Triunghiul Bermudelor

Se spune că în Paradis există un loc funest, din care unii cred că nu se poate scăpa:
Triunghiul Bermudelor. Se ştie că sute de ani, vase şi avioane au dispărut în geometria sa
diabolică, însă misterul său continuă să lase lumea perplexă. Şi de fapt, ce se întâmplă aici
în Oceanul Atlantic ? E un vârtej meteorologic, o forţă electromagnetică misterioasă, o
acţiune divină răzbunătoare sau pură imaginaţie ? Un om al ştiinţei poate spune că, de fapt,
premisa Triunghiului Bermudelor e falsă. Dar să sondăm abisurile întunecate ale acestui
Triunghi, în încercarea de a clarifica misterul.
Când Oceanul Atlantic e liniştit, el reprezintă un spaţiu perfect pentru relaxare, însă
aparenţa poate fi înşelătoare. Sute de oameni s-au aventurat în acest Triunghi şi nu s-au mai
întors. Vasele au dispărut fără urmă, iar avioanele au fost smulse de pe cer. Nu au solicitat
ajutor şi nu s-au găsit epave. Triunghiul Bermudelor acoperă o arie de 1,3 milioane km²,
între Florida, Puerto Rico şi Bermuda. Cuprinde ape extrem de periculoase şi un fund
oceanic care, de la ape puţin adânci, devine o vale oceanică întunecată, aflată la adâncime
de ordinul kilometrilor. Au fost multe zvonuri şi teorii privind dispariţiile ciudate de aici.
Marinarii şi aviatorii semnalizează fapte sinistre de sute de ani. Dispariţia simultană a cinci
avioane a atras atenţia asupra Triunghiului.
Pe 5 decembrie 1945, o escadrilă de cinci bombardiere TBM Avenger se pregătea pentru o
misiune la baza aeronavală din Fort Lauderdale. Misiunea era cunoscută ca Zborul 19.
Aviatorul David White a fost instructor de zbor, iar Charles Taylor, şeful echipei Zborul 19.
Era o zi senină, iar apele erau liniştite. Dar, la mijlocul misiunii, Taylor a semnalat că au
probleme. El a observat că busola s-a dereglat. Controlorii de zbor de la sol au încercat să
vorbească cu ei, însă semnalele lor radio deveneau tot mai slabe. Curând, nimeni n-a ştiut
încotro s-a îndreptat escadrila. În câteva ore, avioanele, având la bord 14 bărbaţi, au
dispărut. Avioanele de salvare au cercetat oceanul şi cerul. David White a fost în unul din
ele: „Am căutat cu zel câteva zile. N-am găsit nimic.” Apoi, Triunghiul şi-a exercitat iar
magia mortală. Unul dintre avioanele de salvare, cu întregul echipaj, a dispărut. După cinci
zile, căutarea a fost abandonată. Şase avioane şi 27 de oameni dispăruseră fără urmă în
Triunghiul Bremudelor. În scurt timp, au început să apară zvonuri. Cum se puteau şase
avioane să se volatilizeze ? Potrivit unei teorii, o forţă electromagmetică ciudată preluase
controlul asupra instrumentelor de navigaţie sau că au fost răpite de extratereştri. Curând,
oamenii au început să acorde atenţie acestor întâmplări ciudate. Gian Quasar e unul dintre
aceştia: „Nu mă interesează tragediile şi accidentele. Investighez misterele. Avioanele n-ar
fi trebuit să dispară.” El studiază de 15 ani misterele din Triunghiul Bermudelor şi Zborul
19. A scris cartea „Into the Bermuda Triangle”, care acoperă aproape toate teoriile, de la
OZN-uri, la OSN-uri. Pare puţin probabil, dar o poveste de multe decenii, atrage atenţia
asupra acestor obiecte subacvatice neidentificate. E unul dintre cazurile esenţiale ale
Triunghiului.
Într-o noapte de decembrie, în Miami, Dan Burack şi Patrick Horgan au început o scurtă
croazieră pe vasul Witchcraft. În scurt timp, au lovit ceva în apă. Ambarcaţiunea lor a
pierdut energie şi Burack a contactat paza de coastă. Ambarcaţia n-ar fi trebuit să se afle în
pericol de scufundare, întrucât avea echipament de siguranţă, veste de salvare şi dispozitive
de plutire încorporate. Când au venit ajutoare după câteva minute, vasul dispăruse. Nu s-au
găsit rămăşiţe şi nici cadavrele celor doi. Potrivit lui Quasar, e una dintre cele mai
derutante dispariţii. Dar cea mai impresionantă este cea a vasului USS Cyclops.
Nava de cărbuni USS Cyclops, de 19.000 t, şi-a început călătoria în 1918. Era un vas
neobişnuit, cu macarale înalte, pentru transportul cărbunilor. Călătoria trebuia să dureze
câteva zile, însă vasul are o întârziere de 90 de ani… Nu a emis un SOS şi a dispărut fără
urmă. Această dispariţie a fost cel mai mare mister al marinei SUA. Destinul vaselor
Cyclops, Wichcraft şi a Zborului 19 este într-adevăr enigmatică. Ar putea exista un punct
comun ? Quasar spune: „Se întâmplă în condiţii atmosferice proaste, când radiourile au
probleme.” Ar părea greu de dovedit, căci toate victimele au dispărut. Dar există cel puţin
un martor care a supravieţuit şi poate povesti: Cary Trantham, din Key West, Florida. Ea a
avut o experienţă terifiantă în Trunghiul Bremudelor în 1995: „Zburam în lungul coastei
Everglades. Eram în largul meu. Brusc, parcă cineva a aruncat o pătură peste avion.
Avionul s-a cufundat în întuneric.” Luminile au început să pâlpâie, iar acul busolei, să se
învârtă. Pe geam, Cary vedea doar o ceaţă groasă şi neagră: „Mă întrebam ce să fac. Un
pilot are încredere în instrumente. Dar ale mele erau imprevizibile, nu mă puteam baza pe
ele.” Tot timpul, auzea un bâzâit puternic: „Nu ştiam ce se întâmplă. S-a petrecut repede.
Era o situaţie crucială. Nu voiam să mor. Am încercat să stabilesc nivelul aripilor, neştiind
poziţia avionului.” Mai târziu, Cary a reluat zborul în prezenţa unor observatori, pentru a
încerca un fel de reconstituire a momentului de atunci. Triunghiul a derutat observatorii ani
de zile. Dar, pentru a înţelege secretele, trebuie cercetate stelele.
În Europa, o busolă indică steaua polară. Sute de ani, marinarii au depins de acest lucru.
Dar, dacă srăbaţi Atlanticul spre America de Nord, ai o surpriză. Cristofor Columb a fost
surprins cu siguranţă. Îi fusese greu să convingă echipajul că nu se îndreaptă spre capătul
Pământului. Situaţia s-a agravat când au ajuns în Triunghiul Bermudelor, iar busola a
indicat steaua polară cu şase grade diferenţă. Nu doar busola se comporta anormal. Pe cer
au apărut lumini ciudate în repetate rânduri.
Poveşti despre aceste fenomene stranii au circulat sute de ani. De atunci au dispărut vase şi
avioane, dar s-a acordat atenţie dispariţiilor abia în anii 1970, când Charles Berlitz a scris o
carte care a zguduit lumea, „The Bermuda Triangle”. Datorită dispariţiilor misterioase,
cartea a devenit un bestseller. Dar era doar un început. O dată cu publicitatea, au apărut
teorii extravagante. Cercetătorii care studiaseră puterile Triunghiului au ajuns la concluzia
că nu era singurul. Natuaralistul Ivan Sanderson a propus ideea unor „vârtejuri cumplite”.
El le-a descris ca zone ale oceanului caracterizate de curenţi violenţi, modificări radicale de
temperatură şi anomalii electromagnetice. Două dintre acestea erau Triunghiul Bremudelor,
iar, de cealaltă parte a globului, un loc numit Marea Diavolului.
Aflată lângă coasta Japoniei, şi Marea Diavolului a fost martora unor dispariţii misterioase.
Fenomenul a atras atenţia în anii 1950, când nouă vase au dispărut într-un interval de câţiva
ani. Sanderson a sugerat că vârtejurile, mai ales din Marea Diavolului şi Triunghiul
Bermudelor, erau caracterizate de perturbări electromagnetice ciudate. Poate vasele
declanşau aceste anomalii dacă întâlneau o anumită frecvenţă din zonă sau poate ceva din
interiorul Pământului determina aceste bizarerii, ceva ce nu se poate explica încă. S-ar
putea găsi un indiciu privind atmosfera Triunghiului în povestea pilotului amator Bruce
Gernon.
Pe 4 decembrie 1970, Gernon zbura lângă Bimini, când a văzut afară un nor ciudat: „Avea
margini mătăsoase. Am început să urc. Norul se afla chiar în calea mea.” A intrat în nor şi,
în câteva minute, instrumentele au luat-o razna: „Radio Miami ! Nu-mi cunosc poziţia !
Sunt într-un fel de ceaţă. Mă puteţi ajuta ?” Controlorii de zbor nu-l puteau vedea pe radar.
Ştia că trebuie să iasă singur din nor. Curând şi-a dat seama că ceaţa îl cuprindea. Ulterior,
Gernon a creat o ilustrare ca să arate ce a văzut. Singura scăpare a sa a fost o deschizătură
în formă de U din norul din faţa sa: „Am luat-o înainte şi am văzut că tunelul devenea mai
mic.” În jurul lui pâlpâiau lumini albe, dar nu era furtună cu fulgere: „Luminile deveneau
tot mai intense şi mai rapide. Nu mai văzusem astfel de fulgere.” Când Bruce a trecut prin
tunel, acesta s-a închis în jurul avionului: „Brusc, în jurul avionului s-au format linii
ciudate. Erau nişte fisuri prin care vedeam cerul senin de partea cealaltă.” În cele din urmă,
a scăpat din tunel. Apoi, a privit în urmă: „Am văzut tunelul prăbuşindu-se şi formând o
fantă, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic.” Dar Gernon încă nu ieşise din nori. Era în
pericol de a fi învăluit de o ciudată ceaţă electronică: „În acest moment, ceaţa s-a prins de
avionul meu.” Instrumentele de navigaţie erau dereglate: „Radar Miami ! Solicit
identificare radar.” În sfârşit, controlorii de zbor l-au zărit şi i-au spus că e lângă Miami.
„Nu ! Trebuie să fiu la cel puţin 130 km est de Miami.” Apoi a văzut uscatul şi a înţeles că
aveau dreptate controlorii de zbor. Era înapoi în Florida. Bruce credea că zborul i-a luat
doar 50 de minute în loc de 80. Pierduse 30 de minute undeva în Triunghiul Bermudelor…
Gian Quasar crede că enigma ceţii electronice poate fi elucidată la mii de kilometri nord, în
Vancouver, în laboratorul improvizat al fizicianului amator John Hutchison. Hutchison a
devenit celebru datorită unei descoperiri radicale pe care pretinde că a făcut-o. A început
experimente cu unde radio şi tensiuni înalte cu câteva zeci de ani în urmă. El pretinde că a
descoperit ceva ieşit din comun în 1979: o serie de fenomene ciudate, numite „efectul
Hutchison”. Quasar şi mulţi alţii cred că efectul Hutchison ne poate spune multe despre
Triunghiul Bermudelor. Hutchison crede că ştie să creeze în laborator o ceaţă electronică
similară celei pe care Bruce Gernon a întâlnit-o în Triunghi. El afirmă că ceaţa electronică
înconjoară obiectele metalice şi dereglează echipamentul electronic. Din păcate, ceaţa nu
apare de fiecare dată când o convoacă Hutchison. Se pare că Hutchison nu ia notiţe,
bazându-se mult pe intuiţie când face să apară efectul. Nu e surprinzător că mulţi sunt
sceptici, inclusiv fizicianul James Mattingly, de la Universitatea Georgetown, SUA: „Nu
ştiu ce este acest efect. E ca şi cum tot ce se întâmplă acasă la el e efectul Hutchison. Mă
întreb dacă şi mersul lui prin casă e tot un efect Hutchison…” Hutchison e obişnuit să fie
criticat, dar spune că are dovezi: a reuşit să filmeze efectul. „Din fericire, spune el, avem
patru cazuri a ceea ce se întâmplă cu camera când facem experimentul.” Hutchison, pentru
credibilitate, a permis filmarea unei demonstraţii în direct. Efectul trebuie să se arate printr-
o ceaţă electronică învăluitoare. S-au utilizat sute de kilograme de echipament şi un borcan
de plastic, suspendate de lanţuri. Hutchison menţionează că tensiunea de aici e periculoasă,
aşa că echipa de filmare nu s-a apropiat. El spunea că se vor forma ceaţa electronică şi alte
fenomene ciudate. Dar, deşi lanţurile au vibrat uşor, camera nu a înregistrat efecte stranii,
