. să supravegheze activităţile ce se desfăşoară în marea teritorială. inclusiv mijloacele de transport. În zona de frontieră. controlul armelor de vânătoare. controlează documentele de trecere a persoanelor. un alt set de reguli privesc accesul. să descopere şi să împiedice acţiunile de contrabandă şi piraterie şi alte obligaţii de acest fel. accesul la bordul navelor. apele de frontieră şi spaţiul aerian adiacent acestora. aprovizionare şi adăpatul animalelor se stabileşte de către autorităţile administraţiei publice locale. 56 . controlul sanitar-uman. controlul şi întreţinerea semnelor de frontieră. regim care cuprinde totalitatea regulilor relative la frontiera de stat şi apele teritoriale. iar a culturilor înalte. În acest scop. Paza şi supravegherea frontierei de stat se exercită de către Comandamentul Naţional al Grănicerilor prin marile unităţi. bagajelor şi a altor bunuri. deschise traficului internaţional. între care menţionăm: împiedică trecerile ilegale peste frontieră. de la distanţa de 250 m către interior. cu autorităţile administraţiei publice locale. au în principal dreptul să controleze actele de identitate ale persoanelor. Dispoziţii amănunţite cuprinde Legea 56/1992 cu privire la efectuarea controlului pentru trecerea frontierei. să cerceteze suprafeţele de teren. Circulaţia persoanelor în zona de frontieră este permisă ziua până la fâşia de protecţie a frontierei. agrement. să oprească şi să controleze mijloacele de transport. Modul de folosire a apelor de frontieră pentru activităţi economice. navigaţie. autobuze. în exercitarea atribuţiilor de serviciu. pescuit. sunt stabilite reguli privind accesul persoanelor în fâşia de protecţie a frontierei. contrabandă şi orice încălcare a regulilor regimului juridic al frontierei de stat. sportiv. circulaţia şi alte activităţi în zona de frontieră. trecerea frontierei de către persoane. grănicerii. grănicerii au obligaţia să verifice respectarea regulilor regimului mării teritoriale şi apelor de frontieră. până la fâşia de protecţie a frontierei. În sfârşit. aeronave. veterinar şi fitosanitar. Alte activităţi: plantarea pomilor şi arbuştilor în zona de frontieră este permisă numai de la distanţa de 500 m de fâşia de protecţie a frontierei de stat către interior. precum şi controlul asupra diferitelor mijloace de transport. mijloacelor de transport şi bagajelor celor care au dreptul să treacă frontiera. Legea precizează că respectarea regimului juridic al frontierei de stat se asigură de Ministerul de Interne. precum şi la desfăşurarea diferitelor activităţi în zona de frontieră.mărfuri şi alte bunuri se face prin punctele de control pentru trecerea frontierei. Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin. cu acordul prealabil al unităţilor teritoriale de grăniceri. Acestea îndeplinesc o serie de atribuţii. căile de comunicaţie şi construcţiile izolate. controlul vamal al mărfurilor. spre a constata dacă acestea sunt înscrise în documentele de trecere a frontierei. accesul pentru efectuarea unor activităţi dincolo de fâşia de protecţie a frontierei de stat. Vânătoarea în zona frontierei este permisă cu aprobarea prealabilă a unităţii teritoriale de grăniceri şi se poate efectua numai ziua. prin Comandamentul Naţional al Grănicerilor şi prin Direcţia Generală a paşapoartelor şi a poliţiei de frontieră. asigură supravegherea. cu sau fără mijloace de transport numai pe drumurile publice. Accesul în zona de frontieră al cetăţenilor români şi al străinilor este permis în baza actelor de identitate. În marea teritorială şi apele de frontieră. automobile. tir şi a muniţiilor pentru acestea. în mod organizat. ale Ministerului Apărării Naţionale cu organele Ministerului Economiei şi Finanţelor. obiectivele construite la frontieră în comun cu statele vecine. unităţile şi subunităţile subordonate.

îndrumă sau călăuzeşte o altă persoană în scopul trecerii frauduloase a frontierei. Persoanelor care se deplasează sau desfăşoară diferite activităţi în zona de frontieră le este interzis. c) să deterioreze sau să distrugă semnele de frontieră. Între acestea. Problemele care se pun în legătură cu astfel de schimbări teritoriale legale se rezolvă în cadrul succesiunii statelor.3. Problema modificărilor teritoriale Orice modificări teritoriale în raporturile dintre state trebuie efectuate în conformitate cu dreptul internaţional. iar în America statele riverane prin legi interne au proclamat libertatea de navigaţie pe fluviul Amazon. Fluviile internaţionale Regimul juridic al fluviilor internaţionale Fluvii internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau în ocean. Congresul de la Viena (1815) a stabilit pentru prima oară anumite principii ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale europene. poliţiştilor sau lucrătorilor vamali. în scopul scoaterii din ţară a unor bunuri din patrimoniul cultural naţional sau de valoare deosebită. de asemenea. faptă care se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. transferul de teritorii de la un stat la altul. Modificări teritoriale pot interveni prin desprinderea unei părţi de teritoriu de la un stat în vederea formării unui stat nou. iar statul vinovat poartă răspunderea unor astfel de acte. d) să ilumineze teritoriul vecin. Din reglementările adoptate decurg următoarele reguli: a) fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul său. ca formă de exprimare (consultare) a voinţei populare este cunoscut plebiscitul. Sunt. Ocuparea sau dobândirea de teritorii prin folosirea forţei sunt ilicite. incriminate o serie de fapte noi cum sunt: fapta persoanei care racolează. Conferinţa de la Berlin (1885) a instituit libertatea de navigaţie pe fluviile Congo şi Niger. a produselor şi substanţelor radioactive. b) să tragă cu arma peste frontiera de stat. al traficării de arme. să filmeze sau să execute lucrări de pictură în limita fâşiei de protecţie a frontierei care să redea porţiuni din teritoriul satelor vecine. fiind obligat să restituie teritoriul statului şi poporului căruia îi aparţine de drept. reţinem că intrarea sau ieşirea din ţară prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. e) să fotografieze.Păşunatul animalelor este permis în timpul zilei până la fâşia de protecţie a frontierei. Legea 56/1992 cuprinde şi un capitol referitor la răspunderi şi sancţiuni. La Conferinţa de la Barcelona din 1921 au fost elaborate o convenţie şi un statut privind regimul căilor navigabile de interes internaţional. iar noaptea până la 500 m faţă de aceasta către interior. între altele: a) să treacă frontiera de stat fără documente legale. pe baza acordului care se încheie între statele interesate. 57 . fie că este vorba de fluviile care traversează teritoriul. pe baza acordului liber exprimat al statelor şi în interesul poporului căruia îi aparţine teritoriul respectiv. În acest sens. fie de cele care formează frontiera fluvială. de către persoane înarmate sau constituite în grup. materiale explozive sau radioactive. X. precum şi noţiunea de fluviu internaţional. formarea unor state noi prin fuziune sau dezmembrare. trecerea frauduloasă a frontierei de stat săvârşită: prin forţă sau prin atacarea grănicerilor.

de exemplu. Saint-Germain. acordul din 1963 dintre România şi Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic şi de navigaţie „Porţile de Fier I” şi cel din 1976 pentru „Porţile de Fier II”. a coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre. b) Navele de război ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe porţiunea de fluviu cuprinsă în graniţele proprii. e) statele riverane au obligaţi de a menţine fluviul în stare de navigaţie. prin braţul Sulina). pentru fluviile internaţionale. numai statele riverane. 17 58 . a fluviilor Niger şi Congo etc. Regimul juridic al Dunării Regimul de navigaţie al Dunării – fluviu navigabil pe o lungime de 2 588 km – este reglementat. Tratatul de la Paris din 1856 a stabilit. fără nici un fel de discriminare. iar afara acestora.b) în privinţa navigaţiei se aplică principiul libertăţii navigaţiei. sanitară şi poliţienească. Ulterior. f) în principiu. în 1921. iar cele ale statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor. pe care România urmează a o ratifica. producerea de energie electrică. pe fluviile internaţionale. fiind necesară autorizarea. d) în timp de pace. c) Stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre. Turcia. poliţia fluvială. precum şi supravegherea fluvială. Tratatul de la Versailles. În convenţie s-au statuat următoarele principii: a) Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii. reglementează navigaţia pe fluviile internaţionale fără vreun amestec din partea altor state. ca şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menţinerii Dunării în stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane. regimul extinzându-se numai asupra porţiunii navigabile a Dunării (de la Ulm la mare. se formează comisii internaţionale alcătuite din reprezentanţii ţărilor riverane pentru coordonarea activităţii acestor ţări în vederea asigurării libertăţii de navigaţie.). cum este. numai pe bază de înţelegere între statele interesate. Austria – un regim internaţional de navigaţie pe Dunăre şi a înfiinţat Comisia Europeană a Dunării. înfiinţând totodată Comisia Europeană a Dunării pentru Dunărea maritimă – de la vărsarea în mare până la Brăila – . pentru prima oară. cu ieşire la mare. Sediul Comisiei este la Budapesta. În 1993. Franţa. câte unul din fiecare stat. în prezent. În vederea aplicării convenţiei. pescuit (exemplu: Comisia Dunării. cu participarea marilor puteri europene (Anglia. supravegherea. În ce priveşte combaterea poluării a fost adoptată la Bucureşti în 1985 „Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărie şi protecţie a apelor fluviului contra poluării”. Neuilly şi Trianon instituiau aşa-zisul „regim internaţional” al Dunării de la Ulm până la mare. c) în virtutea suveranităţii. Rinului. statutul Dunării a fost stabilit prin Convenţia de la Paris din 1921. Navelor de război ale statelor neriverane le este interzisă navigaţia pe acest fluviu. navele militare. sau şi a utilizării acestor ape în alte scopuri decât navigaţia. navele comerciale ale tuturor ţărilor – în conformitatea cu reglementările convenţionale – se bucură de deplina libertate de navigaţie. au dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare. cele vamale şi de poliţie ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaţionale. s-a înfiinţat Comisia Dunării. prin Convenţia de la Belgrad din 18 august 1948. prin acordul lor. alcătuită din reprezentanţii statelor riverane. ca şi alte activităţi. s-a semnat o convenţie în domeniu. Prusia şi Sardinia) şi numai a unora dintre statele riverane – Rusia. controlul vamal şi sanitar se exercită de statul suveran riveran. Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane. navele comerciale şi mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate. pentru sectoarele altor state. şi Comisia Internaţională a Dunării pentru Dunărea fluvială – de la Brăila la Ulm. încheiată de statele riverane şi intrată la 11 mai 1949 în vigoare 17 .

atât în timp de pace cât şi de război. Tratatul din 1903. Când însă navigaţia pe un canal este de interes mondial. constituite în scopul de a spori posibilităţile de comunicaţie între zone maritime oceanice.4. Potrivit aceste Convenţii. Zona canalului este neutralizată. În 1956 guvernul egiptean au naţionalizat canalul. de asemenea.Începând din anul 1970 Comisia de Drept Internaţional a Adunării Generale a ONU lucrează la elaborarea unor reglementări privind „Utilizarea cursurilor de apă internaţionale în alte scopuri decât navigaţia”. neputând fi transformată în teatru de război şi nici supusă blocadei şi. fiind interzisă construirea de fortificaţii permanente. platforme. Regimul său juridic a fost stabilit prin Convenţia de la Constantinopol din 1888. cu respectarea suveranităţii teritoriale a statului riveran. În zona de sud a portului maritim Constanţa–Sud pot fi închiriate unor persoane fizice sau juridice străine. acel canal poate fi supus. prevedea cedarea unei zone de 5 mile de fiecare parte a canalului. precum şi celelalte reguli de întreţinere a canalului. de supraveghere fluvială sanitară şi vamală. fără discriminare. pentru activităţi portuare: dane. Un asemenea regim au Canalul de Suez. în condiţiile neutralizării şi 59 . sub jurisdicţia SUA. Pentru trecerea navelor prin canal şi pentru serviciile prestate se percep taxe. Canalul este deschis navelor comerciale şi militare ale tuturor statelor. al XIX-lea. în alte scopuri economice şi comerciale. face trecerea din Marea Mediterană în Marea Roşie şi Oceanul Indian. la irigaţii. pe teritoriul Egiptului. proprietatea şi administrarea canalului au aparţinut Companiei Universale. pe bază de egalitate. Până în 1956. Pe Canal se instituie dreptul de navigaţie pentru navele de transport de mărfuri şi călători ale tuturor statelor. de folosire a bazinelor şi instalaţiilor portuare de prevenire şi combatere a poluării. cât priveşte navigaţia. magazii. aceasta este reglementată de statul riveran. Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblul teritoriului. Canalul Dunăre – Marea Neagră Canalul Dunăre – Marea Neagră este un curs de apă navigabil situat în întregime pe teritoriul României şi. restabilindu-şi suveranitatea asupra lui şi asumându-şi obligaţia de a respecta libertatea de navigaţie conform Convenţie multilaterale de la Constantinopol din 1888. Canalul Panama Construit la sfârşitul sec. unui regim internaţional stabilit prin tratate. este demilitarizată. În cazul în care navigaţia prin canal este de interes local. Canalul de Suez Construit în sec. face legătura dintre Oceanul Atlantic şi Pacific. încheiat pe 99 de ani. Navele româneşti şi străine. Se are în vedere folosirea acestor ape pentru producerea energiei electrice. în 1901. între SUA si Panama în 1903. al XIX-lea. ca atare. Navigaţia era liberă prin Canal pentru navele tuturor statelor. Canalele maritime internaţionale Canalele maritime sunt căi artificiale. în condiţiile stabilite de legislaţia ţării noastre. regim ce se caracterizează prin libertatea de navigaţie pentru vasele tuturor statelor. utilaje şi instalaţii. X. în timp de pace şi de război. se află sub suveranitatea şi jurisdicţia exclusivă a statului român. la trecerea prin canal sunt obligate să respecte regulile de navigaţie. regimul său de navigaţie fiind stabilit prin convenţii bilaterale încheiate între Anglia şi SUA. Canalul Panama şi Canalul Kiel.

presupune colaborarea internaţională bi şi multilaterală în vederea reglementării navigaţiei şi transporturilor civile internaţionale. Lupta poporului panamez pentru restituirea către statul Panama a teritoriului concesionat SUA şi negocierile începute încă din 1964. dimpotrivă. că limita între cele două spaţii s-ar situa la 100-110 km deasupra nivelului mării. determinarea regimului de zbor. Canalul Kiel Acesta uneşte Marea Nordului cu Marea Baltică. desfăşurarea activităţii comerciale naţionale şi internaţionale. Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului său aerian a fost stabilit prin Convenţia de la Paris din 1919 privind navigaţia aeriană şi reafirmat de convenţia adoptată la conferinţa de la Chicago. În virtutea suveranităţii asupra spaţiului aerian. Canalul are un regim de liberă navigaţie pentru navele tuturor statelor pe bază de egalitate. Noul Tratat prevede suveranitatea Republicii Panama asupra Canalului. răspunderea primordială pentru apărarea militară a Canalului” etc. În 1936. emiţând un regulament pentru utilizarea Canalului care limita libertatea de navigaţie numai la navele comerciale străine. precum şi prin alte tratate multilaterale. spaţiul aerian supus suveranităţii naţionale. Cât priveşte conducerea şi administrarea Canalului. transformând „zona” într-o bază militară americană. au dus. în 1977. ca de exemplu „reglementarea tranzitului.5. SUA au încălcat această obligaţie. X. la încheierea unui nou Tratat. marea liberă). Germania a denunţat tratatul. garantând totodată SUA drepturi speciale în zonă. faţă de spaţiul extraatmosferic – nesupus suveranităţii nici unui stat – dar se consideră. statul are dreptul de a reglementa prin legislaţia sa naţională toate problemele ce ţin de atributele sale suverane şi anume: stabilirea măsurilor de garantare a securităţii (putând crea zone aeriene interzise). Spaţiul aerian Regimul juridic al spaţiului aerian Sub aspect juridic.demilitarizării „zonei canalului”. distingem spaţiul supus suveranităţii naţionale a statului deasupra căruia se află şi restului spaţiului care se găseşte deasupra diferitelor zone maritime (zona economică exclusivă. intrat în vigoare în 1979. la care România este parte din 1965. exercitarea jurisdicţiei sale exclusive în spaţiul său aerian şi soluţionarea oricăror probleme ce privesc spaţiul său aerian. de regulă. asupra aviaţiei civile internaţionale. şi Arctica. fiind situat pe teritoriul german. În dimensiune verticală. Colaborarea internaţională Suveranitatea statului asupra spaţiului aerian nu exclude ci. amenajarea Canalului. Antarctica. din 1944. 1 al Convenţiei din 1944. fiecare stat are „suveranitate completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său”. până în prezent. în lipsa unei reglementări convenţionale. nu a fost. tratatul prevede ca acesta să rămână sub administraţie mixtă panameză-americană până în decembrie 1999. delimitat pe bază de tratat internaţional. După 1945. în dimensiunea orizontală. Conform art. care are regimul juridic instituit pentru zonele şi teritoriile respective. ca şi prin legi internaţionale. 60 . Tratatul de la Versailles din 1918 a stabilit un regim de liberă navigaţie pe acest Canal. când va expira valabilitatea tratatului din 1977 şi când statul panamez va dobândi în exclusivitate suveranitatea asupra Canalului.

