Psihologie Experimentala

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE EXPERIMENTALA CAPITOLUL 1 TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE 19 1.1 Teoria ştiinţifică 19 1.2 Finalitatea demersului ştiinţific 20 1.3 Paradigmele ştiinţei 21 1.

4 Alte moduri de a face « psihologie » 22 1.5 Creativitate ştiinţifică şi hazard 25 1.6 Teorie şi experiment 25 1.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific 27 1.8 Ştiinţă şi experiment. Specificul metodei experimentale 28 1.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice 30 1.9.1 Identificarea problemei de cercetat 31 1.9.2 Formularea ipotezelor 33 1.9.3 Testarea ipotezelor; derularea cercetării 34 1.9.3.1 Design-ul experimental 35 1.9.3.2 Aparatura şi măsurătorile 35 1.9.3.3 Operaţionalizarea conceptelor 36 1.9.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor 37 1.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de probleme 38 1.11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice 38 1.11.1 Gradul de control al condiţiilor experimentale 39 1.11.2 Controlul răspunsurilor la stimuli 40 1.12 Perpetua nevoie de ştiinţă 40 CAPITOLUL 2 VARIABILĂ ŞI MĂSURĂTOARE 43 2.1 Noţiunea de variabilă 43 2.2 Clasificarea variabilelor 44 2.3 Măsurarea în psihologia experimentală 46 2.4 Varietatea măsurătorilor psihologice 47 2.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare 49 2.6 Proprietăţile scalelor de măsurare 49 2.6.1 Scala nominală 51 2.6.2 Scala ordinală 52 2.6.3 Scala interval 53 2.6.4 Scala raport (ratio scale) 54 CAPITOLUL 3

INTRODUCERE 17

PLANURI EXPERIMENTALE 57 3.1 Clasificarea planurilor experimentale 57 3.2 Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă 62 3.2.1 Planuri experimentale cu grupuri independente 62 3.2.2 Planuri experimentale cu măsurători repetate 63 3.2.2.1 Avantajele planului experimental cu măsurători repetate 65 3.2.2.2 Dezavantaje 66 3.3 Planuri experimentale complexe 66 3.4 Planul bifactorial 68 3.5 Variabila parametru 70 3.6 Efecte principale (main effects) 75 3.7 Interacţiuni între variabile 80 3.8 Tipuri de interacţiuni 80 3.9 Avantajele planului factorial 85 3.10 Modele factoriale mixte 86 3.11 Planul experimental optim 88 3.12 Modelul experimental cibernetic 89 CAPITOLUL 4 CONDIŢIILE UNUI MODEL EXPERIMENTAL EFICIENT 91 4.1 Validitatea experimentului 91 4.1.1 Validitatea internă 92 4.1.2 Validitatea de construct 94 4.1.3 Validitatea externă 95 4.1.4 Validitatea statistică 96 4.1.5 Interacţiunea tipurilor de validitate 97 4.2 Surse de variaţie perturbatoare 98 4.2.1 Ameninţările validităţii interne 99 4.2.1.1 Efectele de suprapunere 100 4.2.1.2 Efectele legii dezvoltării 100 4.2.1.3 Cunoaşterea experimentală a sarcinii 100 4.2.1.4 Efectul de regresie (regression effect) 100 4.2.1.5 Erori de eşantionare 101 4.2.1.6 Diminuarea eşantionului 101 4.2.1.7 Alocarea unor grupuri preformate la condiţiile experimentale 102 4.2.1.8 Experimentatori diferiţi 103 4.2.1.9 Variabile de tip subiect 103 4.2.1.10 Variabilele sociale ale situaţiei experimentale 104 4.2.1.11 Contaminarea grupului de control 104 4.2.1.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie 104 4.2.2 Ameninţările validităţii de construct 105 4.2.3 Ameninţările validităţii externe 106

4.3 Fidelitatea datelor experimentale 107 4.4 Sensibilitatea experimentului 107 4.5 Interferenţa caracteristicilor experimentului 108 CAPITOLUL 5 CONTROLUL EXPERIMENTAL 111 5.1 Înţelesurile noţiunii de control experimental 111 5.2 Precursori ai controlului experimental 113 5.2.1 Analiza evenimentelor 114 5.2.2 Varierea circumstanţelor 114 5.2.2.1 Metoda diferenţelor 115 5.2.2.2 Metoda variaţiilor concomitente 116 5.2.2.3 Metoda acordului 116 5.3 Strategii de control experimental 117 5.3.1 Controlul în laborator 117 5.3.2 Proiectarea judicioasă a experimentului 118 5.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului 119 5.3.4 Replicarea experimentului 120 5.4 Controlul în planurile experimentale cu grupuri independente 121 5.4.1 Contribuţia lui Ronald Fisher 121 5.4.2 Randomizarea 124 5.4.2.1 Randomizarea completă 125 5.4.2.2 Randomizarea în blocuri 128 5.4.2.3 Randomizarea în pătrat latin 130 5.4.3 Tabelele de randomizare 132 5.4.4 Utilizarea variabilelor moderatoare 133 5.4.5 Controlul statistic 133 5.5 Controlul în design-urile cu măsurători repetate 135 5.5.1 Balansarea completă 135 5.5.1.1 Randomizarea în blocuri în planurile experimentale cu măsurători repetate 136 5.5.1.2 Contrabalansarea 138 5.5.2 Balansarea incompletă 139 5.5.3 Controlul prin rotirea ordinii de start 140 5.5.4 Controlul efectelor transferului 140 5.5.5 Controlul efectelor de ordine şi secvenţă 142 5.6 Controlul defectuos 144 5.6.1 Experiment cu un singur grup testat la final 144

9.2 Metoda intervalelor de încredere 176 6.6.2 Experiment cu grup de control neechivalent 145 5.8 Pretestarea 169 6.3 Informare şi documentare 155 6.1 Experimentul ca un context social 147 5.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea efectelor 164 6.1.6.6.9.1 Consultarea surselor teoretice 158 6.3 Tipuri de cvasiexperiment 193 .2 Specificul cvasiexperimentului 190 7.1.1 Experiment şi cvasiexperiment 189 7.1 ANOVA pentru grupuri independente 178 6.2 Sesizarea faptului ştiinţific 155 6.5 Selecţia subiecţilor 161 6.1.2 Alegerea metodei şi a procedurilor 159 6.2 Cerinţele de rol 150 CAPITOLUL 6 DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI 153 6.1.1.9.9.6 Dimensionarea optimă a eşantionului 162 6.1.7 Construirea propriului chestionar ca instrument de cercetare 167 6.6.3.9 Valorificarea şi interpretarea datelor experimentale 169 6.1.3.6.2 ANOVA pentru desig-nuri cu măsurători repetate 183 6.4 Determinarea mărimii efectelor 186 CAPITOLUL 7 CVASIEXPERIMENTUL 189 7.9.1.7.9.1.3 Mărimea eşantionului şi eroarea standard a mediei 166 6.3 Definirea condiţiilor experimentale 160 6.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea testului statistic 163 6.5.1 Inferenţa statistică 170 6.3.7.1.1 Testul ipotezei de nul 171 6.3 Experimentul expus efectelor de ordine şi de secvenţă 146 5.7 Controlul caracteristicilor sociale ale experimentului 147 5.9.3 Analiza de varianţă ANOVA 178 6.4 Alegerea subiecţilor 161 6.1 Activarea optimă 154 6.1 Alegerea probei de cercetat 153 6.

1 Tratarea subiecţilor umani 209 9.3 Controlul în experimentele cu un singur subiect 204 8.5 Respectarea demnităţii 212 9. O primă raţiune este aceea că psihologia este.6 Convorbirile finale 213 9.2 Etica experimentării pe animale 214 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 217 Introducere O abordare introductivă a psihologiei experimentale.1.2 Avantajele experimentelor cu un singur subiect 202 8.3.4 Design-uri experimentale fără grupuri de control 196 CAPITOLUL 8 EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT 199 8.1.1 Obţinerea unei tendinţe stabile 204 8.6 Schimbarea succesivă a criteriului 208 CAPITOLUL 9 ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE 209 9.3 Modelul tratamentelor repetate 205 8.3.3.4 Modificarea unei variabile pentru a i se determina efectul 207 8.1 Utilitatea experimentului cu un singur subiect 199 8.3 Protejarea stării de bine a subiecţilor 211 9.3.3.3.7.3.2 Cvasiexperimentul mixt 194 7.3.1.4 Confidenţialitatea 212 9.1.3 Plan experimental cu linia de regresie discontinuă 195 7.1. trebuie efectuată în contextul problematicii ştiinţei în general.3. acum în prag de mileniu.baseline design) 207 8. din mai multe motive. o ştiinţă ca .1 Cvasiexperimentul cu grupuri neechivalente 193 7.2 Consimţământul avizat 210 9.3.1 Decizia de a realiza un experiment ştiinţific 212 9.5 Determinarea mai multor tendinţe (multiple.1.2 Întreruperea tratamentului 205 8.

adică în mediul organizaţional. legile sale. nu doar în virtutea tradiţiei lucrărilor de acest gen ci pornind de la lipsa unor reglementări autohtone. am luat în discuţie. precum şi aceea a derulării experimentului psihologic. schimburi care se produc în sferele aplicative. Toate acestea sunt suficiente motive pentru a trata psihologia experimentală. obiectivele şi modalitatea de testare empirică a acestor teorii. de teorie ştiinţifică şi de a trece în revistă funcţiile. cvasiexperimentele. chiar şi numai în treacăt. începând cu sfârşitul secolului al XIX lea.oricare alta. şi etapa propriu-zis ştiinţifică în care se instituie tradiţia verificării experimentale a teoriilor psihologice. în capitolul şapte. urmând exemplul altor lucrări. când Wundt a înfiinţat la Leipzig primul laborator de psihologie. dincolo de care. Al doilea motiv este acela că metoda experimentală desparte istoria psihologiei în două mari etape: etapa copilăriei şi a romantismului care ţine până prin 1879. alături de aceea privind posibilitatea exprimării numerice a regularităţilor şi legilor. Ca atare. trebuie evaluate din perspectiva filosofiei ştiinţei. o a treia raţiune a unor consideraţii epistemologice ţine pe de o parte de locul central al psihologiei experimentale în ansamblul disciplinelor psihologice. a controlului variabilelor şi condiţiilor. Toate acestea fac obiectul capitolelor al treilea. una dintre paradigmele cele mai rodnice care au apropiat psihologia de statutul râvnit al ştiinţelor pozitive. începând de la cele psihofiziologice până la cele care controlează procesele cognitive de înalt ordin. În sfârşit. unele teme cum sunt acelea ale studiilor corelaţionale. În psihologie lucrurile stau altfel: există o serie de constrângeri în a exprima prin numere procesualitatea vieţii psihice. iar pe de altă parte de faptul că schimburile psihologiei cu alte ştiinţe. în . Ideea de măsurătoare este. în primul capitol. De aceea. În final. nu şi-ar fi găsit locul printre metode care ţintesc. împreună cu avantajele şi mai ales cu dezavantajele privitoare la probabilitatea mai scăzută a rezultatelor la care conduc aceste tipuri de cercetări psihologice. în mediu şcolar. din perspectiva noţiunilor de ştiinţă. La fel ca celelalte ştiinţe. etc. Metoda experimentală nu este în exclusivitate o metodă de laborator. împreună cu avantajele şi limitele diferitelor metode de măsurare sunt tratate pe larg. principii cu o largă recunoaştere şi adânc recunoscute în comunitatea ştiinţifică din ţările occidentale. psihologia este departe de a avea confirmate prin experiment toate construcţiile sale teoretice dar este un fapt de necontestat că elementele esenţiale ale edificiului său teoretic. cifrele ne îndepărtează de fapte şi ne conduc la mistificări şi la extravaganţe. al patrulea şi al cincilea care ocupă ponderea cea mai mare în economia lucrării. Lucrarea are însă ca nucleu central problematica modelelor experimentale. Spre deosebire de aceste ştiinţe psihologia are o libertate limitată de a se juca cu numerele. Este motivul pentru care semnificaţia şi utilitatea sistemului măsurătorilor psihologice. acest „joc” a condus la crearea unor modele a căror utilitate a fost descoperită. mai târziu. Lucrarea de faţă nu este o lucrare de metodologie a cercetării. Ea este utilizată oriunde exigenţele ei pot fi întrunite într-o măsură satisfăcătoare. au în bună parte o astfel de susţinere experimentală. de fizica modernă. alături de problema variabilelor. în primul capitol. am zăbovit în ultimul capitol asupra principiilor de etică privind experimentul psihologic. În matematică.

Din acelaşi motiv. sau teoria constructelor personale). poate fi definită ca un ansamblu de cunoştinţe. ca de exemplu teoria sistemului psihic uman.theory of speech perception. trecut o serie de teoreticieni au elaborat teorii foarte largi cum sunt cele ale lui Freud sau Lewin în ultima perioadă psihologii s-au dedicat elaborării unor teorii mai puţin ambiţioase. etc. teoria dinamică a personalităţii. Cu alte cuvinte faptele individuale sunt explicate drept cazuri particulare ale legilor iar legile sunt explicate în relaţie cu teoria. psihologia în ansamblu ei reuneşte un sumum integrat de teorii. Ele au caracter teoretic pentru că nu pot fi observate sau măsurate direct dar pot fi inferate indirect din alte date de observaţie şi sunt necesare explicării relaţiilor dintre variabile. O teorie este deci un ansamblu de legi aflate într-un anumit sistem de relaţii. Dacă propoziţia se referă la o singură relaţie atunci este vorba de o lege. Pe de altă parte cu cât o teorie este mai generală cu atât ea este mai puţin precisă. . şi se limitează la tratarea principială a problemelor legate de inferenţa statistică şi analiza de varianţă. Dacă în prima jumătate a sec. superego. teoria reprezintă o propoziţie sau un set de propoziţii despre relaţiile dintre variabile care includ cel puţin un concept care nu este direct observat dar care este necesar explicării relaţiilor dintre variabile (McBurney. Astfel. Definită mai restrâns. nu sunt prezente nici în propoziţiile care descriu fapte particulare nici în enunţurile legilor. O teorie este cu atât mai bună cu cât poate explica un număr cât mai mare de fapte particulare. TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE Ştiinţa. explicaţia cauzală. ca scop dar cu o mai mare putere de precizie (Teoria percepţiei vorbirii . a cărui funcţie esenţială în cunoaştere este organizarea unui larg câmp de fapte într-un sistem explicativ unitar. metode esenţiale de interpretare a rezultatelor unui experiment psihologic.cele din urmă. de lungă durată. 1. cit. op.1 Teoria ştiinţifică Definită pe larg teoria înseamnă o propoziţie sau un set de propoziţii despre relaţiile existente între variabile. mai generale sau mai particulare.). Raţiunea de a fi a teoriei ştiinţifice rezidă în funcţiile sale de bază care sunt: a) Organizarea cunoaşterii şi explicaţia legilor Explicaţia ştiinţifică înseamnă conectarea faptelor particulare la legi şi a acestora din urmă la teorie. Conceptele teoretice sunt invenţii ale oamenilor de ştiinţă pentru a explica legile comportamentului (exemplu: conceptele de filtru. lucrarea nu conţine tradiţionalul capitol de statistică matematică. teoria BIG –FIVE sau teoria răspunsului la itemi în domeniul aplicativ al psihometriei. Conceptele de tipul memorie de scurtă durată. etc). structurate într-un sistem coerent de teorii. arhetip.

şi să formuleze predicţii înalt probabile despre fenomenele lumii înconjurătoare iar acest fapt presupune descoperirea regularităţilor şi construirea teoriilor ştiinţifice. c) Formularea de noi ipoteze Este un fapt recunoscut că o teorie ştiinţifică este bună nu numai dacă reuşeşte să dea răspunsuri la o serie de întrebări ci dacă suscită tot atâtea întrebări câte soluţionează. de exemplu. Legea exprimă faptul că anumite evenimente sunt cu regularitate asociate unele cu altele în virtutea unei anumite ordini. În psihologie descoperirea regularităţilor cuprinde descrierea comportamentului şi descoperirea relaţiilor legice dintre aspectele comportamentului (McBurney. de aceea descrierea şi descoperirea legilor constituie două laturi ale aceleiaşi activităţi ştiinţifice. spre exemplu cercetările întreprinse de psihologul McClelland de la universitatea Harvard în domeniul trebuinţei de realizare. Ea permite clasificarea fenomenelor proprii domeniului unei ştiinţe. Să luăm. Descrierea comportamentului este o fază incipientă dar fundamentală în demersul ştiinţific. Legile statistice nu presupun o regularitate perfectă. McClelland. care reprezintă axiomele fundamentale ale cunoaşterii umane. Frustrarea. Descrierea legilor nu este un scop în sine ci vizează explicaţia fenomenelor în ceea ce au ele esenţial. Legea irosirii sociale sau efectul Ringelman afirmă că performanţa individuală în sarcini fizice tinde să diminueze odată cu creşterea numărului de persoane din care este format grupul. în general. putem vorbi de existenţa unei legi ori de câte ori există o asociere regulată între două variabile.). dar va indica noi domenii unde este posibil să fie descoperite noi legi. Orice relaţie care se manifestă cu regularitate între fenomene este o lege. 1. nu conduce întotdeauna la agresiune. dobândite de-a lungul unei întregi evoluţii ce se originează încă în gândirea anticilor.b) Predicţia unor noi fapte ştiinţifice O bună teorie nu numai că va explica mai multe fapte care anterior erau interpretate izolat. Mai trebuie menţionat că noţiunea de lege nu implică obligatoriu existenţa unei relaţii de tip cauză-efect. Conturând o teorie coerentă. să explice.3 Paradigmele ştiinţei Ştiinţa se întemeiază în jurul a câtorva adevăruri incontestabile. . este să înţeleagă.2 Finalitatea demersului ştiinţific Obiectivul fundamental al ştiinţei. 1. durabil şi repetabil. descoperă o serie de implicaţii cu valoare explicativă pentru succesul economic al comportamentului global al unor naţiuni occidentale. op. Astfel. la început despre rolul acestei trebuinţe în dezvoltarea individuală.cit. În concluzie. această caracteristică fiind una dintre condiţiile de bază ale progresului ştiinţific. Când descriem evenimentele încercăm să surprindem relaţiile legice dintre ele.

În domeniul psihologiei şi al ştiinţelor sociale mai corect este să vorbim despre un determinism statistic care postulează existenţa unor relaţii probabiliste între fenomenele cauză şi cele efect. Soluţiile la problemele ştiinţifice reclamă mut efort şi ingeniozitate din partea oamenilor de ştiinţă. Lumea poate fi cunoscută pe cale raţională graţie puterii de judecare şi raţionamentului logic. Convingerea că este posibilă identificarea unor răspunsuri la toate întrebările privitoare la lume fără ajutorul divin care să ni le reveleze. c) Regularitatea. Un alt exemplu este al relaţiei de cauzalitate dintre sărăcie şi delicvenţă deşi nu toţi oamenii săraci devin delicvenţi şi în ciuda faptului că printre ei delicvenţi se numără şi oameni bogaţi. Psihologia ca ştiinţă presupune că nimic legat de comportamentul uman nu cade în afara legilor naturii indiferent unde şi când ar avea loc acest comportament. Orice s-ar întâmpla în viitor poate fi subsumat anumitor legi ale ştiinţei.Deşi rareori sunt formulate explicit.4 Alte moduri de a face „psihologie” În afară demersurilor proprii psihologiei există şi alte surse ale cunoaşterii . Acestea sunt: a) Realitatea lumii. Ideea de regularitate a lumii corespunde convingerii că fenomenele există în forma unor modele care se reiau neîncetat conform unor legi universale. valoarea lor în cunoaşterea psihologică este incontestabilă. atunci ar putea fi efectuate predicţii exacte cu privire la manifestările sale viitoare. Ordinea înseamnă consistenţă şi regularitate. Opusă acestei direcţii de gândire este orientarea care recunoaşte existenţa voinţei libere. Poziţia filosofică omonimă este Realismul (obiectele percepute există indepedent de noi). Realismul omului de ştiinţă se deosebeşte totuşi de acela al omului de rând (realism naiv) care crede că lumea este exact aşa cum o vede deoarece lumea omului de ştiinţă este o lume recreată conceptual. b) Raţionalitatea lumii. la ideea că este facil să dezvălui misterele pe care natura ne permite să le descifrăm cu multă parcimonie. Lumea are un sens care poate fi descifrată prin aportul acestor capacităţi. Lumea poate fi cunoscută graţie unei anumite ordini care guvernează manifestările ei. Credinţa în caracterul cognoscibil al lumii nu trebuie să ducă la voluntarism. Pentru omul de ştiinţă lumea este reală şi trebuie studiată cât mai bine cu putinţă. d) Cauzalitatea. e) Cognoscibilitatea (discoverability). Convingerea că toate lucrurile au o cauză este numită determinism. Determinismul rigid susţine că dacă ar fi cunoscute toate legile comportamentului împreună cu toate influenţele care se exercită asupra sa. 1. adică văzută prin prisma noţiunilor ştiinţifice. Un exemplu edificator pentru acest tip de determinism este concluzia cercetărilor că fumatul cauzează cancerul pulmonar deşi nu toţi fumătorii contractează această boală. a liberului arbitru.

Scolastica medievală reprezintă un exemplu extrem în care un anumit tip de autoritate. În sens pozitiv. cum sunt autoritatea. fie ca misticism ele ne facilitează o percepţie spontană sau o judecată nefundamentată pe o procesualitate raţională. religioasă. Tot în categoria autorităţii se înscrie şi practica acceptată şi standardizată de comunitatea ştiinţifică de a sprijini argumentaţia unui material redactat (articol. Părerile sunt considerate adevărate atâta timp cât practica funcţionează.cit. invocarea autorităţii unor principii desprinse din cercetări precedente care. respectiv inexistenţa unei încărcături emoţionale.) pe citarea unor autori ale căror rezultate ştiinţifice au o largă recunoaştere. Logica matematică. Există însă şi un simţ comun al comunităţii ştiinţifice în virtutea căruia se apreciază dacă o teorie pare sau nu plauzibilă (Vadum şi Rankin. poate să ducă la poziţii dogmatice ori istoria ştiinţei nu este altceva decât istoria luptei pentru libertatea spiritului. etc. permite extragerea unor concluzii corecte din datele de care dispunem. aceea a operei stagiritului. logicele neoclasice furnizează psihologiei modele pertinente pentru explicarea operaţiilor cognitive. El este puternic impregnat de formaţia ştiinţifică a membrilor acestei comunităţi. ca sursă de cunoaştere a comportamentului. O categorie aparte o constituie aşa-numitele metode intuitive. caracterul cumulativ al ştiinţei implică.). Totuşi Scolastica este un exemplu extrem care ilustrează limitele logicii în obţinerea unor adevăruri care sunt mult mai accesibile prin observarea realităţii. Simţul comun are la bază concordanţa judecăţii personale cu experienţa unui larg grup de oameni. efectul psihogalvanic constituind un adevăr intrat definitiv în patrimoniul ştiinţei. El se sustrage în totalitate verificării şi prin aceasta el se situează la polul opus ştiinţei. asociată cu starea alterată de conştiinţă. în calitate de ştiinţă a formelor perfecte de gândire. b) Este mai degrabă teoretic decât practic lipsindu-i capacitatea de a prezice noi date. Obiectivitatea este criteriul esenţial care separă ştiinţa de alte forme de cunoaştere a . Într-un experiment asociativ verbal subiecţilor li se prezintă cu timpi mici de expunere cuvinte tabu intercalate printre cuvinte neutre. în argumentarea noilor teorii ştiinţifice. logica sau metodele intuitive. raport de cercetare.comportamentului oamenilor. Totuşi într-un demers ştiinţific accentul prea mare pe autoritate. o valoare mai mult sau mai puţin axiomatică (autoritatea parentală. Pentru a verifica existenţa. era substituită oricărei forme de cunoaştere empirică. Iată un exemplu ipotetic: Presupunem că dorim să verificăm ipoteza apărărilor perceptive. El are două limite importante: a) Variază cu timpul şi cu condiţiile. semnifică adevărurile postulate de diferite persoane sau instituţii cărora le acordăm. în virtutea caracterului cumulativ al ştiinţei. op. adică voinţa divină etc. Manifestate fie ca simţ comun. calea cea mai eficientă şi mai obiectivă este reprezentată de psihologia ca ştiinţă. lipsindu-i verificarea sistematică a părerilor care ghidează practica. În raportul de cercetare în care vom prezenta rezultatele experimentului nu va fi nevoie să argumentăm existenţa unei legături între modificările de conductanţă ale pielii şi trăirile emoţionale ale subiectului. subiecţii vor fi conectaţi la un psihogalvanometru. Logica. nu mai trebuie dovedite. Fireşte. Autoritatea.). În sens istoric unele chiar sunt anterioare cunoaşterii ştiinţifice. Misticismul este o cale de cunoaştere bazată pe intuiţia directă.

5. La fel. bioritmul. Odbert. alţi autori (Vadum şi Rankin. Aceasta nu satisface caracteristicile care definesc ştiinţa. misticismul poate constitui pentru un om de ştiinţă o opţiune personală. descoperirea legilor care guvernează fenomenele abordate.a. care îl poate mobiliza în obţinerea unor rezultate ştiinţifice deosebite. Cattell.).cit. întocmai ca într-o poveste persană „Prinţii din Serendip” în care personajele dădeau peste lucruri pe care nu le căutau. Pseudoştiinţa este „oricare dintre disciplinele sau mişcările privite ca psihologie dar care nu întrunesc criteriile psihologiei” (McBurney. joacă un rol minor în ştiinţă care nu acceptă altă formă de autoritate în afară de autoritatea adevărului ştiinţific. Acest termen aduce în discuţie rolul norocului şi al întâmplării în producerea unor descoperiri. În ultimele decenii unii cercetători au fost din ce în ce mai preocupaţi să valorifice tezaurul de cunoaştere psihologică encodat în limbaj (R.6 Teorie şi experiment În construcţia şi verificarea unei teorii ştiinţifice se pleacă de la lumea reală în două direcţii: Printr-o serie de abstracţii teoretice se construieşte o teorie primară din care se deduc o . Dimpotrivă. Creativitate ştiinţifică şi hazard Problematica norocului în ştiinţă este centrată în jurul termenului de serendipitate. autoritatea. 1. Iată. etc. Unele dintre acestea cum sunt autoritatea. ş. Allport.) cred că insigh-tul de care vorbesc gestaltiştii are la bază probabil un întreg lanţ de procese şi operaţii preconştiente prin care informaţia acumulată este prelucrată şi restructurată până ajunge să se exprime în forme noi şi originale.comportamentului uman. p. ca soluţii individuale de viaţă.cit. adică definiţia precisă a termenilor. op. Faţă de alte preocupări care ţin de falsa ştiinţă psihologia se detaşează în mod tranşant. în dezvoltarea ştiinţei.cit. cu psihologia. astrologia ş. Termenul a fost introdus de Horace Walpole în 1754 referindu-se la descoperirea neaşteptată a unor fapte ştiinţifice. Niciodată însă faptele ştiinţifice nu vor putea fi susţinute prin argumente de natură mistică. pseudoştiinţa poate aduce oamenilor şi societăţii în ansamblul ei reale deservicii. etc. repetabilitatea faptelor observate.a. Forma cea mai populară a pseudoştiinţei este parapsihologia. de exemplu.B. op. McBurney (op. simţul comun sau misticismul nu au pretenţia de a se constitui în alternative ale cunoaşterii psihologice şi de aceea coexistă. 1. crede autorul. descoperirea efectului de întărire pe care îl are stimularea electrică a ariei septale a formaţiei reticulate. Există mai multe pseudopsihologii: parapsihologia. Exemple de descoperiri care au la bază serendipitatea sunt: condiţionarea operantă. 32). În măsura în care se substituie cunoaşterii ştiinţifice.) crede că una din modalităţile prin care cărţile de psihologie experimentală se îndepărtează de planul real al cercetărilor este că nu acordă suficientă atenţie presimţirii şi norocului care au un rol important.

Are loc desfăşurarea experimentului care se soldează cu o serie de date empirice. Freud . 2) se modifică modelul experimental pentru a-l face mult mai sensibil la conceptele teoretice. Există un schimb reciproc între ambele planuri. Rezultă că relaţia dintre teorie şi experiment este una ciclică. În cazul infirmării există două opţiuni: 1) reconstrucţia teoriei pentru a putea explica noile date experimentale.a fost un observator genial care nu s-a preocupat de verificarea experimentală a ipotezelor sale. predicţiile lor cauzale trebuie să se bazeze pe experimente. printr-o serie de abstracţii. Cu alte cuvinte. cel puţin teoretic. ori dacă trebuie schimbat planul experimental. relaţiile dintre concepte sunt de natură virtuală. Raportul dintre teorie şi experiment este foarte bine sugerat de modelul propus de K. ca să spunem aşa. nu trebuie înţeleasă nici ca o afirmare a experimentului drept singura bază de a infera relaţii cauzale.menţionează Fraisse (op. nici de unităţi de măsură adecvate. Ştiinţa nu poate fi nici pur teoretică nici pur experimentală. Cum însă ştiinţele sociale şi psihologia nu dispun nici de teorii şi măsurători atât de precise. Psihologia teoretică integrează rezultatele psihologiei experimentale în structuri teoretice mai ample. Exactitatea teoriilor şi metodelor sale de măsurare au făcut ca această ştiinţă să progreseze şi să efectueze predicţii răsunătoare. Popper (1959) potrivit căruia conceptele ştiinţifice. la modelul psihanalitic. fără experimente (Piaget. se elaborează• un model experimental. Aşa cum subliniază autorii citaţi anterior.cit. deşi nu se poate nega faptul că este una dintre cele mai productive. iar teoriile precise vor exista mai puţine ameninţări la adresa validităţii. spre exemplu. Conceptele topologice de Sine Ego şi Superego. pot fi operaţionalizate pentru a fi abordate experimental.serie de consecinţe (predicţii). Dimpotrivă. după experiment ne întoarcem din nou la lumea reală pentru a hotărî dacă teoria este bună sau dacă trebuie schimbată sau modificată. care urmează abia să li se găsească echivalenţi în realitate.U. Următorul pas constă în confruntarea predicţiilor teoretice cu datele de experiment.. În timp ce conceptele care au. J. ajung prin operaţionalizare să fie testate empiric.) . astronomia constituie un argument în favoarea ideii că progresul unei ştiinţe nu este eminamente legat de metoda experimentală. în acest sens putând fi menţionate unele încercări postbelice din S. Este suficient să amintim conceptele psihologiei abisale care în sensul riguros experimental puţine au fost validate. împreună cu Cook şi Campbell (op. Să revenim. nici că acesta este singura metodă eficientă de care dispun ştiinţele în general şi psihologia în speţă. sunt implicaţii teoretice. (Hornstein. asemănătoare nodurilor unei plase.A. ori de câte ori este comisă. discursul său înglobând modele teoretice care uneori se sustrag temporar verificării experimentale. ca un mijloc eficient de a testa şi elimina ipotezele alternative. Teoria poate fi confirmată sau poate infirmată. 1972). 1992) dar întreaga mitologie creată de Freud pentru a popula spaţiul dintre aceste instanţe contribuie la explicarea funcţionării aparatului psihic fără să aibă neapărat .) subliniem că acolo unde măsurătorile vor fi exacte. corespondenţi ontologici. Pledoaria pentru experiment. se află într-o multitudine de relaţii al căror echivalent cu lumea reală nu îl constituie ochiurile acesteia ci nodurile însele.cit.• Plecând de la lumea reală.

Obiectivitatea se referă deci la repetabilitatea procedurii de a obţine. 1. Experimentul este definit de Cook şi Campbell (1976) ca fiind orice eveniment (tratament) produs în condiţii naturale sau controlate. în mod potenţial. 1998). nu este parohială ci universală. Foarte mult din timpul omului de ştiinţă este cheltuit în scopul observării cu atenţie a evenimentelor. care intervine în viaţa . Ea a fost preluată de psihologie din fizică (Golu. (Vadum şi Rankin. în speţă. aşa cum plastic se exprimă McBurney (1983). Pe de altă parte propoziţia „Ana spune că a avut senzaţia de sărat” este obiectivă pentru că toate persoanele de faţă pot verifica dacă Ana a făcut această afirmaţie.8 Ştiinţă şi experiment Specificul metodei experimentale Ştiinţa reprezintă un dute-vino neâncetat între descoperirea de fapte ştiinţifice şi elaborarea teoriilor care să le explice. Obiectivitatea mai înseamnă că ştiinţa în general. Rezultatele unei observaţii subiective nu sunt în principiu reproductibile de către o altă persoană. Cea mai adecvată metodă psihologică pentru descoperirea relaţiilor de tip cauzal între fenomenele psihice este metoda experimentală. au şanse să vadă aceleaşi lucruri. Opusă observaţiei obiective este observaţia subiectivă. 1.corespondenţi în structura personalităţii reale.cit.” O astfel de propoziţie este subiectivă pentru că nimeni nu este obligat să creadă că ea a avut această senzaţie de sărat.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific Ştiinţa reprezintă o modalitate de obţinere a cunoştinţelor pe baza observaţiilor obiective. Observatorul poate deci să înregistreze în mod obiectiv constatarea subiectivă a Anei. „Am senzaţia de sărat. Iată un exemplu preluat din McBurney (op. este interesată în explicarea cauzelor fenomenelor studiate. mereu şi mereu aceleaşi rezultate. politica sau arta. iar ştiinţa care se bizuie pe o atare cale – ştiinţă empirică. Esenţa metodei ştiinţifice constă în achiziţia de fapte şi în testarea ideilor prin apelul la dovezi acceptabile în comunitatea ştiinţifică. Adevărurile postulate de ştiinţele empirice sunt verificate prin dovezi empirice. psihologia. Ştiinţa este obiectivă nu doar pentru că omul de ştiinţă este complet detaşat de subiectul cercetat ci mai ales pentru că alte persoane. Calea cunoaşterii care apelează la observaţie şi experiment se numeşte empirică.1975). Ştiinţa. Obiectivitatea este una dintre caracteristicile care desparte tranşant ştiinţa de alte domenii cum sunt religia. M. formulării răspunsurilor şi verificări lor prin noi observaţii. de oricare persoană care are competenţa necesară. în anumite circumstanţe date. respectiv psihologia care este în discuţie. adică demersurile şi rezultatele sale sunt posibil de accesat. De aceea ştiinţa pune un accent atât de mare pe corectitudinea metodelor de cercetare..): Ana poate spune. privesc peste umărul omului de ştiinţă. care.

J. 2000). norme. Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor obţinute dar şi printr-o serie de inconveniente. poate fi studiat un număr redus de aspecte. testul psihologic.. La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de laborator. Psihologia experimentală poate fi astfel definită . psihologia experimentală îşi propune să inventarieze şi totodată să coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative din ariile diverse ale psihologiei cu dublul scop. Zechmeister. Experimentele de laborator nu sunt decât modele aproximative ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii. E. Experimentul permite posibilitatea repetării sale de către acelaşi experimentator sau de către alţi cercetători în scopul verificării datelor obţinute. Scopul esenţial al metodei experimentale este de a fundamenta teoriile ştiinţifice prin testarea ipotezelor lor fundamentale (Shaughnessy. deosebite de condiţiile reale în care au loc fenomenele psihice studiate. o psihologie elaborată cu ajutorul metodei experimentale.respondenţilor şi al cărui efect poate fi evaluat empiric. p. ilustrativ. Şi celelalte ramuri al psihologiei utilizează metoda experimentală. convorbirea. atât didactic.. Ea este. Aceste date sunt rezultatul unor măsurători exacte dar şi al unor observaţii sistematice. Autorul citat este de părere că psihologia experimentală nu este o disciplină autonomă ci o metodă sau un anume mod prin care variatele domenii ale psihologiei realizează cunoaşterea ştiinţifică. analiza produselor activităţii.. doar o mică parte poate fi luată în considerare. pe de o parte. utilizate de cercetător (observaţia.ca un ansamblu de principii. Psihologia experimentală este. Pentru că în multe privinţe experimentul este un tip de observaţie structurată şi pentru că el însuşi implică observaţia. Zechmeister. Metoda experimentală mai este utilizată în testarea utilităţii anumitor intervenţii de natura psihopedagogică. principiile metodologice apte să ghideze cercetările viitoare. reguli care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie …’’ M. J. potrivit unei definiţii de tip butadă a lui Paul Fraisse (1970). de promovare a produselor sau de ameliorare a diverselor aspecte ale vieţii. Zechmeister. Larouse. 2000). Nu mai puţin adevărată este constatarea că experimentatorul poate influenţa comportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală. Cu toate acestea. după unii autori o ramură a psihologiei care supune experimentării faptele înregistrate pe calea observaţiei spre a le verifica şi stabili legile (Dict. Specificitatea metodei experimentale este dată de o seamă de caracteristici care o deosebesc de celelalte metode. El creează şi controlează condiţiile apariţiei şi desfăşurării acestui fenomen menţinând constanţi factorii care pot influenţa conduita cu excepţia acelora care sunt studiaţi. Cercetătorul experimentalist intervine activ în producerea fenomenului psihic studiat. nu ar trebui făcută o distincţie prea tranşantă între metoda experimentală şi metodele descriptive (Shaughnessy. dar mai ales pentru a desprinde paradigmele. terapeutică. iar pe de altă parte.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice . 1. Una dintre limitele sale este dată de caracterul artificial al condiţiilor de laborator în care este situat subiectul. 2000). Aniţei (2000. Zechmeister. E. din multitudinea de factori care pot influenţa conduita studiată în condiţii reale.. 22). etc).

Baca& Latane. unele parţial. În 1977 Larry Laudan („Progress and its problems: towards a theory of scientific growth”) prezintă ştiinţa ca pe un proces de rezolvare de probleme. Weldon şi Garagano în 1988 precum şi Williams. teoriilor. comentat de A. Experimentul efectuat de Ringelman. cercetarea este validată. dar au contribuit totodată la adâncirea cauzelor care generează acest efect. În a doua fază. uneori solitare alteori în echipă. Alţi cercetători repetă experimentul şi dacă sunt obţinute rezultate similare. Următorul exemplu. în 1989 s-au ocupat de acest fenomen. Ringelman pusese acest efect pe seama lipsei de coordonare a efortului în grup. rezultatele lui Ringelman. Primul include eforturile. a suscitat un interes deosebit din partea comunităţii ştinţifice. Dacă pentru Kuhn o teorie era mai bună decât alta şi îi lua locul doar dacă reuşea să explice un volum mai mare de date empirice. Ştiinţa se bazează numai pe fapte reproductibile. Dragu (2003). în 1974. . pentru Laudan această înlocuire se produce dacă noua teorie poate rezolva mai multe probleme decât teoria precedentă. adică replicate în alte cercetări. metodelor şi aplicaţiilor care constituie o tradiţie ştiinţifică (De exemplu paradigma condiţionării clasice a lui Pavlov). Prin paradigmă înţelegem totalitatea legilor. Sentimentul anonimatului este acela care diminuează motivaţia şi diluează responsabilitatea participanţilor Cercetarea ştiinţifică parcurge următorii paşi: 1) Identificarea şi definirea problemei de cercetat. desfăşurate cu aceleaşi metode şi în aceleaşi condiţii dar în locuri diferite şi cu alţi subiecţi. în 1979 şi 1988. numite de Th. Studiile mai recente atribuie acest efect fenomenului de irosire socială adică difuziei responsabilităţii indivizilor la nivelul grupului. Ingham şi colaboratorii au demonstrat rolul lipsei de motivaţie în generarea efectului de irosire socială. Preferinţa oamenilor de ştiinţă pentru o teorie sau alta are şi o motivaţie iraţională. ale cărui date arătau o descreştere dramatică a efortului fizic individual pe măsură ce numărul participanţilor la experiment creştea de la unu la opt persoane. este elocvent pentru succesiunea celor două cicluri: Efectul Ringelman. Laudan consideră că raţiunea teoriilor ştiinţifice este aceea de a rezolva probleme empirice şi conceptuale. Kneller (1978) distinge două mari faze ale cercetării ştiinţifice: Ciclul descoperirii şi ciclul validării. de a efectua observaţii. fenomen pus în evidenţă de inginerul francez cu acelaşi nume.Cursul ştiinţei nu este linear ci brăzdat de crize care urmează unor perioade de relativă linişte. apoi de un alt colectiv de cercetători. de a emite ipoteze care sunt riguros testate. acestea sunt verificate de către comunitatea ştiinţifică. în urma comunicării rezultatelor. 2) Formularea ipotezelor. Apare o nouă paradigmă care va fi acceptată dacă explică mai bine datele empirice. dar atunci când o teorie este preferată pentru aspectele conceptuale atunci comportamentul lor este considerat raţional. De asemenea. Replicările au confirmat. Nida. a fost replicat de Ingham şi colaboratorii săi. În perioadele de criză apar noi fapte ştiinţifice care nu sunt explicate satisfăcător în limitele vechii paradigme. Pe durata acestor faze de linişte comunitatea ştiinţifică aderă la anumite paradigme. altele în cea mai mare parte. Kuhn („Structura revoluţiilor ştiinţifice”) ştiinţa normală. iar Latane a dovedit că fenomenul este generat de acţiunea simultană a lipsei de coordonare a efortului şi de diminuarea motivaţiei. condus de Latane.

Acestea trebuie să nu fie mai numeroase de 10. b) calea deductivă unde ipotezele şi cunoştinţele noi sunt derivate din teoriile ştiinţifice . 3) este întotdeauna solidar cu o interpretare. Sunt probleme pe care stadiul actual al ştiinţei. I. Ca instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un cadru de clasificare format din categorii. De asemenea. 1971). din capacitatea lui de a sesiza faptul ştiinţific. 2) reprezintă o constatare sau o ''lectură'' a experienţei. Să le trecem succint în revistă. sau considerente de ordin etic fac imposibilă abordarea lor pe cale experimentală. După Cl. Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-un act de clasificare. aşa cum s-ar putea presupune. De exemplu multe dintre conceptele psihanalizei nu pot fi abordate experimental. Faptele ştiinţifice în psihologie sunt fapte psihice sau de conduită şi se referă fie la comportamentul extern fie la conţinutul psihologic intern. Dar cele mai grave limitări provin din experimentatorul însuşi. de la o cercetare la alta această schemă putând căpăta concretizari mai mult sau mai puţin diferite. Trebuie precizat că aceste etape nu sunt rigide. Totuşi trebuie să recunoaştem că şi cele mai elementare observaţii nu pot fi efectuate în afara unor cunoştinţe care provin dintr-o teorie sau din teorii anterioare. de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii (Al.cit.3) Testarea ipotezelor. 4) Elaborarea concluziilor. Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Bernard un fapt capătă valoare ştiinţifică doar în măsura ataşării sale unei idei. Piaget (op. b) Sesizarea unui fapt demn de cercetat care prezintă interes şi valoare ştiinţifică se produce pe fondul unor cunoştinţe teoretice solide. să fie disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (Radu. Ca orice ştiinţă psihologia operează cu fapte ştiinţifice. Aceasta echivalează cu sesizarea faptului ştiinţific.9. Există două modalităţi de cunoaştere ştiinţifică: a) calea inductivă care pleacă de la fapte particulare şi ajunge prin generalizare la cunoştinţe esenţiale. Roşca.1 Identificarea problemei de cercetat Nu este deloc. manipularea unor variabile psihofiziologice sau de personalitate poate afecta grav echilibrul persoanei. o etapă facilă cu atât mai mult cu cât: a) Nu orice poate fi experimentat. 1993) De obicei cercetarea unei probleme noi se axează pe strângerea de date de observaţie şi mai puţin pe testarea unei teorii ştiinţifice. derularea cercetării. 1. bine structurate care ajută cercetătorul să sesizeze problema acolo unde simţul comun o trece neobsevată.) distinge următoarele caracteristici ale faptului ştiinţific: 1) răspunde la o întrebare şi presupune prin aceasta o întreagă elaborare solidară cu sistemul de informaţii care a condus la acea întrebare.

2 Formularea ipotezelor O ipoteză este o propoziţie despre care se spune că este adevărată cu scopul de a i se testa validitatea. exemplele abundă: Pavlov. un contur coerent al unui model sau al unei teorii ştiinţifice care urmează a fi verificată odată cu ipoteza enunţată.9. Un exemplu va fi edificator: Piaget emite ipoteza obiectului permanent pe baza observării comportamentului unui copil de 13 luni care are tendinţa de a căuta o minge în locul unde altădată a reuşit să o recupereze şi nu din locul unde mai recent nu reuşise să o găsească. Sursele ipotezelor sunt variate. Murray. Kelley. Are următoarele note definitorii: -Poate fi pusă sub forma dacă-atunci. Ipoteza reprezintă un răspuns anticipat pe care cercetătorul îl dă problemei puse. Spearman) vine de la faptul că nefiind câtuşi de puţin prizonierii unei anumite tradiţii sau poziţii teoretice. Freud. Vadum şi Rankin (op. -Este adevărată sau falsă. Roşca. Cu alte cuvinte.) împărtăşesc convingerea că multe dintre ipoteze sunt rezultatul unor ghiciri privind modul în care relaţionează evenimentele care ne interesează. Norocul de a da peste fapte relevante (happy guess) trebuie susţinut de un travaliu teoretic pe măsură (preparated mind). Succesul „noilor veniţi” în ştiinţă (în psihologie. în alte cazuri. Thomas Kuhn (1970) susţine că ideile revoluţionare într-o ştiinţă vin cel mai adesea de la oameni noi în domeniu sau de la tineri. cit.existente. norocul în munca ştiinţifică apare de obicei după o lungă perioadă de activitate intensă. Una dintre ele este de natură inductivă şi constă în observarea unui fapt inedit în cursul unui experiment. -Poate fi testată empiric. astfel. deduse dintr-o serie de legi sau regularităţi deja stabilite între anumite fenomene. a căror pregătire de bază le permite să vadă lucrurile într-o manieră inovatoare. Un fond larg de cunoştinţe echivalează cu un fond larg de ipoteze latente (Al. El realizează. la degajarea principiului cu valoare explicativă este încă încărcat de mister. Procesul care duce la insiht. 1971). 1. ei îi sesizează cu mai mare uşurinţă fisurile şi sunt mult mai tentaţi să o inoveze. Jung. Deşi se naşte din observarea faptelor. Paul Fraisse (1970) ilustrează calea deductivă enunţând două legi privitoare la recunoaşterea unui cuvânt: pragul de recunoaştere a unui cuvânt (timpul minim de expunere necesar) este cu atât . ipoteza se reformulează în termenii proprii stadiului atins de ştiinţă. Aceasta presupune cunoaşterea în profunzime a literaturii consacrată problemei studiate. Ipotezele sunt. Hempel susţine în a sa „Philosophy of Natural Science” că teoriile generale şi ştiinţa în speţă nu rezultă pur şi simplu din faptele observabile.

3 Testarea ipotezelor. Calea pe care sunt obţinute implicaţiile testabile ale unei ipoteze este calea deductivă. Dacă primele două etape pot fi întâlnite şi în activitatea scriitorului sau filosofului ultima este puternic specifică cercetătorului care trebuie să demonstreze temeinicia ipotezei reproducând în condiţii de laborator relaţia dintre faptele observate (Roşca Al. cit.. nu obligatoriu din observaţie ca metodă de cercetare.mai mic cu cât frecvenţa cuvântului în limbă este mai mare. Măsurarea unor concepte este posibilă dacă acestea sunt redefinite adică operaţionalizate în termeni care se pretează acestei măsurări. Confruntat cu o serie de fapte şi cunoştinţe cercetătorul presupune existenţa unei relaţii pe care căută să o verifice. dat fiind faptul că inevitabil una va fi respinsă (Roşca Al. Conţinutul principal al acestei etape este derularea experimentului însuşi adică manipularea variabilei independente simultan cu asigurarea controlului celorlalte surse de variaţie şi efectuarea observaţiilor planificate. extragerea unor predicţii şi testarea acestora pentru eliminarea uneia dintre teorii. derularea cercetării Verificarea ipotezei constituie faza travaliului experimental. Expresia „observaţii” este utilizată în sensul generic de date obţinute din cercetare. .). una dintre condiţiile esenţiale îndeplinite de ipotezele ştiinţifice este aceea de a fi testabile. Mai precis ele prevăd că dacă sunt îndeplinite anumite condiţii vor avea loc anumite evenimente. Odată emisă ipoteza va conduce la anumite implicaţii. op. Experimentul care testează cele două teorii se numeşte experiment crucial. adică la predicţii privind ce anume va fi observat într-o anumită situaţie particulară.. a procedeelor de lucru şi a tipului de măsurători care vor fi efectuate privitor la variabila dependentă. Etapa testării ipotezelor implică ea însăşi o serie de paşi pregătitori cum sunt stabilirea tipului de subiecţi care urmează să participe la experiment. Din cele două legi s-a dedus următoarea ipoteză: pragul de recunoaştere a cuvintelor de frecvenţă egală este mai mic dacă subiectul are elaborată o atitudine preperceptivă adecvată. respectiv alegerea aparaturii. op.9. Specific metodei deductive este opunerea a două teorii care oferă pentru acelaşi fenomen explicaţii opuse. Etapa formulării ipotezei este faza cea mai creativă a experimentului. Ipotezele sunt implicaţii test de tipul „dacă… atunci” bazate pe presupunerea că aserţiunea este adevărată. pragul de recunoaştere pentru orice stimul este mai scurt dacă subiectul are o atitudine perceptivă adecvată (informaţii asupra naturii stimulului). Aşa cum am mai spus.) 1. asigurarea suportului tehnic şi metodologic. Potrivit lui Hempel (1966) ipoteza este orice aserţiune testabilă neavând importanţă dacă scopul ei este să explice un anumit fapt sau să exprime o lege generală sau o propoziţie mult mai complexă . cit. elaborarea planului cercetării.

care sunt pasive în raport cu condiţiile experimentale pe care le găsesc preexistente. conceptele ştiinţifice trebuie să fie publice. Potrivit operaţionalismului conceptele ştiinţifice ar trebui să fie definite . Operaţionalizarea termenilor echivalează cu definirea lor precisă. Clasa de precizie ţine de caracteristicile sale tehnice şi constructive. În cazul instrumentelor psihologice (teste.) 1.” (Vadum şi Rankin. Elaborarea unor proceduri precise de măsurare a conceptelor teoretice în cadrul unui experiment se numeşte definiţie operaţională. p. În studiile observaţionale. altele decât cele specificate în ipoteze care variază astfel încât un critic ar putea susţine că ele.2 Aparatura şi măsurătorile Alegerea aparatelor. fidelitatea. dacă există evenimente sau condiţii. Există două tipuri de planuri experimentale: experimentale şi observaţionale. a tipului de măsurători. la fel ca şi datele ştiinţifice.S. Ei trebuie să se întrebe. În general alegerea corectă a mijloacelor necesare unei cercetări se bazează pe trecerea în revistă a altor cercetări care au fost întreprinse în domeniul respectiv. cum sunt validitatea. „În proiectarea unui studiu cercetătorii trebuie să anticipeze ce se va întâmpla în ciclul validării examinând cercetarea planificată pentru a vedea dacă eventualele breşe ar putea fi completate. în alte condiţii.cit.3.1. chestionare. mai degrabă decât evenimentele sau condiţiile presupuse.9. depinde de clasa de precizie a aparatului respectiv. cercetarea respectivă.). Precizia măsurătorilor fizico-chimice.3 Operaţionalizarea conceptelor Termenul operaţionalizare a fost introdus în medicină în 1927 de medicul Percy Bridgman şi preluat în psihologie de către S. 14. 1. efectuate cu diverse aparate. în termeni de operaţii observabile astfel încât alţi cercetători să înţeleagă cu claritate şi să poată reface.9.1 Design-ul experimental Un plan (design) de cercetare este o strategie generală pentru colectarea observaţiilor (Vadum şi Rankin. op. Stevens în 1935. determină rezultatele cercetării. Măsurătorile sunt relevante dacă acestea reprezintă o traducere în termeni măsurabili a conceptelor implicate în ipoteze. Percy Bridgman a susţinut că. de exemplu. cit. etc) precizia lor este dată de caracteristicile lor psihometrice.3. a modalităţilor de manipulare a condiţiilor experimentale este condiţionată de planul cercetării de aparatele la care cercetătorul are acces şi nu în ultimul rând de tradiţiile domeniului respectiv de cercetare. op. În cercetările experimentale variabilele independente (condiţiile) sunt manipulate de experimentator pe baza unui plan.9.3. cercetătorul le selectează sau aşteaptă să se producă. sensibilitatea.