aşa că Hutchison a mărit tensiunea, generând în cele din urmă flăcări în borcanul de plastic,
spectacolul luând sfârşit. Nu înseamnă că efectul nu există. Poate e greu de sesizat. Dar,
acest argument nu-l convinge pe dr Mattingly: „Din aceste experimente lipseşte complet
contextul. Nu se ştie ce-ar trebui să se întâmple, nu se poate evalua dacă se întâmplă şi nici
ce anume stă la baza acestui efect.” Totuşi imaginile video ale lui Hutchison surprind două
ore de efect Hutchison: metale gelatinizate, obiecte care levitează şi o ceaţă electronică.
Dacă singurele dovezi reale sunt aceste imagini, ce par de fenomene paranormale, merită
totuşi a fi analizate.
La câţiva ani după prima experienţă, Bruce Gernon a întâlnit ceaţa din nou, în timp ce el şi
soţia lui zburau peste Florida Keys. Bruce a afirmat că şi aceasta a fost o ceaţă electronică,
care s-a prins de avionul său. „Am sunat la Radio Miami, a precizat el, iar cei de la meteo
mi-au spus că nicăieri în Florida nu se înregistrează ceaţă.” Oriunde zbura Bruce, ceaţa îl
urma: „Am simţit că, dacă mă îndrept spre ocean, aş putea scăpa de ceaţă. Şi am reuşit.” E
posibil ca unii oameni să aibă puteri care atrag ceaţa electronică ? Bruce Gernon nu poate
respinge ideea unei semnificaţii supranaturale.
Cary Trantham a acceptat şi ea să se întoarcă în Triunghiul Bermudelor, ca Bruce Gernon,
dar, de data aceasta, alături de un pilot experimentat. După mai bine de un deceniu, Cary
nu ştie ce a lovit avionul în 1995. Dar a fost pregătită să afle. Astfel, instructoarea Collins a
zburat împreună cu Cary, simulând zborul din 1995 pentru a afla ce s-a întâmplat atunci.
Au decolat noaptea, ca atunci când Cary a avut zborul ei traumatizant. Explicaţia ar fi:
când urmăreşti o linie de lumini la orizont şi zbori lângă sau sub un nor, liniile pot dispărea
brusc, iar linia orizontului dispare şi ea. Senzaţia unei pături arucate peste tine e o descriere
exactă a ceea ce simţi. În interiorul unui nor întunecat e confuzie totală. Pierderea
controlului e cauzată de lipsa de orientare în spaţiu. Pilotul e confuz, neştiind care e poziţia
avionului, pentru că primeşte informaţii contradictorii. În plus, pe urmele lui Cary era o
furtună. Reacţia ei în acea stare de spirit şi în acel mediu e posibil să-i fi determinat
experienţa.
Dar oare ceaţa electronică dereglează busola unui aparat de zbor, îndepărtându-ne de
adevăratul răspuns ? O fi un alt fenomen puternic, dar absolut natural, în centrul
Triunghiului Bermudelor ? E momentul acum să consultăm ştiinţa convenţională şi să
tratăm cu bun simţ cazul vasului Cyclops, al Zborului 19 şi al vasului Witchcraft. Toate
cele trei poveşti sunt tragice, însă cazul vasului Witchcraft este deconcertant. După ce au
văzut luminile oraşului Miami, ambarcaţia, dupa cum am relatat mai sus, a lovit ceva în
apă. Apoi a dispărut, la câteva minute după ce au cerut ajutorul cu calm. Cercetările însă
arată că misterul nu e chiar atât de profund. Nimeni nu cunoştea poziţia vasului, iar vremea
nu era deloc calmă. Larry Kusche a cercetat dispariţia ambarcaţiei: „Nu s-au aflat în locul
indicat de ei. Dacă s-ar fi aflat acolo, ar fi mai misterios. Nu s-a găsit nimic. A fost furtună
în noaptea aceea. Vorbeau despre valurile spumoase şi nu vedeau în întuneric.” Dar paza de
coastă a sosit la doar 19 minute după SOS-ul vasului. Curios este că Witchcraft a dispărut
complet şi foarte repede. Nu s-a găsit nicio urmă a unei ambarcaţiuni despre care se credea
că nu se poate scufunda. „Eu aş spune: «Asta s-a crezut şi despre Titanic.» Orice barcă sau
avion se poate scufunda.” (L. Kusche). Dar e greu să găseşti pe cineva care s-a pierdut în
larg, chiar şi în condiţii favorabile. Jim Noe, paznic de coastă şi expert slavamar în Miami,
declară: „O bună parte a zonei cuprinse de Triunghiul Bremudelor e oceanul larg, la sute de
kilometri de uscat sau de posibilităţi de comunicaţie. E posibil să nu ştii locul precis unde
s-a scufundat un vas, o barcă sau un avion.” La aceasta se adaugă violenţa Curentului
Golfului, curentul rapid şi puternic care vine dinspre Marea Caraibilor spre Atlanticul de
Nord. Oceanograful Arthur Mariano studiază de ani de zile curentul din Triunghi. El afirmă
că acesta poate provoca dispariţia vaselor printr-un fenomen numit „dispersie turbulentă”.
Când un vas se scufundă, vânturile şi curenţii puternici îl lovesc şi-l împrăştie pe câţiva
kilometri, uneori în câteva minute. Mariano a arătat ce se întâmplă, folosind un rezervor de
valuri şi vopsea verde: „Vom injecta vopsea în apă. Când nu sunt valuri sau curenţi
puternici, vopseaua nu se împrăştie.” Dar, când curentul s-a înteţit, vopseaua s-a mişcat
mult mai repede. S-a pornit apoi un vânt pentru a genera valuri. S-a putut observa că
mărimea valurilor creştea proporţional cu dispersia vopselei.
Experimentul lui Mariano ne arată că valurile, vânturile, curenţii, vârtejurile puternice
cauzează o mare dispersie în zona Triunghiului Bermudelor. „Dacă te prinzi în Triunghi,
spune Mariano, şi nu eşti găsit în primele ore, vei fi extrem de greu de găsit.” Totuşi, se
compară vopseaua cu un avion de nouă tone, prăbuşit în mare ? Mariano explică:
„Vopseaua e pasivă. E doar un indicator al mişcării apei. Şi rămăşiţele care ajung pe fundul
oceanului sunt pasive. Vor fi mişcate de curenţi, de vânt şi de valuri.” Se pare că resturile
care dispar nu sunt tocmai o enigmă. Dar nu s-a elucidat cel mai mare mister: care a fost
cauza acestor naufragii ? E tentant să explici dispariţiile din Triunghi prin factori
paranormali ca ceaţa electronică sau extratereştrii, când, de fapt, vremea e un vinovat mult
mai plauzibil.
În Triunghiul Bermudelor se întâmplă multe lucruri pe care nu le află nimeni. Trombe,
rafale şi alte fenomene la scară mică, care au loc doar pe distanţă mică, nu sunt văzute sau
prevăzute de nimeni. Apar brusc şi dispar. Cine nu se află acolo, nu ştie că s-au întâmplat.
O trombă poate face fărâme un vas sau un avion. Sute sunt semnalate în această regiune
anual şi poate mai au loc multe altele, care nu sunt anunţate. Mai sunt valuri uriaşe, ziduri
de apă repezi, înalte cât zece etaje, care par să apară din senin şi răstoarnă chiar şi vase
mari. „Sunt atât de mari, încât, în trecut, puţini credeau că aceste valuri există cu adevărat.
Până de curând, valurile imense au fost observate de oamenii din larg. Unele au fost văzute
de căpitani experimentaţi din marina SUA. Ei au semnalat valuri uriaşe de peste 30 m.”(A.
Mariano). Cutremurele submarine pot cauza valuri seismice. Dar, în largul mării, valurile
uriaşe pot lovi şi mai puternic şi să avertizeze. Un vânt puternic, necruţător şi oceanul
învolburat pot ridica aceste ape agitate la înălţimi periculoase. Triunghiul Bermudelor are
toate aceste elemente, plus încă unul. Cum în Triunghi navighează multe vase, e o mare
probabilitate ca un val uriaş să influenţeze un vas şi, în unele cazuri, să-l răstoarne.
Cu siguranţă însă, nu un val uriaş a pecetluit soarta Zborului 19, când au pierit 14 oameni.
Toţi erau piloţi experimentaţi, care ar fi trebuit să ducă la bun sfârşit un simplu exerciţiu.
De fapt, şeful echipei nu era familiarizat cu ruta de zbor. La decolare, vremea în preajma
Floridei era favorabilă, iar marea, liniştită spre agitată. După o oră, şeful echipei a semnalat
că s-a rătăcit. Deşi echipa se afla în Triunghi undeva la est de Fort Lauderdale, el a crezut
că sunt mult mai la sud, în Florida Keys. E tipic ca, atunci când cineva se rătăceşte sau e
nesigur, iar busola nu arată ceea ce vede el, să afirme că busola e dereglată. Dar oare şi
ceilalţi patru piloţi, erau şi ei debusolaţi ? „Cum puteau să se piardă în Bahamas şi să nu
vadă puncte de reper, dacă nu cumva zburau în cercuri, având busolele dereglate ?”(G.
Quasar). Jurnalele arată că cel puţin unul dintre studenţi cunoştea direcţia. Echipa era
frustrată, dar şi-a urmat şeful. Apoi, potrivit cercetărilor lui Kusche, vremea s-a înrăutăţit.
Aviatorii au rezistat bine o vreme. Apoi probabil au rămas fără combustibil. Poate au
încercat să aterizeze forţat înainte să rămână fără benzină. Tragic e că au rămas şi fără
noroc. David White: „Cred că avioanele au aterizat şi s-au dezmembrat imediat.”
Soarta tragică a Zborului 19 a fost probabil cauzată de o eroare umană combinată cu
vremea nefavorabilă. Dar mai este un mister. Curând după dispariţia escadrilei, a început
căutarea. David White: „Când turnul de control şi-a dat seama că avioanele au dispărut, a
anunţat toate aeroporturile şi turnurile de control de pe Coasta de Est, alertându-i că
avioanele au dispărut.” Un avion de căutare Martin Mariner avea la bord 13 oameni. A
dispărut şi el. Cum puteau şase avioane să dispară în 24 de ore ? În cazul avionului Martin
Mariner, poate răspunsul e simplu. Acest model era poreclit adesea „rezervor zburător”,
pentru că mirosea a benzină. Exploziile spontane erau obişnuite. Petrolul şi rămăşiţele
revelatoare au dovedit că avionul a explodat.
Aşadar, tragedia Zborului 19 ar putea fi explicată. Dar cazul lui Cristofor Columb ? Şi
busola lui s-a dereglat când a ajuns în triunghiul Bermudelor. Şi aici, răspunsul e simplu.
Nicio busolă nu indică nordul adevărat. Toate indică nordul magnetic, un punct care se
mişcă constant. Cum nordul magnetic e la mulţi kilometri de nordul real, indicaţiile busolei
se schimbă când călătoreşti. Navigatorii moderni ştiu ce să facă, dar, pe vremea lui
Columb, nimeni nu ştia. Ştiinţa a elucidat şi acest mister privind Triunghiul Bermudelor.
Destinul vasului Cyclops însă nu e uşor de explicat. Acest vas de 150 m a dispărut fără
urmă 1n 1918. Preşedintele Woodrow Wilson a spus: „Doar Dumnezeu şi marea ştiu unde
se află marele vas.” Unii au afirmat că vasul Cyclops se balansa în valuri. O furtună
puternică i-ar fi împins încărcătura de peste 4,5 t într-o parte, făcându-l să se răstoarne.
Problema era că nu a fost furtună, cel puţin nu în Triunghi unde se credea că se află vasul.
E posibil ca vasul să se fi aflat în altă parte ? În 1968, scafandrul Dean Hawes, din marina
SUA, a descoperit un vas mare, ciudat, la 110 km de Norfolk, Virginia. Când a văzut o
fotografie a vasului Cyclops, a ştiut că era acelaşi cu cel din abis. Aflând de această
descoperire, Kusche a început să calculeze. El crede că vasul ar fi ajuns în şase zile la locul
naufragiului. A părăsit Barbados pe 4 martie, aşa că s-ar fi putut scufunda pe 10. Din nou,
vremea rea pare să fi fost vinovatul. Mai târziu scafandrii au încercat să localizeze nava
descrisă de Hawes, dar nu au găsit-o. Se pare că misterul dispariţiei vasului Cyclops s-a
accentuat.
Meditând la aceste mistere din Triunghiul Bermudelor, trebuie să mai ţinem seama de ceva.
Statistic vorbind, acest Triunghi nu e mai periculos decât alte rute maritime afectate de
condiţii metorologice semnificative. Dar, deşi se pot explica multe dintre dispariţiile din
acest loc fatidic, cazul nu este închis, deoarece cât timp oamenii vor dispărea, mitul
Triunghiului Bermudelor se va intensifica.
Creaturile din Triunghiul Bermudelor

-- Inca o data, aceasta zona misterioasa intriga cercetatorii din intreaga lume * In cadrul unei expeditii
stiintifice, s-au descoperit peste 20 de specii noi de creaturi marine

Oamenii de stiinta au descoperit in apele intunecate

din zona Triunghiului Bermudelor aproximativ 20 de specii noi de creaturi marine, informeaza The Telegraph.
Multe dintre aceste specii noi ar putea sa ofere date despre starea actuala a oceanelor lumii. Din miile de
exemplare capturate in aceasta zona, oamenii de stiinta au catalogat aproximativ 500 de specii, iar mostre de ADN
a 220 dintre acestea au fost analizate in laboratorul de pe nava Ronald H Brown al National Oceanic and
Atmospheric Administration. S-au descoperit astfel 20 de specii marine noi.
"Realizam o harta marina a planctonului, asa cum astronomii realizeaza hartile ceresti", a declarat profesorul Peter
Wiebe, cel care a coordonat echipa de cercetatori de pe nava. "Cu ajutorul acestei harti marine vom putea sa
descoperim ce modificari in habitatul terestru au fost produse de mana omului si ce schimbari au avut loc in mod
natural", a adaugat Wiebe. Croaziera de 20 de zile, care a luat sfarsit pe 30 aprilie, este parte a unui proiect
ambitios de a inventaria toate speciile care formeaza zooplanctonul, cercetatorii estimand ca numarul acestora se
va dubla de la 7.000, numarul actual aproximativ, la 14.000, pana in anul 2010. Expeditia a oferit oamenilor de
stiinta oportunitatea de a intelege mai bine cum functioneaza planctonul gelatinos constituit din specii atat de
variate. Studierea planctonului a fost ingreunata de faptul ca plasele de pescuit distrug de obicei aceasta forma de
viata.
O descoperire de senzatie
"Studierea adancurilor marilor a fost ocazionala si astfel, multe specii sunt foarte putin cunoscute, sau chiar deloc
cunoscute", a mai declarat Wiebe care a explicat ca "munca noastra consta in cercetarea zonelor ramase
neexplorate de pe Terra, pentru a incerca sa descoperim noi si noi specii care ne ajuta sa intelegem cat mai bine
viata pe Pamant". Echipa de cercetatori a descoperit foarte multe forme de viata marina, de la creaturi
asemanatoare crevetilor la meduze care mai de care mai ciudate. S-a mai descoperit de asemenea o specie de
peste rar, care poate atinge 11 metri, precum si un alt peste cu dinti poreclit "marele inghititor"
"A fost o descoperire senzationala, deosebit de incitanta, mai ales ca majoritatea oamenilor nu au vazut niciodata
astfel de creaturi de asemenea dimensiuni" a recunoscut Wiebe.
Initial, echipa venise in zona ca sa "inventarieze" si sa fotografieze speciile marine despre care nu se stiau multe
lucruri. Descoperirile de acum ii fac pe cercetatori sa creada ca exista posibilitatea sa mai fie si alte specii
necunoscute, care asteapta sa fie explorate.
Misterele adancurilor
"Daca vom identifica aceste exemplare si le vom clasifica astfel incat sa obtinem o <<amprenta genetica>> unica,
vom putea curand sa cercetam apele oceanelor intr-o maniera mult mai aprofundata" au explicat oamenii de stiinta.
In ceea ce priveste scopul studiilor, cercetatorii spera ca vor putea intelege cum schimbarile de clima care au loc la
nivel mondial si poluarea influenteaza vietuitoarele marine precum si alte vietati din lantul trofic. Daca aceste
vietuitoare dispar, expertii se tem ca intregul lant trofic marin ar putea sa fie in pericol.
Ann Bucklin, unul dintre coordonatorii proiectului de la Departamentul Stiintelor Marine de la Universitatea
Connecticut, este de parere ca aceste creaturi necunoscute ar putea oferii indicii pretioase despre ceea ce se
intampla cu adevarat in adancuri. "Exista un interes urias fata de aceasta biodiversitate, pentru ca ne intrebam cu
totii ce fac de fapt aceste specii? Nimeni nu stie. Nu este posibil sa intelegem ce efect are omenirea asupra
oceanelor daca nu le cunoastem de fapt" a mai declarat Bucklin. In ceea ce priveste Triunghiul Bermudelor, aceasta
zona "crepusculara" a fost subiectul a nenumarate articole, carti lucrari, filme etc. Din cele mai vechi timpuri au
circulat povesti si legende mai mult sau mai putin reale, mai mult sau mai putin verosimile, referitoare la ,,corabii
fantoma'' sau la disparitii misterioase de vapoare si avioane. Chiar si Cristofor Columb a trecut prin aceasta zona in
cursul calatoriei sale spre ,,Lumea Noua''. Columb a povestit ca a vazut aici ciudate ,,fasii luminoase'' de ,,apa
alba''. In vremurile noastre circula legenda ca aceste "lumini" sunt ultimele puncte luminoase pe care le vad
cosmonautii pe Pamant cand pleaca in Cosmos. Astfel, s-a conturat o imagine a unei mari misterioase si
infricosatoare, imagine care dainuie chiar si in timpurile moderne. (D.M.)
 Triunghiul Bermudelor

Triunghiul Bermudelor (cunoscut şi sub numele de Triunghiul Diavolului) este

o zonă triunghiulară din Oceanul Atlantic mărginită la extremităţi de Miami,
Bermuda şi Puerto Rico. Legenda spune că mulţi oameni, ambarcaţiuni şi
avioane au dispărut în mod misterios în această zonă. Câţi au dispărut depinde
însă de cine face localizarea şi numărarea. Dimensiunea triunghiului variază
între 500 000 de mile pătrate până la de trei ori mai mult în funcţie de
imaginaţia autorului. (Unii includ şi Insulele Azore, Golful Mexic şi Indiile de
Vest în triunghi.) După unii misterul ar data din timpul lui Columb. Chiar şi aşa,
estimările variază între 200 şi 1 000 de incidente în ultimii 500 de ani.
Howard Rosenberg susţine că în 1973 Paza de Coastă SUA a răspuns la peste
8 000 de cereri de ajutor în zonă şi că peste 50 vase şi 20 avioane s-au
scufundat în Triunghiul Bermudelor în ultimul secol.

Multe teorii au fost promulgate pentru a explica extraordinarul mister al

dispariţiei acestor vase şi avioane. Extratereştrii malefici, cristale reziduale
din Atlantida, oameni răi cu aparate antigravitaţionale sau alte tehnologii
ciudate, vortexuri către o a patra dimensiune sunt ipotezele favorite ale
scriitorilor de proză fantastică. Câmpuri magnetice ciudate şi flatulenţele
oceanice (gaz metan provenit de pe fundul oceanului) sunt explicaţiile
preferate de minţile mai tehnice. Condiţii meteorologice (furtuni, uragane,
tzunami, cutremure, valuri mari, curenţi, etc.), nenoroc, piraţi, încărcături
explozive, navigatori incompetenţi şi alte cauze umane şi naturale sunt
explicaţiile date de investigatorii mai sceptici.

Există persoane sceptice care afirmă că faptele nu confirmă legenda, că nu

există un mister ce necesită rezolvare şi nimic nu trebuie explicat. Numărul
epavelor din zonă nu este extraordinar de mare dacă ţinem cont de
dimensiunile acesteia, locaţia şi traficul din zonă. Multe dintre vasele şi
avioanele care au fost identificate ca fiind dispărute în Triunghiul
Bermudelor nu au fost acolo deloc. Investigaţiile nu au prezentat încă dovezi
ştiinţifice ale existenţei unui fenomen neobişnuit implicat în dispariţii. Prin
urmare orice explicaţie, inclusiv cele ştiinţifice cum ar fi cele bazate pe
eliberarea de gaz metan de pe fundul oceanului, anomalii magnetice, etc. nu
sunt necesare. Adevăratul mister este cum a devenit Triunghiul Bermudelor
un mister.

Legenda modernă a Triunghiului Bermudelor a apărut curând după ce cinci

avioane ale armatei au dispărut într-o misiune de antrenament în timpul unei
furtuni puternice în 1945. Cea mai logică explicaţie pentru această dispariţie
este aceea că compasul pilotului principal lt. Charles Taylor s-a defectat.
Avioanele de antrenament nu erau echipate cu instrumente de navigare care
să funcţioneze bine. Grupul a fost dezorientat şi pur şi simplu a rămas fără
combustibil. Nici o forţă misterioasă nu a fost implicată cu excepţia efectului
misterioasei forţe a gravitaţiei asupra avioanelor fără combustibil. Este
adevărat că unul de avioanele din misiunea de salvare a explodat la scurt timp
după decolare dar aceasta s-a datorat mai de grabă unui rezervor defect
decât unei forţe misterioase.

De-a lungul anilor au apărut zeci de articole, cărţi şi programe de televiziune

promovând misterul Triunghiului Bermudelor. În urma studierii materialelor
existente Larry Kushe a descoperit că puţini au realizat investigaţii asupra
misterului, mulţi mulţumindu-se doar să transmită mai departe speculaţiile
predecesorilor ca şi cum acestea ar fi fost adevăruri incontestabile. Nimeni
nu a ajutat mai mult la crearea acestui mit decât Charles Berlitz care a scris
un bestseller cu acest subiect în 1974. După examinarea unui raport oficial de
peste 400 pagini al Comisiei de Investigaţii a Marinei referitor la dispariţia
avioanelor din 1945 Kushe a descoperit că Comisia nu era uimită deloc de
incident şi nu a menţionat presupusele transmisii radio citate de Berlitz în
cartea sa. După spusele lui Kushe, ce nu a fost greşit interpretat de Berlitz a
fost inventat. Kushe scrie: ,,Dacă Berlitz afirma că un vapor era de culoare
roşie şansele ca acesta să fii fost de oricare altă culoare sunt aproape o
certitudine.” Berlitz însă nu a inventat numele, acesta i-a fost dat de Vincent
Gaddis în ,,Mortalul Triunghi al Bermudelor” apărută în numărul din februarie
1964 al revistei Argosy care era dedicată ficţiunii.

Pe scurt, misterul Triunghiului Bermudelor a devenit un mister pe baza unei

mass medii care a transmis fără a cerceta speculaţiile conform cărora ceva
misterios se petrece în Oceanul Atlantic.
Triunghiul Bermudelor

Conform NAA aceasta zona geografica cunoscuta drept Triunghiul

Bermudelor, ar avea forma unui patrat. Oricum ar fi insa, un lucru este clar:
aici, in Oceanul Atlantic, dispar nave si avioane fara urma. Pur si simplu parca
se evapora.

Acest lucru se petrece de cealalta parte a Atlanticului, in zona care cuprinde

Bahamas, largul Floridei, Cuba si Haiti. Intr-o seara de decembrie 1945, o
escadrila TMB Avenger s-a volatilizat. Este vorba despre cinci aparate ale
zborului 19 apartinand marinei americane. Iata insa ca in mai 1991 acest mister
a iesit la suprafata. Epavele avioanelor au fost gasite pe fundul oceanului, la
250 de metri (vezi la express, din 6 iunie 1991), departe de baza lor din
Florida.

In 1972, in urma unor anghete efectuate de NASA, Asociatia Internationala a

Transporturilor Aeriene si-a sfatuit membrii sa evite aceasta zona, cel putin in
perioada sa cea mai periculoasa, adica intre 1 si 30 iunie. Vorbim deci, despre
un patrat straniu care de altfel se poate regasi in mai multe parti care
prezinta anomalii curioase: Hamilton in Bermude, San Juan in Porto Rico, San
Gustavo de Los Pobres in Cuba si Savannah in Georgia. Figura patrat nu apare
insa decat in fotografii luate prin satelit. Exista totodata stanca numita San
Bango, unde nu exista nici vegetatie nici animale. Si nici o pasare migratoare nu
poposeste aici vreodata!
Dar si mai surprinzator, fauna submarina, o evita si rar se avanta vreo fiinta in
jurul insulitei. Indigenilor le este teama de ea! Insula prezinta o fauna
identica. In acet loc, ca si in patratul Bermudelor acele busolei indica nordul
real si nu pe cel magnetic. In 1968, la nord de Bimini, in Bermude, au fost
descoperite ziduri inghitite de ape, la doar 8 metri adancime. Faimosul medium
american Edgar Cayce a prezis si a anuntat data acestei descoperiri! Philippe
Consteau a plonjat unde nivelul marii era inferior si s-a intrebat: cum au pus
acolo, sau au ridicat mase de roci de 15 tone? Cine? A avut probleme cu
busolele noastre sub apa?

Mai mult chiar, geologii precizeaza ca sedimentarea rocilor nu corespunde cu

fundul submarin. In octombrie 1995, echipe de oceanografi si de geologi au
studiat bulele de gaz care scapa din fantele vulcanice de pe fundul oceanului
intre coasta americana si Bermude. Se pare ca la suprafata urca o mare
cantitate de metan sub forma de bule gigantice care ar putea sa traga in jos in
cateva clipe o nava intreaga printr-o puternica aspiratie. Pe de alta parte nu se
poate ignora ipoteza ca eliminarea unui important volum de gaze, ar putea
provoca, in mod exceptional, explozia motoarelor avioanelor care ar trece prin
zona, fiind apoi inghitite de ocean.

Sunt ipoteze seducatoare... Intamplarile stranii din zona au dat nastere la tot
felul de legende, inclusiv la cea a unei baze oceanice extraterestre. Misterul
se gaseste probabil pe fundul marii. S-a lansat si ipoteza unor gauri negre,
care ar provoca incetiniri sau accelerari in timp. Este posibil? Aceasta ipoteza
fascinanta se bazeaza in esenta pe doua cazuri: primul, experienta insolita a
unui pilot care, dupa ce a traversat norii, a aterizat la Miami cu 15 minute mai
devreme decat timpul normal de zbor. In al doilea caz este vorba despre un
aparat al companiei Eastern Airlines care a disparut 10 minute de pe ecranele
turnului de control din Miami. La aterizare, ceasurile pasagerilor aratau
intarziere cu 10 minute! Aceste aparate, au zburat cumva in alta dimensiune?

A medita asupra unor teorii bizare care au fost multa vreme luate in serios ne
invata sa fim prudenti inclusiv in fata multor idei adanc incetatenite astazi in
media si chiar in anumite medii stiintifice.

Exista doua teorii ale Pamantului Gaunos. Conform celei dintai, noi locuim pe
scoarta acestuia, iar in interior exista o alta lume, pe care noi nu o cunoastem,
unde se afla regatul misterios Agarttha, resedinta regelui lumii. Conform celei
de-a doua, noi credem ca traim pe scoarta externa a Pamantului, dar de fapt
locuim in interiorul acestuia (adica ne gandim ca locuim pe o suprafata convexa,
dar in realitate locuim pe o suprafata concava). Una dintre primele teorii ale
Pamantului Gaunos fusese propusa in 1692 de Edmund Halley, care sugerase ca
Pamantul ar fi fost compus din patru sfere, asezate una intr-alta, precum
multe matriosti, si ca interiorul planetei ar fi fost locuit si luminat de un fel de
atmosfera usoara.

Mai tarziu, celebrul matematician Euler avea sa inlocuiasca teoria sferelor

multiple cu cea a unei sfere unice, cavitare, in interiorul careia se gasea un
soare ce incalzea si lumina o civilizatie avansata.

Teoria a fost reluata la inceputul anilor 1800 de capitanul J. Cleves Symmes

din Ohio, care scrisese mai multor societati stiintifice: „Catre intreaga lume:
eu declar ca Pamantul este gol si locuibil in interior, ca in el se afla un anumit
numar de sfere solide, concentrice, adica una in interiorul celeilalte, si ca este
deschis la cei doi poli cu o extensiune de 12 sau 16 grade“. In cadrul Academiei
de Stiinte Naturale din Philadelphia se mai pastreaza si astazi macheta din
lemn a Universului imaginat de el. Potrivit lui Symmes, la Polul Nord si la Polul
Sud erau doua deschizaturi care duceau in interiorul globului; pentru a le
identifica, omul incercase sa stranga fonduri in vederea unei expeditii in
regiunile polare. Ideea fusese preluata de un editor de ziare, Jeremiah
Reynolds, cel care facuse toate diligentele pentru a porni expeditia pe
cheltuiala statului american si investise 300.000 de dolari in actiune. La
sfarsitul secolului, asupra teoriei revenise un anume Cyrus Reed Teed, in
conceptia caruia ceea ce noi credem ca este cerul e de fapt o masa de gaz,
care umple interiorul globului, cu niste zone de lumina stralucitoare (soarele si
luna si stelele nu ar fi niste globuri ceresti, ci efecte vizuale). S-a sustinut, din
partea matematicienilor secolului XIX, ca teoria lui Teed era dificil de
contestat, pentru ca era posibila proiectarea suprafetei convexe a Pamantului
pe o suprafata concava fara sa se observe prea multe discrepante.

Dupa anumite surse, teoria fusese luata in serios de inalti demnitari nazisti
adepti ai stiintelor oculte, iar in anumite medii din marina germana se
considera ca ar fi permis stabilirea cu mai mai multa exactitate a pozitiilor
navelor englezesti - pentru ca, daca s-ar fi folosit raze infrarosii, curbarea
Pamantului nu ar fi impiedicat localizarea navelor. Hitler ar fi trimis o
expeditie pe insula baltica Rugen, iar aici un anume Dr. Heinz Fisher ar fi
indreptat un aparat de fotografiat telescopic catre cer, pentru a identifica
flota britanicilor, care naviga in interiorul suprafetei convexe a Pamantului
gaunos pe dinauntru. Se spune chiar si ca au fost ratate anumite tiruri de V1
tocmai pentru ca se calcula traiectoria plecand de la ipoteza unei suprafete
concave si nu convexe.

Pentru a va delecta cu povestea capitanului Symmes, cititi „Nebunia lui

Banvard“ de Paul Collins. Autorul s-a apucat sa reconstituie aventura unei
categorii de nebuni, de utopici, geniali, de oameni de stiinta care au pariat
intreaga lor viata pe o ipoteza falsa, cei ce au fost uitati sub tavalugul istoriei,
dar la vremea lor au avut mare succes. Ii citez doar pe profesorul Blondot
care descoperise razele N, desigur inexistente, dar cu care starnise zarva in
mediul stiintific al timpului sau; pe John Banvard, „cel mai bun exemplu al
felului in care faima si gloria pot disparea in neant“, care la mijlocul anilor 1800
a fost pictorul cel mai faimos si mai bogat din lume, autor al unor incredibile
diorame peisagistice, dar de pe urma caruia nu ramane nici macar o opera; pe
William Ireland, considerat prost chiar de catre propriul tata, care la 1700
inselase intreaga Anglie inventand, cu text si manuscrise, documente si opere
intregi ale lui Shakespeare; ori pe acel Sudre, inventator si apostol al limbii
universale Solresol, accesibila pana si orbilor, alcatuita doar din note muzicale.

In rubrica de fata m-am ocupat de multe ori de „nebunii literati“, dar nu este
vorba de vreo fixatie de-a mea. A medita asupra unor teorii bizare care au
fost multa vreme luate in serios ne invata sa fim prudenti inclusiv in fata
multor idei adanc incetatenite astazi in media si chiar in anumite medii
stiintifice. Pe de alta parte, daca navigati pe Internet si cautati „Hollow
Earth“, adica Pamantul Gaunos, veti vedea ca inca mai exista foarte multi
adepti ai ambelor versiuni - cea conform careia noi locuim in interiorul
Pamantului si cea dupa care in centrul acestuia se afla regatul misterios
Agarttha. Astfel incat, citind cartea lui Collins, petreci cateva ore placute si
inveti sa nu te increzi in nebuni.
Pământul este a treia planetă de la Soare şi a cincea ca mărime:

orbita: 149,600,000 km (1.00 AU) de la Soare

diametrul: 12,756.3 km
masa: 5.972e24 kg
Pământul (în engleză Earth) este singura planetă a cărui nume nu deriva din
mitologia greacă/romană. Cuvântul "Pământ" provine din latinescul
"pavimentum". "Earth" este o moştenire din engleza veche şi alte limbi
germanice. Există sute de denumiri diferite în celelalte limbi. În mitologia
romană, zeiţa Pământului era Tellus - solul fertil (greacă: Gaia, -terra mater ).

Abia pe timpul lui Copernic (secolul al şaisprezecelea) s-a înţeles că

Pământul este o planetă ca toate celelalte.

Evident că Pământul poate fi studiat fără ajutorul unei nave spaţiale. Cu

toate acestea, până în secolul douăzeci nu au existat hărţi complete ale
întregii planete. Fotografiile planetei luate din spaţiu au o importanţă
considerabilă; de exemplu, ajută enorm la prezicerea vremii şi mai ales la
urmărirea şi prevederea uraganelor. Şi sunt extraordinar de frumoase.

Pământul este împărţit în câteva straturi care au proprietăţi chimice şi

seismice distincte(adâncimea în km):

0- 40 Scoarţa
40- 400 Mantaua superioară
400- 650 Regiunea de tranziţie
650-2700 Mantaua inferioară
2700-2890 Stratul D''
2890-5150 Miezul exterior
5150-6378 Miezul interior
Scoarţa variază considerabil în grosime, fiind mai subţire sub oceane şi mai
groasă sub continente. Miezul intern şi Scoarţa sunt solide. Miezul extern şi
mantalele sunt plastice sau semi-fluide. Diferitele straturi sunt separate prin
discontinuităţi care sunt evidente în datele seismice; cea mai cunoscută este
discontinuitatea Mohorovicic, dintre scoarţa şi mantaua superioară.
Cea mai mare parte din masa Pământului se află în mantale, aproape tot restul
în miez; partea pe care trăim noi este o mică fracţiune din întreg (cu valori de
ordinul 1024 kilograme):

atmosfera = 0.0000051
oceanele = 0.0014
scoarţa = 0.026
mantaua = 4.043
miezul extern = 1.835
miezul intern = 0.09675

Miezul este compus probabil în majoritate din fier (sau fier/nichel), fiind
posibilă şi prezenţa altor elemente mai uşoare. Temperaturile în centrul
miezului pot ajunge la 7500 K, mai fierbinte decât suprafaţa Soarelui.
Mantaua inferioară e compusă mai mult din siliciu, magneziu şi oxigen, cu ceva
fier, calciu şi aluminiu. Mantaua superioară e alcătuită din olivină şi piroxen
(silicaţi de magneziu şi de fier), calciu şi aluminiu. Cunoaştem toate acestea
doar din tehnicile seismice, mostre din mantaua superioară ajungând la
suprafaţă sub formă de lavă din vulcani, însă majoritatea Pământului este
inaccesibilă. Scoarţa este compusă în principal din cuarţ (dioxid de siliciu) şi
alţi silicaţi, de exemplu feldspaţ. Luat ca un întreg, Pământul are următoarea
compoziţie (în funcţie de masă):

34.6% fier
29.5% oxigen
15.2% siliciu
12.7% magneziu
2.4% nichel
1.9% sulf
0.05% titan

Pământul este cel mai dens corp major din sistemul solar.

Celelalte planete terestre au probabil structuri şi compoziţii similare, cu

unele diferenţe: Luna are cel mult un miez mic; Mercur are un miez foarte
mare (relativ la diametrul său); mantaua lui Marte şi a Lunii sunt mult mai
groase; Luna şi Mercur se pare ca nu au o scoarţ ă distinctă din punct de
vedere chimic; Pământul s-ar putea să fie singurul cu miez extern şi intern
distinct. Oricum, cunostinţele noastre despre interiorul planetelor sunt
aproape doar teoretice, chiar şi cu privire la Pământ.

Spre deosebire de celelalte planete terestre, scoarţa Pământului este

împărţita în câteva plăci separate, care plutesc independent pe mantaua
fierbinte de dedesubt. Teoria care descrie aceasta se numeşte tectonica. Se
caracterizează prin două procese principale: extindere şi încălecare.
Extinderea are loc atunci când două plăci se îndepărtează una de cealaltă şi se
creează porţiuni noi de scoarţă din magma de dedesubt ieşita la suprafaţă.
Încălecarea plăcilor tectonice are loc când două plăci se ciocnesc şi marginea
uneia se scufundă sub cealaltă, topindu-se apoi în interiorul mantalei. Mai au
loc şi mişcări transversale la marginile unor plăci (de exemplu falia San
Andreas în California) şi coliziuni între platourile continentale (de exemplu
India/Eurasia). În prezent sunt opt plăci principale:

• Platoul nord-american - America de Nord, Atlanticul de nord-vest şi

Groenlanda
• Platoul sud-american - America de Sud şi Atlanticul de sud-vest
• Platoul antarctic - Antarctica şi "Oceanul sudic"
• Platoul eurasian - Atlanticul de nod-est, Europa şi Asia cu excepţia Indiei
• Platoul african - Africa, Atlanticul de sud-est şi partea de vest a
Oceanului Indian
• Platoul indo-australian - India, Australia, Noua Zeelanda şi mare parte
din Oceanul Indian
• Platoul Nazca - estul Oceanului Pacific adiacent Americii de Sud
• Platoul Pacific - mare parte din Oceanul Pacific (şi coasta de sud a
Californiei!)

Există şi alte plăci, mai mici, ca: platoul arab, platoul Cocos, platoul filipinez.
Cutremurele de Pământ sunt mai frecvente la marginile platoului. Prin
înregistrarea locaţiilor lor se evidenţiază mai uşor limitele platourilor
(dreapta).

Suprafaţa Pământului este foarte nouă. În perioada relativ scurtă (după

standardele astronomice) de 500,000,000 de ani eroziunea şi procesele
tectonice au distrus şi recreat cea mai mare parte din suprafaţa Pământului şi
prin urmare au distrus aproape toate urmele lăsate de fenomenele geologice
mai recente. Astfel, s-a pierdut istoria cea mai recentă a Pământului. Vârsta
Pământului este de 4.5 - 4.6 miliarde de ani, dar cele mai vechi roci cunoscute
au vechime de 4 miliarde de ani, şi rocile de 3 miliarde de ani sunt rare. Cele
mai vechi fosile de organisme vii au mai puţin de 3.9 miliarde de ani. Nu s-a
găsit nici o urmă a perioadei când a apărut viaţa.

71 Procente din suprafaţa Pământului este acoperită de apă. Pământul este

singura planetă pe care apa poate exista în stare lichidă (deşi s-ar putea să
existe etan şi metan lichid pe suprafaţa lui Titan şi apă în stare lichidă în
"subsolul" satelitului Europa). Apa lichidă este, evident, indispensabilă vieţii,
cel puţin aşa cum o cunoaştem noi. Capacitatea de încălzire a oceanelor are şi
ea un rol foarte important în menţinerea unei temperaturi relativ stabile a
Pământului. Apa lichidă este responsabilă şi pentru procesele de eroziune
şi alte transformări meteorologice ale continentelor, un proces unic în sistemul
solar, în prezent (e posibil să fi avut loc şi pe Marte, în trecut).

Atmosfera Pământului este compusă din 77% azot, 21% oxigen, cu urme de
argon, dioxid de carbon şi apă. Probabil pe timpul formării Pământului
cantitatea de dioxid de carbon era mult mai mare, dar a fost apoi aproape
toata încorporată în roci carbonate iar o mai mică parte s-a dizolvat în oceane
şi a fost consumată de plante. Plăcile tectonice şi procesele biologice intreţin
un flux continuu de dioxid de carbon între atmosferă şi aceste "rezervoare".
Cantitatea redusă de dioxid de carbon din atmosfera este extrem de
importantă în menţinerea temperaturii suprafeţei Pământului, prin efectul de
seră. Efectul de seră ridică temperatura medie a suprafeţei cu aproape 35 de
grade C (de la un îngheţat -21 C la un confortabil +14 C); fără aceasta oceanele
ar îngheţa şi viaţa aşa cum o ştim ar deveni imposibilă.

Prezenţa oxigenului liber este remarcabilă din punct de vedere chimic.

Oxigenul este un gaz foarte reactiv şi în circumstanţe "normale" s-ar combina
rapid cu alte elemente. Însă oxigenul din atmosfera Pământului este produs şi
menţinut de procesele biologice. Fără viaţă nu ar exista nici oxigen.

Interacţiunea dintre Pământ şi Lună încetineşte rotaţia Pământului cu

aproximativ 2 milisecunde pe secol. Cercetări recente au demonstrat că acum
900 de milioane de ani erau 481 de zile şi 18 ore într-un an.
 Pământul are un câmp magnetic modest, produs de curenţi electrici din
nucleul extern. La interacţiunea cu vântul solar, câmpul magnetic al Pământului
şi atmosfera superioară produc aurorele (vezi şi Mediul interplanetar).
Neregularităţile acestor factori provoacă mişcarea polilor magnetici şi chiar
inversarea relativ la suprafaţă; polul nord geomagnetic se află în prezent în
nordul Canadei.("Polul nord geomagnetic" este plasat pe suprafaţa Pământului
exact deasupra polului sud al câmpului magnetic; vezi această diagramă.)

Câmpul magnetic al Pământului şi interacţiunea sa cu vântul solar produc şi

centura de radiaţii Van Allen, o pereche de inele în forma de tor, din gaze
ionizate sau plasmă, captate într-o orbită în jurul Pământului. Centura
exterioară se întinde de la 19,000 km în altitudine până la 41,000 km; centura
interioară se află între 13,000 km şi 7,600 km în altitudine.

Satelitul Pământului
Pământul are doar un satelit natural, Luna. Dar

• mii de sateliţi artificiali mici au fost de asemenea plasaţi pe orbită în

jurul Pământului.
• Asteroidul 3753 (1986 TO) are o relaţie orbitală complicată cu Pământul;
nu este chiar un satelit; este folosit termenul de "companion". Situaţia
este oarecum similară cu a sateliţilor lui Saturn Janus şi Epimetheus.
• Lilith nu există dar este o poveste interesantă.