Aeronavele angajate în astfel de servicii neregulate au dreptul de a pătrunde. privind transportul aerian de pasageri şi mărfuri între statele părţi şi dincolo de teritoriile lor. Cabotajul. orarelor şi rutelor care se stabilesc prin acorduri bilaterale. de alimentare) pentru serviciile regulate. referitoare la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor. prin Legea nr. evitarea discriminărilor şi înfăptuirea pe baze echitabile a transportului aerian. dezvoltarea ordonată şi sigură a aviaţiei civile internaţionale. 18 61 . beneficiind de regularitatea programelor. chestiuni umanitare. îmbunătăţirea securităţii zborului în aviaţia civilă internaţională. ipotecă şi orice drept similar asupra aeronavei. Convenţia de la Haga din 1970 pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave a cărei sferă de aplicare este limitată la „aeronavele în zbor”.). 7 din Convenţie). 5). frecvenţelor. ci acesta este reglementat prin acorduri bilaterale care corespund mai bine unor situaţii concrete diferite 18 . determinat de probleme comune (turism. Este. dreptul de a dobândi proprietatea prin cumpărare. dreptul de a utiliza aeronava. între altele. fără o autorizaţie prealabilă. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor şi mărfurilor în transportul aerian este reglementată prin Convenţia de la Varşovia din 1929 (cu modificările ulterioare.În această privinţă. alte trei libertăţi referitoare la drepturi reciproce de trafic comercial. 6) şi „servicii aeriene neregulate” (art. Convenţia de la Montreal din 1971 pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii România a încheiat un număr de peste 60 de acorduri bilaterale pentru înfăptuirea serviciilor aeriene civile internaţionale. Cel de-al doilea acord stipulează pe lângă primele două libertăţi. În vederea dezvoltării cooperării satelor. 43-67) a fost creată şi Organizaţia Aviaţie Civile Internaţionale (OACI). la 10 iulie 1948. în principal. La acest acord au devenit părţi un număr mic de state ceea ce arată că statele nu sunt gata să practice pe baze multilaterale comerţul în transportul aerian. sub rezerva dreptului statului survolat de a cere o aterizare. în exclusivitate. Primele se desfăşoară pe baza autorizării prealabile a statului survolat. reuniuni ştiinţifice etc. cu state de pe toate continentele. 201 din 2 august 1994) a aderat la Convenţia privind recunoaşterea internaţională a drepturilor asupra aeronavelor. Primul acord prevede acordarea reciprocă între statele contractante a dreptului de survol (tranzit) şi a dreptului de escală necomercială (cu caracter tehnic. reţeaua de rute aeriene pe care companiile noastre operează nu numai că s-a extins. Pentru asigurarea securităţii zborurilor în aviaţia civilă internaţională au fost încheiate următoarele convenţii internaţionale: Convenţia de la Tokyo din 1963. îndeosebi Protocolul de la Haga din 1955). 64 din 13 iulie 1994 (M. la Conferinţa de la Chicago au fost adoptate două acorduri multilaterale şi anume: a) Acordul cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaţionale („acordul celor două libertăţi”). mărfuri şi poştă). adică navigaţia aeriană civilă între puncte situate pe teritoriul aceluiaşi stat. statului respectiv (art. vorba de: dreptul de proprietate. este rezervat. semnată la Geneva. 19 Parlamentul României. Prin Convenţia din 1944 (art. Of. b) Acordul cu privire la transportul aerian internaţional („acordul celor cinci libertăţi ale aerului”). în problemele navigaţiei aeriene civile (transport de persoane. iar răspunderea pentru prejudiciile cauzate la sol este guvernată de prevederile Convenţiei de la Roma din 1951 (cu modificările ulterioare) 19 . dar a devenit şi mai densă. instituţie specializată a ONU. iar cele din categoria a doua au un caracter ocazional. nr. respectarea drepturilor statelor părţi. aeronavele româneşti dobândind drepturi comerciale în tot mai multe puncte din structura rutelor. de a-l traversa în tranzit fără escală şi de a face escale necomerciale. care are ca scopuri. pe teritoriul oricărui stat contractant. convenţia din 1944 face distincţie între „servicii aeriene internaţionale regulate” (art.

demilitarizarea poate cuprinde o parte din teritoriu. 20 62 . ce de exemplu. a instalaţiilor şi serviciilor la sol. cu excepţia celor necesare păstrării ordinii. zona economică exclusivă).aviaţiei civile 20 . Această convenţie a fost completată prin protocolul adiţional din februarie 1988 de la Montreal.7. neutralizare şi denuclearizare. precum şi garanţii pentru respectarea regimului juridic al zonei. spaţii maritime cu regim special (platoul continental şi. denuclearizate. neutralizate. precum şi staţionarea de trupe din partea oricărui stat. parţială. pe teritorii aflate sub suveranitatea lor sau situate dincolo de suveranitatea naţională. care extinde sfera incriminării şi la alte acte. Unele dintre aceste zone cuprind spaţii terestre. De asemenea. altele cuprind spaţii situate dincolo de jurisdicţia naţională. sau poate cuprinde o regiune geografică ori spaţii situate dincolo de jurisdicţia naţională a statelor. maritime şi aeriene aflate sub suveranitatea statelor. X. deplină. existenţa armamentelor şi instalaţiilor militare. Demilitarizarea unor zone este cunoscută încă din secolul al XVII–XVIII-lea. Zone demilitarizate Regimul de demilitarizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone. Tratatul pentru demilitarizarea zonei cuprinde prevederi de delimitare a sferei de aplicare a tratatului şi stipulează drepturile şi obligaţiile precise ale statelor interesate. Dacă zonele demilitarizate şi neutralizate sunt cunoscute mai demult.6. X. prin tratatul de la Utrecht din 1713. Astfel. Din punct de vedere al conţinutului. raportat la potenţialul militar. odată cu posibilităţile folosirii energiei nucleare în scopuri militare. de obicei în zonele de frontieră sau se poate extinde la părţi mai mari ale teritoriului. prin convenţii sau tratate. tipurilor de armament şi înlăturarea tuturor forţelor armate. Sub aspect teritorial. având caracter internaţional (marea liberă. Franţa s-a obligat să distrugă toate fortificaţiile din regiunea Dunkerque şi să nu mai ridice alte construcţii cu caracter militar în acea regiune. unele zone cu regimuri juridice speciale de demilitarizare. b) limitată. total sau parţial. Zone demilitarizate. ori chiar la întreg teritoriul de stat. Zone de regimuri juridice internaţionale speciale În practica relaţiilor dintre ele. comunicare de informaţii false etc. spaţiul aerian liber). măsuri de supraveghere şi control. au fost instituite şi zone denuclearizate. acte care cauzează rănirea sau decesul persoanei respective. atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a tuturor fortificaţiilor. zona teritoriilor submarine. în cazul când se permite menţinerea unor anumite fortificaţii sau forţe armate reduse. precum şi Antarctica şi spaţiul extraatmosferic care au regimuri juridice internaţionale determinate prin tratate speciale încheiate între state. statele au creat. demilitarizarea poate fi: a) totală. deteriorarea sau distrugerea aeronavei în zbor. într-o anumită măsură. Prin Convenţia de la Paris din 1856. precum şi ctele de distrugere sau deteriorare gravă a facilităţilor unui aeroport care deserveşte aviaţia civilă internaţională sau a unei aeronave care nu este în serviciu. statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi şi obligaţii de natură a interzice. Rusia a fost obligată să demilitarizeze malurile Mării Negre. prin care sunt incriminate noi acte de violenţă şi anume cele îndreptate împotriva unei persoane pe un aeroport care serveşte aviaţia civilă internaţională.

statele respective au obligaţia de a nu produce. respectiv. achiziţiona. demilitarizarea unei zone. Tratatul din 1967 şi Acordul cu privire la Lună din 1979). regimul de zonă denuclearizată a fost instituit urmându-se. atât în timp de pace. Neutralizarea permanentă este prevăzută în cazul canalelor şi strâmtorilor maritime cu regim internaţional. de regulă. care cuprind fie teritoriul mai multor state. precum şi de a evita sau restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni. Tratatul de la Washington 1959 şi.temporară – numai în timpul unui conflict armat. 14-15).tratatul de la Versailles din 1919 a obligat Germania să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului. Astfel. Neutralizarea poate fi: . în temeiul acestui regim. prin Tratatul din 25 octombrie 1906. demilitarizarea parţială a Sardiniei şi Siciliei etc. şi obligaţia de neutralizare. fie chiar continente întregi şi. 63 .permanentă. au fost neutralizate unele porţiuni ale frontierei dintre Elveţia şi Franţa. de regulă. iar celelalte state au datoria de a nu amplasa ori introduce în orice fel. Un caz de neutralizare temporară îl oferă prevederile Convenţiei de la Geneva din 1949 privind crearea unor zone de protecţie pentru populaţia civilă în timp de război (art. prin tratatul încheiat de Finlanda cu URSS în 1940 şi prin tratatele de pace din 1947. experimenta sau folosi arme nucleare în zona respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa această zonă cu asemenea arme. Un exemplu de neutralizare şi demilitarizare în acelaşi timp. Zone denuclearizate Zonele denuclearizate sau zone spaţiale fără arme nucleare reprezintă o instituţie relativ nouă a dreptului internaţional. printr-un tratat din 1920 la care URSS a aderat în 1935.includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate care stabilesc regim juridic general al unor teritorii sau spaţii (Antarctica. teritoriu finlandez). . Un astfel de regim juridic internaţional se instituie prin tratate internaţionale. dintre Suedia şi Norvegia. relevând preocuparea statelor de a menţine asemenea zone libere de arme nucleare. precum şi o porţiune de teritoriu lată de 50 km de-a lungul malului drept. două căi: . există însă şi cazuri când ele au fost instituite separat pentru anumite teritorii. Zone neutralizate Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone. statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat de natură a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe acel teritoriu sau de a-l transforma într-o bază militară ori în teatru de război. prin Actul final al Congresului de la Viena din 1815. Regimul zonelor fără arme nucleare (zone denuclearizate) este aplicabil unor spaţii mai întinse. în principal. Dacă de-a lungul timpului neutralizarea a însoţit. spaţiul extraatmosferic. Statutul de demilitarizare cuprinde. deţine. s-a hotărât demilitarizarea totală a Germaniei. în practica statelor. cât şi pe timp de război. Până în prezent. utiliza sau experimenta arme nucleare. l-a constituit zona de frontieră (pe un teritoriu de circa 25 km în interiorul fiecărui stat). Insulele Spitzberg şi Urşilor. Prin acordul de la Postdam din 1945. Au fost demilitarizate total o serie de insule (Aaland. iar Tratatele cu Franţa şi Iugoslavia. ceea ce înseamnă că zona respectivă nu va fi transformată în teatru de război.

să nu achiziţioneze. amplasa sau stoca arme nucleare în zonă şi. 14 februarie 1967.obligaţia de a nu instala. fie indirect. fabricarea sau achiziţionarea de arme nucleare. din acest angajament rezultând.. iar participarea la zonă să se facă pe bază voluntară.iniţiativa pentru crearea unei zone libere de arme nucleare trebuie să emane de la statele din cadrul regiunii interesate. şi stocarea de arme nucleare aflate sub controlul statelor din afara zonei. statutul de zonă denuclearizată reclamă instituirea unui sistem internaţional de control şi supraveghere care să se realizeze atât de către organismul special creat prin tratatul în cauză.să interzică şi să prevină experimentarea. Statele incluse în zona denuclearizată au dreptul de a folosi energia nucleară în scopuri paşnice în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară.obligaţia de a nu folosi sau ameninţa cu folosirea armelor nucleare împotriva statelor din zonă. dacă este cazul. .obligaţii privind stabilirea unor zone libere de arme nucleare pot fi asumate atât de grupuri mari de state. . amplasarea. statutul de zonă denuclearizată. . Denuclearizarea se înfăţişează ca o demilitarizare şi neutralizare raportată la un anumit tip de arme şi anume cele nucleare. care declară Pacificul de Sud zonă denuclearizată). să le retragă. instalarea. . . cât şi prin aplicarea de către Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) a 64 . privind interzicerea armelor nucleare în America Latină şi Tratatul de la Raratonga din august 1985.să nu admită transportul şi tranzitul armelor nucleare prin zonă. b) principii aplicabile statelor din zonă: Statele care fac parte din zona denuclearizată vor trebui să-şi asume următoarele obligaţii: .să nu experimenteze. cât şi de grupuri mai restrânse. să nu posede sau să primească sub orice formă arme nucleare. .dacă posedă baze militare în zonă să dea asigurări şi să probeze că acestea nu conţin arme nucleare. să nu dezvolte şi să nu producă arme nucleare fie direct. . Practica de până acum şi propunerile formulate în domeniul zonelor denuclearizate permit să se formuleze unele principii în materie şi anume: a) principii privind zona: .aranjamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să fie de aşa natură încât să asigure că acestea vor rămâne efectiv libere de arme nucleare. până la limita de 12 mile marine de ţărm a armelor menţionate) sau a unor tratate privind crearea de zone denuclearizate (Tratatul de la Tiatelolco. în esenţă: . c) principii aplicabile altor state: Statele posesoare de arme nucleare din afara zonei trebuie să se angajeze să respecte şi să garanteze acesteia. ceea ce a făcut ca aceasta să fie denumită de anumiţi autori şi ca o „demilitarizare nucleară”. .de a nu furniza statelor din zonă nici un fel de ajutor pentru dezvoltarea.încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă (Tratatul din 1971 pentru interzicerea instalării sau amplasării pe solul şi subsolul mărilor şi oceanelor. Totodată.

inclusiv cele din zonă. Asemenea criterii geografice şi naturale nu au fost reţinute în ceea ce priveşte Arctica. Franţa. meridianele care trec prin extremităţile de est şi de vest ale coastei. America de Sud. Canada şi SUA. tratatul stipulează schimbul de informaţii. a gheţurilor în derivă şi a dispariţiei vegetaţiei. 21 65 . 394 din 11 octombrie 1972. România a devenit parte la tratatul asupra Antarcticii în anul 1971. totodată.8. o zonă cu statut de totală demilitarizare. libertatea cercetărilor ştiinţifice şi colaborarea statelor în acest domeniu. B. Belgia. neutralizare şi denuclearizare. Australia. Lakhtin. Noua Zeelandă şi Australia. Uniunea Sud–Africană. cum ar fi: crearea de baze militare şi de fortificaţii. Antarctica are un regim juridic internaţional stabilit prin Tratatul de la Washington din 1 decembrie 1959 22 . Prevederile tratatului nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială în Antarctica. URSS. Tratatul stipulează folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri paşnice şi el prevede că: „Sunt interzise orice măsuri cu caracter militar. Norvegia. X. Danemarca. Prin Tratatul cu privire la Antarctica s-a instituit. iar cea a Rusiei la nivelul anului 1975 – şi îmbunătăţirea relaţiilor americano-ruse. Norvegia. nr. În ceea ce priveşte colaborarea statelor. Această teorie a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul V. Teritoriile astfel delimitate. Noua Zeelandă. devenite părţi originare ale tratatului încheiat: Argentina. În condiţiile în care s-au realizat unele progrese în ce priveşte reducerea arsenalelor nucleare ale SUA şi fostei URSS conform acordurilor START-I (iunie 1991) şi mai ales STARTII. căreia i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de atracţie. 22 Conferinţa de la Washington a fost convocată în cadrul Anului Geofizic Internaţional în Antarctica. Marea Britanie. inclusiv interzicerea eliminării în zonă a deşeurilor radioactive (art. de personal ştiinţific între expediţiile statelor. în general. ca vârf Polul Nord şi ca laturi. ratificat de România prin Decretul nr. Zonele Polare Regimul juridic al Arcticii Arctica (Polul Nord) este alcătuită din 2/3 apă. Pentru delimitarea zonelor polare. 123 din 8 noiembrie 1972. 5). precum şi între staţiile create de ele în Antarctica şi schimbul de date şi rezultate cu privire la observaţiile ştiinţifice. aparţin următoarelor state: Comunitatea Statelor Independente. a fost propusă linia geografică şi astronomică a cercurilor polare. parafat pe data de 3 ianuarie 1993. (cu o suprafaţă de 14 000 000 km2) este situată între Africa de Sud. precum şi experimentarea oricăror tipuri de arme” (art. SUA. statele care au coaste la Oceanul Îngheţat de Nord sunt suverane tuturor pământurilor – ocupate sau nu – cuprinse într-un triunghi ca bază coasta.garanţiilor asupra tuturor activităţilor nucleare. 1). s-ar putea aprecia că însemnătatea zonelor denuclearizate tinde să se reducă. Potrivit acestei teorii. Vezi Acordul încheiat de România cu Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică referitor la aplicarea garanţiilor în cadrul tratatului cu privire la neproliferarea armelor nucleare. pentru prima oară în practica internaţională. efectuarea de manevre militare. menit a asigura şi garanta caracterul lor paşnic 21 . cu participarea a 12 state. Tratatul prevede. Regim juridic al Antarcticii Antarctica. Chile. Japonia. Of. Alături de demilitarizarea şi neutralizarea Antarcticii. tratatul mai stabileşte şi denuclearizarea acesteia. în baza căruia capacitatea nucleară a SUA se prevede a fi redusă la nivelul anilor 1960.

10. Convenţia prevede principii. Obiectivul convenţiei fiind interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor Antarcticii sau ar afecta climatul la nivel global sau regional. mai ales cu privire la protecţia mediului şi la regimul resurselor minerale din zonă. Încă la începutul erei spaţiale s-a ajuns la concluzia că.Atâta timp însă. s-a creat un sistem de control şi inspecţie reciprocă terestră şi aeriană. acest forum mondial lansează teza potrivit căreia elaborarea unei convenţii care să stabilească o rezervaţie naturală sau un parc mondial în Antarctica şi ecosistemele sale asociate trebuie negociată cu participarea întregii comunităţi internaţionale.Spaţiul extraatmosferic şi Dreptul Spaţial. Anul 1957. instrument care menţine. În vederea respectării tratatului. Tot aceste state. Totodată. statele nu pot dispune de o libertate absolută de acţiune sau neîngrădită în spaţiul cosmic şi că acesta nu poate fi supus suveranităţii naţionale. cadrul juridic instituit de tratatul din 1959. Adunarea Generală cheamă toate statele să ia măsuri pentru a se asigura că activităţile în Antarctica se înfăptuiesc în scopuri de cercetare ştiinţifică paşnică şi că toate asemenea activităţi sunt menite a contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. socotit ca an de referinţă al începutului exploatării spaţiului cosmic. în iunie 1988 a fost adoptată Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din Antarctica 23 . pentru a reglementa regimul juridic al spaţiului cosmic şi al activităţilor spaţiale. De la încheierea tratatului şi până în prezent. În octombrie 1991 statele părţi la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă. 23 Convenţia adoptată la Wellington este deschisă tuturor statelor părţi la Tratatul cu privire la Antarctica. a marcat necesitatea elaborării unor principii şi norme juridice. activitatea statelor a generat însă o serie de probleme juridice. precum şi crearea unor organisme care să evalueze impactul posibil al activităţilor legate de resursele minerale asupra mediului din Antarctica în scopul de a determina acceptabilitatea unor astfel de activităţi. reuniuni consultative pentru a examina problemele cercetării ştiinţifice şi ale cooperării internaţionale în Antarctica. între altele. În ceea ce priveşte în special această ultimă problemă. De altfel. protocol care. problema Antarcticii figurează din anul 1983 pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU (6 decembrie 1991). interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani. cât priveşte chestiunea unor pretenţii sau drepturi. X. la protecţia mediului în Antarctica şi că sunt în interesul şi beneficiul întregii omeniri. ale respectării regimului juridic internaţional al zonei. de a guverna desfăşurarea activităţilor şi de a se asigura că acestea se înfăptuiesc în conformitate cu prevederile convenţiei. cât acest tratat este în vigoare. prin lansarea primului satelit la 4 octombrie. iar activitatea desfăşurată în baza tratatului nu constituie temei de afirmare sau contestare a revendicărilor proclamate anterior tratatului. Activitatea statelor trebuie supusă unor principii şi norme juridice de drept internaţional şi libertăţii de utilizare în scopuri paşnice cu participarea tuturor statelor pe bază de egalitate în drepturi şi în interesul întregii omeniri. periodic. 66 . convoacă. nici un stat nu are dreptul de a emite noi pretenţii asupra Antarcticii. reguli. efectuate prin observatori desemnaţi dintre reprezentanţii celor 12 state părţi originare la tratat.

reîntoarcerea astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic. create de către state. avem deja organisme speciale create în cadrul ONU şi în afara acestei organizaţii pentru utilizarea în scopuri paşnice a spaţiului extraatmosferic. în scopuri exclusiv paşnice şi în interesul întregii omeniri.Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic. consecinţele juridice ale acestei utilizări. . care constituie cadrul juridic general.Acordul cu privire la salvarea astronauţilor. După adoptarea tratatului spaţial (1967). Astfel. Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluţia nr. Pornind de la un număr de 18 state. inclusiv pentru Lună şi celelalte corpuri cereşti. Ceea ce este însă foarte clar este faptul că acest spaţiu. iar în 1962 acest comitet creează două subcomitete: juridic şi tehnico-ştiinţific 24 . 18 decembrie 25 1979 . 25 România este parte la toate aceste tratate. până în 1963. dar până în prezent.Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic. ale cărei prevederi au constituit nucleul de bază al tratatului spaţial din 1967. în 1963. situat dincolo de jurisdicţia naţională a statelor. inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti. atât în privinţa spaţiului extraatmosferic cât şi în privinţa spaţiului aerian. cu excepţia tratatului referitor la Lună. Din 1958. în vederea reglementării relaţiilor dintre ele (ca şi dintre organizaţii internaţionale). avem un drept internaţional spaţial. 29 martie 1972. Evident că. . .Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic. nu a fost delimitat faţă de spaţiul aerian. este membră în Comitetul pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic din anul 1959. În baza prevederilor instrumentelor juridice menţionate. o serie de alte rezoluţii ale Adunării Generale a ONU au dus la cristalizarea unor reguli şi principii în materie. maritim. 24 67 . a altor documente internaţionale. Linia de demarcaţie între cele două medii – aerian şi spaţial – trebuie stabilită însă în aşa fel încât să se asigure atât suveranitatea şi interesele naţionale ale statelor. 1962 privind „principiile juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic”. mai exact. din 22 aprilie 1968. dreptul de trecere al obiectelor spaţiale prin spaţiul aerian al altor state). din 27 ianuarie 1967. care iau naştere ca urmare a explorării şi folosirii spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti. şi în dreptul spaţial acţionează cutuma ca izvor de drept (ex. 14 februarie 1975.În anul 1958 Adunarea Generală a ONU creează un comitet special ad-hoc pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic. pe baza acordului de voinţă. terestru. principii juridice. activităţile lor în ce priveşte explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic. . România. care în 1959 devine permanent. Aceste izvoare juridice formale sunt: . Apare astfel şi se consolidează dreptul internaţional spaţial al cărui obiect de reglementare îl constituie determinarea unui anumit regim juridic pentru spaţiul extraatmosferic. acest spaţiu nu a fost definit sau. nu poate fi supus suveranităţii naţionale a nici unui stat şi că trebuie să servească intereselor tuturor statelor. au urmat o serie de alte tratate ce constituie principalele izvoare ale dreptului spaţial. dreptul spaţial poate fi definit ca un ansamblu de norme. cât şi desfăşurarea activităţilor spaţiale.Acordul asupra activităţii statelor pe Lună şi celelalte corpuri cereşti. Prin urmare. acest comitet a ajuns în prezent să aibă 53 de state membre. când Adunarea Generală a ONU a adoptat prima rezoluţie intitulată „Problema utilizării spaţiului extraatmosferic în scopuri paşnice”.

legea străină nu produce efecte faţă de cea română. Prin naştere cetăţenia se poate dobândi fie urmând principiul „dreptului sângelui” (jus sanguinis). Există şi cazuri în care cetăţenia poate căpăta relevanţă în cadrul dreptului internaţional şi anume în cazul exercitării dreptului de protecţie diplomatică. Reglementări detaliate sunt cuprinse în Legea nr. În unele state. 5) cetăţenia română se dobândeşte. aceste ultime cazuri fiind consecinţa aplicării de către o serie de state a unor principii şi moduri diferite de dobândire şi pierdere a cetăţeniei. cunoaşterea limbii naţionale. precum şi în cazurile de dublă cetăţenie şi apatridie. fie pe cel al dreptului solului (jus soli) potrivit căruia copilul capătă cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut. conform legii noastre o constituie copilul găsit pe teritoriul statului român care este cetăţean român. în alte ţări ca de exemplu. chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român. Astfel de cerinţe sunt prevăzute şi de legea română din 1991 relativă la cetăţenie. publicată în Monitorul Oficial nr. modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. 26 68 . îndeplinirea unui serviciu guvernamental precum şi cerinţa de a dispune de mijloace de existenţă. Populaţia în dreptul international XI. În această ultimă situaţie. b) s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română. Problemele referitoare la cetăţenie intră în competenţa internă a statului. sunt de natură a face ca legile statului referitoare la cetăţenie să fie în concordanţă cu principiile şi normele dreptului internaţional. potrivit art. Filipine. Potrivit Constituţiei României din 1991 (art. 21 din 1 martie 1991 privind cetăţenia română. Ca atare. Principii şi moduri de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei Cetăţenia se dobândeşte prin naştere şi prin naturalizare. copiii care: a) s-au născut pe teritoriul statului român. Excepţie de la principiul jus sanguinis. 21/1991 se aplică principiul „jus sanguinis” conform căruia copii născuţi pe teritoriul României. drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti ale unei persoane.1 Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional Cetăţenia exprimă apartenenţa unei persoane la un anumit stat. buna moralitate. Suedia. Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare are loc la cererea persoanei interesate şi pe baza deciziei autorităţilor competente ale statului solicitant 27 . din părinţi cetăţeni români. 27 Art. se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. Astfel de implicaţii internaţionale ca şi altele. Paraguay se aplică „Dreptul solului”. dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. se precizează totodată că „cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere”. De asemenea sunt cetăţeni români. indiferent de cetăţenia părinţilor. Japonia. 12 din Legea cetăţeniei române (1991) prevede că acordarea cetăţeniei române atât la cerere cât şi în cazul repatrierii se face la propunerea ministerului justiţiei prin hotărâre a Guvernului care se publică în Monitorul Oficial. care folosesc un „sistem mixt” rezultat din aplicarea celor două principii menţionate. ca de pildă Franţa. copilul dobândeşte prin naştere cetăţenia părinţilor.XI. 44 din martie 1991. În ţara noastră. Legislaţiile naţionale prevăd o serie de condiţii pentru acordarea cetăţeniei la cererea persoanei. statutul prin legea sa internă determină legătura de cetăţenie. Există state. precum şi consecinţele care decurg din aceasta 26 . copilul având cetăţenia părinţilor. Argentina. sunt cetăţeni români. ca Anglia şi SUA. Dintre astfel de condiţii menţionăm: reşedinţa solicitantului pe o perioadă de timp (între 3 şi 10 ani) pe teritoriul statului respectiv (unele excepţii de la această cerinţă sunt prevăzute de lege). 5 din Legea nr. putându-se înregistra situaţii de dublă cetăţenie. Printr-o asemenea prevedere se evită eventualele cazuri de apatridie.

care are competenţa să încuviinţeze înfierea va decide asupra cetăţeniei minorului. că nici încheierea. legislaţiile naţionale din foarte multe state au consacrat însă principiul liberului consimţământ al femeii căsătorite cu un străin de a opta pentru menţinerea cetăţeniei sale sau de a lua cetăţenia soţului. aceste persoane pot opta pentru cetăţenia unuia din cele două state sau dobândesc automat cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-au transferat. Potrivit legii române în cazul în care numai unul dintre înfietori este cetăţean român. fie a noului stat. dobândirea de către copil a cetăţeniei adoptorului. nici desfacerea căsătoriei între cetăţenii unui stat parte şi străini. nici schimbarea cetăţeniei soţului în timpul căsătoriei nu pot ipso facto să aibă efecte asupra cetăţeniei femeii: dobândirea cetăţeniei străine sau renunţarea la cetăţenia sa de către un cetăţean al statului parte nu împiedică soţia persoanei respective să-şi păstreze cetăţenia. pe baza unor tratate produce consecinţe cu privire la cetăţenia persoanelor strămutate. O astfel de regulă şi-a găsit expresia în tratatele de pace din 1919-1920 şi 1947 ca şi în alte tratate internaţionale. Pierderea cetăţeniei poate să aibă loc tot în condiţiile prevăzute de legea internă şi anume prin: renunţarea la cerere potrivit unei proceduri determinate (renunţare voluntară). Înfierea unui copil fără cetăţenie sau cu cetăţenie străină atrage după sine. cetăţenia copilului este aceea a statului pe al cărui teritoriu locuieşte. când naturalizarea a fost obţinută prin 69 . ci aceasta rămânea o clauză convenţională prevăzută doar în unele tratate. instanţa judecătorească. Subliniem că în anul 1957. ţinând seama de interesele acestuia. După adoptarea Cartei ONU. Dacă în statul celui care adoptă sau a adoptatului nu se recunoaşte înfierea. de obicei. De asemenea. fenomen pe care unii autori l-au numit „neutralizare colectivă” sau „în bloc”. Dreptul internaţional contemporan prevede dreptul de opţiune ca o regulă generală şi obligatorie. străina căsătorită cu cetăţeanul unui stat parte poate să dobândească la cerere cetăţenia soţului prin procedura naturalizării. Adunarea Generală la ONU a adoptat Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite. decurgând din dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta. ceea ce era expresia statutului de inegalitate a femeii faţă de bărbat. a altor documente privind drepturile omului şi mai ales a unor documente ONU referitoare la înlăturarea discriminărilor faţă de femei. Problema dobândirii cetăţeniei se pune în situaţiile în care are loc fie un transfer de teritoriu. fie de populaţie de la un stat la altul. Cetăţenia poate fin dobândită şi prin înfiere. Odată cu trecerea unui teritoriu de la un stat la altul. În baza tratatului. Când intervine un transfer de teritoriu. retragerea cetăţeniei în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti cu caracter de sancţiune pentru conduita cauzatoare de prejudicii intereselor statului său. cetăţenia înfiatului minor va fi hotărâtă de comun acord de către înfietori. Legislaţia tradiţională a unor state în trecut consacra obligaţia femeii care se căsătorea cu un străin să adopte cetăţenia soţului. În situaţia în care înfietorii nu cad de acord. persoanele care locuiesc pe teritoriul respectiv au dreptul de a opta în sensul manifestării de voinţă privind alegerea unei cetăţenii şi anume fie a statului căruia i-a aparţinut teritoriul. între altele. Opţiunea pentru cetăţenia unui stat impune de obicei persoanei respective stabilirea domiciliului în statul al cărui cetăţean este. populaţia respectivă dobândea automat cetăţenia statului dobânditor.Un aspect al naturalizării îl constituie şi dobândirea cetăţeniei unei persoane prin căsătoria cu un străin. convenţie iniţiată încă din 1949 de Comisia pentru situaţia femeii din cadrul Consiliului Economic şi Social. transferul de populaţie dintr-un stat în altul. Pentru copilul care a împlinit 14 ani este necesar consimţământul lui. Convenţia prevede. În vechiul drept internaţional nu era consacrată opţiunea.

Pierderea cetăţeniei poate să intervină şi în legătură cu dobândirea unei alte cetăţenii. Astfel de consecinţe generează situaţiile de: a) bipatridie şi b) apatridie. o nouă cetăţenie nu pierde concomitent vechea sa cetăţenie. căsătorie etc. Comisia de drept internaţional a ONU a luat în dezbatere două proiecte de convenţii asupra limitării şi respectiv eliminării dublei cetăţenii în viitor. ca şi copilul găsit pe teritoriul său. pe două căi: în situaţia dobândirii cetăţeniei prin naştere şi în cea a naturalizării. Bulgaria. Dar. pe teritoriul unui stat care aplică regula jus sanguinis (exemplu: Franţa. Art. sunt supuşi jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia se află. pentru a rezolva problema bipatridiei.). se poate întâlni şi situaţia de pluricetăţenie. 28 70 .) are loc numai dacă persoana respectivă capătă altă cetăţenie. pe teritoriul altui stat a cărui legislaţie consacră principiul jus soli.pierderea cetăţeniei unei persoane în caz de schimbare a statului său (prin înfiere. cum sunt: . atunci când o persoană are mai multe cetăţenii. prin căsătorie. b) apatridia este situaţia unei persoane care nu are cetăţenia nici unui stat. care beneficiază de protecţia diplomatică a statului căruia îi aparţin. Prin naturalizare. înfiere etc. Ţara noastră a încheiat o serie de acorduri bilaterale cu alte state cum sunt de pildă Ungaria. va căpăta cetăţenia ambelor state. ca de pildă. în principal. la conferinţe ale plenipotenţiarilor. devenind o problemă de drept internaţional în perioada interbelică. a) bipatridia sau dubla cetăţenie este situaţia acelei persoane care are în acelaşi timp cetăţenia a două state. 5 din Constituţia din 1991. prin înfiere sau căsătorie 28 . apatrizii nu au dreptul la o astfel de protecţie. Legislaţia naţională adecvată şi acordurile bilaterale rămân instrumente juridice de înlăturare a bipatridiei şi a dificultăţilor generate de aceasta în relaţiile dintre state. fiind lipsiţi de orice legătură cu un stat. Astfel. unde au calitatea de străini. şi care altfel ar rămâne fără cetăţenie. dubla cetăţenie apare dacă persoana care dobândeşte la cerere. Italia etc. fără a se ajunge însă la reglementări eficiente. Este ceea ce a făcut necesară găsirea de soluţii prin intermediul unor reglementări internaţionale. În cadrul ONU au fost adoptate. În această privinţă Legea 21 ar necesita unele precizări şi delimitări în raport de conţinutul art. Apatridia este generată de deosebirile între legislaţiile diferitelor state cu privire la persoane care îşi pierd cetăţenia. Aşa este. acesta rămâne fără cetăţenie. Dubla cetăţenie apare în cazul lipsei de concordanţă între legislaţiile statelor. b din legea română referitoare la cetăţenie prevede că cetăţenia română se poate retrage şi persoanei care aflate în străinătate se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care ţara noastră a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război. În 1945. fosta URSS. 25 lit.obligaţia statului de a acorda cetăţenia sa copilului născut pe teritoriul său. Grija pentru evitarea sau restrângerea cazurilor de dublă cetăţenie a dus la convocarea unor reuniuni internaţionale încă în perioada interbelică. Aspecte internaţionale ale modurilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei Deosebirile existente cu privire la principiile şi modurile diferite de dobândire şi pierdere a cetăţeniei în practica statelor dau naştere la situaţii şi probleme care implică interesele mai multor state. Apatridia s-a extins. . spre deosebire de străini. de exemplu. convocate de Consiliul Economic şi Social ONU în 1951 şi respectiv în 1961 două proiecte de convenţii cu privire la statutul apatrizilor care cuprind o serie de reguli. copilul născut din părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică principiul jus sanguinis. lucrările însă au fost abandonate în faza incipientă. fără a căpăta cetăţenia altui stat.fraudă etc. cazul copilului născut din părinţi apatrizi. Apatrizii.

la propunerea Guvernului fără nici o altă formalitate. potrivit regimului naţional. c) persoana lezată să nu fi desfăşurat activitate cu caracter infracţional. În acest sens art. ceea ce determină natura. care se poate acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române.în situaţia unui transfer de teritoriu. prejudiciate de către alte state. Capacitatea unui stat de a acţiona pe cale diplomatică sau juridică în apărarea intereselor cetăţeanului său. Legea română cu privire la cetăţenie (1991) în art. cu excepţia drepturilor politice 29 . având. de către Parlamentul României. de încălcare a dreptului internaţional 30 . Reclamaţia internaţională poate fi formulată de către un stat numai dacă pe teritoriul statului reclamat nu există o cale judiciară de soluţionare sau utilizarea căilor existente s-a făcut fără a se obţine o decizie favorabilă persoanei lezate. b) epuizarea căilor de soluţionare interne prevăzute de delegaţia statului teritorial. Dreptul de protecţie se exercită potrivit unor reguli generale: a) să existe legătura juridică între persoana lezată şi statul care acţionează în apărarea intereselor lui. Protecţia se poate exercita atât sub forma protecţiei diplomatice conform convenţiilor de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) şi relaţiile consulare (1963). constituie un drept suveran al statului. 40 introduce şi noţiunea de cetăţenie română cu titlul „cetăţenie de onoare”. Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat Străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus jurisdicţiei acestuia. iar în lipsa acestuia. statul dobânditor acordă cetăţenia sa persoanelor care altfel ar deveni apatrizi. 29 71 . se poate acorda şi persoanelor juridice prejudiciate care au naţionalitatea statului reclamat şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului reclamat. pe teritoriul acestora din urmă.. 17 din Constituţie prevede că în străinătate cetăţenii români se bucură de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile. de prejudiciere a intereselor statului reclamat. conţinutul juridic şi consecinţele protecţiei ca instituţie a dreptului internaţional contemporan. un stat neutru poate prelua. aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români. În situaţii speciale un stat poate exercita protecţia diplomatică şi pentru persoane care nu sunt cetăţeni ai săi. adică să fie cetăţean al acestuia – legătura de cetăţenie constituind un principiu de bază al protecţiei diplomatice. protecţia intereselor unui stat beligerant şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul celuilalt stat beligerant: protecţia cetăţenilor unor state foarte mici care nu au reprezentanţi diplomatici în alte state. dobândită potrivit legislaţiei sale. caracteristicile. problema cetăţeniei persoanelor aparţinând acestui teritoriu se rezolvă prin tratat. În acelaşi timp el menţine însă legăturile sale cu statul a cărui cetăţenie o are. potrivit aceloraşi reguli. cu excepţia celor incompatibile cu absenţa lor din ţară. în baza unor înţelegeri. Dreptul de protecţie se exercită ca o manifestare de suveranitate cu privire la persoana care are calitatea de cetăţean. În virtutea acestei legături protecţia apare ca o regulă generală a dreptului internaţional în temeiul căruia statului i se recunoaşte dreptul de a acţiona prin mijloacele diplomatice şi juridice adecvate raporturilor interstatale în apărarea cetăţenilor săi. Astfel în caz de război şi al ruperii relaţiilor diplomatice dintre două state. prejudiciate pe teritoriul statului străin.interzicerea de a lipsi o persoană de cetăţenie dacă aceasta devine apatrid (în afara unor cazuri determinate). Protecţia. 30 Condiţia „mâinilor curate” din doctrina engleză. cât şi în cadrul răspunderii statelor. . Legislaţia României asimilează apatrizii cu străinii.

b) Regimul special constă în acordarea de către stat pentru unele categorii de străini şi în domenii de activitate determinate a anumitor drepturi prevăzute în legislaţia naţională sau în acorduri internaţionale. Olanda. XI. regimuri acordate străinilor: a) Regimul naţional. Străinul nu poate fi obligat să satisfacă serviciul militar pe teritoriul statului în care se află. În practica statelor este recunoscut un principiu de bază al oricărui regim juridic al 31 Există şi state ca. protecţia diplomatică este asigurată de organele statului care desfăşoară activitate diplomatică sau consulară în statul respectiv. obligaţia de loialitate faţă de statul care i-a primit. Persoanele fizice care nu sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă (domiciliu) şi nu sunt legaţi prin cetăţenie nici de alt stat sunt persoane fără cetăţenie (apatrizi). Forme de tratament pentru străini Regimul străinilor poate avea la bază mai multe forme de tratament acordat de un stat cetăţenilor altui stat fie prin legislaţia internă. Indiferent de regimul de care se bucură. c) Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. a dreptului de a ocupa funcţii publice 31 . 18 din Constituţia română prevede că străinii şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor. garantată de Constituţie şi alte legi.Bipatrizii nu pot beneficia de protecţia statului a cărui cetăţenie o posedă atunci când aceştia se află pe teritoriul unui alt stat de a cărui cetăţenie se bucură. Acesta constă în combinarea regimului naţional cu acela al clauzei naţiunii celei mai favorizate. ci şi prin convenţii internaţionale şi norme cutumiare de drept internaţional. consacrată într-un acord internaţional. Finlanda. obligaţia de a nu întreprinde nici o activitate împotriva acestui stat. Art. de regulă acord de navigaţie sau comercial. În general. Tratamentul străinilor se poate baza pe clauza naţiunii celei mai favorizate. Potrivit acestui mod de tratament un stat recunoaşte pe teritoriul său străinilor aceleaşi drepturi pe care le acordă propriilor săi cetăţeni. străinii pe teritoriul statului de reşedinţă au obligaţia de a respecta legile şi reglementările statului în care se găsesc. 72 . Grecia care au permis străinilor să participe la alegeri municipale şi provinciale. Noţiunea de străin desemnează persoanele care află pe teritoriul unui stat şi au cetăţenia altui stat sau sunt lipsite de cetăţenie. de exemplu. din motive de securitate. În anumite circumstanţe drepturile acordate pot fi limitate de către stat.2 REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR Noţiunea de străin. Potrivit acestui regim străinii aparţinând statului cu care se încheie tratatul. Situaţia juridică a străinilor este reglementată nu numai prin legi naţionale care sunt diferite de la ţară la ţară. În practica internaţională se cunosc următoarele forme de tratament. cu excepţia drepturilor politice (dreptul de a alege. În legislaţia noastră apatrizii sunt asimilaţi străinilor bucurându-se de aceleaşi drepturi. Danemarca. vor beneficia de un tratament la fel de avantajos ca acela conferit prin tratate străinilor unor state terţe. d) Regimul mixt. de a fi ales). fie printr-un acord internaţional între două sau mai multe state.

cu excepţia drepturilor politice. În 1967. Adunarea Generală a ONU a adoptat o Declaraţie specială asupra dreptului de azil care precizează şi dezvoltă o serie de aspecte legate de dreptul de azil. religioasă etc. prin conduita sa. a cauzat prejudicii intereselor statului nostru. 99 din 16 septembrie 1992. pe baza actelor necesare pentru trecerea frontierei de stat române. ratificată de ţara noastră prin Legea nr. în practica României se procedează la închiderea de convenţii bilaterale în legătură cu transferul persoanelor condamnate (vezi exemplul Convenţia dintre România şi Turcia privind transferul persoanelor condamnate. 18 din Constituţie şi Legea nr. nr. Aceasta arată că orice persoană supusă persecuţiei are dreptul să ceară şi să se bucure de azil în alte ţări. şi anume: drepturile civile şi orice alte drepturi prevăzute în tratate si acorduri la care România este parte. Of. Autorităţile române competente pot să ridice sau să limiteze dreptul de şedere în România străinului care a încălcat legea română sau care. cu excepţia persoanelor urmărite pentru crime de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor ONU. În relaţiile dintre statele latino-americane. 32 73 . 146 din 17 decembrie 1969. Străinul care nu are domiciliul în România şi este învinuit sau inculpat într-o cauză penală poate să părăsească ţara dacă a depus cauţiunea prevăzută de lege. acela potrivit căruia străinii nu pot avea pe teritoriul unui stat drepturi mai mari decât ale cetăţenilor statului de reşedinţă. Potrivit legii. publicată în Monitorul Oficial nr. dacă în caz de condamnare. Constituţia Română (art. Străinul împotriva căruia s-a pornit un proces penal sau care are de îndeplinit anumite îndatoriri legale faţă de stat poate părăsi ţara numai dacă procesul penal a încetat sau. persoanele care nu au cetăţenia română. străinilor li se acordă drepturile fundamentale de care se bucură cetăţenii români. republicată în B. fie că nu au nici o cetăţenie (art. a executat pedeapsa sau şi-a îndeplinit îndatoririle restante. 2). dreptul de azil a căpătat apoi recunoaştere şi din partea altor state. Mai recent. 2) prevede că dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor internaţionale la care România este parte. Of. în dreptul internaţional se înţelege dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine. care nu este în concordanţă cu normele juridice interne. Străinii sunt liberi să părăsească oricând teritoriul României. Totodată străinii au o serie de obligaţii şi în primul rând obligaţia de a respecta legile ţării. 57 din 18 mai 1972 privind regimul străinilor în România). 25 din 17 decembrie 1969 (B. ştiinţifică. În ţara noastră. 18 alin. 243 din 30 septembrie 1992). fie că au o cetăţenie străină. Intrarea străinilor pe teritoriul ţării noastre este admisă pe baza actelor cerute de lege pentru trecerea frontierei de stat şi prevăzute cu viza română. cea de la Caracas din 1954 consacră azilul diplomatic care constă în acordarea de refugiu în locul unei misiuni diplomatice cetăţenilor statului de sediu persecutaţi pentru activităţi politice. Convenţia de la Havana din 1928.străinilor. contravine ordinii de drept a statului respectiv. regimul juridic al străinilor este reglementat prin acte normative32 interne şi acorduri internaţionale încheiate de România cu alte state. urmărite în ţara lor pentru activitatea politică. În accepţia Legii 25/1969 sunt consideraţi străini. O practică Vezi art. Proclamat în 1789 de Revoluţia burgheză din Franţa. Dreptul de azil Prin azil.

ci o măsură de siguranţă. iar reglementarea în detaliu este prevăzută în legea din 18 martie 1971 privind extrădarea. statul care ia măsura expulzării nu-i obligat să justifice această atitudine. Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie cercetată.D. Un străin nu se poate întoarce în ţara din care a fost expulzat decât prin anularea ordinului de expulzare sau prin dobândirea cetăţeniei statului expulzant. Expulzarea nu este o sancţiune penală. art. Datorită acestui caracter drepturile patrimoniale ale celui expulzat rămân sub protecţia dispoziţiilor care reglementează regimul străinilor.3. 19 Constituţia României prevede că. Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului căruia aparţin. în Cehoslovacia. s-a instituit obiceiul de a anunţa organele statului străinului motivele pentru care acesta este obligat să părăsească ţara. fosta R. Instituţia expulzării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat. în practica internaţională în temeiul curtoaziei internaţionale. şi ulterior în Albania. judecată sau să execute pedeapsa la care a fost condamnată. persoana extrădată să nu fie supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost obţinută. Un astfel de act este consecinţa teritorialităţii legii penale şi se bazează pe colaborarea internaţională în ce priveşte asistenţa juridică între state. neextrădarea propriilor cetăţeni precum şi a persoanelor care au comis infracţiuni politice. Sunt însă legi ale unor ţări care admit şi expulzarea naţionalilor. ordinea lui internă. PROBLEMA REFUGIAŢILOR ŞI A PERSOANELOR STRĂMUTATE Codul penal român (1968) se referă la extrădare în art. XI. persoana extrădată să nu fie judecată pentru o altă infracţiune decât cea pentru care a fost cerută. În acest sens. explicaţii asupra motivelor care au dictat luarea acestei măsuri de siguranţă. în lipsa acestora.de acest fel a fost uzitată în 1989. Se precizează că expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie. pe bază de reciprocitate şi. 9. Principalele condiţii de fond ale extrădării sunt: fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost prevăzută ca infracţiune în legislaţia ambelor state (principiul dublei incriminări). cetăţeanul român nu poate fi expulzat sau extrădat.G. Modalităţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul unui stat a) Expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp. 33 74 . politic etc. b) Extrădarea este un act de asistenţă juridică interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal. nu se expulzează decât străinii. Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională. Expulzarea diplomaţilor şi consulilor este condiţionată de declararea lor drept persona non grata şi de refuzul acestora de a părăsi teritoriul statului de reşedinţă. În general. în temeiul legii 33 . familiale şi penale încheiate cu numeroase ţări conţin prevederi referitoare la extrădare. Cu toate că. Tratatele de asistenţă juridică privind cauzele civile. În general. în perioada premergătoare răsturnării regimurilor dictatoriale. că apatrizii şi străinii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin indezirabili pentru un motiv sau altul ori prin activitatea lor de natură a periclita securitatea statului. Extrădarea fiind un atribut suveran al statului acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se cere. Măsura expulzării se în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului sau din consideraţii de ordin economic. din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.

nu doreşte protecţia acestei ţări. în perioada interbelică. nu poate sau. În prezent. apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice. Convenţia privind statutul juridic al refugiaţilor. Această convenţie defineşte noţiunea de refugiat şi asimilându-l în esenţă cu străinii. termenul de „refugiat” se aplică oricărei persoane care. neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită ca urmare a unor astfel de evenimente.Termenul de „refugiat” a apărut în dreptul internaţional după primul război mondial şi defineşte situaţia unor persoane care. la Convenţia relativă la statutul refugiaţilor. textul convenţiei şi al protocolului fiind publicitate în Monitorul Oficial nr. statele părţi se angajează să aplice tuturor refugiaţilor ce cad sub incidenţa definiţiei date în convenţie (art. Turcia şi alte ţări vecine. ca şi din state afro-asiatice. după cel de-al doilea război mondial. astfel cum a fost modificat prin protocolul din 1967. s-au încheiat convenţii între URSS. a dus la creşterea numărului refugiaţilor. care a intrat în vigoare în 1954. 148 din 17 iulie 1991. naţionalităţii. care în anii 1949-1950 a fost înlocuită cu Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi. dar fără să fi pierdut au renunţat la cetăţenia lor. Potrivit art. Întrucât convenţia din 1951 nu se aplică decât persoanelor care au devenit refugiaţi ca urmare a evenimentelor intervenite înainte de 1 ianuarie 1951 şi ţinând seama că de la adoptarea convenţiei au apărut noi categorii de refugiaţi care nu pot beneficia de prevederile convenţiei. precum şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor. O situaţie deosebită s-a creat după anul 1961 în legătură cu poporul palestinian. iar în 1991. aspecte deosebite se ridică în legătură cu refugiaţii din anumite state componente ale fostei Iugoslavii. În acest scop. 35 România a aderat prin Legea 46 din 4 iulie 1991. situaţia refugiaţilor rămâne precară. prin care statele semnatare se obligau să asigure repatrierea tuturor persoanelor strămutate. în urma unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei. „a” (2) al Convenţiei din 1951. Instaurarea regimurilor de opresiune fascistă. 34 75 . într-o serie ţări din Europa. din cauza evenimentelor de război au fost obligate să-şi părăsească ţara şi să rămână pe teritoriul unui stat străin. Cu toate acestea. deci. A) 34 statutul prevăzut de convenţia din 1951. Problema refugiaţilor şi a persoanelor strămutate s-a limitat. Iran. În timpul celui de-al doilea război mondial au fost deportaţi din ţările ocupate de către armatele hitleriste milioane de oameni şi duşi la muncă forţată în Germania sau în alte ţări ale lumii. nu doreşte să se reîntoarcă. sau care. economice. înfiinţat ca organ subsidiar al Adunării Generale a ONU. datorită acestei temeri. În 1951. În baza acestui protocol. în ciuda existenţei Convenţiei. 1 lit. cât şi pentru societatea internaţională contemporană. Persoanele astfel deportate pe teritoriul unor state străine au căpătat denumirea de persoane strămutate. precum şi din unele state ale fostei URSS. în 1967 a fost adoptat un protocol cu privire la statutul refugiaţilor. datorită respectivei temeri. urmare şi a efectelor războiului din Golf numărul mare al refugiaţilor kurzi din Irak a pus o serie de probleme atât pentru statele direct implicate – Irak. a fost adoptată de către Conferinţa Naţiunilor Unite de plenipotenţiari. la repatrierea acestora. 1. Organizaţia internaţională pentru problemele refugiaţilor. religiei. Anglia şi SUA (1945) şi între URSS şi Franţa (1945). sociale şi culturale. În anul 1947 a fost creată pe lângă ONU. îi acordă o serie de drepturi civile. fără a se mai ţine seama de data limită 35 de 1 ianuarie 1951. se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau.

distincte. ceea ce nu corespunde practicii internaţionale actuale. Mai rar. 76 . telegrame de felicitări. Recunoaşterea este un mijloc de inlesnire a exercitării drepturilor suverane de către statele recunoscute. nu crează drepturile ce decurg din calitatea de subiect de drept. Deşi recunoaşterea nu obligă statul care o face la stabilirea de relaţii concrete cu cel recunoscut. formate ca rezultat al luptei popoarelor de eliberare naţională. prin care acestea iau act de apariţia unui nou subiect de drept internaţional şi işi exprimă voinţa de a-l considera membru al comunităţii internaţionale. fie a unor mesaje. ar trebui lăsată la aprecierea ONU. care să facă posibilă recunoasterea colectivă. în scopuri politice. pe care acesta le exercită în virtutea suveranităţii sale. ca subiect de drept internaţional. care işi pastrează calitatea de subiect de drept. Recunoaşterea statelor este actul (declaraţia) unui stat şi/sau grup de state. Un stat are dreptul de a recunoaşte alte state. statul recunoscut are dreptul de a dispune de bunuri şi a intenta acţiuni în statele ce-1 recunosc. Ar fi un organ suprastatal. ceea ce pune problema recunoaşterii lor. pe care acesta o dobândeşte din momentul creării sale. Statul recunoscut are dreptul de a stabili relaţii diplomatice cu statele ce-1 recunosc. Recunoaşterea poate emana doar de la un stat sau un grup de state . Între acestea. Recunoaşterea în dreptul internaţional. a unor relaţii prieteneşti între naţiuni. de aceea. Refuzul de a recunoaşte un nou stat nu afectează existenţa acestuia. la menţinerea păcii. Ele ar putea duce la concluzii inadmisibile. Problema se pune în momentul apariţiei unei formaţiuni social-politice noi. d) Recunoaşterea are ca efect stabilirea unor relaţii normale între state. b) Recunoaşterea este un act de constatare a unui stat nou. Ea contribuie la dezvoltarea colaborării internaţionale. în sensul că alte state s-ar putea comporta în mod arbitrar faţa de o entitate pe care nu o recunosc şi ridică o problemă insolubilă. declaraţii oficiale etc. a) Recunoaşterea este un act unilateral. insăşi stabilirea unor asemenea relaţii înseamnă implicit recunoaştere. care decurge din suveranitatea de stat. care nu existase anterior ca subiect de drept internaţional. să fie considerat recunoscut. c) Recunoasterea are un efect declarativ. De asemenea. cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Aceste teze sunt lipsite de orice temei ştiinţific şi sunt contrare realităţilor. ca subiecte de drept internaţional. Actu1 recunoaşterii poate lua forma unor note diplomatice sau a unei notificari directe catre statul recunoscut. nu şi obligaţia. e) Recunoaşterea este un act politic. Nerecunoaşterea statelor noi si practicile discriminatorii în această privinţă crează un climat de încordare internaţionala. care se produc in relaţiile internaţionale. Există şi unele teze. pentru presiuni sau limitarea relaţiilor cu asemenea state. care precizează. independent de recunoaştere. numite constitutive. în general aceasta înseamnă punctul de plecare al stabilirii de relaţii.XIII. şi natura şi continutul relaţiilor ce se stabilesc cu noul stat. care afirmă că statele devin subiecte de drept internaţional numai prin recunoaştere. se face prin tratate bilaterale sau multilaterale. nu se justifică teoriile care preconizează creaarea unui organ central.Ea nu conferă această calitate noului stat. după ce Curtea Internaţionala de Justiţie ar soluţiona în mod favorabil problema dacă naţiunea în luptă a atins un grad suficient de existenţă statală pentru a fi recunoscută ca stat. aceea a numărului de recunoaşteri necesare pentru ca un stat să fie admis. generator de efecte juridice. Este cunoscută ca reprezentând actul prin care statele se pot pronunţa în sens afirmativ asupra unor situaţii noi. este inacceptabilă teza conform căreia recunoaşterea noilor state. practicii inernaţionale. De asemenea. Această instituţie a fost folosită uneori în mod abuziv. cea mai importantă este apariţia unor state noi.

de obicei relaţii comerciale. sau notificare formală adresată ănoului stat. S-a susţinut. fară o justificare juridica. tacită) sunt aceleaşi Admiterea reprezentanţilor unui guvern nou la ONU nu înseamnă recunoaşterea lui de către statele care nu 1-au recunoscut altfel. intenţia de a-1 recunoaste. După aceea. potrivit căreia se refuza recunoaşterea unui guvern ajuns la putere în urma unei 77 . Împiedicarea reprezentanţilor unui guvern de a fi membri ai unei organizaţii. legătură între ele. totuşi. limitele dintre ele nu au fost precizate. încheierea de tratate bilaterale şi altele. de facto. în care se exprimă. fară. ambele fiind manifestări de voinţă a statelor. în diferite domenii. că admiterea în ONU ar echivala cu o recunoaştere. ca organe în drept de a-1 reprezenta. indiferent de recunoaştere. încheierea unui tratat bilateral reglementând probleme generale. Stabilirea unor asemenea condiţii. dacă acestea nu au recunoscut statul într-un alt mod. pe motivul nerecunoaşterii guvernului. cum ar fi stabilirea de relaţii diplomatice. Ea are ca urmare stabilirea de relaţii internaţionale obişnuite. nu de esenţă. este o fază pregătitoare pentru recunoaşterea de jure. Ea este irevocabilă. efectele ei simţindu-se odată cu încetarea calităţii de subiect de drept a statului recunoscut. O serie de reguli sunt comune. Participarea la organizaţii sau la conferinţe internaţionale nu echivalează cu recunoaşterea tacită de statele participante la conferinţe sau membre ale organizaţiei. este în esenţă contrară esenţei şi finalităţii acestei instituţii. În general. Această distincţie este respinsă de alţi autori. să nu fie recunoscut guvernul aflat la conducerea lui. nu este recunoaştere tacită participarea unui stat la un tratat multilateral general. Este posibil ca. ceea ce este fals. Asemenea tratate trebuie să fie deschise oricărui stat. Astfel. Există o practică juridică constantă în acest sens. In legatura cu recunoaşterea guvernelor.Normele recunoaşterii a) Recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat. este un act politic. nerecunoaşterea noului guvern împiedică menţinerea sau stabilirea da relaţii normale între state. s-a formulat doctrina Tobar (fost ministru de externe al Ecuadorului). de care să depindă recunoaşterea. d) Recunoaşterea tacită este cea care. menţinându-se recunoaşterea unui stat. Între recunoaşterea de jure şi cea de facto există o deosebire de grad. în mod limpede. în primul rând a relaţiilor diplomatice şi consulare complete. De altfel. iar formele ei (de jure. în perioada iniţială a existenţei SUA. fără rezerve în privinţa recunoaşterii. putând fi oricând revocată. în lipsa unei declaraţii exprese. poate fi dedusă din fapte concludente ale unui stat. printr-o declaraţie. La fel. s-au formulat mai multe teorii. precum şi a unor relaţii politice şi diplomatice limitate. în ambele cazuri recunoaşterea are un efect declarativ. Doctrina Jefferson admitea recunoaşterea oricărui guvern. b) Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu. cu efecte juridice parţial asemănătoare. Ea are ca formă de manifestare stabilirea unor relaţii cu câmp limitat. ultima fiind legată de indeplinirea anumitor condiţii de noul stat. Recunoaşterea guvernelor Pot fi cazuri când recunoaşterea statului nu presupune şi pe cea a guvernului său. expresă. Se consideră că ne aflăm în două situaţii juridice diferite. Deşi este o recunoaştere cu alt obiect. c) Recunoaşterea expresă se face printr-un act oficial al organului de stat competent. format potrivit voinţei poporului. Unii autori s-au referit şi la recunoaşterea necondiţionată şi cea condiţionată.

în sensul că. care confirmă practica internaţională : . 78 . care conduc lupta de eliberare (comitete naţionale. statele se pot diviza în două sau mai multe state sau pot fuziona într-unul singur. norme privind succesiunea statelor la tratate. de ministrul de externe al Mexicului in 1950) afirmă că nici un guvern nu are dreptul să se pronunţe asupra legitimităţtii altui guvern. la bunuri publice. Succesiunea statelor Statele pot suferi modificări în sfera exercitării suveranităţii lor. În unele cazuri. Convenţiile internaţionale prevăd. această problemă a fost denumită succesiunea statelor. fară a aprecia unilateral asupra drepturilor altor naţiuni de a-şi menţine sau schimba guvernul. deoarece statul succesor nu se substituie statului pe care îl moşteneşte. Ea a şi fost folosită împotriva unor regimuri democratice din America Latina. ori prin divizarea unui stat în mai multe state noi. importanţa ei pentru normalizarea relatiilor dintre state. Recunoasterea calităţii de beligeranţi produce efecte juridice mai întinse. Facând o analogie cu situaţia din dreptul intern. în aceste cazuri următoarele reguli. s-a pus problema de a şti în ce masură aceste transformări atrag după ele menţinerea atribuţiilor vechiului stat de statele care au suferit transformari. în timpul în care cele doua ţari erau ocupate de Germania nazistă.N. Din aceste convenţii se pot desprinde unele reguli general-aplicabile în cazul succesiunii statelor. Până în prezent . prin trecerea unor părţi din teritoriul unui stat la alt stat. transmisiunea nu este universală. Apariţia de noi subiecte de drept internaţional. În dreptul internaţional. Ca entităţi politice şi suverane ele nu preiau în mod automat drepturile şi obligaţiile celor predecesoare. În aceste cazuri.tratatele politice ( de alianţă). şi nici integral. Un mod special de diviziune 1-a constituit formarea de state noi. La fel în Algeria.. işi încetează aplicarea odată cu dispariţia statului care le-a incheiat (aşa numite tratate personale ) . chiar dacă toate statele au aceleaşi elemente : teritoriu. Însăşi menţinerea sau stabilirea de relaţii diplomatice echivalează cu o recunoaştere tacită. s-ar înţelege transmiterea unor drepturi şi obligaţii ale unui stat către un alt stat. produce asemenea cazuri de succesiune. pe bază de alegeri libere. guverne provizorii). în cadrul O. Alte modificări pot interveni. Respingând doctrina Tobar. populaţie. au fost recunoscute comitetul naţional polonez şi cel cehoslovac. în perioada 1960 . Ea afirma că guvernul Mexican se va mărgini la menţinerea sau rechemarea agenţilor diplomatici. Doctrina Estrada minimaliza rolul recunoaşterii ca instituţie de drept internaţional. prin fuziunea a doua sau mai multe state intr-unul singur sau invers prin separarea unei părţi din teritoriul statului şi transformarea ei întrun stat nou.1962. Astfel. prin desprinderea coloniilor de metropole. până când ţara nu va fi reorganizată în forme constituţionale. guvernul provizoriu algerian a fost recunoscut de numeroase ţări. Aceasta echivala cu admiterea intervenţiei în treburile interne. Unele state recurg la acte exprese de recunoaştere a guvernelor venite la putere pe căi neconstituţionale. arhive şi datorii. În al doilea război mondial. Recunoasterea naţiunii care luptă pentru eliberare are loc prin recunoaşterea organelor ei.U. în două convenţii internaţionale. Problemele politice şi constituţionale interne ale unui stat sunt la latitudinea aprecierii altor state.revoluţii sau a unui război civil. problemele de succesiune a statelor se reglementează prin tratate. care sunt legate de existenţa politică a statului anterior. altele limitându-se să declare că işi vor menţine sau nu reprezentanţii diplomatici în noile state. au fost codificate. doctrina Estrada (formulata.

. istoric diferit". dar ar putea adopta o poziţie suverană faţă de tratate şi faţă de datoriile asumate de stat sub regimul vechi. . comunicaţii feroviare. aflate pe teritoriul cedat. în alte cazuri. au fost interesele politice şi economice.după anexarea Transvaalului).de exemplu un împrumut pentru a construi imobile acolo. faţă de tratatele şi datoriile Rusiei ţariste. canale). în care nu ar avea loc o transmitere automată. alteori le-au refuzat (în 1901. Problema se pune în cazul în care o parte a teritoriului unui stat trece sub suveranitatea altui stat. asupra statului succesor. ca urmare a unei revoluţii sociale. nu se poate deduce existenţa unui principiu general. fară a da naştere la un nou subiect de drept. în general. în general.. trec în proprietatea statului dobânditor .acestea trec. Noul stat ar moşteni drepturile asupra bunurilor aflate pe teritoriul său. Dar şi prin aceste tratate. exclusiv în folosul părţii respective de teritoriu . Dacă statul anterior continuă să existe. În ceea ce priveşte datoriile locale contractate de autoritarităţile locale. Se aplică. statele succesoare au fost obligate să platească datoriile statului anterior (tratatele de pace din 1919 au impus statelor succesoare plata datoriilor statelor din care s-au desprins). în 1915 şi 1920. pe teritoriul transferat işi încetează aplicarea tratatele încheiate de vechiul stat şi intră în vigoare tratatele statului care a dobândit teritoriul. încheând acorduri prin care au acceptat plata unei părţi a datoriei externe asumate de vechile state. Anglia. işi pot continua aplicarea. deşi nu ar însemna discontinuitate sub raportul calităţii de subiect de drept internaţional. ar deschide un caz de succesiune.în privinţa tratatelor. sau de cele centrale. Totuşi. Sucecesiunea statelor în caz de cesiuni teritoriale. Practica statelor nu oferă reguli general-urmate. dacă noul stat şi cealaltă parte convin în acest sens sau dacă din conduita lor rezultă că doresc acest lucru. frontierele şi regimul de frontieră stabilite nu sunt afectate prin succesiune. Este dat ca exemplu poziţia statului sovietic. În ceea ce priveşte datoriile statului anterior faţa de state sau creditori străini. se aplică în continuare de către statul succesor. Belgia a preluat datoriile Congo). se transmit automat noului stat.tratatele de aplicare teritorială (aşa-zise localizabile. deoarece alte state cu un nou sistem social-economic. sau în strainătate. 79 . au rezolvat în mod diferit problema datoriilor. S-a susţinut că formarea unor "state de un tip nou. Ceea ce a prevalat. cum sunt cele privind navigaţia ca şi producţia şi transportul energiei electrice.În lipsa unor convenţii. datoriile localizabile (legate de acest teritoriu). el rămâne în principiu mai departe debitor.tratatele de comerţ. prin tratate. indiferent dacă se gaseşte pe teritoriu său ori în străinătate. cu excepţia celor politice. nu exista norme unanim acceptate. Ele au acceptat şi continuarea tratatelor.. Ar face excepţie. Uneori statele noi au preluat datoriile statelor anterioare (în 1907. tratate tehnice ca şi cele generale. s-a prevazut excluderea de la succesiunea datoriilor contractate de statul precedent a celor contractate în scopuri ostile statului succesor.Bunurile de stat. extrădare. următoarele reguli : . Nu există însă reguli generale. nu există o regulă generală de drept internaţional privind preluarea de către statul dobânditor a datoriilor statului care a cedat teritoriul. . pe motive de echitate. dar legate de teritoriul acestuia. în cazul dispariţiei statelor anterioare.bunurile (inclusiv creanţele) statului anterior. .

Poporul care şi-a câştigat independenţa urmează să decidă în mod liber care din obligaţiile decurgând din tratatele metropolei. de obicei. pentru celelalte subiecte problema fiind examinată în capitolele respective. nu le pot fi impuse tratate înrobitoare.reguli secundare"). constituind state independente. Codificarea principiilor privind răspunderea internaţională a statelor a fost înscrisă pe agenda Comisiei de Drept Internaţional încă din 1949. precum şi (în raport de specificul lor) a altor subiecte de drept internaţional (organizaţii internaţionale. cu dreptul său la autodeterminare. dar lucrările au început mult mai târziu încă din 1961. tratatele conforme cu principiile dreptului internaţional. Totuşi. de cele care stabilesc în sarcina statelor obligaţiile a căror violare poate da naştere la răspundere 80 . la latitudinea statului succesor. formele şi gradul de răspundere şi respectiv la problema soluţionării diferendelor şi implementarea răspunderii internaţionale a statelor. încheiate de metropole. iar jurisprudenţa internaţională oferă o serie de cazuri în care s-a stabilit răspunderea internaţionala în sarcina unor state. naţiuni care luptă pentru independenţa lor) intervine în două situaţii distincte. Lucrările Comisiei relevat necesitatea examinării şi codificării separate a celor la tipuri de răspundere şi. Ca atare. În codificarea răspunderii statelor pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional. sunt compatibile cu suveranitatea sa. între care: a) delimitarea regulilor generale privind răspunderea statelor indiferent de domeniul în care ar interveni (denumite . şi de fapt după anul 1973. Noţiuni generale şi delimitări În dreptul internaţional contemporan. dreptul internaţional nu dispune de un instrument juridic general care să instituie un cadru juridic adecvat de reglementare a răspunderii internaţionale a statelor. Ca urmare. Comisia a pornit de la o serie de delimitări. partea a doua şi cea de a treia — în curs de elaborare — care se referă la conţinutul. I)esigur. Evident că pe primul plan se situează răspunderea statelor care în calitate de subiecte principale ale dreptului internaţional au capacitatea deplină de a intra în raporturi de drept internaţional în timp ce alte subiecte acţionează în anumite limite. care acorduri sunt menţinute. cuprinzând 35 de articole într-o primă lectură. răspunderea statelor. În domeniul răspunderii statelor pentru fapte ilicite Comisia abordează materia conform următoarei structuri: o primă parte care se referă la determinarea originii răspunderii internaţionale a statelor. ca atare. problema succesiunii tinerelor state a fost rezolvată prin acorduri cu metropola sau prin declaraţii exprese. se impune o analiză detaliată a răspunderii statelor. b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţile care nu sunt interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se). Doctrina se ocupă pe larg de această materie.Succesiunea statelor formate prin lichidarea sistemului colonial Prin esenţă. XIII. RĂSPUNDEREA STATELOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL XIII. În practică.1. cu normele imperative ale acestuia. dând naştere la două tipuri de răspundere: a) răspunderea pentru fapte sau acte ilicite din punct de vedere internaţional (încălcarea normelor dreptului internaţional convenţional sau cutumiar). în acest caz popoarele îşi exercită dreptul la autodeterminare.. Aceste acorduri au lăsat. din 1973 Comisia a început examinarea separată a temei referitoare la răspunderea pentru prejudicii rezultând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional. trebuie menţinute.

m. corozive. deşeurile toxice periculoase au fost reglementate prin convenţii speciale dar stabilirea unor reguli generale privind răspunderea internaţională a statului în astfel de situaţii constituie obiectul proiectului reglementării în curs de elaborare în cadrul Comisiei de Drept Internaţional. Prin urmare. Sub anumite aspecte unele dintre aceste activităţi. între care menţionăm : folosirea unor tehnologii care produc radiaţii.a. Actul sau faptul ilicit din punct de vedere internaţional creează noi raporturi internaţionale. depozitare.(. reguli care se găsesc de obicei în cuprinsul tratatelor încheiate în diverse domenii ale raporturilor dintre state.reguli primare"). rezultat al unor acţiuni sau abstenţiuni. daune cauzate de obiecte lansate în spaţiul extraatmosferic s. Referitor la răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile izvorâte din activităţi neinterzise de dreptul internaţional Comisia are în vedere stabilirea unor reguli care să guverneze activităţile ce se desfăşoară pe teritoriul unui stat ori în zone situate sub jurisdicţia sa — recunoscută de dreptul internaţional — ori zone aflate sub controlul sau. raporturile create privesc toate celelalte state. XIII. activităţile cu grad înalt de primejdie care au efecte poluante asupra mediului înconjurător în general şi asupra mărilor şi oceanelor. cancerigene. deci activităţi legale se înţeleg acele activităţi care prin natura lor implică un anumit risc. Pot fi menţionate cu titlul de exemplu. sursa răspunderii statelor în drepturi internaţionale este faptul sau actul ilicit din punct de vedere internaţional. a discriminărilor rasiale. precum şi micro-organisme periculoase. în principiu. producere. întrucât obligaţiile respective sunt obligaţii erga omnes faţă de care fiecare stat are un interes legal şi în consecinţă îl poate invoca . transportare şi alte operaţiuni privitoare la substanţe periculoase cum sunt materiale explozive. care cauzează prejudicii transfrontiere ce pot atinge proporţii deosebit de mari si periculoase.. 1 din proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional). urmează regulile de răspundere prevăzute în tratatul respectiv. Regulamentul răspunderii statelor pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional Dreptul internaţional consacră ca principiul general răspunderea statelor pentru acte sau fapte ilicite. atrage răspunderea sa internaţională (art. activităţile de manipulare. genocidul (denumite crime) şi care produc consecinţe grave sub aspectul răspunderii — şi celelalte obligaţii a căror violare nu are o astfel de semnificaţie (denumite delicate). Asemenea raporturi sunt bilaterale dacă s-a încălcat o obligaţie cu caracter bilateral şi. ea acele privind pacea şi securitatea internaţională.2. ca. două condiţii: 81 . interzicerea sclaviei. activităţi care pot cauza efecte transfrontiere periculoase în cursul procesului normal de desfăşurare a lor. sclavia. folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice.d. Prin activităţi neinterzise de dreptul internaţional. de exemplu. Condiţiile necesare pentru existenţa unui fapt ilicit Comisia de Drept Internaţional a reţinut în proiectul de articole privind răspunderea statelor. consecinţele primejdioase ale folosirii energiei nucleare. Orice act sau fapt ilicit din punct de vedere internaţional al unui stat. poluare etc. b) delimitarea obligaţiilor internaţionale a căror violare are o semnificaţie deosebită pentru societatea internaţională cum sunt cele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Dacă însă încălcarea priveşte anumite obligaţii internaţionale cu efecte de gravitate deosebită pentru societatea internaţională.

Acţiunile unei persoane sau grup de persoane particulare care nu sunt săvârşite pe seama statului nu sunt imputabile acestuia şi în 82 . b) cea de a doua condiţie este de ordin obiectiv şi constă în încălcarea unei obligaţii internaţionale a statului printr-o comportare care îi este imputabilă. simpla cauzare a unui prejudiciu nu declanşează automat răspunderea internaţională a statului. culpa joacă un anumit rol în toate cazurile de răspundere în legătură cu determinarea gradului de răspundere şi a formelor de reparare a daunei. fie că este vorba de organe legislative. într-un domeniu determinat al raporturilor dintre state (de ex. Atunci o persoană sau un grup de persoane acţionează în baza unei însărcinări primite de la un stat (pe seama statului). b) Persoanele care acţionează pe seama statului. care potrivit dreptului internaţional îi este imputabilă statului. dacă mai există o încălcare a unei norme de drept internaţional. Referitor la prejudiciu menţionăm că acesta a fost şi mai este considerat de unii autori ca o condiţie a existenţei faptului ilicit. a) Autorităţile statale (organele statului). câştigând teoria răspunderii obiective (strict liability). Cât priveşte legătura cauzală. În afara acestor două condiţii care sunt larg recunoscute. precum şi atunci când nu adoptă un astfel de act necesar pentru executarea obligaţiei respective. Se pune problema dacă faptele ilicite comise de autorităţi statale sau persoane pot fi imputate statelor. precum şi conţinutul obligaţiilor. Răspunderea statului poate interveni atât din desfăşurarea unor activităţi (acţiune) cât şi din neluarea unor măsuri de către statul în cauză (omi-ainne). În legătură cu actele instanţelor judecătoreşti s-a considerat ca fiind contrare obligaţiile internaţionale nu numai încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept internaţional. cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică). ca atare. Statul acţionează în sfera raporturilor internaţionale prin autorităţile sale şi. ale puterii executive ori judecătoreşti. ci simplul fapt că statul a încălcat a obligaţie internaţională a sa. a parte a doctrinei şi a practicii juridice afirmă necesitatea prezenţei a altor trei condiţiei pentru existenţa unui fapt ilicit şi anume: culpa. fie că este vorba de organe de stat care acţionează la nivel local . ci şi încălcările abuzive ale dreptului intern. În prezent. angajând răspunderea acestora. În cursul lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional s-a arătat însă că pentru răspunderea statului nu este necesară existenţa unui prejudiciu. ea pierde din importanţă. Astfel răspunderea internaţională a unui stat poate fi declanşată în cazul în care organele legislative adoptă un act normativ prin care se încalcă o obligaţie internaţională a sa. c) Persoane care nu acţionează pe seama statului. prejudiciul (dauna) şi legătura cauzală. statului i se impută în primul rând faptele organelor de stat. răspundere independent de culpă. În cadrul acestui tip de răspundere. prin pronunţarea unor hotărâri vădit nedrepte. dimpotrivă ea acţionează mai ales în contextul regulilor care stabilesc în concret conduita legală sau ilegală. Statul răspunde pentru faptele oricăror organe ale sale fără distincţie. Imputabilitatea faptului ilicit Faptele sau actele ilicite din punct de vedere internaţional sunt comise de autorităţi (publice statale) sau personale. Culpa nu este însă înlăturată din dreptul internaţional. De asemenea. atunci implicit intervine şi legătura cauzală.a) o condiţie de ordin subiectiv constând într-o comportare manifestată printr-o acţiune sau omisiune. aceasta a fost recunoscută în doctrina 46 dreptul internaţional clasic. şi deci atrag răspunderea statului în cauză. în măsura în care prejudiciul se admite ca o condiţie a faptului ilicit. menţionăm că. în dreptul internaţional contemporan. efectuate de acestea în calitatea lor oficială. Cât priveşte culpa. se consideră că faptele unor astfel de persoane trebuie imputate statului de la care se emană însărcinarea.

măsuri la care obligat potrivit dreptului internaţional sau a măsurilor de represiune conforme cu executarea obligaţiilor sale intersatale. Categorii de obligaţii. în care trebuie să se adauge distrugerea stratului de ozon şi altele. În proiectul de articole elaborat de C. iar recunoaşterea lor poate avea efecte pozitive dar şi negative sunt considerate ca intrând în această categorie îndeosebi obligaţiile internaţionale având o importanţă esenţială pentru : a) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. precum şi alte încălcări grave privind dreptul la viaţă al popoarelor şi oamenilor. Particularităţi Obligaţii interesând societatea internaţională în ansamblul său În dreptul internaţional clasic.I.. Comiterea unor asemenea crime atrage şi răspunderea penală a persoanelor fizice care le-an comis. din punct de vedere internaţional. crima internaţională este definită ca faptul ilicit. cum ar fi neluarea unor măsuri de prevenire a actelor respective.3. dreptului internaţional contemporan interzice războiul de agresiune. care rezultă din violarea unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale societăţii internaţionale încât ea este considerată ca o crimă de aceasta societate în ansamblul ei. situaţii ce pot interveni în cazul unor fapte ce aduc atingere reprezentanţelor unor state sau unor cetăţeni ai acestora. din care rezultă obligaţia care interzice stabilirea sau menţinerea prin forţă a unei dominanţii coloniale. 0 calificare oarecum similară este atribuită faptelor şi actelor unor insurgenţi care încalcă normele dreptului internaţional. Deşi sfera obligaţiilor erga omnes nu este precis determinată. Încălcarea unor astfel de obligaţii erga omnes produce consecinţe care se răsfrâng în mod negativ asupra întregii societăţi internaţionale. b) asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare. Încălcarea unei obligaţii internaţionale. XIII. Încălcarea obligaţiilor de mijloace şi a obligaţiilor de rezultat Distincţia între aceste categorii de obligaţii se stabileşte raport de modul de realizare a scopului urmărit. După adoptarea Cartei ONU. nerecunoscându-se distincţia între crime şi delicte ca în dreptul intern faptele şi actele ilicite ale statelor de încălcare a obligaţiilor internaţionale erau considerate . Toate faptele sau actele ilicite din punct de vedere internaţional care nu intră în aceasta categorie sunt considerate delicte internaţionale. Fapte ale unor persoane particulare dau naştere la răspunderea lui dacă au fost comise ca urmare a unor acţiuni sau omisiuni emanând de la organele statului. din care decurge obligaţia de interzicere a agresiunii. Interzicerea războiului de agresiune a determinat considerarea acestuia drept crimă internaţională . genocidul. În astfel de situaţii statul poartă răspunderea pentru propriile sale omisiuni.delicte internaţionale".D. fapte şi acte care în principiu nu pot fi imputabile statului dar ele pot fi imputabile organelor care reprezintă mişcarea insurecţională respectivă. recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa. c) protecţia fiinţei umane din care decurg obligaţiile care interzic sclavia. Astfel în cazul obligaţiilor de mijloace scopul trebuie atins prin comportamente 83 . de aceea ele sunt considerate crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii şi în sancţionarea lor sunt interesate toate statele.. d) asigurarea şi conservarea mediului înconjurător implicând obligaţiile care interzic poluarea masivă a atmosferei sau a mărilor. tortura sau alte tratamente inumane.consecinţă statul nu răspunde pentru astfel de acte sau fapte.

.4 Cauze care exclud caracterul ilicit al faptului 84 . În legătură cu asemenea obligaţii comisia a prevăzut în proiectul de articole că suntem în prezenţa încălcării de către un stat a unei obligaţii internaţionale. Regula epuizării recursurilor interne nu se aplică dacă încălcarea unei obligaţii de rezultat referitoare la tratamentul aplicat străinilor a avut efect imediat. În acest scop. XIII. obligaţia fiecărui stat parte de a adopta măsurile necesare pentru a asigura că producerea de deşeuri periculoase şi mai ales transportul peste graniţă al unor asemenea produse. În prezent. între altele. obligaţia submarinelor de a naviga la suprafaţă în marea teritorială a unui alt stat (obligaţii in faciendo). conform căruia statul acreditant este obligat să ia toate măsurile adecvate spre a împiedica orice atingere a persoanei. paragraf 2 din Convenţia de la Basel (1989) privind controlul transportului peste frontieră a deşeurilor periculoase care prevede. În dreptul internaţional pot fi amintite ca exemple de obligaţii de mijloace obligaţia statelor de a adopta anumite legi sau măsuri legislative. inclusiv în practica României privitoare la acordurile de promovare şi garantare a investiţiilor de capital.. 4. Pentru valorificarea drepturilor vătămate persoanei lezată trebuie să se adreseze autorităţilor şi instanţelor interne ale statului şi numai după epuizarea acestora.recursurilor interne" pentru a evita sesizarea unui tribunal internaţional. fără rezolvarea cazului. Căi de remediere. sau obligaţia forţelor poliţieneşti de a nu pătrunde în localurile misiunilor diplomatice. Regula epuizării recursurilor interne Conform acestei reguli de drept internaţional răspunderea statului. cum ar fi cele din domeniul drepturilor omului. art. dacă prin comportarea adoptată. de a nu aresta persoane care beneficiază de imunităţi diplomatice (obligaţii in non faciendo). Comisia de Drept Internaţional codificând astfel de reguli a prevăzut în proiectul său de articole. Cât priveşte obligaţiile de rezultat pot fi menţionate ca exemple art. al reducerii controlului şi poluării. din Convenţia de la Viena (1961) referitoare la relaţiile diplomatice. remediind printr-o comportare ulterioară consecinţele unei atitudini anterioare contrare obligaţiei.şi acţiuni precis determinate. statul nu asigură rezultatul cerut de acea obligaţie. deoarece prima comportare adoptată de autorităţile de stat a fost de o asemenea natură încât nu numai tratamentul prevăzut de obligaţie nu mai poate fi asigurat dar nici un alt tratament echivalent nu mai poate fi considerat ca posibil de realizat prin căile interne de remediere. în cazul obligaţiilor de rezultat nu interesează modalităţile (acestea pot fi alese în mod liber) ci obţinerea rezultatului avut în vederea prin obligaţia respectivă. la obţinerea unui rezultat determinat. sunt reduse la minimum. Numai în asemenea condiţii. atunci când comportarea statului nu este conformă cu conduita determinată în mod specific prin obligaţia respectivă. statul poate recurge la regula epuizări . ca şi pentru a preveni importurile de deşeuri periculoase etc. regula epuizării recursurilor interne este frecvent folosită în practica internaţională. se poate apela la mijloacele de declanşare a răspunderii internaţionale a statului în faţa unor tribunale internaţionale. libertăţii şi demnităţii agentului diplomatic. 22 paragraf 2. pentru încălcarea unei obligaţii de rezultat privind tratamentul rezervat străinilor. intervine numai în cazul în care toate căile oferite de dreptul intern în vederea reparării prejudiciului cauzat unei persoane fizice sau juridice străine au fost utilizate până la epuizarea lor. recursurile interne trebuie să fie deschise persoanelor fizice şi juridice străine şi totodată să fie eficace. că are loc o încălcare de către un stat a unei obligaţii internaţionale care se referă.

Dreptul internaţional recunoaşte anumite cauze a căror intervenţie înlătură.. posibilitate exclusă în caz de forţă majoră. de Curtea Internaţională de Justiţie. c) statul să nu fi contribuit în vreun fel la producerea evenimentului. adică măsuri de constrângere care nu implică folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa. Consimţământul devine inoperant dacă obligaţia rezultă dintr-o normă imperativă a dreptului internaţional.A” de a încălca obligaţia s faţă de alt stat .B” o are faţă de statul „A” atunci caracterul ilicit al faptului este înlăturat cu condiţia ca să nu se depăşească limitele consimţământului dat.. fie mai recent. Starea de primejdie poate fi reprezentată de exemplu de situaţii în care aeronave sau nave ameninţate de a fi distruse de intemperii violează spaţii aeriene sau maritime. care în doctrină este controversată.B”. ale unor state. măsuri de retorsiune.. în privinţa.. asemănătoare cu forţa majoră. în mod excepţional.. represalii etc. în afara controlului statului).. este starea de primejdie. starea de necesitate ar interveni în cazuri referitoare fie la fiinţa statului ori la funcţionarea unor servicii esenţiale sau la ordinea internă. să poată fi atribuit statului. ca şi alte instanţe de acest fel — şi în viziunea proiectului de articole elaborat de Comisia de Drept Internaţional — pentru a înlătura caracterul ilicit al faptului. Consimţământul În cazul în care un stat .. se cer întrunite următoarele condiţii: consimţământul să fie exprimat în mod expres. iar faptul să fie comis în cadrul şi limitele stabilite de consimţământ. Spre a fi valabil consimţământul statului. Forţa majoră În conformitate cu practica internaţională urmată de către Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională..A” ca urmare a faptului ilicit comis de către statul .A" consimte în mod valabil comiterea de către un alt stat. b) să facă imposibilă comportarea statului în conformitate cu obligaţia în cauză sau să creeze statului imposibilitatea materială de a realiza că acţiunea sau interacţiunea. Deosebirea între starea de primejdie şi forţa majoră ar consta în faptul că în astfel de situaţii ar exista o oarecare posibilitate de a alege între comiterea faptului ilicit sau necomiterea lui. aterizând forţat în afara zonelor autorizate ori staţionând în marea teritorială. starea de primejdie şi starea de necesitate prezintă unele similitudini în sensul că în ambele situaţii ar exista posibilitatea de alegere între o conduita sau alta.B" nu are caracter ilicit dacă aceasta constituie o măsură considerată legitimă de către dreptul internaţional. Măsuri îndreptate împotriva faptului ilicit al unui stat Fapta unui stat . să fie dat înaintea comiterii faptului. forţa majoră trebuie să întrunească următoarele condiţii: a) să fie irezistibilă sau imprevizibilă (un eveniment neprevăzut.B“ a unui fapt determinat care contravine obligaţiei pe care statul . 0 altă cauză. Starea de primejdie se raportează la anumite limite: absenţa contribuţiei statului la producerea acesteia şi proporţionalitatea consecinţelor faţă de cele evitate. întrucât este luată de statul . respectiv comportarea sa nu este conformă cu acea obligaţie. caracterul ilicit al faptului sau actului de violare a obligaţiei internaţionale. dar spre deosebire de starea de primejdie. mediul înconjurător etc. Pot fi menţionate în acest sens. 85 . Starea de necesitate Din punct de vedere teoretic.

măsuri de embargo etc. căruia statele membre i-au conferit răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. represalii. dacă este vorba de un tratat care exclude posibilitatea de a invoca starea de necesitate în privinţa obligaţiei respective. în principal.N. ruperea relaţiilor diplomatice. nerecunoaşterea actelor contrare dreptului internaţional.Reţinând starea de necesitate ca o cauză de exonerare de răspundere. 86 . statul în cauză are obligaţia de reparare. Legitima apărare semnifică una dintre excepţiile de la principiul nefolosirii forţei. ca organ al O. măsuri asupra cărora va hotărî Consiliul de Securitate. dacă statul în cauză a contribuit la producerea stării de necesitate.. iar în cazul legitimei apărări provocarea stării de pericol de către statul faţă de care se iau măsurile de autoapărare.5 Stabilirea răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele acesteia Statul care săvârşeşte un fapt ilicit din punct de vedere internaţional şi a cărui răspundere s-a stabilit potrivit regulilor dreptului internaţional poate fi supus unor sancţiuni având de asemenea obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat. VII prevede măsurile colective (fără folosirea forţei sau cu folosirea forţei armate) în caz de agresiune. Obligaţia de reparare Evident că în cazul în care un stat poartă răspunderea pentru un fapt internaţional ilicit are obligaţia de a pune capăt acelui fapt şi de a lua măsuri de prevenire a efectelor unui astfel de fapt. starea de necesitate nu poate fi invocată de către un stat decât în cazul în care faptul comis de stat a constituit singurul mijloc de a salvgarda un interes esenţial al acelui stat împotriva unui pericol grav şi iminent şi acest fapt nu a adus o atingere gravă unui interes esenţial al statului faţă de care obligaţia ar exista. Ceea ce le deosebeşte constă. toate efectele actului ilicit.N. sancţiunile pot fi aplicate în mod individual sau colectiv. Aplicarea şi desfăşurarea unor asemenea măsuri trebuie să se facă. între care menţionăm : suspendarea sau încetarea aplicării unui tratat încălcat de către cealaltă parte. întrucât un alt mijloc de înlăturare a pericolului este exclus.U. Legitima apărare Elementul comun între legitima apărare şi starea de necesitate constă în cerinţa imperioasă de a înlătura un pericol iminent şi grav. Comisia foloseşte o formulare restrictivă. Alte trei limitări grevează starea de necesitate. În cazul obligaţiilor intenţionale erga omnes. XIII. întrucât înseamnă a răspunde cu forţa faţă de o acţiune ilicită de folosire a forţei.U. De asemenea. Pentru ca recurgerea la forţă în caz de legitimă apărare sa fie licita să se desfăşoare în conformitate cu Carta O.inocenţa” statului faţă de care obligaţia a fost încălcată în cazul stării de necesitate. Victima (victimele) unui fapt ilicit din punct de vedere internaţional poate să recurgă la măsuri de constrângere fără folosirea forţei sau ameninţării cu forţa. în . Sancţiunile În raport cu circumstanţele concrete.. ea neputând fi invocată dacă încălcarea priveşte o obligaţie care decurge dintr-o norma imperativă a dreptului internaţional. în sensul că. în limitele şi procedurile stabilite de Carta ONU. încălcarea unei astfel de obligaţii atrage aplicarea unor sancţiuni în mod independent şi prealabil obligaţiei de a repara prejudiciile materiale cauzate . Carta ONU în cap. dar mai ales de gravitatea consecinţelor actului ilicit. prin care trebuie să înlăture pe cât posibil.

o problemă discutabilă este şi cea referitoare la . daune directe şi daune indirecte.cu toată probabilitatea ar fi fost obţinut" dacă nu ar fi fost comis faptul ilicit. modul de determinare a prejudiciului. în raport cu gravitatea stării de neînţelegere şi de implicaţiile sale asupra raporturilor dintre 87 .a unor persoane răpite de organele sale.normal şi previzibil” şi . În caz de prejudiciu moral adus unui stat repararea consta într-o satisfacţie. Cât priveşte repararea prin echivalent (compensaţie). evacuarea unor teritorii ocupate ilegal. Între acestea menţionăm legătura de cauzalitate neîntreruptă între faptul ilicit şi prejudiciul produs.. Ori interesul este ca statul respectiv reafirmând regula de drept s-o respecte. un stat care nu a luat măsuri de prevenire a scurgerii de hidrocarburi trebuie să procedeze la curăţirea factorului de mediu afectat dacă prin aceasta este ameninţat un alt stat. Satisfacţia ca măsură reparatorie joacă un rol important în cazul în care partea prejudiciată a suferit insulte. despăgubiri acordându-se nu numai pentru danum emergens (paguba propriu-zisă). cele indirecte numai în măsura în care pot fi determinate cu certitudine. diferend. asigurării împotriva repetării unor asemenea acte sau şi despăgubiri nominale sau punitive (plata unor sume de bani). a reprezentanţilor diplomatici şi consulari ori a cetăţenilor săi. un tratament necorespunzător sau în caz de atac împotriva şefului statului sau a guvernului. Reglementarea diferendelor internaşionale pe cale paşnică XIV. Aceasta poate însemna îndeplinirea unor acţiuni pe care statul respectiv a omis să le realizeze conform obligaţiei sale internaţionale. În cazul în care motive de ordin social sau material fac imposibilă ori ”neaplicabilă” recurgerea la restitutio in integrum statul răspunzător este obligat la repararea prin plata unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul produs. criză etc. precum şi raporturile dintre alte subiecte de drept internaţional pot apărea interese opuse.daunele morale”. iar satisfacţia ar fi în general indicată pentru acoperirea . dându-se în acest sens exemplul unui stat care îşi poate permite plata unor despăgubiri pentru poluare către un alt stat. ca şi cum faptul ilicit nu ar fi fost comis (restitutio in integrum ). onoruri aduse steagului lezat. XIV. În concepţia Comisiei. eliberarea unor cetăţeni străini arestaţi în mod ilegal etc. pedepsirea persoanelor vinovate. Noţiunea de diferend internaţional În raporturile dintre state. se face precizarea ca s-ar avea în vedere numai acel profit care apare a fi .. demnităţii şi prestigiului statului. În această privinţă. Alte exemple se pot referi la restituirea unei nave sechestrate în mod ilegal sau a altor bunuri. continuând să încalce regula de drept (în caz că nu se produc daune materiale).. în jurisprudenţa şi în lucrările Comisiei îşi găsesc aplicare o serie de noţiuni şi procedee de drept civil intern.În cazul “daunelor materiale” repararea trebuie să urmărească restabilirea lucrurilor în situaţia anterioară procedurii prejudiciului..daunelor morale” care aduc atingere onoarei.1. reţinându-se în general daunele directe. compensarea s-ar referi la acoperirea . Satisfacţia poate lua şi forma declarării faptului ca ... litigiu. conflict.fapt ilicit" de către un tribunal internaţional competent. literatura de specialitate şi documentele în materie folosesc o terminologie variată şi anume: situaţie. ci şi pentru lucrum cessans (profitul nerealizat). sub forma exprimării unor scuze. În legătură cu satisfacţia se mai subliniază şi faptul că de multe ori aceasta trebuie să aibă nu numai un rol reparator dar şi o funcţie mai largă de reafirmare a regulii de drept care a fost încălcată. neînţelegeri sau probleme litigioase. În legătură cu pierderea profitului care ar fi fost realizat dacă nu ar fi intervenit faptul ilicit. Pentru a desemna diferitele stări de neînţelegere care se pot ivi în relaţiile internaţionale. De pildă. Comisia de Drept Internaţional referindu-se la repararea prin echivalent.pagubelor materiale” suferite de statul prejudiciat.

Evident că. care interzice folosirea forţei şi ameninţării cu forţa. existenţa unui diferend între state este marcată de formularea unor pretenţii sau opinii divergente (sub forma unei declaraţii. anchetă. XIV. În consecinţă. 3).a. pretenţie ori interes. 33. e) concilierea.) cu privire la o problemă cu care se confruntă statele respective. Ca atare. parag. Prin însăşi definiţia şi terminologia folosită.2. iar cele politice mijloacele politco-diplomatice. c)existenţa oricărui fapt. În conformitate cu dreptul internaţional contemporan. această distincţie ar avea relevanţă în legătură cu alegerea de către părţi a mijloacelor de reglementare. În acest sens. În realitate. 2 paragraf 7 din Carta ONU nu obligă statele membre de a supune asemenea probleme unei proceduri prevăzute prin Cartă. arătând că statele pot recurge la: negocieri. statele ca şi celelalte subiecte ale acestui drept au obligaţia de a rezolva diferendele dintre ele numai pe cale paşnică. În accepţia sa largă. că după natura lor. 88 . 3) organizaţiile internaţionale cu caracter universal sau regional. diferendele de ordin juridic urmând ca regulă generală să fie supuse spre rezolvare CIJ. d) natura şi întinderea despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale. Potrivit art. privind rezolvarea paşnică a conflictelor internaţionale. înglobând toţi ceilalţi termeni. Modalităţi şi mijloace de soluţionare paşnică În vederea rezolvării diferendelor internaţionale statele pot recurge la următoarele trei modalităţi sau categorii de mijloace: 1) politico-diplomatice care cuprind: a) negocierea. Se consideră. În concepţia Cartei ONU (art. mediere. noţiunea de diferend desemnează o neînţelegere. În acest sens. 2) jurisdicţionale constând din: a) arbitrajul internaţional şi b) jurisdicţia internaţională. care presupune formularea unor poziţii opuse bine definite.subiectele în cauză. face o enumerare a acestor mijloace. un dezacord sau litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept. Recurgerea la oricare din aceste mijloace este facultativă. Această distincţie a fost făcută de Convenţia de la Haga din 1907 (art. art.d. b) bunele oficii. diferendele internaţionale pot fi împărţite în diferende politice şi diferende juridice. 38). conciliere. nu se poate stabili o distincţie netă între diferendele politice şi diferendele juridice. care dacă ar fi stabilit.m. b) orice problemă de drept internaţional. naţiuni ş. diferendele internaţionale au ca obiect neînţelegerile sau disputele dintre state care au un caracter internaţional. 36 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) următoarele diferende au caracter juridic: a) interpretarea unui tratat. d) ancheta. protest etc. Diferendele internaţionale pot apare şi între alte subiecte de drept internaţional – organizaţii. Dintre aceşti termeni noţiunea de „diferend” are o accepţie mai largă. se referă la „domeniul rezervat” care priveşte activităţi ale statului ţinând de competenţa acestuia care nu cad sub incidenţa dreptului internaţional. 36. ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale. c) medierea. statele putând recurge la unul sau altul dintre mijloacele menţionate. Carta ONU art. deci. nu orice neînţelegere sau dezacord dintre state ajunge să ia forma unui diferend. normele dreptului internaţional nu se pot aplica diferendelor dintre state care se referă la probleme ţinând în mod esenţial de jurisdicţia lor internă. întrucât de obicei orice diferend prezintă atât aspecte politice cât şi juridice.

la cerere sau din proprie iniţiativă. examinând fondul diferendului şi făcând propuneri pentru soluţionarea lui. prin Rezoluţia nr. Rezultatul anchetei se consemnează într-un raport care se înaintează părţilor. Medierea desemnează acţiunea unui terţ de participare la organizarea negocierilor. 33 din Cartă nu menţionează expressis verbis „bunele oficii”. în scopul de a ajuta părţile pe calea negocierilor. recurgerea la organizaţii internaţionale sau la oricare alt mijloc la alegerea lor 36 . dându-le posibilitatea de a-şi exprima direct – fără rezerve şi formalismul propriu procedurii judiciare sau arbitrate – opiniile lor şi a-şi apăra interesele. 36 89 . Întraadevăr. în vederea ajungerii la o soluţie convenabilă a părţilor şi nu pentru tergiversarea diferendului. bunele oficii reprezintă acţiunea unui terţ menită a crea condiţiile favorabile pentru ca statele în litigiu să ajungă la rezolvarea diferendului pe calea tratativelor. cel care oferă bunele oficii nu participă la tratative. în prezenţa părţilor care se obligă să-i furnizeze toate informaţiile pe care comisia le consideră necesare. precum şi din faptul că într-o serie de tratate bilaterale de conciliere şi arbitraj – încheiate mai ales între cele două războaie mondiale – se prevede că părţile vor recurge la arbitraj numai după ce negocierile nu au dat rezultate. propuneri care au însă numai caracter facultativ pentru părţi. Comisia se poate deplasa şi la faţa locului pentru a administra probe. După terminarea anchetei comisia eliberează în secret şi adoptă decizii cu majoritatea membrilor comisiei. Tratativele privind soluţionarea unui diferend trebuie să se desfăşoare cu bună credinţă. Astfel. s-a argumentat ideea existenţei unui principiu al anteriorităţii tratativelor faţă de celelalte mijloace de soluţionare. reglementarea judiciară. art. făcând propuneri de soluţionarea părţilor în diferend. sunt cel mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea cărora părţile vin în contact una cu alta în mod direct ceea ce este de natură a situa părţile pe baze egale în discuţii. 37/10 în 1982 include însă şi „bunele oficii” accentuând asupra măsurilor de prevenire a diferendelor între state. aşa că misiunea lui încetează de îndată ce tratativele au fost reluate. Concilierea internaţională Art. Declaraţia privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale adoptată de Adunarea Generală a ONU. 33 din Carta ONU enumeră pe primul loc tratativele. tratativele diplomatice directe reprezintă unul dintre cele mai utilizate mijloace de soluţionare pentru că acestea se află la îndemâna fiecărui stat. care sunt libere să hotărască dacă îi vor da sau nu urmare. constituite de obicei din 3-5 membri care lucrează după o procedură contradictorie. pe care de regulă le conduce. Deci mediatorul participă în mod direct şi activ la tratative.arbitraj. În acest scop se creează comisii de anchetă. Scopul bunelor oficii constă în determinarea părţilor în diferend să înceapă negocierile sau să le reia dacă acestea au fost întrerupte. Din faptul că negocierile sunt enumerate pe primul loc în gama mijloacelor de soluţionare. a) Mijloace politico-diplomatice Negocierile (tratativele) Deşi nu face o ierarhizare. Bunele oficii şi medierea Acestea se caracterizează prin acţiuni întreprinse de către un terţ (stat sau organizaţie). Ancheta internaţională Are ca scop stabilirea exactă a faptelor (fact-finding) şi lămurirea împrejurărilor care au dus la apariţia diferendului.

Încheind tratate de arbitraj statele prevăd şi clauze limitative.Ca ultim mijloc politico-diplomatic. de navigaţie. a terţului (persoană. Activitatea acestei instanţe arbitrale este încă destul de redusă. b) Mijloace cu caracter jurisdicţional Arbitrajul internaţional Constă în rezolvarea unui diferend între state de către o persoană sau o comisie. instituţia arbitrajului se dezvoltă în perioada modernă. ca. Procedura comisiilor de conciliere se derulează în două faze: cea de anchetă constând în examinarea faptelor şi administrarea probelor şi faza de conciliere propriu-zisă. Ea are caracter complex. de exemplu. Soluţia poate fi acceptată sau respinsă de părţi. Cunoscută încă dina antichitate. face trecerea de la aceste mijloace la cele jurisdicţionale de care se deosebeşte prin aceea că soluţia propusă nu este obligatorie. într-o formă sau alta. se aplică dreptul internaţional sau părţile pot decide şi altfel. În afara acestei Curţi permanente. Mijloacele politico-diplomatice cu participare. astfel că până la Conferinţa de la Haga din 1899 s-au adoptat peste 225 de convenţii pentru crearea unor tribunale arbitrale şi peste 100 de convenţii care prevedeau rezolvarea diferendelor pe calea arbitrajului. se formează în fiecare caz în parte prin alegerea unui organ arbitrar de către statele părţi în diferend. fixează regulile de procedură şi poate să determine şi regulile de fond aplicabile. Concilierea se efectuează de către o comisie constituită de părţi fie cu titlu permanent sau pentru un diferend dat şi constă în examinarea diferendului sub toate aspectele sale – fără participarea părţilor – şi propunerea soluţiei de împăcare. România a desemnat şi ea patru arbitri pe lista Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga. desemnate de fiecare stat în parte la convenţie. anchetă. Comisiile de conciliere pot fi alcătuite. Biroul Internaţional şi Curtea de Arbitraj propriu-zisă 37 . Procedura arbitrală are două faze: scrisă şi orală. Convenţiile din 1889 şi 1907 de Haga cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor au reglementat arbitrală prevăzând şi înfiinţarea unei Curţi Permanente de Arbitraj. îmbinând elementele de anchetă cu cele de conciliere. pe calea încheierii unui acord special denumit compromis. desemnează organul arbitral. 37 90 . De regulă. care Curtea propriu-zisă nu este un organ permanent instituţionalizat ci. să se aplice regulile dreptului intern al uneia dintre părţile în diferend. mediere. statele părţii în diferend procedează la crearea unor organe arbitrare ad-hoc. de pe o listă de personalităţi cu competenţă recunoscută. numite de părţi şi a cărei hotărâre. Consimţământul de a recurge la arbitraj se exprimă fie prin clauzele compromisorii care se includ în anumite tratate (de regulă cele de comerţ. care se desfăşoară în contradictoriu. exceptând de la supunerea arbitrajului diferendele ce aduc atingerea unor interese vitale. au fost şi sunt utilizate în practica statelor sau şi de către organizaţiile internaţionale mai ales de către ONU în vederea soluţionării diferendelor internaţionale. Ca parte la convenţia din 1907. sau prin încheierea unor tratate de arbitraj. Acesta (compromisul) are ca obiect litigiul concret ce s-a ivit între părţi şi ca atare defineşte litigiul. pe bază de permanenţă sau ad-hoc dintre cetăţenii statelor părţi ori ai unor state terţe. conciliere). cu ascultarea părţilor. recomandată de comisie nu este obligatorie. stabilindu-i şi competenţa. care funcţionează şi în prezent la Haga. fiind constituită din trei organe: Consiliul Permanent Administrativ. conform înţelegerii prealabile dintre părţi este obligatorie. Soluţia. împrumuturi bancare). onoarei sau independenţei statului. comisie – bune oficii .

în 1920 – prin intrarea în vigoare a statutului acesteia – ca instituţie autonomă în afara Ligii Naţiunilor. Ratione personae numai diferendele dintre state sunt de competenţa CIJ fiind excluse organizaţiile internaţionale. pe de o parte. Pot fi alcătuite şi camere din trei judecători care să examineze anumite categorii de cauze. litigii de muncă ori cele privind tranzitul şi comunicaţiile. dacă una din părţi nu a fost ascultată şi nu şi-a putut prezenta apărările şi probele. Odată cu crearea ONU. dacă sentinţa a fost pronunţată sub influenţa constrângerii dacă compunerea organului arbitral a fost nereglementară. bazându-se pe consimţământul lor exprimat printr-un compromis (acord special) de acceptare a jurisdicţiei Curţii pentru un anumit diferend. fiind însă suficientă prezenţa a 9 judecători. Ratione materiae. pe care statele o pot face oricând şi are ca obiect diferendele juridice (enumerate în art. 38 91 . Judecătorii sunt aleşi pe o perioadă de 9 ani. ca. pot cuprinde rezerve cum ar fi. Competenţa Curţii este dublă: jurisdicţională (contencioasă şi consultativă. O sentinţă arbitrală poate fi anulată pentru o serie de vicii între care dacă arbitrii şi-au depăşit puterile. Până la sfârşitul anului 1984 un număr de 56 de state au făcut declaraţii de recunoaştere a jurisdicţiei Curţii Internaţionale de Justiţie. situaţiile în care o sentinţă arbitrală este lipsită de valoare juridică apare evidentă nulitatea absolută a aşa-ziselor arbitraje de la Viena din 2 septembrie 1938 şi 30 august 1940 – referitoare la frontierele ungaro-cehoslovacă şi ungaro-română. în temeiul Cartei. competenţa curţii se referă la cauze cu care este sesizată de state. Dacă în Completul Curţii este inclus un judecător care are cetăţenia uneia din părţi (cetăţenia nu este un impediment).cuprind administrarea probelor şi susţinerii reprezentanţilor părţilor. ori printr-un protocol la tratat. de exemplu. Un stat care nu este parte la Statut poate să accepte jurisdicţia Curţii în condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate al ONU. CIJ îşi desfăşoară activitatea de obicei. iar regulamentul adoptat în 1946 şi amendat ulterior stabileşte reguli detaliate de organizare şi funcţionare. orice altă parte poate desemna o persoană la alegerea sa care să intre în complet ca judecător ad-hoc. Astfel de declaraţii pot fi făcute necondiţionat sau sub condiţie de reciprocitate din partea mai multor state. Justiţia internaţională A fost instituită pentru prima oară prin înfiinţarea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională (CPJI). caracterul facultativ al recurgerii la arbitraj (ca şi la oricare alt mijloc de soluţionare). pe baza unei declaraţii unilaterale. Numai prima priveşte în mod direct rezolvarea paşnică a diferendelor. aleşi concomitent – dar separat – de Adunarea Generală a ONU şi Consiliul de Securitate de pe o listă de candidaţi desemnaţi de grupurile naţionale ale Curţii Permanente de Arbitraj. dacă nu a existat un tratat de arbitraj sau de compromis valabile 38 . CPJI a funcţionat între anii 1922-1940 (fiind desfiinţată în 1946) şi a examinat un număr de 65 de cauze privind interesele diferite a 30 de state. Sentinţa arbitrală este obligatorie şi trebuie executată de către părţile care au recurs la arbitraj şi s-au angajat să o execute. 36 din Statut) 39 . Jurisdicţia Curţii poate fi acceptată şi prin includerea unei cauze jurisdicţionale într-un tratat. de regulă a făcut rezerve la tratatele care au recunoscut jurisdicţia obligatorie a CIJ. iar pe de alta. CIJ este alcătuită din 15 judecători (din care 5 locuri – sunt rezervate membrilor permanenţi ai consiliului de securitate al ONU). De asemenea. de exemplu. 39 România. a fost instituită şi Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) ca organ principal al ONU. Ca o soluţie oarecum generală Statutul CIJ stabileşte o modalitate de recunoaştere ca obligatorie a jurisdicţiei Curţii de către statele părţi. în şedinţe plenare. rezerve referitoare la Având în vedere. Statutul său face parte integrantă din Carta ONU.

ori cât priveşte diferendele pentru care au fost prevăzute alte proceduri reglementare etc. de asemenea examinează excepţiile preliminare dintre care cele mai frecvente privesc competenţa Curţii. Germania. hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti. votul preşedintelui este hotărâtor. Deciziile sunt motivate. 20 de avize consultative şi 200 de ordonanţe procedurale.probleme care ţin în mod esenţial de competenţa naţională a statului ce face rezerva. Competenţa consultativă a CIJ constă in avize consultative (fără forţă obligatorie) pe care Curtea le dă la cererea: Adunării Generale a Consiliului de Securitate. Unele organe ale organizaţiilor internaţionale pot cere un aviz consultativ Curţii în legătură cu un diferend între state. Deciziile Curţii se adoptă cu majoritatea de voturi a judecătorilor prezenţi: în caz de paritate. F. ori cele referitoare la neepuizarea tratativelor diplomatice. probleme teritoriale (Danemarca şi Olanda. cutuma. Părţile se înfăţişează prin reprezentanţi şi pot fi asistate de consilieri sau avocaţi. putând soluţiona o cauză şi ex aeque et bono (potrivit echităţii) dacă părţile sunt de acord. Deciziile Curţii sunt definitive şi nu pot fi atacate. Finlanda versus Danemarca (mai 1991). 40 92 . Judecătorii pot formula opinii separate (individuale sau divergente). Curtea nu a luat în considerare insula nepopulată Filfa în delimitarea liniei mediene dintre Malta şi Libia deşi era inclusă în liniile de bază malteze. pe de o parte R. a instituţiilor specializate autorizate de ONU. diferendul referitor la pasajul prin Beltul Mare. drepturile cetăţenilor americani în Maroc – 19501952. consilierii părţilor. care va putea hotărî măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziei Curţii. Curtea potrivit art. în absenţa lui de vicepreşedinte. ori Libia şi Malta cu privire la platoul continental în Marea Mediterană – 1985 41 . după 1989. CIJ poate fi sesizată prin notificarea compromisului sau printr-o cerere adresată grefierului indicându-se obiectul diferendului şi părţile. iar ca mijloace auxiliare. Procedura şi deciziile Curţii. litigiul dintre Anglia şi Albania privind incidentul din strâmtoarea Corfu – 1947-1949). Astfel de cazuri privesc. Procedura cuprinde două faze: scrisă şi orală. sau cu probleme care implică poziţii divergente ale statelor. de statut al populaţie şi protecţie diplomatică (speţa Notebohm – 1951-1953). experţii. Statele nu pot cere avize consultative CIJ 40 . diferendul privind Timonierul de Est. În caz de neexecutare a deciziei Curţii. cum sunt de pildă: probleme de răspundere a statelor (exemplu. Cauzele deduse în faţa Curţii s-au referit la: probleme importante ale vieţii internaţionale. statele în cauză se pot adresa Consiliului de Securitate. dar se poate cere revizuirea lor. Sub aspectul eficienţei amintim că în perioada 1946-1989 Curtea a fost sesizată cu 80 de cauze şi a pronunţat 51 de hotărâri. Înainte de examinarea în fond a diferendului Curtea poate decide luarea unor măsuri conservatorii pentru apărarea drepturilor părţilor. principiile generale de drept. Cât priveşte dreptul aplicabil. diferendul asupra frontierei maritime Guineea Bissau versus Senegal (martie 1991). Portugalia versus Australia (februarie 1991). De asemenea. replicile şi toate piesele şi documentele pe care le au părţile şi evident se audiază martorii. CIJ continuă să fie sesizată cu o serie de cazuri de către state aflate pe diverse continente. pe de altă parte cu privire la delimitarea platoului continental din Marea Nordului – 1968-1969). avocaţii. sunt conduse de preşedinte. contramemoriile. 41 În speţa Libia – Malta. în cursul cărora se transmit memoriile. 38 din Statut va aplica: tratatele. Dezbaterile Curţii care sunt de obicei publice. ambii aleşi de curte pe trei ani. de pildă: diferendul teritorial Libia versus Ciad (octombrie 1990).

Toate acestea ilustrează eficienţa Curţii. care are jurisdicţie nu numai asupra diferendelor dintre state. America. extrădare şi alte diferende. Curtea europeană a fost sesizată cu 250 de litigii de către persoane individuale. altele ca Bahrain. precum şi a organizaţiilor regionale a determinat crearea unor proceduri specifice de rezolvare a diferendelor. În alte domenii au fost instituite Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene. Qatar. ci şi asupra celor care implică organizaţii internaţionale. în cele mai diverse probleme. a căror prelungiri ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. precum şi tribunalul internaţional instituit de Convenţia asupra dreptului mării din 1982. dar mai ales creşterea încrederii statelor în justiţia internaţională. În sensul că la ele se recurge în general după ce alte mijloace paşnice au fost folosite. Totodată se observă o diversificare continuă a litigiilor supuse Curţii. prevăzute în actele lor constitutive. se cuvin semnalate tot în cadrul jurisdicţiilor internaţionale. putând recomanda şi condiţiile de rezolvare. Astfel de proceduri au un caracter suplimentar.). Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale. Este vorba de diferende internaţionale de o anumită gravitate. dar mai ales a ONU şi instituţiilor sale specializate. Africa etc. ca mijlocul cel mai adecvat şi obiectiv de soluţionare a diferendelor internaţionale. drepturilor deţinuţilor. cu privire la un diferend la care este parte. instanţele internaţionale care judecă litigiile în domeniul drepturilor omului şi în alte domenii. SUA. Liga Naţiunilor. ceea ce semnifică un bun început de revenire a Curţii la statutul său de „instanţă mondială”. Astfel. care s-au extins de la probleme teritoriale la incidente aeriene: pasajul prin strâmtori. Organizaţia Naţiunilor Unite În cadrul ONU (în afara CIJ) au atribuţii prevăzute în Cartă. Ciad. la sesizarea părţilor în diferend a unui stat membru ONU. controlul telefoanelor şi supravegherea corespondenţei. conform unei statistici din 1991.3. Se constată astfel tendinţa de a dezvolta şi diversifica procedurile judiciare în dreptul internaţional. ca de exemplu. De îndată ce părţile au supus diferendul Consiliului de Securitate. Finlanda. sau poate desemna anumite persoane. ori la sesizarea unui stat nemembru. în domeniul soluţionării paşnice: Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală. o Curte europeană a drepturilor omului care are o bogată activitate. acesta poate să facă recomandări. Asia. unele dintre state ca Libia. În exercitarea atribuţiilor de soluţionare Consiliul poate crea comisii de anchetă. întreprinderi de stat şi private. Potrivit convenţiei americane referitoare la drepturile omului (1968) funcţionează în prezent Curtea Interamericană pentru drepturile omului. Crearea organizaţiilor internaţionale. drepturi de proprietate etc. Iran. ori se 93 .Rezultă aşadar că instanţa internaţională este sesizată de tot mai multe state din toate zonele lumii (Europa. se adresează Curţii pentru prima oară. dacă acceptă pentru acel diferend obligaţiile de rezolvare paşnică prevăzute de Carta ONU. Cât priveşte litigiile interstatale singurul caz adus în faţa Curţii europene a drepturilor omului se referă la metodele de interogare a celor suspecţi de terorism în Irlanda de Nord. Deşi într-un domeniu diferit şi limitat. a) Consiliul de Securitate poate acţiona din proprie iniţiativă (ex officio). precum şi indivizi. Conform Convenţiei europene referitoare la protecţia drepturilor omului (1950) s-a instituit în 1959. după cum el poate să recomande părţile şi soluţia de fond. XIV. Portugalia recurgând la Curte cu mai multe diferende. în timp ce. cu privire la procedurile de aplanare adecvate.

cu excepţia exercitării dreptului la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat. Dar o serie de alte considerente ori chiar impedimente intervine în activitatea organizaţiilor regionale determinând statele să recurgă mai degrabă la organizaţia mondială decât la cea regională. Statele pot recurge în mod excepţional la măsuri de constrângere fără folosirea forţei armate. Actul la care se răspunde prin retorsiune nu este un act ilegal care să încalce principiile dreptului internaţional sau clauzele 94 . afară de cazul când Consiliul i-ar cere aceasta. În practică. după părerea sa. din 1948. atâta timp cât diferendul se află în examinarea Consiliului de Securitate. ca răspuns la acte inamicale sau ilicite ale altui sau altor state. poate respinge cererea Consiliului). b) Adunarea Generală are o competenţă mai largă decât Consiliul de Securitate. 2 că statele care încheie acorduri şi organizaţii regionale trebuie să depună toate eforturile pentru a rezolva diferendele locale pe cale paşnică cu ajutorul organizaţiei regionale. care prin Carta de la Bogota. ea putând discuta şi face recomandări pentru rezolvarea paşnică a oricărui diferend care afectează bunăstarea generală sau relaţiile prieteneşti între naţiuni. conciliere şi arbitraj. Între aceste măsuri menţionăm următoarele: a) Retorsiunea care constă în măsuri de retaliere luate de un stat faţă de actele neprieteneşti. Aşa cum am văzut când am examinat sancţiunile în dreptul internaţional. este încredinţată. medierea. cât şi poziţia părţilor. ancheta etc. 51). în cadrul căreia în 1964 s-au pus bazele comisiei de mediere. Organizaţia Unităţii Africane (OUA). Consiliului de Securitate al ONU. numai să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care. însă competenţa ei este subsidiară faţă de a Consiliului. în sensul că. cu sau fără folosirea forţei armate. 52 parag. O asemenea activitate se înfăptuieşte în practică. Consiliul poate aplica şi măsuri fără folosirea forţei armate. pot fi aplicate exclusiv de Consiliul de Securitate. Adunarea nu are dreptul să facă recomandări.4. în condiţiile determinate de Carta ONU (art. dar fără a fi prevăzută expres în Carta ONU. Funcţii de soluţionare paşnică îndeplineşte şi Liga Arabă (creată în 1945) deşi nu dispune de un organism specializat. fără a avea mandat în acest sens din partea Consiliului sau a Adunării. Măsurile care implică folosirea forţei armate. Secretarul General îndeplineşte misiuni de bune oficii şi de mediere din proprie iniţiativă. înainte ca aceste diferende să fie supuse Consiliului de Securitate al ONU.). săvârşite de un alt stat. Mijloace bazate pe constrângere. Totodată. în general. Somalia şi Etiopia) ar putea să fie mai semnificativ în soluţionarea conflictelor locale. deoarece acestea pot cunoaşte mai bine atât situaţia diferendului. Organizaţiile regionale cu caracter general care au atribuţii în domeniul menţineri păcii şi ca atare îndeplinesc funcţii cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor sunt: Organizaţia Statelor Americane (OSA).poate adresa Secretarului General sau trimite observatori la faţa locului (statul pe teritoriul căruia urmează a se face ancheta sau alte acţiuni. c) Secretarul General al ONU poate. Organizaţiile internaţionale regionale Carta ONU prevede în art. potrivit Cartei. XIV. în soluţionarea diferendelor în probleme teritoriale dintre Maroc şi Algeria. Rolul organizaţiilor regionale (exemplu OUA. aplicarea tuturor măsurilor de constrângere. ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. contrarea uzanţelor internaţionale. a adoptat o serie de principii privind procedurile pentru rezolvarea diferendelor (bunele oficii.

fără a se afla în stare de război cu acesta. săvârşite de acel stat. 2 parag. e) Blocada maritimă paşnică reprezintă împiedicarea de către un stat cu forţele sale navale militare. în cadrul aplicării măsurilor de constrângere cu folosirea forţei armate.unui tratat. ca şi întreruperea comunicaţiilor feroviare. De asemenea ca exemple de retorsiune pot fi menţionate ruperea relaţiilor diplomatice. Consiliul de Securitate poate – conform art. fără folosirea forţei armate pot fi: sechestrarea unor bunuri aparţinând resortisanţilor unui alt stat. încetarea comerţului în general. de violare a ei sau de agresiune. în porturile sau în marea sa teritorială. nerecunoaşterea actelor statului de la care provine actul neamical. poştale. dintre state. În 1991 Consiliul de Securitate a recurs la aplicarea embargoului împotriva Irak-ului. Ruperea relaţiilor diplomatice poate fi aplicată de Consiliul de Securitate ca măsură care nu implică folosirea forţei armate (art. sau pentru a preveni repetarea unor asemenea acte 42 . blocada maritimă chiar cu calificativul de „paşnică” este considerată ca un act de agresiune. refuzul de a executa tratate ş.d. în scopul de a-l determina să înceteze o încălcare a unor norme de drept internaţional şi să repare prejudiciul astfel cauzat. 42 din Cartă – recurge la o blocadă cu forţele navale ale statelor membre. prin radio etc. împreună cu încărcătura lor. contrare dreptului internaţional. maritime. c) Embargoul constituie o formă de represalii. judecătoreşti cu caracter neamical faţă de alt stat şi de retorsitanţii lui.a. ci este vorba de un act neamical cum ar fi măsuri legislative. daca este el însuşi lezat de actul celuilalt stat şi numai dacă represaliile au fost procedate de o cerere de reparare a daunei care nu a fost rezolvată. prin care un stat reţine navele comerciale ale unui alt stat. telegrafice. întreruperea relaţiilor comerciale. telegrafice. poştale. Termenul de embargo se foloseşte şi pentru reţinerea bunurilor de orice fel destinate statului împotriva căruia se aplică. administrative. reducerea importurilor de la un asemenea stat. d) Boicotul constă în întreruperea relaţiilor comerciale. 41) b) Represaliile constau în măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat în scopul de a-l determina să repare dauna rezultată din acte sau omisiuni ilicite. Potrivit dreptului internaţional contemporan. expulzarea resortisanţilor unui stat. dacă nu se recurge sub nici o formă la forţă. 42 95 . Asemenea măsuri de boicot au fost hotărâte de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate împotriva Republicii Sud-Africane pentru a o determina să pună capăt politicii de apartheid şi mai recent împotriva Irak-ului . 4 din Carta ONU. iar în 1992-1993 împotriva Serbiei. Statele pot recurge la măsuri boicot împotriva unui stat care a comis un act de ameninţare a păcii. Un stat are dreptul să recurgă la represalii numai dacă sunt întrunite anumite condiţii cum sunt: dacă există o acţiune contrară dreptului internaţional din partea celuilalt stat.m. Represalii licite. a oricăror comunicaţii cu porturile şi litoralul unui stat. dacă se păstrează o proporţie între actul comis de celălalt stat şi măsura de represalii. contrar art.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful