You are on page 1of 40

CAPITOLUL 4 SUNETELE MUZICALE (MUZICA CLASICĂ MIJLOC DE COMUNICARE

)

Muzica este arta care exprimă, într-o modalitate
specifică, directă, cu ajutorul sunetelor, sentimente, stări şi atitudini psihice. Ca şi celelalte
arte, reflectă realitatea prin imagini artistice. Specificul imaginii muzicale îl constituie
desfăşurarea ei prin melodie, armonie şi ritm.

Pentru înţelegerea modului de comunicare utilizând sunetele este necesară o minimă definire
a celor trei elementele principale ale muzicii, astfel:

• Melodia, (provine din greacă, melos, “melodie”, “intonare”) este un fenomen uman
universal, care îşi are originile in timpuri preistorice. Gândirea melodică este generată de
vorbire, de cântecul păsărilor şi sunetele altor animale, în plânsul şi gânguritul copiilor.
Melodia reprezintă o succesiune monofonică expresivă de sunete, cu un anumit sens, bine
inchegată din punct de vedere al construcţiei, fiind considerată cel mai vechi si principalul
element al muzicii.

“Din punct de vedere al genului muzical „melodia” se prezintă iniţial ca o pisă pentru o
singură voce şi pian; acompaniamentul (adeseori instrumental) se vrea foarte expresiv, prin
folosirea figuralismelor (figuri muzicale ce ilustrează prin analogie imaginile textului).
Structura ei este strâns dependentă de structura poemului.”

• Armonia, este ştiinţa acordurilor (complex sonor rezultând din emisia simultană a mai
multor (cel putin trei) sunete de înalţimi diferite) şi a funcţie lor, a relaţiilor şi inlanţuirilor
acestora, precum şi a relaţiilor ce se stabilesc între diferite centre modale sau tonale.
Armonia este mult mai bine dezvoltată în muzica “vestică” decât în cea “orientală”. În
evul mediu conceptul de armonie era format din două note, iar în perioada renaşterii
norma devine armonia formată din trei note. Această definiţie devine standardul în
muzica “vestică” până în secolul XX, când armonia va fi compusă din patru note sau
chiar din mai multe.

• Ritmul, este un element fundamental al muzicii cu rol primordial în evoluţia muzicii,
comun la început, cu dansul şi cu poezia, reprezentând un sistem de organizare a duratelor
(calitatea sunetului de a se produce într-o fracţiune mai mare sau mai mica de timp),
sunetelor si pauzelor (oprire temporară a uneia sau mai multor voci) în cadrul compoziţiei
muzicale. Ritmul este un element esenţial, cu importanţă în melodie, influentând
progresia armoniei, structura, timbrul si ornamentaţia.

Întregul capitol se va axa pe încercarea de a defini raspunsul la intrebarea: Ce este exact
muzica clasică?

În general, se foloseşte cuvântul “clasic” pentru a descrie muzica care nu este nici “jaz”, nici
“pop”, nici “rock”, nici muzica folclorică, aceasta pur si simplu pentru că s-ar părea că nu
există nici un alt cuvânt care sa o descrie mai bine.

“Orice meloman distinge, când ascultă muzică, abisul care desparte, de exemplu, o simfonie
clasică de o monodie gregoriană. Fiind rareori în măsură să precizeze în ce constă această
diferenţă, el admite implicit – fără să fie preocupat de teorie sau istorie – că singurele care
scriu istorie sunt operele. Apariţia de obiecte sonore noi pe care istoria le va numi de-a
lungul secolelor: simfonie, motet, operă, sonată etc. deschide pentru spiritele curioase o
abordare inedită a artei muzicale şi a comunicării pe baza sunetelor muzicale.”

1
4.1 CATEGORII MUZICALE

Pentru a întelege cât mai bine modul de comunicare cu ajutorul muzicii este necesară
definirea elementelor ce caracterizează categoriile muzicale:

• Muzica orchestrală

Orchestraţia este ştiinţa combinarii instrumentelor unei orchestre, reprezentând îndemânarea
prin care un compozitor ajunge să-şi defineasca ideile muzicale astfel încât aceste idei să
poată fi interpretate de o orchestră, alcatuită din 7, 17 sau 70 – sau 107 persoane (aceasta
fiind componenţa unei mari orchestre simfonice).

Figura 4.1 Orchestra operei din Viena

• Simfonia, este o lucrare ciclică pentru orchestră, de regulă are patru parţi (mişcări).
“Etimologia sa greacă (symfonia “acordare de voci”) trimite la noţiunile de
egalitate şi simultaneitate sonoră.” Principiile de formă au fost stabilite de Haydn
“părintele simfoniei clasice”.

haydn_sym44-1 beethoven_sym5_1. beeth9-4
mp3

mozart_sym35_1.mp webern_sym1
3
“A atribui paternitatea simfoniei lui Haydn ţine de simplificarea istorică sau de abuzul de
limbaj; este însă neîndoielnic faptul că Haydn a sintetizat virtualităţile contemporane –
italiene, franceze sau germane – de-a lungul unui proces creator care cuprinde mai mult
de o suta de lucrări”

• Prima parte, formă de sonată (modalitate de construcţie muzicală pe bază a trei
secţiuni: expoziţie, dezvoltare, repriză; constând din enunţarea (expoziţia) a două
teme diferite, contrastante, angranarea lor într-un proces dialectic specific de

2
confruntare a potenţelor lor expresive (dezvoltarea), după care urmează
readucerea ca într-o sinteză, a temelor din prima secţiune (repriza) si uneori o
secţiune concluzivă (coda)). “Nici un alt gen nu apare muzicienilor într-un mod
atât de accesibil şi în acelaşi timp exigent, mai ales după influenţa lui Beethoven.
Maestru al noului limbaj pianistic.”

• A doua parte, formă de lied (cuvânt de origine germană, cântec, compoziţie
vocală cu acompaniament instrumental (de obicei la pian)) sau temă cu variaţiuni.
“Deşi Haydn şi Mozart au practicat ocazional noul gen, Beethoven este primul
care cultivă, dandu-I definitiv caracterul de piesă vocală acompaniată la pian.
Maestrul incontestabil al genului rămâne totuşi Franz Schubert, autor în acest
domeniu a mai multor sute de capodopere. Partea pianistică constituie mai mult
decât un acompaniament al melodiei. Pianul este deseori cel puţin la fel de
expresiv ca şi vocea, purtător al inexprimabilului poemului. El este acela care
sugerează ambiţia, decorul, tensiunile, iminenţa dramei, fatalitatea,
deznodământul… Începând cu Mahler, orchestra va înlocui în mod obişnuit
pianul.

• A treia parte, menuet (dans vechi francez, în masura de ¾ ,tempo moderat).
“Menuetul complet autonom este destul de rar. Îl găsim în cadrul unei suite
(Bach), al unei sonate sau al unei simfonii (Haydn, Beethoven, Mozart…); în
acest domeniu, exemplele sunt la drept vorbind nenumărate.”

• A patra parte, sonată, rondo (formă muzicală derivată dintr-un vechi cântec şi
dans în cerc francez, caracterizat prin alternarea refrenului cu diferite cuplete
(secţiuni care nu se repetă)) sau temă cu variaţiuni. “Se va impune ca formă foarte
importantă ce organizeaza în special ultimile mişcări ale simfoniilor şi sonatelor
după principiul alternării aceluiaşi refren cu cuplete diferite. Totuşi, diverse
ansambluri de rondo-uri deosebit de reuşite, în special ale lui Mozart sau Chopin,
înscriu în mod evident rondo-ul printre genurile muzicale. Mişcarea sa este rapidă
iar expresia strălucitoare; numărul de cuplete nu este supus nici unei constângeri.
În sfârşit compozitorii pot alege orice instrument, cel mai adesea fiind preferat
pianul (la două sau patru mâini).”

berliozfantactic1 berliozfantastic2 berliozfantastic3 berliozfantastic4

coreliadagio2 coreliagagio corelialegro corelivivace

Este necesar de subliniat că unii compozitori au mărit numărul parţilor la 5, 6, 7 iar alţii le-au
redus.

“În secolul al XX-lea, simfonia continuă o mare carieră, în ciuda cuvintelor lui Debussy
conform căruia după Beethoven se dovedise inutilitatea genului (ca o curiozitate, el însuşi a
scris una, la vârsta de 20 ani)”

• Poemul simfonic – gen principal al muzicii cu program (muzică instrumentală a carei
structură este determinată prin date extramuzicale inspirate din natură, literatură şi
arte plastice). Poemul simfonic a fost introdus în muzica de Frantz Liszt care a definit
această lucrare orchestrală ca fiind construită dintr-o singura mişcare, în formă de
sonată, lied, rondo sau formă liberă.

3
“Compozitorii din Europa Centrală şi din Rusia îl vor practica pentru a cânta pământul
natal şi originalitatea lui, în raport cu puterile muzicale consacrate Italia, Germania,
Franţa). Ceea ce nu-l împiedică pe compozitorul german Richard Strauss, să se afirme,
după Franz Liszt, drept cel mai mare reprezentant al genului”

dvorak_slav_dance5

• Uvertura – piesă orchestrală ce se cânta înaintea unei reprezentaţii de teatru muzical.
“Pentru a “deschide” drama, trebuia sugerată o ambianţă propice ascultării atente a
partiturii. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea materialul muzical este aproape
independent de acela dezvoltat în corpul lucrării (aproape întotdeauna o operă sau un
oratoriu). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în special la Mozart, uvertura se
integrează acţiunii dramatice, din care cântă anumite teme şi căreia îi caracterizează
climatul sonor. Începând cu Beethoven autor al 11 uverturi, dintre care 4 numai
pentru “Fidelio” (nici una nereuşind, de altfel, să-l satisfacă pe deplin), uvertura îşi
descoperă o reală autonomie şi devine un gen practicat în mod obişnuit de
compozitorii romantici.” Este formată dintr-o singură parte, profilată ca un gen de
muzică programatică.

bachuvertura rosinniuvertura bethovenuvertura

• Concertul (din latinescul “concertare”- “a lupta”) poate fi definit ca principiu
muzical de autonomie în unitate; în drama muzicală se singularizează una sau mai
multe părţi dar, în însăşi varietatea lor, toate elementele tind spre unitatea generală a
bucăţii. A evolut din diferite forme de lucrări folosind un singur instrument de-a
lungul perioade Baroc şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea desemna o lucrare formată
permanet din trei mişcări (repede-încet-repede). Compoziţie muzicală pentru unul sau
mai mulţi solişti (interpret al unei lucrări scrise pentru o singură voce), acompaniaţi
de orchestră, sau pentru orchestră, creând posibilitatea instrumentiştilor de a-şi
demonstra virtuozitatea în calitate de solişti.

corelli_concerto_d1. corelli_con-gros1 moz_clar_conc
mp3

• Baletul – gen de spectacol alcatuit din dans (ca element principal), muzică şi
pantonimă. “Iniţial, baletul este transpunerea în mişcare a unei acţiuni muzicale
dramatice, cele două mijloace de expresie fiind dansul şi pantonima. Originile sale
merg până în Antichitate. Dacă a traverat Evul mediu, Renaşterea şi perioada barocă,
dacă a impus la Versailles şi în secolul al XVII-lea, forma baletului de curte,
spectacol despre ea însăşi pe care Curtea şi-l oferă (Ludovic al XIV-lea se va dori
dansator emerit), genul se dezvoltă într-un mod incomparabil în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. În secolul al XIX-lea, baletul este “pe numere”, adică în
episoade succesive, foarte clar delimitate de natura deosebită a muzicii şi a coregrafiei
(fiecare poate fi prezentat separat). Din potrivă, în baletul secolului al XX-lea,
înlanţuirea scenelor este continuă, un auditor neavizat va întâmpina cele mai mari
dificultăţi în separarea diverselor episoade ale lucrării”. În Europa a aparut în epoca
Renaşterii şi s-a dezvoltat începând din secolul al XVI-lea. Spre deosebire de dansul
popular sau de salon, baletul este compus din combinaţii de paşi şi mişcări elaborate
în prealabil de către interpreţi sau maeştri de balet.

donau

4
• Muzica întâmplătoare – de obicei compusă din secţiuni mici, conţinând teme
repetative, pentru o anumita producţie de scenă.

• Suita – (cuvânt de origine franceză (suite) reprezentând o “succesiune, urmare”), gen
muzical alcatuit din mai multe mişcări contrastante ca expresie, reprezentând primul
gen muzical, în sens de ciclu, pe care îl cunoaşte istoria muzicii. “Nici un termen nu
poate desemna mai bine genul muzical la care se raportează. Suita constă într-o
succesiune de mişcări de dans. Termenul necesită o precizare: dansul muzical nu
trebuie să fie neapărat tradus coregrafic. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
suita dispare înlocuită de genurile de divertisment: casaţiune, serenadă. În secolul al
XX-lea, au încercat să o readucă la viaţă mai mulţi compozitori importanţi: Debussy,
Prokofiev.

debussy_faune.mp3

• Muzica de cameră – termen definind iniţial muzica laica spre deosebire de cea
religioasă. În zilele noastre muzica de cameră defineşte muzica interpretată de formaţii
instrumentale sau vocale restrânse. Forma de bază este o lucrare pentru instrumente solo
cu acompaniament la clape. Există nenumărate miniaturi de acest tip, in special pentru
flaut, oboi, vioară, violoncel şi clarinet, având de obicei denumiri descriptive. Se pot
defini şi alte lucrări de muzică de cameră reprezentând structuri multiple cum ar fi: trio
de corzi (vioară, violă, violoncel), trio de pian (pian, vioară, violoncel), cvartet de corzi
( 2 viori, violă, violoncel), cvartet de pian (pian, vioară, violă, violoncel), etc.

• Muzica pentru instrumente solo defineşte orice muzică compusă pentru un instrument
singur, fără acompaniament. Deşi există exemple de compoziţii muzicale pentru fiecare
instrument muzical (incluzând numeroase lucrări pentru instrumente de percuţie), se poate
considera că marea parte a lucrărilor muzicale au fost realizate pentru orgă, clape, chitară
sau lăută.

bachorga beet-ps21waldstein chopinnocturna

• Muzica vocală reprezintă muzica destinată vocilor soliste, cu sau fără acompaniament
(de obicei la pian), este cea mai veche formă muzicală, pentru că cel mai vechi
“instrument” este vocea umană. Pentru oricine doreşte să traseze o istorie stilistică a
muzicii nu trebuie decât să examineze muzica vocală, pentru că orice compozitor demn
de numele sau a scris ceva care să implice vocea umană. În forma ei cea mai simplă,
muzica vocală este formată dintr-o singură linie monodică. Această linie monodică
defineşte originea muzicii corale, fără acompaniament. Pe parcursul istoriei muzicale din
ce în ce mai multe parţi independente sunt adăugate gradual, limbajul muzical şi structura
devinind din ce în ce mai complexă. Până la începutul secolului XX, cea mai mare parte a
lucrărilor corale cu sau fara acompaniament au avut o bază religioasă (există şi numeroase
excepţii).

isis_osiris.mp3

• Opera, categorie muzicală definită pentru prima dată în Italia la inceputul
barocului (dupa 1600), deşi variaţiunile pe această temă au fost multe şi variate,

5
liniile principale au rămas în mod remarcabil nemodificate. Opera reprezintă o
lucrare dramatico-muzicală, al carei text este în întregime cântat. Opera începe cu
o uvertură sau preludiu care prezintă cadrul lucrării şi chiar o parte din cele mai
importante teme care vor fi dezvoltate ulterior. Sub acompaniament orchestral
interpreţii îmbină arta scenică cu cea vocală, corurile şi baletul completează uneori
partitura, acţiunea este împartita în acte şi scene. În cadrul acestora principalele
mijloace de exprimare sunt:

• aria solo, duet-ul, trio-ul
• corurile pentru a permite unui grup mai mare să se alăture sau să comenteze
asupra acţiunii
• recitativele care se aseamană cu conversaţia cântată, unde acţiunea de obicei se
desfăşoară într-un ritm mai alert înainte ca următoarea bucată să permită o
contemplare mai aprofundată asupra lanţului de evenimente

Christoph Willibald Gluck este principalul artizan al mutaţiei suferită de operă în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Profesiunea sa de credinţă este cuprinsă în
câteva cuvinte:
“Vocea, instrumentele, toate sunetele trebuie să ţintească spre un singur scop,
expresia, iar unitatea dintre cuvinte şi cântec trebuie să fie atât de strânsă, încât
poemul să pară făcut pentru muzică în aceeaşi măsură în care muzica pare făcută
pentru poem”.

“Haydn nu dă dovadă în acest domeniu de intuiţiile geniale cu care a îmbogăţit
muzica instrumentală. El se pliază cel mai adesea regulilor modelului italian şi, în
ciuda unor anumite aseţiuni, nu pare niciodată să anunţe marea transformare lirică
făcută de Mozart. Operele constituie, poate, cea mai preţioasă moştenire lăsată nouă
de acesta din urmă. Opera clasică ajunge la apogeu sub pana lui Mozart, care
reinventează complet genul”.

4.2 INSTRUMENTE MUZICALE

Vocea umană este adesea acompaniată de aparate care produc sunete muzicale, sau de cele
mai multe ori autorii compun partituri speciale pentru instrumente muzicale individuale sau în
cadrul unei orchestre.

Figura 4.3 Stramosul harpei

Încă din cele mai vechi timpuri, pe lângă sunetele muzicale definite de vocea umană, s-au
utilizat instrumente pentru a emite sunete muzicale care ulterior definesc o melodie.

6
“Muzica instrumentală nu se naşte subit în secolul al XVI-lea; ea ocupă în acest secol un loc
fără precedent într-o tradiţie muzicală dominată până atunci de voce. Expansiunea tiparului
(apărut în mijlocul secolului al XV-lea), care-I asigură difuzarea şi încurajează practica
individuală, explică în mare parte această mutaţie, precum şi evoluţia rapidă a majorităţii
instrumentelor cu influenţă directă asupra inovaţiilor în materie de genuri.”

În continuare se prezintă principalele tipuri de categorii de instrumente muzicale sub forma
lor actuală utilizată în orchestra simfonică.

• Instrumente cu coarde

Instrumentele cu coarde reprezintă mănunchiuri de coarde acordate în diferite tonalităţi care
produc sunete prin “ştergerea” lor cu un arcuş.

• Vioara, este cel mai important dintre instrumentele cu coarde şi arcuş, având
acordajul cel mai înalt. Vioara se ţine sprijinită de umărul stâng, sub bărbie. Începând
din secolul al XVI-lea, pătrunde în toate domeniile muzicale, iar în secolul al XVIII-
lea se plasează în fruntea instrumentelor soliste în ansamblurile de muzică de camera
şi în orchestre.
“Principalele sale elemente sunt cutia perforată de două f-uri, eclisele, fundul, inima
viorii şi gâtul pe care este fixat prăguşul; cele 4 coarde sunt întinse de rotaţia cuielor de
abanos. Sonoritatea viorii este mai strălucitoare, de o bogăţie mai diversă decât bogăţia
violei, ceea ce explică în acelaşi timp succesul său crescând şi lunga neîncredere faţă de
ea. Vioara devine instrumentul predilect pentru concert al virtuozilor.”

• Viola, este un instrument muzical cu coarde şi cu arcuş din familia viorii, dar de
dimensiuni ceva mai mari, intermediare între cele ale viorii şi ale violoncelului.

• Violoncelul, este un instrument muzical cu coarde şi arcuş din familia viorii, dar de
dimensiuni mult mai mari şi cu un registru mai grav. Se ţine vertical, între genunchi,
sprijinit pe podea cu un picior (de metal sau lemn) cu vârf ascuţit.

• Contrabasul, este cel mai mare şi cel mai grav ca sonoritate instrument cu coarde şi
arcuş.
“Viola, violoncelul şi contrabasul completează scara sonoră a familiei viorii introducând
nuanţe sonore cele mai variate, de la blândeţea elegiacă la robusteţea lirică”

• Instrumente de suflat

Instrumentele de suflat funcţioneaza pe baza unui sistem de clape, de obicei placate cu argint,
care atunci când sunt apăsate sau eliberate, permit aerului suflat de către instrumentist să
treacă în diferite cantităţi, rezultând note de diferite intensităţi.

7
• Flautul, este un instrument de suflat, odinioară construit din lemn, astăzi placat cu
argint sau in cazurile mai extravagante aur, îngust, ţinut orizontal chiar sub gură şi
activat prin suflarea de aer printr-o deschidere de la unul din capetele instrumentului.

• Oboiul, este un instrument de suflat din lemn cu ancie dublă, care reprezintă o lamă
fină de lemn, de trestie sau metal prin a cărei vibraţie se produc sunetele, sunete
modificate cu ajutorul unor clape şi orificii.

• Clarinetul, este un instrument muzical de suflat, în formă de tub cilindric, de lemn
lărgit la un capăt si cu ancie simplă.

• Fagotul, este un instrument muzical de suflat din lemn, cu registru grav şi timbru
nazal, alcatuit dintr-un tub lung şi un tub suplimentar îndoit la capăt, terminat cu o
ancie dublă, asemănătoare cu cea a oboiului.

8
• Instrumente de alamă

Instrumentele de alamă sunt activate tot prin suflarea aerului în ele, dar în loc să folosească o
formă de ancie peste care este aşezată gura, buzele sunt plasate pe sau într-o ventuză a unei
piese de suflat de metal, făcând-o să vibreze.

• Trompeta, este un instrument de suflat din alamă fiind unul dintre cele mai vechi
instrumente. Se cântă în poziţie orizontală cu ajutorul unei serii de valve situate pe
partea superioară a instrumentului care sunt deschise sau inchise într-o anumită
combinaţie pentru a crea diferite intensităţi.

• Cornul englez/francez, reprezintă un alt instrument vechi care işi are originea în
folosirea cornurilor de animale în timpurile preistorice. Instrumentul modern este
aparent complex, format dintr-un tub de bază, învârtit într-o formă compactă
terminând cu o gaură conică sau clopot, pe care sunt aşezate o serie de valve. Înainte
ca sistemul de valve să fie inventat, schimbarea diferitelor intensităţi se realiza prin
diferite coturi care modificau lungimea de bază a tubului şi schimbarea diferitelor
note prin aşezarea mâinii în diferite poziţii în interiorul clopotului.

• Trombonul, este alt instrument muzical de suflat din alamă, asemănător trompetei
care emite sunete de înalţimi diferite prin deplasarea unei culise (sau al unui sistem de
ventile) care lungeşte sau scurtează coloana de vibraţie a instrumentului.

9
• Tuba, este cel mai grav instrument de suflat din alamă din orchestra simfonică. Este
format dintr-un pavilion larg, un tub răsucit şi un mecanism de pistoane.

• Instrumente de percuţie

Instrumentele de percuţie sunt definete ca instrumente a caror suprafaţă de rezonanţă este
lovită de către muzician fie cu mâna fie cu vreo formă de baţ. Această definiţie împarte
instrumentele de percuţie în acordabile care au o intensitate a sunetului bine defintă sau o
serie de intensităţi, şi autofone care produc sunetele exclusiv prin punerea în vibraţie a
propriului lor corp, fără intervenţia unor parţi auxiliare (corzi, membrane).

• Acordabile:
• Timpanul, este format dintr-o membrana întinsă pe o emisferă de metal,
• Xilofonul, este alcatuit dintr-un sistem de plăci de lemn acordate diferit, care
rasună când sunt lovite cu nişte ciocănaşe de lemn,
• Celesta, este un instrument cu claviatură de tipul pianului, la care sunetul, cu
timbru dulce şi cristalin, se produce prin lovirea unor plăci metalice cu ciocane de
lemn,
• Vibrafonul, este un instrument de percuţie format din plăci de metal aşezate
deasupra unor tuburi de rezonanţă în care elice, acţionate electric, prelungesc
vibraţia şi amplifică sunetul produs prin lovirea plăcilor cu baghete,

• Marimba, este un instrument asemănător xilofonului fiind folosit în Africa
Centrală şi America de Sud. A fost preluat şi în orchestrele simfonice.

• Autofone:
• Triunghiul, este format dintr-un cadru metalic triunghiular suspendat care este
lovit cu o baghetă metalică,
• Castanietele, sunt instrumente de origine spaniolă, formate din doua piese de
lemn în formă de cochilii legate între ele,

10
• Gongul, este un instrument originar din Asia, format dintr-un disc de metal uşor
bombat, suspendat de un cadru,
• Bici, zbârnăitoare, nicovală, talgere, tobe, instrumente lovite între ele sau
lovite cu o baghetă

• Instrumente cu clape

Instrumentele cu clape sunt instrumentele care sunt acţionate pe baza unei claviaturi.
“Aceste tipuri de instrumente angajează o întreagă parte a muzicii pe calea unei virtuozităţi
digitale în permanentă creştere, al cărei promotor în secolul al XVII-lea va fi clavecinul.”

Variate ca formă, acest lucru a condus la împarţirea în urmatoarele categorii:

• Ciupite, reprezintă instrumente care conţin o serie de corzi acordate prin întindere
producând sunetele prin ciupirea cu o pană de gâscă. Cea mai mare parte a acestor
instrumente, numite clavecin, provin din secolele XVII si XVIII

Clavecinul, este format dintr-o cutie conţinând o tablă armonică pe care sunt întinse
corzile. Apasând pe o clapă, executantul face să se ridice o limbă de lemn plasată
lângă coardă şi prevăzută cu un cioc din piele; acest cioc ciupeşte coarda şi o face să
vibreze, aşa cum degetul ciupeşte şi face să vibreze coarda chitarei.

• Lovite, corzile acordabile ale acestor instrumente sunt lovite, fie de o tangentă ca în
cazul clavicord-ului, fie de nişte ciocănaşe, ca în cazul pian-ului sau celestei

“Triumful pianului – marea majoritate a compozitorilor clasici romantici şi
contemporani (singura excepţie fiind Berlioz), au făcut din pian un câmp de
explorare, agentul improvizaţiilor lor, laboratorul intuiţiilor lor, chiar vectorul unic
al geniului lor (Chopin), acest instrument ocupă, în istoria muzicii, un loc unic de
neînlocuit. Progresele acestui instrument nu îl pun imediată concurenţă cu
clavecinul, dar acţiunea decisivă a lui Johann Christian Bach şi Mozart înclină clar
balanţa în favoarea noului instrument, ale cărui imense calităţi Beethoven nu va
înceta să le laude: („Este mult prea bun pentru mine”, „îl voi considera [pianul] ca
pe un altar pe care voi depune divinului Apollo cele mai preţioase ofrande ale
sufletului meu”). Căci în ciuda imperfecţiunilor sale, noul instrument propune o
paletă expresivă, o amploare sonoră şi o bogăţie a timbrului fără echivalent.”

11
chopin_ballade

• Aerate, instrumente pentru care notele sunt create de către o coluoană de aer împins
mecanic în cadrul unei serii de tuburi reglate (orgă)

• Electronice, instrumente cu ajutorul cărora sunt create un numar de efecte care
aproximează sunetele provenite de la oricare din instrumentele de mai sus, dar care
pot produce şi sunete originale. În acestă categorie de instrumente sunt orga
electronică, si sintetizatorul.

• Lăuta, cu derivatele sale, se afirmă ca instrumentul rege al secolului al XVI-lea. Rolul
lăutei este primordial, nu numai în dezvoltarea genurilor instrumentale, dar şi în înflorirea
impresionantă a monodiei acompaniate, unde se asociază cu vocea fără a fuziona cu ea,
îmbogaţind discursul muzical fără a distruge inteligibilitatea textului. Uşor de recunoscut
după cutia de rezonanţă bombată, gâtul destul de scurt şi cheile dispuse în unghi drept,
lăuta dispune de 6 coarde duble. Vihuela şi chitara foarte la modă în Spania, rămân în
urma lăutei, dar repertoriul ce le este consacrat este departe de a fi neglijabil

• Chitara, ca instrument clasic îşi are originea în Spania de unde s-a răspândit în restul
Europei. Este un instrument format din şase coarde care emit sunete prin pişcare sau
lovire cu degetele.

12
“Perspectivele astel deschise par aproape nelimitate: timp de aproape două secole se vor
îmbogăţi toţi parametrii limbajului muzical. În aceste condiţii, nu este surprinzător că atâtea
genuri instrumentale noi – sau reînnoite – au apărut în vremea muzicii baroce”.

4.3 SCURTĂ ISTORIE A MUZICII CLASICE

Pentru o mai bună întelegere a comunicarii prin muzică, trebuie să definim etapele în
dezvoltarea muzicii, etape parcurse concomitent cu dezvoltarea istorică. Este necesar să se
definească succint caracteristicile mesajelor din diferitele epoci şi în acelaşi timp să se
prezinte diferitele personalitaţi, care prin compozitiile lor şi-au pus amprenta pe epoca
respectivă, dar care şi-au adus şi o contribuţie la îmbunatăţirea comunicarii, la bagajul
cultural, la plăcerea noastră actuală de a întelege şi interpreta muzica.

Compozitorii, de-a lungul anilor, au compus într-o mare varietate de forme şi pentru o
multitudine de instrumente şi combinaţii ale acestora. Istoria muzicii cuprinde acest veritabil
munte de compoziţii muzicale

Epoca
medievală

Renaşterea

Barocul
Clasicismul

Romantic
timpuriu/târziu
Perioada
după marile
războaie
Figura 4.4 Cronologie

• Epoca medievală (c.1150 – c.1400)

De-a lungul Epocii Medievale, existau trei clase de oameni. Prima clasă era constituită din
nobilime: regi, prinţese şi proprietari de pământuri. Ei aveau în proprietate pământuri şi de la
aceşti oameni au apărut legendele cu cavaleri în armuri strălucitoare. A doua clasă era formată
din clerici: preoţi care munceau în biserică şi călugări care trăiau în mănăstiri. Restul
populaţiei, fermieri săraci şi ţărani alcătuiau a treia clasă. Ţăranul obişnuit trăia până la 30 de
ani şi mânca un pic mai mult decât o pâine neagră.

Ca urmare, primele mari centre al muzicii erau în biserici. În timpul acestei perioade, pâna în
jurul anului 1100 mare majoritate a muzicii era monofonică ceea ce înseamnă o singură linie
fără acompaniament. Pe măsură ce viaţa devenea mai bună şi mai civilizată, oamenii au
început să se intereseze mai mult de ei însăşi şi mai puţin de Dumnezeu şi religie.

13
puer_natus.mp3 veni_creator.mp3

Către sfârşitul acestei perioade polifonia a început să fie folosită în muzică. Acest lucru
însemna folosirea a mai mult de o singură linie melodică în acelaşi timp.

Figura 4.5 Polifonia le-a oferit compozitorilor o lume muzicală mai extinsă, şi ei au devenit în scurt
timp mai creativi.

sumer_icumen
Sumer is icumen, „A venit vara” reprezintă o lucrare scrisă pe la 1300.

Epoca medievală reprezinta prima perioadă în care putem fi adevărat siguri că modul de
definire muzicală urmează modelul perceput de noi ca reprezentând muzica clasică. Primele
compoziţii datează din secolul al XII-lea reprezentând balade cântate de trubaduri.

“Poezia lirică a trubadurilor (la sud de Loara) şi a truverilor (în nordul Franţei) se bazează
pe convenţiile iubirii curteneşti. Încă din secolul al XII-lea, cântecul de dragoste, rafinat şi
profan, solicită talentul acestor poeţi-muzicieni. Cântecul presupune o dublă invenţie, a
cuvintelor şi a muzicii la care se adaugă un ipotetic acompaniament. Se nasc astfel cei doi
actori ai legendei muzicale a ultimului mileniu, compozitorul şi interpretul său.”

Cele mai importante manuscrise au aparut în lăcaşe speciale de studiu, care de obicei erau în
strânsă legatură cu biserica şi de aceea în mod inevitabil aveau o bază religioasă.

14
Figura 4.6 “Pe acest document din secolul XIV apare clar importanţa dată grupului
instrumental de rebecuri (lăute cu trei coarde), flaute, tamburine etc., adevărată orchestră
dirijată de cântăreţul iubirii, care-şi dedică opera doamnei gândurilor sale, reprezentată în
colţul superior din dreapta”

Tipărirea muzicii (modul de comunicare, de transmitere a muzicii) – deoarece tiparniţa nu
fusese încă inventată, dacă o lucrare muzicală trebuia să fie reţinută, ea ar fi trebuit să fie
copiată de către călugări, care sărguicioşi scriau muzică pentru biserică.

Figura 4.7 Câteodată muzica era scrisă într-o maniră foarte ornamentată

Dintre compozitorii, care şi-au adus o contribuţie definitorie în acea perioadă, putem cita:

• Perotin – organist şi compozitor francez din secolele XII, XIII, continuitor al lui
Leonin în şcoala de la Notre-Dame. Şcoala de la Notre-Dame reuneşte primii
compozitori de muzică religioasă polifonică. Perotin este cel dintâi compozitor de
muzica polifonică pentru trei şi patru voci, creân două capodopere care constituie
apogeul genului prin puternicul impul ritmic şi prin invenţia melodică.

• Guillaume de Machuat – (1305-1377) compozitor şi poet francez,
reprezentant de frunte al perioadei “Ars nova”. Termenul de “arta nouă” este introdus
de lucrarea cu acest titlu prin care Philippe de Vitry teoretiza tendinţa noului curent
muzical în opoziţie cu “Ars antiqua”, “arta veche” care desemna muzica
compozitorilor şcolii de la Notre-Dame. Diferite genuri, balade, rondeluri cu tematică
eroică, tratate de către trubaduri în manieră monodică devin în această perioadă,
datorită compoziţiilor lui Machuat, compoziţii polifonice. Guillaume de Machuat a
mai scris motete (“din latinescul motetus “cuvânt”, este în acelaşi timp genul cel mai
important şi procedeul de emancipare muzicală cel mai îndrăzneţ al muzicii
medievale. Motetul va solicita din ce în ce mai mult instrumentele, mai ales în
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, adeseori nelăsând vocii decât partea superioară, în
principal în Italia. Motetul devine mai complex în secolul al XIV-lea, dând naştere
unui dispozitiv a cărui logică ne este astăzi stranie”) şi o messă “Messa de la Notre-
Dame”, cu ocazia încoronării lui Carol al V-lea, piesă vocal-simfonică ce are la bază
texte de cult catolic, corespunzătoare liturghiei.

15
“Messa este cel mai important şi probabil cel mai vechi gen de muzică religioasă din
istoria muzicii europene. Din secolul al IV-lea, când latina se impune ca limbă liturgică
înlocuid greaca, messa este celebrată în public de un oficiant care închină lui Dumnezeu
pâinea şi vinul (simboluri ale trupului şi sângelui lui Cristos) – aşa cum Isus le-a oferit
apostolilor la Cina cea de Taină – înainte de a chema credincioşii să le consume la
rândul lor în timpul impărtăşaniei.”

• Renaşterea (c. 1400 – c. 1600)
“Dintre toate problemele puse de Renaştere, aceea cronologică este poate cea mai complexă.
Pentru istoric, Renaşterea marchează trecerea de la Evul Mediu la epoca modernă; o
convenţie solidă impune anul 1453, data prăbuşirii imperiului Bizantin sub loviturile lui
Mahomed al II-lea. “Descoperirea” continentului american ( Cristofor Columb, 1492)
stabileşte un jalon la fel de simbolic, dar mai puţin coerent, în raport cu istoria sensibilităţii.”

Figura 4.8 Artişti ca Leonardo da Vinci şi Michelangelo au înflorit în timp ce scriitori ca
Shakespeare au scris lucrări şi poezie.

Renaşterea a reprezentat ridicarea clasei de mijloc, prin faptul că marea parte a bogăţiilor nu
mai aparţineau în totalitate nobililor. Oamenii s-au mutat la oraşe, şi îşi petreceau mai mult
timp urmărind o piesă de teatru sau un concert. Muzica făcea parte din orice educaţie aleasă.
Odata cu inventarea tiparniţei în jurul anul 1450, partiturile au fost tipărite ceea ce a făcut ca
muzica să fie mult mai la îndemâna oamenilor. Omul în loc de Dumnezeu, a devenit noul
simbol într-o mare parte a muzicii.

Secolul al XV-lea a fost caracterizat prin o mare libertate, în mod particular în termeni ai
modului a ceea ce este perceput ca fiind “armonie” şi ulterior mişcarea simultană a două sau
trei părţi corelate, “polifonie”. Compozitorii, cu toate că cu greu erau considerati ca atare,
erau, în marea lor majoritate, axaţi pe compoziţii corale. Cele câteva compoziţii instrumentale
care au supravieţuit, creau impresia, în cele mai multe cazuri fiind în totalitate corectă, de a fi
lucrări vocale deghizate, dar fără cuvinte.

A doua jumătate a secolului al XVI-lea a reprezentat începutul tradiţiei pe care mulţi iubitori
ai muzicii o asociază cu sentimentul normal al muzicii “clasice”. Încetul cu încetul,
compozitorii s-au îndepartat de sistemul modal al armoniei care a predominat pentru mai mult
de 300 de ani, către organizarea lucrărilor lor în scări majore şi minore, în acest mod
împărtăşind senzaţia puternică că fiecarei compoziţie are un tonal central definit sau o
“cheie”.

Renaşterea a fost perioada de aur pentru compoziţiile corale. În această etapă muzica
instrumentală îşi face apariţia pentru prima oară, în special ca muzică pentru instrumente cu
clape prezentată sub formă de fantezii, variaţii şi mişcări de dans.

16
În timpul Renaşterii, compozitorii au început să compună lucrări polifonice doar pentru
instrumente. Instrumentele cele mai folosite erau: lăuta, viola şi versiuni mai mici ale
trompetei şi trombonului. Aceste lucrări erau de cele mai multe ori scrise pentru a acompania
balurile şi pentru a întreţine nobilimea.

6lăute
Exemplu: “Lucrare pentru şase lăute”

Figura 4.9 Femeie cu lăută

Reprezentativi pentru această perioadă sunt următorii compozitori:

• Josquin Des Prez – (1449-1521), compozitor franco-flamand, mare maestru al
polifoniei şi stilului coral. Creaţia sa cuprinde 22 messe, imnuri, psalmi, 86 de
“chanson-uri” şi 129 motete, cântece polifonice în care se suprapuneau simultant mai
multe melodii de sine stătătoare în jurul melodiei cântate de un cântăreţ tenor. Mai
târziu, numele de motetă va defini lucrari variate, de factură polifonică, mai ales
pentru cor a capella.
Lucrarea “El Grillo” reprezintă o dovada vie a folosirii unui mare de technici
revoluţionare pentru această perioadă.

elgrillo

• Orlande di Lassus – (1532-1594), compozitor flamand. Unul dintre
cei mai mari compozitori ai Renaşterii, care a realizat o sinteză a stilurilor flamand,
francez, italian şi german. Creaţia sa cuprinde 1250 motete la 2-12 voci, 53 messe la
4-8 voci, madrigale, “chansons”. Creaţia lui Lassus marchează împreună cu cea a lui
Palestrina, punctul culminant al polifoniei vocale din secolul al XVI-lea.

17
• Giovani Pierluigi de Palestrina – (1525-1594), compozitor italian
maestru al muzicii corale a capella (cor bisericesc; mai târziu formaţie instrumentală
aflată în slujba unei biserici sau a unei curţi princiare). Reprezentant al şcolii
polifonice din Roma. A compus muzică corală religioasă, laică (peste 100 de messe,
peste 60 de oratorii, aproape 600 de motete, 200 de madrigaluri, piese pentru orgă)

• Barocul (c. 1600 – c. 1750)
Reprezentanţi:

BACH, Johann Sebastien (1685-1750)
HANDEL, George Frideric (1685-1759)
LULLY, Jean-Baptiste (1632-1687)
PURCELL, Henry (1659-1695)
SCARLATTI, Domenico (1685-1757)

scarlatti

VIVALDI, Antonio (1678-1741)

Barocul a reprezentat o perioadă importantă în istoria lumii. Galileo, Kepler şi Newton
descopereau noi mijloace de a explica universul. În muzică, artă, arhitectură şi îmbrăcăminte,
decoraţiile fanteziste şi ornamentaţiile erau la modă.

Barocul reprezintă fundaţia ce a fost aşternută pentru urmatorii 300 de ani de muzică
reprezentând naşterea orchestrei moderne. În acestă perioadă se defineşc opera cu parţile ei
componente, uvertura, preludiul, aria şi corurile, concertul şi sonata. Opera combină muzică,
actorie, decoruri, costume şi recuzită teatrală. Actorii şi actriţele cântau scenariul sau libretto.
Anumite opere erau serioase (opera seria), iar altele erau amuzante (opera buffa).

“Faptul că genurile muzicale ale epocii baroce par atât de uşor de stabilit, se datorează în
primul rând funcţiei (religioasă, teatrală, de divertisment) ce le este atribuită. Nu trebuie
uitat că aproape orice producţie muzicală este înainte de toate rezultatul unei comenzi;
compozitorul se conformează deci exigenţelor unui public, circumstanţelor unei ceremonii,
efectivului unei orchestre.”

Familia violelor din epoca Renaşterii a fost înlocuită cu vioara, violoncelul; se inventează
harpsicordul, un tip de clavecin. În acesta periodă se realizează dezvoltări importante pentru
toate grupurile de instrumente.

Până în 1700, vechiile moduri înca se mai exercitau din când în când, colorând o anumită linie
melodică, dar cu începutul secolulul al XVIII-lea în întreaga Europa se introduce sistemul de
armonie modern bazat pe scările majore şi minore. Muzica corală nu mai deţinea supremaţia
şi în timp ce compozitorii s-au apucat din ce în ce mai mult să compună lucrări idiomatic
instrumental pentru ansambluri din ce în ce mai colorate şi variate, în acelaşi timp muzica
“clasică” (în opoziţie cu cea “populară”) a început, încetul cu încetul să-şi găsească loc în

18
diferitele pături ale societăţii, începand să fie cântată în aer liber, la dineuri sau ca spectacol în
formă de operă. La nivel familiar, doamnele foarte bogate iau lecţii de clavecin, iar la ora
mesei, în casele mari şi bogate, sunt angajaţi muzicieni pentru a cânta şi a crea un cadru
muzical adecvat.

bach_fugue bach_inv10

Figura 4.10 Muzica barocă introdusă în Granţa de pisicile italiene, 1749, gravură în culori de
Geraldus Valk Paris, Biblioteca Naţională a Franţei

În acest „concert de pisici” umorul maschează asprimile unei ciocniri între esteticile franceză
şi italiană, în paralel cu vastul conflic opunând cele două mari curente ce traversează Europa
artelor vizuale: clasic şi baroc. Dacă a existat o victorie, a fost numai aceea a muzicii, fie că a
însufleţit madrigalul sau aria de curte, opera comică sau opera buffa.

Reprezentaţii principali ai acestei perioade sunt:

orfeo Monteverdi
1
• Claudio Monteverdi – (1567-
1643), compozitor italian, autor al unui impunător număr de madrigale (cântec
religios pe o singură voce, la origine în Renaştere era un cântec laic, idilic, pe 2-3
voci, iar în secolul al XVI-lea devine poem vocal pe 4-5 voci) în care a părăsit stilul
polifonic a capella pentru noul stil al monodiei (tip de muzică bazat pe o singură linie
melodică) acompaniate. A desăvârşit încercările precursorilor săi, marcând primul
moment de seamă în istoria operei, prin stabilirea atributelor de fond ale monodiei
acompaniate, ale recitativului şi ale orchestrei, creând pagini de profund dramatism
(“Orfeu”, “Întoarcerea lui Ulise în patrie”). Cu madrigalele sale se încheie mare epocă
a polifoniei vocale, prin introducerea unor mijloace specifice operei (cântul solistic,
coloratura vocală, acompaniamentul instrumental).

1
Semnul defineşte existenţa unui pasaj muzical definitoriu, pasaj muzical în format mp3, wav sau mid

19
Figura 4.11 Orfeu

• Heinrich Schutz – (1585-1672), compozitor german, capelmaestru la
Dresda, are un remarcabil aport în fuziunea stilului polifonic german cu stilul
concertant monodic italian. Este autorul primei opere germane (“Daphne”) şi a
primului balet (“Orfeu si Euridice”). Schutz compune patru oratorii (gen vocal-
simfonic de amplă dimensiune, având la bază un livret cu o desfaşurare dramatică;
apărut la sfarşitul Renaşterii, a cunoscut o larga dezvoltare în baroc şi o noua înflorire
în epoca modernă), cantate, motete, muzică religioasă.

vivaldi
• Antonio Vivaldi – (1675-1741), compozitor şi
violonist preclasic italian, a contribuit la evoluţia concertului instrumental către forma
lui solistică. Vivaldi a compus 45 opere (“Alexandru în India”) şi oratorii (“Moise”),
simfonii (în trei mişcări, anunţând simfonia clasică), peste 450 de “concerti grossi” şi
concerte solistice (al caror creator este), 75 de sonate. În toate compoziţiile sale a
încercat să îmbine pitorescul descriptiv şi resursele virtuozităţii instrumentale cu
limpezimea scriiturii armonice şi echilibrul formelor pure.

Bach bach
• Johann Sebastian Bach – (1685-
1750), compozitor şi organist german, autor de muzica religioasă (“Patimile după
Ioan”, “Patimile după Matei”, “Oratoriul de crăciun”) şi laică (cantate, piese pentru
orgă – preludii, fugi – şi pentru clavecin (“Clavecinul bine temperat”)), sonate, suite
şi concerte instrumentale. Creaţia lui Bach sintetizează cuceririle muzicii de la

20
Renaştere până în vremea sa, încheind stralucita epocă a polifoniei instrumentale.
“Prima caracteristică de luat în seamă la J. S. Bach este neîncrederea paradoxală a
marelui muzician faţă de orice inovaţie. A rămas fidel clavecinului. Mutaţiile impuse
genurilor tradiţionale sunt însă de o asemenea profunzime şi au un caracter atât de
premonitoriu, încât posteritatea, în ciuda admiraţiei precoce a lui Mozart, nu-I va
recunoaşte amploarea geniului decât în secolul al XIX-lea. Nu este inutil să precizăm
măsura în care suitele, sonatele, concertele şi alte nenumărate piese pentru orgă şi
clavecin ale lui Bach constituie contribuţia cea mai remarcabilă şi amintirea cea mai
vie a unei activităţi instrumentale intense în întreaga Germanie de Nord în secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea.”

Uitată câtva timp după moartea compozitorului, socotită demodată, opera lui Bach
cunoaşte o largă raspândire, generând un adevărat cult, după ce Mendelssohn-
Bartholdy (compozitor, pianist, organist şi dirijor german, reprezentant de frunte al
romantismului) dirijează în 1829 “Patimile după Matei”. Ca o curiozitate se poate
sublinia faptul că expresia “B-A-C-H” reprezintă un motiv muzical determinat de
componentele numelui lui Bach, în nomenclatura literală a notelor (si bemol, la, do,
si).
“Este curios de observat că acest uriaş compozitor, înscris în centrul unei lungi
dinastii muzicale, nu a creat cu adevărat nici un gen nou”

handel handel1
• George Frideric Handel –
(1685-1759), compozitor, organist şi violonist german. Unul dintre cei mai de seamă
creatori ai istorie muzicii. Alături de marele sau contemporan J. S. Bach, a contribuit
la consolidarea formelor Barocului. Înaltele sale virtuţi dramatice se manifestă în
special în domeniul oratoriului, putând fi socotit creatorul oratoriului eroic.
Sintetizând tendinţele epocii sale pe care le-a încadrat într-o viziune proprie, creând
stilul barocului târziu pregătind astfel apariţia clasicismului vienez. A scris opere
(“Xerxes”), oratorii (“Messia), a caror tip clasic l-a cristalizat, concerte pentru orgă,
concerti grossi, suite instrumentale (“Muzica apelor”), sonate, cantate, lieduri.

• Clasicismul (c. 1750 – c.1830)
Reprezentanţi:

BEETHOVEN, Ludwig van (1770-1827)
HAYDN, Franz Joseph (1732-1809)
MOZART, Wolfgang Amadeus (1756-1791)
PAGANINI, Niccoló (1782-1840)

paganini

SCHUBERT, Franz (1797-1828)

De-a lungul perioadei clasice au existat multe schimbări în întreaga lume. Revoluţia franceză,
războaiele lui Napoleon au schimbat faţa Europei.

21
“A doua jumătate a secolului al XVIII-lea este marcată în acelasi timp de triumful tonalităţii
şi de supremaţia muzicală germană. Noua eră a Europei muzicale e caracterizată de
estomparea clavecinului în favoarea pianului şi de dispariţia rapidă a basului continuu”

În cadrul Barocului au fost create un numar de genuri muzicale care vor influenţa
compozitorii şi operele lor pentru o lungă perioadă de timp. Clasicismul va fi martorul
apariţiei a unei forme care va domina muzica instrumentală până în ziua de astăzi: sonata.
Sonata va fi precursoarea dezvoltării concertului modern, a simfoniei, a trioului şi cvartetului
către un nou vârf al rafinamentului structural şi expresiv. Dacă muzica Barocul este
evidenţiată de complicaţie texturală, atunci perioada Clasică este caracterizată de obsesia
clarităţii structurale.

Clasicismul vienez reprezintă o perioadă din istoria muzicii, cuprinsă între a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea, ilustrata prin creaţia, de
nobilă simplitate, claritate şi armonie, a compozitorilor Haydn, Mozart şi Beethoven. “cei 40
de ani dintre moartea lui Bach (1750) şi moartea lui Mozart (1791) sunt plaşaţi în toate
manualele sub etica comodă şi justificată de “clasicismul vienez”.

Muzica instrumentală a fost mult mai importantă decât muzica vocală în timpul perioadei
clasice. Din ce în ce mai multe instrumente erau adăugate la orchestră, incluzând flautul,
clarinetul, oboiul şi fagotul.

haydn_sym44 haydn
• Josef Haydn – (1732-1809),
compozitor austriac, unul dintre cei mai mari creatori pe care i-a cunoscut istoria
artei, reprezentant al şcolii muzicale clasice vieneze. Haydn este întemeietorul stilului
clasic al muzicii instrumentale şi părintele simfoniei, al sonatei, al cvartetului de
coarde. Haydn este autorul celor 104 simfonii (“Dimineaţa”, “Amiaza”, “Seara”,
“Simfonia despărţirii”), opere, oratorii(“Creaţiunea”, “Anotimpurile”), messe, 35
lucrari concertante, uverturi şi 60 sonate pentru pian. Haydn a contribuit la
cristalizarea trăsăturilor fundamentale ale simfonismului clasic vienez.

Mozart Mozart1 Mozart2 Mozart3

mozart4

• Wolfgang Amadeus Mozart – (1756-1791), compozitor şi interpret (violonist,
pianist, dirijor) austriac. Mozart este unul dintre cei mai mari creatori ai istoriei
muzicii, reprezentant - alaturi de Haydn şi Beethoven – al clasicismului vienez.
“Pianistul Glenn Gould deplânge faptul că Mozart a murit pre bătrân. Nu este oare la
fel de serios să ne întrebăm dacă nu s-a născut pre târziu? Căci prima maturitate a

22
compozitorului coincide cu maturitatea tuturor genurilor pe care acesta se pregăteşte
să le transforme: concertul pentru solist, diferite genuri ale teatrului liric clasic, etc.
Împlinirea umană, libertatea artistică şi hedonism senzual: acestea sunt, la Mozart,
trăsăturile cele mai vizibile ale contribuţiei sale inegalate la istoria artei muzicale.”
Mozart manifestă o originalitate adânca exprimată într-o operă vastă şi multilaterală,
cu o inepuizabilă invenţie melodică, îmbinând elemente de stil rococo cu
arhitectonica echilibrată a clasicismului şi cu grandoarea formelor polifonice de tip
baroc (pe care le reactualizează într-o manieră proprie). Mozart a fost şi un
instrumentist virtuos, a contribuit prin zeci de lucrari la dezvoltarea genului
concertant (7 concerte pentru vioară, 21 pentru pian), lucrări ce consolidează forma
ciclică de concert în 3 parţi. Operele “Rapirea din Serai”, Nunta lui Figaro”, “Flautul
fermecat” sunt etape hotărâtoare în evoluţia teatrului liric. A compus 52 de simfonii,
concerte, lucrări vocal-simfonice, instrumentale şi muzică religioasă (un “Recviem”
terminat de discipolul său Sussmayer), muzică de cameră instrumentală şi vocală.
Toate lucrările sale dau dimensiunile unei activităţi desăvârşite, cu uriaşe implicaţii
pentru istoria artelor.

beethoven Beethoven beethoven_sym5
• Ludwig van
Beethoven – (1770-1827), compozitor german, unul dintre cei mai mari creatori din
istoria muzicii. Descendent al unei familii de muzicieni din Bonn, strălucit pianist în
tinereţe.
“O dată cu Beethoven se naşte mitul artistului blestemat, victimă a geniului care îi
perturbă arta izolăndu-l de contemporani. Realitatea istorică corespunde cu greu
acestui clişeu îngăduitor.”
Sintetizează totalitatea valorilor clasicismului, făurind noi forme de expresie. Clădeşte
o opera de o copleşitoare împortanţa pentru destinele artei sunetelor. Marea lui
personalitate este caracterizată prin îmbinarea gândirii cu o rară fantezie creatoare.
Considerat drept cel mai mare maestru al simfoniei, al concertului şi sonatei pentru
pian solo sau în combinaţie cu alt instrument, Beethoven confera lucrărilor sale
instrumentale acel caracter dialectic, care va rămâne în continuare un principiu
fundamental al oricărei lucrări care are la bază forma de sonată. Măiestria
dezvoltărilor îi oferă posibilitatea de a expune în lucrările sale, cu o răscolitoare forţă
dramatică, nesfârşita gamă a sentimentelor omenesti. Opera sa cuprinde 9 simfonii,
uverturi, 5 concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un triplu concert pentru
pian, vioară şi violoncel, 32 sonate pentru pian, 10 sonate pentru vioară, 5 pentru
violoncel, 17 cvartete, cvintete, baletul “Făpturile lui Prometeu”, opera “Fidelio”,
muzică de scenă, cantate, oratorii, messe, lieduri.
“Nu mai mult decât Bach sau Mozart, Beethoven nu a avut în faţă necesitatea istorică
de a inventa noi genuri muzicale. A oferit însă tuturor acelora pe care le-a tratat (în
special sonatei, cvartetului şi simfoniei) un asemenea evantai de mutaţii, încât lecţia
va rodi până în zoriii secolului al XX-lea”

23
Figura 4.12 Camera lui Ludwig van Beethoven, 1827. Sepia de Johann Nepomuk Hoecke, Viena,
Museum des Stadt

Impresionantă privelişte, aceea a camerei compozitorului la trei zile după moartea acestuia. În
prim plan, pianul care a vibrat atât de des sub degetele celui mai puternic transformator al
genurilor muzicale moderne.

schubert Schubert schubert1
• Franz
Schubert – (1797-1828), compozitor austriac, elev al lui Salieri. De o inepuizabilă
invenţie melodică; a îmbogăţit mijloacele armonice ale clasicilor. Schubert este
creatorul liedului modern, opera sa cuprinzând 600 lieduri, între care celebrele cicluri
“Frumoasa morăriţă”, “Călătorie de iarnă”, 9 simfonii (“Simfonia neterminată”), 9
uverturi, 15 opere, lucrări pentru diverse formaţii de cameră, piese pentru pian
(sonate).

• Romantic timpuriu (c. 1830 – c.1860)

Reprezentanţi:

BERLIOZ, Hector (1803-1869)

berlioz

CHOPIN, Frédérick (1810-1849)

chopin

MENDELSSOHN, Felix (1809-1847)
OFFENBACH, Jacques (1819-1880)

24
offenbach

ROSSINI, Gioacchino (1792-1868)

rossini

SCHUMANN, Robert (1810-1856)

schumann

“Romantismul: muzică şi societate. Romantismul se defineşte în mare parte ca reacţie la
secolul Luminilor. Refuzându-şi condiţia de rotiţă a lumii, omul romantic devine centrul unui
univers misterios şi specific. Eul se afirmă: în manifestările sale extreme, conduce la crearea
de opere exprimând bucurii şi nelinişti, speranţe şi revolte, dar şi la alinarea sau nimicirea
creatorului, prin nebunie sau sinucidere. Romantismul a zdruncinat din temelii literatura
înaintea muzicii sau a picturii Rolul de precursor jucat de Germania în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea este incontestabil”

În timp ce perioada clasică îşi atingea apogeul, devine din ce în ce mai evident, în special cu
ultimile lucrari ale lui Beethoven, că intensitatea şi cantitatea de exprimare pe care
compozitorii încercau să o atingă începuse să depăşească ceea ce putea să cuprindă
dimensiunea orchestrei clasice. Ca urmare a acestui fapt, în următoarea perioadă din istoria
muzicii , compozitorii au încercat să balanseze expresivitatea şi ceremoniosul din muzică cu o
varietate de abordări moderne pentru acea perioadă.

În timp ce harta muzicii începe să se deschidă, apar şcolile naţionale. Elementul definitoriu
pentru romantism a fost căutarea pentru originalitate şi individualitate de exprimare care a
început atunci, şi care avea să devină o obsesie pentru întreaga perioadă.

Perioada Romantică a fost epoca de aur a virtuoşilor, unde cea mai diabolic de dificilă muzică
va fi cântată cu o uşurinţă nonşalantă, iar cele mai inofensive teme dintr-o compoziţie vor fi
dezvoltate într-o mare măsură pentru satisfacţia audienţei.

Intervalul emoţional al muzicii din timpul acestei perioade a fost destul de întins, aşa cum a
fost şi vocabularul armoniei şi limitele şi numărul de instrumente care erau folosite pentru
cântat. Deseori muzica avea un “program”, o poveste ataşată ei, câteodată de natură tragică
sau de deznădejde, uneori înfaţişand fenomene naturale cum ar fi râuri sau caii galopând.

Toţi presimt minunatele virtualităţi ce se deschid muzicii, confidenta obscurelor întrebări ale
sufletului:
“Pianul, până acum, sunt eu, cuvântul meu, viaţa mea: este depozitarul intim a tot ce s-a
mişcat în mintea mea în zilele cele mai firbinţi ale tinereţii; în el au fost toate dorinţele,
visurile, toate bucuriile şi durerile mele” scria Franz Liszt

Semnificativi pentru curentul romantic pot fi consideraţi următorii compozitori:

25
wagner1
• Richard Wagner – (1813-1883), compozitor,
dramaturg, dirijor, teoretician de artă, scriitor şi eseist german. Wagner a reprezentat una
dintre cele mai proeminente figuri ale romantismului. Creator al “dramei muzicale” ca
sinteză a îmbinării muzicii cu poezia, cu acţiunea dramatică, utilizând scenografia şi
efectele de lumină. Înnoitor revoluţionar pe ţărâmul armoniei, în lucrările sale de
maturitate a înlocuit cântarea “arioso” (formă intermediară între arie şi recitativ) cu
“declamaţia melodică”. Reformator şi în domeniul orchestraţiei, potenţând la maximum
efectele coloristice ale orchestrei. Pentru caracterizarea personajelor şi a diverselor situaţii
scenice, foloseşte “laitmotivele”, iar continua lor înlanţuire cu tonalităţi mereu
schimbătoare naşte pe alocuri “melodia infinită”. Wagner a fost un reformator al operei
(“Olandezul zburător”, “Vasul fantomă”), a scris muzică simfonică (4 uverturi, 1
simfonie), muzică de cameră vocală (5 lieduri), 13 volume de scrieri literare, filozofice,
estetice şi teoretice (“Arta şi viitorul”, “Opera de artă a viitorului”, “Opera şi drama”).

brahms Brahms1 brahms1
• Johannes
Brahms – (1833-1897), pianist, dirijor şi compozitor german stabilit la Viena, unul
dintre cei mai de seamă creatori ai secolului al XIX-lea. Creaţia sa, în care nobleţea
inspiraţiei melodice, de nuanţă afectiv romantică, se îmbină cu originalitatea armoniei
şi a simţului pentru largi construcţii simfonice; păstrează şi cultivă formele
tradiţionale ale muzicii clasice. Brams a compus 4 simfonii, 4 concerte pentru solişti
şi orchestră, uverturi, “Rapsodia pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră”, “Recviemul
german”, sonate, variaţiuni, sonate, balade, “intermezzo” (fragment sau scurtă piesă
muzicală cu caracter comic care face legatura între două parţi ale unei lucrări; ulterior
compoziţie instrumentală autonomă), rapsodii, valsuri pentru pian, muzică de cameră,
lieduri.

• Romanic tarziu (c. 1860 – c. 1920)
Reprezentanţi:

BRAHMS, Johannes (1833-1897)
DVORAK, Antonin (1841-1904)
GRIEG, Edvard (1843-1907)

grieg

LISZT, Franz (1811-1886)

26
liszt

MUSSORGSKY, Modest (1839-1891)

mussorgsky

RIMSKY-KORSAKOV, Nikolai (1844-1908)
SAINT-SAËNS, Camille (1835-1921)

s-s

SMETANA, Bedrich (1824-1884)
STRAUSS, Johann Jr. (1825-1899)
Ceaikovski, Piotr (1840-1893)
VERDI, Giuseppe (1813-1901)
WAGNER, Richard (1813-1883)
ELGAR, Edward (1857-1934)
FAURÉ, Gabriel (1845-1924)
MAHLER, Gustav (1860-1911)
PUCCINI, Giacomo (1858-1924)

puccini

RACHMANINOV, Sergei (1873-1943)
STRAUSS, Richard (1864-1949)

Cu excepţia lui Brahms şi Bruckner, compozitorii din aceasta perioadă au avut în comun
tendinţa generală de a da frâu liber inspiraţiei naturale, deseori aranjandu-şi compoziţiile mai
mult în termeni ai contextului emoţional şi continuitate dramatică, în loc de creştere structural
organică. Aceasta a fost o perioadă caracterizată de o extraordinară rapiditate de apariţie a
şcolilor naţionale şi de supremaţia operelor lui Verdi şi Wagner.

“Din punct de vedere muzical, a doua fază romantică se distinge prin succesul operei
naţionale. Gata cu cosmopolitismul epocii precedente, cu confidenţele pe claviatură, cu
predilecţia pentru pian. Opera permite transmiterea publică a unui mesaj patriotic – chiar şi
prin folosirea limbilor locale – exprimă o revoltă precisă sau se inspiră din sursele profunde
ale tradiţiilor naţionale. Genul poate chiar să exprime un act de independenţă: astfel, marea
operă franceză se înscrie împotriva tradiţiei italiene şi a reformei wagneriene”

Sfârşitul Romantismului a venit cu fragmentarea stilului de bază, compozitorii alăturându-se
diferitelor “şcoli” de muzică, fiecare cu stilul ei care a fost la modă pentru o scurtă perioadă
de timp, dintre reprezentanţii acestui curent remarcându-se următorii compozitori:

27
bruckner
• Anton Bruchner – (1824-1896). Organist (turnee
in marile centre ale Europei vremii) şi compozitor austriac, profesor la Conservatorul
din Viena. Bruchner a fost unul dintre cei mai străluciţi simfonişti ai istoriei muzicii,
creaţia sa se caracterizează prin monumentalitate şi măestrie contrapunctică. Creaţia
sa abundă de teme caracterizate prin melodicitate de tip schubertian, cu frecvente
inflexiuni populare. Stilul său armonic este apropiat de cel al lui Wagner, opera sa
fiind alcatuită din 9 simfonii, mai multe messe sş diverse lucrări pentru cor.

ceaikovski Ceaikovski
• Piotr Ceaikovski – (1840-1893),
compozitor rus, creaţia sa caracterizându-se prin bogăţie melodică şi farmec romantic.
Ceaikovski a compus simfonii, uverturi, concerte instrumentale, opere (“Dama de
pică”), balete (“Lacul lebedelor”, “Frumoasa din padurea adormită”, “Spărgătorul de
nuci”), muzică de cameră, instrumentală şi vocală.

mahler mahler1
• Gustav Mahler – (1860-1911),
compozitor şi dirijor austriac, elev a lui Bruckner. Maler compune simfonii
monumentale, dintre care unele cu solişti vocali şi cor, cicluri de lieduri cu
acompaniamnet de orchestră (“Cântecele copiilor morţi”). Opera sa sintetizează
trasături ale simfonismului romantic făcând legătura cu noua şcoală vieneză. Mahler a
format o şcoala dirijorală, remarcabila sa carieră de şef de orchestră l-a condus la
pupitrul sălilor de concerte la Viena, Praga, Budapesta, Hamburg, New York. Opera
lui Mahler se înscrie în romantismul târziu, având totodată largi ecouri în creaţia
secolului al XX-lea.

28
Strauss
• Richard Strauss – (1864-1949), compozitor şi dirijor
german, a dirijat la operele din Berlin, Munchen, Viena. Strauss a fost un strălucit
reprezentat al muzicii cu program din perioada postromantismului, inovator în
domeniul armoniei şi orchestraţiei. A compus 20 de poeme simfonice (“Don Juan”,
“Don Quijote”), primele sale opere sunt realizate înca sub vădita influenţă a muzicii
lui Wagner, compoziţiile din perioada de maturitate (“Salomeea, “Cavalerul rozelor”)
poartă ampreta stilului său distinct.

verdi1
• Giuseppe Verdi – (1813-1901), compozitor italian a
cărui creaţie a marcat una din marile perioade ale operei (“Nabucco”, “Trubadurul”,
“Traviata”, “Aida”, “Otello”). A scris de asemeni muzică religioasă (“Recviemul”),
de cameră şi vocală. În operele sale în care acţiunea urmăreşte veridicul situaţiilor şi
al caracterelor, vocea rămâne principalul mijloc de tălmacire a stărilor sufleteşti cu
ajutorul unei melodici generoase (în arii, duete, ansambluri, coruri)

Figura 4.13 Josef Danhauser, Liszt la pian, 1840 Berlin

Nici o imagine nu evocă mai bine mitul virtuozului romantic. Franz Liszt este la pian,
înconjurat de auditori celebri (Alexandre Dumas, Victor Hugo, Paganini, Rossini, George
Sand, Marie d’Agoult), dar privirea-I este îndreptată spre bustul lui Beethoven; depozitar
glorios al tradiţiei, Liszt transmite nemuritorul mesaj al acestuia.

• Perioada după marile războaie (c. 1920 – până în prezent)

Reprezentanţi:

DEBUSSY, Claude (1862-1918)

29
BARTÓK, Béla (1881-1945)
COPLAND, Aaron (1900-1990)
HOLST, Gustav (1874-1934)
PROKOFIEV, Sergei (1891-1953
RAVEL, Maurice (1875-1937)

ravel

SHOSTAKOVICH, Dmitri (1906-1975)
SIBELIUS, Jean (1865-1957)

sibelius

STRAVINSKY, Igor (1882-1971)
VAUGHAN WILLIAMS, Ralph (1872-1958)

“În secolul al XX-lea, istoria genurilor se scrie mai mult în termeni de mutaţie, de experinţă
şi de sinteză decât în termeni de invenţie şi determinare categorială.”
În această perioadă s-au scris mai multe tipuri şi stiluri de muzică decât în orice altă perioadă
din istorie. Singura limitare era imaginaţia compozitorului. Peter Schikele s-a distrat în
lucrările sale punându-I pe cântăreţi să cânte cu un muştiuc (piesa de metal, ebonit sau os la
instrumentele de suflat, prin care se suflă), sau să facă gargară cu apă.

Această perioadă este fără nici o urmă de îndoială cea mai încurcată dintre toate perioadele
muzicale de până acum, deoarece compozitorii au abordat stiluri variate, aparent
contradictorii şi în opoziţie. Tipic pentru dilema perioadei dintre războaie, este exemplul
compozitorilor austriecii Webern si Lehar. În timp ce primul experimenta o formă foarte
concisă şi modernă cunoscută sub denumirea de “structură serială”, al doilea simultan,
compunea într-un stil de operetă care şi-ar fi găsit locul cu jumătate de secol mai înainte.

Aşa de diverse sunt stilurile folosite de-a lungul celei mai mari parţi a secolului actual că
numai prin încercare ascultătorii pot să descopere ei însăşi dacă un anumit compozitor le este
pe placul lor sau nu.

“Totul este permis şi totuşi rezultatul sonor pare adesea să vină dintr-o estetică a masei şi a
monotoniei, fără legătură cu speranţele provocate de o asemenea desfăşurare de mijloace
libere şi noi. Criză?. Muzica a cunoscut atâtea de-a lungul istoriei sale. În acest context însă,
destinul genurilor muzicale (care în aparenţă nu se mai inventează) nu constituie cea mai
mică dintre ciudăţeniile muzicale recente.”

Unul din tipurile de muzică cu program din această perioadă s-a numit muzică impresionistă.

30
Figura 4.14 În timp ce muzica romantică este ca un tabloul clar, pătrunzător al unui prieten, muzica
impresionistă este ca un tablou vag, înceţoşat al aceluiaşi prieten

Un alt tip de muzică al secolului XX s-a numit neoclasică. Muzica neoclasică inseamnă o
muzică nouă, dar care este similară cu muzica perioadei clasice. În timp ce muzica neoclasică
sună totuşi modern, ea este scrisă urmărind formele şi ideile de bază ale perioade clasice. Un
compozitor faimos neoclasic este Igor Stravinsky.

Dintre posibilele alegeri putem să recomandăm creaţiile următorilor compozitori:

debussy Debussy1 debussy
• Claude
Debussy – (1862-1918), compozitor, pianist şi critic muzical francez, novator în
domeniul formei, ritmicii, armoniei şi orchestraţiei întemeiate pe rafinate combinaţii
de timbre instrumentale. Debussy a imprimat creaţiei sale unele trăsături
impresioniste, evocând cu plasticitate şi fineţe impresiile momentane, fugitive
(“Preludiul la după amiaza unui faun”, cicluri de preludii pentru pian “Imagini”,
lucrări simfonice “Nocturne” şi “Marea”). A compus şi balete (“Jocuri”), lucrări
vocal-simfonice (“Martirul Sf. Sebastian”), opera “Pelleas şi Melisande”, muzică de
cameră, diverse melodii.

• Arnold Schonberg – (1874-1951), compozitor austriac, profesor la
Viena, Berlin, Boston, New York. Schoneberg a continuat la început linia lui
Wagner, pentru ca ulterior să deschidă drumurile atonalismului (tehnică de
compoziţie ce suspendă legile tonale sau modale şi implicit principiile armoniei
clasice, adică relaţiile între sunetele tonalităţii sau modului) pentru a deveni părintele
muzicii dodecafonice (se bazează pe egalitatea totală a celor 12 sunete ale gamei egal
temperate) şi seriale (sistem ce are drept element ordonator seria – adică o succesiune
de 4-12 sunete ce constituie elementul generator al lucrării, nici unul dintre sunete
neputând reapare în discurs înainte de epuizarea întregii serii). Odata cu cele 5 piese
pentru pian, Schonberg aplică sistematic tehnica dodecafonică, iar în unele creaţii de
la sfârşitul vieţii este vizibilă o oarecare întoarcere la tonalitate (“Concertul pentru
pian op. 42). Schonenberg a avut o largă influenţă asupra discipolilor săi din Noua

31
şcoală vieneză (şcoală componistică în cadrul căreia în primele decenii ale secolui al
XX-lea, la Viena s-au constituit principiile muzicii dodecafonice şi ale sistemului
serial). Lista sa de compoziţii cuprinde opera “Moise si Aron”, monodrama
“Aşteptare”, 4 cvartete de coarde, diverse piese pentru formaţii instrumentale de
cameră, lieduri şi lucrări teoretice (“Tratat de armonie”, eseuri, studiul “Stil şi idee”).
Toate aceste lucrările conferă operei sale, de orientare expresionistă, un spirit de
reformă radicală.

• Alban Berg – (1885-1935), compozitor austriac, remarcabil
reprezentant, alaturi de Schonberg şi Webern, al Noii şcoli vieneze. Berg a fost
elevul lui Schonberg, creând muzică dodecafonică cu caracter liric şi dramatic
accentuat (operele “Wozzeck” şi “Lulu”, un concert pentru vioară, lucrări de cameră,
lieduri).

Figura 4.15 Alban Berg fotografiat deasupra portretului său pictat de Arnold Schoenberg

• Anton von Webern – (1883-1945), compozitor, dirijor, muzicolog
austriac, elev a lui Schonberg, dirijor la operele din Viena si Praga. Webern a adoptat
şi cristalizat sistemul serial de compoziţie. Creaţia sa a exercitat o puternică influenţa
asupra avangardei de după 1950. A compus muzică vocal-simfonică, simfonică, piese
pentru orchestră.

32
stravinski stravinski1
• Igor Stravinski – (1882-1971),
compozitor, dirijor şi pianist rus, stabilit în Franta şi apoi în S.U.A. (după cel de al
doilea război mondial). În prima perioadă, “naţională” (c. 1910-1922), inspirându-se
din folclorul rus, acordă un rol precumpănitor ritmului (baletele “Pasărea de foc”,
“Petruşca”, cantate scenice, operele “Privighetoarea” şi “Mavra”). A doua perioadă
(aproximativ până în 1955), este marcată prin “întoarcerea la Bach”, adoptarea
formelor polifonice ale barocului (“Simfonia psalmilor”, concertul pentru orchestră
de cameră “Dumbarton Oaks”, opera “The Rake’s Progress”). În a treia perioadă
devine adeptul dodecafoniei seriale, pe care o aplică intonaţiei de esenţa modală
(“Potopul”).

Figura 4.16 Igor Stravinski, Sărbătoarea primăverii, Dansul alesei.
Mişcări notate în 1913 de Valentine Hugo

Iar pentru încheiere credem că putem să raspundem la întrebarea: Ce înseamnă muzica?

Înţelesul muzicii trebuie găsit în muzică, în melodiile în armoniile, în ritmurile ei, în culoarea
ei orchestrală şi mai ales în felul în care ea se dezvoltă. Dezvoltarea este lucrul principal în
muzică, la fel ca şi în viaţă; pentru că dezvoltarea înseamnă schimbare, creştere, înflorire şi
toate aceste lucruri constituie însăşi viaţa. O mare piesă muzicală are şi ea o viaţă, între
începutul şi sfârşitul ei. În această perioadă de timp toate temele, melodiile, ideile ei muzicale,
oricât de mici ar fi, cresc şi se dezvoltă, căpătând o viaţă proprie.

Muzica are propriile ei înţelesuri, care stau acolo, înlăuntrul muzicii, şi vă aşteaptă să le
simţiţi; şi n-aveţi nevoie de nici un fel de imagini sau de istorisiri care să vă spună exact ce
înseamnă muzica însăşi.

Dacă vă place câtuşi de puţin muzica, veţi găsi singuri înţelesurile, ascultând doar. Şi asta este
şi ceea ce trebuie să faceţi. Asezaţi-vă mai comod, destinşi, şi bucuraţi-vă de muzică, ascultaţi

33
sunetele, simţindu-le cum se mişcă în jurul vostru, sărind, ţopăind, ciocnindu-se unul de altul,
zvâcnind, alunecând – şi bucuraţi-vă pur şi simplu de ASTA.

Înţelesul muzicii stă în muzică şi nicăeri în altă parte.

4.4 IDEI PENTRU O COLECŢIE DE MUZICĂ CLASICĂ2

Inceputul colectiei poate sa-l reprezinte accesul pe un site specializat de unde prin copiere pe
calculator se pot obtine gratuit portiuni melodice care sa capteze interesul ulterior pentru
cumpararea unui CD.

Unul dintre cele mai cunoscute site-uri este si http://naxos.com

2
Titlurile sunt prezentate în engleză pentru că lucrările să poată fi gasite mai uşor în formate MP3 sau
alte formate compatibile cu calculatoarele. Pe Internet exista site-uri de colecţii de muzica clasică, unul
dintre cele mai cunoscute este şi site-ul Naxos

34
In continuare sunt catalogate CD-uri care sa alcatuiasca o colectie de muzica clasica, catalogarea
reflecta preferintele autorilor.

35
• Vivaldi: The Four Seasons & Concerto alla Rustica
• Mozart: Eine kleine Nachtmusik & Serenata Notturna
• Beethoven: Symphony No. 5 & Symphony No. 6 "Pastoral"
• Handel: Music for the Royal Fireworks & Water Music
• Grieg: Peer Gynt Suites, Lyric Pieces & Excerpts from the incidental music for Sigurd Jorsalfar
• Gershwin: Rhapsody in Blue, Piano Concerto & An American in Paris
• Dvoják: New World Symphony & Symphonic Variations
• Ravel: Boléro, Daphnis et Chloé (Suite No. 1), Mother Goose & Valses nobles et sentimentales
• Johann Strauss II: Waltzes
• Tchaikovsky: Fantasy Overture: Romeo and Juliet, Marche Slave, Capriccio Italien & 1812
Overture
• Beethoven: Moonlight, Pathétique & Appassionata Sonatas
• Mahler: Symphony No. 4 in G major
• Saint-Saéns: Carnival of the Animals. / Prokofiev: Peter & the Wolf. / Britten: The Young
Person's Guide to the Orchestra
• Rodrigo, Castelnuovo-Tedesco & Villa-Lobos: Guitar Concertos
• Rachmaninov: Piano Concerto No. 2 / Tchaikovsky: Piano Concerto No. 1
• Mussorgsky: Pictures at an Exhibition & Night on the Bare Mountain. / Borodin: In the Steppes
of Central Asia & Polovtsian Dances
• Schubert: "Trout" Quintet & Adagio and Rondo Concertante
• Paganini: Violin Concertos Nos. 1 & 2
• Mendelssohn & Tchaikovsky: Violin Concertos
• Corelli: Concerti Grossi
• Bach: Brandenburg Concertos 1, 2 & 3
• Grieg: Piano Concerto / Liszt: Piano Concerto No. 1 / Mendelssohn: Piano Concerto No. 2
• Beethoven: Piano Concertos No. 4 & No. 5 "Emperor"
• Schubert: Symphony No. 8 "Unfinished", Symphony No. 5 & Rosamunde Ballet Music No. 2
• Orff: Carmina Burana
• Mendelssohn: Italian Symphony & A Midsummer Night's Dream
• Mozart: Symphonies Nos. 40 & 41
• Verdi: Opera Choruses
• Dvorák: Cello Concerto. Elgar: Cello Concerto
• Haydn: Surprise, Clock & Hen Symphonies
• Brahms: Piano Concerto No. 2 / Schumann: Piano Concerto
• Bach: Brandenburg Concertos 4, 5 & 6
• Debussy: Prélude à l'après-midi d'un faune, Nocturnes & La mer
• Handel: Messiah
• Beethoven: Eroica Symphony & Symphony No. 8
• Brahms: Hungarian Dances
• Wagner: The Flying Dutchman, TannhSuser & Lohengrin (orchestral excerpts)
• Rossini: Overtures
• Sibelius: Finlandia, Karelia Suite, LemminkSinen's Return, Pohjola's Daughter, The Swan of
Tuonela & Valse Triste
• Tchaikovsky: "Pathétique" Symphony & Francesca da Rimini
• Baroque Masterpieces
• Beethoven: Symphonies Nos. 3 & 8
• The Maiden's Prayer: Leaves from Grandmother's Piano Album
• Mendelssohn: Symphony No. 3 (Scottish), The Hebrides, Calm Sea
and Prosperous Voyage & Ruy Blas
• Great Waltzes
• Vivaldi: Famous Concerti

36
• Tchaikovsky: Symphony No. 5 & The Storm
• Chopin: Piano Favourites
• Mahler: Symphony No. 4
• Schubert: Symphony No. 9 (Great)
• Famous Overtures
• Sibelius: Symphonies Nos. 2 & 7
• Largo
• Chopin: Etudes
• Bartók: Concerto for Orchestra & Music for Strings, Percussion & Celesta
• Red Army Choir
• Grieg: Lyric Pieces (Selection)
• The Lark Ascending
• Bizet: Carmen (Highlights)
• Night Music 1
• Can-Can & Other Dances from the Opera
• Famous Baroque Concerti
• Mozart: Horn Concertos
• Brahms: Piano Concerto No. 2
• Haydn: Symphonies Nos. 82, 96 & 100
• Famous Marches
• J. S. Bach: Orchestral Suites
• Liszt: Hungarian Rhapsodies & Music by Kodály, Hubay & Berlioz
• Mozart: Piano Concertos Nos. 23 & 24
• Wedding Music
• Waldteufel: Waltzes
• Vivaldi: Flute Concertos
• Wagner: The Flying Dutchman, Tannhäuser & Lohengrin (orchestral excerpts)
• Mendelssohn: Songs without Words
• Debussy: Piano Music
• Prokofiev: Piano Concertos Nos. 1, 3 & 4
• Schubert: String Quintet & String Trio
• Adagio 2
• Handel: Oboe Concertos
• J. S. Bach: Arias & Choruses
• Mascagni: Cavalleria rusticana
• Renaissance Masterpieces
• Rhapsody
• J. S. Bach: Organ Favourites
• Brahms: A German Requiem
• Mozart: Flute Concertos
• Leoncavallo: I Pagliacci
• Suppé: Overtures
• Chopin: Piano Sonatas
• Fauré: Orchestral Favourites
• Romantic Music For Flute & Harp
• Vivaldi: Oboe Concertos
• Nielsen: Symphonies Nos. 2 & 3
• Charpentier: Sacred Music
• Bruckner: Symphony No. 4
• Mahler: Adagios
• Music of the Spanish Renaissance

37
• Beethoven: Violin Sonatas
• Mahler: Symphony No. 5
• Hindemith: Mathis der Maler, Nobilissima Visione & Symphonic
Metamorphoses on Themes of Carl Maria von Weber
• Paganini: 24 Caprices
• Shostakovich: Symphony No. 7 'Leningrad'
• Wagner: Orchestral Highlights
• Elgar: Symphony No. 2
• Mozart: The Magic Flute (Highlights)
• Rossini: The Barber of Seville (Highlights)
• Weber: Piano Concertos
• Schubert: Piano Sonatas
• Shostakovich: Piano Concertos Nos. 1 & 2
• Puccini: Tosca (Highlights)
• Harp Concertos
• Byrd: Masses for Four & Five Voices
• Johann Strauss II: Die Fledermaus (Highlights)
• J. S. Bach: St Matthew Passion (Highlights)
• Saint-Saëns: Violin Concerto No.3 & Introduction & Rondo capriccioso
• Schubert: Moments musicaux
• Beethoven: Overtures
• Mozart: Clarinet Quintet
• Invitation to the Dance
• Russian Chant
• Wieniawski: Violin Concertos Nos. 1 & 2
• Lassus: Sacred Music
• Brahms: Piano Quintet & Schumann: Piano Quintet
• Marais & Sainte-Colombe: Music for Viols
• Poulenc: Stabat Mater & Gloria
• Schubert: Impromptus
• Tallis: Mass for Four Voices & Motets
• Verdi: Overtures, Preludes & Ballet Music
• Dvořák: String Quartets Nos. 12 'American' & 13
• Ippolitov-Ivanov: Orchestral Works
• Saint-Saëns: Piano Concertos Nos. 2 & 4
• Verdi: Requiem & Quattro Pezzi Sacri
• English Madrigals and Part-Songs
• J. S. Bach: The Well-Tempered Clavier
• Elizabethan Serenade and other British Light Music Favourites
• C.P.E.Bach: Hamburg Sinfonias
• Bartók: Piano Concertos Nos. 1 - 3
• Organ Showpieces from St Paul's Cathedral
• Purcell: Music on the Death of Queen Mary
• Reger: Mozart & Hiller Variations
• J. S. Bach: Cantatas
• Beethoven: Chamber Music for Wind Instruments & Strings
• Mozart: Piano Music
• Schubert: Lieder
• Monteverdi: Ballo delle Ingrate & Combattimento di Tancredi e Clorinda
• Pärt: Fratres
• Borodin: String Quartets Nos. 1 & 2

38
• Walton: Symphony No. 2 & Viola Concerto
• Shostakovich: Suites from The Gadfly & Five Days - Five Nights
• Scarlatti: Piano Sonatas
• Vaughan Williams: Symphonies No. 3 'Pastoral' & No. 6
• J. S. Bach: Piano Music
• Lamentations
• Clementi: Piano Sonatas
• Kodály: Peacock Variations, Marosszék & Galánta Dances
• Gesualdo: Sacred Music
• Liszt: Symphonic Poems
• Alkan: Piano Music
• J. S. Bach: Motets
• J. S. Bach: Multiple Concertos
• Berwald: Symphonies Nos. 3 & 4 and Piano Concerto in D major
• Schütz: Psalmen Davids
• Duruflé: Requiem, Motets & Organ Music
• Khachaturian: Ballet Music
• Hummel: Piano Concertos Nos. 2 & 3
• J. S. Bach: Goldberg Variations
• Lutoslawski: Symphony No. 4, Partita, Chain II, Funeral Music
• Gubaidulina: Seven Words, In Croce & Silenzio
• Orlando Gibbons: Vocal & Instrumental Music

• The Best of Bach
• The Best of Beethoven
• The Best of Berlioz
• The Best of Bizet
• The Best of Brahms
• The Best of Debussy
• The Best of Dvořák
• The Best of Elgar
• The Best of Fauré
• The Best of Grieg
• The Best of Handel
• The Best of Haydn
• The Best of Johann Strauss II
• The Best of Liszt
• The Best of Mendelssohn
• The Best of Mozart
• The Best of Opera Volume 1
• The Best of Opera Volume 2
• The Best of Opera Volume 3
• The Best of Operetta Volume 1
• The Best of Operetta Volume 2
• The Best of Operetta Volume 3
• The Best of Paganini
• The Best of Prokofiev
• The Best of Puccini
• The Best of Rachmaninov
• The Best of Ravel
• The Best of Rimsky-Korsakov

39
• The Best of Rossini
• The Best of Saint-Saëns
• The Best of Schubert
• The Best of Schumann
• The Best of Shostakovich
• The Best of Sibelius
• The Best of Stravinsky
• The Best of Tchaikovsky
• The Best of Verdi
• The Best of Vivaldi
• The Best of Wagner
• The Best of Weber

40