Utilizarea cât mai multor căi de înţelegere a conceptului prin intermediul unor definiţii operaţionale diverse poartă numele de operaţie convergentă. Dacă definiţia operaţională face uz de o măsurătoare superfluă a conceptului se ajunge la rezultate îndoielnice. noţiunea de înfometare. Reţinem ca pe o notă esenţială a definirii operaţionale a conceptelor ştiinţifice prezentarea clară a termenilor astfel încât înţelesul lor privitor la evenimente care pot fi observate sau la teoria care explică aceste evenimente să fie cât mai riguros precizat. etc.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor În cercetările experimentale concluziile se referă la modul în care datele obţinute confirmă ipoteza sau ipotezele avansate. dacă utilizăm ca semn al anxietăţii răsucirea de către subiect a nasturelui de la haină. Acceptarea lor este rezultatul final al unei verificări riguroase care se înscrie în ciclul validării. Este de dorit ca un concept ştiinţific să fie operaţionalizat din mai multe puncte de vedere. relevanţa dovezilor. adică făcând apel la cât mai multe operaţii care i-ar putea epuiza sensul. Se impune efectuarea distincţiei între termenul date care se referă la observaţiile înregistrate în timpul experimentului şi rezultate care desemnează „produsul” final al analizei datelor. Ele sunt aduse la cunoştinţa comunităţii ştiinţifice prin articole care apar în reviste de specialitate sau prin susţinerea unor comunicări la congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale. Rezultatele sunt cu atât mai concludente cu cât sunt confirmate de cercetări similare desfăşurate în condiţii diferite. De exemplu. pertinenţa analizelor şi a argumentelor. B. este operaţionalizată în experimentele efectuate pe şobolani prin indicarea numărului de ore cât durează deprivarea acestora de hrană. De exemplu.în concordanţă cu operaţiile prin care acestea sunt măsurate. Definiţia operaţională este un enunţ prin care cercetătorul indică maniera în care un concept ştiinţific poate fi obiectivat sau măsurat. Cattell. De obicei tranşarea în favoarea unor rezultate sau în favoarea opuselor lor se realizează prin procedee statistice.9. 1. Rezultatele unei cercetări trebuie să fie evaluate şi validate de către comunitatea ştiinţifică. Elaborarea concluziilor este deosebit de dificilă atunci când rezultatele unei cercetări sunt contradictorii. sau „Foaia de autoanaliză” a lui R. . Referenţii editurii evaluează importanţa cercetării. Definirea operaţională a conceptelor presupune indicarea operaţiilor sau procedurilor care clarifică înţelesul acelor concepte. atunci este posibil ca teoria construită pe baza acestui experiment să aibă serioase deficienţe. Reţinem că operaţionalismul contemporan adaugă înţelesului consacrat de Brigman şi pe acela că un concept poate fi definit în relaţie cu o teorie ştiinţifică mai largă decât aceea care îl conţine iniţial. atât de vehiculată în cercetările având ca temă sau bazate pe condiţionarea operantă. Ciclul validării unei cercetări cuprinde atât verificarea efectuată de editorii revistei care vor publica comunicarea dar şi atitudinea critică a celor care vor citi articolul. ignorând măsurători a căror validitate este dovedită (răspunsul electrogalvanic al pielii sau rezultatele chestionarelor consacrate cum sunt „Scala anxietăţii manifeste Taylor” (Taylor Manifest Anxiety Scale).

1 Gradul de control al condiţiilor experimentale Din perspectiva primului criteriu cercetările se împart în: a) experimentale. Totuşi. Există şi domenii practice-aplicative ale psihologiei ştiinţifice care nu se interesează de teorie fiind focalizate pe probleme practice. b) observaţionale. Ulterior datele experimentale au furnizat ele însele noi întrebări încât un alt tip de motivaţie decât simpla curiozitate stă la baza dezvoltării ştiinţei: nevoia de a acorda teoriile la noile date. atunci acesta devine o achiziţie ştiinţifică a domeniului respectiv. 1. 2) nivelul de control al răspunsurilor la stimuli. în aceste domenii pot apărea date neconcordante care stimulează apariţia unor teorii care să restabilească unitatea ştiinţei. Este vorba de gradul în care unităţile comportamentului studiat sunt impuse de către experimentator de natură sau de alte condiţii independente de acesta. Totuşi curiozitatea motivează şi astăzi unele dintre cele mai sofisticate cercetări. Testarea ipotezelor cercetării are loc prin manipularea riguroasă a condiţiilor experimentale şi prin înregistrarea variaţiilor . Willems (1969) propune o clasificare unde operează două criterii şi anume: 1) gradul de control al cercetătorului asupra condiţiilor consecvente ale comportamentului studiat. În momentul în care un fapt ştiinţific este reconfirmat şi acceptat de către comunitatea ştiinţifică.11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice Edwin P.11. aşa cum sunt de exemplu evaluarea metodelor de predare sau a eficacităţii unei campanii publicitare. 1. 1. O altă motivaţie care stă la baza progresului în ştiinţă este nevoia rezolvării unor probleme practice.Membrii comunităţii ştiinţifice vor evalua prin alte articole corectitudinea modelului experimental. a concluziilor cercetării iar alţi cercetători vor reface cercetarea pe alţi subiecţi. Multe dintre teoriile cele mai moderne s-au dezvoltat din cercetări aplicate. Cercetările cu caracter experimental se disting printr-un grad înalt de control pe care experimentatorul îl are asupra variabilelor studiate. Aşa este cazul teoriei detecţiei semnalelor a cărei raţiune este aceea de a explica modul cum operatorul de radar reuşeşte să detecteze semnalele rare cum sunt ţintele inamice.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de probleme Primele stadii ale psihologiei au fost motivate de curiozitatea faţă de lumea care există în fiecare dintre noi.

(Garcia şi Koelling. Când natura creează tipuri de variaţii ale evenimentelor de tipul celor realizate în laborator. etc. există o anumită specificitate a răspunsului la stimuli proprie fiecărei specii. spre deosebire de cercetările de teren desfăşurate în instituţii şcolare. Cercetările mai pot fi clasificate funcţie de locul unde se desfăşoară. deoarece relaţiile de tip cauzal nu sunt singurele relaţii de care se interesează psihologia. fie le înregistrează pe cele deja existente.2 Controlul răspunsurilor la stimuli Există experimente în care cercetătorul are o redusă liberate în a alege unităţile variabilei dependente. op. Cu toate acestea cercetările de tip observaţional nu sunt nici pe departe lipsite de interes pentru psihologie. Mai mult. în cercetările aşa-zise observaţionale cercetătorul are o conduită pasivă. p. şobolanii reacţionează eficient prin miros. în experimentele pe animale. „Observatorii naturalişti încearcă să observe pattern-urile evenimentelor într-o situaţie dată fără să evidenţieze vreo condiţie antecedentă ca fiind de un interes special” (Mc. de pildă.produse la nivel comportamental. la acelaşi stimul. Pentru a infera cu mare probabilitate că variaţiile variabilei independente sunt rezultatul modificărilor produse asupra variabilei independente. în experimentele pe subiecţi umani cercetătorul are o mai mare liberate în a alege acel tip de răspuns care să exprime optim efectele manipulării experimentale. repertoriul comportamental se reduce de cele mai multe ori la prezenţa sau absenţa reacţiei. fie al demersurilor deductive originate în teoriile ştiinţifice deja existente. 1. cit. În această categorie intră experimentele efectuate în condiţii naturale. Adesea se întâmplă ca experimentul să nu reprezinte cea mai bună metodă de cercetare (Vadum şi Rankin 1998). Dimpotrivă. Burney. Atât experimentele cât şi studiile se pot desfăşura în laborator sau pe teren.11. hrana. se caracterizează printr-un control strict al condiţiilor experimentale. experimentatorul trebuie să se conformeze limitelor biologice ale speciei. În cazul cercetărilor observaţionale manipularea condiţiilor antecedente fie nu este posibilă. Experimentele şi studiile observaţionale efectuate în afara laboratorului se numesc experimente de teren (field experiments). cercetătorul controlează efectul variabilelor perturbatoare. cercetarea se numeşte experiment natural. când alege modalităţile de reacţie ale subiecţilor. Dimpotrivă. Cercetările de laborator. vrem să subliniem faptul. respectiv studii de teren (field studies). De exemplu dintre multiplele aspecte . 33). 1966). Funcţie de stadiul de clarificare a ipotezelor sunt cercetări cu caracter exploratoriu pentru a identifica ce anume este demn de cercetat şi cercetări unde ipotezele sunt fie rezultatul observării sistematice a unor evenimente. menţinându-le constante sau chiar izolându-le. fie aşteaptă să se producă variaţiile în natură. În astfel de cercetări omul de ştiinţă restricţionează largul repertoriu comportamental al subiecţilor la câteva categorii. fie nu este morală. organizaţii economice. Iată. pe când păsările utilizează preponderent informaţiile vizuale. el nu poate manipula evenimentele ci. Astfel. Evidenţierea relaţiilor de tip cauză-efect este mai lesne posibilă în cercetările experimentale decât în cele observaţionale. că în astfel de situaţii. Cu alte cuvinte.

Clark de la Univ. Lungul ei drum până la stadiul ştiinţei zilelor noastre pare să fi sădit în natura umană o nevoie constitutivă de ştiinţă. în domeniul cercetării ştiinţifice. În adevăr. pe baza rezultatelor. Totuşi a face ştiinţă se deosebeşte de consumul de ştiinţă implicând cel puţin tot atâta pasiune şi dăruire câtă implică arta. îngemănează două procese aparent opuse şi anume diversificarea. El a avut ideea de a realiza triade de câte trei psihologi din istoria psihologiei ale căror contribuţii remarcabile erau egale dar diferite din punctul de vedere al domeniilor asupra cărora s-au aplecat. Minnesota. Interesele. în ciuda nenumăratelor piedici. Cercetările pot fi astfel clasificate în joase. a solicitat celor mai reprezentativi psihologi americani să scrie câte un capitol despre domeniul lor. ele pot fi împărţite în alte trei nivele după prima dimensiune. 1998). Un astfel de studiu a fost întreprins de A. Un chestionar conţinând astfel de triade a fost expediat la 200 de psihologi americani cerându-li-se să ierarhizeze personalităţile din fiecare triadă în ordinea importanţei contribuţiei lor. Progresul unei ştiinţe. Ipoteza lui Thorndike era că preferinţele psihologilor evaluatori vor exprima de fapt interesele lor faţă de ariile psihologiei. evoluţia în extensiune pe de o parte şi specializarea. În staff-ul central al APA care a condus cercetarea a fost cooptat şi R. La fel. gradul de control la dispoziţia cercetătorului. iar psihologia nu face excepţie de la regulă. medii şi înalte privitor la impunerea de către cercetător a unor unităţi asupra răspunsurilor subiecţilor.ale reacţiei verbale. Pentru unii este presantă nevoia de a găsi răspuns la problemele perene pe care omenirea şi le-a pus de la începuturile sale îndepărtate privitoare la sensul vieţii şi la rostul omului în lume. conducătorul acestui proiect. Subiecţii pe care s-a efectuat cercetarea au fost membrii APA de pe tot cuprinsul ţării. Cu alte cuvinte dacă vrem să ştim încotro se îndreaptă psihologia secolului al XX-lea ar fi util să întrevedem care sunt temele majore ale cercetării care polarizează interesul comunităţii psihologilor. Thorndike. 1. cu atât mai mult cu cât ele se exprimă în paradigmele unui anumit stadiu de dezvoltare al ştiinţei respective. care au confirmat că evaluările . a evaluat gradul de dezvoltarea al ştiinţei psihologiei la acea vreme. Proiectul a fost de natură empirică şi a urmărit să contureze mai clar cunoştinţele despre profesiunea de psiholog. Aceste capitole au generat şase volume care conţin un sumum al cunoştinţelor de psihologie la momentul respectiv. adâncirea cunoaşterii unor domenii restrânse care echivalează cu dezvoltarea în intensiune.12 Perpetua nevoie de ştiinţă Istoria civilizaţiei este in mod esenţial istoria progresului neîntrerupt al spiritului uman. Henri Poincaré vorbea despre aşa zisa frumuseţe intelectuală pe care omul de ştiinţă o desluşeşte în armonia naturii şi care motivează eforturile îndelungate.A în 1952. sau celelalte forme ale activităţii umane (Vadum şi Rankin. cercetătorul se poate focaliza doar pe numărul de verbe şi adverbe. ca o cale de cunoaştere autentică. Al doilea proiect a fost condus de către Kenneth E. Este vorba de un program care a cuprins două proiecte: Primul. preferinţele oamenilor de ştiinţă ocupă un loc important în cauzalitatea multiplă a acestei evoluţii. Mobilurile care îi determină pe unii oameni să-şi dedice viaţa cercetării ştiinţifice sunt variate.P. În acest scop Sigmund Koch. pentru alţii nevoia de a da un înalt sens propriei existenţe sau de a găsi răspuns la o serie de probleme acute în domeniul ştiinţei de care sunt interesaţi.

Cronbach a vorbit într-un studiu de existenţa a două direcţii în cercetarea psihologică contemporană şi anume una. clinică. intensitatea etc). Pe de altă parte variabila independentă este reprezentată cu x.psihologilor au fost influenţate de domeniul psihologiei în care erau implicaţi (cercetare.este o clasificare sau o măsură a caracteristicilor oamenilor. temperatura. dimpotrivă. Crombach a conchis că există două curente privind metodologia. Psihologii corelaţionişti. „O variabilă . anxietate etc. psihologia muncii. Variabila dependentă este o variabilă suspectată a fi consecinţa unei variabile independente. Ecuaţia reprezintă formalizarea oricărui plan experimental. animalelor. Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin (1998) drept o variabilă pe baza căreia are lor crearea sau selectarea condiţiilor antecedente într-un studiu. orientările nomotetică şi ideografică. XX.). 71) . frecvenţa. Psihologii experimentalişti menţin pe cât posibil constante diferenţele între indivizi şi variază condiţiile experimentale. ritmul cardiac şi respirator. inteligenţa. alta de natură corelaţională. anxietatea. pe când conceptele teoretice sunt ideale. adică y = x-3. motivaţie. obiectelor sau evenimentelor (exemplu: înălţimea. Vom vedea într-un capitol viitor. gândirea şi preferinţele în psihologia sec. variabila dependentă este y deoarece mărimea sa depinde de valorile date lui x.” Termenul de variabilă independentă este împrumutat din matematică. preşedintele APA de la acea vreme Lee J. etc. Într-o ecuaţie de gradul întâi de forma 2y-2x = 6.) . Gordon Allport (1992) analizând dezvoltarea teoriilor personalităţii a prefigurat două mari direcţii cărora li se subsumează cercetările din acest domeniu.). 2. sexul. undele cerebrale. că sub aspectul planurilor experimentale. pe când direcţia ideografică cuprinde experimente efectuate cu un singur subiect. imaginare (foame. etc).notează Vadum şi Rankin (1998.) sau de o serie de parametrii ai funcţionării organismului (rezistivitatea pielii. vor să ţină constante condiţiile pentru a face cât mai pregnante diferenţele dintre subiecţii cercetării. variaţia sa va determina modificări în mărimea lui y. comportamentului experimentatorului sau al conduitei subiectului prevăzut a fi modificat sistematic în cursul experimentului.1 Noţiunea de variabilă Variabila este o anumită proprietate a unui eveniment susceptibilă de a fi măsurată. orientarea nomotetică implică experimentarea cu grupuri de subiecţi. motrică etc. În psihologia experimentală variabila dependentă este reprezentată de diferite aspecte ale comportamentului extern (reacţie verbală. viteza de metabolizare a glucozei în celula nervoasă etc. p. potenţialul de acţiune. Poate fi luat ca variabilă independentă oricare aspect al ambianţei. Variabilele sunt reale (ex: durata. Ulterior. experimentală.

Este cazul acelor studii care s-ar interesa de relaţia existentă între vizionarea de către copii a filmelor violente şi creşterea agresivităţii lor sau de relaţia dintre stres şi oboseală. etc. masculinitate-feminitate.Este o măsură a comportamentului subiectului care reflectă efectele variabilei independente.2 Clasificarea variabilelor Variabilele care intervin într-un experiment pot fi clasificate pe baza mai multor criterii: a) Funcţie de rolul de cauză sau de efect jucat în experiment: variabilă dependentă – variabilă independentă. sau prin prezenţă-absenţă. De asemenea. cauza devine activă producând efectele anunţate de ipoteză. calitativ. Variabila independentă este condiţia manipulată sau selectată de experimentator pentru a determina efectele sale asupra comportamentului. Variabilă calitativă – variază în privinţa tipului. Sunt experimente în care este greu de precizat care variabilă este independentă şi care este dependentă. doar dacă este variată cantitativ. felului (ex: înclinare sau întoarcere la stânga sau la dreapta într-un labirint). Trebuie efectuată distincţia între relaţia. aparţin unui continuu de la 396 la 760 milimicroni. Numim efect orice modificare observabilă. Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin (1998) drept o variabilă pe baza căreia are lor crearea sau selectarea condiţiilor antecedente într-un studiu. Multe variabile considerate în mod comun a fi calitative şi discrete se dovedesc a fi cantitative şi continui: intro-extraversia. În laborator singura posibilitate de a evidenţia efectele cauzei este de a produce varierea cantitativă sau calitativă a variabilei independente. normalneurotic. culorile. naturală existentă între cauză şi efect şi relaţia de laborator dintre echivalentele lor.Variabila discontinuă. intensitatea etc). În aceste studii scopul principal este tocmai identificarea variabilei independente. . scorurile la foaia de autoanaliză a lui Cattell. adică dintre variabila independentă şi variabila dependentă. dimpotrivă. Variabila cantitativă variază în mărime (ex: viteza de răspuns. . Criteriile de clasificare a variabilelor nu se exclud reciproc ci dimpotrivă se regăsesc în aceeaşi variabilă. durata pot lua prin măsurare orice valoare. ia valori discrete care cad în categorii distincte separate. cantitativă sau calitativă. Întruneşte următoarele caracteristici: . Cu alte cuvinte. forţa. din punct de vedere psihologic sunt categorii discrete. produsă în variabila dependentă. Latenţa. Variabilă dependentă. ca spunem aşa. c) Variabile cantitative şi variabile calitative Variabilă cantitativă. Valorile ei se situează pe un continuum şi semnifică gradul sau mărimea dimensiunii măsurate. Astfel o variabilă independentă cum este tipul temperamental poate fi . tipurile psihologice etc. dar echivalentele lor fizice.Este o variabilă suspectată a fi consecinţa unei variabile independente (Vadum şi Rankin 1998). b) Funcţie de caracteristicile domeniului de definiţie: variabile continue – variabile discrete .2. Exemple de variabile discontinue sunt sexul. adică lungimile de undă a radiaţiei luminoase reflectate.Variabila continuă se situează pe un continuum şi nu este limitată la un anumit număr de valori.

” Variabilele intersubiect sunt variabile independente ale căror valori sau modalităţi sunt parcurse de grupuri diferite de subiecţi.aspect al variabilei (independente sau dependente) care poate fi exprimat ca mărime fizică (exemple: intensitatea luminii stimul. unele variabilele independente sunt exprimate cantitativ altele calitativ. Există situaţii când în acelaşi experiment o variabilă propriu zisă coexistă cu o variabilă invocată. De asemenea.2). 20…. introversiuneaextraversiunea. verde. Cele patru culori sunt numite modalităţi sau condiţii. f) După tipul de plan experimental care le utilizează: variabile intrasubiect-variabile intersubiect (vezi şi 3. nivel de şcolarizare. sex. iar celălalt asculta o poveste care degaja optimism.60Hz. Variabilele invocate sunt de obicei variabile subiect sau variabile demografice (vârstă. masculinitatea-feminitatea. 2) În al doilea experiment ipoteza verificată este aceea că dimensinea extro-introversie va înclina spre un pol sau spre altul. introvertiţii şi extravertiţii. ciclotimia-schizotimia. etc). intensitatea unui stimul sonor la auzul căruia subiectul trebuie să apese pe o pedală. spre exemplu. Putem alege diverse valori de 10. Un exemplu de variabilă independentă calitativă îl constituie un stimul vizual colorat în roşu. e) Gradul de intervenţie al experimentatorului în manipularea variabilei: variabilă manipulată – variabilă invocată sau naturală. O variabilă independentă. Un grup de subiecţi audia o povestire tristă. d) Variabile fizice şi nonfizice Variabilă fizică . Variabila invocată este variabila independentă proprie cvasiexperimentelor (vezi mai pe larg § 9. calitativă şi invocată.discontinuă. etc). Un tip aparte de variabilă nonfizică este variabila subiect care se bazează pe diferenţele individuale ale subiecţilor incluşi în experiment. Decelarea efectelor produse la nivelul comportamentului de către manipularea variabilei independente este posibilă prin compararea subiectului cu el însuşi.2). galben şi albastru. ca de exemplu. etc. familiarizarea – nonfamiliarizarea cu situaţia de testare. cantitativă este. Sunt utilizare în experimentele cu măsurători repetate numite. Iată două exemple care ilustrează modul în care variabila subiect poate fi luată ca variabilă independentă sau ca variabilă dependentă: 1) Ipoteza verificată într-un experiment este că tipurile temperamentale sunt caracterizate prin viteze de răspuns diferite. Variabile intrasubiect sunt variabile independente ale căror valori sau condiţii sunt parcurse de către toţi subiecţii incluşi în experiment. în literatura anglo-saxonă „within subjects experiments. introversiunea şi extroversiunea. Se compară performanţele medii la un test de reactivitate pentru cele două grupuri independente. Variabila subiect este tema povestioarei audiate înainte de măsurarea intro-extraversiunii cu un chestionar potrivit. de tip subiect are două modalităţi. amplitudinea undelor cerebrale. Variabila independentă. Ele sunt prezente în modelele experimentale cu . Variabilă nonfizică – aspect al condiţiilor de testare care este exprimat în termeni comportamentali sau procese cognitive (exemple: privare – nonprivare de somn. funcţie de experienţa anterioară. etc).

Cu toate progresele înregistrate de mijloacele tehnice de măsurare.3. Dimpotrivă datele care variază ascund regularităţile cu aspect de lege. O gamă largă de aparate pentru experimentare au încorporate instrumente de mare precizie pentru măsurarea şi înregistrarea timpului de reacţie. că tipul de personalitate al mamei care respinge copilul ar fi cauza autismului acestuia. Faptul că legile pot fi formulate cantitativ indică două lucruri: Fenomenul este destul de constant pentru a permite un enunţ destul de• exact despre el. de înregistrare sau vizualizare se supun unor prescripţii metrologice care au reglementări naţionale şi internaţionale (Sistemul Internaţional de Unităţi). Astfel. E. Măsurarea în psihologia experimentală Se consideră că un indicator al progresului într-o ştiinţă este măsura în care legile sale sunt formulate cantitativ. olfactometrele. potenţialelor de acţiune. permit vizualizarea zonelor corticale implicate în efectuarea unor sarcini experimentale. etc. ritmului cardiac. De aceea în faza de proiectare a experimentului cercetătorii acordă o mare importanţă strategiilor de măsurare care vor fi utilizate în cercetare. Măsurarea variabilelor studiate constituie o trăsătură proeminentă a psihologiei moderne (L. rezistivităţii pielii. potenţiometre. etc). Bruce Walsh. 1979) şi multe dintre progresele ei sunt legate de evoluţia psihometriei. etc. unul dintre instrumentele cele mai des utilizate în măsurătorile experimentelor psihologice este testul psihologic. Alte tehnici. sau că loboctomia prefrontală ar vindeca unele boli psihice sunt exemple de aserţiuni care au fost respinse odată cu introducerea în domeniile respective a unor tehnici de măsurare precise (Vadum şi Rankin.4 Varietatea măsurătorilor psihologice În psihologia experimentală este utilizată o gamă largă de instrumente de măsurare (cronometre. rigle gradate în milimetri utilizate de sine stătător sau încorporate în alte dispozitive de experimentare cum sunt esteziometrele. Legea este destul de simplă pentru a permite o exprimare numerică. dispozitive pentru mărimea unghiulară. Psihologii se pot informa în legătură cu testele psihologice aflate pe piaţă din diferite .grupuri independente („independent groups plans” sau between-subjects plans). pe când legile motivaţiei sau ale cogniţiei suportă mai de grabă o formulare calitativă. greutăţi calibrate. 2. Tyler.• Legile psihofizice se pretează mai bine unei astfel de exprimări cantitative. mai recente cum este imageria magnetică a creierului. 2. presiunii arteriale. cit). op. Toate aceste instrumente şi dispozitive de măsurare. În general rezultatele unei cercetări sunt influenţate în mod considerabil de instrumentele cu care sunt măsurate variabilele incluse în modelul experimental. dat fiind specificul acestor paliere înalte ale vieţii psihice. undelor cerebrale. pretenţiile că acuitatea senzorială este un semn al inteligenţei. W.

Doar în principiu. trăsături de personalitate. ca măsurătorile reactive să fie completate cu măsurători nonreactive. înmulţirea. continuă autorul citat. atitudini. scrie Piaget (op.în aplicarea numărului la datele discontinue sau continue ce urmează a fi evaluate”. deprinderi. în această categorie intrând măsurătorile psihofiziologice efectuate cu psihogalvanometrul. aparat pentru studiul reacţiilor. ori de câte ori este posibil. Chestionarele de personalitate.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare În linii generale măsurarea echivalează cu a ataşa numere evenimentelor sau obiectelor în conformitate cu anumite reguli. electroencefalograful. în mod voluntar sau involuntar de către subiecţi. 1998). „Test in Print IV” (Murphy.cataloage cum este. În acest mod se infirmă explicaţia rivală că măsurătorile ar fi dependente de un anumit tip de măsurătoare. Este de preferat. psihogalvanometru. rezultatelor măsurătorii. interviul. Măsurătorile reactive pot fi influenţate. Mc. scăderea. etc (Vadum şi Rankin. poligraf. acuităţi senzoriale. Dimpotrivă măsurătorile nonreactive se caracterizează prin lipsa controlului subiecţilor. Burney.cit. 59) constă. Pe de altă parte aparatele utilizate pot fi din categoria celor consacrate de alte cercetări sau care sunt livrate de diferite firme (tahistoscop. Exemple din a doua categorie de aparate sunt ceasul lui Mackworth pentru abordarea experimentală a comportamentului vigilent sau „Microcurba de lucru” un aparat românesc realizat. interese. etc) altele pot fi realizate ad-hoc potrivit modelului teoretic şi al nevoilor de experimentare al unui anumit cercetător. pentru nevoile de experimentare în domeniul oboselii ale unui colectiv de psihologi condus de Valeriu Ceauşu (1965) Funcţie de gradul de control pe care subiectul îl are faţă de propriile reacţii măsurătorile se împart în reactive şi nonreactive. convingerile. nu pot fi evaluate altfel decât prin chestionare. se datorează proprietăţilor sale (incluziunea care stă la baza clasificării şi ordinea pe care se reazemă serierea).. de exemplu. De obicei într-o cercetare experimentală sunt utilizate mai multe tipuri de măsurători. în principiu. deoarece în cazul unor măsurători psihologice acestea sunt fără sens. 1983). etc. De aceea operaţiile aritmeticii elementare (adunarea. Apelul la număr. Astfel atitudinile. În astfel de situaţii Vadum şi Rankin (1998) recomandă utilizarea încrucişată a mai multor tehnici reactive. împărţirea) sunt aplicabile. Conoley & Impara. în principiu. p. De exemplu doi oameni având . emoţii. Din păcate utilizarea măsurătorilor nonreactive cum sunt cele bazate pe cercetarea de arhivă sau prin utilizarea observatorului ascuns este limitată de principiul etic al intimităţii. Aceasta permite ca anumite proprietăţi ale obiectelor sau evenimentelor să fie reprezentate prin proprietăţi ale sistemului numerelor (D. O altă limitare este dată de stadiul tehnologiei care într-un anumit moment al dezvoltării nu oferă posibilitatea efectuării unor măsurători nonreactive a anumitor variabile psihice. 1994) care cuprinde o listă de peste trei mii de teste destinate unor diverse tipuri de evaluări psihologice: aptitudini. observaţia intră în această categorie. electromiograful. 2. „ Măsurarea. adică măsurători cu caracter psihofiziologic precum şi măsurători psihologice.

20.2 ori decât subiectul B. De fapt. Tyler şi B. La acestea o vom adăuga pe a cincea. Asemănător. S.. vitezei cele patru operaţii îşi găsesec o mare utilitate.n. Dacă un subiect A obţine un . „ marea dificultate a psihologiei (privitor la măsurare n. Proprietatea ordinii de rang există dacă cele mai mari scoruri de pe scală aparţin persoanelor care deţin însuşirea măsurată în cel mai înalt grad. Motivul lipsei de sens a acestor operaţii în cazul măsurătorilor psihologice este că. aşa cum observă Piaget (op. egalitatea intervalelor şi egalitatea raporturilor sau câturilor. pe când a doua diferenţă se situează în media superioară.2 Putem afirma că subiectul A este mai înalt de 1. O scală are proprietatea intervalelor egale dacă distanţele egale între scoruri pe toată lungimea scalei echivalează cu diferenţe egale în însuşirea măsurată. 2. cit.fiecare un QI de 75 nu fac la un loc cât unul cu un QI de 150.. McBurney. in virtutea cărorara obiectelor sau fenomenelor le sunt ataşate numere (D. 1998) prezenţa reperului 0 cu sens. dacă efectuăm câtul dintre înălţimea subiectului A de 180cm şi a lui B de 150cm obţinem 180:150=1. 1983). valoarea zero este arbitrară. Să le trecem succint în revistă după Vadum şi Rankin (1998) în ordinea generalităţii lor : Proprietatea egalităţii este confirmată dacă doi subiecţi care ocupă acelaşi loc pe scală sunt egali din punctul de vedere al însuşirii măsurate. Scala coeficienţilor de inteligenţă cu media 100 şi abaterea standard egală cu 15 nu are această proprietate întrucât diferenţa între QI-urile 78-80 nu este egală cu diferenţa 110112. p. în domeniul măsurătorilor fizice este fără sens să spunem că este de două ori mai cald astăzi decât ieri dacă temperatura de azi este de 24 de grade Celsius. Să mai obsevăm că în privinţa măsurătorilor lungimii. În psihologie este lipsit de sens un raport efectuat între doi coeficienţi de inteligenţă. Proprietatea rapoartelor egale se referă la faptul că rezultatul împărţirii unui scor de pe scală cu un altul poate fi utilizat în compararea cu sens a celor două scoruri. Altfel spus. la acestea. S. la care numeroşi autori se referă (Tyler şi Walsch 1979. Walsh (op. (1946) la ideea existenţei unei ierarhii (sistem) a tipurilor de măsurătoare dupã criteriul aplicabilităţii celor patru operaţii fundamentale. deoarece primul interval aparţine subiecţilor cu o inteligenţă situată în media inferioară. Astfel. Aceste proprietăţi sunt: egalitatea.) este…lipsa unităţilor de măsură”. Vadum şi Rankin. ordinea de rang.) fiecare nivel al sistemului are regulile şi restricţiile lui proprii şi permite aplicarea doar a unor anumite procedee statistice.62). 1983. McBurney. dintr-un total de patru. Aşa cum remarcã L. în cazul unui individ. a caracteristicii psihice măsurate. ficare tip de scală de măsurare este definit printr-un anumit set de proprietăţi. Nu acelaşi lucru este posibil cu doi coeficienţi de inteligenţă.cit. În lipsa lor este aproape imposibil să defineşti valoarea zero. adică nu înseamnă în realitate lipsa totală. scorurile minim şi maxim posibile fiind 0 şi respectiv. Să presupunem că am administrat un chestionar de anxietate la mai mulţi subiecţi. comparativ cu cea de ieri care a fost doar de 12 grade Celsius.6 Proprietăţile scalelor de măsurare Inventarierea unor astfel de situaţii l-au condus pe Stevens. masei.

Aşa se întâmplă cu numerele înscrise pe tricourile jucătorilor sau când codificăm sexul masculin cu cifra 1 iar pe cel feminin cu cifra 2. În sistemul de măsurare propus de Stevens între cele patru proprietăţi există o relaţie de subsidiere în sensul că ultima. O a cincea proprietate este existenţa unei semnificaţii psihologice pentru valoarea 0 de pe scală.6.6. Regula după care funcţionează această scală este că numerele care . Nevrotism 4. Sheldon ş. I. reprezintă tot atâtea exemple de scări nominale. Acest tip de măsurătoare este utilizat la ordonarea subiecţilor în sens crescător sau descrescător privind o anumită caracteristică psihică. Extrovert 3. Totuşi în ultimii ani unii autori au dezvoltat tehnici statistice speciale care se pretează acestui tip de scală (Vezi.a. Deci o scală care are proprietatea intervalelor egale va avea obligatoriu şi proprietăţile ordinii de rang şi a egalităţii. 2. Radu. fără să cunoaştem cu exactitate distanţa dintre cei doi membrii ai fiecărei perechi. Stevens a realizat o scală a zgomotului unde reperul 0 are sens. 1983). Introvert 2. dimpotrivă ia în seamă această distanţă. Scala nominală este utilizată în procesul clasificării care este începutul oricărei ştiinţe (D. 1993. În general în experimentele din domeniul senzaţiilor reperul 0 de pe scală semnifică lipsa senzaţiei datorită situării intensităţii stimulului cu mult sub pragul senzorial absolut.2 Scala ordinală Are două proprietăţi. proprietatea rapoartelor egale le înglobează automat pe celelalte trei. Aici numerele sunt utilizate doar pentru a identifica anumite categorii în care indivizii pot fi împărţiţi. Psihoticism Tipologiile personalităţii elaborate de Pavlov. McBurney. Exemplu. În aceste cazuri operaţiile aritmetice fundamentale sunt inaplicabile.scor de 10 iar altul B de 20. 1998). 285) . Pende. O astfel de comparaţie este posibilă numai dacă transformăm aceste scoruri în note standard. De asemenea nu sunt permise procedurile statistice deoarece scorurile de pe această scală ca şi cele de pe scala ordinală nu au distribuţii normale (Vadum şi Ranchin. 2.1 Scala nominală Scara nominală are doar proprietatea egalităţii. Viola. Jung. Kretschmer. În acesată scală evenimentele sau obiectele de acelaşi tip vor primi aceleaşi numere. nu avem nici un temei să spunem că subiectul B este două ori mai anxios decât subiectul A. pe care nu o au decât scalele raport. A nu fi confundat cu metoda rangurilor care. privind tipurile de personalitate din clasificarea lui Eysenck: 1. anume că în spaţii izolate fonic sursele de zgomot sunt eliminate. Proprietatea unui reper zero semnificativ. a treia pe celelalte două şi a doua pe prima. egalitatea şi ordinea de rang. p. pare să fie totuşi proprietatea cea mai generală. iar obiectele şi evenimentele diferite vor primi numere diferite.

Geografie 1. Informatică 2. în această categorie. Aceluiaşi elev i s-a precizat sarcina astfel: Ştim că cel mai mult îţi place matematica şi cel mai puţin sportul. Testele şcolare se situează. egalităţii. De fapt evaluarea nivelului cunoştinţelor asimilate în şcoală nu presupune definirea riguroasă a unui punct zero al cunoaşterii. Mate 6. Nici în cazul acestui tip de măsurătoare nu pot fi aplicate operaţiile aritmetice elementare. ordinii de rang şi egalităţii intervalelor. Iată un exemplu.d. informatica şi geografia din moment ce mate se situează pe poziţia şapte iar sportul pe poziţia unu. al caracteristicii psihologice utilizate. 2. Fizica 5. obţinute prin acest tip de măsurare. Mate 4. Sport Unele dintre scările de aprecire. 4.v. Sport . să nu li se poată aplica operaţia împărţirii. Răspunsul elevului a fost acesta : 7. Iată un exemplu : Unui elev i s-a cerut să ordoneze pe criteriul intensităţii preferinţei cinci dintre disciplinele studiate. Fizică 3. 2. anume accea că nu are un punct zero real. Pe o scală gradată de la unu la şapte te rog să arăţi unde se situează fizica. Informatică 3. El a dat următorul răspuns : 5. Metoda percentilelor despre care vom vorbi ceva mai departe se încadrează în acest tip de măsurătoare. Ea suplineşte principalul dezavantaj al primelor două tipuri : ne perimte să stabilim distanţa dintrei doi subiecţi d. Acest sistem prezintă totuşi o limitare.p.3 Scala interval Scala interval constituie al treilea tip de măsurare cu proprietăţile. Geografie 1. şi în general acelea care măsoară preferinţele oamenilor constituie exemple de scări ordinale.indică rangurile pe scală echivalează cu ordinea de merit a aributelor psihologice evaluate. cu unele rezerve.6. Totuşi lipsa unui punct zero real face ca scorurilor la teste.

Observăm că informatica se situează la jumătatea distanţei între geografie şi fizică, adică la două unităţi distanţă de fiecare, pe când fizica se situează la o unitate distanţă faţă de disciplina cea mai preferată şi la cinci unităţi faţă de sport care este disciplina şcolară cea mai puţin agreată de elevul nostru. Din acest exemplu desprindem uşor regula după care funcţionează acest sistem de măsurare: diferenţele egale dintre numerele de pe scală trebuie să reprezinte diferenţe psihologice egale între oameni sau evenimente. Cel mai bun exemplu de scală bazată pe intervale este tehnica IQ.

2.6.4 Scala raport (ratio scale) Scala raport (ratio scale) are toate cele cinci proprietăţi. În adevăr ele sunt caracterizate prin existenţa unui punct zero real şi prin posibilitatea de a trata rezultatele măsurătorii prin toate cele patru operaţii aritmetice fundamentale. Puţine sunt scalele utilizate în psihologie care se încadrează în această categorie. Un exemplu îl constituie scala de intensitate a zgomotului, unde valoarea zero semnifică absenţa oricărei surse de zgomot. Un alt exemplu de măsurătoare de tip scală raport poate fi găsit în studiul timpului de reacţie. În adevăr, în acest caz punctul zero înseamnă că reacţia subiectului la vederea stimulului are loc instantaneu. Nu este locul aici să explicăm de ce în realitate subiecţii obţin timpi mai mari de zero. Timpul de reacţie mediu al unui subiect se obţine prin utilizarea tuturor celor patru operaţii aritmetice (L.Tyler şi B. Walsh op. cit.). Un alt exemplu care ilustrează modul cum funcţionează acest sistem de măsurare este următorul: Să presupunem că sarcina de evaluare a disciplinelor şcolare este formulată de această dată astfel (D. McBurney, 1983): “ Dacă pe o scală cu capetele libere (openended scale) preferinţa ta pentru fizică se situează la gradaţia 10 unde se vor situa matematica, informatica, geografia şi sportul? Dacă o disciplină îţi este indiferentă noteaz-o cu zero. Dacă pe una o preferi de două ori mai mult decât pe alta, acordă-i un punctaj de două ori mai mare. Dacă o disciplină iţi displace acordă-i un punctaj negativ. Utilizează orice număr, pozitiv sau negativ, pe care îl consideri necesar, nefiind nici o limită în sus sau în jos pe scală. Să mai presupunem că elevul a dat următoarea evaluare: 30 20 Matematica 15 10 Fizica 0 Informatica -10 Geografia -20 -30 Sportul -40

Regula după care atributelor, obiectelor sau evenimentelor, le sunt ataşate numere în acest sistem de măsurare este următoarea: raporturile (proporţiile) dintre numerele de pe scală trebuie să fie corespunzătoare raporturilor (proporţiilor) psihologice dintre evenimente sau obiecte (Aici, asemenea autorilor citaţi mai sus, utilizăm noţiunea de obiect în sensul său cel mai general de obiect matematic). Adevărul este că marea majoritate a măsurătorilor variabilelor psihologice se încadrează în al treilea nivel, al scalelor interval, sau este de dorit să fie astfel. Lipsa unui zero real trebuie să ne amintească mereu că din păcate nu putem utiliza oricare operaţie aritmetică atunci când dorm să interpretăm rezultatele la un test. De asemenea, operaţiile matematice sofisticate pot fi uneori lipsite de sens când datele obţinute într-o cercetare aparţin unuia dintre nivelurile elementare ale sistemului de măsurători eleborat de Stevens. Altfel spus, nu toate operaţiile aritmetice care se aplică numerelor au sens în domeniul scorurilor la teste sau în evaluarea caracteristicilor psihologice. Dintre toate tipurile de scale studiate scara raport este cea ma puternică, în sensul că ne permite să derivăm toate informaţiile pe care ni le prezintă celelate scale, enumerate în ordinea descrescătoare a aportului lor informaţional: cu intervale, ordinală şi nominală. Putem identifica şi o ordine inversă, aceea a aşa numitelor “transformări permisibile “ (D. McBurney, 1983). Este vorba de numărul permis de procedee de a atasa numere unor atribute psihice în limitele regulilor permise de fiecare scală de măsurare. Întorcându-ne la exemplificările efectuate în legătură cu fiecare sistem de măsurare, scara nominală permite cea mai mare libertate în sensul că, semnificaţia tipurilor nu se schimbă dacă le ataşăm numere de la o mie în sus sau dacă le ataşăm literele alfabetului cu condiţia ca etichetele să fie diferite şi să nu permită nici o confuzie. De asemenea numerele din scala ordinală pot fi schimbate în orice fel cu condiţia să fie conservată ordinea preferinţei. În cazul scării interval putem aduna sau scădea, înmulţi sau împărţi numerele printr-o constantă fără ca semnificaţia diferenţelor (distanţelor) dintre materiile preferate să se schimbe. Dimpotrivă în cazul scalelor raport putem schimba numerele care corespund treptelor scării apreciative doar prin multiplicarea lor printr-o constantă pozitivă. Fireşte cercetătorul trebuie să facă efortul de a găsi în experimentele sale acele variabile care se pretează a fi măsurate cu scara ordinală deoarece în cadrul acestui sistem de măsurare sunt permise toate operaţiile aritmetice, deci pot fi surprinse mai multe relaţii care sunt atribuibile fenomenului psihic investigat. Pe de altă parte trebuie să înţelegem şi pericolele unor interpretări eronate care pot surveni când unor date obţinute prin măsurători, de exemplu ordinale, le aplicăm proceduri matematice sofisticate care în acest context sunt lipsite de sens. De exemplu este complet eronat să spunem că un subiect care a rezolvat 40 de itemi la testul Matricile Progresive Standard este de două ori mai bun decât un altul care a rezolvat doar 20. Pentru a efectua astfel de comparaţii aceste măsurători sunt convertite în altele de un cu totul alt tip numite clase normalizate sau note standard, acestea din urmă aparţinând scalei de tip interval. Adesea măsurători efectuate pe o scală inferioară sunt transformate prin formule matematice adecvate în mărimi care aparţin unei scale de măsurare superioare d.p.d.v. al operaţiilor matematice permise. Către sfârşitul secolului al XIX-lea Lambert A. Quetelet, matematician belgian a observat că variaţiile individuale în domeniul măsurătorilor fiziologice tind să se conformeze unei anumite ordini. Ulterior Galton, în Anglia, a aplicat metoda lui

Quetelet în domeniul unor variabile psihologice cum este acuitatea vederii. Efectuând măsurători ale unor variabile psihologice dar şi fiziologice (circumferinţa toracelui) pe grupuri mari de soldaţi (în total aprox 5000) Galton a ajuns la concluzia că regularitatea după care tind să se distribuie diferenţele individuale se supune unei legi universale. CAPITOLUL III PLANURI EXPERIMENTALE Planul experimental reprezintă unitatea strategiilor alese de experimentator pentru a preîntîmpina eventualele surse de eroare (McBurney, op.cit.).

3.1 Clasificarea planurilor experimentale Modelele experimentale pot fi clasificate în baza mai multor criterii care se diferenţiază funcţie de gradul lor de generalitate. Figura nr.1 (pagina următoare) reprezintă o încercare de taxonomie în domeniul modelelor experimentale. Ea poate fi utilizată de către studenţi dar şi de către alte persoane interesate de demersurile eperimentale ca un ghid pentru înţelegerea sau acceptarea critică a unei lucrări ştiinţifice care comunică rezultatele unui anumit experiment psihologic. Unul dintre cele mai generale criterii de clasificare a modelelor experimentale este acela al numărului de subiecţi. Din această perspectivă putem vorbi de modele în care se experimentează pe un singur subiect şi modele în care mai mulţi subiecţi parcurg condiţiile experimentale. Un alt criteriu, la fel de general, cum este cel privind modalitatea de constituire a grupurilor experimentale, adică prin randomizare sau fără randomizare împarte designurile în experimente propriu-zise (cu randomizare) şi cvasiexperimente (Cook şi Campbell, op. cit.). Asupra randomizării şi cvasiexperimentelor vom zăbovi îndeajuns în capitolele cinci şi respectiv opt. Din punct de vedere al gradului de control asupra variabilelor experimentale, distingem experimentele propriu-zise sau adevărate (true experiments) şi cvasiexperimentele sau aşa-zisele experimente ex post factum. Din punct de vedere al numărului de variabile implementate (manipulate, sau studiate simultan) deosebim modelele cu o singură variabilă, de modelele complexe sau factoriale. Unii autori atribuie denumirea de experiment factorial acelora unde variabilele au acelaşi număr de nivele sau modalităţi. O serie de alte criterii mai puţin generale determină grupări în interiorul categoriilor formate de criteriile anterioare. Astfel, în interiorul modelelor experimentale complexe, funcţie de tipurile de variabile implementate, distingem planurile omogene (conţin variabile de acelaşi tip) de modelele mixte (utilizează simultan tipuri diferite de factori). În cadrul grupei de planuri experimentale care operează cu o singură variabilă, funcţie de frecvenţa cu care o condiţie experimentală este dată subiecţilor, avem: a) Planuri cu grupuri independente, fiecare subiect parcurgând o condiţie experimentală

variabile de tip intrasubiect. subiecţii sunt mai întâi egalizaţi din punctul de vedere al unor variabile care ar putea influenţa într-un sens nedorit rezultatele experimentului (sex. ACB. adică şase: ABC. planurile experimentale cu grupuri independente (independent groups design) sunt clasificate de Shaughnessey. etc.) propun tratarea ordinii ca un factor distinct al planului experimental. vârstă. C. Astfel în cadrul modelului intersubiect comparaţia mediilor performanţelor experimentale are loc între grupurile distincte alocate nivelurilor variabilei independente. obţinute la un iluminat inferior. apoi sunt repartizaţi în mod aleatoriu la condiţiile experimentale. et. În cazul factorilor de tip intrasubiecţi (within-subjects factors) subiecţii. Ele au implementate. de exemplu la începutul şi la sfârşitul fiecărui tip de tratament. Conţin variabile de tip intersubiect. profesie. În astfel de situaţii Vadum şi Rankin (op.o singură dată. mai sunt numite „between-subjects designs”. Experimentele de acest tip întâmpină două tipuri de dificultăţi: 1) Deoarece sunt comparate performanţele aceluiaşi subiect în condiţii experimentale diferite. cit. Dimpotrivă modelul intrasubiect se bazează pe comparaţii efectuate între performanţele aceloraşi subiecţi obţinute pe măsură ce trec de la o modalitate experimentală la alta. Cele trei condiţii experimentale A. nivel de studii. Pentru contracararea acestui efect se utilizează metoda contrabalansării: jumătate dintre subiecţi vor efectua sarcina de discriminare perceptivă mai întâi în condiţii de iluminat slab şi apoi în condiţii de iluminat intens. ar putea să fie cu atât mai reduse cu cât iluminatul precedent a fost mai intens. mai sunt numite „ within-subject designs”. B.). vor fi combinate în toate tipurile de ordine posibile. Performanţele subiecţilor sunt evaluate prin măsurători repetate. prin măsurarea repetată a performanţelor aceloraşi subiecţi. parcurg toate nivelele specifice unui factor. performanţele într-o sarcină de discriminare perceptivă. fiecărui subiect i se aplică de mai multe ori acelaşi tratament. . este posibil ca rezultatele la un tratament consecvent să fie influenţate de tratamentul precedent. La rândul lor. 2) În unele experimente care evaluează eficacitatea unor tratamente. formule psihoterapeutice. Din această cauză. al. BCA. b) Modelele experimentale cu măsurători repetate. etc. adică de la un nivel la altul al variabilei independente. Această modalitate este specifică design-urilor utilizate în evaluarea eficacităţii diferitelor condiţii experimentale: procedee de învăţare sau de predare. Trebuie menţionat că cele două tipuri de modele. În dizainurle experimentale care utilizează acest tip de factori. este posibil să intervină aşa-zisul efect de ordine: un tratament A este mai eficient când este precedat de tratamentul B decât când urmează sau precedă tratamentele C şi D. Factorii (variabilele) de tip intersubiect (between – subjects factors) sunt factori cu randomizare completă. aşa cum am văzut în capitolul precedent. Cealaltă jumătate va parcurge cele două condiţii experimentale într-o ordine inversă. într-un experiment care testează impactul asupra calităţii percepţiei a două niveluri de iluminare a spaţiului de lucru (intens şi slab). alocaţi prin randomizare. anume cele cu grupuri independente şi cele cu măsurători repetate (inter’ şi intrasubiecţi) permit tipuri de comparaţie diferită. BAC. De exemplu. modele cu grupuri egalizate şi modele cu grupuri naturale. (1998) astfel: modele cu grupuri randomizate.

etc. în ordinea generalităţii. o planuri cu grupuri egalizate (matching groups plans). prin randomizare. ultima verigă în această ierarhie. nivel. planurile cu grupuri egalizate şi design-urile cu grupuri naturale. iar pentru cinci vor rezulta 120 de variante. .CBA. pentru testarea celor cinci tratamente ar trebui un număr de 120 de subiecţi. respectiv tratamentele sau condiţiile experimentale ale acesteia. De asemenea. tratament. se poate accede cu uşurinţă la tipul de plan experimental cu o singură variabilă care a stat la baza implementării acelei variabile. stimul. repartizarea subiecţilor prin randomizare la aceste tipuri de tratamente contracarează efectul de ordine. Astfel. planurile cu grupuri randomizate (planurile itersubiecţi) se împart în design-uri cu randomizare completă (subiecţii sunt repartizaţi la condiţii pe criterii complet aleatoare) şi design-uri cu randomizare în blocuri (subiecţii sunt repartizaţi mai întâi pe blocuri. Ulterior. Un alt criteriu care funcţionează în interiorul categoriei de experimente cu grupuri independente poartă asupra modului de alocare a subiecţilor la grupurile experimentale şi din acest punct de vedere modelele experimentale se clasifică în: o planuri cu grupuri randomizate. pentru patru vor fi posibile 24 de secvenţe. modelul experimental cu grupuri independente cuprinde planurile cu grupuri randomizate. Observăm că subiecţii sunt repartizaţi în mod aleatoriu la fiecare secvenţă de ordine a condiţiilor experimentale. apoi acestea sunt parcurse într-o ordine aleatoare). Atunci când ne referim la specii de modele preferăm termenul de plan. presupune mai întâi un demers analitic prin care sunt identificate variabilele independente şi nivelurile. CAB. aşa cum. subiecţi diferiţi. aşa cum este el prezentat într-o revistă de psihologie. În continuare câteva precizări terminologice ni se par extrem de necesare. se poate conchide cu privire la tipul de plan complex care a fost utilizat de cercetător sau poate fi ales acel model care este cel mai bine adecvat problemei care urmează să fie abordată experimental. funcţie de tipurile de variabile independente utilizate. Fiecărei variante îi vor fi alocaţi. relativ la variabila independentă sunt echivalenţi termenii. modalitate. condiţie. Preferăm termenul model experimental atunci când vrem să desemnăm un anumit tip mai general de experiment. Dacă pentru fiecare variabilă identificată este parcursă schema din figura 1 § 3. În experimentale cu mai multe condiţii experimentale. Deoarece pentru fiecare tip de ordine se vor aloca prin randomizare alţi şi alţi subiecţi. aşa cum repartizarea întâmplătoare a subiecţilor la grupuri controlează efectele diferenţelor individuale. de pildă. Funcţie de modul în care subiecţii sunt repartizaţi pe condiţiile sau nivelele variabilei independente. dacă pentru trei condiţii experimentale rezultă şase combinaţii. Experimentele concrete reprezintă. Această metodă are dezavantajul că necesită un număr cu atât mai mare de subiecţi cu cât numărul tratamentelor cuprinse în plan este mai mare.1. Înţelegerea logicii unui anumit experiment. o planuri cu grupuri naturale. aşa cum de pildă este modelul cu grupuri independente.

2. fiecărui grup i se va administra o singură valoare a stimulului. Prin manipularea variabilei independente de-a lungul acestor modalităţi este de aşteptat să înregistrăm o serie de variaţii în variabila dependentă. metoda fracţionată progresivă. sau cel mai adesea combinate cu un alt sau (mai rar) cu alte modele experimentale cu o singură variabilă. metoda fracţionată repetitivă.2 Planuri experimentale cu măsurători repetate . spre deosebire de cele cu măsurători repetate.2. Un alt motiv pentru care cercetătorii preferă acest tip de model experimental este acela al eliminării altor explicaţii posibile privitoare la datele obţinute. Cazul cel mai elocvent este acela al testării diferitelor metode de predare. Aceasta înseamnă că fiecare grup va parcurge o singură condiţie experimentală. Sunt de preferat experimentele cu mai multe valori ale variabilei independente atunci când dorim să determinăm forma grafică a funcţiei care descrie relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă. compară grupuri distincte. metoda globală. câte variabile independente are implementate. etc.1 Planuri experimentale cu grupuri independente Sunt denumite astfel toate planurile experimentale. ca singura variabilă implementată să aibă mai multe modalităţi iar acestea să fie administrate. Atributul de independent are semnificaţia că în constituirea grupurilor comparate nu a funcţionat nici o intenţie în virtutea căreia un grup ar avea subiecţi care se regăsesc în celelalte grupuri sau ar împărtăşi caracteristici comune altor grupuri cu care este comparat. 3. care. după caz. Dintr-o perspectivă opusă putem afirma că orice experiment cu design experimental complex poate fi divizat în atâtea modele experimentale cu o singură variabilă. Sunt preferate experimentele de tip factorial care iau în considerare acţiunea simultană şi interacţiunea mai multor variabile în producerea unui anumit efect. În general numărul de grupuri este egal cu numărul de niveluri. adică în nivelul competenţelor dobândite de subiecţi. valori sau modalităţi ale variabilei independente. atunci când sunt utilizate experimente cu o singură variabilă independentă este benefic. despre care se presupune în ipoteză că sunt selecţii ale unor populaţii diferite din punctul de vedere al efectului variabilei independente.3. pentru validitatea experimentului. 3.2 Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă Se regăsesc în experimente ca atare. Acestea sunt modalităţile variabilei independente. Totuşi. cu o singură variabilă. sau cu alte cuvinte. fie aceloraşi subiecţi (design cu măsurători repetate) fie unor grupuri distincte (design cu grupuri independente). Variabila independentă este metoda de învăţare care cuprinde mai mult de două posibilităţi respectiv.

Exemplificăm cu experimentul realizat de John Marshall şi Philip Teitelbaum (1974) pe subiecţi. întrucât nici o statistică nu este posibilă pe baza unei singure observaţii. Este bine să se utilizeze acest model ori de câte ori este posibil ca un eficient mijloc de control al variabilităţii individuale a performanţelor cu respectarea a două condiţii de bază: (1) Dacă trecerea unui subiect printr-o condiţie experimentală nu va afecta participarea sa la condiţia următoare sub aspectul sensibilităţii nemodificate sau al păstrării confidenţialităţii scopului cercetării. Ea este cu atât mai necesară în situaţiile când fiecare stimul urmează să fie administrat de mai multe ori. au fost comparate pentru fiecare individ pentru situaţia de coincidenţă cu aceea de necoincidenţă a prezentării stimulului în zona afectată a câmpului vizual. Planurile cu măsurători repetate presupun trecerea fiecărui subiect prin toate condiţiile experimentale. cu condiţia să existe un timp suficient de mare între stimulări pentru a elimina efectele adaptării. acesta este un caz rar.Există situaţii când nu este eficient să experimentăm cu grupuri independente care să fie alocate separat. Subiectul va parcurge rând pe rând toate situaţiile experimentale (toate combinaţiile dintre fiecare modalitate a unei variabile cu toate celelalte modalităţi ale celei de-a doua variabile independentă). dar comod pentru înţelegerea specificului planului experimental cu măsurători repetate. Acest design se pretează foarte bine în domeniul cercetărilor psihofiziologice. pisici cărora li se îndepărtase partea laterală stângă sau dreaptă a hipotalamusului. În acest caz se utilizează randomizarea în bloc. respectiv a constanţei (fidelităţii) unor rezultate obţinute cu ajutorul unor teste psihologice. procedură care constă în a parcurge aleatoriu fiecare situaţie experimentală de două ori dar niciodată succesiv. Ele utilizează variabile de tip intrasubiect şi sunt design-uri within subject. Se ştie că în partea stângă a câmpului vizual este implicat hipotalamusul drept şi invers. Aceste design-uri nu trebuie confundate cu unele situaţii când repetarea măsurătorilor nu urmăreşte evidenţierea unei relaţii de tip cauză efect ci doar verificarea consistenţei interne. acţiunea acestor diferenţe este estompată. Fireşte că. (2) Condiţiile experimentale nu vor produce efecte contrastante asupra comportamentului de răspuns ca atunci când un subiect învăţând o procedură printr-o . diferitelor niveluri sau modalităţi ale variabilei experimentale. şi cu interpunerea cel puţin a unei alte condiţii experimentale între două repetiţii astfel: B D A C A C D B. În acest plan experimental toţi subiecţii parcurg fiecare tratament. Performanţele subiecţilor. rezonabil din punct de vedere statistic. ordinea de parcurgere a unei succesiuni de condiţii sau stimuli va trebui să fie pentru fiecare subiect mereu alta pentru a nu avantaja vreo situaţie în raport cu altele. adică atacarea şoarecelui pradă. Variabila independentă a avut două modalităţi: prezentarea şoricelului pradă la stânga sau la dreapta câmpului vizual. Teoretic numărul minim de subiecţi necesari este egal cu unu. respectiv în zona afectată a vederii sau în zona neafectată. Întrucât fiecare subiect este comparat cu sine însuşi. Cum în mod obişnuit se utilizează un anumit număr de subiecţi. Atunci când fiecărui subiect urmează să i se aplice toate condiţiile prevăzute în modelul experimental este nevoie să utilizeze procedura randomizării ordinii în care vor fi administrate situaţiile experimentale.

În design-ul incomplet nu sunt utilizate toate condiţiile experimentale.anumită metodă trebuie să reînveţe aceeaşi procedură printr-o metodă diferită. a unor diferenţe între subiecţii alocaţi diferitelor condiţii experimentale. mai multă variaţie între oameni decât în interiorul fiecărui om însuşi. fapt care este practic imposibil. eroarea de variaţie. deşi se păstrează. Este cazul experimentelor pentru determinarea pragurilor senzoriale. unde validitatea internă este ameninţată de confuzia efectelor variabilei independente cu existenţa. Un exemplu concludent îl reprezintă domeniul cercetărilor psihofiziologice unde variabilitatea intersubiecţi fiind mai mică decât în cazul unor atribute psihice. după un interval de timp.1 Avantajele planului experimental cu măsurători repetate Shaughnessey.al.2. În cazul primului model. o Sunt mai comode şi mai eficiente în detectarea efectului variabilei independente asupra unor aspecte comportamentale.al. deoarece fiecare subiect este trecut prin toate tratamentele. iar acestea sunt administrate unui subiect o singură dată. din start. este mult inferioară aceleia care este proprie grupurilor independente deoarece „ pur şi simplu există. este nevoie de un volum mare de măsurători determinate pe un număr redus de subiecţi. decât subiecţii.2. care aparţin grupurilor independente… ” (Shaughnessey. 269). et. Spre deosebire de modelele experimentale cu grupuri independente. se poate spune că experimentele aplicate unui singur subiect formează un experiment complet. Există două tipuri de modele experimentale în care măsurătorile sunt repetate: design-ul complet şi planul incomplet. 3. în mod obişnuit. între ei. Sunt situaţii în care operarea cu grupuri independente necesită un timp mare de instruire a fiecărei categorii de subiecţi. creşte şansa ca cele mai mici efecte ale variabilei independente să nu scape observaţiei. mai intens dependente de influenţele educaţionale şi sociale. Eroarea de variaţie fiind mică în cazul modelelor experimentale cu măsurători repetate. sau a acelora efectuate pentru a compara . Modelul experimental cu măsurători repetate elimină acest dezavantaj în sensul că toate condiţiile experimentale sunt parcurse de aceeaşi subiecţi. bineînţeles acolo unde acestea există în adevăr. Este cazul modelului experimental în pătrat latin şi a modelului bazat pe rotirea unei ordini de start care a fost obţinută prin randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale (random starting order with rotation). p. o Sunt anumite domenii unde aceste modele sunt mai oportune decât în altele. Adică participanţii vor fi mai puţin diferiţi de ei înşişi. în planurile cu măsurători repetate. chiar mai mare decât aplicarea condiţiei experimentale însăşi. o Au o sensibilitate mai mare în a decela efectele variabilei independente. et. 1998. (1998) menţionează următoarele avantaje: o Necesită un număr mic de subiecţi şi de aceea sunt oportune când experimentatorul nu are la dispoziţie decât prea puţini subiecţi.

pe nivele. deşi mai mică decât la modelul experimental cu grupuri independente. În acest demers interpretativ. poate afecta validitatea internă. intensităţi diferite ale stimulilor vizuali să determine timpi de răspuns diferiţi. este acela că permit studiul efectelor produse de interacţiunea mai multor variabile. ci în mod global prin calcularea mediei performanţelor la toate nivelurile sale.1. de data aceasta . Noţiunea de efect principal.3 Planuri experimentale complexe Avantajul lor.2 Dezavantaje Eroarea de variaţie. În limba engleză ambele sensuri sunt condensate într-o singură expresie. mai evidenţiază faptul că. împreună cu tehnicile de control aferente. 3.între ele anumite tipuri de tratamente. focalizarea având loc doar pe media efectelor produse de aceasta asupra variabilei dependente. este posibil ca efectele intensităţii stimulilor să fie diferite în modalitatea vizuală faţă de cele măsurate în modalitatea auditivă. Dacă luăm în considerare. Planurile complexe sunt denumite în mod obişnuit planuri factoriale şi au implementate mai multe variabile. Trebuie subliniat însă că efectul unei singure variabile independente este studiat printr-un demers artificial care ignoră acţiunea simultană a celorlalte variabile independente. având potenţial de confundare. în calitate de parametru. variabila parametru este luată în considerare nu diferenţiat. Combinaţiile sunt testate experimental atât prin parcurgerea situaţiilor experimentale rezultate de către toţi subiecţii.1 din capitolul următor. pot fi atribuite variabilei independente mai ales când efectele acesteia sunt nesemnificative. 3. (avereged sau collapsed). atunci este subliniat faptul că cercetătorul efectuează un decupaj în anasamblul efectelor posibile într-un plan experimental şi se interesează doar de rezultatul varierii sistematice a unei singure variabile.2. modalitatea senzorială (auditivă şi vizuală). se face abstracţie de efectul variabilei parametru. Interacţiunea propriu-zisă constă în faptul că efectul unei variabile independente este condiţionat de către nivelurile variabilei independente considerată ca parametru. main effect. într-un mod artificial. Planul factorial este acel tip de cercetare care cuprinde toate combinaţiile posibile a cel puţin două valori a două sau multe variabile independente. ne putem aştepta ca. de asemenea. Efectul singular al unei variabile independente se numeşte efect principal (main effect). într-un experiment privitor la timpul de reacţie. care în mod provizoriu este uniformizată. o a doua variabilă independentă. fie prin alocarea în mod aleatoriu a subiecţilor la ele. Astfel.5. comparativ cu modelele experimentale cu o singură variabilă independentă. Aceste modificări. Dificultăţile acestui model experimental vor fi discutate în § 5. Dacă efectul singular al unei variabile independete este numit efect principal. Ea este generată de modificările ce se produc în subiecţi pe durata repetării măsurătorilor.2. de exemplu.

cit. altele decât cele datorate hazardului. acela că oferă posibilitatea de a fi identificate interacţiunile dintre variabile. op. Ele au o mare valoare atât explicativă.4 Planul bifactorial Cel mai simplu plan factorial este de tipul 2 x 2. una dintre ele fiind alocată unei variabile independente iar a doua fiind destinată celei de-a doua variabile independente.A. contracarăm caracterul artificial al cercetării (Al.comparaţiile efectuându-se între grupuri diferite. iar a treia are două nivele. din punct de vedere practic. referitoare la eficacitatea unor metode psihopedagogice sau psihoterapeutice menite să îmbunătăţească eforturile adaptative ale oamenilor şi calitatea vieţii lor. al. Există mai multe modele factoriale. efectul unei variabile asupra comportamentului depinde de acţiunea altor variabile testate. Planurile factoriale sunt preferate altor modele experimentale deoarece surprind mai bine specificul activităţii psihice în sensul că. iar fiecare dintre ele ar putea avea oricâte nivele sau modalităţi. a doua are patru. cel mai adesea. Faptul că un plan bifactorial cuprinde o variabilă cu două nivele iar alta are trei modalităţi este simbolizat astfel: 2 x 3.). care este doar un decupaj al fenomenului real. un plan cu trei variabile poate lua forma 2 x 4 x 2. Astfel de interacţiuni sunt frecvente la nivelul psihicului uman. interacţiuni care modelează mai bine specificul sistemic al psihicului uman decât efectele variabilelor considerate separat. planuri cu mai mult de patru cinci variabile independente sunt neinterpretabile (Shaughnessey. El a aplicat acest model în 1926 într-un experiment în care au fost testate efectele fertilizării terenurilor agricole asupra producţiei de ovăz (Vadum şi Rankin. cât şi aplicativă. o combinaţie cât mai amplă de influenţe. 1998). Roşca. Planul bifactorial se prezintă grafic ca un tabel cu două intrări. Numărul pătratelor interioare rezultate din intersecţia liniilor şi . Din păcate. 1971) şi îi sporim validitatea externă. funcţie de numărul variabilelor independente utilizate. experimentul de laborator ar atinge o validitate externă comparabilă cu aceea a experimentelor naturale. Cel mai frecvent model factorial este cel bifactorial. aşa cum am văzut deja. Fisher. O interacţiune are loc dacă efectele unei variabile A asupra unei variabile dependente X depind de o a treia variabilă. dacă prima variabilă are două modalităţi. Modelul său experimental şi-a găsit o largă aplicabilitate în psihologie deoarece el permite studiul efectelor interacţiunii variabilelor manipulate în experiment asupra variabilei dependente. Cel care are prioritatea introducerii modelului factorial în ştiinţă este R. Pe de altă parte aducând în experimentul de laborator. Din punct de vedere teoretic într-un experiment poate fi implementat un număr nelimitat de variabile independente. Dacă acest fapt ar fi posibil. De asemenea. 3.. Planurile factoriale cuprind toate combinaţiile posibile între valorile variabilelor studiate urmând ca printro serie de metode statistice cum sunt testul diferenţelor dintre mediile grupurilor sau analiza de varianţă să se stabilească ce combinaţii produc modificări semnificative în variabila dependentă. deoarece principalul său avantaj este. fiecare din cele două variabile independente având câte două valori (modalităţi). privitoare la funcţionarea acestuia. et.

B3. un design bifactorial. Pentru comoditatea analizelor statistice sunt preferate modelele factoriale unde numărul modalităţilor celor doi factori este acelaşi. unde numărul nivelelor celor două variabile independente este egal. A2. Reprezentarea grafică a acestui model va fi un tabel cu 6 căsuţe.B2.predare cu accent pe rezolvarea de probleme. Este un experiment cu variabile invocate. Prima variabilă independentă are două modalităţi: AI predare cu accent pe informaţie. Plan experimental bifactorial asimetric Iată. A2B1 A2B2 A2B3 A1B1 A1B2 A1B3 Figura 2. Numărul tratamentelor este egal cu produsul nivelelor sau modalităţilor variabilelor independente. AII. BII – Motivare medie. acestea corespunzând numărului condiţiilor experimentale care vor fi parcurse de subiecţii de experiment: două modalităţi ale variabilei A înmulţite cu trei modalităţi ale variabilei B dau şase condiţii (tratamente) experimentale. BIII – motivare înaltă. A1.B1. A doua variabilă independentă are trei nivele: BI -motivare slabă.B1. Acestea sunt: A1. A2. Plan experimental bifactorial simetric .B3. A2. Să presupunem un plan bifactorial pentru cercetarea efectelor conjugate ale metodelor de predare şi ale motivaţiei învăţării asupra randamentului şcolar. în continuare.coloanelor este echivalentul numărului tratamentelor sau condiţiilor controlate prin experiment. Într-o cercetare proprie au fost studiate efectele combinate a două variabile independente trebuinţa de realizare şi declinul unor procese cognitive asupra comportamentului profesional. Înaltă trebuinţă de realizare & declin cognitiv Înaltă trebuinţă de realizare & fără declin Scăzută trebuinţă de realizare & declin cognitiv Scăzută trebuinţă de realizare & fără declin Figura 3a.B2. A1.

adică atâtea curbe. pe abscisa graficului se trece variabila independentă A iar pe ordonată se trec valorile variabilei dependente. problema cercetată.planul interpretării şi care va servi.Un experiment factorial este acela în care sunt manipulate cel puţin două variabile experimentale având fiecare două sau mai multe modalităţi (nivele. Dacă variabila utilizată ca parametru are trei modalităţi vor rezulta trei curbe care formează o familie de curbe. câte modalităţi are variabila independentă utilizată ca parametru (Mc. neavând nimic comun cu acela care este utilizat în analiza factorială. Este lesne de înţeles că oricare dintre variabilele independente ale unui plan poate fi interpretată fie ca parametru fie ca factor. Nivelurile motivaţionale. ipoteza. Graficul interacţiunii dintre variabilele planului experimental 3. 1983). Simbolurile modalităţilor . Prin parametru funcţiei înţelegem acea variabilă independentă care prin valorile ei conferă celeilalte variabile independente efecte diferite asupra variabilei dependente. într-un anume experiment. Totuşi. valori) şi o variabilă dependentă. Burney. funcţie de cele trei niveluri de motivare a elevilor. În acest caz reprezentarea grafică a relaţiei dintre variabilele independente şi variabila dependentă utilizează atâtea funcţii. Dacă în exemplul anterior interpretăm variabila motivaţională ca parametru. într-un plan secund. De obicei.5 Variabila parametru În planul factorial setul complet de tratamente sau condiţii este generat prin realizarea tuturor combinaţiilor posibile între modalităţile unei variabile şi valorile celei de-a doua variabile (Vadum şi Rankin. este aceea care determină care variabilă va ocupa prim . atunci vom avea trei tipuri de relaţii între metodele de predare şi randamentul şcolar. 1998). Efectele uneia dintre variabilele independente asupra variabilei dependente sunt studiate pentru fiecare nivel al celeilalte variabile independente care se numeşte parametru. Sensul acestui termen este diferit. 54 slabi 49 buni exista nu exista declin declin Figura 3b. respectiv parametrii sunt reprezentaţi în figura de mai jos prin cele trei linii punctate diferit. În modelele factoriale variabilele independente poartă denumirea de factori. ca parametru.

B3. I2. slab. I4. M4(înalt).slab). M5(f. Exemplul următor ne va ajuta să înţelegem mai bine despre ce estre vorba. înalt. I5. Modelul factorial poate fi prezentat în forma tabelei următoare cu toate interacţiunile posibile între nivelurile variabilelor. foarte înalt. foarte slab. M5I1 M5I2 M5I3 M5I4 M5I5 M4I1 M4I2 M4I3 M4I4 M4I5 M3I1 M3I2 M3I3 M3I4 M3I5 M2I1 M2I2 M2I3 M2I4 M2I5 M1I1 M1I2 M1I3 M1I4 M1I5 Tabelul 2. înalt).variabilei utilizată ca parametru. B4. Luăm în considerare pentru cele două variabile independente câte cinci valori (modalităţi). I3. adică B1. Să presupunem că un plan experimental este dedicat studierii efectului conjugat al motivaţiei şcolare şi al nivelului de inteligenţă asupra randamentului şcolar. Pentru a le distinge mai bine le notăm: nivelurile motivaţiei şcolare: M1(f. mediu. procedăm pentru inteligenţă: I1. M3(mediu). Condiţiile experimentale ale unui Design bifactorial . B2. devin simbolurile acestor curbe. La fel. M2(slab).

B. atât nivelurilor unei variabile independente. D. respectiv cu măsurători repetate asupra modelelor experimentale simple sau complexe.B.Figura 5. A.E X2Y1 A. Constatăm că denumirea de condiţie experimentală se aplică deopotrivă.E X1Y1 X1Y2 A. un prilej la fel de bun pentru a generaliza noţiunea de condiţie experimentală. aceeaşi. Pentru alte detalii vezi şi § 6. în număr de cinci. X2Y2. cât şi combinaţiilor între nivelurile mai multor factori.B. X2Y1. X1Y2.E X2Y2 Figura 6. Combinaţiile M2. adică X1Y1. Design bifactorial cu măsurători repetate .I5 sunt condiţii experimentale.B. E parcurg cele patru condiţii experimentale rezultate din combinaţia celor două valori (modalităţi) ale variabilei X cu cele două valori ale variabilei Y. În figura 6 subiecţii.D.D.B.C.C.C.D. de asemenea.D. sau cu grupuri distincte.C. A . M1. Exemplul de mai sus este un bun prilej de a generaliza noţiunile de plan experimental cu grupuri independente. implementată într-un design cu o singură variabilă. Factorializarea unei variabile independente prin variabila parametru Parcurgerea de către subiecţi a condiţiilor experimentale poate fi realizată cu un singur grup de subiecţi. C. În primul caz designul experimental factorial va lua forma planului experimental cu măsurători repetate. Ele sunt rezultatul factorializării (combinării) nivelurilor unei variabile prin nivelurile celeilalte.3 . respectiv factoriale.E A.I3. pe când în al doilea va fi cazul unui design cu grupuri independente. fiecare parcurgând o singură condiţie experimentală. Exemplul de mai sus constituie.

Mărimea declanşează efectul de set sau montaj al experienţelor similare trecute. adică greutatea percepută este rezultatul interacţiunii acestor variabile. Figura nr. nu doar de efectul lor separat asupra senzaţiei de greutate. poate genera efecte de ordine şi sau succesiune (§ 5. La ridicarea obiectelor. Senzaţia de greutate a fost luată ca variabila dependentă. Un exemplu de experiment factorial în care acelaşi grup de subiecţi este trecut prin toate situaţiile experimentale îl constituie experimentul lui Joseph Stevens şi Lee Rubin (1970) asupra iluziei mărime-greutate.5. potrivit cărora un obiect mare concentrează o masă mai mare. prezintă alocarea subiecţilor la condiţiile experimentale într--o ordine contrabalansată.5). 7. de pe pagina următoare. Iluzia constă în faptul că geamantane de aceeaşi greutate par cu atât mai uşoare cu cât sunt mai mari. greutatea lor expectată este mai mare decât cea percepută. ca o modalitate de contracarare a efectelor menţionate. Iluzia experimentală constă în aceea că obiectele cu volum mare par mai uşoare dacă sunt ridicate deodată cu cele mici dar având o greutate egală cu primele.Desigur parcurgerea de către fiecare subiect a condiţiilor experimentale în aceeaşi ordine. Prin efectul de contrast apare iluzia menţionată. Greutatea aparentă. A X1 Y1 B X1 Y2 C X2 Y1 D X2 Y2 E X1 Y2 A X1 Y2 B X2 Y2 C X1 Y1 D X2 Y1 E X1 Y1 . Experimentul a operat deci cu două variabile independente: mărimea şi greutatea unor geamantane. Cercetătorii au fost interesaţi de efectul comun al celor două variabile independente.

A X2 Y1 B X1 Y1 C X2 Y2 D X1 Y2 E X2 Y1 A X2 Y2 B X2 Y1 C X1 Y2 D X1 Y1 E X2 Y2

Figura 7. Design bifactorial având contrabalansată ordinea condiţiilor experimentale Operarea cu ambele variabile le-a permis celor doi cercetători să constate că iluzia mărime-greutate este mai mare la ridicarea obiectelor mai uşoare şi este cu atât mai mică dacă obiectele ridicate sunt mai mici. Efectul dispare la ridicarea greutăţilor care reprezintă limita noastră superioară, indiferent de mărimea obiectelor. Modelul factorial în care fiecărei condiţii experimentale îi este alocat un alt grup este ilustrat de figura 7 unde grupurile G1,G2,G3,G4 au în componenţa lor subiecţi diferiţi, respectiv: G1 (A,B,C,D,E), G2 (F,G,H,I,J), G3 (K,L,M,N,O), G4 (P,R,S,T,U).

G1 G2 G3 G4 Figura 8. Design bifactorial cu grupuri independente Cercetările efectuate după acest model sunt destul de neeconomice deoarece necesită un număr de subiecţi de patru ori mai mare decât în experimentele factoriale de tip intrasubiect. Richard Barnes şi Robert Kidd (1979) au manipulat în experimentul lor două variabile şi anume, nivelul de intenţionalitate (intenţionat-neintenţionat) în luarea notelor de curs şi stabilitatea trebuinţei de a proceda astfel care a avut două modalităţi: stabilitate (cei care au răspuns că întotdeauna iau note de curs de proastă calitate), instabilitate (cei care uneori iau note de proastă calitate). Variabilele sunt de tip ex post facto pentru că cercetătorii au identificat cu ajutorul chestionarului atitudini preexistente în populaţia studenţilor. Variabila dependentă a constituit-o disponibilitatea altor studenţi de a da cu împrumut notele lor celor două categorii de colegi. S-a constatat că cele două variabile nu interacţionează, deci că nu au un efect comun. Aveau şanse să primească cursuri cu împrumut cei care erau constanţi în luarea notiţelor şi cei care invocau lipsa de pricepere (nivelul neintenţionat al primei variabile independente). 3.6 Efecte principale (main effects) Într-un plan experimental cu mai multe variabile independente efectele unei variabile asupra variabilei dependente reprezintă de fapt rezultatul interacţiunii ei cu celelalte variabile independente. Specificul efectelor şi interacţiunilor dintr-un plan complex iese cel mai bine în evidenţă în experimentele bifactoriale. De aceea, spre exemplificare, să luăm în discuţie un experiment întreprins de Hass (Hass et. al. 1991) prin care au investigat influenţele apartenenţei la o anumită rasă asupra modului cum sunt evaluate persoane din aceeaşi rasă, comparativ cu persoane aparţinând altei rase. Ei au experimentat cu studenţi aparţinând rasei albe care au fost împărţiţi în patru grupuri mici. Participanţilor la experiment li s-a comunicat că participă la realizarea unui joc în forma concursului de întrebări, joc destinat unui anumit colegiu. În fiecare grup a fost introdus un complice. Experimentatorii au manipulat scrutinul astfel încât, în calitate de căpitan al grupului să fie ales complicele desemnat. Rasa căpitanilor (albi, negri) a constituit prima variabilă independentă. Funcţie de instructajul primit, căpitanii alegeau întrebările (uşoare sau dificile) la care grupul trebuia să găsească răspunsurile corecte într-un timp limitat.

Funcţie de nivelul de dificultate al întrebărilor strădaniile grupurilor erau urmate de succes sau de eşec, acest rezultat constituind cea de-a doua variabilă independentă. Experimentul concretizează un plan factorial de tipul doi ori doi, având, deci, patru condiţii experimentale: căpitani albi cu succes, căpitani negri cu succes, căpitani albi cu eşec, căpitani negri cu eşec în rezolvarea de către grupul condus a întrebărilor alese. După concurs, fiecare participant a completat un chestionar prin care a evaluat căpitanul grupului său. Mediile evaluărilor primite de fiecare căpitan sunt date în tabelul următor. Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se determină apelând la statistici descriptive, astfel: Se calculează media generală a modalităţii succes a acestei variabile,• însumând mediile căpitanilor albi şi negri şi împărţind rezultatul la doi, adică (309.6 + 280.9) / 2 = 590 / 2 = 295.2. Se procedează într-un mod asemănător la calcularea mediei generale a• modalităţii eşec, respectiv (155.3 + 196.1) / 2 = 351.4 / 2 = 175.7 Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se determină• calculând diferenţa dintre cele două medii generale, corespunzătoare celor două niveluri, eşec, respectiv succes: 295 – 175.7 = 119.3 Se apelează la statisticile inferenţiale pentru a stabili dacă această diferenţă este statistic semnificativă.•

309.6 280.9 295.2 155.3 196.1 175.7 238.5 232.4

Figura 9. Statisticile descriptive ale unui design bifactorial Adaptat după Shaughnessey et.al. (1998)

Pentru calculul efectului mediu al celei de-a doua variabile independente, rasa căpitanului se parcurg aceleaşi etape, cu ignorarea nivelurilor variabilei Performanţa grupului. Se impune precizarea că procedura descrisă este valabilă doar dacă, în fiecare din

ai căror grupuri au înregistrat succes la concurs.1. comparând mediile evaluărilor primite de căpitani. Efectul principal al unei variabile (main effect) se determină. Rezultă o medie generală de 238. Pe de altă parte. observăm o netă superioritate a liderilor de culoare faţă de cei albi.9. variabila rasă determină efecte diferite funcţie de faptul dacă grupul condus eşuează sau are succes la concurs. 304).4 = 6. Acelaşi procedeu. observă Shaughnessey şi col. manipularea variabilei Performanţa grupului. Fără a intra în detalii.4 pentru căpitanii de culoare. efectul principal ar trebui să fie egal cu zero.1.” Revenind la experimentul întreprins de Hass şi colaboratorii. comparaţia mediilor în condiţii de eşec conduce la un rezultat opus: căpitanii albi au fost mai bine evaluaţi decât cei negri. se aplică pentru determinarea efectului mediu al celei de-a doua variabile în raport cu fiecare modalitate sau valoare a primei variabile. Dacă nivelul de semnificaţie p<. (2) Interpretarea efectelor principale într-un experiment poate genera semnificaţii contradictorii dacă nu se ţine seama de interacţiunile care au loc între variabile. prin calcularea efectului acelei variabile la ambele niveluri al celei de-a doua variabile independente (Vadum şi Rankin. deci. de-a lungul celor două modalităţi (succes.1. Mărimea în sine a acestor diferenţe nu este un indiciu sigur pentru semnificaţia lor statistică. Efectul principal al acestei variabile este: 238. pp. să observăm că datele din tabelul anterior sunt aparent contradictorii. În acelaşi mod. Pentru o interpretare corectă se apelează la statistica inferenţială constând în testul t al diferenţei dintre medii. Figura 10. 1998). produce rezultate diferite. funcţie de rasa de apartenenţă a căpitanului. „În orice plan factorial. deoarece vom reveni pe larg în § 6. eşec). Cu alte cuvinte. simetric. (op.05 ipoteza de nul va fi respinsă şi se va conchide că variabila respectivă are un efect principal semnificativ.grupurile alocate condiţiilor experimentale rezultate din factorializarea nivelurilor variabilelor independente.5 – 232. Astfel. numărul subiecţilor este acelaşi. cit. potrivit ipotezei de nul.5 pentru căpitanii albi şi alta de 232. este posibil să testăm predicţii privitoare la efectul general al fiecărei variabile independente ignorând efectele altei (altor) variabile independente. Mai . Interacţiuni între variabilele experimentului condus de Hass Toate aceste rezultate conduc la două concluzii extrem de importante pentru interpretarea corectă a experimentului: (1) Faptul că efectele unei variabile se modifică funcţie de nivelurile celeilalte variabile este un indiciu că între aceste variabile are loc o interacţiune.

este vizibilă în figura care urmează. comparativ cu oponenţii lor. ca urmare a manipulării experimentale a variabilei independente O cale relativ simplă de a decide că există o interacţiune între două variabile este aceea de a observa dacă cele două linii ale graf-ului sunt paralele sau nu. Totuşi. Dacă liniile sunt paralele efectul este zero. Cu alte cuvinte. Variabila reprezentată grafic se numeşte variabilă parametru. anume că evaluarea persoanelor de altă rasă. din punct de vedere formal.7 Interacţiuni între variabile Am văzut anterior că între două variabile are loc o interacţiune dacă efectul uneia dintre ele asupra variabilei dependente depinde de valorile celeilalte. căpitanii de culoare au fost evaluaţi mai bine decât cei albi în condiţii de succes şi mult mai rău în condiţii de eşec. Când nu are loc nici o interacţiune. Performanţa grupului. În planul realităţii psihice efectul semnifică modificarea produsă variabilei dependentă. În adevăr aşa cum se observă şi din tabelul inclus în figura 9. adică schimbarea cauzată la nivelului unui anumit aspect al comportamentului. De obicei variabila parametru este variabila care moderează. se înţelege forma sau panta curbei care exprimă relaţia dintre variabilele independente. (op cit. ceea ce confirmă ipoteza cu care a debutat experimentul. Dacă nu ţinem cont de interacţiunile care pot exista între variabilele independente ale .3) Este vizibil în figură faptul că panta efectului mediu al variabilei rasa liderului are panta mai abruptă. pp. (vezi în detaliu § 6. Se poate observa că variabila performanţa grupului moderează de o manieră mai puţin radicală efectele celeilalte variabile. alegerea trebuie să concorde cu ipoteza cercetării.” Interacţiunea care are loc între variabilele experimentului întreprins de Hass şi col. fiecare dintre ele indicând un nivel al acestei variabile. aşa cum deja am arătat că este cazul în experimentul discutat. efectele unei anumite variabile independente. Se mai impune o ultimă precizare.1. Efectul principal este cu atât mai mare cu cât panta funcţiei matematice care îl descrie este mai mare iar semnificaţia sa poate fi testată prin testul statistic Fisher (F). într-un sens anticipat prin ipoteză. este mult mai polarizată decât evaluarea persoanelor de aceeaşi rasă cu evaluatorii. Variabila rasa liderului este reprezentată prin cele două linii. Într-un sistem de coordonate rectangular.9. în exemplul discutat. 305) „ … efectele principale ar trebui interpretate cu prudenţă ori de câte ori o interacţiune este prezentă într-un experiment. 3. o variabilă A va avea un efect diferit asupra variabilei dependente dacă este combinată cu nivelul B1 al variabilei B decât dacă ar fi combinată cu nivelul B2 al aceleiaşi variabile. se obişnuieşte ca pe ordonată să se reprezinte variabila dependentă iar pe abscisă una dintre variabilele independente. În principiu nu are importanţă care variabilă este reprezentată grafic ca parametru şi care variabilă este reprezentată prin nivelurile ei înscrise pe abscisa graficului. efectele principale ale variabilelor independente pot fi interpretate ca şi când acestea au fost manipulate în două experimente separate fiecare cuprinzând o singură variabilă independentă.mult. aşa cum recomandă Shaughnessey et. Prin efectul variabilei independente. În figura anterioară ambele variabile independente sunt reprezentate ca parametru. al. decât evaluatorii.

sinergice şi de plafon. Să revenim la exemplul lui Hass. . Sunt caracterizate prin faptul că efectul variabilei parametru modifică complet. Efectul moderator al variabilei rasa asupra interacţiunii dintre performanţa grupului şi modul cum coechipierii evaluează liderul se apropie de tipul de interacţiune antagonică. § 3.4. de o manieră radicală efectele variabilei independente.cit. Totuşi.) în trei categorii de interacţiuni: antagonice. Acolo unde efectul principal (main effect) este zero trebuie căutate alte variabile a căror influenţă moderează efectul unei anumite variabile aflate în studiu. adică determină efectul contrar al celeilalte variabile independente. cele două linii ar avea orientarea clar antagonică din figura 11.negativă şi diferenţa pentru eşec . O interacţiune de tip antagonic există şi între variabila prezenţa. Acest fapt se vede în graficul de mai jos prin poziţia de încrucişare în formă de „X “ a celor două linii care corespund celor două niveluri ale variabilei parametru. Saunders a introdus în deceniul şase al secolului trecut noţiunea de variabilă moderatoare care condiţionează relaţia dintre un predictor şi criteriu (varabila dependentă). dacă pe abscisă vom reprezenta variabila rasa iar variabila succesul-insuccesul grupului va deveni variabilă parametru.absenţa declinului cognitiv.pozitivă). 3. Multitudinea relaţiilor de interacţiune între variabilele unui model experimental bifactorial. deci. Interacţiuni antagonice. Figura 11. O altă notă distinctă: nu există efecte principale pentru nici una dintre cele două variabile independente. dacă diferenţa dintre media evaluărilor primite de căpitanii albi şi media celor negri ar fi pozitivă când grupul are succes şi negativă (cu semn schimbat) în condiţii de eşec (este valabilă şi reciproca: diferenţa pentru succes . este grupată de McBurney (op. Modelul interacţiunii antagonice Mai trebuie adăugat că se obţine un grafic asemănător. în figura 4. pe de o parte şi variabila parametru succesul profesional. ca în experimentul lui Hass discutat anterior.unui model experimental riscăm să ajungem la concluzii contradictorii.8 Tipuri de interacţiuni Clasificarea interacţiunilor beneficiază de criteriul aspectului lor grafic. Variabila parametru moderează.

Se poate observa că faptul de a avea sau nu declin determină niveluri opuse ale trebuinţei de realizare pentru subiecţii buni comparativ cu cei slabi profesional. Altfel spus succesul la persoanele cu declin pare să fie determinat într-o mai mare măsură de nivelurile înalte ale trebuinţei de realizare decât în cazul celor fără declin. Principial, tendinţa statisticilor descriptive pe baza cărora se întocmesc graficele interacţiunilor antagonice arată ca în tabelul următor. Medie mare Medie mică Medie mică Medie mare

Tabelul 3. Tendinţa mediilor variabilei dependente într-un design cu interacţiune antagonică Cu cât diferenţele dintre medii, pe coloane, sunt mai contrastante cu atât graficile sunt mai antagonice, exprimând o interacţiune mai puternică între variabilele planului experimental. În tabelul 3 aceste diferenţe sunt: Medie mare - medie mică = rezultat pozitiv (+) Medie mică – medie mare = rezultat negativ (-) Interacţiuni sinergice; Graficul unei astfel de interacţiuni se prezintă ca cel din figura 12. Variabila parametru (Vp), cu cele două nivele Vp1 şi Vp2, intensifică efectul variabilei independente asupra celei dependente. Astfel, nivelul Vp2 determină variabila independentă să aibă un efect mai mare asupra variabilei dependente, comparativ cu nivelul mai scăzut, Vp1.

Figura 12. Modelul interacţiunii sinergice În limbajul mediilor variabilei dependente acest fapt se exprimă astfel: diferenţa între mediile variabilei dependente pentru nivelul scăzut al lui Vi este mai mică decât diferenţa pentru nivelul înalt al lui Vi. Tabelul ipotetic cu statisticile descriptive pentru graficul din figura 12 ar trebui să conţină următoarele tendinţe ale mediilor variabilei dependente: Medie moderată Medie mare Medie inferioară Medie moderată

Tabelul 4. Tendinţa mediilor variabilei dependente într-un design cu interacţiune antagonică Diferenţele dintre mediile din tabelul 3, calculate pe coloane, ar trebui să aibă următoarele tendinţe: Medie moderată – medie mică = rezultat pozitov(+) Medie mare – medie mică = rezultat pozitiv (+) Pantele dreptelor care corespund celor două niveluri ale variabilei parametru sunt convergente către originea sistemului de coordonate, respectiv înspre nivelul cel mai scăzut al variabilei independente. În cazul acestor interacţiuni, în lipsa antagonismului tendinţelor, există efecte principale pentru fiecare variabilă independentă când cealaltă este parametru. Efectul de plafon; (ceilling effect). Valoarea superioară a variabilei parametru Vp2 face ca diferenţa dintre efectele celor două valori ale variabilei independente Vi1 şi Vi2 să fie mai mică decât pentru Vp1. Intuitiv vorbind, acest fapt se observă în figura 13 unde panta lui Vp2 este mai mică decât a lui Vp1.

Figura 13. Modelul interacţiunii sinergice Medie mare Medie Foarte mare Medie mică Medie mică

Tabelul 5. Tendinţa mediilor variabilei dependente într-un design cu interacţiune antagonică Rezultatele diferenţelor dintre medii, pe verticala tabelului 5 sunt: Medie mare – medie mică = rezultat mediu (+) Medie foarte mare – medie mică = rezultat mare (+) Pantele dreptelor care semnifică cele două niveluri ale variabilei parametru sunt convergente în direcţia nivelului superior al variabilei independente. Şi în acest tip de interacţiune efectele principale sunt semnificative. Mare parte din concluziile teoretice obţinute din datele experimentale depind în întregime de maniera în care reprezentăm grafic aceste date. Mai precis, prezenţa sau absenţa unei interacţiuni, precum şi forma grafică pe care o ia depind completamente de tipul de transformare la care sunt supuse datele primare. Aşa cum observă McBurney (op.cit.) este vorba de o gândire circulară: Preferăm un anumit tip de transformare din motive care ţin de teoria însăşi pe care apoi vrem să o confirmăm, la rândul ei, prin acel tip de transformare.

3. 3. care de cele mai multe ori este de tip invocat. Menţinând numărul de subiecţi şi numărul de modalităţi constante. Dacă interacţiunea variabilelor nu este confirmată statistic. E = 2N + 2(2N/4 ) = 3N biţi .. Variabila intrasubiect este . Într-un experiment factorial de tipul 2 x 2 cu variabilele A şi B avem : E = 2N biţi. 2) Caracterul cuprinzător al modelelor factoriale este asigurat de posibilitatea testării interacţiunilor între variabile.2).administrată” fiecărui subiect în parte ca şi când ar fi un singur grup. creşterea cu câte o unitate a numărului factorilor în planul factorial determină o creştere exponenţială a informaţiei. Întrun experiment unifactorial cu un număr N de subiecţi care vor fi împărţiţi în două grupuri egale. adică 2N/4 biţi şi alte două comparaţii pentru estimarea efectului principal al factorului B. Deci. aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (op. atunci efectele pot fi generalizate pentru toate aceste condiţii. experimental şi de control vor fi posibile 2N / 2 comparaţii. sunt . prin cantitatea mai mare de informaţii pe care o produce. într-un experiment cu o singură variabilă independentă este E = N biţi. la care se adaugă două comparaţii pentru estimarea efectului principal al factorului A. respectiv 2N/4 biţi. adică pentru toate condiţiile experimentale generate de a doua variabilă. cit. dacă nu chiar imposibil de interpretat. comparativ cu unul unifactorial.) menţionează trei avantaje principale ale acestei metode: eficacitatea. Din păcate. generalizarea rezultatelor pentru toate condiţiile luate în considerare este problematică. atât variabile subiect cât şi variabile invocate. Acelaşi adevăr exprimat în unităţi de informaţie este mult mai sugestiv: Informaţia maximă obţinută pe baza comparaţiilor între cele două eşantioane. Dacă la acestea mai adăugăm cele două efecte principale şi interacţiunea între variabile avem o reprezentare mai apropiată de complexitatea reală a informaţiilor pe care le permite un experiment factorial.Ce-i de făcut pentru a ieşi din acest cerc vicios ? Care transformări sunt oportune ? În mod obişnuit se optează pentru transformările care produc date distribuite normal cu egalitatea variabilităţii condiţiilor (variabilelor). 3) Validitatea externă este evaluată prin posibilitatea de a testa efectul unei variabile dea lungul nivelelor celeilalte variabile.10 Modele factoriale mixte O altă categorie de modele experimentale o constituie cele mixte care conţin atât variabile independente intrasubiecţi cât şi variabile intersubiecţi (vezi în § 2. cit) planurile cu mai mult de trei factori sunt greu. Dacă dimpotrivă interacţiunea celor două variabile este confirmată de testul F al analizei de varianţă. pe când din punctul de vedere al celeilalte variabile independente. 1) Ideea eficacităţii este justificată prin numărul mare de comparaţii care pot fi efectuate cu ajutorul aceluiaşi număr de subiecţi care sunt incluşi într-un experiment unifactorial şi. Într-un experiment bifactorial vor fi posibile 2(2N / 2) = 2N comparaţii. implicit. caracterul cuprinzător şi validitatea externă.9 Avantajele planului factorial Vadum şi Rankin (op.

astfel încât unui grup i se administrează prima listă iar celuilalt a doua listă. Dacă dorim să verificăm ipoteza că performanţele mnezice sunt dependente de lungimea materialului memorat.G.două grupuri. Plan experimental mixt Performanţa la un test de atenţie este variabila dependentă (la începutul şi la sfârşitul zilei).D. iar modificările variabilei dependente sunt comparate intergrup.E F. apoi lista de 20 de silabe fără sens. Spre exemplificare să luăm un experiment ipotetic în care o variabilă independentă este vârsta (tineri-bătrâni) iar a doua variabilă independentă ar putea fi două momente distincte ale unei zile de muncă. se aplică tuturor subiecţilor indiferent de vârstă. respectiv două modalităţi ale variabilei independente. Variabila vârstă este de tip intersubiect deoarece din acest punct de vedere avem două grupuri de subiecţi (tineri-batrâni) iar efectele ei asupra performanţelor la testul de atenţie pot fi decelate prin comparaţia unor perechi de subiecţi diferiţi.B. respectiv condiţiile (la începutul.I.D. Subiecţii vor avea ca sarcină să memoreze şi apoi să reproducă lista formată din 10 silabe. sfârşitul zilei). dimineaţa şi seara. Să luăm un alt exemplu. adică intersubiecţi. Presupunem că într-un experiment privind memoria de scurtă durată. Aceste doua liste reprezintă două situaţii experimentale diferite. performanţa fiecărui subiect la prima listă va fi comparată cu aceea obţinută la acea de-a doua listă. bătrân-tânăr.C. manifestată printr-un declin mai dramatic al performanţelor la ce-a de-a doua administrare a testului de atenţie.C. lista de 10 cuvinte şi lista de 20 de cuvinte. variabila lungimea materialului de memorat are două valori. comparând performanţa sa la test de la începutul zilei cu aceea de la sfârşit. Atunci când utilizăm două grupuri distincte.I. comparaţia se va efectua între grupuri iar variabila va fi de tipul intrasubiect. cit. A. citaţi de McBurney (op. Momentul aplicării testului este o variabilă intrasubiect deoarece valorile. Un alt exemplu de plan factorial mixt este următorul: Andrew Baum şi Glenn Davis (1980).H.E. A.) au întreprins un .J Figura 14.J F. Ipoteza cercetării ar putea să pună în discuţie o mai pronunţată oboseală la vârstnici comparativ cu cei tineri. pentru fiecare subiect în parte. Efectul acestei variabile asupra comportamentului va fi evaluat.B.H.G.

Proiectarea unui experiment este o arta care presupune creativitate şi care trădează gusturile experimentatorului” (op. După cinci minute apărea experimentatorul care o chestiona în legătură cu cât de confortabil se simţea în acel moment. Subiecţii au fost alocaţi la condiţiile experimentale prin randomizare. modul de interpretarea a rezultatelor. Experimentul elegant are prin urmare un plan simplu prin care se realizează verificarea ipotezelor de o manieră clară şi convingătoare. metodele de control. cum este aceea al asigurării validităţii prin aplicarea unei anumite metode de control. apelând la tehnici riguroase de control.. Faza de proiectare a planului implică luarea unor decizii foarte importante privitoare la mărimea eşantionului. potrivit lui Cook şi Campbell (op. cit. 107). în holurile mai scurte. activităţile sociale au fost de două ori mai frecvente decât în holul lung. Când studenta sosea. Căminul a fost transformat prin desfiinţarea unor pereţi şi prin crearea a trei holuri de acces dintre care două erau scurte iar al treilea mai lung. Este vorba de un exemplu de mixtură de experiment şi de cvasiexperiment deoarece numai partea a doua s-a desfăşurat în laborator iar prima a îmbrăcat forma experimentului de teren deoarece s-a desfăşurat în dormitorul fetelor de la un colegiu. 3. Datele obţinute au arătat că fetele de pe coridorul lung se aşezau mai departe de complice. în mod deliberat m-am oprit asupra unui termen care are o conotaţie estetică. era introdusă într-o cameră. scrie D. s-a constatat că. În acest timp erau numărate locurile pe care ea le interpunea între sine şi complice şi era măsurat timpul cât zăbovea cu privirea asupra complicelui.) CAPITOLUL IV CONDIŢIILE UNUI MODEL EXPERIMENTAL EFICIENT .11 Planul experimental optim Unele modele experimentale uzuale pot fi utilizate pentru rezolvarea unor probleme noi. Pe fiecare hol s-a înregistrat o activitate egală pe toată durata experimentului. Totuşi când aceste activităţi au fost evaluate. îl priveau mai puţin şi se simţeau mai puţin confortabil decât cele de pe coridorul scurt. Într-o a doua fază a experimentului o serie de subiecţi recrutaţi la întâmplare dintre cei ale căror holuri la dormitoare erau scurte sau lungi au fost invitaţi la laborator. El trebuie să răspundă optim problemei care urmează a fi clarificată şi condiţiilor specifice pe care cercetătorul le are la îndemână. Un bun experiment. unde era prezent un complice şi era rugată să aştepte cinci minute. Adesea trebuie creat un nou model experimental pentru a răspunde unei noi probleme. „Alegând cuvântul eleganţă. p.cit. Observarea frecvenţei comportamentelor sociale a fost efectuată de un observator ignorat care nu a cunoscut ipoteza cercetării. etc. altele nu. În general proiectarea unui experiment constituie pentru cercetător un proces de rezolvare de probleme specifice.experiment privitor la sursele de stres şi la comportamentul social al studenţilor. Un plan valid este în acelaşi timp un plan elegant care întruneşte anumite condiţii estetice. McBurney.

validitatea internă se referă la capacitatea experimentului psihologic de a surprinde relaţii interpretabile de tip cauză efect. .1. fidelitatea şi sensibilitatea. adică dacă într-adevăr există sau nu există o relaţie de tip cauză-efect între variabilele studiate.cit.Dintre multiplele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un experiment ştiinţific riguros. al. adevărate sau corecte dacă acestea corespund realităţii. Zechmeister. Shaughnessy. b) Generalizabilitatea concluziilor unui studiu la alte condiţii decât cele din experiment – validitate externă sau divergentă.. alte zile din săptămână.1 Validitatea internă Este cea mai importantă formă de validitate pentru că priveşte logica relaţiei dintre variabila independentă şi cea dependentă (McBurney. Concluziile unei cercetări sunt valide. 1983). manipularea de către experimentator a variabilei independente (Shaughnessy. Vadum şi Rankin (1998) susţin că problema controlului în cercetarea experimentală îmbracă trei aspecte care trimit la trei tipuri de validitate: a) Controlul variabilelor străine – validitatea internă. Semnifică măsura în care relaţia de tip cauză-efect dintre variabila independentă şi cea dependentă. adică de a infera drept cauză a modificărilor observate la nivelul variabilei dependente. validitatea de construct.. există cu adevărat în realitate. c) Gradul în care variabilele studiate sunt măsuri sau operaţionalizări ale conceptelor teoretice. relaţie postulată în ipoteză. 2000). Vadum şi Rankin.1 Validitatea experimentului Validitatea reprezintă un indiciu despre acurateţea cu care concluziile cercetării corespund realităţii. op. când avem suficiente informaţii că zilele diferite de experimentare influenţează semnificativ răspunsurile subiecţilor).. Există mai multe tipuri de validităţi (Thomas Cook şi Donald Cambell in Dunnette Handbook of… 1976) dar patru dintre ele ar trebui să stea la baza evaluării unei cercetări psihologice: validitatea internă.cit. validitatea externă şi validitatea statistică. E. cu grupul de control experimentăm într-o altă zi decât cu cel experimental) din cauza căreia nu putem şti cât din modificările variabilei dependente este atribuibil variabilei independente şi cât unei anumite condiţii diferite în care s-a efectuat cercetarea (de ex.. J. op. 4. et. cit. op.): validitatea. Este vorba în primul rând de validitatea concluziilor derivate din cercetarea experimentală. trei sunt mai des invocate de unii autori (Cook şi Campbell. În anumite experimente este posibil să intervină o a doua condiţie experimentală (De exemplu. 4. Zechmeister. Mai specific. relaţie anticipată în ipoteza de lucru.

op. Pe baza teoriei psihanalitice. 2000).. În general o variabilă produce efecte dacă înregistrează o anumită variaţie. De aceea o manieră eficientă de a elimina efectul condiţiilor perturbatoare este aceea de a le menţine constante. etc).Aceste experimente nu au validitate internă pentru că nu se ştie dacă efectele măsurate la nivelul variabilei dependente sunt cauzate de variabila independentă deoarece ea a covariat împreună cu o alta. anume cu zilele când a avut loc experimentarea. relaţia IQ – rasa este bruiată de o serie de alte variabile care sunt confundate cu rasa: nivelul de educaţie al părinţilor. cit. Experimentul lui McGinnies efectuat în 1949 asupra apărării perceptive este concludent pentru confuzia efectului variabilelor. La fel. în privinţa diferenţelor de sex există o mare confuzie între variabila sex şi o serie de variabile covariante cum sunt cele legate de influenţele sociale diferite la care sunt supuse persoanele care le aparţin încă de la naştere. spre factorii care ar putea afecta comportamentul studiat dar fără a avea controlul tuturor influenţelor perturbatoare posibile. Confuzia variabilelor (a unei condiţii cu o variabilă independentă) este una dintre cele mai mari ameninţări ale validităţii experimentelor” (Vadum şi Rankin. Dacă este ţinută constantă aceasta nu produce efecte. tranşe de vârstă. Zechmeister. În plan explicativ. post factum (cvasi experimente) unde variabilele sunt invocate (sexul. 1998) au arătat că relaţia dintre variabila independentă (prezenţa-absenţa încărcăturii anxiogene în cuvintele stimul) şi variabila dependentă (timpul de recunoaştere) a fost interferată de o a treia variabilă. când efectele a două variabile independente nefiind posibil de separat. McGinnies a prezentat pe ecranul unui tahistoscop cuvinte tabu şi cuvinte neutre. De aceea cercetătorul nu exclude niciodată posibilitatea să fi omis sau să nu fi anticipat alte şi alte surse de confuzie (Shaughnessy. Totuşi după numai un an. Pe această bază în ipoteza cercetării s-a prezumat că termenii tabu vor înregistra timpi de recunoaştere mai lungi decât cei neutri. McGinnies a emis ipoteza că stimulii ameninţători vor declanşa mecanisme de apărare perceptivă pentru a împiedica conştientizarea lor şi apariţia anxietăţii. De exemplu. inferenţa cea mai probabilă punând efectele pe seama variaţiilor variabilei independente. Întotdeauna este posibil ca acţiunea unei variabile străine care permite o a doua explicaţie. Nu este posibil un control complet al variabilelor care ar putea covaria cu variabila independentă. privind validitatea internă. să fie confundată cu acţiunea variabilei independente. în 1950 Howes şi Solomon (Vadum şi Rankin. urmând ca cercetări ulterioare să reliefeze acest fapt. Ipoteza părea să fie confirmată deoarece subiecţii aveau nevoie de un timp de expunere mai lung pentru a recunoaşte termenii cu încărcătură anxiogenă. frecvenţa celor două tipuri de cuvinte în limbajul curent. rezultă o anumită confuzie în interpretarea rezultatelor. Zechmeister. Confuzia (confounding) între variabile „este acel tip de eroare. pp. Este cazul experimentelor ex. orientându-ne spre cauzele alternative pe care le considerăm plauzibile.. 1983). nivelul de venit şi calitatea şcolilor la care copii de culoare au acces. J. Cele mai multe confuzii sunt posibile atunci când nu putem controla variabila independentă. Cine ne spune care condiţii sunt şi care nu sunt covariante cu variabila independentă din experimentul nostru? De obicei valorificăm experienţa personală şi aceea relatată de autorii unor experimente (McBurney. E. concurentă cu prima. este eliminată posibilitatea unor explicaţii alternative cu privire la efectele observate în comportamentul subiecţilor. Existenţa unei variabile străine face posibilă apariţia unei alte explicaţii la fel de . 71).

În cazul în speţă acest fapt ar fi posibil prin utilizarea unui instrument de testare a anxietăţii cum este Taylor Manifest Anxiety Scale precum şi a unei măsurători standardizate a sarcinii de învăţare. Rolul experimentelor ştiinţifice este tocmai acela de a verifica ipoteze şi teorii ştiinţifice.2 Validitatea de construct Un experiment are validitate de construct dacă variabilele modelului său experimental reprezintă operaţionalizări ale constructelor teoretice pe care cercetătorul intenţionează să le măsoare (Anastasi. conceptual nu ar trebui să existe o teorie alternativă care să prezică aceleaşi rezultate. cum este învăţarea unei liste de cuvinte aleatoare. anume că lungirea timpului de răspuns s-ar datora frecvenţei mai reduse în limbajul curent a cuvintelor tabu decât conţinutului lor anxiogen. 4. validitatea de construct se referă la faptul dacă rezultatele cercetării susţin teoria pe care acestea se bizuie. Iată un exemplu preluat după McBurney (1983) care este elocvent atât în ce priveşte slaba validitate de construct dar şi confuzia între ipoteza principală şi ipotezele auxiliare. Dar ipotezele se împart în principale şi auxiliare. În astfel de situaţii soluţia este aceea de a organiza un nou experiment în care cuvintele tabu să fie însoţite de cuvinte neutre cu o frecvenţă egală. Dacă un experiment este validat. respectiv măsurători adecvate ale conceptului de anxietate.1.1.plauzibile. Putem însă proiecta experimentul astfel încât să sporim şansele ca acesta să fie cât mai valid. Prin aceasta validitatea internă a experimentului lui McGinnies a fost afectată. 1988). că scrierea cu degetele de la picioare este o sarcină de învăţare adecvată. sau să lase loc unei explicaţii rivale aceleia afirmate rezumativ de ipoteze. Totuşi nu ipoteza principală a fost testată ci două ipoteze auxiliare: una că rosul degetelor este un indicator al anxietăţii şi cealaltă. Criteriile validităţii de construct nu sunt satisfăcute pentru că variabilele rosul degetelor şi scrierea cu picioarele nu constituie operaţionalizări. Şi ele trebuie să fie adevărate pentru a testa ipotezele principale.3 Validitatea externă Se referă la disponibilitatea rezultatelor experimentului de a fi extrapolate la nivelul populaţiei din care a fost extras eşantionul sau la alte situaţii. Acest experiment mai aşteaptă încă să fie efectuat. Subiecţii anxioşi sunt selectaţi pe criteriul dacă îşi rod unghiile. respectiv învăţare. 1998). 4. Sarcina de învăţare constă în a scrie cu degetele de la picioare. Într-un plan mai larg generalizarea rezultatelor cercetării experimentale poate fi limitată de faptul că relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă poate să fie confirmată doar pentru condiţiile care au fost prevăzute în modelul experimental (Vadum şi Rankin. Altfel spus. Ipotezele auxiliare sunt anumite condiţii particulare ale experimentului. Dacă nu se constată nici o diferenţă între lotul experimental şi cel de control se poate conchide că ipoteza a fost falsă. Validitatea de construct nu poate fi garantată printr-un procedeu anume. Presupunem că vrem să testăm ipoteza că anxietatea conduce la învăţare. .

Pe de altă parte. Shaughnessy şi col. Pe baza acestor condiţii multiple concluziile experimentului pot fi generalizate. Dacă motive etice sau de altă natură împiedică o astfel de eşantionare. etc. Căile de creştere a validităţii externe a experimentelor sunt: (1) Includerea în experiment a caracteristicilor care urmează a fi generalizate.. condiţiile de experimentare. totuşi. cit.) consideră că experimentele de laborator nu sunt destinate imitării cazurilor cele mai tipice care se găsesc în natură ci să răspundă unor probleme de care cercetătorul este preocupat.) 4. De aceea. etc. (McBurney. altor perioade de timp. dacă aceleaşi rezultate sunt obţinute cu proceduri care totuşi sunt uşor diferite faţă de cele utilizate în primul experiment. altor situaţii. (b) Confirmarea validităţii externe. (2) Includerea în experiment a unui eşantion de subiecţi. condiţii sau situaţii în raport cu care urmează să fie generalizate rezultatele. manipulărilor. O replicare parţială furnizează două tipuri de verificări pentru experimentul originar: (a) Confirmarea fidelităţii (consistenţei) dacă urmând aceleaşi proceduri de bază se obţin rezultate similare.4 Validitatea statistică Validitatea statistică este asemănătoare cu validitatea internă şi răspunde la următoarele întrebări: Relaţia constatată între variabila independentă şi variabila dependentă este . ( Shaughnessy şi col. există o anumită continuitate a comportamentului uman care traversează timpul.cit. Sunt experimente care sunt destinate testării unor ipoteze care au fost deduse dintr-o teorie psihologică iar problema validităţii externe este irelevantă. (op. continuitate care dă conţinut la ceea ce filosofii numesc natura umană. situaţiilor eşantioanelor. Trebuie. anume că. (3) Repetarea (replicarea) procedurilor unui experiment în alte situaţii şi pe alţi subiecţi.Validarea externă a concluziilor unui experiment are în vedere valabilitatea lor în cazul altor subiecţi. cercetătorul poate apela la un număr mai mare de situaţii în care regularitatea testată experimental poate avea loc. 1983. al. alte laboratoare) este mai corect să vorbim de replicări parţiale. validitatea externă înseamnă generalizarea unor relaţii conceptuale între variabilele studiate şi nu generalizarea condiţiilor. Numai după ce alţi cercetători vor confirma rezultatele iniţiale prin refacerea experimentului pe alţi subiecţi şi în alte condiţii se va ajunge la validarea externă (divergentă) a cercetării propriu-zise. validarea externă a unei cercetări nu se poate limita la o singură cercetare. 2000). deşi diferenţele între subiecţii şi condiţiile celor două experimente sunt reale. altor condiţii etc. Totuşi.1. menţionat că problema validităţii externe nu este întotdeauna foarte presantă în psihologia experimentală. alte aparate. Shaughnessy et. culturile. libertatea cercetătorului este limitată de o serie de constrângeri etice: nu tot ceea ce am dori să experimentăm poate fi supus experimentării. Totuşi este un fapt împărtăşit de comunitatea ştiinţifică. Dat fiind că replicările nu reproduc întocmai toate condiţiile experimentului originar (alţi experimentatori.. Criteriul validităţii externe ar părea imposibil de realizat deoarece cel mai adesea replicările experimentelor sunt doar parţiale.

deşi este de dorit ca ambele să crească. Cu cât un experiment dispune de un control mai riguros al variabilelor. Binenînţeles. de obiectivele urmărite. Validităţile internă.5 Interacţiunea tipurilor de validitate Concluzionăm că între tipurile de validitate menţionate există două tipuri principale de interacţiuni. Cercetătorul are mereu posibilitatea de a alege o poziţie de echilibru sau de a accentua una sau alta dintre cele două validităţi funcţie. în forţa de generalizare a concluziilor sale la alte situaţii. Într-o astfel de relaţie se află validitatea internă şi validitatea externă. odată cu aceste calităţi dobândite în intensiune. Interacţiuni sinergice. . Atât în cazul validităţii interne cât şi al celei de construct. Este cazul validităţilor internă. În cazul validităţii interne trebuie proiectat un alt experiment pentru a controla sursele de confuzie între unele condiţii şi variabila independentă. cu atât validitatea sa internă şi sensibilitatea sa sunt mai mari. Validitatea statistică ne spune cât de probabile sunt răspunsurile prezumate şi cât de improbabile sunt explicaţiile alternative. 4. de construct şi statistică se aseamănă deoarece în cazul celei dintâi încercăm să eliminăm variabilele alternative care ar putea determina modificări în comportamentul care ne interesează iar în cazul validităţii de construct încercăm să eliminăm explicaţiile alternative ale datelor experimentale.accidentală? Numărul subiecţilor a fost într-atât de mic încât rezultatele obţinute sunt datorate întâmplării? Trebuie menţionat odată cu Vadum şi Rankin (1998) că pe baza nici uneia dintre validităţile discutate şi nici dacă toate ar fi satisfăcute simultan nu se poate obţine certitudini în cercetarea ştiinţifică. Validităţile aflate în relaţie se intensifică reciproc. sinergice şi iterferente. 1998. un spor de probabilitate (validitate statistică) se obţine prin producerea aceloraşi date la refacerea experimentului. experimentul pierde în extensiune. Totuşi. Interacţiuni interferente. de construct şi statistică. În cazul validităţii de construct va fi proiectat un nou experiment care va testa care dintre teoriile rivale este susţinută de datele experimentale. Între validităţi există o relaţie de contrarietate: când una creşte cealaltă scade. Totdeauna rezulatatele studiilor experimentale vor opera cu o marjă de probabilitate iar acest fapt se exprimă în prudenţa formulelor cu care cercetătorii comunică rezultatele obţinute: „aceste rezultate sugerează că…” sau „rezultatele confirmă ipoteza că…” (Vadum şi Rankin. că între cele două validităţi nu este totuşi o opoziţie funciară.75).1. alţi indivizi şi alte condiţii de experimentare. p.

Acestea nu vorbesc prin ele însele ci trebuie „ajutate” prin alegerea unor statistici şi mijloace interpretative adecvate. ea ar putea crea totuşi unele nedumeriri în ce priveşte faza de documentare şi faza finală de interpretare a datelor. care este susţinută de experienţa şi „simţul” său de experimentalist (ambele enculturate). respectiv din faza de proiectare şi până la finalizarea acestuia. iar pe verticală. Ea se exprimă în calitatea şi oportunitatea deciziilor luate. Validitatea experimentului în cvasitotalitatea formele ei este în pericol de a fi diminuată sau chiar anulată aceasta exprimându-se în niveluri inacceptabile de probabilitate respectiv de credibilitate a datelor obţinute. Pe de altă parte validitatea cercetătorului este la fel de hotărâtoare în faza de valorificare şi interpretare a datelor experimentale.2 Surse de variaţie perturbatoare Validitatea unui experiment nu este doar o simplă opţiune pasivă. ci rezultatul unor acţiuni sistematice întreprinse de cercetător pe toată durata experimentului. În acest sens putem vorbi de validitatea generală a unui experiment ca înglobând pe orizontală tipurile de validităţi discutate. atât cu privire la sursele bibliografice sau de altă natură pe care le parcurge sau le omite în faza de documentare.9 şi vor fi reluate mai în detaliu în capitolul şase. se exprimă tocmai în soluţionarea pertinentă a unor situaţii neprevăzute în care „logica faptelor” o devansează pe aceea a design-lui. validitatea fiecărei faze a experimentului. VG = Vp x Vd x Vf unde: VG = validitatea experimentului Vp = validitatea stadiilor pregătitoare ale experimentului (identificarea problemei. documentarea. emiterea ipotezei) Vd = validitatea fazei de derulare a experimentului Vf = validitatea fazei finale (prelucrarea şi interpretarea experimentului) Dacă pentru validitatea planului şi a desfăşurării experimentului aserţiunea de mai sus este evidentă. dar validitatea cercetătorului. Acestea au fost shiţate de o manieră generală în § 1. Concluziile care s-ar bizui pe astfel de date nu ar fi cu nimic mai valide şi nu ar adânci cu nimic mai mult cunoaşterea fenomenelor . Este adevărat că procedeele statistice sunt alese încă din faza de proiectare a experimentului.4. Parcurgerea doar a surselor teoretice care susţin o anumită poziţie teoretică şi omiterea celor opuse poate conduce la formularea unor ipoteze greşite care periclitează din start validitatea experimentului. Peste tot în cursul experimentului este prezentă validitatea cercetătorului. de fapt în ordine temporară.

Acest înţeles trimite la validitatea internă. Shaughnessey. McBurney. 4.1.. Aceste efecte sunt cu atât mai manifeste cu cât durata experimentului este mai mare.U.2. 4. Cook şi Campbell. et. adică din faza de proiectare a planului experimental.psihice decât o fac artele. urmând deja o tradiţie instituită de o serie de lucrări de psihologie experimentală (Campbell. 4. 1959. Astfel un copil poate trece într-un alt stadiu psihogenetic dacă este cuprins într-un . Existenţa efectelor unor variabile necontrolate conduce la posibilitatea unor explicaţii alternative privind cauzele modificărilor observate în variabila dependentă. miturile sau alte forme de cunoaştere neştiinţifică la care ne-am referit în primul capitol. insistă pe decelarea unor condiţii care reprezintă ameninţări pentru validitatea internă. respectiv de măsurare a efectului B reprezintă.cit. ). Cook şi Campbell (op. să ne referim în cele ce urmează la principalele tipuri de ameninţări la adresa celor mai importante tipuri de validitate. 1960..al. deoarece marea lor majoritate poate fi eliminată sau măcar atenuată chiar din start. O serie de autori (Cook şi Campbel. constructele intenţionate de cercetător. Acest înţeles ţinteşte validitatea de construct. Campbell. Probabilitatea unor explicaţii alternative alimentează îndoiala că variaţiile sistematice ale variabilei dependente s-ar datora manipulării experimentale a variabilei independente.2.) desprind două înţelesuri majore ale noţiunii de explicaţie alternativă: Ameninţările validităţii interne sugerează că ipoteza unei legături cauzale ar putea fi eronată. mai puternici. să trecem în revistă căile esenţiale de contracarare a acestor pericole.cit.1 Ameninţările validităţii interne Cea mai importantă ameninţare la adresa validităţii interne este aceea a confuziei dintre efectele variabilei independente şi efectele altor variabile sau condiţii experimentale.2 Efectele legii dezvoltării (Între pretest şi posttest subiecţii pot deveni mai maturi. Operaţiile de manipulare a condiţiei A. ecoul unui eveniment social sau politic de genul celui petrecut în S.cit. op. Este de aceea util. pentru ca pe urmă. respectiv pentru capacitatea experimentelor de a-şi atinge obiectivul esenţial. mai înţelepţi. Ele merită a fi enumerate. op. într-un capitol distinct.A la 11 septembrie 2001).2. Fiske.cit. în adevăr. op. etc).cit. religia.). op.1 Efectul de suprapunere Evenimente externe planului experimental (de exemplu faptul că la o situaţie experimentală care conţine un anumit potenţial de insucces se mai adaugă efectul unei zile mohorâte.1. acela de a permite inferenţe cauzale cu un înalt nivel de probabilitate.

2.1.1. Cu alte cuvinte există devieri întâmplătoare ale performanţelor subiecţilor de la scorurile lor reale. etc. Shaughnessy şi col. de exemplu.2. de a realiza scoruri mai apropiate de medie la a doua testare.) consideră că aceste evenimente sunt aleatoare. Prin eroare întâmplătoare. Sunt indicii că nu atitudinea elevilor faţă de învăţare este de vină ci eroarea produsă de întâmplare (random error). 4. 4. (op. cit. Aceste pierderi au caracter selectiv. Exemplele clasice sunt acelea al elevilor care la prima testare a cunoştinţelor iau note mari iar la final obţin note mai mici şi al elevilor care.2.1.4 Efectul de regresie (regression effect) Este vorba de tendinţa subiecţilor. incapacitatea de a continua experimentul. 4.experiment în care măsurătorile au loc repetat pe durata a mai multor luni. etc. în sensul că de . deces. deosebită de eroarea sistematică.2. Subiecţii. (b) Cauze datorate subiecţilor înşişi (inconsecvenţă. pot avea loc în fiecare grup alocat prin randomizare la condiţiile experimentale şi de aceea nu vor influenţa semnificativ rezultatele experimentului.5 Erori de eşantionare Orice părtinire în selecţia eşantionului experimental poate conduce la afectarea validităţii interne a experimentului. boală.3 Cunoaşterea preexperimentală a sarcinii Unii subiecţi pot fi avantajaţi deoarece au mai fost recrutaţi ca participanţi în experimente similare. greşeli datorate experimentatorului în administrarea stimulilor sau în înregistrarea răspunsurilor. Anastasi (1968) au relevat atenuarea fenomenului de anxietate de examen (test anxiety) ca urmare a familiarizării subiecţilor cu sarcina experimentală. vor fi îndepărtaţi din eşantion şi se va consemna cu scrupulozitate motivul omiterii acestor date din experiment. O serie de studii citate de A. defecţiuni în funcţionarea aparaturii. Cook şi Campbell (op. după note mici. în sensul că unii vor fi mai norocoşi alţii mai puţin. obţin ulterior note mai mari. care la prima testare au obţinut scoruri extreme. în cazul cărora se petrec astfel de evenimente neplăcute.1. se înţelege modificarea măsurătorilor unei variabile datorată unor factori întâmplători. 4.) pun acest fapt pe seama regresiei statistice.cit. Aceste efecte sunt posibile şi la adulţi sub forma modificărilor unor convingeri atitudini sau a nivelului de experienţă.).6 Diminuarea eşantionului Pierderea subiecţilor din eşantionul iniţial are la bază două mari categorii de cauze: (a) Cauze care nu ţin de subiecţii înşişi cum sunt.

Minimizarea riscului deteriorării validităţii interne ca urmare a unor pierderi selective se poate realiza prin testarea subiecţilor înainte de experiment. atât unii absolvenţi ai secţiilor de psihologie sau psihopedagogie cât şi autorii unor lucrări ştiinţifice consideră. 4. dintr-o şcoală elementară. aşa cum de pildă sunt clasele şcolare. şi prin admiterea doar a celor care întrunesc un nivel minim al caracteristicii comportamentale care urmează să fie măsurată ca variabilă dependentă în experiment. grupele de studenţi. Se diminuează astfel probabilitatea abandonului experimentului ca urmare a unor eşecuri. Astfel. este posibil ca diferenţele înregistrate în cursul experimentului între anumite clase să nu se datoreze tratamentelor diferite ci unor deosebiri preexistente. clasele şcolare drept grupuri balansate. Insistăm asupra acestei surse de eroare deoarece. Aceste diferenţe pot să se manifeste cu privire la capacităţile cognitive şi la motivaţia şcolară a copiilor. la interesul părinţilor pentru educaţie. la prestigiul titularilor unor discipline fundamentale în jurul cărora se polarizează interesul părinţilor de a înscrie copilul la o clasă sau la alta. Aceasta afectează comparabilitatea grupurilor care iniţial era realizată prin diferite tehnici de randomizare pentru balansarea diferenţelor dintre subiecţi. deci comparabile. Cu siguranţă că relaţia dintre opţiunea şcolară şi nivelul aptitudinii specifice profilului urmat era interferată de o serie de alte variabile. De exemplu plecarea unui subiect din grupul experimental va determina renunţarea la un subiect care a obţinut un rezultat echivalent la testul preexperiment. Ele nu sunt grupuri în înţelesul consacrat de psihologia experimentală. Existenţa acestor diferenţe interindividuale nebalansate sau neegalizate face posibile explicaţii alternative cu privire la efectele înregistrate în variabila dependentă. nu este suficientă pentru a balansa diferenţele sistematice dintre aceste clase care sunt grupuri intacte. De exemplu repartizarea aleatoare a unui anumit număr de clase a VII-a. echipele de muncitori dintr-o organizaţie industrială. un student. conţinând ele însele „germenii” unor selecţii anterioare care au generat o serie de diferenţe între clase. în mod tacit şi în acelaşi timp eronat.2. Altfel spus. .1. Testarea iniţială mai poate fi utilizată pentru a menţine echivalenţa (comparabilitatea) grupurilor prin eliminarea din celelalte grupuri a unor subiecţi echivalenţi acelora care au părăsit un anumit grup. era foarte surprins că aceste diferenţe erau minore s-au chiar îi dezavantajau pe viitorii artişti.7 Alocarea unor grupuri preformate la condiţiile experimentale Grupurile preformate sunt anterioare experimentului.obicei se produc mai frecvent într-un grup decât în celelalte. la un experiment psihopedagogic. Clasele. sunt constituite nu aleatoriu ci pe o serie de criterii ale şcolii şi ale părinţilor. adică egalizate prin randomizare. Cu o mare probabilitate validitatea internă a unui asemenea experiment va fi afectată de posibilitatea confundării efectelor produse de manipularea variabilei independente cu efectele produse de aceste diferenţe interindividuale asupra variabilei comportamentale măsurate. care testa ipoteza unor aptitudini artistice ca elemente diferenţiatoare între clasele de la liceul de artă şi cele de la un liceu cu profil de matematică.

.) şi Tyler.E. un singur tip de stimuli.4. O sensibilitate crescută este realizată atunci când grupurile comparate sunt omogene iar diferenţa observată între ele. pe când controlul obţinut prin balansarea lor determină o mai scăzută sensibilitate dar şi o validitate externă mai mare” (op. reducem şansele de generalizare a rezultatelor.5. Evans şi Donnerstein (1974) discută un anumit de tip de variabilă subiect şi anume locul controlului (locus of control). ajung să generalizeze următorul principiu: „Controlul variabilelor străine prin menţinerea lor constante conduce la experimente mai sensibile cu o validitate externă mai redusă. ca sursă străină de variaţie. a câte unui experimentator diferit. 228).1. are ca efect creşterea variabilităţii in interiorul grupurilor experimentale şi deci scăderea sensibilităţii experimentului. & Bruce Walsh. Prezenţa mai multor experimentatori. 4. Este vorba de unele caracteristici ale subiecţilor care participă la experiment. nivelul de atractivitate. Parcurgând un raţionament ca cel de mai sus. în măsura în care este balansată prin blocurile randomizate. altele decât cele care focalizează interesul cercetătorului. respectiv nivelele variabilei dependente.1. adică variaţiei variabilei independente. Acest fapt ar fi posibil păstrând un singur experimentator. este atribuită condiţiilor experimentale parcurse. Totuşi. care este de dorit să fie cât mai mare.2.cit. sexul. . p. posibil ca efectele comportamentale măsurate să nu se datoreze manipulării variabilei independente ci diferenţelor dintre subiecţi privitoare la natura locului controlului. astfel. Experimentatori diferiţi Sursa de ameninţare constă în implicarea. Este. Shaughnessy şi col. Diferenţele interexperimentatori se vor suprapune peste relaţia cauzală prezumată de ipoteză. Astfel dacă variabila străină este reprezentată de prezenţa mai multor experimentatori. (1979) au relevat că reactivitatea subiecţilor sub aspect calitativ şi cantitativ variază funcţie de unele caracteristici ale experimentatorului (vârsta.1. Atenuarea efectelor variabilelor străine se realizează prin metoda randomizării în blocuri (vezi § 5. făcând greu decelabile efectele variabilei independente. asignarea blocurilor la fiecare experimentator reprezintă o garanţie că toate condiţiile experimentale vor fi asignate fiecărui experimentator din moment ce un bloc are în componenţa sa toate condiţiile experimentale. ca o garanţie că răspunsurile subiecţilor nu vor mai fi influenţate de această variabilă care acum este menţinută constantă. pentru fiecare condiţie testată. Anastasi (op. O serie de studii citate de A. L.1) care balansează efectele acestor variabile în toate modalităţile. etc).8.2. Acesta este probabil de natură internă (internal locus) la studenţii care se înscriu primii la experiment şi extern la subiecţii care se înscriu ultimii. cit.9 Variabile de tip subiect Unele variabile subiect pot funcţiona în experiment ca variabile străine. utilizând într-un experiment un singur experimentator.

tratamentul aplicat grupului experimental ajungând să fie cunoscut grupului de control. are loc o gravă invalidare a experimentului deoarece nu mai exsistă nici o diferenţă funcţională între grupurile comparate. comparativ cu cei din grupul de control.). persoanele din grupul de control pot să-şi deprecieze în mod voit performanţele deoarece se simt dezavantajaţi. Este elocvent exemplul experimentului imaginar şi caricatural în care anxietatea era „operaţionalizată” şi măsurată prin roaderea unghiilor iar învăţarea. iar stimulentele sunt pecuniare.2 Ameninţările validităţii de construct Validitatea de construct este tipul de validitate cel mai greu de atins datorită faptului că aceleaşi date experimentale pot fi explicate de către mai multe teorii. Dacă un astfel de experiment are loc într-o organizaţie economică. poate avea loc când. Adesea. 4. cit. Dimpotrivă. cit. cu aceleaşi ameninţări invalidante la adresa experimentului.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie Efectul de egalizare compensatorie apare atunci când tratamentul aplicat grupului experimental constă în acordarea unor stimulente.4. în alte situaţii.2. pur şi simplu că nu primesc nici un tratament. 4. Pe de altă parte. repartizarea persoanelor la grupurile experimentale şi de control fiind făcută publică. fapt care poate fi frustrant pentru grupul de control.11 Contaminarea grupului de control Cook şi Campbell (op. dă naştere competiţiei şi implcit unor eforturi susţinute din partea grupului de control de a inversa efectele aşteptate. Validitatea teoretică a experimentului poate fi diminuată de următorii factori: (1) Operaţionalizarea greşită a conceptelor ce urmează a fi măsurate.2.1. Asupra acestei teme vom reveni în detaliu în § 5.) menţionează situaţiile când.1.2.1. Necunoaşterea sau cunoaşterea superficială a fenomenului psihic cercetat îi poate conduce pe începători la opţiuni extravagante. Strategia utilizată în realizarea acestei validităţi este de a asigura că explicaţia datelor experimentale prin teoria care a stat la baza experimentului este mai probabilă decât acelea oferite de celelalte teorii aflate în competiţie. arată Mc Burney (op.8 4.10 Variabilele sociale ale situaţiei experimentale O serie de autori au fost preocupaţi de ameninţările validităţii care pot surveni din direcţia fenomenelor psihosociale specifice situaţiei experimentale în care sunt implicaţi actori cu aşteptări reciproce (participanţi şi experimentatori). prin scrierea cu picioarele. utilizăm cuvinte cum . persoanele desemnate în grupul de control vor percepe acest fapt ca inechitabil.2. rivalitatea compensatorie.

trebuie considerat ca o situaţie socială în care participanţii vor să joace rolul de subiecţi buni (cum vrea experimentatorul ca ei să se comporte). riscă să nu surprindă natura conceptului (notele sale esenţiale). relaţiile cauzale nu sunt vizibile ci sunt deduse. Aceste situaţii pot interveni când nivelul de cunoaştere ştiinţifică nu oferă un suficient suport teoretic pentru emiterea unor ipoteze pertinente. Cook şi Campbell (op.este de exemplu agresiunea pentru clase de comportament diferite. În psihologie. 226) sunt chiar mai lapidari când definesc ameninţările validităţii de construct drept „ameninţări la adresa corectei denumiri a operaţiilor cauză şi efect în termeni abstacţi…” precum şi „a oricărui aspect al unui experiment incluzând cadrul de desfăşurare. Astăzi se ştie că nu stimulentele. în sine. la care subiecţii participă în mod voluntar. p. muncitorii erau suspicioşi faţă de manageri şi de aceea modificându-şi rezultatele muncii ei au vrut să aibă controlul acelor condiţii de muncă ce aveau importanţă pentru ei.). persoanele participante şi aşa mai departe. ci modul cum sunt ele percepute (de exemplu cât sunt de echitabile). perioadele de timp ale experimentării. citaţi de Mc. cit. participantele la experimentul Hawthorne erau influenţate nu de noile condiţii. 4. În consecinţă aceste definiţii nu vor conduce la măsurători valide.2. cum a fost cazul rosului unghiilor pentru anxietate.” (2) Inferenţe cauzale eronate. În adevăr. Definiţiile banale ale conceptelor. cum a fost cazul pauzelor de lucru. sunt cele care determină hărnicia în muncă. adică să procedeze în acord cu supoziţiile lor despre ce aşteaptă experimentatorul de la ei. În proiectarea unui experiment este important să se plece de la tipul de răspuns ce urmează a fi măsurat. Dacă vrem să măsurăm comportamentul submisiv al oamenilor nu ne vom gândi să înregistrăm ca răspuns tipic oferirea grumazului către interlocutor acesta fiind un semn de submisie al speciei . în sine. respectiv subiecţii. Aparent. Nu doar metoda ci mai ales conceptele unei teorii coerente ne asigură accesul la cauze. Toate acestea conduc la ipoteza unui adevărat efect de ambiguitate al variabilelor independente care este potenţial activ dacă se ignoră teoria că experimentul psihologic. După o interpretare mai recentă a lui Bramel şi Friend. Burney (op. cit. subiectivă. iar subiecţii să fie aleşi astfel încât răspunsul respectiv să facă parte din repertoriul comportamental al speciei. inobservabilă care însoţeşte şi influenţează sistemul relaţiilor sociale dintr-o organizaţie. Totuşi psihologia socială a dezvăluit o întreagă fenomenologie..3 Ameninţări ale validităţii externe Sursele de diminuare a validităţii externe provin chiar din direcţiile în care urmează a fi generalizate rezultatele experimentelor. Pentru exemplificare să revenim la experimentul Hawthorne. locurile şi condiţiile de desfăşurare a experimentului (1) Subiecţii. ci de faptul că se ştiau implicate într-un experiment. Relaţia cauzală dintre variaţiile sistematice ale variabilei independente şi modificările variabilei dependente poate să fie doar aparentă. ca de altfel în marea majoritate a ştiinţelor. adică este posibil ca efectele observate să se datoreze altor cauze decât cele afirmate în ipoteză. Cercetătorii verificau relaţia între modificarea unor condiţii de mediu şi rezultatele muncii. modificarea sistematică a variabilei independente (condiţiile de muncă) era cauza ameliorării randamentului în muncă.

cit. (op.). etc. Domeniul în care validitatea cercetării este cel mai amplu ameninţată este cel al cercetării sociale. op. adică nedatorate şansei (Shaughnessy. 4. de către alţi experimentatori şi cu alţi subiecţi.3 Fidelitatea datelor experimentale Fidelitatea desemnează capacitatea experimentului de a genera rezultate similare ori de câte ori experimentul este repetat.1.6.canine.. situaţii şi condiţii.) 4. al. ca o extrapolare a rezultatelor asupra altor indivizi. În aria psihofiziologică acestea sunt mai reduse. Fidelitatea nu este un scop în sine. 4.4 Sensibilitatea experimentului Sensibilitatea experimentului exprimă însuşirea acestuia de a permite sesizarea unor fapte chiar atunci când acestea au o manifestare de slabă intensitate. Shaughnessy et. chiar dacă sunt de acelaşi tip: şcoală. În psihologia experimentală problema fidelităţii este tratată în contextul mai larg al replicabilităţii experimentului care nu înseamnă doar simpla lui repetare ci obţinerea unor rezultate comparabile când acelaşi experiment este întreprins în alte condiţii. Din păcate acestea nu pot fi maximizate totdeauna simultan deoarece între unele perechi există relaţii de contrarietate. dar sunt relevante pentru explicarea unui fenomen psihic dat. Un experiment este fidel dacă permite desprinderea unor concluzii care nu sunt arbitrare. Un experiment este cu atât mai sensibil cu cât are o mai bună validitate internă şi cu cât testele statistice utilizate sunt mai puternice (vezi § 6.) consideră că validitatea externă a experimentelor. Aşa de pildă creşterea sensibilităţii unui experiment poate conduce la scăderea validităţii sale externe deoarece unele regularităţi cu un nivel scăzut de manifestare pot să fie proprii unui fenomen anume şi nu întregii clase de fenomene din care primul face parte. ridică următoarele . al. organizaţie economică. Ea prezintă importanţă atâta timp cât aduce un spor de validitate. încât generalizarea rezultatelor obţinute în una dintre ele să nu fie posibilă in celelalte. (2) Condiţiile de experimentare. et. De asemenea există diferenţe între condiţiile de experimentare pe care le deţin diferite instituţii. Este un fapt comun că există diferenţe între condiţiile de laborator şi cele din viaţa reală. deoarece similitudinea acestor comportamente este mult mai mare. cit.5 Interferenţa caracteristicilor experimentului Experimentatorul este permanent interesat pentru a dezvolta fiecare dintre caracteristicile care sunt proprii experimentului psihologic eficient.

se obţin rezultate similare. Uneori cercetătorul trebuie să opteze pentru creşterea uneia sau alteia dintre cele două tipuri de validităţi. O altă problemă este aceea că nu întotdeauna scopul principal al cercetătorului este de a extrapola rezultatele cercetării ci dimpotrivă de a confirma o serie de ipoteze care sunt generate de o anumită teorie ştiinţifică.probleme: Validitatea externă se află adesea într-o relaţie de opoziţie cu validitatea internă. Se aşteaptă ca rezultatele să întrunească un mare grad de similaritate cu cele originale. În acest caz selecţia prin randomizare este mai potrivită decât repartiţia întâmplătoare. Cel mai adesea replicările nefiind în totalitate identice experimentului originar. Creşterea validităţii interne prin repartizarea aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale nu asigură automat validitatea externă a experimentului. Autorii citaţi anterior consideră că replicările parţiale au un dublu avantaj: Pe de o parte furnizează informaţii despre fidelitatea experimentului. creşte gradul de certitudine al inferenţelor cauzale. iar pe de altă parte se confirmă validitatea externă dacă se obţin rezultate asemănătoare pe subiecţi diferiţi şi cu proceduri. prin menţinerea constantă sau prin balansarea condiţiilor perturbatoare.• . obţinute la primul experiment. este mai corect să vorbim de repetări parţiale. situaţii sau condiţii). manipulare. Aici libertatea cercetătorului este limitată de o serie de constrângeri etice. nici sub aspectul condiţiilor de desfăşurare a experimentului. Când însă intenţia sa este de a generaliza rezultatele experimentului. repetând aceleaşi proceduri de bază. etc) ar presupune condiţii experimentale inacceptabile. (2) Includerea în experiment a unor eşantioane reprezentative din dimensiunea care urmează să fie generalizată (indivizi. El este realizat prin manipularea condiţiilor experimentale.• -existenţa unei relaţii temporare între acestea şi• -eliminarea explicaţiilor alternative. deşi asemănătoare totuşi diferite în anumite privinţe. acesta trebuie să îndeplinească trei condiţii: -covarierea variabilelor independentă şi dependentă. Controlul condiţiilor perturbatoare este de fapt controlul explicaţiilor alternative permise de aceste perturbaţii. validitatea externă poate fi asigurată parcurgând următoarele căi: (1) Includerea în experiment a unor caracteristici ale situaţiei în raport cu care se intenţionează generalizarea rezultatelor. potrivit cărora manipularea variabilei independente a cauzat modificările observate în comportament (variabila dependentă). (3) Repetarea experimentului pe alţi subiecţi. Pentru a efectua inferenţe cauzale cu o înaltă probabilitate. CAPITOLUL V CONTROLUL EXPERIMENTAL Controlul este componenta esenţială a experimentului psihologic. în măsura în care. diferite forme de abuz. deci pentru ca un experiment să aibă validitate internă. nici sub aspectul subiecţilor care cel mai adesea sunt alţii. Dacă prin control acţiunea lor este eliminată. deoarece extrapolarea datelor despre comportamentul subiecţilor în laborator asupra unor condiţii de viaţă reală (droguri. în sensul că eşantionul de subiecţi poate să nu fie îndeajuns de reprezentativ. agresiune.

Dacă modificările variabilei dependente sunt întotdeauna precedate de către manipularea variabilei dependente relaţia temporară de tip cauză-efect (efectul nu precede niciodată cauza) este îndeplinită. toate definiţiile judicioase ale modelului experimental ar trebui să ia în seamă. deoarece . Diferenţele dintre grupuri. Aici fiecare grup serveşte pentru celălalt ca grup de control. Întrucât raţiunea sa este asigurarea controlului.• Randomizarea. sunt atribuite diferenţei existente între cele două condiţii experimentale. Nu este obligatoriu ca un model experimental să aibă un grup de control deşi. întrun plan experimental cu măsurători repetate (repeted measure design).) una dintre cele mai puternice căi de control a variabilelor experimentale. este o cale eficace de a controla variabilele străine. alocarea aleatoare a subiecţilor la condiţiile. În marea lor majoritate experimentele cu grupuri independente utilizează ca standard un grup experimental care cuprinde subiecţii cărora li aplică tratamentul. respectiv la sarcinile experimentale. Alte modalităţi mai sunt: Utilizarea a două grupuri egalizate care parcurg fiecare condiţii experimentale diferite (de exemplu două metode de predare diferite). această însuşire. Un astfel de model experimental constituie după McBurney (op. Trecerea aceloraşi subiecţi prin toate condiţiile experimentale. În adevăr. Acestea sunt: Utilizarea unui grup de control sau a unei condiţii de control.1 Înţelesurile noţiunii de control experimental Controlul reprezintă orice mijloc utilizat pentru eliminarea unei ameninţări la adresa validităţii.• Prin urmare noţiunea de control are în psihologia experimentală două înţelesuri mai specifice: (1) Primul. Această concordanţă se obţine prin manipularea condiţiilor experimentale. El permite inferenţa relaţiilor de tip cauză-efect dintre variabila independentă şi variabila dependentă. se referă la furnizarea unui standard. la sfârşitul experimentului. Cu toate acestea marea majoritate a modelelor experimentale care reuşesc un control eficace al variabilelor străine conţin două elemente de design. cu care se compară efectele unei anumite variabile independente.Noţiunea de covariere se referă la concordanţa variaţiilor variabilei independente cu variaţiile variabilei independente. cit. Condiţia experimentală propriuzisă este aceea în legătură cu care ne aşteptăm să confirme relaţia cauzală afirmată în ipoteza ştiinţifică. adică prin condiţia experimentală propriu-zisă şi prin condiţia de control. ca pe o notă specifică. 5. şi un grup de control format din subiecţi care se aseamănă în toate privinţele cu cei din grupul experimental cu excepţia faptului că ei nu primesc acest tratament. Nu există design-uri experimentale perfecte care să fi eliminat toate sursele străine de variaţie. aşa cum am menţionat deja. Cel mai eficace mijloc de control îl reprezintă modelul experimental însuşi.

Potrivit opiniei sale. În astfel de experimente performanţele fiecărui subiect în sarcina experimentală sunt comparate cu cele obţinute în situaţia de control.• balansarea diferenţelor dintre grupuri şi subiecţi. (2) Al doilea înţeles al termenului control se referă la controlul experimental.2 Precursori ai controlului experimental Primele reguli de validare a relaţiilor cauzale în ştiinţă îi aparţin lui John Stuart Mill care le-a publicat în celebrul său tratat „A System of Logic (1843). legile cauzale enunţă o relaţie inevitabilă între două evenimente diferite şi anume între evenimentul antecedent şi cel consecvent. adică acesta se manifestă ca un efect. nu conţine tratamentul care se aplică subiecţilor.variabila implementată este de tip intrasubiect (within subject variable).• Cea mai eficientă cale de a controla sursele de variaţie perturbatoare este de a alege un design experimental cât mai adecvat problemei care urmează a fi cercetată. Prin controlul experimental se asigură validitatea internă a experimentului. deoarece acest model nu este ferit de ameninţarea explicaţiilor alternative. Totuşi. avem în primul rând în vedere tipurile de modele experimentale discutate în capitolul precedent. într-un paragraf viitor ne vom referi la unele tehnici de contracarare a dezavantajelor care îi sunt specifice. păstrându-şi actualitatea în ştiinţa contemporană. . respectiv între cauză şi efect (Vadum şi Rankin. Controlul se realizează prin: manipularea experimentală a variabilelor. După Mill descoperirea relaţiilor cauzale între fenomene implică doi paşi succesivi şi anume. Prezentăm succint aceste metode nu doar pentru interesul lor istoric dar şi pentru faptul că. foarte probabil.• menţinerea constantă a condiţiilor în care se desfăşoară experimentul. Mill a intenţionat să pună la dispoziţia oamenilor de ştiinţă proceduri precise pentru descoperirea relaţiilor de tip cauză-efect. spre deosebire de condiţia experimentală. analiza evenimentelor şi cercetarea relaţiilor cauzale. Decurge într-un mod cât se poate de clar că. pot prezenta cel puţin un interes principial. 1998). Controlul experimental înseamnă limitarea surselor de variabilitate într-un experiment până ce comportamentul devine înalt predictibil. În acest fel se obţine o reducere considerabilă a erorii de variaţie datorată diferenţelor dintre subiecţi. 5. adică la abilitatea de a restrânge sau canaliza sursele de variabilitate în cercetare. al variabilei independente. devine foarte eficace controlul surselor de variaţie datorate diferenţelor dintre subiecţi. În planul experimental clasic condiţia de control. comparaţiile efectuându-se între performanţele obţinute de acelaşi participant. Aceste reguli sunt de fapt strategii ingenioase pentru testarea predicţiilor prin controlul condiţiilor care permit ipoteze rivale. ceea ce echivalează cu creşterea probabilităţii inferenţelor cauzale. discutând despre metodele de control.

2. Desfăşurarea ei cu succes implică o serie de abilităţi care pot fi antrenate prin studiul literaturii de specialitate. respectiv prin analizarea unor cercetări similare.2 Varierea circumstanţelor În această fază cercetătorul urmăreşte care condiţie antecedentă este urmată de o anume condiţie consecventă sau care condiţie consecventă urmează o anumită condiţie antecedentă. Această fază a cercetării echivalează cu o anumită pregătire mentală care îl face pe observator mai eficient şi mai inovator. fie generându-le în mod intenţionat ca în cercetărtile numite. 5.2. Are loc un proces de descompunere a fenomenelor mai complexe în componente mai simple pentru a putea fi observate în mod eficient. Varierea circumstanţelor poate avea loc în două moduri. respectiv a efectelor.1 Metoda diferenţelor Se mai numeşte metoda controlului explicaţiilor rivale. Această observare a fenomenelor în condiţii care variază este numită de Mill varierea circumstanţelor. a2. ulterior operei lui Mill. adică A1-A2=a1. ca în cercetările observaţionale. ultima având o rară aplicabilitate în psihologie (Vadum şi Rankin. metoda acordului (agreement). metoda variaţiilor concomitente.2. metoda rămăşiţelor. În această fază nu se intenţionează generalizarea faptelor de observaţie sau decelarea relaţiilor cauzale propriu-zise. În exemplul de mai sus explicaţiile opuse afirmaţiei că a1 este cauza fenomenului B. a3 iar în situaţia A2 doar tratamentele a2 şi a3. fie identificând variaţii care au loc în mod natural. Subiecţii sunt observaţi în două momente diferite. Faza de analizare a evenimentelor este încheiată în momentul în care cercetătorul poate selecţiona din multitudinea de cauze antecedente pe aceea care condiţionează producerea fenomenelor consecvente. experimentale.5. Metoda diferenţelor permite un bun control al ipotezelor şi al explicaţiilor rivale. Acestea au fost . trebuie să aibă loc pe baza a patru metode: metoda diferenţelor. 5. Să le trecem succint în revistă în cele ce urmează. pentru a produce rezultate credibile. Potrivit lui Miller varierea circumstanţelor. fiind prezentă în observaţia A1 şi absentă în observaţia A2. A1 şi A2. sunt a2 şi a3. concomitent cu păstrarea condiţiilor a2 şi a3 constante. a2. proces pe care Mill l-a numit analiza evenimntelor. 1998).1 Analiza evenimentelor Cercetarea relaţiilor cauzale începe prin efectuarea de observaţii mai puţin sistematizate asupra fenomenelor care prezintă interes pentru omul de ştiinţă. Dacă această fază a cercetării este incompletă sau incorect realizată pot fi omise relaţii cauzale importante. A fost variată condiţia a1. Dacă efectul B se produce în prima condiţie atunci el trebuie să fie cauzat de diferenţa a1 dintre cele două condiţii experimentale. pe care le putem trata ca pe două mulţimi de elemente. a3 = a1.2. În situaţia A1 subiecţii primesc tratamentele a1. a3-a2.

5. .2 Metoda variaţiilor concomitente Este vorba de un model experimental asemănător metodei diferenţelor cu deosebirea că variabila independentă sau condiţia antecedentă (în limbajul lui Mill) nu mai este manipulată prin prezenţă şi absenţă ci prin modificarea acesteia în intensitate sau în calitate. Un caz special al metodei controlului explicaţiilor rivale este cel privind efectul placebo. Un caz relatat de Vadum şi Rankin (1998) este elocvent pentru modul în care operează această metodă. până la finele observaţiilor. Dacă grupul de control relatează aceleaşi efecte benefice înseamnă că a avut loc efectul placebo. condiţiile generale de viaţă. Celelalte condiţii fiind menţinute constante se poate infera cu certitudine ca efectul observat.2.2. 5.2. adică modificările variabilei dependente.3 Metoda acordului Ori de câte ori nu se poate avansa nici o ipoteză clară despre cauza posibilă a unui fenomen metoda acordului este preferată metodelor diferenţelor şi variaţiilor concomitente. Unui grup de subiecţi i se administrează o substanţă activă. Investigatorii au cercetat rând pe rând ocupaţiile. A1 şi A2. În unele experimente de acest fel atât subiecţii cât şi observatorii nu cunosc. Figura 15. concomitent cu menţinerea constantă a altor variabile sau condiţii experimentale. în timp ce grupului paralel i se distribuie o substanţă inofensivă.2. Metoda diferenţelor Eliminarea explicaţiilor rivale a avut loc prin menţinerea constantă a condiţiilor care ar fi putut fi folosite ca argument în favoarea explicaţiilor rivale. care subiecţi au primit substanţa activă şi care nu ( double blind study). Metoda variaţiei concomitente este adecvată pentru experimentele de laborator datorită faptului că presupune libertatea experimentatorului de a manipula condiţiile experimentale. sunt rezultatul variaţiei produse în variabila independentă.prezente în ambele situaţii. Cazurile au fost examinate în amănunţime cu scopul de a se decela antecedentele comune ale maladiei aflate în atenţia responsabililor din domeniul sănătăţii. În anul 1976 o boală cu cauze necunoscute a făcut câteva victime in Filadelfia.

utilizarea metodelor diferenţelor şi a variaţiilor concomitente poate confirma ipoteza prin respingerea explicaţiilor rivale. Planul acestei cercetări ar putea fi formalizat astfel: Se cunoaşte efectul. etc fără a se putea identifica printre aceşti factori vreunul care să fie comun tuturor victimelor. care să fie comună tuturor cazurilor investigate. Această menţiune este valabilă îndeosebi mai ales în domeniul psihologiei sociale. Strategiile de control utilizate în psihologia experimentală pot fi clasificate în strategii generale şi specifice. dar nu se poate emite o ipoteză privind cauza. este preferată cercetarea de teren. în măsura în care elimină unele variabile perturbatoare.1 Controlul în laborator Notele esenţiale ale laboratorului de psihologie nu se referă la felul şi natura amenajărilor interioare.3. Analizele probelor de sânge recoltate de la persoanele decedate au relevat existenţa unei bacterii numite. De exemplu simularea unei scene agresive pentru a controla conduita civică ar fi greu credibilă dacă s-ar realiza în laborator. întrucât nu este posibil sau este potrivnic codului deontologic să fie manipulate anumite variabile. 5. proiectarea judicioasă a planului experimental. apoi. 5. Se cercetează fiecare condiţie posibilă care ar putea să fie comună tuturor cazurilor. Aceasta fusese transportată de către instalaţiile de aer condiţionat dintr-un loc infestat în incinta hotelului. Un fapt însă le-a atras atenţia: toate victimele fuseseră oaspeţii aceluiaşi hotel. unde manipularea unor variabile suferă de lipsa de autenticitate.3. rezultatele cercetării depinzând în totalitate de calitatea acestui control. Dacă printre acestea una este observată la toate cazurile atunci se poate emite ipoteza că aceasta ar putea fi cauza fenomenului cercetat. legionella care s-a dovedit a fi cauza deceselor. Uneori. Ulterior. Totuşi cercetarea de teren plăteşte un serios tribut în privinţa controlului variabilelor şi a validităţii 5. Strategii de control experimental Sunt avute în vedere următoarele strategii: controlul în laborator. ci la controlul sever al variabilelor studiate. măsurarea adecvată a răspunsului şi replicarea experimentului. deşi acestea nu sunt lipsite de importanţă.3.2 Proiectarea judicioasă a experimentului . agenţi patogeni.contactele posibile cu animale.

Aceşti factori sunt reprezentaţi de caracteristicile psihologice ale subiecţilor care participă la experiment. Aceste diferenţe ar putea reprezenta cauze alternative şi ar afecta validitatea experimentului.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului O altă cale de a creşte sensibilitatea şi validitatea experimentului o constituie controlul modului în care comportamentul de răspuns va fi măsurat. a făcut posibilă o măsurătoare inedită a comportamentului de răspuns.În faza de proiectare a unui experiment una dintre primele probleme care trebuie rezolvată este aceea a cadrului în care se va desfăşura experimentul. cauzele alternative cum le numesc Shaughnessy şi col. care urmează să asigure o anumită sensibilitate în desfăşurarea experimentului.cit). şobolani şi porumbei. Prin cadru (setting) autorii de limbă engleză înţeleg atât mediul unde se desfăşoară cercetarea (Pentru testarea unei ipoteze cum ar fi de exemplu aceea a diluţiei responsabilităţii. nici nu pot fi concepute în afara acestei faze de preparare. Se pune problema alegerii celor mai adecvate instrumente de măsurare a variabilei dependente din arsenalul de metode de care dispune psihologia aplicată. uneori inedite. O serie de factori pe care am dori să-i menţinem constanţi în experiment nu îi putem controla prin metodele obişnuite. cu titlu exemplificativ. din păcate. pe care. 5. Deşi ar fi de dorit. am putea utiliza copii care participă la un anumit joc sau adulţi implicaţi într-o sarcină de lucru) cât şi mijloacele. De aceea psihologul nu trebuie să excludă posibilitatea prezenţei unor factori perturbatori a căror acţiune nu a anticipat-o. Această preparare are rolul de a controla cât mai riguros relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependentă. de diferenţele lor individuale. Această fază de pregătire a experimentului este prezentă şi în cercetările de psihologie deşi cele mai multe studii omit să precizeze acest lucru. dispozitivele. ca de exemplu. nu pot fi controlaţi toţi factorii posibili. op. rata de răspuns în raport cu anumite programe de întărire. Acest labirint modelat pentru a studia învăţarea pe animale mici. Este cât se poate de important ca fiecare experiment să fie precedat de o fază pregătitoare asemănătoare întrucâtva situaţiei din biologie. (2000). ci numai aceia despre care cercetătorul crede că ar putea influenţa rezultatele cercetării. Ideea de preparat şi de preparare a unui experiment este cel mai bine ilustrată de cercetările lui Skinner efectuate pe un preparat psihologic sui-generis. De fapt toate experimentele. În ultimele decenii o serie de instrumente . de exemplu preparatul de broască pe care Helmoltz a studiat viteza de conducţie a excitaţiei nervoase (Vadum şi Rankin. ori de câte ori sarcina se desfăşoară în grup. le-am menţionat până acum. care cuprinde nu numai pregătirea logistică dar şi analiza în profunzime a planului experimental prin care se încearcă anticiparea unor eventuale probleme care pot apărea pe parcursul experimentării. unde anumite studii sunt efectuate pe o serie de preparate. aşa cum am mai menţionat. cutia lui Skinner. Preparate sui generis reprezintă eşantioanele care într-o fază anterioară experimentului au fost selecţionate într-un fel anume. grupurile disjuncte radicalizate în privinţa unei caracteristici (persoane anxioase – persoane neanxioase). montajele. anume.

Aceste instrumente pot înregistra reacţii de răspuns obiective în sensul că se obţine o concordanţă semnificativă între diferiţi utilizatori chiar când este vorba de măsurarea unor manifestări subiective. cum este de exemplu foaia de autoanaliză a lui R. WISC. B. cit. Cattell. Nu lipsit de importanţă este faptul că o serie de măsurători efectuate în aria neuroştiinţelor (viteza de metabolizare a glucozei în celula nervoasă. pentru validitatea experimentului este fundamental să se aleagă acel tip de răspuns care este reprezentativ pentru categoria de subiecţi care participă la experiment. pe de o parte. Nu prea este uzitat pentru că. undele cerebrale. reluări soldate cu rezultate contradictorii. viteza de conducţie a influxului nervos.clasice de psihodiagnostic au fost revizuite (WAIS. răspunsurile copilului mic într-un experiment de învăţare vor fi de natură condiţionată. În cazul subiecţilor adulţi implicaţi în experimente de acelaşi tip vor fi. ( Vezi Matarazzo.3.) au fost validate prin corelarea cu teste consacrate. au fost realizate teste noi. Aşa cum am subliniat anterior. Astfel. s-a diversificat aria măsurătorilor psihologice efectuate pe aparate şi pe computer. aceasta fiind de fapt soarta tuturor cercetărilor experimentale neconfirmate.) menţionează entuziasmul stârnit în comunitatea ştiinţifică. fireşte. Minnesota). Pe de altă parte. pe de altă parte. Există două tipuri de replicări: (1) Replicarea directă care înseamnă repetarea experimentului în condiţii identice. fără îndoială. În esenţă replicarea înseamnă repetarea unui experiment pentru a verifica constanţa datelor obţinute iniţial. Instrumentele de măsurare pot facilita accesul la răspunsuri care altfel ar fi imperceptibile. Prin replicare se controlează fidelitatea rezultatelor experimentale (vezi § 4. nivelul de anxietate va fi măsurat la adolescenţi printr-un chestionar consacrat. aşa cum sunt răspunsul electrogalvanic al pielii. interesul pentru tema în discuţie a diminuat treptat. aduce contribuţii modeste la adâncirea cunoaşterii unui anumit domeniu şi. 5.3). deoarece este urmată de o recunoaştere mai redusă din partea comunităţii ştiinţifice. Faptele ştiinţifice care nu rezistă acestui standard sunt abandonate.4 Replicarea experimentului Refacerea experimentului constituie. în deceniul al şaptelea al secolului trecut. prin injectarea de ţesut de la congeneri antrenaţi către cei neantrenaţi. etc. McBurney (op. cea mai eficientă formă de control. iar la sugari prin măsurători electrofiziologice care nu utilizează comportamentul verbal. într-un experiment în domeniul anxietăţii. De altfel astfel de teme de . răspunsuri verbale. După mai bine de două decenii de replicări pe viermi sau pe şobolani. În general teoriile ştiinţifice se sprijină pe adevăruri care au fost replicate. activitatea electrică din muşchi sau activitatea electrică a creierului. de experimentele asupra transferului de memorie la viermele planaria. De asemenea controlul experimental presupune alegerea acelor metode de măsurare care sunt cât mai concordante cu operaţionalizările conceptelor pe care dorim să le măsurăm. Nu este nevoie să discutăm consecinţele extraordinare pe care acest fapt ştiinţific le-ar putea avea asupra condiţiei umane. 1992).

întotdeuna există şansa ca experimentatorului să-i fi scăpat ceva. Întrucât oricât ne-am strădui să ţinem sub control toate variabilele perturbatoare într-un experiment. eliminând sau egalizând influenţele străine. Redăm. Acest fapt afectează grav validitatea rezultatelor experimentului. Controlul în aceste planuri experimentale se realizează pe baza randomizării şi a controlului statistic. O cale de a creşte nivelul de certitudine al rezultatelor unui experiment ştiinţific este acela de a măsura efectul acestor influenţe perturbatoare care constituie de fapt eroarea în interpretarea rezultatelor. Fisher a elaborat o serie de modele experimentale pe care le-a publicat în cartea sa din 1935 “The design of experiments”.1 Contribuţia lui Ronald Fisher Deducerea unor concluzii corecte pe baza datelor unui experiment care nu controlează toate sursele de variaţie ar părea imposibilă. fie prin valorile date stimulilor sau prin modul inedit de operaţionalizare (se confirmă validitatea conceptuală) a conceptelor teoretice. este posibilă măsurarea erorii pe care aceste surse o introduc în experiment? O astfel de problemă şi-a pus matematicianul englez Sir Ronald A.4 Controlul în planurile experimentale cu grupuri independente În aceste design-uri principala sursă de confuzie o reprezintă variaţia unor caracteristici psihocomportamentale între subiecţii alocaţi unor grupuri diferite. Aceste metode vor fi abordate în cele ce urmează. ci mai ales principială. 5. pe scurt. de a face o paranteză cu valoare nu doar istoriografică.4. altele decât cele datorate manipulării variabilelor independente. Dintre acestea Modelul experimental cu blocuri randomizate constituie un exemplu de rigoare ştiinţifică privitor la controlul erorii datorate surselor de variaţie străine. Dorind să soluţioneze problema controlului efectului fertilizării terenurilor în agricultură. (2) Replicarea sistematică se efectuează printr-un experiment similar primului dar care este diferit fie prin eşantionul de subiecţi (se verifică validitatea externă a primului experiment). etc. pentru problema în discuţie. după Vadum şi Rankin (1998) cei mai semnificativi paşi care l-au condus pe Fisher la această importantă descoperire. Fisher. Ea poate fi confundată cu efectele variabilei independente. Totuşi dacă nu putem controla. . în calitate de statistician la o staţiune de cercetări agricole. nu înainte. niciodată nu avem certitudinea că efectele măsurate în variabila dependentă nu sunt cumva rezultatul acţiunii şi a altor variabile decât variabila independentă.cercetare întâmpină dificultăţi în obţinerea de fonduri sau în acceptarea pentru publicare a rezultatelor. 5.

li s-au aplicat două tratamente diferite. Cu alte cuvinte nu manipularea experimentală a produs diferenţa ci întâmplarea. Continuând să prezentăm raţionamentul lui Fisher. luate la întâmplare. au primit fertilizarea. Totuşi alocarea tratamentelor în fiecare pereche ar trebui efectuată la întâmplare pentru a exclude orice influenţă datorată preferinţelor experimentatorului. considerăm. dacă nu pot fi eliminate cu totul sursele de variaţie. ar rezulta 10 comparaţii ale producţiei agricole. este oportună calcularea erorii introduse de astfel de influenţe perturbatoare. câtă încredere poate fi acordată datelor obţinute. urmând modelul diferenţelor introduse de Mill. deşi este posibil ca unele sau . Dacă terenul ar fi împărţit în 10 blocuri. considerăm că celelalte 10 loturi nu au fost fertlizate. Fiecare bloc. anticipăm problematica metodei inferenţei statistice. În astfel de cazuri nu se poate decât presupune. Revenind la demersul lui Fisher. la întâmplare. s-ar putea obţine o diferenţă medie. Însumând producţia de pe cele 10 parcele fertilizate şi împărţind-o la 10 se obţine producţia medie. fără să existe certitudinea. nu doar din motive de discursivitate. cercetătorul. care deşi va fi tratată într-o secţiune distinctă.Dacă ar dori să măsoare această eroare privitoare la efectele fertilizării asupra producţiei agricole. replicarea şi randomizarea. pe terenuri agricole cu condiţii pedologice cât mai diferite (validare divergentă). de o tonă. deoarece se poate şti. diferenţa avntajând terenul fertilizat. printr-un demers ingenios. în faza de efectuare a lucrărilor de însămânţare. modelul experimental capătă două caracteristici esenţiale ale controlului variabilelor. astfel. Fisher a procedat la fertilizarea parcelelor în fiecare pereche prin randomizare. de exemplu pe unele parcele poate au căzut cantităţi mai mari de precipitaţii. pe când celuilalt lot nu i se aplică nici un tratament. Iată cum. la fel. nu este mai puţin în substanţa ei o veritabilă metodă de a controla validitatea concluziilor la care conduc reultatele unui experiment psihologic. aşa cum se va vedea. că fertilizarea este cauza producţiei mai mari. Comparând producţiile medii de pe cele două categorii de parcele. acesta a presupus mai întâi că fertilizarea nu a avut nici un efect. Se procedează asemănător cu parcelele nefertilizate. care este posibil să se datoreze şi altor influenţe decât fertilizării propriuzise. fără a ţine cont de tratamentul real. Dacă pe lotul fertilizat se obţine o producţie mai mare. Aplicând fertilizarea în ficare pereche doar unei parcele. Această supoziţie a fost numită de Fisher ipoteza de nul. ar rezulta 20 de parcele perechi. Geniul lui Fisher s-a dovedit în găsirea unei soluţii de a satisface condiţia replicabilităţii experimentului de o manieră foarte comodă. În aceste condiţii. la rândul lui a fost divizat în două părţi egale. În limbajul ştiinţiifc de astăzi această presupunere este ipoteza ştiinţifică. El a împărţit terenul într-un număr de blocuri egale. care de fapt sunt două modalităţi ale variabilei independente: unui lot i se administrează procedura de fertilizare a terenului. Fisher s-a gândit că. că 10 parcele. deşi este posibil ca în realitate unele sau toate să nu fi primit şi. să zicem. diferenţa ar putea fi atribuită acestui tratament. logic ar fi să evaluăm efectul factorilor întâmplători. Dar pentru ca această inferenţă să atingă un anumit grad de certitudine ar trebui ca experimentul să fi reluat ani şi ani de-a rândul de către acelaşi experimentator (validare convergentă) sau de către alţi experimentatori. În acest scop. deci ar rezulta posibilitatea replicării de 10 ori a experimentului iniţial. ar trebui să compare producţia obţinută de pe două loturi de teren cărora. Dar la un astfel de avantaj s-ar putea să fi contribuit şi alte variabile care nu au putut fi controlate. sau altor deosibiri intervenite pe durata creşterii plantelor.

Avantajul acestei proceduri este acela că odată ce subiecţii au fost alocaţi la condiţia experimentală pe bază de şansă. atunci probabilitatea de a obţine o diferenţă de o tonă între cele două categorii de parcele este p = 5 : 500 = 0. distribuţie care a fost obţinută şi reprezentată grafic de Fisher.01. anticipată întrucâtva în secţiunea precedentă.α Această valoare se numeşte prag alfa şi se notează cu În exemplul cu blocuri randomizate p< (0. Să presupunem că pentru valoarea de o tonă. O variantă mult mai frecvent utilizată a testului de randomizare este testul statistic „ t „ propus în 1908 de către William Gosset pe care acest autor l-a publicat sub pseudonimul Student. anume că sporul de productivitate s-a datorat fertilizării.1. Era un fapt deja ştiut că. erorile sistematice au tendinţa de a se distribui după curba normală. . deci al întâmplării. Comunitatea ştiinţifică a adoptat propunerea lui Fisher ca pragul de semnificaţie. cu alte cuvinte dintre cele 500 de erori medii 5 au fost mai mari sau egale cu o tonă. sex.4.9. să fie fixat la o valoare P mai mică sau egală cu 0. din nou. Efectuând. cât a fost diferenţa dintre cele două tratamente experimentale. citim pe ordonata graficului o frecvenţă de 5.chiar toate să fi pimit tratamentul respectiv. astăzi fiind cunoscut ca metoda Fisher-Student.01. nivel de pregătire. Prin urmare întrucât p (probabilitatea ca ipoteza de nul să fie adevărată) este doar de 0.2 Randomizarea Această metodă de control. Dacă fertilizarea nu a avut nici un efect. la sfârşitul acestor consideraţii. se referă la selecţia întâmplătoare a subiecţilor astfel încât fiecare subiect din populaţia ţintă să aibă şanse egale de a fi ales în eşantionul cercetării experimentale. fiind manipulate de experimentator. 5.1 Se impune. odată cu studiile lui Gauss.01α <0.01. deci ipoteza nulă poate fi respinsă iar diferenţa de producţie observată între cele două categorii de parcele este considerată statistic semnificativă la un nivel de probabilitate de . determină acele modificări în comportament care sunt prezumate în ipotezele cercetării. Vom reveni în detaliu asupra acestei metode în § 6. este repinsă ipoteza nulă şi se admite ipoteza de lucru. Fisher a obţinut un eşantion tot atât de mare de erori. Această procedură statistică se numeşte test de randomizare sau testul Monte Carlo şi poate fi lesne realizat cu ajutorul computerului. respectiv punctul de la care ipoteza nulă poate fi respinsă. doar într-un singur caz variabilele necontrolate ar cauza diferenţa de producţie menţionată şi că în 99 de cazuri aceasta s-ar datora fertilizării solului.) cu variabila independentă să nu poată avea loc decât cu totul întâmplător sau mai bine spus . prin simpla înlocuire a termenilor de bloc şi parcelă cu acelea de grup şi de subiecţi de experiment. cum se afirmă în ipoteza de nul.5). etc. interferenţa variabilelor subiect (vârstă. Aceasta înseamnă că dacă am efectua 100 de astfel de experimente. diferenţa între cele două producţii medii se obţine o diferenţă medie care este efectul variabilelor necontrolate.5. Reluând întraga operaţie de 500 de ori. că modelele de control propuse de Fisher sunt aplicabile şi aplicate în mod curent în psihologie. Noţiunea de tratament poate fi generalizată pentru a îngloba toate tipurile de condiţii experimentale sau variabile independente care.

anume că cele două grupuri sunt similare în orice privinţă cu excepţia condiţiei experimentale la care sunt repartizate (aplicarea–neaplicarea tratamentului). În aceste condiţii. Shaughnessey şi col. Logica acestui plan experimental se bazează pe o presupunere implicită. sunt preferate planurile cu grupuri randomizate deoarece. numărul femeilor.neaplicarea tratamentului). pe criteriul voluntariatului. formarea unor grupuri comparabile. Randomizarea priveşte atât repartizarea subiecţilor la grupurile stabilite în planul experimental cât şi a grupurilor la condiţiile experimentale. dar să difere tranşant prin magnitudinea efectelor produse în variabila dependentă de către variaţiile variabilei independente. Randomizarea completă presupune repartizarea pe criterii aleatoare a subiecţilor la grupuri. nivelul instrucţiei. De exemplu. cit. dacă sunt prevăzute un grup experimental şi unul de control. îi sunt repartizate grupuri diferite de subiecţi. se asigură balansarea sau nivelarea (averaging) diferenţelor dintre subiecţii implicaţi în . etc.să poată avea loc dar într-o marjă de eroare măsurabilă. în experimentele sale agricole. propusă de Fisher.) „populaţie” defectuos definită (ill-defined population). În foarte multe medii academice eşantioanele unor experimente psihologice sunt mai mult sau mai puţin accidental recrutate din „populaţia” studenţilor de la cursul introductiv de psihologie.2. dar perfect aplicabilă şi în psihologie. Într-adevăr randomizarea completă este destinată tocmai egalizării grupurilor experimentale privind o serie de atribute psihice sau demografice. În design-ul cu grupuri independente tehnica cea mai comună în controlul acestor factori este alocarea subiecţilor prin randomizare la fiecare nivel al variabilei independente. prin desemnarea aleatoare a subiecţilor în grupurile alocate nivelelor variabilei independente. Selecţia presupune conformarea le regulile sondajului când dintr-o populaţie bine definită se extrage aleatoriu un eşantion reprezentativ. 5. Această populaţie care ea însăşi este rezultatul unei selecţii este denumită de Shaughnessy şi col.) fac distincţie între repartizarea întâmplătoare (random assignment) şi alegerea întâmplătoare (random selection).4.1 Randomizarea completă Este o metodă de control. (op. (op. Repartizarea subiecţilor la grupuri se efectuează prin randomizare. familiarizarea cu sarcina experimentală. Când populaţia este defectuos definită. de inteligenţă. În acelaşi mod se poate proceda pentru a repartiza cele două grupuri la cele două condiţii experimentale (aplicarea . Ghilimelele au rolul de a sugera acest fapt. altele decât variabila dependentă cum sunt: nivelul de motivare. adică fiecărei condiţii experimentale. ca de altfel în oricare ştiinţă experimentală care admite că legile sale sunt de natură statistică. se poate realiza repartizând aleatoriu subiecţii la grupuri independente. numele subiecţilor care urmează să intre în experiment vor putea fi introduse într-o urnă şi extrase în număr egal pentru fiecare grup. care să fie asemănătoare în cele mai multe privinţe. cit.

Deoarece variabila independentă (strategia compensatorie) are trei modalităţi este necesar să utilizăm trei grupuri distincte de câte trei subiecţi. al nivelului inteligenţei prin aplicarea unui test potrivit. este exclusă utilizarea planului cu grupuri randomizate. Să presupunem că vrem să evaluăm eficacitatea a trei programe compensatorii în domeniul deficitului intelectual dar nu avem disponibili decât 9 subiecţi cu niveluri diferite de handicap. este posibil ca diferenţele care vor fi observate între grupuri. Planul experimental va putea fi reprezentat grafic astfel: . cit. De exemplu.v. Aceste diferenţe pot ele însele să producă efecte care s-ar putea suprapune peste efectele variabilei independente producând confuzie în interpretarea datelor experimentale. din varii motive.p. menţionat anterior. Prin egalizare reducem la zero efectul variabilei perturbatoare asupra variabilei dependente. Shaugnessy şi col (op. În unele situaţii soluţia o reprezintă planul cu măsurători repetate (repeated mesaures design) unde aceeaşi subiecţi parcurg toate condiţiile experimentale. deficit mediu (M).d. Subiecţii cu acelaşi nivel vor fi repartizaţi aleatoriu la fiecare program de recuperare. Modul în care subiecţii egali sunt repartizaţi la grupuri trebuie să fie bazat pe randomizare. În continuare sunt formate triplete cu acelaşi nivel de handicap care corespund celor trei condiţii experimentale. Prin urmare. 2000). El va putea clasifica subiecţii astfel: deficit sever (S). Raţiunea efectului de atenuare a variabilelor perturbatoare prin egalizarea lor rezidă în faptul. Întrucât numărul de subiecţi este redus. care diferă între ei printr-o serie de caracteristici. De aceea este oportun ca într-o fază de pretestare să egalizăm subiecţii d. deficit uşor (U). numărul de subiecţi într-un grup este prea mic pentru a fi siguri că randomizarea a uniformizat diferenţele individuale. Egalizarea grupurilor se efectuează ori de câte ori suspectăm că ar exista o înaltă corelaţie între variabila egalizată şi variabila dependentă. De exemplu în experimentele care testează diferite metode de învăţare sau de tratament este nevoie să se lucreze cu câte un grup separat pentru fiecare condiţie experimentală. Există totuşi situaţii când această metodă nu poate fi utilizată deoarece trecerea subiecţilor de la un nivel la altul al variabilei independente generează fenomene de transfer.) propun utilizarea metodei grupurilor egalizate în situaţiile când. Dacă am repartiza subiecţii prin randomizare la cele trei grupuri. după parcurgerea tratamentului să se datoreze nivelelor diferite de handicap cu care experimentul a luat startul şi nu valorii intrinseci a programelor compensatorii. cercetătorul trebuie să experimenteze cu un număr foarte mic de subiecţi. că o variabilă poate produce efecte doar dacă este manipulată sau dacă există diferenţe dintre nivelurile ei. Variatele niveluri de inteligenţă distribuite în populaţie fac din aceasta un factor activ de influenţare a reuşitei şcolare. În astfel de situaţii cel mai indicat este planul experimental cu grupuri egalizate (matched group plan).experiment (Shaughnessy şi col. dacă studiem efectul unei anumite metode de învăţare ar trebui să egalizăm subiecţii din punctul de vedere al nivelului de inteligenţă deoarece este un loc comun că există o corelaţie semnificativă între inteligenţă şi succesul în învăţare. Este necesar să procedăm astfel pentru a egaliza alte diferenţe individuale. Utilizând metoda grupurilor egalizate cercetătorul va evalua prin metode psihodiagnostice adecvate nivelul mintal al fiecărui subiect.

2. este nevoie să constituim grupuri separate şi există posibilitatea de a egaliza subiecţii din punctul de vedere al variabilei dependente sau al unei alte variabile care corelează puternic cu variabila dependentă (Shaugnessey şi col. 5. Plan experimental cu grupuri egalizate Acest plan prezintă avantajul că grupurile sunt egalizate din start cu privire la nivelul de handicap.2 Randomizare în blocuri Este una dintre cele mai utilizate proceduri de repartizare aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale. ordinea în care sunt date subiecţilor condiţiile experimentale este mereu alta. Pentru aceasta trebuie mai întâi să realizăm zece blocuri.. Am putea să constituim toate secvenţele posibile ale . Să presupunem că într-un experiment condiţiile experimentale sunt notate cu A B C D. astfel încât diferenţele constatate la finalul experimentului vor putea fi atribuite diferenţelor de eficacitate existente între programele de recuperare parcurse de către subiecţi. Dacă avem patru blocuri. care reprezintă cazuri rare în populaţie. suplineşte această carenţă. adică în total 40 de subiecţi.cit). joase foarte joase) care necesită patru grupuri de subiecţi. Totuşi nu toate diferenţele individuale pot fi controlate. Un bloc este format din condiţiile experimentale luate într-o ordine aleatoare.Figura 16. în care ordinea condiţiilor experimentale să fie mereu alta.4. Fiind vorba de un experiment în domeniul senzaţiilor auditive ne mulţumim cu un număr de 10 subiecţi per grup. Ele reprezintă patru nivele ale variabilei independente (sunete foarte înalte. experimentând cu un număr redus de subiecţi. Randomizarea în blocuri fiind mai riguroasă. înalte. Trebuie reţinut că design-ul cu grupuri egalizate este oportun atunci când. op.

. prin voluntariat. adică B. C.. Subiecţii S1…S40 au fost repartizaţi. Convenim de la început că A=1. BLOCUL I BLOCUL II Blocurile III. B.3.2.. va trebui să punem toate cele 24 de secvenţe (blocuri) într-o urnă şi să extragem zece dintre ele.). li se distribuie. D. Ceea ce echivalează cu seria D. Pentru primul bloc vom alege: 4. A D B C S1 S2 S3 S4 S5 S6 S7 S8 . bonuri numerotate de la 1 la 40. Astfel de tabele pot fi create pe calculator cu ajutorul unor programe destul de simple. Pentru a face mai sugestivă procedura. Blocul al doilea va avea următoarea componenţă: 2.. în cazul copiilor preşcolari. . . S37 S38 S39 S40 Tabelul 6... adică 4! (factorial)= 4 x 3 x 2 x 1 = 24.. pentru a rămâne consecvenţi principiului randomizării. C.. cifrele „culese” din şirul randomizat au fost îngroşate... C. Se procedează asemănător pentru celelalte opt blocuri.1.. cifre de la unu la patru. D. Randomizarea în blocuri Avantajele acestui tip de control sunt următoarele: (1) Grupurile experimentale sunt egalizate din punctul de vedere al numărului de subiecţi.. . deci toate grupurile. B=2.4. pe măsura ce s-au înscris la experiment. adică pe durata experimentului. în ordinea sosirii. O procedură mai comodă şi mai elegantă este să apelăm la un tabel cu numere randomizate. trecerea într-un alt stadiu de dezvoltare. A. Se presupune că aceste modificări vor afecta în mod egal toţi subiecţii. Întrucât noi avem nevoie doar de zece blocuri... şi să alocam. având grijă să trecem peste cifrele care se repetă. A. Presupunem că subiecţilor care se înscriu. Uniformizarea diferenţelor intergrupuri creşte validitatea internă a experimentului prin eliminarea explicaţiilor complementare. (2) Contribuie la aplatizarea diferenţelor intergrupuri datorate unor variabile susceptibile de a se modifica pe durata desfăşurării experimentului pe mai multe luni (aflarea anumitor detalii despre experiment care ar putea modifica atitudinea subiecţilor. . .. . Acestea sunt 24.literelor A.IX BLOCUL X D B A C B A D C . Să presupunem că un extras dintr-un tabel cu numere randomizate ar arăta astfel: 421954251843839223873761195284253.. În tabelul care urmează sunt trecute cu rol exemplificativ primele două şi ultimul din cele 10 blocuri. Este posibil ca într-o cercetare pe studenţi care se desfăşoară pe toată durata unui semestru să se producă unele schimbări . B. C=3 şi D=4. etc. (3) Randomizarea în blocuri asigură controlul acelor variabile subiect care tind să se modifice în timp. sau pot fi consultate în diferite tratate de metodologia cercetării sau în tratate de statistică pentru psihologie.1. fapt care contribuie la creşterea gradului de fidelitate a rezultatelor experimentului. fiecăruia din cele patru blocuri.3. la fiecare din cele 40 de poziţii cât totalizează cele zece blocuri experimentale.

et. sau fiecare grup va primi toate tratamentele dar într-o succesiune unică. în serii nerepetabile. propusă de Fisher. a nivelurilor variabilei independente. întâmplătoare. op. Numărul liniilor şi coloanelor reprezintă numărul tratamentelor. Acest model. adică totalitatea modalităţilor sau valorilor variabilei independente şi trebuie să fie un multiplu al nivelurilor variabilei independente.2. cit. ceea ce înseamnă că fiecare subiect primeşte o succesiune unică de situaţii experimentale. foarte economică. care elimină dezavantajul utilizării unui mare număr de subiecţi. Întrucât subiecţii din populaţia studenţilor sunt asignaţi aleatoriu la blocurile planului. pătratul latin trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (Shaugnessey. simbolizată cu o literă se găseşte o singură dată simultan în linia şi pe coloana de acelaşi rang. de obicei egal cu numărul de combinaţii posibile între situaţiile experimentale 5. De asemenea. ce nu se repetă niciodată. nu sunt parcurse toate blocurile care rezultă din combinarea. Un posibil dezavantaj al randomizării în blocuri îl reprezintă creşterea variabilităţii intra-grup care ar putea afecta validitatea internă a experimentului. În pătratul latin fiecare situaţie experimentală. realizându-se astfel o eficientă contrabalansare a efectului de ordine. Să presupunem că un experiment presupune administrarea a patru condiţii experimentale. El este reprezentat printr-un pătrat împărţit într-un număr egal de linii şi de coloane. şansa ca aceste schimbări să fie egal de frecvente în fiecare bloc este suficient de mare pentru ca aceste influenţe să fie egalizate. Pentru cazul luat spre exemplificare sunt necesare doar patru blocuri : ACBD BADC CDAB DBCA Figura 17. ca de altfel şi randomizarea în blocuri. permiţând totodată determinarea erorii în interpretarea rezultatelor cercetării.3 Randomizarea în pătrat latin Este o procedură de control. exclude posibilitatea oricăror influenţe perturbatoare sistematice datorate alocării tratamentelor. Pătrat latin incorect Pentru a balansa în mod eficient efectele de ordine. ca în procedeul descris mai sus. Modelului îi este specific faptul că fiecare subiect.): Fiecare literă (condiţie) să apară o singură dată.în comportamentul lor datorită familiarizării cu măsurătorile efectuate. Ele ar putea fi combinate în 24 de blocuri. Deci numărul de subiecţi este sensibil mai mic decât în cazul unei contrabalansări complete.4.• Fiecare condiţie precede şi urmează fiecare altă condiţie o singură dată..• .al. Un altul ar putea să fie numărul mare de subiecţi.

B. C. în privinţa locul controlului. N – 1. C. 2. 2. 3. Rezultă următoarea ordine 2. Se generează primul rînd al pătratului latin respectând următoarea regulă: 1.. N. C. În consecinţă al treilea rând va fi 3. 1.) propun următorul algoritm pentru realizarea unui pătrat latin care elimină această deficienţă: 1. totuşi faptul că modalitatea A. Deşi sunt selectaţi la întâmplare subiecţii care participă în mod voluntar pot să fie diferiţi în multe privinţe. 3. 1. D = 4. D. 3. B. Prin randomizare singura cauză alternativă a modificării variabilei dependente.al. 4. Dacă sunt patru grupuri se utilizează cifrele de la unu la patru iar celelalte sunt ignorate.Pătratul latin prezentat anterior îndeplineşte aceste condiţii. Pătratul latin rezultat este prezentat în cele ce urmează. 2. Deci : A = 1. D. D poate fi A. 5. 6. A. D. et. rămâne . 2. care echivalează cu: D. B.4. 3. 1. Se numerotează ordinea randomizată de la 1 la N. Shaugnessey. respectiv A. A. D.3. adăugând o unitate la fiecare număr din primul rând. O ordine randomizată a condiţiilor A. în exemplul nostru echivalează cu următoarea ordine : 1. În exemplul nostru N este egal cu patru (N = 4). C. A. aşa cum am văzut. Următoarele rânduri sunt generate după aceeaşi regulă. B = 3. subiecţii cu numere cu soţ trec la un grup iar cei cu numere fără soţ la altul. De exemplu cei care se înscriu primii pot fi mai motivaţi decât cei care se înscriu pentru participare ultimii sau pot să difere. etc. (op. B. apare cu o poziţie mai spre dreapta în fiecare bloc poate să genereze o anumită expectanţă din partea subiectului. Se generează al doilea rând. cit. Al patrulea rând va conţine următoarea ordine 4. Pătrat latin corect 5. Raţiunea randomizării este simplă. B. 4. C. Randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale. cu menţiunea că 4 + 1 = 1. Subiecţii sunt repartizaţi la grupurile experimentale. Randomizarea are multe capcane de care trebuie să ştim să ne ferim. exceptând acţiunea variabilei independente. C = 2. Tabelele de randomizare O procedură elegantă de a efectua randomizarea o constituie tabelele de numere aleatoare Aceste tabele conţin cifre de la 0 la 9 scrise aleatoriu. 2. ceea ce. N – 3. 4. ACDB CBAD BDCA DABC Figura 18. Dacă sunt două grupuri. 4. luând ca punct de plecare rândul precedent. în acord cu succesiunea numerelor din tabel până când grupurile devin complete. respectiv. C. 3. B.. unde N este egal cu numărul nivelurilor variabilei independente. 5. N – 2. adică. 4.

diferă în privinţa formei de învăţământ pe care o urmează: curs de zi şi seral. cu mai multe responsabilităţi.4 Utilizarea variabilelor moderatoare Noţiunea de variabilă moderatoare a fost introdusă în 1956 de către Sounders în legătură cu psihodiagnosticul progresiv din domeniul selecţiei profesionale. când trebuie să stabilim : dacă avem suficienţi subiecţi. O variabilă moderatoare echivalează cu acea variabilă subiect despre care se presupune ca ar avea efecte diferenţiatoare şi ar afecta validitatea unui predictor (Pitariu. şi mai ales al oamenilor spre deosebire de regnul vegetal. ca să spunem aşa. Procedura se utilizează ori de câte ori o sursă de variaţie nu poate fi îndepărtată şi. O altă soluţie este să tratăm această sursă de variaţie ca pe o variabilă independentă şi să urmărim modul în care influenţează (moderează) efectele celor două condiţii experimentale asupra subiecţilor. sunt căsătoriţi. prin testul statistic. Acesta operează disjunctiv: dacă nu întâmplarea este cauza diferenţelor constate. nivel educaţional şi socioeconomic.jocul întâmplării. atribute psihice (motivaţie. etc). este tratată ca variabilă independentă. Controlul statistic.4. McBurney (op. 5. mai precis. . Subiecţii. într-un sens mai îngust.) oferă un exemplu privitor la un lot de studenţi care urmează să treacă prin două condiţii experimentale Aşi B.vârsta).• planul experimental permite interpretarea statistică• a rezultatelor.cit. „pe hârtie” atunci când acest lucru nu este posibil în sens real.• de câte ori vom administra condiţia experimentală. pentru a fi controlată. aşa cum am văzut. 5. experienţă. interese ocupaţionale. Se obţin astfel informaţii suplimentare despre relaţia dintre variabilele aflate în studiu. Ori acesta poate fi estimat. În literatură sunt citate studii care au evidenţiat caracterul de variabile moderatoare al următoarelor însuşiri: caracteristici demografice (sex. interesul psihologiei pentru statistica este datorat unei mari variabilităţi a comportamentului animalelor. cum afirmă ipoteza de nul. Ea este o ramură a statisticii pe baza căreia se iau decizii în condiţii de incertitudine.4. se referă la posibilitatea de a egaliza subiecţii. atunci acestea sunt datorate relaţiei prezumate în ipoteza specifică. Putem controla această sursă străină de variaţie îndepărtând din eşantion elevii de la seral dar prin aceasta am afecta generalizabilitatea rezultatelor. În treacăt fie spus.5 Controlul statistic Când metodele de control a variabilităţii discutate până acum nu sunt suficiente este utilizată metoda controlului statistic. Rezultatele ar putea fi afectate de o serie de condiţii asociate acestui statut: studenţii la seral sunt mai în vârstă.1983). statistica inferenţială. Controlul statistic este prezent încă în faza de proiectare a experimentului.

6. Aceste schimbări.1 puterea testului statistic) Cauzele acestor erori. reprezentată pe ordonată. Controlul statistic ne dă posibilitatea prin intermediul analizei de varianţă să comparăm cele două clase. atenţiei.al. Astfel validitatea acestor concluzii se confruntă cu două ameninţări respectiv cu erorile de tip I şi de tip II. ne dau informaţii despre magnitudinea profitului fiecărui elev de pe urma metodei de predare. Această notă este derivată în mod ipotetic dacă se cunoaşte relaţia matematică dintre notele la disciplina respectivă şi coeficienţii de inteligenţă ai elevilor din cele două clase. adică fiecare elev va profita de o metodă sau alta. (vezi în § 6. funcţie de nivelul său de inteligenţă. reprezentat pe abscisă. o violarea condiţiilor în baza cărora este permisă efectuarea testelor statistice (efectuarea de teste statistice fără ca eşantionul de date să fie reprezentativ pentru populaţia de apartenenţă sau fără să aibă o distribuţie normală). poziţie care se află la intersecţia valorii QI-ului individual. Cook şi Campbell (1979) au teoretizat problema validităţii concluziilor bazate pe teste statistice. ceea ce echivalează cu a confunda efectele unor surse variaţie străine cu efectele aşteptate ale variabilei manipulate experimental. o creşterea probabilităţii erorilor de inferenţă statistică odată cu creşterea numărului de teste statistice.Să presupunem că două clase sunt comparate din punctul de vedere al efectului diferit pe care îl au asupra notelor două metode distincte de predare.5 Controlul în design-urile cu măsurători repetate Pe măsură ce subiecţii trec succesiv prin toate nivelurile variabilei independente pot apărea schimbări ale motivaţiei. Fără metoda analizei de varianţă aceste inferenţe nu ar fi posibile. (1998) le numesc efecte ale exerciţiului (practice . Eroarea de tip II apare atunci când admitem ipoteza de nul deşi aceasta este falsă ceea ce înseamnă că efecte reale ale variabilei independente nu vor fi sesizate pentru că vor fi confundate cu efectele surselor de variaţie insuficient controlate. et. Distanţele dintre poziţiile individuale şi linia de regresie. 5. poate surveni plictiseala sau dimpotrivă performanţele se pot îmbunătăţi ca urmare a exerciţiului. o inconstanţa scorurilor subiecţilor la variabila dependentă datorită unor condiţii improprii de desfăşurare a experimentului. cu nota obţinută de elev. Diferenţele produse de cele două metode vor interfera totuşi cu nivelurile diferite ale coeficienţilor de inteligenţă. Această funcţie matematică se numeşte ecuaţie de regresie şi este o linie imaginară care uneşte pătratele abaterilor coeficienţilor de inteligenţă de la media celor două clase. având ca referinţă ordonata sistemului de axe rectangulare. pe care în mod generic Shaughnessey. nu pe baza notelor absolute ci pe baza diferenţelor individuale dintre nota reală şi nota aşteptată de profesor. Eroarea de tip I constă respingerea ipotezei de nul când aceasta este adevărată. Este posibil să reprezentăm pe graficul acestei funcţii poziţia ocupată de fiecare subiect. potrivit autorilor citaţi sunt: o puterea scăzută a controlului statistic (omiterea unor efecte slab manifeste dar importante pentru obiectivele cercetării). funcţie de nivelul său de inteligenţă.

5.). 5. adică 5 x 4 x 3 x 2 x 1 = 120 de secvenţe.1 Randomizarea în blocuri în planurile experimentale cu măsurători repetate În planurile cu măsurători repetate balansarea efectelor exerciţiului se realizează prin randomizare. 5. Utilizarea tehnicii randomizării în blocuri este eficientă în balansarea efectelor exerciţiului dacă fiecare condiţie experimentală este aplicată într-un număr suficient de mare.1. Dacă variabila independentă ar avea cinci modalităţi. op.. Mărimea unui bloc este dată de numărul de niveluri ale variabilei independente. Ideal ar fi dacă toate combinaţiile posibile ale condiţiilor experimentale ar fi aplicate. În planul incomplet fiecărui subiect îi este administrată fiecare condiţie experimentală o singură dată Spre deosebire de cazurile în care metoda randomizării în blocuri este utilizată pentru asignarea pe criterii aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale. În planurile complete cu măsurători repetate numărul de blocuri din componenţa unui program de randomizare este egal cu produsul dintre mărimea blocului şi numărul de repetări ale unei condiţii pe fiecare participant. Problema este similară aceleia întâlnite în randomizarea efectuată pentru planurile cu grupuri independente: nu ne putem aştepta să egalizăm efectele datorate diferenţelor individuale în interiorul grupului dacă acesta se limitează la 2-3 subiecţi (Shaughnessey. Să ne imaginăm un experiment prin care sunt comparate patru tipuri de stimuli coloraţi . cit. Balansarea capătă o anumită specificitate funcţie de tipul de plan cu măsurători repetate în care se aplică. În principiu această tehnică rezidă în modificarea ordinii în care sunt prezentate condiţiile experimentale astfel încât toate tratamentele să fie administrate într-un număr egal. et.effects). ar rezulta un număr de 5! secvenţe. asigură ca nivelurile variabilei independente să-i fie aplicate fiecărui subiect într-o altă ordine. Astfel. al. planul complet cu măsurători repetate. Acţiunea acestor efecte poate fi controlată prin tehnica balansării. complet şi incomplet se utilizează pentru fiecare o modalitate de balansare diferită.5. pot furniza explicaţii complementare acelora datorate acţiunii variabilei independente. în planul complet fiecare participant primeşte un tratament de mai multe ori. Întrucât există două tipuri de planuri cu măsurători repetate.1 Balansarea completă Tehnica balansării complete a efectelor antrenamentului în planul complet cuprinde două variante: Randomizarea în blocuri şi contrabalansarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale (Contrabalansarea ABBA). Este vorba de un număr suficient de mare pentru a putea vorbi de o compensare a efectelor exerciţiului rezultate ca urmare a repetării administrării unei condiţii aceluiaşi subiect.

C. Fiind vorba de un plan cu grupuri independente subiecţii erau asignaţi aleatoriu. La experiment participă patru subiecţi. astfel încât. Rezultă că vor trebui repartizate toate cele 24 de combinaţii posibile la subiecţii care participă la experiment. în final. Pentru ceilalţi subiecţi putem roti condiţiile în fiecare bloc astfel încât a doua condiţie trece pe primul loc. numerele randomizate se repetă pentru fiecare subiect. Fiecare secvenţă reprezintă un bloc distinct.A.2. astfel încât fiecare condiţie experimentală să îi fie aplicată într-un număr egal. Subiecţi BLOCURI 1234 Florin A B C D B A C D C A B D D A B C Andreea B C D A C D A B D A B C A C B D Magda C D A B D A B C A C B D C B A D Nicu D A B C A C B D B C A D C B A D Subiecţi B L O C U R I 5678 Florin A C B D B C A D C B A D D A C B Andreea B C A D C B A D D A C B A B D C Magda D A C B A B D C B C D A C A D B Nicu D A C B A B D C B C D A C A D B Subiecţi B L O C U R I 9 10 11 12 Florin A B D C B C D A C A D B D B A C Andreea B C D A C A D B D B A C A C D B Magda D B A C A C D B B A D C C B D A . Ordinea în care vor fi prezentate cele 24 de blocuri este realizată prin randomizare. fiecare subiect trecând în mod repetat prin fiecare bloc. rezultau grupuri echivalente.2. pentru fiecare candidat. utilizând tabelele cu numere randomizate. odată ce aceasta a fost realizată prin randomizare pentru primul subiect. la o singură condiţie experimentală din bloc. B. este o precauţie de prisos. Atunci când experimentul se desfăşoară astfel încât subiecţii nu îşi pot împărtăşi ordinea în care sunt date culorile. schimbarea succesiunii blocurilor pentru ceilalţi subiecţi. De această dată. a treia condiţie ajunge pe locul al doilea şi tot aşa mai departe. Combinarea celor patru modalităţi ale variabilei independente conduce la un total de 24 de secvenţe posibile. programul de randomizare va cuprinde 6 x 4 = 24. D (variabila independentă). Se poate realiza doar pentru primul subiect randomizarea repartizării blocurilor pe subiect. procedura de mixare a condiţiilor în blocuri distincte. Dacă luăm decizia de a repeta fiecare culoare (condiţie) de şase ori. folosind. Se presupune (ipoteza) că timpii de răspuns (variabila dependentă) vor varia semnificativ funcţie de culoarea acestor stimuli. fiecare. fiind vorba de un plan cu măsurători repetate. după metoda deja prezentată în § 5.

o rată egală cu unitatea. de exemplu AB.2 Balansarea incompletă . de la o etapă la alta a repetării condiţiei experimentale. dezvoltând expectaţii care pot modifica radical rezultatul experimentului. Un alt dezavantaj al acestei tehnici decurge din posibilitatea ca subiecţii să se familiarizeze cu succesiunea stimulilor. Randomizarea în blocuri 5. iar apoi în ordinea lor inversă. adică BA. cercetătorul se confruntă cu efecte nelineare iar contrabalansarea lor prin tehnica ABBA nu mai este eficientă.5. 5. Ea constă în a administra condiţiile experimentale mai întâi în succesiunea lor normală. Când însă odată cu trecerea de la prima la a doua măsurătoare are loc un salt sau un regres mai mare decât în alte secvenţe ale experimentării.Nicu D B A C A C D B B A D C C B D A Subiecţi B L O C U R I 13 14 15 16 Florin A C D B B A D C C B D A D B C A Andreea B A D C C B D A D B C A A D C B Magda D B C A A D C B B D C A C D B A Nicu D B C A A D C B B D C A C D B A Subiecţi B L O C U R I 17 18 19 20 Florin A D C B B D C A C D B A D C B A Andreea B D C A C D B A D C B A A D B C Magda D C B A A D B C B D A C C D A B Nicu C B A D D B C A C D A B C A B D Subiecţi B L O C U R I 21 22 23 24 Florin A D B C B D A C C D A B D C A B Andreea B D A C C D A B D C A B A B D C Magda D C A B A B D C B C D A C D A B Nicu D C B A A D B C B D A C C D A B Tabelul 7.2 Contrabalansarea O altă modalitate mult mai simplă de atenuare a efectelor exerciţiului este tehnica contrabalansării.5. astfel încât nu variabila independentă ci anticiparea stimulilor să condiţioneze aceste rezultate. Tehnica este utilă în situaţiile experimentale unde efectele exerciţiului sunt lineare. adică ameliorarea sau diminuarea performanţei înregistrează.1.

D. CDAB şi DBCA. BADC. pentru o variabilă independentă cu şase niveluri rezultă un total de secvenţe de condiţii experimentale egal cu 6! = 6 x 5 x 4 x 3 x 2 x 1 =720. În acest caz. astfel: Ordinea iniţială: A. B. altul succesiunea DACB şi aşa mai departe. Celelalte blocuri de condiţii sunt generate rotind ordinea randomizată prin glisarea întregului şir. Repartizarea câte unui subiect la fiecare bloc ar necesita 720 de participanţi. D. B. prima. C. C. 5. A. Această tehnică presupune utilizarea doar a unui număr redus de blocuri şi este deosebit de utilă în dizainurile cu măsurători repetate unde variabila independentă are un număr mare de modalităţi (niveluri). un subiect va parcurge succesiunea CDAB. în mod repetat precedă sau urmează alte condiţii ceea ce ar putea diminua balansarea efectelor exerciţiului. ceea ce ar necesita un număr mare de subiecţi. Această explicaţie alternativă. B. Cu toate acestea caracterul de repetitivitate se păstrează deoarece subiectul va parcurge toate condiţiile experimentale. B. Repartizarea lor pe subiecţi se realizează prin randomizare. cu o poziţie. C.3 Controlul prin rotirea ordinii de start Constă în randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale. bazată pe confuzia efectelor ordinii stimulilor cu acelea ale variabilei independente. unele condiţii experimentale. A. Este important totuşi. poate fi înlăturată prin balansarea ordinii. spre dreapta. Un nivel al variabilei independente este aplicat unui subiect o singură dată. secvenţa III: B. B. a doua. Care dintre cele 24 de variante va reveni unui subiect rămâne să fie stabilită de hazard (randomizare). C. secvenţa II: D. 2) Utilizarea unor ordini selectate. aşa cum s-a procedat în primul pas al algoritmului pentru construcţia pătratului latin. C. Balansarea efectelor de ordine în planurile cu măsoritări repetate incomplete se poate realiza fie prin tehnica pătratului latin fie prin tehnica rotirii ordinii de start randomizate. fiecare succesiune de condiţii experimentale se aplică unui singur subiect. utilizat în prezentarea randomizării în blocuri. Secvenţa I: C. Reluând exemplul precedent. A. Pentru a satisface această cerinţă putem apela la următoarele blocuri : ACBD. D. Astfel. secvenţa IV: A. pentru un plan incomplet vom avea nevoie de patru subiecţi.5. Există două tehnici principale de a realiza balansarea ordinii în planurile incomplete : 1) Utilizarea tuturor ordinilor posibile în care pot fi combinate nivelurile variabilei experimentale. D. Un principal dezavantaj al acestei tehnici este faptul că neîndeplinind condiţia a doua a pătratului latin. a treia şi a patra.Se aplică în planurile experimentale cu măsurători repetate incomplete. O problemă serioasă cu care se confruntă acest model experimental este aceea că performanţele subiecţilor ar putea fi mai degrabă determinate de ordinea în care sunt prezentate culorile decât de culorile înseşi. . ca fiecare condiţie să apară în oricare din poziţiile. ficare subiect va parcurge o singură succesiune de tratamente. De exemplu. Ordinea randomizată: A. D.

a unui plan incomplet cu măsurători repetate. Experimentul cu grupuri randomizate este utilizat ca experiment martor deoarece apariţia transferului este improbabilă deoarece fiecare subiect parcurge o singură condiţie experimentală. continuă autorul citat. În măsura în care. mai ales că. dacă sunt astfel de modificări. în care subiecţii parcurg toate condiţiile experimentale şi un experiment complet. datorită avantajelor lor incontestabile. fapt care poate întări un comportament prezent sau îl poate slăbi pe cel trecut prin interferenţa cu unul similar. De obicei transferul se produce în condiţiile unor învăţări latente sau când un comportament rezolutiv vine în conflict cu un altul deprins într-o altă etapă.4 Controlul efectelor transferului Prin transfer se înţelege afectarea măsurătorilor dintr-o condiţie experimentală de trecerea subiectului printr-o condiţie precedentă. chiar resursele interne ale planului experimental cu măsurători repetate. verificarea anumitor ipoteze reclamă astfel de experimente. 1971). p. cercetătorul trebuie să evalueze existenţa efectelor transferului pentru a putea fi sigur că rezultatele obţinute se datorează în adevăr manipulării condiţiilor experimentale.5. cit. Cu toate acestea. se produce diminuarea validităţii externe a datelor obţinute. Întrucât apare confuzia între efectele variabilei independente şi efectele exerciţiului.) care utilizează. rezultate din combinarea nivelurilor variabilei independente. Este motivul care îl determină pe Shaughnessey şi col. aşteptat în prezent. chiar în scopul testării ipotezei care ne interesează. Astfel dacă variabila . validitatea internă a experimentului este afectată. Transferul poate să fie pozitiv sau negativ. cu grupuri randomizate.289) să conchidă că „design-ul experimental cu măsurători repetate nu ar trebui să fie utilizat atunci când poate apărea fenomenul de transfer. Mai elegantă este tehnica propusă de Shaughnessey şi col. De aceea.5. prin trecerea de la un tratament la altul. de asemenea.cit. care să cuprindă toate secvenţele posibile. Roşca. este că transferul este posibil să apară în oricare design cu măsurători repetate. sunt subestimate diferenţele între condiţii. nu se poate conclude dacă manipularea variabilei independente sau doar exerciţiul prin repetare reprezintă adevărata cauză a modificărilor variabilei dependente. concurentă. măsurătorile variabilei dependente pot înregistra modificări care să nu se datoreze diferenţelor dintre condiţii (nivelurile variabilei independente) ci repetării acestora. activ sau postactiv (Al. aşa cum s-a mai menţionat.” Problema mai gravă. Validitatea internă nefiind afectată rezultă că nu există nici o sursă de confuzie iar datele experimentale sunt interpretabile. (op. Dacă rezultatele obţinute în planul intrasubiect (within subject plan ) nu sunt diferite de cele generate de experimentul cu grupuri randomizate se poate considera că transferul nu a avut loc. (op. Procedeul constă în a utiliza. Datorită faptului că în planurile cu măsurători repetate subiecţii parcurg toate condiţiile experimentale. nu se poate renunţa la aceste planuri experimentale cu măsurători repetate. Intervenind o a doua explicaţie. Poulton (1982) a propus o procedură constând în manipularea aceleiaşi variabile independente în d ouă planuri experimentale diferite: un experiment cu măsurători repetate. ca să spunem aşa.

prima poziţie echivalează cu primul stadiu al achiziţiei de un anume tip. Efectele de ordine sunt contracarate proiectând în planul experimental ca fiecare condiţie să se afle în toate poziţiile de ordine. desemnat aleatoriu. De notat că aceste efecte sunt întâlnite în experimentele de tip intra subiecţi. vor rezulta 24 de secvenţe cu ordini diferite ale condiţiilor experimentale. condiţia B de şase ori ş. deci nu există repetarea sarcinii. Cel mai bun exemplu care ilustrează acest efect îl constituie experienţele pentru studierea setului sau montajului.5. adică condiţia A se va afla de şase ori pe prima poziţie. caz în care existenţa transferului ar fi dovedită.d. Comparaţia rezultatelor interpretate la nivelul blocurilor randomizate cu cele obţinute la nivelul întregului plan poate să releve diferenţe. Există două strategii de bază pentru contracararea efectelor de ordine şi de secvenţă: Privind dinspre subiect. astfel încât o a doua sarcină de învăţare va beneficia de parcurgerea fazei precedente. adică în total 24 de subiecţi. Reamintim că fiecare secvenţă de tratamente este parcursă de câte un subiect diferit.4.4). Efectele transferului sunt de obicei evidenţiate prin comparaţia performanţei condiţiei A cu aceea măsurată în condiţia B.m. putem considera că avem un plan cu patru blocuri randomizate. Revenim asupra experimentului lui Stevens şi Rubin (vezi § 3. Suntem interesaţi.m.independentă cuprinde patru tratamente. specifică transferului.3. pot fi afectate de transfer. la început tratamentul B ş. deoarece fiecare subiect a parcurs toate tratamentele din secvenţa care i-a fost alocată.a. dintre cele patru tipuri de tratamente se va regăsi într-un număr egal. subiecţi diferiţi au fost repartizaţi celor patru condiţii experimentale aflate pe prima poziţie în secvenţe. în această fază a interpretării rezultatelor. pe primul loc. Prin urmare şase subiecţi vor parcurge mai întâi condiţia A.5 Controlul efectelor de ordine şi de secvenţă Efectul de ordine se referă la modificarea performanţei subiectului datorită ordinii în care parcurge două sau multe condiţii experimentale. controlul efectului ordinii şi secvenţei• intrasubiect are loc .. În general simpla experienţă preexperimentală ameliorează rezultatele.2.a. deoarece. o greutate va părea mai grea dacă este ridicată după ridicarea unei greutăţi uşoare. Efectul de secvenţă priveşte modificările performanţelor ca urmare a interacţiunii dintre condiţiile experimentului. alţi şase vor primi. Are loc montajul unei atitudini pregătitoare care funcţionează ca un adevărat standard de comparaţie pentru stimulul care urmează.. de şase. Pe de altă parte rezultatele obţinute pe baza întregului experiment. după cum. 5. acolo unde fiecare subiect trece prin toate condiţiile experimentale. Astfel parcurgerea condiţiei A are ca rezultat o achiziţie care va fi transferată asupra rezolvării sarcinii B. Este de aşteptat ca efectele transferului să fie minime deoarece fiecare subiect a primit o singură condiţie experimentală. Un exemplu privind această sursă străină de variabilitate o constituie situaţiile de învăţare care sunt precedate de o fază de antrenament. Ridicarea unui geamantan uşor va părea mai uşor dacă este ridicat după unul mai greu. în fiecare din poziţiile 1. Efectele de secvenţă sunt controlate asigurându-ne că fiecare condiţie o va urma pe cealaltă. în secvenţe (blocuri). deosebite de altele unde această fază pregătitoare lipseşte. Deoarece. Fiecare.d. doar de tratamentele care se situează.

Burney. care de altfel nici nu a fost dat. Dintr-o altă perspectivă. Într-adevăr. pentru colectarea şi interpretarea datelor dar mai ales pentru controlul variabilelor. . subiecţii completau un chestionar despre preferinţele lor de a aştepta şocul singuri sau împreună cu alţii. adică pentru toate nivelurile de-a lungul cărora este manipulată variabila independentă. poate reprezenta un plus de informaţie faptul dacă precizăm cum nu trebuie să arate un plan experimental (Mc. Au fost utilizate două grupe de subiecţi.cit. aşa cum am precizat în capitolele trei şi cinci. în modelul experimental intrasubiect variabila dependentă este măsurată la fiecare subiect în cadrul tuturor condiţiilor experimentale. Stanley Schacter (1959) a testat experimental ipoteza că inducerea anxietăţii va determina subiecţii să caute compania altor persoane. Procentajul comportamentului prosocial a fost de 30% în grupul de control faţă de 60% în grupul experimental. op. Grupului experimental i s-a indus starea de anxietate prin anunţarea că după zece minute vor primi un şoc electric dureros de la aparatul la care erau conectaţi.prin compararea subiectului cu el însuşi. În aceste cazuri comparaţiile intrasubiecţi nu mai sunt potrivite şi se utilizează două grupuri diferite fiecare parcurgând una dintre cele două condiţii experimentale. Urmând aceleaşi două perspective. un ansamblu integrat de metode şi tehnici pentru efectuarea experimentului.6 Controlul defectuos După ce am parcurs principalele tipuri de modele experimentale precum şi problemele de control pe care acestea le implică şi/sau le rezolvă. unele dintre tipurile de experiment enumerate în continuare îndeplinesc în mai mică măsură aceste exigenţe. Totuşi discutarea acestor modele este oportună în măsura în care sunt utile definiţiile prin negaţie. Grupului de control i s-a spus că va primi un şoc slab şi nedureros. Uneori subiecţii trecând de la o condiţie experimentală la alta îşi modifică atitudinea faţă de experiment pentru că deja capătă anumite informaţii care îi fac avizaţi în raport cu intenţiile reale ale experimentului. În cele zece minute care precedau presupusul şoc. Modelul cu măsurători repetate este în general perturbat de efectele de ordine şi de secvenţă. Iată în continuare un exemplu de experiment în care controlul nici nu ar putea fi realizat altfel decât utilizând grupuri independente. este oportun să le enumerăm pe acelea care. Dacă prin design experimental înţelegem. controlul ordinii şi secvenţei se• realizează prin compararea subiecţilor între ei (between subjects). 1998). nu reuşesc să controleze multe dintre sursele străine de variaţie. 5. Am văzut că aceste surse reprezintă serioase ameninţări la adresa validităţii interne şi fac posibile explicaţii alternative ale rezultatelor.). mai mult decât celelalte. într-o situaţie experimentală şi în cealaltă (within subjects). aceea a planului. Alegerea unuia sau altuia dintre aceste modele experimentale depinde de specificul ipotezelor care urmează a fi testate (Vadum şi Rankin. alocate fiecărui nivel al variabilei independente. variaţiile variabilei dependente fiind observate la fiecare subiect doar la un singur nivel al variabilei independente.

În lipsa lui nu putem şti dacă performanţele subiecţilor au crescut sau au scăzut. În ansamblul lor. iar indicii de la 1 la n simbilizează. . ordinea în care au fost efectuate (O1…On). în cazul tratamentelor. O semnifică observaţia. 5. o mai bună actualizare a informaţiilor datorită zilei şi orei la care s-a efectuat evaluarea.) aceste experimente au totuşi o oarecare utilitate în măsura în care pot sugera noi ipoteze.cit.Pe de altă parte. etc). Autorii citaţi anterior recurg la următoarea simbolistică pentru a facilita enunţurile privitoare la acest model şi la celalte care nu au un control eficace: X semnifică tratamentul. Verificarea eficacităţii unui program de instruire doar prin măsurarea performanţelor cursanţilor la sfârşitul cursurilor este irelevantă deoarece lipseşte un punct de referinţă la care ar trebui să raportăm rezultatele finale. Această caracteristică lipseşte designului discutat.) numesc acest tip de experiment „The one Group Posttest-Only Design”. adică foarte asemănătoare în toate celelalte privinţe care nu fac obiectul comparării pentru ca experimentul să aibă validitate internă. în mod expres.cit.6. ceea ce echivalează cu a spune că un singur grup parcurge situaţia experimentală după care se efectuează măsurarea modificărilor unei anumite variabile dependente.cit. Cook şi Campbell (op. aşa cum observă Cook şi Campbell (op. că grupurile comparate ar trebui să fie echivalente.6. 5. Experimentul cu un singur grup testat la final este de tipul: Deoarece nu se efectuează nici o observaţie pretest şi deoarece nu este utilizat un grup de control. fără însă pretenţia că pot verifica ipoteze.1 Experiment cu un singur grup testat la final Este de fapt un cvasiexperiment (vezi capitolul 7). iar dacă ne bizuim pe aprecierile subiecţilor nu putem şti dacă progresul s-a datorat programului de instruire sau cu totul altor cauze (un nivel de motivare mai înalt. ordinea în care acestea sunt administrate (X1…Xn) iar pentru observaţii. dar care utilizează un grup de control. Trebuie însă menţionat.2 Experiment cu grup de control neechivalent Este vorba de experimente asemănătoare cu primul. Cook şi Campbell (op. Caracteristica lor distinctivă este aceea că. nu există observaţii pretest care să fie echivalente sau identice cu cele posttest. deoarece datele sunt culese din mediul lor natural după ce tratamentele au avut loc. nu există nici un control al ameninţărilor validităţii interne. aceste experimente rămân neinterpretabile.) consideră că experimentele ex post facto se încadrează în această categorie.

1 Experimentul ca un context social O serie de autori ( Orne. Validitatea internă a experimentului este afectată de aceste surse străine de variaţie. Principalele surse de eroare sunt efectele de ordine şi de secvenţă la care ne-am referit în § 5. Experimentul este neinterpretabil deoarece există cel puţin o explicaţie la fel de plauzibilă Menţinându-ne la exemplul programului de instruire. să estimăm probabilitatea de eroare datorată şansei. Forma sa este : Eventualul progres înregistrat la finalul cursului nu poate să fie atribuit cu certitudine programului de instruire deoarece în acest interval au putut acţiona şi alţi factori asupra cărora experimentatorul nu a avut nici un control. potrivit modelului de demers deductiv propus de Fisher. 1962. Utilizarea grupurilor neechivalente nu constituie o soluţie pentru a elimina deficienţele tipului de experiment discutat anterior. diferenţele posttest pot fi atribuite atât tratamentului cât şi erorii de selecţie implicate în constituirea grupurilor neechivalente. În lipsa pretestului. Este bine să menţionăm încă o dată că nici randomizarea nu elimină toate sursele de eroare.3 Experiment expus efectelor de ordine şi de secvenţă Grupul experimental este testat înainte şi după ce a parcurs situaţia experimentală iar subiecţii sunt evaluaţi la începutul programului de instruire şi la sfârşitul acestuia.7 Controlul caracteristicilor sociale ale experimentului 5. singura sursă de eroare căreia i-am permis să se manifeste liber.5. Linia de fracţie are semnificaţia lipsei randomizării în construirea grupurilor. Grupul de control nu este echivalent decât dacă este constituit pe criterii aleatoare din aceeaşi populaţie din care a fost extras grupul experimental. dar permite. deoarece păstrează multe surse de variaţie necontrolate. Vadum şi Rankin. eficacitatea acestuia ar putea fi testată dacă am constitui un grup de control echivalent căruia nu-i aplicăm condiţia experimentală dar îi măsurăm performanţele deodată cu ale grupului experimental. dar şi o serie de evenimente care pot surveni în intervalul dintre cele două testări. 5.cit) au abordat experimentul ca pe .Forma acestui design este : .5. 5. op.6. la finele experimentului.7.

Cel mai izbitor este faptul că ei acceptă o serie de sarcini plictisitoare sau chiar periculoase pe care în situaţiile de viaţă curente nu le-ar accepta. Un exemplu clasic privitor la consecinţele acestor interacţiuni asupra validităţii experimentului îl reprezintă aşa-zisul efect Hawthorne. M. În acest sens este elocvent un experiment întreprins de Orne si Scheibe (Vadum şi Rankin. adică de a fi cooperanţi şi de a nu prejudicia în vreun fel experimentul. Ele pot interfera cu efectele variabilei independente mistificând rezultatele experimentului. s-a datorat percepţiei favorabile pe care personalul a avut-o faţă de aceste schimbări. o serie de ipoteze legate de scopul experimentului şi de felul în care ar trebui să se comporte pe durata lor. Ei au avut în vedere inevitabilele interacţiuni care au loc între subiecţi şi experimentator. În acest scop subiecţii inventează. Astfel.o situaţie socială. . Creşterea productivităţii muncii. Ei au dorit să verifice dacă nu cumva unele dintre efectele care sunt atribuite deprivării senzoriale se datorează de fapt caracteristicilor aşteptate. Rezultă că oamenii sunt sensibili şi reacţionează în mod specific faţă de tratamentul şi atenţia specială pe care o primesc în calitate de participanţi la experiment. Autorii citaţi au implementat un plan cu grupuri independente. creat în jurul experimentelor.cit. în sala de testare erau ostentativ expuse pe o „măsuţă de urgenţă” tot felul de medicamente şi accesorii medicale. pe baza unui anumit „folclor”. Manipulând aceste condiţii în calitate de variabile experimentale cercetătorii au fost surprinşi să constate că productivitatea creştea chiar când stimulentele erau retrase. au fost desemnaţi generic de Martin Orne drept caracteristici aşteptate (caracteristics demand). etc). Indicii pe care în mod eronat subiecţii îi identifică într-un experiment. El explică aceste comportamente prin influenţa exercitată de cultura noastră care valorizează rolul cercetătorului şi al experimentelor în progresul societăţii. orar săptămânal redus.) a dovedit în mod convingător că subiecţii se comportă în timpul experimentelor altfel decât în situaţiile obişnuite. Ei manifestă. în deceniul al treilea al secolului trecut. prin urmare o mare disponibilitate de a adopta rolul de „buni subiecţi”. Una dintre acestea este aceea că în timpul experimentelor subiectul este protejat faţă de efectele nocive ale condiţiilor experimentale. indici pe baza cărora ei presupun anumite aşteptări din partea experimentatorului în legătură cu participarea lor la experiment şi în virtutea cărora ajung să se comporte într-un anumit mod. 1998) în domeniul deprivării senzoriale. Grupul experimental a fost supus la o serie de influenţe de tipul caracteristicilor solicitate. s-a desfăşurat un experiment natural în care erau măsurate efectele unor îmbunătăţiri ale condiţiilor de muncă asupra productivităţii. La uzinele cu acelaşi nume din SUA. între subiecţii înşişi în calitate de participanţi la experiment şi între subiecţi şi cultura cărei îi aparţin precum şi deformările pe care aceste interacţiuni le pot introduce într-un experiment. Atitudinile oamenilor faţă de experimente sunt puternic influenţate de o serie de reprezentări sociale legate de ştiinţă. Ulterior cercetătorii au explicat aceste rezultate apelând la o altă variabilă decât cele care au fost manipulate (pauze dese. Orne (op. iar subiecţilor li s-a efectuat anamneza medicală.

cit. McBurney (op. 3) Controlul statistic. şi ecuaţia personală reprezintă faţete ale comportamentului examinatorului: comportamentul perceput de către participanţii la experiment şi anumite aspecte mai puţin conştientizate ale comportamentului său manifest. Ulterior. pe cele două grupuri. Rezultă că toate cele trei efecte menţionate şi anume. ulterior într-o altă sală unde „ condiţiile de deprivare erau absente” iar subiecţii primeau la alegere o sarcină care să îi ţină ocupaţi încă patru ore. Când este posibil instructajele date subiecţilor vor fi înregistrate anterior pe suport magnetic.Subiecţilor nu li s-a comunicat nimic altceva în legătură cu scopul experimentului. op. efectul Hawthorne. de o manieră inconştientă comportamentul lui poate trăda faţă de participanţi aşteptările sau chiar ipotezele experimentului. Cu alte cuvinte el poate introduce neintenţionat o serie de deformări datorită unor atitudini. . Ca urmare comportamentul lui poate sugera. implicând standardizarea comportamentului examinatorului pentru toate grupurile participante la experiment. Asigurarea condiţiilor ca experimentatorul să nu cunoască ce condiţie experimentală parcurge subiectul la un moment dat. Uniformizarea conduitei experimentatorului se obţine prin: Administrarea în grup a anumitor condiţii experimentale. Controlul acestor efecte se poate realiza prin: 1) Standardizarea tuturor condiţiilor experimentale. este de dorit să i se aplice un tratament contrar celui aplicat grupului experimental pentru a funcţiona acelaşi tip de relaţie care există între experimentator şi grupul experimental.) menţionează un experiment propriu în care altcineva înregistrase dacă subiecţii erau sau nu erau fumători. a confirmat ipoteza iniţială. Ei au fost introduşi. caracteristicile aşteptate. 2) Repartizarea subiecţilor la grupurile independente sau la condiţiile experimentale prin tehnicile de randomizare. în forma autoprofeţiei împlinite. preferinţe etc. odată cu finalizarea experimentului subiecţii au fost împărţiţi în fumători şi nefumători în vederea studierii efectului fumatului asupra sensibilităţii gustative. Subiecţii din grupul de control au primit un tratament identic numai că lor li s-a spus că fac parte din grupul de control al unui experiment de deprivare senzorială. îndeosebi când eşantionul este mare. Variabila dependentă a constituit-o relatările subiecţilor despre experienţele deosebite pe care le-au avut în timpul experimentului. astfel încât acelaşi tip de influenţe sau acelaşi grad de atenţie să fie dat atât grupului de control cât şi celui experimental. Ar mai trebui adăugat că rezultatele oricărui experiment pot fi influenţate de „ecuaţia personală” a cercetătorului. Aceasta înseamnă menţinerea constantă a unor evenimente. Este interesantă ideea vehiculată de unii autori (Vadum şi Rankin. dar toată atmosfera era ca şi cum subiecţii ar fi participat la un experiment de deprivare senzorială. prin faptul că. Are aici rolul de a evalua amploarea deformărilor rezultatelor experimentului de către variabilele sociale ale experimentului psihologic şi de a stabili nivelul de încredere care trebuie acordat acestor rezultate.) că trebuie evitat acel tip de plan experimental unde grupului de control nu i se aplică nici un tratament. ca subiecţii să se comporte în sensul care i-ar confirma astfel ipotezele cercetării. Dimpotrivă. fără să vrea. Comparaţia acestor relatări.cit.

Un alt experiment. potrivit lui Mc. Fireşte că aceste comportamente falsificatoare sunt determinate de mecanisme psihice mult mai complexe în care psihologia eului şi cea umanistă ar revendica implicarea mecanismelor de apărare şi a imaginii de sine. în autevaluările tacite faţă de ceea ce subiectul crede că alţii aşteaptă de la el. adică părerea participanţilor că toate experimentele implică diverse tipuri de evaluări deghizate. Observăm că subiecţii din ambele experimente s-au conformat astfel propriei lor aşteptări cu privire la cerinţele unui experiment psihologic.Burney (op. şocuri electrice altor persoane iar marea lor majoritate răspundea acestei cerinţe. Ulterior ei au relatat că s-au comportat astfel deoarece au intuit că fuseseră luate măsuri de protejare a persoanei ţintă. (2) Comportamentul în situaţia de evaluare.). după cum psihologia cognitivă ar accentua contribuţia metacogniţiei. încât este dificil de găsit acel pretext care să ascundă de o manieră credibilă adevăratul scop al experimentului.2 Cerinţele de rol Se referă la deformarea comportamentului subiectului pe durata experimentului ca urmare a modului propriu de înţelegere a cerinţelor experimentului. comportament determinat de ceea ce subiectul crede că experimentatorul aşteaptă de la el . sau de a fi mai inteligenţi decât o dovedesc în situaţiile reale. aprehensiunea evaluării. El adoptă în calitate de subiect un comportament de tipul “ca şi când“ nu ar cunoaşte adevăratul scop al experimentului deoarece nu vrea să îl supere pe experimentator. Unui grup de control căruia în mod fals i s-a spus că va fi hipnotizat i s-a cerut acelasi lucru. De aici comportamentul subiecţilor de a fi mai rapizi decât sunt în mod firesc. Am menţionat deja două forme ale comportamentul disimulat pe durata desfăşurării experimentului : (1) Disimularea în subiecţi cumsecade (good-subject tendency). fie de a încălca etica profesională. Totuşi există fie riscul de a modifica comportamentul într-o direcţie neconvenabilă pentru experiment. El are la bază. Se utilizează un pretext fals care să pară cât mai plauzibil.5. chiar când acesta este foarte transparent pentru el. Următorul experiment este elocvent pentru acest tip de deformare . li s-a cerut să arunce cu acid în faţa unei persoane care era protejată de un geam invizibil. Subiecţilor hipnotizaţi într-o etapă anterioară. contrazicând ipoteza cercetării.7.cit. Aşteptările de rol împreună cu tendinţa de a fi un bun subiect îl pot determina pe participant să se comporte ca şi când nu ar intui scopul adevărat al experimentului. Şi aici cinci din şase subiecţi s-au conformat cerinţei. citat de McBurney. Sunt utilizate mai frecvent următoarele strategii de limitare a efectelor cerinţelor de rol: 1) O primă strategie este aceea de a masca pentru subiect scopul adevărat al experimenului. fără voia lor. La acesta se mai adaugă faptul că subiecţii dispun deja de unele informaţii despre experimente care le creează un anumit montaj faţă de experimentul la care participă. este cel întreprins de Milgram(1963) unde subiecţii erau determinaţi să creadă că administrează. .

pentru a evita unele repetări supărătoare pentru cititor. 3) O a treia strategie menţionată de McBurney constă în a apela la măsurători al căror sens nu poate fi ghicit de subiect cum ar fi cazul comportamentelor neverbale pentru experimentele privind interacţiunile sociale (cât de aproape stau interlocutorii. Există mici deosebiri în modul în care diferiţi autori prezintă aceste etape. Pentru a înţelege procesualitatea psihică implicată în această fază au fost emise ipoteze dintre cele mai .). 4) O ultimă cale de contracarare a efectului cerinţelor de rol o constituie realizarea experimentului fără ca subiecţii să fie conştienţi de acest fapt. şi implicit de scopul adevărat al cercetării. experienţa cercetătorului. etapa derulării experimentului şi etapa de valorificare a rezultatelor. am evitat reluarea acestei teme în contextul capitolului şase. Deosebirile ţin mai degrabă de accentuarea unei etape sau a alteia sau de nuanţări care sunt expresia unor preferinţe sau experienţe personale în domeniul cercetării ştiinţifice. etc. CAPITOLUL VI DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI Unul dintre obiectivele majore ale experimentului ştiinţific este acela al verificării empirice a ipotezelor deduse din teorii ştiinţifice. astfel încât datele să fie obţinute din două locuri diferite. unele dintre aceste etape să ocupe spaţii inegale în economia generală a cercetării. Este posibil ca funcţie de o serie de factori cum sunt complexitatea problemei de cercetat. Este cazul experimentelor în care sunt studiate efectele locurilor de şedere asupra interacţiunilor sociale. Deoarece problemelor complexe ale controlului le-am dedicat un întreg capitol. Am putea îngloba toate fazele pe care le poate parcurge un experiment în trei mari etape: etapa pregătitoare. În adoua fază a experimentului.2) O altă strategie constă în a împărţi experimentul în două. Etapa de derulare a experimentului constă în principal în controlul variabilelor.1 Alegerea problemei de cercetat Este un punct de vedere larg acceptat de oamenii de ştiinţă că punerea corectă a problemei înseamnă mai mult de jumătate din efortul ştiinţific necesar soluţionării ei. etc. Astfel într-o primă fază.. Descifrarea mecanismelor psihice implicate în această fază prezintă un interes major pentru psihologii interesaţi de intensificarea creativităţii ştiinţifice. la testrea aptitudinii tehnice participă doar subiecţii cu performanţe medii fără să cunoască crieteriul după care au fost selecţionaţi. iar unele subetape să fie omise în întregime. 6. subiecţii fiind astfel lipsiţi de perspectiva întregului. în efectuarea observaţiilor şi în consemnarea datelor. dacă se privesc în ochi. mijloacele disponibile. Ipotezele sunt explicaţii provizorii ale unor fenomene observate sau răspunsuri date cu anticipaţie la probleme generate pe cale deductivă de teoriile psihologice existente. Verificarea ipotezei constituie fondul experimentării care se desfăşoară ca un proces plurifazic implicând o serie de paşi. subiecţilor li se determină cu un test potrivit aptitudinea verbală.

sunt cele care de fapt concură la rezolvarea problemelor ştiinţifice. dăruire şi perseverenţă mai ales când rezultatele aşteptate întârzie să apară. în alegerea metodologiei potrivite. a unei probleme de cercetat aduce în actualitate pregătirea teoretică anterioară consolidată pe durata şcolarităţii şi alimentată continuu de educaţia permanentă. care cere efort. câtă încordare sunt implicate în alegerea temei. Fazele incipiente ale cercetării sunt de obicei explicate prin apelul la o serie de procese iraţionale (inspiraţie creativă. posibile tocmai graţie unor informaţii solide în domeniul cercetat. Prin urmare anxietatea şi frustrarea pe care studenţii o încearcă în alegerea temelor pe care urmează să le trateze în referatele lor semestriale sau în lucrările de licenţă nu este străină nici cercetătorilor experimentaţi.2 Sesizarea faptului ştiinţific Abordarea corectă. încă din faza iniţială. Mai degrabă procesele logice şi raţionale. în formularea ipotezelor. Aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (1998) tratatele de metodologia cercetării sau de filosofia ştiinţei se preocupă de ultimele etape ale cercetării ştiinţifice privind verificarea ipotezelor şi rareori se apleacă asupra travaliului implicat în identificarea problemelor de cercetat şi în elaborarea ipotezelor. altele punând mare preţ pe mecanismele preconştiente. educată şi antrenată. 6. Ea susţine desfăşurarea unei munci de durată. unele accentuând importanţa efortului. De fapt sesizarea unui fenomen a cărui cercetare poate să sporească nivelul cunoaşterii este posibilă pe un fond larg şi bine structurat de cunoştinţe. Nu este scopul acestei lucrări să se ocupe de problemele creativităţii. pe factorii de hazard. implicate în viaţa de zi cu zi.1. noroc) care de fapt joacă un rol minor în creativitatea ştiinţifică. . în creativitatea ştiinţifică şi de altfel în orice formă de creativitate. a travaliului raţional. A observa nu înseamnă doar a detecta un fenomen ci şi a-l recunoaşte şi interpreta prin operaţiile de clasificare şi categorializare. sunt implicaţi atât factori cognitivi cât şi factori energetico dinamici. nivelul de activare neuropsihică se autoreglează în raport cu dificultatea problemelor. Una din caracteristicile de bază ale oamenilor de ştiinţă este curiozitatea intensă faţă de problemele specifice domeniului lor de specializare. Sesizarea unei probleme care merită să fie cercetată este posibilă pe un teren de solidă cunoaştere a domeniului respectiv. Receptivitatea cercetătorului faţă de aspecte care scapă de obicei observatorului comun este una enculturată. 6. emoţionali şi motivaţionali.diverse.1. Ulterior. Neîndoielnic însă este faptul că. etc.1 Activarea optimă Doar cine nu a fost în situaţia de a începe un studiu sau o cercetare nu ştie câtă emoţie.

. o Documentarea ştiinţifică reprezintă calea deductivă de elaborare a ideilor ştiinţifice. Mc Burney (1983). în mod obişnuit nu se aplică”. Alte două instrumente. articole care tratează o anumită problematică. pot fi accesate pe internet şi permit identificarea articolelor apărute în revistele de limba engleză. o Abilitatea de a sesiza fapte care de obicei scapă observaţiei obişnuite este posibilă dacă observatorul se detaşează de unele prejudecăţi.3 Informarea şi documentarea Vadum şi Rankin. Există o serie de instrumente de informare selectivă în legătură cu o anumită tematică. Vadum şi Rankin (1998). Experimentele lui Carl Dunker (1945) privind condiţiile care facilitează găsirea soluţiei la diferite sarcini experimentale care antrenau fixitatea obiectuală (Subiectul nu întrezărea o nouă utilitate a obiectului care ar fi condus la soluţionarea problemei. „Nu fiţi orb!). o Efectuarea propriilor observaţii ştiinţifice. o Restrângerea graduală a problematicii abordate de la o lectură. consacrate domeniului de interes. Modelele reprezintă o modalitate eficientă de transfer a ceea ce cunoaştem într-un . o Luarea în considerare a unor ipoteze alternative în explicarea datelor de observaţie. o Explorarea analogiilor şi metaforelor. despre teorii şi metode de cercetare.cit. Vadum şi Rankin (1998) propun studenţilor care debutează în cercetarea psihologică autoinducerea unui astfel de montaj. op. urmează în mod logic etapei de documentare. Unul dintre acestea este Psycological Abstracts (Rezumate ale articolelor de psihologie). o Abordarea unor aspecte obişnuite. asemenea copilului care se minunează de orice. către problema care urmează a fi abordată experimental. PsychINFO şi PsychLIT apar pe suport electronic. Multe fapte comune ascund aspecte esenţiale pentru înţelegerea unui anumit fenomen . O teorie ştiinţifică este euristică dacă permite derivarea prin deducţie a unor noi ipoteze. În ştiinţă ele servesc proceselor de modelare. revistă lunară editată de APA care Apare din 1927. datorită unei utilităţi consacrate de experienţa trecută) au arătat importanţa inducerii de către experimentator a unui montaj. El le spunea subiecţilor când nu întrezăreau soluţia problemei. o Utilizarea teoriilor în generarea ideilor noi. mai ales pentru începători. o Abordarea unor fapte neobişnuite prin raportarea la ceea ce ne este familiar cunoscut.1. H. p. o Deschiderea la serendipitate. Această modalitate.) consideră că abilitatea de sesiza corect o problemă de cercetat poate fi stimulată de o serie de condiţii: o Cercetarea literaturii de specialitate. cit. Referinţe mult mai ample despre aceste surse se găsesc în D. respectiv a ipotezelor cercetării. familiare dintr-o perspectivă nefamiliară. „Metaforele sunt figuri de stil bazate pe analogii care se aplică obiectelor şi evenimentelor la care . Ea reprezintă în ştiinţă calea inductivă de cunoaştere. contrar celui provocat de utilitatea „consacrată”.274). (op. (Vadum şi Rankin.6. clişee care pot masca aspectele semnificative. la început generală.

menită să spulbere dogmele şi să nu ia ca adevărate decât faptele dovedite pe cale deductivă.3.cit. Cu alte cuvinte este necesar ca ipoteza să fie cât mai precis formulată şi să vizeze o relaţie cât mai specifică între variabile. atitudine cognitivă. prin faptul că ilustrează de o manieră radicală regularităţi dificil de sesizat în condiţii obişnuite. Uneori alegerea problemei. O atitudine sceptică. Vadum şi Rankin (op. care în cartea sa celebră „Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe”. În general sursa de inspiraţie pentru noile idei în ştiinţă sunt fie problemele puse de societate fie problemele personale. pot facilita înţelegerea unor fenomene.).1. care supune verificării ştiinţifice metodele şi rezultatele predecesorilor este o bună cale de elaborare a noi ipoteze ştiinţifice. Ele facilitează emiterea de noi ipoteze. Identificarea unui domeniu de interes în cercetare este urmat de îngustarea acestuia prin focalizarea pe o întrebare care este testabilă privitor la relaţia care ar putea exista între variabilele luate în considerare. plină de discernământ. D Schultz (1990) consideră că dezvoltarea unei anumite teorii a personalităţii este motivată de anumite evenimente din biografia teoreticianului respectiv.• . rapoartele de cercetare conţin unele imperfecţiuni care pot fi datorate limitelor cunoaşterii în domeniul respectiv. 1990. aceasta fiind o garanţie că planul experimental va fi îndeajuns de simplu pentru a permite o verificare riguroasă a ipotezei de lucru. tehnicilor de măsurare şi procedurilor poate conduce la deschiderea unor noi orizonturi în cercetare. filosof francez.domeniu asupra unor fenomene pe care urmează să le investigăm. Descartes. o Focalizarea atenţiei pe fapte neobişnuite. Este elocvent cazul imageriei corticale bazate pe rezonanţa magnetică prin care poate fi studiată specificitatea funcţionării corticale în anumite tipuri de sarcini experimentale. care poate ulterior să angajeze munca de o viaţă. Acad. Ed. Un alt autor. 6. Anomaliile comportamentale. propune aşa-zisa îndoială metodică. metode sau interpretări. Calea raţională în ştiinţă a fost inaugurată de R. o Adoptarea unei atitudini sceptice în legătură cu unele descoperiri. apărută în 1637 (în româneşte. Sesizarea lor poate conduce la emiterea unor noi ipoteze şi la elaborarea unor noi teorii ştiinţifice.1 Consultarea surselor teoretice De mare folos în întocmirea unui plan de lecturi sunt: consultarea bibliografiei prezentată la finalul unor cărţi şi manuale care acoperă o vastă arie problematică. o Îmbunătăţirea aparatelor. o Căutarea golurilor în cunoaştere. citând o serie de autori. o Focalizarea pe probleme practice. consideră că nouă din zece (cercetători nn) sunt social sau personal implicaţi în temele pe care le studiază. Teoriile ştiinţifice. de exemplu.). are loc aleator prin observarea întâmplătoare a unui fapt semnificativ sau prin sesizarea unor implicaţii sau lacune ale unei lucrări ştiinţifice.

Se trece de la un plan mintal. Acelaşi autor consideră că toate aceste alegeri trebuie să fie ghidate de ideea că cea mai bună opţiune trebuie să conducă la o testare cât mai riguroasă a ipotezei şi la obţinerea unor date experimentale care să poată fi abordate statistic. etc. de tip creion hârtie. Sursele de procurare a acestor instrumente sunt: . (Asociaţia Americană de Psihologie) conţine rezumate ale articolelor din prestigioase reviste de psihologie.2 Alegerea metodei şi a procedurilor În alegerea eşantionului. Procedura are aspectul unui protocol. anume ne dă posibilitatea să urmărim modul în care comunitatea ştiinţifică a tratat o anumită temă. cit. a dispoziţiei. Psychological Abstracts• (Rezumate de psihologie. În felul acesta este posibil ca alegând un subiect să refacem „istoria” unei idei. abaterile de la ele urmând să aibă un motiv bine justificat. Sunt utilizate diferite tipuri de evaluare. şi dacă articolul care l-a citat este ulterior comentat de alţi autori şi tot aşa mai departe. un punct de vedere original. intereselor. Se poate începe cu oricare articol şi se poate vedea dacă acesta este citat apoi de către altcineva. Social Science Citation Index (Indexul citărilor dinştiinţele sociale). buletin editat de A. urmând ca apoi să intrăm în detaliile cercetării propriu-zise.P. rezumate clasificate pe tematici. a valorilor variabilei dependente. abilităţilor. Este important să procedăm la o preluare critică. Parcurgerea conţinutului articolului ne ajută să sesizăm unele imperfecţiuni legate de metodă sau omiterea unor importante aspecte. Acest instrument suplineşte o carenţă a revistei Psychological Abstracts. adică a unei liste în care sunt înşiruite etapele experimentului.A. literatura privitoare la tema cercetată oferă suficiente informaţii. a instrumentelor de înregistrare şi de măsurare a variabilei dependente. 6.consultarea unor instrumente de documentare. Conţine referinţe despre articole şi cărţi. Este important ca înainte de a aprofunda articolul să avem o imagine de ansamblu asupra problemei pe care acesta se focalizează şi de asemenea asupra modului în care această problemă a fost soluţionată sau asupra modului în care autorul a încercat să o soluţioneze. Procedura este un termen cu o sferă de cuprindere mai mică decât metoda. În citirea unui articol trebuie mai întâi să ne focalizăm pe rezumatul introductiv (Abstact) pentru a afla care sunt principalele poziţii teoretice. Ea se referă la paşii întreprinşi de experimentator pentru a transpune în practică modelul experimental. logic la unul real care se desfăşoară în laborator. precum şi sursele bibliografice care le-au citat. modul cum aceasta a evoluat.) recomandă ca începătorii să urmeze procedurile standard prezentate în aceste surse. De asemenea. astfel. atitudinilor. În continuare ne interesăm de rezultatele şi concluziile articolului. este important să ştim care probleme sunt nerezolvate pentru că acestea pot constitui aria în care să ne desfăşurăm propriile experimente. fără să rătăcim prin articole care nu prezintă relevanţă pentru tema care ne interesează. problemele controversate şi ce soluţii au fost propuse. McBurney (op. plină de discernământ a ideilor şi concluziilor articolului pentru a ne contura.

unl.3 Definirea condiţiilor experimentale Condiţia experimentală se referă la situaţia cu caracter stimulant. respectiv mai multe valori ale unghiului sub care mâna este rotită în jurul unui punct fix pe care se sprijină cotul braţului. Cea mai simplă condiţie experimentală este aceea a absenţei sau prezenţei unei variabile cum este întărirea alimentară în experimentele pe animale mici. Alegerea tipului de interval.) formulează următoarele principii privind alegerea valorilor stimulilor: Banda valorilor stimulilor să fie rezonabil de largă. egal sau bazat pe o rată de creştere.edu/buros). Bineînţeles. El editează încă de la înfiinţarea sa „Anuarul instrumentelor de măsurare mentală” (The Mental Mesurements Yearbook). Pentru a nu putea fi reţinuţi. stimulii• ar trebui prezentaţi. pentru a• cuprinde toate zonele reprezentative ale relaţiei matematice dintre valorile variabilei independente şi ale celei dependente. înfiinţat în 1939 de către Oscar Buros. Adresa pe Internet a acestui institut este (WWW. institut care se ocupă cu furnizarea de informaţii despre instrumentele de măsurare şi evaluare psihologică. Problema care se pune este aceea a naturii intervalelor dintre valori. Unele articole conţin instrumentele care au fost utilizate în cercetare. aceasta fiind limita recunoscută a volumului memoriei de scurtă durată. Altele. o reviste ştiinţifice. inferenţele efectuate pe baza unor aspecte lacunare a relaţiilor dintre variabile vor fi eronate.o firmele specializate în difuzarea testelor psihologice. 6. anume dacă sunt egale sau după ce regulă să fie constituite. Valorile stimulului trebuie să fie pe cât posibil cursive. cum este cazul experimentării senzaţiilor kinestezice. creată artificial prin modificarea într-un mod definit a variabilei independente. Ele sunt date de autor cu scopul replicării de către alţi autori a rezultatelor sub denumirea de „ teste nepublicate” (unpublished tests). căruia ulterior i s-a adăugat un supliment „The Suppliment of the Mintal Mesurements Yearbook cu apariţie bianuală. dacă nu toţi odată într-o sesiune. adică una după alta pentru a nu fi posibilă omiterea nici unei condiţii semnificative. Pentru experimentele în care variabila independentă este modificată de-a lungul a mai multor valori şi în care subiecţii trec prin toate condiţiile experimentale McBurney (op. cit. necesită mai multe valori ale variabilei independente.4 Alegerea subiecţilor . În SUA există Institutul Buros. atunci cel puţin şapte. Cu alte cuvinte valorile alese trebuie să constituie un eşantion reprezentativ al tuturor valorilor posibile ale variabilei independente. 6. Altfel. este vorba de acele relaţii a căror formă grafică este alta decât o linie dreaptă. proporţională sau logaritmică trebuie să conducă la sesizarea tuturor relaţiilor dintre variabila independentă şi cea dependentă. o propria inventivitate a cercetătorului.

alături de altele.5 Selecţia subiecţilor Subiecţii trebuie să participe voluntar la experimente. Al doilea considerent este legat de costurile pe care le implică plata subiecţilor umani. În S. cu atât sunt mai mari şansele ca toate categoriile de subiecţi existente în populaţia ţintă să se regăsească în eşantionul utilizat în experiment. 6. etc. studenţii din anul al doilea (sophomores) primesc credite suplimentare dacă participă la experimente psihologice. 6. Voluntariatul poate să mascheze o serie de constrângeri în virtutea cărora unele persoane participă la experiment (la studenţi nevoia de a-şi ameliora situaţia şcolară. De asemenea pentru a face rezultatele comparabile nu este bine să se apeleze la alte feluri de subiecţi decât cei care au fost utilizaţi în experimente care constituie puncte de referinţă în domeniu. Primul ţine de faptul că unele experimente dictează ele însele ca procedurile să nu poată fi aplicate decât pe animale. Din păcate rezultatele nu pot fi aplicate. Este adevărat că uneori sub caracterul întâmplător al recrutării unor subiecţi se ascund o serie de variabile care pot afecta în mod serios rezultatele cercetării. la întreaga populaţie. Aceasta. în mod riguros. Ce reguli funcţionează în psihologia experimentală pe baza cărora putem decide mărimea eşantionului ? Există un principiu potrivit căruia cu cât eşantionul experimental este mai mare. Eşantionarea întâmplătoare este preferată în cercetările a căror rezultate se intenţionează a fi extrapolate la întreaga populaţie din care a fost admişi subiecţii.6 Dimensionarea optimă a eşantionului O altă problemă este aceea a mărimii eşantionului. deci pe baza estimării erorii. Totuşi.). la alte persoane nevoia de câştig.Alegerea subiecţilor este dictată de două considerente de bază. De asemenea. constituie o condiţie importantă în obţinerea unor date experimentale de un anumit grad de precizie. Recrutarea subiecţilor pe bază de consimţământ este de obicei efectuată pentru cercetările laborator.U. După proiectarea planului experimental următorul pas îl constituie recrutarea subiecţilor care vor participa la experiment. Recrutarea subiecţilor trebuie efectuată pe criterii aleatoare astfel încât toţi indivizii din populaţia ţintă să aibă şanse egale de a fi aleşi. experimentatorul trebuie să găsească un echilibru între nivelul de precizie a . Există în literatura de specialitate o întreagă dispută dacă voluntariatul este într-adevăr un criteriu aleatoriu de constituire a eşantionului experimental. chiar în cazul experimentelor pe animale schimbarea speciei ridică serioase probleme legate de întreţinerea lor.A. Aceasta se realizează prin două procedee clasice: eşantionare aleatoare şi eşantionare prin consimţământ. motiv care explică de ce studenţii de la psihologie sunt cel mai adesea preferaţi ca subiecţi.

de mărimea eşantionului. experimentatorul trebuie să “decupeze” un segment suficient de mare care să fie cât mai relevant pentru modalitatea reală de manifestare a acelei variabile.3. alături de alte condiţii.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea testului statistic Jersey Neyman şi Egon Pearson (citaţi de Vadum şi Rankin. Ea este notată fie în procente fie ca număr zecimal. În cazul eşantionului de valori ale variabilei independente (stimulului). În ambele cazuri asigurarea unei bune reprezentativităţi a colecţiei reale de valori constituie o condiţie esenţială a validităţii experimentului. Puterea unui plan experimental depinde simultan de numărul subiecţilor incluşi în grupul experimental şi în cel de control. costurile fiind determinate. eşantioane reprezentative ale comportamentului investigat. de mărimea efectelor produse de variabila independentă asupra variabilelor comportamentale. Această relaţie poate fi exprimată matematic astfel: Puterea testului statistic = 1 – eroarea de tip II Planurile cu măsurători repetate sunt mai sensibile şi permit teste statistice mai . în § 5.6. că înseamnă incapacitatea de a respinge ipoteza de nul atunci când aceasta este falsă. 1998) au introdus noţiunea de putere a testului statistic prin care au înţeles probabilitatea unui plan experimental de a conduce la concluzii corecte.3. mai trebuie menţionat că testele psihologice sunt. anume eşantionul de stimuli sau condiţii experimentale şi volumul de măsurători ale variabilei dependente. Când sunt utilizate alte tehnici de măsurare această condiţie rămâne la fel de stringentă. de abaterea standard a efectelor. mai ales când aceasta este nelineară.4. 6. Puterea este caracteristica unui test statistic de a respinge ipoteza de nul atunci când acesta este într-adevăr falsă. respectiv a relaţiei dintre intervalele scurse între memorarea silabelor fără sens şi redare. Privitor la eşantionul optim de măsurători efectuate la nivelul variabilei dependente. Mai trebuie adăugat că aceste valori ar trebui să fie spaţiate astfel încât să nu fie omise aspecte relevante ale relaţiei investigate. prin definiţie. în concordanţă cu cele spuse în § 5. pe de o parte şi calitatea redării pe de altă parte. Problematica eşantionării cuprinde încă două aspecte la fel de importante. În analiza unui plan experimental se ţine seama de două caracteristici: sensibilitatea experimentului şi puterea testului statistic.experimentului şi costurile pe care desfăşurarea acestuia le presupun. Acest fapt este esenţial în determinarea cât mai exactă a relaţiei dintre variabilele planului experimental. De pildă pentru a investiga memoria de scurtă durată după metoda Brown-Peterson ar trebui să alegem durate ale retenţiei cuprinse între 3 şi 18 secunde. Sensibilitatea semnifică probabilitatea ca un experiment să detecteze efectele variabilei independente dacă acestea într-adevăr există. Mărimea eşantionului este locul de intersecţie al preciziei celei mai înalte obţinută cu costurile cele mai mici. etc. Ea se defineşte în relaţie cu eroarea de tip II despre care am spus. Aceasta înseamnă că puterea este inversul erorii de tip II.5.

Pentru un experiment având implementată o variabilă independendentă cu trei niveluri este nevoie de un eşantion : de 30 de subiecţi pentru a surprinde efecte mari. deoarece au erori de variaţie mai mici (Variaţiile intraindivid sunt mai mici decât deosebirile între indivizi). .4 Cohen a prezentat mărimea eşantionului ca pe o funcţie a mărimii efectelor. mărimea eşantionului poate fi stabilită plecând de la anumite exigenţe privind puterea testului statistic. efecte medii şi efecte de mărime mare. Această metodă poartă numele de media standardizată a diferenţelor sau metoda Cohen. Este vorba de a anticipa dacă efectele variabilei manipulate experimental vor fi greu sesizabile (efecte mici). se poate calcula cu formula d = Md – As. Într-un plan experimental riguros realizat.♣ de 464 de subiecţi pentru a detecta cele mai mici♣ cte. aşa cum vom vedea mai departe. În general se optează pentru o putere a testului statistic de peste 80%. Shaugnessey et. Această temă este tratată pe larg în § 6. mediu sau uşor detectabile (efecte de mărime mare). notată cu d. În proiectarea unui experiment ar trebui să plecăm de la o anumită estimare a mărimii efectelor produse de variabila independentă asupra variabilei dependente. mărimea efectelor variabilei independente şi mărimea eşantionului. Cohen (1988). respectiv magnitudinea diferenţei între grupul experimental şi cel de control.) consideră că aşa-zisa analiză de putere a unui experiment trebuie efectuată încă din faza de proiectare a planului. diferenţa medie şi abaterea standard.1. unde: Md este media diferenţelor observate iar As este abaterea standard (Vadum şi Rankin. Mărimea efectului.♣ de 76 de subiecţi pentru efecte medii. (op. Acest lucru este posibil consultând datele publicate despre experimente efectuate în domeniul care ne interesează sau efectuând un studiu pilot. parametru pe care l-a împărţit în trei niveluri: efecte de mărime redusă. sensibil.puternice decât planurile cu grupuri independente. pot fi sesizate cele mai mici efecte ale variabilei independente care în condiţii experimentale mai puţin riguroase ar putea rămâne neobservate. o Alegerea din tabele de putere a mărimii eşantionului necesară detectării efectelor estimate.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea efectelor Noţiunea de mărime a efectelor a fost teoretizată de J. al. Mărimea eşantionului este factorul cel mai la îndemâna experimentatorului pentru a controla puterea testului statistic.9. În acelaşi timp.6. 6. 1998). Puterea unui test statistic este condiţionată de trei factori care interacţionează între ei: nivelul semnificaţiei statistice. Ambele procedee ne oferă doi parametri de care avem absolută nevoie. cit. ca pe un raport între varianţa intergrup şi varianţa intragrup. În acest scop autorii propun următorul algoritm cu doi paşi: o Estimarea mărimii efectelor variabilei independente pe baza consultării rezultatelor unor experimente în care a fost implementată variabila care ne interesează.

. Aceste relaţii matematice sunt de obicei prezentate în formă grafică. cit. al. respectiv cu cât validitatea internă este mai mare. Pe o aceeaşi curbă. Pentru o anumită magnitudine a efectelor şi pentru o anumită putere a testului statistic rezultă un număr optim de subiecţi. putem obţine un plan mai puternic cu un număr mai mic de subiecţi per grup cu cât efectul estimat este mai mare.Efectele cele mai mici sunt sesizate de testele statistice cele mai puternice (Shaughnessey. Astfel.) Între puterea testului statistic şi numărul de subiecţi există o relaţie logaritmică. corespunzătoare unui anumit efect estimat. et. . cu cât alegem un control mai puternic cu atât este necesar un număr mai mare de subiecţi. De asemenea. op. pentru un efect de mărime medie şi pentru o forţă a testului statistic de 80% rezultă un număr de 65 de subiecţi per grup.

cit. Pornind de la diferite valori ipotetice ale abaterii standard şi ale abaterii standard a mediei se poate obţine o infinitate de curbe ca reprezentări grafice ale formulei matematice de mai sus. o funcţie logaritmică.6.3 Mărimea eşantionului funcţie de eroarea standard a mediei McBurney (op. iar este abaterea standard a măsurătorilor variabilei dependente. pentru relaţia eroarea standard a mediei – număr de subiecţi. se poate obţine.16. o eroare standard a mediei egală cu unitatea poate fi atinsă de un eşantion de aproximativ 10 subiecţi. Pentru o colecţie de valori ale variabilei dependente având abaterea standard de 3. cu a mări de patru ori numărul de subiecţi. = Se observă că pentru a reduce eroarea standard a mediei la jumătate ar trebui să dublăm rădăcina pătrată a numărului de subiecţi ceea ce echivalează.) tratează problema stabilirii numărului de subiecţi care să fie cuprinşi în experiment în relaţie cu eroarea standard a măsurătorii.6. În formula următoare este eroarea standard a mediei. de fapt. . Potrivit acestei relaţii.

Nu am reflectat niciodată suficient asupra acestui fapt. La întrebarea. etc.Pentru a reduce eroarea la jumătate ar trebui mărit de patru ori numărul de subiecţi. 2. 6. adică ar trebui un eşantion de 40 de subiecţi. ca instrument de cercetare. este esenţială alegerea de la început a tipului de întrebări. la alegere? Întrebările cu răspuns deschis solicită subiecţilor să construiască propriul răspuns. variabila dependentă măsurată ar putea să fie nivelul anxietăţii induse de dificultatea sarcinii experimentale. construite pe criteriul frecvenţei ne oferă posibilitatea de a evalua simptomatologia anxioasă: . în acelaşi număr. Este evident că un astfel de demers presupune o documentare serioasă în legătură cu anxietatea şi cu eventualele operaţionalizări ale acestei noţiuni care au fost întreprinse în alte cercetări. „Aveţi suficiente rezerve de energie pentru a face faţă situaţiilor dificile?” există mai multe răspunsuri posibile. Vor fi acestea cu răspuns deschis sau cu răspuns închis. răspunsuri ca cele care urmează. De exemplu. nu ar avea relevanţă pentru scopul cercetării: 1. relaţia precizie-număr de subiecţi este valabilă numai pentru colecţii de date cu abaterea standard egală sau apropiată de valoarea 3. Nu-mi dau seama. cercetătorul trebuie să construiască o schemă de răspuns cu toate variantele care au relevanţă pentru variabila dependentă măsurată. dar unele. În cazul acestor întrebări. Bineînţeles. Nu îmi amintesc să fi avut situaţii dificile. Dimpotrivă.7 Construirea propriului chestionar ca instrument de cercetare În construcţia chestionarului. pentru fiecare întrebare.16. ceea ce înseamnă că dincolo de această dimensiune sporurile în precizia experimentelor sunt nesemnificative chiar dacă dublăm numărul de subiecţi. Cele cu răspuns închis presupun alegerea răspunsului dintre alte câteva răspunsuri care sunt date. ca cele care urmează. Graficul care descrie această funcţie evoluează aproape asimptotic cu abscisa pentru eşantioane mai mari de 160 de subiecţi. 3.

obţinerea cooperării subiectului implică măsuri speciale pentru asigurarea de o manieră. mare. moderată. medie. limitată. foarte mare). Scările de evaluare pot fi diferite în privinţa numărului de gradaţii care pot fi de trei. foarte mare. El este prevăzut cu un sistem de răspuns care permite păstrarea secretului dat de fiecare subiect dar permite calculul procentului de subiecţi dintr-un lot care au dat un anumit tip de răspuns. Întrebările cu răspuns deschis prezintă avantajul obţinerii unor informaţii foarte variate dar şi dezavantajul că implică serioase dificultăţi de cuantificare în vederea evidenţierii anumitor modele comportamentale sau atitudinale la subiecţii investigaţi. Funcţie de obiectivele urmărite în cercetare formatul răspunsurilor poate cuprinde răspunsuri exhaustive de tipul „DA – NU”. când sunt cercetate aspecte delicate cum sunt cele privind consumul de droguri sau comportamentele antisociale. În cazul chestionarelor mai elaborate. Creşterea preciziei măsurătorii poate fi realizată dacă se utilizează diferite scări de evaluare. „Acord-Dezacord” etc. Acestea pot varia funcţie de criteriul general de evaluare care poate fi criteriul frecvenţei comportamentului (vezi mai sus). Dintre întrebările cu răspuns închis se detaşează cele cu alegere forţată. criteriul probabilităţii (foarte limitată. etc). şapte. În general forma răspunsurilor închise poate să varieze de la un chestionar la altul. Uneori 3.1.8 Pretestarea Este un experiment la scară redusă cu rolul de a încerca planul şi procedurile. Întotdeauna 2. fie ca un stadiu incipient al construirii unei scheme de răspuns. Odată cu el se întrevăd unele dificultăţi şi se elimină o serie de imperfecţiuni la nivelul planului experimental şi al procedurii. cinci. 6. a confidenţialităţii răspunsurilor la chestionar. 6. Cu cât se investeşte mai mult timp în această fază cu atât creşte precizia experimentului pentru că trebuie precizat. Un tip de chestionar care are astfel de facilităţi a fost realizat de Stanley Warner în 1965 (Vadum şi Rankin.9 Valorificarea şi interpretarea datelor experimentale . mare. calea principală de a creşte exactitatea datelor obţinute nu depinde doar de mărimea eşantionului ci în primul rând de organizarea judicioasă şi de derularea riguroasă a procedurii. 1998). gradaţiilor de pe scară li se ataşează descripţii sau ancore care permit o evaluare mai fină de către persoanele fără antrenament în utilizarea acestor instrumente de evaluare. „vizibilă” pentru subiect. În multe situaţii. când se inventariază repertoriul răspunsurilor posibile la o anumită categorie de subiecţi. nouă. Acestea controlează foarte eficace tendinţele subiecţilor de falsificare a răspunsurilor. Sunt preferate numerele impare deoarece permit o reprezentare mai exactă a mijlocului scării unde se situează valorile medii. Rareori Întrebările cu răspuns deschis sunt utile fie atunci când există mult prea multe variante de răspuns. criteriul importanţei (foarte mică.

Cea mai bună cale de a răspunde la întrebarea de mai sus este. Aceste rezultate sunt de obicei obţinute pe eşantioane care au fost extrase din populaţia generală.1). este condiţionată de eliminarea surselor de variaţie străine şi a explicaţiilor alternative.9. fidelitatea (consistenţa) şi validitatea externă. În interiorul grupurilor rămân destule diferenţe între subiecţi care produc aşa zisele variaţii nesistematice. subsumate denumirii generice de eroare de variaţie. alocate prin randomizare la diferitele niveluri ale variabilei independente. Această imposibilitate este determinată de faptul că peste efectele variabilei independente se poate suprapune acţiunea unor variabile care ţin de diferenţele existente între subiecţi. Datorită erorii de variaţie este posibil ca diferenţe existente între mediile grupurilor experimentale să nu se datoreze variabilei independente ci diferenţelor dintre indivizi în cadrul fiecărui grup şi mai ales între grupuri. În acest scop ei utilizează inferenţa statistică. aşa cum am văzut anterior (4. care le sunt asociate.9. dar efectul ei este focalizat mai ales pe deosebirile dintre grupuri.Evaluarea consecinţelor unui experiment se bazează pe descrierea rezultatelor sale. motiv pentru care cercetătorii încearcă să emită concluzii pe baza datelor obţinute. Ele fac obiectul inferenţelor statistice prin care efectele observate la nivelul variabilei dependente sunt atribuite manipulărilor efectuate în variabila independentă. în acelaşi timp. cu privire la faptele experimentale observate. Este adevărat că randomizarea. replicările nu sunt totdeauna posibile. ca metodă de repartizare a subiecţilor la grupuri şi a grupurilor la condiţiile experimentale. Cauzele alternative (sursele străine de variaţie) se referă aici la diferenţele care se mai menţin între grupurile experimentale comparate în pofida faptului că repartiţia subiecţilor la aceste grupuri a avut loc prin randomizare tocmai pentru a aplatiza aceste diferenţe. aşa cum am văzut în.1 Testul ipotezei de nul Cea mai utilizată metodă de inferenţă a unor concluzii plecând de la eşantioane de date . cu scopul de a le face comparabile. 6. egalizează în bună parte aceste diferenţe. verificând generalizabilitatea lor dincolo de cadrele eşantionului utilizat. 6. Întrucât cercetătorii nu operează de obicei cu întreaga populaţie. Pe de altă parte experienţa arată că există diferenţe între eşantioanele extrase din aceeaşi populaţie. Totuşi. Validitatea internă a experimentului. se pune problema: Cât de consistente sunt rezultatele obţinute? Amintim că populaţia cuprinde toate datele care interesează cercetătorul. să repetăm experimentul pe alţi subiecţi. Statisticile descriptive nu ne dau prin ele însele posibilitatea de a decide dacă modificările observate în comportamentul subiecţilor de experiment sunt sau nu sunt rezultatul manipulării variabilei independente. în timp ce eşantioanele reprezintă doar partiţii ale acestora.1 Inferenţa statistică Este metoda cea mai larg utilizată pentru a evalua rezultatele experimentelor al căror plan cuprinde grupuri independente. alte situaţii şi cu alţi experimentatori.1.1. ca o modalitate de a-i verifica.

Din motive lesne de înţeles nivelul de semnificaţie trebuie fixat înainte de începerea cercetării (Shaugnessey. 3. Totuşi. De aceea ar fi mai nimerit. fie în sprijinul ipotezei de nul. după cum urmează: dintr-o 100 de testări ale ipotezei de nul. (Reamintim că eroarea de tip I apare atunci când ipoteza de nul este respinsă deşi aceasta este . Rezumarea datelor obţinute prin statistici descriptive. Este posibil să greşim uneori faţă de biata ipoteză de nul şi să o pălmuim deşi spune adevărul. Ea nu poate suporta fără să fie compromisă mai mult de cinci palme. ca interpretarea testului să fie efectuată în termenii ipotezei de nul. aşa cum vom vedea mai departe. anume că efectele observate nu sunt cauzate de variabila independentă. mai precis determinarea probabilităţii ca datele obţinute în experiment să se datoreze întâmplării. Deci pragul de semnificaţie exprimă probabilitatea de a comite o eroare de tip I. este adevărată. această metodă de inferenţă statistică testează adevărul sau falsitatea ipotezei de nul şi nu a ipotezei ştiinţifice care este testată de experimentul însuşi. Testul ipotezei de nul nu furnizează certitudini ci doar probabilităţi care înclină. cu ajutorul teoriei probabilităţii. adică de a respinge ipoteza de nul în condiţiile în care aceasta este adevărată. deci că ipoteza ştiinţifică. sau o probabilitate de 5% ca ipoteza de nul să fie adevărată. fie în sprijinul ipotezei ştiinţifice. referindu-se la această metodă. deviaţia standard. ceea ce echivalează cu pragul de semnificaţie. notată cu H0. Într-o formă plastică am putea spune că fiecare efect aşteptat care se produce este o palmă pe obrazul ipotezei de nul. consideră că testul t aproximează foarte bine testul de randomizare chiar atunci când grupurile comparate nu sunt extrase dintr-o populaţie foarte largă (Vadum şi Rankin. vom avea dreptate în 95 de cazuri şi ne vom înşela în cinci dintre ele dacă vom afirma că schimbările în variabila dependentă sunt cauzate de variabila independentă. În mod curent pragul de semnificaţie de 5% este interpretat astfel: Dintr-o sută de replicări ale experimentului nostru. 1998). notată Hs. Dacă această probabilitate este mică. chiar dacă ipoteza de nul ar fi adevărată. 2.este aceea a ipotezei de nul. Avansarea ipotezei de nul potrivit căreia variabila independentă nu a avut nici un efect asupra variabilei dependente. Testarea ipotezei de nul. Fisher. 1998). etc. Altfel. Nivelul de probabilitate ales de cercetător la care ipoteza de nul poate fi respinsă se numeşte nivel sau prag de semnificaţie. ipoteza de nul se respinge şi se conchide că efectele observate în variabila dependentă au fost cauzate de variabila independentă. fapt afirmat în ipoteza de nul. abaterea standard a mediei. Acest test statistic presupune ca subiecţii celor două grupuri comparate au fost extraşi prin randomizare dintr-o populaţie mult mai numeroasă. Totuşi. media. Testul ipotezei de nul presupune următorii paşi: 1. Sunt considerate ca fiind semnificative statistic acele rezultate experimentale care întrunesc o probabilitate de minim 95% de a fi cauzate de variabila independentă. Testul ipotezei de nul ne ajută să decidem dacă efectele observate într-un experiment se datorează variabilei independente sau erorii de variaţie. în cinci dintre ele este posibil să se producă faptele experimentale aşteptate. apare tentaţia de a alege acest nivel astfel încât ipoteza ştiinţifică să fie confirmată cu orice preţ.

q. al (op. numită nivel de semnificaţie. Cu cât experimentul este mai corect proiectat cu atât forţa concluziilor sale va fi mai mare. Prin respingerea acesteia confirmăm ipoteza ştiinţifică în care se afirmă că efectele observate în variabila dependentă sunt cauzate de variabila independentă.adevărată. Dacă această probabilitate este mică ipoteza de nul este respinsă şi se conchide că efectul variabilei independente este unul semnificativ statistic. Se poate observa că există un adevărat cerc vicios privitor la cele două tipuri de erori. (Reamintim că eroarea de tip II constă în admiterea ipotezei de nul când aceasta este falsă. Aşa cum.) avansează o perspectivă oarecum diferită a testului ipotezei de nul. confirmând sau suportând ipotezele. nu înseamnă decât că certitudinile în ştiinţă sunt statistice iar psihologia nu face excepţie de la această regulă. cercetătorii „rareori utilizează cuvântul dovedesc când descriu rezultatele unui experiment care a implicat statisticile inferenţiale. Restrângerea probabilităţii uneia dintre ele creşte şansele de producere ale celeilalte. J. p. Autorii citaţi anterior consideră că. o restrângere atât de mare a pragului de semnificaţie poate creşte riscul ca cercetătorul să comită eroarea de tip II. întrucât testul ipotezei de nul pleacă de la premisa că ipoteza de nul este adevărată (Variabila independentă nu produce nici un efect asupra variabilei dependente) logic este să considerăm că el determină probabilitatea ca diferenţele înregistrate cu privire la variabila dependentă să fie semnificative. Ele sunt posibile deoarece producerea unui eveniment poate fi estimată în termenii teoriei probabilităţii din două perspective: ca o probabilitate „p”. Shaugnessey et. potrivit căreia ipoteza de nul afirmă ca rezultatele experimentului (de exemplu diferenţa între mediile grupurilor comparate) sunt nesemnificative. Această stare de aparent relativism. în aceleaşi condiţii). acestea datorându-se întâmplării sau erorilor de eşantionare. Astfel. Astfel. acesta este motivul unei anumite prudenţe specifică concluziilor unor cercetări bazate pe inferenţa statistică. Ea este controlată printr-un plan experimental care asigură controlul sever al variabilelor şi replicarea experimentului.” Am văzut că testul semnificaţiei ipotezei de nul (numit şi testul „t”) este susceptibil de două abordări diferite. 248). (Comunitatea ştiinţifică acceptă un p mai mic sau egal cu 5%) de a avea loc sau ca o probabilitate „q” de a nu se produce. putem afirma că un efect este posibil în 100-q % din cazuri şi/sau nu este posibilă în 100-p % din cazuri (cazurile se referă la situaţiile în care testul ipotezei de nul ar fi repetat de 100 de ori. cit.al (op. judicios constată Shaugnessey et. p. dacă ipoteza de nul este adevărată. Totuşi. dezvoltând consecinţele logice ale definiţiei de pe celălalt versant al interpretării. Shagnessey et. J. În schimb ei descriu rezultatele ca fiind consistente cu ipotezele. al (op. Ea este controlată prin testul ipotezei de nul. cit. 246) – este înţelegerea faptului că utilizăm legile probabilităţii pentru a estima probabilitatea unui rezultat numai atunci când plecăm de la supoziţia că factorii întâmplători constituie singura cauză a acelui rezultat „ … „Un rezultat statistic semnificativ este acela care are doar o . de exemplu. testul „t” conducându-ne la adevărul sau falsitatea ipotezei de nul.) Am putea să reducem tipul I de eroare alegând un prag de semnificaţie cu mult mai mic. unde: p = 100% . Am putea vorbi de o interpretare de tip clasic. fapt care facilitează depistarea efectelor reale ale variabilei independente. acceptând că dintr-o mie de teste ale ipotezei de nul doar în unul dintre ele variabila independentă ar produce efectele scontate chiar dacă ipoteza de nul este adevărată. Cohen (1995). „Cheia înţelegerii testului ipotezei de nul – subliniază J. proprie ştiinţei moderne. cit..

. un anumit rezultat are o probabilitate de p = . al op. observată într-un experiment cu două grupuri randomizate. al op. Un fapt experimental care este semnificativ statistic. Dacă această probabilitate este mai mică de . Să presupunem că în urma derulării unui anumit experiment şi a statisticilor aferente. Shaugnessey et.5) şi ale femeilor (media =5. 3. în condiţiile în care.05 presupunând că ipoteza de nul este adevărată” J. dar fără valoare practică. Următorul exemplu va face mai intuitivă deosebirea dintre aceste două puncte de vedere. Acest fapt este posibil deoarece semnificaţia statistică este dependentă de mărimea eşantionului. Un rezultat experimental poate să fie semnificativ statistic fără să aibă neapărat o semnificaţie psihologică.. 250). respectiv 1000 de bărbaţi. dobândeşte valoare interpretativă din punct de vedere psihologic dacă are o anumită magnitudine.6). au dat rezultate semnificative statistic. în forma rezultatului obţinut. Dimpotrivă. formularea corectă a concluziei ar putea fi următoarea: „Rezultatele se vor produce cu o probabilitate mai mică de . Revenind la exemplul anterior. 2.” (J. p. testul în cauză estimează cât de probabil este rezultatul experimentului dacă ipoteza de nul este adevărată. poate să fie semnificativă statistic la un nivel de semnificaţie de . Din această perspectivă autorii identifică patru posibile erori în interpretarea testului ipotezei de nul: 1. caracterizate prin confuzia dintre efectele variabilei independente şi ale variabilelor străine. nu există nici un efect real al variabilei independente asupra variabilei dependente. Concluzionarea nejustificată că un experiment are validitate internă numai pentru că a produs rezultate semnificative din punct de vedere statistic. p. cit. Confuzia dintre semnificaţia statistică a unui rezultat şi valoarea sa practică şi interpretativă. întrucât întreaga procedură se bizuie pe presupunerea că ipoteza de nul este adevărată. conchid autorii citaţi. De aceea. Shaugnessey et.01. Potrivit interpretării propuse de J. al (op. confuzie conţinută în concluzii de acest tip:” Probabilitatea de obţinere a acestor rezultate doar ca urmare a întâmplării este mai mică decât . care poate fi evaluată prin metoda estimării mărimii efectelor. probabilitatea de p = .) există doar 2 % şanse să existe un efect semnificativ statistic al variabilei independente.mică probabilitate de a se produce dacă ipoteza de nul este adevărată”. care va fi discutată în subcapitolul consacrat analizei de varianţă. Aceste rezultate nu pot fi interpretate în lipsa calităţii validităţii interne care elimină riscul confuziei şi al explicaţiilor alternative.05 atunci ipoteza de nul este respinsă.02 nu este un indiciu că faptul experimental va . de fapt. deoarece testul ipotezei nul nu estimează probabilitatea ipotezei de nul de a fi adevărată. care au cuprins 1000 de femei şi. De exemplu o diferenţă între preferinţele bărbaţilor (media = 5.02. Autorii atrag atenţia că există nenumărate cazuri când experimente cu o slabă validitate internă. cit. Potrivit interpretării clasice există 98 % şanse ca ipoteza ştiinţifică să fie confirmată de rezultatul obţinut şi 2 % şanse ca ipoteza nulă să fie adevărată. deci fără să ne poate conduce la o concluzie pertinentă. 250). Înţelegerea eronată a testului ipotezei de nul ca o modalitate de a determina probabilitatea ca ipoteza de nul să fie adevărată. cit. argumentează autorii citaţi. Shaugnessey et. Interpretarea eronată a probabilităţii unui rezultat experimental ca o expresie a repetabilităţii efective a acelui rezultat dacă experimentul va fi replicat.05. ipoteza nulă fiind adevărată. Formularea este eronată.

are o serie de inconveniente care au fost semnalate de o serie de autori (Cohen. fapt care permite formularea unor ipoteze cât mai testabile şi creşterea validităţii interne a experimentelor.1. De asemenea. 1995. pe repetarea experimentelor”. Înţelesul noţiunii de interval de încredere este corelat cu acela al termenului de margine de eroare.. al. aşa cum au procedat cercetătorii din trecut. 1996.9. dat fiind dificultăţile inducţiei statistice. care. op. ca de exemplu analiza datelor exprimate grafic. trebuie să ne bizuim în cele din urmă. singura cale de a fi siguri că un rezultat va fi repetat este aceea de a replica experimentul însuşi. estimarea mărimii efectelor cauzate de variabila independentă asupra variabilei dependente. Cohen (1995. cit) . Ea este determinată de mărimea eşantionului şi de nivelul de încredere (pragul de probabilitate acceptat de către cercetător). Nu este de mirare că cercetătorii îşi orientează atenţia şi spre alte metode de a efectua inferenţe riguroase pornind de la colecţii de date obţinute prin eşantionare. a erorii standard a mediei şi a pragului de probabilitate acceptat de experimentator (Shaughnessey et. cu atât marginile de eroare sunt mai apropiate. prin care se poate ajunge la un nivel acceptabil de încredere în rezultatele experimentale obţinute. deci cu cât şansele ca tot mai multe caracteristici ale populaţiei să se regăsească în eşantion sunt mai mari. ceea ce înseamnă că se admite că din 100 de .fi obţinut în 99 de cazuri dacă experimentul va fi repetat de 100 de ori. analiza intervalelor de încredere.2 Metoda intervalelor de încredere Metoda ipotezei de nul. Confruntaţi cu atâtea posibile capcane ale metodei inferenţei statistice studenţii şi tinerii cercetători ar putea încerca un anumit sentiment deconcertant. 6. Intervalele de încredere sunt utilizate pentru compararea grupurilor implicate în experiment. calea esenţială rămâne perfecţionarea sau stăpânirea atât a teoriilor care explică faptele ştiinţifice abordate experimental. care testează dacă diferenţele înregistrate în variabila dependentă pot fi atribuite variaţiilor provocate în variabila independentă. 1002) după o critică pertinentă a limitelor testului semnificaţiei ipotezei de nul. Cu cât eşantionul este mai mare. 1992). pot să uşureze eforturile noastre. Testul semnificaţiei ipotezei de nul (NHST – null hypothesis significance testing) poate fi completat cu o serie de tehnici de analiză. utilizate inteligent. Dimpotrivă. Totuşi ei au suficiente motive să fie încrezători când vor să generalizeze rezultatele experimentelor pe care le întreprind. Un interval de încredere este o estimare a limitelor în care se va situa media populaţiei pe baza mediei eşantionului. Dar. formulează următoarea concluzie încurajatoare: „ … Dispunem de un ansamblu de tehnici statistice. Marginea de eroare arată cât de bine aproximează rezultatele unui sondaj caracteristicile adevărate ale unei populaţii. p. cât şi a tehnicilor de măsurare. Marginea de eroare reprezintă estimarea diferenţei dintre o măsurătoare obţinută pe un eşantion şi valoarea adevărată care este proprie populaţiei din care eşantionul a fost extras prin tehnica studiilor de sondaj. Loftus. Amintim că nivelul minim acceptat de comunitatea ştiinţifică este de 95 %. Radu.

3. Totuşi „importul” problematicii marginilor de eroare şi al intervalelor de încredere din domeniul sondajelor sociologice este benefic pentru psihologia experimentală dacă îl transferăm în estimarea diferenţelor cauzate la nivelul variabilei dependente de către variaţiile variabilei independente. pe lângă pragul de probabilitate se ia în calcul şi eroarea standard a mediei.9. ar putea să se situeze valoarea adevărată a unei anumite caracteristici a populaţiei.estimări 5 dintre ele să fie eronate. adică între 50 şi 60 %. deoarece. Aceasta înseamnă că procentajul adevărat. Este adevărat că multe dintre cercetările cu caracter experimental nu au ca preocupare principală estimarea unor valori ale variabilelor dependente la nivelul unei anumite populaţii. s-ar situa între 55 plus/minus 5. pe care randomizarea îi poate limita dar nu îi poate elimina în totalitate.interval de încredere (confidence interval) X – media MSerror . Diferenţele sunt determinate de o serie de factori întâmplători. (a) cu grupuri independnente şi (b) cu măsurători repetate. Este un fapt curent că întotdeauna există diferenţe între valorile adevărate care s-ar obţine dacă o măsurătoare ar viza întreaga populaţie şi rezultatele care decurg din consultarea unui anumit eşantion. 6. 6. care ar rezulta dacă studiu ar fi efectuat pe întreaga populaţie ţintă. Intervalul de încredere se determină cu formula: CI = Unde: CI.3 Analiza de varianţă ANOVA Vom trata separat analiza de varianţă funcţie de tipul de model experimental. Iată un exemplu: Să presupunem că cercetarea preferinţelor pentru băuturi răcoritoare.1. cu o probabilitate de eroare de cel mult 5%. efectuată pe un eşantion reprezentativ din populaţia elevilor de liceu constată că o anumită marcă este preferată de 55 % dintre persoanele intervievate. A stabili marginile de eroare ale unei măsurători echivalează cu indicarea limitelor în care. cu un prag de probabilitate de 5 %.9.1 ANOVA pentru grupuri independente . cum este cazul erorii de eşantionare.1. O estimare mai riguroasă a limitelor probabile în care se situează mărimea unei caracteristici a populaţiei ţintă se realizează prin metoda intervalelor de încredere.eroarea standard a mediei t crit – valoarea lui t pentru un anumit prag de probabilitate (nivel de încredere) şi pentru un anumit număr de grade de libertate df (degree of freedom). ca o alternativă la metoda testării ipotezei de nul.

pe de altă parte. aşa cum am arătat. Testul F este un raport între varianţa intergrupuri şi varianţa intragrupuri. dar atunci când variabila independentă are mai multe niveluri. numit testul F (de la numele celui care l-a conceput. Rezultatele acestei metode statistice sunt prezentate într-un tabel standard pe care l-au adoptat majoritatea programelor statistice pe computer. sub denumirea de eroare.). respectiv. este nevoie să se ia în considerare diferenţele dintre mai multe grupuri pentru a putea conchide dacă variaţia variabilei independente de-a lungul nivelelor sale a avut vre-un efect asupra variabilei dependente. Cercetătorul este interesat să maximizeze variaţia sistematică intergrupuri determinată de variabila independentă şi să minimizeze cele două tipuri de variaţie întâmplătoare şi anume variaţiile intragrup şi intergrup. diferenţele individuale. Analiza de varianţă este un test de inferenţă statistică.al.cit. op. de-a lungul unor niveluri. (Vezi tabelele care urmează. un factor care semnifică amploarea efectelor produse de către variabilele necontrolate. care se datorează diferitelor tipuri de diferenţe individuale dintre subiecţi. atât între subiecţi la nivelul grupului cât şi diferenţele dintre grupuri. nu pot fi complet estompate. Într-un plan experimental cu grupuri independente (randomizate) există trei mari surse de variaţie. deci unor factori întâmplători.Valorificarea completă a datelor generate de un experiment factorial se realizează prin analiza de varianţă. Gradele de libertate a interacţiunii dintre două variabile se determină prin produsul gradelor de liberate ale fiecărei variabile. statisticianul Ronald Fisher) test focalizat pe sursele de variaţie întrun experiment pentru a evalua dacă efectul datorat variabilei independente este mai mare decât acela care e aşteptat ca urmare a erorii de variaţie (Shaugnessey. Pentru fiecare variabilă gradele de libertate se calculează scăzând unitatea din numărul nivelelor. et. Deşi alocarea subiecţilor la grupurile unui plan experimental şi a grupurilor înseşi la condiţiile experimentale are loc prin randomizare. condiţiilor sau modalităţile factorului respectiv.. spre deosebire de primele două. Aici sunt trecute efectele principale ale variabilelor. A doua coloană prezintă pentru fiecare dintre sursele menţionate gradele de libertate. Modificarea ei. factori sau condiţii care influenţează rezultatele experimentului.) În coloana intitulată sursa. A treia sursă de variaţie o constituie acţiunea cauzativă a variabilei independente. sunt trecute sursele de variaţie. care produc efecte asupra variabilei dependente. Gradele de libertate pentru factorul eroare rezultă prin scăderea din numărul de subiecţi participanţi a numărului de condiţii experimentale sau tratamente. 8 şi 10. pe de o parte şi variaţia intergrupuri. . Deci variabila independentă constituie o sursă de variaţie sistematică. cărora li s-au repartizat grupuri diferite de subiecţi. În astfel de situaţii tehnica de inferenţă statistică cea mai potrivită este analiza de varianţă ANOVA. Acest număr. este de aşteptat să determine variaţii sistematice în mărimea variabilei dependente. subsumate termenului de eroare de variaţie. interacţiunile dintre ele şi. Aceste diferenţe se constituie în două dintre cele trei surse de variaţie şi anume variaţia intragrup. este egal cu produsul modalităţilor sau nivelelor factorilor (variabilelor independente). Prin sursă de variaţie înţelegem variabile. Semnificaţia statistică a diferenţei între mediile a fiecare două grupuri poate fi controlată prin testul t.

Asch a fost interesat de două aspecte ale acestui fenomen: mai întâi dacă este reală conformitatea de grup iar în al doilea rând dacă această conformitate creşte odată cu mărimea grupului. al. pe de o parte şi variaţia sistematică. Egalitatea numărătorului cu aceea a numitorului. programul matematic furnizează un tabel rezumativ. este doar una ipotetică. dacă ipoteza de nul este adevărată. probabilitatea lui F să fie mai mică de . Iată. într-un plan experimental ar putea fi separat efectul variabilei independente de eroarea de variaţie. Fisher a imaginat un raport matematic în care eroarea de variaţie apare şi la numărător şi la numitor. ceea ce echivalează cu afirmaţia: Valoarea lui F trebuie să fie suficient de mare astfel încât.2 . În aceste situaţii ipoteza de nul este considerată falsă şi se admite ipoteza ştiinţifică. acest fapt datorându-se factorilor întâmplători. cel mai adesea. acest fapt facilitând decelarea contribuţiei variabilei independente la varianţa totală intergrupuri. Rezumatul analizei de varianţă pe datele experimenului . potrivit logicii exprimării lui Shaughnnesey (Shaughnnesey. introdusă de variabila independentă. Ar fi ideal dacă.05. iar dacă este falsă raportul va fi supraunitar. în continuare. pe de altă parte.13 1. pentru cazul când ipoteza nulă este adevărată. dacă ipoteza de nul este adevărată valoarea lui F va fi egală cu unitatea. anume că variaţia variabilei independente de-a lungul condiţiilor experimentale a determinat o modificare semnificativă din punct de vedere statistic asupra variabilei dependente.. care.22 Varianţa totată 69 276. Consecinţa logică este aceea că. estimarea erorii de variaţie între grupuri este mai mare decât aceea intragrupuri.). F== = Potrivit ipotezei de nul nu există nici o variaţie sistematică între grupuri. respectiv variabila independentă nu produce nici un efect.Trebuie încă o dată precizat că variaţia existentă între grupuri însumează variaţia datorată erorii de eşantionare. Surse de variaţie df SS MS F P Variaţia între grupuri 6 198. un tabel în care sunt rezumate rezultatele unui experiment întreprins de Asch în deceniul şase al secolului trecut în domeniul presiunii spre conformitatea de grup. Cum acest lucru nu este posibil. pe baza gradelor de libertate şi a valorii lui F. printre altele.98 33. Valoarea lui F trebuie să fie suficient de mare astfel încât. prezintă pragul de probabilitate la care valoarea calculată a lui F este statistic semnificativă. Atunci când testele de inferenţă statistică sunt efectuate pe computer. deoarece. nivelul de probabilitate la care efectul variabilei independente este real să fie de peste 95 %. Amintim că pragurile de probabilitate sunt luate din tabelele Fisher-Student.0001 Variaţia intragrup 63 77. cit. deci a avut un anumit efect. op.16 27.11 Tabelul 8. et.

este instructiv. această fază cuprinde o serie de paşi pentru efectuarea testului statistic F. II = un complice.0001. (Sursa: Shaughnessey. în număr egal (câte 10) la aceste niveluri. De aceea această analiză incipientă a varianţei itergrupuri se numeşte „Testul F de tip omnibus”. cit. pentru a evidenţia sursele specifice de variaţie în cadrul experimentului. Prin urmare se poate conchide că manipularea variabilei independente de-a lungul celor şapte nivele a produs un efect statistic semnificativ. Subiecţii au fost repartizaţi aleatoriu. să parcurgem succint paşii . realizate prin randomizare. Fiecare Variabila dependentă a fost reprezentată de numărul de răspunsuri greşite date de subiecţi. Cu alte cuvinte. pe aceea care era egală cu linia etalon. Numărul de complici a fost variabila independentă care a avut şapte niveluri: I = 0 complici. mai era prezent un număr variabil de complici care dădeau răspunsuri greşite. p. Dacă ipoteza nulă este adevărată atunci mediile performanţelor grupurilor ar trebui să fie egale. et. utilizând statistici descriptive. Următorul pas în analiza de varianţă îl constituie efectuarea calculelor pentru determinarea lui F. 252) Participanţii la experiment trebuiau să identifice. ceea ce echivalează cu respingerea ipotezei de nul potrivit căreia nu a existat nici un efect în afară de acela datorat întâmplării. p. în această etapă cercetătorul doreşte să afle dacă s-a întâmplat ceva ca urmare a manipulării variabilei independente. care răspunde la întrebarea dacă variabila independentă a produs vreun efect asupra variabilei dependente. (2) Efectuarea de comparaţii analitice.al. de tip omnibuz. altfel focalizarea pe un efect general al variabilei independente este comună ambelor tehnici. op. op. alături de participant. Tabelul rezumativ prezentat anterior conţine rezultatele acestor calcule. Fiecare subiect a efectuat 18 teste de acest gen. care se lăsau influenţaţi de răspunsurile intenţionat greşite ale complicilor în ciuda relaţiilor evidente între linia stimul şi linia etalon. al..2 care este semnificativă pentru un prag de probabilitate de . formând şapte grupuri independente. Analiza de varianţă cuprinde două etape: (1) Analiza generală. pentru oricine se interesează de aceste probleme.cit. La fiecare test. Deşi programul pe computer efectuează toate statisticile descriptive şi inferenţiale. (1) Analiza omnibuz. În această etapă testul F nu se deosebeşte de testul t decât prin numărul mai mare de grupuri (cel puţin trei) a căror varianţă o evaluează. dintr-un grupaj de trei linii. la aceeaşi masă.. Se poate observa că F are o valoare de 27. et. III = doi complici… VIII = 7 complici. Primul pas în efectuarea testului F îl constituie formularea problemei la care cercetătorul doreşte să afle un răspuns în următorii termeni generali : „A avut variabila independentă un efect general asupra variabilei dependente ?” (Shaughnnesey. 252)..lui Asch.

7 x 9 = 63.13 la numărul gradelor de libertate. df = 10 – 1 = 9. În orice experiment creşterea validităţii interne conduce la minimizarea variabilităţii intragrup şi la maximizarea variabilităţii intergrupuri. Paşii care trebuie întreprinşi sunt similari celor din analiza omnibus. b) Determinarea numitorului. rezultatul înmulţirii numărului de grupuri cu numărul gradelor de libertate din fiecare grup. În adevăr cea mai semnificativă sursă de variaţie. al (op. Variabila independentă (lungimea intervalelor . care.22 a fost obţinută împărţind valoarea lui SS de 77.16 exprimă la un loc aceste două tipuri de varianţă. Această variaţie cuprinde indistinct atât eroarea de variaţie datorată diferenţelor dintre subiecţi. în continuare se justifică efectuarea unor comparaţii mai sistematice. de pe aceeaşi linie. Experimentatorul trebuie să răspundă la două întrebări: a) Există diferenţe privind numărul de erori în situaţia experimentală în care subiectul este singur şi situaţia când subiectul rezolvă sarcina experimentală în grup?. Deci F = (2) Analiza detaliată a surselor sistematice de variaţie Dacă analiza de tip omnibus confirmă că existenţa unui efect al variabilei independente. El este reprezentat de valoarea lui MS din tabel. Într-un grup fiind 10 subiecţi.df). a) Determinarea numărătorului raportului F. pe linia corespunzătoare variaţiei intragrup este de 1. El a fost obţinut împărţind valoarea lui SS.1. în cazul experimentelor care au implementat un plan cu măsurători repetate. c) Calculul raportului şi interpretarea lui F. În acest caz df = numărul grupurilor – 1 = 7-1 =6. numărul gradelor de libertate este dat de diminuarea cu o unitate a numărului indivizilor sau condiţiilor luate în considerare.22. În principiu. 6. în acest caz. este aceea dată de deosebirile dintre subiecţii aceluiaşi grup. vom apela la un experiment descris de Shaughnessey et. În tabelul rezumativ valoarea lui MS de 33. Deci. Se observă că acest număr este trecut pe linia varianţei intergrupuri. astfel: I / (II + III + IV + V + VI + VII) sau I + II / III + IV + V + VI + VII) sau I + II + III / IV + V + VII.2 ANOVA pentru designuri cu măsurători repetate În linii generale. se desfăşoară pe baza aceloraşi proceduri utilizate în cazul planurilor cu grupuri independente.).9. cit. Cinci subiecţi au fost implicaţi într-un experiment cu măsurători repetate privind percepţia timpului.3. la numărul corespunzător al gradelor de libertate (degree of freedom . El este varianţa existentă între grupuri. diferenţe care nu au putut fi eliminate în totalitate prin randomizare ci doar egalizate plus variaţia sistematică produsă de manipularea variabilei independente. b) Are loc o creştere a numărului de erori pe măsură ce creşte mărimea grupului?. alta decât variaţia sistematică a variabilei independente care este aşteptată de experimentator. Ipoteza avansată de autori a fost aceea că subiecţii pot discrimina intervalele de timp de lungimi diferite. Gradele de libertate sunt. Pentru aceasta vor fi efectuate comparaţii între mediile performanţelor pe diferite combinaţii ale nivelurilor variabilei independente. adică la 63.logici ai efectuării testului F. Valoarea lui MS de 1. Pentru a prezenta algoritmul analizei de varianţă.

D. 12. efectuate pe un singur subiect media. efectuează atât statisticile descriptive cât şi cele inferenţiale implicate în analiza de varianţă. R. 12 15 22 32 L. Fiecare subiect a estimat fiecare interval de timp de şase ori. et. pe fiecare condiţie experimentală. 292) Performanţele individuale la fiecare stimul au fost exprimate prin mediana celor şase scoruri. este înlocuită cu mediana.0 39. Datele rezultate din experimentul privind percepţia timpului. că subiecţii pot diferenţia intervalele de timp considerate.0 38. 12 23 31 32 F. iar numărul de blocuri din componenţa unui program de randomizare este egal cu produsul dintre mărimea unui bloc şi numărul de aplicări ale fiecărei condiţii per participant. 48 secunde. 10 15 38 35 A. au existat 24 de blocuri care au fost repartizate subiecţilor prin randomizare. Pentru un număr mic de măsurători. Programe speciale. Subiecţi Intervale de timp (secunde) 12 24 36 48 N.5 . deci a primit în total 24 de stimuli. 24. P. realizate pe computer. 36. C.- . Următorul pas constă în a condensa performanţele individuale sub forma mediilor.al.cit. Surse de variaţie Grade de libertate Suma pătratelor Media pătratelor F P Subiecţi 4 1553. Amintim că mărimea unui bloc este egală cu numărul de niveluri ale variabilei independente. Primul pas în efectuarea analizei de varianţă a rezultatelor acestui experiment este rezumarea performanţelor individuale într-un tablou ca cel imediat următor.4 Tabelul 9.. G. presupune controlul statistic al semnificaţiei diferenţelor între mediile calculate la nivelul fiecărui interval de timp. Aceste medii sunt date în tabelul anterior. În experimentul realizat de Shaughnessey et. al. deoarece verificarea ipotezei. (Adaptare după Schaughnessey. op. p.. administrarea stimulilor pentru fiecare subiect s-a realizat pe baza unui program cu randomizare în blocuri. 16 36 69 60 Media 12.6 22.. şi le fac vizibile pe monitor sau la imprimantă în forma unor tabele rezumative. aceasta reprezentând o modalitate mai adecvată de a rezuma statistic performanţa fiecărui subiect. Pentru a contracara efectele datorate exerciţiului. 13 21 30 38 G. fiind neconcludentă deoarece este influenţată de eventualele scoruri extreme.de timp) a avut patru valori şi anume.

într-un format asemănător tabelului rezumativ anterior. al. Potrivit ipotezei nule a analizei omnibus. atunci este justificată o analiză mai de detaliu a surselor de variaţie.cit.6 838. in cazul măsurătorilor repetate aceste diferenţe. 292) Interpretarea acestor date presupune cunoaşterea de către psiholog a algoritmului în virtutea cărora au fost obţinute. fiecare subiect fiind comparat cu el însuşi. Rezumatul analizei de varianţă (Sursa: Shaughnessey. potrivit ipotezei experimentului. Dacă analiza de tip omnibus este statistic semnificativă. dacă performanţele în discriminarea diferitelor intervale de timp sunt mai mari de cât cele care s-ar datora doar întâmplării. nu există nici o diferenţă între mediile calculate pe cele patru intervale de timp. respectiv subiecţii şi variabila independentă.0004 Eroarea de variaţie (Residual) 12 646. Aşa cum am menţionat mai înainte există programe statistice specializate care prezintă rezultatele analizei de varianţă. respectiv a diferenţelor între performanţele subiecţilor obţinute pe diferitele niveluri (tratamente) ale variabilei independente. adică lungimea intervalelor de timp.5 15. op. p.9 53. Eroarea de variaţie = varianţa totală – (variaţia subiecţi + variaţia variabilei independente) În tabelul rezumativ al analizei de varianţă eroarea de variaţie este trecută în prima coloană cu denumirea de „ residual” (engl. efectuată automat.= rămăşiţă).. I.9 Total 19 4716.0 Tabelul 10. scăzând din varianţa totală varianţa produsă de celelalte două surse de variaţie.cit.. adică eventualele diferenţe se datorează şansei. Cu alte cuvinte ne întrebăm. O serie de tratate de metodologie şi statistică matematică prezintă pe larg aceste metode.) Al treilea pas al analizării rezultatelor acestui experiment îl constituie realizarea analizei omnibuz..6 . adică pe diferenţe dintre subiecţii alocaţi unei condiţii experimentale. deoarece. op. et. Este vorba de o analiză mai grosieră pentru a se vedea dacă manipularea variabilei independente a produs vreo variaţie sistematică asupra variabilei dependente. teoretic au fost eliminate. calculul erorii de variaţie nu se mai bazează pe variaţia intragrup. Trebuie observat că.Intervalle de timp 3 2515. Pentru aceasta se determină valoarea lui F conform formulei: F= Eroarea de variaţie se calculează. spre deosebire de planul cu măsurători repetate. (Radu. Datele prezentate în tabel servesc la determinarea lui F pentru .

Este vorba de estimarea mărimii efectelor variabilei independente. diferenţa dintre mediile a două grupuri.suma pătratelor pentru variabila independentă (vezi tabelul rezumativ).5. 6. Acest rezultat nu are o semnificaţie psihologică şi nici o valoare practică deoarece este neinterpretabil.06). Ultimul pas nu are o legătură directă cu analiza de varianţă dar o completează în mod eficace.1. Dintre acestea. decât analiza de tip omnibuz. SSerror . Un astfel de indicator care măsoară mărimea unui astfel de efect (effect size) este coeficientul d al lui Cohen (Shaughnessey et.6 are o probabilitate sub ipoteza de nul de .9. 1998. practică a acelui rezultat. Ca urmare ipoteza de nul poate fi respinsă şi admitem că în mod sistematic diferenţele de estimare a intervalelor de timp au fost determinate mai degrabă de lungimea intervalelor decât de şansă. între media performanţelor pe fiecare interval de timp şi media pe celelalte intervale pentru a vedea dacă în adevăr odată cu creşterea lungimii intervalelor de timp are loc o mai bună estimare a acestora. Valoarea lui F de 15. De exemplu. Se pune problema de a estima corect mărimea reală unui efect cauzat în variabila dependentă de manipularea variabilei dependente. cu mult mai mică decât pragul de semnificaţie de . .80 Pe baza valorii obţinute se poate conchide că principala sursă de variaţie în variabila dependentă. al. Semnificaţia statistică. poate să fie semnificativă statistic la un p<0.variabila independentă.5=. 2 =η = . independent de mărimea eşantionului. ambele cu N=1000. respectiv în estimarea duratei intervalelor de timp. se pare. cuprinde comparaţii mult mai detaliate. p. SSv.06 (5. cea mai gravă este.proporţia din varianţa totală care este atribuită variabilei independente. lungimea intervalelor stimuli deţine procentul cel mai mare în comparaţie cu celelate surse de variaţie. 424): d Cohen = unde: . femei şi bărbaţi. cel mai complex.suma pătratelor pentru eroarea de variaţie. confuzia semnificaţiei statistice a unui rezultat experimental cu semnificaţia psihologică. (1998). deşi această diferenţă este de doar .05. Cohen (1985) şi detaliate de Shaughnessey et. al. Penultimul pas. 0004. este dependentă de mărimea eşantionului. Ea se calculează după formula: 2 =η 2η Unde: . fie că este vorba de testul t (testul ipotezei de nul) sau de testul F (analiza de varianţă).6-5.4 Determinarea mărimii efectelor Testul semnificaţiei ipotezei de nul se confruntă cu o serie de limitări analizate de A.i.

) a clasificat coeficientul d în trei categorii: mic (. este utilizată în acest scop fără ca aceasta să elimine complet eroarea de variaţie.mărimea grupului 1 n2. intervalele de încredere. etc) nu este verificată prin alte tehnici cum sunt cele deja trecute în revistă în subcapitolul precedent: analiza graficelor. 50) şi mare (. corelaţie. cu atât omogenitatea grupurilor este mai mare. coeficientul lui Cohen. cit. Cohen (op. CAPITOLUL VII CVASIEXPERIMENTUL 7.varianţa grupului 1 S2.1 Experiment şi cvasiexperiment Este o procedură de cercetare în legătură cu care omul de ştiinţă nu are controlul deplin al tuturor aspectelor. pentru un efect slab. şi a grupurilor la condiţiile experimentale. îl poate face statistic semnificativ. Acest coeficient completează o serie de insuficienţe ale inferenţei statistice.20). privitor la experimente (true experiments). Pe de altă parte efectele cauzate de variabila independentă asupra variabilei dependente sunt cu atât mai mari cu cât grupurile alocate nivelurilor variabilei experimentale contrastează puternic în privinţa tratamentelor aplicate şi sunt foarte asemănătoare în toate celelalte privinţe (eroare de variaţie mică). Acum. etc. Randomizarea. datorată diferenţelor individuale dintre subiecţi. Măsura contrastului dintre grupurile comparate o constituie abaterea standard. prin alocarea subiecţilor la grupurile comparate. mediu (egal cu . cu cât variabilitatea intragrup este mai mică (numitorul) cu atât mărimea efectului variabilei independente este mai mare. Ne reamintim că. Din perspectiva acestei noi proceduri apare clar cât de amăgitoare este inferenţa statistică. pentru o aceeaşi diferenţă între medii (numărătorul).80) ceea ce echivalează cu trei niveluri ale magnitudinii efectului variabilei independente. .varianţa grupului 2 N = n1 + n2 Se ştie că. marginea de eroare. în special aceea cauzată de faptul că. Semnificaţia psihologic-experimentală a acestui fapt este următoarea: Cu cât eroarea de variaţie. dacă semnificaţia statistică a unui rezultat (diferenţă între medii. se vede clar în formula coeficientului d că. doar simpla creştere a mărimii grupurilor comparate. fără însă a reprezenta un fapt ştiinţific real şi util în verificarea sau în construcţia unei teorii ştiinţifice. în orice comparaţie statistică mărimea efectului este cu atât mai mare cu cât varianţa intragrup este mai mică iar varianţa intergrup este mai mare. Măsura aceste variaţii intragrup o constituie dispersia. este mai mică.s= n1. grupare de factori.marimea grupului 2 S1 . Semnificaţia dobândită astfel rămâne doar rezultatul jocului întâmplării.

) menţionează două raţiuni care justifică utilizarea cvasiexperimentelor : 1) Testarea. Shaughnessey et al... dintre care cel mai important este slaba sa validitate ecologică. experimentele naturale.. întrucât ei acceptă mai greu alternativa de a nimeri în grupa celor care. faţă de cel invocat cel puţin avantajul unui control mult mai eficient asupra surselor de variaţie din cadrul experimentului. b) Dificultăţi în recrutarea participanţilor. prin aceasta. desfăşurarea unor experimente în condiţii naturale întâmpină alt gen de dificultăţi. Subiecţii sunt de obicei recrutaţi pe criterii aleatoare deoarece acest procedeu este singurul care ne permite să presupunem că efectele variabilei independente pot fi confundate cu efectele altor variabile doar din întâmplare. D. cercetătorul controlează modul de recrutare a subiecţilor şi procedurile de desfăşurare a experimentului. 1979).cit. o serie de fenomene psihosociale nu pot fi aduse în laborator fără riscul schematizării şi. În aceste cazuri sunt preferate studiile de teren.) pun problema implicaţiilor frustrante ale repartizării subiecţilor prin randomizare la condiţiile experimentale. incitantă sau de a nu primi un tratament psihoterapeutic cu efecte benefice. D. & Campbell. Alţi autori (Shaughnessey. comparativ cu una nouă. 2) Fundamentarea unor decizii guvernamentale sau ale altor organisme de a introduce schimbări benefice în viaţa şi activitatea oamenilor.1 Experimentul propriu zis (experimentul de laborator) prezintă. în experimentul de laborator.Dispun de mai slabe posibilităţi de control şi. respectiv extinderea validităţii externe a unor concluzii fundamentate prin cercetări de laborator . op. de exemplu. în situaţia când pică în grupul de control.al. al îndepărtării de realitate. Shaughnessey et al (op. .semnificaţia controlului este aceea de a limita efectele diverselor ameninţări la adresa validităţii. et. Pe scurt acestea sunt : a) Dificultăţi în obţinerea aprobărilor de la autorităţi . Mc Burney (op. 7.cit..2 Specificul cvasiexperimentului Mai este numit experiment ex post facto (Cook. Comparativ cu experimentele de laborator experimentele de teren se deosebesc prin următoarele caracteristici: .9. Aşa cum am văzut în capitolul cinci. (op. T. T. beneficiază de o metodă veche de predare. Totuşi. Este adevărat că depăşind o serie de inconveniente ale experimentului de laborator.) tratează cvasiexperimentul în contextul mai larg al .Nu urmăresc explicaţii cauzale sau verificarea unor teorii ştiinţifice (cazul experimentelor de laborator) ci ameliorarea unei stări actuale .) face recomandarea ca aceste experimente să fie preferate celor propriu-zise doar atunci când o creştere a validităţii experimentului este mai mare decât diminuarea controlului care le este specifică.cit.Au un mai mare impact asupra vieţii şi activităţii oamenilor (Vezi experimentele lui Elton Mayo). Pentru testarea ipotezei că modificările variabilei dependente sunt efectele jocului hazardului se utilizează metoda ipotezei de nul la care ne-am referit pe larg în § 6. implicit de o validitate internă mai scăzută. cit.

Design-ul cu grupuri naturale este oportun în situaţii când din cauza unor constrângeri etice nu este posibilă manipularea experimentală a variabilei independente. . comportamentul suicidar. Cvasiexperimentul sau experimentul invocat. Aceasta afectează validitatea experimentului. deşi cercetătorul este interesat de simptomatica psihopatologică consecutivă consumului de droguri. Prin infirmarea ipotezei de nul este justificat să inferăm că rezultatele experimentului sunt efectul modificărilor variabilei independente. recrutându-i din grupuri preexistente. vârsta. În experimentele cu variabile invocate asignarea subiecţilor la condiţiile întâmplătoare nu mai este întâmplătoare. nici chiar subiecţilor voluntari. etc. sau devianţa de la norme). Prin cvasiexperiment putem denumi toate experimentele unde dintr-o cauză sau alta controlul cercetătorului este limitat dintr-un motiv sau altul. Acestea cuprind diferite tipuri de diferenţe individuale cum sunt cele referitoare la vârstă. dependenţa de droguri. În experimentul propriu zis cercetătorul manipulează variabilele independente.). este nevoie ca eşantionul să fie constituit aleatoriu deoarece numai astfel suntem îndreptăţiţi să presupunem în ipoteza nulă că rezultatele experimentului s-ar putea datora hazardului. pentru a înregistra fenomenologia subiectivă. categoriile de persoane de sex masculin şi respectiv feminin preexistă unui experiment care s-ar interesa de diferenţele dintre sexe la o cutare sau cutare sarcină experimentală. longilini şi picnici. Deja persoanele sunt selecţionate în vârstnici şi tineri. de tip subiect. Planul utilizat în aceste experimente se mai numeşte plan cu grupuri naturale. pe când în cvasiexperiment acesta observă categoriile de subiecţi preexistente acelei cercetări. nu îi trece prin minte să administreze aceste substanţe. De exemplu. La fel.2000). etc) sau în mod artificial (nivelele de instrucţie. sănătatea-boala. Totuşi. submisia – ascendenţa. un experiment care se interesează de diferenţele de vârstă sau de statut profesional găseşte grupurile deja existente. femei şi bărbaţi. reprezintă o procedură de cercetare în care experimentatorul trebuie să selecteze subiecţii pentru diferite condiţii experimentale. În aceste cazuri variabilele independente (adică diferenţele între grupuri) sunt create fie de natură fie de condiţiile sociale sau de instituţii iar experimentatorul nu face altceva decât să aleagă acele valori care satisfac nevoile sale de experimentare. nu sunt manipulate de către experimentator. iar variabilele independente poartă denumirea de variabile subiect (Shaughnessey et. Cazul extrem de cvasiexperiment îl reprezintă cercetarea nonexperimentală unde cercetătorul nu are nici un control asupra variabilei independente rolul său limitându-se la înregistrarea efectelor asupra comportamentului. Astfel. Experimentele cu grupuri naturale sunt cvasiexperimente deoarece sunt mai degrabă cercetări corelaţionale care se interesează de legăturile statistice care există între diferitele caracteristici psihocomportamentale şi diferite tipuri de performanţă. etc. iar cercetătorul nu face altceva decât să ia act de prezenţa lor. Variabilele invocate. sau personalitate (intro’-extraversiunea..experimentelor de teren (fields experiments). Un cvasiexperiment este şi acela când un cercetător nu poate studia efectele schimbării programului de lucru asupra productivităţii decât atunci când managerii se hotărăsc să procedeze la aceste schimbări. Modalităţile sale sunt deja distribuite în mod natural (sexul.al. El însă îşi poate recruta subiecţii dintre pacienţii clinicilor de dezintoxicare. sex. trăsăturile de temperament.

♣ Nu există cauze (respectiv) explicaţii alternative. cit) ce permit explicaţii alternative ale efectelor studiate.3. cum sunt cele care ţin de influenţele mediului social şi care dau conţinut sex-rolurilor. Acestea sunt variabile cu potenţial de confundare Mc.Am mai menţionat că. Aceasta face să nu ştim uneori cu precizie dacă modalităţile variabilei invocate sunt cele care determină diferenţele comportamentale sau acestea din urmă sunt efectul acelor aspecte care acţionează în surdină şi pe care cercetătorul le-a trecut cu vederea. Aşa cum remarcă McBurney (op. (op. la binefacerile mijlocelor de cultură şi de informare. Este totuşi posibil ca diferenţele privind nivelul de inteligenţă să nu se datoreze deosebirilor de vărstă ci mai degrabă. diferenţiate pe acest criteriu. Aşa de pildă utilizând ca variabilă invocată nivelurile inteligenţei. 7. al. Campbell. Această condiţie asigură validitatea internă a unui experiment şi este posibilă doar printr-un riguros control al variabilelor. cit.♣ Poate fi demonstrată o relaţie temporară (cauza precede efectul) . Tipuri de cvasiexperiment . două grupuri de subiecţi. o serie de aspecte diferenţiatoare preexistă şi înseamnă mult mai mult cu privire la ceea ce diferenţiază două grupuri decât propriile noastre măsurători. Ipoteza va fi verificată pe trei categorii de vârstă: adolescenţi. adulţi şi bătrâni.): Există între ele o relaţie de covariere . Următorul exemplu ne va ajuta să înţelegem mai clar acest fapt. Principala sursă de eroare a cvasiexperimentelor este că. pot să nu fie aspectele esenţiale care în mod real diferenţiază grupurile respective.cit. pot să difere în mod real şi esenţial în privinţa influenţelor culturale diferite la care ei au fost supuşi de-a lungul vieţii.Burney (op.♣ Aşa cum remarcă Shaughnessey et. în cazul naturii. Ori. aşa cum observă critic Anastasi. in cazul cvasiexperimentelor. Mai trebuie menţionată o serioasă problemă legată de experimentele cu grupuri naturale. accesului diferit al acestor persoane. caracteristică proprie cercetătorului care intervine activ în experiment şi mai puţin proprie. În identificarea corectă a modalităţilor unei variabile invocate se întâmpină uneori serioase dificultăţi. cit). dacă nu chiar absentă. eliminarea cauzelor alternative. cercetătorul nu are nici un control asupra variabilelor invocate. op.) principala dificultate a planului bazat pe grupuri naturale este aceea de a îndeplini condiţia numărul trei. în cazul variabilelor invocate. Presupunem că suntem interesaţi de efectele pe care înaintarea în vârstă le poate avea asupra nivelului de inteligenţă. (op. modalităţile pe care le considerăm ca fiind diferenţiatoare pentru anumite grupuri de indivizi. o relaţie între două variabile poate fi considerată cauzală numai dacă sunt satisfăcute simultan aceste trei condiţii (Cook.cit. Astfel. care aparţin unor generaţii diferite. aşa cum s-a arătat. De exemplu variabila sex utilizată într-un qvasiexperiment. Efectele sale asupra variabilei dependente pot fi uşor confundate cu efectele altor variabile străine.) referindu-se la cercetările lui Wechsler. variabila independentă se mai numeşte variabilă invocată. tineri. Fiind cercetări de tip corelaţional există tentaţia de a utiliza metoda corelaţiei în efectuarea de inferenţe cauzale.

1 Cvasiexperimente cu grupuri neechivalente Reamintim ca în experimentele propriu zise echivalenţa grupurilor se realizează prin randomizare sau prin balansare. nu suntem îndreptăţiţi să credem că ele au fost echivalente înainte de manipularea experimentală. Poate că ele se datorează îmbunătăţirii managementului de la uzina experimentală în intervalul dintre cele două testări. Personalul oricărei uzine este rezultatul unui proces se selecţie mai mult sau mai puţin explicit. Să luăm exemplul ipotetic al unei cercetări care ar urmări efectele modificării programului de lucru asupra eficienţei salariaţilor. Experimentul a fost de tip mixt deoarece a avut o variabilă . la angajare. le-a determinat subiecţilor ritmul cardiac. El a testat ipoteza că starea de anxietate într-o anume situaţie este rezultatul interacţiunii dintre trăsătura anxietăţii şi încărcătura anxiogenă a situaţiei respective.7. într-o situaţie relaxată le-a fost. Dacă la sfârşitul perioadei luate în considerare. Principial. Rezultatele cvasiexperimentelor sunt interpretabile numai dacă acestea sunt obţinute prin manipularea experimentală a condiţiilor. iar la uzina de control nu are loc nici o modificare. ele sunt interpretabile dacă în intervalul dintre cele două testări modificările comportamentale. putem atribui aceste schimbări variabilei independente. 7. Drept consecinţă există şi alte explicaţii alternative cu privire la schimbările produse în productivitatea muncii. Endler (citat de McBurney. Reamintim ceea ce am menţionat. deoarece cele două grupuri nu sunt constituite pe criteriul întâmplării. în uzina experimentală apar schimbări ale productivităţii muncii.) a împărţit subiecţii în foarte anxioşi şi slab anxioşi pe baza unui test adecvat. din nou. deci alocarea subiecţilor la grupurile comparate nu este aleatoare. ca şi pe durata lucrului. În cvasiexperimente populaţiile ţintă sunt ele însele rezultatul unor selecţii implicite (vezi § 4. foarte adesea în multe lucrări de licenţă şi nu numai se încearcă identificarea unor relaţii cauzale cu ajutorul cvasiexperimentelor ale căror posibilităţi sunt modeste în această privinţă.2 Cvasiexperimentul mixt Un exemplu de cvasiexperiment cu un design ceva mai complicat îl constituie cercetarea lui Norman Endler (1977). care ideal ar fi să rămână constante. Trebuie să observăm că. dacă variabila „cauza” precedă efectul şi dacă nu poate fi invocată o explicaţie alternativă pentru datele obţinute.2. În acest scop sunt utilizate două uzine. După două săptămâni. una experimentală şi alta de control unde nu se introduce nici o modificare a programului de lucru. sunt net superioare celor ale grupului de control. alta decât aceea rezumată şi anticipată în ipoteza ştiinţifică. Din păcate. respectiv performanţele grupului experimental.3.1).3. cit. cu timpul pleacă sau sunt înlocuite. op. că o relaţie cauzală poate fi inferată între două variabile numai dacă acestea covariază. Apoi. câteva pagini mai înainte. într-o situaţie anxiogenă care era un examen important la psihologie. Persoanele care nu corespund. determinat pulsul.

independentă intersubiect trăsătura anxietăţii şi o variabilă intrasubiect. Subiecţii anxioşi tind să devină mai anxioşi în situaţii anxiogene decât cei cu anxietate mică. Patternurile de comportament ale celor două grupuri de subiecţi (anxioşi. Observăm că această variabilă este implementată într-un design cu grupuri independente. respectiv două tipuri de design. prin aceasta sporind şansa unei validităţi interne acceptabile iar pe de altă parte pentru că experimentatorul a avut un anumit control asupra variabilelor independente. Este vorba de un cvasiexperiment prin care este cercetat efectul motivant al evidenţierii pe lista celor mai buni studenţi. Pe un sistem de coordonate se uneşte pentru fiecare student nota la primul test care este reprezentat pe abscisă cu nota la al doilea test de pe ordonată. Cealaltă variabilă independentă încărcătura anxiogenă a situaţiei (examen – relaxare) este de tip intrasubiect (within subject) comparaţiile efectuându-se între performanţele obţinute de fiecare subiect în două momente diferite ale experimentării şi presupune un design cu măsurători repetate. Mai întâi se realizează norul de puncte care prezintă relaţia dintre notele la colocviu şi cele de la examen. Variabila independentă trăsătură (anxios-neanxios) este simultan o variabilă invocată pentru că ea este natural distribuită în populaţia generală. Vor rezulta atâtea puncte câţi subiecţi sunt. nivelele acestora au fost cu bună ştiinţă „radicalizate” în sensul că subiecţii cu anxietate moderată la test nu au fost incluşi în experiment. Va fi vorba de două linii care exprimă două tipuri de relaţii diferite între cele două variabile. Acest experiment este simultan un experiment şi un cvasiexperiment.): Decanul unei facultăţi vrea să ştie dacă afişarea listei cu studenţi meritorii la colocviu îi va stimula să fie şi mai buni la următorul examen. atunci linia de regresie care exprimă relaţia pretesttest pentru cele două grupuri nu va mai coincide.cit. De asemenea este o variabilă subiect pentru că se bazează pe măsurarea unei trăsături a subiecţilor implicaţi în experiment şi este de tip intrasubiec (beween subject) deoarece comparaţiile se efectuează între subiecţii care aparţin celor două grupuri. în care a fost determinat ritmul cardiac. neanxioşi) se apropie în situaţii neanxiogene. pe de o parte combină două tipuri de variabile. încărcătura anxiogenă a situaţiei. Efectul manipulării condiţiilor este vizibil în discontinuitatea liniei de regresie care exprimă relaţia dintre pretest şi posttest. Deşi invocate. Acelaşi caracter disjunctiv l-au avut cele două modalităţi ale situaţiei. Este parţial un experiment deoarece. 7. În adevăr ipoteza s-a confirmat: răspunsul la situaţia anxiogenă este efectul interacţiunii dintre variabila situaţie şi variabila trăsătură. Scorul la pretest este un prag de admisibilitate prin care subiecţii sunt împărţiţi în grup de control şi grup experimental.3 Plan experimental cu linia de regresie discontinuă Este un model de cvasiexperiment caracterizat prin aceea că un anumit scor la un pretest este utilizat drept criteriu pentru introducerea unui tratament.3. Linia teoretică ce descrie această . Iată un exemplu preluat din McBurney (op. Dacă există o anumită corelaţie între cele două examene punctele vor avea tendinţa să se distribuie în forma unei dâre de fum alungite pe direcţia bisectoarei sistemului de coordonate. Dacă manipularea experimentală va produce efecte. cu excluderea unei situaţii moderat de anxiogene.

Modelul seriilor de timp întrerupte este o cercetare în care performanţele aceluiaşi grup înainte şi după manipularea experimentală sunt comparate după un anumit interval de timp. de la care pare să pornească altă linie de regresie.3. modelul cu serii de timp întrerupte ia în considerare tendinţa datelor experimentale înainte şi după experiment. Cu cât deosebirea dintre pantele celor două linii de regresie este mai mare la sfârşitul manipulării experimentale cu atât efectul acestei manipulări este mai mare. Deoarece grupurile nu sunt paralele pot exista şi alte explicaţii la fel de probabile ale efectelor tratamentului la care au fost supuşi studenţii. Modelul prezintă totuşi unele inconveniente. Uneori examinarea norului de puncte poate releva un punct de discontinuitate. având altă pantă. Aceste modele sunt mai degrabă nonexperimentale pentru că cercetătorul nu manipulează variabilele ci le recoltează din documente oficiale cum sunt anuarele statistice sau rapoartele unor instituţii cu privire la tendinţa unor fenomene sociale (rata . Spre dosebire de acesta. respectiv de două ecuaţii de regresie diferite. Acest punct se numeşte prag de admisibilitate şi separă de fapt două grupuri distincte care sunt caracterizate de coeficienţi de corelaţie.4 Designuri experimentale fără grup de control Există două tipuri: a) Modele cu serii de timp întrerupte (interrupted time-series designs) Sunt o formă sui-generis a dizainurilor cu un singur grup măsurat înainte şi după tratamentul experimental. tendinţă care este mai concludentă decât operarea cu mediile acestor date.tendinţă se numeşte ecuaţie de regresie. 7. Modelul cu serii de timp întrerupte este destinat contracarării deficienţelor care sunt proprii modelului amintit.

pe baza datelor oficiale. Designul cercetării este o îmbinare a modelelor cu serii întrerupte. cu fiecare ipoteză alternativă infirmată. fiind un experiment de tip invocat. asemănător experimentelor cu un singur subiect (vezi capitolul următor) . ca să spunem aşa. respectiv măsurarea SN înainte de voiaj. În realitate. Figura 21. corelaţionale. Din punct de vedere teoretic. Componentele ipotetice ale comportamentului nevrotiform au fost măsurate în trei etape distincte ale cercetării : (A) cu trei zile înainte de tratament ( implicarea în voiajul navei) în vederea stabilirii unei linii de bază.accidentelor auto datorate consumului de alcool. normativ considerat a fi tratamentul nonexperimental. anterior şi după introducerea anumitor reglementări. planul bazat pe serii de timp întrerupte oferă un control slab al variabilelor. (C) la o săptămână după încheierea cursei. pe durata voiajului . Atunci când cvasiexperimentul cu serii întrerupte are obiective. problema validităţii interne este presantă pentru experimentele de laborator sau naturale care operează în termeni de cauză efect. pe primul plan se situează imperativul operaţionalizării şi măsurării riguroase a conceptelor implementate. Designul cercetării sindromului nevrotic al voiajelor lungi Figura 21 prezintă cele trei etape parcurse de cercetare. rămânând din această cauză posibilitatea unor ipoteze şi a unor explicaţii alternative la acelea intenţionate de cercetător. Aşa cum am subliniat în alt loc. În felul acesta. respectiv cu măsurători repetate. şi etapa de revenire datorată întreruperii cursei (tratamentului). în vederea studierii sindromului nevrotic al curselor lungi şi a corelaţiilor dintre această entitate cvasinosologică şi o serie de atribute individuale şi de grup. rata tentativelor suicidare etc. Experimentul evocat in continuare este un bun exemplu pentru cele afirmate anterior. (B) săptamânal. creşte probabilitatea ca tendinţele post factum ale fenomenului studiat să fie generate de către reglementarea oficială. Modalitatea de creştere a validităţii interne a acestor experimente este luarea în considerare a acestor alternative şi anularea lor. sunt cazuri de cvasiexperimente cu serii întrerupte. rata criminalităţii. evoluţia comportamentului nevrotic pe durata voiajului. una câte una. la bordul unor nave comerciale. Sîntion şi Sîntion (1987) evocă o cercetare cu caracter participativ. respectiv a unui pattern pretest. . care reprezintă singura modalitate de abordare a unui anumit tip de comportament. actul.

o fetiţă dintr-o şcoală specială dezvăluise profesorului său că fusese abuzată sexual de unii membrii ai familiei. comparativ cu planurile experimentale care implică mai mulţi subiecţi. procedeu prin care mâna copilului autist era ajutată de facilitator pentru a tasta la computer gândurile sale. Această metodă intrase în atenţia Curţii judecătoreşti din New England deoarece. modelul experimental aflat în discuţie este astăzi mai puţin utilizat deoarece el este relevant doar dacă tratamentul determină efecte imediate şi de o magnitudine care le fac neîndoielnice. ar trebui să prezinte tendinţe similare între prima şi a doua testare şi între a treia şi a patra. datorită amplitudinii lor scăzute.Revenirea criteriilor comportamentale măsurate la valorile pretest constituie un indiciu înalt probabil al unei legături între comportamentele nevrotice şi condiţiile specifice voiajului. prin intermediul unei astfel de metode. Există totuşi situaţii când modelul experimental cu un singur subiect este de neînlocuit.) întreprins de Howard Shane în 1990 pentru verificarea autenticităţii rezultatelor unei metode care părea să revoluţioneze comunicarea cu persoanele autiste. evidente prin ele însele. Este vorba de aşazisa comunicare facilitată. Fiind însărcinat să verifice credibilitatea rezultatelor produse de această metodă Shane a apelat la un singur subiect. Ori. fie imagini diferite de cele văzute de acesta. CAPITOLUL VIIIEXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT 8. tocmai pentru că nu a fost aplicată condiţia experimentală. În intervalul dintre a doua şi a treia testare când tratamentul a fost întrerupt ar trebui ca tendinţa să fie contrară tendinţelor dintre cele două perechi. Fetiţei i-au fost administrate. « O » semnifică observaţiile efectuate înainte şi după tratamentul notat cu X. fetiţa care făcuse această şocantă dezvăluire. 1963) « design OXO ». 1-2 şi 3-4. bineînţeles nu în mod voit. În acest sens evocăm un experiment (citat de Vadum şi Rankin. marea majoritate a efectelor observate în experimentele psihologice au nevoie să fie confirmate statistic.. b) Plan experimental cu repetarea tratamentului Este un plan experimental care presupune reluarea condiţiei experimentale în scopul îmbunătăţiri validităţii interne a experimentului. Sarcina ei era să .cit. când a fost aplicată condiţia experimentală. având pe abscisă datele calendaristice ale testării iar pe ordonată performanţele la testare. Problema care se punea era dacă nu cumva informaţia fusese supraadăugată de către facilitator. termenul de observaţie fiind o denumire generică pentru măsurătorile care se efectuează înainte şi după parcurgerea de către subiect a condiţiei experimentale. op. Deşi prezintă o serie de avantaje. fie imagini pe care le putea vedea şi facilitatorul comunicării. prin randomizare.1 Utilitatea experimentelor cu un singur subiect Unele experimente efectuate pe un singur subiect mai sunt numite şi studii de caz. Graficul teoretic al unui astfel de experiment. Este un plan utilizat în experienţele cu un singur subiect. Modelul experimental comun acestor experimente a fost numit de Campbell şi Stanley.

când metodele statistice nu luaseră o asemenea amploare. pare să fi căzut în desuetitudine. În aceeaşi tradiţie mai trebuie menţionate cercetările lui Ebbinghaus asupra memoriei care a experimentat pe sine însuşi. bazat pe un control riguros al variabilelor. le stăpânesc foarte bine. dincolo de un anumit prag. sau cele efectuate de Pavlov în domeniul reflexelor condiţionate. De exemplu la oameni. Mai mult. Rezultatele experimentului au produs rezultate în afara oricăror dubii care nu au nevoie de a fi confirmate statistic: De fiecare dată când copilul a văzut imagini diferite a fost tastată denumirea obiectului văzut de facilitator. A fost clar că acesta nu doar ajuta la exprimarea gândurilor copilului ci introducea pe canalul de comunicare propriile sale conţinuturi mentale. statistica nu este decât un mijloc de a controla sursele de variabilitate. pe acelaşi individ şi prin repetarea de mai multe ori a experimentului. De asemenea. Aşa cum remarcă McBurney (op. Aşa cum am văzut.cit.). s-au focalizat pe un singur subiect. ceilalţi. marea majoritate a pionierilor cercetării experimentale şi-a bazat studiile pe un număr redus de subiecţi. op. acest design experimental. În adevăr. experimentele efectuate de Watson în domeniul formării fobiei la copii. aşa cum am văzut în capitolele precedente. unii autori (Vadum şi Rankin.denumească aceste imagini care înfăţişau obiecte comune. altele decât cele introduse de cercetător prin manipularea condiţiilor experimentale. variabilitatea este proprie naturii umane şi se exprimă în diferenţe .) menţionează posibilitatea ca unele procedee statistice să mascheze anumite aspecte interesante ale fenomenelor studiate. cercetările introspecţioniştilor. Dimpotrivă. creşterea eşantionului experimental aduce cu sine doar nesemnificative creşteri ale preciziei datelor experimentale. fiind de ajuns să studiezi un individ pentru a descifra o regularitate care este proprie speciei căreia acesta îi aparţine. Totuşi. tradiţia cercetărilor psihologice din ultima vreme pune. Cercetătorii care operează cu un singur subiect cred că cea mai mare parte a variabilităţii este determinată de situaţie şi în acest scop ei încearcă să o controleze prin efectuarea unui număr cât mai mare de observaţii.a. cit. Uneori ele sunt utilizate într-un mod oarecum gratuit pentru simplu fapt că cei care le întrebuinţează. care aplică elaborate tehnici statistice pentru prelucrarea datelor obţinute pe numeroşi subiecţi. cercetătorii raliaţi acestei tradiţii plecau de la supoziţia că subiecţii. ale lui Wilhelm Wundt. această extensie este rezultatul unei atitudini fundamentale a cercetătorilor potrivit căreia un experiment este cu atât mai valid cu cât implică mai mulţi subiecţi. Ori. unul cel mult doi. De fapt cele două tradiţii se deosebesc după cum concep sursa variabilităţii comportamentului subiectului sau a subiecţilor de experiment. Cu toată utilitatea sa. Aşa de pildă este cazul lui Fechner care a dezvoltat tehnicile de determinare a pragurilor senzoriale şi a descoperit legea intensităţii senzaţiei experimentând cu un singur subiect. un mare accent pe statistici din ce în ce mai complexe. gestaltiştilor ş. aşa cum vom vedea mai departe. umani sau animale sunt esenţialmente echivalenţi. consideră că sursa variabilităţii este intrinsecă. Până prin anii 30 ai secolului trecut. Proporţia imaginilor diferite şi a celor similare cu ale profesorului au fost de 50%.

nu intensiv ci extensiv. cum din păcate se mai întâmplă. Ambele abordări fac apel la acest subiect.) Trebuie totuşi menţionat că fiecare din cele două abordări are propriile ei raţiuni. decât o mie de indivizi timp de o oră (Mc. Prin urmare. Galton şi mai apoi Pearson) variabilitatea interindividuală în jurul mediei este expresia eşecului naturii de a realiza persoana medie ideală. deşi din perspective diferite. De fapt ambele abordări. ghidează el însuşi opţiunea cercetătorului privind modelul experimental potrivit. Dimpotrivă dacă ne propunem să studiem procesele de formare a noţiunilor şi în general a gândirii categoriale la puberi va trebui să studiem un lot reprezentativ de subiecţi din populaţia ţintă. numai că pentru prima el este întrupat chiar în individul studiat.) experimentele cu un singur subiect sunt mai potrivite în abordarea unor fenomene neobişnuite. cu condiţia ca ei să fie normali iar condiţiile experimentale să fie riguros controlate. Ar mai trebui să adăugăm că cele două abordări nu sunt chiar atât de diferite în substanţa lor. chiar dacă. aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (op. Burney. Allport (1992) propune.interindividuale. un echilibru între cele două direcţii dar observaţia este valabilă pretutindeni în psihologie unde acestea sunt utilizate. pragul absolut al frecvenţei critice de fuziune este suficient un număr redus de subiecţi umani. prin numeroasele observaţii. prefera să studieze un animal o mie de ore. să apreciem seriozitatea şi validitatea unei cercetări. rare sau în testarea diferitelor forme de tratament. Problema cercetătorilor ar fi deci aceea de a face deosebirea între variabilitatea creată prin manipulare experimentală şi aceea care este naturală. Skinner. După pionieri ai psihologiei diferenţiale (Quetelet. în timp ce pentru a doua . prin numărul de subiecţi antrenaţi în experiment. Dacă cercetăm. op. să obţină un eşantion cât mai reprezentativ al comportamentului unicului subiect implicat în experiment.cit. în plină tradiţie de utilizare extensivă a statisticii în psihologia experimentală. Deşi dominantă în zilele noastre. Astfel cercetarea bazată pe un singur subiect este mai potrivită în domeniul psihofiziologiei şi în general al caracteristicilor psihice mai intens legate de bagajul ereditar decât în domeniul proceselor psihice de un mai înalt ordin. fenomenul care urmează a fi cercetat. spre exemplu. iar datele vor fi interpretate prin metode statistice cum sunt studiul corelaţional. fără o aprofundare temeinică. acest control fiind posibil pe cale statistică. Ceea ce le unifică este ceea ce unifică de fapt abordările ideografică şi nomotetică. analiza factorială sau analiza de varianţă. Pe de altă parte. sunt interesate de mărimea eşantionului: abordarea bazată pe un singur caz urmăreşte. tradiţia experimentelor care utilizează numeroşi subiecţi. în abordarea personalităţii. Rezultatele cercetării vor putea fi extinse (validitate externă) şi asupra altor subiecţi aparţinând aceleiaşi populaţii (de exemplu subiecţii cu vârsta cuprinsă între 4550 de ani). Abordarea experimentală bazată pe numeroşi subiecţi urmăreşte atenuarea surselor străine de variaţie prin realizarea unui eşantion cât mai reprezentativ al unui ipotetic subiect mediu. am fi tentaţi.cit. nu poate fi considerată singura cale justă. unde diversitatea comportamentelor este expresia şi şansa evoluţiei mecanismelor adaptative.

Interpretarea rezultatelor cercetării în termenii tendinţelor centrale. Spre deosebire de experimentele bazate pe eşantioane largi de subiecţi care pot evidenţia. 8. pe de o parte prin controlul riguros al condiţiilor experimentale şi prin creşterea numărului de observaţii sau prin repetarea de mai multe ori a experimentului. Evitarea dificultăţilor etice şi practice. adică 58. Flexibilitatea planului. . „Costurile realizării unor standarde înalte de validitate internă sunt mai reduse decât în cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi. sunt semnificativ inegale.01. poate estompa modul individual în care un subiect a îndeplinit sarcina experimentală. 8. Un alt argument în sprijinul acestei opţiuni este că pătratele coeficienţilor de corelaţie. Acest fapt este posibil prin controlul riguros al surselor de variaţie.abordare el este locul de intersecţie al tuturor măsurilor individuale. Acest lucru nu este posibil în experimentele pe mai mulţi subiecţi pentru că. acest fapt fiind exprimat de coeficientul de corelaţie.3 Controlul în experimentele cu un singur subiect Modelul experimental clasic al experimentelor cu un singur subiect este acela implementat în cercetările condiţionării operante de către Skinner (Berlow şi Hersen. Datele care merită mai multă încredere sunt cele obţinute de primul cercetător deoarece efectele variabilei independente sunt mai mari. Concret. cit. Focalizarea pe performanţa individuală. cum este media aritmetică. 2. obţin următoarele rezultate: primul lucrând cu 10 subiecţi găseşte o corelaţie de .): Doi cercetători care abordează acelaşi fenomen. decât al doilea. experimentele bazate pe un singur subiect îşi pot atinge scopul numai dacă cercetătorul se focalizează pe obţinerea unor efecte mari ale variabilei independente. Cercetarea pe un singur subiect nu ridică probleme ca acelea implicate de experimentele cu grupuri independente unde subiecţii din grupul de control nu primesc un tratament care le-ar fi benefic cum ar fi acela de atenuare a tendinţelor suicidare. graţie procedurilor statistice. care exprimă în procente cât anume din varianţa rezultatelor experimentale (modificările variabilei dependente) este explicabilă prin manipularea variabilei independente. mai mare de mai bine de două ori. prin aceleaşi două variabile. 4.5 pentru primul cercetător şi 13 pentru al doilea. rezultatele nu ar mai fi comparabile. reducând la minimum toate efectele străine care bruiază relaţia dintre variabila independentă şi cea comportamentală. 3. Faptul că nu numărul subiecţilor hotărăşte validitatea unui experiment îl dovedeşte următorul exemplu pe care îl redăm după McBurney (op.361 la P=.765 la un P=. acest fapt este posibil. efectuând aceste schimbări în cazul unuia dintre ei. efecte foarte mici.2 Avantajele experimentelor cu un singur subiect 1. Al doilea testând 50 de subiecţi obţine un coeficient de corelaţie de .01. Focalizarea pe aşa-zisele efectele majore. Experimentatorul are posibilitatea să modifice instrucţiunile sau întărirea atunci când constată că acestea nu provoacă reacţiile comportamentale aşteptate. acesta fiind cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi.

Repetarea fazei A.1 Obţinerea unei tendinţe stabile Este vorba de o tendinţă constantă. în ultima etapă ar trebui să conducă la aceleaşi rezultate ca în B1. validitatea internă a experimentului ar putea fi pusă sub semnul întrebării. Să presupunem că într-un experiment vrem să testăm eficacitatea unei metode terapeutice de diminuare a vulnerabilităţii la stres.2 Întreruperea tratamentului Această metodă (model ABA) este menită să îmbunătăţească planul precedent. În designurile cu un singur subiect sunt utilizate următoarele strategii de control : 8. iar B1 desemnează faza de aplicare a tratamentului experimental.1984). Pentru înţelegerea acestui model experimental apelăm la indici : A1B1A2B2 unde A1 semnifică faza de început prin care se obţine aşazisa line de bază (base line) a răspunsurilor subiecului în condiţiile în care acesta nu primeşte stimulul. Dacă o astfel de tendinţă a constat într-o creştere a nivelului de stress sau măcar într-un nivel constant. să nu fi fost real. deoarece o eventuală ameliorare a condiţiei subiectului postratament ar putea să nu fie efectul tratamentului însuşi. fie grupul experimental căruia nu i se aplică tratamentul. de bază. Dacă am efectua doar o măsurătoare înainte şi alta după tratament. dacă se lucrează cu un singur grup. (A1). Astfel. ci consecinţa altor cauze. În experimentele pe un singur subiect termenul de referinţă pentru starea post experiment o constituie starea subiectului înainte de a fi parcurs condiţia experimentală. Pentru a fi siguri că diferenţa dintre starea de dinainte de tratament şi starea post tratament este una reală ar trebui să determinăm mai precis. El este de obicei numit modelul ABAB. semnifică întreruperea tratamentului. tendinţa stabilă (stable baseline) pretratament a subiectului. anterioară aplicării tratamentului. nu printr-o singură măsurătoare ci prin mai multe. pentru a se controla dacă răspunsurile date în faza B se datorează în adevăr tratamentului. luat ca punct de referinţă. la fel ca în exemplul precedent. Reluarea Fazei B . Una dintre ele s-ar putea datora faptului ca nivelul de stres pretratament. Nivelul de stres poate fi evaluat cu un test potrivit. în sensul că introduce o condiţie suplimentară în vederea creşterii gradului de certitudine că schimbările comportamentale sunt în adevăr efectul manipulării condiţiei experimentale. atunci putem conchide că ameliorarea subiectului se datorează condiţiei experimentale parcurse. Testarea diferenţei dintre cele două grupuri sau dintre starea anterioară manipulării experimentale şi starea post experiment a aceluiaşi grup de subiecţi se realizează cu metode statistice adecvate. În cazul experimentelor cu grupuri independente termenul de comparaţie a efectelor produse de manipularea unei variabile independente îl constituie fie condiţia subiecţilor. se determină tendinţa constantă a subiectului privitoare la variabila dependentă pe care urmează să o modificăm printr-o . neîntâmplătoare în comportamentul subiectului înainte de aplicarea condiţiei experimentale.3. 8. deoarece subiectul înregistra de câtva timp o ameliorare „de la sine”.3.(B1).

3 Modelul tratamentelor repetate Repetarea tratamentului după faza de întrerupere are două consecinţe pozitive. tratamentul se întrerupe temporar.3. care la sfârşitul experimentului are o condiţie mai bună. În a doua fază. În primul grafic cele două curbe ale atenţiei sociale şi ale frecvenţei scărpinatului coincid foarte mult. McBurney (op.anumită manipulare experimentală. . atunci comportamentul ar trebui să evolueze după tendinţa anterioară tratamentului. Etapele de ignorare (deci de întrerupere a tratamentului experimental) au înregistrastrat scăderi dramatice ale scărpinatului şi au contribuit la creşterea nivelului de certitudine a acestei tendinţe. Deontologia profesională obligă experimentatorii să continue ameliorarea condiţiei subiectului prin reluarea tratamentului până la dovada unei tendinţe constante posttratament. conform instructajului. aceasta fiind o confirmare a ipotezei că scărpinatul era declanşat de atenţia pe care părinţii o dădeau acestui comportament. Este un model de tip ABAB . În etapa finală părinţii au ignorat din nou gesturile copilului. Faza aceasta nu a putut dura mai mult de trei zile deoarece problema copilului trebuia rezolvată urgent. Într-un al doilea grafic autorii au prezentat pe abscisă perioadele calendaristice ale experimentului care a durat din iunie 1976 până în iunie 1978. 8. acesta funcţiona ca un răspuns operant prin care copilul câştiga atenţia părinţilor. Pe ordonată au prezentat numărul de zgârieturi ca un indicator al frecvenţei comportamentului incriminat. cit. una pentru subiect. părinţii îi tot repetau copilului să termine cu scărpinatul. Cei doi cercetători au observat copilul în situaţii variate şi au emis ipoteza că. pentru a le atribui cu mai multă certitudine manipulării condiţiei experimentale. părinţii au ignorat scărpinatul copilului. aproape întotdeauna. Urmează apoi tratamentul experimental. În momentul în care avem suficiente dovezi despre modificări reale ale comportamentului. alta pentru validitatea internă a experimentului pentru că permite evaluarea efectelor produse de tratament. se declanşa în contexte sociale.) evocă un interesant experiment întreprins de Edward Carr şi Jack McDowell în 1980. întrucât scărpinatul. În aceste condiţii putem vorbi de un alt model experimental care va fi prezentat în continuare. În prima parte a experimentului. Autorii au sintetizat rezultatele în două grafice. a atenţiei sociale. Dacă schimbările la nivelul variabilei dependente se datorează tratamentului însuşi. Un băiat de 10 ani contractase într-o anumită împrejurare o dermatită în urma căreia rămăsese cu obiceiul de a se scărpina până işi producea răni.

În faza a doua a tratamentului frecvenţa zgârieturilor scade foarte dramatic. acea succesiune care serveşte cel mai bine scopul experimentului. Tendinţele de bază sunt reprezentate . Ultima fază a tratamentului a continuat să reducă frecvenţa scărpinatului până la aproape de extincţie. prezintă un nivel al zgârieturilor care nu va mai fi atins în nici o fază a experimentului. În faza ulterioară a experimentului s-a obţinut stingerea totală a cestui comportament. Fazele experimentului întreprins de Edward Carr şi Jack McDowell Prima fază.5 Determinarea mai multor tendinţe (multiple-basecline design) Spre deosebire de procedurile anterioare modelul cu multiple tendinţe de bază este destinat situaţiilor în care modificările comportamentale produse în cursul experimentului sunt foarte stabile sau ireversibile. din mulţimea secvenţelor posibile a acestei faze conţinând manipularea separată a fiecărei variabile independente şi a ambelor deodată.3. Păstrând şi în acest plan faza de stabilire a tendinţei de referinţă care precede acţiunea variabilelor independente. sunt rezultatul uneia sau alteia dintre variabile sau reprezintă rezultatul interacţiunii lor. experimentatorul poate alege. Următoarea fază. 8. de întrerupere a tratamentului. prezintă o revenire la tendinţa de bază.Figura 19. adică în comportamentul subiectului.4 Modificarea unei variabile pentru a i se determina efectul În experimentele bazate pe un singur subiect dar în care sunt manipulate cel puţin două variabile independente este nevoie să se diferenţieze momentele când se acţionează asupra uneia sau alteia deoarece manipularea lor simultană face imposibilă diferenţierea efectelor lor. 8. cercetătorul trebuie să ştie dacă modificările în variabila dependentă. aceea a stabilirii unei tendinţe constante.3. Mai precis. Acest design este echivalentul modelului factorial care este utilizat în experimentele pe grupuri de subiecţi şi poate avea forma A-B-A-B-BC-B-BC. unde A este tendinţa de bază a variabilei dependente înainte de experiment iar B şi C sunt cele două variabile independente.

Abuzurile unor cercetători nazişti au relevat. 8. La fialul prezentării designului experimental cu un singur subiect este util să generalizăm odată cu Vadum şi Rankin (op. În acest mod putem controla dacă fiecare progres în învăţare este un rezultat al întăririi. De exemplu. odată cu procesul de la Nürenberg.3.d.1 Tratarea subiecţilor umani Preocupările pentru etica cercetării sunt consecinţa preocupărilor din ce în ce mai consistente pentru drepturile omului. necesitatea implicării active a guvernelor în susţinerea cu fonduri a activităţii de reglementare a practicilor cercetării ştiinţifice.În ciuda faptului că implică un singur subiect. Curtea de la Nürenberg a statuat un . prin controlul sever al variabilelor şi prin observarea continuă a comportamentului pe durata administrării unor tratamente diferite.Replicarea experimentului atât pe acelaşi subiect prin reluarea secvenţei iniţiale AB în forma completă ABAB.6 Schimbarea succesivă a criteriului Constituie o altă modalitate de a verifica dacă schimbările comportamentale sunt rezultatul manipulării experimentale. astfel I . CAPITOLUL IX ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE 9. .m. .I+II – I+II+III ş. În a doua fază întărirea se acordă doar dacă subiectul îndeplineşte o sarcină imediat următoare în ordinea complexităţii. fiecare etapă precedentă devine punct de referinţă şi de comparaţie pentru progresele obţinute în faza următoare. Un astfel de model constă în a efectua anumite manipulări experimentale care determină anumite comportamente pentru a vedea dacă schimbarea comportamentală coincide cu manipularea asociată. După ce acest comportament s-a stabilizat se schimbă din nou criteriu de întărire şi tot aşa mai departe. În acest caz manipularea experimentală constă în acordarea întăririi pentru fiecare dintre secvenţele menţionate.cit.de către o serie de comportamente pe care subiectul urmează să le înveţe. Un astfel de model poate fi exemplificat cu acţiunea dresorului care determină animalul să înveţe prin condiţionare clasică nu toată succesiunea de mişcări care intră în componenţa unui anumit comportament ci secvenţe din ce în ce mai largi. Procedura este de asemenea.a. deci ca reper pentru progresele viitoare.) notele sale distictive : . În felul acesta se poate controla dacă modificarea criteriului de acordare a întăririi a provocat modificările comportamentale. fazică şi constă în modificarea de la o etapă la alta a criteriului după care se acordă întărirea. într-o primă fază întărirea se acordă pentru un comportament simplu considerat ca tendinţă de bază. validitatea sa poate fi îmbunătăţită substanţial.Oferă posibilitatea punerii în contrast a comportamentului din faza de tratament cu acela manifestat de subiect în faza liniei de bază.

). 1998).) citează o serie de principii pe care le grupează astfel: 9.• 9. . În baza acestui cod actvitatea unor medici nazişti a fost considerată crimă împotriva umanităţii.1. Ulterior. Cercetătorul are obligaţia de a aprecia dacă investigaţia sa• este acceptabilă d.1.d. op. care au alcătuit « Codul Nürenberg ». El reprezintă consensul membrilor APA privitor la ceea ce se considera practici acceptabile. în 1974. dat în condiţiile cunoaşterii a tot ceea ce implică această participare. şi de a se îngriji să fie respectate drepturile subiecţilor umani participanţi la experiment.2 Consimţamântul avizat Principiul respectului menţionat în raportul Belmont (cap. a luat fiinţă Comisia Naţională pentru protecţia persoanelor care în calitate de subiecţi participă la cercetări biomedicale şi psihologice.) implică recrutarea subiecţilor umani numai cu consimţământul lor. sub patronajul Ministerului Sănătăţii şi Educaţiei.v. Această comisie a elaborat aşanumitul raport Belmont. cele zece pricipii au stat la baza elaborării unor coduri etice.A. Cu toate acestea multe instituţii au comitete care supervizeză activitatea de cercetare. Responsabilitatea privind tratamentul etic al participanţilor la experiment este individuală. APA a elaborat „Codul de etică al activităţilor de cercetare” (Etics Code of Research Activities).U. cum este cel elaborat de Asociaţia Psihologilor din America (Vadum şi Rankin. preocupat fiind de demnitatea şi starea lor de bine.cit. raport care stipulează trei valori fundamentale ale cercetărilor efectuate pe subiecţi umani : respectul participanţilor la cercetare. beneficiul lor sau protejarea stării de bine şi buna credinţă faţă de subiecţi. rezultatul a patru ani de analize asupra principalelor coduri de etică a cercetării ştiinţifice. Este bine ca participanţii la experiment să semneze un consimţământ. etic. În acelaşi an. Psihologul desfăşoară experimentul• cu respect faţă de subiecţi.6.număr de 10 principii. În S. înainte de participarea la experiment. Studenţii au voie să întreprindă cercetări doar sub egida facultăţii care este subiect de sancţiuni profesionale. disconfortul sau experienţe emoţionale neplăcute” (Vadum şi Rankin. şi în strânsă legătură cu acest raport. Din acest document McBurney (op. cum ar fi riscurile fizice.1 Decizia de a realiza un experiment ştiinţific Hotărârea de a întreprinde o cercetare ştiinţifică trebuie să fie• animată pe dorinţa psihologului de a contribui la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice şi a stării de bine a fiinţei umane.cit.p. Conform Codului etic al cercetării elaborat de APA „ cercetătorul nu va ascunde niciodată participanţilor la cercetare aspectele semnificative care le-ar putea influenţa voinţa lor de a participa.

o Explicarea modului în care va fi păstrată confidenţialitatea rezultatelor cu precizarea dreptului participantului de a-şi retrage datele la sfârşitul cercetării. Ulterior la discuţia finală (debriefing) scopul experimentului va fi făcut cunoscut. Pentru copii se cere acordul părinţilor sau tutorilor. o Indicaţia de a păstra copia consimţământului. O astfel de consecinţă poate fi sentimentul de frustrare resimţit de componenţii grupului de control care. o Explicarea succintă a scopului cercetării. În general psihologia experimentală nu poate renunţa la mascarea scopului multor cercetări. îndepărta sau corecta aceste consecinţe inclusiv acelea care apar mult mai târziu.3 Protejara stării de bine a subiecţilor Când există unele consecinţe indezirabile ale experimentului pentru participanţi cercetătorul are obligaţia de a detecta. Utilizarea drogurilor pe subiecţi umani nu este permisă decât în clinici. anticipând un anumit sprijin. Investigatorul informează participanţii în legătură atât cu toate aspectele care ar putea influenţa decizia de participare la experiment cât şi cu cele pe care le semnalează subiecţii. o Informaţii despre persoana de contact de la care subiectul va primi informaţii privitoare la drepturile sale în cazul că a suferit prejudicii. Trebuie evitate situaţiile experimentale în care subiecţii primind informaţii negative despre performanţele lor ar putea prejudicia imaginea lor despre sine. Durata cercetării. cu menţionarea dreptului subiectului de a se retrage oricând consideră necesar. o Descrierea beneficiilor subiectului de pe urma participării. care altfel nici nu ar putea fi abordate. află ulterior că nu li s-a administrat condiţia experimentală.Un formular potrivit ar trebui să conţină următoarele rubrici: o Identificarea cercetătorului. o Prezentarea metodei de cercetare. o Explicarea riscurilor la care se expune prin participarea la experiment. 9. utilizând subiecţi cu potenţial suicidar ca subiecţi de control.1. Cercetătorul trebuie să respecte dreptul subiectului de a refuza să participe sau de a se retrage din experiment. imediat după ce experimentul a avut loc în legătură cu scopul adevărat al acestuia. nu le administrează condiţia experimentală care ar putea atenua această predispoziţie. El trebuie să fie atent ca nu cumva acceptarea de a participa să fie determinată de poziţia sa de putere în raport cu subiecţii. În aceeaşi situaţie se poate afla cercetătorul atunci când. cu condiţia să informeze subiecţii. De obicei. scopul adevărat al experimentului în astfel de situaţii este mascat printr-o anumită poveste. sau . spitale sau în laborator unde se poate asigura un control eficient şi o protecţie desăvârşită a sănătăţii subiecţilor. Atunci când unele aspecte nu pot fi dezvăluite deoarece s-ar periclita validitatea experimentului. cade în sarcina cercetătorului să protejeze starea de bine şi demnitatea subiectului. o Rugămintea de a participa. Studenţilor nu le este permisă folosirea acestor substanţe cum sunt alcoolul.

această posibilitate împreună cu strategia de asigurare a confidenţialităţii va fi explicată participanţilor ca parte integrantă a procedurilor de obţinere a consimţământului avizat de participare la experiment. Recunoaşte totuşi că trebuie reţinute din orientarea umanistă câteva principii.stupefiantele. McBurney (op. Probleme serioase de confidenţialitate apar atunci când în cercetare sunt implicate persoane din rândul delicvenţilor. 9. consideră că rolul subiectului nu diferă de acela al pacientului care furnizează o probă biologică pentru examenul de laborator. Prima.cit. O astfel de atitudine poate creşte nivelul de cooperare a subiectului dar poate conduce deopotrivă la slăbirea validităţii acestuia. Comportamentul participantului la experiment este obiect de studiu pentru investigator.1.1. conştientizarea de către experimentator că subiecţii fac realmente un serviciu ştiinţei.4 Confidenţialitatea Informaţiile obţinute despre participanţi în cursul experimentului sunt confidenţiale dacă anterior nu s-a convenit altfel. acesta trebuind să participe chiar la proiectarea experimentului şi la controlarea anumitor aspecte ale experimentului. în păstrarea confidenţialităţii informaţiilor obţinute de la această categorie de participanţi la experiment. Această idee a câştigat tot mai mult teren în ultimul secol. protejarea sentimentului lor de demnitate. 9.6 Convorbirea finală Ideea de libertate faţă de coerciţie este strâns legată de aceea a dreptului la intimitate ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Preocupat să respecte dreptul la intimitate al subiecţilor săi.) consideră că perspectiva umanistă este foarte populară printre parapsihologi şi se materializează în experimente ale căror date sunt neinterpretabile. Când există posibilitatea ca alte persoane să aibă acces la aceste date.1. A doua poziţie este de sorginte umanistă şi susţine că subiectul este un partener activ la experiment. Claritatea înţelegerii între cercetător şi participanţii la experimentul său este esenţială şi . tributară concepţiei tradiţionale care separă tranşant experimentatorul observator de subiectul observat. 9. aşa cum este cazul medicului sau avocatului. Psihologul nu este protejat de lege.5 Respectarea demnităţii Există în psihologia experimentală două atitudini fundamentale faţă de contribuţia participanţilor la experimente. cercetătorul se confruntă cu imperativul de a acorda cel puţin tot atâta importanţă intereselor societăţii care pot evolua într-un sens opus. şi anume tratarea participanţilor cu respect. acela de a acumula în scop de autoreglare cunoştinţe care pot fi obţinute tocmai prin violarea intimităţii indivizilor săi.

Debriefing-ul reprezintă deconspirarea de către experimentator a scopului adevărat al experimentului în vederea creşterii gradului de informare al subiecţilor si al împiedicării producerii oicărui prejudiciu. Cercetătorul are obligaţia de a lua toate măsurile pentru diminuarea acestuia. Acesta trebuie să respecte toate obligaţiile asumate prevăzute în contract. 3. nu au existat probleme privind utilizarea animalelor în experimente chiar când acestea le afectau integritatea sau sănătatea.cit. Totuşi. Pe de alta parte ei pot conştientiza într-un grad diferit mascarea intenţiilor cercetării datorită modului în care sunt chestionaţi. într-un experiment mnezic. 2. Cât timp această concepţie a dominat în ştiinţa experimentală. Cercetătorul trebuie să ia toate măsurile pentru a împiedica prejudicierea fizică sau mentală a persoanelor care participă la experiment. La finalul experimentului discuţia finală cu subiectul ţinteşte următoarele scopuri: Obţinerea unor informaţii preţioase despre modul în care a intuit scopul experimentului pentru a evalua corect influenţele efectelor exercitate de caracteristicile solicitate : 1. Cercetătorul îi poate transmite o serie de cunoştinţe care au rezultat din cercetare care să îmbunătăţească nivelul de înţelegere al problematicii abordate în experiment. Dacă experimentul implică riscuri majore acesta va fi evitat. majoritatea situaţiilor experimentale implică un anumit stress datorită caracterului lor de noutate pentru subiect. acest lucru nu este posibil întotdeauna. Unii subiecţi pot accepta cu greu că au fost înşelaţi şi ca urmare pot adopta rolul de “subiecti buni”. ce cuvinte a trebuit să memoreze?). Ultimele decenii ale secolului trecut au generat o nouă optică potrivit căreia animalele au propriile drepturi şi ca urmare nu ar trebui folosite în experimente care le afectează într-un fel sau altul sănătatea sau starea de bine. Atenţionarea subiectului să nu divulge celorlalţi participanţi informaţii legate de sarcina experimentală (de exemplu. Mult mai multe şanse sunt ca subiectul să conştientizeze mai bine mascarea scopului cercetării dacă nu este întrebat direct dacă are ceva de întrebat ci dacă este invitat să evoce ce anume i s-a părut fals în explicaţiile preliminare date de experimentator cu privire la adevăratul scop al experimentului. Totuşi.) observă că tradiţia iudeo-creştină a perpetuat credinţa că omul este stăpân peste toate creaturile care îi sunt date de divinitate spre a se folosi de ele. animalele au fost înlocuite cu anumite organe sau ţesuturi prelevate de la acestea. mai ales în psihologie unde . ca urmare a mascării scopului adevărat al cercetării.constituie pentru el o preocupare constantă. Ca urmare. Creşterea beneficiului pe care un subiect îl poate avea în calitatea sa de participant la cercetare.2 Etica experimentării pe animale McBurney (op. El trebuie să îi informeze dacă există riscul vreunui prejudiciu şi să obţină consensul înainte de a începe experimentul. Corectarea unor informaţii date în mod eronat pentru a masca scopul adevărat al cercetării sau destinaţia anumitor teste. 9. Debriefing-ul este folosit de către cercetător pentru a evalua gradul de mascare a sensului rezultatelor experimentale.

” În comunitatea ştiinţifică s-a adoptat. boala şi suferinţa animalelor utilizate ca subiecţi de experimentare” . El însărcinează o serie de organisme guvernamentale să avizeze şi să controleze cercetările pe animale. Procedând astfel. de curăţenie. educaţionale sau aplicative. 177). inclusiv utilizarea de anestezice când condiţia experimentală produce durere.U. stres sau privaţiuni va fi utilizată numai când nu se poate altfel şi când se justifică prin consecinţele ştiinţifice. Au fost adoptate. Ca exemplu.„ Procedura de a supune animalele la suferinţă. având în vedere condiţiile deosebite de hrană şi microclimat pe care le impune supravieţuirea anumitor specii. experimentatorul are obligaţia să se îngrijească de sănătatea şi confortul acestora.obiectul experimentelor îl constituie comportamentul animalului în integralitatea sa O serie de organisme neguvernamentale pentru protecţia animalelor au limitat utilizarea acestora în experimente. Acest document stabileşte norme de hrană.A.„ Psihologii care întreprind cercetări pe animale le vor trata pe acestea cu omenie (humaneley)”. precum şi dimensiunile cuştilor în care acestea sunt păstrate. . poate fi citat „Ghidul pentru îngrijirea şi utilizarea animalelor de laborator ( Guide for the Care and Use of Laboratory Animals) adoptat în 1978 de către Ministerul Sănătăţii (The Department of Health and Human Services) din S. de microclimat şi de îngrijire medicală pentru animale. pe care le reproducem după Vadum şi Rankin (op. astfel..„ Psihologii trebuie să facă tot ce este posibil pentru a diminua discomfortul. În 1985 a fost elaborat “Actul privind protecţia animalelor” document cu putere de lege care reglementează experimentele pe animale. în unele ţări documente care reglementează experimentarea pe animale. De asemenea unele instituţii de învăţământ şi cercetare au constituite organisme care controlează modul în care sunt ţinute animalele de experiment şi care supervizează această practică. . p. Iată câteva din reglementările conţinute în aceată reglementare. .cit. principiul că disconfortul animalelor utilizate ca subiecţi de experiment este justificat doar dacă există un beneficiu ştiinţific.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful